Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Emil CIORAN Cartea Amagirilor
Emil CIORAN Cartea Amagirilor
AMURGUL GNDURILOR
Humanitas, 1994.
EMIL CIORAN s-a nascut n 8 aprilie 1911 la Rasinari (Sibiu), ca al
doilea fiu al lui Emilian Cioran preot n Rasinari si al Elvirei
(Comaniciu) Cioran. Frecventeaza, ncepnd din 1921, Liceul Gheorghe
Lazar din Sibiu, oras n care se va muta ntreaga familie n 1924.
ntre 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie
din Bucuresti. n ultimul an de facultate publica articole n
periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gndirea, Vremea, Azi. si
ncheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra
intuitionismului bergsonian. n acelasi an (1932) se nscrie la
doctorat, spernd sa obtina astfel o bursa n Franta sau Germania. n
1934 i apare prima carte, Pe culmile disperarii, pentru care i se
confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri
needitati. Va mai publica nca patru carti n tara, nainte de a se
stabili definitiv n Franta. ntre 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca
bursier al Fundatiei Humboldt. Rentors n tara, ocupa vreme de un an
(1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Saguna din
Brasov. n 1936 pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din
Bucuresti, care i se va prelungi pna n 1944. n 1940 ncepe sa scrie
ndreptar patimas, ultima sa carte n limba romna, a carei varianta
definitiva (ramasa inedita pna n 1991) va fi ncheiata n 1945, an
cnd se stabileste definitiv n Franta. Dupa 1945 ncepe sa scrie n
limba franceza, iar n 1949 i apare la Gallimard prima carte, Prcis
de dcomposition; i vor urma, pna n 1987, nca noua, publicate la
aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol,
care i se confera n 1950 pentru debutul francez, va refuza toate
celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve,
Combat, Nimier).
SCRIERI: Pe culmile disperarii (Bucuresti, 1934; 1990; 1993);
formelor?
Semnul hotartor ca misticii n-au rezolvat nimic, dar au nteles
totul? Avalansa de paradoxe n preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de
teama nentelesului. Mistica este suprema expresie a gndirii
paradoxale. nsisi sfintii au folosit acest instrument al
indeterminatiei spre a preciza indescifrabilul divin.
Senzatii eterice ale Timpului n care vidul si surde lui
nsusi...
Melancolia nimb vaporos al Temporalitatii.
Existenta demoniaca ridica fiece clipa la demnitatea de eveniment.
Actiunea moarte a spiritului emana dintr-un principiu satanic,
nct luptam n masura n care avem ceva de ispasit. Mai mult dect
orice, activitatea politica e o ispasire inconstienta.
Sensibilitatea fata de timp pleaca din incapacitatea de a trai n
prezent. ti dai seama n fiece clipa de miscarea nemiloasa a vremii,
care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai traiesti n
timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viata, esti timp. Traindu-l, mori mpreuna cu el, fara
ndoieli si fara chin. Sanatatea perfecta se realizeaza n asimilarea
temporala, pe cnd starea de boala este o disociere echivalenta. Cu ct
percepi mai bine timpul, cu att esti mai naintat ntr-o dizarmonie
organica.
n mod firesc, trecutul se pierde n actualitatea prezentului, se
nsumeaza si se topeste n el. Regretul expresie a acuitatii
temporale, a dezintegrarii din prezent izoleaza trecutul ca
actualitate, l vitalizeaza printr-o adevarata optica regresiva. Caci
n regret trecutul pastreaza o virtute de posibil. Un ireparabil
convertit n virtualitate.
Cnd stii nencetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele
care se njghebeaza n jurul acestei constiinte ncearca sa-l salveze
pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum
azur. De simti nevoia, arunca un scuipat spre astri, esti astfel mai
aproape de maretia lor dect zarindu-i demn si cuviincios. O balega
rasfrnge cerul mai personal dect o apa cristalina. Si ochii tulburi
au pete de azur ce compromit monotonia albastra a inocentei.
Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de
fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritatii. Imaginile de
desavrsire propuse de muritori trezesc o impresie de nendestulare, de
viata nemplinita si nereusita. ngerii au fost scosi din circulatie
chiar din acest motiv: n-au cunoscut suferintele degradarii,
voluptatile mistice ale putregaiului. Imaginea ideala a desavrsirii
trebuie schimbata, si morala trebuie sa-si nsuseasca avantajele
descompunerii pentru a nu ramne o constructie n vnt.
Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume sa nlaturam? Desigur,
vulgaritatea. Ea nu poate fi nsa ndepartata dect traita pna la
capat, pna n ultima umilire. Numai dupa ce ai epuizat toate
posibilitatile ei de chin poti vorbi de purificare. Raul moare doar
istovindu-si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implica un
exercitiu dureros n mocirla. necul n ea e mai greu de sens dect o
puritate de suprafata. Decadenta n sine n-are mai multa adncime dect
inocenta? Un om moral nu-si merita titlul dect n virtutea
titlurilor compromitatoare din trecut.
A cadea n ispita nu e a cadea n viata? Du-ne, Doamne, n ispita
si ne mntuieste de cel bun!
Rugaciunea de fiecare zi ar trebui sa fie o initiere la Rautate si
Tatal nostru sa sfsie valul ce-o acopera, pentru ca privind-o n
fata, familiari pierzaniei, sa fim ispititi de cel Bun.
Morala e pierduta de lipsa ei de mister. Sa n-ascunda binele nici o
taina?
Decolorarea pasiunilor, ndulcirea instinctelor si ntreaga diluare
a sufletului modern ne-au dezvatat de mngierile furiei si ne-au
slabit vitalitatea gndirii, din care emana arta de a blestema.
infinit siesi.
Echivocul iubirii pleaca din faptul ca esti fericit si nefericit n
acelasi timp, chinul egalnd voluptatea ntr-un vrtej unic. De aceea,
nefericirea n dragoste creste cu ct femeia te ntelege si te iubeste
mai mult. O pasiune fara margini te face sa regreti ca marile au fund,
si dorul de scufundare n nemarginit l stingi n nesfrsitul azurului.
Cerul macar n-are granite si pare facut pe masura verticalei
sinucideri.
Iubirea-i o ispitire de nec, o tentatie de adncime. Prin aceasta
seamana mortii. Asa se explica de ce sentimentul sfrsitului l au
numai naturile erotice. Iubind, scobori pna n radacinile vietii, pna
n prospetimea fatala a mortii. Nu snt fulgere ca sa te loveasca n
mbratisari, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca
prin ele. Este prea multa fericire si prea multa nefericire n
suisurile si scoborsurile iubirii si inima e prea ngusta
dimensiunilor ei.
Erotica emana de dincolo de om; l copleseste si-l naruie. Si de
aceea, napadit de valurile ei, zilele trec fara sa mai observi ca
obiectele snt, vietatile se agita si viata se macina, caci prins n
somnul voluptuos al iubirii, de prea multa viata si de prea multa
moarte, le-ai uitat pe amndoua, nct, trezit din dragoste,
sfsierilor ei nentrecute le urmeaza o prabusire lucida si
nemngiata.
Sensul mai adnc al iubirii nu este inteligibil nici prin geniul
spetei si nici chiar prin depasirea individuatiei. Cine poate crede ca
ea ar atinge intensitati att de furtunoase, de o neumana gravitate,
daca noi am fi simple instrumente ntr-un proces n care personal
pierdem? Si cine poate admite ca ne-am angaja n suferinte att de
mari, ca sa fim doar victime? Sexele nu snt capabile de atta
renuntare si nici de atta nselaciune.
n fond, iubim ca sa ne aparam de vidul existentei, ca o reactiune
totii-n Dumnezeu?
Putea-vom auzi melodia tainica a fiecarui lucru? Putea-vom asculta
un zmbet? Si ochii vad ei, ntr-adevar, daca nu emana o muzica
ndepartata si dulce? Ce sunete pleaca din priviri si mor n umbra
melodioasa a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parca-si
nalta acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzatii tulburator de fine sa te apropie de
taina muzicala a fiintei. Auzi totul, plnsul eteric al unei lumi
ascunse? Parca florile si-au rupt radacinile n inima... si ai ramas
singur cu suspinele lor...
Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfsietoare a unui parfum
necunoscut?
De-am mirosi un trandafir pna la sunet, ce mars funebru ne-ar
deschide mai delicat o lespede-n azur? Si azurul nsusi nu-si pierde
stralucirea, supta-n o muzica scobornd spre noi?
