Haiducii

HAIDUCII MOLDOVEI
INTRODUCERE
Haiducii din Moldova sunt cei asupra cărora ne vom concentra

de-a lungul a mai bine de două sute de pagini. Haiducii au fost numiţi -
încă de la primele documente ale lumii vechi româneşti - tâlhari1. Au
fost diferenţiaţi în hrisoavele de cancelarie şi în legile timpului de "furii"
ordinari, autorii furtişagurilor, a lucrurilor "micşoare", de cei
"specializaţi" în sustragerea unor bunuri prin şiretenie, charismă, cu
brutalitate minimă, de "furii care ţin drumurile fără arme".
"Jăfuitorii cu arme"2 sunt "hoţii de codru" şi "hoţii de drumul
mare" (numiţi şi "hoţii de calea mare"), haiducii şi tâlharii, care, cu
violenţă, cu "mână înarmată", se "aţineau pe la strâmtori", pe la poduri,
pe la iarmaroace şi hanuri. Au devenit celebre prin tâlharii şi haiducii
lor Strunga şi Teiuşul, Bordeiul şi Scânteia, codrii Vlăsiei şi Herţii,
drumul Bugeacului şi încă altele multe. "Hoţ de codru" îl numea Ion
Ghica, pe atunci copil, pe Iancu Jianu ce a ajuns la conacul lor de la
ţară, prusacul Wilhelm de Kotzebue îl numea astfel pe Ion Pietraru, iar
Alecu Russo îi spunea la fel lui Grozea. Erau dintre cei care, precum
Robin Hood şi oamenii săi din pădurea Sherwood, îi vămuiau pe
călătorii cu stare, pe nobili şi pe negustori sau înalţi prelaţi. Mihail
Sadoveanu folosea pentru titlul uneia dintre cărţile sale sintagma
"vameşii de drumul mare". Printre eroii săi se află Vasile cel Mare, Ion
Pietraru, Andrei Rusu sau Ion Florea. Despre Vasile cel Mare se
spunea că "era mare vameş" şi se aţinea la "drumul împărătesc". Sunt
haiducii şi tâlharii care fac obiectul demersului nostru publicistic care
şi-a dorit să acopere o zonă mai puţin „bătătorită” a istoriografiei
1 Tâlhăria la români?! Putem vorbi despre un astfel de fenomen în istoria românilor?! Au

românii au "înclinaţie" spre tâlhărie, o "genă" a tâlhăriei"?! Considerăm, şi paginile următoare
ne vor îndritui această afirmaţie, că acest fenomen a existat, cu perioade de proliferare, dar şi
de relativă absenţă. După vremuri şi după conducători. Marius Ghilezan spune că nu există o
genă a hoţiei (în lucrarea sa "Hoţia la români", Ed. Corint, Bucureşti, 2008, p. 34). Considerăm
că nici a tâlhăriei. Nici la români în mod special. Deşi nu sunt puţine spusele unor călători
străini care incriminează acţiunile tâlharilor români încă din epoca medievală. N-au fost
românii mai tâlhari decât alte neamuri străine din jurul nostru sau alte neamuri străine din
mijlocul nostru. Au fost două fenomene la români, tâlhăria şi haiducia?! După cum vom
constata din acest studiu, da, cu multe şi dese întrepătrunderi. Documentele oficiale nu vor
marca nicio diferenţă, doar omul din popor este cel care o va face. Este ceea ce conchidea Dan
Horia Mazilu: "Haiducii - nişte tâlhari mântuiţi de imaginarul popular" ("Lege şi fărădelege în
lumea veche românească", p. 306)
2 Vezi capitolul cu acest titlu în Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche
românească, p. 284 şi urm.)
5
Studiu de mitologie și antropologie istorică
HAIDUCII MOLDOVEI
româneşti. Nu ne propunem o delimitare strictă a celor două fenomene

care se întrepătrund de-a lungul istoriei: haiducia şi tâlhăria, nici n-am
putea avea prea mulţi sorţi de izbândă, dar, în lumina unor documente,
a unor mărturii scrise sau a unor surse orale, încercăm să aflăm dacă
unii sau alţii dintre protagoniştii cărţii noastre sunt tâlhari sau haiduci,
însă cei care veţi decide sunteţi, desigur, dumneavoastră, cititorii.
O astfel de temă, care să surprindă istoria haiduciei şi a
tâlhăriei în spaţiul românesc, nu a beneficiat de o cercetare serioasă,
după cum remarca antropologul Toader Nicoară în articolul de
deschidere a volumului Haiducie, brigandaj şi disciplinare socială3,
deoarece, în timpul regimului comunist, istoriografia nu a acordat o
atenţie deosebită acestor fenomene, căci „românul nu fură, românul nu
e hoţ”4. Apărea doar haiducul ca luptător de clasă, luptător pentru
justiţie socială, o imagine în ton cu ceea ce îşi doreau mai marii zilei.
Istoriografia a rămas din acest punct de vedere în urma
literaturii şi această temă oferă un câmp larg de cercetare şi abordări
diverse. Acesta a fost unul dintre motivele care ne-au făcut să ne
îndreptăm spre această temă. Dar nu mai puţin faptul că regiunea
noastră, munţii Neamţului, a adăpostit de-a lungul veacurilor mai multe
bande şi căpitani vestiţi, iar amintirea lor încă mai stăruie în satele de
la poalele Ceahlăului. Poveştile lor le-am auzit de mici şi, tot mici fiind,
am participat la piesele de teatru folcloric haiducesc (cu o bogată
tradiţie în munţii noştri), încălţând opincile şi îmbrăcând iţarii, cămaşa,
bunda, încingând chimirul bătut cu bumbi de alamă, luând geanta „cu
unghii” (de mistreţ) de-a şoldu’. Şi astăzi în sate, de Anul Nou, bande
alcătuite de gospodari, dar şi de copii, merg din casă-n casă cu
cântece şi balade moştenite din bătrâni, iar la Bobotează, merg la
biserică, unde mai fac o piesă şi primesc blagoslovire de la preot şi
pentru un an „haiducii se liniştesc”.
Fiind o temă la care istoriografia a rămas datoare faţă de
beletristică, cele mai importante pentru cercetare au fost creaţiile
populare, un bogat tezaur de balade, doine, cântece, poveşti şi
legende. Haiducii şi faptele lor au intrat şi în literatura cultă încă din
prima jumătate a veacului al XIX-lea, iar la sfârşitul veacului deja
deveniseră „la modă” nuvelele haiduceşti.
Am încercat să ilustrăm caracterele generale ale fenomenului:
cine şi de ce a ajuns în codri, cine erau cei care trebuie pedepsiţi,
3 T. Nicoară, Haiducie, brigandaj şi disciplinare socială, în „Caiete de Antropologie Istorică –
haiducie, brigandaj şi disciplinare socială”, an IX, nr. 1, (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj, pp.
3-4
4Ibidem. Să menţionăm însă excelenta lucrare lui S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1969

6
HAIDUCII MOLDOVEI
căpitanul, ceata, femeile-haiduci, înfăţişarea, armele, însuşirile

suprafireşti, legăturile dintre codru, popor şi haiduci sau tâlhari, dorind
a afla care ar fi trăsăturile ce diferenţiază pe tâlharul ordinar de haiduc.
În secolul fanariot, mulţi au fost ţăranii care au luat calea
codrului, luptând după puterile lor împotriva unui regim exploatator, cu
o fiscalitate excesivă, cu imixtiune străină în treburile interne, cu o
implicare masivă a elementului grecesc în administraţie, la care s-au
adăugat îndelungatele războaie ruso-austro-turce, care au făcut din
ţările române subiect de dispută între marile imperii, spaţiu de
manevră şi de război. Îi amintim pe Boghean, Toma Alimoş, Bachir,
Grozovan, Lăpuşnean, iar spre 1800, Ion Darie Pomohaci, Ştefan
Bujor, Iancu Jianu, Voichiţa, Vasile cel Mare ş.a. Sunt haiducii care au
intrat alături de vestitul Codreanu în literatura cultă, faptele lor
inspirând poeme, nuvele şi chiar romane.
Dintre marii căpitani de haiduci de după 1821 amintim pe Ion ăl
Mare, Gheorghe Gheorghelaş, Lungu, Tunsu şi Grozea, cărora le-am
schiţat scurte portrete, insistând mai mult pe figura legendară a
nemţeanului Ion Pietraru, beneficiind şi de studiile lui Alecu Russo,
Wilhelm de Kotzebue şi Radu Rosetti.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, presa a fost
cea care a dat notorietate unor „bandiţi” ai vremii precum Licinsky,
Dragoş Costachie, Zdrelea şi Mărunţelu, Serdaru, Lache şi Băbeanu.
Un alt nemţean, Ion Florea, ne apare ca haiduc (şi asta nu numai din
patriotism local) la sfârşit de veac. Şi tot din judeţul Neamţ, la începutul
veacului al XX-lea, Pantelimon Toader Adumitroaei a fugit în munţi în
urma unor nedreptăţi şi, după o scurtă şi tumultoasă haiducie, a fost
protagonistul unui proces amplu mediatizat de presa timpului şi apoi
achitat. Am continuat cu prezentarea bandelor interbelice, insistând pe
figura foarte cunoscută în epocă a lui Coroi, alături de alţi bandiţi (sau
haiduci) din zona Neamţului (Agafiţei, Niculiţă, Bălan), încheind cu
povestea bandei fraţilor Baltă.
Ţinutul (apoi judeţul) Neamţ a fost unul în cea mai mare parte a
lui muntos şi acoperit cu păduri şi pentru mai multe secole a fost la
graniţa cu Ardealul. Nu trebuie să ne mire că în munţii Neamţului a fost
o adevărată „ţară a haiducilor” şi ei apar în cartea noastră: Bujor,
Vasile cel Mare, Pietraru, Ion Florea, Pantelimon, Gafiţa, Niculiţă sau
fraţii Baltă. Amintirea lor nu s-a pierdut şi am dorit ca poveştile lor să
apară în această carte din arhive, din cărţi, din reviste şi din spusele
bătrânilor, mit şi realitate, căci aici, în munţii noştri, este greu să
desparţi legenda de adevărul istoric.
7
HAIDUCII MOLDOVEI
CAPITOLUL I - "Jăfuitorii cu arme" - tâlhari şi haiduci
Ţările române, aflate "în calea tuturor răutăţilor", după cum

spunea cu obidă cronicarul, au suferit de-a lungul veacurilor
numeroase invazii, pustiiri, robiri, jafuri, incendieri, tâlhării. O făceau
armatele regulate, lăsate uneori "în dobândă" sau "în jaf"5, armatele
aflate în dezordine sau proaspăt demobilizate, pâlcuri rupte de armate
sau bande alcătuite din foşti soldaţi care treceau cu uşurinţă graniţele.
Briganzii de frontieră6 au fost în permanenţă un pericol pentru ţările
române şi străjerii şi plăieşii cu greu le puteau face faţă.
Documentele Evului Mediu menţionează numeroase hoţii şi
tâlhării prin pana călătorilor străini, a cronicarilor români sau a diecilor
cancelariilor domneşti. Autorii lor erau străini (cazaci, unguri, turci,
tătari, leşi), dar bineînţeles şi oamenii ai locului: români, greci, armeni,
evrei sau ţigani. Din vechime sunt amintite şi bande, iar mulţi dintre
călătorii străini arată nesiguranţa drumurilor şi pericolele la care se
expuneau din cauza tâlharilor.
Tâlharii puteau fi tătarii7, care treceau şi în grupuri mai mici
Nistrul (câteodată chiar erau chemaţi8), sau cazacii9, care s-au răsculat
în prima jumătate a veacului al XVII-lea, iar apoi au fost o continuă
5Au rămas vii în memoria populară mult timp acţiunile mercenarilor lui Mihai Viteazul, în
special acţiunile haiducilor lui Baba Novac, care au prădat în Transilvania şi Moldova, dar şi
cele ale lui Gheorghe Raci, Deli Sava sau Deli Marco (DIR, A, veacul XVII, II, p. 136).
6După despresurarea Vienei, podghiazuri de leşi şi de cazaci, dar şi cete tătăreşti, treceau
hotarele Moldovei. Dimitrie Cantemir amintea că leşii au prădat sfinte odoare din mănăstirile
din nordul Moldovei, chiar şi "moaştele sfântului Ion cel nou" (D. Cantemir, Viaţa lui
Constantin Cantemir, p. 121)
7 Tătarii treceau în Moldova în urdiii mari sau în pâlcuri mici. Armeanul Simeon Dbir Lehati,
prezent la la Dunărea de Jos la 1611, este atacat de un pâlc de tătari cu scop clar de pradă şi
doar lupta susţinută a însoţitorilor îl salvează. (Călători străini în ţările române, IV, p. 350).
Dimitrie Cantemir scria că tătarii nogai pe care i-au aşezat turcii în Buceag trec graniţa şi pradă
şi pe timp de pace (D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 61)
8 În timpul primei domnii a lui Dumitraşcu Cantacuzino - 1674-1675 - tătarii au sprijinit
preluarea domniei şi au iernat în ţară, prădând în voie (N. Iorga, Studii şi documente, III,p. 17).
Sau, în 1715, Mihail Racoviţă a cerut sprijinul tătarilor în lupta împotriva unor boieri răzvrătiţi
în frunte cu Vasile Ceaurul sprijiniţi de "cătane nemţeşti". Neavând cu ce să-i plătească, tătarii
au primit învoire să prade cinci zile dincolo de Siret până la munţi (vezi pe larg D. Dieaconu. La
poale de Ceahlău - oameni, locuri, fapte - între istorie şi legendă, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-
Neamţ, 2006, p. 45 şi urm.)
9 Grigore Ureche scria: "Rădicatu-s-au o samă de cazaci, ca nişte lupi ce-s învăţaţi de-a pururea
la pradă, de au intrat în ţară şi multe bucate de la ţinutul Sorocii au luat" sau "Iară cazacii,
cumu-şi sântu ei gata a să amestecare în toate amestecăturile" sau Miron Costin: "Ce cum şi-i
hirea căzacilor la dobândă lacomi, au dat îndată la jacuri". (vezi D.H. Mazilu, Văduvele sau
despre istorie la feminin, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 353)
8
HAIDUCII MOLDOVEI
ameninţare pentru români, mai ales pentru cei ce vieţuiau de-a lungul
Nistrului10; erau polonezii11 care au invadat Moldova la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi nu mai puteau fi scoşi din ţară nici de poporeni,
nici de domnitori sau boieri; erau cete de unguri12, care treceau munţii
după jaf şi sunt amintiţi de documente încă din secolul al XV-lea, sau
secui13; erau turcii, care, din zonele de margine ale raialelor, treceau în
ţinuturile locuite de români şi le jefuiau. Am prezentat câteva cazuri şi
în paginile cărţii veţi mai afla încă multe. Aşa a fost să fie... Dar,
bineînţeles, cei mai mulţi dintre tâlhari erau români, amintiţi de călătorii
străini, precum „codrenii” menţionaţi şi de Dimitrie Cantemir sau Ion
Neculce14, ori erau ţigani, despre care scriau autorii străinii,
impresionaţi de exotismul lor, de caracteristicile care îi individualizau în
rândul celorlalte neamuri: robia şi nomadismul (şi aici trebuie amintite
două tagme considerate cele mai periculoase: burcaşii şi netoţii)15.
10 Despre faptele lui Timuş Hmelniţki scria Paul din Alep. Îi atribuia omorârea a 7.000 de evrei
şi prădarea mănăstirilor moldovene (Călători străini despre ţările române, VI, p. 83). Antonio
Rossi din Mondaino scria la 1675 că a fost jefuit la frontiera Poloniei de un grup de cazaci rupţi
din oastea polonă care prădau în Moldova, iar la Botoşani, la o oră depărtare de mers, cazacii
"au ucis 200 de oameni şi mai bine şi pe preoţi în biserici, au robit mai bine de o sută de inşi".
(Călători străini despre ţările române, VII, p. 325-326)
11 Încă din 1619 aflăm despre "când au jefuit leşii târgul Piatra" (DIR, A, Veacul XVII, IV, p. 316)
12 La 1610 sunt amintite cete de tâlhari unguri din zona graniţei cu Ţara Românească care au
prădat bogatele mănăstiri muntene Argeş şi Bistriţa (N. Iorga, Carpaţii în luptele dintre români
şi unguri, extras din AARMSI, s. II, tom XXVIII, 1915, nr. 5, p. 12)
13 Pe vremea lui Ştefăniţă Vodă, la 1519, a fost prădată mănăstirea Tazlău de o ceată de secui
care au pus mâna "pe averi şi pe odoare" (DIR, A, Veacul XVI, I, p. 142)
14 Ion Neculce scria despre "vreo 40 şi mai bine de tâlhari codreni de ţinea drumurile din Ţara
de jos" (I. Neculce, Opere. Letopiseţul ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, p. 316)
15Spre exemplu, la 1617, Guria, Ţigan şi tovarăşii lor au jefuit mai mulţi boieri, furând averi şi
urice. (DIR, A, Veacul XVII, vol. IV, p. 208-209). Vezi pe larg S. Costachie, D. Dieaconu, Rromii
(ţiganii) din România. Aspecte istorico-geografice, Ed. Universitară, Bucureşti, Ed. Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011). O descriere deosebită a ţiganilor şi a situaţiei lor a făcut-o
contele d’Hauterive, secretarul domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti Firaris la 1787, într-
un memoriu adresat acestuia, îndemnându-l să elibereze pe robii ţigani. Este o prezentare a
situaţiei social-juridice, dar şi a unor moravuri ale ţiganilor din Moldova acelor vremuri. Iată un
fragment al lucrării eruditului francez: „Prin târgurile şi pustiurile Moldovei rătăcesc ţiganii.
Unii plătesc stăpânilor o mică dare; alţii îndeplinesc fără plată, pentru trebuinţele caselor
boiereşti, meşteşuguri de potcovari, lăcătuşi, tâmplari ş.a. şi înmulţirea lor uimitoare face
aceste îndatoriri aproape nesimţite. De altfel, ei nu cunosc nici o lege şi cunosc o oarecare
îndemânare la orice şi, în vrednicia lor nemărginită, puteri cu mult mai mari decât nevoile lor.
Dezbrăcaţi prin fire de orice cuviinţă, ei se mângâie de ruşinea robiei prin nebunia beţiei. Goi
şi mulţumiţi, cântând la petrecerea lor sau pentru a altora, bogaţi în îndrăzneală şi uşurinţa
unei maimuţe, ei alcătuiesc între soiurile neamului omenesc o stare ciudată a căror soartă nu
este nici de râvnit şi nici de plâns şi care mai mult ne înjosesc decât ne supără, prin frăţia care-i
uneşte cu noi şi pe care filosofia şi credinţa ne opresc a o tăgădui. Totuşi, tâlharii şi ucigaşii ies
9
HAIDUCII MOLDOVEI
Sunt călători străini vehemenţi în a condamna pe tâlharii

români sau ţigani16.
Familie de ţigani, stampă
Pietro Baksic scria că moldovenii, mai ales cei de la hotare,

„sunt aplecaţi spre furt şi tâlhărie”17.
din treapta aceasta şi pricina trebuie căutată într-o nebunie aproape firească a lor şi care este,
fără îndoială, urmarea cea mai de apoi a căderei omeneşti în sânul robiei. Născându-se
oameni înjosiţi, prin părerea ce o are de josnicia lor, pierd cel mai tare frâu ce poate opri pe
cei slabi, adică teama acestui dispreţ obştesc care-i pedepseşte cu urgisirea din singura pricină
a naşterii lor. Astfel de oameni nu văd în lume pentru ei nici o deosebire între dreptate şi
tâlhărie şi când sărăcia sau vreo patimă îi aţâţă la nelegiuiri. Fărădelegea în faţa lor nu e decât
un fel de ură împotriva omenirei întregi şi, precum se ştie, răzbunarea nu cunoaşte nici
zăbava, nici margini”. (Al. D’Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei,
ediție bilingvă, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1902, pp. 81-83)
16 Niccolo Barsi spunea (credem că exagerând) despre români că "nu obişnuiesc să se
spovedească decât în pragul morţii şi nu mărturisesc la spovedanie decât că au furat sau au

ucis, celelalte fapte nu le socotesc ei păcat" (Călători străini despre ţările române, V, p. 78). De
asemenea, sunt mai multe mărturii medievale (călători străini, cărturarul Dimitrie Cantemir,
cronicari) care arată că românii nu consideră păcat uciderea unui necreştin (evreu, turc sau
tătar).
17Călători străini despre ţările române, VII, ed. de M. Holban, M.M. Alexandrescu Dersca-
Bulgaru, P. Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 225

10
HAIDUCII MOLDOVEI
Paul din Alep are o poziţie mai mult decât vehementă referindu-
se la moldovenii de la jumătatea veacului al XVII-lea, considerăm noi
exagerată, datorată contextului politic în care s-a aflat el în Moldova:
„… căci toţi locuitorii ţării sunt hoţi şi tâlhari”18, iar Al. D’Hauterive îi
compară pe bandiţii moldoveni cu răufăcătorii arabi19.
Chiar şi Dimitrie Cantemir afirmă despre moldoveni că „fac
dese furturi şi tâlhării”20. Alecu Russo, după mai bine de un secol,
prezintă şi el o stare de fapt nu foarte diferită: „Ţara de Jos a Moldovei
e înteţită de tâlhari sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas
din vechea lor vitejie şi din obiceiurile de jaf ale războaielor din trecut
sau că le-a dat pronia o aplecare firească aşa de nenorocită, dar sunt
sate întregi, ba chiar ocoale care se bucură de reputaţie foarte
îndoielnică fără ca aceasta să fie spre ponos”21.
Nu putem acorda credit total lui Paul din Alep (dar nu prea
putem nici infirma în totalitate), călător înfricoşat de expediţiile de jaf al
cazacilor lui Timuş Hmelniţcki, de starea de nesiguranţă dată de
luptele pentru tron între Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. Nu cu multă
vreme înainte, Baksic consemna că Vasile Lupu a reuşit să facă
drumurile sigure, „deoarece a stârpit aproape în toată ţara pe
răufăcători”22. Putem considera că stabilitatea sau instabilitatea
politică, autoritatea sau lipsa de autoritate a domnului şi a ispravnicilor
din ţinuturi, prosperitatea sau crizele economice, au încurajat sau
descurajat hoţia, tâlhăria sau haiducia.
Hoţia a existat întotdeauna şi fără îndoială nu va fi eradicată
niciodată. Chiar dacă pedepsele erau foarte grele (şi în lumea veche
românească erau de multe ori cumplite), hoţii şi tâlharii nu dispăreau,
chiar şi atunci când domnii erau autoritari precum Ştefan cel Mare sau
Vlad Ţepeş. Domnitorul valah, de altfel văr primar matern al lui Ştefan
cel Mare (domnitorul moldovean fiind văzut de Dan Horia Mazilu ca un
„Dracula pe care Occidentul l-a ratat”), a rămas în istorie ca un
duşman neîmpăcat al hoţilor, tâlharilor, cerşetorilor. Se spunea că „atât
de mult ura răul în ţara lui, încât dacă cineva făcea un rău, un furt sau
o tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu
rămânea viu. Fie că era boier mare sau preot sau călugăr sau om de
rând”23. Dar Vlad Ţepeş a domnit puţin şi puţini au fost domnitorii care
18Ibidem, VI, p. 98
19Călători străini despre ţările române, X, p. 668
20D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 313
21A. Russo, Opere complete, p. 103
22Călători străini despre ţările române, VII, p. 226
23Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. de P.P. Panaitescu,
Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1959, p. 208

11
HAIDUCII MOLDOVEI
au avut autoritatea necesară să poată impune pedepsele cuvenite.

„Legiuirile” medievale erau aspre, dar nu întotdeauna erau puse în
aplicare.
Dacă pentru furturi minore („mici sau micşoare”) se folosea
bătaia, care s-a menţinut până la jumătatea veacului al XIX-lea,
desfăşurată în pieţele publice de călăi, pentru delicte mai însemnate
pedeapsa putea fi chiar şi moartea. Deşi foarte clare legile, ele puteau
fi anulate de răscumpărări, se „plătea capul”. Sunt numeroase
răscumpărările pentru români, care deveneau vecini sau rumâni ai
vreunui boier, dar şi cele pentru ţigani, în special pentru hoţii de cai,
care sunt trimişi la „furci”, dar pentru vreun meşteşug deosebit sunt
luaţi ca robi de vreun boier sau egumen.
Pentru tâlhărie pedeapsa era spânzurătoarea pentru omul de
rând şi decapitarea pentru boier şi s-a menţinut până la jumătatea
secolului al XIX-lea, în timpul lui Mihail Sturdza fiind spânzuraţi ultimii
tâlhari.
În perioadele de instabilitate politică, tâlhăritul prolifera. A
contat şi faptul că drumurile erau proaste şi munţii şi codrii erau
nesfârşiţi. Desele războaie şi invazii au încurajat tâlhăria şi la fel şi
faptul că, în timpul fanarioţilor, existau doar reduse trupe ale curţii şi
pentru prinderea tâlharilor se organizau poteri, nu întotdeauna cu
succes.
Fără îndoială este greu a delimita pe haiduci de tâlhari după
imaginile ilustrate, atât în operele culte, cât şi în operele populare.
Termenii folosiţi pot părea contradictorii: hoţ, tâlhar, lotru, brigand,
haidamac, haidău, hoţoman, hoţ de codru, hoţ de drumul mare,
haramin24, voinic sau haiduc25.
Omul din popor, în ciuda unor denumiri ce pot părea uneori
confuze, a făcut diferenţa între hoţ, între tâlharul ordinar, şi cel care a
ajuns în codru din cauza unei nedreptăţi, cel care împărţea din prada
24Haramin este haiducul, tâlharul, conform Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar
de arhaisme şi regionalisme, I, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005, p. 195
25Se consideră că termenul haiduc a ajuns în limba română mai târziu, provenind din arabo-
turcul „haidud” şi este specific ţărilor române, Ungariei şi spaţiului slav. (Enciclopedia
României – Cugetarea, de L. Predescu, Ed. Saeculum I.O, Ed. Vestala, Bucureşti, 1999); la sârbi
cuvântul haiduc avea un sens peiorativ de hoţ, de beţiv, de ucigaş, dar şi un sens bun, de erou
- "junaci". La fel era şi la unguri. Cuvântul a pătruns prima dată în părţile ungureşti odată cu
apariţia turcilor, consideră istoricul sârb D.I. Popovici în lucrarea "Despre haiduci", Belgrad,
1930. Maria Ştefănescu, care a făcut recenzia acestei cărţi, era de părere că şi la români era la
fel: haiduci făcători de bine şi haiduci răufăcători. (M. Ştefănescu, Haiducie şi haiduci, p. 53-54
12
HAIDUCII MOLDOVEI
sa nevoiaşilor, cel care făcea acte de dreptate socială26. Pe tâlharul

care nu făcea diferenţă între bogat şi sărac, care jefuia mănăstiri şi
schituri, bogate sau sărace, nu l-a ajutat, ba mai mult, a participat la
„goanele obşteşti” pentru prinderea lui, se alătura poterii cu mijloacele
sale. Îl privea cu teamă, îl considera periculos27. Şi, cel mai important –
l-a uitat. Despre tâlhăriile lui Dumitru Popoţea sau Gligorie Rău am
aflat din documente de cancelarie domnească de la începutul veacului
al XVII-lea, care arătau proporţiile jafurilor, pierderile, victimele. Despre
tâlharul Burlă a scris Dimitrie Cantemir, care ilustra viaţa şi domnia lui
Constantin Cantemir şi insista pe prinderea şi mai ales pe pedeapsa
exemplară pe care domnitorul a ordonat-o (schilodire)28.
Omul din popor nu putea să cânte în balade faptele unor astfel
de tâlhari, care prădau biserici, precum Burlă, ce recunoştea călcarea
a 40 de biserici şi răpirea odoarelor sfinte29. Dăianu era considerat
„hoţoman”, fura şi tâlhărea, în general pe cei bogaţi, dar nu împărţea
din prada sa, el fiind îndrăgostit de bani, nepăsându-i de săraci şi
pentru bani făcea fără scrupul moarte de om: „Am omorât domni
mulţi”30.
Despre Dragu însă spunea: „El a fost un fel de haiduc, care a
prădat la început un ciocoi din Teleorman, dar a dăruit bani unei
biserici din Voiceşti”. Iar despre Pătru Mantu zicea că este „fişior de
codru” şi „haiduc de graniţă”:
„Câtu-i lumea şi Banatu’
Nu-i fişior ca Pătru Mantu,
Carie pe bogaţi îi fură,
Iar dă săraşi se-ndură”31.
Codreanu îi spune domnitorului Alexandru Iliaş astfel:
„Unde vedeam săracul,
Îmi ascundeam baltagul
Şi-i dam bani de cheltuială
26Tâlhar era cel care prăda prin violenţă şi cu ajutorul „mâinii înarmate” şi din acest punct de
vedere şi haiducul era tâlhar şi pentru autorităţi nu exista diferenţă între cei doi.
27Vezi I. Vulpe, Divanul Craiovei, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2002, p. 188
28DIR, A, Moldova, veacul XVII, II, doc. nr. 52; D. Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, pp.
97-101
29D. Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p. 99
30Într-o baladă se spunea:
„Măi Dăiene, puiul mamii,

Cum îţi mai plac ţie banii…”
(B.P. Hasdeu, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti,
2002, p. 289)
31Legende populare româneşti, ed. de O. Păun şi S. Angelescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983,
pp. 228-230
13
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi haine de primeneală”32.
Şi haiducul Ştefan Bujor, prezent într-o piesă de teatru
haiducesc de la Grinţieş, judeţul Neamţ, o comună de la poale de
Ceahlău, răspundea căpitanului de poteră:
"Domnule Măria Ta,
Averile sunt la cei copaci,
Ajutor pentru săraci
Să-şi cumpere boi şi vaci".
Diferenţa dintre tâlharul ordinar şi haiduc o afla şi folclorista
Elena Niculiţă-Voronca de la ţăranii din Botoşani, deşi numele folosite
nu sunt cele mai potrivite: „Hoţul e rău, Doamne fereşte! Că el nu se
duce de nevoie ca să fure, dar merge să bată, să omoare, să ieaie
sufletul. Da’ tâlharul atâta fură, cât să-şi facă oleacă de ajutorinţă,
dacă n-are de unde, să aibă cu ce trăi. De fură de undeva bani mulţi,
merge şi cumpără la un sărac vacă şi face bine, pomană, şi nu e
păcat”33. Prin „tâlharul” de aici înţelegem pe haiduc şi nu sunt puţine
cazurile, chiar şi în operele culte, în care sunt numiţi hoţi sau tâlhari
mari căpitani de bande pe care îi considerăm haiduci: Bujor, Pietraru
sau Vasile cel Mare. Spre exemplu, Alecu Russo îl consideră pe
Nicolae Grozea ca fiind unul dintre „hoţii înfrăţiţi cu poporul”.
Interesantă este părerea maiorului Bacinschi, polonez, ofiţer în armata
rusă, jefuit la 1834 de Ion Pietraru: „Dumneata hoţ, dar om cinstit!”34.
Haiducul ajuta pe nevoiaşi şi Nicolae Grozea o făcuse, aşa
cum afla Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, contemporani faptelor
acestuia. În prima baladă culeasă de Vasile Alecsandri, intitulată
„Groza”, se arată cum un bătrân îngenunchează şi plânge lângă trupul
mort şi lepădat la margine de drum, fiindcă haiducul l-a ajutat când, în
plină iarnă, i-a ars bordeiul şi a rămas cu copiii şi nevasta în plin
câmp35. Tot Alecsandri nota la balada „Andrii Popa”: „Acest hoţ vestit a
fost preot înainte de-a călca pe coada dracului”:
„S-a lăsat de liturghie
Şi s-a dus la haiducie”36.
Bolboceanu, haiducul din Focşani:
„Parale ce câştiga
32V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 108
33E.N. Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică,
ed. de I. Datcu, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 384
34A. Russo, Opere complete, ed. de Lucian Predescu, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafrass,
Bucureşti, 1942, pp. 216-217

35V. Alecsandri, Groza, în „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1844”, II, Iaşi, 1845, pp.
105-106
36V. Alecsandri, Opere, I, Poezii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p. 134
14
HAIDUCII MOLDOVEI
La săraci îi împărţea,
Astfel el întrebuinţa
Tot ce-n hoţie câştiga”37. Sau Botea:
„Şapte sute lei îi da
El la săraci împărţea”38.
Interesantă este spusa lui Boghean că el nu a furat, „de furat
fură ţiganul”:
„Drept spun că am luat ieri
O sută de galbeni de la boieri
Şi-am dat la oameni mulţi săraci
Ca să cumpăr lor colaci”39.
În Ardeal şi în Banat, termenul folosit de autorităţi era de lotri şi
îi aflăm ca precursori ai mişcării lui Horea, cete de iobagi, care au fugit
în codri şi s-au aşezat sub conducerea unor căpetenii încercate. Unii
dintre tineri se alătură şi ei pentru a nu fi înrolaţi. Deşi răscoala lui
Horea a fost crunt reprimată, în munţi au rămas lotrii, numiţi „hoţi de
munte” şi pe capul lor s-au pus premii însemnate40. În Banatul, care a
fost încorporat Imperiului Habsburgic la 1718, românii au ales ca formă
de luptă împotriva opresorului fuga, incendierea, lotria, organizându-se
în cete în munţi şi mlaştini. Chiar şi în documentele oficiale se face
distincţia între lotri şi delictele ordinare41. În Transilvania, lotria s-a
întins pe mai multe secole. A fost caracterizată de violenţe, jafuri,
incendieri, răpiri, tulburare a ordinii publice şi a generat o stare de
teamă nobililor, iar populaţia i-a privit cu simpatie, le-a făcut cântece şi
balade42.
Haiducii se declară ei înşişi ca fiind diferiţi de tâlhari şi hoţii
ordinari. Ion Darie Pomohaci, haiduc din Bucovina la răscrucea dintre
secole (XVIII-XIX), spunea unui nou venit în ceată: „Eu şi tovarăşii mei
nu suntem hoţi sau tâlhari de care să se plângă o văduvă ori un om
sărac că le-am luat văcuşoara de la copii. Nici năframa nu luăm noi din
37B.P. Hasdeu, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti,
2002, p. 284
38B.P. Hasdeu, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, p. 287
39Gh. Bezviconi, Despre haiduci, Bucureşti, 1947, p. 12
40M. Cerghedean, Haiducii lui Horea, în „Magazin Istoric”, an XI, nr. 7 (124), iulie 1977, pp. 34-
35; F. Dudaş, Lotrii Zarandului, în „Magazin Istoric”, an VII, nr. 3 (72), iulie 1966, pp. 74-78
41N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p. 44; A. Ţintă, Aspecte din
lupta maselor populare din Banat împotriva exploatării habsburgice în prima jumătate a
secolului XVIII, în SAI, II, 1957, pp. 255-278
42I. Ciorbă, C. Apati, Lotria în Arad şi Bihor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi măsuri
de combatere a acesteia reflectate în circularele bisericeşti, în „Caiete de Antropologie Istorică

– haiducie, brigandaj şi disciplinare socială”, an IX, nr. 1, (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj,
p. 19 şi urm.
15
HAIDUCII MOLDOVEI
mâna celui care plânge şi nici nu furăm banul ce trebuie pentru o

sfântă tămâie”43. Sau ca Mitică din Caranaveţi:
„Foaie verde de trei zloţi,
Lumea zice că sunt hoţ,
Da’ eu nu fur de la toţi,
Nu sunt hoţ, ci sunt haiduc,
De unde fur, nu mă duc…”44
Sau cum declara un alt haiduc: „Noi suntem trimişi de
Dumnezeu să-i apărăm pe cei săraci şi să-i pedepsim pe răufăcători…
Haiducul trebuie să apere onoarea poporului, să-i ocrotească pe săraci
şi pe văduve, să-i consoleze pe cei fără apărare”45.
Nicolae Bălcescu, care a scris într-o perioadă în care mai
existau încă adevăraţi haiduci, era de părere că „ei luptau pentru a
dobândi prin silă ceea ce li se luase prin silă. La urma urmelor, banii
luaţi boierilor şi strângătorilor de biruri ai stăpânirii erau produsul
muncii silnice şi prost plătite a norodului, or prin aceşti haiduci ei
urmau cursul cel mai firesc cu putinţă, întorcându-se la adevăraţii
producători”46.
De bună seamă că trebuie să înţelegem mentalul colectiv al
epocii şi nu doar al omului simplu, ci şi al intelectualului, care încerca
să justifice fapte violente şi uneori chiar crude. Spre exemplu, Vasile
Alecsandri concluziona, dând şi el vina pe tarele societăţii: „Voicu
Bujor, Codreanu, Tunsul şi alţi haiduci de demult şi din vremurile
noastre nu întâlneau un sărac nenorocit fără să-i dea bani să-şi
cumpere boi, nu vedeau o văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea,
poporul nostru a avut întotdeauna simpatie nemărginită pe voinici.(…)
Nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci din contră, erau
buni şi generoşi, iubitori de săraci, dar aveau dreptul la cruzime şi îl
exercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală fără teama de
pedeapsă. (…) Acesta era timpul, astfel era starea morală a societăţii.
Inimi bune, fapte crude. Şi cum putea fi altfel…”47 Nu e de mirare că o
crimă pe care a înfăptuit-o Ion cel Mare atunci când jefuia un arendaş
a fost prescrisă de mentalul colectiv48. Era reprezentantul asupritorilor
şi fapta haiducului a fost una de dreptate socială. Uciderea unui boier
sau arendaş pentru comportament inuman cu ţăranii putea fi pedepsită
43I. Porumbescu, Amintiri, Ed. Dacia, Cluj, 1978, p. 56; Ștefan Bujor n-a luat cei trei sute de lei
pe care un călător îi avea pentru construcția unei mănăstiri.
44F. Chirea, Cumpăna haiducului, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1981, p. 128
45S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1969, p. 13
46N. Bălcescu, Opere alese, II, Bucureşti, 1960, p. 163
47D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 307
48I. Vulpe, Divanul Craiovei, p. 191
16
HAIDUCII MOLDOVEI
de autorităţi, dar pentru săteni devenea un act de răzbunare, la care,

bineînţeles, nu reacţionau, ba după caz o puteau sprijini. Amintim
„Judeţul sărmanilor” al lui Vasile cel Mare, la care ţăranii au fost
martori pasivi ai pedepsirii unui boier49.
Gheorghe Bezviconi scria într-un studiu intitulat „Despre
haiduci” din anul 1947: „Haiducii nu erau hoţi sau tâlhari ordinari: erau
eroi prin care poporul protesta împotriva jugului cotropitorilor şi a
împilării puternicilor zilei. Deseori, pierzând aspectul său real, haiducul
idealizat rămânea un simbol al rezistenţei, isprăvile sale voiniceşti erau
povestite din bătrâni”50.
Haiducul român a fost şi un luptător pentru idealuri naţionale.
Spaţiul geografic a avut influenţa sa, contextul geopolitic, de
asemenea. În Balcani a fost leagănul haiduciei, în special datorită
exploatării în teritoriilor cucerite de către turci. Era o luptă împotriva
opresorului străin. În spaţiul românesc, menţionăm Basarabia de Sud,
ţinut aflat sub stăpânire otomană din secolul al XVII-lea, expus
expediţiilor de jaf ale tătarilor şi cazacilor. Au fost destui tâlhari români
în această regiune şi i-am amintit pe "codreni". Dar din rândul "hoţilor
de drumul mare" de pe aceste locuri au fost unii care au luptat
împotriva tătarilor, cazacilor sau turcilor, lupta lor devenind legendară:
Toma Alimoş, Tobultoc, Karmeliuc, Lăpuşnean, Grozovan, Gruian,
Botea, Cârjaliul sau Bolbocean. Ei au devenit pentru români haiduci.
Haiducul Ghelea spunea:
„De la Nistru pân’ la Crâm,
Din Bugeac până la Mare,
Sunt tocmai patru hotare.
Peste ele-n lung şi-n lat
Tot tătarul şi cazac…
Mulţi tătari am omorât,
Mulţi creştini am slobozit
De-amară străinătate,
Din plean şi de la moarte…”51
Este un fragment din multele balade apărute în „şesul Nistrului/
pe pământul turcului”52. În veacul fanariot, lupta haiducului era ridicată
împotriva dualităţii greco-turce, aşa cum făcuse Iancu Jianu, iar în
Banat şi Transilvania împotriva administraţiilor maghiare sau austriece.
49M. Sadoveanu, Hanul Ancuţei, Ed. Herra, Bucureşti, 2003, pp. 56-62
50Gh. Bezviconi, Despre haiduci, p. 3
52Ibidem, fragment dintr-o baladă închinată lui Grue Grozovanul.
17
HAIDUCII MOLDOVEI
Ridicarea la luptă a haiducului a avut în cele mai multe cazuri

cauze sociale şi aflăm haiduci în diverse zone ale ţării, în diverse
forme de relief. Astfel avem „haiduci de codru” (Miu haiducul, Vasile
cel Mare), „haiduci de câmp” (Costea voinicul), „haiduci de drum mare”
(Corbea Viteazul), „haiduc de han de drum” (Badiul haiducul),
„haiducul de apă” (Vâlcan, Stanislav Viteazul). Romulus Vulcănescu
introduce şi termenul de „haiduc-hoţ”, unde îi putem încadra pe Ianuş
Ungurean sau Fulga Hoţul53.
George Potra, eruditul literat şi istoric interbelic (a mai scris şi
după război, dar nu cu aceeaşi ardoare), în prezentarea chipurilor
„Bucureştilor de ieri”, s-a oprit şi asupra lui Tunsul Haiducul, despre
care spune că este haiduc şi nu tâlhar, de tipul lui Fra Diavolo. Pentru
a ne introduce în atmosfera perioadei ne oferă o binevenită
prezentare: „În acele vremuri însă, ca şi în cele de dinainte, se ridica
din popor câte unul mai curajos, care, în fruntea unei cete de voinici,
căuta prin faptă să facă dreptate cât putea şi să ajute pe cei în nevoie,
bineînţeles, luând de la cei bogaţi şi dând la săraci. Această categorie
de oameni se numea haiduci, bărbaţi de curaj, de acţiune, fără frică de
moarte, indiferent dacă aceasta venea prin spânzurătoare sau prin
glonţ de puşcă. Numele lor a rămas în mintea şi inima poporului de
atunci, iar faptele şi întâmplările din viaţa lor au trecut în povestiri,
balade, cântece, pe care bătrânii sau lăutarii le-au transmis din gură-n
gură generaţiilor care au urmat”54.
În timpul regimului comunist, istoriografia a cam ocolit
chestiunea hoţiei şi tâlhăritul în spaţiul românesc; se considera că nu
este necesară prezentarea unor astfel de fapte, care ar fi adus
atingere imaginii românului, aşa cum o doreau ilustrată mai-marii
vremii. Românul nu e hoţ, nu e tâlhar, iar haiducul era un luptător
pentru dreptate socială, un luptător de clasă. Dar, aşa cum arăta Dan
Horia Mazilu, nu se poate vorbi despre haiducul „pur”: „Prin urmare
brigand sau ocrotitor al săracilor? Justiţiar sau tâlhar de drumul mare?
După părerea mea, în această mare departajare este vorba mai mult
de obsesia învăţaţilor de a despărţi apele de uscat, de a-i separa net
pe haiduci de tâlhari. Cred că, în realitate, a existat o întreţinere”55.
53R.Vulcănescu, Mitologie Română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p. 592 şi urm.
54G. Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 72
18
HAIDUCII MOLDOVEI
CAPITOLUL II - POPORUL ŞI HAIDUCII
Baladele, legendele şi cântecele haiduceşti
Omul din popor a fost cel care a făcut distincţia dintre tâlhar şi
haiduc într-un mod deosebit: peste fapte josnice a aşternut uitarea,
faptele nobile au primit din partea lui un prinos de recunoştinţă şi de
nemurire. Astfel s-au născut nenumărate balade, cântece, doine,
legende, piese de teatru folcloric închinate marilor haiduci. Au fost
transmise din generaţie în generaţie până când unii „pricepători”
asupra frumuseţii folclorului românesc le-au cules şi le-au publicat în
revistele timpului şi mai apoi în volume.
În multe dintre baladele care-au circulat în spaţiul românesc se
simte influenţa sârbă, guslarii sârbi le-au adus la curţile domnilor din
Ţările Române. Să nu uităm că Serbia a fost un leagăn al haiduciei, o
luptă a poporului împotriva turcilor încă de la sfârşitul secolului al XIV-
lea. Celebrul Baba Novac era sârb, la fel şi Raţ, şi ei au luptat alături
de Mihai Viteazul şi au intrat în folclorul românesc. Sunt şi alte balade,
chiar şi dintre cele publicate de Vasile Alecsandri, cu o „pecete”
sârbească: „Sârb Sărac”, „Iovan Iorgovan”, „Badiul”, „Ghemiş”,
„Doncilă”, „Baba Novac”, „Fata Cadiului”, mitizând momente ale luptei
antiotomane.
Spiritul romantic de la începutul veacului al XIX-lea a fost cel
care a descoperit tezaurul geniului popular şi de la Alecu Russo
încoace poveştile marilor haiduci au intrat în literatura scrisă şi au
inspirat multe creaţii culte. Alecu Russo a descoperit multe dintre doine
şi balade în munţii Neamţului şi le-a oferit prietenului său Vasile
Alecsandri. Aşa au fost dăruite cititorului baladele „Mioriţa”, „Şalga”,
„Codreanu”, „Bujor”, „Mihu Copilul”, „Hoţul şi domniţa”, „Ursiţii”,
„Biserica risipită” etc. Păstrătorii lor au fost ciobanii din munţi şi, la
focurile de stână, Asachi, Russo sau Alecsandri au ascultat poveşti
despre începutul lumii, despre strămoşi, despre vitejii şi haiducii de
odinioară. Lăutarii, vechii rapsozi de altădată, cântă poporului baladele
sale strămoşeşti. Cine sunt autorii lor? „Poporul însuşi, poporul
întreg!”, zice Alecu Russo, care afla că Ion Pietraru, haiducul cel mai
vestit din timpul lui Mihail Sturdza, era poet şi el însuşi şi-a făcut
balada. Alecu Russo a cules legende şi balade de la vânători, ciobani,
plutaşi, tăietori de lemne sau călugări. Descria pe muntenii de la
poalele Ceahlăului într-un mod deosebit şi prezentăm în întregime
fragmentul respectiv: „Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi,
cumătrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile
de rachiu, rachiu stricat, două părţi de tutun şi una de piper, trei zile
19
HAIDUCII MOLDOVEI
umblă din mână-n mână, într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi

copii. În voia bună a chefului acestora să cercetezi firea bună a
munteanului. După ce tinerii s-au săturat de mândrele dansuri
naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaşi ori pe bardul muntean cu
scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit, lăutarul, care, ca trubadurii de
odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă-n crâşmă, din petrecere în
petrecere şi pentru un adăpost, pentru un pahar de rachiu şi puţintică
plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o
legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care le
ascultă cu luare aminte. Adesea, în clipele de înălţare, sunete
dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele
vechi ca ecouri în văi şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai
lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e
cu adevărat sublimă.
Familie din munţii Neamţului la începutul secolului XX
Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri,

izvorăşte ca o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ
moldovenesc, în el găseşte obiceiul bătrânesc şi simţi farmecul
cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi este al lui Chetraru. La
partea aceea aşa de mare şi naivă, unde un drumeţ întreabă:
,Cine trece-n lunca mare
Cu trei rânduri de pistoale,
Care strălucesc în soare?’, ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o
sută ca Chetraru, întovărăşesc cântecul lăutarului cu glasuri
murmurate:
20
HAIDUCII MOLDOVEI
,Ion Chetraru călare,

Din ţinutul Neamţului,
Cu cealmaua despre soare… etc”56
Mihail Sadoveanu a aflat loc haiducilor în nuvelele sale. Tema
haiducului justiţiar este o constantă a epicii sadoveniene şi amintim pe
Vasile cel Mare, Cozma Răcoare, Andrei Rusu, Ion Florea, Ion
Pietraru.
Ţărani din Hangu, munţii Neamţului, în a doua jumătate a secolului XIX
În munţii Neamţului şi-au aflat sălaşele aceşti haiduci şi Alecu

Russo şi Mihail Sadoveanu îi vedeau pe oamenii din munţi ca cei mai
de nestăpânit, cei care deveneau cel mai lesne haiduci. Alecu Russo
descria în frumoase cuvinte locurile şi oamenii. Iată cum vedea el pe
munteanul Ceahlăului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea
adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei.
Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât
carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile
sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos,
încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi
dă jidanului toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci…
Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu
întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…”57.

57A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270
21
HAIDUCII MOLDOVEI
În romanul Baltagul, Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii

aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele,
ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în
bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi
datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de
oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai
cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, ce mai
adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie”58. Unele
lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii
noştri, chiar dacă nu ne permitem a le desluşi pe toate…
Wilhelm de Kotzebue avea o părere asemănătoare: „Ţăranii
aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase,
cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet
se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea
Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu
decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi
mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui”59.
Haiducul era dezmierdat în cântecele populare: devenea
Bujorel, Codrenaş, Jienel sau chiar devine:
„Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Drăgălaşul mândrelor
Şi groaza ciocoilor”60.
Ion Darie Pomohaci şi tovarăşii săi erau bine primiţi de ciobani
şi de săteni şi erau înştiinţati când se apropiau poterile61. Spunea pe
cine pradă şi ce face cu banii:
„Pe ciocoi, pe chiaburani,
Care mult i-am stors de bani,
Iar când pungile-mi umpleam,
La săraci îi împărţeam
Şi puţini îmi mai păstram”62.
Iraclie Porumbescu a prezentat în cartea sa Amintiri şi frânturi
din poveştile tatălui său Atanasie, care a fost în banda lui Ion Darie
Pomohaci. Menţiona: „De săteni însuşi Darie n-avea nicio frică, de
aceea că trăia cu dânşii bine, îi cinstea şi-i omenea; el nu numai că nu
58M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16

59W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56
60S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, p. 9
61 I. Porumbescu, Amintiri, p. 51. Baciul şi ciobanii lui Mutu au fost eliberaţi din închisoarea
Solca unde fuseseră încarceraţi pentru că dăduseră mâncare haiducilor (ibidem, p. 56)
62A. Ciornei, I. Drăguşanul, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare,
Suceava, 2001, p. 174

22
HAIDUCII MOLDOVEI
făcea nimănui dintre ei niciun rău, dar mai şi boteza şi cununa şi

miluia, dând la fini şi fine junci şi chiar părechi de boi şi nu o vădană îşi
îndulcea copiii cu lapte de la vaci căpătate de pomană de la căpitanul
Darie”63.
Un exemplu grăitor asupra legăturii poporului cu haiducii îl
aflăm în balada „Bujor”:
„Bujor se urcă pe scară
Plâng săraci cu jale-amară…”
Pintea Viteazul era numit „spaima bogaţilor şi mila săracilor”,
Codreanu spunea domnitorului că atunci când întâlnea săracul,
ascundea baltagul şi îl omenea, iar Nicolae Grozea apare într-o baladă
ca binefăcător al unui bătrân care-l omagiază cu un cuvânt de
mulţumire şi cu o lacrimă căzută pe leşul lepădat pe caldarâm spre
oprobriul public:
„Şi sărutând mortul, bătrânul moşneag
Oftă şi se duse cu al său vechi toiag
Iar poporu’-n zgomot strigă plin de jale:
Dumnezeu să ierte păcatele sale…”64
Haiducul Bolboceanu era ajutat şi iubit de săteni pentru că:
„Bănetul ce câştiga
Cu săracii împărţea
De se ducea pomina”65.
Pantelimon Toader, un haiduc din secolul XX, era şi el sprijinit
de ţărani. Un reporter de la „Dimineaţa” (articol din 7 septembrie 1911)
afla de la un bătrân sătean dintr-o cârciumă într-un moment în care
ţăranii erau strânşi să plece cu poterile: „Ce rău a făcut Pantelimon? A
năpăstuit pe cineva? A făcut vreo vărsare de sânge? Doamne fereşte!
O luat şi el de la unii mai bogaţi şi a dat la unii mai săraci. Ce-o făcut
rău cu asta? De aia, vezi, şi omul nostru când îl vede, nu-l vede, când
îl aude, nu-l aude şi când îi iese-n cale pe aici, se duce pe dincolo”. Alt
ziar, unul ieşean, „Opinia”, scria că haiducul Ion Florea (la sfârşitul
veacului al XIX-lea hălăduia prin munţii Stânişoarei) era sprijinit de
oamenii din popor, avea numeroase gazde şi atunci când ţăranii
participau la poteri acţionau fără entuziasm66.
Traiul greu al haiducului în codri este deplâns de omul din
popor:
„Vai! Săracu haiducelu’
63I.
Porumbescu, Amintiri, p. 58
64V.Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 111, p. 144
65G.D. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885, p. 603
66„Opinia”, an II, nr. 55, iulie 1898, Iaşi, p. 2
23
HAIDUCII MOLDOVEI
Unde doarme el mişelu’,

În vârvuţu’ muntelui
Şi-n bătaia vântului,
De-aşternut îi pământu’,
De-nvălit îi ceriu
Şi sub cap îi baltagu’”67.
Adăugăm o superbă baladă care completează cele spuse până
acum:
„Bistriţă, râu blestemat,
Ce vii aşa tulburat
Şi cu sânge amestecat?
Şi-aduci lemne şi butuci
Şi căpestre de cai murgi
Şi chiar capuri de haiduci?
Bistriţă, râu blestemat,
Nu te temuşi de păcat?
De-nghiţi trupuri de voinici
Care-o haiducit pe-aici?
Săca-ţi-ar izvoarele
Să-ţi rămână pietrele,
Să le calce fetele!
Că tu n-ai ţinut cu noi
Făr’ ne-ai vândut la ciocoi.
Pe unde-a trecut luntrea,
Ridica-s-ar pulverea,
C-ai fost rea cu voinicii
Şi bună cu ciocoii”68. Haiduc din Moldova, pictură de Traian
Stanciu
67 M. Bilţiu, P. Bilţiu, Folclor din Maramureş, II, Ed. Ethnologica, Baia-Mare, 2006, p. 131; sau
într-o altă baladă:
„Vai! Săracu’ pribeagu’,
Toată ziua calcă-n frunză
Şi noaptea nu se desculţă”.
68I. Dologa, Doine şi hore. Cântece haiduceşti. Balade. I, Din ţara Bârgăului. II Din câmpia
Ardealului (1884-1888), Ed. Nova Didactica, Bistriţa, 2005, p. 79

24
HAIDUCII MOLDOVEI
Teatrul folcloric haiducesc

Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche
românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut
mai întâi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al
orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cârciumile din mahalale, la
târguri, bâlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime.
Dar şi mediile mai elevate erau sensibile la acest fel de artă,
bineînţeles, sub o altă formă. La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil –
„Tunsu Haiducul”, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind
celebrul Matei Millo69. În august 1911, când jandarmeria era în alertă
maximă alergând pe urmele lui Pantelimon Toader, la Bucureşti, la
grădina de vară „Raşca”, se juca o piesă de teatru în trei acte cu
actorul Victor Antonescu în rolul principal. „Pantelimon de la Raşca” s-
a jucat la 24 august 1911 şi, după cum anunţa afişul, oferea comic şi
dramatic din belşug70.
Dacă teatru folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au
îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţându-l din generaţie în
generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi,
atunci când au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi
cântece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din
cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem-Teodorescu, au pus altele
neconoscute de mulţi.
Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui
Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel,
Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în
fiecare zonă sunt şi unele ale locului. Ba mai mult, după cum remarca
V. Adăscăliţei, celebrul haiduc de origine sârbă Baba Novac din timpul
lui Mihai Viteazul, adoptat în întregime de români, a ajuns la început
de secol XX să apară în piese de teatru folcloric din nordul Moldovei,
dar ca un erou local, luptând pentru năzuinţe autohtone71. Timpul şi-a
pus pecetea asupra creaţiei şi schimbările au fost de multe ori după
vremuri şi de aceea apar, pentru cunoscători, inadvertenţe şi chiar
exprimări ridicole (prea actualizate, cu elemente argotice etc.).
69G.Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 75
70M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc – Pantelimon, p. 13
71De la Dragoş Vodă la Cuza Vodă, legende populare istorice româneşti, p. 160, nota 1
25
HAIDUCII MOLDOVEI
În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o

desfăşurare şi o dezvoltare cum n-a mai fost în alt judeţ şi acest fapt a
fost ilustrat cel mai bine de H.B. Oprişan, care a făcut cercetări, a
cules piese în perioada 1940-1967 din întreg spaţiul românesc, dar în
special din acest judeţ72. Cercetătorul amintit a descoperit piese de
teatru folcloric haiducesc „Jianu” şi „Bujor” şi în judeţul Teleorman, în
Banda lui Bujor din Grinţieş în perioada interbelică
Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar” destul de sărac,

uimitor), dar şi pe Valea Trotuşului73.
În judeţul Suceava circulă atât „Banda lui Bujor”, cât şi „Banda
lui Darie” (sau „Ceata lui Darie”), un haiduc vestit, originar din acest
judeţ74.
72Jienii.
Teatru popular haiducesc, ed. de H. B. Oprişan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974
73Ibidem, p. 92, 119, 134
74Vezi pe larg Ciornei, A., Drăguşanul, I., Veniţi de vă veseliţi!, Grupul editorial Muşatinii –
Bucovina viitoare, Suceava, 2001 – lucrare citată şi mai sus
26
HAIDUCII MOLDOVEI
Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întâi în oraşe, în Piatra-Neamţ,

Roman sau Târgu-Neamţ, fiind consemnat în presă încă înainte de
1900, iar la începutul secolului al XX-lea a început să se răspândească
şi în sate.
Banda lui Bujor din Grinţieş, 2009
Prima piesă cunoscută a fost „Jianu”, care la 1904 era jucată

pentru prima dată la Bicaz de un grup de tineri de la şcoala
profesională din acea comună rurală aflată la intrarea în munţi,
artizanii fiind Haralambie Iosifescu şi Vasile Breţcanu.
La 31 decembrie 1904, „Jianu” a ajuns la Administraţia
Domeniilor Coroanei, unde au primit două monede de 5 lei de argint,
iar apoi au fost chemaţi de gospodarii impresionaţi de costume, de
cântece, de atmosfera pe care o degajau „actorii”. Haralambie
Iosifescu a terminat în 1906 şcoala profesională şi s-a întors în satul
natal, Poiana Teiului, ducând cu el şi piesa, făcând un adevărat turneu
în Largu, Topoliceni, Galu, Bistricioara, Răpciune, în 1907
închegându-se o trupă şi la Bistricioara, condusă de Vasile
Alexandrescu, care a fost coleg cu Iosifescu la Bicaz. La 1908, „Jianu”
ajunge şi la Borca şi Sabasa, o piesă întocmită de Niculae Vartic.
27
HAIDUCII MOLDOVEI
În această perioadă, se formează „bante” şi la Tarcău şi astfel

se ajunge ca unele dintre ele să fie silite să organizeze adevărate
„turnee”, în special pe valea Bicazului. Din Mărceni, Bicaz, a mers o
bandă condusă de Vasile Marc pe valea Bicazului75, unde se
încetăţeneşte după 1920, la Bicazu Ardelean. La Hangu, „Jianu”,
apare la 1936, adus de învăţătorul Teoctist Galinescu de la Şcoala
Normală din Piatra-Neamţ. În comuna Ceahlău se joacă prima dată în
1921, iniţiatorul fiind Ghiţă Ciocănel (n. 1898)76.
Banda lui Jianu din Ceahlău, anii '30
„Banda lui Bujor” a apărut mai târziu, după război, deşi spre
deosebire de olteanul Iancu Jianu, Ştefan Bujor a haiducit în Moldova.
Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului”.
75Tănase Iosif din Poiana Grinţieşului, dat fiind numărul mare de „bande” în partea
moldovenească a văii Bistricioarei, mergea cu „Banda lui Bujor” în Tulgheş, Corbu şi chiar
Gheorgheni, turneul lor durând câteva zile, nu doar de Anul Nou. „Reţeta” unui astfel de
turneu era una bogată (Ibidem, p. 77)
76Ibidem, p. 3, 77, 134
28
HAIDUCII MOLDOVEI
S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în

Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi,
bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscând cea mai largă
dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor” la Ceahlău77, mai apoi la
Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai târziu şi în comunele de
„şes”78.
În judeţul Neamţ, graţie etnologului George Brăescu, au fost
cercetate şi publicate multe din piesele de teatru folcloric ale zonei şi
nu doar „Jienii” şi „Bujorul”, ci şi „Banda lui Pantelimon”, „Banda lui
Coroiu”, „Banda lui Mihai Florea”, „Haiducii din Carpaţi”, „Banda lui
Luncan”, „Banda lui Grozea”, chiar şi „Banda lui Terente”, culese din
sate de la Borca la Costişa şi de la Icuşeşti la Drăgăneşti sau
Grinţieş79.
Piesa „Banda lui Bujor” a circulat şi circulă încă în satele
Grinţieşului, o comună situată pe coronamentul lacului Bicaz, la
poalele munţilor Ceahlău şi Grinţieş, lângă vechea graniţă a Moldovei
cu Ardealul timp de câteva trecute veacuri. Este, considerăm, cea mai
completă dintre piesele cercetate şi spunem asta nu doar din
patriotism local. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii
amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sunt
numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor
şi merg din casă-n casă.
77A fost culeasă de la Dumitru Chirilă din satul Schit, comuna Ceahlău, judeţul Neamţ (1900-
1969)
78Jienii. Teatru popular haiducesc, p. 134
79Vezi pe larg G. Brăescu, Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, Ed. Nona, Piatra-
Neamţ, 2000
29
HAIDUCII MOLDOVEI
CAPITOLUL III - TÂLHARI ŞI HAIDUCI - CARACTERISTICI

GENERALE
Tâlhari şi haiduci - tipuri, cauze, origini

Ciobanii aveau în munţi şi codri un trai greu. Erau vigoroşi, erau
căliţi de drumuri lungi, de munci istovitoare, erau învăţaţi cu armele,
căci trebuiau să-şi apere averea de sălbătăciuni sau de tâlhari.
Ciobani în munţii Neamţului la începutul secolului XX, carte poştală
Traiul lor era asemănător cu al haiducilor şi atunci când un

necaz sau o nedreptate îi alunga de lângă turme, puteau lesne deveni
tâlhari sau haiduci.
30
HAIDUCII MOLDOVEI
Sunt amintiţi de către Ovid Densuşianu "ciobanii-hoţomani".

