Dacii

ccc
Important: Zalmoxis
c
c
c
c
Personajul Zalmoxis (denumire data de Herodot (484-425 î.e.n.) în "Istorii") sau Zamolxis
(dupa Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în "Geografia") pare a se regasi sub aceasta denumire de-a
lungul secolelor în formele de manifestare spirituala la geto-daci, precum si la traci, cu un
specific aparte pentru teritoriile nord-dunarene, prin personaje cu rol de mari preoti, care
s-au identificat cu zeul suprem al carui nume l-au împrumutat.c
c
c
Herodot, parintele istoriei, îl plaseaza pe unul din acesti Zalmoxis ca si contemporan cu
Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perena, adauga: "...mi se pare, însa, ca el a trait cu
multi ani înainte de Pitagora"(Istorii. IV.96). Personajul Zalmoxis, contemporan cu
Pitagora, era considerat un reformator, pentru ca el, prin învataturile pe care le
propovaduia, a adus "zalmoxianismul " mai aproape de puterea de întelegere a poporului,
popor care l-a cinstit ca pe unul "vrednic de domnie", adica de a conduce, a sfatui. În baza
afirmatiilor lui Herodot cu privire la Zalmoxis, despre care spune - legat de natura lui
umana- ca "fiind doar un muritor, a fost rob, în Samos, robul lui Pitagora", se pot formula
câteva idei: - Cunoscând ca Pitagora (cca 580 - 500 î.e.n.) a facut calatorii de studii în
Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, apoi Sparta si Creta, se pare ca l-ar fi întâlnit pe acel epopt
în zalmoxianism în calatoria din Egipt, unde, conform lui Strabon, deprinsese cunostinte
astronomice de la initiatii (preotii) de acolo. Este posibil ca Pitagora si epoptul în
zalmoxianism, care va deveni un Zamolxis, sa se fi apropiat ca dascal-învatacel si nu
neaparat ca stapân-sclav.
Trebuie subliniat ca si la epoptii în zalmoxianism calatoriile de studii erau relativ curente,

daca se au în vedere cele scrise de Lucian de Samosata în "Scitul sau oaspetele", unde este
vorba de Toxaris - figura legendara- care a vizitat Atena în vremea lui Solon (sec VII
î.e.n.), cu mult înaintea lui Anacharsis. - Initierea va fi durat pâna la anul 531 î.e.n., când
Pitagora emigreaza în Italia meridionala, la Crotona, unde fundeaza o comunitate
religioasa si politica, datorita careia cetatea obtine suprematia în regiune, devenind un
model, ulterior, si pentru Tarent si Siracuza. Aici este posibil ca epoptul în zalmoxianism,
devenit colaborator apropiat lui Pitagora, sa se fi "îmbogatit"(cf. Herodot. IV.95), ca dupa
aceea "...sa se întoarca în patria lui, unde a cladit o casa pentru adunarea barbatilor, în
care îi punea sa benchetuiasca pe fruntasii tarii, învatându-i..." (Herodot) Ceea ce pare o
certitudine în relatia celor doi, este faptul ca getul a fost profund marcat de cunostiintele
astronomice învatate în Egipt si la Samos, la care se adauga initierea facuta de Pitagora în
matematica si filozofie. Herodot subliniaza: "Zalmoxis avuse legaturi cu grecii si cu
Pitagora, un însemnat gânditor al acestora...". Pitagora i-a transmis getului - ca o premiera
pentru lumea sa - realitatea ca matematica este o stiinta demonstrativa, iar numerele,
principiul, radacina si sursa tuturor lucrurilor. Atentia s-a concentrat asupra numarului
10, care aparea sub forma unui triunghi, cu laturile alcatuite din patru unitati (tetraktys)
In cosmologie, Pitagora îi va fi transmis ca numarul avea un rol esential, el constituind
partea rationala a universului, granita lui cu infinitul.
Ceea ce s-a pastrat din toate acestea, implantate de Zalmoxisul secolului VI î.e.n. în
structura spirituala a geto-dacilor nord-dunareni, ca forma de gândire si conceptie,
independent de elementele filozofice si stiintifice, a fost o profunda religiozitate. Trebuie
mentionat ca în acea perioada istorica, când noul Zalmoxis reforma religia geto-dacilor,
tulburator, în întreaga lume antica se întâmplau lucruri deosebite, decisive pentru istoria
umanitatii: - La Babilon, în timpul lui Nabucodonosor, se construia (între 605-526 î.e.n.)
zigguratul Etemenaki, cunoscut ca "Turnul lui Babel", în mod cert si cu rol de observator
astronomic. - Traia si crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 î.e.n.), întemeietorul
daoismului. - Traia si crea Zarathustra (599-522 î.e.n.), filozof si întemeietor al religiei
iraniene. - Traia Sakya-muni, adica Gauthama Buddha (555-486 î.e.n.), întemeietorul
budismului. - Traia filozoful si moralistul Kon -Fu -Tzî (551 - 479 î.e.n.), întemeietorul
confucianismului. - Se scriau cele mai vechi parti ale Bibliei, parte redactate în sec. VI î.e.n.
- În Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etrusca, "Lupoaica", devenita
simbolul cetatii Eterne .
O explicatie la aparitia aceastei incredibile liste de reformatori si reforme, ar putea fi cele

spuse de Diodor din Sicilia (?-21 e.n.): "Într-adevar, se povesteste la arieni ca Zarathustra
a facut sa se creada ca o zeitate buna i-a dat legile întocmite de el. La asa-numitii geti, care
se cred nemuritori, Zamolxis sustine si el ca a intrat în legaturi cu zeita Hestia, iar la iudei
Moise cu divinitatea careia îi spune Iahve..."("Biblioteca istorica" 1.94.2.) Dupa
întoarcerea acasa, ZAMOLXE avea sa construiasca amintita "casa" în care-i aduna pe
puternicii tarii, punându-i sa "benchetuiasca", cert fiind vorba de mese rituale, învatându-
i ca sunt nemuritori. Aceasta "casa" trebuie sa se fi aflat într-o zona accesibila si
frecventata. Herodot specifica, legat de casa în care marele preot facea cunoscute
învataturile sale în "adunarea barbatilor", ca era o constructie cu caracter public si
aminteste ca noul Zamolxis a poruncit sa i se construiasca apoi si o locuinta
subpamânteanâ, de uz personal, în care avea sa traiasca timp de trei ani, facând prorociri
bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, "petrecându-si
viata într-o pestera..."
Între perioada de locuire în acel centru unde era "casa barbatilor" si retragere, din textele
lui Herodot si Strabon se constata ca a existat o perioada de locuire de trei ani într-o
locuinta subpamânteana, care a însemnat prorociri pe baza de semne ceresti, ceea ce ne
poate duce la concluzia ca acea locuinta ar fi putut fi un observator astronomic, construit
undeva într-o zona favorabila observarii mersului astrelor si planetelor, care nu putea fi
decât un munte, devenit o zona sacra. De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri
ale istoricilor în legatura cu "zona sacra" sau "muntele sacru", în mai tot lantul
Carpatilor, cum ar fi Muntii Calimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densusianu).
Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului- muntele sfânt- s-au ridicat obiectii
legate de faptul ca muntele în cauza trebuia sa fie, neaparat,"un munte ascuns", asa cum
pretind vechile traditii. În legatura cu localizarea Kogaionului (Cogaenum, Kogaionon,
Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin si Hadrian
Daicoviciu, sustin ideea ca muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului ( Dealul
Gradistei), din Muntii Orastiei, cu complexul sau de sanctuare. Istorici de seama ca C.C.
Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul munte Gugu, bazat,
în principal, pe existenta unei pesteri situata aproape de vârf, adusa în atentie de
naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon,
Coghen,Gugu, atât pentru munte, cât si pentru apa care curge în preajma lui (amintita de
Strabon) Conform vechilor traditii, o însusire a muntelui sacru trebuia sa fie aceea de a se
ascunde privirilor, dar nu într-o banala ceata, care ar exclude ideea de supranatural.
Or, un asemenea fenomen, real, a fost descris: "...acest cel mai înalt pisc al masivului
Godeanu uneori se ascunde. Daca vii din Retezat spre apus si e senin si soarele straluceste
în sens avantajos, Gugu poate fi învaluit în ceata, sau cine stie cum si în ce, fiindca pentru
vedere apar numai cerul si orizontul, ca si cum muntele ar fi straveziu. Nu se întâmpla
totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde." (Victor
Kernbach-"Muntele ascuns al lui Zamolxis", România pitoreasca nr.7/1972). Înainte de a
da o explicatie acceptului de egalitate între "muntele sacru" si Vf. Gugu, trebuie subliniat
ca este vorba de un fenomen optic de totala refractie a luminii, care se produce în anumite
conditii meteo. El se datoreaza straturilor de aer, cu densitati diferite, care se "pliaza" pe
versantii estici ai muntilor din zona, în conditii de calm atmosferic local. Fenomenul, de o
deosebita complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor determinant ce-l are "centrul
de frig local", generat de prezenta a doua caldari glaciare în imediata apropiere a vârfului
Gugu si a vârfului Cracul Pesterii, care modifica densitatea stratului de aer si, implicit,
indicele de refractie. Un alt fenomen asociat acestui "centru" este cel de drenare a
nebulozitatii (ceata, nori) de pe versantul estic al celor doua vârfuri sub forma unui
condens în albia pârâului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul determina precipitatii,
care alimenteaza pârâul Izvorul Gugului. In aceste conditii, mai ales deasupra versantului
rasaritean, este frecvent cer senin.
Caracteristicile mentionate confera locului o trasatura de "sacralitate", dar mai ales

