I

Rădăcini
Valeriu Radu

- lucrare memorialistica -

Fratelui si surorilor, spre amintire de la al

vostru
-Vivi-

II
-1997-

III
IV
V
VI
VII
 Capitolul I

n dimineața zilei de 6 aprilie a anului 1996, în mica

localitate din Cerșanii Argeșului, clopotul învechitei bisericuțe
a acestui sat bătea în dungă, cu o întârziere de o zi, dând de
veste puținilor trecători de altfel grăbiți la acea oră, că încă un
suflet lua calea veșniciei. Întârzierea se datora faptului că femeia
angajată să facă acest lucru avusese în ziua aceea un proces cu
niște rude ale ei.
În mijlocul răspântiei aflată la întretăierea a două
drumuri, stătea un om cu chipul răvășit de durere, privind în
depărtare la șoseaua ce străbătea satul și venea dinspre Pitești. El
aștepta de mai bine de o jumătate de oră venirea preotului pentru
a-i face unele comunicări legate de durerea ce-i străbătea chipul.
Câte o femeie mai în vârstă, trecând prin dreptul bisericii își
făcea semnul crucii după care dădea binețe omului ce stătea în
așteptare și apoi cu glas domol întreba :
– Cine o fi murit, maică ?
– Mama !

5
 – Păi al cui ești dumneata ?
– Eu sunt feciorul cel mare al lui Constantin și al
Elenei Diaconu.
– Dumnezeu s-o ierte maică, că mult a mai
suferit și bună femeie a mai fost !
Așa s-a stins din viață, dându-și obștescul sfârșit la
mijlocul unei primăveri târzii, ultima noastră dragoste, speranță
și reazem. Ea ne-a fost în același timp un permanent îndemn
numai spre bine și o desăvârșită călăuză în viață. Mama alături
de tata, au format rădăcinile noastre adânc înfipte în acest
pământ.
Prin ei am dăinuit, dăinuim și vom mai dăinui încă mult
timp. Prin tot ceea ce au făcut au fost un exemplu în obștea
satului, iar pentru noi cei zămisliți din dragostea lor ei au
reprezentat aceste două cuvinte rostite cu dragoste și pioșenie :

Tata și mama !

6
7
8
 Capitolul II

ata, pe numele său Constantin, a văzut lumina zilei în

anul 1910 în ziua de 13 a lunii mai în comuna Suseni, satul
Cerșani. Copilăria, după spusele lui nu i-a fost tocmai ușoară,
întrucât bunicii mei au dat naștere la nouă copii, șase din ei
murind în fragedă copilărie sau din tinerețe. Încerc să schițez în
cele ce vor urma câte ceva despre bunicii mei, despre tata, atât
cât i-am putut cunoaște personal, cât și din relatările făcute de
părinții mei. Ei s-au numit Diaconu Ion Constantin și Maria.
Tata mare s-a născut în anul 1875, iar bunica în anul 1880. Pe
bunica n-am cunoscut-o, ea murind în anul 1931, când încă nu
împlinise 51 de ani și când tatăl meu împlinea abia 21 de ani.
Din cele relatate de tăticu`, bunica a fost o femeie deosebit de
harnică și frumoasă. Se pare că necazurile și munca i-au grăbit
sfârșitul. Tot după spusele tatălui meu în acel nefast an, bunicul
a trebuit să ducă la cimitir trei suflete : este vorba de două fiice
și de nevastă.

9
 Îmi amintesc cu multă duioșie și strângere de inimă de o
amintire a tatălui meu ce ne-a fost istorisită nouă copiilor cu
foarte mulți ani în urmă. Această istorisire este legată de
moartea tragică a uneia dintre surorile tatălui meu, pe nume
Floarea, când ea avea cam 27 de ani. Tăticu` era numit pe

