ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

Un răspuns Creştin la Postmodernism

De rev. Bryn MacPhail

Cum ar trebui să răspundă Biserica postmodernismului? Ar trebui sa-l adoptăm,

ori să ne retragem din fața acestuia? Acest eseu va susține că prima opţiune, a adoptării
postmodernității, ar fi extrem de periculoasă, însă în acelaşi timp, nici retragerea din fața
acesteia nu reprezintă o opțiune pentru Biserică. Creştinii sunt chemaţi să fie „lumini” în
această lume, care devine pe zi ce trece tot mai postmodernă. Întrebarea care se pune,
deci, este următoarea: Cum am putea noi să rămânem credincioşi Scripturii, trăind într-un
context postmodern?

Postmodernismul este o metanarațiune în sine. Desigur, nu ar admite niciodată

acest lucru, dat fiind faptul că postmodernismul susține discreditarea metanarațiunilor!
Însă este adevărat, postmodernismul încearcă să ne facă să gândim într-un anume fel, la
fel cum face orice metanarațiune. Și Biblia este o metanarațiune. Ca metanarațiuni, atât
postmodernismul, cât și Biblia, au ceva de spus despre modul în care ar trebui să gândim
şi să trăim. Acestea împărtășesc un anumit fond comun, însă în alte domenii, orientarea
lor este complet diferită. Dacă postmodernismul încearcă să ne determine să renunțăm la
orice metanarațiuni, ideea pe care acest eseu o transmite este că Biblia trebuie să fie
metanarațiunea noastră – ghidul nostru suficient pentru viață. O asemenea afirmaţie face
acest eseu susceptibil la acuzaţia că ar avea o agendă modernistă, de propagare a celui
mai mare spectacol de pe Pământ. Deşi revenirea la modernism ar fi o greşeală imensă,
nu ar fi corect ca autorul acestui eseu să nu admită faptul că metanarațiunea biblică este,
cu adevărat, cea mai mare poveste de pe pământ.
Dificultatea în care ne găsim azi constă în faptul că, de prea multe ori, am
manipulat binecuvântata metanarațiune biblică în așa fel încât aceasta să servească
scopurilor noastre egoiste şi am reuşit cumva să facem această poveste, plictisitoare ca
naiba. (First Things May, 1995).

Sfârșitul modernității

Nu avem cum să pricepem ce este postmodernitatea și cu atât mai puțin cum ar

trebui să răspundem acesteia, dacă nu înțelegem mai întâi faptul că aceasta este un
răspuns la adresa modernităţii.
Modernitatea este caracterizată ca o mişcare care „se delectează cu naturalul”, în opoziție
cu supranaturalul (Middleton/Walsh, p. 22). Este o mişcare care a pus accentul pe
„individ” și pe „puterea” pe care o are rațiunea de a ajunge la adevăr (Middleton/Walsh,
p. 14). Şi nu în ultimul rând, este o mişcare ce a instituit ideea că progresul se măsoară în
abilitatea noastră de „supune” forţele naturii şi de a le utiliza în beneficiul nostru
(Middleton/Walsh 14).
 Middleton şi Walsh descriu aceste caracteristici ale modernităţii în termenii unor
„straturi” diferite. Primul dintre aceste straturi, scientismul, asigură umanităţii
cunoașterea autorizată. Tehnicismul, al doilea strat, se referă la transferul efectiv al
cunoaşterii ştiinţifice în controlul exercitat asupra creaţiei. Al treilea strat, economismul,
întreţine ideea că un standard ridicat de viaţă reprezintă punctul culminant al vieţii umane
(Middleton/Walsh, p. 22).
Stanley Grentz îl desemnează pe Spock, personajul din Star Trek, drept
întruchiparea perfectă a gândirii moderne. Spock era un personaj complet raţional, care
își folosea mereu „logica” pentru a rezolva problemele cu care se confrunta echipajul de
pe nava Enterprise. Impresia pe care acesta o crea cu siguranță spectatorilor era că
problemele noastre pot fi rezolvate prin aplicarea expertizei raţionale (Grentz, p. 5). În
forma sa cea mai simplă, spiritul modernităţii este echivalent cu spiritul progresului
(Middleton/Walsh, p. 15) .
Problema modernităţii este reprezentată, conform lui Middleton și Walsh, de
faptul că „mitul progresului pierde teren.” Cei doi autori susțin că „mitul progresului” a
început să se dezintegreze odată cu primele bombe lansate în cadrul Primului Război
Mondial, pentru ca mai apoi, Marea Criză a anilor 1930 să-şi aducă şi ea aportul la acest
proces (Middleton/Walsh, p. 20-23).

Cum definim Postmodernitatea?

Postmodernitatea este un concept foarte larg, descris într-o varietate de moduri,

fapt care face imposibilă reducerea acesteia la o singură definiţie. Ceea ce putem face,
însă, este să discutăm despre trăsăturile ce caracterizează postmodernitatea, oricât de
diverse ar fi acestea. Alan Padgett, de pildă, admite faptul că termenul de
„postmodernism” este inoportun. Motivul pentru aceasta constă în faptul că
postmodernitatea „nu prezintă un set de practici și crezuri care să îi ofere coerența de care
se bucură marxismul clasic, de pildă, sau pozitivismul logic” (Christian Scholar’s
Review, Winter, 1996). Dilema cu care ne confruntăm în acest eseu este dată de
dificultatea de a defini exact ce este postmodernitatea. Cu toate acestea, demersul nostru
nu este în zadar, întrucât în analizele celor care s-au ocupat de postmodernitate pot fi
identificate mai multe teme recurente. Alan Padgett a reușit să sesizeze unele dintre
aceste teme, descriind postmodernismul ca fiind o atitudine - o atitudine care celebrează
moartea primatului raţiunii, a ego-ului independent, a adevărului absolut şi a oricărei
metanarațiuni totalizatoare.