Cine sa te vindece de tine? O tnara fata? Dar cine-i darnic pna
la jertfa, ca sa-ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si
nefericire, sa se-ncumete la o povara ce n-o presimte? Si-ai putea
sa-ti lepezi otrava sorbindu-ti primaveri ntr-o tinerete defuncta? Sau
sa patezi ochi nevinovati cu greul ntristarii? Ce virginitate
nu-nceteaza n preajma lui?
n carnea lucida amorteste seva si ochi stinsi se aprind ntr-o
tomnatica ofranda, culeasa de palorile unei iubiri.
De cnd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni,
urmasele ei continua opera de dezmortire si pna astazi ele ne
ademenesc n nefiinta. Privirea lor nedeslusita, ameteala aeriana din
chemarile lor nesigure ramne-vor straine ntelegerii noastre tulburi?
Viata-i nvesnicirea clipei de teama nemngiata n care Adam,
proaspat izgonit din rai, si-a dat seama de nemasuratul pierderii si de
nesfrsitul pierzaniei ce-l asteapta. Nu reeditam cu totii n cursul
vietuirii iluminarea deznadajduita a acelei nemiloase clipe?
peripatetician al tristetii.
Nevoia de a-ti pune capat zilelor n inima unei femei palide, ca
sa-ti poarte cadavrul o nonviata... sau de a vorbi despre dragoste att
de eteric, ca si fulgii sa-si ceara scuze. O iubire vaporoasa ca
schizofrenia unui parfum...
n cafenea mai mult ca oriunde nu mai poti sta de vorba dect
cu Dumnezeu.
mi mai amintesc ca snt doar auzindu-mi pasii pe caldarm n nopti
trzii.
Mai fi-voi multa vreme vecin al inimii mele? Ct voi mai merge
alaturi de timpul meu? Si cine m-o fi surghiunit departe de mine?
Ochii pierduti ai femeilor triste si care n-ar trebui deschisi
dect la Judecata de Apoi...
Viata, neridicata la rangul de vis, seamana unui Apocalips al
prostiei si al vulgaritatii. Cine-ar suporta-o, fara coeficientul ei de
irealitate?
Gndurile aromate de nobletea sinuciderii... Parc-am nghitit
otrava din mna unei sfinte. Sau am sorbit pacatul din gura unanima a
unei femei pierdute. Unde snteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale
si necrutatoare, spre un snge dornic de spaima si de nimicire?
Tot ce numim proces istoric si are izvorul n suferinta-n
dragoste. Daca Adam era fericit cu Eva, nimic nu s-ar fi schimbat n
lume. Ispita diavolului: veti fi asemenea lui Dumnezeu, s-a realizat
n masura n care creatia omeneasca, nascuta din chinul iubirii, ne
apropie de o treapta divina. Fericirea n-are virtuti istorice.
Dumnezeu este mai mic de fiece data [cnd] un barbat nu descopera
Absolutul n dragoste sau l descopera n deceptie.
Actul sinuciderii este nspaimntator de mare. Dar parca e mai
coplesitor sa te sinucizi n fiecare zi...
Boala unui om se masoara dupa frecventa cuvntului viata n
vocabularul sau.
pacatului.
Individuatia este orgie de singuratate. napoi spre Fiinta sau
Nimic, spre o mntuire lipsita de sperante.
Buddha a fost, oricum, prea naiv...
n marile singuratati pari a fi gtuit de un demon pentru o placere
cruda a lui Dumnezeu.
Si de aceea mintea tese n ele o teologie iresponsabila.
Cunoasterea ucide eroarea vitala a iubirii, iar ratiunea
construieste viata pe ruina inimii.
Orice luciditate este o pauza a sngelui.
Trebuie sa fi vazut batrnetea, boala si moartea ca sa te retragi
din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor...
Renuntarii lui i lipseste paradoxul. Cnd ai dreptate, nu-i nici un
merit sa parasesti viata. Dar sa traiesti n dezbinarea launtrica de
toate si sa ai argumente contra singuratatii! Calea lui Buddha e
croita pe masura muritorilor... Calmul printului gnditor n-ar pricepe
niciodata cum poti vedea ca el si totusi ndragi nimicnicia. Pna si
Buddha sa fi fost un dascal? E prea mult sistem n lepadarile lui, prea
multe consecvente n mhniri. El ar condamna, desigur, ratacirea celui
ce-si traste neantul printre muritori si n-ar pricepe cum n vidul
lumii mari surzi vietii. Caci el n-a cunoscut anumite culmi ale
nefericirii; a trait si a murit consolat. Ca orice om strain de ispita
fatala a vietii, de seductia de neant a fiintarii si de Nirvana
ntaritoare a fiecarei clipe.