10
atunci învățător în satul Bercioiu din Vâlcea. Parcă ceva
irezistibil îl chema spre casa natală, într-una din primăverile
acelui an.
S-a decis în sfârșit să plece, drumul spre Pitești făcându-l
ba pe jos, ba cu trenul cale de circa 60 de kilometri. În gara din
Pitești s-a întâlnit cu un consătean care i-a spus tragica veste,
consăteanul crezând că tăticu` deja aflase despre aceasta.
Această soră a tatălui meu era căsătorită în satul Țuțulești și
avea doi copii. Tata a ajuns în Țuțulești cu câteva ore înainte de
înmormântare. Când și-a privit sora, parcă i s-a părut că aceasta
își schimbase înfățișarea, devenind iarăși acea mândră fecioară
din anii adolescenței. Această schimbare de înfățișare i-a fost
confirmată și de cei ce erau atunci în jurul sicriului.
Se pare însă că acest lucru este rolul unei fabulații. Este
vorba de imaginea pe care și-o creează cei vii despre cei morți
atunci când se despart de aceștia în momente destul de tragice.
Este o senzație parcă de vis pe care mai toți o încercăm în
momente cruciale ale vieții noastre. Tocmai aceste momente
unice din viață ne fac să vedem dincolo de real, unindu-ne cu
divinitatea.

11
 În orice caz, tata a rămas profund marcat de această
întâmplare. Bunicii dinspre tată (căci numai despre ei va fi vorba
în acest capitol ) au fost la căsătoria lor săraci din punct de
vedere material. Tata mare, căci sub acest nume l-am cunoscut
și l-am alintat noi nepoții, a plecat în tinerețea lui spre București
(un fel de El-Dorado al României) unde a agonisit ceva bani
făcuți din activitatea de brutar dar mai ales cea de vânzător de

12
pâine. Cu banii cumpărați a cumpărat ceva pământ, bun fără de
care nu se putea supraviețui în acele timpuri când se punea un
accent deosebit pe această avuție națională. A beneficiat apoi și
de reala împroprietărire făcută de regele Ferdinand din anul
1921. Așa a ajuns să-și înjghebeze o gospodărie frumușică,
ajungând în scurt timp printre fruntașii satului. Din spusele
tatălui meu, se pare că tata mare nu prea a avut înclinație pentru
munca fizică propriu-zisă, aceasta făcând-o mai mult bunica
care rămânea cu toată gospodăria pe perioada când el era plecat
la București. De asemeni era cam iute la mânie. Pentru că la
naștere căpătase un defect la picior lumea din sat îl cunoștea sub
porecla de Din Șontu. Acest defect îi va aduce spre anii din
tinerețe grele neajunsuri. Dar toate aceste defecte nu pot umbri
dragostea lui pentru a strânge bani, din spiritul negustoresc ce l-
a caracterizat cu care ulterior, am văzut, a căpătat ceva avere. A
fost și un om nu lipsit de voința de a învinge greutățile, această
însușire ajutându-l din plin după moartea bunicii noastre, când
tata mare și-a crescut cum a putut copiii din care astăzi mai sunt
în viață numai doi. El nu s-a mai recăsătorit, dar pentru faptul că
unui bărbat îi este greu să se descurce în astfel de împrejurări, a
trăit și el alături de o femeie pe care noi am apucat-o în viață și
am cunoscut-o sub numele de Joița. Aceasta se întâmpla la

13
câțiva ani de la moartea bunicii noastre. Această femeie a avut la
rândul ei o fată luată de suflet pe care noi am alintat-o sub
numele de Mița și de care ne leagă frumoase amintiri. După
moartea mamei ei adoptive, petrecută prin anul 1955, a părăsit
satul unde s-a născut și a copilărit stabilindu-se într-o frumoasă
localitate tulceană numită Baia. Acolo are ea cinci copii și mai
mulți nepoți.
Astăzi încă mai trăiește alături de soțul ei fiind la adânci
bătrâneți. Tata mare s-a stins din viață în vara anului 1949 la
vârsta de 74 de ani. Se pare că sfârșitul lui fulgerător este legat
de o întâmplare nu tocmai fericită, punându-se aceasta și pe firea
lui mai impulsivă, chiar necontrolată câteodată. Iată
întâmplarea : în iarna și primăvara anului 1949 locuitorii
micuțului cătun al Borâților în care eu mi-am petrecut copilăria,
luaseră hotărârea să construiască o fântână sau puț cum i se mai
spune prin partea locului. Au fost oarecare discuții între vecini
legate mai mult de locul de amplasare.
Până la urmă s-a luat hotărârea comună ca el să fie făcut pe
vechiul amplasament al puțului deja existent. S-au început
săpăturile în ritm deosebit de alert, astfel că primăvara i-a găsit
pe toți cu puțul terminat. Nu știu cum s-a întâmplat dar tatăl meu

14
a avut o discuție mai aprinsă cu tata mare, pe seama acestui puț,
discuție ce se pare că i-a cauzat mai apoi obștescul sfârșit.

