Din monografia mea:Psihiatria adolescentului,dr.I.

Cucu

1.Criza personalităţii în adolescenţă

Am arătat că Stanley Hall a fost acela care a privit adolescenţa ca un fenomen
psihologic de criză.Criza personalităţii a fost considerată mult timp drept principala
trăsătură a acestei perioade de vârstă,fapt care a determinat pe unii autori să descrie în
acest cadru o serie de "aspecte specifice",determinate de tulburările adaptării
adolescentului la mediu.
In period adolescenţei are loc maturizarea fizică,intelectuală,maturizarea emoţională,
stabilirea unei identităţi personale,emanciparea faţă de părinţi.După Max Frisk (1975),în
perioda adolescenţei trebuiesc rezolvate următoarele probleme:
-înţelegere desvoltării fizice,în imagine de sine;
-găsirea unui rol adecvat sexual concordant cu normele sociale;
-căpătarea autoîncrederii;
-obţinerea unei poziţii în societate;
-desvoltarea maturităţii sociale şi etice;
-rezolvarea conflictelor din perioadele timpurii ale existenţei pe baza experienţei
acumulate;
Prima problemă care se pune în period adolescenţei este aceea a importanţei
modificărilor corporale şi de "ajustare" a relaţiilor cu propriul corp,criteriu esenţial în
desvoltarea personalităţii (desvoltarea şi normalitatea fizică sunt pentru adolescent criterii
de valoare).
Pentru a putea fi acceptat în grup,adolescentul nu trebuie să difere prea mult de ceilalţi
din punct de vedere fizic,pentru a nu deveni obiect de batjocură.De aceia (mai ales la
fete), preocuparea pentru aspectul fizic poate deveni dominantă.Multiplele exagerări
(modă, cosmetică) duc adesea la conflicte cu adulţii(morală,pedepse) şi să nu uităm că
timpurile sunt mereu în schimbare.
Abilităţile fizice (sportul de exemplu),echivalează adesea cu poziţia de lider în grup,
intrând adesea în conflict cu adulţii,care văd în această preocupare superficialitate.
Formarea imaginii corporale cuprinde în ea două aspecte(Kolb,1980):perceperea
corpului şi conceptul care se formează.In primul caz este vorba de integrarea diferitelor
percepţii care privesc corpul său,în timp ce al doilea cuprinde procesele psihologice de
interiorizare.
Revizuirea schemei corporale la adolescenţi este necesară datorită rapidităţii cu care
se petrec transformările în această perioadă şi care poate crea o stare de preocupare
obsesivă şi anxietate faţă de ideea de a nu fi normal,de a nu fi ca ceilalţi.Tulburarea
imaginii corporale se poate manifesta prin angoasă,depresie,grijă excesivă pentru
aspectul fizic şi chiar prin importante tulburări de comportament.Unele aspecte minore
(îngrăşarea, mărimea nasului,desvoltarea mai lentă a unor caractere sexuale secundare)
pot duce la tulburarea echilibrului personalităţii,o mare importanţă având
"normalitatea"sexuală (mărimea sânilor,a penisului etc).Aceste fenomene sunt necesare
identificării sexuale a individului,depinde acceptarea rolului de bărbat sau de
femeie.Schonfield (1971) vede în aceste tulburări cauza creării unor conflicte între
generaţii.
Modul de a se îmbrăca,coafa,atitudinea faţă de muncă şi responsabilitate,anumite expresii
emotive sunt privite adesea ca rezultatul unor confuzii de identitate sau relevă
transformările culturale în expresia socială a masculinităţii sau feminităţii.Conflictul
declanşat pe aceste baze,ca şi reajustările la care individul este silit,pot duce la
organizarea unei depresii active şi la o nouă repartiţie de investiţii şi contrainvestiţii.
Modificările profunde în structura corporală,acumulările cantitative,din punct de
vedere biologic vor sta la baza modificărilor psihologice şi prin aceasta a noului statut
social spre care adolescentul aspiră.
Ieşit din această perioadă,adolescentul va fi de fapt o altă persoană,cu o psihologie
deosebită,cu modificările fizice integrate în structura personalităţii sale.Spre deosebire de
modificările biologice,relativ lente, fenomenele psihologice legate de această criză apar
brusc,sub forma "crizei de originalitate" juvenilă.