Cnd toate gndurile s-au necat n snge, din filozof te pomenesti
un avocat al inimii.
Privind infinitatea calma a cerului senin: oare cum de exista
raul? Si a-ti afunda apoi cugetul n azur, pentru a descoperi ca
numai visul ne poate desparti de prospetimea eterna a raului betie
negativa a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a existat naintea lor. Cum
descopera deodata lipsa vasta a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cnd
un ceas de catedrala veche marcheaza ora n noapte, bataile lui ne
dezvaluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci,
imensitatea-i un suspin etern al clipei, n care ni se-ngroapa cugetul
si trupul.
n freamatele de singuratate, esti napadit de senzatia de a fi
plamadit din alta substanta dect lumea. Si oricte ntmpinari
abstracte ai gasi izolarii tale, practic nu poti trece peste un dureros
ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinta de
mpartasit, iar firea un gol menit pasiunii tale de ratacire. Ce s-a
marit n tine, de nu mai ncapi n fiinta? Vesnicia-i prea mica pentru
un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce sa mai
razbata n el dintr-o lume amutita?
Un gnd seaca mari, dar nu poate usca o lacrima: umbreste astrii,
dar nu poate lumina alt gnd; o aureola de nemngiere.
Dintr-un minus de vitalitate rezulta luciditatea, ca orice lipsa de
iluzie. A-ti da seama nu merge n directia vietii; a fi n clar cu
ceva, mai putin. Esti cta vreme nu stii ca esti. A fi nseamna a te
nsela.
Cnd existenta ti se pare suportabila, orice poet e un monstru.
(Poezia are ntotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)
Esti om pna n clipa-n care oasele ncep sa-ti scrtie de
tristete... Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile.
Fara dorul de moarte, n-as fi avut niciodata revelatia inimii.
Cnd mi port mna pe coaste ca pe o mandolina, senzatia mortii ia
contur de nemurire.
Iar cnd nimic mi spune totul, simturile se aprind ntr-un suflet
gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.
Din ce gasesti mai putine argumente spre a trai, din aceea te legi
mai mult de viata. Caci dragostea ce i-o aratam n-are valoare dect
prin tensiunea absurdului.
departat?
Unde-s brate crude de muiere sa-ti strnga oasele, tremurnd de
gnd, si tu sa-ti pleci urechea pe bataile inimii ei mbatate,
nutrindu-ti groaza scumpa si voluptuos neconsolata?!
Cnd ochii mi se-nchid si marginile mele le-ntind spre marginile
lumii, ce auz misterios mi descifreaza n zare un cor de copii nebuni?
...n incerta vesnicie a unei dupa-amieze de vara, vocea sparta a
unui pusti te tulbura mai mult ca rugaciunea unui dement sau ca sursul
irevocabil al unui sinucigas.
Un gnditor n-are drept sa se contrazica mai mult dect viata.
N-are rost sa fii dect poet, matematician sau general.
S-ar putea ca femeile sa nu existe dect pentru a mbogati
inspiratia si s-ar putea, mai mult, ca lumea sa nu fie dect un pretext
al poeziei.
Nici cerul si nici pamntul nu l-au cntat poetii, ci un fel de
nonlume existenta n melancolii.
Poezia ntr-un parc e stat n stat.
Lenevia-i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.
O cascada n surdina alcatuieste imaginea a ceea ce numim de obicei
suflet...
Fi-va Dumnezeu altceva dect o ncercare de a-mi ndestula nevoia
infinita de Muzica?
Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neaparat o natura
erotica, un voluptuos rafinat si care, negasind satisfactie deplina n
iubire, recurge la delicii ce depasesc viata. Daca ai atinge absolutul
n dragoste, la ce ai umbla n goana dupa voluptati prelungi si
delicate? Nu le-ai putea simti nevoia si, daca te-ar interesa abstract,
ele nu ti-ar putea sugera o pasiune durabila si intensa.
n iubirea mplinita cu toate vulgaritatile inerente traim
aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum
ar deveni muzica, mistica sau poezia substanta a vietii?
suspensie...