Postmodernitatea: o reacţie la modernitate

Steinar Kvale se întreabă dacă este corect să descriem postmodernitatea ca o

ruptură de modernitate și nu mai degrabă ca o continuare a acesteia (Anderson, p. 19).
Charles Jencks este de acord, în parte, cu această sugestie, descriind postmodernitatea ca
şi un amalgam eclectic al tuturor tradiţiilor din trecut, ceea ce face ca postmodernitatea să
reprezinte atât o continuare a modernismului, cât și o transcendere a acestuia (Anderson,
p. 27). Edgar McKnight este și el de acord că postmodernitatea transcende modernitatea,
numind-o „un avans dincolo de modern,” însă consideră că nu este vorba, în acest caz, de
o simplă succesiune, ci de o utilizare a „asumpțiilor și strategiilor moderne, în vederea
contestării acestora” (McKnight, p. 25). Stanley Grenz subscrie la această idee, descriind
postmodernismul drept „o căutare de depășire a modernismului.” Într-o manieră similară
lui McKnight, Grentz afirmă faptul că postmodernismul este lansat sub auspiciile
modernităţii (Grenz, p. 2).

Trăsăturile postmodernităţii: pesimismul

Considerând că spiritul postmodernităţii este o reacţie la modernitate,

Middleton/Walsh susțin că „începuturile postmodernității” se leagă de o „pierdere a
entuziasmului cu privire la crezurile fundamentale ale modernității” (Middleton/Walsh, p.
11). Cam același lucru îl afirmă și James Fowler, atunci când atribuie emergenţa gândirii
postmoderne „pierderii încrederii în trăsăturile fundamentale ale gândirii iluministe”
(Fowler, p. 179). Într-un mod mai simplu, se poate spune că conştiinţa postmodernă a
abandonat credinţa modernă în progresul inevitabil (Grenz, p. 13). În contrast cu
optimismul modernismului, spiritul postmodernismului este unul al pesimismului
chinuitor (Grenz, p. 7)

Trăsăturile postmodernităţii: Vocile multiple

Kenneth Gergen descrie postmodernismul ca fiind marcat de o pluralitate a

vocilor care îşi cer dreptul la realitate (Gergen, p. 7). Ulterior, în cartea sa: The saturated
self, Gergen elaborează acest concept al „pluralității,” descriind omul postmodern ca
posedând „o pletoră de identități” (Gergen, p. 174). Să fii postmodern înseamnă să
primești „un cor de invitații” cu privire la ceea ce „ești.” Iar odată cu fiecare invitaţie „de
a fi” ceva, omul începe să se îndoiască de autenticitatea celorlalte invitaţii (Gergen, 174).
Grenz vorbeşte despre pluralitatea vocilor în lumea postmodernă ca fiind o arenă în care
textele se duelează. Middleton/Walsh folosesc o metaforă foarte potrivită, pentru a ne
ajuta să înţelegem postmodernitatea, atunci când afirmă că „viaţa postmodernă este
asemeni unui carnaval” – un carnaval care oferă o multitudine de „spectacole secundare”,
care ne solicită atenția pe moment (Middleton/Walsh, p. 42). Acest carnaval reprezintă, în
opinia celor doi autori, antidotul pentru modernitatea ce se erijase în „cel mai mare
spectacol de pe Pământ” (Middleton/Walsh, p. 42).

Trăsăturile postmodernităţii: Negarea adevărului obiectiv

Este dificil să fii condus de numeroase voci aflate în competiţie, fără să pierzi
acea voce unică, supremă. După cum observă Gergen, cu fiecare voce nouă, nu putem
decât să ne îndoim de validitatea celorlalte. Deși unii postmodernişti sunt reticenți în a
admite că acest tip de negare a obiectivului este un relativism total, nu prea vedem cum
acest lucru ar putea fi evitat. Chiar dacă postmoderniștii fac un fel de echilibristică
lingvistică între relativismul absolut și relativitate, admit cu toții îndoiala pe care o au cu
privire la faptul că „adevărul obiectiv” poate fi descoperit (Anderson, p. 19). Gergen
vorbește despre modul în care postmodernitatea propagă „abandonarea cu totul a
conceptului de adevăr obiectiv” (Gergen 82). Gergen crede că acest lucru poate
reprezenta, cel puțin parțial, o reacție față de concepția modernistă cu privire la „lumea
obiectivă cognoscibilă” (Gergen, 83). Grenz susţine că postmoderniştii adoptă această
poziție deoarece universul nu este „mecanicist” şi „dualist,” ci „istoric, relaţional şi
personal” (Grenz, p. 7).