Tata mare a lăsat la moartea lui ceva avere care apoi a

fost împărțită între cei trei copii rămași în viață. El a fost
înmormântat la cimitirul vechi al satului, iar mormântul său se
mai poate vedea și astăzi într-un colț al cimitirului, ferit de
privirile puținilor trecători, urmașii celor îngropați aici. Trei
cruci micuțe văruite în alb mai amintesc de existența unor ființe
ale căror nume au fost dăltuite în piatra acestor cruci :
Constantin (tata mare), Maria (bunica) și Veta (una din surorile
tatălui meu).
Din când în când la căpătâiul lor mai pâlpâie câte o
lumânare aprinsă probabil de cei ce își mai amintesc că și aceste
nume dăltuite acum în piatră, cândva au fost ființe și au făcut
parte din acest neam și din această lume...
Să revin acum la tăticu`. După terminarea celor cinci
clase primare din satul natal și a cursurilor gimnaziale, anul
1924 îl găsește pe tătic înscris în anul I al Școlii Normale de
învățători “Alexandru Odobescu” din Pitești. Aceasta se
întâmpla și ca urmare a înclinațiilor lui către învățătură, cât și a
mentalității țăranului nostru din timpurile de atunci când se

15
considera că cel puțin unul dintre copii trebuie să meargă spre
învățătură de carte. Termină școala în vara anului 1930 în chip
strălucit, fiind un elev sârguincios și pe deasupra înzestrat cu
câteva talente ce i-au adus ulterior și o oarecare faimă în cercul
de prieteni și de cunoscuți, precum și prin satele prin care pașii
l-au purtat în nobila misiune de apostol al neamului. Dintre
aceste talente amintesc succint câteva: desenatul, o scriere
deosebit de frumoasă, înclinația spre compunere și oratorie,
muzica și nu în ultimul rând extraordinara capacitate a tatălui
meu pentru muncă. Această ultimă calitate cred că i-a dat tăria
de a rezista multor privațiuni, cât și de a înfrunta cu bărbăție
viața, atât cât a avut-o de trăit și care în anumite momente nu i-a
fost tocmai ușoară. În aceste direcții a manifestat un spirit
creator deosebit. Voi încerca să schițez anumite momente, atât
de bucurie cât și de necazuri ale acestei vieți atât de tumultoase.
Acum când scriu aceste rânduri îmi vin în minte și mă
copleșesc multe din aceste amintiri, încât îmi este extraordinar
de greu a le tria și a le așterne pe hârtie în mod cronologic.
Tăticu` a avut, pe lângă celelalte calități amintite mai sus, și o
forță fizică deosebită, lucru cu care spre bătrânețe se mândrea
foarte mult.

16
 Eu nu îmi aduc aminte să–l fi văzut zăcând din cauza
bolii. Referitor la acest ultim aspect îmi aduc aminte poate chiar
cu o doză de amuzament atunci când ne întâlneam la mese
comune și el începea să povestească despre marele lui necaz ce-l
frământa la bătrânețe, acela că printr-o nedorită întâmplare își
pierduse un dinte și asta numai cu câțiva ani înainte de a muri.
Pentru el a fost o tragedie acest lucru. Dorea să moară cu
dantura întreagă și de altfel aproape așa s-a și întâmplat, cu
excepția acelui dinte ce și l-a pierdut prin spargerea unui
sâmbure de prună. După ce viața ne-a determinat pe noi copiii să
ne facem fiecare rosturile noastre, îmi amintesc că ori de câte ori
veneam pe la casa părintească îi găseam pe bunii mei părinți
făcând unele lucruri destul de grele pentru vârsta lor înaintată,
precum spartul lemnelor, săpatul porumbilor, cositul (pentru
care tăticu` a manifestat o adevărată pasiune), întreținerea
grădinii de legume. Mămica, care era o ființă tare firavă, era mai
totdeauna alături de el la aceste munci. Amintesc aici un mic
episod nu lipsit de importanță referitor la talentul lui de cosaș.
Astfel, vecina noastră, Țața Lina purta uneori cu tăticul meu
astfel de dialoguri :
– Bună ziua, Costică !
– Să trăiești, Lino !