Criza constă,deci,dintr-o izbucnire bruscă de "revoltă",cu negarea sistematică a
identităţii sale anterioare(de copil) şi dorinţa impetuoasă de a obţine statutul social al
omului matur.Pe planul economiei şi al dinamicii intrapsihice avem de a face cu
cercetarea şi refuzul identităţii,punerea pe primul plan,pentru obţinerea acestui lucru a
agresivităţii,motiv pentru care mecanismele de apărare ale personalităţii sunt mobilizate
la maximum.La baza acestor fenomene pot să contribuie şi conflicte inconştiente din
perioda copilăriei.Adolescentul poate fi privit şi ca o prevalenţă temperamentală" cu
necesitate imperioasă de afirmare precoce a "puterii" dar pe care o realizează în mod
energetic, primitiv,motiv pentru care uneori poate lua aspect pseudopsihotic.El ar duce
astfel un război personal pentru a evita subjugarea de către modelele adultului.Aşa se
explică dece orice strategie educativă faţă de adolescent este întâmpinată cu rezistenţă
(încăpăţânare, tendinţe de independenţă,rea voinţă,imoralitate,parazitism
etc).Socialul,apare pentru adolescent ca un "persecutor dur",motiv pentru care adeseori
filozofia adolescentului frizează antisocialul,adultul fiind realizat ca un conformist,un om
lipsit de orizont.
Criza personalităţii ne apare deci ca o adaptare la o schimbare personală şi la un statut
social nou.Pentru aceasta adolescentul trebuie să-şi schimbe,în primul rând imaginea de
sine şi,cercetându-şi viaţa să-şi construiască alta care să corespundă noii lui psihologii
(Widloker,1976).Ar exista,în fapt un efect caleidoscopic al forţelor biologice,psihologice
şi sociale care acţionează asupra adolescentului,aspect care este evaluat în primul rând
prin strategia imaginii de sine a lui.
Rousselet(1969) denumeşte această stare "criza morală" a adolescetului şi ea ar fi
prezentă la 2/3 din indivizi,caracterizându-se prin deviaţii afective şi caracteriale.
Cronologic criza ar debuta la 12-14 ani la fete şi la 14-16 ani la băieţi,dar ar putea apare
atât mai precoce cât şi mai târziu (16-18 ani).
Erikson (1959,1961) consideră adolescenţa ca fiind dominată de sentimentul identiţăţii eu-lui şi de
unitatea de contrarii rezumată de expresia"identitate faţă de confuzia rolurilor". Adolescentul,arată
autorul, îşi formează imaginea de sine pe baza totalităţii celor învăţate despre el şi acest lucru trebuie
adunat într-un întreg care să aibă sens,care să indice o continuitate cu trecutul,pregătind în acelaşi timp
viitorul.Dacă în acest proces,adolescentul reuşeşte,înseamnă că el a ajuns la un sens al identităţii
psihosociale (ştie cine este,de unde vine,încotro se îndreaptă).In acest stadiu părinţii şi educatorii pot să-i
insufle un simţământ de încredere şi să-l ajute pentru a putea să-şi dezvolte iniţiativa.Din contra,dacă
intervin fenomene negative,condiţii familiale vitrege,greutăţi în calea nivelului de spiraţie,lipsa de modele
sociale de identificare etc,apare confuzia rolurilor,adolescentul neputând ajunge la un sens al identităţii sale
(nu ştie cine este şi încotro se îndreaptă).In acest sens Erikson elaborează cunoscuta sa teorie a "difuziunii
identităţii" la adolescenţi.
 Teoria difuziunii identităţii.Erikson subliniază că adeseori la tinerii adolescenţi se
stabilesc o serie de diagnostice cum ar fi :desordini severe de caracter, preschizofrenii,
tendinţe paranoide,depresii etc.Aceste stări pot fi privite însă şi ca rezultând din
inabilitatea temporară sau definitivă a eului în stabilirea identităţii.De asemenea,faţă de
normele sociale,valorile etice,adolescentul poate să aibă o identificare pozitivă sau
negativă,ceea ce poate crea senzaţia de instabilitate a personalităţii sale.Fixarea nivelului
de aspiraţie,a capacităţii lui de separare şi identificare faţă de părinţi şi de alţii,reprezintă
factorii decisivi ai procesului de identificare.Erikson identifică în cadrul "crizei
personalităţii" adolescentului cinci aspecte mai importante,şi anumea:
1.Momentul crizei sau eşecul,ca o stare de difuziune acută a identităţii adolescentului,
care se instalează atunci când se pune direct problema identităţii fizice,a alegerii
profesiei,a autodefinirii sociale,a momentului când nu mai poate ţine pasul în competiţia
socială şi îi apare ideia "inabilităţii" lui.In acest caz,viaţa îi apare ca un teritoriu
neprietenos,pentru care nu trebuie să lupţi cu orice preţ.