Respingerea metanarațiunilor:

Concepția modernistă cu privire la „cel mai mare spectacol de pe Pământ” nu mai

este credibilă, spun postmoderniştii. Aceștia preferă sintagme de genul: „o pluralitate de
voci”, „o pletoră de identități,” „texte polemice” și „spectacole secundare.” Preferința
pentru aceste sintagme se datorează faptului că resping nestingherit existenţa adevărului
obiectiv (Anderson, p. 19). Postmoderniştii se opun cu tărie oricăror explicații
„atotcuprinzătoare”, „universale.” În locul acestora, ei preamăresc „localul” și
„particularul” (Grenz, p. 12). Steiner Kvale vorbeşte despre existența, în postmodernism,
a unei „schimbări continue de perspectivă, fără vreun cadru de referință comun”
(Anderson, p. 21). Charles Jencks descrie epoca postmodernă ca pe un „timp al
neîncetatelor alegeri”, în care nicio idee ce ar putea fi considerată corectă nu poate
prevala, întrucât toate tradiţiile par să aibă o oarecare validitate (Anderson, p. 27).
Postmoderniştii insistă că adevărul se leagă de comunitate. Şi întrucât există o
mulţime de comunităţi, vor exista inevitabil şi o mulţime de adevăruri. Abandonarea
postmodernă a credinţei în adevărul universal şi susținerea unor adevăruri multiple
implică cu necesitate pierderea unui criteriu „final” pe baza căruia pot fi evaluate
diferitele interpretări ale realităţii. Evident, acest lucru pune postmodernitatea la adăpost
de orice critică. Eliminând orice standard universal, nu mai rămâne nimic ce ar putea să
critice mișcarea. Forţa postmodernităţii rezidă în abandonarea metanarațiunilor, care
reprezentau cea mai mare amenințare la adresa acesteia.

Care este problema metanarațiunilor?

Middleton/Walsh observă faptul că, pentru cei mai mulţi postmodernişti,

metanarațiunile sunt „pur și simplu construcţii umane.” Deconstruind aceste „constructe,”
postmoderniștii susțin că ele nu sunt altceva decât o „legitimare a intereselor celor care au
puterea şi autoritatea de a face astfel de declarații universale.” Problema metanarațiunilor
este, prin urmare, conform postmoderniștilor, aceea că ele reprezintă adesea cauza
violenţei fizice împotriva persoanei. (Middleton/Walsh, p. 71-72)
Middleton/Walsh afirmă că, dacă unui postmodernist i se pune întrebarea: „Care
este problema?”, acesta va răspunde că problema este reprezentată de sistemele și de
metanarațiunile „totalizatoare”, iar dacă va fi întrebat: „Care este remediul?”, răspunsul
va indica o rebutare a acestor metanarațiuni. Rebutarea metanarațiunilor reprezintă
concluzia logică, de vreme ce nicio metanarațiune nu poate fi considerată universal
valabilă. Dacă nicio metanarațiune nu este adevărată şi toate sunt „construcţii”, atunci
niciuna nu ar trebui „privilegiată” pe seama celorlalte. Posmoderniştii încurajează,
așadar, doar metanarațiunile „locale”, „multiple” şi „marginale” (Middleton/Walsh, p.
73).
Middleton/Walsh remarcă, pe bună dreptate, că o parte a acestei „suspiciuni”
postmoderne este întemeiată. Multe metanarațiuni şi, din păcate, multe versiuni ale
metanarațiunii creştine, au servit unor scopuri egoiste, „suprimând narațiunile minoritare
în cadrul acestui proces.” Autorii menționați consideră, prin urmare, că ar trebui să fim
„înțelegători” faţă de diagnosticul pe care postmoderniștii îl pun metanarațiunilor, și
anume că acestea pot cauza şi au cauzat violenţă. (Middleton/Walsh, p. 75).

Problema pe care o ridică prezentul eseu vizavi de critica postmodernă a

metanarațiunilor nu are a face atât cu diagnosticul, cât cu remediul propus. Prin rebutarea
tuturor metanarațiunilor, postmoderniştii se fac vinovați de „aruncarea copilului odată cu
apa din covată.” Oare metanarațiunea este cea care trebuie într-adevăr blamată? Sau
caricatura care a înlocuit metanarațiunea atât de utilă și eliberatoare? În cadrul acestui
eseu vom argumenta că aceasta din urmă trebuie să fie respinsă, iar nu prima. Tot așa
cum Sf. Apostol Pavel a insistat asupra faptului că nu trebuie să încetăm să proclamăm
Evanghelia din cauză că alţii o proclamă doar pentru a-şi servi scopurile egoiste (Fil.1:15-
18), nici creştinii nu ar trebui să renunţe la metanarațiunea lor, doar pentru că unii sunt
vinovați de a fi pervertit-o şi de a-i fi oprimat pe alții în baza acesteia. Răspunsul stă nu în
renunţarea la metanarațiune, ci în reformarea acesteia, în înţelegerea ei corectă. Desigur,
această soluție reclamă discutarea chestiunii adevărului absolut/obiectiv. Este oare posibil
„să înţelegem corect” metanarațiunea? Vom vedea puțin mai târziu cum stau lucrurile cu
„adevărul” în Biblie.
Middleton/Walsh remarcă și alte dificultăți pe care le ridică diagnosticul și
prescripția postmoderne. Ei amintesc de „cumplitele vărsări de sânge” ce au fost motivate
de o „narațiune locală” – o narațiune care nu are pretenții de universalitate, însă, cu toate
acestea, legitimează războiul împotriva inamicului (p. 75). O altă dificultate ridicată de
diagnosticul postmodernismului este legată de eșecul acestuia de a recunoaște propriu-i
caracter de metanarațiune. Cei doi autori conchid, așadar, pe bună dreptate, că nu
metanarațiunile sunt „rădăcina problemei.” Diagnosticul pe care cei doi îl oferă rădăcinii
problemei („haosului etic” în care trăim) constă în „violenţa inimii umane” (p. 78-79).

Provocările postmoderne la adresa Creştinismului: Să renunţăm la propria

metanarațiune?

