Nasii

Obiceiuri si Strigaturi de Nunta in Maramures

Obiceiuri si strigaturi de nuntă din Maramureşul istoric

Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia
parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea
satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la
societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat
la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri,
care sunt numite de unii specialişti „rituri de trecere”. Ceremonialul nunţii poate fi şi el
schiţat dupa aceste rituri. Astfel vom avea:

1. riturile pre-liminare, care cuprind logodna si peţitul;

2. riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisa;
3. riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă
începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

Simion Florea Marian consideră vârsta potrivită căsătoriei: pentru fete 15-20 de ani, iar
pentru baieţi 18-30 de ani. În satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar
feciorii de însurat între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete
bătrâne şi, deşi sătenii le compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi
feciorii erau consideraţi feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de
acelaşi tratament care li se aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de
la sărbători sau la nunţi, fetelor bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga:
„Măritaţi-vă, bătrâne,
Şi daţi drumu’ la copile
C-aţi purtat un car de flori
Şi tri rânduri de feciori.”
Sau
„Însura-m-aş, nu mai poci,
Tăte fetele-s cu conci,
Şi-aş lua pă nu ştiu care
Că niciuna coadă n-are.”
Sau
„Fecioru care să ţine
Ia fata care rămâne,
Iar fata care alege
Până la urmă culege.”

După cum notează şi Simion Florea Marian, aceşti tineri trebuie să aibă anumite însuşiri,
anumite calităţi. În timpurile mai vechi, în satul Budeşti, ca de altfel în toate comunităţile
rurale, un criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau
decât bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea
consimţământul părinţilor să se căsătorescă cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă tătuşi să
aveu tare dragi, fugeu s-apoi ce să le mai facă părinţii?” Cu timpul s-a ajuns să se renunţe
la această opinie şi criteriile de baza au ramas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie
să aibă şi el anumite însuşiri: frumuseţe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ţi sie drag”
că „nimnic nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că:
„Decât cu urât în casă
Mai bine cu boala-n oasă,
De boala doctori te scot,
Da’ de urât nu te pot.”

Logodna(credinţa)
În sfârşit, dacă părinţii s-au hotărât să-şi mărite fata, sunt invitaţi feciorul care a peţit-o şi
părinţii lui să vină „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul invită fata împreuna
cu părinţii ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele şi mireasa nu sunt din acelaşi sat, mersul
„pă văzute”capătă o semnificaţie deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă ca ea să
vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri s-au
înţeles asupra zestrei fetei şi a feciorului, despre locul unde vor sta aceştia, se stabileşte
data „credinţei”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.
Logodnicii, însoţiţi de părinţii lor şi de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă,
unde are loc „credinţa” sau logodna bisericesca. La sfârşitul ceremoni-alului, logodnicii
schimbă între ei verighetele şi „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere
cu ceteraşi, băutură şi mâncăruri, petrecere care ţine până a doua zi. Aici se ia un
„blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în acelaşi
timp şi cel ce o găseşte mai întâi se spune că va avea noroc. La „credinţă” participă
rudeniile mai apropiate şi prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură.
Mâncarea este pregătită de părinţii fetei, iar angajarea ceteraşilor şi completarea băuturii
cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei
versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeaţă, destinsă:
„Mniresucă credinţâtă,
Spânzură-te de-o rătită,
De-a si bine spânzurată
Bine-a si şi măritată!
Măritată încă-i bine,
Da’ nu sie după cine;
Măritată-i bine tare,
Da’ nu sie după care.”

Cusutul stegului şi al cununii

Nunta e o mare sărbătoare, care ţine trei zile. Ea începe printr-o petrecere la care sunt
prezenţi tinerii satului. Această petrecere are loc cu o seară înainte de oficierea cununiei
religioase, petrecere la care se face „cusutul steagului” şi „împletitul cununii”. Feciorii
din sat se adună la casa mirelui, iar fetele la casa miresei.
La casa mirelui stegarul îşi pregăteşte steagul. „Steagul este un simbol important al
căsătoriei, el este un simbol masculin de vitalitate şi putere.” Pe o botă de lemn sunt
cusute „pânzături de păr”, batiste, „cipce”(panglici), clopoţei, „făţoi cu ciur”, spice de
grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative, pentru steagul ce este confecţionat, sunt
adunate de către stegar de la fostele drăguţe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se
desface, se dau înapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la
naşterea primului copil, care este „ciupăit”(scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice,
„ să sie de cinste şi de vază în sat, ca şi steagul.” Steagul terminat şi admirat de cei din jur
este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii şi al jocului. Se face cu el prima probă pentru
nuntă. Flăcăii bat din palme dupa ritmul „ceterii”, stegarul învârte steagul de trei ori în
sensul în care se învârte soarele pentru a alunga spiritele rele, în timp ce aceştia strigă
diferite strigături sau „horesc” cântece specifice:
„La cusutul steagului,
Joacă ruja macului;
La cusutul cununii
Joacă ruja violii.”
Sau
„La cusutul steagului
Joacă ruja macului
Din mijlocul stratului.
Joacă ruja, sa scutoară,
Mândru fecioraş să-nsoară,
Joacă ruja, să clăte,
Mândră mnireasă îşi ie.”
Concomitent cu pregătirea steagului, la mireasă se face „împletitul cununii”, tot în cadrul
unei petreceri la care iau parte druştele şi prietenele miresei. În satul Budeşti, cununa pe
care o poartă mireasa se numeşte „munună” şi este împodobită cu oglinzi, „bumbuşti” şi
tidru. Cioburile de oglindă simbolizează viata frumoasă, îndestulată, strălucitoare a
mirilor, iar „bumbuştile” sunt puse pentru ca mireasa să facă copii frumoşi. De asemenea,
tot „munună” purtau şi druştele. După ce este terminată, mununa este aşezată pe capul
miresei, iar cei prezenţi, veselindu-se, „horesc” cântece de nuntă adecvate:
„La cusutul cununii
Joacă ruja violii
Din mijlocu’ grădinii.
Joacă ruja, să clăte,
Hireş fecioraş îşi ie.
Ochişori mândrii, vărgaţi,
Luaţi samă ce luaţi
Ca să nu vă înşelaţi,
C-aiesta nu-i târg de ţară
Să vinzi şi să cumperi iară.”
Sau
„Plânge-ţi cununa, mnireasă,
Că te duci la altă casă.
Şi, mnireasă, ce-ai ptierdut
Nici în târg nu-i de vândut.
Părinţi nu poţi cumpăra
Să dai mia şi suta.
La bărbat greşeşti o dată,
Nici te uită, nici te iartă;
La părinţi greşeşti o mie-
Tăt eşti prunc de ominie.
Ie-ţi, mnireasă, bună zî
De la care îs p-aci:
De la frunzuca din vie,
De la drăguţu dintâie.
Care-o fost drăguţ la fată
Vie s-o sărute-o dată,
Şi o sărute cu dor
Până-i la mă-sa-n ocol,
Şi o sărute cu drag
Până-i la mă-sa pă prag.”