Atta vreme ct oamenii nu se vor lipsi de farmecele nselatoare
ale viitorului, istoria va continua sa fie o hartuiala greu de
priceput. Putem nsa nadajdui ca ei si vor ntoarce ochii nspre o
vesnicie a neasteptarii, transformndu-si fiecare soarta dupa exemplul
unei fntni saritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticala?
Si procesul universal din fluviu si va arunca stropii spre naltimi,
convertindu-si curgerea inutil orizontala ntr-o inutilitate spre cer?
Cnd va cadea umanitatea n ea nsasi, asemenea acelor fntni?
Cnd si va da alt curs nselaciunilor ei?
Daca viata s-ar prelungi ca si cum nimic n-ar mai fi! Dar oamenii
prasindu-se se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Daca-i vorba de ales ntre erori, Dumnezeu ramne totusi cea mai
mngietoare si care va supravietui tuturor adevarurilor. Caci ea s-a
nfiripat la punctul unde amaraciunea devine vesnicie, precum viata
eroare trecatoare la ncrucisarea nostalgiei cu timpul.
De ce, cnd oboseala se adnceste pna la vis, nteleg plantele mai
bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce
nici un arbore nu creste n timp?
Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?
Melancolia este limita de poezie pe care o atingem n interiorul
lumii. Ea nu e numai o naltime a noastra, ci a existentei nsesi.
Aceasta se nnobileaza treptat nspre irealitate, devenind mai mult
prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realitatii.
Nu recunosc existenta dect fiintelor ce nu mai apartin lumii.
Acele femei ce n-au scapat prilejul tainic de a muri zilnic de
melancolie... Este ca si cum n-ai fi iubit niciodata dect pe Lucile de
Chateaubriand...
Mi se pare uneori c-as descoperi usor toate secretele lumii, afara
de cel al dezradacinarii din ea.
si de cer... Ruisdael.
Totul e posibil din clipa n care ai pierdut frnele timpului.
Foloseste-te de ratiune pna mai e vreme.
Este atta ceata n inima omului, nct razele oricarui soare nu
mai revin, odata intrate. Si este atta gol n simturile lui, n
simturile lui spulberate, ca ratacesc porumbei nebuni, cu aripi
sfsiate de vnturi, pe caile prin care si apropia lumea.
Din ce straturi de nefiinta purcede urtul zilelor, ca sa ne
dezmeticeasca pna la groaza din atipirea fiintarii?
Vom ajunge vreodata pna la izvoarele plictiselii? Vom descifra
dementa molesitoare a carnii si pacostea unui snge nedeslusit?
Cum se macina ntr-un mister tnguitor substanta vietii si cum
secatuiesc fntnile firii urtul omniprezent, parodiind negativ
principiul divin! Plictiseala-i vasta ca Dumnezeu si mai activa dect
el!
Fara Dumnezeu, singuratatea ar fi un urlet sau o dezolare
mpietrita. Dar cu El, nobletea tacerii ne domoleste aiureala
nemngierilor. Dupa ce-am pierdut toate, ne recstigam cumpatul
nvesnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gndul la El ma mai tine vertical. Cnd mi voi strpi
mndria, putea-voi sa ma culc n leaganul lui de o milostiva afunzime
si sa-mi adorm veghile n consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai ramne doar dorul de El.
Orice oboseala ascunde o nostalgie dupa Dumnezeu.
Cum pot vorbi mpreuna doi oameni al caror chin nu e la egala
distanta de Dumnezeu? Ce-si au de spus doua fiinte n care moartea nu
s-a ridicat la acelasi nivel? Si ce-si citesc n priviri, cnd
rasfrnge fiecare un alt cer?
Pe oameni nu-i cunoastem dect pentru a ramne mai singuri cu
Dumnezeu.
Un arhitect despamntenit ar putea construi din mhnirile noastre o
mnastire n cer.
Lipsa de orgoliu face ct eternitatea.
Nenorocul oamenilor care s-au cautat toata viata pe ei nsisi este
de a se regasi pna si n Dumnezeu. Umilinta mpacata si vasta e
singurul fel de a transforma n virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea sa nu mai fie exprima negativ o aspiratie dupa tot.
Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de
divinizare. Nu ne nimicim n Dumnezeu dect pentru a fi El nsusi.
Caile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mndriei
creaturii.
De ce-n iluminarea incurabila a mortii ma simt mai putin singur
dect n mijlocul vietii? Este ceva att de dezastruos de sigur n
constiinta ca vei muri, nct ea te mngie de absenta oamenilor si a
adevarurilor.