Ce au a face cu creştinismul toate cele discutate până acum? Cum sunt contestate
concepțiile creştinismului de către postmodernitate? Foarte simplu, postmodernitatea
dorește să „deconstruiască” metanarațiunea noastră. Se dorește fragmentarea Marii
Povestiri într-o colecție de segmente care pot fi considerate ca având autoritate doar
atunci când sunt aplicat local și pragmatic.
Credinţa creştină este ancorată în Scriptură, care formează o metanarațiune și care
emite „pretenţii universale” (Middleton/Walsh, p. 83). Prezentarea creației ori a
răscumpărării este imposibil de redus la o „poveste locală.” După cum observă Middleton
și Walsh, „este dificilă găsirea unei narațiuni mai mărețe.” Într-adevăr, Middleton/Walsh
insistă asupra faptului că trebuie să ne punem întrebarea dacă metanarațiunea biblică este
vinovată de acuzația ce i se aduce, de „totalizarea violenței” (Middleton/Walsh, p. 83).
Acest eseu va argumenta faptul că metanarațiunile nu sunt vinovate de nimic, ci noi
suntem. Noi suntem vinovaţi de interpretarea metanarațiunii adevărate într-un asemenea
mod încât am ajuns să confundăm „metanarațiunea construită” de noi cu cea reală. De
multe ori vorbim despre infailibilitatea Scripturii, însă ceea ce vrem să spunem, de fapt,
se referă la infailibilitatea propriei noastre interpretări asupra Scripturii. Vina noastră
provine din faptul că universalizăm interpretarea noastră, în locul metanarațiunii.
Creştinii au fost şi încă sunt vinovaţi de interpretarea şi utilizarea greşită a
metanarațiunii biblice, dar aceasta nu se datorează existenţei vreunor elemente opresive,
violente, intrinsece textului biblic. Postmoderniştii au parţial dreptate, deoarece creştinii
s-au făcut și sunt încă vinovaţi de manipularea metanarațiunii, pentru a-şi exercita
puterea asupra altora. Middleton/Walsh remarcă, de asemenea, că postmoderniștii au
dreptate atunci când cer ca vocile celor marginalizați să fie ascultate. Problema nu este
însă metanarațiunea, ci noi înşine. În loc să renunţăm la metanarațiune, aşa cum ne
îndeamnă postmoderniştii, ar trebui să ne ocupăm de chestiunea mult mai presantă, pe
care Middleton și Walsh ne-o aduc în atenție, și anume să dezrădăcinăm „violența” din
inimile noastre. Ceea ce postmoderniştii trebuie să înţeleagă este faptul că „vocile celor
marginalizați” sunt cel mai bine auzite şi înţelese atunci când metanarativul Scripturii
este trăit aşa cum a fost el plănuit iniţial. Nu renunţarea la metanarațiuni constituie
răspunsul. Cea mai bună soluție la care postmoderniștii pot spera este aceea de a permite
Scripturii să ne modeleze.
Middleton/Walsh susţin în fapt teza acestui eseu, că nu există nimic intrinsec
opresiv în metanarativul biblic, atunci când insistă că metanarativul nostru „acționează,
de fapt, împotriva totalizării”. Cei doi autori remarcă doi factori anti-totalizatori ce
predomină în Scriptură: sensibilitatea radicală faţă de suferinţă și planul atotcuprinzător
al creației (Middleton/Walsh, p. 87). Planurile lui Dumnezeu nu sunt totalizatoare sau
tiranice, ci sunt planuri de „pace, milă și dreptate” (Middleton/Walsh, p. 107). Planurile
de pace şi dreptate nu sunt funcţii automate ale textului, ci ele „depind de răspunsul
nostru.” Întrucât avem această tendință de a aplica greșit textul și de a ne crea propriile
construcții, trebuie să fim „dornici” de a permite textului biblic să „judece construcțiile
noastre” (Middleton/Walsh, p. 107).
O perspectivă complet diferită este prezentată de Stanley Hauerwas, care
subliniază părţile pozitive ale ofensivei postmoderne asupra metanarațiunii creștine. El
observă faptul că majoritatea creştinilor merg la biserică pentru a fi siguri că nu au
duşmani (First Things, May, 1995). Partea pozitivă a postmodernismului este aceea că
respinge ideea modernistă conform căreia conflictul nu ar trebui să existe. El speră că
Dumnezeu „foloseşte” aceste timpuri postmoderne pentru a „reaminti Bisericii că
Creştinismul este incomprehensibil în lipsa duşmanilor (First Things, May 1995). Se
erijează Hauerwas în avocatul unui metanarativ violent? Într-un fel da, însă nu este vorba
despre violenţă prin manipularea puterii, ori despre violență prin opresiune; Scriptura își
manifestă violenţa prin confruntarea cu ideologiile (idolii) altora. Scriptura îşi atacă
duşmanii nu oprimându-i, ci chemându-i de la zeul (propriul eu) pe care vor să-l aduleze,
la Dumnezeul Universului, care a fost revelat prin Christos. Hauerwas avertizează, totuși,
că atunci când adevărul este predicat, el trebuie să fie înveșmântat în dragoste. În același
timp, însă, el insistă că trebuie să ne predicăm metanarațiunea cu atâta „devotament,”
încât ceilalţi să ne poată numi terorişti (First Things, May, 1995).