versantului estic îi ofera conditii ce permit observarea cerului. Conexând cele de mai sus cu
afirmatia lui Strabon legata de faptul ca Zamolxis "întemeiat pe semne ceresti, facea
prorociri..", se pot avansa urmatoarele: - În perioada în care Zamolxis "îi învata pe
fruntasii tarii", în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se racise considerabil
(dovada studiile de climatologie istorica, pe baza miscarilor ghetarului Fernau), rezultând
si o nebulozitate accentuata si de lunga durata, ceea ce ridica probleme în privinta
amplasarii unui observator astronomic. - Zamolxis a cautat un loc, de unde, în ciuda
conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era "o
locuinta subpamânteana", în fapt o crevasa naturala în apropierea vârfului muntelui, care
a fost modificata, pentru a obtine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumita
dechidere unghiulara. - Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxis "dispare din mijlocul
tracilor, coborând în locuinta lui de sub pamânt. A trait acolo trei ani. Tracii doreau mult
sa- aiba, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxis facu
vrednice de crezare învataturile lui..."(Herodot.IV.95). Desi vreme de trei ani a lasat sa se
creada ca este mort, ca apoi sa apara iar în comunitate, se pare ca Zamolxis nu a urmarit o
"reînviere" care sa întareasca învataturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul
autoizolarii de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o
deosebita importanta.c
c
c
Locuinta subpamânteana, ca un observator astronomic si poate ca o constructie ce
permitea urmarirea astrelor si ziua, pentru ca, desi fântânarii se feresc sa o spuna, se stie
ca din fundul fântânilor adânci se poate vedea si ziua licarirea stelelor, datorita reflexiei
razelor de lumina sub un anumit unghi de incidenta în mediul dat. În plus, daca lumina
soarelui n-ar "estompa" în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore
constelatiile zodiacului se perinda una dupa alta, la o ora si jumatate, deasupra orizontului.
Terenul ales, un "amfiteatru" cu "amplificare" naturala, datorita orografiei locului, ar fi
putut sa fi fost incinta sacra, unde, dupa reaparitie, se asista la "revenirile" zeului si de
unde acesta îsi facea cunoscute învataturile si prorocirile pe baza observatiilor
astronomice. Referitor la aceste cunostiinte, ele erau extrem de avansate pentru acea epoca,
iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric al gotilor, atrage atentia ca geto-dacii, în timpul regelui
Burebista si a marelui preot Deceneu, cunosteau "teoria celor douasprezece semne ale
zodiacului, cum creste si scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece masura
globului pamântesc, sub ce nume si sub ce semne cele treisute si patruzeci si sase de stele
trec în drumul lor cel repede de la râsârit la apus, spre a se apropia sau departa de polul
ceresc, eclipsele solare, rotatia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grabesc sa
atinga regiunea orientala si sunt duse înapoi în regiunea occidentala". Este ceva, nu?
Amplasarea "observatorului astronomic" din Gugu, semnalat pentru prima data de
Alexandru Borza ("Sanctuarul Dacilor",Publicatiile Institutului Social Banat-
Crisana,Timisoara, 1942), permite observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe
directa de la NE la S. În situatia data, în perioada solstitiului de iarna se putea observa
Constelatia Gemenii, care prin orbita ei culmineaza deasupra orizontului de sud. Cerul
nocturn din solstitiul de vara permitea observarea culminatiei Constelatiei Sagetatorului,
tot deasupra orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasa dintre toate constelatiile
zodiacului. Între orbitele celor doua constelatii, se înscriu orbitele celorlalte constelatii
zodiacale.
Vârful Cracul Gugului cu "observatorul astronomic" îsi primeste astfel înca o legitimitate.
Trebuie subliniat ca la o încercare, astazi, de a se reconstitui "cerul" observat de Zamolxis,
ar aparea probleme majore, datorita procesiei echinoctiilor în timpul celor peste 2.500 de
ani trecuti, în care punctul vernal si semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu
cca. 28 de grade fata de constelatiile zodiacale. In ce priveste "observatorul", acesta este o
crevasa amenajata în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10m, latime 2 m,
înaltime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16' 54'' latitudine nordica si 22 42' 44''
longitudine estica, altitudinea fiind de de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele
putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se gasesc si astazi stânele,
care acum doua milenii si jumatate "asigurau" probabil pe cel de la "observator". Acolo se
poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre (fapt semnificativ) Depresiunea
Hateg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vârfului Gugu - Cracul Pesterii -
este alcatuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dizlocate si
pravalite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toata inaccesibilitatea
muntelui si duritatea rocilor, "pestera" sugereaza o munca titanica de amenajare, intrarea
amintind de o poarta megalitica. realizarea constructiei subpamântene a marelui preot a
necesitat calcule si eforturi, care nu puteau avea decât o motivatie - o credinta intensa,
capabila sa mobilizeze energii spirituale si materiale la un înalt nivel.. În afara de acel
"confort astronomic" necesar, locul trebuia sa mai contina si unele simboluri ale marelui
preot, cum ar fi tringhiul dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de
triangulatie pentru masuratori ceresti.c
c
c
c
c
c
Considerat zeu, reformator al religiei sau profet, Zalmoxis întrupează geniul religios al
daco-geţilor, pentru că, în ultimă instanţă el reprezintă spiritualitatea autohtonilor, a
acelor strămoşi aproape mitici învinşi de romani.
Literatura îi atribuie sensuri simbolice, de figură aurorală a spaţiului mitic românesc. În

poemul Memento mori, Eminescu îl prezintă în ipostaza de zeu războinic: Şi Zamolxe, cu
uraganul cel bătrân, prin drum de nouri/ Mişcă caii lui de fulger şi-a lui car. Înveşmântat
cu hlamidă albă, Zamolxe conduce oştirea dacă împotriva romanilor; portretul său este
realizat în replică la cel al lui Zeus:
_