Acordurile de orga si nostalgia mortii amesteca eternitatea cu
timpul pna la promiscuitate. Att absolut ratacit n devenire si-un
suflet firav care sa poarte atta cer si atta pamnt!
Mori de esential cnd te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul n ipostaza de consolator. Un suflu pozitiv n
Nimic, dar pentru care ai vrea sa sngeri ca un martir... scutit de
moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane sa nu fie altul
dect moartea n si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem n bratele lui, n
frunte cu ateii.
Senzatia stranie ca toate gndurile mi-au fugit n Dumnezeu, ca el
mi tine mintea atunci cnd am pierdut-o...
Sau ca, ratacit nlauntrul Lui, o sete de aparente ma mpiedica sa
mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viata alcatuieste cea mai crunta
drama a singuratatii.
Doamne! numai tu mi-ai mai ramas! Tu ramasita a lumii si eu a
stavilar.
Ce sa mai fac cu att eu?
Bach e un decadent n sens ceresc. Numai asa se explica
descompunerea solemna de care nu te poti feri de cte ori te ntlnesti
cu lumea creata de el.
Pe masura ce plictiseala ngroasa timpul, ea subtiaza lucrurile n
calitati stravezii. Materia nu rezista desfigurarii ei necrutatoare.
A-ti fi urt nseamna a vedea prin obiecte, a volatiliza firea.
Pna si stncile se dizolva n fum cnd raul lucid se deschide spre
ele.
Nu-mi stiu vreo senzatie pe care sa n-o fi ngropat n gnd.
(Spiritul e un mormnt al naturii.)
Sinuciderea ca orice ncercare de mntuire e un act religios.
Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitatii la echivocurile
esentiale ale vietii, deriva dintr-o vitalitate sovaitoare. Acel ce o
practica nu se expune primejdiei, cum se crede ndeobste, ci este deja
primejduit, ca orice om ce desparte adevarul de minciuna.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenta, o
critica a vietii. Cine n-a omort n el ngerul e menit pieirii. Fara
erori, nu se poate respira nici macar o clipa.
Ochii stinsi nu se aprind dect de dorul mortii; sngele nu
se-nflacareaza dect ntr-un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povrnisurile firii?
Un animal care a vazut viata si care vrea nca sa traiasca: omul.
Drama lui se epuizeaza n aceasta ndrjire.
ntr-o inima n care s-a asezat nimicul, iruptia dragostei e att
de nespus de sfsietoare fiindca ea nu gaseste nici un teren de
nflorire. De ar fi sa cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar sa
destelenesti propriul neant, sa te nstapnesti cu greu n vrajmasia
sufletului tau, sa faci drum iubirii tale spre tine nsuti! Razboirea
aceasta care te azvrle cu dusmanie mpotriva ta explica de ce
micsoreaza sfrselile.
Singura iesire pentru a nu cadea: a-ti sti toate sfrsiturile
a-ti slei otravurile-n spirit.
De ti-ai fi lasat mhnirile n starea de senzatie, de mult n-ai mai
fi...
Spiritul nu serveste viata dect prin expresie. Este forma prin
care ea se apara cu propriul ei dusman.
Oboselile dupa-amiezelor, cu patina vesniciei n suflet si adierile
de ameteala n mijlocul unei gradini atinse de primavara...
Eternitatea e sera n care se ofileste Dumnezeu din nceputuri si
omul, din cnd n cnd, prin gnd.
Cnd vitalitatea nu e distincta de slabiciuni, ci se pierde n ele,
rezultatul defineste compozitia launtrica a unui om contradictoriu. A
face psihologie pe spatele cuiva nseamna chiar a dezvalui lipsa de
puritate a fortelor ce l agita, amestecul ciudat si neprevazut de
elemente. Teoretic, greu ne nchipuim combinatia de barbarie si de
melancolie decadenta, de vitalitate si de vag, de instinct si de
rafinament. De fapt nsa, attia snt chinuiti de un apus al vietii n
reflexe nca sigure!