Provocările postmodernismului la adresa creştinismului: Pluralismul

 Deşi este adevărat faptul că pluralismul religios a existat dintotdeauna, într-o
formă sau alta, recenta popularitate de care se bucură trebuie pusă pe seama
postmodernismului.
D. A. Carson descrie doua tipuri fundamentale de pluralism: „pluralismul religios
radical” și „inclusivismul”. Principala premisă de la care pleacă pluralismul religios
radical este aceea că nicio religie nu poate avansa cereri legitime de superioritate faţă de
alte religii. Inclusivismul, deşi afirmă adevărul fundamental al creştinismului, susține în
acelaşi timp că Dumnezeu s-a revelat pe Sine „în moduri mântuitoare” şi în alte religii
(Carson, p. 27). Exclusivismul, continuă Carson, este opusul celor două viziuni.
Exclusivismul susține că afirmațiile centrale ale „creștinismului fidel Bibliei” sunt
adevărate. Prin urmare, ori de câte ori învățăturile altor religii se găsesc în conflict cu
aceste afirmații, ele trebuie să fie inevitabil false (Carson, p. 27). Este important de notat
faptul că Carson nu spune că fiecare religie este greşită în toate privinţele. Iar prin
sintagma creştinism fidel Bibliei, el vrea să semnaleze faptul că nu toţi aceia care se
consideră creştini sunt neapărat mântuiți şi că nu toţi creştinii care emit pretenții pe baza
Bibliei au neapărat și dreptate (Carson 24).
Carson observă faptul că „toate provocările” ce izvorăsc din postmodernitate sunt
legate, într-un fel sau altul, de hermeneutică (Carson 57). Unul dintre principalele
argumente ale postmodernităţii se leagă de limitarea puterii de interpretare. Întrucât
interpretarea nu este nimic mai mult decât interpretarea mea, nicio poziție pur obiectivă
nu este posibilă (Carson, p. 57). Unul dintre exponenţii acestei hermeneutici circulare
este Jacques Derrida. Numele acestuia este legat cel mai adesea de tipul de
postmodernism desemnat ca deconstructivist. Întrucât semnificația textului este definitiv
legată de cunoscător, iar nu de textul în sine, cuvintele nu au vreun alt referent în afara
cuvintelor însele. Cuvintele, așadar, se pot referi doar la alte cuvinte, iar nu la vreo
„realitate obiectivă” (Carson, p. 73). Această teorie aplicată textului biblic duce la
concluzia că textele fac referire doar la alte texte, toate fiind însă în mâna celor care le
interpretează. Ducând această idee la extrem, s-ar putea considera că există atâtea sensuri
câţi interpreţi, lucru care ne conduce înspre concluzia naturală, că un text poate susţine
foarte bine două interpretări incompatibile (Carson, p. 73-75)
Michel Foucault oferă o altă direcție de interpretare, argumentând că toate
interpretările promovate în detrimentul altora sunt, în parte, un exerciţiu al puterii.
Tocmai de aceea, Carson crede că, înainte de toate, creştinii ar trebui să se examineze pe
ei înşişi în baza acestui principiu postmodern, pentru a fi siguri că nu sunt vinovaţi de
„încercarea de a manipula oamenii să intre în împărăție/a (lui Christos)” (Carson, p. 101-
102).
Stanley Grenz, de pildă, este gata să accepte că toate interpretările sunt într-un
anume sens invalide, deși „acestea nu pot fi în mod egal invalide.” El insistă asupra
faptului că nu putem „pur și simplu permite ca Creștinismul să fie retrogradat la statutul
unei credințe printre altele” (Grenz, p. 165). Diogene Allen arată cum postmodernitatea a
retrogradat religia la statutul unor „arome de înghețată”. Aşa cum unii preferă îngheţata
de căpşuni celei de vanilie, la fel o persoană poate prefera creştinismul budismului. Allen
obiectează în faţa acestei gândiri, argumentând faptul că afirmațiile creștinismului sunt
„atât de serioase și de solicitante, încât aderarea la acestea nu poate fi corect descrisă ca
fiind pur și simplu o chestiune de gust” (Allen, p. 1). Este un „salt” discutabil al
postmodernismulului, acela de a crede că „pot coexista o pluralitate de adevăruri”
(Grentz 14). Chiar dacă postmoderniştii nu vor recunoaşte cu uşurinţă acest lucru, acest
tip de gândire atrage după sine „o formă radicală de relativism și pluralism” (Grenz, p.
14). Chiar dacă ne bucurăm, alături de postmoderniști, de dispariția „Regelui Rațiune” al
modernității, creștinii ar trebui să fie demoralizați de refuzul postmodernismului de a
accepta orice adevăr absolut sau orice metanarațiune unificatoare.

Provocările postmoderne la adresa Creştinismului: Nu există adevăr

obiectiv?

