Diacon Prof

undefined

undefined
More...

undefined
[Close]

undefined
[Close]

undefined
Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)
O pãrere ortodoxã despre clonare
În discuþiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocºilor:
oameni absolut necredincioºi, necreºtini declaraþi, se pronunþã împotriva
clonãrii. Noi am observat cu nedumerire cã acele grupe cu care noi, de obicei,
ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaºi linie cu noi. Cine
din ortodocºi ar fi putut sã vadã un aliat în congresul american sau în
preºedintele Clinton? Dar uite cã ºi ei s-au pronunþat împo-triva clonãrii
oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurãtoare. Dar mirarea este o
reacþie emoþionalã. Însã, în ortodoxie, se obiºnuieºte a gândi asupra reacþiilor
proprii, asupra motivelor acþiunilor ºi sentimentelor personale. Dacã noi, în
aceastã problemã, ne-am dovedit a fi împreunã cu necreºtinii, ce înseamnã asta?
Reflexele partinice se revoltã: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu
duºmanul tãu, înseamnã cã ai greºit ceva. Însã aici, de acum, e treaba raþiunii
ºi a conºtiinþei sã spui acestor reflexe: taci! Nu meritã sã te cerþi cu tabla
înmulþirii, chiar dacã cu ea e de acord cel mai înrãit duºman al tãu. Lumea
oamenilor e foarte complicatã. ªi în aceastã lume, noi nu avem duºmani absoluþi.
Nu existã oameni cu care noi sã ne contrazicem absolut în toate.
Contrazicându-ne în ceva, noi avem pãreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf.
Ioan Gurã de Aur: Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însã cu toþi
oamenii, noi avem multe în comun .
Înseamnã cã nu pe tine trebuie sã te condamni pentru neatenþia în urma cãreia,
dintr-o datã, te-ai dovedit solidar cu oponenþii tãi tradiþionali, ci sã te
bucuri pentru aceea cã ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât
ceea ce le desparte. ªi aici apare întrebarea: motivele pentru care creºtinii
ortodocºi se feresc de experimentele clonãrii sunt strict bisericeºti sau nu?
Noi ne pronunþãm împotriva clonãrii deoarece aceastã activitate contrazice ceea
ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar
creºtinismului ortodox, ceea ce deosebeºte concepþia noastrã de concepþia
celorlalþi oameni ne obligã sã fim împotriva clonãrii sau poate cã argumentele
noastre, dacã e sã ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaºi pe care le
înainteazã oamenii altor credinþe ºi convingeri?
Eu cred cã meritã sã ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre
împotriva clonãrii. Se ºtie cã atât în Rusia, cât ºi în alte þãri, cea mai mare
prãpastie între Bisericã ºi societatea civilã se iveºte anume în sfera
problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor,
a avorturilor etc., Biserica le trateazã evident (ºi spre mâhnirea lumii laice)
altfel decât o fac stereotipurile conºtiinþei de masã. În conºtiinþa de masã, e
foarte adânc înrãdãcinat stereotipul potrivit cãruia Biserica întotdeauna e
împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor . Hai sã nu ne amãgim, autoritatea
Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conºtiinþa oamenilor
nebisericeºti, opinia susþinutã de Bisericã sã devinã de la asta mai autoritarã
ºi mai acceptabilã. Dimpotrivã, în conºtiinþa multor oameni, problemele legate
de viaþa sexualã se rezolvã mai degrabã printr-o reacþie inversã celei
bisericeºti: Ei, dacã pânã ºi cãlugãrii ãºtia care nu înþeleg nimic în dragoste
ºi plãcere ne spun sã ne ferim de asta, cu atât mai mult meritã sã încerci!