_

_

În poemul Gemenii apare ca zeu al armoniei, însoţit de lună şi soare:
În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,
_

Tot ca zeu suprem, capabil să readucă viaţa în trupul îngheţat de moarte este înfăţişat şi în
poemul Strigoii.
Lucian Blaga scrie o dramă întitulată Zamolxe, în care abordează problema naşterii
religiilor; subintitulată mit păgân, scrierea sa îl prezintă pe Zamolxe ca profet izgonit din
cetate pentru că propăvăduieşte credinţa în Marele Orb; timp de şapte ani trăieşte într-o
peşteră din mijlocul pădurii. Între timp, ideile lui se răspândesc în cetate. Simţindu-se
ameninţat de noua religie, marele mag al dacilor hotărăşte să-l transforme pe Zamolxe în
zeu. Îi comandă o statuie, iar când profetul se reântoarce în postura de străin sălbăticit
găseşte lumea adunată la templu pentru a-i înălţa statuia. Magul îi explică acest demers:

!
Furios pe manevra preotului, îşi distruge statuia stârnind revolta mulţimii care îl ucide cu
bucăţi din statuie. În final, lumea recunoaşte în cel mort pe Zamolxe şi realizează că prin
moartea sa le-a fost redat Dumnezeul Orb. Blaga sugerează discret că înstituirea unei
ordini religioase are nevoie de o jertfă; de altfel, în singurătatea peşterii sale Zamolxe
primeşte mai multe semne care îi vestesc sacrificiu.c
DIURPANEUS,
supranumit si ...Decebal
Motto: "Din Zei de-am fi scoboratori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingarbovit,
Dar nu-i totuna Leu sa mori,
Ori Caine-nlantuit".
(George COSBUC: "Decebal catre popor")
In perioada secolului I A.D. spatiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de

hartuire a populatiei autohtone tracice, care este continu pradata, furata, impinsa, lovita,
izbita si jefuita de popoarele noi sosite care reusesc sa se aseze si ...sa-si creeze propria
"istorie" si "cultura", furand-o de la noi. Grecii sositi in 3 valuri din zona Estica a Marii
Caspice (1900-1400 B.C.) s-au asezat linistiti si sunt si ei acum cuceriti de... Romani... si vor
sta sub jugul acestora 500 de ani mai mult ca noi, dacii,...dar "minune", ei nu-si vor
"schimba" limba, ci, numai noi tracii, si nu in 500 de ani, ci in 100 si ceva... sa fie aceasta
adevarata ori adevarat sa fie ca, limba tracilor a fost asa zisa "latina barbara" dupa cum
ne spunea Ovidiu Densuseanu, si, in felul asta, ei, tracii, nu au mai trebuit sa invete "o
noua limba", si s-o uite pe a lor ?
In aceasta perioada, in vara anului 87 AD, imparatul roman Domnitian, trimite sub
comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane sa ocupe Dacia de la nordul Dunarii. Acesta
trece pe un pod de vase Dunarea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt
atacati de daci, prin surprindere, si invinsi. Legiunea romana a V-a Alaude este complet
nimicita iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis in lupta. Dar cine a fost conducatorul
armatei dacice?... Numele Lui, numele dacului invingator, a fost consemnat numai de
Tacitus (din opera caruia se va inspira Orasius in secolul V A.D. si Iordanus sec. VI A.D.)...
numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care
a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populatia dacica, supranumandu-l DE-CEBALUS,
"Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) si caruia, regele dac de
atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar
decoperit la Gradistea de Munte - Sarmidegetusa - apar doua stampile cu inscriptia:
"DE CE BALUS PERS CORILO" in oglinda. ce se poate traduce "Decebalus a platit
inaltarea la cer"... iar daca il citim in oglinda "Oliroc Srep Sula Beced": Viteazul Cal s-a
sinucis.
Dar inscriptia se mai poate citi si: "DE CEBALUS PERSCO RILO": "De neamul calui va
pieri dusmanul". Se pare ca acest blestem a circulat printre Daci pina la disparitia
imperiului Roman.
Gotii care se credeau urmasii Getilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC,
Inorogul, nascut in ... Dacia, care, purta in sufletul lui acest blestem astfel ca la inceputul
secolului V A.D., vizigotii, condusi de Inorog au parasit Hemus - Peninsula Balcanica si au
patruns im Italia. Alaric cucereste Roma la 24 August 410 A.D., distrugind-o pina in
temeli, trecind-o prin foc si sabie... Sa se fi indeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?!?
Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard traditional al traciilor: capul de lup cu
corpul de dragon; si se luptau... Romanii, a caror capitala Roma a fost intemeiata "sub
semnul Lupului"...si dupa vechile legende, de un trac, de un troian, Eneas, care i-a dus pe
troieni in valea Padului-valea celor sapte coline-scapandu-i de ahei. Si daca Eneas i-a adus
pe troieni... cine stie?
Dar numele de Roma inca nu-si are rezolvate originea, provenienta. Anul infiintarii Romei
nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda pastrata de la
istoricul Titus Livius: "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA" - ci
de la situatia orasului, asezat langa o apa, "RAU" sau "RUMON" (cuvant trac ori etrusc
echivalent pentru rau. Romulus nu a putut fi intemeietorul ei, ci doar fiu al orasului de pe
"RAU" sau "RUMON", fiul Romei.
Intreaga legenda cu Romulus, pare a fi fost imprumutata de Titus Livius, mai degraba, din
vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care si ei se trageau. Asa ca, ei, dacii si
romanii, vorbeau aceeasi limba si daca vrem sa lasam la o parte anilor... nu este o ironie a
istoriei ca , azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?
Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a

Daciei, intareste armata si stabileste legaturi de alianta cu popoarele vecine formand noua
Confederatie Dacica, Dacia incadrandu-se intre granitele naturale precizate ulterior de
Ptolomeu, din Carpati si pana la Nistru (Tyros) si de acolo la Dunare. Neamurile getice
imprastiate in rasaritul Moldovei pana dincolo de Bug, iazygii si roxalanii, se vor alatura si
ei confederatiei opusa Romei.
Din timpul lui Decebal dateaza constructiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacra,
discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cat si atelierele metalurgice de la Gradistea
Muscelului. In acelasi timp la Roma Domitianus nemultumeste pe contemporanii sai prin
"politica de grandoare" ce o duce: secatuirea finantelor, propagarea despotismului,
reprimarea crunta a crestinismului.
La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua urmatoare