Gătitul miresei şi al mirelui

Mai demult, mireasa, înainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă era
„fată cinstită”. În apă „pune bani de argint, ca să sie cu noroc şi să nu să lege de ie ceas
rău; la mână să lega cu argint ziu şi să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie
meşteşâguri”. Cântărirea „cu sare mare şi argint ziu să făce în ptelea goală” pe un cântar
mare, luat împrumut de la un „jâd”(evreu) sau „pă cântaru’ cu care să măsura grâul
îmblătit”. După scăldat şi cântărire, mireasa era îmbrăcată cu: poale cu colţi, „sumnă”
roşie sau albastră, cămaşa albă „cu bezeri pă la gură şi cu colţi formăluiţi pă la mâneci”.
Peste cămaşă poartă „teptar cu ruji” şi apoi „gubă din lână de oaie albă, cu bdiţ”. În
picioare avea „optinci de oargă, cu obdele de pănură, albe, legate cu aţe de lână neagră,
împletite.” Mireasa era îmbrăcată de druşte care o piaptănă, îi împletesc părul în doua
cozi în care-i puneau „cipce” şi „măderan” (şi astăzi, mirii din satul Budeşti păstrează
costumul popular, deşi opincile sunt înlocuite de pantofi, iar mununa miresei de coronite
cu voal). În timp ce-i fixează mununa pe capul miresei, druştele „strâgă”:
„Mniresucă, mniresucă,
Până-ai fo’ la mama ta
Te-ai culcat sara pă ţol
Şi te-ai sculat târzior;
Da’ de astăzi înainte
Ti-i culca numa pă braţă
Şi ti-i scula dimineaţă,
Că bărbatu-i mare câne,
Orice faci, nimic nu-i bine,
Că bărbatu-i mare drac,
Nu-i poţi fa’ nimnic pă plac.
Mniresucă, mniresucă,
Cununiţa ta cea verde
Cum te scoate dintre fete
Şi te bagă-ntre neveste.
Nevestia-i haină gre’,
Tăte grijile-s în ie.”
Iertările la mire
Între mire şi părinţi are loc un astfel de dialog:
„Mirele(către tată): – Să trăieşti, dragă tată, şi fa bine şi mă iartă, că nu-s prunci să să
nască şi să crească, la părinţi să nu greşească, şi fă bine şi dă-mi binecuvântarea să pot
pleca la sfânta taină a cununiei.
Tatăl: – Să-ţi dăie Dumnezău noroc şi bucurie şi să sii cuminte cum ai fost şi până acum
şi să nu avem ruşine după tine.
Mirele(către mamă): – Să trăieşti, mamă dragă, şi fă bine şi mă iartă că ştii cum îs
coconii, mai mult cu mamele, şi le greşesc mai mult, fă bine şi dă-mi binecuvântarea ta să
pot mere la sfânta taină a cununiei.
Mama: – Api, dragul meu, eu te iert că nu mi-ai greşit, aşă-s coconii, da’ iartă-mă şi tu că
şi io te-am mai bătut când am fost mai năcăjită şi poate n-ai meritat.”
Urmează apoi fraţii şi surorile care, la fel, îi fac „strâgături”, apoi unchii, mătuşile şi
naşii. La urma feciorii închină cu horincă celor din jur, joacă „în roată”, iar ceteraşii „zâc
de strâgat” şi feciorii strâgă:
„Mnire, mnire, dragu mneu,
Ascultă-mă ce zic eu:
Înainte de-a pleca
De la casa mâne-ta
Cheamă, tu, pe tată-tău,
Cheamă şi pe mamă-ta
Şi le sărută mâna,
Mâna, şi-i săruta-n faţă
Că ei te-o purtat pă braţă.
Nici amu nu-i zina lor
Că le-ai fo’ drag pân ocol,
Pân ocol şi pân grădină-
Da’ tu sângurel ai zină:
Te-ai păzât la însurat
Ca floarea la scuturat.”