Odată cu afirmarea postmodernismului apare o nouă şi formidabilă provocare la

adresa creştinismului — o provocare la adresa ideii că Scriptura prezintă adevărul absolut
sau obiectiv. Punctul central al dezbaterii este dat de întrebările: Putem cunoaşte
adevărul? Și este acest adevăr disponibil în Scriptură?
Înainte de a-şi începe pledoaria privind accesibilitatea adevărului biblic, Carson
pune o întrebare adecvată: „Dacă descoperirea adevărului ar fi imposibilă, cum s-ar putea
vorbi despre o evanghelie veșnică, dată sfinților o dată pentru totdeauna?” (Iuda 3;
Carson, p. 92). În acelaşi timp, Carson își echilibrează viziunea, prefațând-o cu afirmația
că „noi toți pricepem doar în parte” (Carson 97). Carson nu dorește ca noi să confundăm
„priceperea în parte” cu relativismul absolut – el recunoaște doar faptul că noi toți suntem
„finiți” și că crezurile noastre sunt modelate în parte de cultura căreia îi aparţinem
(Carson 97). Carson arată cum, într-un anume sens, creștinii merg chiar un pas mai
departe decât postmoderniștii. Creștinii insistă nu numai asupra limitărilor condiţiei
umane, ci și asupra caracterului universal al păcătoșeniei umane (Carson, p. 97-98).
Chiar dacă uneori este reticent în a folosi cuvântul „obiectiv,” Carson susţine că
adevărata cunoaştere este posibilă chiar şi fiinţelor limitate, dependente de cultura în care
s-au dezvoltat. Această credinţă izvorăște din convingerea lui că „oamenii spun mai mult
sau mai puţin ceea ce vor să spună” (Carson 103). Înţelegerea noastră nu este niciodată
exhaustivă sau perfectă, admite Carson, însă cu toate acestea, putem ajunge la „adevărata
cunoaştere” (Carson, p.102-103). Carson definește adevărul obiectiv drept ceva ce este
adevărat indiferent dacă acesta este acceptat sau nu ca fiind adevărat de către cineva
(Carson, p. 120).
Cum se face că „adevărul” poate fi găsit în Scriptură? Pentru că Dumnezeu nu
este numai suveran şi transcendent, ci este, în acelaşi timp, un Dumnezeu care vorbeşte
(McGrath, p. 19). Susţinătorii Reformei descriau această stare de fapt în doctrina
„adaptării” — Dumnezeu alege să comunice cu omul finit, în limbajul acestuia (Carson,
p. 130). Pe cale de consecință, Dumnezeu nu poate comunica tot ceea ce este și cunoaște
El. Totuși, Carson sugerează că acest lucru nu este o barieră în calea comunicării unora
dintre elementele adevărate cu privire la ce este și ce cunoaște El (Carson, p. 130). Însă
din cauza limitărilor și păcătoșeniei noastre, noi vom înțelege greșit și chiar vom
distorsiona această comunicare. Evident, însă, acest fapt nu va schimba conținutul ei.
Conţinutul poate încă să fie obiectiv adevărat — nu exhaustiv adevărat, dar totuşi
adevărat – „un subset a ceea ce cunoaște Omniscientul și toarnă în forme culturale”
(Carson, p. 130). Creştinii ar trebui să conștientizeze şi să recunoască încărcătura
culturală a tuturor adevărurilor. În acelaşi timp, însă, nu trebuie să considerăm necesară
abandonarea credinţei în obiectivitatea revelaţiei biblice.
 Este de asemenea important să notăm faptul că înţelegerea conţinutului Scripturii
ca fiind „obiectiv adevărat” nu echivalează neapărat cu adoptarea argumentului „dictării”
Sfintelor Scripturi de către Dumnezeu. După cum notează Carson, acest concept „nu mai
este astăzi acceptat de nici un conservator responsabil” (Carson, p. 152).
De vreme ce revelarea lui Dumnezeu se găsește în Scriptură, canonul trebuie
perceput ca stabilind un principiu de autoritate (Carson, p. 131). Ca şi canon autoritar,
așadar, Biblia este o metanarațiune autoritară. Walter Brueggeman sugerează o abordare
postmodernă a Scripturii, atunci când consideră că în centrul studiilor biblice se află
„textul specific, fără vreo relaţionare neapărată cu alte texte sau cu vreun tipar coerent
extras din text” (Brueggeman, p. 58). Această abordare specifică postmoderniştilor se
axează pe „micile povestiri”, în opoziție cu „marea povestire” (Carson, p. 131).

Deși acest eseu argumentează faptul că revelaţia lui Dumnezeu este veridică şi
demnă de încredere, asta nu înseamnă neapărat că și doctrina noastră este la fel de
veridică şi demnă de încredere. Chiar dacă insistăm, pe de o parte, că „adevărata
cunoaştere” există, recunoaștem deschis faptul că priceperea acelui adevăr este
„inevitabil interpretativă” (Carson, p. 133).
Chiar dacă postmoderniştii au indicat corect faptul că metanarațiunea biblică a
fost interpretată şi aplicată greşit, argumentul lor, conform căruia metanarațiunea nu este
demnă de încredere, nu este convingător. Adevărul obiectiv este, poate, dificil de
perceput şi interpretat, însă acest adevăr „obiectiv” este veritabil, indiferent dacă noi
reuşim sau nu să-l percepem şi să-l interpretăm corect.
Aşadar, mai avem vreo speranță? Fiind finiți și păcătoși, oare nu vom distorsiona
și interpreta greşit Biblia întotdeauna, chiar dacă conţinutul acesteia este corect? Deși este
adevărat că „bagajul cultural modelează percepţiile şi clasificările noastre”, avem totuşi
abilitatea de a „transcende aceste clasificări” (Carson, p. 349). Și cu toate că creştinii
împletesc „păcatul” cu „finitudinea”, ceea ce oferă motivele pentru interpretarea greşită a
adevărului Scripturii, nu trebuie totuşi să scăpăm din vedere un lucru: Harul divin. Prin
har, Duhul Sfânt lucrează în minţile şi sufletele noastre, pentru a ne modela înțelegerea.
Acelaşi Duh Sfânt prin care a fost scrisă Scriptura ne este și nouă accesibil. Duhul are
puterea de „a înlătura incapacitatea noastră de a crede şi recunoaşte adevărul” (Carson
188). Harul ne ajută să discernem adevărul.