armata si conspiratorii il vor proclama imparat pe batranul senator MARCUS
COCCEIUS NERVA, care il va adopta ca fiu si asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS
la 29 octombrie 97 A.D.
Traian, dupa invingerea Germanilor, suparat pe "dispretul pe care-l aveau dacii fata de
romani" (Pliniu cel Tanar), hotaraste marirea efectivelor militare din Moesia inferioara,
edifica castrul de la Barbos - Galati, consolideaza fortificatiile din orasele pontice pana la
Tyros (Nistru), dispune terminarea soselei de la malul sudic al Dunarii la Cazane
(inscriptia Tabula Traiana confirma aceasta). Dar adevarata cauza a reizbucnirii
razboiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia il stapanea, reprezentand pentru
Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichitatii.
Traian adauga celor noua legiuni de la Dunarea mijlocie si inferioara, inca alte patru,
aduse din provinciile germane si alte doua create special cu prilejul primului razboi dacic.
La 25 martie 101 mparatul Traian paraseste Roma asezandu-se in fruntea a 150000 de
soldati, ca sa cucereasca... ce?... o tara de analfabeti, fara limba si cultura?... o tara cu
foarte putina populatie (cum le place ungurilor sa spuna de noi). Daca eram asa de putini
de ce ii trebuiau lui Traian 150000 de soldati?!... Daca eram asa de saraci de ce veneau la
noi?!...
In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarca la Lederata (Rama) si se
indreapta spre Acidava (Varadita). Decebal ii lasa sa patrunda pana in Banat,
concentrandu-si oastea in zona de la Tapae - Bucova, unde Traian obtine o modesta
victorie. Totusi aceasta victorie deschide romanilor drumul spre Tara Hategului situata in
apropierea nucleului dacic Muntii Surianu. Datorita diversiunii facuta de Decebal, care se
aliaza cu burii, bastornii si roxalanii trecand Dunarea si atacand asezarile romane acum
asezate intre Dunare si Pontul Euxin (Constanta), Traian este silit sa-si retraga o parte din
legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci si pe aliatii lor din sudul Dobrogei, unde
mai tarziu, in 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi si Tropaeum Traiani.
In primavara anului 102 Traian preia ofensiva, strabate Muntenia prin pasul Bran,
invingandu-l pe Decebal. In urma pacii incheiate, Decebal pierde Banatul, Tara Hategului,
Oltenia, Sudul Munteniei si al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeste
numele de DACICUS (invingator al dacilor).
Traian intareste linia Dunarii cu efective militare.
Intre 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), construieste podul de piatra de
peste Dunare la Drobeta-Turnu Severin. Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect
al timpului sau; lui i s-a incredintat mai tarziu si constructia Columnei lui Traian. A scris si
o carte despre constructia podului, care insa s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut
DIO CASSIUS, care da in istoria sa o descriere amanuntita si exacta a podului. Marile
constructii de poduri au intotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificand tot atatea
marturii curajoase despre perpetua silinta umana de a inlatura piedicile pe care natura le
asterne adeseori in calea noastra; menirea lor este inlesnirea legaturilor de comunicatie
sigure intre un tarm si altul... dar in cazul podului lui Apollodor, acesta a insemnat
inlesnirea jefuirii tarii noastre, a subjugarii si sclavismului poporului dac, al cotropirii in
proportie de 14% a teritoriului Daciei, cum inca mai spun unii dintre "istoricii nostrii "in
scop" civilizator"!
Si daca inrobirea, injosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le

spunem si rusilor tot... "civilizatori" pentru ca si ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani,
de am ramas saraci dupa atata "civilizatie"... ori "bunului prieten Hitler" si germanilor sai
care vazand ca nu vrem sa intram in razboi alaturi de ei ne-au "civilizat" impartind cu
generozitate trupul tarii: Transilvania la unguri, Bucovina la rusi, Cadrilaterul la bulgari,
Romania devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor" sai... si astazi mai
bombanesc unii ca am intors armele impotriva lor, atunci in 1944!
Al doilea razboi a lui Traian impotriva lui Decebal, incepe in vara anului 105, cand Traian
soseste la Drobeta -Turnu Severin. Deschidem o mica paranteza, reamintind ca intre timp
a avut loc o tentativa de asasinat impotriva lui Traian care insa a esuat. Ar fi schimbat oare
reusita atentatului, soarta noastra de azi ?... Am fi aratat diferit ?... Am fi vorbit o alta
limba?... Iata intrebari ce raman fara raspuns. Sa revenim deci la armatele romane, care
doritoare nu de faima ci de aurul si averile dacilor, inainteaza in trei coloane:
- prima coloana inainteaza pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau
ca venea tocmai din Nordul Egiptului, sa moara pasarea PHOENIX; ea tinea in cioc cel
mai vechi insemn pelasgic, iar in gheare "oul", din cenusa caruia, undeva in muntii Cernei,
pasarea PHOENIX renastea). Asadar prima coloana romana inainteaza prin Valea Cernei,
Tara Hategului, ajunge la cetatile Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge.
- a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, patrunzand in Masivul

Surianul pe la Banita.
- a treia coloana, condusa de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula,

strabate Valea Oltului pana la Castra Traiana (Simbotin - Valcea) ajunge la Tilisca, apoi la
Capalna.
Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioara, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz.
Batalia pentru Sarmisegetuza Regia se da la inceputul verii anului 106 A.D., cu
participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX si a unui detasament
(vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse
conductele de apa care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiata, sunt retezati
toti stalpii sanctuarelor in incinta sacra, se distruge intreaga fortificatie. Razboiul, insa,
continua. Prin tradarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii gasesc in albia raului
SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165500 kg. de aur
si 331000 kg. de argint). Ultima lupta cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM
(MOIGRAD).
Era adanc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se

spunea despre ei ca plecau la lupta mai veseli decat in oricare alta calatorie. In retragerea
spre munti, Decebal este urmarit de cavaleria romana condusa de decurionul Tiberius
Claudius Maximus. Religia dacica a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultima usurare
pentru cei prea greu loviti de nenorocire, ba chiar o inalta si prea mareste cu fagaduinte
supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvantare a lui Decebal, se imprastie si se
sinucid. Numai nesupusul rege,mai mare decat zeul sau, nu-si cauta uitarea in moarte, ci
incearca sa se sustraga dinaintea romanilor, in speranta mareata ca va mai putea gasi inca,
in strafundurile muntilor sau in codrii neumblati, mijlocul de a pregati reanceperea luptei
si razbunarea. Dar cavaleria romana il urmareste fara ragaz, este gata sa puna mana pe el
si atunci marele Decebal isi implineste destinul punandu-si capat zilelor. Scena mareata a
mortii sale poate fi regasita pe Columna lui Traian.
Am fost zdrobiti, invinsi dar... nu NIMICITI !
Ne putem mandri cu Decebal! Dar cu Traian ?... Ce a avut el comun cu noi ?!... Vom
vedea! c
Dacii
Geto-dacii, dupa spusele lui Herodot, au fost cei mai viteji si drepti dintre traci.
In acele vremuri indepartate, tracii erau cel mai numeros neam dupa indi, ocupand mai
mult de jumatate din teritoriul Europei. Hotarele tarii getilor, Dacia, corespund cu
teritoriul Romaniei de astazi, cel al Ungariei, o parte din Bulgaria si Ucraina, intinzandu-se
de la muntii Carpati pina la nord de Dunare si de la raul Nistru pâna la raul Tisa. In
vremea domniei regelui Burebista (sec 1 inaintea erei noastre) granita de vest a Daciei a
ajuns la lacul Constanta din Elvetia de astazi.
Popor razboinic, cu o religie politeista la inceput, dacii vedeau in moarte o eliberare.
Credinta in zeul suprem Gebeleizis ii facea neinfricati pe campul de lupta, virtute ce s-a
pastrat si dupa ce vechea religie a fost inlocuita de cultul lui Zalmoxe. La fel ca si la alte
neamuri hiperboreene, adevarata viata incepea in lumea de dincolo, alaturi de zeul patron.
Daca radeau si se veseleau la moartea unuia dintre ei, cand se nastea un copil plingeau si se
intristau de soarta pe care o va avea acesta in lume. Educati in spiritul vitejiei si onoarei,
dacii erau razboinici de temut in ochii oricarui neam din antichitate.
Vracii daci erau recunoscuti in lumea antica drept foarte priceputi. Ei spuneau ca pentru a
vindeca trupul trebuie sa vindeci intai sufletul, si aplicau acest pincipiu in leacurile lor.
Deoarece cetatile si asezarile dacilor erau construite in munti, pentru a nu fi expuse
atacurilor, dacii erau obisnuiti cu iernile aspre si salbaticia. Traiul acesta a dus la o relatie
stransa cu natura, insa nu in genul celei prezente la celti. Viata dacilor era dominata de
manifestarile vremii, de distantele mari strabatute prin salbaticie si de singuratatea
muntilor neiertatori. De aceea, in Getica, magia dacilor nu se bazeaza pe comuniunea cu
tot ce este viu, ca la celti, ci pe controlul elementelor primare ale naturii. In joc, vrajitorii
daci pot aduce ploaia sau ninsoarea, pot merge pe fum sau pe nori si se pot apara
impotriva animalelor salbatice. Intre vrajitor si puterile pe care pe controleaza nu exista o
relatie de fraternitate, ci una de echilibru si respect. Vrajitorul dac nu este tolerat de catre
lup din frica sau simpatie; in schimb, natura il accepta ca pe o parte din puterea ce
imbraca intreaga lume si nu va tulbura acest echilibru.c
Zalmoxis,
Numit uneori simplul muritor,alteori demon si chiar zeu al daco-getilor,din cauza datelor
foarte sarace si aparent contradictorii de care dispunem,a fost considerat adesea un
personaj cu totul enigmatic.
Comparat însa cu alte personaje din vremea lui,cum au si facut-o uneori anticii,se poate
dovedi ca toate datele referitoare la Zalmoxis si chiar la urmasii lui le regasim si la
acestea.Coincidentele nu exclud insa nota de originalitate a lui Zalmoxis,ci îi confera un
grad mai mare de plauzibilitate,sugerînd faptul evident ca,asemenea daco-getilor,care
ocupau un loc determinant,alaturi de celelalte popoare ariene,si zeitatile lor pot fi
alaturate, în mod firesc,celor din mitologia indo-europeana.
Genetic,trebuie pornit de la faptul indiscutabil ca totemul vechilor arieni era lupul.Dovada