17
 – Costică, ajută-mă și pe că-ți voi fi
recunoscătoare și dacă ai timp hai să-mi cosești și mie iarba din
poiană că s-a făcut mare.
– Vin Lino, imediat ce termin eu niște ovăz în
capătul prunilor.
Și tata se ducea și era bucuros că putea astfel să ajute și
pe alții. De altfel această vecină a noastră a avut o viață grea, cu
privațiuni de tot felul, rămânând încă de tânără văduvă. Dar și în
aceste condiții și-a crescut cei doi copii, dându-le o oarecare
îndrumare spre școală. Iată de exemplu un alt dialog ce întărește
în cel mai înalt grad afirmația mea privitoare la deosebitul cult
pentru muncă ce l-a caracterizat pe tata toată viața, cult pe care
l-am moștenit mai apoi și noi, toți copiii lui:
– Sărut mâna tăticule.
– Să trăiești Ioane. Îmi era dor de tine; mă uitam
în lungul șoselei să văd dacă mai apare unul din voi și iată că ai
apărut tu. M-am obișnuit ca să nu treacă o săptămână și să vă am
pe câte unul din voi alături de mine. De pe la Valerică ce mai știi
?
– E bine tăticule. Are de gând ca săptămâna
viitoare să mai dea o fugă pe acasă.

18
 – Mă Ioane, fiindcă tot ai venit vrei tu să mă ajuți ca să
mărunțesc niște pământ, că tractoriștii care mi-au arat
porumbiștea nu mi-au făcut treabă bună. Dar mai întâi hai să te
odihnești puțin și după ce bagi în gură ceva de-ale mâncării, să
bei o gură de țuică, că se mai găsește prin butoi.
– Hai tăticule să facem treaba, mai ales că este vorba și
de o dușcă de țuiculiță !
Și ceea ce a urmat, așa după câte rețin din spusele
fratelui meu, a fost ceva de domeniul incredibilului. Tăticu` a
început să tragă după el un fel de grapă improvizată prin niște
bolovani ieșiți din pământul bătut de ploi, bineînțeles ajutat și de
fratele meu. Au tras ei așa cât or fi tras, după care la un moment
dat, Ionel s-a supărat și n-a mai vrut să-i dea ajutorul necesar,
considerând că era o muncă care nu se merita a fi făcută în astfel
de condiții.

19
 Așa a fost tăticu` când era vorba de muncă.
A făcut însă acest lucru pentru a strânge și el ceva bani,
pe care până la urmă, într-un fel sau altul, tot nouă ni-i dădea.

20
Pentru că și în perioada în care noi ne întemeiaserăm fiecare
familia lui și eram fiecare pe la casele noastre, se adunau cu greu
banii, munca nu prea era plătită îndeajuns, iar ai noștri părinți nu
aveau alt venit decât salariul ce-l câștiga tata iar ulterior a fost
pensia și munca ce o desfășurau pe la defunctele G.A.C.-uri sau
C.A.P.-uri cum li se spunea pe atunci la aceste colhozuri de tip
sovietic. Să revin însă la viața lui de elev și apoi de tânăr
învățător. Se pare că prin clasa a V-a a școlii normale tăticu` și-a
cumpărat o frumoasă bicicletă cu banii agonisiți numai de el.
Cum a procedat, în fond? Având mare talent la desen și scriere,
făcea la alți elevi din clasele mai mici și chiar din clasa lui
unele lucrări pentru care era răsplătit cu bani. Astfel că a reușit
în acest mod să strângă o sumă frumușică de bani cu care și-a
cumpărat bicicleta de care am amintit și de care tatăl meu își
amintea cu multă dragoste, după ce anii au trecut. Dar această
întâmplare, în fond de lăudat pentru felul în care el a procedat,
i-a adus tatălui meu și un mare necaz, singurul de altfel ce și-l
amintește a-l fi avut pe durata întregii cariere de elev normalist.
Iată necazul:
În această școală ca de altfel în mai toate școlile din perioada
interbelică, mai ales cele care aveau și internate, domnea o
disciplină foarte severă, fiecare act mai necontrolat comis de