Autorul numit afla că despre ciobani se spunea că au legături cu aceia
care trăiesc în locuri tăinuite şi se dedau la prădăciuni şi că de multe
ori au fost confundaţi cu hoţii, cu răufăcătorii80. Constantin
Cantacuzino credea că "dirept că păstorii necuvântătoarelor dobitoace
de nu sunt toţi furi, iară gazde de furi tot sunt"81.
Îmbrăcăminte de ciobani din vechime, stampă
Un anume Ion Păcurarul spunea: "Rău n-am făcut la nimeni,

numai apoi că am luat câteceva de la cei bogaţi, doară nu vrea
Dumnezeu să mă lase să mor de foame". La 1802, Vlad din Săcele a
avut de îndurat cu turma sa o iarnă foarte grea şi a rămas fără
mâncare pentru vite, "n-avea nutreţ şi nu l-a ajutat nimeni". A plecat
spre bălţile Dunării, dar la dezgheţ oile i se îneacă, abia el scăpând cu
viaţă. Rămas doar cu bota ciobănească în mână, Vlad şi-a luat lumea
în cap, cum se zicea. La 1803 se ştia deja despre ceata lui Vlad Hoţul
pe care poterile nu-l puteau prinde, căci nimeni nu ştia mai bine
potecile şi culcuşurile din munţi. Şi-a sfârşit viaţa în călugărie.
80 O. Densuşianu, Viaţa păstorească..., II, p. 16

81 D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 69
31
HAIDUCII MOLDOVEI
Haiducul Hatmana a fos la început cioban, dar o nedreptate l-a

mânat spre codri şi împreună cu alţi ciobani şi-a făcut o ceată cu care
a prădat în "Ţara turcească". S-a îmbogăţit şi "se lasă de hoţie şi se
apucă de gospodărie"82.
Cioban a fost Costea Voinicul, dar şi Lisandru, de loc din
Boboieşti, sat în Pipirigul Neamţului, care a apucat calea codrului, pe
„poteci fără întoarcere”, atunci când a aflat că boierul Dediu ar fi siluit
pe femeia lui83.
Un anume Ivancio era învăţător şi-i învăţa pe copii pe timp de
zi, iar noaptea pleca în codru cu haiducii; miner a fost macedoneanul
Carpoş în secolul al XVII-lea84.
Haiducii puteau fi „feciori boiereşti”, precum a fost Ştefan Bujor,
care, rău bătut de stăpânul său, a luat calea codrului ca să se
răzbune85. Sau ca Pintea, slugă „la curţile Stupului”:
„Era Pintea cel voinic
În necaz crescut de mic”86. Sau la fel ca Mihai Florea, de pe
valea Bistriţei nemţene:
„Era Florea cel voinic
De boieri crescut de mic.
Cât era ziua de lungă
El păzea oile-n luncă.
Da’ seara când se-nsera
El la curte le ducea.
Ori mânca, ori nu mânca,
Lângă oi el se culca”87.
Putea să fie şi un om al bisericii, precum Andrii Popa, despre
care se spunea că a fost preot înainte de-a deveni haiduc şi în
confruntările cu poterile cerea: „Daţi, flăcăi, în numele Domnului!”, iar
despre Stoian se zicea:
„Stoian Şoimul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi,
Ce s-a lăsat de popie
Şi de sfânta liturghie
82 O. Densuşianu, Viaţa păstorească..., II, p. 16-18. O strigătură veche românească spunea:

"Până eram păcurar/ Toţi îmi strigau că-s tâlhar". Elena Niculiţă-Voronca culegea o baladă
intitulată "Tâlhariul cioban" (E.N. Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, vol. I, Ed.
Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 393
83D. Văcariu, Poteci fără întoarcere, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1987, pp. 13-17
84 S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, p. 34
85V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 196
86Toma Alimoş. Balade haiduceşti, p. 103
87Ceahlăul în legende şi povestiri, p. 89
32
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi-a plecat în haiducie”88.

Ioniţă Tunsul era fiu de diacon din Optaşi, judeţul Olt, şi
devenise paracliser în Bucureşti, cu şanse de-a ajunge şi el diacon (un
fel de intelectual al timpului său). Dar, însufleţit de idealurile mişcării lui
Tudor Vladimirescu, s-a tuns şi şi-a făcut ceată89. Paul din Alep,
sirianul pe care l-am mai citat, prezent în Moldova secolului al XVII-lea,
spunea: "Noi am văzut la ei un lucru de care să ne ferească
Dumnezeu: preoţii lor erau şefi de bandă"90.
Despre Badiul se ştia că era cârciumar:
„Ziua mi-era cârciumar
Şi noaptea mi-e măcelar,
Măcelarul turcilor,
Engheriul ovreilor”91.
Tobultoc era un răzeş înstărit, dar un boier l-a deposedat prin
vicleşug de avutul său, având complici printre autorităţi. Răzvrătit
împotriva boierului, a devenit haiduc şi a devenit legendară lupta sa
împotriva turcilor şi a tătarilor în Basarabia de Sud92. Împotriva turcilor
şi tătarilor în acea zonă s-a ridicat şi Grue Grozovanul şi Toma
Alimoş93.
Haiduci au fost şi căpitanii răscoalei lui Horea, iobagi fugiţi în
codru, care n-au vrut să se supună regimului iosefin94.
De pe timpul lui Vasile Lupu aflăm despre un boier cu renume
de tâlhar: nepotul lui Mihăilă şetrar, Ion Tălhariul95. Tâlhari au fost la
începutul secolului şi boierii Ilie Petralifu, Nicolae Canta, Vasile
Caravia şi alţii. Putea să fie haiduc un boiernaş, precum Iancu Jianu,
care a plecat în codru după ce a ucis un arendaş despre care se
spunea că a siluit-o pe sora lui96. Iancu Jianu s-a ridicat la luptă
împotriva regimului fanariot, a unor domnitori care au adus
„haimanalele Fanarului” şi au dat lor dregătoriile ţării, iar tinerii români,
fii de boieri, nu mai aveau acces la funcţii. A fost, de asemenea, o
88V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 134, 120

89G. Potra, Ioniţă Tunsul Haiducul, în „Magazin Istoric”, an IX, nr. 11, noiembrie 1975,
Bucureşti
90 Vezi pe larg D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 286. (Autorul,
bineînţeles, consideră că s-a exagerat în zisa călătorului străin)

93Gh. Băileanu, Pe drumul furilor, în „Magazin Istoric”, an VII, nr. 3(72), martie 1973, pp. 79-80
94F. Dudaş, Lotrii Zarandului, în „Magazin Istoric”, an VII, nr. 3 (72), iulie 1966, pp. 74-78
95 DIR, A, Moldova, Veacul XVII, I, p. 66
96P. Pandrea, Iancu Jianu, în „Magazin Istoric”, an I, nr. 6, septembrie 1967, Bucureşti, pp. 61-
65
33
HAIDUCII MOLDOVEI
solidarizare cu ţăranii împovăraţi de grele sarcini impuse de stat, de

boierii români şi străini97. Nedreptăţiţi se simţeau şi membrii clerului de
origine română, la fel ca mica boierime românească. Nu e de mirare
că unii dintre ei au ales calea codrului în timpul regimului fanariot.
Ion Neculce îl amintea pe hatmanul Gavriliţă din timpul lui
Constantin Cantemir, care, cu feciorii săi, "avea slugi tâlhari de ţinea
drumurile"98.
Ţărani din vechime, stampă
Aflăm printre tâlhari pe un anume Avram Jidovul, deci un

evreu, care împreună cu tovarăşii săi fură doi boi99, sau pe un Căzacul
tălhariul, care a furat mai multe iepe, menţionat într-unn document de
pe vremea lui Vasile Lupu100.
97P.E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Casa de editură şi librărie „Nicolae
Bălcescu”, Bucureşti, 1998, pp. 64-65
98 I. Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, p. 305
99 A. Bodale, op. cit., p. 41, nota 35
100 DRH, A, vol. XXII, p. 104
34
HAIDUCII MOLDOVEI
Abuzurile boierilor şi arendaşilor sau vătafilor i-au făcut pe

ţărani sau pe micii boieri să devină haiduci. Haiducul Ponea era ţăran
pe valea Milcovului pe o moşie a boierului Şuţu. Un bou a căzut în jug
la arat şi vătaful l-a bătut şi l-a pus în locul boului. Ponea l-a lovit pe
vătaf, i-a luat calul şi a fugit în codru, pe Dealu Blăgoiului, unde şi-a
făcut ceată101.
Despre Ion Pietraru se spunea că era fecior de oameni
gospodari şi la locul lor, dar se deosebea de fraţii săi prin spiritul său
aventuros, nu-i plăceau coarnele plugului, ci mânerele pistoalelor102. O
doină voinicească exprimă această indecizie ipotetică a voinicului:
haiducia sau plugăria:
„Frunză verde siminoc,
De scârbă, de mare foc,
Stau în codru şi gândesc:
Ce să fac ca să trăiesc?
Să m-apuc de plugărie,
Ori s-apuc în haiducie?103
Istoricul ieşean Anatol Bodale remarcă un fapt asupra căruia nu
s-a prea insistat: haiducul beneficia de o libertate pe care plugarul nu o
avea, de asemenea îşi procura hrana mai uşor, printr-o lovitură reuşită
strângea destui bani cât să trăiască un timp ca un om înstărit, sau,
după caz, să poată petrece câteva luni prin hanuri şi cârciumi,
distrându-se cu ibovnice, bând vin etc., ceea ce un simplu plugar nu
ajungea să facă: muncea întreg anul şi nu ştia dacă la început de iarnă
avea hrana necesară copiilor104.
Alecu Russo conchidea în „Studii Naţionale”: haiducii sunt cei
iubiţi de popor pentru faptele lor, "nu sunt răi din fire", „unii au fost
împinşi în calea hoţiei de vreo nedreptate de care ei au vrut să-şi
răzbune; alţii au fost conduşi de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor
activă, alţii de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere
de neînvins”105.
101S.Hârnea, Locuri şi legende vrâncene, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1979, pp. 90-97
102Al.Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928, pp. 236-238
103V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, 1966, p. 226. Nu putem
să ocolim un fapt: firea omului, sau cum ar zice bătrânii, „soiu”, care a făcut ca unul sau altul
să devină tâlhar sau haiduc, precum Ion Pietraru, care „era făcut să fie voinic”.
104A. Bodale, Contribuţii la istoria haiduciei în Moldova, p. 55
105A. Russo, Opere complete, ed. de L. Predescu, p. 35
35
HAIDUCII MOLDOVEI
Victimele - pradă şi pedeapsă

Eposul popular ne arată că erau vizaţi în principal ciocoii106.
Omul simplu din popor îşi exprima
prin cântec durerea şi dorinţa către
divinitate:
"Bate-i, Doamne, pe ciocoi,
mugur mugurel,
Cum ne bat şi ei pe noi..."107
Haiducul punea mâna pe armă:
"Foaie verde lemn de prun
De când s-a iscat Păun
Nu mai trec ciocoi pe drum
Tot de frica lui Păun"108.
Stanciu Cocoşilă, Gheorghe
Sprâncenatul şi Stan de la Prahova
cântă:
„Mă fac puişor de lup
Şi casc gura să-l îmbuc
Şi mă dau după lăstare
Şi-mi iau flinta la cătare –
Inima din ciocoi sare!”109
Iar Bolboceanu:
„Frunză verde sălcioară,
La Focşani între hotară,
Iese Bolboceanu-n ţară,
Bate ciocoii la scară”110.
Boier moldovean, stampă
106Alecu Russo, într-o lucrare din 1840, culegea un text popular care începea astfel:
„De la Iaşi la Dorohoi
Ţara-i plină de ciocoi”. (ibidem, p. 10).
107 Gr.G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, vol. I., partea a II-a, Bucureşti, 1900, p. 392
108 M. Ştefănescu, Despre haiduci şi haiducie, p. 51
110Ibidem, p. 284
36
HAIDUCII MOLDOVEI
Ion Pietraru spunea: „Am prins pe ciocoi de barbă/ Şi-am să-l

pun să pască iarbă!”, iar despre Vasile cel Mare se spunea că ieşea în
„drumul împărătesc” în calea trăsurilor boiereşti111.
O baladă veche arată dorinţa voinicului:
„A da bunul Dumnezeu
Să umble şi plugul meu,
Să trag brazda dracului
La uşa bogatului”112.
Haiducul Ion Darie îi vede vinovaţi de nevoile ţăranului pe
ciocoi:
„Căci ciocoii cei mai mari
Se-nchină la greiţari,
Iar ciocoii cei zgârciţi
N-au milă de cei lipsiţi”113.
Radu Anghel de la Greci din codrul Vlăsiei avea un cântec:
„Frunză verde lilieci
Cine trece prin livezi?
Este Radu de la Greci,
Căpitan de oaste mică,
Îi ştiu ciocoii de frică”114.
Ion Pietraru, despre care se spunea că era şi poet, că a creat
mai multe doine şi balade, mărturisea:
„Bată-l crucea om bogat,
Om bogat şi făr’ de sfat!
Toată vara l-am rugat
Să-mi dea bani pe adunat (…)
Dacă văzui şi văzui,
Şoim de codru mă făcui…”115
111M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 10, 27
113A. Ciornei, I. Drăguşanul, Veniţi de vă veseliţi!, p. 174. O doină culeasă de Vasile Alecsandri
ne prezintă întâlnirea dintre un ţăran şi un ciocoi:

„Frunză verde baraboi,/ Mă-ntâlnii cu un ciocoi:/ -Bună cale, măi române./-Mulţumim, ciocoi
de câne./ -Măi mojice, tu eşti beat./ -Latră, ciocoi gulerat,/ Că eu astăzi n-am mâncat./ -Măi
mojice, mojic rău,/ Las’ că mi te-o drege eu/ Când a veni birul greu./ -Alelei! Pui de ciocoi!/ De
te-aş prinde la zăvoi,/ Să-ţi dau măciuci, să te moi,/ De pele să te despoi,/ Ca să-mbrac în pelea
ta/ Pistoalele şi flinta,/ Vântul să nu le pălească,/ Ploi să nu le ruginească,/ Ochiul să nu le
zărească.” (V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966,
p. 224)
114F. Chirea, Cumpăna haiducului, p. 25
115V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, 1966, pp. 229-230
37
HAIDUCII MOLDOVEI
În Evul Mediu românesc o adevărată clasă de mijloc alcătuită

din autohtoni nu prea a existat, ea fiind alcătuită în mare parte din
alogeni: armeni, unguri, germani, greci sau evrei, puţini fiind români.
Aceştia erau meşteşugari şi negustori, făcând legătura între ţărănime
şi boierime, între sat şi oraş. Astfel au apărut, mai ales în Moldova,
târgurile şi târguşoarele, populate în special de aceşti alohtoni.
Negustorii puteau face comerţ de mare anvergură, precum armenii,
care duceau vite din Moldova sau Basarabia în Imperiul Habsburgic,
sau grecii care făceau legătura comercială între lumea balcanică şi
Evreu galician, pictură de N.

Grigorescu, stampă
cea slavo-germană. Vestiţi erau negustorii lipscani şi cei lioveni, care

făceau comerţ cu ţările române.
Impunerea monopolului comercial turcesc până la 1829 a făcut
ca privilegiaţi să fie negustorii turci sau cei aflaţi în legătură cu aceştia.
Pe lângă marii negustori, existenţi într-un număr mai mic în ţările
române, era un contingent important de mici negustori, cei mai mulţi
de origine evreiască, de cele mai multe ori şi meşteşugari. O prezenţă
cotidiană în lumea moldovenească din secolele XVIII-XIX era
negustorul ambulant evreu, care avea o căruţă, o haraba sau doar o
boccea. Tâlharul şi haiducul au aflat printre negustori ţintele lor
predilecte. Se considera că aceştia deţineau bunuri sau chiar bani. Mai
mult decât atât, de cele mai multe ori erau străini şi deseori şi
necreştini. Rareori erau bine înarmaţi sau aveau însoţitori înarmaţi116.
Baladele populare exprimă acest fapt. În cântecul lui Păun Haiducul se
spunea:
116La 1609 un negustor armean de postav este prădat de un tâlhar care îi ia toată marfa.
Tâlharul este prins şi aruncat în temniţă şi pentru a-şi scăpa capul vinde o moşioară şi plăteşte
deşugubina. (DIR, A, veacul XVII, IV, p. 344)
38
HAIDUCII MOLDOVEI
"Calea la strâmtori ţinea

Şi vreun negustor prindea"117. Iar Iancu Jianu:
"Să păzesc pe la strâmtori
Să dispoi pe negustori"118.
W.F. von Bauer se arată nemulţumit de evrei, dar şi de greci şi
de armeni. El crede că în Moldova „foarte rar se auzea despre omor,
furt sau alte crime îngrozitoare, locuitorii fiind oameni cumsecade,
cărora le plăcea vinul şi vânătoarea, fiind foarte buni ochitori. De cele
mai multe ori înşelăciunile erau comise de greci, armeni sau evrei”. Pe
la 1780, consulul austriac din Moldova era de părere că românii nu
consideră păcat jefuirea unui necreştin sau a unui creştin neortodox.
Tot în acea perioadă scria şi Dimitrie Cantemir că moldovenii „să
omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu, socotesc că nu
este un păcat şi cu atât mai puţin o fărădelege”119. Iar un evreu
cărturar şi călător, Iuliu Barasch, pe la 1841, consemna: „Bandiţii
credeau, în vremurile trecute, că nici nu trebuie dat judecăţii pentru
omor săvârşit asupra unor evrei”120. De asemenea, se spunea că
evreul este laş şi că nu prea se apropie de puşcă. Evreul-laş a fost un
stereotip cu largă circulaţie în lumea veche românească, ilustrată în
numeroase opere populare sau culte.
Herşcul Boccegiul a fost un personaj dintr-o piesă anecdotică a
lui Vasile Alecsandri din 1851. Negustorul evreu trebuia să treacă
„Codrul Herţii cel de moarte/ La jidani-i duşman foarte!” şi îşi amintea
de alţi negustori evrei care şi-au aflat sfârşitul aici, unde era „moartea
jidovilor şi spaima perciunilor”: Iţic Zaraful, „tare voinicos”, sau jupân
„Solomonichi harabagiul, care purta întotdeauna harţagan pentru
volintiroi şi chind se întâlnea cu dânşii… le da degrabă harţaganul ca
să nu se facă vreo primejdie”121.
Vasile Alecsandri, în Istoria unui galbân, povesteşte despre un
zaraf evreu care trebuia să ajungă neapărat în târgul Mamorniţa pentru
o afacere ce se părea a fi foarte profitabilă, dar trebuia să treacă prin
„codru Herţii - spaima ovreilor”. Pentru aceasta şi-a cumpărat un
iatagan şi două pistoale. Ajungând în codrul „duşman al perciunilor”,
este întâmpinat de doi oameni înarmaţi:
„Măi târtane, zise unul, pentru cine ai luat armele?
- Pentru tâlhari.
- Noi suntem tâlhari.
118 Ibidem, p. 54
119 D. Dieaconu, Evreii din Moldova de nord, p. 67
120A. Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 244
121V. Alecsandri, Opere, V, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 54
39
HAIDUCII MOLDOVEI
- Poftim, mă rog, şi jidovul dete îndată armele”122.

Tot într-o anecdotă a lui Vasile Alecsandri, un negustor evreu
era prezentat astfel:
„Iată Leiba cel avan,
Care poartă harţagan,
Iată Leiba cel din cuşcă,
Care poartă la drum puşcă
Şi când vede un român,
Armele-şi ascunde-n fân”.
Surugiul care îl transporta pe Leiba negustorul îi spune că vin
tâlharii şi că ar fi bine să se ascundă şi îi sugerează să se întindă în
fundul căruţei sub o cergă, iar el va spune că are doar nişte sticle
sparte. Prefăcându-se că este tâlhar, îl loveşte cu un băţ cu nădejde,
iar „jidanu’ face zinichi, zinichi, zinichi, adică sună a sticlă ca să înşele
tâlharii”123.
Despre Bujor se spunea că nu era violent, că nu făcea moarte
de om, dar se purta destul de aspru cu evreii. Într-o baladă din munţii
Neamţului, Bujor apare ca „vameş de calea mare” şi jefuieşte un
negustor evreu:
- Ia aşterne-ţi mantaua bine
Şi numără bani cu mine,
Aşterne-ţi mantaua jos
Şi numără bani frumos.
Şapte părţi haiducului
Şi una jidanului
C-aşa-i legea codrului”124.
Aversiunea faţă de greci a haiducului Codreanu o aflăm din
balada cu acelaşi nume publicată de Vasile Alecsandri şi în mai multe
piese de teatru folcloric, unde apare personajul Grecul Ghincu. Despre
Pintea Viteazul se ştia că îi prăda pe negustorii greci din zona
Maramureşului şi Sătmarului, care erau cei mai bogaţi la acea vreme.
Găsim o astfel de poziţie şi la sfârşitul veacului al XIX-lea, la banditul
Simion Licinsky (poate fi şi opinia celui care l-a introdus în literatură –
scriitorul Ion Ighel-Deleanu). Într-un ipotetic dialog, banditul se
adresează grecilor: „Faceţi parale în Ţara Românească şi în loc să le fi
122V.Alecsandri, Proză, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1983, p. 21

123V.Alecsandri, Opere, V, p. 74
124Ceahlăul, muntele legendelor sau legenda muntelui?, antologie de D. Dieaconu, Ed. Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006, p. 44

40
HAIDUCII MOLDOVEI
cheltuit tot aice ca să nu piarză nimic din avutul ţării, le trimiteţi în

patrie ca să vă îmbogăţiţi neamurile.”125
Deşi ne gândim la legătura care se stabilea între haiduci şi
ciobani, dat fiind faptul că împărţeau acelaşi spaţiu, nu erau cruţate
adesea nici stânele. Din balada "Şoigu" aflăm:
"Stânele erau prădate
Şi ciobanii legaţi spate
la spate,
Coate la coate legaţi
De haiduci
înferecaţi"126.
Iar vestitul Codreanu:
"Pe la stâne se plimba
Şi-mi umbla din stână-n
stână
Să cerce brânza de-i
bună
Şi urda din sărătură"127.
Ştefan Bujor cânta:
"Când ieram de paişpe
ani
Furam mieii la
ciobani"128.
Şi despre Codreanu se
zicea :
"Că ia cai de la mocani
Cioban călător pe la 1840,
Şi mieii de la ciobani"129. stampă
125I.Ighel-Deleanu, Moartea banditului Simion Licinsky, roman criminal, Ed. Libr. H. Steinberg,
Bucureşti, 1891, p. 18
126 O. Densuşianu, Viaţa păstorească, II, p. 32
128 Din piesa de teatru haiducesc "Banda lui Bujor" care circulă în satele de la poalele
Ceahlăului.
41
HAIDUCII MOLDOVEI
Ceata şi căpitanul
Ţăranul care fugea în codru, de cele mai multe ori din cauza
unei nedreptăţi, trebuia să-şi afle repede un adăpost, o ascunzătoare.
Fapta sa îndrăzneaţă putea sa atragă alţi nemulţumiţii din sate şi astfel
să se întocmească o ceată sau putea să se alăture unei alte cete ori
să se întovărăşească cu alţi haiduci solitari. De unul singur nu putea
să aibă prea mult succes, mai ales dacă dorea să se răzbune şi să
dea şi una-două lovituri.
Ceata a fost forma de organizare a tâlharilor şi haiducilor,
numită şi bandă. Acţiunile haiducilor în cete ofereau membrilor ei forţă,
succes, solidaritate.
Ceata avea mărimea în funcţie de teatrul de operaţiuni, dar şi
de faima căpitanului. La bulgari cetele aveau 10, 20, 50 sau chiar 100
de membri, iar la sârbi putea ajunge şi la 600 de oameni130.
O ceată trebuia să aibă cel puţin trei membri şi în general era
alcătuită dintr-un număr impar de membri. Atunci când o ceată
devenea prea mare pentru un anumit teritoriu se împărţea, dar
recunoscând un şef suprem. Căpetenia era aleasă pe criteriul
capacităţii şi era unul dintre egali, care putea să fie înlocuit în urma
unor insuccese, dar care putea să şi conducă timp îndelungat, faptele
sale fiind învăluite într-o aură de invincibilitate. Aşa era pe timpul când
haiduceau în Muntenia Grozea, Tunsu’ şi Lungu131.
În cete s-au organizat lotrii din Banatul ocupat de austrieci la
1716-1718 şi atacau instituţii, arendaşi, negustori, poştalioane, luau
ostateci pentru răscumpărare. Erau centre de rezistenţă împotriva
opresiunii în munţi şi păpurişuri132. Conducătorii cetelor erau
harambaşi. Un anume Deac, harambaşa unei cete de 70 de persoane,
este amintit într-un document din 1722133. Termenul harambaşă este
de provenienţă sârbească, în Bulgaria căpitanul cetei e numit voievod,
iar în Ucraina i se spunea ataman134.
Ion Pietraru s-a alăturat unor „haidăi”, cu care a început să
atace cârciumile evreieşti din zona Târgului-Neamţ, dar în patru ani
avea o bandă de 40 de oameni care îl ascultau necondiţionat şi care
130 Tr. Ionescu-NIşcov, Haiducia şi cântecele haiduceşti, în "Revista de folclor", an III, nr. 2,
131S.I. Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, Ed. Militară, Bucureşti, 1968, p. 29
132Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 279
133N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p. 44; Ghiţă Haiducul din
Muntenia este numit „harambaşul hoţilor” – vezi balada „Ghiţă şi Leana” în V. Cărăbiş, Poezii
populare româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 58
42
HAIDUCII MOLDOVEI
devenise „spaima Moldovei” şi nu se temea de nicio poteră. După

iertarea mitropolitului, după o perioadă de slujbă credincioasă, pleacă
din nou în codru şi îşi face o bandă de 12 oameni „din toate seminţiile
orientale”135.
În cadrul cetei, haiducii se legau între ei prin jurăminte, după
cum afla Elena Niculiţă-Voronca în Botoşani la începutul veacului al
XX-lea: „Tâlharii cei mari se făceau fraţi de cruce îndeolaltă pentru a-şi
fi cu credinţă unul la altul, pentru a-şi ţine dreptatea. Se tăiau la braţul
drept în cruce şi-şi sugeau sângele, jurându-şi credinţă până la
moarte”136. Jurământul depus în cadrul cetei trebuia păstrat cu
sfinţenie, încălcarea lui era considerată trădare şi era pedepsită, de
cele mai multe ori cu moartea. Lazăr harambaşa din zona Timişoarei a
fost omorât de cetaşii săi, drept pedeapsă pentru că dorea să
părăsească ceata pentru o femeie137.
Termenul căpitan, provenit din latinescul capitaneus, a apărut
în Moldova în timpul lui Despot-Vodă, iar în Ţara Românească, în
timpul lui Mihai Viteazul. În acea perioadă, căpitanii erau numiţi de
domnitor, administrau ţinuturile pe timp de pace, iar pe timp de război
conduceau cetele de lefegii. Mai târziu, căpitanii aveau în grija lor
străjerii graniţelor. De la aceste cete de lefegii, care de multe ori erau
străini şi care puteau deveni cu uşurinţă tâlhari în cazul neplăţii lefii
sau a căderii de pe tron a stăpânului lor, conduse de căpitani, s-a
născut şi căpitanul de haiduci de mai târziu. Baba Novac, Mârza,
Corbea, Raţ, Deli Marcu, Deli Sava au fost căpitani de haiduci şi au
devenit căpitani domneşti în timpul lui Mihai Viteazul. Au haiducit
înainte de a intra în slujba voievodului român, dar şi după moartea
acestuia. Celebrul Baba Novac apărea într-un document drept
"Capitano di Kaiduchi"138. Militar a fost şi Pintea Viteazul sau
Gheorghe Coroi. În amintirea haiducilor de odinioară, liderul legionar
Corneliu Zelea Codreanu a fost numit „Căpitan”139.
Căpitan al unei cete de haiduci a fost Ion Darie Pomohaci din
Bucovina. Era formată din 11 oameni, el fiind cel de-al XII-lea. Atunci
când a primit în ceată un membru nou s-a arătat acestuia că el şi
tovarăşii săi nu fură de la săraci, ci rolul lor este de a-i apăra pe cei
asupriţi: „Pentru aceia-s tovarăşii mei şi eu, Ion Darii vătaful – hoţi şi
tâlhari”140. O ceată conducea şi Golea Haiducul: „Pe munţii Seminici/
135Al. Asachi, Ion Pietraru banditul, p. 44

136E. Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele…, I, p. 390
138 Hurmuzaki, XII, p. 741
139I. Gulică, Idei şi fapte haiduceşti din mişcarea legionară, în „Rost”, an VI, nr. 59-60, pp. 78-79
140I. Porumbescu, Amintiri, p. 58
43
HAIDUCII MOLDOVEI
Vine-o ceată de haiduci…”141. Pădurea Strunga de lângă Roman era

cunoscută ca „lăcaşul cetelor de hoţi”:
„În pădurea de la Strungă
Sunt de cei cu puşca lungă
Care dau chiorâş la pungă (…)
Opt voinici cu spete late
Şi cu mânici suflecate
Stau cu puştile-ncărcate”142.
Şi „haiducii-răi”, cum îi numea Romulus Vulcănescu143 sau
hoţomanii, sunt organizaţi în cete, precum cea condusă de „Ianuş
Ungurean/ Vechiul hoţoman”:
„Voinicei levinţi
Cu armele-n dinţi (…)
Flăcăi groşi în ceafă,
Voinici făr’ de leafă”144.
Şeful cetei se putea numi şi „vătaf”, precum Mihu Copilul, care
este:
„Păunaş de codru,
Vătăjel de lotru…”145, iar în balada „Şalga” apare:
„Căpitan Caracatuci
Vătăjel peste haiduci”146.
Şeful bandei se putea numi şi hotnog, tot o denumire militară:
„Doisprezece tâlhărei
Cu hotnogiul dintre ei”147.
141B.P. Hasdeu, Soarele şi luna…, I, p. 275

142V. Alecsandri, Opere, I, Poezii, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965, p. 29
143R. Vulcănescu, Mitologie română, p. 562
144V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 81 – balada „Mihu Copilul”
146Ibidem, p. 75
147M. Eminescu, Literatura populară, p. 43
44
HAIDUCII MOLDOVEI
Femeile şi haiducii. Femeile-haiduci
Viaţa în codru, haiducia, s-ar crede că este doar un apanaj al

bărbaţilor. Este normal, dacă ne gândim la privaţiunile unei astfel de
vieţi, la solitudine, la eforturile fizice pe care le făceau, la faptul că
femeile între bărbaţi puteau crea animozităţi şi chiar conflicte. Dar
femeile au fost haiduci, ba unele dintre ele au ajuns chiar căpetenii de
ceată. Amintim din spaţiul balcanic pe Nedea, Rada, Sirma sau Miliţa
Devoica, iar în ţările române cea mai vestită a fost Voichiţa. Femeia-
haiduc Voichiţa a fost chiar căpetenie de ceată şi între tovarăşii ei s-au
aflat şi doi mari căpitani de bande de mai târziu: Ion Darie Pomohaci şi
Ştefan Bujor148. Într-o baladă populară se spunea despre Voica, cea
care conducea ceata:
"Să vezi Voica, fată mare,
De umblă pe hat călare
Înconjurată de pistoale
De lucesc ca mândrul soare"149.
O femeie haiduc a avut în ceata sa şi Gheorghiţă Gheorghelaş,
care s-a jertfit salvând viaţa căpitanului, aruncându-se în faţa
plumbilor, iar Miu Haiducul avea alături pe sora sa150. Într-o baladă
intitulată „Stanciul haiducul şi sora sa Voichiţa” îl aflăm pe haiduc
aşezat şi bând din ploscă,
„Dar în pază, cine-l păzea?
Tot soră-sa Voichiţa,
Şeade-n flintă rezemată
Parcă-i naiba-mpieliţată!”151.
Ghiţă Cătănuţă avea cu el în codru o "mândră":
"Foaie verde-o peliniţă
Pe cel drum, pe cea culmiţă
Plimbă-mi-se o cătănuţă
Numai cu a lui mândruţă"152.
148S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, p. 35; S. Iancovici, Haiducia în Balcani - formă de luptă
socială şi antiotomană, p. 49; Sirma a fost o vestită femeie haiduc din Macedonia la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, Andjiela a fost o femeie căpitan de ceată în Serbia la sfârşitul secolului al
XVII-lea; în Bulgaria se ştia de Rumena, căpitan de haiduci.
149 N. Păsculescu, Literatura populară română, Bucureşti, 1910, p. 239-240
151B.P. Hasdeu, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, p. 287; într-o altă baladă se
spunea despre Stanciu:

„Strajă bună că-şi avea
Pe soră-sa Ilinca”. (Toma Alimoş. Balade haiduceşti, p. 143)
152 Gr.G. Tocilescu, op. cit., p. 207
45
HAIDUCII MOLDOVEI
Ion Pietraru, care a haiducit în perioada lui Mihail Sturza, a avut

în ceata lui pe fata Olteanului (un tâlhar cunoscut al timpului de prin
părţile Romanului). Ea i-a devenit ibovnică:
„Frunză verde-a bradului
Iancu a Chetrarului
Cu fata Olteanului
În codrii Albanului”153.
Constatăm că multe dintre femeile-haiduc erau din familii de
haiduci154.
Haiducii, dat fiind traiul lor în codri, o viaţă de proscrişi, nu prea
reuşeau să închege matrimonii. Dar să-l amintim pe Ştefan Bujor, care
avea o soţie în cartierul ieşean Tătăraşi, pe care o iubea foarte mult şi
ea îi răspundea cu aceeaşi măsură. Atunci când Bujor a fost arestat
pentru prima dată, soţia sa a făcut nenumărate jalbe către domnitorul
Moruzzi şi i-a obţinut iertarea. În 1811, când a fost spânzurat, conform
tradiţiei, leşul său trebuia expus în loc public timp de trei zile, dar soţia
sa a obţinut dreptul de a-l îngropa creştineşte155. Sau pe Haiduc Velcu
Petrovici din Serbia a cărei soţie, Ciuciuc Stana, i-a fost alături în
timpul haiduciei şi a răscoalei, faptele sale devenind legendare. Când
soţul ei a murit în urma unei lovituri de tun, a jurat că nu se va mărita
decât cu un alt viteaz. Alesul a fost Iordache Olimpiotul şi au trecut
împreună în Ţara Românească156. Deşi se spunea că haiducul nu
trebuie să fie afemeiat, căci acest fapt putea să aducă prejudicii cetei,
cei mai mulţi dintre haiduci aveau ibovnice prin sate sau prin mahalale.
Codreanu, spune balada, avea o amantă numită Şanta, care era
cârciumăreasă157, iar despre Coroi, celebru haiduc din Botoşaniul
interbelic, se spunea că avea mai multe amante, la care ajungea chiar
pe sub ochii poterilor, dar s-a căsătorit până la urmă cu Adela, cea
care i-a fost alături în timpul procesului şi a detenţiei de doi ani şi cu
care a deschis o cârciumă la marginea Bacăului158. Gafiţa din munţii
Neamţului a răpit o fată frumoasă din satul Schit, comuna Ceahlău, în
153R. Rosetti, Alte poveşti moldoveneşti, p. 45; M. Eminescu, Literatura populară, Ed. Minerva,
154 Să amintim pe "surioara Miului", care îl ajută pe fratele ei împotriva lui Ştefăniţă Vodă (vezi
pe larg Tr. Ionescu-Nişcov, Haiducia şi cântecele haiduceşti, p. 123)

155R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, p. 109
156Documente privind Istoria României. Răscoala de la 1821, vol. V, Ed. Academiei RPR,
Bucureşti, 1964,p. 414

158E. Şendrea, Istoria pe placul tuturor, Ed. Vicovia, Bacău, 2011, p. 271
46
HAIDUCII MOLDOVEI
anii de după Primul Război Mondial, şi a trăit alături de ea peste doi

ani în codri până au fost amândoi împuşcaţi de jandarmi159.
Unul dintre fraţii Baltă, Dumitru (în fapt numit Negrescu), care
tâlhărea tot în munţii Neamţului, a luat cu el o fată numită Maria
Cozma, care l-a urmat prin covruri şi bordeie până la moartea acestuia
şi i-a păstrat o amintire deosebită, cea a unui haiduc veritabil, a unui
justiţiar, un „Rocambole social”, iar ea se numea cu mândrie „Păuniţa
codrilor”160.
Unii dintre bărbaţi au ajuns în codri, devenind haiduci sau

tâlhari, datorită unor femei. Alexandre Langeron, ofiţerul francez aflat
în slujba ruşilor la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul veacului al
XIX-lea, scria în memoriile sale despre Constantin Cantacuzino, boier
de viţă veche, care a ajuns tâlhar datorită desfrâului soţiei sale. S-a
alăturat la un moment dat lui Ştefan Bujor. Despre ultimul amintit,
Costache Negruzzi spunea că ar fi ajuns haiduc din cauza unei iubiri
nefericite161.
159Mărturie de la Nuţu Ţigănici din sat Schit, comuna Ceahlău, rudă a fetei pe care a răpit-o
Gafiţa.
160C. Ardeleanu,Chetronia, Ed.
47
HAIDUCII MOLDOVEI
Tot în codru a ajuns şi Niculiţă, dar motivele sale nu sunt nedreptatea

ciocoilor sau justiţia socială, ci nevoia de a-i cumpăra iubitei sale o
brăţară cu pietre preţioase pe care aceasta a văzut-o în prăvălia unui
evreu din Piatra-Neamţ. Până a ajuns să strângă din pradă banii
necesari să cumpere brăţara, fata deja se dusese după un altul.
Niculiţă a rămas în codru162.
Este demn de menţionat faptul că în lumea veche românească
un condamnat la moarte prin spânzurătoare sau decapitare putea fi
graţiat dacă trezea inima unei fecioare, care-şi lua răspunderea să-l
îndrepte. În 1817, Iancu Jianu, celebrul haiduc oltean, a fost scăpat de
ştreangul ordonat de Ioan Caragea de către Suzana Gălăşescu, o fată
din suita domniţei Ralu Caragea. I-a fost alături haiducului până la
moartea acestuia în 1842, ea supravieţuindu-i până în 1869163.
În timpul lui Iancu Jianu, în cadrul cetei erau respectate de toţi
membrii acesteia câteva cutume moştenite de la primii haiduci. Printre
ele era şi respectul pentru femeie, care nu trebuia jignită. De
asemenea, se cerea să nu fie afemeiat, căci asta i-ar grăbi sfârşitul.
Se considera însă că prezenţa într-o ceată a unei femei era de bun
augur, aducea noroc164. Că unii dintre haiduci au avut de suferit
datorită trădării femeii am amintit deja. Alăturăm şi spusele celebrului
Vasile cel Mare dintr-o povestire de Mihail Sadoveanu, care era foarte
hotărât în această privinţă: „Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi
că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc am învăţat a o
ceti. Şi din pricina uneia ca a ta am fost puşcat într-un picior, de mă
vezi şi acum călcând mai apăsat într-o parte”165. În alte cete se
considera că haiducul nu trebuie să umble cu femei, femeia poate fi un
"porte-mahleur" şi cel vinovat era dur pedepsit166. Dar, aşa cum am
văzut, unii dintre ei erau căsătoriţi, iar alţii aveau ibovnice. Căsătorille
erau de cele mai multe ori anterioare haiduciei, căci nu erau preferaţi
ca miri, căci iarna erau la gazde şi vara în codri167.
Vasile Alecsandri culegea în drumul său peste Dealul Doamnei
către Durău o baladă intitulată „Hoţul şi domniţa” cu o simbolistică
aparte. Hoţul, care este, desigur, haiducul, fură:
„O mândră fată mare,
162„Telegraful”, 25 aprilie 1927, Piatra-Neamţ

163P. Pandrea, Iancu Jianu, în „Magazin Istoric”, an I, nr. 6, septembrie 1967, p. 65
164P.E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1998, p.
48
165M. Sadoveanu, Hanul Ancuţei, p. 58
166 Lazăr harambaşa din zona Timişoarei a fost omorât de cetaşii săi, drept pedeapsă pentru că
dorea să părăsească ceata pentru o femeie

48
HAIDUCII MOLDOVEI
Gătită de măritare”168.
Aventura, exotismul şi nu în ultimul rând bogăţia, le puteau
atrage pe tinerele fete:
„Mă cere, mamă, mă cere,
Mă cere un tâlhărel,
Mamă, oi mere după el,
Mâni-ailaltă fur-un bou
Şi mi-a lua un cojoc nou”169.
168V. Alecsandri, Opere, I, Poezii, p. 161

169M. Bilţiu, P. Bilţiu, Folclor din Maramureş, II, Ed. Ethnologica, Baia-Mare, 2006, p. 131
49
HAIDUCII MOLDOVEI
Trădarea şi trădătorii
Haiducii au fost inamicii autorităţilor statului, care căutau să
menţină o ordine stabilită de ei şi favorabilă clasei conducătoare,
oricare ar fi fost ea. Pentru autorităţi nu erau decât hoţi şi tâlhari.
Haiducii nu s-au dat în lături de a jefui mari boieri şi dregători ai statului
şi atunci au devenit cu atât mai urmăriţi, mai vânaţi. Încă de la sfârşitul
veacului al XVII-lea, dar mai ales în timpul secolului fanariot, statul
beneficia de forţe militare minime, slujitorii curţii domneşti şi miliţii
regionale. Pentru prinderea haiducilor se instituiau astfel poteri formate
din oamenii stăpânirii, dar şi din oameni din popor. Se puneau pe
capul căpeteniilor premii mari, care să încurajeze trădarea. Şi trădarea
se putea ivi de oriunde: de la proprii tovarăşi, de la ibovnice, de la
gazde şi tăinuitori, de la rude, cumetri, prieteni etc.
Dăianu, care prăda prin părţile Sibiului, în special pe arendaşi,
este trădat de un ţigan pe care-l „ţinuse pe lângă el”. Mai mult,
aşteptând momentul potrivit, ţiganul l-a lovit în cap cu o măciucă, pe
când Dăianu bea apă dintr-un izvor şi astfel a fost prins de poteră170.
Ghiţă Cătănuţă este pus în faţa trădării „mândrei” sale, care
aşteaptă să vadă cine va învinge, haiducul sau pândarul, şi cu acela
va fi. Haiducul îl omoară în luptă dreaptă pe pândar şi apoi retează
capul femeii, pedepsind trădarea171. Într-o altă baladă, Ghiţă Cătănuţă
se luptă cu Păunaşul Codrilor, un adevărat zeu al pădurii. Soţia lui
Ghiţă nu rămâne insensibilă la farmecele Păunaşului, dar haiducul
învinge şi-i ucide pe amândoi172.
Stanislav Viteazul este trădat de sluga sa, care îl leagă pe când
dormea într-un caic şi îl dă pe mâna turcilor, care îl aruncă în Dunăre.
La fel păţeşte şi Vâlcan, care este trădat de sluga sa, un grec pe
nume Nedea, care pentru o sumă mare de bani îl predă turcilor173.
Boierul-haiduc, după N.D. Popescu174, sau boierul-tâlhar, după
Radu Rosetti175, Constantin Cantacuzino, este prins cu ajutorul fostei
sale soţii pe care o alungase pentru desfrâu, iar acum era căsătorită
170Legende populare româneşti, ed. de O. Păun şi S. Angelescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983,
p. 200
171V. Cărăbiş, Poezii populare româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 58
172Vezi R. Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, p. 492
173G.D. Teodorescu, Poezii populare române, ed. a II-a, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 617,
596
174N.D. Popescu, Boierii haiduci, Ed. Ciurcu, Braşov, p. 34
175R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, p. 109
50
HAIDUCII MOLDOVEI
cu un colonel rus. Ea a dezvăluit ascunzătorile, primind o parte din

averile confiscate176.
Ion Pietraru a fost trădat de ibovnica sa, fiica Olteanului, dar nu
a fost prins de poteră atunci177. Ioniţă Tunsul, care a haiducit după
revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind la un moment dat tovarăş cu la
fel de vestiţii Nicolae Grozea şi Dumitru Lungu, a fost trădat de un
apropiat al său, căpitanul Radu. Acesta participase la câteva lovituri
alături de banda lui Tunsu şi îi dăduse câteva ponturi. Haiducul îl
ajutase cu bani atunci când avusese nevoie şi se spune că se chiar
încumetriseră. La un moment dat, Radu acumulase mari datorii şi
fusese silit să-şi lase copilul zălog. Tunsul, când a aflat, impresionat, a
vrut să-l ajute, dar nu avea banii necesari. A pus la cale atunci o
lovitură, la care să participe şi Radu. Dar acesta a divulgat la Agie
planul şi Tunsul cu doi tovarăşi au fost împuşcaţi pe podul Grozăveşti.
Căpitanul Radu a fost avansat şi a luat şi premiul pus pe capul lui
Tunsul, dar se spune că nu a avut parte de ele178.
Trădarea era pedepsită cu moartea cel mai adesea. Ion Darie
Pomohaci din Bucovina cu cetaşii săi a ucis pe crâşmarul evreu din
Marginea care anunţase autorităţile că haiducii chefuiesc în cârciuma
sa. Cei care părăseau ceata erau puşi să jure că vor păstra secretele,
nu vor dezvălui gazdele, ascunzătorile. Erau ameninţaţi cu moartea,
atât ei, cât şi familiile lor179.
Nicola Abras, haiducul sârb, tovarăş al lui Iancu Jianu, ajunge
în Ţara Românească, dar este prins şi băgat în ocnă la Telega.
Reuşeşte să scape cu ajutorul lui Iancu Jianu şi fac două puternice
cete. Dar sârbul se încrede în promisiunile serdarului Iamandi şi se
predă acestuia împreună cu 12 tovarăşi ai săi. Boierul nu urmărea
decât să pună mâna pe presupusa comoară a haiducilor şi, în ciuda
faptului că s-au predat, haiducii au fost decapitaţi la Calafat în
noiembrie 1816180.
176I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996, p. 247
177Al. Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928, p. 241
178S.I. Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, Ed. MIlitară, Bucureşti, 1968, p. 57
179I. Porumbescu, Amintiri, p. 56
180S. Iancovici, Iancu Jianu şi Nicola Abras, în „Studii. Revistă de istorie”, tom 20, nr. 4, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1967, p. 690

51
HAIDUCII MOLDOVEI
Înfăţişarea. Chipuri, îmbrăcăminte şi arme

Haiducii au provenit în cvasi-totalitatea lor din rândul ţăranilor.
Nu e de mirare că ei au păstrat portul ţărănesc şi, pentru că au ales
viaţa de codru, cea mai nimerită a fost îmbrăcămintea ciobanilor. De
altfel, unii dintre ei proveneau din rândul ciobanilor. Nu lipsesc
sumanul, de obicei cu glugă, iţarii, cămaşa, bunda, chimirul împodobit
cu ţinte şi unde erau înfipte pistoalele. În picioare purtau opinci, iar mai
târziu şi cizme înalte. Un bătrân îşi amintea că Gafiţa, pentru a-i înşela
pe urmăritori, avea opinci cu două „gurguiuri”.
Ciobani la o stână din munţii Neamţului, carte poştală de la 1900
Dintr-o baladă haiducească din Codrii Vlăsiei aflăm ce-i este

necesar haiducului atunci când pleca în codru:
„Foaie verde ca nalba
Maică, măiculiţa mea,
Mi-a venit primăvara,
Ia-ţi cotu’ şi foarfeca,
Croieşte-mi o ipingea
Să intru-n codru cu ea
52
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi mai fă-mi o dulămiţă,

Verde ca foaia de viţă
Şi-mi fă nişte nădrăgei
Să intru-n codru cu ei
Şi pe cap un comănac
Să mi-l port vara cu drag”181.
Purtau dulame şi calpace, haine bune şi arme frumoase.
Căciula neagră şi dulama de aceeaşi culoare le aflăm şi la sârbi şi la
unguri. Calpacul harambaşei era mai deosebit, cu pompon182.
Haiducii din munţii Apuseni, de după răscoala lui Horea, s-au
organizat şi în cete de 150 de oameni. În munţii Vulcan, îi conducea
căpitanul Şoldea Avram, care este descris de contemporani ca fiind
îmbrăcat în mantie roşie, căciulă neagră şi purta buzdugan, sabie şi
puşcă, iar pistoalele le avea în tocuri legate de gât183. În vremurile mai
vechi, haiducii erau înarmaţi cu lănci, arcuri şi săgeţi, buzdugane,
săbii, aşa numitele „frenghia”, de origine occidentală (francă), puse în
„teci de lemne seci”. În vremurile de mai încoace (de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea) sunt folosite puştile (durda sau flinta) şi specifice
haiducilor erau pistoalele, bogat ornamentate, de obicei cu argint184.
Iancu Jianu a fost amintit de Ion Ghica, contemporan al faptelor
haiducului oltean, ca fiind un „om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras, cu
mustaţă deasă şi scurtă. Îmbrăcămintea lui era: pantalon şi scurteică,
la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşcă în cumpănă în
mâna dreaptă”185.
Influenţele orientale se fac simţite şi ele în portul haiducilor, unii
dintre ei încercând să imite pe cel al slujitorilor domneşti sau folosind
chiar haine ale acestora; în secolul fanariot ei erau în cea mai mare
parte arnăuţi (de origine albaneză).
181F. Chirea, Cumpăna Haiducului, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1981, p. 129

182 M. Ştefănescu, Despre haiducie şi haiduci, p. 58-59
183M. Cerghedean, Haiducii lui Horea, în „Magazin Istoric”, an XI, nr. 7 (124), iulie 1977, p. 35
185I. Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. pentru literatură. Bucureşti, 1967, p.163
53
HAIDUCII MOLDOVEI
În piesele de teatru haiducesc care mai circulă şi astăzi,

reminiscenţe ale portului acelor vremuri sunt mărgele cu care sunt
împodobite căciulile negre înalte de miel sau chimirele. Wilhelm de
Kotzebue, prusacul care s-a căsătorit cu fiica Cantacuzinilor stăpâni de
Haiduc din Oltenia,Iancu Jianu, coperta din nuvela „Iancu Jianu,

căpitan de haiduci”, de N.D. Popescu, 1893
întinse moşii în munţii Neamţului, îl descrie pe Ion Pietraru, haiducul

cel mai vestit din Moldova lui Mihail Sturdza, ca fiind „un om frumos şi
înalt şi în vârstă matură, în care, din pricina feluritelor cingători
femeieşti ce le avea în portul său de arnăut fantastic, nu se mai
cunoştea fiul de ţăran”186.
186W. de Kotzebue, Din Moldova, Iaşi, 1944, p. 8

54
HAIDUCII MOLDOVEI
Pe la 1835, în zona Adjudului, o bandă de tâlhari a jefuit pe

negustorii de cereale (era lipsă în acel an), răzeşi de pe câmp, o
moară, nişte turci. Sătenii au contribuit cu furci şi topoare la prinderea
lor. Autorul este uimit atunci când îi vede: „Nu ţin minte să fi văzut
vreodată în viaţa mea chipuri mai mândre: ai fi jurat că nu sunt tâlhari.
Ş-apoi ce haine şi ce straie pe dânşii! Numai firuri şi răpăituri de aur,
împrumutate de la călători”187. Alecu Russo scria şi despre un omor
deosebit, trei persoane măcelărite de tâlhari. Au fost prinşi şapte
tâlhari de către isprăvnicie şi armele găsite la ei sunt „un cuţit tăios, cu
ascuţişul de două palme lungi, o păreche de pistoale rele şi un frumos
iatagan, cu mănunchiul de argint”188.
Haiducul Ion Florea, originar din Drăgăneşti, pe atunci în
judeţul Baia, a fost împuşcat de jandarmi pe dealul Cărbuna, lângă
Mănăstirea Neamţului. Reporterul sosit la faţa locului îl descria ca
îmbrăcat cu iţari noi, flanelă de lână roşie şi în picioare avea opinci189.
Haiducul Cozma Răcoare, eroul unei nuvele a lui Mihail
Sadoveanu, se pare un personaj real, dar care nu a avut acest nume,
este descris astfel: „Era straşnic om Cozma Răcoare! Când zic
Cozma, parcă văd, iată parcă văd înaintea mea un om întunecos,
călare pe-un cal murg; mă ţintesc doi ochi ca oţelul, văd două mustăţi
ca două vrăbii… Straşnic român! Călare, cu flinte în spate şi un cuţit
de-un cot ici în chimir la stânga: aşa l-am văzut întotdeauna… Şi doar
nu era cine ştie ce grozăvie la trup: era un bărbat mijlociu, ciolănos,
smolit la faţă, un om ca mulţi alţii – he! Dar ce are a face? Numai ochii
să-i fi văzut şi s-a mântuit. Straşnic român!”190
Pentru a scăpa de poteri, pentru a iscodi prin oraşe sau prin
conace, pentru a-şi atrage duşmanii în cursă, de multe ori haiducii se
travesteau. Vâlcan, după ce a fost prins cu trădare şi aruncat în
Dunăre, scapă cu ajutorul surorii şi a cumnatului său şi porneşte în
urma cetei de turci şi a grecului care l-a trădat. S-a travestit în călugăr
şi i-a surprins într-o cârciumă şi i-a ucis191. Haiducul Lazăr Harambaşa
scapă de potera condusă de un colonel austriac, deghizându-se în
episcop catolic. Miu Haiducul se deghizează în cioban şi îl atrage pe
Vodă: „La fagul Miului,
În codrii Cobiului”, unde îl ucide192.
187 A. Russo, Opere complete, p. 146

188Ibidem, p. 113
189„Evenimentul”, an VI, nr. 1570, 7 iulie 1898, Iaşi, p. 2
190 M. Sadoveanu, Cozma Răcoare, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 76
191G.D. Teodorescu, Poezii populare române, ed. a II-a, Bucureşti, 1982, p. 611
192Ibidem, p. 503
55
HAIDUCII MOLDOVEI
Momentele de petrecere. Cârciuma

Traiul greu al haiducului era presărat uneori şi cu momente de
petrecere, când, după o lovitură reuşită, se veseleau cu băutură,
bucate şi cântece sau hore haiduceşti. Balada haiducească spunea:
„Nu ştiu zece sau cincisprezece
Ei frigeau câte-un berbece,
Dar nu-l frige cum se frige,
Ci-l înfige în cârlige
Şi-l întoarce prin belciuge
Ca să fie carnea dulce.
Sub umbră de păducel
Voinicii mănânc din el”193.
Hrana preferată era carnea de oaie, la frigare, fiind fripţi
berbecii întregi, iar dacă vitele erau mari se frigeau hartane. Maiurile,
inima se frigeau în cărbuni ca mezelic la rachiu. Mâncau şi brânză şi
caimac. De băut se bea vin la petrecerile aşezate, iar rachiul la drum,
la haiducit. Rachiul era folosit şi la oblojit răni. Masa o ţineau în cerc,
căpitanul stând pe un loc mai ridicat, veghind ca cetaşii să nu se
îmbete. Nu lipseau toasturile şi strigăturile, dar şi cântecele şi
poveştile. Se organizau întreceri, de forţă şi măiestrie, apreciindu-se în
mod deosebit bunii ţintaşi. În ceată exista mai întotdeauna unul ce ştia
să cânte, la sârbi erau vestiţi guslarii, la români se cânta din fluier sau
cimpoi. Cântecul vesel era însoţit de joc, ce se executa cu măciuci sau
arme în mâni, sau aşa numita "horă haiducească"194.
Deşi vechile cutume ale haiducilor cereau ca cetaşii să nu fie
beţivi, să nu frecventeze prea des cârciumile, căci acest lucru ar fi
adus prejudicii cetei, în balade, în legende sau povestiri apare haiducul
la cârciumă, câteodată şi cu câte-o ibovnică. De cele mai multe ori
haiducul are de suferit de pe urma cârciumilor şi cârciumăreselor, este
prins sau chiar omorât. Andrei Budac din Cârţişoara vine din munte, se
opreşte la o crâşmă, se apucă de băut vin, dar cârciumarul anunţă
autorităţile, vin jandarmii şi îl împuşcă195. Şi Ioan Pietraru s-a apucat
de băut după ce a fost trădat de iubita sa, fiica Olteanului, şi se spune
193V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 77; Ion Diaconu din Grinţieş, Neamţ, n.
1922, m. 2006, mi-a povestit că într-o seară de iarnă au intrat peste ei în casă cetaşii lui
Niculiţă. I-au pus cu faţa la perete pe toţi, părinţi şi copii, şi au cerut făină de porumb pentru
mămăligă. A fript carne de vânat în nişte „ţigle” mari din fier, încârligate, pe care le roteau pe
deasupra focului. Aceste ţigle le-au rămas lor, cetaşii nu le-au mai luat. Nu i-au lovit, dar,
povestea bătrânul, pe atunci copil, că nimeni n-a avut curajul să întoarcă faţa de la perete.
194 M. Ştefănescu, Despre haiducie şi haiduci, p.60-61
195V. Cărăbiș, Poezii populare româneşti, p. 71
56
HAIDUCII MOLDOVEI
că aceasta l-a pierdut şi acelaşi lucru se spunea şi despre Ştefan

Bujor196. Pe Ion Pietraru, omul din popor îl avertiza:
„Be, Iancule, be
Be, Iancule da’ nu pre
Că potera-i ici-cole”197.
Şi Bolboceanu poposea câteodată la cârciumă:
„Verde, verde şi-un pelin
La cârciuma lui Arghir
Bea Bolboceanu la vin”198.
Despre Radu Anghel se ştia că trecea adeseori pe la „crâşma
Stanii”,
„Unde-s beau drumeţii banii
Şi haiducii gologanii”199.
Sau:
"Bea Radu cu o nevastă,
C-o hoaţă de preoteasă"200.
Codreanu se abătea şi el la cârciumă:
„Colo-n vale la Şanta,
La Şanta, la crâşmăreasă,
Cu ochi mari de puic-aleasă.
Bea Codrean, se veseleşte,
Cu Şanta se drăgosteşte”.201
Cârciuma avea însă şi un alt rol: era un loc de sociabilitate
pentru tâlhari şi haiduci, îi putem spune chiar sociabilitate criminală,
locul unde se pregăteau loviturile, se făceau planuri de bătaie sau
chiar de aici se lansau atacurile nocturne. Şi lucrurile nu s-au schimbat
prea tare din vechime până acum.
196Vezi mai sus subcapitolele dedicate acestor doi haiduci.