Iertările la mireasa
La mireasă iertările păstrează aceeaşi ceremonie. Înainte de plecarea spre biserică,
mireasa rosteşte:
„Dragi părinţi, imi cer iertare,
Să-mi daţi binecuvântare
Că-s în ceasu’ de plecare
Cu străinii pă ce cale;
Iar în drumu’ care zine
Nu ştiu, rău mi-a si, ori bine,
Ştie bunu Dumnezău
Cum mi-a si binele mneu.
Şi de mi-a si rău ori bine,
Nu voi face de ruşine.
Eu imi cer iertări o mie,
Amu, la căsătorie,
S-aveţi bine şi ticneală
Că eu plec în astă sară,
Dumnezău să vă trăiască,
De rele să vă ferească!”
Sau
„Să trăieşti, mamă şi tată,
Ne despărţâm de olaltă;
Şi voi fraţi şi surorele,
De voi mă despart cu jele!
Rămas bun, dragă măicuţă,
Că te-am slujit de micuţă,
Rămas bun, tată iubit,
Că bine eu te-am slujit,
Mă iarta de ţ-am greşit.
Şi-nainte de plecare
Să-mi dati binecuvântare,
De v-am greşit un cuvânt
Mă iertaţi la jurământ;
De ţ-am greşit,mamă, ţie
Mă iartă la cununie!
Voi, feciori, s-aveţi noroc,
Nu mi-ţi mai juca la joc;
Voi, fete, s-aveţi ticneală
La joc nu v-oi fa-nbulzală.”
Apoi, cu un pahar de horincă în mână, închină întâi tatălui, apoi mamei. Părinţii miresei
răspund:
„Să sie în ceasul cel bun!
În ceasu’ cu năroc!
Să sii cuminte!”
Îi pun mâna pe creştet, îi fac o cruce şi o săruta. Mireasa sărută mâna părinţilor. Aici, la
mireasă, mai tot satul se adună. Curioşii stau pe la ferestre, prin „şatră”, prin tindă, să
vadă cum îi „tomnită” mireasa. Rudele, dar şi femeile, chiar dacă nu sunt chemate la
nuntă, strigă miresei strigături până vin solii mirelui să anunţe că mirele pleacă la
cununie. Există „strigături” alcătuite sub forma unui dialog între mireasă, nuntaşi şi
mama miresei:
Mireasa: „Plânge-mă, mămucă, tare
C-amu nu-s a dumitale,
Că mândru m-aşteaptă-n cale.
Foaie verde de alun,
Hai, mămucă, rămas bun,
Că mă duc să mă cunun,
Că m-aşteaptă mândru-n drum.
Să dau mâna cu badea
Înainte la popa,
Că de el nu m-oi lăsa-
Nu ştiu bine-a si ori ba.
Da’ noi zicem ca nu-i rău
Tăte-s de la Dumnezău.
Nuntaşii: Mnireasă din doi părinţi
Ce gândeşti de te măriţi?
De-ai şti cum îi măritată
Şidea-oi la mă-ta fată,
De-ai şti cum îi cu bărbat
N-ai sâli la măritat.
Poţi fată să lăcrămezi
După binele ce-l pierzi;
Binele ce l-ai avut
Nu l-i mai ave mai mult.
Te-o cerut fecior din sat,
Te-o cerut şi nu te-o dat.
Mireasa: Te-ai temut, mamă-ai temut
C-oi zini după-mprumut
Şi nu ţi l-oi da mai mult.
Da’ m-ai mai putut lăsa,
Nu ţ-aş si mâncat casa,
De-aş si ros o grindă, două,
Ţ-aş si făcut alta nouă,
De-aş si ros-o jumătate
Şi io-am avut în ie parte.
Mama miresei: Mniresucă, struţ de vie,
Be-ţi paharu-aiest dintâie
C-amu pleci la cununie.
Verde popa te-a jura,
Gata-i de fetia ta.
De-i răbda nu ţ-a si rău,
De nu, vai de capu’ tău;
De-i răbda bine ţ-a si,
De nu, -ţi cată-a suferi.”

Mersul la cununie

După ce se termină cu închinatul şi iertăciunile, „să îmbie cu cureti şi pancove”, iar când
se face semn că e de plecat nănasul se ridică în picioare şi zice „Tatăl nostru” şi „într-un
ceas bun şi cu noroc să plecăm la cununie”. Toţi nuntaşii din partea mirelui pornesc la
cununie. În frunte merg feciorii, cuprinşi peste umere, cu „uiegi de horincă în mână,
înstruţate cu rujmălin, legat cu aţă roşie”, jucând în chiote şi strigături. După feciori
urmează mirele, stegarul, nănaşii, părinţii şi restul nuntaşilor. Când mirele porneşte de
acasa trimite soli la mireasă s-o anunţe să plece şi ea cu alaiul ei la biserică. Mirele nu se
ducea dupa mireasă, însă astăzi nu se mai păstrează obiceiul şi întregul alai al mirelui,
împreună cu el, se duce la casa miresei.
La sosirea solilor, mireasa se pregăteşte să meargă la cununie şi iese de dupa masă în
sensul în care răsare soarele(de la stânga la dreapta). Şi în acest moment nuntaşii îi strigă
miresei:
„Mniresucă, mniresucă,
Uită-te pe ferestucă
Că vin solii să te ducă.
Pe cărarea cu stinii,
În casa cu străinii;
Străinii nu te-or certa
Nu-i ave la ce-nturna,
Străinii nu te-or sfădi
Nu-i ave la ce zini.
Multe lacrimi îi vărsa
Până-a cătăni badea,
Multe lacrimi îi urni
Până mândru-a cătăni.”
Sau
„Mniresucă, mniresucă,
Vin străinii să te ducă;
Ti-i duce de-aici cu dor
Ca luniţa p’ângă nor,
Ti-i duce de-aici cu jele
Ca luniţa p’ângă stele.”
În „ocol”(curte), după ieşirea din casă, se aranjează nuntaşii: în faţă mireasa, de o parte
druştele, de altă parte, în dreapta miresei, nănaşii. Spre biserică mireasa merge „cătilin”,
urmată de fete, feciori, nuntaşi şi curioşii care vin să vadă „cum îi gătată mnireasa, cât îi
de mândră”.
Alaiul mirelui ajunge înaintea miresei la biserică. Tot drumul feciorii „strigă” şi „horesc”,
se creează o atmosferă plină de veselie, dar în acelasi timp emţionantă. Paleta cântecelor
de nuntă este foarte variată în satul Budeşti, existând anumite strigături care se referă la
locuitorii acestui sat denimiţi „răşinari”, datorită faptului că Budeştiul este un sat de
munte, înconjurat de păduri de conifere. În timp ce cântă, bărbaţii, aşezaţi în faţă, opresc
alaiul mirelui, se aşează roată, într-un genunche, cu „uiegile de horincă” în mână şi încep
să strige:
„Morţii voşti de răşinari,
Staţi în loc şi bateţi pari
Şi-ngrădiţi care cum ştiţi
Ş-apoi de-acolo porniţi.”
În rândurile de mai jos voi exemplifica câteva din strigăturile care se aud la majoritatea
nunţilor din Budeşti:
„Când a si nunta mândrii
M-oi culca ş-oi adurni
Pă pragu’ bisericii
Să văd cine m-a trezi.
De’ m-a trezi mnireasa
Atâta i-i viata,
De’ m-a trezi mnirele
Atâtea i-s zilele.”
Sau
„Mult mă mnir de-aiasta treabă
Ce s-o strâns atâta babă?
Mereţi acasă, femei,
Şi puneţi la sert păstăi,
C-or zini fetele bete
Şi-or mânca păstăi neserte
Şi-or zâce că-s diotete.
Şi părinţii îs nebuni
Şi le potolesc cărbuni.”
Sau
„Suiţi, babe, pă gunoi
C-om zini şi după voi,
Când a si Paştele joi
Şi Crăciunu mai apoi.”
Sau
„Mi se mărita mândra
N-am la cine me’ sara
Şi să viu dimineaţa.
Mi să-nsoară-un văr de-a mneu,
Mâni, alaltă, mă-nsor eu.”
Sau
„Casa mândrii s-o aprins
Eu m-am omorât de râs;
Casa mândrii când a arde
Eu m-oi încălzi la spate;
Casa mândrii foc şi scrum
Numa io să ies în drum.”

