OBICEIURI DE FAMILIE

“ÎNCUSCRIREA”

Cătălin Florin BECHEANU

GR. ŞC. SANITAR “ANTIM IVIREANUL”
RÂMNICU – VÂLCEA

Zona „De sub Codru” la care ne vom referi în continuare se întinde la poalele
munţilor Făget din ţinutul Maramureşului. Între coamele împădurite ale Făgetului, sub
Culmea Codrului cu cea mai înaltă cotă Vf. Lespezi (579m) se adăpostesc mai multe
aşezări româneşti cunoscute sub numele: „De sub Codru”.
Este o zonă bogată în maifestări folclorice, între Maramureş şi Bihor, mai puţin
studiată de cercetători (pe partea stângă a pârâului Sălaj, de la Ciuta la Bârsăul de
Sus). Folcloristul Dumitru Pop a efectuat o cercetare a creaţiei populare din zonă în
special în comuna Băseşti. Un studiu amplu privitor la „Obiceiurile vieţii de familie”
din această zonă a apărut în 2006 la Editura Silvania – Zalău sub semnătura prof.
Victor Becheanu şi la care ne vom referi, după caz.
Momentele cruciale din viaţa omului: naşterea, nunta şi înmormântarea
prilejuiesc manifestări de amploare şi cu un anume specific în viaţa oamenilor „De
sub Codru”.
Nunta, spre exemplu, cu cel mai bogat ceremonial vizează următoarele
aspecte: vârsta căsătoriei – feciori şi fete bărtâne; însuşirile mirilor; cunoştinţa
mirilor; încuscrirea; consimţământul parinţilor; fuga sau furtul fetei; timpul căsătoriei;
peţirea; credinţarea (logodna); vestirile şi apoi nunta propriu-zisă.
ÎNCUSCRIREA – După ce tinerii – fata şi băiatul – s-au înţeles asupra căsătoriei
până la „a face târgul” – cum se zice aici, în satele De sub Codru, se mai ridică o
problemă: unde vor sta (merge) tinerii? Un rol hotărâtor în această privinţă îl au
părinţii care au asigurat şi deci se angajează să asigure şi de-acum înainte baza
materială necesară unui tânăr şi dezvoltării unei familii. După datină, fata merge
după băiat şi pe cât posibil băiatul îşi alege fată tot din sat pentru că zice omul: “pe
cutare o cunoaştem de mică, a fost tot aici cu noi, am văzut cum a crescut, ce purtări
a avut şi ce lucruri ştie să facă; îi cunoştem şi pe părinţi şi ştim şi aceştia din ce
oameni –îs.” La fel se pune problema şi când e vorba ca fata să dorească un fecior
din sat.
Se-ntâmplă însă ca fata să fie cunoscută la dans şi cerută de feciori “di pă
sate”. Chiar dacă situaţia ivită e bună şi acceptată de fată şi de părinţi, asistăm la o
uşoară undă de regret ce străbate sufletul fetei şi-al părinţilor care privesc cu
neîncredere şi tristeţe la ceea ce va urma, aşa cum aflăm din strigăturile de la nuntă:
“Cine să mărită-n sat
Numa portu i mutat.
Cine mere-n sat departe
Hainele i-s măritate.
De m-ar purta tot pe grâu,
Tot nu-i ca şi-n satul meu;
De-ar fi fântâna de vin,
Tot nu-i bine-n sat străin;
De-ar fi fântâna de lapte,
Tot nu-i bine-n sat departe.”
Alteori regretul şi tristeţea răscolesc doar sufletul fetei care trebuie să meargă
departe după voia părinţilor, aşa cum aflăm dintr-un fragment din “Cerutul miresei”:
“Spusu-ţ-am, măicuţă, bine,
Să ţii zile pentru mine
Să mă dai în sat cu tine
 D-ai ţinut zile-nvrâstate
Şi m-ai dat, maică, departe…