197M. Eminescu, Literatura populară, ed. critică de D. Murăraşu. Ed. Minerva, Bucureşti, 1974,
p. 237
198B.P. Hasdeu, Soarele şi luna…, p. 284
199V. Steţco, Poezii populare din ţinutul Maramureşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 106;
constatăm o baladă închinată unui haiduc din Codrii Vlăsiei culeasă din Maramureş. Cântecul a
fost făcut celebru de Benone Sinulescu.
200 Gr.G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, p. 176
201V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 108
57
HAIDUCII MOLDOVEI
Codrul şi haiducii. Perioada de haiducie

Din vremurile străvechi se ştie că „românul este frate cu
codrul”. În faţa popoarelor migratoare ale stepei, românul s-a adăpostit
în munţi şi în codri. Haiducii, în faţa poterilor, şi-au făcut sălaşele în
munţi sau în codrii nesfârşiţi, care, în Evul Mediu, erau şi în zonele de
câmpie sau de podiş (precum codrii Vlăsiei, ai Teleormanului, ai
Tigheciului etc.) Erau preferate zonele din apropierea graniţelor,
putând astfel să scape mai uşor de mâna lungă a stăpânirii. Sunt
toponime care ne duc cu gândul la „tâlharii de codru”: munţii Lotrului,
Movila Haiducului, Piscul Tâlharului, Borta Hoţului, Peştera Tâlharului,
aflate în general în munţi202. Căci, din Pind până la Adriatica şi până în
Carpaţi, n-a fost munte care să nu fi adăpostit măcar o ceată de
haiduci. Dar haiducia a avut cauze sociale, nu geografice şi îi aflăm pe
haiduci şi în zone de şes, în zăvoaie, lunci sau mlaştini.
Haiducii, „hoţii de calea mare”, sau cum îi numea Mihail
Sadoveanu, „vameşii de drumul mare”, făceau ca Iancu Jianu:
„Să mă ţin pe la strâmtori,
Pe la munţi prin trecători”, sau ca Ion Darie Pomohaci, care se
„ţinea pe drumul strâmt din codru”203.
Balada haiducească spunea:
„Frunză verde trei alune
Ce mi-i mie drag pe lume?
Calul bun şi arme bune
Şi poteca din pădure”204. Sau:
„Sub poală de codru verde
O zare de foc se vede,
Iar în zarea focului
Stau haiducii codrului…”205
Mihu Copilul este:
„Păunaş de frunte,
Copilaş de munte”206.
202Pe drumul de la Secătura la Câmpeni era o peşteră numită „Huda Feciorilor”, unde se
ascundeau flăcăii ce fugeau de încorporare, dar unde şi-a avut ascunzişul şi celebrul bandit
Faţă Neagră. Se spune că avea o ieşire dincolo de munţi, spre Bihor. (Legende geografice
româneşti, ed. de T. Brill, Ed. pentru turism, Bucureşti, 1974, p. 148)
203G.D. Teodorescu, Poezii populare române, p. 292; Poezii populare adunate şi întocmite de
Simion Florea Marian, I, Cernăuţi, 1873, p. 14

206Ibidem, p. 76
58
HAIDUCII MOLDOVEI
Mitică de la Caranaveţi, din Codrii Vlăsiei, simte adierea

primăverii şi chemarea codrului - începe vremea de haiducit:
„Auzi primăvara vine,
Se bat şapte draci în mine
Ca să-mi iau arma din cui,
Flinta de la căpătâi
Şi să intr-un codru mare
Ca să fac rost de parale”207.
De obicei, vremea haiduciei începea primăvara, când voinicii
plecau în codru:
„Mult mi-e dor şi mult mi-e sete
Să văd frunza-n codru verde,
Să mai strâng vreo şapte cete!
Primăvara, muma noastră,
Suflă bruma pe fereastră”208.
Referindu-ne la perioada de haiducie, o baladă ne oferă
lămuriri în acest sens:
"Frunza-n codru s-a rărit
Poteri grele s-au pornit.
Haideţi iarna la stăpân
Să cărăm din greu la fân
Pân' ce a da frunza de fag
Şi-o cânta cucul cu drag
Atuncea iar ne-om porni
Şi la codru ne-om sui"209. Sau:
"Frunza-n codru când se lasă
Toţi voinicii vin acasă
La copii şi la nevastă"210.
Perioada sezonului rece este grea pentru haiducul coborât în
sat şi cu nerăbdare aşteaptă venirea primăverii, a "Sf. Gheorghe", ca
să plece în codri până pe la "Sf. Dumitru":
"Verde, verde şi-un susai
207F. Chirea, Cumpăna haiducului, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1986, p. 127

208V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, 1966, p. 242. Într-o altă
doină voinicească se spunea: „Arză-te-ar focul, răchită!/ Ce eşti neagră şi pârlită/ Şi nu eşti
încă-nfrunzită,/ Ca să-mi fac din ea curea la flintă/ Din coaja ta nedubită;/ Să mi-o spânzur la
spinare/ Şi s-apuc în codrul mare,/ Pe când mugurul răsare./ Mugurul a răsărit,/ Mie timpul
mi-a venit,/ În codru de haiducit!” (V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. pentru
literatură, 1966, pp. 256-257)
209 O. Densuşianu, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, vol. II, Ed. Casei Şcoalelor,
210 Ibidem, p. 15
59
HAIDUCII MOLDOVEI
De-ar veni luna lui mai

Să deie frunza pe plai,
Să pun şeile pe cai
Şi să plec în jos pe plai,
În curmezişul plaiului,
La masa haiducului"211.
Erau cunoscute „drumuri ale furilor” şi păduri care erau
adevărate lăcaşuri de „cete de hoţi”: Strunga şi Teiuşul din ţinutul
Romanului şi pădurea Bordei de lângă Iaşi şi, de asemenea, „codrul
Herţii”, pe unde s-aţinea Codreanu sau Mihu Haiducul:
„Prin miezul nopţii,
Prin codrul Herţii…”212 sau
„Foaie verde şi o ghindă
În pădurea de la Strungă
Sunt de cei cu puşca lungă”213.
Pintea Viteazul îşi avea adăposturile în munţii Gutâi, unde
putea rezista şi pe timp de iarnă într-o peşteră ce-i poartă şi astăzi
numele, iar cântecul său spunea:
„Foaie verde siminic
Asta-i viaţa de voinic
Să n-ai teamă de nimic,
Nici de nemeşi, nici de dracu’,
Trăiască codru’ săracu’.”214
Într-o altă baladă se arătau cauzele plecării ţăranului de pe
moşie şi locul unde-şi afla scăparea:
„De frica zapciului
Şi de frica birului,
Uitai drumul satului
Şi coarnele plugului,
Luai drumul crângului
Şi poteca codrului
Şi flinta haiducului”215.
În muntele Semenic se aţinea Golea Haiducul216, în zona
mănăstirilor din munţii Neamţului hălăduia Ion Pietraru217, iar pe
muntele Grinţieş se ascundea Vasile cel Mare218.
211 Ibidem, p. 10
214L. Patachi, Căpitani de cete militare şi haiduci români la începutul secolului al XVIII-lea, p.
141
215G.D. Teodorescu, Poezii populare româneşti, Bucureşti, 1885, p. 290
60
HAIDUCII MOLDOVEI
Imediat după revoluţia lui Tudor, turcii şi autorităţile au fost siliţi

să lupte cu haiducii şi pandurii şi se spunea că „munţii sunt plini de
haiduci cu care beşlii luptă în zadar, că poporul e de partea haiducilor
împotriva apărătorilor ordinii”219.
217W. de Kotzebue, Din Moldova, p. 8

218Mitologie şi creştinism la muntele Ceahlău. Itinerarii spirituale şi turistice, coord. D.
Dieaconu, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2010, p. 241
219Istoria României, vol. III, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 907
61
HAIDUCII MOLDOVEI
Pedepsele. Temniţa. Moartea. Legi şi obiceiuri

La începutul Evului Mediu, regiunile extracarpatice locuite de
români sunt puţin cunoscute, sunt puţine informaţii despre o lume
aflată încă sub spectrul năvălirilor barbare. Nu existau cancelarii
domneşti şi dintre autohtoni nu erau mulţi care să scrie, iar călătorii
străini ce-au străbătut aceste locuri nu au fost în număr prea mare, iar
relatările lor sunt puţine şi succinte. Despre hoţi şi tâlhari, despre legile
care trebuiau să-i ţină în frâu sau să-i stârpească, se ştiu puţine şi
începând cu constituirea statelor feudale şi a cancelariilor domneşti. Şi
în ţara românească intracarpatică, Transilvania, primele mărturii
despre infracţiuni, judecăţi şi pedepse sunt din veacul al XIII-lea. Un
om dovedit ca hoţ putea să plătească o răscumpărare sau putea să
devină rob, să plătească cu libertatea sa. Dacă cel care fura era rob,
atunci era judecat după legile robilor, a treia oară plătind cu viaţa. Un
caz din Oradea, la 1219: un anume Vitalis a fost dovedit că a înfăptuit
o tâlhărie şi a fost vândut în robie împreună cu toată familia sa220. În
deceniile următoare, robia a intrat în regres în regatul maghiar şi pe la
1231, regele Andrei al II-lea hotăra ca soţiile şi copiii tâlharilor să nu
mai fie vânduţi ca robi pentru vina soţului sau tatălui221.
Odată cu constituirea statelor medivale româneşti apar şi
primele documente referitoare la judecăţi şi la pedepse, se realizează
primele "legiuiri".
Legile Evului Mediu erau dure cu tâlharii; trebuiau să
înfricoşeze pe cei care deveniseră un adevărat pericol pentru căile
comerciale ale ţării şi nu numai, după cum povesteau călătorii străini
pe meleaguri româneşti. Erau judecaţi chiar de domnitor, iar pedepsele
se executau în capitală, la curtea domnească sau în pieţele oraşului222.
Legiuirile de la jumătatea veacului al XVII-lea stabilesc pentru
tâlhari pedeapsa cu spânzurătoarea. „Pravila lui Vasile Lupu” cere ca
făptaşul să fie spânzurat la locul „tălhătului”. Şi „Îndreptarea legii” este
drastică în ceea ce priveşte tâlhăria – spânzurătoarea, iar aceeaşi
pedeapsă este sortită complicilor: gazde şi tăinuitori223. Cei ce furau
220DIR, C, veac XIII, II, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1952, p. 107
221Ibidem, p. 250
222Miron Barnovschi cerea în 1627 să i se trimită tâlharii legaţi la curte să-i judece el (D.H.
Mazilu, Lege şi fărădelege…, p. 515); la fel şi Vasile Lupu judeca personal pe tâlhari în fiecare zi
de sâmbătă (Călători străini…, V, p. 55)
223D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege…, p. 515; şapte dintre tâlharii care au jefuit-o pe boieroaica
Maria Greceanu au fost prinşi şi au fost pe dată spânzuraţi (Acte judiciare din Ţara
Românească 1775-1781, p. 405; document din 1777)
62
HAIDUCII MOLDOVEI
din biserici erau spânzuraţi, „pângăritorii de cele sfinte” erau arşi de

vii”224.
Domnitorul Constantin Cantemir încerca să-i sperie pe tâlhari
„de-i omora cu tot felul de cazne”225, sau, prin logofătul Miron Costin,
care prinsese 40 de tâlhari în ţinutul Putnei, „i-au tăiat în câte patru
bucăţi şi i-au pus în prepeleci pe la drumuri”226. Pe Burlă, cel mai vestit
tâlhar al timpului, pângăritor de mănăstiri şi biserici, Constantin
Cantemir a dat ordin să fie schilodit; tortura a durat şapte zile, iar pe
Dorobanţi şi hoţ în "butuci" la începutul secolului XIX
tovarăşii săi i-a ars de vii, pentru o pildă cât mai înfricoşătoare227.
Pedepsele pentru tâlhari (haiducii nu erau văzuţi de autorităţi
decât ca hoţi şi tâlhari) erau torturi cumplite: jupuirea de viu, turnarea
smoalei sau plumbului pe gât, îngroparea de viu, dar cea mai crudă
era tragerea în ţeapă. Ţeapa avea o grosime de 15 cm şi o lungime de
2 m, care era înfiptă prin şezut între şira spinării şi măruntaie până
ajungea la ceafă. Nenorocitul ridicat în ţeapă nu murea pe dată, ci în
chinuri groaznice, amplificate de asmuţirea câinilor flămânzi, care le
rodeau labele picioarelor sau se înfruptau din măruntaie.
224D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 253

226I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 315
227D. Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, pp. 100-101; în astfel de cazuri era folosită şi
ţeapa, pe timpul lui Matei Basarab tâlharii erau „înţepaţi de vii pre marginea oraşului” (DRH,
B, XXIV, p. 471).
63
HAIDUCII MOLDOVEI
Haiducii români arătau curaj deosebit, atât în faţa dregătorilor

români, cât şi a celor turci. Duşmanilor le adresau cuvinte de ocară şi
nu e de mirare că a devenit cunoscută vorba turcească „ocărăşte ca
valahul din ţeapă”228.
Haiducii lui Pintea au fost prinşi la atacul asupra oraşului Baia
Mare. Au fost torturaţi şi apoi traşi în ţeapă, iar ţepele au stat mult cu
leşurile putrezinde lângă zidurile cetăţii229. Lotrii din Banat de la
începutul secolului al XVIII-lea erau executaţi sub pază militară:
decapitare, spânzurare, tragere pe roată, iar bucăţi din leşurile
însângerate erau agăţate în spânzurători „spre groaza satelor”230.
Să mai menţionăm câteva dintre pedepsele medievale pentru
hoţi, tâlhari şi haiduci. Pedeapsa cu bătaia era destul de des folosită.
Se dădeau până la 200 de toiege. Condamnatul era dezbrăcat şi lungit
cu faţa-n jos pe o scândură groasă şi lată de care era legat bine. Era
folosită pentru oamenii de rând, pentru "vinovăţii mici". La 1810, doi
hoţii de cai primesc 100 de toiege la falangă şi sunt eliberaţi din
închisoare în locul amenzii; neavând bani, primesc bătaie. Falanga se
desfăşura la porunca domnitorului prin intermediul baş-ciohodarului
(şeful gărzii palatului). Condamnatul era pus pe o rogojină (de obicei la
scara domnească); dacă era dintr-o clasă de sus, pe rogojină se
punea un postav roşu. O vergea groasă de lemn, la mijloc cu două
găuri, prin care se băga o funie înnodată, se trecea sub amândouă
picioarele, apoi se răsucea funia până se alăturau tălpile penitentului.
Se trăgea cu o măciucă231. Alte pedepse erau gherlele (un loc strâmt,
mic, un sicriu de lemn, lipsit de aer şi lumină, un adevărat mormânt, în
general pentru nesupuşi), costrunul (cătuşe pentru gât, picioare, mâini,
cu lanţ de legătură care te silea să stai pe vine şi să nu te poţi mişca),
fiarele de pedeapsă (cu ghiulele grele şi groase, lanţ la mijloc cu
ghiulea de cca. 30-50 kg), cătuşele (grele, ovale, neputinţa de a le
mişca de la încheieturi), butucul (de siguranţă, de pedeapsă, pentru
bolnavi). În timpul lui Caragea se folosea şi spânzurarea de picioare,
228S.I.Gârleanu, Haiducie şi haiduci, p. 49-50

229L. Patachi, Căpitani de cete militare şi haiduci români la începutul veacului al XVIII-lea, în
SAI, 1957, pp. 131-156
230A. Ţintă, Aspecte din…, în SAI, 1957, pp. 169-192
231Gr. Dianu, Istoricul închisorilor din România, p. 174-175; Instituţii medievale. Dicţionar, p.
39; în timpul lui Nicolae Mavrogheni bătaia se efectua în târg, dezbrăcat până la brâu,
condamnatul era bătut cu nuiele pe una şi mai multe străzi. În Moldova, nuielele erau
înlocuite cu un bici rusesc, cnut, cu trei sfârcuri şi la căpătâie cu plumburi. Cei bătuţi trebuiau
să strige: "Cine face ca mine, ca mine să plătească!". Abia la 1863 a fost desfiinţată bătaia
publică.
64
HAIDUCII MOLDOVEI
legarea în ştreanguri şi curmarea corpului sau fierul roşu la tălpi. De

asemenea, s-a menţinut tăierea mâinilor, dar au fost puţine cazuri232.
Nicolae Stoica de Haţeg scria despre lotrii din Banat din timpul
administraţiei austriece şi despre pedepsele pe care imperialii le
puneau în aplicare împotriva lor: "Cu milităria începu hoţia. Nu numai
prin fraimăn tăiaţi, spânzuraţi, ce şi tormente, chinuri ţâţă arsă, trasă,
mâini de vii tăiate, cu roata zdrobite, obraze cu pecete arse, chinuri
erau, capu tescuit, supt unghii ţăpuşă bătea, le smulgea, cu peatră de
moară îi lungea, pieptul le turtea, picătură rea de sus în creştetul
capului picura, dar de vii arşi sau de vii înţăpaţi, curăle fâşii din umeri
pre spate în jos trasă, locul cu var neastâmpărat presărat..."233
Mutilarea este o pedeapsă de sorginte bizantină pentru români,
dar ea provine din vechiul drept roman. Vasile Lupu a fost adeptul
mutilării gradate; astfel primul furt era pedepsit prin biciuire, al doilea
prin tăierea unei urechi, al treilea prin tăierea celeilalte urechi, iar încă
o recidivă însemna spânzurătoarea234.
Cei care îndeplineau pedepsele domneşti erau numiţi călăi,
ocupându-se în special cu condamnările la moarte, dar şi cu bătăile în
pieţe publice. Se numea gâde cel care folosea ştreangul şi gealat cel
care aplica decapitarea. Călăii se alegeau dintre criminali, care astfel
scăpau de pedeapsa cu moartea, sau dintre robii domneşti, ţigani sau
alte neamuri. În timpul lui Alexandru Ghica (1834-1842), călău era un
albanez care apărea în costumul său naţional, încins cu un iatagan.
Avea o leafă de 500 de lei pentru o slujbă de care se fereau românii,
chiar şi cei mai mari tâlhari. Gavril Buzatu (la care ne vom mai referi
într-un capitol următor) avea două ajutoare sub autoritatea sa
nemijlocită. Avea mintean roşu, pantaloni largi, tiviţi, căciulă mare pe
cap, de culoare neagră, cu însemnele morţii (craniu cu două oase
încrucişate). Să amintim faptul că aceşti călăi trăiau ascunşi de lume,
păzindu-se de furia poporului. Erau ocoliţi, afurisiţi şi nu erau primiţi în
biserică235.
Deşi legile erau aspre şi moartea de om era hotărâtă destul de
des de către domn şi divanul său (cu credinţa că fac un lucru necesar
şi chiar o faptă creştinească), ea era evitată de multe ori prin
răscumpărare. Învinuitul plătea el însuşi sau prin rude domnitorului sau
marelui vornic "răscumpărarea capului" şi părţii civile despăgubiri
pentru iertare. Domnul putea refuza răscumpărarea şi iertarea dacă
232 ibidem, p. 170, 172, 175, 176

233 N. Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, p. 203
234 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 313
235 Gr. Dianu, Istoricul închisorilor din România, p. 177-178
65
HAIDUCII MOLDOVEI
considera că învinuitul este un pericol pentru societate. Se plătea în

bani, ocine, animale, stofe sau chiar alienarea libertăţii (sunt multe
astfel de cazuri, spre exemplu un ucigaş în 1727 cere mitropolitului
scăpare şi va fi vecin împreună cu copii săi)236. Oferim câteva
exemple. La 1572, Ioan Vodă întăreşte ţiganului Nicolae un pământ
cumpărat cu 120 de zloţi tătăreşti de la familia lui Toma, când acesta
avea nevoie pentru a-şi răscumpăra capul. La 1615, Nicoară Moţoc,
mare vătaf de Dorohoi, arată că popa Matiaş a scăpat de pedeapsă pe
un fur, plătind la vătăfie un cal şi o iapă. Toma, fiul popei Vişan, a
vândut o bucată de moşie pentru a-şi scăpa capul după un omor. La
1553, în timpul lui Pătraşcu-Vodă, în satul Vianul fusese ucis un evreu.
S-a hotărât să se dea 40.000 de aspri soţiei şi mamei, iar vinovatul
putea fi luat ca rob. Pricinile mari, omorul şi tâlhăria, erau însă
judecate de domnitori, ei fiind judecători supremi237 în cele două ţări
româneşti extracarpatice. Şi atunci când erau tâlhari şi ucigaşi "de firea
cea rea" se trecea la spânzurare sau decapitare, în funcţie de
aparteneţa la o clasă socială sau alta. Vasile Lupu, care a domnit 23
de ani, a trimis la moarte nu mai puţin de 40.000 de oameni238. Este un
număr mare de condamnaţi la moarte, ţinând cont de faptul că
Moldova nu era foarte populată în acea vreme, şi n-au lipsit invaziile
tătăreşti, leşeşti sau cazace care s-au încheiat cu pustiiri şi robiri,
războaie cu muntenii sau transilvănenii, războaie civile. Paul de Alep
era impresionat de această cifră şi arată şi el faptul că pedepsirea era
gradată: bătaie, punere la stâlp, tăierea urechilor şi doar dacă nu se
îndrepta era hotărâtă moartea239. Un fapt care ne poate pune pe
gânduri.
236"Gloaba" era amenda care ajungea în visteria domnească, care se alătura la "plata
sângelui". Gloaba domnească era în funcţie de avere.
237 Prezentăm un astfel de caz: cavalerul Guillbert de Lanoy, ambasador al Franţei în Moldova
şi Lituania a fost jefuit de tâlhari la Cetatea Albă. Hoţii sunt prinşi şi aduşi "cu lanţul în
grumazi", toţi nouă. Domnitorul i-a dat liber să-i omoare, dar francezul, dat fiind faptul că şi-a
recuperat banii, i-a iertat.
238 Gr. Dianu, Istoricul închisorilor din România, p. XII, 2, 4, 8
239 Ibidem, p. 15. Se pare că Vasile Lupu era foarte sever, foarte corect, judeca multe pricini, în
special cele cu păcate capitale, dorea o ţară în care să se poată călători în siguranţă. Recurgea
la martori, făcea recunoaşteri, dădea ordin de tortură. Boierii îi cer să fie mai blând cu
delicvenţii căci rămâne ţara fără oameni, după cum remarca Bandini, misionarul francez.
Mitropolitul cerea adesea graţieri, dar rar se împlineau. În legiuirile lui Vasile Lupu şi Matei
Basarab se simte influenţa bisericii, chiar dacă aceasta nu intervine în ceea ce-i priveşte pe
robi, chiar dacă consideră că este împotriva "dritului" omului, aşa este tradiţia. Boierii sunt în
general privilegiaţi, ameninţarea cea mai mare era acuzaţia de "hiclenie", aspru pedepsită. Cei
ce furau din biserică erau spânzuraţi sau erau arşi de vii.
66
HAIDUCII MOLDOVEI
În timpul lui Mihail Racoviţă, cu mai bine de 50 de ani după

epoca lui Vasile Lupu, situaţia nu părea prea mult diferită: "Pe unii i-au
spânzurat, pe alţii îi ardeau de vii în foc, pe alţii de coaste spânzuraţi,
pe alţii de picioare, cât de groază nu puteai să treci pe uliţa cea mare,
privind atâţia oameni spânzuraţi şi într-un fel şi într-altul şi cu atâţia
morţi ce făceau tâlharilor, tot nu se părăseau"240. În timpul lui
Alexandru Ipsilanti însă nicio pedeapsă cu moartea nu s-a executat.
Cu moartea erau pedepsiţi doar "tâlharii ucigaşi"241.
Alexandru C. Mavrocordat "Delibei", domn al Moldovei în 1783,
era îngrijorat de proliferarea tâlhăritului şi însărcinează o comisie să ia
măsuri împotrivă. Ordonă, de asemenea, ca ucigaşii aflaţi în temniţe şi
ocne să se spânzure pe locurile unde au făcut uciderile "spre vederea
şi a altora". Hoţii de vite să fie pedepsiţi cu temniţă şi bătaie. Pentru a
doua tâlhărie erau bătuţi pe străzile Iaşului şi apoi erau trimişi la ocnă.
Gazdele de tâlhari şi ucigaşi primeau aceeaşi pedeapsă ca şi tâlharii,
căci fără îndoială nu existau tâlhari fără gazde242.
După ridicarea lui Tudor, haiduci şi panduri acţionau în cete în
munţi şi păduri. Constantin Grecu, care avea ceată pe valea Buzăului,
este spânzurat de turci împreună cu alţi haiduci din Câmpulung. Într-un
document contemporan evenimentelor se spunea: „Aproape nu trece
nici o zi fără să se aducă haiduci în capitală ca să fie spânzuraţi sau
decapitaţi”243. Tot în acea perioadă sunt spânzuraţi Dinu Harambaşa şi
Stan Bălosu, foşti oşteni ai lui Tudor, iar în 1826 sunt executaţi Simion
Mehedinţeanu şi Gheorghe Cuţui, foşti căpitani ai lui Vladimirescu la
1821. Nicolae Grozea îşi începe haiducia în aceşti ani împreună cu
Ioniţă Tunsul, dar, după câţiva ani de haiducie este rănit într-o luptă în
pădurea Drăgăneşti, prins şi din ordinul căpitanului Mihalache Cincu
este decapitat, deşi fusese luat prizonier244.
În Muntenia, în timpul domniilor regulamentare nu s-a mai
executat nicio pedeapsă cu moartea, deşi ea a rămas în vigoare.
Ultimii doi executaţi au fost doi greci din Eterie care au complotat
împotriva domnitorului, spânzuraţi în Târgul Moşilor, în zi de
sărbătoare, cum era tradiţia245.
240 Gr. Dianu, Istoricul închisorilor din România, p. 27

241 Instituţii feudale. Dicţionar, p. 299
243Documente privind istoria României din colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki (serie nouă), Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1965, p. 1047-1048

244S. Iancovici, Materiale privitoare la haiducia lui Tunsu şi Grozea, în „Studii privitoare la
istoria modernă, II, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965, pp. 150-153
67
HAIDUCII MOLDOVEI
După cum am menţionat anterior, pedeapsa pentru tâlhari era

moartea prin spânzurare, decapitare sau tragere în ţeapă. Dar tâlharii
şi haiducii erau uneori ţinuţi în temniţă pentru a fi chinuiţi, pentru a se
obţine informaţii despre tovarăşii lor sau despre comori ascunse. În
temniţă a stat şi Corbea:
„Frunză verde de măcriş
În temniţă la Opriş
Zace vere, zace dragă,
Zace Corbea tâlharul”.246 Sau Mârza, fostul general al
lui Mihai Viteazul:
„Strigă, Doamne, cine strigă?
Strigă Mârza din temniţă…”247
În piesa de teatru folcloric „Banda lui Bujor”, care circulă încă
pe valea Bistricioarei nemţene, haiducul cântă:
„Şi-am zis verde matostat,
Maică rău m-ai blestemat
Să-mi petrec viaţa legat,
De poteri înconjurat.
Azi e zi de sărbătoare,
Lumea toată-i la plimbare,
Numai eu stau la închisoare,
Lanţ la mâini, lanţ la picioare…”248.
Încă din secolul al XVII-lea erau trimişi la ocnă cei ce jefuiau la
drumul mare, bigamii şi siluitorii. Cele mai cunoscute erau ocna
părăsită de la Telega, pentru cei trimişi la muncă silnică pe viaţă şi
Ocnele Mari, pentru cei "cu soroc mărginit"249.
246B.P. Hasdeu, Soarele şi luna…, p. 252; într-o altă variantă a baladei se spunea despre Corbea
că:
„Şade-n apă
Până-n sapă
Şi-n noroi
Pân’ la ţurloi,
Cu lacăte pe la uşe
Cu mâini dalbe în cătuşe”. (Toma Alimoş. Balade haiduceşti, p. 12)
247Ibidem, p. 259
248Mărturie orală de la Constantin Ceapă de 61 de ani în 2011, din satul Bradu, comuna
Grinţieş, judeţul Neamţ. Pentru boieri, pe timpul lui Barbu Ştirbei s-a făcut închisoare la
mănăstirea Arnota.
68
HAIDUCII MOLDOVEI
Iancu Jianu a fost încarcerat odată şi a scăpat cu aurul fraţilor

săi. Apoi este prins şi trimis
la ocnă la Telega, de unde
evadează şi se întoarce cu
40 de cetaşi pentru a-i
elibera şi pe ceilalţi ocnaşi
în frunte cu Nicola Abras,
fratele său de cruce
sârb250.
Nicolae Grozea a
evadat de mai multe ori din
închisoare, cel mai adesea
simulând boala, de la Iaşi,
din Bucureşti. A scăpat şi
din ocna Telega împreună
cu alţi 12 deţinuţi, urcându-
se pe un „crivac” ce era
coborât în salină. Telega
avea o adâncime de 74-75
m şi se considera aproape
imposibil de scăpat251.
Cârjaliul a fost
întemniţat la Iaşi la 1821 şi
ca să scape a făcut ca
Baba Novac în celebra Haiducul la spânzurătoare, ilustraţie din
baladă a eliberării lui Gruia: nuvela „Iancu Jianu, căpitan de haiduci”, de
a aruncat cu bani pe jos, ca N.D. Popescu, 1893
să atragă santinele, dar
fără succes252.
De la Târgu-Ocna au scăpat în 1894 celebrii bandiţi Zdrelea şi
Mărunţelu, o prezenţă cotidiană în presa acelor vremuri cu loviturile lor
îndrăzneţe, cu uşurinţa cu care scăpau de poteri253.
250P. Pandrea, Iancu Jianu, p. 61-65; S. Iancovici, Iancu Jianu şi Nicola Abras, în „Studii. Revistă
de istorie”, tom 20, nr. 4, 1967, pp. 681-690
251S.I. Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, p. 62
252 J.A. Vaillant, La Romanie au histoire, langue, literature, ortographie, statistique de Romans,
III, Paris, 1844, p. 248

253G. Constantinescu, Banda lui Zdrelea-Mărunţelu terorizează Bucureştiul, în „Historia”, an XI,
nr. 111, martie 2011, Bucureşti, pp. 50-52

69
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi Ion Florea a scăpat din ocnă, de la Doftana, împreună cu alţi

14 deţinuţi, spărgând stratul de sare şi trecând prin opt metri de
pământ. Doi ocnaşi sunt împuşcaţi, dar ceilalţi fug şi sunt pierduţi de
paznici254.
Pantelimon Toader a
scăpat din temniţă de la Piatra-
Neamţ împreună cu tovarăşul
său Iov, fugind cu tot cu un
temnicer şi la fel procedează şi
Gheorghe Coroi, care, la 13
august 1935, fuge din
penitenciarul din Botoşani
împreună cu santinela255.
Condamnat la 25 de ani
de muncă silnică, Niculiţă
Negrescu, zis Baltă, din banda
cunoscuţilor fraţi Baltă din
judeţul Neamţ, reuşeşte să
evadeze spectaculos din
penitenciarul Piatra,
reîntorcându-se în codru în
vara lui 1942256.
Omul din popor, omul
simplu, omul asuprit de
stăpânire, de boieri şi de ciocoi,
Imagine din ocnă pe la 1845, stampă
de români şi de străini, aştepta
pe cineva să-l „mântuie”, aştepta
un salvator.
Acesta putea fi chiar unul din mijlocul lor, iar ţăranul aştepta ca
acesta să poarte lupta în locul său, cei mai mulţi adoptând postura de
simplu spectator. Din această poziţie el admira eroismul, elogia
îndrăzneala şi faptele nobile şi plângea tragismul vieţii haiducului.
Acesta ducea o viaţă de proscris, în afara legilor, urmărit de poteri şi
mereu cu spectrul morţii deasupra capului.
Viaţa tâlharului, viaţa haiducului, nu era una obişnuită şi prea
puţini apucau să îmbătrânească. Să-l amintim totuşi pe Fulga:
254N. Vornicescu, A. Sever, În afara legii – Ion Florea, Ed. Junimea, Iaşi, 1976, p. 6
255E. Şendrea, Istoria pe placul tuturor, p. 276
256Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamț, vol. I, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț,
2007, p. 266
70
HAIDUCII MOLDOVEI
„Fulga moţul,
Fulga hoţul,
Fulga hoţ bătrân,
Fur bătrân şi
ceapcân…”257
Pantelimon Toader
Adumitroaie din Răuceşti,
judeţul Neamţ, haiduc pe la
începutul veacului al XX-lea, a
fost prins, judecat şi achitat,
„reabilitat”, şi a redevenit
gospodar în satul său, sfârşind
de moarte bună în casa lui258.
Iancu Jianu a fost încarcerat o
dată, a fost apoi în ocnă la
Telega, a fost aproape de
ştreangul spânzurătorii, apoi
într-o temniţă turcească, dar a
sfârşit de moarte bună în casa
sa făcută ca o adevărată
fortăreaţă în cătunul Chilii din
Oltenia de sud259. Dar cei mai
mulţi mureau de „moarte
voinicească” în luptă sau la
spânzurătoare, căci asta era
sortit tâlharului şi haiducului, doar
Moartea lui Radu Anghel, ilustraţie
dacă era de viţă, avea dreptul la
dintr-o nuvelă de N.D. Popescu
moarte prin decapitare. Lui
Corbea haiducul, Vodă îi propune
să se însoare cu „jupâneasa Carpena” – ţeapa260.
Moartea haiducului a impresionat pe contemporani şi a apărut
ilustrată în numeroase opere populare sau culte. Omul din popor
deplângea soarta haiducului:
257G.D. Teodorescu, Poezii populare române, ed. a II-a, Bucureşti, 1982, p. 572
258M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968; a murit de cancer la 15
ani după ce a fost achitat şi a scăpat de închisoare.
259P. Pandrea, Iancu Jianu, în „Magazin Istoric”, an I, nr. 6, septembrie 1967, Bucureşti, pp. 61-
65
260G.D. Teodorescu, Poezii populare române, ed. a II-a, p. 602
71
HAIDUCII MOLDOVEI
„Vai! Sărmanul voinicul!

Sărăcuţ, amar de el!
Căci păcatul l-a gonit,
Cu moartea l-a pedepsit!”261. Sau să amintim şi sfârşitul
cântecului lui Radu Anghel de la Greci:
„Frunză verde bob năut
De ce mi l-aţi omorât?
Că Radu rău n-a făcut,
Lua bani de la bogaţi
Şi-i da la cei săraci
Să-şi cumpere boi şi vaci”262.
Costache Negruzzi scria la 1837 în „Jurnal de ambe sexe”:
„Cârjaliul, creat de Puşkin a fi un tâlhar a la Salvator Rosa, a fost un
hoţ foarte nepoetic. Ştim atât că groaznicul Cârjaliul, care, scăpat de
ţeapa turcească, nu scapă de spânzurătoarea moldovenească, unde
muri prozaiceşte la 1824”. Ion Pietraru a fost spânzurat în 1839 după
ce o perioadă această pedeapsă fusese abolită. A fost reluată în
domnia lui Mihail Sturdza din cauza ridicării mai multor bande de
tâlhari263.
Ştefan Bujor a fost şi el spânzurat în 1811, iar tovarăşii săi,
boierii Ilie Catargiu şi Constantin Cantacuzino, au fost decapitaţi264.
Tragicul său sfârşit apare în nuvela haiducească a lui N.D. Popescu,
intitulată chiar Moartea lui Bujor, dar mult mai frumos în poezia
populară culeasă de V. Alecsandri, unde haiducul apare urcând pe
scara eşafodului, pe „scara hoţilor/ calea neagr-a morţilor”265.
Haiducul ştia că îmbrăcase „o cămaşă a morţii”, cum spunea
Tudor Vladimirescu la 1821, şi că felul său de viaţă nu putea să-i
aducă decât moartea, mai devreme sau mai târziu. Vasile cel Mare
răspundea unui boier pe care tocmai îl jefuise: „Apoi, cucoane, eu
voinicind am să mor!”266. Costache Negruzzi aminteşte într-un articol
din 1840 pe marii haiduci ai Moldovei: Vasile cel Mare, Ştefan Bujor,
Ion Pietraru, fiecare cu „epohele lor”. Sfârşitul lor a fost unul bineştiut:
„Fiecare au murit cum i se cere unui viteaz, de sabie sau de
ştreang”267.

262F.Chirea, Cumpăna haiducului, p. 25
263Gh. Ungureanu, Mai fără milostivire ca oricare altul, p. 89
264I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p. 257
266M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, p. 185
267 „Dacia literară”, nr. 1, Iaşi, 1840, p. 122
72
HAIDUCII MOLDOVEI
Poterile. Arnăuţii. Dorobanţii şi jandarmii
Încă de la apariţia haiducilor în spaţiul românesc, autorităţile au

fost nevoite să asigure trupe cu care să-i prindă. S-au numit poteri.
Atunci când domnia era autoritară şi ţara prospera economic, trupele
erau regulate, slujitori domneşti, lefegii, români sau străini. Odată cu
accentuarea dominaţiei otomane asupra ţărilor române, trupele
înarmate de care dispunea domnia erau reduse şi pentru prinderea
tâlharilor era necesară întocmirea poterilor cu sprijinul populaţiei. Dacă
cei aflaţi în afara legii erau tâlhari, omul din popor, care se temea de
ei, ajuta poterile, participa la „goanele obşteşti”, dar dacă erau haiduci,
deşi siliţi să se alăture poterii, acţionau fără tragere de inimă, ba mai
mult, le dădeau de ştire haiducilor despre primejdie.
Arnăuţii au o istorie veche în spaţiul românesc. Numele arată
provenienţa lor albaneză. Primele menţiuni datează din timpul lui Petru
Cercel şi Mihai Viteazul a adus în Ţara Românească datorită
depopulării 15.000 de albanezi. În luptele sale a adunat sub steagul
său mulţi balcanici, unii dintre ei fiind albanezi şi care au dovedit înalte
însuşiri militare268.
În timpul fanarioţilor, sistemul ostăşesc la români a decăzut
datorită cerinţelor Porţii şi a domnitorilor din Fanar. Desfiinţarea
armatei a făcut ca domnitorii să se înconjoare cu mulţi lefegii, fie ei
albanezi sau alţi sud-dunăreni, numiţi cu toţii arnăuţi. S-a pierdut
sensul etnic, nu mai este albanezul trecut la islam, nici nu mai este
neferul din trupele otomane269. În cea de-a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, arnăutul devine lefegiul sud-dunărean în slujba fanarioţilor,
cu veşminte "arnăuţeşti" şi cu căpetenii greceşti270.
Fanarioţii au folosit arnăuţi pentru paza lor personală, pentru
paza boierilor-dregători sau a agenţilor consulari străini. De ei s-au
folosit şi pentru înăbuşirea unor răscoale sau pentru prinderea
tâlharilor şi haiducilor. În perioadelor de instabilitate politică datorată
războaielor sau lipsei banilor pentru plata lefilor, arnăuţii s-au răsculat
sau au făcut bande să jefuiască. La 1769-1774, o perioadă de anarhie,
n-au lipsit bandele şi jafurile, iar la 1810, odată cu desfiinţarea
spătăriei, arnăuţii rămaşi fără slujbe s-au organizat în bande de
tâlhari271.
268 Instituţii feudale ale Ţărilor Române. Dicţionar, p. 25-26; P. Otu, Cuvânt înainte, în C.
Neagoe, Arnăuţii în Ţările Române, Ed. Ars Docendi, Univ. din Bucureşti, Bucureşti, 2010, p. 5
269 Instituţii feudale ale Ţărilor Române. Dicţionar, p. 318
270 C. Neagoe, Arnăuţii în Ţările Române, p. 30
271 Ibidem, p. 55-56
73
HAIDUCII MOLDOVEI
Călătorii străini îi remarcă pentru îmbrăcămintea lor exotică,

pentru faptul că sunt singurii înarmaţi din Moldova şi Ţara
Românească. B. Haquet, la 1789, prezent în Moldova la curtea lui
Giani Ruset, vede îmbrăcămintea turcească a arnăutului şi că este
înarmat cu flintă şi "la brâu are două pistoale până la trei pistoale şi un
hanger..."272. C.F. Reinhard scria că "singurul corp cu înfăţişare
militară sunt arnăuţii care formează garda domnului, sunt aventurieri
streini ataşaţi persoanei sale. Cea mai mare parte sunt albanezi,
jumătate turci, jumătate creştini"273. Ludwig von Strumer, în a sa
"călătorie prin Transilvania şi Ţara Românească" la 1816, ajunge la
curtea lui Caragea şi vede pe cei 60 de arnăuţi din garda domnului,
ortodocşi, "îmbrăcaţi în roşu şi purtând pe cap tichii albaneze"274.
La 1821, printre căpeteniile Zaverei, în tabăra lui Tudor sau
Ipsilanti, sau şi într-o tabără şi în alta, au fost comandanţi de arnăuţi ca
Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, Ianache Farmache sau Stoian
Inge. Dar efortul lor pornit din patriotism sau din dragoste de bani sau
aventură, n-a fost unul unitar şi nu s-a repurtat succesul aşteptat. Mai
mult, jafurile arnăuţilor din Eterie au înspăimântat pe turci, pe evrei, pe
boieri, călugări, dar şi ţărani. Dar asupra anului 1821 vom mai reveni
pe larg.
După Zaveră, cu toate că au fost multe jalbe boiereşti sau
călugăreşti în Moldova pentru izgonirea arnăuţilor din ţară, Ioniţă
Sandu Sturdza a strâns după plecarea turcilor "vânători şi arnăuţi",
formând un fel de miliţii pentru menţinerea ordinii, iar în Ţara
Românească au fost împărţiţi pe judeţe şi li s-a dat în seamă
"prinderea tâlharilor"275.
Încă din timpul lui Codreanu (tradiţia spune că a trăit pe la
jumătatea secolului al XVII-lea) poterile au început să-i cuprindă şi pe
arnăuţi (de origine albaneză). Ei au devenit o „guardie domnească”,
îmbrăcaţi în haine „din fir”, care au fost folosit şi de Agie. Unul dintre
cei mai vestiţi comandanţi de arnăuţi a fost Bimbaşa Sava, care avea
şi un cântec popular:
„Frunză verde, şa la la,
Sava Bim-başa276”.
272 Călători străini..., X, I, p. 840

273 Călători străini...Secolul XIX, vol. I (1803-1821), p. 256
274 Călători străini...Secolul XIX, vol. I (1803-1821), p. 716
275 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele Apusului,
vol. II, Extracte din corespondenţa ambasadorilor prusieni la Constantinopol şi Sankt

Petersburg cu privire la ţările române, Bucureşti, 1896, p. 718; I.P. Liprandi, Scurtă istorie a
Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, în "Călători străini. Secolul XIX", s.n., vol. II, p. 294
276V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 106; Gh. Bezviconi, Despre haiduci, p. 12
74
HAIDUCII MOLDOVEI
Oamenii din popor nu-i iubeau pe poteraşii care erau oamenii

stăpânirii, mai ales dacă erau străini:
„Iar Leonti Arnăutul,
Dorobanţi romănăţeni dintr-o poteră la jumătatea secolului XIX
Înghiţi-l-ar pământul”277.
În Moldova, în timpul fanarioţilor erau şi mercenari localnici -
"ce erau cu leafă de ţară". Numele este polonez - panţir - şi acest corp
de oaste a fost înfiinţat de Grigore al II-lea Ghica în 1727-1727. Erau
slujitori la isprăvnicii şi erau folosiţi şi în poteri. În 1827, la Iaşi, spre
exemplu, erau 156 de panţiri. După 1821, turcii alcătuiesc nişte trupe
de neferi pentru paza domnitorilor datorită necredinţei arnăuţilor, câte
un corp de 50 de neferi conduşi de un tufecci-başa278.
Poterile lui Matei Ghica l-au prins pe Codreanu după ce acesta
haiducise timp de 20 de ani. În timpul fanarioţilor, neexistând trupe,
doar lefegiii curţii, se instituiau poteri pentru prinderea haiducilor.

278 Instituţii feudale ale Ţărilor Române. Dicţionar, p. 318
75
HAIDUCII MOLDOVEI
În timpul lui Alexandru Mavrocordat, divanul ţării era foarte

îngrijorat de tâlhari şi cere să se aleagă slujitori, „oameni vrednici”,
care „cu armele lor şi cu zapcii dintre dânşii să se rânduiască pe
locurile unde se vor socoti cu trebuinţă ca prin marafetul ispravnicilor
de acolo să umble după tâlhari şi să-i prindă”279.
În Banatul anexat de habsburgi la 1716, pentru prinderea
lotrilor erau constrânse satele să participe cu oameni. Unul dintre
conducătorii lotrilor bănăţeni, Adam, face cunoscut prin sate să nu
tragă oamenii în lotri, căci nici ei nu trag în săteni, ci îi ajută pe ţărani
împotriva stăpânirii280.
Mulţi dintre haiduci au fost ucişi în lupte drepte sau cu trădare.
Să amintim pe Andrii Popa despre care Vasile Alecsandri nota: „Acest
hoţ a cutreierat ţara timp de 7 ani fără a-l prinde vreo poteră”. Unchiul
autorului, Mihail Cozoni, a întocmit în 1818 o poteră şi într-o luptă unu
contra unu l-a ucis pe haiduc la Valea Seacă din fuga calului281.
Belecciu, spaima văii Tazlăului, a înfruntat pe căminarul
Dumitrache Ruset într-o luptă dreaptă cu sabia, dar a fost învins.
Boierul nu l-a omorât, dar i-a prezis o moarte grabnică, la fel ca a
fostului său tovarăş, Ilie Petralifu, neam de boieri. Prins de arnăuţii
domniei, Belecciu a fost spânzurat în 1802282. După 1821 se
înmulţesc bandele de haiduci şi turcii, cu sprijinul stăpânirii
pământene, au luat ca prime măsuri uciderea marilor căpetenii de
panduri pentru a se rupe legăturile cu masele populare şi sunt trimise
trupe de turci şi arnăuţi, căci exista pericolul de pactizare a poporului
cu haiducii şi o nouă ridicare la luptă. Mai mult, unii dintre panduri
devin oameni ai stăpânirii283.
Tunsu este împuşcat de poteră pe podul Grozăveşti. Rănit,
este dus în arest, dar nu trădează pe nimeni şi arată că nu are niciun
ban284. Vestitul Gheorghe Gheorghelaş, moşnean din Ţoca, judeţul
Buzău, a fost împuşcat în 1827 de ceauşul Ştefan285.
Haiducii lui Grozea nu trăgeau în ţăranii din poteri şi de aceea
căpitanul Mihalache Cincu îi băga în faţă pe ţărani, ca pe flancuri să
279Instituţiifeudale ale Ţărilor Române. Dicţionar, p. 374

280 A. Ţintă, Aspecte din…, în SAI, 1957, pp. 169-192
282R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, p. 108; E. Şendrea, Istoria pe placul tuturor, Ed. Vicovia,
Bacău, 2011, p. 234

283I.I.Neacşu, Haiducia în Ţara Românească între 1822-1828, p. 225
284S. I. Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, p. 57
285I.I. Neacşu, Haiducii din Ţara Românească între anii 1822-1828, în SAI, XI, Bucureşti, 1968, p.
229
76
HAIDUCII MOLDOVEI
acţioneze oamenii săi şi să-i poată încercui şi prinde286. Un istoric care

s-a concentrat asupra vieţii lui Iancu Jianu nota: "O notă aparte a
conduitei haiducului consta în ocrotirea celor săraci şi lipsiţi de
apărare, în cruţarea locuitorilor încadraţi cu forţa în poterile trimise
împotriva haiducilor"287.
În cântecele populare
haiducul apare ca fără teamă
de poteri, precum Radu Anghel
de la Greci:
„Las’ să fie f… în cruce,
Că nu-s nevastă cu conci,
Cu potera să nu poci,
Ci sunt voinic cu comănac,
Cu şapte poteri mă bat…”288,
iar Vasile cel Mare spune:
„Las’ potera să m-ajungă,
Sunt voinic cu căpeneag,
Că-s voinic, nu-s blăstămat,
Ştiu poterii ce să-i fac”289.
În epoca modernă a
apărut la început dorobanţii,
aleşi dintre oamenii
pământului, iar apoi instituţia
jandarmeriei care va înlocui pe
poteraşii arnăuţi, dar ţăranii o
vor numi tot poteră şi ei vor fi
din nou constrânşi să participe Dorobanţ însărcinat cu paza comunelor
la acţiunile lor. în Muntenia, gravură de la 1855
286S.I.Gârleanu, Haiducul Nicolae Grozea, Ed. Militară, Bucureşti, 1968, p. 29

287 P.E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1998,
p. 48
289Legende populare româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 197; dar, de cele mai multe
ori, potera este un motiv de teamă, de grijă, precum avea Ion Darie:
„La copacu’ cu doi craci/ Şede Darie Pomohaci/ Ce stai, Darie, supărat/ Şi aşa îngrijorat?/ Cum
n-oi sta eu supărat/ C-o intrat potera-n sat,/ Potera de arnăuţi/ Mai la deal de Rădăuţi?” (I.
Filipciuc, Şi pietrele curg, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1985, p. 132)
77
HAIDUCII MOLDOVEI
În rândul jandarmeriei erau mulţi fii de ţărani, cu simpatie faţă

de haiducii apărători ai ţărănimii.
Jandarm rural şi jandarm pedestru, stampă
Nu e de mirare că haiduci iubiţi de popor precum Ion Florea,

Pantelimon Toader sau Gheorghe Coroi scăpau mai întotdeauna de
poteri şi uneori chiar în mod ce părea miraculos. Ultimul numit,
haiducul botoşănean Gheorghe Coroi, este văzut de cunoscutul
reporter al perioadei interbelice F. Brunea-Fox ca un gangster de tipul
celor occidentali, la modă în acea perioadă, care mituia pe jandarmi,
avea agenţi pentru ponturi, tăinuitori, gazde, semnalizatori. Beneficia
de sprijinul populaţiei şi al autorităţilor de rang inferior. Dar a ucis într-o
încăierare doi jandarmi şi din acest motiv putea să ajungă să fie vânat
de colegii lor de peste tot. Astfel a cerut ajutorul marelui ziarist precum
a făcut nu cu mulţi ani înainte Pantelimon Toader, care a primit
sprijinul lui N.D. Cocea şi a fost achitat290.
Andrei Budac din Cârţişoara vine din munte, se opreşte la o
crâşmă, dar cârciumarul anunţă autorităţile, vin jandarmii şi îl
împuşcă291.
290F. Brunea-Fox, Reportajele mele – 1927-1938, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 21

291V. Cărăbiș, Poezii populare româneşti, p. 71
78
HAIDUCII MOLDOVEI
Bălan din munţii Neamţului, care a haiducit până în perioada

interbelică, a fost urmărit de jandarmi şi a scăpat de mai multe ori. S-a
pus pe capul său un premiu mare şi n-a mai fost nevoie de jandarmi, l-
a omorât un ţăran cu securea şi a luat recompensa292. Gafiţa, care îşi
avea sălaşele în zona muntelui Ceahlău, a fost împuşcat pe pârâul
Gâşteni din comuna Ceahlău împreună cu iubita sa, o tânără femeie
chiar din acel sat293.