Alternativa la adevărul obiectiv

D. A. Carson evocă neplăcuta alternativă, atunci când scrie: „Dacă nu există nici
un adevăr obiectiv care să unească toate culturile şi să le evalueze unitar, atunci, din
punct de vedere epistemologic, există doar adevăruri pentru indivizi ori pentru culturi
individuale, ori pentru diferite comunități interpretative din cadrul fiecărei culturi”
(Carson, p. 541).
Alister McGrath, în încercarea de a evidenţia poziţionarea distorsionată a
postmoderniştilor față de adevăr, scrie:
„Aserţiunii postmoderne conform căreia un lucru poate să fie „adevărat pentru mine”, dar
nu neapărat „adevărat”, i se poate răspunde în următorul mod: Este fascismul la fel de
veridic ca şi libertarianismul democratic? Imaginați-vă o persoană care crede sincer şi cu
multă pasiune că aruncarea a milioane de evrei în camerele de gazare este un lucru
extraordinar. Acest lucru este cu siguranţă „adevărat pentru el.” Însă poate fi acceptabil
acest lucru? Are el aceeaşi valoare de adevăr ca și credința că trebuie să trăieşti pașnic și
tolerant în relația cu aproapele tău, inclusiv cu evreul?” (Journal of the Evangelical
Theological Society, 35, 1992).

Postmoderniştii au dreptate atunci când contestă aroganţa modernistă în legătură

cu adevărul, dar în acelaşi timp, ar fi neînțelept să afirmi că adevărul obiectiv nu există
sau nu poate fi perceput. O abordare echilibrată ar susține că oricare „pretenție” de adevăr
trebuie să fie făcută cu modestie și fără afirmarea caracterului definitiv al acesteia, lăsând
posibilitatea ca „adevărul” să fie constant finisat şi reevaluat. Acesta ar trebui să fie
constant evaluat şi finisat în baza faptului că înţelegerea umană a adevărului, chiar dacă
este potenţial corectă, nu este niciodată exhaustivă sau absolută.
Carson ne reaminteşte totodată că „adevărul integral al lui Dumnezeu nu a fost
încredinţat unei anume comunităţi interpretative”, cum ar fi vreo denominaţie particulară
(Carson, p. 552). Din acest motiv, trebuie să fim dornici să învăţăm unii de la alții, dar în
acelaşi timp să ne supunem revelării lui Dumnezeu în Christos și în Scripturi (Carson, p.
552).

Evanghelizarea în lumea postmodernă

Trebuie să ne punem întrebarea dacă concepția fundamentală despre lume și viață

a unei societăți afectează modul nostru de evanghelizare. Ar trebui creştinii să
evanghelizeze lumea în era postmodernă altfel decât au evanghelizat-o în epoca
modernă? Răspunsul este simplu: Da!
Să luăm de exemplu „cele patru legi spirituale” ale Campus Crusade for Christ.
Nu este nimic intrinsec greşit în această abordare, atâta vreme cât persoana „vizată”
aparține deja tradiției Iudeo-creştine. A fost o vreme când majoritatea oamenilor aveau o
înţelegere de bază asupra creaţiei/căderii, păcatului și a lui Cristos, dar acum lucrurile s-
au schimbat. Carson pune o întrebare celor care mai cred în abordările „moderne” ale
evanghelizării: Dacă se va continua folosirea acestor metode pentru oamenii care „nu
cunosc nimic despre relatarea biblică ... cum vă vor asculta aceștia?” (Carson, p. 502).
Trebuie să fim sensibili la contextul în care trăim, dacă dorim ca evanghelizarea să aibă
coerenţă. Trebuie să deslușim postmodernismul, pentru a înțelege cum ne putem articula
cel mai bine credința în această lume — o lume care devine din ce în ce mai postmodernă
în gândire (Grentz 174). Carson insistă asupra faptului că Evanghelia „devine virtual
incoerentă dacă nu este ferm ancorată într-o concepție biblică despre lume și viață”
(Carson, p. 502). Sarcina noastră, deci, este aceea de a proclama evanghelia, „care nu se
schimbă niciodată”, într-o astfel de manieră încât generația postmodernă să o poată
înțelege (Grenz, p. 174).

Influenţa pozitivă a postmodernităţii

Până în acest punct, eseul de faţă a fost destul de critic la adresa postmodernităţii
— critic faţă de atacul său la adresa metanarațiunilor şi a adevărului obiectiv şi critic față
de susținerea și facilitarea pluralismului. Totuşi, nu putem trece cu vederea câteva aspecte
pozitive ale postmodernității.
 Deși pe unul dintre fronturi Carson este foarte dur la adresa postmodernității, el
insistă asupra faptului că „există o mare măsură de adevăr în postmodernitate”, mai ales
în critica sa la adresa modernităţii. Pentru unii, postmodernitatea reprezintă o utilă
deplasare a pendulului dinspre „dogmatismele şi legalismul inutil al generaţiei
anterioare” (Carson, p. 91). Postmodernismul ne face conștienți de faptul că prea mult
timp ne-am canonizat propriile interpretări. Carson observă modul în care
postmodernismul „își dovedeşte succesul în subminarea aroganței extraordinare a
modernismului” şi conchide că acest lucru „nu poate constitui un motiv de supărare
pentru nici un creştin serios” (Carson, p. 10).
Abordarea postmodernistă va aduce beneficii creștinilor și prin eliberarea acestora
de accentul modern asupra apologeticii creştine — de nevoia de a aduce dovezi
verificabile pentru fiecare afirmație de credință. S-ar putea ca aceasta să le permită
creştinilor „să vorbească despre Dumnezeu fără o atitudine auto-defensivă și fără sfială”
(Bottum, p. 32).