o constituie,în primul rind,numele unor populatii întregi si ale unor state antice de origine
evident indo-europeana,apoi numeroasele toponime,numele vechilor zeitati si ale eroilor
antici,legate de numele lupului.Dacii,prin faptul ca daci provin din daoi(pluralul lui daos-
lup),iar,dava care apare în numeroase toponime, din davos(varianta a lui daos),nu
constituie deci o exceptie.De altfel,vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones
Sarmatae,iar cei din nord-vest,neurii,erau cunoscuti pentru obiceiurile lor
lykantropice(Herodot,Historiae, IV,105).Nu trebuie uitat insa faptul ca datele cele mai
vechi despre aceste populatii(inclusiv daco-getii) provin dintr-o epoca tîrzie,care nu
depaseste secolul al V-lea î.e.n., ² epoca în care nu mai poate fi vorba decit de vagi ecouri
ale traditiilor totemice,care luasera,înca din epoca bronzului,forme specifice social-
culturale.
Intreaga zona daco-geto-tracica,din Macedonia pîna in Panonia si nordul Pontului

Euxin,despre care ne lipsesc datele istorice amanuntite,poate fi totusi circumscrisa pe baza
câtorva coordonate spatio-temporale.Este vorba de traditiile mitologice pre-grecesti sudice
(din Pelopones pîna în Creta) legate de populatii de origine traca (ele surprind perioade
anterioare celei homerice); de traditiile mitologice anatoliene,cuprinzând si insulele din
sudul Macedoniei (datele provin din perioada homerica si se refera în mod expres la
populatii de origine traca);de traditiile romane si celte (primele dinaintea erei
noastre,mergînd pîna spre secolul al VIII-lea,î.e.n.,ultimele din preajma erei noastre) si de
traditiile nordice (de la începutul erei noastre pîna în Evul Mediu).In privinta stadiului de
evolutie a traditiilor se constata,însa faptul ca nordicii au fost mult mai conservatori
(datorita izolarii si înapoierii lor culturale).Traditiile lykantropice,care disparusera din
Pelopones în epoca homerica,au dainuit la popoarele germanice pîna în Evul Mediu.Datele
despre Zalmoxis provin din secolul al V-lea î.e.n.(Herodot),iar faptul ca dacii,în timpul
razboaielor cu romanii,mentineau înca stindardul cu cap de lup si erau pîna în secolul al
III-lea,e.n.(Tabula Peutingerianã),vecini cu popoare de Älupi", îndreptateste încadrarea
traditiei despre Zalmoxis în contextul general,indo-european al formelor social-culturale
determinate de fondul totemic patriarhal.
Focarul mitologiei grecesti l-a constituit regiunea Elis,locuita în vechime,dupa traditie

