„Hora Unirii”

de Vasile Alecsandri
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmanii din ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!
Măi muntene, măi vecine,
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

„Limba românească”, de Gheorghe Sion

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

 „Limba noastră”, de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
 “Poveste despre țara mea”

În fiecare an, pe data de 1 decembrie, aniversăm ziua României. Emisiuni la radio

și televiziune răsună în toate casele, activități urbane, concerte, evenimente organizate cu
acest prilej adună oamenii laolaltă, drapeluri fluturând semețe la balcoane, porți sau chiar și
pe mașini. Cam așa arăta pentru mine sărbătoarea țării în care m-am născut, am crescut și-mi
cresc și eu, la rândul meu, copii.
E prima oară când scriu despre țara mea și apartenența la neamul românesc. E prima
oară când simt că sunt româncă, nu doar că vorbesc această limbă și posed acte de identitate
emise în România. E prima oară când inima mi-a tresărit cântând, împreună cu toții cei
adunați în biserică, la slujba de duminică, “Deșteaptă-te române!” E prima oară când mi-am
trăit țara în inimă. România e o emoție, o stare, nu e doar geografie.
România ascunde adevărate comori naturale. Peisajele desprinse din povești, munții
spectaculoși, pădurile dese și monumentele naturale îți vor capta atenția într-o secundă. Țara
noastră ne oferă variate oportunități de a petrecere a timpului liber: atât la munte, la mare cât
și în zonele de deal și câmpie. Toate aceste locuri fabuloase ne vor face să realizăm că
România trebuie exploatată mult mai mult şi în detaliu.

Păcală
de Ion Creangă
   Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele,
într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era
Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l
întrebă:
        – De unde eşti, măi creştine?
        – Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
        – Din care sat de la voi?
        – Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
        – Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
        – Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
        – Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
        – Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la
Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
        Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.
        – Dar cum te cheamă pe tine?
        – Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
        Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
        – Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?...........