Concluzie: Răspunsul nostru la adresa postmodernităţii

J. Bottum arată că ceea ce creştinii au în comun cu postmoderniştii este

„neîncrederea în pretenţiile moderne de cunoaştere” (Bottum 31). Pe de altă parte, atunci
când creştinii înţeleg implicaţiile confruntării cu deconstrucționiștii postmoderni pentru
credința lor, ei sunt tentați să argumenteze în favoarea modernităţii. Suntem tentați să
facem acest lucru, spune Bottum, pentru că avem în comun cu moderniștii „încrederea în
realitatea adevărului” (Bottum 32). Brian Walsh ne previne, însă, că „orice concept al
adevărului recunoscut” trebuie abandonată. Dacă prin „adevăr recunoscut” Walsh
înțelege o promovare necritică a adevărului, atunci acest eseu subscrie la ideea lui.
Răspunsul în fața postmodernității nu trebuie să fie o revenire la modernitate, însă nici „o
retragere într-un conservatorism miop” (Middleton/Walsh 173)
D. A. Carson consideră că „analfabetismul biblic” este principalul contributor la
sporirea pluralismului (Carson 37). Așa stând lucrurile, Middleton/Walsh argumentează
că „fără o reînnoire a ancorării în Scripturi, creștinii nu vor avea nimic de spus
postmodernității” (Middleton/Walsh 173). Acesta este un lucru perfect valabil. Dacă una
dintre principalele noastre erori constă în interpretarea greşită a metanarațiunii noastre și
dacă una din modalitățile de rezolvare a acestei erori rezidă în a lăsa Scriptura „să ne
evalueze constructele”, nu poate fi decât potrivit pentru creștini să hotărască să se
cufunde cu smerenie în Scriptură, permițând acesteia să răstoarne actele noastre de
idolatrie.
Creştinismul nu poate îmbrăţişa postmodernitatea, însă cu toate acestea, nu ne
putem retrage în munți. Sunt câteva lecţii importante care pot fi învăţate de la
postmodernitate. Postmodernitatea ne amintește de nevoia de a abandona „adevărul
recunoscut”, dar cu toate acestea, trebuie să afirmăm cu smerenie că adevărul este, totuși,
disponibil. De asemenea, postmodernitatea ne avertizează pe bună dreptate cu privire la
utilizarea greşită a metanarațiunii biblice, dar cu toate acestea, trebuie să ne opunem
tentației de a renunţa sau de a dilua metanarațiunea. În schimb, trebuie să facem eforturi
pentru a aplica, într-un mod sensibil dar autoritar, metanarațiunea biblică în viaţa noastră
și în comunitatea noastră. Postmodernitatea ne face conștienți de nevoia de a înțelege
contextul în care trăim şi a modului în care acesta ne afectează înţelegerea şi
interpretarea. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm oportunitatea care ni se oferă, de a
transcende contextul în care ne găsim, prin intermediul harului divin şi prin puterea
Duhului Sfânt.

D. A. Carson rezumă cel mai bine răspunsul creştin la adresa postmodernităţii, insistând
asupra faptului că trebuie să recunoaştem „anumite adevăruri ale postmodernităţii, fără a
ne lăsa păcăliți de întregul pachet al acesteia” (Carson 136). Să decidem, așadar, să stăm
fermi împotriva curentelor negative ale postmodernității, însă să o facem cu smerenie.

BIBLIOGRAFIE

Allen, Diogenes. Christian Belief in a Postmodern World. Louisville: Westminster/John

Knox Press, 1989.

Anderson, Walter Truett ed. The Truth About Truth: De-Confusing and Re-Constructing
the Postmodern World. New York: G.P. Putnam's Sons, 1995.

Brueggemann, Walter. Texts Under Negotiation: The Bible and Postmodern Imagination.
Minneapolis: Fortress Press, 1993.

Bottum, J. "Christians and Postmoderns". First Things . February, 1994.

Carson, D.A. The Gagging of God: Christianity Confronts Pluralism. Grand Rapids:
Zondervan Publishing House, 1996.

Fowler, James W. Faithful Change: The Personal and Public Challenges of Postmodern
Life. Nashville: Abingdon Press, 1996.

Gergen, Kenneth J. The Saturated Self: Dilemmas of Identity in Contemporary Life. New
York: Basic Books, 1991.

Grenz, Stanley. A Primer on Postmodernism. Grand Rapids: William B. Eerdmans

Publishing Company, 1996.

Hauerwas, Stanley. "Preaching As Though We Had Enemies". First Things . May, 1995.

McGrath, Alister. Intellectuals Don't Need God and Other Modern Myths. Grand Rapids:
Zondervan Publishing House, 1993.

McGrath, Alister. "The Challenge of Pluralism for the Contemporary Church". Journal of
the Evangelical Theological Society , 35(1992).

McKnight, Edgar. Post-Modern Use Of The Bible: The Emergence of Reader-Oriented

Criticism. Nashville: Abingdon Press, 1988.

Middleton, Richard J. and Brian Walsh. Truth Is Stranger Than It Used To Be: Biblical
Faith in a Postmodern Age. Downers Grove: Intervarsity Press, 1995.

Oden, Thomas. Two Worlds. Downers Grove: InterVarsity Press, 1992.

Padgett, Alan. "Christianity and Postmodernity". Christian Scholar's Review . Vol.XXVI,

Number 2(Winter 1996).