2.Problema identităţii propriu zise apare în faţa conflictelor interne care pot determina
o stare de izolare externă şi senzaţia de vacuum interior.Insuficienţa clarificării propriilor
valori îl fac pe adolescent inabil în a repudia sau a accepta anumite categorii de valori
venite din afară.Eşecul îl duce la neîncredere,izolare,introspecţie,supunere orbească faţă
de lider.
3.Difuziunea perspectivei timpului este privită ca o senzaţie a pierderii timpului în
actuala existenţă (se simte foarte tânăr şi foarte bătrân,în acelaşi timp,iar neîncrederea se
poate transforma într-o mare stare de anxietate).Adolescentul,în acest caz pierde ore
întregi pentru muzică,filme,îi este greu să execute şi cele mai mici lucruri,să schimbe o
activitate etc.Această atitudine de adolescent "leneş","impertinent" poate duce familia la
grave conflicte.
4.Difuziunea industrială este specifică societăţilor industriale.Profitând de mijloacele
tehnice şi de transport,adolescentul va pierde timpul făcând autostopul,ascultând muzică
cu prietenii etc.
5.Stabilirea unei identităţi negative apare atunci când evoluţia identificării a fost
nefavorabilă.In acest caz avem de-a face cu un tânăr revoltat,ostil care respinge în bloc
valorile contemporane,a oricărui rol social,chiar a originii sale etnice,a clasei sociale din
care face parte,a naţionalităţii,a rolului sexual,până la negarea identităţii şi chiar
schimbarea numelui.
Identificarea negativă se poate exprima şi prin acceptarea perversă a modelelor
prezentate de către părinţi ca negative sau periculoase (viaţa de bandă, drogurile,
homosexualitatea,filozofii diferite sau periculoase etc)
Caracterizând evoluţia crizei personalităţii adolescentului,Rousselet distinge trei
etape:
-Perioada revoltei,caracterizată prin refuzul de a se supune din desgust pentru că i se
ordonă (vârsta zâmbetului batjocoritor,a revoltei contra părinţilor,contra şcolii,educaţiei);
-Period scandalului,în care adolescentul crezând că nu mai este copil vrea să se afirme
în noua lui identitate,manifestând dorinţa de a se face remarcat (prin vestimentaţie,
coafură).Este vârsta bandei,iar tânărul care a negat familia,şcoala (cel puţin influenţa lor
morală) nu este capabil a trăi izolat într-o lume "inospitalieră" şi caută să fie mai aproape
de prietenii lui care îl înţeleg.
-Period de exaltare şi afirmare,când tânărul se simte gata de a înfrunta lumea.
 Subliniind principalele caracteristici ale"crizei personalităţii"la adolescent,Kestemberg
(1971) arată că,pentru ca un adolescent să-şi aranjeze lucrurile,el trebuie în mod
schematic şi grosier să "respingă" părinţii,amicii,ideologia familiei şi a educatorilor,să
"respingă" propriul lui corp şi toată persoana sa care"îl acceptă rău" şi să se confunde cu
congenerii săi,până la formarea unui grup distinct ("noi tinerii").Astfel,"criza
personalităţii" ar presupune schematic o dezvoltare în mozaic,cu discordanţe între diferite
linii de dezvoltare,sau aşa cum spunea Freud,în acelaşi domeniu de
conduită,comportamente de maturitate deosebită.
Problema tinerilor adolescenţi nu este nouă şi se pare că ea a apărut odată cu
omenirea.In acest sens sunt edificatoare cuvintele atribuite lui Socrate(secolul V î.e.n.):
"Tineretul nostru iubeşte luxul.El are purtări rele,sfidare faţă de autorităţi.El are dispreţ
pentru vârstnici şi iubeşte flecăreala în locul acţiunii.Copiii sunt astăzi tiranii şi nu
servanţii familiilor lor.Ei nu se ridică când un vârstnic intră în casă.Ei îi contrazic pe
părinţi,flecăresc de faţă cu musafirii,înfulecă pe nerăsuflate mâncarea şi îşi tiranizează
profesorii".
Pentru a vedea totuşi sbuciumul sufletesc al unui adolescent în plină criză,voi
reproduce un fragment dintr-un jurnal al unei adolescente de 17 ani,care a făcut parte din
lotul nostru de studiu şi care socotim că este edificator:
"Am impresia că am început să deschid ochii asupra lumii adevărate cam pe la 12 ani.