P-asta-i fost, maică, voioasă,
Să nu-mi vezi umbra prin casă
Nici să nu fim toţi la masă.”
Tot în “Cerutul miresei” aflăm că fata se consolează, şi cu tot regretul pentru
cei dragi, pleacă “peste munţi la alte curţi” numai pentru “a face voia părinţilor” de-a
se-ncuscri aşa:
“Ţucu-te, măicuţă dulce,
Amu-s gata şi m-oi duce.
Şi frumos ţi-oi mulţămi,
M-oi duce şi n-oi veni.
Peste munţi şi peste văi,
La părinţi străini şi răi;
Peste munţi şi alte curţi,
La părinţi necunoscuţi.”(Becheanu, 2006, pg.175)
Se pote deduce din aceasta cum căsătoria, în general, e văzută “înstrăinare”
şi în special căsătoria în alt sat.Vorbind de cântecele înstrăinării şi-ale dorului Ovidiu
Papadima descifra în aceste creaţii şi un alt sens al cuvintelor “străin, străinătate” ele
referindu-se în creaţia noastră populară nu numai la înstrăinare propriu zisă în altă
ţară, ci şi la înstrăinarea “de neam”, de ai săi prin căsătorie. Cântecele de jale, pe
tema fetei curând măritată, sunt pline de reproşuri adresate părinţilor, care le-au dat
“departe”, după oameni din alt sat, între “străini”, aşa cum se exprimă şi la Codru în
“Cerutul miresei”. Aceşti străini nu sunt deloc oameni de altă naţionalitate. Bărbatul
femeii care plânge în cântec vorbeşte aceeaşi limbă, satul lui e românesc. Nu e vorba
deci de diferenţieri etnice.
Sunt însă în cântecele de “străinătate” şi unele atitudini care vorbesc de
izolarea de neam:
Foaie verde odolean,
Bată-te crucea de deal,
Dacă mă desparţi de neam!
Şi-am zis verde trei măsline,
Jelui-m-aşi n-am la cine.
Că-s străină, vai de mine!(Pamfile, 1913, pg.221)
O bună parte din lirica înstrăinării şi cântecele de jale ale fetei măritate “în
străini” în totalitatea lor se explică în acest sentiment extrordinar de intens al
legăturilor de familie, care sentiment îl găsim în zona De sub Codru exprimat atât în
“Cerutul miresei”, în “Versul la înmormântare” când se referă la copii orfani, cât şi în
unele doine:
“Strugurel bătut de brumă,
Rău îi doamne fără mumă.
Strugurel bătut de piatră,
Rău îi doamne fără tată.
De-ai umbla noaptea pe lună,
Nu mai găseşti mamă bună.
Şi-ori pe ce cale te-i duce,
Nu mai găseşti tată dulce.”
Revenind la atitudinea părinţilor codreni privitoare al căsătorie trebuie să
arătăm că o situaţie oarecum aparte o are fata singură la părinţi sau orfană. Dacă
fata-i orfană şi moşteneşte casa sau dacă e singură la părinţi şi aceştia insistă,
atuncea merge şi băiatul la fată. De cele mai multe ori însă oamenii spun despre un
asemenea băiat că “s-a măritat, măritate i-s obghelile şi clopu-n cap” în sensul că “s-
o dus de ginere” şi-a trebuit să asculte şi “să joace cum-i-a cânta soacra şi nevasta”.
Chiar dacă s-a căsătorit în sat, băiatul poate să aibă remuşcări, să fie cuprins
de tristeţe că n-a putut să aleagă după plac şi chiar dacă mândra lui s-a măritat el
nu-i poate uita nici ochii, nici dragostea, ca în acest cântec de dor:
“Mândra mea s-a măritat
De la mine-a tria casă
Ies afară vădu-o,
Intru-n casă-audu-o.
Duminic-o văd la joc,
Inimioara-mi arde-n foc.