293Mărturie de la IonŢigănici, sat Schit, com Ceahlău.
79
HAIDUCII MOLDOVEI
Haiducii şi însuşirile lor suprafireşti. Credinţe şi superstiţii

populare
Balada şi cântecul popular haiducesc au fost o creaţie a
geniului popular – au dus la mitizarea unor figuri vestite ale luptei
împotriva cotropitorilor şi asupritorilor, fie ei pământeni sau străini. A
fost o răzbunare a ţăranului împotriva turcului, împotriva ciocoiului, a
boierului fără inimă, împotriva tătarului sau cazacului, o victorie a
Binelui împotriva Răului. Haiducul devenea reprezentantul Binelui şi
pentru a înfrânge forţele, mai întotdeauna mai numeroase, ale Răului,
omul din popor a dăruit eroului său însuşiri supranaturale. Şi,
evidenţiem aici, acesta a fost un alt mod prin care el a făcut
diferenţierea între haiduc şi tâlhar. Doar haiducul putea avea astfel de
calităţi.
Despre Iovan Iorgovan, balada spunea:
„Cu trupul e fermecat,
Nici de gloanţe nimerit,
Nici de lance-n piept rănit”294.
Golea, haiducul din munţii Banatului, spunea:
„Că pe mine nu mă strică
Nici fierul, nici oţelul,
Ci numai argintul”295.
Ştim care i-a fost moartea lui Pintea, ucis de notabilii oraşului
Baia-Mare, cu vicleşug. Omul din popor era şi el de părere că un astfel
de voinic nu putea fi învins oricum, ci doar împuşcat „cu trei fire de
grâu sfânt, lângă acestea un plumb de argint, subsuoara de-a dreapta,
că acolo-i era puterea”296.
Despre Stanciul se spunea că prindea gloanţele cu palma297.
Calul haiducului este de multe ori năzdrăvan, precum cel al
haiducului Corbea, care sare zidul până la temniţa unde este stăpânul
său şi îl salvează298. Cal năzdrăvan avea şi Mihu Copilul, care-i anunţa
primejdiile, vestind apropierea lui Ianuş Ungurean299. Radu Anghel de
la Greci ne apare ca un voinic peste firesc:
„Pun mâna pe durda mea
Şi bag gloanţe cu mâna
294G.D. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885, p. 290

298 G.D. Teodorescu, Poezii populare române, ed. a II-a, Bucureşti, 1982, p. 594
80
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi iarba cu chivăra”300.
Despre Darie se spunea că
ştie "iarba fiarelor", că a luat apă
de la „şapte iordanuri”, nafură de
Paşti de la şapte biserici şi de
aceea nu putea fi prins şi despre
Stoian Şoimul se spunea că e
fermecat301. Se spune că Darie ar
fi spus iubitei sale:
De mine puteţi afla
Moartea mea din ce va sta:
Din trei fire de grâu sfânt,
Dintr-un glonţ mic de
Radu Anghel, stampă Ilustraţie din

nuvela „Corbea” scrisă de T.M.
Stoenescu, 1893
argint”302.
Haiducii cei mari, ştiau
oamenii din popor, nu puteau fi
ucişi de gloanţe obişnuite, ci doar
de aur şi de argint, puteau prinde
gloanţele cu mâna, iar copiii
botezaţi de haiduci erau viguroşi303.
Iarba fiarelor sau iarba fierului, spun
vechile legende ale românilor, le
ştiau puţini oameni: solomonarii,
bătrânii ciobani şi tâlharii cei vestiţi:
„Tâlharii merg la furat cu iarba
fierului, aceea rupe fierul. (…)

301E. Şendrea, Istoria pe placul tuturor, p. 251; Gh. Bezviconi, Despre haiduci, p. 5
302 I. Filipciuc, Şi pietrele curg, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1985, p. 132; legenda spune că
purta glonţul într-o năframă la piept, dar iubita sa, o călugăriţă l-a vândut unui poteraş.
303D. Caracostea, O. Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p.
272
81
HAIDUCII MOLDOVEI
Este un fel de iarbă a tâlharilor, care descuie toate încuietorile, nimeni

n-o cunoaşte, numai dihorul. (…) Cu iarba fiarelor de dai mâna cu-n
om bogat, vin toţi banii de la acela la tine”304. Se mai spunea că
„bandiţii” erau protejaţi de amulete miraculoase: mână de mort, degetul
cel mic de la mort sau un alt ciolan de mort305.
Continuăm să spicuim din culegerile de folclor ale Elenei
Niculiţă-Voronca descoperite în Moldova şi Bucovina, referindu-se la
tâlhari şi haiduci: „Tâlharii cei mari, pentru ca să nu se prindă plumbul
de ei, se solomonesc, mâncând carne şi bând sânge de prunc care nu
s-a născut din pântecele mâne-sa. Pentru aceasta prind femei şi le
spintecă, sfâşiind copilul de viu”306.
Această credinţă cu urmări reprobabile s-a aflat în atenţia unor
etnologi şi folclorişti. Petru Caraman vorbeşte despre „fiorosul, dublul
asasinat de uz hoţesc pe care-l săvârşeau tâlharii, de o bestială
cruzime – adesea chiar haiducii în cete organizate – şi care consta în
spintecarea de vie a unei femei însărcinate pentru a-i smulge din
pântece pruncul şi a-i tăia membrele superioare, ca să-şi facă aşa-
numita mână moartă, în credinţa că, cu ajutorul ei, vor cufunda în
somn de moarte pe toţi locuitorii casei unde vor merge să prade, dacă
o vor ocoli cu ea. Este unul dintre cele mai cumplite documente ale
sălbăticiei umane fanatizate de superstiţie, pe care-l aflăm atestat, de
altfel, şi la alte popoare contemporane, cât şi la antici”307.
304E. Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, I, p. 389-390

305A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Ed. Grai şi suflet – Cultura Naţională,
306E. Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, I, p. 283
307P. Caraman, De la instinctul de autorientare la spiritul axat pe tradiţia autohtonă. Reflecţii
asupra conceptului despre specificul etnic în literatură ca emanaţie a sursei folclorice, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 87
82
HAIDUCII MOLDOVEI
CAPITOLUL IV - TÂLHARI ŞI HAIDUCI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

PÂNĂ LA SECOLUL FANARIOT
Fără îndoială, hoţi şi tâlhari au fost dintotdeauna în spaţiul

românesc, dar informaţiile despre lumea veche românească sunt
puţine, lacunare, mai ales pentru Moldova şi Ţara Românească. În
Transilvania, intrată sub dominaţie maghiară, mărturii despre
economie şi societate aflăm încă din secolul al XII-lea. Din secolul al
XIII-lea sunt documente care atestă începuturi ale fenomenului
"haiducesc"308. Acest fenomen cunoaşte o recrudescenţă după 1242,
când, în urma năvălirii mongole în regatul maghiar s-a instaurat o
perioadă de nesiguranţă, de instabilitate a autorităţiii centrale. La 1249,
regele Bela al IV-lea dăruia judelui curţii regale, Pavel din neamul
Geregye, mai multe moşii în vestul Transilvaniei pentru meritul de a fi
"nimicit" pe tâlharii şi pe hoţii "care se înmulţiseră peste măsură".309
Aflăm un prim document care face referire la "tâlhari de codru"
în timpul lui Vlad Călugărul în Ţara Românească (cea de-a doua
jumătate a veacului al XV-lea - 1482-1495): "nişte oameni răi care s-au
ridicat unul Tatu Duvalmă din Râjnov şi Secară, încă şi alţi iobagi cu ei.
Şi s-au dus în codrul mare şi s-au făcut tâlhari şi au omorât oameni şi
multă marfă au luat"310.
Termenul haiduc are în istoriografia şi literatura română o
simbolistică aparte. Haiducul este luptătorul pentru dreptate provenit
din rândul poporului asuprit, care jefuieşte pe boieri şi ciocoi şi ajută pe
sărmani. Este eroul cântecelor şi al baladelor populare, idealizat de
literatura cultă a veacului al XIX-lea, fiind evocată în special lupta sa
împotriva fanarioţilor. Dar în lumea veche românească, haiducul n-a
fost întotdeauna eroul justiţiar, ci la început a fost ostaş-mercenar, iar
apoi tâlhar311.
308 Într-un proces din 1213 sunt menţionaţi răufăcătorii care prădau la drumul mare şi chiar
posesiuni nobiliare şi care erau adăpostiţi. (DIR, C, veacurile XI, XII, XIII, I, p. 53-54)
309 DIR, C, veacurile XI, XII, XIII, I, p. 336
310 Gr. G. Tocilescu, 534 documente slavo-române, Bucureşti, 1931, p. 157
311Cercetătorul Traian Ionescu-NIşcov propune o ipoteză interesantă. Haiducii erau în secolul
al XIV-lea o categorie socială de oameni din pusta maghiară care mânau cirezile de vite spre
marile oraşe din Veneţia, Cehia, Moravia sau spaţiul german, într-o perioadă în care comerţul
de vite mari cunoştea o dezvoltare deosebită. Erau recrutaţi din văcari, păstori, iobagi. În
secolul al XV-lea, ţăranii iobagii care trăiau în condiţii grele se refugiau între hăitaşii pustei.
Aceşti hăitaşi duceau o viaţă grea, erau organizaţi în cete, foloseau arme împotriva tâlharilor.
Atunci când comerţul cu vite scade datorită unor restricţii, a unor războaie, haiducii au rămas
fără îndeletnicire şi s-au dedat la jafuri şi vagabondaj. Se spunea că ei au fost printre primii
83
HAIDUCII MOLDOVEI
În 1566, un anume Ştefan, zis Mâzgă, care se considera „os

domnesc”, a strâns cete de haiduci din Transilvania şi cu păstori şi,
„smonind” oamenii, a trecut munţii prin pasul Tulgheş cu gând să-l
răstoarne pe domnitorul Alexandru Lăpuşneanul. Cu oastea sa „de
strânsură” este înfrânt lângă Cetatea Neamţului şi a intrat pe mâna
călăului312.
În spaţiul balcanic, haiducii au apărut înaintea veacului al XVII-
lea şi sunt amintiţi celebrii haiduci-militari, care la sfârşitul secolului al
XVI-lea au participat la ridicarea antiotomană iniţiată de Liga Sfântă.
Lupta lor împotriva asupritorului turc se alătură celei a domnitorului
valah Mihai Viteazul şi cronicarul Szamoskozy îi amintea pe haiducii
Deli Marco, Deli Sava, celebrul Baba (Starina) Novac sau Mihail
Horvath313.
Mihai Viteazul s-a folosit de haiduci în acţiunea de cucerire a
Transilvaniei, dar, stăpân al acestei provincii se plânge de faptul că
pierde iobagi ce trec în rândul haiducilor, după cum aflăm dintr-o
scrisoare adresată împăratului austriac: "iobagii şi slugile tocmite fug
dinaintea dărilor şi trec între călăraşii şi pedestraşii măriei tale, unii
apoi între haiduci"314.
Baba Novac a sprijinit cu haiducii săi pe Mihai Viteazul şi a
întreprins mai multe expediţii de jaf în sudul Dunării, în Moldova şi
Transilvania, devenind unul dintre cei mai importanţi căpitani ai marelui
voievod315. Dar, dincolo de aura eroico-mitică a lui Baba Novac, care a
dat naştere în literatură populară balcanică la numeroase cântece,
care s-au alăturat răscoalei lui Gheorghe Doja şi apoi au început să-şi ofere serviciile militare
ca şi lefegii. (Tr. Ionescu-Nişcov, Haiducia şi cântecele haiduceşti, p. 114)
312Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 192. Despre
haiduci şi hoţi scrie Ian Dlugosz, dar aici trebuie să luăm în seamă faptul că atunci când scria
cronicarul polon în ţara sa erau oşteni cu numele de haiduci şi el a considerat asemănători pe
cei care l-au sprijinit pe Bogdan al II-lea. După lupta de la Tămăşeni (12 octombrie 1449), se
retrage spre sud din cauza armatelor polone şi în zonele montane a adunat cete de haiduci şi
hoţi (praedonum et latronum manus) şi a silit pe Alexăndrel să părăsească ţara. (N. Grigoraş,
Începuturile domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1459), în SCS, Istorie, an VIII, fasc. I, 1957, Ed.
Academiei RPR, Bucureşti, p. 42
313O. Sachelarie, N. Stoicescu coord., Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1988, p. 213; N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p. 172

314 I. Lupaş, Documente istorice transilvane, I, Cluj, 1940,p. 55
315O. Sachelarie, N. Stoicescu coord., Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, p. 213;
într-un document din septembrie 1610 care face referire la Mihai Viteazul se spune că trupele
de haiduci ale lui Baba Novac au ajuns până pe Prut, la Vasileuţi. (DIR, A, Moldova, Veacul XVII,
II, Bucureşti, 1953, p. 318)
84
HAIDUCII MOLDOVEI
poveşti şi balade316, în țările române haiducii au fost soldaţi-mercenari

de origine sârbă (uneori şi maghiară sau bulgară), care au pătruns în
spaţiul românesc ca slujitori ai principilor maghiari317. Despre originea
lui Baba Novac aflăm dintr-o baladă:
"În munţii Catrinului,
În pădurea Pinului,
Odihnia Baba Novac
La umbra unui copac"318.
Baba Novac împreună cu
haiducii săi (peste 2.000 de
români şi sârbi) s-au alăturat lui
Mihai Viteazul şi a întreprins
susţinute acţiuni în sudul Dunării.
În 1595, au ajuns în Balcani, au
atacat Plevna şi Sofia şi au
capturat carele de provizii ale lui
Hasan-Paşa. În 1596, haiducii
conduşi de dalmatinul Deli Marcu,
tovarăş al lui Baba Novac atacă
Cladova, omorând mulţi turci şi
luând pradă bogată319.
Sfârşitul lui Baba Novac
este unul tragic: este prins de
nobilii unguri la Cluj, iar în ziua de
5 februarie 1601, a fost jupuit de
piele, fript de viu şi cadavrul i-a
fost înfipt într-o ţeapă şi expus în
piaţa publică – o moarte cu Corbea la închisoare, ilustraţie din
adevărat haiducească”320. nuvela „Corbea” scrisă de T.M.
Stoenescu, 1893
316Ciclul „Novăceştilor” este poate cel mai amplu reprezentat sub raport mitic şi cuprinde 90
de cântece tipice şi circa 50 de variante – R. Vulcănescu, Mitologie română, pp. 587-588
317Spre exemplu, Baba Novac apare ca haiduc sârb, slujitor al principelui maghiar, apoi soldat
şi căpitan al lui Mihai Viteazul, rănit la Mirăslău, ars pe rug de unguri – ibidem, p. 588
318 B.P. Hasdeu, Baba Novac, în "Columna lui Traian", aprilie 1876, p.155. Din această revistă
aflăm şi originea lui Gheorghe Raţă: era născut la Salankemen.

319A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V, Bucureşti, 1927, p. 190; N. Iorga,
Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, Bucureşti, 1968, p. 209

85
HAIDUCII MOLDOVEI
Un căpitan al lui Mihai Viteazul, văzut de popor ca unul dintre

primii haiduci, a fost Mârza şi din versurile anonime transpare
dramatismul vieţii haiducului: poterile, temniţa, ştreangul. Una dintre
baladele închinate lui începe astfel:
„Strigă, Doamne, cine strigă?
Strigă Mârza din temniţă…”321
Răsunetul faptelor de arme ale căpitanilor lui Mihai Viteazul,
unii dintre ei provenind din ţări balcanice, s-a păstrat mult timp după
moartea marelui voievod. Ei au luptat alături de alţi voievozi moldoveni
sau munteni şi faptele lor au fost considerate de popor ca haiduceşti şi
amintim pe Baba Novac (deşi murise la 1601), Corbea sau Mârza. Într-
un document oficial, căpitanii lui Mihai sunt amintiţi în 1614, ca
sprijinitori ai lui Ştefan Tomşa: Mârza, Ghieţea şi Raci322. Gheorghe
Raci sau Raţ, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, era de origine
sârbă şi a devenit pentru moldovenii de la începutul veacului al XVII-
lea celebrul haiduc Gheorghe Raţă323. Într-un document din 1617
aflăm că fostul general al lui Mihai, Gheorghe Raţă, este căpitan de
haiduci care au jefuit ţinutul Vrancei - "au robit şi au ars"324.
Căpitanul Deli Marco, unul dintre haiducii lui Mihai Viteazul, cu
rămăşiţele corpului său de oaste s-a alăturat lui Radu Şerban325.
Prezentăm în continuare o legendă aflată dintr-o revistă
sătească veche, completată şi din spusele unor săteni de pe valea
Bicazului. Se spune că Onu era un ardelean care trăia în Giurgeul
Ciucului, într-un sat românesc, deşi aici au fost puşi secuii, care şi-au
întins „scaunele” lor în jurul Sân-Miclăuşului. Urmaşii lui ştiau că era
din Voşlobeni, un sat care s-a păstrat curat românesc până astăzi în
mijloc de secuime. Atunci când olahul Mihai (aşa cum i-au zis ungurii
lui Mihai Viteazul) s-a ridicat cu oştime împotriva craiului Bathory, mulţi
dintre ardeleni s-au alăturat celor din neamul lor în lupta pentru
Transilvania şi apoi pentru Moldova. Onuţ arătase de mic drag de
codru şi dovedise iscusinţă la capcane, şfăcuri şi alte puitori. Ştia să
folosească cu măiestrie arcul şi chiar arbaleta şi sâneaţa,iar conţii din
neamul Lazăr îl chemau atunci când organizau vânători de seamă şi
invitau pe marii magnaţi unguri.
Onu Vânătorul, după cum fusese numit, s-a alăturat lui Mihai
Viteazul şi a fost primit în trupa de cercetaşi alcătuită din vânători şi
321B. P. Hasdeu, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, Ed. Saeculum I.O.,
322M. Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1965, p. 27
324 A. Bodale, op. cit., p. 38, nota 16
325N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, p. 172, nota 158
86
HAIDUCII MOLDOVEI
haiduci, atunci când s-a pregătit expediţia spre Moldova. Onu a fost în
fruntea trupelor care s-au îndreptat către Iaşi şi a trăit fericirea de a fi
printre cei care au făcut „unirea”. Dar erau prea mulţi cei care nu
vroiau o stăpânire românească peste ceea ce fusese cândva Dacia. Şi
Mihai Viteazul a pierdut bourul, vulturul şi leul, ce se uniseră pentru
scurt timp pe o singură pecete. Onu a trebuit să fugă, să se ascundă; îl
căutau oamenii nobililor unguri din Giurgeu şi a trecut munţii în
Moldova. S-a oprit şi şi-a făcut un covru dincolo de izvoarele Bicazului,
lângă un izvor, sub o culme, nu departe de stâncile Ceahlăului.
Oamenii locului nu erau prea mulţi: păstori, plăieşi, vreun vânător sau
haiduc ori vreun sihastru anistuit prin codru. Au fost uimiţi de tânărul ce
lovea mistreţul cu foc de departe, ce purta pe mână un topor cu coadă
lungă, ce-i zicea baltag, şi care avea de-a şoldu’ o geantă de piele,
încrustată cu colţi şi unghii de mistreţi, ce-i zicea taşcă. Şi lui i-au zis
Taşcă, după geanta care nu-i părăsea umărul niciodată, iar locul unde
se adăpostise i-au zis Izvorul lui Taşcă. Poterile ungureşti însă nu au
uitat de Onu şi au trecut hotarul călăreţi unguri ce ştiau a vorbi valaha
şi îmbrăcaţi cu haine româneşti. Dar Onu a prins de ştire şi a cerut
ajutor de la alt fost haiduc al lui Mihai Viteazul, Gligorie Rău, de pe
valea Tazlăului, care a venit în grabă să-şi ajute tovarăşul cu banda sa
de viteji. Pe piciorul care s-a numit de atunci Ungurul, au fost omorâţi
poteraşii din Giurgeu. Onu Taşcă şi Gligorie Rău s-au ospătat cu carne
de vânat şi s-au cinstit cu vin adus din vale, de la şes, aşa cum făceau
vânătorii şi haiducii codrului, lângă izvorul lui Taşcă, la locul numit La
Stâncărie, sub Piciorul Ungurului. Vânătorul a fost văzut prin codrii
multă vreme după aceea, cu baltagul pe mână, cu geanta de-a şoldu’
şi se zice că şi-ar fi închegat şi gospodărie atunci când s-au mai
adunat anii. Izvorul şi-a păstrat numele, dar Piciorul Ungurului a
devenit Piciorul Săcuiului, iar apoi Vârful Secuiesc, cum i se zice şi
astăzi, căci românii nu prea au făcut diferenţa între unguri şi secui.
Povestea e veche şi nu prea mulţi o mai ştiu. Noi am aflat-o dintr-o
efemeră revistă sătească de la sfârşitul veacului al XIX-lea, cel care a
publicat-o, un învăţător, prea modest încât să-şi treacă numele, o
auzise de la un vânător de pe valea Bicazului326.
În Moldova, domnitorul Ieremia Movilă avea în garda
domnească un corp de trupă numiţi haiduci, în număr mai mic ca
darabanii şi seimenii, dar urmând modelul polon, care îi era pe plac
domnitorului, un declarat filo-polon. Haiducii lui Ieremia Movilă s-au
326D.Dieaconu, coord., Tașca, fremătând în sprânceana Ceahlăului – file de monografie, Ed.

Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2011, pp. 65-67
87
HAIDUCII MOLDOVEI
retras în grabă atunci când au apărut oştenii lui Mihai Viteazul şi când
puteau se dedau la jafuri327.
În 1601, Ieremia Movilă, revenit pe tron cu sprijinul polonilor,
primea o solie de la ocrotitorii săi. În garda domnească, care a primit
solia, se aflau şi „haiducii înşiruiţi, înarmaţi cu puşti”328.
În perioada care a urmat marii epopei a lui Mihai Viteazul, plină
de lupte interregn, haiducii s-au angajat la diverşi pretendenţi la tron şi
instabilitatea politică a favorizat expediţiile lor de jaf asupra conacelor
boiereşti, asupra bisericilor şi mănăstirilor. La 1607, în atacul asupra
mănăstirii „Sfânta Troiţă”, haiducii sunt români şi străini. Spune
documentul că Dumitru Popoţea „s-a sculat cu alţi haiduci şi a
îndreptat detaşamente din oastea lui Mihai Viteazul către mănăstirea
Sfânta Troiţă”, unde boierii lui Constantin Movilă îşi ascunseseră
averile329. Tot în 1607, în timpul lui Constantin Movilă, este menţionat
într-un document de cancelarie domnească un haiduc de origine
română, care este martor la o vânzare: Gavril haiducul din Hotin, fiul
Năstăsiei330.
Unii dintre militari primeau drept de pradă pe timp de război (ca
mijloc de plată – „dobânda sau prada”), precum haiducii din Ţara
Românească şi „hânsarii” angajaţi de domnii Moldovei. Trupele de
haiduci ale lui Mihai Viteazul, după bătălia de la Guruslău, „au fost
slobozite în pradă”. Miron Costin afla că în tabăra de la Ţuţora erau
„câţiva de cei care merg de bunăvoie cu dobândă”331.
Dacă haiducii români sau sârbi atacau în ungurime, se
consemnează în documente şi expediţii de jaf ale unor soldaţi
maghiari. Într-un document din 28 iunie 1598 se spunea că „au jefuit
de peste munţi acele margini (era vorba de soldaţi maghiari care
atacau zonele de margine în timpul lui Mihai Viteazul, n.n.)332. La 1610,
cetele ungureşti de haiduci-hoţi au trecut Carpaţii şi au prădat
mănăstirile bogate, dezgropând morţii şi despuindu-i, topind
acoperişurile de plumb ale mănăstirilor Bistriţa şi Argeş, ucigând
ţăranii, tăind sânii la femei şi prinzând pruncii în săbii şi suliţe333. Într-
327N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1971, p. 173
328P.P.Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, p. 10
329DIR, A, veacul XVII, II, doc. nr. 52 din 17 august 1607, p. 136-137
330DIR, A, veacul XVII, II, doc. nr. 169, p. 124
331Cf. N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Ed. Militară,
Bucureşti, 1968, pp. 306-308

332DRH, B, XXI, p. 408
333N. Iorga, Carpaţii în luptele dintre români şi unguri, în AARMSI, seria II, tom XXXVIII,
Bucureşti, 1915, nr. 5, p. 102

88
HAIDUCII MOLDOVEI
un document din timpul lui Radu Şerban se vorbea despre haiducii

unguri care furau ţigănci şi apoi le vindeau ca roabe334.
Această perioadă care a urmat faptelor de arme ale lui Mihai
Viteazul, caracterizată prin instabilitate a autorităţi în ţările române, a
favorizat naşterea unor bande de tâlhari. Mulţi oameni au fost sub
arme (mai mulţi ca niciodată în cele trei ţări române, atât români, cât şi
străini). Au fost oşti cu leafă, „cu dobândă şi pradă”. După moartea lui
Mihai Viteazul, mulţi dintre oşteni au rămas fără stăpân. După cum am
văzut, unii dintre ei s-au angajat la un principe sau altul, dar unii dintre
ei au înţeles să-şi folosească experienţa militară în alt mod. Au devenit
tâlhari. Nicolae Iorga arăta faptul că de multe ori oştile cu leafă se
desfăceau, dezertau şi împreună cu „cătane străine” formau cete de
tâlhari (pământenii erau numiţi „cetaşi”)335.
Nu e de mirare că în mentalul colectiv aceşti militari-mercenari
au ajuns să fie asimilaţi cu tâlharii în general, aceştia fiind cei care
prădau în acele vremuri şi care datorită organizării cvasi-militare erau
primejdioşi şi o problemă pentru autorităţi. Pentru omul din popor,
haiducii acelor vremuri erau tâlharii înarmaţi, organizaţi în bande. Nu
erau nicidecum „campioni ai luptei sociale” sau naţionale, nu erau
apărători ai ţăranilor. Amintirea lor a rămas însă în veacurile
următoare, bandele înarmate conduse de căpitani au fost numite tot
haiduci. Abia în secolul fanariot cultura populară a operat diferenţierea
între tâlharul ordinar şi adevăratul haiduc, deşi o astfel de departajare
nu se poate face cu acurateţe nici astăzi. Informaţiile despre haiduci
sunt lacunare, mai ales cele referitoare la Evul Mediu şi provin cele
mai multe din tezaurul eposului popular şi este greu a discerne de cele
mai multe ori între mit şi realitate.
În secolul al XVII-lea, descrierea pământului românesc şi a
oamenilor săi se datorează călătorilor străini, abia spre sfârşitul
veacului apar şi primele scrieri ale unor autori români. Sunt descrise
drumurile, cele mai multe dintre ele nesigure, populaţia ţărilor era rară,
iar puterea autorităţilor scăzută într-o vreme cu dese schimbări de
domni şi nesfârşite lupte între grupările boiereşti. În Moldova, în
depresiunea Jijiei, între Prut şi Siret, era aşa-numitul „drum al furilor”,
amintit pentru prima dată într-un act de hotărnicie din 1589336.
334DRH, B, XXIII, p. 178

335N.Iorga, Studii şi documente, VI, p. 422, 429
336Gh. Băileanu, Pe drumul furilor – cronică haiducească, în „Magazin Istoric”, an VII, nr. 3 (72),
martie 1973, pp. 79-80

89
HAIDUCII MOLDOVEI
La 1603, un iezuit, Ioan Argento, merge prin Moldova spre

Polonia şi vede „capete şi leşuri prin poienile acestor păduri, ale unor
oameni de curând ucişi de lotri sau sfâşiaţi de fiare”337.
William Lithgow, în 1616, ajunge în Moldova venind din
Transilvania şi povesteşte: „Am intrat în Moldova, unde, ca urare de
bun venit, am fost înconjurat în mijlocul unei păduri de hotar de şase
ucigaşi unguri şi moldoveni, scăpând cu viaţă după mai multe
rugăminţi, mi s-au luat 60 de ducaţi ungureşti de aur şi toate
veşmintele mele turceşti, lăsându-mă gol de tot”.338
Paolo Bonicio, în 1632, descrie drumurile Moldovei: „Pentru a
merge la Galaţi (…) trebuie să mergi la Scânteia şi să treci printr-o
pădure care se-ntinde pe cinci mile foarte primejdioase din cauza
tâlharilor. (…) De la Bârlad, pentru a ajunge la Galaţi, se poate merge
pe cinci drumuri după cum va fi nevoie, căci pe întinderile deschise se
află lotri călări care răpesc oameni şi fură şi lucruri de prin locurile
deschise, din sate şi din păduri”339. Trei mărturii care confirmă
existenţa celor ce atacă „cu mână înarmată”, care sunt numiţi tâlhari
sau lotri. Unul dintre tâlharii începutului de veac al XVII-lea menţionat
în documente de cancelarie domnească este Gligorie Rău, care la
origine era ţigan. S-a răzvrătit pe când se afla rob la boierul Ieremia
Băseanul şi în 1620, pe când urcase pe tron morlacul Gaspar
Graziani, împreună cu alţi ţigani domneşti a atacat şi jefuit satul
Oşeşti340. S.I. Gârleanu îl consideră conducător al unei cete de
haiduci, la fel ca pe Dumitru Popoţea, care ajunsese să conducă o
ceată de 100 de oameni341. Dintr-un document din 3 noiembrie 1624
de la cancelaria lui Radu Mihnea aflăm că Ponici Diacul a fost prădat
de tâlhari şi i s-a luat toată averea342.
Pietro Baksic era de părere că „moldovenii, mai ales cei care
locuiesc la hotare, sunt foarte „aplecaţi spre tâlhărie”: „În timpul acestui
domn se călătoreşte în siguranţă, deoarece a stârpit aproape în toată
ţara pe răufăcători şi nu încetează a-i urmări pentru a-i stârpi cu
totul”343.
337Călători străini despre ţările române, IV, p. 259

338Călători străini despre ţările române, IV, p. 427
339Ibidem, V, p. 22
340DIR, A, XVII, vol. V, p. 497
342 DRH, A, XVIII, p. 307
343Călători străini despre ţările române, VII, ed. de M. Holban, M.M.A. Dersca-Bulgaru, P.
Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.225- 226; într-un document
din 1634 aflăm că au fost spânzuraţi „Căzacul tâlhariul” şi „Prodan şi gazda lui, pre Onu din
90
HAIDUCII MOLDOVEI
La începutul secolului al XVII-lea, în Basarabia şi Moldova de

Nord, a hălăduit Mihu Copilul, în acea zonă în care se desfăşura aşa-
numitul „drum al furilor”344. Celebrul Codreanu, prezent în mai multe
balade populare, dar şi în piese de teatru popular şi chiar în povestiri
romantice culte, ar fi haiducit în timpul lui Alexandru Iliaş (deceniul
patru sau şase al secolului al XVII-lea). Autorul popular îl plasează în
Movilău, oraş vechi din Basarabia345. Odată cu Radu Mihnea începe
să se introducă în Moldova elementul grecesc în dregătorii şi boierii.
Astfel, domnitorul:
„Stă culcat pe-un buzdugan
Lâng-un grec ţarigrădean”.
Apar pentru prima dată şi arnăuţii, lefegii de origine albaneză,
pe care îi vom afla în jurul curţii domneşti până în prima jumătate a
secolului al XIX-lea:
„Iar Leonti Arnăutul,
Înghiţi-l-ar pământul!”346
Instabilitatea politică genera proliferarea cetelor de tâlhari, iar
atunci când un domnitor era puternic, trupele sale stârpeau tâlhăritul
de „calea mare”, aşa cum a fost pe vremea lui Vasile Lupu. Dar
sfârşitul domniei sale a fost unul cu lupte cu muntenii lui Matei
Basarab, lupte interregn, intrusiunea cazacilor şi autoritatea domnului
a scăzut. Paul din Alep, care a trăit aceste evenimente în Moldova de
la jumătatea secolului al XVII-lea, scria: „Nu aveam putere nici să
mergem în ţara cazacilor, nici să ne întoarcem, căci toţi locuitorii ţării
sunt tâlhari şi toţi fugarii erau ucişi pe drumurile mari, astfel că până şi
caravanele de negustori greci care fugeau erau atacate, jefuite,
măcelărite”347. Considerăm exagerată părerea lui Paul din Alep,
înfricoşat de evenimentele de la sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, când
pentru locuitorii Moldovei adevăraţii tâlhari erau cazacii lui Timuş
Hmelniţcki.
De la Paul din Alep am aflat şi despre faptul că la curtea lui
Vasile Lupu „Divanul de sâmbăta” era pentru tâlhari şi că domnitorul
„osândea pe unii la moarte, slobozea pe alţii”. Lupta pentru tron dintre
Prigoriceni” – DRH, A, Moldova, XXII, p. 104. Constatăm că pedepsele sunt dure, dar necesare
unor astfel de timpuri.
344Gh. Băileanu, Pe drumul furilor – cronică haiducească, p. 79
345V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973 p. 106 şi urm.
346Ibidem, p. 111; Al. Phillippide consideră că din timpul lui Alexandru Iliaş s-a născut balada lui
Codreanu – „Mândru păunaş”, iubit de popor, care „cu baltagul îi ucidea pe boieri” (Al.
Phillippide, Încercare asupra stării sociale a poporului român în trecut, Ed. Şaraga, Iaşi, 1896, p.
25, 31
347Călători străini despre ţările române, VI, p. 98
91
HAIDUCII MOLDOVEI
Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, prezenţa cazacilor în Moldova, au

creat o stare de nesiguranţă în Moldova. Cazacii „s-au împrăştiat în
munţi şi păduri şi au prădat pe locuitorii ţării care fugiseră. Au despuiet
chiar şi femeile acestora, au prădat bisericile şi mănăstirile pentru că
acolo îşi căutaseră scăparea şi fiindcă trădaseră domnul şi stăpânul lor
Vasile Voievod”348. Printre cei jefuiţi de cazaci s-au aflat negustorii
evrei, mulţi dintre ei aflându-şi sfârşitul de săbiile cazace, Timuş îşi
făcuse o faimă de adevărat „iudeo-octon”349.
În Ţara Românească, mai cumpătat condusă de Matei
Basarab, nu lipsesc tâlhăriile. Dintr-un document din 10 august 1634
aflăm că „…fiindu Barbu clucer trimis de domnul nostru la împărăţie în
slujba măriei sale şi a ţării, aici în urma lui mers-au nişte hoţi în casa
lui din Poiană de i-au prinsu jupâneasa şi pre oamenii lui i-au muncit
noaptea şi i-au arsu cu foc până i-au perit atunce toate cărţile de
moşii”350.
Dimitrie Cantemir are şi el o părere asemănătoare celei a
străinului Baksic, este o mărturie a unui moldovean, e drept care a stat
mai mult departe de ai săi: „Fac dese furturi şi tâlhării şi dacă năvălesc
în ţinuturile tătăreşti spun că nu au răpit bunurile altora, ci le-au luat
înapoi pe ale lor, deoarece tătarii n-ar avea astăzi nimic care să nu fi
fost luat cu japca de la înaintaşii acestora”351.
La 1677, Antonio Rossi din Mondaino se afla la Cotnari şi scria:
„Nu se aude altceva decât de tâlhari şi ucideri şi se trăieşte neîncetat
cu mare spaimă de tâlhari. Nici domnul, nici altul nu are puterea de a-i
împrăştia, căci sunt adunaţi împreună în cete de 100 sau 200 de
oameni şi merg jefuind, ba un oraş, ba un sat şi iau şi cămaşa bietelor
femei”352.
Constantin Cantemir a fost un bun domnitor-soldat şi acest
lucru s-a constatat şi în ceea ce a făcut pentru instituirea ordinii în ţară.
A înăsprit măsurile împotriva tâlharilor, în special prin Miron Costin, pe
atunci staroste de Putna: „Aşijderea şi Miron Logofătul, fiind staroste
de Putna, au făcut seimeni şi hânsari şi au început a răsăpi tâlharii. Că
numai odată la o bătaie au prins 40 de tâlhari şi i-au tăiat în patru
bucăţi de i-au pus în prepeleci pe la drumuri. Pus-au Miron logofătul de
au lărgit şi drumul la Lunca Mândrişcăi că fiind drumul strâmtu nu
puteau să umble de răul tâlharilor. Că de ce-i omora, de ce se făceau
348Călători străini despre ţările române, VI, p. 83

349N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 429; D. Dieaconu, Evreii din Moldova de nord de la
primele aşezări până la 1938 – cu privire specială asupra judeţului Neamţ, p. 67
350DRH, B, XXIV, p. 417
351D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 313
352Călători străini despre ţările române, VII, p. 326
92
HAIDUCII MOLDOVEI
mai mulţi în zilele acestui domn”353. Trebuie să remarcăm măsurile

eruditului dregător, care nu se prea afla în graţiile domnitorului. De
asemenea şi contextul politic al timpului, cu prezenţa polonilor în ţară,
o adevărată nenorocire pentru locuitori, dar şi desele expediţii de jaf
ale tătarilor. S-au format bande de către boierii ostili fugiţi în Polonia,
iar domnitorul încerca să-i sperie prin pedepse: „de-i omora cu tot felul
de cazne”. Cronicarul Ion Neculce arată provenienţa tâlharilor: „Că se
făcuseră tâlhari nu numai de oaste leşască, ci din munţii ungureşti, de
jăcuiau mănăstirile şi alţii dinspre Bugeacu. Încotro căutai, tot de
tâlhari dai. Atunci, mulţi locuitori şi giupânese, săracii, şi-au lăsat
casăle şi-au fugit în Ţara Muntenească de răul tâlhăretului”354.
Tot în perioada în care Miron Costin era mare dregător al
Moldovei, se ridicase un haiduc pe numele său Ditinca, "carele la
vedere, fără sfială, umbla în ţinutul Hotinului şi Cernăuţilor şi poruncea
satelor". Spune Miron Costin că "am trimis pe Bucioc stolnicul cu o
samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au răsăpit"355.
În ţările româneşti extracarpatice, pe lângă tâlharii autohtoni,
veneau şi alţii de peste munţi. În timpul lui Constantin Brâncoveanu au
venit hoţi de peste hotar: „Hoţime multă de unguri la munte, să făcuse
multe răutăţi şi aici pre hotarul ţării şi pre hotarul ţării ungureşti, ţiindu
căile şi strâmturile de-a ucidea neguţători şi alte multe răutăţi făcea”.
Domnitorul a luat repede măsuri şi slujitorii domneşti au prins 50 de
unguri bine înarmaţi”356.
În timpul lui Constantin Cantemir, pe care l-am amintit anterior,
era o ceată care jefuia fără milă pe bogaţi şi săraci, fără vreo
deosebire, mănăstiri şi biserici, sate şi oraşe. Era condusă de Burlă,
„cel mai vestit dintre tâlhari”, care avea sub conducerea sa 80 de
bandiţi polonezi şi ucraineni. Dimitrie Cantemir a scris despre aceşti
tâlhari în lucrarea dedicată domniei tatălui său. Sfârşitul cetei s-a
întâmplat să fie după atacul dat asupra mănăstirii Cetăţuia de lângă
Iaşi. Călugării înspăimântaţi n-au dat drumul la porţi şi au început să
tragă clopotele. S-au auzit clopotele din oraş şi domnitorul a trimis
străjerii curţii care i-au alungat pe bandiţii care s-au afundat în pădure.
Se tocmeşte o ceată mare care îi hăituieşte şi îi prinde. Burlă este
adus în viu în faţa domnitorul şi tâlharul refuză instanţa pământească,
cere o judecată divină. Domnul răspunde iritat: „Cum, ticălosule, n-am
353I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 315

354I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 315; D. Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p.
33
355 Tr. Ionescu-Nişcov, Haiducia şi cântecele haiduceşti, în "Revista de folclor", an III, nr. 2,
356Vezi D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 294
93
HAIDUCII MOLDOVEI
eu putere asupra ta, un tâlhar şi un călcător de biserici, să te pot

osândi cu cea mai straşnică pedeapsă?!” Răspunsul lui Burlă este unul
incredibil: o judecată omenească ar pedepsi doar crimele ştiute de
oameni şi mărturisea un număr de 40 de mănăstiri călcate şi
numeroase odoare sfinte care au fost furate. Moartea ar fi fost prea
simplă: cere schilodirea. Tovarăşul său Eftimie este ars de viu, iar el
este schilodit: supliciul a durat şapte zile. A plecat la Ierusalim, iar
după trei ani cerşea prin Istanbul, mărturisindu-şi public păcatele357.
Şi printre boieri erau unii înclinaţi spre câştig uşor prin tâlhărie.
Dimitrie Cantemir menţiona că printre boierii ţării erau unii care
sprijineau şi adăposteau pe tâlhari358. Hatmanul Gavriliţă, în timpul
aceluiaşi Constantin Cantemir, cu fiii săi, „aveau slugi tâlhari la casele
lor de ţinea drumurile de ucidea turcii şi fură bucate din Bugeac, cai,
iepe. Şi să făcea fărmutale totdeauna şi slimuri cu tătarii pentru faptele
lor şi nu putea să zică nimeni nimic de frica lui Gavriliţă. Şi domnul,
deşi ştia, tăcea"359.
La sfârşitul veacului al XVII-lea, Constantin Turculeţ, rudă a
cronicarilor Miron Costin şi Ion Neculce, se aţinea în calea convoaielor
turceşti pe drumul Cameniţei360.
Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, pe Dunăre erau haiduci
care prădau vasele turceşti. La 1560, 62 de luntre cu cereale au fost
părăsite de luntraşii români puşi forţat la transport şi care s-au adăugat
haiducilor. În 1565, sultanul cere domnitorului de la Iaşi să ia măsuri
drastice pentru eradicarea fenomenului „piraţilor” de pe Dunăre361.
Aşa cum am remarcat, în secolele XVI-XVII, marii haiduci sunt
legaţi de epopeea lui Mihai Viteazul. Căpeteniile de haiduci devenite
căpitani domneşti au rămas în memoria populară, fiind evocaţi în
balade şi în secolele următoare. Dacă haiducii au fost puţini şi amintiţi
de literatura populară, tâlharii au fost mulţi şi apar în documentele de
cancelarie cu „călcările” şi omorurile lor. Domnia a încercat să stopeze
proliferarea fenomenului, cu mai mult sau mai puţin succes. Pravilele
timpului instituiau pedepse drastice şi dregători energici le puneau în
aplicare. Am amintit pe Miron Costin care a ridicat pe tâlhari în
prepeleci. Într-un hrisov de la Matei Basarab se spunea: „Şi hoţii
dentrânşii însă i-am prinsu de s-au înţepat toţi de vii pre marginea
357D. Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, pp. 97-101

358Ibidem, p. 191
359I. Neculce, Opere, p. 305
360S. Iancovici, Haiducia în Balcani – formă de luptă socială şi antiotomană, în SAI, Bucureşti,
1964, p. 49
361N. Bârdeanu, Haiducii de pe Dunăre, în „Magazin Istoric”, an III, nr. 11 (32), noiembrie 1969,
pp. 42-44
94
HAIDUCII MOLDOVEI
oraşului Bucureşti ca nişte tâlhari, aici la scaun”362. Şi Marco Bandini

remarca faptul că domnia era cea care se implica în pedepsirea
tâlharilor: „Cei acuzaţi de crimă capitală, adică de furt sau omucidere
sau tâlhărie cu violenţă sunt aduşi în faţa domnului”363. Şi domnitorul
Moldovei Miron Barnovschi, în 1627, cerea: „Iar de se vor afla nescare
oameni răi – furi sau tâlhari – de se vor afla de faţă, pre unii ca aceia
să-i prindeţi şi să-i legaţi şi să-i trimiteţi la domnia mea”364. Legile
veacului al XVII-lea erau foarte aspre în ceea ce privea pe tâlhari, dar
şi pe „gazdele” sau „tăinuitorii” lor. „Îndreptarea legii” cerea ca „acela
ce va primi în casa lui tălhariu de drum, pre acela ca pe un tâlhariu să-l
certe cu moarte”365.
Dimitrie Cantemir nota la sfârşitul veacului al XVII-lea: „Tâlharii
sunt spânzuraţi, pângăritorii de cele sfinte sunt arşi, ucigaşii, dacă sunt
boieri sunt pedepsiţi prin tăierea capului, ţăranii sunt supuşi la o
moarte înceată şi mai grea înfigându-se un ţăruş prin coaste”366.
În timpul lui Constantin Cantemir erau numeroase
spânzurătorile şi capetele înfipte în pari367. Mihail Racoviţă, domn al
Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea, spânzura zilnic tâlhari la
poarta domnească368.
Atunci când prindeau tâlharii, domnitorii organizau execuţiile cu
minuţiozitate, dorind să obţină efecte colaterale, să devină pilde
înfricoşătoare,mai ales atunci când prinsul era vestit în ţară. Erau
alese pentru execuţie locuri hiperpopulate, de obicei pieţele publice.
Se ridicau podiumuri înalte, iar călăii (erau ţigani, cu rare excepţii de
altă etnie) îşi exercitau hulita funcţie.
În Evul Mediu, ţiganii au fost printre cei amintiţi adesea în
documente sau în mărturii ale călătorilor străini ca hoţi, dar în general
de lucruri „mici şi micşoare” şi de obicei erau pedepsiţi cu bătaia („ca
un fur”) şi în caz de recidivă se putea ajunge şi al ocnă. Destul de rar
ţiganii deveneau tâlhari de drumul mare sau intrau în bande înarmate.
O tentaţie deosebită pentru ţigani erau caii, dată fiind legătura
ancestrală dintre ţigan şi cal, dar şi datorită mobilităţii pe care aceştia o
ofereau şi, de asemenea, preţul bun pe care-l puteau primi. Ţiganii hoţi
de cai erau omorâţi, dar atunci când aveau un meşteşug care era
necesar unui boier sau egumen, atunci acesta îl răscumpăra cu o
362DRH, B, vol. XXIV, p. 471

363Călători străini despre ţările române, V, p. 342
364Cf. D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 515
365Îndreptarea legii, p. 310-311
366D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 253
368Instituţii feudale în Ţările Române…, p. 469
95
HAIDUCII MOLDOVEI
sumă de bani primind în schimb un rob meseriaş. Oferim câteva

spicuiri documentare: un anume boier Hăbăşescul scotea de la
pierzare pe ţiganul Gavril Nevriga – „care făcuse nişte furtişaguri”; un
Radu ţigan, dovedit ca hoţ de cai, este răscumpărat cu cinci cai de la
spânzurătoare de un boier în anul 1594. Un alt boier, Muşat Sărbăţig,
a răscumpărat de la „furci” cinci ţigani ce-au furat cai369. Un anume
Vasile Ţiganul a furat doi cai şi prins fiind a fost adus „să-l piardă”, dar
Bejan paharnicul i-a plătit capul. Sau un alt caz: „Şi iar să fie lui Stan
logofătul un ţigan anume Păstravan pentru că l-a răscumpărat Stan
logofătul de la furci cu 2000 de aspri pentru că a furat patru cai…”370
Manea Săbierul „au furat doi cai ce au fost ai lui Neagoe din Breasta.
Deci stăpânii cailor l-au prins pe hoţ de faţă şi au vrut să-l spânzure,
dar Ivan, marele logofăt, l-a scos de la furci cu 500 de aspri turceşti”371.
Ţigani nomazi, carte poştală
George Potra, autorul unei documentate lucrări despre istoria

ţiganilor publicată în 1939, era de părere că în Evul Mediu dintre „lăieţii
hierari” se alegeau hoţii şi tâlharii şi, de asemenea, tagma „netoţilor” a
fost pentru autorităţi o mare problemă: erau violenţi, erau curajoşi,
vicleni, apelau la cuţite şi topoare la cea mai mică neînţelegere, furau
vite, cai şi chiar copii372.
369N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 314-315; DRH, B, Ţara Românească, XI, 1593-1600, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 37; p. 108
370Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, V, p. 224; DRH, B, vol. VIII, p. 166
371DRH, B, V, p. 272
372G. Potra, Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 36
96
HAIDUCII MOLDOVEI
Călătorii străini remarcau pe ţiganii din ţările române pentru

exotismul lor, pentru situaţia lor deosebită: robia şi nomadismul, dar şi
pentru hoţie, căci îşi căutau norocul pe la bâlciuri şi iarmaroace şi
târguri de ţară: „Uşurează de pungă pe câte un călător fără grijă, acolo
pun mâna pe o vacă, vreun cal, o oaie sau un porc, după cum este
prilejul373. Despre geambaşii din Ţara de Jos, din Putna, români sau
ţigani, se spunea că erau hoţi veritabili, furau cai din Ardeal şi îi
vindeau în Ţara Românească374.
Aflăm însă cazuri în care ţiganii adunaţi în cete au atacat sate
sau mănăstiri în scop de jaf. L-am amintit deja pe Gligorie Rău din
timpul lui Gaspar Graziani şi adăugăm pe Ignat ţiganul care la 1676
împreună cu mai mulţi tovarăşi au atacat mănăstirea Barnovschi din
Iaşi375.
Mănăstirile erau considerate bogate în Evul Mediu şi deveneau
pentru tâlhari nişte ţinte importante, deşi mai greu de jefuit, căci multe
dintre ele aveau ziduri de apărare. Era nevoie de cete organizate
pentru atacarea marilor mănăstiri. Am amintit atacul asupra mănăstirii
Sfintei Troiţe de către Dumitru Popoţea şi haiducii săi în timpul lui
Constantin Movilă (lăcaşul avea şi rol de refugiu pentru familiile
boiereşti şi de depozitare a averilor). În timpul lui Radu Mihnea „nişte
tâlhari au jefuit mănăstirea Menedic şi l-au omorât pe stareţ”376.
În memoria populară un loc aparte l-a deţinut Pintea,
supranumit Viteazul, care şi-a început haiducia înainte de 1700 şi a
avut un rol important în „războiul curuţilor” iniţiat de Francisc Rackoczi
al II-lea, profitând şi de conflictele dintre unguri şi austrieci. Căpitanii
români din oastea curuţilor au haiducit şi înainte de răscoală: Ciurilă,
Balica, Bucur Câmpean, Vasile Negru, Pintea. Balica îşi avea
sălaşurile pe valea Arieşului, unde se ascundea într-o peşteră ca o
adevărată cetate. Pintea din Măgăoaja haiducea în munţii Chioarului.
V. Negru şi Bucur Câmpean au haiducit şi după răscoală377.
373Călători străini despre ţările române, II, p. 337

375Cf. D.H. Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea veche românească, p. 64
376DIR, A, II, p. 136-137; I. Ţighiliu, Între diavol şi bunul Dumnezeu. Cler şi cultură în Principatele
Dunărene: 1600-1774, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002, p. 16; amintim şi un astfel de eveniment
mai vechi: mănăstirea Tismana a fost prădată de tâlhari şi panduri din Haţeg, pe timpul lui
Petru cel Tânăr, la 1560 – DRH, B, XXI, p. 259. Din vechime se ştie că unii dintre haiduci au
sprijinit cu bani mănăstiri şi biserici. Cel mai vechi document aflat care semnalează un astfel de
fapt este din 1520, când Barbu Craiovescu a fost sprijinit să ridice Schitul de la Izvorul cel
Frumos de Sava Haiducul (fostul căpitan domnesc Sava).
377L. Patachi, Căpitani de cete militare şi haiduci români la începutul veacului al XVIII-lea, în
SAI, II, 1957, pp. 131-156

97
HAIDUCII MOLDOVEI
Prin "Diploma Leopoldină" din 1691 se recunosc privilegiile

aristocratice şi se instituie o fiscalitate sistematică germană destul de
greu de suportat de locuitorii care trebuiau să plătească câte 250 de
florini de poartă şi să mai facă faţă şi abuzurilor soldaţilor-mercenari ai
împăratului378.
La 1694, Pintea avea o ceată de 120 de oameni, devenise atât
de temut, încât generalul Loewenburg din cetatea Satu Mare a
acceptat o înţelegere cu haiducul, stabilindu-se o sumă pe care să o
plătească lunar. Tradiţia spune că a plătit oraşului Bistriţa dările
restante ale comunelor Telciu şi Bichiş. A devenit căpitan de „curuţi”,
alăturându-se lui Francisc Racockzi al II-lea, dar acesta din urmă nu
se comportă corect faţă de haiducul român. Pintea a cucerit oraşul
Baia-Mare, dar a fost ucis de conducătorii unguri ai cetăţii. Racockzi
scria: „Pintea, lotru faimos din Meseş, de origine valah” a cucerit
oraşul. Dar "a început să jefuiască şi a fost ucis", spre bucuria lui
Racockzi, care era anunţat printr-o scrisoare de credinţa notabililor din
Baia-Mare379.
Să amintim o faptă deosebită a haiducului cu conotaţie
religioasă: atacul asupra vicarului unei mănăstiri catolice din Bicsad
care încerca să facă "unire" cu forţa380. Se spune că coiful şi cămaşa
de zale sunt la biserica din Budeşti, judeţul Maramureş.
Menţionăm un caz deosebit în Moldova anului 1727, în care, un
tâlhar, ţigan la origine, Fedor Rusul, de meserie morar, este graţiat de
la moarte la cererea mitropolitului ţării. Moartea trebuia pedepsită cu
moarte, dar, conform unei vechi cutume româneşti, era dreptul
mitropolitului să ceară iertarea. Aceste cazuri nu erau prea dese, abia
pe timpul lui Mihail Sturdza, mitropolitul Veniamin Costache a cerut
viaţa lui Ion Pietraru381.
Secolul fanariot a avut şi domnitori "luminaţi" precum
Constantin Mavrocordat, un reformator care s-a îndreptat şi spre
procesul penal, luând din prerogativele ispravnicilor, cerând ca tâlharii
şi ucigaşii să fie trimişi la divan: "Pe tâlharii de furtişag să nu hotărască
numai să iei sama şi să-i trimită aice". În aceste cazuri, ispravnicii ar fi
devenit simple instrumente de anchetă: "au toată puterea divanului, în
378 R. Niculescu, Unele observaţii asupra lui PIntea Viteazul ca personaj istoric, în "Revista de
folclor", an VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1962, p. 58
379L. Patachi, Căpitani de cete militare şi haiduci români la începutul veacului al XVIII-lea, pp.
150-151
380 R. Niculescu, Unele observaţii asupra lui PIntea Viteazul ca personaj istoric, p. 62
381C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi
urmată de o serie de documente şi facsimile şi de portrete privitoare la Istoria Naţională a

Românilor, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. LXXI
98
HAIDUCII MOLDOVEI
afară de moarte de om". Dar slujbaşii nu trimiteau niciun "tâlhar la

domnie", ci ar fi liberând de pe hoţi, luându-le prada. Deşi porunca
domnească era clară: "Şi tâlharii şi măcar şi până la un stup di se va
dovedi cineva c a furat , acesta tot furtişag mare să socoteşti", în
continuare dregătorii locali îi judecă pe tâlhari şi le ia "gloaba" şi-i
eliberează"382.
În timpul lui Mihail Şuţu, conform "Ponturilor", se cere la fel să
fie trimişi la "divan gospod", dar în ciuda faptului că se înmulţesc
"ucigaşii şi jăcaşii ce se fac cete şi umblă prin ţară ucigând şi
schingiuind", isparavnicii, de multe ori, împart prada cu tâlharii383. Şi
Alexandru Ipsilanti păstrează legile de dinaintea sa; a dat în 1799
"ponturi" pentru "făcătorii de rele şi pentru tâlhării să fie dregătorii cu
mare silinţă, urmând după poruncile de mai înainte". În timpul său nu
s-a executat nicio pedeapsă cu moartea. Şi Scarlat Callimachi a
insistat pe măsuri împotriva tâlharilor, căci în ţară se înmulţiseră
grupurile organizate384.
În secolul al XVIII-lea, memoria populară a reţinut fapte
haiduceşti ale lui Frenţ şi Velicico, în ţinutul Neamţului, Lăpuşnean în
Lăpuşna, Bachir în Soroca, Ursu în zona Chişinăului, Ghelea de-a
lungul Nistrului, la fel ca Grue Grozovanul sau Toma Alimoş,
Bolboceanu la Focşani385, în zona Muscelului era Stanciu al Bratului386,
iar la începutul secolului al XIX-lea haiduceau Bărgan, dincolo de Prut,
Voicu, Boghean, Karmeliuc, Vasile cel Mare, Ştefan Bujor, Ion Darie
din Bucovina, femeia haiduc Voichiţa, Cârjaliul şi alţii. Despre Bujor şi
Vasile cel Mare vom vorbi într-un subcapitol special, fiind haiduci de-ai
382 V.A. Georgescu, O. Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova 1611-
1831, Partea a II-a, Procedura de judecată, Ed. Aacademiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 136
383 Uricariul, IV, p. 55-69
384 V.A. Georgescu, O. Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova 1611-
1831, Partea a II-a, Procedura de judecată, p. 136, 62