Mersul după mireasă în alt sat

Dacă mirii nu sunt din acelaşi sat, atunci situaţia este puţin schimbată. Se organizează
călăreţi atât în alaiul mirelui, cât şi în cel al miresei. Caii şi căruţele sunt împodobite cu
panglici, ştergare colorate, cu oglinzi şi alte struţuri, pentru că aceştia vor însoţi alaiul de
nuntă al miresei şi al mirelui. În acest caz mirele, împreună cu stegarul şi călăreţii, se
duce după mireasă. La intrarea în satul miresei, alaiul mirelui este întâmpinat de călăreţii
miresei care-i vor conduce la casa acesteia. Tot drumul feciorii din alaiul mirelui cântă şi
strigă, acompaniaţi de ceteraşi:
„Noi merem după mnireasă
Cu tri cară nu ne lasă,
Numa cu cinci şi cu şasă.
Acolo dac-am ajuns
La masă pă noi ne-o pus,
Şi-am băut şi am mâncat,
Am horit şi am jucat.”
Sau
„Hai să merem câtilin
Pân pădure de mălin
Cu uiaga după zin.
Câtilin, câtilinaş
Până lângă ceteraş.
Când o me’ după mnireasă
Ne-om lua ptita de-acasă
Şi horinca de pă masă.
Când om mere după ie
Nici om mânca, nici om be’,
Numa ne-om uita la ie
Cât a si de frumuşe.”
Sau
„Pare-mi-se că s-aude
Glasu’ mândrii oareunde,
Pare-mi-se că se vede
Casa mândrii unde şede.”
După ce alaiul mirelui ajunge la casa miresei începe o scurtă petrecere, ceteraşii cântând,
iar lumea servind mâncare şi băutură. În vechime s-a înregistrat un obicei conform căruia
mireasa era ascunsă de nanaşi în casă, iar mirele era ţinut la poartă. Nănaşul iese în
întâmpinarea mirelui, care-i cere mireasa. Naşul îi aduce, pe rând, druştele sau fete din
alaiul miresei, dar mirele îi zice naşului că nu aceasta este mireasa. La sfârşit este adusă
mireasa, mirele zicând: „Aiasta-i”. Atunci i se deschide poarta, mirii se îmbraţişează şi
sunt primiţi în casă. După ce se încheie mica petrecere, mirii pornesc la cununie. Dacă
mireasa pleacă de noră e obiceiul ca masa rămasă în casă să nu fie curăţată timp de trei
zile, ca un simbol de jale. De asemenea, nu este bine ca mireasa plecată de noră să se uite
înapoi când iese din casă sau să se întoarcă la părinţi numai după trei zile „pentru a nu să
despărţi.”

Cununia religioasă
La poarta bisericii, fetele şi feciorii rămân cu ceteraşii, „învârtesc” şi „strigă” strigături,
unii dintre ei strigând versuri mai glumeţe:
„Ia, ce s-o muiet cărarea
C-amu s-o-nsurat mnirarea.”
sau
„A me’ mândră-i mânioasă
Di ce i cămeşa groasă.
Cine dracu i de zină
Dacă toarce ca de lână?
Pă cămeşă trebe-a coasă,
Mândra-i tare somnoroasă;
Pă cămeşă trebe lucru,
Mândra doarme ca butucu.
Şede mândra jos şi zdiară
Dacă nu şti pune tiară;
Şi-o pus tiara după casă
Cine-a tre’ pă drum să ţasă;
Fără iţă, fără spată
Şi-o rămas nemăritată.”
În biserică mirii sunt încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor stau nănaşii, cu
„lumnini” înstruţate, aprinse. În timpul cununiei, neamurile apropiate stau în jurul
mirilor, să nu ia cineva din cununa miresei sau din struţul mirelui „c-apoi fac cu ele orice
meşteşâguri să-i despărţa”. Ritualul religios este cel obişnuit în biserica româneasca
ortodoxă.
După ce se încheie cununia religioasă, până la poarta bisericii, mirii merg „alăturea”, cu
lumânări aprinse. De aici, încadraţi de naşi şi druşte, se îndreaptă spre casa unde are loc
nunta şi, la fel ca la venirea spre biserică, feciorii cântă şi strigă:
„Mnireasă, mnirele tău,
La multe le pare rău,
Da’ mai tare la una
C-o gândit că l-a lua,
S-o gândit că doară, doară,
Până-o văzut că să-nsoară.”
Sau
„Hai, ziniţi să ne vedeţi,
Numa nu ne dioteţi,
Că ni-s poalele cam scurte
Şi ne-om diote cam multe.”
(versuri strigate de fete)
Sau
„Bună-i mnierea, cum nu-i bună,
Da’ amară-i peste-o lună,
Bună-i mnierea-n cununie,
Da’ amară-i pă vecie.”