Doruri ndelungi, mbratisnd desfasurarile cosmice si
nflorindu-le de nesigurantele visului de unde ar porni ele, daca
imboldurile de la temeiul nostru n-ar scobor si n-ar urca povrnisul
slabiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n-au ele un curs
necutremurat, cine introduce leganarea n pofte, daca nu nedespartirea
afirmatiilor si negatiilor sngelui? De-ar avea instinctele noastre o
directie si slabiciunile alta, n-am fi de doua ori perfecti, n-am
atinge desavrsirea n doua feluri? ntlnirea paradoxala de porniri,
inseparabilul ireductibilelor creeaza o ncordare ce alcatuieste si
dezalcatuieste att de straniu o fiinta. Si nu-i usor sa porti
iadurile dulci si mbatatoare ale decadentei pe cerul monoton si
proaspat al barbariei, sa te descurci n tinerete cu povara unor
ruinele ei.
Cnd gasesti o anumita noblete n tnguire, paradoxul e forma prin
care inteligenta nabusa plnsul.
Ce zori mi vor trezi cugetul mbatat de ireparabil?
Oare cnd voi nceta sa mor?
Snt rani care cer interventia Paradisului.
Cu toate pacatele si cu nici unul, mintea s-a asezat pe fundul
iadului si ochii privesc nemarmuriti spre lume.
Cnd iubesti viata cu patima si scrba, doar diavolul se mai
milostiveste de tine si-ti ofera salasul fatal ndurerarii tale
aiurite.
Acele sfsieri ale carnii si demente ale gndului, n care am cadea
n plina sfintenie daca Dumnezeu ne-ar sari ntr-ajutor. Sovairile lui
ne mai tin n rnd cu lumea.
De ce nu m-ai facut, Doamne, un prost etern sub boltile tale
natngi?
Spiritul e carne lovita de streche transcendenta.
Lupta nu se da ntre om si om, ci ntre om si Dumnezeu. De aceea,
nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.
Gndul la Dumnezeu nu serveste dect spre a muri. Nu de bunavoie
te-ndrepti spre el, ci fiindca n-ai ncotro.
Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.
Privind pe atti si pe atti care se ngroapa ntr-o idee, ntr-o
menire, ntr-un viciu sau ntr-o virtute, te miri de ce infima distanta
de lucruri dispun oamenii. Sa fi vazut ei asa de putin? Sa nu fi fost
ei atinsi de cunostinta care nu ngaduie nici un act? A sti nu mai
rabda firea dect prin vointa noastra de a fi nca n ea. Te framnti
atunci printre obiecte si idealuri, adernd cu farme de pasiuni,
acordnd din mila si din amareala o adiere de existenta umbrelor n
cautare de fiinta.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic n gluma.
dezastru.
Boala serveste duhul fara nici un nconjur. Sau poate si mai mult:
duhul este boala pe plan abstract, precum omul: materie atinsa.
Prin singuratate, tot ce iese de sub controlul simturilor n
primul rnd invizibilul capata un caracter de imediat. A fi fara
oameni si fara lume; a te afla, adica, nemijlocit n esenta. Asa ti se
deschide ntr-un fior rar viziunea substantiala a noptii, a luminii, a
gndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce ramne
dintr-un lucru cnd el nu mai exista pentru simturi. ntelegi taina
ultima a noptii, dar simturile nu mai simt noaptea. Sau te mbeti de
muzica si nici un sunet nu mai mngie urechea. Singuratatea
necrutatoare a duhului descopera neantul imaculat din temelia
aparentelor, puritatea divina sau demonica de la baza tuturor
alcatuirilor. Si atunci, ntelegi ca rostul din urma al duhului e
mbolnavirea de infinit.
Cnd ma voi scufunda fara apel n Diavol si n Dumnezeu?
n paradis, azurul ndeplinea functia pamntului pentru noi. Cei
doi oameni calcau, adica, pe un desert albastru. De aceea nu puteau
cunoaste ei acolo pe cnd aici, pe pamnt, pe culoarea dureroasa a
pamntului, n-ai altceva de facut.
Smulgeti o floare sau o buruiana si observati din ce a crescut: din
ispasire solidificata.
ntia lacrima a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sarat,
transparent si infinit concret este primul moment istoric, iar vidul
lasat n inima sinistrului nostru stramos, ntiul ideal.
ncetul cu ncetul, oamenii, pierzndu-si darul plnsului, au
nlocuit prin idei lacrimile. Cultura nsasi nu e dect imposibilitatea
de a plnge.
Exista o oboseala substantiala, n care se aduna toate oboselile
zilnice si care ne depun fara ocol n mijlocul Absolutului. Umbli
printre oameni, mparti zmbete sau cauti din obisnuinta adevaruri, si