385Despre Bolboceanu nu avem date documentare, dar tradiţia care-l înconjoară este bogată
în ceea ce-l priveşte pe acest „haiduc dintre hotară”, care spunea într-un cântec popular.
„Cum o să mă las de rele,
De micu-s dedat la ele;
Rele sunt pentru voi,
Dară bune pentru noi!” – B.P. Hasdeu, Soarele şi luna…, p. 284
386Şi astăzi pe drumul Rucărului este „Cerdacul Stanciului”, o peşteră-ascunzătoare pe care
haiducii se urcau pe un prepeleac. Stanciu a plecat în codri fiindcă n-a avut cu ce plăti birul şi
nefiind acasă, vătăşeii i-au luat bruma de avut şi i-au dus la arest nevasta, care a şi fost luată
de un turc şi dusă peste Dunăre. I s-a alăturat un popă şi cumnata sa Uţa, dar în scurt timp a
adunat o ceată puternică (I.P. Stoicescu, Taina crinilor de piatră, Ed. Sport-turism, Bucureşti,
1972, p. 159)
99
HAIDUCII MOLDOVEI
noştri, din munţii Neamţului, la fel şi lui Ion Darie Pomohaci din
Bucovina pe care l-am mai amintit şi anterior.
100
HAIDUCII MOLDOVEI
PARTEA A II-A - HAIDUCI DIN MOLDOVA
HAIDUCUL ION DARIE POMOHACI
Ion Darie Pomohaci era originar din Bucovina. Mărturii despre

faptele sale nu aflăm în documente de cancelarie, dar aşa cum este
cazul multor haiduci români, eposul popular este cel care ne ajută la o
sumară schiţă de portret. Dar mai mult decât atât, haiducul Darie ne
apare ilustrat într-o lucrare memorialistică, Amintiri, aparţinând lui
Iraclie Porumbescu. Tatăl acestuia, Atanasie, a făcut parte din ceata
lui Ion Darie şi poveştile spuse fiului său, fragmente de istorie orală, au
fost oferite publicului în cartea amintită. Darie ne apare ca un adevărat
haiduc, un apropiat al săracilor. A ucis un „jăndar împărătesc” şi a fost
silit să fugă:
„Colea dinspre primăvară
Mi-a ieşit Darie pe-afară
Şi s-a tras la codru verde
Unde urma i se pierde”387.
Dintr-un cântec numit „Ceata lui Darie”, dintr-o piesă de teatru
livresc, aflăm:
„Măi, Darie, hoţ de ţară,
Ce ţii drumul la hotară,
Măi, Darie, pui de lotru,
Ce ţii drumul strâmt în codru
Şi dispoi pe călători
De arginţi şi bănişori.
Multe poteri te-au cătat,
Multe poteri te-au scăpat”388.
Era un haiduc de codru, care trecea cu uşurinţă din Bucovina în
Ardeal sau în Moldova, neţinând seama de o stăpânire sau alta şi
amintirea lui s-a păstrat şi pe valea Bârgaielor, şi pe valea Bistriţei sau
Moldovei şi Sucevei. Într-o baladă se spunea:
„Tot umblă cărările
Şi păzeşte drumurile,
Drumurile cele mari
Bătute de domni tâlhari,
Cu pungi multe, pungi bătute
Pe înşelăciuni făcute”389.
387I. Filipciuc, Şi pietrele curg, p. 133

388A. Ciornei, I. Drăguşanul, Veniţi de vă veseliţi!, p. 74
101
HAIDUCII MOLDOVEI
Se ştia că-şi începuse ucenicia în ceata Voichiţei, vestita

femeie căpetenie de ceată, mai apoi făcându-şi propria sa bandă
formată din 11 cetaşi, el fiind cele de-al doisprezecelea. La un moment
dat, pentru a căpăta mai mare putere în faţa poterilor şi-a unit ceata cu
a lui Ştefan Bujor390.
Despre Darie se spunea că nu poate fi atins de glonţ, că are
însuşiri supranaturale, aşa cum aveau numai marii haiduci, cu fapte
care să depăşească posibilul. Pe capul lui au pus premiu mare, atât
împăratul habsburg, cât şi domnitorul fanariot al Moldovei. Ce s-a
întâmplat ne spune tot balada:
„Da’ un hoţ din ceata lui,
De dragul aurului
Şi de golul sufletului,
L-a dat împăratului…”391
A fost prins în 1807 şi a fost spânzurat în ianuarie 1808, în
localitatea lui de baştină, Marginea, spre a fi pildă sătenilor, nu cumva
să se ridice vreun altul haiduc392. Legenda spune că a fost spânzurat
de cătanele împărăteşti „pe-o toloacă de la Marginea, pe sub Dealul
Iederii”, ca să fie spaimă pentru haiduci, dar „dinspre asta, spune
povestea, însă haiducii nu s-au temut şi nu le-o brăcuit sămânţa”393.
Un haiduc făcut celebru de omul din popor, apoi de Vasile
Alecsandri şi mai târziu, într-un mod excepţional, de formaţia rock
„Phoenix”, a fost Andrii Popa, care a haiducit de la 1811 până la
1818, când a fost ucis de Mihail Cozoni. A murit la Valea Seacă, dar
cântecul său a trecut peste veacuri:
„Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă neîncetat,
Andrii Popa, hoţ bărbat.
E haiduc şi e vestit,
Andrii Popa cel voinic”394.
389Toma Alimoş. Balade haiduceşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 127

391Toma Alimoş. Balade haiduceşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 127
393I. Filipciuc, Şi pietrele curg, p. 133
394V. Alecsandri, Opere, I, Poezii, p. 314. După alte opinii, Andrii Popa ar fi fost din Seaca,
judeţul Dolj, şi s-a alăturat lui Iancu Jianu şi împreună ar fi atacat Plevna şi Vidinul. Se spune că
ar fi eliberat cadânele paşei şi le-ar fi dus pe femei în sate româneşti, unde s-au măritat. (D.
Cârlea, Istorii şi legende cu haiduci celebri, în „Ziarul Lumina”, 19 ianuarie 2013, p. 7)
102
HAIDUCII MOLDOVEI
VASILE CEL MARE
La sfârşitul veacului al XVIII-lea, în munţii Neamţului şi Sucevei,

se făcuse cunoscut prin faptele sale haiduceşti Vasile cel Mare. Dacă
în documentele vremii nu apare, este prezent însă în creaţii populare,
în balade sau în piese de teatru livresc, unele edite, dar şi unele
inedite (le-am putut afla de la bătrâni de pe valea Bistriţei sau în caiete
de însemnări ale învăţătorilor şi preoţilor). Nu lipseşte din scrierile lui
Alecu Russo, este prezent în mai multe povestiri ale lui Sadoveanu,
care a văzut în el pe haiducul justiţiar. Mărturia lui Alecu Russo este,
considerăm, cea mai relevantă. Căci el a fost adeseori călător în munţii
Neamţului şi a scris nu la mult timp de vremea lui Vasile cel Mare, la
1839. Şi Vasile Alecsandri a cules folclor despre haiduci în munţii
Neamţului: balada „Mihu Copilul” a fost aflată de la Ştefan Nor, vânător
din Bicaz; „Păunaşul Codrilor” a fost culeasă la 1844 de la Piatra;
„Badiul” a fost auzită la Brateş (lângă Bicaz) de la un cântăreţ popular;
„Chira” a cules-o de la un lăutar de la Hangu; „Hoţul şi domniţa” a
auzit-o de la un cimpoieş pe drumul de la Hangu la Durău. Despre
balada „Mioriţa” aflăm dintr-o notă din 1866 că a ascultat-o la un foc de
stână pe Ceahlău, la baciul Udrea395.
Alecu Russo, care a poposit cu o călăuză lângă Piatra Teiului,
aflată lângă apa Bistriţei, la poale de Ceahlău, află legenda stâncii
ciudate, cum că însuşi Scaraoţchi ar fi desprins-o din vârful muntelui
ca să „iezească” Bistriţa şi să înece oamenii. Călăuza îi arată în vârful
stânci coada unui presupus baltag şi răspunde neîncrederii scriitorului
cu o poveste: „A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici,
groaza graniţelor, ispravnicii, zapcii, cazacii şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ,
iar ciobanii îi ziceau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare (pe
capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă
cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate
ungureşti la graniţă, după ce spărgea vreo mănăstire şi dobora cu
baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii săi
aici lângă piatra asta şi se luau la întrecere să vadă cine a svârli mai
sus baltagul. Într-o zi bărdiţa s-a înfipt în vârful uriaşului şi-a rămas în
ramurile teiului şi acolo-i şi astăzi”396.
Într-o revistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea se scria că
Vasile cel Mare ar fi fost dintr-un sat din Bucovina, Ciocăneşti sau
satul Boului, şi că s-ar fi însoţit cu alţi doi haiduci, Andrei şi Ştefan
395V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. XIX, p. 62;
Idem, Opere, I, Poezii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p. 161
396A. Russo, Opere complete, Ed. Cugetarea Georgescu-Delafrass, Bucureşti, 1942, pp. 192-193
103
HAIDUCII MOLDOVEI
Rusu (amintiţi şi în povestirile lui Sadoveanu). Se amintea şi un cântec

popular dedicat haiducului:
„Frunză verde iarbă mare,
Colo-n jos pe lângă vale
Trece-un căpitan călare
Cu trei sute de cătane
După Vasile cel Mare.
- Stai, Vasile, nu fugi
Că grea poteră te-ajunge.
- Las’ potera să m-ajungă
Că-s voinic cu căpeneag,
M-oi pleca după un fag
Şi-oi ridica un baltag
Şi pe toţi i-oi face praf
Că-s voinic, nu blăstămat,
Ştiu poterei ce să-i fac”.397
Se spunea că principalul său sălaş era pe muntele Grinţieşului,
aflat lângă graniţa cu Imperiul Habsburgic şi deseori trecea de partea
cealaltă a hotarului, cum spuneau bătrânii, prin „vama ursului”, pe
cărările ştiute doar de ciobani, fugărit de poteri sau după pradă.
Împreună cu alţi haiduci (Grigorie, Onu, Nica Păun) îi treceau munţii pe
românii ardeleni (aşa numiţii „ungureni”) ce nu puteau suporta
împilarea austriecilor sau pe cei care s-au alăturat răscoalei lui Horea
şi erau urmăriţi de trupele chezaro-crăieşti. Ilie Şandru afla de la Bilbor
(un sat ce fusese moldovenesc, dar odată cu schimbarea graniţei în
timpul împărătesei Maria Tereza a trecut la Ardeal) că Vasile cele
Mare l-a pedepsit pe preotul Mihăilă Tăslăoanu pentru că a trecut la
„uniaţie”. L-a cetluit de-un brad după ce-i luase hainele şi l-a lăsat să
suporte un frig aprig. Preotul a fost unul dintre strămoşii lui Octav
Codru Tăslăoanu, scriitorul şi omul politic, luptătorul pentru unire,
originar din acest sat din munţi398.
O tradiţie a obştii evreieşti din Târgu-Neamţ arată că Vasile cel
Mare era de meserie stoler şi-ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn
din oraş şi că mai târziu, după ce a luat calea codrului, a devenit
„spaima ovreilor”399. Într-un cântec popular aflat dintr-un sat de la
poalele muntelui Grinţieş se spunea: „Toată vara-n Grinţieş
397După „Şezătoarea”, an VII, 1898, pp. 105-106

398D. Dieaconu, La poale de Ceahlău – oameni, locuri, fapte – între istorie şi legendă, Ed.
Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006, p. 36; I. Şandru, Pe urmele lui Octav Codru Tăslăoanu,
Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, p. 38
399J. Kaufman, Cronica comunităţilor israelite din judeţul Neamţ, vol. II, Ed. Record, Piatra-
Neamţ, 2009, p. 77
104
HAIDUCII MOLDOVEI
Şi iarna stoler la Ieşi”400.

Mihail Sadoveanu, despre care s-a spus că a „preluat şi dus
mai departe preocupările poetului şi cântăreţului popular”, a introdus în
povestirile sale pe haiduci: Vasile cel Mare, Ion Pietraru, Ion Florea,
Ilie şi Cozma Răcoare, Ştefan şi Andrei Rusu. În povestirea
„Iarmaroacele Sfântului Ilie. Hoţii” afla despre Vasile cel Mare că „se
lăsa din munţi, prin pădurile noastre şi ieşea la drumul împărătesc
tocmai în vremea iarmarocului istuia. Şi ieşea-n calea boierilor”. A
prădat şi pe un boier mare, rudă cu Vodă: „Iaca, măi Vasile, răcliţa
asta… Da’ cu ticăloşiile acestea n-ai să ajungi tu bine, măi băiete!”
Răspunsul a fost: „Apăi, cucoane, eu voinicind am să mor!...”401 În
„Judeţ al sărmanilor”, haiducul este protagonist. Înfăptuieşte un act de
justiţie socială, pedepsind un abuz al unui boier. Ţăranul asuprit de
boier, care a luat de durere calea codrului, ştia că „pe atunci Vasile cel
Mare ţinea vadurile şi era mare vameş”. L-a întâlnit pe haiduc în codru
şi l-a auzit cântând:
„Care-i tânăr şi voinic
Iese noaptea pe colnic
Fără par, fără nimic,
Fără brâu, fără pistoale,
Numai cu palmele goale”.402
În revista „Şezătoarea” din 1898 se amintea despre fapta
haiducului care i-a alungat pe ţiganii lăieşi din satul Pârâul Pântei de
lângă Borca, dar noi am aflat despre o astfel de întâmplare la Poiana
Largului şi o prezentăm in extenso pentru că este inedită: „Vasile cel
400N-am aflat nici o piesă de teatru folcloric, o „bantă” cu haiducul Vasile cel Mare în rolul
principal, dar apare într-o piesă de la Farcaşa – „Banda lui Mihai Florea”. Vasile cel Mare cere
să intre în ceata lui Mihai Florea, să-l ajute în lupta sa împotriva ciocoilor (cel mai înverşunat
era ciocoiul Costache de la Durău). Este primit după un jurământ haiducesc de credinţă şi
atunci când Florea îşi simte sfârşitul aproape încredinţează comanda cetei lui Vasile cel Mare.
Frumoasă este rugăciunea lui Florea şi rămasul său bun:
„Doamne sfinte-al cerului,
Fii prieten săracului,
Nu numai ciocoiului.
Rămâi, codre, sănătos
Că eu dorm în frunză jos!
Rămâi, codre,-ngălbenit,
Mie moartea mi-a venit!” (G. Brăescu, Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, Ed.
Nona, Piatra-Neamţ, 2000, p. 367 şi urm.; piesa a fost descoperită şi adaptată pentru teatru
folcloric de învăţătorul Ion Luca, cel care a descoperit şi „Balada lui Mihai Florea”, publicată în
cartea „Cântece din Farcaşa”, îngrijită de acelaşi George Brăescu).
401M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. VI, p. 10
402M. Sadoveanu, Hanul Ancuţei, Ed. Herra, Bucureşti, 2003, p. 56-64
105
HAIDUCII MOLDOVEI
Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe muntele Grinţieşului,

dar care hălăduia în munţii de-a lungul graniţei cu Ardealul, de la
Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni şi de
multe ori bieţii sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor,
avarilor egumeni. Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în
prundul de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau
fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul şi copii erau trimişi la cerşit
prin sate. Ar fi fost de folos ţiganii pentru săteni, să le repare uneltele
sau să le facă altele noi, dar aceştia nu se mulţumeau cu ce câştigau
cinstit, ci s-au apucat şi de furat. La început au dispărut orătănii mici
de prin curţi: găini, gâşte, raţe, apoi câte-un cârlan de prin zăvoaie şi la
urmă chiar şi vitele de pe islazuri. Oamenii au încercat să-i alunge, dar
ţiganii erau mulţi şi se ţineau ciotcă. Sătenii au aflat că prin munţii
Stânişoarei se aţinea Vasile cel Mare, haiducul, ce nu de puţine ori
ajutase pe sărmani. Un cioban l-a găsit pe haiduc şi i-a spus despre
necazul lor. A doua zi, haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe
jos şi cu palmele goale şi s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A
întrebat de cel mai iscusit fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben
strălucitor cu zimţi: ,Ia-l şi mai capeţi! Fă-mi un baltag şi o ghioagă
grea, aşa ca pentru două mâini şi aşa ca pentru un bărbat ca mine...’
Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata. Vasile cel
Mare luă ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme corturile şi
căruţele. Se făcu o vânzoleală şi un vacarm cumplit. Văzând că se
adună ţiganii, haiducul o luă la fugă spre dealul Petru-Vodă. Era iute
de picior şi repede îi lăsă în urmă, iar ţiganii se întinseră într-un şir
lung, căci unii fugeau mai tare, alţii mai încet. Când văzu că se
răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu ghioaga asupra lor. Cum
se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel încât să nu se mai ridice
repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu poteca ce şerpuia pe lângă
pârâul Largu cu ţigani care urlau de furie şi gemeau de durere. Vasile
cel Mare ajunse la locul unde îşi legase din vreme calul, se urcă pe el
şi se întoarce către ţigani:
-Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să nu
mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu o să vin cu
toată banda şi n-o să vă fie bine. Ţiganii au înţeles că nu e lucru de
şagă cu haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către Târgu-
Neamţ. Aşa au scăpat sătenii de ţigani şi numele lui Vasile cel Mare fu
şi mai des pe buzele muntenilor care ştiau că au o nădejde în
106
HAIDUCII MOLDOVEI
îndrăzneala haiducilor din ascunzişul codrilor pe care nicio poteră nu-i

putea răpune”403.
Tradiţia spune că, aflându-se la Crucea cu tovarăşii săi Ştefan
şi Andrei Rusu, a văzut trei corbi şi a prezis că va muri. A fost surprins
dormind în codru şi ştiindu-se că suma pusă pe capul lui era mare, un
„prost” l-a omorât, i-a tăiat capul şi l-a dus la stăpânire. S-au aflat mai
apoi urme ale sale în dosul Tarniţei şi o femeie a descoperit odoare în
bordeiul său din Tarniţa404. Erau bătrâni care-i ştiau bordeiul din
muntele Grinţieşului, dar pădurea oarbă nu ne mai permite astăzi să
mai aflăm locul.
Într-o povestire populară se spunea că Vasile cel Mare era fiu
al unui boier pe nume Stroiescu, putred de bogat, dar care de bogat ce
era „nu-şi mai simţea inima”. A fost părăsit de nevastă, care a plecat în
lume, iar feciorul a crescut cu slugile, căci tatăl nu l-a trimis la şcoală,
fiindcă nu avea nevoie de cineva care să-i numere banii. S-a căsătorit
cu o precupeaţă, dar şi aceasta iubea doar averea şi avea pe un altul
drag. Vasile şi-a dat seama că era singur: un tată spurcat, o mamă
pribeagă şi o femeie blestemată. Şi a plecat în codri să-şi plângă
nenorocul. La Grindu Mare, la Ţincuşa, a găsit 18 inşi care stăteau
roată, fără masă, fără merinde. Vasile, care era o namilă de om, cu o
putere nemaipomenită, a luat o ditamai piatra şi a pus-o în mijlocul lor.
Să aibă masă, dacă nu aveau merinde. L-au ales căpitan de ceată şi-
au început a haiduci. Au curăţat codrii de tâlhari şi au pedepsit pe
ciocoi. Vreme de 23 de ani au trăit în codri. Vasile s-a pustnicit şi în
urma lor a mai rămas doar "Masa Tâlharilor"405.
A fost păstrat din generaţie în generaţie cântecul său şi în
comuna Grinţieş, judeţul Neamţ, mai sunt bătrâni care-i ştiu melodia şi
astăzi este cântat sau recitat la serbările şcolare:
„Grinţieş, munte frumos,
Ian scoboară-te mai jos,
Să mă sui în vârful tău,
Să mă uit în satul meu.
- Grinţieş, munte rotat
Nouă veri mi te-am vărat
Şi nimic nu ţi-am stricat,
Num-o creangă ţi-am ciuntat
Şi-aceea de fag uscat,
403 Legende mituri şi poveşti la muntele Ceahlău, prezentate de Daniel Dieaconu, cu desene de
T. Stanciu şi D. Iavorschi, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2013, p. 56-57
404Legende populare româneşti, ed. De O. Păun şi S. Angelescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983,
p. 197
405 V. Nicoară, Cetatea cu şapte turnuri, pp. 84-86)
107
HAIDUCII MOLDOVEI
Armele de-am aninat;

Dar la locul din cărare
Zace Vasile cel Mare,
Căpitanul cel mai mare
Nu ştiu, zace sau ce face,
Că lui gura nu-i mai tace:
- Beţi, voinici, şi ospătaţi,
Că de azi, mâne, colea,
Căpitan nu-ţi mai avea.
Şi-ţi avea un ticălos
De vă va băga la gros!
Şi haiducii-aşa cânta
Când Vasile haiducea:
- Frunză verde de cicoare,
Cât îi lumea de sub soare
Nu-i ca Vasile cel Mare!
Satul Grinţieşu-Mare, în ultimul plan muntele Grinţieş
Toată vara pe Grinţieş

Şi iarna stoler la leşi.
Da’ Vasile-aşa zicea
Potera când îl ducea:
-Grinţieş, munte frumos,
De azi, rămâi sănătos,
108
HAIDUCII MOLDOVEI
Că mă duc pe vale-n jos!

N-o fi astăzi, n-o fi mâine,
Când oi mai veni la tine!
N-o fi mâine, nici al' dată,
Când te-oi mai vedea odată?”
109
HAIDUCII MOLDOVEI
ŞTEFAN BUJOR
Ştefan Bujor a fost unul dintre cei mai cunoscuţi căpitani de

cete haiduceşti din spaţiul românesc, cu o mare faimă în rândul
moldovenilor, dar nu numai. Cântecele şi baladele închinate lui de
poeţii populari au devenit foarte ştiute şi lăutarii timpului (în acele
vremuri erau în marea lor majoritate ţigani) le intonau la ospeţele
boiereşti sau în cârciumile săteşti. Celebrii Barbu Lăutarul şi Angheluţă
le cântau şi de cele mai multe ori li se alăturau şi mesenii:
„Frunză verde de negară
A ieşit Bujor în ţară
Pe ciocoi îi bagă-n fiară…” Aşa cântau oamenii din popor când
se auzea că haiducul îşi strânsese o bandă nouă şi se „ţinea la drumul
mare”. Boierii plecau atunci însoţiţi de câte 2-3 arnăuţi plini de arme
din cap până-n picioare406.
Despre Bujor a scris Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Radu
Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Asachi, iar prolificul autor de
nuvele haiduceşti N.D. Popescu îi consacră trei povestiri. A stârnit
vâlvă în epocă faptul că lui Bujor i s-au alăturat şi unii boieri, după unii
au devenit haiduci, dar mai mult tâlhari, după părerea noastră. Demn
de remarcat este faptul că în zona judeţului Neamţ circulă încă piesa
de teatru folcloric „Banda lui Bujor”, un meleu extraordinar de doine, de
balade, de joc scenic antrenant, cu dialoguri antrenante, pe care le
regăsim şi în cântecele lui Bujor sau Codreanu culese de Alecsandri,
Hasdeu sau G.D. Teodorescu. În judeţul Neamţ circulă mai mult de 20
de variante ale acestei piese.
Despre originea lui Bujor s-au spus şi s-au scris multe: ar fi fost
moldovean, fiu al „Româncei Voicu” şi se numea astfel după părul său
roşu ca focul. S-a spus că ar fi fost ardelean la origine, de loc de prin
părţile Sibiului şi care s-a stabilit la Iaşi, în Tătăraşi, căsătorindu-se cu
o femeie foarte frumoasă din oraş de care era foarte îndrăgostit.
Alecsandri, în notele sale la balada „Bujor”, arăta că acesta fusese
fecior boieresc şi a apucat calea codrului fiindcă fusese bătut crunt de
stăpânul său. A fost prins după câţiva ani de hoţie şi trimis la ocnă. În
1805 este eliberat în urma nesfârşitelor jalbe ale soţiei sale către
domnitorul Alexandru Moruzi. Primeşte chiar slujbă domnească, dar un
abuz al armaşului Iordache Balş îl face să ia din nou calea codrilor407.

407Instituţii
feudale din Ţara Românească. Dicţionar, coord. O. Sachelarie şi N. Stoicescu, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 213; „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1873”,
Iaşi, Tip. Buciumul român, p. 44; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 196: R.
110
HAIDUCII MOLDOVEI
Faptele sale haiduceşti au avut un larg răsunet în rândul

poporului, căci se spunea că nu a făcut moarte de om şi că îi ajutase
pe cei săraci:
„Morţi de om eu n-am făcut
Dar ciocoi mulţi am bătut”.
Într-un dialog cu căpitanul poterii ar fi răspuns la întrebarea:
„Măi Ştefane Bujorele,
Spune tu Domniei Mele
Unde-ţi sunt averile
Ca să-ţi scap tu zilele?
Domnule Măria Ta,
Averile sunt la cei copaci
De-ajutor la cei săraci
Să-şi cumpere boi şi vaci!”408
Alecu Russo scria că „acest Bujor şi-a plimbat vitejia prin
Valahia, prin Bucovina şi prin Basarabia fără frică de cătane sau de
cazaci” şi povestea prădarea „Coconului A.”, ce mergea la Bacău
însoţit de un arnăut. Este atacat de banda lui Bujor şi i se iau cei 150
de galbeni pe care-i avea. Cere să nu i se trezească soţia şi i se oferă
10 galbeni ca să aibă de drum409. Radu Rosetti scria despre Bujor într-
o povestire intitulată sugestiv „Haiduc şi tâlhari”. Haiducul a fost de
bună seamă Bujor, iar tâlharii s-au arătat a fi de neam boieresc. Un
anume comis Gheorghe Caravia din ţinutul Neamţului, fiu al serdăresei
Anastasia, născută Arbore, era tâlhar şi gazdă de tâlhari. Chiar şi
mama sa era implicată în acţiunile tâlhăreşti.
În iarna lui 1808-1809 a găzduit pe Ştefan Bujor şi pe
Gheorghe Ardeleanu, cu care a făcut mai multe prădări în ţinutul
Neamţului. Ardeleanu şi Bujor s-au făcut, după obiceiul haiducesc, fraţi
de cruce. Furau în special cai, pe care îi vindeau apoi în Cordun
(Bucovina). L-au părăsit pe boier fiindcă nu au fost de acord să
omoare un negustor bogat care trecea pe lângă Roman şi s-au
despărţit în termeni foarte reci. Gheorghe Ardeleanu însă a fost silit a
se întoarce pe moşia Sârbi a lui Caravia şi a fost primit de boier. Dar
Rosetti, Poveşti moldoveneşti, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1920, p. 107; într-o piesă de teatru
popular se arată originea lui Ştefan Bujor:
„Şi-nainte de-a fi haiduc
Eram tânăr bun de plug
Şi-am plecat în codrul frate
Să fac în lume dreptate”. (A. Ciornei, I. Drăguşanul, Veniţi de vă veseliţi!, p. 168
408Informaţie de la Constantin Ceapă, 61 de ani, din satul Bradu, comuna Grinţieş, judeţul
Neamţ, sat aflat în mijlocul munţilor, la poalele Ceahlăului şi Grinţieşului.

111
HAIDUCII MOLDOVEI
atunci când Ardeleanu a adus cu sine o femeie de o neasemuită

frumuseţe, Caravia i-a pus gând rău. A reuşit să-l îmbete şi l-a omorât
cu ajutorul ţiganilor de pe moşie, credincioşi lui şi a dat ordin să-l
îngroape peste un moşneag nu demult mort. Câinii au răscolit
pământul subţire şi s-au apucat să sfârtece hoitul. Catrina, iubita lui
Ardeleanu, a fost siluită de boier cu ajutorul a două ţigănci şi dădea
semne de nebunie. Bujor, care hoţise dincolo de Prut, s-a întors la
Sârbi ca să-şi întâlnească fratele de cruce aşa precum hotărâseră. De
la săteni află întâmplarea şi-i prinde pe ţigani, adună pe săteni şi
organizează o „judecată haiducească”. A strâns mărturii, le-a scris şi
le-a trimis la vornicie. Fiind vorba de o faţă boierească, a fost trimis
vel-armaşul Darie Dărmănescu, care a arestat pe făptaşi. La 11
decembrie 1809, Caravia a făcut mărturisiri complete şi a fost
condamnat la moarte, iar mama sa a fost trimisă la închisoare la o
mănăstire. Boierul a fost decapitat pe 23 iunie 1810 pe Dealul
Copoului410.
Despre Bujor mai aflăm că s-a întovărăşit cu doi boieri, un
Cantacuzino şi un Catargi, reprezentanţi a două familii „cinstaşe” ale
Moldovei. Constantin Cantacuzino, reprezentant al ramurii moldovene
a familiei Cantacuzino, numită de Şerbeşti, a fost căsătorit de tânăr cu
Catinca Başotă, o femeie uşuratică, pe care nu după mult timp a
alungat-o. Împreună cu mama sa, tânărul Cantacuzino a început să
prade drumeţii, pe care slugile, bine instruite, le atrăgeau pe domeniu.
Erau jefuiţi şi abia mai scăpau cu fuga. Mama sa apărea la Iaşi ca o
mare doamnă, înconjurată de 12 arnăuţi înarmaţi şi de cele mai multe
ori şi de lăutari. Constantin Cantacuzino şi Ilie Catargiu s-au întovărăşit
cu Bujor şi deveniseră spaima boierilor şi a negustorilor411. Alecu
Russo povestea şi el despre această întovărăşire, dar nu îi numea pe
boieri: „Or fi vreo 40 de ani de când o bandă de trei hoţi vestiţi domina
Moldova; pe atunci nu exista poliţie şi comunicaţiile dintre ţinuturi erau
foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda ţara fără grijă de poteri.
El era compus din Bujor şi de doi boieri din cele dintâi familii”412. N.D.
Popescu scria două nuvele cu ultimele fapte ale lui Bujor, una dintre
ele s-a numit chiar „Boierii haiduci”, iar cealaltă „Moartea lui Bujor”,
descriind tâlhăriile celor trei, un ţăran şi doi boieri413.
410R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, pp. 107-119

411N. Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 313; I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Ed. Albatros,
413N.D. Popescu,
112
HAIDUCII MOLDOVEI
Slujitorii lui Cantacuzino (trei ţigani) au omorât un drumeţ,

Grigore, care avea puşcă şi l-au îngropat în grabă. Bujor şi Ilie Catargi
au făcut mai multe prădări în ţinutul Neamţului şi aflând de ele,
guvernatorul rus, generalul Kuşnikov, a cerut măsuri urgente414. Lui
Bujor i se atribuiau un număr mare de jafuri şi amintim câteva dintre
ele:
Ilustraţii cu haiducul Bujor din nuvela „Boierii haiducii” de N.D. Popescu
atacul asupra banului Andronache Donici, căruia i-a luat 800 de

galbeni. În apropierea boierului s-au aflat 60 de ţărani din Conţeşti,
care făceau corvoadă la un drum şi care n-au ripostat, ba au privit cu
satisfacţie prădarea boierului. L-a prădat şi pe spătarul Iordache
Sturza: i-a luat toate odoarele şi caii, dar ca să aibă cu ce să-şi
continue drumul i-a oferit doi „cai proşti” şi 50 de lei. Se spune că soţia
spătarului nu s-a speriat, „ci se strica de râs de toată
întâmplarea zicând: ‚Cum s-au dus lucrurile ce li s-au dat, tot aşa se
vor şi întoarce înapoi”. Altă dată a prădat pe căpitanul de Bacău
Lupaşcu, uşurându-l de banii pe care acesta îi luase de la ţărani, sau,
într-un alt caz, a luat banii perceptorilor la Bogdăneşti în ţinutul
Sucevei415.
414I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p. 247

415R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, p. 116; S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, pp. 67-70
113
HAIDUCII MOLDOVEI
Este interesantă menţiunea lui Sava Iancovici, unul dintre

istoricii români care s-a concentrat asupra haiduciei din Balcani, că
Ştefan Bujor, ca nimeni altul dintre haiducii români, a reuşit să intre în
legătură, ba chiar să unească cete de haiduci din spaţiul românesc şi
chiar din afară. Amintea de faptul că Ştefan Bujor şi-a unit ceata cu
căpitanul Nichita Ungureanu şi Condurachi şi că s-a alăturat la un
moment dat cetei vestitului Ion Darie Pomohaci din Bucovina. A avut în
ceata sa şi un alt haiduc celebru, Gheorghe Cârjaliu, care a luptat în
Revoluţia de la 1821, la fel ca şi un alt fost cetaş de-al lui Bujor,
Ianache al lui Zamoilă Hagi. Ştefan Bujor şi-a dorit să ajungă să lupte
în răscoala sârbă a lui Caragheorghe. Dacă el nu a ajuns, Ianache a
luptat alături de Haiduc Velcu Petrovici şi Iordache Olimpiotul. Sava
Iancovici prezintă în studiul său două facsimile din dosarul anchetării
lui Bujor, care arată dorinţa haiducului de-a ajunge în Serbia pentru a
se alătura răsculaţilor şi faptul că Gheorghe Cârjaliul (care a devenit
celebru mai târziu) a fost în banda sa416.
Un alt căpitan de haiduci care şi-a unit ceata la un moment dat
cu Ştefan Bujor a fost Ilie Marosin. Despre acesta se spunea că era
popă la Trifeşti, pe atunci în ţinutul Romanului, şi-a devenit haiduc
fiindcă serdarul Sipira Olimpiadis şi Ibrahim, un grecotei turcit au răpit
pe frumoasa sa preoteasă. Popa Marosin răzbună cu moarte
necinstirea nevestei, îşi tunde barba şi pleacă în codru cu mai mulţi
dintre tinerii săi enoriaşi în frunte cu dascălul Cătălin şi Ifrim Giosanu
(care luptase în „muscălime” – fusese voluntar în războaiele ruso-
turce). În lupta sa împotriva grecilor fanarioţi s-a unit cu Sân Stan şi
Neagu Ursu, adunând 240 de flăcăi în „pădurea de la Strungă”. S-a
călugărit când a simţit că-şi pierde vigoarea, dar la 1821, călugărul
Gherasim a lepădat rasa şi a devenit Ilie Marosin, căpitan de
volintiri417.
Pe la 1810, Ştefan Bujor s-a întovărăşit cu Ilie Petralifu, la care
fusese pe vremuri vătaf, în ţinutul Tecuciului, pe moşia Costieni. Ilie
Petralifu era tâlhar şi gazdă de tâlhari şi începuse o astfel de viaţă pe
la 1792, întovărăşindu-se cu vestitul Belecciu, groaza văii Tazlăului, şi
la 1801 a fost închis la mănăstirea Secu. Belecciu a fost prins după o
luptă purtată unu la unu cu Dumitrache Roset-Teţcanu şi omorât. Bujor
şi Petralifu au făcut câteva prădări împreună, dar faptele boierului au
ajuns la urechile domniei şi de la Iaşi a fost trimisă special o poteră
416S.I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, pp. 67-70.

417 V. Nicoară, Cetatea cu şapte turnuri, p. 103
114
HAIDUCII MOLDOVEI
pentru a-l prinde. A fost arestat, judecat şi condamnat la moarte şi în

septembrie 1810 a fost decapitat la Iaşi418.
Ştefan Bujor umblă prin Transilvania în acel an, prin Oltenia,
fiind urmărit de Constantin Samurcaş cu poterile sale, duce vin din
Sibiu la Dârstor, iar apoi, furând cai, ajunge la Focşani. Cu o bandă
puternică pradă valea Tazlăului şi a Trotuşului, înfruntând poteraşii şi
chiar pe „dragonii împărăteşti”. Au prădat şi târgurile Ştefăneşti şi
Ţelineşti, luând de la negustori mulţi bani. S-au hotărât să se lase de
hoţie, unii dintre haiduci plecând în Serbia să lupte alături de
Caragheorghe. Bujor s-a îndreptat spre Focşani. Stăpânirea a trimis
poteri în fiecare judeţ cu ţintaşi buni ca să-l omoare pe haiduc. A fost
trădat la Focşani de o gazdă care l-a dat pe mâna caraulelor ruseşti419.
Despre o gazdă a lui Ștefan Bujor aflăm dintr-un document din 1 mai
1811: un anume Grigore Ţarlungă din ţinutul Tecuciului care "aflându-
să în pricini de furtuşag cu Bujor" a pierdut o bucată de moşie în
favoarea lui Ioniţă Galeri care a mers cu el să mărturisească că este
om cinstit ("când erai în prepus de gazdă făcătoriului de răle numitului
Bujor"420.
Alecu Russo povesteşte sfârşitul haiducului: „Prinşi în sfârşit de
arnăuţii hătmăniei (împreună cu cei doi boieri Cantacuzino şi Catargiu,
n.n.), Bujor mojicul fu spânzurat, iar nobilii, privilegiaţi până-n
momentul morţii, fură descăpăţânaţi în câmpul Copoului. Cu toate
acestea, cronica pretinde că dr. Gall ar fi cumpărat scump capul lui
Bujor pentru ca să-l studieze şi că n-a dat nici o leţcaie pe tidvele
boiereşti”421. Poporul a păstrat vie amintirea morţii lui Bujor într-un mod
deosebit:
„Frunză verde de negară,
Bujor se suie pe scară…
Plâng săraci cu jale amară,
Că nu-i scara Domnilor,
Ci e scara hoţilor,
Calea neagr-a morţilor!”422
La cererea consilierului rus Staviţchi s-a procedat cu asprime
(acesta considera că moldovenii sunt prea blânzi, mai ales fiind vorba
de feţe boiereşti). Catinca Başotă, fostă Cantacuzino, a arătat
ascunzătorile (din averea confiscată a primit şi ea o cotă parte).
418R. Rosetti, Poveşti moldoveneşti, p. 120-122

419Ibidem, p. 120
420 Gh. Ghibănescu, Regeste, în "Ioan Neculce - Buletinul Muzeului Municipal Iaşi", fascicola 6 -
1926-1927, p. 279, 286

115
HAIDUCII MOLDOVEI
Jupâneasa Cantacuzino a fost trimisă „pe viaţă” la mănăstirea Agapia,

iar fiul ei a fost decapitat la 28 iunie 1810 pe Dealul Copoului. Catinca,
dintr-o caleaşcă, a fost martoră la execuţie. Călăul nu era de meserie,
a fost scos din închisoare special pentru acest scop şi a lovit de trei ori
până a reuşit să despartă capul de trup. Ilie Catargiu a avut aceeaşi
soartă la 20 septembrie 1810, iar Bujor şi haiducii săi au fost
spânzuraţi (nu erau de neam ales), la 20 ianuarie 1811. Catinca
Başotă a mai făcut trei căsătorii la Iaşi, Odessa şi Varşovia, susţinând
îndelungate procese pentru moştenire. A fost alungată de marele duce
Pavlovici din Rusia. Boierii-tâlhari au fost scoşi şi din genealogii, dar
mojicul-haiduc Bujor a rămas în memoria populară423.
Într-o piesă populară de teatru folcloric din munţii Neamţului
apare Ştefan Bujor, haiducul justiţiar, în căutare de cetaşi:
„Şi-am zis verde măr domnesc,
Stau în loc şi mă gândesc
Pe ce cale să pornesc
Haiduci să-mi agonisesc,
Căci de-o vreme de când viu
De haiduci nimic nu ştiu.
De la Paştipân’ la Ispas
Multe chinuri am mai tras.
De-aş mai trage câte-am tras
De haiduci eu nu mă las…”
Într-un sat de la poale de Ceahlău am aflat „Cântecul lui Bujor”
pe care l-am publicat într-o antologie de-a noastră mai veche şi l-am
considerat îndeajuns de frumos încât să-l alăturăm poveştii noastre
despre vestitul căpitan:
„Sub poala de codru verde
Mititel focşor se vede,
Iar în jurul focului
Stau haiducii codrului
Nu ştiu-s nouă sau sunt zece,
Dar frigeau câte-un berbece.
Bujor, căpitanul mare,
El frigea o gonitoare,
Dar n-o frigea cum se frige,
Ci mi-o frigea în cârlige
Şi mi-o-nturna în belciuge.
423G.Sion, Suvenire contemporane, Bucureşti, 1888, pp. 75-81; N. Iorga, Istoria românilor prin
călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 438; I.M. Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p.
247
116
HAIDUCII MOLDOVEI
Păşiţi, haiduci, şi mâncaţi

Că acuş vom fi plecaţi
La poteca-n lunca mare
Să mai câştigăm parale,
La potecă-n lunci cu flori
Să câştigăm gălbiori.
Când berbecii au terminat,
Ei la vale au plecat.
Şi cum mergeau ei la vale
Le ieşi-un jidan în cale,
Un jidan ghebos şi mare
Cu tarhatu’ în spinare.
- Bună calea, măi române!
- Mulţumesc, evreu şi câine!
- Măi române, tu eşti beat!
- Nu, că astăzi n-am mâncat!
-Eu am mâncat bine,
Am mâncat lapte cu pâine!
- Ia aşterne-ţi mantaua bine
Şi numără bani cu mine,
Aşterne-ţi mantaua jos
Şi numără bani frumos.
Şapte părţi haiducului
Şi una jidanului
C-aşa-i legea codrului.
- Gândeşte, române, bine,
Banii tăi nu sunt la mine!
- Ia puneţi mâna fârtaţi
Şi pe Iţic mi-l legaţi
Şi-n pădure-l lepădaţi,
Să-l mănânce fiarele,
Să-i rămână oasele.
-Iacă-ţi dau averea ţie
Ca să-mi laşi tu viaţa mie.
Ăştia-s banii mei iubiţi
Şi cu zimţii netociţi.
Şi de crezi că-s mai lăsaţi
Poftim leanca şi-o cătaţi!
Dar potera i-a-nconjurat,
Pe vreo zece i-a legat,
Dar pe Bujor l-au scăpat
Şi-a fugit nevătămat
117
HAIDUCII MOLDOVEI
A luat drumul codrului

Spre vârful Ceahlăului,
Să afle tovarăşi noi,
Să-i mai prade pe ciocoi!”.
Sângele voinicului, o superbă orhidee a Ceahlăului
Într-o povestire populară Bujor apare ca fecior în casă a unui

boier din zona Bacăului. Era un flăcău cu părul roşu ca focul şi de 17
ani, când o întâmplare i-a schimbat viaţa. Este martor la felul în care
este scoasă la mezat casa unui ţăran în prag de iarnă pentru că nu şi-
a plătit birul. Femeia lăuză a căzut în genunchi, iar jupân Aftenie,
înconjurat de 12 arnăuţi, a trecut iataganul printre mâinile întinse şi
împreunate ale femeii. Bujor a sărit pe serdar, i-a luat iataganul şi l-a
lovit cu sete, fugind apoi în codru. În jurul său s-au strâns repede tineri
ce nu mai suportau jugul şi faptele lor i-au înspăimântat pe boieri şi
arendaşi.
S-a pus pe capul lor 10 pungi de galbeni, cinci dădeau
negustorii, iar cămătarul Terente din târgul Bacăului a promis pe fiica
sa Penelopa de soţie celui care aduce capul haiducului. Penelopa,
jignită în amorul ei propriu, a părăsit pe tatăl său şi a plecat în codri
spre faimosul haiduc, ducând cu sine cheile de la sipete şi un jungher
de argint cu mâner roşu.
118
HAIDUCII MOLDOVEI
Haiducul refuză darul şi dorinţa fetei de a deveni „căpităneasă” şi o

duce la Focşani la „Aniţa-văduviţa”, ibovnica sa. Tot mai multe poteri
sunt pe urmele sale, dar Bujor reuşeşte să scape. Până-ntr-o zi când
în loc de muşcată la fereastra Aniţei (semn de linişte), vede o
lumânare (semn de primejdie). Îşi pierde capul şi năvăleşte spre
bordei, deschide uşa, dar este potopit de plumbi. Aici povestea trece
dincolo de limita firescului: calul îl ia dintre duşmani şi îl duce
sângerând spre muntele Ceahlăului, unde se afla ceata lui. A căzut
fără suflare, cu faţa la pământ, iar în spate avea înfipt un pumnal de
argint cu plăsele roşii… Se spune că în drumul spre Ceahlău, din
sângele care a curs prin poiene au apărut pâlcuri de flori roşii, cu
petale mari, la care noi le zicem astăzi bujori, iar pe padina din vârful
Ceahlăului, unde i s-au scurs ultimele picături de sânge, s-a ivit o
floare superbă, căreia oamenii din popor i-au zis „sângele voinicului”.
Este o neasemuită orhidee de munte – „nigritela rubra”424.
424După V. Nicoară, Cetatea cu şapte turnuri, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1979, pp. 50-55 şi
informaţii orale de la Gavril Ciucănel din satul Schit, comuna Ceahlău, judeţul Neamţ
119
HAIDUCII MOLDOVEI
IOAN PIETRARUL BANDITUL
Ţările Române au fost, după cum spunea cu durere cronicarul,

în „calea tuturor răutăţilor” şi puţine au fost perioadele când românii au
fost deasupra vremurilor, când au putut scăpa de o stăpânire sau alta,
de exploatarea ţării, de imixtiunea străinilor în treburile noastre interne.
Imperiul otoman a fost un stat militar, rapace şi corupt şi care şi-a
menţinut dominaţia asupra ţărilor române extracarpatice timp de mai
bine de patru veacuri şi un apogeu al împilării s-a considerat că a fost
secolul fanariot. Pentru ţăranul român, pe lângă jugul turcesc a mai
apăsat pe umerii săi şi un altul: cel al celor numiţi ciocoi şi care au fost
români sau străini (greci, armeni, evrei). Influenţa grecească în ţările
române s-a făcut simţită încă din secolul al XVII-lea, în Moldova odată
cu domniile lui Radu Mihnea şi Alexandru Iliaş. Celebrul Codreanu,
prins de poterile lui Alexandru Iliaş, este primit de domnitor care:
„Stă culcat pe-un buzdugan
Lâng-un grec ţarigrădean”. Iar haiducul îi cere:
„Domnule Măria Ta,
Tu pe greci nu-i asculta
Că ei viaţa ţi-ar scurta;
Grecu-i fiară duşmănoasă,
Grecu-i limbă veninoasă”425.
La 1821, „Zavera” a făcut ca în ţară să se instituie o stare de
nesiguranţă şi bandele de „volintiri” prădau pe negustorii din târguri şi
sate. De notorietate deveniseră şi faptele haiduceşti ale lui Gheorghe
Cârjaliul, Ghiţă Haiducul, Gheorghiţă Gheorghelaş sau Iancu Jianul.
După reprimarea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi a ridicării Eteriei
de către turci au urmat alte ocupaţii ruseşti şi traiul ţăranului a rămas
tot greu, deşi pe tron se urcaseră domni pământeni.
După 1821 s-au făcut bande din foştii eterişti, din ţigani şi din
turci. Despe Gheorghe Cârjaliu am aflat că a haiducit alături de Bujor
şi apoi s-a alăturat cauzei lui Tudor şi a Eteriei. Cunoscut pentru
curajul său nebunesc, şi-a făcut bandă şi „a băgat groaza în toată
Moldova”, după cum îşi amintea I.P. Liprandi, ofiţer rus, comandant al
unui detaşament alcătuit în mare parte din tâlhari426. Constantin
Erbiceanu scria, conform documentelor mitropolitului Veniamin
Costache pe care le-a cercetat, că „plinindu-şi timpul răutatea sa şi
scăpând românii de durere şi de necaz a trebuit ca totul în ţară să
425V.
Alecsandri, Poezii populare ale românilor, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 106
426Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821, vol. V, Ed. Academiei RPR,
Bucureşti, 1962, p. 329, 454, 480
120
HAIDUCII MOLDOVEI
înceapă de-a capul. Era tot pustiire, ruină, jaf şi nesiguranţă, resturile
de vagabonzi turci, greci, arnăuţi, sârbi şi bulgari, de toate naţiile, care
s-au putut îndosi în munţi şi în mănăstiri şi au putut scăpa de sabia
turcilor, s-au prefăcut în tabere sistematice de tâlhari şi bandiţi. (…)
Mulţi dintre străini şi pământeni deprinşi la arme, după evacuarea ţărei
de către turci, nemaivoind a pune mâna pe coarnele plugului, au
crezut mai aproape arta haiduciei”427.
În Moldova, autorităţile au avut mult de furcă cu tâlharii în acea
epocă de după Zaveră şi s-au încercat măsuri energice. Boierul
Constantin Popovici se dovedeşte un dregător foarte zelos. Pentru
prinderea tâlharilor ordonă cercetarea crâşmarilor, hangiilor şi a jitarilor
de ţarini, acelor ce locuiau în zone singuratice. Dintr-un document din
1823 aflăm că a prins nişte tâlhari lipoveni ce furaseră nişte vite, iar în
1826 a arestat nişte ţigani modoreni, hoţi de cai. În septembrie 1826 a
capturat 16 ţigani lăieşi şi prada lor rezultată din tâlhării428.
În Moldova, pe lângă amintitul Codreanu, memoria populară le-
a păstrat amintirea lui Andrii Popa, Ştefan Bujor, Vasile cel Mare,
Groza, Tobultoc sau Ion Pietrarul. Ultimul numit, protagonistul studiului
nostru, a apărut în mai multe scrieri încă de la jumătatea veacului al
XIX-lea, imediat după moartea sa şi printre cei care au scris s-au aflat
Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Asachi, Mihail
Kogălniceanu, Vladimir Ghica, Radu Rosetti sau Wilhelm de Kotzebue.
Datele şi faptele sunt uneori imprecise, par a se contrazice, dar trebuie
să înţelegem că în cazul marilor căpitani de bande s-a ţesut de către
popor o aură de legendă şi e greu de multe ori a discerne între adevăr
şi legendă, iar documentele de arhivă ale acelor vremuri erau mai
puţine şi mai puţin precise. Atât memoria populară, cât şi operele culte,
l-au transformat pe Ion Pietraru în haiduc, nu în tâlhar; faptul s-a
datorat ajutorului dat sărmanilor, sprijinului pentru biserici şi schituri
nevoiaşe şi de mare importanţă a fost apropierea sa de mitropolitul
Veniamin Costache. De altfel, Radu Rosetti scria o „altă poveste
moldovenească” intitulată „Hoţul Mitropolitului”. Poporul l-a cântat în
balade (unele preluate şi de Alecsandri sau Eminescu) şi i-a născocit
poveşti şi legende.
Ion Pietraru era originar din ţinutul Neamţului, dar părerile
asupra satului său natal diferă: fie este Bălţăteştii, fie Vânătorii
Românilor, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. LXXI
Românilor, p. 424, 425, 255, 25
121
HAIDUCII MOLDOVEI
Neamţului. Wilhelm de Kotzebue, care a scris la 1850, nu oferă date

asupra originii sale, iar Alexandru Asachi, care a scris în 1873, după
informaţii pe care le-a obţinut de la Gavril Buzatu, ţiganul-călău, fost
tovarăş al haiducului, arată ca loc de origine satul Bălţăteşti; într-o
legendă publicată în 1897 este amintit oraşul Târgu-Neamţ, iar Radu
Rosetti afla dintr-un document al rechizitoriului că Pietraru era din
Vânătorii Neamţului, fiu al lui Iftimie şi Safta Pietraru. Cu toţii însă
afirmă îndeletnicirea neamului său, care a devenit patronimică429. Nici
asupra începuturilor sale haiduceşti nu avem date sigure. Radu Rosetti
afirma că aflase dintr-o mărturie a haiducului dată după arestarea sa a
doua oară că făcuse prima prădare la 17 ani: împreună cu un tovarăş
furase o pereche de boi a unui sătean. Într-o povestire populară
publicată în perioada interbelică se vorbeşte despre prădarea „Hanului
lui Pătulă” din Târgu-Neamţ, han al unui proprietar evreu, iar într-o alta
se amintea despre jefuirea unor orândari evrei (arendau „orânda”
cârciumăritului în satele din Moldova) de către „haidăii” conduşi de Ion
Pietraru430.
A uimit prin îndrăzneala lui şi prin iscusinţa de a se face
ascultat printre tovarăşii săi. Au devenit repede cunoscute faptele sale
nobile: sprijin pentru nevoiaşi, cărora le dădea bani sau porumb din
hambarul boierului, bani pentru vite la văduve, bani pentru schituri
sărace şi oamenii îl protejau împotriva poterilor.
Pe lângă tâlhari străini nu lipsesc în această perioadă nici
tâlhari neaoşi români: Alecu Russo află în călătoria sa spre ţinutul
Vrancei (nu specifică anul, dar ştim că este înainte de 1840) despre
„un întreit omor” într-un sat înainte de Adjud, de către şapte tâlhari.
Despre o altă ceată se aude mai jos de Adjud, care au prădat nişte
turci, mai mulţi negustori de cereale, luându-le mulţi bani, cârciumari,
răzeşi. S-au oprit la o cârciumă să bea şi să mănânce şi s-a adunat
multă lume, cu furci şi cu topoare, dar tâlharii au reuşit să-i alunge cu
pistoalele431.
În 1834, la începutul domniei lui Mihail Sturdza, în ţinutul
Covurlui, în satul Rediu, s-a făcut o ceată de haiduci sub conducerea
lui Bostan. Motivul? Iubita lui Bostan, Mărioara, cu care trebuia să se
căsătorească în câteva săptămâni, a fost răpită şi siluită de un
429W. de Kotzebue, Din Moldova, Tip. Athenais Gheorghiu, Iaşi, 1944; Al. Asachi, Ion Pietrarul
Banditul, în „Calendarul pentru poporul românesc pe anul 1873”, Tip. Buciumul Român, Iaşi,
1873, p. 44; „Şezătoarea”, an VII, nr. 3, septembrie 1897; R. Rosetti, Alte poveşti moldoveneşti,
p. 133
430R. Rosetti, Alte poveşti moldoveneşti, p. 139; Al. Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928,
p. 237; Al. Asachi, Ion Pietrarul Banditul, p. 47

122
HAIDUCII MOLDOVEI
arendaş grec pe nume Andonis. Atunci când Bostan se întoarce, fata

se sinucide; lângă leşul iubitei sale promite răzbunare. La 11 februarie
1835, în bordeiul în care a murit fata, nouă flăcăi cu „spete mari şi
plete lungi” îşi jură credinţă unul altuia şi răzbunare împotriva
fanarioţilor. Şi loviturile lor au fost îndrăzneţe şi răzbunările crunte432.
Dincolo de Prut, cel mai vestit era Tobultoc, haiducul ce fusese
răzeş înstărit, dar fusese deposedat de bunurile sale de către ciocoi. A
fost prins în 1833, într-o piaţă a Chişinăului, şi a fost condamnat la
moarte. Era un fel de poet, un autohton Francois Villon, care şi-a
transpus în versuri faptele, şi în lanţuri cânta în faţa mulţimii. Pe eşafod
fluiera o horă haiducească433.
Să menţionăm pentru această perioadă prezenţa în Ţările
Române a unei tagme de ţigani numită a netoţilor, care au venit din
Imperiul Habsburgic la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Nu aveau niciun
meşteşug, trăiau în condiţii animalice, n-aveau corturi, rătăceau pe jos
în grupuri de 20-30 de familii, hrănindu-se din jafuri, tâlhării, uneori
mâncând şi mortăciuni. Au fost un pericol pentru autorităţi şi populaţie,
„vătămători obştei” şi în perioada Regulamentelor Organice s-a
încercat dispersarea lor şi chiar alungarea lor din ţară434.
George Potra, autor al unei documentate lucrări despre ţigani
în anul 1939, era de părere că „dintre lăieţii hierari se alegeau hoţii şi
tâlharii şi, de asemenea, tagma netoţilor a fost pentru autorităţi o mare
problemă, erau „violenţi, curajoşi, vicleni, apelau la cuţite şi topoare la
cea mai mică neînţelegere, furau vite, cai şi chiar copii”435. Wilhelm de
Kotzebue remarca şi el aceeaşi stare de fapt: „Sunt mulţi vagabonzi
care din întâmplare privesc şi hoţia ca pe un izvor de câştig. Toţi ţiganii
care nu muncesc pământul fac parte din acest soiu’ de oameni şi
numărul lor urcă la mai multe mii. O călcare a unei case boiereşti sau
o întreprindere pornită din spirit de asociere este un lucru foarte rar;
negustorii însă, ovreii şi mai ales călătorii în trăsuri proaste la care se
credea că nu se vor găsi arme de foc, trebuie să se ferească a pune
noaptea la încercare cinstea drumeţilor. În asemenea împrejurări se
întâmplă şi omoruri. Cel din urmă căpitan de hoţi vestit, care mai
trăieşte în gura poporului, era Ion Pietraru şi el îşi alesese tocmai
pădurile prin care treceam acum pentru săvârşirea faptelor sale. Pe
aici trecea încă din 1834 cu tovarăşii săi”436. Prusacul călătorea prin
432P.P.Macri, Bostan, haiducul de peste Milcov, Ed. Cultura românească, Bucureşti, 1933
433Gh. Bezviconi, Despre Haiduci, p 16
434V. Achim, Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 79, 81
435G. Potra, Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 36
436W. de Kotzebue, Din Moldova. Tablouri şi schiţe din 1850, Tip. Athenais Gheorghiu, Iaşi,
1944, p. 7-8
123
HAIDUCII MOLDOVEI
munţii Neamţului, în zona mănăstirilor din jurul Târgului-Neamţ. Mihail

Sadoveanu, prezent şi el pe acele locuri la aproape un veac, amintea
cu simpatie de haiducul Ion Florea, ce murise împuşcat de un jandarm,
dar şi pe Ion Pietraru, care s-aţinea la drumul dintre Cetate şi Oglinzi şi
scriitorul trecuse pe „Poteca lui Pietraru” şi poposise în „Poiana lui
Pietraru”. Ridicarea spre codru a lui Pietraru a fost ca să „înţepe pe
ciocoi cu vârful jungherului”:
Haiducul Pietraru şi banda sa, desen de Alexandru Asachi din 1873
„Am prins pe ciocoi de barbă

Şi-am să-l pun să pască iarbă”437.
Ce-nsemna pentru locuitorii ţinutului Neamţului „ciocoiul” afla
Alecu Russo în 1839, în satele de la poale de Ceahlău: „Afară de
proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni printre ei, fără
deosebire, le spun ciocoi”.
437M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 11
124
HAIDUCII MOLDOVEI
Un bătrân muntean de la Hangu îi spunea: „Voi, ciocoii, veniţi

în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne furaţi, după aceea mergeţi în
satul lui Vodă şi vă faceţi case aşa de mari încât de pe ele poţi ajunge
cu mâna până la cer”438. Alecu Russo a fost în regiune chiar în
perioada în care haiducea Pietraru – 1834-1839 – şi culegea doine şi
balade şi frumoasele legende ale Pietrei Teiului şi ale Stâncii Corbiţei.
Mihail Sturdza, ajuns pe tron în 1834, afla în ţară o stare de
nesiguranţă pentru circulaţia pe drumurile mari, ceea ce făcea ca
negustoria să nu se mai poată desfăşura în condiţii bune. Domnitorul
luă măsuri energice, ispravnicii fură făcuţi răspunzători pentru tâlhăriile
din ţinuturile pe care le administrau, cei slabi erau înlocuiţi şi se
organizară numeroase poteri. De asemenea, Departamentul
Criminalicesc era format din oameni care judecau repede şi trimiteau
la spânzurătoare deîndată pe tâlhari. Căci, Mihail Sturdza revenise la o
pedeapsă ce demult nu mai fusese aplicată: spânzurătoarea, care
trebuia să se desfăşoare într-un loc public în aşa fel încât lumea „să
vadă şi să se îngrozească”439.
Ion Pietraru îşi strânsese o bandă de 40 de oameni printre care
se aflau şi Gavril Buzatu, un colos de ţigan fugit din robie, Vasile Mutu,
şi el un uriaş căruia un boier îi tăiase limba pentru că ţăranul „ridicase
glas” împotriva abuzurilor sale.
Se spunea despre Pietraru că nu făcea omoruri, nu-i lăsa nici
pe tovarăşii săi mai violenţi să omoare, iar ţăranii aflaseră de faptele
sale de dreptate şi de ajutor pentru sărmani.
Ajuta pe nevoiaşi şi dădea bani pentru schiturile sărace şi se
spunea că ţinea posturile şi plătea parastase şi paraclise. I s-au făcut
şi cântece, o baladă a fost culeasă şi publicată de Alecsandri, o alta de
Eminescu:
„Cine trece-n lunca mare?
Ion Petreanul călare
Cu cealmaua despre soare
Cât o roată de car mare,
Cu trei rânduri de pistoale
Şi-un baltag legat de şale”. Sau:
„Frunză verde, frunza bradului
Iancu al Chetrarului
Cu fata Olteanului
În codrul Albanului
438A.Russo, Opere complete, Ed. Cugetarea Georgescu Delafrass, Bucureşti, 1942, p. 187
439R. Rosetti, Alte poveşti moldoveneşti, p. 139; Gh. Ungureanu, Mai fără milostivire decât
oricare altul, în „Magazin istoric”, nr. 9, septembrie, 1970, p. 89
125
HAIDUCII MOLDOVEI
Fac sama banilor

La tulpina bradului”440.
Haiducul Ion Pietraru, desen de Alexandru Asachi din 1873
Şi nu sunt singurele balade închinate acestui haiduc. Alecu

Russo, culegător asiduu de folclor, încerca să răspundă întrebării
„Cum iau naştere baladele haiduceşti”: „Lăutarii ţigani, ca vechi
rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoşeşti pe un ritm monoton
şi melancolic.
440V.Alecsandri, Poezii populare ale românilor, vol. I, p. 296; M. Eminescu, Literatura populară,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 237. Într-o altă baladă se spunea,în acelaşi registru, cu
întrebarea de început şi răspunsul, care crea un adevărat ceremonial în cârciumile vremii şi
versurile sunt deosebite:
„Cine trece luncile?/ Petrariu cu slugile. / Cine trece pe la vie? /Petrariu cu pălărie,/ Pălărie
haiducească,/ Toţi streinii să-ngrozească./ Cine trece pe la Prut?/ Petrariu cu calul sur./ Cine
trece pe la iaz?/ Petrariu cu calul breaz/ Şi se spală pe obraz/ Şi se şterge de dulamă/ Ca să
deie puica samă/ Că nu i-a cusut năframă”. (E. Sevastos, Literatura populară, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1990, p. 118).
126
HAIDUCII MOLDOVEI
Poporul le ascultă din copilărie până la adânci bătrâneţe, fără a

se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a izvoarelor,
căci pentru dânsul poezia e ca o apă răcoritoare, care îi îndulceşte
inima. Care sunt autorii acelor balade?! Poporul însuşi, poporul întreg!
De aceea poezia lui cuprinde atâtea frumuseţi care încântă,
minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară aşa de bogată
de imagini poetice, în idei măreţe, în simţiri duioase. Câteodată se
întâmplă ca hoţii să fie şi poeţi: ei atunci îşi fac cântecul după plac şi îl
răspândesc în ţară prin gurile lăutarilor. Ion Petrariul din ţinutul
Neamţului a compus însuşi balada lui cu câtva timp înainte de-a
muri”441. Este balada publicată de Alecsandri, pe care poate chiar
Mitropolitul Veniamin Costache
Russo i-a oferit-o precum multe altele.