Înseamnã cã noi trebuie sã înaintãm argumente care sã fie înþelese nu numai
pentru oamenii care acceptã întru totul sistemul de valori bisericesc, ci
argumente înþelese pentru cei din afarã . Eu cred cã e de folos a specifica
oamenilor cã noi avem aceleaºi motive împotriva clonãrii ca ºi voi, majoritatea
oamenilor În primul rând, noi ne ferim sã pãtrundem într-o sferã despre care
cunoaºtem foarte puþin. Câºtigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult
mai important, deocamdatã neobservat pentru noi? O datã noi am fãcut-o . Nouã
ne-a mers în acea joacã pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. Dupã
martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ºtiau dacã
reacþia atomicã provocatã de ei va avea un efect local limitat sau, o datã
începutã descompunerea atomicã, va înghiþi materia la nesfârºit, ºi pânã la urmã
va nimici toatã substanþa vie din jur, va nimici Pãmântul, tot Universul Atunci
nouã ne-a mers. Sub lopata noastrã îndrãzneaþã, nu s-a dovedit a fi nici o minã.
Dar oare existã garanþia cã în locul unde sapã astãzi biologii nu este o astfel
de minã? Analogia cu atomicienii ne ajutã sã exprimãm ºi a doua teamã a noastrã.
Unde e garanþia cã din clonare nu se poate face o bombã biologicã ? Unde e
garanþia cã stãpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza aceastã practicã pentru
producerea unei noi rase umane care sã corespundã mai bine închipuirilor lor
despre alegãtorul ideal? Oare nu vor creºte laboratoarele pentru clonare niºte
elþinoizi ºi ziuganoizi docili?
în al treilea rând, cum vor arãta relaþiile între oamenii acestor rase diferite?
Oare toþi vor recunoaºte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor
receptare? Cum vom arãta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la
întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor ºi juriºtilor sã o
rezolve: ce este omul ? când începe ºi când se terminã viaþa omeneascã?
(problema avorturilor ºi a eutanasiilor); ce îl face pe om sã fie om? (problema
oamenilor cu psihicul afectat).
În al patrulea rând, se va declanºa oare instinctul matern la femeie, dacã ea nu
va trece prin purtarea sarcinii ºi naºterea copilului? Oare va fi iubit un
astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunþã în jurul problemei
drepturilor omului: ce drepturi are omul ºi cine anume deþine aceste drepturi?
Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonãrii, care sã fie
specific creºtine? Deocamdatã eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigãtele
emoþionale de felul cã crearea omului de cãtre om este uzurparea drepturilor
Creatorului Divin, ºi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingãtoare.
La urma urmei, la început ºi lumina a apãrut dupã voia dumnezeiescului sã fie!
Acum însã, crearea luminii e accesibilã ºi oamenilor, ºi noi nu vedem nimic
blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staþiei electrice.
Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinarã povestitã de
Antuan de Saint-Exupery în romanul Citadela : Trãia pe lume un alchimist, el
voia sã descopere taina vieþii. ªi s-a întâmplat aºa încât cu ajutorul
resorturilor, el a reuºit sã obþinã un bot de aluat viu. Au alergat logicienii.
Ei au repetat experienþa, au amestecat prafurile ºi aliajele, au aprins focul
sub resort ºi au obþinut încã un bot viu. Ei au plecat strigând tare cã taina
vieþii nu mai este tainã, cã viaþa este o urmare fireascã a cauzelor ºi
efectelor, influenþele pe care le suportã prin încãlzire elementele lipsite de
viaþã. Logicienii, ca întotdeauna, au înþeles totul de minune. Ei n-au înþeles
cã natura creatului ºi natura creãrii nu seamãnã între ele, puterea creativã,
epuizându-se, nu lasã urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandoneazã
creaþia sa ºi creaþia intrã sub stãpânirea logicii. ªi eu m-am îndreptat smerit
spre prietenul meu geometrician. Unde ai vãzut tu ceva nou?- a întrebat el
viaþa a dat naºtere vieþii. Noua viaþã a apãrut datoritã alchimistului, iar
alchimistul, din câte ºtiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se ºi cãdea,
creatorul dispare ºi ne lasã nouã creaþia .