(Strabon,Geographika,VII,7,1²2),de barbari,în special cauconi de origine traca (ca si cei
din Asia Mica).Eroul eponim al acestora era Caucon identi£icat adesea cu Lykos (lupul), ²
o veche zeitate de origine traca.(Pauly-Wissowa,Real-Encylopedie, ÄLykos").In alte
versiuni,Caucon este numit fiul lui Lykaon,tot o zeitate de origine traca, considerat în
legende ca un fel de rege al zeilor (Gotterkonig).(Ibidem, vol. XXV, 2239).Despre Lykaon se
spune ca ar fi fost regele Arkadiei.El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (muntele lupilor)
un sanctuar,numit Lykosura,pentru Zeus Lykaios.De altfel,chiar numele vechi al Arkadiei
era Lykaonia (tara lupilor).Acest om-lup era numit si Lykurgos.De numele lui sunt legate
sarbatorile Lykaia,care se tineau periodic(din patru in patru ani).El apare în reprezentari
grafice ca un om îmbracat în piele de lup.(Ibidem,sub voce ÄLykaios").In cadrul
sarbatorilor Lykaia se aduceau jertfe umane,în special tineri.Victima umana era sacrificata
si apoi mîncata de catre tinerii luptatori care deveneau astfel lykantropi.(Daremberg et
Saglio, Dictionnaire des Antiquites, ÄLykaia").Cultul lupului era practicat si în Argos si în
Asia Mica, la lykienii din Lykia (care însemna, ca s,i Lyaonia, tot Ät,ara lupilor"). Mai erau
s,i alt,i zei care aveau lega(tura( cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oras,
Lykon ; Apollon Lykaios, în Argos ; Apollon Lykogenes în Lykia.
Sfîrs,itul cultului lykantropic din Elis s,i regiunile învecinate este povestit într-o veche
legenda( a Arkadiei. Se apunea ca( Zeus (cel autentic fa(ra( atributul Lykaios) 1-a vizitat
pe regele Lykaon. Acesta, dîndu-i respectul cuvenit, l-a sa(rba(torit dupa( obiceiul locului,
oferindu-i ca jertfa( pe propriul sa(u copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul
petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup s,i a instituit ca pedeapsa(, pentru oricine va
mai minca carne de om, transformarea pe noua( ani în lup, dupa( care devenea om numai
daca(, în acest interval, nu se atingea din nou de mîncarea interzisa(. (L. Preller,
Grieschische Mytologie, I, p. 100²102).
Rezulta( din aceste relata(ri (despre o perioada( foarte veche, cînd nu erau grecizat,i înca(
tracii din Pelopones) ca( zeitatea cea mai veche a acestora era lupul însus,i. Acestuia i se
aduceau jertfe umane periodice (la patru ani). Evenimentul era legat de anumite rituri de
init,iere (mîncarea victimei) s,i rituri de trecere (transformarea în lup). Animalul init,ial
(lupul) a devenit om-lup (Lykaon) s,i apoi zeu-lup (Zeus Lykaios), pentru a sfîrs,i ca zeu
pur (Zeus). Avînd în vedere ca( în epoca homerica( nu se mai pa(stra amintirea zeilor
zoomorfi, tradit,ia zeului lup trebuie considerata( cu mult mai veche.
Relata(ri asema(na(toare apar însa( s,i la romani, pentru o perioada( evident mai tîrzie.
Este vorba de amintirea unei divinita(t,i numita( Luperkus (O. Gruppe, Grieschische
Mythologie, p. 204} s,i reprezentata( sub forma( de idol. In lega(tura( cu acesta este
amintita( o pes,tera( (Lupercal), în care era pa(strat idolul s,i o sa(rba(toare (Lupercalia),
în cadrul ca(reia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în pes,tera(. Cu ocazia acestui
sacrificiu, erau adus,i în fat,a altarului s,i doi tineri ca(rora preotul le atingea fruntea cu
cut,itul înros,it în sîngele victimelor sacrificate, ceea ce se considera( ca( amintes,te de
vechile sacrificii umane.
Lykos s,i Lupercus sînt particularita(t,i ale divinita(t,ii de origine totemica( (lupul).
Reprezentarea lui ca om îmbra(cat în piele de lup denota( preluarea atribut,iilor divine de
ca(tre unul sau mai mult,i conduca(tori ai cultului, care puteau fi regi (Lykaon), personaje
legendare (Ulf), ca(petenii de os,ti (Cynocephalii), demoni (Fenrir, Skoll, Hati) sau chiar zei
(Wodan, Bhava, Sarva) ² unii dintre aces,tia purtau chiar numele lupului. De cultul
lupului sînt legate toponime (Lykaion, Lykosura, Lupercal, Lykaonia, Lykia) derivate din
numele lui. Intr-un studiu mai recent au apa(rut zei-lupi (Zeus, Apollon, Artemis), care,
treptat, s,i-au pierdut atributul de lup. La greci avem atestate toate fazele : lup, om-lup,
zeu-lup, zeu. La romani surprindem prima fazã, în forma idolatricã, si a doua (lupoaica
legendarã), într-o forma( tirzie, mult prelucrata(, amintind totus,i s,i de faza a treia (a
nas,terii zeului din lup). La nordici nu mai apare tradit,ia lupului originar, dar sint bine
reprezentate fazele doi ai trei (ca s,i la indieni).
Zalmoxis, pe aceste coordonate spat,io-temporale se înscrie între fazele doi si trei. El era
considerat un muritor, care fusese
sclav (Herodot. op. cit, IV. 95) s,i ajunsese rege (Platon. Charmides, 157 a). Alt,ii îl numeau
însa( demon (Herodot, IV, 94) s,i chiar zeu (Strabon, VII, 3,5). Oscilat,iile nu denota(
neapa(rat inexactita(t,i. Provenind din epoci diferite, dar ulterioare secolului al V-lea î.e.n..
este posibil ca personajul Zalmoxis sa( fi suferit transforma(ri. Este posibil ca relata(rile sa(
se refere la personaje deosebite, care au tra(it in perioade diferite, aveau alte atribute, dar
purtau acelas,i nume dupa( cum erau relatate aceleas,i lucruri (ca despre Salmoxis) s,i
despre persoane cu nume diferite (Strabon. VII. 3. 11). Nici el s,i nici celelalte persoane n-
au ajuns însa( zei autentici, chiar daca( sfîrs,eau prin a fi numit,i astfel. Zalmoxis s,i
descendent,ii sa(i indiferent ca( erau considerat,i muritori, demoni sau zei erau preot,i ai
uneia sau ai mai multor zeita(t,i (Strabon. VII. 3,5) ale caror nume ne-au ra(mas însa(
necunoscute.
Faptul ca( Zalmoxis t,ine de faza a doua (om-lup) o dovedes,te numele sa(u. Salmos, care
apare si în varianta zalmos, este atestat la Porphyrius (secolul al III-lea e.n.) ca însemnînd
piele. (Porphyrius, Vita Pythagorae, 14-15). Termenul avea multe semnificat,ii înrudite
însemnînd s,i învelitoare, coaja(, scoart,a(, acoperis,, acopera(mînt în genere s,i al capului
în special, deci ca(ciula(, coif, etc (I. Duridanov. Ezikat na trakte, ÄZalmos"). El apare în
numeroase toponime vechi din sudul Greciei (Salmonion) pîna( în nordul îndepa(rtat
(Salmi, Salmela), dar s,i pe teritorii traco-gete (Salmydessos, Salmorude) s,i s-a ment,inut
aproape in aceeas,i forma( si cu acelas,i înt,eles în prusaca veche (salmis) s,i în lituaniana(
(salmas), (I. Duridanov. Thrakisch-dakieche Studien, I, p. 85). Partea a doua a numelui (-
xis) a fost pusa( în lega(tura( cu ra(da(cina indoeuropeana( ksey-, din care au derivat
cuvinte indoeuropene care înseamna( Ästâpîn, rege". (V. Georgiev. Trakite i technijak ezic,
p. 15). Deci Salmoxis ar însemna Ärege îmbra(cat în piele sau blana(", cum era numit s,i
Wodan (Manteltrager), cum erau reprezentat,i Lykaon, Bhava, Sarva etc, s,i cum apa(reau
lykantropii nordici în piele de lup sau de urs. Porphyrius amintes,te în lega(tura( cu
aceasta, faptul ca( lui Zalmoxis la nas,tere "i se aruncase deasupra o piele de urs".
Se poate conchide ca( Zalmoxis era un fel de preot-rege care slujea unui zeu asema(na(tor
cu Lykos, avind s,i el anumite atribute animaliere. In lega(tura( cu aceasta( funct,ie este
amintit s,i un munte (Cogaionon) s,i o pes,tera(. Muntele apare s,i în tradit,ia greaca(, ca s,i
pes,tera (ment,ionata( s,i la romani). Pes,tera apare la greci în lega(tura( cu nas,terea lui
Zeus pe muntele Ida.
Tot în lega(tura( cu Zalmoxis sînt amintite atribut,iile sale de interpret al fenomenelor