Aşa cum aflăm din balade, Pietrarul nu mai prăda doar în
ţinutul Neamţului, ci şi în Ţara de Jos şi chiar în Ţara Românească.
Dar domnia a dat ordine să se instituie poteri în toate ţinuturile, căci
isprăvile haiducului deranjau prestigiul noii administraţii.
441A. Russo, Opere complete, p. 34-35

127
HAIDUCII MOLDOVEI
De altfel, odată cu Regulamentele Organice se luaseră măsuri

împotriva tâlhăriilor şi a furtului de vite: călătoria dintr-un sat în altul se
făcea cu bilet de la vornicul satului, pentru oraşe se cereau
paşapoarte, se organizase paza poştelor442.
În luptele cu căpitanul Belibou, conducătorul poterii din ţinutul
Neamţului, au fost prinşi trei dintre oamenii lui Pietraru şi duşi la Iaşi
pentru spânzurătoare. Într-o povestire populară se spune că au fost
arestaţi chiar şi tatăl şi fratele său. Printre cei prinşi s-a aflat şi Gavril
Buzatu, colosul ţigan, care a acceptat să fie călău pentru a scăpa de
spânzurătoare.
Despre Pietraru s-a spus că, săturându-se de viaţa
haiducească şi considerându-se vinovat pentru iminenta moarte a
tovarăşilor săi, încerca să intre în legătură cu autorităţile şi apelase la
boieroaica Elena Cantacuzino, stăpâna de la Bălţăteşti şi Hangu, cu
mare influenţă în lumea bună moldavă. Haiducul promite îndreptare şi
linişte, dar prădăciunile sale nu încetează. A fost prins într-o crâşmă
pe Cracăul-Negru împreună cu ibovnica sa de către prefectul
(ispravnicul) Bodescu, după un document al vremii, sau la Movileni, în
Ţara de Jos, de o poteră condusă de căpitanul Dodescu, conform unei
alte surse. Cert este că a fost condamnat la spânzurătoare, aşa
precum o arată un document al hătmăniei din iunie 1836, publicat in
extenso de Radu Rosetti în studiul său443.
Prusacul Wilhelm de Kotzebue, ginere al cneaghinei
Cantacuzino, de la care a aflat de altfel povestea, îl descria pe haiduc
astfel: „Un om frumos, înalt şi în vârstă matură, în care, din pricina
feluritelor cingători femeieşti pe care le avea în portul său de arnăut
fantastic, nu se mai cunoştea fiul de ţăran444. Conform unei poveşti
populare ar fi fost trădat de ibovnica sa, fiica Olteanului, un hoţ
cunoscut al vremii, şi care era amintită într-o baladă ca tovarăşă a sa
de prădăciuni445. Deşi spânzurătoarea era pregătită, pentru haiduc
vine iertarea. Un document al „Logofeţiei Mari a Dreptăţii” din 21 iunie
1836 anunţă însă faptul că pedeapsa cu moartea a fost comutată în
zece ani de „groapa ocnei”. Ba mai mult, la cererea mitropolitului
Veniamin Costache, este eliberat, intrând în slujba acestuia. Se spune
că mitropolitul ar fi spus: „Am să-l călugăresc şi are să se stângă în
442A. Bodale, Contribuţii la istoria haiduciei în Moldova, în „Caiete de antropologie istorică”, an

IX, nr. 1 (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj, p. 62-63
443Al. Asachi, Ion Pietrarul Banditul, p. 17; W. de Kotzebue, Din Moldova, p. 8; R. Rosetti, Alte
poveşti moldoveneşti, p. 143

444W. de Kotzebue, Din Moldova, p. 8
445 Al. Vasiliu, Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928, p. 241; M. Eminescu, Literatura populară, p.
274
128
HAIDUCII MOLDOVEI
linişte şi în îndurarea Domnului… Acesta-i un om rătăcit”446. Constantin

Erbiceanu, care publica la sfârşitul secolului al XIX-lea documentele
mitropolitului Veniamin Costache, arăta că Ion Pietraru devenise
slujitorul său cel mai apropiat. Când îl aflau la uşa mitropolitului pe
Pietraru, boierii săreau înspăimântaţi, dar mitropolitul îi oprea: „Nu te
teme, arhon, că acum Pietraru este fiul meu”447.
Ion Pietraru a intrat în slujba mitropolitului, devenind „stolnic”,
surugiu, păzitor. I-a fost credincios o perioadă, iar Kotzebue, cel mai
apropiat de timpul lui Pietraru, e de părere că doar şase luni, după
care a fugit peste Dunăre şi şi-a strâns o nouă ceată: „Frunză verde de
negară/ S-a ivit Pietraru iară...” Radu Rosetti, care a studiat
documente ale autorităţilor vremii, află că haiducul a fost „desţărat”
peste Dunăre. Şi motivele şi modul în care l-a părăsit pe mitropolit
diferă de la o sursă la alta. Un anonim autor de la sfârşitul veacului al
XIX-lea spune că, la cererea mitropolitului, Pietraru i-ar fi arătat „fiorii”
săi de haiduc şi l-ar fi speriat pe bătrânul chiriarh. Alexandru Asachi
scria că Pietraru ar avut slujbă la mitropolit timp de trei ani, dar se
apucase de băut şi nu mai putea suporta o viaţă cinstită.
Istoricul şi arhivistul Gheorghe Ungureanu, şi el un fiu al
munţilor Neamţului, arată conform documentelor care i-au stat la
îndemână (şi a fost director al arhivelor ieşene timp de mai bine de
două decenii) că Ion Pietraru s-a pierdut în codri la o vizită canonică a
mitropolitului la mănăstirea Neamţ. „Iartă-mă, părinte!”, ar fi zis cu
părere de rău haiducul, care, la 1836, când i se pregătea ştreangul, ar
fi avut curajul să ceară: „Iertaţi-mă, fraţilor!”448
Alecu Russo povestea întâlnirea haiducului cu maiorul
Bacinschi, un polonez în slujba ruşilor, care a luptat cu curaj alături de
Suvurov şi care devenise în cele din urmă, în timpul lui Sturza, şef al
pompierilor. Singur, într-o brişcă, în pădurea de la Strungă („unde sunt
de cei cu flinta lungă”), a fost înconjurat de 12 indivizi înarmaţi şi
întâmpinat cu vorba:
„Domnule, nu cumva se-ntâmplă să ai o pungă de prisos?”. Nu
prea bogatul ofiţer este jefuit, dar i se oferă totuşi nişte bani de drum:
„A, precrasnai!, exclamă ofiţerul. Dumneata hoţ, dar om cinstit!”449
446R. Rosetti, Alte poveşti moldoveneşti, p. 144; M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, p. 13
Românilor, p. LXXI
448Al. Asachi, Ion Pietrarul Banditul, p. 47; Gh. Ungureanu, Mai fără milostivire decât oricare
altul, p. 89
129
HAIDUCII MOLDOVEI
Banda lui Pietraru a fost prinsă. Pe muntele Grinţieşului, după

Gheorghe Ungureanu, în ţinutul Bacăului, după o luptă cu un egumen
grec ce luptase în trupele eteriste, după Alexandru Asachi şi la fel
crede şi Radu Rosetti. Dacă asupra prinderii sale părerile diferă,
asupra morţii nu sunt mari divergenţe: a fost spânzurat la Frumoasa,
lângă Iaşi, pe movila Saranda, de către Gavril Buzatu, ţiganul care-i
fusese tovarăş.
Gavril Buzatu, ţiganul ce i-a fost tovarăş lui Pietraru şi a devenit călău, desen
de Al. Asachi, 1873
Eugen Şendrea a scris o istorie romanţată a acelor vremuri,

concentrându-se pe figura de neocolit al lui Gavril Buzatu. Arată că
Veniamin Costache ar fi cerut locotenetului Crupenschi, cel însărcinat
cu prinderea lui Ion Pietraru, să-l prindă viu, dar haiducul a fost
împuşcat pe muntele Grinţieşuului450.
450 E. Şendrea, Povestea lui Gavril Buzatu, ultimul călău al Moldovei, Ed. Vicovia, Bacău, 2009,
p. 151
130
HAIDUCII MOLDOVEI
Ion Muscalu, autor al unui roman istoric dedicat domniei lui

Mihail Sturdza, scria, conform unor documente aflate de dânsul în
turnul bisericii mănăstirii Golia, că mitropolitul l-a binecuvântat atunci
când haiducul l-a părăsit într-o călătorie spre mănăstirea Slatina. A fost
iertat odată, dar a doua oară a fost spânzurat451.
Gavril Buzatu a fost cel din urmă călău al Moldovei. Locuia în
temniţa de la Iaşi şi rămăsese doar cu executarea pedepselor cu
bătaia care au fost abolite abia la 1863452.
„Albina românească” din anul 1839 scria despre evenimentul
cu mare răsunet în lumea moldavă a acelor vremuri. Wilhelm de
Kotzebue scria la 1850 că n-a mai fost alt mare căpitan de bandă după
Pietraru. Scriitorii timpului arătau că Mihail Sturdza împuţinase tâlhăria
şi drumurile negustoreşti ale Moldovei deveniseră mai sigure. Dar
ciocoii pe care-i amintea Alecu Russo înainte de 1848 n-au dispărut
odată cu un stat ce se zbătea să intre în modernitate. Şi în munţii
Moldovei au mai apărut haiduci: Ion Florea, despre care a scris cu
simpatie Mihail Sadoveanu, Pantelimon Toader, despre care au scris
marile cotidiane româneşti de la începutul veacului al XX-lea, dar şi
reviste străine; celebrul Coroi, personaj al reportajelor lui Brunea-Fox
şi chiar protagonist de film. În urma lor au rămas cântecele, baladele
pe care le îngânau lăutarii la ospeţe sau prin cârciumi, au rămas piese
de teatru folcloric care se mai joacă prin sate şi astăzi şi poveşti pe
care le mai ştiu încă bătrânii din munţii Neamţului. Au rămas istoriile
lor, acoperite mai întotdeauna şi de un văl de legendă. Deşi e greu
pentru istoric a alege între haiduc şi tâlhar, între împărţitor al dreptăţii
şi criminal, pentru omul din popor n-a fost la fel de dificil: a absolvit de
păcate pe cei plecaţi din rândul lor către codri şi care nu şi-au uitat
neamul şi nevoile lui. Le-a întocmit cântece, le cânta cu religiozitate; îl
făceau să-şi uite necazul, să mai capete putere. Pentru el aceştia au
fost haiducii şi faptele lor, reale sau brodate fantastic, au ajuns până la
noi şi deşi nu căpătăm certitudinea istorică de cele mai multe ori, ne
îmbogăţim din meleul de adevăr şi legendă, din măsura şi bunul gust
al munteanului din ţinutul Neamţului.
451 I. Muscalu, Piatra Şoimului, Ed. Porus, Iaşi, 1991, p. 122

131
HAIDUCII MOLDOVEI
HAIDUCUL ION FLOREA
Ion Florea a fost unul dintre haiducii contemporani lui Mihail

Sadoveanu despre care a scris cu simpatie; i-a deplâns tragica moarte
petrecută lângă mănăstirea Neamţ, pe lângă locul respectiv trecând
adesea, cunoscând şi monumentul funerar al acestuia de la biserica
Bogoslovu453.
Despre faptele sale au scris ziarele vremii, locale sau naţionale

(suntem deja la sfârşitul secolului al XIX-lea), impresionând în mod
special celebra evadare de la Telega. În 1976, N. Vornicescu (a fost
stareţ al mănăstirii Neamţ şi apoi şi mitropolit al Olteniei) şi A. Sever au
publicat un studiu dedicat haiducului intitulat „În afara legii – Ion
Florea”, apărut la editura Junimea în 1976. La 1900 circula o broşură
tipărită la Huşi, cu largă circulaţie în mediul sătesc, în care apărea şi
cântecul lui Florea:
„Pe când în codru cânt-un cuc,
Haiducii după Flore-apuc
Şi se ţin după el lanţ
Prin pădurea de la Neamţ,
Cu baltage înarmaţi,
De verzi codri-nconjuraţi.
453M. Sadoveanu, Vameşii de drumul mare, p. 11

132
HAIDUCII MOLDOVEI
El pe nimeni nu omoară,
Numai lumea o-nfioară”454.
Drama lui este a unui răzeş sărăcit din Drăgăneşti, de pe apa
Moldovei, deposedat prin abuz de avutul său şi silit să urce-n codru.
Din spusele unor săteni din Drăgăneşti (astăzi în judeţul Neamţ), după
armată a luat atitudine împotriva abuzurilor moşierilor din zonă:
Frunzetti, Şvarţ, Mihalache, Safta şi nu se putea decât cu arma şi
pentru asta a fost condamnat la muncă silnică la ocnele Telega455.
Ion Florea, care avea vreo 40 de ani când a fost condamnat la
ocnă, a reuşit să realizeze, în tradiţia marilor haiduci Iancu Jianu şi
Nicolae Grozea, o evadare spectaculoasă. Ocnaşii au spart stratul de
sare şi au săpat printr-un strat de opt metri de pământ456. Se întoarce
în munţii săi, haiducind în Stânişoara, Rarău, Giumalău, până-n
Bucovina. Era când cioban, când ţăran cu coasa-n spate, poteraş,
pădurar şi chiar femeie. Avea multe gazde şi poterile, deşi numeroase,
erau formate şi din mulţi ţărani, care umblau fără entuziasm, ba mai
mult căutau să-i dea de ştire. În faţa unei cârciumărese din satul
Bogdăneşti, judeţul Suceava, se justifică pentru faptele sale spunând
că nu e vina lui, el nu-i făcător de rele şi dacă ia bani e vina
autorităţilor şi a justiţiei care l-au împins spre codru. „Eu nu fur, ci iau”,
spunea unui reporter de la ieşeanul „Opinia”457.
Mărturia unui ţăran este definitorie pentru portretul nostru: „Era
un om drept. Nu făcea năpastă. El lua de unde vedea că era prea mult
şi da cui n-avea. Da’ asta făcea orice haiduc”458.
Două poteri din judeţul Neamţ şi Suceava au început o acţiune
susţinută şi după mai multe tentative eşuate, întâmplarea a făcut ca un
grup de jandarmi să-l surprindă cu trei tovarăşi, dormind în pădurea
Cărbuna. Au lepădat în grabă lucrurile şi au fugit în cămăşi şi cu
puştile: o şa, trei sumane, două glugi, două baltage, o mămăligă,
454Întâmplările nemaipomenite ale banditului Ion Florea, Huşi, 1900, pp. 5-6; n-am descoperit
o piesă de teatru folcloric dedicată haiducului, dar apare un personaj Florea, haiduc, în piesa
„Jianu” de la Hangu, judeţul Neamţ (G. Brăescu, Panorama teatrului folcloric din judeţul
Neamţ, Ed. Nona, Piatra-Neamţ, 2000, p. 199). O altă piesă de teatru folcloric din judeţul
Neamţ este „Banda lui Mihai Florea”, dar cu siguranţă este un altul, căci, conform piesei, a fost
contemporan lui Vasile cel Mare, ceea ce ar însemna că a haiducit pe la 1800 (n.n.) – (ibidem,
p. 367)
455V. Predoaia, V. Luchian, Scurtă istorie a comunei Drăgăneşti, în „Identitate nemţeană”,
coord. E. Preda, D. Dieaconu, Ed. Universitară, Bucureşti, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ,
2012, p. 268
456„Universul”, an XV, nr. 213, 13 septembrie 1897, Bucureşti, p. 2
457 „Adevărul”, an XI, nr. 3220, 4 iulie 1898, Bucureşti, p. 1; „Opinia”, an II, nr. 55, iulie 1898,
Iaşi, p. 2
458 N. Vornicescu, A. Sever, În afara legii – Ion Florea, Ed. Junimea, Iaşi, 1976, p. 54
133
HAIDUCII MOLDOVEI
usturoi, o traistă şi nişte rachiu. Poteraşii (jandarmi) l-au urmărit într-o

pădurice lângă mănăstire şi confruntarea directă nu a mai putut fi
evitată. Superioritatea puştilor cu repetiţie a jandarmilor a fost decisivă:
Nicolae Herţa, jandarm din Târgu-Neamţ, l-a împuşcat mortal pe
Florea. Poteraşii s-au apropiat de trupul prăbuşit: au aflat un ţăran, cu
opinci, cu iţari, flanelă de lână roşie şi o puşcă marca „Lefoucher”459.
Mulţime mare a venit la sicriul lui Florea, din curiozitate, dar şi
cu pietate şi admiraţie. Arhimandritul Narcis Creţulescu, prolificul
istoric şi căutător de documente şi inscripţii vechi, nota şi inscripţia de
pe monumentul funerar al lui Ion Florea şi adăuga: „Eu, Narcis, am
esaminat pe Florea pe când stătea mort în biserica Bogoslovu, de faţă
cu tatăl şi toate rudele lui şi s-a constatat că Florea n-a fost nici tâlhar,
nici bandit, ci un om nenorocit căzut în năpaste”460.
459„Evenimentul”, an VI, nr. 1570, 7 iulie 1898, Iaşi, p. 2. Amintirea morţii tragice a lui Florea a
rămas peste ani. Omul din popor considera că cel care omora un haiduc era şi el pedepsit, nu
neapărat de oameni. E ceea ce afla un reporter de la „Dimineaţa” (folosea pseudonimul
Deladorna) de la un moşneag din Crăcăoani ce stătea într-o crâşmă, fiind prea bătrân să fie
luat la poteră pe urmele lui Pantelimon: „Fecioru-meu e soldat şi el dacă s-ar întâlni cu
Pantelimon ar avea datoria să pună mâna pe el, că aşa ţine pe el serviciul de soldat. Da’ eu ce
treabă am? Să păţesc ca bietu’ Herţa?
-Care Herţa?
-Ăl de l-a împuşcat pe Florea.
-Dar ce-a păţit?
-Ce, nu ştii? Păi, ştie toată lumea. Herţa aista era un jandarm acu vreo doisprezece ani şi el îi
cel care l-o împuşcat pe Florea la Mănăstirea Neamţului. Amu dacă l-o împuşcat, el credea că
o să-i dea stăpânirea o mie de lei cum a făgăduit. Când colo, i-o dat numai o sută. Dar asta n-ar
fi nimic. Într-o vară, se duce Herţa cu nevasta şi cu o fetiţă de-a lor la Mănăstirea Neamţului.
Dar fetiţa, cum se juca în munte, se uită o dată într-un fund de văgăună şi venindu-i ameţeala,
a căzut jos şi s-a prăpădit. Eu mă aflam pe acolo şi am auzit pe doftor spunând că i-a venit un
vârtej. Acum, vârtej o fi fost ori n-o fi fost un vârtej, de, lumea zicea că de la Florea i s-a tras…
şi pe urmă, să vedeţi mata, că n-o trecut mult şi s-a smintit la minte şi bietu’ Herţa, iar puţin
mai încoace i s-o prăpădit şi femeia”. („Dimineaţa”, 6 septembrie 1911)
460N. Vornicescu, A. Sever, În afara legii – Ion Florea, p. 218
134
HAIDUCII MOLDOVEI
PANTELIMON TOADER ADUMITROAIEI
Mulţi dintre haiducii mari ai neamului românesc au rămas doar

în folclor, existenţa lor nefiind consemnată în documente oficiale. Cei
mai mulţi dintre ei au acţionat departe de mâna lungă a stăpânirii şi au
murit în luptă sau prin trădare, nefiind prinşi, nefiind aduşi în faţa
judecăţii. Amintim pe Codreanu, Voicu, Ghelea, Bolboceanu şi alţii. Au
fost haiduci ai lumii vechi româneşti, când documentele scrise erau
mai puţine şi nu existau ziare şi reviste. Lumea românească modernă
s-a vrut sincronă cu cele din vestul Europei şi dacă din multe puncte
de vedere nu s-a ridicat la nivelul acestora, presa românească a fost
una fecundă, bogată şi entuziastă de la jumătatea veacului al XIX-lea
şi până la cenzura comunistă. Nu are cum să ne mire că unii bandiţi
sau haiduci au căpătat o notorietate deosebită: Ion Florea, Simion
Licinscky, Zdrelea şi Mărunţelu, Serdaru, Pantelimon, Terente sau
Coroi.
Tânărul stat românesc ale cărui baze au fost puse de o
generaţie de excepţie (cea paşoptistă) încerca să se dezvolte şi să se
consolideze sub conducerea lui Carol I. Dar n-au lipsit mişcările
„republicane” şi din nefericire nici răscoalele ţărăneşti, căci foamea de
pământ a ţăranului nu a fost ostoită de reforma lui Cuza şi
Kogălniceanu. Dacă în Occidentul acelor vremuri se vorbea de clanuri
banditeşti în oraşe, despre gangsteri, într-un stat în care la 1907 ţăranii
au lăsat câmpurile marilor arendaşi şi şi-au strigat nevoile şi chinul cu
furci şi topoare, erau haiduci. De ce să nu avem haiduci la început de
secol XX când am avut o răscoală ţărănească ce a fost pacificată cu
tunurile? Nu la mult timp după „pacificarea” răscoalei începute la
Flămânzi în nordul Moldovei, în 1911, tot în Moldova de Nord, un ţăran
a plecat în codru şi s-a „ridicat” haiduc: Pantelimon Toader din
Răuceştii Neamţului. A fost un adevărat haiduc şi au arătat până la
urmă acest lucru presa vremii, procesele sale cu documente de arhivă
şi mărturiile contemporanilor săi. Marile ziare i-au dedicat spaţii ample,
iar, în 1968, istoricul Mihai Stoian a realizat un studiu bogat şi
documentat (arhive, presă, mărturii de istorie orală) intitulat sugestiv:
„Reabilitarea unui haiduc”.
Noi vom încerca să prezentăm povestea haiducului, dar
respectând cât mai mult realitatea şi adevărul istoric. Căci este o
fărâmă de istorie a noastră şi nu trebuie să o ocolim.
135
HAIDUCII MOLDOVEI
Se pare că Pantelimon era un flăcău voinic, mai nebunatic, mai

pus pe pozne, de care se legau foarte lesne necazurile461. A mărturisit
ziaristului N.D. Cocea, care s-a întâlnit cu Pantelimon pe vremea când
acesta încă haiducea, că a fost acuzat de faptă pe care n-a făcut-o
(furt de vite), dar citaţia n-a ajuns la el, nu era acasă în acea perioadă,
el n-a ştiut de acuzare şi a fost condamnat în lipsă la un an şi jumătate
de închisoare. A încercat la avocaţi o cale să-şi arate nevinovăţia, dar
pus în faţa închisorii, alege codrul, considerând că decât temniţă, mai
bine moartea462.
Pantelimon, aşa cum apărea în

ziarul „Dimineaţa”, 1911
Îi ataca pe cei cu dare de mână şi din puşca sa nu a plecat

niciun glonţ omorâtor, cei spre care a îndreptat-o se supuneau de
îndată.
461Într-o piesă de teatru folcloric – „Banda lui Pantelimon” –, din zona Romanului, se spunea:
„Foaie verde de cireş,
Într-o zi la Răuceşti (20 ianuarie 1880)
S-a născut un pui de om
Cu numele Pantelimon,
Când crescu mai mare,
Făcu două clase primare
Şi tâmplar de meserie mare”. (G. Brăescu, Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, Ed.
Nona, Piatra-Neamţ, 2000, p. 419
462M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, p. 70; conform documentelor din dosarului său de la
Tribunalul Judeţean Neamţ, în 1913, Pantelimon avea 42 de ani şi era de meserie lemnar.
Avea două clase primare, era de statură înaltă, cu ochi căprui, faţa negricioasă (SJAN Neamţ,
Fond Cabinetul de instrucţie a Tribunalului Suceava, dos. nr. 174/1913, f. 1)
136
HAIDUCII MOLDOVEI
La procesul de la Botoşani mărturisea: „Toţi aceştia, la vederea puştii

ce întinsesem spre dânşii, pe dată ce le-am spus cine sunt, nu mi-au
opus nici cea mai mică împotrivire şi mi-au lăsat banii şi obiectele de
preţ ce aveau la dânşii”463. De altfel, păgubiţii chemaţi la proces îşi
recunoşteau râzând pierderea şi arătau că nu au fost loviţi, după cum
consemna ziarul „Dimineaţa” din 2 iulie 1912, un ziar care i-a acordat o
atenţie constantă şi nu numai prin N.D. Cocea, care a fost afectiv
implicat, ci şi prin alţi reporteri centrali sau locali. Printre păgubiţi s-au
aflat negustori, cârciumari români sau evrei, un poliţai, un preot,
administratori şi antreprenori de păduri464. Ziarul „Universul” din 10
august 1911 povesteşte despre întâlnirea lui Pantelimon cu un
antreprenor de păduri. Acesta este surprins cu trăsura la Pipirig, având
asupra sa 12.000 de lei. Erau banii „obştii”, ai lucrătorilor la pădure şi
Pantelimon nu-i ia, deşi nu avea cine să i se opună.
A devenit repede vestit, căci poterile nu reuşeau să-l prindă, iar
gazetele se distrau pe seama neputinţei jandarmilor.
Primul premiu pus pe capul său de către Prefectura Neamţ a
fost de 500 de lei (echivalentul a 3.000 de kg de grâu boabe), dar în
câteva luni a ajuns la suma de 3.000 de lei şi au fost trimişi de la
Bucureşti 30 de agenţi speciali ai Siguranţei465.
„Universul” din 15 august 1911 (era unul dintre marile ziare ale
României, neangajat politic şi care acorda o atenţie deosebită
senzaţionalului) povesteşte cum a scăpat haiducul de poteră la
Bozieni. Pe când străbătea satul, apar deodată jandarmii. Pe drum
trecea şi un bătrân cu o căruţă cu doi boi plină de strujeni, iar
Pantelimon aruncă puşca şi geanta în car, îl împinge pe moşneag în
şanţ şi porneşte agale în faţa boilor trăgându-i de funie. După ce-au
trecut jandarmii, Pantelimon se întoarce, îl ridică pe bătrân din şanţ, îl
scutură şi-i dă 20 de lei, mulţumindu-i. Tot din acelaşi ziar aflăm că a
dat bani unei văduve ca să-şi cumpere vacă, iar o altă femeie, la
întrebarea reporterului dacă-i este frică de haiduc, răspunde că „pe noi
nevoiaşii ne lasă în pace”466.
Ziarul „Journal de voyages” prezintă în Occident povestea unui
haiduc la început de secol XX. Este relatată deghizarea lui Pantelimon
în preot şi felul în care l-a convins pe un negustor cu carul, care
străbătea munţii Neamţului cu marfă, să îi dea lui în păstrare banii,
fiind mai în siguranţă la o faţă bisericească în cazul în care ar apărea
463Ibidem, f. 143
464M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, p. 155
465Ibidem, p. 23
466„Universul”, 15 august 1911; „Dimineaţa”, 6 septembrie 1911
137
HAIDUCII MOLDOVEI
Pantelimon. După ce a primit banii, a sărit din căruţă râzând şi

spunând că „nu haina-l face pe popă”467.
Ziarul ieşean „Opinia” prezenta informaţii despre haiduc, având
corespondenţi în zonă, dată fiind şi apropierea de judeţul Neamţ.
Apare ca un personaj de roman picaresc, în naraţiuni la persoana a III-
a, nelipsind dialoguri imaginare cu reporterul, cu poteraşii sau chiar cu
prefectul.
Pantelimon, aşa cum apărea în ziarul „Veselia”, 1911
Titlurile sunt sugestive: „Isprăvile lui Pantelimon. Pantelimon la

mănăstiri. Deghizamentul banditului. O scenă interesantă: Pantelimon
în restaurantul gărei Paşcani. Urmărirea”468.

468„Opinia”, an VIII, nr. 1367, 4 august 1911, Iaşi, p. 3
138
HAIDUCII MOLDOVEI
Ziarele remarcau insuccesul repetat al jandarmilor, care acţionau în

sate travestiţi în ţărani, dar câteva trăsături îi evidenţiau (specifice
profesiei): pieptănătura cu cărare, tunsul şi rasul, mustăţile unse,
mersul milităros469. Revista umoristică „Veselia” prezenta într-o
manieră specifică profilului evenimentele lui august 1911, când s-au
înregistrat cele mai importante desfăşurări de forţe poliţieneşti şi când
atenţia publicului era tot mai mult îndreptată spre ţinutul Neamţului. Nu
lipsesc nici ilustraţiile, caricaturile)470.
Isprăvile lui Pantelimon după ziarul „Dimineaţa”, 1911
Un cântec se auzea prin aceste locuri şi a ajuns şi la redacţia

ziarului „Dimineaţa”, iar corespondenţii locali au confirmat că nu e o
născocire a unui cititor înfierbântat şi talentat, ci erau cântate de lăutari
„până-n fundu’ munţilor” şi astfel a fost publicat în numărul din 17
august 1911:
Frunză verde anison,
S-a ivit Pantelimon,
La Moldova-n codrii mari
Voinicel cu braţe tari
Şi-a-nceput să jăfuiască
Pe ciocoi să mi-i izbească,
Pe săraci să-i miluiască,
De necaz să-i răsplătească.
Frunzuliţă de cicoare,
Măi bade Pantelimoane,
469 „Seara”, an II, nr. 550, 31 iulie 1911, Bucureşti, p. 3

470 „Veselia”, an XX, nr. 32, 12 august 1911, Bucureşti, p. 1
139
HAIDUCII MOLDOVEI
La spurcaţii de ciocoi
Dă-le măciuci să-i înmoi,
De averi să mi-i dispoi,
Că-s muncite de ţărani,
Ce-au rămas săraci-sărmani”.
N.D. Cocea avea să remarce că „întâiul bandit pe care l-am
întâlnit în judeţul Neamţ este jandarmul rural” şi oamenii din sate
mărturiseau că poteraşii luau produse din gospodării şi din stâne,
bruscau şi chiar băteau pe presupuşii vinovaţi. Pantelimon îi amintea
lui Cocea că fraţii săi şi chiar şi mama lui au fost crunt bătuţi de
jandarmi. La întrebarea ziaristului (să amintim faptul că era şi un
cunoscut militant socialist, aflat în atenţia agenţilor Siguranţei) care
sunt motivele pentru care nu este prins de poteri, haiducul răspunde
că „el bate potecile”, nu ca jandarmii „drumul mare”, iar când se
apropie prea tare, îi dă de ştire „domnul căpitan cu otomobilul”.
Ziaristul îi cere ca „nu cumva să facă omor”471.
471„Dimineaţa”;prezentăm o parte din articolul lui N.D. Cocea. „Pantelimon nu e un erou. Nimic
în atitudinea, în mişcările lui, în portul, în vorba lui, aminteşte de haiducii mândri şi îndrăzneţi
de odinioară. Vremurile legendare au dispărut, şi cu ele, iataganele, pistoalele la cingătoare,
fugarii neînstrunaţi şi cuşmele pe-o ureche. În vremea noastră prozaică şi burgheză, însuşi
Pantelimon trebuie să se supună obiceiurilor existente şi să cutreiere pădurile în hainele
comune ale ţăranului trăit o bună parte din viaţă pe la fabrici sau în oraş. Dar dacă Pantelimon
nu are înfăţişarea unui erou, are în schimb, în hainele şi în trăsăturile figurii lui, toată mizeria,
toată tristeţea, toată deznădejdea ţăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat, fără speranţa
unei sorţi mai bune decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare
obosit şi sfârşit. Dacă n-ar fi puşca cu două ţevi –iar nu un Manlicher, cum susţineau
autorităţile – culcată la picioarele lui, nimic n-ar spune că în faţa mea stătea banditul temut,
care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldaţi şi de jandarmi. Vorbeşte
într-un glas încet, cu glas tărăgănat şi ostenit.
- Ce eram să fac? Am fost condamnat, în lipsă, la un an şi jumătate închisoare. Am fost
condamnat pe nedrept. Am întrebat pe unii şi pe alţii dacă pot să scap de temniţă. Unii mi-au
spus că am dreptul de opoziţie, alţii că am alte drepturi, şi alţii că nu mai am niciun drept. Nici
ei nu ştiu bine. Când veneau să mă ia pe sus, prindeam de veste şi fugeam din sat. Mă
întorceam după o bucată de vreme, dar tot pe ascuns, să nu mă prindă. Asta nu mai era trai.
Nu spun că nu câştigam de ajuns. Când omul e muncitor, nu moare de foame. Doar nu m-am
dat niciodată înlături de la muncă. Dar m-am născut într-un ceas rău. Mi-a fost, pe semne,
scris să nu se aleagă nimic de osteneala şi de munca mea. Aşa e croită lumea. La unii prea
mult, la alţii, cenuşa în vatră. Şi nu pot să spun că am fost un rău şi un ticălos. Cât mi-a stat în
puteri, am ajutat pe alţii mai nevoiaşi ca mine. Când aveam un ban de prisos, nu-l cheltuiam
singur. Câţi oameni nu sunt mai nărăviţi ca mine şi, dacă au noroc, le merg toate din plin. Eu n-
am avut noroc. Pantelimon se opreşte o clipă pe gânduri. Pare dezgustat să mai vorbească şi
pare că nu mai are ce să-mi spună. Îl întreb:
- Dar de ce ai apucat calea codrului şi de ce ai ieşit la drumul mare?
- Apoi ţi-am spus. Vroiau să pună mâna pe mine şi să mă ducă iar la închisoare. Nu vreau să
mai văd închisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce păţeşte omul acolo numai eu ştiu. Din bun,
140
HAIDUCII MOLDOVEI
teafăr, ieşi beteag şi cu sufletul oţeţit. Mi-am luat mai bine lumea în cap. N-am plecat din sat
să mă apuc de hoţie. Nu mă gândeam la una ca asta. Am trăit, numai Dumnezeu ştie cum, cu
ce-mi păstra unul şi altul, şi cu ce găseam în pădure. Într-o zi, mă răzbise foamea şi-am prădat.
Dacă e un păcat, îl iau pe suflet. N-am luat de la cel sărac, nici de la vădane, nici de la copii. Cei
bogaţi nu dau de voia lor. Trebuie să-i mai strângi din când în când în chingi ca să mai lase
oleacă din ce-au prădat pe spinarea noastră. Când o veni vremea să-mi ispăşesc păcatele, o să
fiu cu sufletul împăcat pentru că am dat şi eu, la nevoi, o mână de ajutor şi pentru că n-am
trecut pe lângă o casă de creştin fără să las ceva într-însa. Şi-or aminti măcar ei de mine şi m-
or căina dacă m-or trimite la ocnă legile şi bogaţii. Altceva ce să mai spun?
- Spune-mi dacă toate prădăciunile la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai făcut singur,
sau cu alţii?
- Ce-am făcut, am făcut eu singur. De ce să cadă păcatul pe alţii? O să dau eu seama de tot.
- Cum se face atunci că erai aproape în acelaşi timp şi la Botoşani, şi în Suceava, şi în pădurile
Neamţului? Eraţi mai mulţi. Pantelimon îşi ridică capul. Simt în întuneric privirea lui pironindu-
se asupra mea, ca şi cum ar vrea să-mi citească în suflet.
- Eu îţi vorbesc de mine, nu de alţii. Ce-au făcut alţii, e treaba lor. Şi Pantelimon tace încruntat.
Am înţeles şi-am schimbat vorba.
- Dar, aşa singur cum eşti, trebuie să o duci greu fără adăpost şi cu poterile după tine.
- Rău, dar tot mai bine ca în temniţă. O zi mănânc, două rabd, şi vremea trece. Pădurea e a
mea, nu dau seamă nimănui. Şi poterile… Nu văd zâmbetul lui Pantelimon, dar din sunetul
glasului simt că trebuie să zâmbească.
- Ce să facă poterile în pădurile astea? Mai degrabă găseşti un ac într-un car cu fân. Eu bat
potecile şi ei trec pe drumul cel mare. Apoi calcă greu, de li se aude mersul de la o poştă. Şi
când păşesc mai pe înfundate, îmi dă de veste domnul căpitan cu automobilul dumisale. Câte-
odată au trecut la doi paşi de mine, şi eu râdeam de ei, ascuns în rugi. Ce să găsească! Dacă le-
aş trimite vorbă că sunt în cutare loc, tot n-ar găsi chipul să treacă pe lângă mine fără să mă
vadă, sau să mă caute pe jos, când eu aş sta pitit într-un copac. Doar să dea foc pădurilor!
Unde mai pui că oamenii ţin cu mine, nu cu dânşii.
- E adevărat. Am vorbit şi eu cu oamenii de prin împrejurimi şi toţi te vorbesc de bine.
Pantelimon îşi ridică privirile şi mă întreabă cu interes:
- Ce spun de mine?
- Te laudă şi n-ar vrea să te vadă încăput pe mâinile jandarmilor.
- Săracii! Îndură şi ei destul de pe urma mea, dar mai mult îndură de pe urma lor. Cum poate
omul să fie aşa de câinos la inimă? Doar sunt ţărani ca şi noi, şi dacă au pus un mondir pe
dânşii, cred că sunt coborâţi cu hârbozul din cer şi că au dreptul să ne taie şi să ne spânzure. Pe
mama au bătut-o. Eu n-am bătut pe nimeni şi n-am vărsat sânge de creştin. Dar dacă mi-ar
cădea în palmă jandarmul care a bătut-o…! Pantelimon nu-şi sfârşeşte fraza. Numai puşca
strânsă în pumni trosneşte ca o ameninţare. Nu întrerup clipele astea dureroase şi tragice.
Apoi continuă el singur, încet, strângând din dinţi, ca şi cum ar vorbi numai pentru dânsul.
- De la mine să-şi mute gândul. N-o să încap pe mâna lor. N-o să mă aibă nici mort în mâna
lor. Decât să mai îndur ce-am îndurat, mai bine îmi răpun viaţa singur. Câte-odată nu mănânc
zile întregi. Mai bine să nu mănânc, decât să tragă căinii ăştia din carnea mea. Îs fără milă,
domnule. N-au suflet în ei. Când îi ştiu prin pădure, mai bine aş vrea să dau ochii cu un mistreţ
decât cu dânşii. Îl întrerup.
- Şi, cu toate astea, n-o să poţi scăpa multă vreme de mâna lor. Acum, cât e vară, tot poţi să te
mai ascunzi. Dar ce-o să faci când s-o rări frunza şi când o începe să sufle vântul iernii?
141
HAIDUCII MOLDOVEI
- Până atunci mai este. Ce-o fi până atunci oi vedea. Oi găsi şi eu un adăpost sau m-oi duce
unde s-o vedea cu ochii. Numai pe ei să nu-i văd, încolo e tot una. Am mai fost prin străinătăţi.
Nu mi-e greu să muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit, şi mi-oi ţine şi eu viaţa de azi pe
mâine. Dacă m-am întors, e pentru că mi-a fost dragă casa şi-am crezut că m-or fi uitat
jandarmii şi nu s-or mai ţine dârz de capul meu. Nu m-au uitat însă. Când avem vreun drept,
Statul uită să ni-l dea, dar când avem să luăm ani de închisoare, atunci nu uită. Aşa e cu noi,
ţăranii. Încerc să-l conving că ar putea totuşi să scape de mâinile jandarmilor şi altfel.
– Înţeleg că ţi-e groază de jandarmi. De ce nu încerci să fugi de pe-aici, să te duci, de pildă, la
Piatra sau la Bucureşti şi să te predai procurorului? Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contră, ţi-
ai uşura mult situaţia. Chiar judecătorii ar fi mai blânzi cu tine, ştiind că te-ai predat singur.
Pantelimon dă din cap.
- Uşor de spus, greu de făcut. Până la Piatra nu sunt tot păduri. Jandarmi sunt însă berechet,
slavă Domnului. Tot pe mâna lor aş intra. Şi-apoi, chiar dacă aş ajunge cu bine la Piatra sau,
cum spui dumneata, tocmai la Bucureşti, nu m-ar arunca iar la închisoare şi n-aş fi păzit tot de
jandarmi? Cine m-ar scăpa din mâinile lor, acolo, când m-ar bate şi m-ar omorî pe înfundate?
Procurorul? Dar ce ştie el de ce se întâmplă la spatele lui? Când m-au închis întâia oară, nu m-
au bătut, nu m-am plâns şi nu s-a răstit la mine judecătorul ca să tac, că aşa avem noi,
puşcăriaşii, obiceiul să ne uităm că ne-a omorât cu o palmă. Dar dacă procurorul, cum spui
dumneata, e un om de omenie, de ce a lăsat să se bată oameni nevinovaţi? De ce n-a zis nimic
când jandarmii au bătut pe mama mea şi pe frate-meu? Ce-au făcut ei? Au prădat la drumul
mare? Au fugit în pădure? De ce i-au bătut? Lasă, domnule! Dumneata eşti din Bucureşti.
Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, domnul procuror n-aude, nici nu vede cum sunt schingiuiţi
ţăranii. Am tăcut. Ce să-i răspund? Să-i spun că se înşeală? Aş fi minţit. Să-i făgăduiesc că-I
vom lua câţiva avocaţi pe răspunderea noastră? Nu-mi fac iluzii de autoritatea noastră în faţa
ilegalităţii autorităţilor. Când mi-am adus aminte că poliţaiul oraşului, în aceeaşi zi, îndrăznise
să calce peste toate legile care asigură libertatea cetăţenească şi să-mi declare că mă va izgoni
cu forţa din oraş, am înţeles că, dacă cu noi, care cunoaştem legile, care oricum facem parte
din clasa stăpânitoare, care avem îndărătul nostru forţa relaţiilor, a presei, a putinţei de a ne
apăra, se procedează astfel, cum trebuie să se procedeze cu aceia care, în viaţa lor batjocorită,
împilată, strivită de oameni săraci şi neputincioşi, nu găsesc o ureche care să-i asculte, un
suflet care să-i înţeleagă şi un tribunal care să le dea dreptate. Să mai insist pe lângă
Pantelimon să se predea, după tot ce cunosc moravurile ţării ăsteia? Mi se pare că aş fi
îndeplinit cu cunoştinţă oficiul mizerabil de agent poliţienesc. N-am să mai insist, prin urmare,
dar am simţit nevoia să-i dau o ultimă asigurare că orice s-ar întâmpla, dacă vreodată se va
preda sau va cădea în mâinile justiţiei, să se gândească la mine şi să fie sigur că va găsi
departe, la Bucureşti, câţiva avocaţi care să-l apere şi să pledeze pentru dânsul. I-am zis:
- Pantelimon, nu mă priveşte trecutul tău. Ce-ai făcut nu se mai poate întoarce. Ca avocat însă,
o să-ţi dau un sfat pentru viitor, ca răsplată a încrederii pe care ai avut-o în mine. Fereşte-te,
Pantelimon, ca de foc, să faci moarte de om. Hoţia la drumul mare e o faptă gravă; poate fi
însă însoţită de circumstanţe uşurătoare. Omorul însă nu are, nu va putea avea nicio
îngăduire. Pantelimon, să nu omori niciodată! Şi atunci, am asistat la o scenă mută, care se
poate descrie, dar care nu se poate reda în intensitatea ei simplă şi sălbatică. Pantelimon a
ridicat puşca de jos, a cântărit-o, s-a uitat lung la dânsa, apoi încet, cu îndoială, cu nelinişte şi,
în sfârşit, cu o mişcare bruscă, a descărcat-o. Cartuşele au căzut la pământ. Ce aveam de-acum
să ne mai spunem? Toată firea, toată viaţa "banditului"erau în gestul acela. I-am strâns mâna
şi nu mi-a fost ruşine că i-am strâns-o. Am vorbit câtva de viaţa lui, de nevoile ţăranilor pe care
le cunoştea bine, de mama şi de fratele lui. Mi-a spus că, dacă voi scrie la gazetă, să scriu că nu
142
HAIDUCII MOLDOVEI
În august cercul poterilor se strângea. Este descoperit

întâmplător într-o colibă între Crăcăoani şi Hangu. S-au găsit în urma
sa o mămăligă, un suman, o tigaie cu fasole, un pieptar de miel, o
cutie cu brânză de oaie şi un chimir în care erau 50 de lei. A scăpat de
potera ce cuprindea vreo 200 de persoane la Mitocul Bălan, dar pentru
el devenise clar că era tot mai greu, gazdele nu mai puteau să-l mai
adăpostească, căci se aflau sub supraveghere şi fuseseră chinuite de
jandarmi, şi atunci alege să se îndrepte spre Ţara de Jos, pentru ca
apropiaţii săi să nu mai aibă de suferit472.
S-a îndreptat către sud, spre Tecuci, cu gând să treacă apoi în
Basarabia. Cel mai apropiat tovarăş al său, Iov, este arestat şi se
spune că acesta l-ar fi trădat. A fost prins pe undeva pe lângă Focşani,
înconjurat într-o casă, se predă, dând arma sa, o carabină de mare
valoare. Cere să nu fie bătut şi sergentul major care l-a arestat, drept
dovadă a non-violenţei sale îl pupă pe amândoi obrajii. La închisoarea
din Focşani au venit mulţi oameni, să-i aducă bani, mâncare, ziare,
ţigări. Asupra sa s-au găsit puţini bani şi, interesant, un carnet cu
însemnări în care se aflau mai multe cântece populare, unele dintre
ele dedicate chiar lui473.
Revista "Furnica" prezenta ironic "Prinderea banditului
Pantelimon":
"Fu prins Pntelimon! În fine...
Fu prins uşor, precum din lac
C-o mică undiţă oricine
Poate să prinză un cosac!
Să mă slăbească, zău, confraţii

Cari jandarmii slăvesc în cor,
Cerând să le dea decoraţii:
Dacă l-au prins nu-i vina lor! (...)
i-e milă atât de viaţa lui pierdută, cât îi e de viaţa celor lăsaţi acasă şi care pătimesc de pe
urma lui. Mi s-a plâns că suferă de mâna stângă, care i-a fost rănită în tinereţe. L-am întrebat
încotro are de gând să plece şi mi-a arătat pădurea.
- Pe aici, încolo.
- Nu ştii unde?
- Nu ştiu… L-am îndemnat, dacă va avea vreodată ceva nou să ne spună, să scrie pe adresa
ziarului "Dimineaţa" la Bucureşti. Şi cum vremea trecea repede şi se făcea de ziuă, ne-am
despărţit, el pierzându-se în negura pădurii, eu întorcându-mă pe alt drum spre Târgul-
Neamţ.(„Dimineaţa”, 6 august 1911)
473M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, pp. 127-128
143
HAIDUCII MOLDOVEI
Jandarmii n-au făcut nimica

Să prindă pe Pantelimon!
El însuşi s-a predat de frica
Zăpezilor!... Şi-avu rezon.
E greu pentru tâlhari să fure

Când urlă lupi şi vânturi gem!
Când nu mai pot găsi-n pădure
Un tăinuit azil suprem!
Bandiţilor le mai rămâne

Doar să aleagă!... Ei prefer
Confortul temniţei române,
Cu hrană, băi, calorifer!
De-aş fi ministru eu sau rege,

Declar că aş fi decorat
Tocmai pe omul fără lege,
Pe hoţul care s-a predat!". 474
Procesul său a fost instrumentat la Tribunalul Botoşani şi a
beneficiat de apărarea avocatului N.D. Cocea, care vedem că şi-a ţinut
cuvântul dat la întâlnirea din pădure, iar atmosfera era una de simpatie
faţă de inculpaţi. Ziarul „Dimineaţa” din 30 iulie 1912 îl descrie pe
Pantelimon ca fiind cu chipul galben, specific celor bolnavi de stomac
– „icoana ţăranului român, fisiceşte îndeajuns de bine înzestrat, dar
trudit de amarnice nevoi ale zilei de mâine”. La Botoşani este bine
tratat, nici chiar păgubiţii n-au avut o atitudine prea ostilă. În faţa unei
săli arhipline, verdictul este unanim: achitare. Ziarele au o atitudine
nefavorabilă verdictului, apărătorilor şi juraţilor. Dar nu este nevoie de
aşa ceva: Pantelimon este reţinut în arest, iar Iov este adus de acasă,
unde de-abia ajunsese înapoi la închisoare. Un nou proces, alte
capete de acuzare, acum la Piatra-Neamţ, Pantelimon intră din punct
de vedere mediatic într-un con de umbră. Nu mai are spaţii ample în
ziare, abia că mai este amintit. La 17 mai 1913 se împlineau un an şi
jumătate de când era în închisoare şi judecata … se amână, iar
condiţiile sunt proaste pentru Pantelimon care era bolnav475.
474 "Furnica", an VIII, nr. 13, 1 decembrie 1911

144
HAIDUCII MOLDOVEI
Dosarul procesului de la Piatra-Neamţ, aflat în prezent la SJAN

Neamţ, însumează peste 600 de file. Un mare noroc pentru
cercetătorii chestiunii, spre deosebire de procesul de la Botoşani, unde
documentele s-au pierdut.
Filă din dosarul lui Pantelimon, mandatul de aducere
Condiţiile grele de detenţie, tergiversarea judecăţii, l-au