Dacã savantul cu raþiunea sa creeazã viaþa, asta nicidecum nu înseamnã cã pentru
crearea vieþii nu e nevoie de minte. Dacã omul poate crea viaþa, înseamnã cã el,
într-adevãr, poartã în sine chipul propriului sãu Creator. Eu sunt convins cã
orice performanþe ale ºtiinþei nu fac decât sã-L proslãveascã pe Creatorul
raþiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia sã aud ºi
urmãtorul argument specific teologic împotriva clonãrii: aceasta va fi o
naºtere fãrã dureri, ºi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis
suferinþe în timpul naºterii pentru pãcatul originar. Dar pedeapsa pentru pãcat
a fost triplã: nerodirea pãmântului, care va rodi doar spini ºi pãlãmidã ;
greutatea muncii ( în sudoarea frunþii tale ) ºi chinurile naºterii. La drept
vorbind, cu toate aceste urmãri ale pãcatului originar, munca omeneascã luptã de
mult ºi cu destulã eficienþã, iar Biserica nu l-a condamnat niciodatã pentru
asta. Dacã ar fi sã înþelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul
Testament, va trebui sã condamnãm munca amelioratorilor (cum de îndrãznesc sã
îmbunãtãþeascã pãmântul blestemat de Domnul!). Va trebui sã condamnam orice
progres tehnico-ºtiinþific, orice invenþii care uºureazã munca omului (începând
de la folosirea animalelor domestice, inventarea roþii, a morii ºi a plugului).
Va trebui sã-i dãm anatemei pe anesteziologi, care uºureazã suferinþele femeii
din timpul naºterii.
Rezultatul principal al pãcatului originar nu stã deloc în durerea venirii
omului pe lume, ci în durerea plecãrii lui din ea. Dupã cuvintele cuviosului
Marcu Ascetul, de la protopãrintele nostru, noi am moºtenit nu pãcatul lui
Adam, ci moartea provenitã din el Pentru cã nu se putea ca noi, care am
provenit din morþi, sã fim vii .
Dacã rodul pãcatului primordial ar fi constat anume în suferinþa naºterii,
atunci noi ar fi trebuit sã acceptãm dogma catolicã despre imaculata concepþie a
Fecioarei Maria. Cãci doar nu numai catolicii, ci ºi ortodocºii considerã cã
naºterea lui Iisus din Maria a fost fãrã dureri. Dar catolicii vãd în aceasta
dovada faptului cã Maria era de acum sustrasã acþiunii pãcatului originar.
Ortodocºii însã nu vãd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în
esenþã, anuleazã necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume ºi unicitatea Jertfei
Lui mântuitoare, anume pentru faptul cã noi nu confundãm urmãrile particulare
pãmânteºti ale pãcatului originar cu acea catastrofã principalã pe care el a
provocat-o în relaþiile noastre cu Viaþa, adicã cu Dumnezeu.
În general, în reacþia lumii catolice împotriva clonãrii se conþine cu mult mai
mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici,
clonarea ridicã o gravã problemã teologicã: oare vor moºteni pãcatul originar
oamenii apãruþi pe lume fãrã actul sexual, iar dacã se va moºteni, în ce chip se
va transmite acesta? Chestiunea constã în faptul cã din timpul lui Augustin,
catolicii considerã cã pãcatul originar se transmite prin actul zãmislirii,
deoarece de actul zãmislirii se leagã o oarecare plãcere necuvenitã . Nunta e
permisã, ºi zãmislirea la fel. Dar, dupã cuvintele scriitorului creºtin latin
din primele veacuri, Tertulian, Nunta este o desfrânare acceptatã . În
desfãtarea eroticã, soþii îºi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de
altul, îl uitã pe Dumnezeu, ºi prin aceastã fisurã, în plodul zãmislit de ei,
pãtrunde un fel de stricãciune
Dar unde e plãcerea originilor acelei vieþi care a fost obþinutã printr-o
operaþie asupra unei celule somatice obiºnuite? Apariþia acestei celule primare
e legatã mai degrabã de neplãceri. Cum dar se va transmite aici pãcatul
originar ? Omul zãmislit fãrã plãcere ºi fãrã împreunare, dupã logica
augustinismului, se dovedeºte a fi în afara puterii pãcatului originar.
