Sunteți pe pagina 1din 4

Dreptul geto-dac

CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC
Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este absoluta; cu toate ca sunt
,,destul de vagi si confuze permit totusi conturarea unei imagini.
Desi din secolul IV . Hr. societatea daca a fost organizata n uniuni de triburi, nu
se poate sustine ca acestea reprezentau deja o organizare politica statala. Pna n
jurul anilor 8270 . Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost
multe discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala si
economica, BUREBISTA a ntemeiat statul dac centralizat si independent care i-a
supravietuit n limite teritoriale restrnse. Acest stat a conservat multe elemente din
organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci
doar le-a limitat atributiile n favoarea puterii centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se ntrerupe dupa DECEBAL (106), n urma cuceririi
romane. Dacii liberi, adica cei ramasi n afara stapnirii romane, nu au reusit sa
reconstituie statul dac centralizat.
ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI DAC
Puterea suprema n stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa devina
ereditara. Principiul ereditatii nu era absolut ntruct puteau veni la succesiunea
tronului fratii regelui si marele preot.
Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot;
disocierea puterii regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba
dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.
n cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important
ntruct n spiritualitatea dacica se considera ca att puterea regelui, ct si legile
sunt de origine divina.
n exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei sale.
Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca teritoriul statului
era mpartit n unitati administrativ-teritoriale, dar si faptul ca au existat doua
categorii de dregatori locali: cei care exercitau atributii din ordin administrativ, iar
altii care detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
INSTITUTII JURIDICE
Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii
trebuiau sa aiba reguli juridice. Ramne deschisa problema legilor scrise, atestate
de unele surse literare care afirma ca regele BUREBISTA pentru consolidarea
statului a elaborat legi cu un pronuntat caracter religios.

Proprietatea la geto-daci
Se pare ca datorita modului lor de organizare n obsti satesti (de vecinatate),
proprietatea a fost comuna asupra pamntului agricol, apelor si pasunilor. S-a
opinat de asemenea ca pe lnga pamnturile nehotarnicite ar fi putut exista si
terenuri hotarnicite, care ar fi servit altor scopuri dect agriculturii.
n ce priveste casa, ograda, uneltele de munca, cirezile si turmele de animale,
acestea au fost private.
Capacitatea juridica a persoanelor
Societatea geto-daca nu s-a abatut de la structura tipica anti-chitatii, diferentiind
persoanele n categorii sociale.
Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor si a preotilor.
Oamenii de rnd (comati sau capilati) aveau capacitate juridica restrnsa se pare
numai n ceea ce priveste dreptul public: accesul lor la demnitatile de rege si preot
nu era posibil. De notat ca ei nu erau o categorie dispretuita.
A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestati n numar mic. Caracterul
patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel clasic. Asadar, ei erau
folositi de regula la activitatile domestice; iar robul era asimilat unui membru
inferior al familiei.
Dualismul juridic n Dacia
Organizarea centrala
Desi teritoriul Daciei nu a ajuns n ntregime sub stapnirea romana, influentele
civilizatiei romane, s-au manifestat si dincolo de provincia imperiala.
Doi mparati au reorganizat succesiv Dacia romana: HADRIAN (117138) n
urma unei rascoale mparte teritoriul n trei provincii (Inferior, Superior si
Porolissensis), iar MARCUS AURELIUS (161180) pastreaza Dacia Porolisensis,
dar creeaza Dacia Apulensis si Dacia Malvensis.
Organizarea locala
Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane
puternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu
plateau impozit. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor
bucurndu-se de un statut juridic intermediar ntre cetatenii romani si peregrini, dar
diferenta dintre acestia ncepe sa se estompeze cu timpul. Cu o singura exceptie,
orasele din provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.
Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din
imperiu. Conducerea oraselor era autohtona si se exercita de cetatenii romani
printr-un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a
activitatii administrativ-fiscale.

Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si


judiciare.
Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa
sistemul roman n pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) si vicus
(celelalte sate), fie n forma lor traditionala a obstilor satesti.
Sistemele de drept din Dacia romana
Cu toate ca organizarea Daciei s-a facut sub forma tipica de provincie romana,
totusi dreptul roman s-a aplicat n mod diferentiat, concomitent cu dreptul autohton
si cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat n raporturile dintre cetatenii romani, nsa s-au
elaborat si norme juridice noi (edictele guvernatorilor) tinnd seama de
constitutiile imperiale si de mandatele imperiale n care se precizau instructiuni
pentru guvernatorii provinciali.
n raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton. nsa dreptul roman a
avut o nrurire covrsitoare asupra dreptului autohton, dar si dreptul roman s-a
adaptat la cerintele vietii autohtonilor, transformndu-se, vulgariznduse.
n raporturile dintre cetatenii romani si celelalte categorii de locuitori ai Daciei
romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).
Capacitatea juridica a persoanelor
Cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi: de a dobndi si transmite
proprietatea, ius conubii (de a se casatori dupa legea romana); ius comercii (de a
deveni creditor si debitor); de a intenta actiuni n justitie, ius sufragii (de vot); ius
honorum (de a fi ales); ius milit (de a sluji la oaste etc.).
Latinii erau situati pe o pozitie intermediara ntre cetatenii romani si peregrini.
Ideea unei cetatenii inferioare a continuat nsa sa existe pentru coloniile nfiintate
de romani n teritoriile cucerite.
Peregrinii. Initial notiunea de peregrin se confunda cu cea de strain. Peregrinii
obisnuiti erau nvinsii ale caror cetati au continuat sa existe din punct de vedere
politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasa a locuitorilor imperiului; ei au
primit cetatenia romana prin Edictul din 212 al mparatului CARACALA, cu
exceptia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale caror cetati au fost desfiintate ca urmare a rezistentei nversunate pe care
au opus-o cuceritorilor.
Sclavii. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea mparatului, dar cu
timpul au trecut n proprietatea persoanelor juridice (orase, colegii, temple), dar si
n proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice
personalitate juridica, neputnd fi subiect de drepturi si obligatii juridice, stapnul

sau putnd sa l vnda, sa l pedepseasca si chiar sa l omoare. Fiind considerat un


lucru, legatura sa cu o sclava era considerata o doar simpla stare de fapt.
Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.
Dreptul succesoral
Peregrinii deditici nu puteau dobndi nimic prin testament si nici nu puteau
face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentara). Dar
soldatii romani, care ntotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca
mostenitori persoane peregrine sau latine.
Judecata
n perioada imperiului magistratii alesi n adunarile populare au fost nlocuiti
de functionari administrativi numiti de mparat. n fruntea piramidei administrative
si judecatoresti se afla mparatul, ca sef al statului si judecator suprem, urmnd
prefectii pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are un
caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei realizndu-se de catre organele
statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii). n litigiile
dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe durata
procesului ca si cnd ar fi fost cetatean roman.
Familia si casatoria
n epoca clasica, familia romana se axa n jurul puterii lui pater familias.
Ulterior, odata cu diminuarea puterii lui pater familias, n locul rudeniei agnatice,
se impune definitiv rudenia de snge (cognatio) att pe linie masculina, ct si pe
linie feminina. nca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire ntre mama si
copil. Ct priveste casatoria, daca la nceput a fost cunoscuta doar casatoria sine
manu, mai trziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara
putere parinteasca), sotia pastrndu-si legaturile de rudenie cu vechea familie,
singura conditie a ncheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinta de a se casatori)
si honor matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea ca daca o
cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul
dobndea situatia precara a tatalui.
Proprietatea
ntreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a mparatului
(dominium), transformata n ager publicus, ca toate provinciile ocupate n acelasi
mod (a avut loc o confiscare efectiva a teritoriilor ocupate). n aceasta situatie
cetatenii romani nu puteau dobndi o proprietate imobiliara deplina, ci numai o
posesiune si uzufruct. Acestei situatii i s-a adus un corectiv: printr-o fictiune
juridica la cinci mari orase s-a acordat calitatea de sol roman, astfel cetatenii
romani au putut dobndi si un drept de proprietate imobiliara deplina, de tip
roman. Dreptul de proprietate imobiliara li s-a recunoscut si peregrinilor din Daciaromana, nsa numai acelora care dobndeau ius comercii.