îndemnat spre evadare. Într-o dimineaţă din august 1913, Pantelimon,
veşnic îngândurat, e vesel. Chiar s-a apucat de jucat, când un deţinut,
originar din Petricani, sat aflat nu departe de Răuceşti, cânta cu foc din
fluier. Bătea la pământ şi chiuia spre hazul tuturor. Sentinela se
înţelesese cu Iov şi au desfăcut uşa din şuruburi şi au plecat în iţari şi
cămăşi, îndreptându-se spre munţi, care încotro, Pantelimon dorind să
ajungă în Bucovina476.
476Ibidem, p. 258
145
HAIDUCII MOLDOVEI
Noi poteri s-au închegat şi au pornit după haiducul ce se auzise

că ar fi pe muntele Cracăul Negru. Ziarul „Adevărul”, alt mare cotidian
naţional, considerat democratic şi progresist, îi ia apărarea lui
Pantelimon, considerând că doar justiţia şi autorităţile sunt vinovate, n-
au permis unui om achitat de un juriu, care voia să înceapă o viaţă
liniştită şi cinstită, dreptul de a fi gospodar în satul său477. A atacat
diligenţa dintre Fălticeni şi Broşteni, dar nu a luat mare lucru, iar la 22
noiembrie a primit de la un „credincios de pădure” 20 de lei478.
Este interesant ceea ce afla reporterul de la „Dimineaţa” (25 august
1913) de la sătenii din Crăcăoani pregătiţi să plece în poteră pe urmele
lui Pantelimon: „Bietul om are nevoie şi el de opinci, de-un suman,
poate şi de ceva merinde, mergem să i le dăm”.
A fost prins dincolo de Borca, într-o colibă părăsită, aşteptând
să găsească potecile care să-l ducă dincolo de hotarele ţării sale în
care nu mai avea loc.
A fost surprins în somn, în timp ce-şi usca hainele ude. Lume
multă a venit să însoţească drumul său dinspre Borca spre Piatra şi au
fost multe dovezile de simpatie479. Plutonierul Ion Chiariu, comandantul
grănicerilor din Broşteni, declara că succesul acţiunii sale (el l-a
capturat pe haiduc) s-a datorat faptului că a „lucrat cu fereală”, nu ca
poterile care făceau gălăgie şi că a auzit vorbind prin sat despre un om
îmbrăcat în negru, străin. L-au prins într-o colibă şi l-au dus legat la
Crucea480.
Asupra sa s-au găsit 148 de lei, o armă, un revolver, un
toporaş, un cuţit, o cutie de pulbere, o geantă din piele, două sumane,
o cămaşă, o căciulă neagră, izmene, ciorapi de lână, obiele, ceasornic
şi un chimir. A declarat la proces că baltagul l-a cumpărat dintr-un sat
din munţi, iar chimirul era dat de un om din Bucovina, la o cârciumă
unde a stat şi a băut cu el (nu-şi amintea numele lor)481.
La procesul nou intentat la Piatra-Neamţ, lucrurile au fost
tergiversate din nou. N-a mai venit N.D. Cocea, dar din partea
„Dimineţii” a fost trimis un alt ziarist şi avocat de marcă, Emil Socor.
Părţile civile nici nu s-au prezentat, doar A. Cârligeanu din Târgu-
Neamţ, care a arătat că haiducul a avut o „purtare liniştită”.
Avocatul N. Calmuschi a adus în atenţia juriului vremurile
haiducilor de odinioară, întrebând retoric: „Ce deosebire e între Jianu,
Fulger şi alţii şi Pantelimon? Ei au omorât, el n-a omorât niciodată…”
477„Adevărul”, 25 august 1913
478SJAN Neamţ, Fond Cabinetul de instrucţie a Tribunalului Suceava, dos.nr. 174/1913, f. 3
479 M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, p. 253
480SJAN Neamţ, Fond Cabinetul de instrucţie a Tribunalului Suceava, dos. nr. 174/1913, f. 166
481Ibidem, f. 14, 166
146
HAIDUCII MOLDOVEI
Cuvântul lui Pantelimon a impresionat: a spus că timp de 20 de

ani n-a avut linişte şi că acest lucru îşi doreşte – linişte. A făcut greşeli,
dar vrea clemenţă şi va fi din nou un gospodar în satul său. A fost
declarat nevinovat la 7 octombrie 1914. Peste trei zile era la Bucureşti,
reporterul de la „Dimineaţa” întâmpinând un om obosit, îmbrăcat cu
suman şi pălărioară verde. Dar la oraş n-a stat mult, s-a întors în
Răuceşti, căsătorindu-se în 1916 cu Maria, o fată de 22 de ani. Şi-a
făcut gospodărie nouă, muncind cu ardoare, parcă pentru a recupera
anii pierduţi, pentru a arăta că-şi ţine cuvântul dat. A murit la 30 mai
1929, de cancer, şi a fost înmormântat cu trei preoţi, aşa cum a
cerut482.
Pantelimon n-a fost uitat: mărturie stau cântecele şi baladele şi
piesele de teatru folcloric care-l au ca principal personaj, articolele
care s-au scris şi se scriu încă. Ne alăturăm istoricului Mihai Stoian,
contribuind la „reabilitarea unui haiduc – Pantelimon”. Căci a fost un
haiduc, deşi isprăvile sale s-au derulat în plin secol al XX-lea.
482M. Stoian, Reabilitarea unui haiduc, p. 349, 355, 370, 379, 389
147
HAIDUCII MOLDOVEI
TÂLHARI ŞI HAIDUCI DUPĂ „MARELE RĂZBOI”
Perioada interbelică a fost, din multe puncte de vedere, cea

mai însemnată din istoria României. S-a născut România Mare, un stat
care prin întindere şi populaţie se apropia de Marea Britanie şi Italia,
cu importante resurse naturale şi umane, beneficiind de o poziţie
geopolitică deosebită. Se pierdea omogenitatea etnică a Vechiului
Regat: între cetăţenii României, pe lângă românii majoritari, se afla o
componentă importantă de populaţie maghiară, cu reprezentanţi aflaţi
pe poziţii iredentiste, populaţii rusofone atinse de morbul
bolşevismului, bulgarii, care nu acceptau Cadrilaterul sub conducere
românească, germani, evrei, turci, sârbi, ţigani (rromi) etc. Din punct
de vedere poliţienesc şi al siguranţei statului, România avea de
înfruntat numeroase probleme. O arată documentele, în special cele
ale Direcţiei Generale a Poliţiei483.
Am acordat atenţie şi dosarelor Inspectoratului General al
Jandarmeriei, din care vom spicui pentru a putea arăta, cum era
normal, de altfel, că tâlhăria nu a dispărut, în ciuda faptului că din
punct de vedere al instituţiilor păstrătoare ale ordinii s-au făcut
progrese deosebite. Perioadele de stabilitate au descurajat fenomenul,
dar cele în care au existat probleme şi fricţiuni politice, interne sau
externe, l-au încurajat, şi acest lucru a fost vizibil, mai ales spre
sfârşitul anilor ’30.
În judeţele din estul Transilvaniei, cel mai cunoscut bandit era
Aron Suciu, care a dat mult de furcă autorităţilor încă din 1929. A fost
prins de plutonierul Gavrilă Gheorghe în satul Trei Fântâni, când au
fost împuşcaţi doi bandiţi, iar Suciu a fost rănit la gât. A fost încarcerat
la Aiud pentru 10 ani, dar a evadat şi s-a îndreptat spre Lunca de Jos,
unde era şef de post acelaşi Gavrilă, pentru a se răzbuna. Dar la o
spargere, pusă la cale de Suciu, este chemat plutonierul Gavrilă şi în
confruntarea cu jandarmii, banditul este împuşcat. Tot în aceeaşi
perioadă, în Carpaţii Moldo-Transilvani, prăda şi vestitul Ştefariuc. Era
un dezertor din armată şi a fost greu prins de jandarmi. Dus spre Aiud,
a reuşit să scape: jandarmul care-l însoţea l-a descătuşat să-şi facă
483Exemplificăm prin DANIC, Bucureşti, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. nr. 23/1918, care
este consacrat „Stări spiritelor din Delta Dunării” şi care urmăreşte „elementele străine”,
bandelor şi contrabandelor. Am acordat atenţie şi DANIC, Fond Direcţia Generală a Poliţiei,
dos. nr. 34/1922-1938, care urmăreşte minoritatea rromă (ţigănească) din România şi
încercările ei de „emancipare” etnică. Populaţia rromă (ţigănească), în ciuda eforturilor
modernizatoare ale unei elite intelectuale, rămânea, mai ales prin nomazi, un pericol pentru
statul român. Dar în acest studiu nu ne permitem să detaliem această chestiune.
148
HAIDUCII MOLDOVEI
nevoile şi a fost lovit cu o piatră în cap. I-a luat arma şi a fugit în munţi.
A fost urmărit la Tulgheş, de unde a reuşit să scape, dar a fost
împuşcat la Bilbor484.
În judeţul Vaslui, în perioada 1928-1930, acţiona o bandă de
27 de indivizi condusă de Gheorghe Angheluţă şi Costică Chirică. În
contul lor erau trecute 20 de spargeri, multe jafuri la drumul mare,
două crime de omor. În judeţul Neamţ, cea mai temută era banda lui
Chiriţă şi Năduşanu, care au fost prinşi în 1931, după o largă
desfăşurare poliţienească. În Timiş, era în aceeaşi perioadă o bandă la
Lugojel, care ataca la drumul mare cu arme şi ciomege, bandiţii fiind
mascaţi, iar o bandă a fost prinsă în 1931 şi s-au descoperit 86 de
complici485.
În Cadrilater, atacurile banditeşti, în special cele ale bulgarilor
împotriva turcilor, dar şi a coloniştilor macedoneni sau ale românilor,
au fost numeroase. Erau atacaţi trecătorii, dar şi case şi comitagii
fugeau repede în Bulgaria. Bandiţii au atacat şi pe jandarmi, pe soldaţii
cu alimente, fiind chiar omorâţi dintre ei. Atunci când au fost prinşi 23
de bandiţi din judeţul Durustor, tovarăşii lor au atacat escorta şi în
sutele de focuri schimbate au murit 20 dintre ei şi doar trei au reuşit să
evadeze486.
Presa vremii relata zilnic fapte din Dobrogea şi din judeţele
alăturate, din ţară, dar şi din exterior. Cotidianul local „Dacia” rezerva
spaţii mari despre evenimente cu referire la încăierări, furturi, pungaşi,
agresiuni, tâlhării, spargeri şi crime. Într-o rubrică specială, Fapta zilei
sau Faptele zilei, se descriau toate aceste activităţi. Articole speciale
tratau alte asemenea fapte, pe larg, iar titlurile erau ca şi astăzi,
sugestive „Arestare senzaţională la Bazargic”, prin care se descria o
fraudă487, „O arestare senzaţională’’, pentru probleme de familie488, „O
mare lovitură a bandiţilor’’ la Tulcea489, „Atac banditesc’’490. În anul
1923, după mai multe urmăriri, o bandă de tâlhari lipoveni din Slava
Cercheză, judeţul Tulcea, a fost prinsă lângă Constanţa. Activitatea
acestei bande, condusă de Simion Ivanof, a fost monitorizată pe trei
484DANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 56/1936, f. 20, 38

485DANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 2/1931, ff. 15-17
486DANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. 55/1936, ff. 13, 24, 76, 84, 162,
211 – documente care prezintă atacuri banditeşti din 1936 până în 1939 în judeţul Durustor.
487Dacia , anul X, nr. 72, din 30 martie 1923, p. 1.
488Idem, anul X, nr. 56, din 11 martie 1923, p. 1.
489Idem, anul X, nr. 269, din 28 noiembrie 1923, p. 1.
490Ibidem, anul XII, nr. 2, din 13 ianuarie 1925, p. 1.
149
HAIDUCII MOLDOVEI
luni, de ziarul „Dacia”491. La 16 februarie 1923, banditul Vasile Vârlan a

fost împuşcat în pădurea Babadag, de jandarmii din Tulcea492. În
acelaşi an, în martie, în Constanţa a fost anihilată o grupare intitulată
„Banda cap de mort”, condusă de Constantin Drăgan. Avea baza la
cârciuma „La Jandarm” şi de aici operau493. În anul 1932, după 13 ani
de tâlhării, furturi şi crime şi mai multe condamnări, banditul Constantin
Mocanu a fost împuşcat mortal, în satul Brăteni, de jandarmii din
Constanţa. Iniţial într-un grup, apoi singur, stătea ascuns în Balta
Ialomiţei. Acesta terorizase ambele maluri ale Dunării494.
Pentru această perioadă, în care documentele sunt
numeroase, mai ales cele provenind din presa scrisă, avidă de
senzaţional, au devenit de notorietate figurile unui Ogaru, Terente,
Budac, Coroiu ş.a. Nu ne vom concentra asupra „regelui bălţilor”, de
exemplu, despre care s-a scris destul.
Asupra partizanilor nu ne-am oprit în mod special. Regimul
comunist a idealizat haiducul, ca fiind luptătorul de clasă, dar a dus
eforturi deosebite pentru înfrângerea partizanilor din munţi, care
acţionau, din multe puncte de vedere, la fel ca haiducii de pe vremuri.
De altfel, mulţi dintre luptătorii anti-comunişti şi-au luat nume ca
„Haiducii Muscelului” sau „Haiducii Dobrogei”.
Nu putem să cuprindem un spaţiu mare pentru această
perioadă, căci informaţiile sunt multiple, de aceea ne vom concentra
spre zona munţilor Neamţului, unde au fost tâlhari (sau haiduci), mai
puţin mediatizaţi în interbelic, iar apoi, vom încheia periplu nostru
istoric (şi mai puţin istoric) cu banda fraţilor Baltă. Nu erau luptători
împotriva regimului comunist, nu erau chiaburi, nu erau legionari,
ţărănişti sau ofiţeri anti-bolşevici. Au ajuns în codri înainte de cel de-al
Doilea Război Mondial şi au fost omorâţi încă înainte de instaurarea
Republicii Populare Române.
Despre Gafiţa informaţiile sunt lacunare, poate şi fiindcă a fost
o apariţie meteorică, n-a fost arestat, n-a avut loc un proces ca să
existe un dosar ca şi în cazul fraţilor Baltă sau a lui Pantelimon Toader
şi nici nu s-a întâlnit cu vreun reporter căruia să-i acorde un interviu
precum vestitul Niculiţă.
De la sătenii de la poale de Ceahlău am încercat să închegăm
povestea lui Gafiţa, un tâlhar sau haiduc al munţilor Neamţului, după
cum dumneavoastră o să decideţi. Copii fiind pe vremea când
491Ibidem, anul X, nr. 17, din 25 ianuarie 1923, p. 2; Ibidem, anul X, nr. 71, din 29 martie 1923,
p. 1.
492Ibidem, anul X, nr. 42, din 16 februarie 1923, p. 1.
493Ibidem, anul X, nr. 58, din 13 martie 1923, p. 1, şi din ziua următoare.
494Ibidem, anul XIX, nr. 83, 1932, din 14 august 1932, p. 4.
150
HAIDUCII MOLDOVEI
televizorul nu oferea prea multe, iar internetul nu se descoperise, eram

interesaţi de poveştile celor bătrâni. Baba Petreasca, care a murit în
2003 la vârsta de 98 de ani, ne-a spus despre Gafiţa haiducul. Tatăl ei
era pădurar şi făcuse parte dintr-o poteră ce-l înghesuise pe Gafiţa pe
muntele Grinţieşului, acesta scăpându-le printre degete, deşi era lovit
şi se spunea că chiar glonţul pădurarului îl lovise. Într-o noapte, Gafiţa
a intrat pe nesimţite în casa pădurarului care dormea cu cei trei copii ai
săi mici în pat. Gafiţa a îndreptat puşca spre capul bărbatului, dar s-a
răzgândit la vederea copiilor strânşi aproape de tatăl lor. I-a lăsat un
bilet: „Ai fost la capătul puştii mele. Altă dată nu te mai iert!...” Dar
bătrâna a murit şi se părea că nimeni nu mai ştie povestea lui Gafiţa.
Într-o zi, un bătrân din Grinţieş mi-a spus că Gafiţa avea un „covru”
(ascunzătoare) la Schit, pe la Palatul Cnejilor, şi că avea în codru cu el
o femeie foarte frumoasă, ce era de acolo din sat. Neculai Lupu din
satul Grinţieşu-Mare ne-a oferit şi câteva versuri, în ton cu cele aflate
anterior:
„Gafiţa cel vestit
Prinde fetele la Schit
Şi le duce în pădure
Şi le-nvaţă ca să fure”.
Învăţătorul Constantin Ionescu din satul Schit, comuna
Ceahlău, a căutat pentru noi povestea lui Gafiţa şi nici nu i-a fost prea
greu: a aflat informaţii chiar din familia soţiei sale. Unul dintre înaintaşii
dânsei, Neculai Cojocariu, născut în 1887, l-a cunoscut pe Gafiţa. Şi
fiica sa, Ecaterina, născută la 1908 („leliţa” pentru dl. învăţător şi soţia
sa), l-a cunoscut prima dată când mergea cu mâncare la tatăl său care
era la cosit pe o arşiţă, pe Coacăzul. Dintr-un tufiş i-a ieşit înainte un
bărbat şi o femeie. Fata s-a speriat (avea vreo 11-12 ani), dar bărbatul
i-a zis: „Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Gafiţa. Ştiu că eşti fata lu’ Cojocaru, l-
am văzut când a trecut la deal. Ce ai în traistă?” Nu i-a luat mâncarea
pentru cosaşi, doar câteva pere. La câteva zile o poteră l-a urmărit, dar
cea puşcată a fost femeia, pe care jandarmii au adus-o în sat şi au
lepădat-o într-un „cier”, dincolo de casa lui Cojocaru. Ecaterina a
recunoscut în femeia omorâtă pe însoţitoarea lui Gafiţa. La lăsarea
întunericului, Gafiţa a coborât pe nesimţite în sat şi a plătit pe Neculai
Cojocaru să păzească leşul femeii, să nu-l sfârtece câinii şi să ţină
lumânare aprinsă la capul ei. La înmormântare, alaiul conducea
căruţa, iar Gafiţa, pe deal, pe după gard, o petrecea şi el pe femeia
care-l însoţise în codru şi acum se îndrepta spre groapă495.
495Totdl. înv. Ionescu afla că una dintre concubinele lui Gafiţa la un moment dat (se pare că
avea trecere mare la femei) era din acel sat. Ea îi ducea mâncare în locuri numai de ei ştiute.
151
HAIDUCII MOLDOVEI
Tot în satul Schit am aflat, nu pe o rudă a lui Gafiţa, ci pe un

nepot al femeii frumoase ce l-a urmat pe haiduc în codru.
Sora Veronicăi din satul Schit, comuna Ceahlău, perioada interbelică
Se numeşte Ion (Nuţu) Ţigănici, are 59 de ani şi este silvicultor. El ne-

a povestit sfârşitul lui Gafiţa, pe care unii l-au numit haiduc, iar alţii au
zis că era doar un bandit.
Sora bunicii sale a fost alături de Gafiţa în codri. Se numea
Veronica Stelea şi era o femeie teribil de frumoasă, la fel ca şi sora ei
Ana. Dar Gafiţa pe Veronica o „ochise”. Se spune că el era de prin
părţile Botoşanilor ca şi vestitul Coroi şi venise după război la
Cotârgaşi. A ajuns să cunoască bine munţii Bistriţei, mergea prin sate
pe la hore şi nunţi. Îi jefuia pe călugării bogaţi îndepărtaţi de cele sfinte
(„avea necaz pe călugări”, ni s-a spus), pe negustorii evrei496, pe
bogătaşii locului.
Oamenii, hâtri, i-au dat numele de „Gafiţoaie”, pentru această legătură pe care ştiau că o
avusese cu Gafiţa.
496Mărturie orală de la LuluCoroamă, sat Schit, comuna Ceahlău, judeţul Neamţ
152
HAIDUCII MOLDOVEI
Din ce agonisea, miluia şi pe săraci şi aceştia erau destui. Se pare că

şi Veronica îl plăcuse pe tânărul zvelt, cu ochi albaştri ce-i jucau
neastâmpăraţi în cap, îl întâlnise pesemne, pe la vreun bal în sat.
În primăvara lui 1922, o voce subţire ca de femeie a strigat: „Veronică,
ieşi la pârleaz!”.
Fragmente din „Telegraful” anului

1925 cu relatări despre Agafiţei
(Gafiţa)
Pe Veronica a urmat-o şi soră-sa Ana, când de după gard a

ieşit Gafiţa şi i-a pus mâna la gură Veronicăi şi a strigat la Ana: „Tu
pleacă repede, că de nu, te-mpuşc!”. Povesteşte domnul Ţigănici că
bunica sa a căpătat o „astenie nervoasă” după sperietura trasă, dar
asta n-a împiedicat-o să ajungă la vârsta de 104 ani (a murit în 1995).
Veronica a mers cu Gafiţa, l-a urmat din sălaş în sălaş; se
spunea că aveau unul în munţii Grinţieşului, unul în hrubele Palatului
Cnejilor, pe Pârâul Jidanului, pe Pârâul lui Martin ş.a. Se mutau mereu
şi jandarmii nu-l puteau prinde, deşi unii săteni le-au semnalat
prezenţa, dar era înarmat şi nu se apropiau.
Am aflat că folosea opinci cu „gurguiul invers”, ca să nu se ştie
dacă au venit sau au plecat. Aveau „gazde” prin sate şi oameni care le
lăsau hrană în anumite locuri.
A jefuit şi pe mai-marii judeţului şi s-a pus un premiu pe capul
lui. Banii promişi l-au făcut pe unul Bosoi să pună pe jandarmii pe
urmele sale. L-au împuşcat undeva pe pârâul zis Gâşteni, odată cu el
murind şi Veronica, fata cea frumoasă din satul de dincolo de Palatul
Cnejilor. „Au fost îngropaţi creştineşte la biserica din Capu Dealului, la
preotul Grigoriu”, ne-a mai spus dl. Ţigănici.
153
HAIDUCII MOLDOVEI
Biserica unde au fost înmormântaţi s-ar fi aflat astăzi sub apele

lacului dacă n-ar fi fost mutată la Bucureşti la Muzeul Satului. Înainte
de venirea lacului a fost dezafectat şi cimitirul şi sătenii şi-au mutat
morţii. Azi nu mai ştie nimeni mormântul lui Gafiţa şi al Veronicăi şi
povestea lor este de asemenea puţin ştiută.
Fragment din „Telegraful” cu

referiri la banditul Niculiţă
Un alt haiduc (sau tâlhar)

vestit al Neamţului a fost Niculiţă,
isprăvile sale apărând în paginile
ziarelor şi în documente din
arhive.
A devenit cunoscută întâlnirea unui reporter nemţean cu acesta
în Munţii Bistriţei. Era îmbrăcat în haine de jandarm şi purta revolver.
Se arată încântat de atenţia gazetei şi răspunde cu umor la întrebări.
A povestit despre modul în care a ajuns în codri: a furat o
brăţară de la un bijutier pentru iubita sa, care i-a cerut-o ultimativ, căci
altfel îl părăseşte.
154
HAIDUCII MOLDOVEI
Până a furat-o, aceasta deja fugise cu altul şi a rămas în

păduri. Vizita adesea oraşul Piatra, se plimba pe bulevard, admira
vitrinele. A tăiat firele de telefon între Tulgheş şi Piatra şi de frica lui
băncile de la Tulgheş şi-au mutat tezaurul. Borsecul a pus pe capul lui
100.000 de lei, dar haiducul credea că e prea puţin. Adăuga că a ars
Buik-ul domnului Dobreanu (prefectul judeţului) fiindcă îi plăcea doar
Fiat-ul497.
O altă bandă din munţii Neamţului a fost cea a lui Luncan. A
avut curajul să jefuiască pe însăşi prefectul judeţului în muntele
Hangului, dar cetaşii au fost prinşi şi apoi nu s-a mai auzit de ea498.
În satele din Neamţ, la Anul Nou, tinerii prezintă o piesă de
teatru – „Banda lui Luncan”, ilustrându-se prinderea cetei de către
poteri, cu cântece şi balade499.
Tot din Neamţ era şi Bălan (un pădurar de pe valea Bicazului
îmi spunea că era de pe la Tarcău) şi s-a întovărăşit cu un tânăr din
Bacău, Ion Aniţoaie, zis Limbru. Dar Limbru nu era făcut pentru o viaţă
de codru şi în 1930 s-a predat; după şase luni are şansa de a se
elibera, beneficiind de o graţiere. A rămas doar cu amintirile unor
lovituri îndrăzneţe asupra unor curţi boiereşti. Bălan a rămas în
continuare în munţi şi faptele sale, îndrăzneala cu care a jefuit curţi
boiereşti din „Moldova de sub munte”, au dus la instituirea unei
recompense pentru cel care-l aduce viu sau mort. Dacă jandarmii n-au
avut succes, a fost ucis de un ţăran, care l-a lovit cu baltagul pe la
spate500. Dr. Gheorghe Iacomi, cunoscutul ghid şi scriitor al muntelui
Ceahlău, afla de la ciobanul Ion Dandu care-şi avea stâna în zona
Bistrei, în părţile sudice ale Ceahlăului, că Bălan îşi avea culcuşuri la
Piatra Sură, la Obcina Lacurilor şi pe Culmea Pângăraţi. Era un om
voinic, cu o labă ca de urs, pe care o ungea cu noroi şi apoi o lipea de
vreun brad, ca să ştie lumea că a fost pe-acolo. O femeie din Bicazul
Ardelean zicea foarte frumos: „Pe săraci îi ajuţi, pe bogaţi îi apeşi”501.
Despre haiducii (sau tâlharii) de pe valea Bicazului ne-a
povestit pădurarul şi paznicul de vânătoare Viorel Ţifui, de loc din
Poiana Teiului, judeţul Neamţ, care a cunoscut bine locurile şi oamenii
şi a stat de vorbă mult cu bătrânii dornici să-şi spună poveştile la un
pahar de vin. Despre Fluşturu se spunea că se ţinea în Cheile
497„Telegraful”, 25 apr 1927, Piatra-Neamţ

498„Telegraful”, 6 octombrie 1927, Piatra-Neamţ
499Vezi „Banda lui Luncan – omorârea haiducului”, în G. Brăescu, Dramaturgie folclorică
ilustrată, Ed. Nona, Piatra-Neamţ, 2004, p. 127

501Gh. Iacomi, Cărări pe Ceahlău, ed. îngrijită de D. Bostan, Ed. Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2011,
pp. 194-196
155
HAIDUCII MOLDOVEI
Bicazului la „domnii veniţi la vilegiatură”, pe atunci drumul fiind îngust

şi greu şi pentru automobile şi pentru căruţe. Ca să capete un avantaj
în plus în acţiunea lui, pe timp de iarnă turna apă până se făcea un
pod de gheaţă. Ionaş a lu’ Ghica era, de asemenea, un iscusit hoţ de
munte. A fost prins la o crâşmă din Bicaz şi le-a promis jandarmilor
că-i duce la locul unde-şi au sălaşul ceilalţi bandiţi şi unde au strânse
prăzile. I-a dus până la o peşteră pe lângă Şugău; la gura ei se putea
ajunge doar căţărându-te pe un prepeleac şi Ionaş a cerut să i se dea
puşca, fără gloanţe, să urce, căci, dacă-l văd tovarăşii săi fără puşcă,
ar intra la bănuieli. A urcat pe prepeleac, l-a tras sus după el, a
încărcat puşca cu gloanţele aflate din belşug în adăpostul său, a tras
câteva focuri ca să-i sperie pe jandarmi şi nu i-a părăsit înainte de a le
arăta fundu’.
Un anume Pleoacă jefuia şi el în munţi, avându-şi sălaşul pe
vârful Grinţieşului. Un bătrân îmi spunea că era doar un „viţelar”, fura
vitele oamenilor de pe islazuri. De altfel a şi fost prins de către săteni şi
predat jandarmilor502. Un bandit cunoscut al zonei a fost Marian, căruia
oamenii îi ziceau „Domnul Marian”.
O bătrână ne-a povestit cum l-a întâlnit pe Marian în muntele
Hangului în 1941, pe când tatăl ei era dus în concentrare. Un hoţ de
vite le-a luat o vacă dintr-un coşar, iar mama şi fiica au plecat după
urme. Au ajuns la un grajd din muntele Hangului şi vaca le-a răspuns
cu mugete atunci când au strigat-o pe nume. Era asupra serii şi nu
ştiau ce să facă. Atunci a apărut Marian, desculţ, cu bocancii pe umeri,
cu un rucsac, în haine militare şi cu puşca-n mână. Le dă pâine şi
brânză din rucsac şi se pun pe aşteptat. Spre dimineaţă a apărut hoţul,
iar Marian cu puşca, l-a silit să dea degrabă vaca, nu înainte de a-i da
câteva scatoalce sănătoase, să ţină minte503.
502Despre Pleocă am aflat de la Ghiţă Ţăranu şi Cristi Ceapă, sat Grinţieşu-Mare, fiul și
respectiv nepotul lui Ghiță Ceapă, cel care l-a prins pe bandit în 1949. Gheorghiţă Târziu
(strănepot) a transcris pentru noi povestea de pe o înregistrare de casetofon a bătrânului de
prin anii ’90, când bătrânul încă trăia. Pleoacă era un borfaş, de undeva de prin Borca, care
fura şi „cămeşile de pe gard”. A furat cârlani, miei, sterpe din satul Grinţieşu-Mare şi sătenii i-
au luat urma. A fost găsit undeva la o stână în fundu’ Borcii şi Ghiţă Ceapă a sărit asupra lui cu
mâna goală, atunci când a scos pistolul, şi a reuşit să-l imobilizeze. L-au dus la Borca, unde
oamenii au zis că trebuia să-l fi împuşcat acolo. A fost dus la închisoare, dar nu la mult timp a
evadat şi urmărea să se răzbune pe cel care l-a prins, dar tânărul pădurar a umblat cu fereală
şi-a scăpat.
503Mărturie de la Ana Popescu din satul Grinţieşu-Mare, născută în 1930 în Hangu. Tot de la
dânsa am aflat despre Telu, un hoţ vestit, căutat cu ardoare de ruşii cărora le furase caii. După
instaurarea regimului comunist apărea la SOVROM-urile de pe valea Bistriţei ca delegat să
preia plutele. Până la Piatra-Neamţ, bineînţeles, plutele dispăreau.
156
HAIDUCII MOLDOVEI
Celebru în perioada interbelică, a primit supranumele de

"haiducul gentelman", Tomescu acţiona în Vechiul Regat.
Notorietatea sa era atât de mare încât mai întotdeauna când mai
apărea câte un bandit era repede numit "urmaşul lui Tomescu", iar
unele lovituri erau catalogate ca fiind "a la Tomescu". a fost prins în
1924 după jefuirea unui moşier din localitatea sa natală. Încarcerat la
Mărgineni şi este supus unui regim greu, presărat cu torturi. În gulerul
scorţos al tunicii a ascuns o pânză de bomfaier cu care a tăiat gratiile
celulei care dădeau spre stradă. A coborât pe o funie făcută din haine
şi a dispărut. S-a stârnit mare vâlvă, iar cadrele închisorii au fost
destituite504.
504 "Historia", an IV, nr. 145, februarie 2014, p. 36

157
HAIDUCII MOLDOVEI
HAIDUCII ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ
Mişcarea Legionară s-a creat şi s-a dezvoltat împrumutând din

personalitatea liderului ei, Corneliu Zelea Codreanu. Astfel a devenit o
mişcare bine organizată, disciplinată, având ca formă de organizare
primară „cuibul legionar”, apropiată ortodoxismului, îndreptată
împotriva „străinilor” şi ciocoilor. Mai mulţi dintre istorici au ajuns la
concluzia că această mişcare a promovat „idei şi fapte haiduceşti”:
căpitanul, ceata, cântecul, temniţa, jertfa, calul, travestiul,
îmbrăcămintea505.
La 17 septembrie 1923, la
congresul LANC participă muntenii din
Bucovina, care-i fac o impresie deosebită
lui Codreanu: „Ţăranii aceia mândri din
munte, cu plete mari, îmbrăcaţi în cămăşi
albe şi sumane s-au adunat la sunetul
buciumului din munţi în oraşul lor, mulţi la
număr şi vijelioşi ca niciodată”506. În multe
dintre fotografiile care ilustrează pe liderii
şi membrii mişcării, aceştia apar în
costume populare româneşti, Corneliu
Zelea Codreanu adoptând costumul
muntenilor din Moldova. Cuibul, forma de
organizare de la începuturile mişcării, era
tot un fel de ceată, iar Codreanu a primit
numele de „Căpitan”, care, bineînţeles, n-
avea legătură cu gradul militar, ci cu căpitanii de haiduci de
odinioară507.
Legionarii au încercat să se apropie de tipul haiducului,
continuând o tradiţie populară, aceea a apropierii de munte, care oferă
adăpost, dar şi linişte şi purificare. Codreanu vorbea adesea despre
muntele Rarău, numit „singurul prieten” şi „unde şi-a dus durerile
umilinţei”. Mai mult, la un moment dat afirma: „Ne-a încolţit gândul
retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu puterile
duşmane.
505Vezi pe larg I. Gulică, Idei şi fapte haiduceşti în mişcarea legionară, în „Rost”, an VI, nr. 59-
60, ian.-feb., 2008, Bucureşti, pp. 73-80; D. Dieaconu, Realitatea unui mit – Corneliu Zelea
Codreanu, Ed. Timpul, Iaşi, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2010, pp. 154-156
506C.Z. Codreanu, Pentru legionari, ed. 1999, Ed. Scara, Bucureşti, pp. 127-128
507D. Dieaconu, Realitatea unui mit – Corneliu Zelea Codreanu, p. 112
158
HAIDUCII MOLDOVEI
Muntele e demult legat de noi, de viaţa noastră. El ne

cunoaşte. Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine
în închisorile urâte şi triste, mai bine să murim cu toţii în munţi, pentru
credinţa noastră”508.
În Îndreptarul Frăţiilor de Cruce, scris de Gheorghe Istrate în
anul 1937, se insista pe legăturile de credinţă ce se realizau,
asemănătoare celor din timpul marilor haiduci. Jurăminte se făceau în
cadrul cetei haiduceşti, dar şi ostaşii lui Tudor, Horia sau Avram Iancu
jurau credinţă conducătorului şi tovarăşilor. „Doi sau mai mulţi români
ale căror inimi băteau la fel se legau fraţi de cruce între ei, şi spre
deosebire de fraţii de sânge, inimile lor legându-se pentru scopuri
înălţătoare, întru realizarea cărora invocau puterea sacrificiului şi cum
crucea este simbolul sacrificiului, se numeau fraţi de cruce. Aşa au fost
haiducii vremurilor noastre de restrişte a căror luptă era pornită
împotriva fărădelegilor din ţară şi care se legau între ei să lupte până
la ultima picătură de sânge”509. Versurile lui Radu Gyr exprimă şi ele
aceste credinţe:
„Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
Cred în flori şi-n cremeni,
Căci tăcuţii mucenici
Cu haiduci-s gemeni”510.Un cunoscut cântec legionar exprima
nevoia unor fapte haiduceşti:
„Legionari, să-ntindem hora pe-ntregul zăvoi
Că suntem la noi în ţară, în ţară la noi.
Vine timpul haiduciei, codru să-ndrăgim,
Numa-n codru plânge frunza când noi suferim”.
Istoricul Cristian Sandache, care a scris mai multe studii
referitoare la naţionalismul românesc interbelic, caracteriza astfel pe
Codreanu: „Simbolistica acestei drepte radicale se va concentra
antropomorfizant în persoana charismaticului avocat ieşean Corneliu
Zelea Codreanu. Tânăr, sobru, laconic, cu certă aplicabilitate mistică,
era un tip uman rar, una dintre acele plăsmuiri ale unor vremuri
romantic-medievale sau haiduceşti. […] Mai mult ascet decât iubitor al
plăcerilor vieţii, Codreanu era un Savonarola român de tip nou, care nu
se sfia nici să recurgă chiar la violenţă pentru a răspunde (în felul său)
nedreptăţii, insultelor, umilinţelor...”511
508 C.Z. Codreanu, Pentru legionari, p. 202, 312

509 Gh. Istrate, Îndreptarul Frăţiilor de Cruce, Iaşi, 1937, p. 8; vezi şi D. Beldiman, Armata şi
Mişcarea Legionară, p. 35
510 „Buna Vestire”, 6 noiembrie 1937
511 C. Sandache, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 58
159
HAIDUCII MOLDOVEI
Prin doctrină, prin organizare, prin caracteristicile sale, putem

afirma că legionarismul este un fenomen românesc. Face parte din
curentul ultranaţionalist european, dar se diferenţiază de el, în principal
prin ortodoxismul promovat. Este o mişcare de mare originalitate, date
fiind şi condiţiile, dar mai ales spaţiul în care s-a născut. Un spaţiu în
care exista un meleu de orientalism (care influenţase secole de istorie)
şi occidentalism (ce pătrunsese în ţară odată cu paşoptiştii). Adăugăm
aici naţionalismul unei pleiade de intelectuali ai statului modern
românesc ce abia se născuse. Aceste caracteristici sunt specifice
acestui spaţiu şi acestui popor „aflat în calea tuturor răutăţilor” şi care a
supravieţuit ca „insulă latină într-o mare slavă” şi care a dat pe Iancu
Jianu, Pintea Haiducul, Avram Iancu sau Horia ori mulţimile anonime
ce mureau cerând pământ la 1907.
Mulţi dintre tinerii din sate, care îi vedeau pe legionari,
mărşăluind îmbrăcaţi în frumoase costume populare, sau care veneau
călări, cântând cu entuziasm, li s-au alăturat. Vedeau în ei pe haiducii
de-altădată, răzvrătiţii care nu au suportat jugul şi care au luat flinta şi
au fugit în codri, ca să facă dreptate celor mulţi şi asupriţi rămaşi
acasă, despre care au auzit din copilărie, din cântecele şi poveştile
mamelor sau bunicilor, din baladele murmurate în cârciumi de lăutarii
vremii. Memoria populară, care tinde să creeze arhetipuri exemplare, a
acţionat şi în cazul haiducilor (unii dintre ei au fost doar tâlhari de
drumul mare care jefuiau şi boierul şi ţăranul) şi a acţionat şi în cazul
legionarilor. Ca mai întotdeauna, nu pot fi doar lumini, ci şi umbre.
160
HAIDUCII MOLDOVEI
HAIDUCUL GHEORGHE COROI512
Coroi a fost un haiduc al secolului al XX-lea, poate cel mai

vestit al acestei perioade, care prin faptele sale sfida întreg aparatul
poliţienesc al unui stat care se dorea democratic şi care considera că
are instituţii capabile să intervină în soluţionarea problemelor interne.
Dar cu toate că miniştrii şi prefecţii urlau ordine după ordine şi poterile
se succedau în urmărirea sa una după alta, şefii erau destituiţi, Coroi
scăpa. De ce? Fiindcă ţăranul îl iubea pentru binele pe care i-l făcea,
pentru faptul că umilea pe marii boieri, şi-l ajuta, dându-i de veste prin
chiuituri, precum: "I-auzi codrul cum răsună! Uiu-iuuu!", informând
greşit pe agenţii Siguranţei etc. Jandarmii erau şi ei fii de ţărani şi, sub
uniformă şi în spatele baionetei, bătea tot o inimă de sărman, care nu
putea să lovească în cel care se ridica împotriva asupritorului neamului
său. A rămas în memoria populară felul în care Coroi a scăpat de
poteră (a fost înconjurat fără scăpare la Drislea), ascunzându-se în
burta unui cal mort, pe care-l ducea un ţăran la marginea satului,
scoţându-i intestinele. Căruţaşul i-a speriat pe jandarmi, spunându-le
că animalul are o boală contagioasă, dalac. Omul din popor era de
părere că „a fost un haiduc, că lua de la bogat şi da săracului. Carte a
învăţat puţină, dar a avut minte multă”513.
Între isprăvile sale se numără şi prădarea târgului Mihăileşti cu
o bandă de 10 oameni, înarmaţi până-n dinţi, scotocind casă cu casă.
La 1 aprilie 1935 a fost prins la Noua Suliţă, dar la 13 august a evadat
din penitenciarul din Botoşani, fugind împreună cu santinela sa514.
Odată, a trimis înştiinţare unui boier lacom şi nemilos cu ţăranii
de pe moşia sa că îl va călca la o anumită dată şi o anumită oră şi să
pregătească o sumă însemnată de bani pe care Coroi o va împărţi
512Îiacordăm lui Coroi un spaţiu mai restrâns, despre el s-a scris destul de mult, din perioada
interbelică până astăzi şi multe localităţi din nordul Moldovei, în monografiile realizate de fii ai
satelor, îl amintesc, cu istorie şi legendă (sunt păreri care îl transformă şi în ofiţer de securitate
al regimului comunist, ce a avut nevoie de serviciile sale, de flerul şi isteţimea sa devenită
legendară), cu piese de teatru popular, cu balade şi poveşti. În judeţul Neamţ circulă şi astăzi
piesa „Banda lui Coroi”, cea mai închegată din punct de vedere al arhitecturii dramatice fiind
cea din comuna Timişeşti (G. Brăescu, Panorama teatrului folcloric din judeţul Neamţ, Ed.
Nona, Piatra-Neamţ, 2000, p. 416 şi urm.)
513E. Agrigoroaiei, Din legendele Botoşanilor, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1991, pp. 115-116;
Coroi era din satul Dorneşti, judeţul Botoşani, şi a ajuns la puşcărie din cauza şefului de post,
care se culca cu nevasta sa; s-a întors într-o noapte pe neaşteptate acasă şi l-a bătut crunt. În
închisoare a cunoscut câţiva tâlhari renumiţi ai timpului, care au venit mai târziu şi l-au luat în
banda lor, ba l-au pus şi căpitan (E. Şendrea, Istoria pe placul tuturor, p. 271)
161
HAIDUCII MOLDOVEI
ţăranilor nevoiaşi de pe moşie. Boierul a răspuns prin nenumăratele

bice pe care le-a aplicat ţăranilor, pe motiv că ei l-au chemat pe Coroi
şi apoi a anunţat jandarmeria, unde avea niscai prieteni. În ziua cu
pricina, boierul aştepta cu înfrigurare, când la poarta conacului a sosit
o trupă de jandarmi, care avea în frunte, nici mai mult, nici mai puţin,
un general. L-a primit cu temeneli, mândru de atâta atenţie şi l-a poftit
în casă la o mică gustare, cheful cel mare urmând a se ţine după
prinderea banditului. Generalul a cerut, mai întâi, să verifice conacul,
eventualele ieşiri sau intrări. A cerut să i se arate şi seiful, spre a
vedea buna lui aşezare şi stare. Bineînţeles că boierul i l-a arătat,
mândru de locul şi încuietoarea pe care o avea. Deodată, generalul a
scos un pistol şi a zis: „Boierule, s-a zis cu tine, sunt Coroi banditul.
Am venit după banii ăştia. Întinde-te pe pat dacă vrei să scapi cu viaţă.
Sub cap ţi-am pus o granată, dacă mişti, sari în aer!”, l-a ameninţat
haiducul strecurând un pachet învelit în ziar sub pernă. A plecat însoţit
de trupa sa nesupărat de nimeni. Boierul a înţepenit până au venit
adevăraţii jandarmi să dezamorseze „granata”, care era un ...cartof.
Fragment din „RealitateaIlustrată” din 1935
Ţăranii i-au scos şi un cântec:

„Boier cu inimă rea,
Ţi-ai pierdut averea ta.
Ai în inimă un of
162
HAIDUCII MOLDOVEI
C-ai dat banii pe-un cartof.

Coroi te-a potcovit bine,
Râd şi curcile de tine”515.
Dar, Coroi, îmbătat de succese, de la ibovnică la ibovnică, cu

petreceri şi zaiafeturi cu lăutari, a început să-i uite pe ţăranii săi, care-l
găzduiau şi-l apărau. A împuşcat şi un jandarm, care era un fiu de
ţăran necăjit, ce lăsase acasă femeie tânără şi trei copii mici.
Jandarmii vroiau acum să-l împuşte. A cerut ajutorul unui cunoscut
ziarist al perioadei interbelice – F. Brunea-Fox, aşa cum făcuse şi
Pantelimon Toader, cu 20 de ani înainte, care chemase în ajutorul său
pe avocatul şi ziaristul N.D. Cocea. Apoi s-a predat la Bacău, ziaristul
veghind să nu fie linşat în închisoare.
515E. Agrigoroaiei, Din legendele Botoşanilor, pp. 115-116

163
HAIDUCII MOLDOVEI
În sprijinul său a intervenit A.C. Cuza, profesor universitar

ieşean, preşedintele unui partid antisemit, Liga Apărării Naţional
Creştine şi Coroi a devenit un simbol al antisemitismului, fiind apărat
de „crema cuzismului local”. Lui Coroi i-au fost iertate din păcate de
către Curtea cu Juri de la Bacău516.
„Realitatea Ilustrată” din 1935 publica mai multe articole cu
Coroi, insistând pe faptul că „borfaşul” a devenit vedetă de cinema, în
aprilie 1935 făcând filmări la Bucureşti.
Fragment din „Realitatea Ilustrată” din 1935
Prins în aprilie, la 21 august 1935 a evadat (dintr-o altă sursă

am aflat că la 13 august), dar apoi s-a predat, declarându-se nebun.
Isprăvile acestui „Dillinger de România” erau urmărite cu interes de
opinia publică517.
516F.Brunea-Fox, Reportajele mele – 1927-1938, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pp. 21-22; în
1933 a dedicat mai multe articole lui Coroiu în ziarul „Dimineaţa”; considera că din punct de
vedere criminologic este un bandit.
517Borfaşul Coroiu – vedetă de cinema, în „Istorie şi civilizaţie”, an II, nr. 6, martie 2010, p. 15
164
HAIDUCII MOLDOVEI
De unii era văzut ca un haiduc justiţiar, un „Rocambole social”,

dar F. Brunea-Fox, care l-a cunoscut şi l-a ajutat, îl vedea mai degrabă
ca asemănător unui gangster de tip occidental, cu numeroşi complici,
gazde, tăinuitori, cu semnalizatori de pericole din rândul autorităţilor,
din rândul funcţionarilor de rang mic, care îl simpatizau şi cărora
Coroiu le dădea bani518.
Procesul lui Coroiu a fost cel mai mare din Moldova de până
atunci: a început cu 12 dosare, cca. 6.000 de pagini, 50 de acuzaţii, 40
de acuzaţi, 500 de martori.
Procesul a început la 20 noiembrie 1936, iar la 8 decembrie a
fost condamnat la 2 ani de închisoare. După ispăşirea pedepsei s-a
stabilit în Bacău, s-a căsătorit cu Adela Ionescu şi şi-a deschis o
cârciumă într-o mahala băcăuană519.
Poporul a uitat că el încetase a mai fi un haiduc, că a omorât
un fiu de ţăran, că era mai mult un gangster care întreţinea o grămadă
de complici, care avea ibovnice în multe locuri, care se plimba prin
Sinaia, prin Bucureşti sau Iaşi, cheltuind sume imense pentru un
plugar din Botoşani. Au rămas însă cântecele şi baladele, despre
Coroi şi cine nu ştie versurile:
„În pădure la Guranda
Stă Coroi cu toată banda…”520
518F.
Brunea-Fox, Reportajele mele – 1927-1938, p. 21
519E.
Şendrea, Istoria pe placul tuturor, p. 271
520Am aflat despre Coroiu şi aceste versuri din balada sa de la oameni din Gorbăneşti,
Vânători, Murguţa, judeţul Botoşani, dar şi de la Holda, Liteni şi Broşteni, judeţul Suceava,
Taşca, Bicazu Ardelean, Grinţieş, judeţul Neamţ.
165
HAIDUCII MOLDOVEI
BANDA FRAŢILOR BALTĂ
Acţiunile fraţilor Baltă din 1936/1937 – 1946 în munţii Neamţului

au stârnit interes cercetătorilor chestiunii, dar şi ziariştilor (din presa
scrisă sau mai nou şi din televiziune), şi, pe lângă interes, chiar
controverse. Haiduci sau tâlhari? Opiniile sunt împărţite, dar
considerăm că cele mai credibile sunt sursele arhivistice, însă nu
putem ocoli nici mărturiile orale (unele dintre ele luând forma unor
articole sau chiar a unei cărţi). Mărturiile orale pot fi subiective, sunt
poveşti de viaţă trecute printr-un filtru propriu al unor protagonişti sau
martori direcţi sau indirecţi ai evenimentelor. Dar şi în cazul unor
documente de arhivă se pot ascunde inexactităţi, exagerări, părtiniri;
ele pot aparţine martorilor declaranţi, participanţi la evenimente, de o
parte şi de alta a „baricadei”, pot fi ale agenţilor autorităţilor, care vor
să-şi justifice acţiunile, banii pe care-i primesc, să creeze o aură de
pericol în jurul faptelor lor.
Vom încerca să prezentăm cât mai multe dintre fapte şi din cât
mai multe surse. Audiatur et altera pars! Ascultaţi părţile!
Conform documentelor de arhivă, fraţii Baltă, pe numele lor
adevărat Negrescu, Nicolae şi Dumitru, au început jafurile prin 1936-
1937 asupra unor cetăţeni mai înstăriţi din zona Târgu-Neamţ521. Maria
Cozma, fata care a ajuns în codru alături de Dumitru Negrescu, zis
Baltă, a aflat povestea vestitului bandit chiar din gura acestuia, într-un
moment de linişte, într-un bordei din pădure. Era fecior de oameni
gospodari din comuna Negreşti, tatăl său ţinând stână, iar el a fost de
mic pe lângă oi, fiind la început „strungar”. Pe când avea vreo 16 ani,
fratele său Nicolae era în armată şi, pentru a avea permisii cât mai
dese, ducea la comandantul de pluton câte un caş de brânză şi de
urdă de la stâna tatălui său. Dar, într-o zi, tatăl s-a supărat,
considerând că armata fiului său costă prea mult şi că acesta ar trebui
să-şi slujească ţara, nu să umble prin cârciumi pe brânza sa. Dar
învăţat cu permisii, cu balurile, horele şi nunţile din sate, Nicolae, cu un
coleg de-al său, au furat un caş (după o sursă de la o stână din Borca,
după o alta de la o stână din Vânători) şi au luat de acolo şi o trişcă, pe
care Nicolae a dat-o fratelui său mai mic, Dumitru. A lăsat şi caşul la
stână şi a coborât în sat la joc. Dar hoţia a fost descoperită, jandarmii
au sosit la stâna lui Negrescu şi au aflat caşul şi pe Dumitru cântând
din trişcă.
521S.J.A.N.
Neamţ, Fond Legiunea de Jandarmi, dos. nr.19/1946, f. 146; „Telegraful” din 21
august 1925 arăta că la cea dată banda deja acţiona prin Niculiţă Negrescu şi prin Dumitru
Negrescu, care la acea dată era minor (vezi mai sus)
166
HAIDUCII MOLDOVEI
Spicuiri din presă despre faptele fraţilor Baltă
167
HAIDUCII MOLDOVEI
Băiatul a fost arestat şi a fost trimis la Aiud, la una dintre cele

mai crunte închisori ale României interbelice522.
În puşcăria de la Aiud a stat alături de deţinuţi periculoşi şi când
mai avea trei luni de pedeapsă a evadat alături de ei printr-un tunel
săpat cu furculiţele, o muncă sisifică, pământul fiind cărat cu gamele şi
împrăştiat în curtea închisorii. Fratele său Niculiţă, cum i se zicea
acasă, era în munţi, dezertase din armată şi Dumitru (Mitiţă sau Mitriţă,
cum i se zicea) i s-a alăturat, îngrozit de a mai petrece măcar o
singură zi în puşcărie. Într-o noapte au fost atacaţi de jandarmi şi unul
dintre tovarăşii lor a fost împuşcat mortal, Niculiţă a fost împuşcat în
picioare şi a fost prins, doar Dumitru scăpând din încercuire. S-a
predat după câteva zile şi noua sa arestare a fost doar de o lună,
fratele său recunoscând furtul brânzei, care a dus la detenţia sa de la
Aiud523.
Istoricul nemţeam Gheorghe Radu, în lumina documentelor de
arhivă (Fondul Legiunea de Jandarmi Neamţ şi Tribunalul Judeţean
Neamţ), arăta că în 1938 au fost prinşi amândoi fraţii de către
jandarmii secţiei Bălţăteşti şi Poliţia din Târgu-Neamţ şi condamnaţi la
pedepse corecţionale de doi ani. În 1939 au fost eliberaţi cu condiţia
de a se face oameni de treabă524.
Scăpat din închisoare, Dumitru Negrescu (după cum a povestit
Mariei Cozma) a fost angajat ca brigadier silvic, dar trecutul l-a ajuns
din urmă pe cel ce dorea o viaţă liniştită de gospodar. I s-au pus în
cârcă nişte matrapazlâcuri silvice făcute de unii mai-mari ai zonei
sprijiniţi de poliţie şi atunci când au sosit cei care trebuiau să-l
aresteze, i-a întâmpinat cu puşca şi a fugit din nou în codri. Se părea
că nu e loc pentru un gospodar cu numele Dumitru Negrescu…525
522C. Ardeleanu, Chetronia, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2005, pp. 66-67; B.
Lupescu, Păuniţa codrilor, în „Formula As”, an XII, nr. 544, decembrie 2002, p. 12; în articolul
lui Bogdan Lupescu apare ca având 12 ani, lucru mai greu de acceptat pentru o încarcerare la
Aiud alături de deţinuţi de drept comun.
523C. Ardeleanu, Chetronia, pp. 69-70
524Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, p. 266
525C. Ardeleanu, Chetronia, pp. 88-89; un anume Vasile Alupului din Crăcăoani, care l-a
cunoscut pe Dumitru Baltă îşi amintea că acesta fusese brigadier silvic şi se ţinea cu o fată
Maria Bălăloiu, de loc din Valea Seacă (L. Teodosiu, Ultimul haiduc din Moldova, în „Ecoul
munţilor”, 19-25 august 2004, p. 5)
168
HAIDUCII MOLDOVEI
Niculiţă Negrescu, zis Baltă, aflat şi el în codri, a fost prins de

jandarmi în luna mai 1942 şi într-un memoriu al Legiunii de Jandarmi
Neamţ către Inspectoratul de Jandarmi Iaşi se aducea la cunoştinţă
faptul că Dumitru Negrescu îl luase alături de el pe alt frate,
Constantin, iar Niculiţă, ce fusese condamnat la 25 de ani de muncă
silnică, a evadat din Penitenciarul Piatra-Neamţ şi a revenit şi el în
bandă526.
O filă dintr-un dosar al fraţilor Baltă, o declaraţie a părintelui Vasian Scripcă,

stareţul de la Sihla
În 1942, la începutul verii, începe şi aventura haiducească (sau

tâlhărească?!) a Mariei Cozma din Filioara, care lucra ca slujnică la
boierul Jenică Creţulescu.
526Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, pp. 266-267

169
HAIDUCII MOLDOVEI
Despre Baltă auzise mai demult, dar de văzut îl văzuse cu un

an înainte, când banditul a trimis un bilet boierului să-i ducă la un loc
stabilit mâncare pentru patru persoane, o damigeană de ţuică şi pastile
pentru măsele. A plecat în codru la 14 ani, urmând pe cel căruia îi
zicea „Bădiuşa” (şi care pe atunci avea 36 de ani)527.
O filă dintr-un dosar al fraţilor Baltă, o declaraţie a părintelui Cleopa
A fost atrasă printr-o deghizare, erau îmbrăcaţi în ofiţeri, şi i-au

cerut fetei să-i ducă spre Secu, pe unde s-aţinea Baltă.
527B. Lupescu, Păuniţa codrilor, p. 12

170
HAIDUCII MOLDOVEI
Odată ajunsă în pădure, n-a mai existat cale de întoarcere, căci

primise de veste că nu era primită în sat, chiar tatăl promisese că „o
omoară cu mâinile lui”528. Într-un memoriudin 1948, Maria Cozma
declara că era fată săracă, slujnică la Creţulescu şi că a fost luată în
pădure forţat şi a rămas sub ameninţarea că va fi desfigurată529.
Scriitorul Lucian Strochi, care, la un moment al carierei sale, a fost
profesor la Tazlău, afla de la Maria faptul că „el n-a ucis niciodată, lotru
era, e drept, deşi n-a luat niciodată de la sărac, nici nu lua de la sărac,
ba îl şi ajuta”530.
Din 1942 se înmulţesc referirile documentare la banda fraţilor
Baltă, acţiunile sunt mai numeroase, atât ale bandiţilor, cât şi ale
autorităţilor. La 15 iunie 1942 sunt jefuiţi trei călugări din Dolhasca,
judeţul Baia. La 25-26 octombrie 1942 este jefuit învăţătorul Gheorghe
Ailenei din Dobreni, care reclamă lipsa unor obiecte casnice531.
Tot în 1942 s-a aflat despre atacurile de la Stânca-Pipirig, un jaf la o
cârciumă, de unde s-au luat 17.000 de lei. Au participat şi Maria
Cozma şi Elena Lupu532. De la o şatră de ţigani nomazi se iau covoare
şi curele, pe Dealul Petru-Vodă. O pereche de pantaloni şi nişte
sumani sunt daţi la nişte ţigani din Filioara, ce prădaseră şi omorâseră
un boier de la Piatra. Este oprit pe Dealul Petru-Vodă şi subprefectul
de Roman, dar nu i se ia nimic, cel aşteptat era un negustor evreu,
despre care ştiau că are la el bani şi marfă533. Fiind vreme de război, i
s-au alăturat bandei şi dezertori din armată, fugari de pe front. Este
cazul lui Neculai Mustaţă, care fuge de pe front şi se alătură lui Baltă.
A ţinut cu el puşca, doar hainele şi le-a schimbat şi a ieşit la drumul
mare. N-a împuşcat pe nimeni, după cum spunea soţia sa, Ileana
Mustaţă, astăzi Giosan, din Brateş, Tarcău534.
528ibidem
529S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 443/1949, f. 49; Maria Cozma spunea că în
fiecare an trăit în pădure a pregătit hăinuţe pentru 30 de copii sărmani de Paști şi de Crăciun,
că dădea vaci de zestre pentru fetele sărace, că plătea lăutarii pentru tineri însurăţei fără
avere etc. Numele de „baltă” ar fi provenit de la faptul că era „baltă bogată pentru săraci” ( B.
Lupescu, Păuniţa codrilor, p. 12)
530 L. Strochi, Cicatricea, Ed. Răzeşu, Piatra-Neamţ, 1996, p. 118
531S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 2372/1945 , ff. 6-7
532ibidem , f. 185
533ibidem , ff. 198, 207
534I. Asavei, Haiducul Baltă – legendă vie pe valea Tarcăului, în „Monitorul de Neamţ”, 1 iulie
2008, p. 16
171
HAIDUCII MOLDOVEI
În septembrie 1944 a intrat în bandă şi Alexandru Cozma din