Ortodoxia însã nu vede aici o problemã. Biologia mai degrabã întãreºte vechea
noastrã convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt
într-adevãr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile sã se separe la nesfârºit ºi
sã nu moarã, în cazul în care în mediul exterior nu existã piedici pentru
aceasta. Înseamnã cã viaþa noastrã e limitatã nu de natura noastrã, ci de
condiþiile în care trãim (în care noi ne-am aruncat prin cãderea în pãcat). Dar,
deoarece celula luatã pentru clonare ºi fiinþa crescutã din ea oricum vor vieþui
în lumea noastrã cazutã, suflarea mortalitãþii originare , vai, oricum o va
cuprinde. ªi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deþine Nemurirea poate
apãra viaþa noastrã de moarte sau sã ne întoarcã în ea Aºa cã clonarea nu
contrazice nicidecum interpretarea ortodoxã a pãcatului originar. Mai degrabã e
invers, discuþiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu
catolicismul ºi augustinismul.
în parte, e posibilã o analizã a întrebãrii prin ce anume se transmite pãcatul
originar : se petrece asta din iniþiativa pãrinþilor, care, zãmislind copilul,
îi transmit împãtimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este
zãmislit, ci pur ºi simplu pentru cã el pãºeºte în lumea noastrã bolnavã? În
orice caz, enunþul Sinodului din Cartagina din 252 ( Sã nu se interzicã botezul
copilului care, abia nãscut, nu a pãcãtuit cu nimic, în afarã de faptul cã,
provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morþii vechi prin însãºi
naºterea sa ) admite o interpretare dublã.
Încã o întrebare o constituie ºi aceasta: va fi oare om fiinþa clonatã? În
scrierile bisericeºti, uneori e exprimatã pãrerea cum cã sufletul copilului se
conþine în sãmânþa tatãlui (teoria traduþionistã). Potrivit ei, încã în sãmânþa
lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toþi am fost în Adam atunci
când el a greºit, ºi de aceea ºi noi suntem pãrtaºi la acel pãcat Prin urmare,
copilul care îºi are originea nu în sãmânþa tatãlui, ci de la celula somaticã a
acestuia, nu va avea suflet.
Dar ºi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de
ortodoxie. În concepþia ortodoxã, sufletul omului, personalitatea lui se creeazã
de cãtre Dumnezeu. Pãrinþii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog,
problema constã aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul sã uneascã cu
embrionul, obþinut în rezultatul clonãrii, sufletul omenesc. Pentru cã aceasta e
o problemã de voinþã a lui Dumnezeu, nu putem avea un rãspuns anticipat. ªi
extrem de îndrãzneaþã este fapta unui oarecare preot, care a refuzat sã boteze
un copil despre care pãrinþii au spus cã el a fost zãmislit în eprubetã
(preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-ºi nedumerirea,
la Rojdestvenskie citenia 1998, din Moscova). Cred cã ºi în cazul clonilor,
Biserica va insista pentru a-i recunoaºte ca oameni (pentru a nu admite
experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în piese de schimb ) ºi îi va
boteza ºi îi va împãrtãºi pe aceºti micuþi.
Aceastã problemã, cât n-ar pãrea de straniu, de acum e rezolvatã de tradiþia
bisericeascã. În Trebnicul Sf. Petru Movilã, existã rânduiala Despre botezul
celor asemenea cu animalele ºi a altor ciudãþenii nãscute . În el gãsim
prescris: Dacã vreun monstru sau o oarecare ciudãþenie se va întâmpla sã se
nascã din femeie, dar nu va avea chip de om, sã nu se boteze. Dar dacã faptul se
va pune la îndoialã, sã se boteze cu o condiþie: Dacã acesta este om, se boteazã
robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatãlui º.a.m.d. . în genere, pentru
Biserica e caracteristic sã se insiste asupra faptului cã graniþele clasei
fiinþelor numite om sã se lãrgeascã. Pentru concepþia laicã, dimpotrivã, e
caracteristicã tendinþa spre îngustarea limitelor existenþei umane (copiii în
pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatozã nu sunt oameni, copiii
nãscuþi fãrã creier nu sunt oameni, copiii afectaþi de boala lui Daun la fel ).