Petrecerea
În satul Budeşti au existat două tipuri de nunţi: nunta „laolaltă” şi nunta
„detilin”(separat). Mai demult nunţile aveau loc atât la casa miresei, cât şi la casa mirelui,
iar nuntaşii nu se adunau decât dimineaţa, fiecare petrecând la casa aceluia care l-a
invitat. Nunta se făcea separat fie pentru că nu încăpeau foarte multi nuntaşi într-o
singură casă(pe atunci nunta nu se făcea la căminul cultural), fie pentru că mirii
aparţineau unor familii de „bocotani” şi aceştia vroiau să demonstreze că au suficientă
avere încât să-şi permită să facă două nunţi. Totuşi, cele mai multe nunţi se făceau
„laolaltă” pentru ca familiile mirilor să fie scutite de cheltuieli în plus.

Ajunşi la casa unde se ţinea nunta, nuntaşii sunt întâmpinaţi de socăciţă cu un

„blid”(farfurie) de grâu. Ea strigă strigături anume, aruncând grâu peste miri şi nuntaşi:
„Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs,
Mnirele-i din neam ales,
Mnireasa-i floare din şăs;
Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară,
Mnirele-i de ziţă rară,
Mnireasa-i floare de vară.
Eu ţâp grâu din tălgerel
Mnirele ni-i frumuşel
Şi mnireasa ca şi el.
Eu ţâp grâu din farfurie
Mnirele-i de ominie
Şi mnireasa aşe să sie!
Eu ţâp grâu într-aurit
Mnireasa-i floare din rât.
Ca şi grâul cel curat
Să le sie traiul dat.”
Nuntaşii înconjură socăciţa de trei ori, cu clopurile în mâini, ridicate peste capete pentru a
putea prinde grâul. Acest grâu, din clopurile lor, nuntaşii îl aruncă tot peste miri zicând:
„Noroc!Noroc!Noroc!” şi strigând:
„Holdă mândră şi rodită,
La mniri viaţă fericită.
Câte grăunţe în clop
Atâţia prunci cu noroc!
La mnire şi la mnireasă
Bucurie multă-n casă.”
După aruncatul grâului de către socăciţa, mirii intră în casă. În portiţa de la şatră, mirii
sunt întâmpinaţi de socrii mari. La fel ca şi socăciţa, soacra mare le va striga mirilor
aruncând peste ei cu grâu:
„Zii-mi ceteraş mai cu drag,
Să deştid portiţa larg
C-o sosât cine mi-i drag.
Şi oi pune-o după masă
C-o zinit găzdoaie-n casă.
Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs
Mnirele-i din neam ales,
Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară
Mnireasa-i de ziţă rară,
Mnirele-i de ominie
Şi mnireasa aşe să sie.”
La rândul ei, mama miresei îi strigă miresei, versurile având semnificaţia unor sfaturi
date miresei care, trecând de la adolescenţă, intră în lumea oamenilor maturi, a femeilor
măritate:
„Floricică de pân iarbă,
Să trăieşti, tu , fată dragă,
Să trăieşti, să-ţi sie bine,
Să ai grijă şi de mine.
Dumnezău să-ţi dăie bine
Să nu mă faci de ruşine!”
Sau
„Tu, mnireasă, fătu mneu,
Ascultă ce-oi zâce eu:
Bărbatu’ oricum te-a bate
Nu-ţi lua hainele-n spate,
Până la mă-ta-i departe;
Să ai cât de puţânele,
Până la mă-ta ţi-s grele.
Sii bună ş-ascultătoare
Ca pământul sub pticioare,
Ascultă de soacră-ta
Batăr unde te-a mâna,
Din pticioare să meri iute,
Din gură să nu zâci multe;
Din pticioare să meri tare,
Din gură să ai răbdare.
De-a zice să calci în foc,
Calcă, că-i ave noroc,
De-a zâce să calci în pară
Calcă, că-i ave ticneală.
De-a si bună, bine-a si,
De-a si ră, rău îi trăi,
Că bărbatu’ nu ţi-i frate
Să gândeşti că nu te-a bate,
Nici soacră-ta nu ţi-i mamă,
Să gândeşti că nu-l îndeamnă
Să-ţi mai tragă câte-o palmă.”
După ce se încheie aceste strigături, cu un „ţâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei
ori. Se realizează astfel cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie. În fruntea mesei
sunt aşezaţi mirii şi nănaşii, druştele şi stegarul, apoi restul invitaţilor. Tuturor nuntaşilor
li se serveşte mai întâi băutură, din „uiegile de jumătate înstruţate”, paharele folosindu-se
doar pentru miri, nănaşi şi unii invitaţi mai simandicoşi. Un om de încredere, numit
„paharnic”, are în primire băutura, iar socăciţa răspunde de mâncăruri. Drept „paharnici”
se aleg rudenii apropiate de-ale mirilor care au grijă să umple sticlele cu horincă în
momentul în care acestea se golesc. După băutură urmează masa, care constă dintr-o supă
de carne de găină, numită „zamă de laşte”, din tradiţionalele sarmale, numite „cureti
împlut”, carne friptă, plăcinte, pancove etc. „Ţâpoii” care au la mijloc un fir de busuioc
servesc drept pâine. Mai nou nu lipsesc de la nunţile ţărăneşti „torturile”, aduse de nănaşi,
druşte sau de alţi nuntaşi.