Până atunci mi se părea că sunt unica.Cam atunci am început să mă trezesc,am început să
văd oamenii din jurul meu,să-mi dau seama mai mult intuitiv că trăiesc printre
ei.Spuneam că am deschis ochii asupra lumii adevărate dar am interpretat-o cu totul şi cu
totul eronat, îmi dau seama.Pe atunci nu mă interesau cauzele ei,doar priveam cu uimire
efectele şi mă minunam.Pe la 14 ani mi-am făcut un jurnal,fiindcă simţeam nevoia să mă
cunosc . . . . Apoi scriam mai rar şi mai mult căutam să mă descopăr,despicam orice fir în
patru,mi se părea că găsesc sensuri acolo unde nu erau de fapt decât nişte speculaţii
involuntare ale mele . . . .In timp ce mă analizam mi se părea că găsesc sensuri unde nu
erau,de fapt,decât nişte speculaţii involuntare ale mele . . . .In timp ce mă analizam mi se
părea că mă găsesc,trăgeam concluzii pe loc,confundam trăirile de moment cu
sentimentele pe care le aveam de fapt şi care erau durabile.Concluziile îmi determinau un
anumit comportament .. . alergam după fericiri intangibile când aveam altele lângă
mine,pe care le ignoram.Firile ieşite din comun mă fascinau . . .la fel cum analizam pe
Roskolnikov,Bezuhov,Ana Karenina,Otilia lui Călinescu,Olguţa lui Teodoreanu.De fapt
nu credeam că ajungeam la vreo concluzie justă dar,îmi plăcea să mă joc cu
personalităţile descoperite ca şi cu artificiile.Era riscant şi pentru ei şi pentru
mine.Filozofam fără să am cea mai mică noţiune despre filozofie.Amestecam filozofia cu
primăvara sentimentelor şi scriam poezii năstruşnice,la fel ca însemnările din jurnal.Mă
obseda griul.Doream să evadez (lucrurile acelea de la distanţe incomensurabile),într-.un
cer albastru,printre norişorii Cummulus . . să scap de goana aceea pe care nu o
înţelegeam.La început dragostea mea era cerebrală.In permanenţă îi destăinuiam
jurnalului frământările mele,îmi făuream o lume complet ruptă de realitate,uitasem că
trăiesc.Intr-o zi Cătălin a observat că eu am uitat să gust plăcerile simple.Avea dreptate
dar nu mi-am dat seama . . . .Realizasem că sunt eu,dar îmi era totuşi teamă că n-aş fi
reuşit să devin om!Un paradox.Sunt impulsivă şi exaltată şi mi s-a părut că cel mai bun
lucru este să fug.A fost o laşitate de care îmi este ruşine.Am uitat de părinţi,de colegi,de
Cătălin,de soare şi am luat 25 de tablete de diazepam . . . . .Trebuie să-mi schimb complet
vechea filozofie fără bază,să sfărâm lumea aceia clădită în noi,să aterizez pe
pământ,fiindcă este reconfortant şi adevărat.De fapt trecutul l-am îngropat în acele 25 de
pastile . . .In momentul de faţă nu ştiu nimic despre mine,simt numai că mă nasc din
nou,încerc să-mi formez alte opinii fundamentale . . . .E încă un haos în capul
meu:realism şi idealism,dar sunt mulţi oameni în jurul meu,oameni care trăiesc şi cred că
voi învăţa de la ei ce ste viaţa,ce să fac cu a mea,cum să trec noroiul şi să-mi construiesc
un drum neted.Idealul meu ar trebui să fie ca a tuturor celorlalţi,dragostea de oameni şi de
adevăr. De abia de acuma am învăţat să o iubesc pe mama cu adevărat.De abia de acum
încolo voi învăţa să-mi clădesc viaţa pe un postament solid să gândesc în mod
rezonabil.Cineva spunea că un copil visează să construiască o scară până la lună,un
adolescent strânge materialele iar omul matur face cu ele o magazie.Eu nu cred că este
adevărat şi sper să o şi dovedesc"
2.Aspecte psihopatologice legate de criza personalităţii
Individualizarea a ceea ce este patologic la un adolescent în plină criză este un lucru
foarte dificil,avâng puţine şanse de reuşită,deoarece nu se poate vorbi de "psihoze
marginale" la o vârstă,ea însăşi marginală.Unii autori numesc aceste fenomene de
patologie,legate de "criza personalităţii",drept o "patologie normală",din cauză că deşi
fenomenele frizează patologicul,datorită frecvenţei foarte mari şi a caracterului temporar
(se vindecă odată cu maturizarea) fenomenul dispare fără a lăsa urme.