ceres,ti, de cunosca(tor al tehnicii sacrificiilor s,i al ceremoniilor pentru zei. (Porphyrius,
loc cit.) Sînt amintite sacrificii ale tinerilor (Herodot. IV. 94) ; un andreion (o casa( a
ba(rbat,ilor) (Ibidem, IV. 95) ca sediu al adept,ilor sa(i ; ama(nunt, care pare accidental,
ca( Zalmoxis era tatuat (Porphyrius. loc cit.) s,i în fine contribut,iile sale pe linie medicala(.
(Platon. loc cit.) Toate acestea sînt însa( atribut,ii ale unui preot-s,aman legate în mod
tradit,ional de obis,nuitele ritualuri de init,iere s,i trecere ale tinerilor în rîndul
ba(rbat,ilor. Zalmoxis poate fi comparat deci si cu personajele (legendare sau nu) despre
care se s,tie ca( aveau atribut,ii init,iatice.
Este vorba în primul rînd, de Epimenide Cretanul. Acesta era un preot al lui Zeus Idaios,
numele lui fiind legat de acelea ale curetilor si corybant,ilor (Diogeoes Laertios, Vitae
philosophorum, I. 10. 111). El însus,i, dealtfel era numit Äcuret" (Ibidem, I, 12, 115).
Izvoarele tîrzii îi atribuie chiar Äcontribut,ii teoretice´ în lega(tura( cu init,ierile în cultul
lui Zeus Idaios (E. Rohde, Psyche, p. 346). Datorita( unei întîmplari except,ionale s,i faimei
sale, el a sfîrs,it, ca s,i Zamolxis, prin a fi adorat ca zeu, ca(ruia i se aduceau sacrificii. (D.
Laertios, op.cit., I, 10, 114).
Despre Epimenide se spunea ca(. fiind trimis de tata(l sa(u dupa( o oaie ra(ta(cita( pe
muntele Ida, a intrat sa( se odihneasca( în pes,tera(, unde ar fi dormit însa( nu mai put,in
de 57 de ani. Inca( din antichitate se considera ca( Epimenide nu ar fi dormit în pes,tera(, ci
s-ar fi retras acolo, tra(ind în singura(tate. (D. Laertios. I. 10, 111). Viat,a în pes,tera( era
atribuita( s,i lui Zeus Idaios. Prin aceasta, abstract,ie fa(cînd de durata(, obiceiul retragerii
în pes,tera( pare sa( fi fost obis,nuit la preot,ii init,iatori (ca si în cazul lui Zalmoxis). Tot
despre Epimenide se spune ca utiliza jertfe umane (tineri) cu ocazia alunga(rii unor molime
(Ibidem, I, 10, 110), iar dupa( moarte s-a constatat ca( pielea lui era tatuata(. (H. Diels, Die
Fragmente der Vorsokratiker, Epimenide. 1, 2). Astfel de informat,ii erau relatate s,i în
lega(tura( cu Zamolxis. In fine, lui îi sînt atribuite s,i anumite concept,ii despre nemurire
(Porphyrius. 16²17), pe care se zice ca( le propova(duia si Zalmoxis dar care erau bine
cunoscute s,i celtilor s,i popoarelor germanice.
Pe aceasta( linie (a concept,iei despre nemurire) anticii au fa(cut lega(tura, ce-i drept
indirecta(, între Epimenide Cretanul s,i Zalmoxis. Personajul de lega(tura( a fost
Pythagoras din Samos. Intr-adevãr despre Pythagoras el însus,i init,iator al unei secte
religioase, s-a spus ca( ar fi fost init,iat în misterele lui Zeus Idaios, ca( ar fi fost deci pe
muntele Ida din Creta (loc. cit). Mai mult, ca( Äa coborît în pes,tera Idei împreuna( cu
Epimenide" (D. Laertios, VIII, 1, 3). Dar tot despre Pythagoras se spunea, ca( l-ar fi avut
ca sclav, pe Zalmoxis, pe care l-ar fi init,iat, la rîndul sa(u, în tainele nemuririi.
Herodot considera, pe buna( dreptate, incredibila( ultima relatare, pe motivul ca( Zalmoxis
ar fi tra(it cu mult,i ani înainte de Pythagoras, ceea ce s-ar putea afirma s,i despre
Epimenide. Importanta( aici nu este însa( cronologia, ci asema(na(rile frapante dintre
relata(rile de care dispunem în lega(tura( cu aceste personaje s,i, în special, maniera în care
acestea ajungeau sa( fie zeificate, ceea ce îndrepta(t,es,te atributele lor multiple de
muritori, demoni, preot,i s,i zei.
Vestigiile arheologice dovedesc ca( dacii dispuneau de anumite cunos,tint,e astronomice,

det,inute în mod firesc tot de ca(tre preot,ii init,iatori, pe care le foloseau într-un mod cu
totul original, ceea ce dovedes,te o veche tradit,ie. Aceasta face s,i mai pregnanta(
asema(narea dintre Zamolxis s,i Pythagoras, des,i orice influent,a este exclusa(. Acelas,i
lucru este valabil s,i despre restrict,iile alimentare, care au prilejuit, de asemenea,
apropierea celor doua( personaje. (Strabon, VII, 3. 5) dar care sînt în fond comune tuturor
asociat,iilor religioase primitive.
Celebra Äcasa( a ba(rbat,ilor" (andreion), cunoscuta( si la vechii greci, unde se aduna

Zalmoxis cu adeptii sa(i (Herodot IV. 95), este locul obis,nuit al init,ierilor pentru tinerii
ba(rbat,i (cunoscut la toate popoarele primitive), care, la ra(zboinicii celti (Avalon) s,i la
germanici (Walhalla) a devenit cu timpul un fel de paradis (des,i cu totul terestru). Celt,ii
aveau chiar si obiceiul de a trimite prin sacrificiu mesageri la zeu cum trimiteau s,i get,ii la
Zalmoxis, perioada fiind tot de patru ani (timpul petrecut de Zalmoxis în pes,tera(). Dar tot
la patru ani se t,ineau s,i sa(rba(torile Lykaia, în cinstea zeului lup acesta fiind de fapt
perioada cea mai potrivita(, pentru societa(t,i restrinse. de formare a unui grup relativ
numeros de tineri apt,i pentru init,iere. Ea reprezenta, totodata(, perioada necesara(
instruirii tinerilor în vederea probelor la care urmau sa( fie supus,i. Periodicitatea
olimpiadelor ±init,ial probe de trecere² s-a ment,inut tot la patru ani.
In felul acesta se ajunge la concluzia ca( toate datele de care dispunem în lega(tura( cu
Zalmoxis se întîlnesc într-o forma( sau alta s,i la alte personaje antice, ceea ce le-a permis
autorilor greci sa( faca( chiar legaturi directe între acestea. Analiza comparativa(
prilejuies,te s,i o încadrare a lui Zalmoxis într-o succesiune fireasca( a concept,iilor
religioase indo-europene. Zalmoxis a fost un preot init,iator (real sau legendar), poate chiar
personificarea funct,iei de preot init,iator, într-o perioada( în care tradit,ia totemica( a
lykantropiei (zooantropiei în genere) se ment,inea înca(. El era deci un fel de om-lup sau
urs (înves,mântat în piele de animal cum îl arata( s,i numele), ca s,i cei init,iat,i de el (care
se s,i numeau daci = lupi). Dar el a ajuns rege într-o perioada( cînd dispa(ruse credint,a în
animalul totem. El slujea unor zeita(t,i (probabil cu atribute animaliere) pe care nu le
cunoas,tem. Zalmoxis a sfirsit ca s,i ceilalt,i preot,i init,iatori prin a fi zeificat, dar nu a
reus,it sa( devina( un zeu autentic, fiind secondat de alt,i preot,i init,iatori cu aceleas,i
atribute. Spre deosebire însa( de aces,tia Zalmoxis, prin însus,i numele sa(u, ne amintes,te
înca( de propria sa descendent,a( zooantropica(. "c
Legendarul Kogaionc
c
c