Jocul miresei
După ce se termină de mâncat, mesele se scot afară şi începe jocul. Bineînţeles, jocul este
deschis cu „jocul miresei”. Pentru jocul miresei nănaşii cer două „blide” pentru bani, care
se pun unul peste altul, iar stegarul ia mireasa şi o joaca primul. Stegarul este, după mire,
cel mai imporant din nuntă şi el trebuie să pună bani mai mult ca oricare dintre nuntaşi.
Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva: un set de vase, o cergă sau
o perină şi să le pună la jocul miresei. Urmează apoi alţii care vor să joace mireasa, în
timp ce stegarii strigă:
„Haideţi şi jucaţi mnireasa
Nu ne tăt bdiciuliţi casa;
Casa ni-i mândru gătată-
Mnireasa trebe jucată,
Brozbuţăle le-aţi mâncat
Mnireasa n-o-aţi jucat.”
Sau
„Cine n-a juca mnireasa
La vară nu-i taie coasa.”
Sau
„Cine-n lume s-ar afla
Să ne joace mnireasa?
Mnireasa-i a mnirelui,
Boii-s a nănaşului.”
Când lumea care joacă mireasa nu pune suficienţi bani în farfurie, stegarii zic:
„Nici i oarbă, nici i ştioapă,
Cu cinci bani nu să mai joacă.
-Altu’ care are bani!”
Jocul începe un pic cam greu pentru că nuntaşii aşteaptă unul după altul, să vadă care cât
pune, să nu se facă de ruşine că pun în joc prea puţini bani. În general se pune, la început,
să zică toţi ceteraşii pe o strună, să nu mai fie muzică nici într-o cameră, pentru ca toţi
nuntaşii să se-nghesuie să joace mireasa. Ceteraşii trebuie să comunice tot timpul cu
nănaşii, să fie atenţi, că în funcţie de bani se zic şi învârtitele. Banii sau cergile sau alte
obiecte care se pun, se aşează pe farfurie şi când se iau jos ceteraşii trebuie să oprească
învârtita. Cei care nu ştiu să joace sau sunt mai bătrâni şi nu pot „învârti”, pun bani şi îşi
arvonesc un nepot sau pe cineva drag lor, care joacă bine, să danseze cu mireasa. E o
mare onoare să fii plătit de către cineva să joci mireasa. Înspre final joacă mireasa şi
nănaşii. Bineînţeles că se cântă învârtita nănaşilor, iar nănaşul ia toate nănaşele la joc , ca
să nu se supere, împreună cu mireasa, şi învârte cu câte trei-patru femei odată, ceea ce-i
foarte greu, „da’ n-are ce să facă dacă i-o trebuit să sie nănaş.” Când toată lumea a
terminat de jucat mireasa, vine mirele să răscumpere mireasa şi de data asta toată lumea
se înghesuie să vadă câti bani pune mirele, însă stegarul nu dă mireasa până nu e
mulţumit de suma de bani pusă. Mirele începe cu bani mărunţi şi-i pune în „talger ca să
sune şi tot scoate din jeb, până pune toţi banii”, numai astfel primeşte mireasa să o joace.
Se trece prin mari emoţii, căci din momentul acesta mireasa este a mirelui şi el are drept
deplin asupra ei.
După jocul miresei se face „bărbătescul”, joc la care iau parte numai bărbaţii şi, eventual,
unele femei care ştiu să-l joace foarte bine. Când se termină bărbătescul începe
„învârtita”, joc tradiţional din Maramureş. La nuntă se mai joacă „baraboiu” – un fel de
joc în care perechile îşi schimbă partenerii – , „mătura” – un joc în care un fecior joacă
mătura şi, când muzicantul trage cu arcul, îşi lasă mătura şi-şi caută parteneră; cine
rămâne fără parteneră va juca mătura-, sârba, „raţa” – joc în cerc, în horă, în timpul căruia
se strigă. În timpul acestor dansuri toţi feciorii strigă pentru a crea o atmosferă şi mai
veselă:
„Frunză verde, tri scăieţi,
Hai la nuntă, măi băieţi,
Care vreţi, care puteţi,
Care nu, mai rămâneţi.”
Sau
„Asta mândră care-o joc
Dăie-i Dumnezău năroc
Şi la mă-sa sănătate,
C-o făcut-o lată-n spate.”
Sau
„Zadea mândrii dinainte
Rău m-o-nnebunit de minte,
D-apoi ceie dinapoi
Nnebuni-ne-a p-amândoi.”
Sau
„Stiu că nu-s din Şugătag
Ce-a zâce mândra să fac,
Că-s fecior de pă Cosău,
Face mândra ce zâc eu.”