Filioara, fratele Mariei Cozma535. Tot în septembrie 1944, banda fraţilor
Baltă a atacat schitul Sihla şi, conform declaraţiei stareţului Vasian
Scripcă, au fost maltrataţi călugări, au fost luate haine şi încălţăminte
şi bani, aceştia din urmă puţini, căci atâţia erau. În octombrie este
semnalat furtul a doi berbeci, unul de la schitul Horăicioara şi unul de
la un sătean, Vasile Frăsinel536.
Schitul Sihăstria, al cărui stareţ a devenit în acel an părintele
Ilie Cleopa, se afla în zona de acţiune a bandei fraţilor Baltă, cum era
cunoscută şi a avut de suferit de pe urma ei. În 1944, schitul deja
avusese de suferit de pe urma unui incendiu care mistuise parte din
chilii şi din biserică şi, după cum îşi amintea părintele Macarie Tănase:
„Nu s-a terminat bine cu un necaz că altul ne aştepta. Când trupele
româneşti s-au retras au abandonat mai tot armamentul şi muniţiile pe
unde au trecut, aşa că mai tot omul avea o armă sau un pistol
automat. Atunci s-au format mai multe bande de hoţi; prima era banda
lui Baltă (mai veche), care era înarmată până-n dinţi şi dădea lovituri
ziua şi noaptea. Mai erau şi altele formate din ţigani şi nenorociţi care
ne-au dat mult de lucru. Prin martie (1944, n.n.) şase inşi înarmaţi au
legat fedeleş pe ciobani şi au luat 150 de oi”. Deşi mascaţi, ciobanii au
zis că erau oameni din banda lui Baltă537.
În acelaşi an, 1944, după cum îşi amintea părintele Macarie, la
Sfântul Dimitrie, pe la nouă, când erau la litie, a intrat un ofiţer cu
caschetă şi pistol automat. A cerut linişte şi a vorbit. Era Mitiţă Baltă.
Era urmărit de jandarmi şi s-a apropiat de icoana Maicii Domnului, s-a
închinat, a pus bani şi a cerut să i se cânte ceva frumos, căci plătise. A
plecat apoi la stăreţie cu părintele Cleopa şi Ioil Gheorghiu, cerând să
fie ospeţit; doi oameni stăteau de pază şi nu au lăsat pe nimeni să iasă
afară din biserică, călugări sau mireni care veniseră la schit cu
căruţele. Au scotocit prin chilii şi au luat o damigeană plină de rachiu,
pe care au băut-o. După ce s-au îmbătat, şeful a cerut să fie toţi
împuşcaţi, dar unii s-au opus şi astfel au scăpat creştinii din biserică.
Spre dimineaţă au plecat certându-se spre Sihla. În iarna lui 1944-
1945, tâlharii ne-au vizitat de mai multe ori şi au luat tot ce era mai
bun. Dar Privegherea Acoperământului Maicii Domnului, aşa cum a
cerut părintele stareţ Cleopa, i-a ferit apoi de alte necazuri şi tâlharii n-
au mai venit538. Nu putem să ne dăm seama cu certitudine care era
535S.J.A.N.Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 2372/1945, f. 13
536S.J.A.N.Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 2372/1945, f. 639
537Părintele Ilie Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, vol. II, p. 31
538Părintele Ilie Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, vol. II, p. 32. Ana Popescu din Grinţieşu-Mare,
născută în 1930, îşi amintea că, fiindcopil, era trimisă cu trăistuţa la „Lutişor”, să aducă humă
172
HAIDUCII MOLDOVEI
şeful în toamna lui 1944, Niculiţă sau Mitiţă, căci dacă era Mitiţă,
această mărturie a unui călugăr de mare probitate aruncă o lumină
urâtă asupra celui pe care mulţi l-au numit haiduc.
Deşi în amintirile ei, împărtăşite ziaristului Bogdan Lupescu,
Maria Cozma spunea că a încrestat pe patul puştii „24 mai 1944 – cea
mai frumoasă zi”, ziua căsătoriei cu Dumitru Negrescu, zis Baltă,
conform documentelor este vorba de anul 1945, aşa cum apare şi într-
o declaraţie a ei sau după cum menţiona părintele Ioil Gheorghiu de la
Schitul Sihăstria539.
În 1945, un număr mare de prădări s-au înregistrat. Amintim
dintre ele: pe drumul de la Oşlobeni la Crăcăoani a fost jefuit
negustorul Isac Keis din Târgu-Neamţ. Iosif Păscuţă a primit partea sa
20.000 de lei şi l-a descălţat pe negustor, luându-i ghetele, care i-au
plăcut în mod deosebit540.
Printre cei jefuiţi în 1945 s-a aflat şi evreul Leiba Aperman,
negustor, surprins pe Dealul Petru-Vodă, căruia i se ia toată marfa:
tutun şi ţigări în valoare de 350.000 lei, dar şi 7.000 lei numerar, iar
Iosif Păscuţă, care se pare că avea o slăbiciune pentru încălţăminte de
calitate, îi iaghetele din picioare541. La atac au participat pe lângă
Dumitru şi Costică Baltă, Maria Cozma, Iosif Păscuţă, Constantin
Cilibiu şi Alexandru Cozma. Apoi au luat trei iepe de pe islazul
comunei Hangu pentru a transporta marfa542. Nu la mult timp au jefuit
o maşină şi mai multe căruţe în „şesul” Crăcăoanilor, prada însumând
800.000 lei. Costică Baltă a împuşcat în iulie 1945 lângă mănăstirea
Secu un călugăr într-un picior. O dovadă a îndrăznelii şi a forţei bandei
este atacul asupra unui convoi rusesc de camioane şi căruţe pe Dealul
Petru Vodă, după ce în prealabil a fost blocat drumul cu lemne. Au
atacat pe ruşii înarmaţi şi au luat haine. După lovitură au petrecut la o
cârciumă în Gârcina, plătind băutura, iar la Agapia cumpără băutură.
Au vândut ţigări şi tutun la cârciumile din sate543.
pentru brâie la sobe. Baltă, care era însoţit de o femeie frumoasă, le dădea câte ceva la copii
ca să îi spună ce se mai aude prin sate.
539B. Lupescu, Păuniţa codrilor, p. 12; S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr.
685/1948, f. 66; f. 105; preotul Ioil Gheorghiu spune că a fost bătut şi silit să-i spovedească şi
să-i cunune, menţiune care diferă de prezentarea din romanul Chetronia (ff. 135-136); într-o
declaraţie de mai târziu, Maria Cozma recunoştea că preotul a fost violentat, dar că apoi a
primit o sumă de bani pentru serviciile sale (dos. nr. 982/1947, ff. 21-22)
540S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 2372/1945, f. 639
542S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 3/1947, ff. 3-4
543S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 482/1945, f. 13-15
173
HAIDUCII MOLDOVEI
În vara anului 1945, conform unui document al Legiunii de

Jandarmi Neamţ, „mai mulţi dezertori şi alţi certaţi cu legea s-au
alăturat bandei”. Jandarmii s-au luptat cu bandiţii la Schitul Sihla, la 23
iulie 1945, iar pe 7 august a avut loc o nouă confruntare la locul numit
„Scaune”, lângă mănăstirea Agapia. Bandiţii au împuşcat doi câini ai
jandarmilor. La 10 august, într-o pădure lângă Bălţăteşti a fost
împuşcat Niculiţă Baltă, o lovitură grea pentru fraţii săi544. Dar
bineînţeles că jafurile nu se opresc: în noaptea de 30/31 august sunt
prădaţi doi negustori evrei pe dealul Humuleştilor, iar la 2 septembrie
în locul numit Cerbăria i se iau unui evreu banii şi un pistol, ca apoi să
ia alimente de la schitul Procov. Pe Dealul Petru-Vodă atacă două
camioane ruseşti, care însă se întorc în grabă şi fug. La 8 septembrie
1945 ajung la cârciuma lui Dumitru Cojocaru din Pipirig, unde cei doi
fraţi se despart, nu înainte de a jefui prăvălia la care se ospătaseră545.
Conform unei declaraţii a lui Iosif Păscuţă, Costică era mai violent şi la
crâşmă s-a certat cu Mitiţă, mai ales după ce s-au îmbătat (fusese şi
un fel de bal, deşi puţini mai erau cei cărora le ardea de aşa ceva).
Cilibiu a vrut să împuşte un om, iar atunci când Mitiţă l-a împiedicat,
cearta s-a reaprins şi a dus la despărţire546. Din primăvara lui 1942 şi
până la 10 septembrie 1945, conform unui document al Curţii Marţiale
de la Iaşi, în contul bandei fraţilor Baltă (Niculiţă, Mitiţă şi Costică) sunt
trecute 15 tâlhării, 2 crime de tâlhărie, 4 furturi calificate547.
De la această dată acţionează două bande Baltă, de unde şi
confuziile care le-am remarcat la unii dintre cei intervievaţi de pe Valea
Muntelui548. În zona de pe valea Bistriţei acţiona acum Costică Baltă cu
oamenii lui şi în documentele de arhivă numele său apare mult mai
des decât al fratelui său, acesta intrând, din acest punct de vedere,
într-un con de umbră; după mărturiile Mariei Cozma, rămânând doar
ea cu Dumitru Negrescu, au dat mai puţine lovituri şi au profitat de
timpul pe care l-au putu petrece împreună549.
544Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, p. 268; S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul
Neamţ, dos. nr. 2372/1945, f. 190
548Valea Muntelui este o denumire dată (încă de la jumătatea secolului al XIX-lea s-a păstrat în
scrieri şi documente) regiunii de munte a Neamţului, de la Bicaz spre Grinţieş, până la Borca şi
Petru-Vodă.
549C. Ardeleanu, Chetronia, p. 77. De la Maria Gociu din Bistricioara am aflat o poveste ştiută
de la bunica ei, născută în 1922, în satul Hangu. Sora bunicii sale, Minodora Adumitroaie, se
numea Zenovia Berbece, şi era născută în 1915. Împreună cu soţul ei, Ghiţă, a trecut muntele
Hangului cu o pereche de boi, pe care să-i vândă la Târgu-Neamţ. Femeia a visat noaptea că
vor fi în pericol şi a ascuns banii în păr, în coc. Se pare că Baltă avea informatori în târg şi a
174
HAIDUCII MOLDOVEI
Din dosarul de „tâlhărie” al lui Costică Negrescu întocmit de

Tribunalul Neamţ pe baza declaraţiilor „protagoniştilor” care-au
supravieţuit şi a martorilor, dar şi a documentelor înaintate de secţiile
de poliţie şi jandarmi locale (Borca, Farcaşa, Călugăreni, Galu sau
Ceahlău), constatăm că banda aceasta a beneficiat de un număr mare
de complici, informatori, tăinuitori, care primeau bunuri din jafuri (un
număr de 65 de persoane, 9 considerându-se că au participat efectiv
la acţiunile bandei). Unii dintre informatori erau adolescenţi, precum
băiatul (nu-i dăm numele) din Plotunu, care primea bani şi-i îndrepta
spre sătenii mai înstăriţi, sau un alt tânăr din Farcaşa, care informa
asupra mişcărilor jandarmilor şi a celor ce „meritau” a fi prădaţi. A fost
cazul negustorului evreu din Farcaşa, Aizic Tanentap550. Declaraţiile
din dosar sunt scurte, milităreşti: au dat de băut la oameni, au luat ce
era mai bun din galantare, au fost violenţi cu proprietarii şi i-au ţinut
sub control pe săteni cu armele. Acestora le adăugăm mărturia, la mai
bine de jumătate de veac, a unui participant (nevoit) al acestei prădări,
Petru M. Luca din Farcaşa, pe atunci tânăr fecior de 20 de ani, ce se
îndeletnicea cu plutăritul. Într-o seară de octombrie 1945, tânărul Luca
era în căutarea un băiat ce ştia a cânta la muzicuţă să vină să
întreţină lumea la o clacă de „deşfăcat păpuşoi”. La magazinul lui Aizic
era bal şi flăcăul a intrat, dar pe loc a fost pus la respect de un ofiţer cu
pistol automat şi cu trei grenade pe centură. Era Costică Baltă cu
Elena Lupu, concubina sa, şi alte cinci persoane. Le-a zis: „Oameni
buni! Să nu ridicaţi mâna asupra noastră, că trag şi de grenadă şi
murim cu toţii!” Şi-au bătut joc de evrei, după care i-au închis într-o
odaie, au luat marfa mai bună şi au pus-o în saci, iar cinci flăcăi mai
zdraveni au fost luaţi să-i care cale de vreo cinci kilometri. Tinerii au
primit câte 100 de mărci şi o pereche de opinci de cauciuc, care le-au
fost luate a doua zi dimineaţă, când au fost chemaţi la postul de poliţie
şi acuzaţi că ar fi fost complici551.
aflat că oamenii aveau bani şi i-a atacat pe la Mitocu Bălan, în calea de întoarcere. Bărbatul a
fost lovit, i s-au spart şi nişte dinţi, iar femeii i-au căzut în altercaţie banii din coc. Au pierdut
astfel banii care însemnau mult pentru ei. Au fost lăsaţi legaţi buştean şi înţepeniseră până i-a
găsit cineva şi i-a dezlegat. Baltă jefuia câteodată stânele şi-şi amintea că bunicul, Onu Vasile,
care era baci pe muntele Altan, a primit de câteva ori vizita banditului, atunci când ştia că nu
sunt ciobani, când sunt cu oile „în porneală”. Lua caşii şi pleca, lăsând în urmă vraişte.
550S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 982/1947, f. 24; plutonierul Iacob Toma, la
31 octombrie 1945, semnala faptul că locuitorii din satul Plotunu, comuna Pipirig, îi
favorizează pe bandiţi şi nu-i divulgă, acesta fiind unul dintre motivele insuccesului organelor
de ordine (ibidem, f. 154)
551T. Galinescu, Ultimii haiduci din munţii Neamţului – Banda lui Costică Baltă, în „Ţara
Hangului”, an IV, nr. 12/1999, p. 14

175
HAIDUCII MOLDOVEI
Dintre prădările făcute mai amintim cele de la stânele din Pârvu

şi Pipirig, cele asupra mănăstirilor Almaş, Procov şi Neamţ, cea asupra
învăţătorului şi notarului din Galu, asupra Administraţiei Domeniilor
Coroanei Borca. S-a ajuns şi la o moarte de om, Păscuţă a omorât pe
Ion Miticaş, zis Ardeleanu, din Galu552. După ce au prădat casieria
Administraţiei Domeniilor Coroanei Borca de unde au luat 7.000.000
lei, banii muncitorilor, îşi amintea Petru M. Luca, s-au îndreptat către
un magazin de la Gura Galului, Elena Lupu, concubina lui Baltă, stând
de pază la marginea drumului. Jandarmii au aflat şi s-au îndreptat spre
acel loc, dar, de frică, s-au urcat în căruţa unui sătean ce aducea
marfă pentru nişte băcani din Galu de la Piatra. Deşi întuneric, Elena
Lupu a zărit jandarmii şi a tras un foc de armă ca avertisment. Au ieşit
şi ceilalţi din magazin şi au început să tragă la întâmplare, victimele au
fost calul şi căruţaşul, ucis de Iosif Păşcuţă. Jandarmii au reuşit şi ei o
captură însemnată: căţeaua lui Baltă. Dar fiindcă Baltă ţinea mult la
câine, a pus la cale operaţiunea de salvare. Au sechestrat pe
brigadierul silvic din sat, care era în relaţii bune cu şeful de post
(stăpânul vremelnic al căţelei). Cu automatul la spate, brigadierul a
cerut să intre-n post şi, bineînţeles, a fost poftit înăuntru. Bandiţii au
reuşit pe dată să imobilizeze pe poliţai şi să elibereze animalul. Şeful
de post, pe care-l prinsese vremea desculţ, a fost silit să danseze pe
bucăţi de jeratic scoase din sobă553.
Au ajuns şi la crâşma lui Gheorghe Săilă din Borca, unde, din
nou, au dat de băut la oamenii prezenţi acolo. În dimineaţa de 27
octombrie 1945, banda lui Costică Baltă este surprinsă de un grup de
jandarmi la Sabasa, undeva la 8 km de şoseaua naţională şi
confruntarea este de neînlăturat. După o oră de schimb de focuri,
conform declaraţiei locotenentului Mihai Săcanu, Constantin Baltă este
împuşcat, iar Iosif Păscuţă este prins viu554. Petru M. Luca, pe care l-
am citat mai sus, menţiona că patrula era formată din şapte oameni,
amintindu-şi de plutonierul Luca Craus din Târgu-Neamţ. Baltă a fost
nimerit în cap, lovitura fiind mortală, iar Păscuţă a fugit sub un pod
unde se ascunseseră parte dintre jandarmi şi a fost capturat în viaţă.
Ceilalţi, Mihuţ, Negrea şi Elena Lupu s-au predat peste patru zile la
Farcaşa555. Astfel se încheie povestea bandei lui Costică Baltă şi
despre acest tragic sfârşit am aflat de la mai mulţi bătrâni de pe Valea
Muntelui. Nu e de mirare că amintirea faptelor lor s-a păstrat, fiindcă
553T. Galinescu, Ultimii haiduci din munţii Neamţului – Banda lui Costică Baltă, p. 14
554S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 982/1947, f. 11; din grupul de jandarmi
făcea parte şi plutonierul Cărămizoiu de la postul din Ceahlău.

555T. Galinescu, Ultimii haiduci din munţii Neamţului – Banda lui Costică Baltă, p. 14
176
HAIDUCII MOLDOVEI
au fost multe acţiunile desfăşurate de ei în această zonă şi au fost

mulţi cei care apar în dosare ca apropiaţi ai acestei bande (vezi
anexe). Un bătrân din Ceahlău, Grigore Cerbu, născut în 1930 în satul
Poiana Largului, îşi amintea că un vecin de-al său, Gh. Buium, care
avea prăvălie, a primit bilet de la Baltă să plătească o „dare” (nu prea
mare). A chemat un jandarm, dar când a venit Baltă, acesta a fugit. De
frică poate sau, cum zicea bătrânul, era înţeles cu banditul.
Maria Cozma şi Dumitru Negrescu, zis Baltă, au continuat însă
să rămână în munţi. Încă de la 15 noiembrie 1945 au părăsit banda şi
s-au predat autorităţilor Constantin Cilibiu, Alexandru Cozma şi Aneta
Cilibiu556. În aprilie 1946, Dumitru Negrescu-Baltă şi cu acoliţii care au
mai rămas în jurul său au efectuat mai multe prădări: în comuna
Gârcina au luat de la diverşi săteni lucruri casnice, alimente, brânză, o
oaie; la 23 iunie 1946 sunt jefuiţi călugării de la mănăstirea Secu
(declară pagubele diaconul Gheorghe Palade); la 18 iulie a fost
atacată stâna mănăstirii Secu, de unde sunt luate 70 de kg de brânză
(conform declaraţiei arhimandritului Vasian Scripcă, atacatorii au fost
Mitiţă Baltă, Maria Cozma şi Gheorghe Basarab, toţi înarmaţi cu
pistoale automate)557. La 25 august 1946, avocatul Luca Stroici din
Bucureşti, aflat în „vilegiatură” pe la mănăstirile nemţene, este surprins
în pădure de Dumitru Baltă, somat să predea ce are de preţ la el.
Maria Cozma n-a ieşit în drum, ci stătea cu arma în poziţie de tragere
la marginea pădurii. I s-a luat avocatului un ceas. În septembrie au fost
luaţi de la schitul Sihăstria câteva zeci de kg de cartofi, pe care stareţul
Ilie Cleopa i-a recuperat după arestarea Mariei Cozma. La 22
septembrie, se încearcă un jaf la schitul Vovidenia. Se pare că Dumitru
Baltă dorea să dea de mitropolit, ca acesta să-i obţină iertarea în cazul
în care s-ar preda voluntar558.

557După arestare, Maria Cozma a arătat locul unde au fost îngropaţi caşii şi s-a găsit brânza
mucegăită.
558S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 1875/1947, ff. 44, 84, 95, 105, 115, 164; din
filele acestui dosar am putut constata că Maria Cozma era uneori lăsată în pădure, nu era
luată la „lovituri” şi că de cele mai multe ori „făcea de siguranţă” atunci când era atacată o
„casă mai bună” (ibidem, ff. 9, 11, 36 etc.) Ziarul „Flacăra” an III, nr. 124, 29 iulie 1946,
semnala „prinderea unui periculos bandit din banda fostă a lui Dumitru Baltă”, un anume
Chiriliu. Ion Popescu din Grinţieş, născut în 1954, a aflat de la bunicul său, născut în 1901, care
era căruţaş pentru băcăniile şi cârciumile de pe Valea Muntelui, că a fost atacat de mai multe
ori de Baltă, în locul strâmt numit Boul. I se cereau banii, dar căruţaşul făcuse o gaură în cornul
unui bou şi punea acolo, spunând că nu are bani şi plata se făcea telefonic sau prin bancă.
Vasile Iftimescu din Dolheşti, Pipirig, afla de la bunicul său de la care a moştenit numele (n.
1929), că fraţii Baltă au atacat şi un convoi lung de nemţi. Nemţii n-au ripostat. Bandiţii au
177
HAIDUCII MOLDOVEI
Alături de Dumitru Baltă a venit în pădure un tânăr, pe nume

Petre, pe care Maria Cozma nu l-a vrut de la început. A simţit pericolul.
Pe capul lui Dumitru Baltă se pusese un premiu însemnat – 20.000 de
lei, care ar fi trebuit să suplinească acţiunile jandarmilor559. În ziua de
Sf. Dimitrie a anului 1946 a fost şi sfârşitul lui Dumitru Negrescu, zis
Baltă, care a plecat să mai dea o lovitură, însoţit de Petrea, el cu
puşcă, băietanul doar cu un baltag. La trecerea peste apa Cuejdiului,
Petrea l-a lovit cu baltagul pe la spate, în dosul capului. Ucigaşul, care
era locotenent de miliţie, l-a lovit cu sete: abia i se mai ţinea capul de
trup560.
Medicul chemat să constate decesul (la 1 noiembrie 1946) nota
că s-a datorat lovirii cu un instrument tăios în regiunea cervicală, care
a dus şi la secţionarea măduvei spinării. Pentru identificarea
cadavrului au fost chemaţi nişte ciobani din Negreşti, cunoscuţi de-ai
lui Baltă. Hainele au fost împărţite la nişte oameni săraci. Pentru
îngropare a dat şeful de post de la Bodeşti-Precista 5.000 de lei561.
Maria Cozma, care împlinise 18 ani când începea judecata ei,
recunoştea că a stat patru ani în păduri. Avea două dosare, unul la
Instrucţie şi unul la Jandarmi şi a primit o pedeapsă de doi ani şi
jumătate şi a stat în arest din 10 decembrie 1946 până la 6 august
1948, ispăşind 2/3 din ea, fiind eliberată condiţionat pentru purtare
bună.
S-a căsătorit cu un gospodar din Tazlău şi arăta într-o
declaraţie că a fost în primele şase luni de libertate o gospodină model
în satul ei562.
primit de la ei „suvenire”, dar şi arme. Bunicul său îşi mai amintea că erau multe fapte
săvârşite de alţii trecute pe seama fraţilor Baltă.
559B. Lupescu, Păuniţa codrilor, p. 13. Un profesor din Ceahlău, Ion Diaconu (născut în Borca în
anul 1950), ştia de la părinţii săi (în special de la Vasile Diaconu, tatăl său, născut în anul 1914)
că Petre Sofronie era din Borca, din satul Sabasa, şi că lumea ştia că el l-a omorât pe Dumitru
Negrescu, zis Baltă. Ştia, de asemenea, că intrase în poliţie şi că apoi a ajuns maior la Miliţie.
560B. Lupescu, Păuniţa codrilor, p. 13; C. Ardeleanu, Chetronia, p. 155
561S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 443/1949, ff. 112, 113, 115. Ion Herghea, n.
1935, Negrești, astăzi locuitor al Bicazului, avea la moartea lui Mitiţă Baltă 11 ani. Îl văzuse pe
dealuri, pe când el era cu oile şi ştia că ia de la bogaţi şi dă la săraci. A fost impresionat de
moartea lui Baltă şi a văzut leşul său la primărie, unde a stat câteva zile. Multă lume a venit să-
l vadă, cu simpatie, dar şi curiozitate. A fost îngropat în cimitirul bisericii vechi din Negreşti
(informaţii culese de Ion Asavei).
562S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 443/1949, ff. 49, 446, 452
178
HAIDUCII MOLDOVEI
În romanul Cicatricea, Maria povesteşte: „Şi acolo în

închisoare, l-am cunoscut pe bărbat-meu, acesta de azi (…) el a venit
şi m-a căutat şi pe urmă mai târziu ne-am căsătorit şi am trei fete cu el,
toate-s mari acum şi la casele lor”563.
Maria lui Ghiţă Pâsoi trăieşte încă la Tazlău, are 90 de ani şi
poveştile ei (life story şi love story în acelaşi timp, după cum opina
Constantin Ardeleanu564) ne dezvăluie o lume pe care ne e greu să o
înţelegem cu adevărat, căci timpul aduce mutaţii importante la nivelul
mentalului colectiv.
Haiduci sau tâlhari?
563 L. Strochi, Cicatricea, p. 118

564C. Ardeleanu, Chetronia, p. 178
179
HAIDUCII MOLDOVEI
ÎNCHEIERE
Tâlhari sau haiduci?! După cum am putut constata în

cercetarea noastră (şi dumneavoastră în paginile acestei cărţi), o
delimitare precisă nu se poate face. Pentru autorităţile statului (fie ele
străine sau pământene), toţi cei care jefuiau cu ajutorul armelor şi
acţionau în cete erau tâlhari. Dar mentalul colectiv popular a
transformat în eroi pe unii dintre aceşti tâlhari, pe reprezentanţii
răzvrătiţi ai ţărănimii, care n-au mai putut suporta jugul asupririi. I-a
numit haiduci şi le-a iertat unele fapte (chiar şi crime) dacă au fost
pentru dreptatea sărmanului şi le-a cântat faptele nobile.
Tâlharii ordinari au fost uitaţi în eposul popular, nu şi haiducii,
care au fost eroi-salvatori şi răzbunători, curajoşii şi răzvrătiţii Evului
Mediu, „băieţii răi”, „rebelii” epocii moderne. Au intrat într-un panteon
eroico-mitic şi faptele lor sunt slăvite secole de-a rândul.
Tâlhăria şi hoţia au fost fenomene ale istoriei, sunt, şi
considerăm că nu vor fi eradicate total vreodată, doar modul şi
mijloacele schimbându-se, proliferarea sau controlarea lor fiind, în
principal, o problemă a autorităţilor statului.
Haiducia a apărut în Evul Mediu în regiunea Balcanilor, unde s-
a considerat că au fost focarele ei „clasice”, o luptă împotriva turcilor în
ţările în care s-a întins rapacea şi corupta administraţie otomană.
Haiducii s-au ridicat la luptă în teritorii locuite de români, de sârbi,
greci, albanezi, bosniaci, macedoneni, bulgari. S-au numit uscoci,
clefţi, armatoli, kaciaki, haramini, haidamaci sau haiduci, dar lupta lor a
fost aceeaşi: pentru idealuri naţionale şi pentru justiţie socială,
împotriva stăpânirilor străine, dar şi împotriva asupritorilor mai-mari ai
vremii pământeni.
La nord de Dunăre, din secolul al XV-lea şi până la jumătatea
secolului al XVII-lea, haiducii au fost militari, un fel de mercenari, care
puteau primi leafă, dar puteau fi plătiţi pentru serviciile lor şi prin
dreptul la pradă. În conştiinţa românească, primul mare haiduc a fost
sârbul Baba Novac, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, iar odată cu
el şi alţi celebri haiduci deveniţi căpitani domneşti, care, după moartea
marelui domn, au revenit la fapte haiduceşti: Mârza, Corbea, Raţă. Pe
la jumătatea veacului al XVII-lea, cel mai vestit haiduc a fost
Codreanu, care, în ciuda veacurilor care au trecut, a rămas o figură
legendară, cu o prezenţă deosebită în balade, doine, piese de teatru
haiducesc, dar şi în nuvele şi chiar romane.
Dacă până la fanarioţi literatura populară nu a păstrat amintirea
multor haiduci (Baba Novac, Mârza, Raţă, Corbea, Codreanu,
Câmpean, Detinca, Pintea Viteazul, Balica), după 1700 numărul lor
180
HAIDUCII MOLDOVEI
este mai mare, faptele lor au înflăcărat inimi şi au născut cântece, căci
lupta lor a fost pentru popor: Grue Grozovanul, Badiul, Ghelea, Botea,
Lăpuşnean, Toma Alimoş, Boghean, Vâlcan, Stanislav Viteazul,
Voichiţa, Ştefan Bujor, Ion Darie Pomohaci, Vasile cel Mare, Iancu
Jianu ş.a. Printre cei care haiduceau în spaţiul românesc aflăm şi
străini: sârbul Nicola Abras, grecul Iordache Olimpiotul, bulgarul Stoian
Inge, sârbii Hagi Prodan şi Ghiţă Haiducul, grecul Gheorghe Cârjaliul
şi alţii, care la 1821 s-au unit sub steagul lui Tudor Vladimirescu sau
cel al Eteriei. Cei care au supravieţuit represiunii turce au continuat
lupta în spiritul „domnului din Vladimiri”, nelăsând nădejdea neamului
să moară: Tunsu, Grozea, Lungu, Gheorghiţă Gheorghelaş, Ion ăl
Mare, Constantin Grecu, Ghiţă Haiducul şi cu toţii au avut o „moarte
haiducească”: în luptă sau în ştreang.
Epoca romantică a literaturii române a idealizat lupta haiducilor,
mai ales a celor care au luptat împotriva turco-fanarioţilor şi cărturarii
acestei perioade au fost cei care au cules şi publicat în reviste şi în
cărţi baladele vechi ale haiducilor noştri.
În epoca numită regulamentară, cei mai vestiţi au fost haiducii
Tunsu şi Grozea în Ţara Românească, iar în Moldova a fost Ion
Pietraru, dar şi Ursu şi Tobultoc. Faptelor lor se pot afla şi din
documente ale timpului, dar şi din presa vremii, din literatura cultă şi
populară şi ei au fost numiţi haiduci. Ion Pietraru se spune că era şi
poet şi că el a creat cântece, doine şi balade pe care lăutarii le-au
învăţat şi le cântau la petreceri.
În epoca de început a României moderne, în principatele
române n-au mai fost haiduci de seamă, deşi tâlhari au fost destui şi
apar cu o frecvenţă mare în presa vremii, tot mai avidă de senzaţional:
Dragoş Costache, Simion Licinscki, Lache şi Băbeanu, Sedecaru,
Zdrelea şi Mărunţelu, Ion Florea etc.Ultimul numit, Ion Florea, căruia i-
am dedicat un subcapitol, considerăm că a fost ultimul haiduc al
secolului al XIX-lea, pe care arhimandritul cărturar Narcis Creţulescu îl
deplângea ca pe un ţăran ce-a căzut în „năpastă”.
La începutul secolului al XX-lea, din ţinutul Neamţului s-a ridicat
haiduc Pantelimon Toader şi faptele sale îndrăzneţe, neputinţa
poterilor, au ţinut capul de afiş al marilor ziare şi reviste româneşti şi
chiar străine. Procesul său de la Botoşani şi Piatra-Neamţ a fost
prezentat de „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Universul” şi de ziarele locale şi
l-a adus la bară şi pe celebrul N.D. Cocea. A fost achitat şi a devenit
gospodar în satul său, rămânând pentru posteritate ca un haiduc al
secolului XX.
În perioada interbelică, tâlharii sunt mulţi, numiţi şi bandiţi sau
borfaşi, aşa cum ne arată documentele Direcţiei Generale a Poliţiei
181
HAIDUCII MOLDOVEI
sau ale Inspectoratului General al Jandarmeriei. Între aceştia a devenit

celebru în interbelic botoşăneanul Coroi, numit de oamenii din popor
haiduc, iar de presă bandit, borfaş sau chiar gangster de tip apusean.
A fost în atenţia presei timp de mai mulţi ani şi în timpul arestării a
devenit chiar actor în filmul vieţii sale.
Încă dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în munţii
Neamţului au făcut o bandă fraţii Negrescu, numiţi de oameni Baltă.
Cu ei am încheiat acest periplu istoric (şi uneori romanţat). Au trăit şi
au jefuit în munţi până la 1946 şi au murit de glonţ sau de baltag. În
urma lor au rămas multe poveşti de care bătrânii din sate încă îşi mai
amintesc. Bandiţi sau haiduci?
După cum aţi putut cu uşurinţă aprecia din consideraţiile
noastre (credem noi pertinente), o delimitare în două părţi distincte,
tâlhari şi haiduci, nu se poate face cu justeţe. De cele mai multe ori a
fost o întrepătrundere, aşa cum o arată documentele vremii, oficiale,
sau literatura populară ori cultă. Omul din popor a fost cel care a decis:
pe tâlhari, în ciuda loviturilor lor îndrăzneţe, a unor evadări
spectaculoase, a notorietăţii acordate de presa vremii, i-a uitat: n-
aveau ce căuta în cântecele, doinele, baladele sufletului său. Dar pe
cei ridicaţi din mijlocul ţăranilor, răzvrătiţii, făcătorii de dreptate, aşa
cum o înţelegeau ei, nu după legile făcute de boieri şi ciocoi, nu i-a
uitat. În vremuri de chin şi suferinţă, haiducii mai puteau fi o fărâmă de
nădejde şi mulţimile anonime au avut întotdeauna în momentele de
bucurie, de petrecere, şi cântecul despre aceşti eroi ai lor. Ei au fost
haiducii, chiar dacă documentele oficiale de multe ori nu-i menţionează
şi dacă o fac, îi văd ca simpli tâlhari. Considerăm că Jianu, Bujor,
Vasile cel Mare, Tunsu’, Grozea, Pintea Viteazul, Florea, Pantelimon
sau Coroi şi încă mulţi alţii au fost haiduci. Poate că unele dintre
faptele lor au fost tâlhăreşti, au fost chiar şi crime, dar dacă au jefuit pe
bogaţi şi au făcut parte şi săracului, dacă au pedepsit pe boieri sau
ciocoi fără inimă, câteodată chiar şi cu moarte, putea ţăranul să nu
ierte?! Dimpotrivă chiar!
Ne este greu să înţelegem mentalitatea unor astfel de vremuri,
dar o putem face citind doinele, cele mai multe de dor, de jale, de
bejenie, citind baladele, cele mai multe cu sfârşit tragic, ascultând
vechile cântece şi legende. Curajoşii răzvrătiţii ai unui neam, parcă
dintotdeauna asuprit, care au pornit în codri să-şi facă cu flinta
dreptate, nu puteau fi decât iubiţi de omul din popor. Cu versuri simple,
dar de cele mai multe ori profunde, i-a făcut nemuritori. Era tot ce le
putea el oferi mai de preţ şi le-a lăsat moştenire din neam în neam.
Copiii au auzit cântecele încă de când erau la sânul mamei, apoi pe
genunchii bunicilor, mai târziu la clăci şi şezători ori atunci când o
182
HAIDUCII MOLDOVEI
făceau ei pe haiducii în piesele de teatru popular. Lupta haiducului a

fost cea a Binelui şi chiar dacă nu întotdeauna a fost învingătoare
asupra Răului (deşi ţăranul i-a dăruit eroului său de multe ori însuşiri
suprafireşti, ca o fărâmă proprie de răzbunare), nu trebuie uitată. Este
ceea ce ne-am dorit şi noi (fii de munteni de prin satele din sprânceana
înverzită a Ceahlăului, pe unde îşi aveau sălaşele în veacurile trecute
haiducii Vasile cel Mare, Bujor sau Pietraru), atunci când am purces a
întocmi această carte…
183
HAIDUCII MOLDOVEI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Arhive
DANIC, Bucureşti, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. nr. 23/1918

DANIC, Bucureşti, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dos. nr. 34/1922-1938
DANIC, Bucureşti, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dos. nr. 55/1936
DANIC, Bucureşti, Fond Colecţia Stampe
SJAN Constanţa, Fond Inspectoratul Regional de Poliţie Constanţa, Fond 151,
Inventar 158, dos. nr. 35 /1942
SJAN Constanţa, Comisariatul de Poliţie Mangalia, 162, Fond 155, dos. nr. 14/1929-
1938
SJAN Iaşi, Fondul Colecţia Documente, Fond Isprăvnicia Neamţ, Fond Condica
Anaforale
SJAN Neamţ, Fond Cabinetul de instrucţie a Tribunalului Suceava, dos. nr. 174/1913
S.J.A.N. Neamţ, Fond Tribunalul Neamţ, dos. nr. 482/1945
S.J.A.N. Neamţ, Fond Legiunea de Jandarmi, dos. nr. 19/1946
S.J.A.N. Neamţ, Fond Colecţia Fotografii, Fond „Constantin Turcu”
Presă
„Adevărul”, Bucureşti, 1898-1913, 2009-2011

„Apostolul”, Piatra-Neamţ, 1929-1934
„Dacia”, Constanţa, 1923-1925
„Dimineaţa”, Bucureşti, 1911, 1912, 1913
„Evenimentul”, an VI, 1898, Iaşi
„Flacăra”, an III, 1946-1947
„Ilustraţiunea Română”, Bucureşti, 1891-1900
„Monitorul de Neamţ”, Piatra-Neamţ, 2008-2012
„Ochiul Public”, Piatra-Neamţ, 2008-2009
„Opinia”, 1898, 1911, 1913, Iaşi
„Realitatea Ilustrată”, Bucureşti, 1934-1935
„Revista Valea Muntelui”, Bicaz, 2009-2012
„Seara”, an II, 1911, Bucureşti
„Şezătoarea”, an VII, 1898
„Telegraful”, 1925-1927, Piatra-Neamţ
„Ţara Hangului”, an IV, 1996-1999, Hangu
„Universul”, 1897; 1911; 1913
„Veselia”, an XX, 1911, Bucureşti
Colecţii de documente, cronici, enciclopedii, dicţionare
Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. de P.P.
Panaitescu, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1959
Documente privind Istoria României. Răscoala de la 1821, vol. V, Ed. Academiei RPR,
Bucureşti
184
HAIDUCII MOLDOVEI
Documente privind istoria României din colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki, (serie nouă),
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965
Documente din Istoria României – Răscoala din 1821, vol. V, Ed. Academiei RPR,
Bucureşti, 1962
Enciclopedia României – Cugetarea, de L. Predescu, Ed. Saeculum I.O, Ed. Vestala,
Bucureşti, 1999
Instituţii feudale în Ţările Române. Dicţionar, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Ed.
Academiei RSR. Bucureşti
Documente privind istoria României (DIR), A, Moldova, veac XV, vol. II, Bucureşti,
1954
Documente privind istoria României (DIR), A, Moldova, veac, XVI, I, Bucureşti, 1951
DIR, Veacul XV, A, Moldova, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954
DIR, A, Moldova, veacul XVII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967
DIR, B, Ţara Românească, veac XV, vol. II, Bucureşti, 1951
Documenta RomaniaeHistorica (DRH), A, Moldova, I, Bucureşti, 1975
DRH, A, Moldova, XII, 1634, Bucureşti, 1974
DRH, B, Ţara Românească, I, Bucureşti, 1966
DRH, B, Ţara Românească, XI, (1593-1600), Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
DRH, veac XVI, I, Bucureşti, 1953
DRH, B, Ţara Românească, vol. VI, (1566-1570), Bucureşti, 1985
DRH, B, Ţara Românească, vol. XXX, 1645, Bucureşti, 1998
DRH, B, Ţara Românească, XXXII, 1647, Bucureşti, 2001
Lucrări speciale pentru această temă – istorie şi literatură
Alecsandri, Groza, în „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1844”, II, Iaşi, 1845,
pp. 105-106
Ardeleanu, C., Chetronia, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004, pp. 8-176
Asachi, Al., Ion Pietraru Banditul, în „Calendar pentru poporul român pe anul 1873”,
Iaşi
Asavei, I., Dieaconu, D., Banda lui Bujor, haiducii din munţii Bistriţei, în „Monitorul de
Neamţ”, an XIV, nr. 306, 31 decembrie 2009, p. 9
Barbu, P.E., Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, Casa de editură şi librărie
„Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1998
Băileanu, Gh., Pe drumul furilor – cronică haiducească, în „Magazin Istoric”, an VII, nr.
3 (72), martie 1973
Bârdeanu, N., Haiducii de pe Dunăre, în „Magazin Istoric”, an III, nr. 11 (32), noiembrie
1969
Bezviconi, Gh., Despre haiduci, Bucureşti, 1947
Bodale, A., Contribuţii la istoria haiduciei în Moldova, în „Caiete de antropologie
istorică”, an IX, nr. 1 (16), ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj
Cerghedean, M., Haiducii lui Horea, în „Magazin Istoric”, an XI, nr. 7 (124), iulie 1977,
p. 34-35
Ciorbă, I., Apati, C., Lotria în Arad şi Bihor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi
măsuri de combatere a acesteia reflectate în circularele bisericeşti, în „Caiete de
Antropologie Istorică – haiducie, brigandaj şi disciplinare socială”, an IX, nr. 1, (16),
ian.-iun. 2010, Ed. Accent, Cluj, p. 19 şi urm.
Constantinescu, G., Banda lui Zdrelea-Mărunţelu terorizează Bucureştiul, în „Historia”,
an XI, nr. 111, martie 2011, Bucureşti
185
HAIDUCII MOLDOVEI
Constantinescu, G., Tâlhării îndrăzneţe şi crime înfiorătoare, Ed. Cetatea de Scaun,

Târgovişte, 2012
Dieaconu, D., Haiducii Neamţului, în "Ochiul public," an II, nr. 85, 16-22 octombrie
2008, p. 8
Dieaconu, D., Haiducii Neamţului, în "Ochiul public," an II, nr. 86, 23-29 octombrie
2008, p. 8
Dieaconu, D., Haiduci sau tâlhari?! – breviar de istorie romanţată a munţilor Neamţului,
în "Istorie şi Civilizaţie", anul IV, nr. 31, p. 73-77, aprilie 2012, Bucureşti
Dieaconu, D., Haiducii Neamţului, în "Revista Valea Muntelui", anul I, nr. 2, aprilie-
iunie, 2010, Bicaz, p. 18-19
Dudaş, F., Lotrii Zarandului, în „Magazin Istoric”, an VII, nr. 3 (72), iulie 1966, pp. 74-
78
Dumbravă, B., Haiducul, Ed. Gramar, Bucureşti, 2003
Faur, V., Voinicul Ioan Mihulin Cercel, în „Magazin Istoric”, an XI, nr. 7 (124), iulie 1977
Gârleanu, S.I., Haiducie şi haiduci, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1969
Gârleanu, S.I., Haiducul Nicolae Grozea, Ed. Militară, Bucureşti, 1968
Gulică, I., Idei şi fapte haiduceşti din mişcarea legionară, în „Rost”, an VI, nr. 59-60
Iancovici, S., Cine este Ghiţă Haiducul de la 1821?, în SAI, XI, 1968, pp. 211-220
Iancovici, S.,Haiducia în Balcani – formă de luptă socială şi antiotomană, în SAI,
Bucureşti, 1964
Iancovici, S., Iancu Jianu şi Nicola Abras, în „Studii. Revistă de istorie”, tom 20, nr. 4,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1967
Iancovici, S., Materiale privitoare la haiducia lui Tunsu şi Grozea, în „Studii privitoare la
istoria modernă, II, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965
Ighel-Deleanu, I., Moartea banditului Simion Licinsky, roman criminal, Ed. Libr. H.
Steinberg, Bucureşti, 1891
Istoria României, vol. III, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964
Întâmplările nemaipomenite ale banditului Ion Florea, Huşi, 1900
Matasă, C., Movila Haiducului, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1938
Neacşu, I.I., Haiducii din Ţara Românească între anii 1822-1828, în SAI, XI, Bucureşti,
1968
Opriş, M., Chiriţă, V., Auzit-aţi de-un Jian?, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989
Pandrea, P., Iancu Jianu, în „Magazin Istoric”, an I, nr. 6, septembrie 1967, Bucureşti,
pp. 61-65
Patachi, L., Căpitani de cete militare şi haiduci români la începutul veacului al XVIII-
lea, în SAI, 1957, pp. 131-156
Popescu, N.D., Iancu Jianu, căpitan de haiduci, Ed. Libr. Ciurcu, Braşov, 1869
Popescu, N.D., Iancu Jianu, zapciu de plasă, Ed. Ciurcu, Braşov, 1868
Popescu, N.D., Isprăvile tâlhăreşti ale lui Nicolae Grozea, Ioniţă Tunsu şi Dumitru
Lungu,f.a.
Popescu, N.D., Tunsul haiducul, Ed. Libr. Ciurcu, Braşov, 1893
Potra, G., Ioniţă Tunsul Haiducul, în „Magazin Istoric”, an IX, nr. 11, noiembrie 1975,
Bucureşti
Sadoveanu, M., Vameşii de drumul mare, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991
Sandache, C., Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998
Sâmbrian, M., Estetizarea tâlhăriei: haiducul, criminal sau erou? în „Caiete de
antropologie istorică”, an IX, nr. 1(16), ian. – iun. 2010
Stoian, M., Reabilitarea unui haiduc, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968
Tocilescu, Gr. G., Istoria lui Iancu Jianu, în „Revista pentru istorie, arheologie şi
filologie”, an I, vol. I, part. II, Bucureşti, 1893
Toma Alimoş. Balade haiduceşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973
186
HAIDUCII MOLDOVEI
Ţintă, A., Aspecte din lupta maselor populare din Banat împotriva exploatării
habsburgice în prima jumătate a secolului XVIII, în SAI, II, 1957, pp. 255-278
Ungureanu, Gh., Mai fără milostivire decât oricare altul, în „Magazin istoric”, nr. 9,
septembrie, 1970
Văcariu, D., Poteci fără întoarcere, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1987
Vornicescu, N., Sever, A., În afara legii – Ion Florea, Ed. Junimea, Iaşi, 1976
Lucrări generale – istorie, folclor, beletristică, monografii
Achim, V., Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998

Agrigoroaiei, E., Din legendele Botoşanilor, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1991
Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973
Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Ed. pentru literatură, 1966
Alecsandri, V., Proză, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1983
Alecsandri, V., Opere, I, Poezii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965
Aricescu, C.D., Arpa română, Bucureşti, 1852
Aricescu, C.D., Istoria revoluţiunei române de la 1821, Craiova, 1874
Balade populare româneşti, Ed. Litera, Chişinău-Bucureşti, 2002
Bălcescu, N., Opere alese, II, Bucureşti, 1960
Bilţiu, M., Bilţiu, P., Folclor din Maramureş, II, Ed. Ethnologica, Baia-Mare, 2006
Brunea-Fox, F., Reportajele mele – 1927-1938, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979
Cantacuzino, I.M., O mie de ani în Balcani, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996
Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973
Caracostea, D., Bârlea, O., Problemele tipologiei folclorice, Ed. Minerva, Bucureşti,
1971
Caraman, P., De la instinctul de autorientare la spiritul axat pe tradiţia autohtonă.
Reflecţii asupra conceptului despre specificul etnic în literatură ca emanaţie a sursei
folclorice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994
Călători străini despre ţările române, VII, ed. de M. Holban, M.M. Alexandrescu
Dersca-Bulgaru, P. Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Cărăbiş, V., Poezii populare româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986
Ceahlăul, muntele legendelor sau legenda muntelui?, antologie de D. Dieaconu, Ed.
Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006
Chirea, F., Cumpăna haiducului, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1981
Ciornei, A., Drăguşanul, I., Veniţi de vă veseliţi!, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina
viitoare, Suceava, 2001
Costachie, S., Dieaconu, D., Rromii (ţiganii) din România. Aspecte istorico-geografice,
Ed. Universitară, Bucureşti, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011
Costin, M., Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1965
De la Dragoş Vodăla Cuza Vodă – legende populare istorice româneşti, antologie de
V. Adăscăliţei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988
D’Hauterive, Al., Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei, ediţie bilingvă,
Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1902
Djuvara, N., Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2008
Dologa, I., Doine şi hore. Cântece haiduceşti. Balade. I, Din ţara Bârgăului. II Din
câmpia Ardealului (1884-1888), Ed. Nova Didactica, Bistriţa, 2005
Dieaconu, D., La poale de Ceahlău – oameni, locuri, fapte – între istorie şi legendă,
Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2006
Dieaconu, D., coord., Taşca, fremătând în sprânceana Ceahlăului – file de monografie,
Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011
187
HAIDUCII MOLDOVEI
Eminescu, M., Literatura populară, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974

Erbiceanu, C., Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a catedralei mitropolitane din
Iaşi urmată de o serie de documente şi facsimile şi de portrete privitoare la Istoria
Naţională a Românilor, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1888
Filipciuc, I., Şi pietrele curg, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1985
Ghica, I., Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. pentru literatură. Bucureşti, 1967
Gorovei, A.,Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Ed. Grai şi suflet – Cultura
Naţională, Bucureşti, 1995
Grigoraş, N, Instituţii feudale din Moldova, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1971
Hasdeu, B.P, Soarele şi Luna, folclor tradiţional în versuri, vol. I, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 2002
Hârnea, S., Locuri şi legende vrâncene, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1979
Iorga, N., Carpaţii în luptele dintre români şi unguri, în AARMSI, seria II, tom XXXVIII,
Bucureşti, 1915, nr. 5
Iorga, N., Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1915
Iorga, N., Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981
Iorga, N., Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, Bucureşti, 1968
Kaufman, J., Cronica comunităţilor israelite din judeţul Neamţ, vol. II, Ed. Record,
Piatra-Neamţ, 1929
Kotzebue, W. de, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944
Legende geografice româneşti, ed. de T. Brill, Ed. pentru turism, Bucureşti, 1974
Legende populare româneşti, ed. de O. Păun şi S. Angelescu, Ed. Albatros, Bucureşti,
1983
Mitologie şi creştinism la muntele Ceahlău. Itinerarii spirituale şi turistice, coord. D.
Dieaconu, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2010
Macri, P.P., Bostan, haiducul de peste Milcov, Ed. Cultura românească, Bucureşti,
1933
Mitru, Al., Craiova în legende şi povestiri, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1978, p. 66)
Muntele Ceahlău în legende şi povestiri, antologie de D. Dieaconu, Ed. Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011
Neculce, I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ESPLA, Bucureşti, 1955
Nicoară, V., Cetatea cu şapte turnuri, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1979
Oişteanu, A., Imaginea evreului în cultura română, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002
Păun, O., Novăceştii. Studiu de folclor comparat, p. 146
Porumbescu, I., Amintiri, Ed. Dacia, Cluj, 1978
Poezii populare adunate şi întocmite de Simion Florea Marian, I, Cernăuţi, 1873
Potra,G., Din Bucureştii de ieri, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
Potra, G., Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939
Predoaia, V., Luchian, V., Scurtă istorie a comunei Drăgăneşti, în „Identitate
nemţeană”, coord. E. Preda, D. Dieaconu, Ed. Universitară, Bucureşti, Ed. Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2012
Rosetti, R., Poveşti moldoveneşti, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1920
Russo, A., Opere complete, ed. de Lucian Predescu, Ed. Cugetarea – Georgescu
Delafrass, Bucureşti, 1942
Sadoveanu, M., Hanul Ancuţei, Ed. Herra, Bucureşti, 2003
Sion, G., Suvenire contemporane, Bucureşti, 1888
Steţco, V., Poezii populare din ţinutul Maramureşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990
Stoicescu, I. P., Taina crinilor de piatră, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1972
Stoicescu, N., Curteni şi slujitori, Ed. Militară, Bucureşti, 1968
Şandru, I., Pe urmele lui Octav Codru Tăslăoanu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995
Şendrea, E., Istoria pe placul tuturor, Ed. Vicovia, Bacău, 2011
188
HAIDUCII MOLDOVEI
Teodorescu, G.D., Poezii populare române, ed. a II-a, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982
Teodorescu, G.D., Poesii populare române, Bucureşti, 1885
Ţighiliu, I., Între diavol şi bunul Dumnezeu. Cler şi cultură în Principatele Dunărene:
1600-1774, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002
Ureche, Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958
Vasiliu, Al., Poveşti şi legende, Bucureşti, 1928
Vulpe, I., Divanul Craiovei, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2002
Voronca, E.N., Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine
mitologică, ed. de I. Datcu, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998
Vulcănescu, R., Mitologie Română, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985
Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V, Bucureşti, 1927
189
HAIDUCII MOLDOVEI
SUMAR
INTRODUCERE .............................................................................................. 5
CAPITOLUL I - "Jăfuitorii cu arme" - tâlhari şi haiduci .................................. 8
CAPITOLUL II - POPORUL ŞI HAIDUCII ......................................................... 19
CAPITOLUL III - TÂLHARI ŞI HAIDUCI - CARACTERISTICI GENERALE............ 30
CAPITOLUL IV - TÂLHARI ŞI HAIDUCI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE PÂNĂ LA SECOLUL
FANARIOT ................................................................................................... 83
PARTEA A II-A - HAIDUCI DIN MOLDOVA ................................................ 101
HAIDUCUL ION DARIE POMOHACI ........................................................... 101
VASILE CEL MARE...................................................................................... 103
ŞTEFAN BUJOR .......................................................................................... 110
IOAN PIETRARUL BANDITUL ..................................................................... 120
HAIDUCUL ION FLOREA ............................................................................ 132
PANTELIMON TOADER ADUMITROAIEI .................................................... 135
TÂLHARI ŞI HAIDUCI DUPĂ „MARELE RĂZBOI”......................................... 148
HAIDUCII ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ ......................................................... 158
HAIDUCUL GHEORGHE COROI .................................................................. 161
BANDA FRAŢILOR BALTĂ .......................................................................... 166
ÎNCHEIERE................................................................................................. 180
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 184
190

Haiducii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Haiducii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HAIDUCII MOLDOVEI

Haiducii din Moldova sunt cei asupra cărora ne vom concentra

1 Tâlhăria la români?! Putem vorbi despre un astfel de fenomen în istoria românilor?! Au

românească, p. 284 şi urm.)

româneşti. Nu ne propunem o delimitare strictă a celor două fenomene

Enciclopedică, Bucureşti, 1969

căpitanul, ceata, femeile-haiduci, înfăţişarea, armele, însuşirile

CAPITOLUL I - "Jăfuitorii cu arme" - tâlhari şi haiduci

Ţările române, aflate "în calea tuturor răutăţilor", după cum

Sunt călători străini vehemenţi în a condamna pe tâlharii

Familie de ţigani, stampă

Pietro Baksic scria că moldovenii, mai ales cei de la hotare,

spovedească decât în pragul morţii şi nu mărturisesc la spovedanie decât că au furat sau au

Bulgaru, P. Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 225

Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1959, p. 208

au avut autoritatea necesară să poată impune pedepsele cuvenite.

sa nevoiaşilor, cel care făcea acte de dreptate socială26. Pe tâlharul

„Măi Dăiene, puiul mamii,

Bucureşti, 1942, pp. 216-217

de combatere a acesteia reflectate în circularele bisericeşti, în „Caiete de Antropologie Istorică

mâna celui care plânge şi nici nu furăm banul ce trebuie pentru o

de autorităţi, dar pentru săteni devenea un act de răzbunare, la care,

Ridicarea la luptă a haiducului a avut în cele mai multe cazuri

CAPITOLUL II - POPORUL ŞI HAIDUCII

Baladele, legendele şi cântecele haiduceşti

umblă din mână-n mână, într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi

Familie din munţii Neamţului la începutul secolului XX

Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri,

,Ion Chetraru călare,

Ţărani din Hangu, munţii Neamţului, în a doua jumătate a secolului XIX

În munţii Neamţului şi-au aflat sălaşele aceşti haiduci şi Alecu

56A. Russo, Opere complete, p. 187

În romanul Baltagul, Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii

58M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16

Suceava, 2001, p. 174

făcea nimănui dintre ei niciun rău, dar mai şi boteza şi cununa şi

Unde doarme el mişelu’,

Ardealului (1884-1888), Ed. Nova Didactica, Bistriţa, 2005, p. 79

Teatrul folcloric haiducesc

În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o

Banda lui Bujor din Grinţieş în perioada interbelică

Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar” destul de sărac,

Bucovina viitoare, Suceava, 2001 – lucrare citată şi mai sus

Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întâi în oraşe, în Piatra-Neamţ,

Banda lui Bujor din Grinţieş, 2009

Prima piesă cunoscută a fost „Jianu”, care la 1904 era jucată

În această perioadă, se formează „bante” şi la Tarcău şi astfel

Banda lui Jianu din Ceahlău, anii '30

S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în

CAPITOLUL III - TÂLHARI ŞI HAIDUCI - CARACTERISTICI

Tâlhari şi haiduci - tipuri, cauze, origini

Ciobani în munţii Neamţului la începutul secolului XX, carte poştală

Traiul lor era asemănător cu al haiducilor şi atunci când un

Sunt amintiţi de către Ovid Densuşianu "ciobanii-hoţomani".

Îmbrăcăminte de ciobani din vechime, stampă

Un anume Ion Păcurarul spunea: "Rău n-am făcut la nimeni,

80 O. Densuşianu, Viaţa păstorească..., II, p. 16

Haiducul Hatmana a fos la început cioban, dar o nedreptate l-a

82 O. Densuşianu, Viaţa păstorească..., II, p. 16-18. O strigătură veche românească spunea:

Şi-a plecat în haiducie”88.

88V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, I, p. 134, 120

bineînţeles, consideră că s-a exagerat în zisa călătorului străin)

solidarizare cu ţăranii împovăraţi de grele sarcini impuse de stat, de