Şi pe cer încă sunt stele,
Nu-s ca ochii mândrii mele”.
Această doină De sub Codru ne aminteşte de concepţia poporului
nostru despre dragoste şi iubire, aceea după care flăcăul trebuie să iubească cu
adevărat o singură fată. Întruchiparea artistică a acestei concepţii o găsim la George
Coşbuc în „Numai una” unde feciorul o spune răspicat:
“Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea
Mai bine-aprind tot satul!”(Coşbuc, 1966, pg.77)
După cum e şi firesc orice fată doreşte să ajungă mai bine, iar părinţii, o
încuscrire “mai de ominie”. Nefericit şi mâncat de necazuri se simte omul când din
diferite motive a fost nevoit să-şi dea fata după unul mai mic de vârstă sau după unul
căruia încă “nu-i stă mintea la cap”, ca în această doină:
“Necăjitu-i omu, doamne,
Când se culcă şi nu doarme,
Ş-ar mânca, nu-i vine foame;
Da-i mai necăjit atunci
Când îşi dă boii pe junci
Şi vacile pe jurinci
Şi fetele după prunci.”
Comparând această doină cu cea citată de S.Fl.Marian observăm că diferă
doar ultimul vers, aceasta de la Codru reflectând o schimbare esenţială de ordin
social în viaţa oamenilor căci acum aproape 100 de ani ea reflecta nefericirea celui
care era nevoit să-şi dea fata după slugi:(Becheanu, 2006, pg.54)
“…Şi vacile pe juninci
Şi copila după slugi!”(Marian, 1995, pg.59)
Dacă părinţii vor cu tot dinadinsul să-şi facă cuscrii “pe sate” cu toate că ar fi
fost şi-n satul lor fete pe potriva feciorului, atunci, la săvârşirea nunţii cu o asemenea
“fată cătată” se iscă o avalanşă de strigături dintre cele mai pornografice şi băloase,
când se duc hainele miresei:
“Cine-o duce-n c-r o ţuce...” şi altele pe care, din respect pentru limba
română nu le mai cităm.
Vinovaţi de aducerea unei “străine” se fac şi nănaşii, de aceea invectiva nu-i
iartă nici pe aceştia:
“Oprii caii secheriş
Să mă coboi să mă piş;
Di-pă ruda carului,
În cuşma nănaşului.”
Când se crede că aducerea acestei fete s-a datorat lăcomiei părinţilor sau a
mirelui după avere sau “stare” se strigă în batjocură aşa:
“Şedeţi fete pă gunoi
Până-ţi creşte junci şi boi,
Ca să venim după voi;
Şedeţi fete pe ciutruci,
Pân-a face dracu prunci
Şi-a vini şi pruncu lui
Şi-i hi nora dracului.”
 În orice chip s-ar lua tinerii, după cununie părinţii lor devin cuscri-cuscre şi la
fel fraţii şi surorile unuia din ei faţă de părinţii celuilalt. Fraţii şi surorile mirelui devin
cumnaţi-cumnate, şogori-şogoriţe sau tătăişe pentru cei ai miresei şi viceversa.
Părinţii mirelui sunt socri mari, iar cei ai miresei socri mici. După datină, în zona De
sub Codru părinţii nu acceptă încuscrire decât dacă tinerii sunt măcar la a patra spiţă
ca apropiere de sânge, mai apropiate rudenii fiind – spun ei “e păcat şi ies copii
nimurici şi tuioşi”.(Becheanu, 2006, pg.55)

Bibliografie
3 Becheanu, V., Obiceiuri ale vieţii de familie, Zalău, Silvania, 2006
4 Coşbuc, G., Fire de tort, Bucureşti, 1966
5 Marian, S. Fl., Nunta la români, Bucureşti, Grai şi suflet – Cultura Naţională, 1993
6 Pamfile, T., Cântec de ţară, Bucureşti, 1913