Jocul găinii

După ce se încheie jocul, se pun iar mesele şi începe „ospăţul”. Când ospăţul este în toi,
când limbile încep să se dezlege şi cântecele de nuntă se revarsă ca un izvor nesecat,
apare socăciţa, cu poalele prinse-n brâu, aducând pe o tava tradiţionala găina de nuntă,
pregătită cu „zgardă din pancove, verdeaţă, cipce colorate şi ţâglare-n gură”. Găinile, deşi
sunt dar pentru nănaşi din partea gazdelor, sunt predate contra cost. În timp ce se aduc
găinile, socăciţele strigă „hori” specifice, numite şi „ horile găinii” sau „strigături la
găina”, concepute sub forma unor dialoguri în care nănaşii sau nuntaşii „hulesc” socăciţa:
Socăciţa: „- Frunză verde de sansiu
Faceţi-mi loc c-amu ziu,
Da’ să-mi faceţi cât de bine
Să nu ptic pă oricine
Ori să ptice el pă mine,
Să mă facă de ruşine.
Ziu cu găina-nstruţata
Nănaşa de mult o-aşteptă,
Tăt întină şi sustină
Şi-i cu gându’ la găină.
Găina-i cu coadă scurtă
Nănaşa la ie să uită,
Da’ găina-i ciupilită
Şi cu bani trebe plătită.
Nuntaş: – Găina care-i de nuntă
Trebe mai bine ţânută,
Tăt cu grâu din cel ales,
Nu cu pleve de ovăs.
Nănaşă nu asculta
Ce zâce socăciţa,
Găina care-i în mână
O găsât-o la fântână,
Perită de-o săptămână.
Nănaşa: - Eu găina oi lua,
Da’ mă tem că n-oi mânca.
Când cu găina-i lucrat
Pă mânuri nu te-ai spălat;
Du-te-n vale, la fântână,
Şi te spal-o săptămână!
Socăciţa: – Nu-i bai, nu, nănaşă mare,
Că nu-ţi place dumitale,
Că poate că n-ai parale;
Da’ oi da-o la nănaş
Că mi-a da şi aldămaş.
Dacă-i da, nănaş, parale,
Găina-i a dumitale.
Nănaşa: - Socăciţă, vino-ncoace,
Ce-ai făcut nimic nu-mi place!
Ţi-i găina hohoiată,
Nici îi friptă, nici îi seartă!
Da’ oi prinde-o io de guşă
S-o arunc pă după uşă.
Socăciţă dezgătată,
Găina deloc nu-i seartă;
De la casă pân la şură
Tăt îi strâgi mereu din gură:
Să scoată nănaşa-o sută,
Că-i aduce carne multă;
Nu să vede că-i de zină,
Că nu-i carne pă găina,
O mâncat-o socăcţta
Laolaltă cu druşcuţa.
Ş-o mai rămas nişte oasă,
Învârtite-n poptiroaşă,
Numa capu l-o lăsat,
Cu clonţu-n sus rădicat
Şi i-o pus ţâglare-n gură-
Zină şi horeşte-n şură!
Socăciţa: - Zi, nănaşă, câte-i vrea,
Că te aperi cu gura
Dacă ţi-i goală punga.
De nu au nănaşii bani
Dăm găina la ţâgani,
Că ţâganii-abdie o-aşteaptă
S-o mânânce şi neseartă.
Sau
Socăciţa: – Faceţi-mi şi mie larg
Să pot sări de pe prag,
Să pot sări mintenaş
Cu găina la nănaş.
Faceţi-mi cărare lată,
Că-s cu sumna sufulcată
Şi cu găina-nstruţată,
Cu găina ce’ ciuclată,
Nu să dă fără de plată.
Uită-te, nănaşă, bine
Ce găina grasă zine,
Pregătită pentru tine.
Pă stinare-i cu untură
Şi are ţâglare-n gură.
Stai, nănaşă, să grăim
Ş-apoi să ne târguim:
Găina plăte tri sute
C-o mâncat grăunţă multe.
Vai, săraca nănaşa,
Cum să uită ca hulpea
Ca să-mi fure găina.
Vai, săracu nănaşu,
Cum să uită ca uliu
Ca să-mi apuce puiu!
Ca şi-a me găina nu-i,
Şi cu ouă, şi cu pui!
Tare bine mi-o ouat
De tăbacă la bărbat,
Straturile le-o scurmat;
Stratul cel cu busuioc
Şi-amu n-a scurma deloc.
Ie, nănaşă, dacă-i vre,
Găina din mâna me,
Că-i ţânută de doi ai
Cu grăunţă de mălai.
Nuntaş: - Găina care-i de nuntă
Trebe mai bine ţânută!
Nu cu pleve de săcară,
Ci cu grâu de primăvară!
Socăciţa: - Am ţânut-o pă costişă
Cu mure şi cu pomniţă,
Ş-asară-o sărit pă poartă
Ş-amu-n clonţ bănuţu poartă;
Ieri o sărit pă nuiele
Şi astăzi îi cu mărgele.
Ieri o fost pă după şură,
Astăzi îi cu ban în gură.
S-o-mbătat găina me’
Nănaşu numa de-abde,
Nici nănaşu nu-i de ptiatră
Şi să-mbată cateodată.
Nănaşa: - Găina ţi-i cât o cioară
Şi îţi trebe bani de-o moară;
Găina ţi-i cât o sarcă
Şi iti trebe bani de-o vacă.
Nuntaş: - Frunză verde, ruptă-n tri
Nu-i mândru a să sfădi
Într-o casă cu mnirii,
Nu-i mândru a să certa
La o nuntă c-aiasta.
Socăciţa: - Nănaşu m-a săruta
Şi găina-a căpăta,
Nănaşa mi-a da o sută
Să n-o spun cum să sărută,
Să n-o spun nănaşului
Cum dă gura mândrului.
Nănaşa: – Socăciţă lăudată,
Găina ta nu ţi-i seartă,
Nici îi seartă, nici undată
O poţi da fără de plată;
Nici îi seartă, nici călită
O poţi da şi neplătită.
Mireasa: - Socăciţă hirluită,
Găina nu-i pârjolită,
Găina nu-i friptă bine
Şi te-o făcut de ruşine.
Socăciţa: – Faceţi bine-a mă ierta
Nu mi-i friptă gaina,
Mi-i friptă pă jumătate
N-am avut lemne uscate,
Ca-s pădurile departe;
N-am avut lemne pălite
Că pădurile-s oprite,
Şi-n pădure sunt ardăi
Şi să dau după femei;
Şi după mine s-o dat,
C-o ştiut că n-am bărbat.
Fă bine, nşnasă, ie
Gaina din mâna me!
Nănaşul: - Nu te-atâta lăuda
Că găina nu-i a ta,
C-am adus-o eu de-acasă
Să mi-o pui aici pă masă.
Socăciţa: - Nănăşucă, de n-ai lei
Oi da-o pă la femei,
Nănaşule, de n-ai sute
Oi da-o pă la mai multe;
Nănăşucă, te gânde
Şi găina o-mpărţă
O-mpărţă cum ţi-i voia,
Pă nime nu supăra.
Nănaşa: - Clonţu-i a ţiganului,
Aripa-i a mnirelui,
Coada-i a nănaşului.
Nuntaş: - La mnireasă ce să zine?
Nănaşa: - Ştie mnirele mai bine,
Că-i mai lotru decât mine.
Nuntaş: - Nănaşă, nu te greşi,
Fă parte şi la socrii,
Nu uita nici socăciţa
Că tata şi-o ars sumniţa
Până ce-o fript găinuţa.
Nănaşa: - La socru şi soacră mare
Untura de pă stinare,
Cioantele la socăcită,
Că i-or trebui la iţă.”