După Offer (1975) acest "tumult adolescentin" ar face parte din prima fază a
sindromului general de adaptare descris de Selye (ar fi o reacţie psihosocială la stresul
desvoltării rapide a fizicului şi psihicului).Sindroamele apărute în acest context ar fi
imprecise,neregulate,ar trece uşor dintr-o categorie în alta.Totşi,nu trebuie să înţelegem
că toţi adolescenţii ies uşor din această psihopatologie,unii dintre ei putând rămâne
pentru multă vreme într-un cadru de inadaptare.Conflictele cu familia,specifice acestei
perioade de criză,sunt de fapt "conflicte ecran",motivaţia lor adevărată fiind la prima
vedere asacunsă.Există un număr mare de simptome psihiatrice legate de criza
personalităţii dintre care menţionăm doar o parte:
-manifestări afective:stări de excitaţie,de nelinişte,insecuritate,depresii nemotivate,
stări hipomaniacale etc;
-reacţii psihosomatice,ipohondrice,combinate cu fenomene obsesive şi fobice;
-reacţii caracteriale sub forma "crizelor de prestigiu",de opoziţie sau de vanitate.In
cazuri grave pot apărea exacerbări caracteriale de aspect schizoid,agresiv,de
pasivitate,obsesivo-compulsive.Sunt frecvente la adolescenţi reacţii sub forma
ascetismului,suprasensibilizării,intelectualizării etc.De fapt sub aceste aspecte se ascunde
imaturitatea afectivă sau lipsa unei "frâne afective"Aceste fenomene sunt foarte des
implicate în inadaptabilitatea socială,şcolară,în conflictele cu autoritatea;
-Reacţii negative în cadrul relaţiilor sociale cu familia,comunitatea,identificarea cu
exemplele negative.Fenomenul se materializează adesea prin "trecerea la act"(fenomene
de agresivitate,de revoltă etc).
Toate aceste fenomene au o semnificaţie mai mare sau mai mică în funcţie de
capacitatea anturajului de a le "metaboliza",deoarece adolescentul nu-şi dă seama de
caracterul ireversibil al faptelor sale (suicid,acte antisociale) şi de faptul că aceste
consecinţe pot influenţa ireversibil viitorul său.
Tot în acest cadru s-a vorbit de fenomenul de "criză exagerată" (Rousselet, 1969),
caracterizată prin reacţii puternice,manifestări bizare de originalitate(stări paranoide,
excentricităţi).Totuşi o criză violentă nu trebuie considerată neapărat ca patologică,ea
putând chiar anunţa naşterea unei personalităţi mai bogate şi mai sensibile.
Kestemberg(1971) subliniază dispoziţia depresivă a adolescentului în plină criză,cu
sentimente de culpabilitate,lipsă de autostimă.
In aprecierea comportamentului marginal la adolescenţi,tot Widlocher(1976)
apreciază existenţa a trei situaţii:
1.Capacitatea anturajului de a face faţă situaţiei în care se află adolescentul,prin
aceasta înţelegând interesul şi toleranţa faţă de suferinţele şi dezechilibrul lui,capacitatea
mediului cultural de a tolera aspectele "patologice",calitatea schimburilor afective şi a
comunicării dintre generaţii;
2.Resursele adolescentului pentru a putea face faţă crizei (ereditare,nevrotism
infantil etc)
3.Hazardul situaţiilor şi al evenimentelor,adolescentul putând fi uneori victima unor
anturaje negative sau a unor persoane rău intenţionate.Winnicott(1969) atrage atenţia
asupra capacităţii anturajului de a dramatiza şi "patologiza" manifestările ieşite din
comun din perioda adolescenţei,motiv pentru care psihiatrul nu trebuie să se grăbească a
pune un diagnostic,sensul actului medical fiind acela de a stabili mai ales posibilităţile
evolutive.
O serie de manifestări asociate cu criza personalităţii se leagă de stabilirea identităţii
sexuale.Kolb(1973) subliniază că,legat de aceasta,pot apărea următoarele aspecte:
agresivitatea crescută,creşterea competitivităţii,faze de exhibiţionism,acţiuni cinice sau
antisociale.Alteori apare fuga în fantezie,dubitaţia,starea de anxietate.Dealtfel simptome
ca anxietatea ,astenia,insomnia,depresia minoră,apatia apar frecvent în perioda
adolescenţei, fără a avea o semnificaţie specială.