21
unii dintre elevi fiind aspru sancționat. Tăticu` nu prea avea
unde ține această bicicletă. O pitea prin locuri mai ascunse de
privirile curioșilor de prin clădirea internatului, urmând ca în
vacanța mare să o ducă acasă la părinți lui. Azi așa, mâine așa,
până când suflete hrăpărețe și haine au pus mâna pe agoniseala
tatălui meu. Deci bicicleta i-a fost furată. Desigur că s-a deschis
o anchetă severă dirijată personal de însuși directorul școlii, un
om de o seriozitate extraordinară și de o înaltă ținută morală.
Hoțul a fost găsit, ce-i drept, dar și tăticu` a fost eliminat
din internat pentru o perioadă bună de timp și cu nota scăzută la
purtare. În aceste condiții el a luat drumul spre părinții lui,
cărora le-a comunicat cele întâmplate, dar în loc să găsească
înțelegerea la care el spera, a mai primit și de la tatăl lui o
zdravănă bătaie.
Bicicleta și-a recuperat-o în condiții jalnice de
funcționare. Hoțul era un elev al aceleiași școli fiul unui mare
demnitar al orașului. Aceasta a fost una dintre întâmplările
buclucașe ale elevului de atunci. Trebuie însă să amintesc aici și
o frumoasă întâmplare legată tot de perioada când era elev al
școlii normale. Era în anul 1928, pe data de 30 ianuarie. Școala
își serba patronul. S-a organizat o serbare de toată frumusețea la
care tăticu` a activat în echipa de dansuri a școlii precum și în

22
renumitul cor dirijat de un mare animator al muzicii corale din
Piteștiul acelor ani, profesorul Teodor Săvulescu. De altfel din
corul școlii a fost nelipsit până la terminarea studiilor. Despre
cele întâmplate în acel an precum și despre toate aspectele
relatate mai sus stă mărturie o frumoasă fotografie unde îl putem
admira pe tăticu` imortalizat în costum popular cu eșarfa
tricoloră pe piept, împreună cu alți cinci colegi participanți ai
echipei de dansuri. Unul dintre acești colegi este Sandu Teodor,
coleg de copilărie și primul erou căzut din satul nostru în cel de-
al doilea război mondial. Despre el voi mai avea prilejul să
vorbesc.
După terminarea școlii au urmat ani de peregrinare prin
diferite colțuri ale țării în căutarea unui post de învățător, mai
mult suplinitor. În acele vremuri cu greu se găsea un post de
titular în învățământ; frecventa și două trei școli într-un an și
asta de la un colț la altul al țării. Dar acestea sunt perioade de
început pentru că mai apoi lucrurile încep să se limpezească și să
se așeze pe făgașul lor normal. Astfel că de la Scăunenii Vâlcei
apare la Bogdana Sălajului, iar de la Romița tot din Sălaj, iată-l
iar în Vâlcea la Bercioiu pentru ca din nou să ia trenul pentru a
poposi în Buciumul Zalăului. Și uite așa de la Titești Bratovești
din Vâlcea (unde s-a și născut sora ce-mi urmează imediat în

23
vârstă) se întoarce acasă la Suseni, Burdești, Gliganu, Băbulești
etc...Anii din urmă l-au prins pe tata ca titular la școala satului
unde s-a născut, a copilărit și a trăit, adică în micuța așezare a
Burdeștiului din comuna Suseni, școală la care a păstorit cel mai
mult și de la care a avut onoarea a ieși la pensie.

24
25
 Acest lucru se întâmpla la un sfârșit de august al anului
1972. Așa a slujit tata 42 de ani încheiați pentru educarea a zeci
de generații de tineri. Iată cum a contribuit și el la formarea și
afirmarea acestei națiuni prin educație și învățătură ca un
adevărat apostol al neamului. Câți din cei cărora tata le-a pus

26
pentru prima oară condeiul în mână și i-a învățat acel “a” cu
care se deschide abecedarul își vor mai aminti de acest lucru ?
Greu de spus.
Doresc să reamintesc celor ce vor dori să aducă un prilej
de recunoștință primului lor învățător că el se află înmormântat
într-un mic cimitir dintr-un colț al acestei țări pe care a slujit-o
cu un devotament deosebit și că acest colț se află în Cerșanii
Argeșului pe un drum de țară prăfuit vara și desfundat și plin de
gropi în perioadele ploioase. Aici și-a găsit el odihna de veci
lângă moșii și strămoșii lui.

27