Învălitul miresei
După ce se termină masa de dimineată se face „invăluitul miresei”, obicei adus din satele
de pe valea Vişeului. Fiecare nănaşă are o „pânzătură” pe care o pune pe capul miresei
facându-i semnul crucii. Mireasa işi aruncă de pe cap pânzătura peste steag, dar stegarul
i-o dă înapoi atârnată în cuţit. Acest joc se repetă de trei ori, simbolizând impotrivirea
miresei de a renunţa la statutul de fată. După ce-i pun toate nănaşele pânzăturile pe cap, i
se dă miresei cununa jos şi i se lasă pânzătura care-i place mai mult, cu care va fi
„invalită inapoi”, la fel ca şi nevestele. Cât durează invălitul miresei, fetele îi strigă
miresei:

„Tu, mnireasă, nu lăsa

Să îţi ţîpe cununa
Ca să-ţi puie năframa,
Că năframa-i tare gre,
Suflă vântu şi n-o ie,
Cununa-i pană uşoară,
Suflă vântu şi o zboară.
Saracă cununa ta
A sta-n cui şi s-a uita
Cum iţi petreci viaţa;
Nici o data-n săptămână
Nu-i mai si cu voie bună.”
Sau
„Mnireasă, de bună samă
Dai cununa pă năframă,
Da’ năframa-i tare gre
Tăte grijile-s în ie.”
Sau
„Tu, mnireasă, ce-i cu tine?
Nici nănaşii nu-ţi vreu bine
Că ţ-o luat cununită
Şi ţ-o pus pânzăturiţă.”
Sau
„Pântru tri cârpe de-aieste
Te-o băgat între neveste,
Pânzătura ta cea alba
Cum o dai pă ceie neagră,
O dai pă ce’ mohorâtă
Să-ţi sie lumea urâtă,
O dai pă ceie aleasă
Să trăieşti mulţi ani, mnireasă!”

Hoarea miresei
Strîgăturile de la învălitul miresei provoacă lacrimi miresei şi apropiatelor acesteia, însă
voia buna se reia cu muzică şi joc. Ca o revanşă la bărbătescul care a fost jucat în noapte,
femeile, împreună cu mireasa, joacă „hoarea miresei”. Ceteraşul începe să le cânte,
femeile se prind în roată şi încep să horească:
„Măieran în colţu mesei
Să horim hoarea miresei,
Să horim că-i supărată
Că să află măritată,
Să horim că-i bănuită
Că s-află căsătorită
Şi dintre fete ieşită.
Ie-ţi, mnireasă, cununa
Şi ţi-o dă de-a duriţa
Pân grădina mâne-ta.
Unde-a sta cununa-n loc
Să răsaie busuioc,
Nu-i mai si fată la joc;
Să răsaie lamâiţă-
Nu-i mai si fată-n uliţă
Nici nu-i da bădii guriţa.
Mnireasă, cununa ta
învârstată-i mânânţel
Şi-i purta-o puţîntel.
Mnireasă, de-amu-nainte
Cărările ţî-s oprite,
Numa tri ţî-s năpustite:
În grădină după ceapă,
La fântână după apă
Şi la mă-ta câteodată,
Când i si mai supărată.”
Sau
„Mniresucă, sora noastă,
N-am zînit la casa voastă
Nici să bem, nici să mâncăm,
Am zînit să te-ntrebăm:
Tu-ţi dai portul din fetie
Păntru cel din nevestie?
Nevestia-i port frumos
Numa-i tare lăcrămos,
Nevestia-i port cinstit
Numa-i tare suduit.
Mnireasă, cununa ta
Cum ţ-o dai de-a rândunea
În grădină la mă-ta.
Mniresucă, nu zdiera
C-amu meri de la mă-ta.
Mnireasă, ca ş-o scânteie
Lasă, lacrimile-ţi stăie,
Că lacrimi ţ-or trebui
Când cu noi tu nu-i mai si,
Că ţ-or trebui pă marţi
Când ţ-a zîni dor de fraţi,
Că ţ-or trebui pă joi
Când ţ-a zîni dor de noi.”
Încheindu-se aceste hori, ceteraşii „zîc de învârtit”, înveselind atmosfera. Până când nu
pleacă ceteraşii toată lumea bea, mănâncă şi dansează. În momentul în care aceştia pleacă
petrecerea se etrmină şi nuntaşii pleacă acasă primind sticle de horincă. Pe drumul lor
spre casă trebuie să servească cu această horincă oamenii care le ies în cale.