Aºa cã ºi în cazul clonãrii, nu meritã sã mergem împotriva tradiþiei bisericeºti
ºi sã rezolvãm negativ întrebarea dacã sunt sau nu oameni aceste ciudãþenii .
Mai existã în scrierile bisericeºti precauþii împotriva activismului care
depãºeºte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca
argument care explicã ostilitatea ortodoxiei în faþa clonãrii. Dar dacã ar fi sã
folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui sã interzicem sã se mai
ardã în biserici lumânãri de parafinã (aceastã substanþã nu a existat în lumea
creatã de Dumnezeu pânã la apariþia chimiei omeneºti), sã se toarne vazilinã în
candele, sã se poarte haine sintetice, sã se coacã anafure (ele doar nu cresc în
curtea bisericii) ºi, în genere, sã interzicem traiul în lumea culturii. Lumea
noosferei (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic:
noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omeneascã) este mediul nostru de
viaþã inevitabil. ªi aici e foarte greu de hotãrât: ce putem atinge noi cu
dreapta noastrã reformatoare ºi ce nu. În orice caz, interdicþia de a schimba
lumea ºi chiar omul nu se susþine (numai dacã noi nu vrem sã anulãm medicina ca
atare). Pot fi puse în discuþie doar scopul ºi urmãrile intervenþiei noastre. În
încheiere, vreau sã atrag atenþia cã goana nesãbuitã dupã argumente teologice
împotriva clonãrii poate da rezultate neaºteptate. Cât n-ar pãrea de straniu,
clonarea este înfãptuirea unei scheme prezente în literatura asceticã. În orice
caz, în ºcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista
presupunerea cã omul, pânã la cãdere, era capabil de o înmulþire în afara
sexualitãþii, de o astfel de înmulþire a neamului sãu care sã nu fie legatã de
plãcerea trupeascã.
Altã problemã este cã adepþii clonãrii susþin aceastã idee, desigur, nu din
simpatie pentru extremitãþile ascetice. Visul lor nu este înmulþirea fãrã
excitarea sexualã, ci jocurile erotice lipsite de complicaþiile graviditãþii ºi
ale naºterii. Dar aceasta iarãºi este o problemã de o posibilã utilizare socialã
a clonãrii, ºi nu o problemã de atitudine faþã de clonare ca atare.
Aºadar, dupã pãrerea mea, clonarea în sine nu este pãcat. Nu este încãlcarea
vreunui aspect al învãþãturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii
clonãrii în scopul pãcatului, ºi de aceea ar fi mai înþeleaptã ºi mai moralã
abþinerea de la astfel de experimente ciudate.
Prin acest text, eu am vrut doar sã-i ajut pe oamenii bisericeºti sã poarte
discuþii referitoare la clonare, sã-i ajut în alegerea acelor argumente care sã
nu fie trase de pãr, care sã nu fie criptocatolice ºi care sã fie înþelese de
oamenii neîmbisericiþi. Iarãºi repet: noi suntem împotriva clonãrii. Dar noi
suntem împotriva ei nu pentru cã ne apãrãm catehismul nostru ortodox, ci pentru
faptul cã suntem pur ºi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne
împotrivim clonãrii sunt aceleaºi ca ºi la oamenii din afara Bisericii. Unele
argumente se vor dovedi a fi aceleaºi cu ale oamenilor necredincioºi. Unele se
vor dovedi cã circulã nu numai la noi, ci ºi în mediul altor tradiþii
religioase. Dar argumente serioase, care sã fie specific creºtine, eu încã nu am
reuºit sã gãsesc. Nu trebuie sã ne ruºinãm de asta. Dimpotrivã, faptul meritã
evidenþiat: cãci ºi aºa se depun nu puþine eforturi de cãtre oponenþii noºtri
pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor ludiþi , reacþionari,
duºmani dintotdeauna ai ºtiinþei. De aceea e cazul sã subliniem: lupta noastrã
nu este împotriva ºtiinþei. Noi pur ºi simplu vrem ca folosirea performanþelor
ºtiinþei sã fie omeneascã sau deloc.
Traducere din ruseºte de ierodiacon Savatie