" c
c
În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru
şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea
alături". KOG-A-ION înseamnă "Capul Magnificului", fiind şi denumirea getică a
Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de
"Sfinxul Românesc". Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi
decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS "Cerescul; Divinul". Evident, adăpostul
marelui preot era Peştera Ialomicioarei. Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare
numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-
Dobrosloveni, jud. Olt): HAR TIOS TINTONINOS INSUS TIKO IS DAKON KAND SIA
TIL KOGAION ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO Traducerea: Mare e Zeul,
întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion!
Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii! Din text se deduce că
«Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu
era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl
aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat
de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de
altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de
om sau modelat de natură, "Sfinxul" de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul
lui Orfeu, Domnul Nopţii. Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un
iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un
cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM
KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică
îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui
erou civilizator se observă o cruce. Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina
românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor
Sicul: "În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă
parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin
care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze
trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina
vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului,
pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu
soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre". Attys era doar varianta
traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN "Superbul;
Magul; Poetul", ION "Măreţul" sau I-ANA "Al Anei". Ultimele trei apelative se regăsesc
în bocetele Caloianului: Caloiene, Iene, Du-te-n cer şi cere Să deschiză porţile, Să sloboadă
ploile, Să curgă şi gârlele, Zilele şi nopţile, Ca să crească grânele! * * * Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torţele şi deschide porţile şi porneşte ploile! Amintindu-ne că Mainades
"Dansatoarele (sacre)" i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este
limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele
orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion "Capul Magnificului" i s-a mai spus şi AURU-
METTI "Drumul Celui Curat (Strălucitor)", de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei.
Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are
loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în
sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată
îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu
panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele
sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian,
Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat " ca să
plutească pe apă " sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte,
precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp,
printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte
de înmormântare, una dintre fete se face preot " Mainadele erau preotesele Soarelui! "
alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi
iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin
celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind: Caloiene, Ene! Cum ne curg lacrimile Să curgă
şi ploile, Zilele şi nopţile, Să umple şanţurile, Să crească legumile şi toate ierburile! Alte fete
îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face
pomană, timp în care e bocit din nou: Iene, Scaloiene! Tinerel te-am îngropat, De pomană
că ţi-am dat, Apă multă şi vin mult Să dea Domnul ca un sfânt, Apă multă să ne ude, Să ne
facă poame multe! A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele
ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat,
îl dezgroapă şi-l bocesc: Caloiene, Ene, Mă-ta te cată Prin pădurea deasă, Cu inima friptă,
arsă, Prin pădurea rară, Cu inima friptă, amară! Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o
fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie
ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după
aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună
toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-
SAMENOS "Grădina (Sămânţa) Magică"), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii
aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului.
Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la
casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu
ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana
Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau
Scaloian. Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi
Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă "călugăriţă"). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-
au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii. Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor,
Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN. Ca
Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul
viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul
copiilor români. Tot de la ION "Magnificul" provine şi titlul voievozilor români, ajuns
într-o epocă mai târzie IO.c
ARDEALUL
Râvnit ca o mireasa de toti câti au trecut
În pace sau în goana taioaselor copite,
Ardealul, prispa sfânta în care ne-am nascut,

Poftit de crai, de sabii, de furci si de cutite.
Cerut fara rusine ori smuls printr-un Diktat
Cum inima ai smulge cu ura si ocara
Ardealul, de-atâta durere sfârtecat
Acas'a fost si-atunci când l-am crezut afara.
Ardeal i-au zis parintii de multe mii de ani,
Ardealul este piscul de unde vine tara,
Ardealul - coasa ce secera dusmani,
Ardealu-i primavara, e toamna, iarna, vara.
Acolo, în tarie, sta-ntâiul nostru zeu:
Zalmoxis învatatul, cel bun, nemuritorul,
Acolo prin parânguri mai trece Prometeu
Încins cu foc din care se naste Tricolorul.
De-acolo curgem siruri spre sesuri euxine.
Prin vai, pe dealuri, pe râuri, peste punti.
Acolo plânge Sfinxul cu lacrimi carpatine
Si Dochia, mireasa, în rotitoare nunti
Se-arata-n alb, înalta, în visul unui mire,
Aduna crai la poarta, în pragul ei bogat.
Acolo Miorita se scalda în potire
Si codrii îi refuza pe cei ce ne-au tradat.
La Sarmisegetuza grâul n-a vrut sa arda,
Sta în hambar de piatra ca aurul curat.

În brazda de l-as pune, frumos ca o petarda
Ar rasari din pieptul celui ce l-a arat.
În muntii Orastiei se mai aud ciocane
Cum cad pe guri de sica, întoarse ca un arc.
Firul de iarba striga: Gelu, Barnut, Bogdane!
Si ei raspund: vin, Doamne, doar flinta sa o-ncarc!
Acolo rasarit-a întâi Limba Româna,
În Codicele sacru pastrat viu, la Ieud
Acolo, în Scrisoarea lui Neacsu înca suna:
"Ipac îti dau de stire. M-auzi? Eu te aud!"
Te-aud Ipac. Si astazi tii ochii pe hotare
Vrei pace-n asta tara, fratie între frati.
Pe stânci de cremeni sure, în dacice altare
S-aprind batrâne candeli: Carpati-s luminati!
Se lumineaza-n palii o vreme tutelara,
Un unic crez: Unire! Din adâncimi de ani
Curg râurile toate spre Dunare, si ara
Acelasi plug, mosia de daci si de romani.
Veniti copii în cete, sa-ntinerim Ardealul,
Cununa, stema sfânta pe frunte s-o purtati!
Din când în când, pe cremeni, înca necheaza calul
Lui Decebal; si ploua cu soimi decapitati.
De ce tot vor calarii aceste vechi morminte,

Înalte cât Ceahlaul, cât marea de adânci?
Carpatii nu-s de piatra ci sunt din oseminte,
Câti au venit sa-i calce stau toti în ei, pe brânci.
Ardealul ne e piscul de unde vine tara,
Le-o fi sau nu (totuna) vreunora pe plac
Ardealu-i primavara, e iarna, toamna, vara,
Ardealul e altarul, e sceptrul nostru dacc

c
cc c
c cccccc
Decebal cãtre popor
George Cosbuc
Viata asta-i bun pierdut

Cand n-o traiesti cum ai fi vrut.
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug in gatul tau:
E rau destul ca ne-am nascut,
Mai vrem si-al doilea rau?
Din zei de-am fi scoboratori,

C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos ingarbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori caine inlantuit.
Cei ce se lupta murmurand,

De s-ar lupta si-n primul rand,
Ei tot atat de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orisicand,
E planset in zadar!
Iar a tacea si lasii stiu!

Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Sa rada! Bunii rad si cad!
Sa radem, dar, viteaz rasad,
Sa fie-un hohotit si-un chin
Din ceruri pana-n iad!
De-ar curge sangele parau,

Nebiruit e bratul tau
Cand mortii-n fata nu tresari!
Si insuti tie-un zeu iti pari
Cand razi de ce se tem mai rau
Dusmanii tai cei tari.
Ei sunt romani! Si ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfant,
Zamolxe, c-un intreg popor
De zei, i-am intreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pamant
Caci ei au cerul lor!
Si-acum, barbati, un fier si-un scut!

E rau destul ca ne-am nascut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vanzator vandut
Sa iasa dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!

Voi bratele jurand le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-zei! Dar va ganditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii langa noi! c
TRIBURI DACICE
AGATÂRŞII
- Trib de origine iraniană, stabiliţi, cu mult înainte de sec. V îen în spaţiul intercarpatic
devine propabil cu timpul un trib dacic cu oameni "foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de
aur" ceea ce corespunde perfect bogăţiilor aurifere ale Daciei după cum menţionează
Herodot.
ALBOCENSII
- Trib de origine dacică fără îndoială, aflaţi în jurul oraşului Alboca din sudul Banatului de
azi. Au fost menţionaţi de Ptolemeu.
ANSAMENSII
- Trib dacic localizat pe Someş, în NV Transilvaniei. Este atestat pe inscripţii romane un
sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.
APPULII
- Numele neamului dacic aşezat în jurul oraşului Apulum. Sunt menţionaţi de textul antic
cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.
BIESII
- Trib de pe malurile Mureşului ce se învecinează la N cu piageţii, la NV cu burii şi la SV cu
sarmaţii. Sunt amintiţi de Ptolemeu.
BURII
- Puternic trib dacic, cu capitala la Argedava. Ocupau regiunea subcarpatică a actualelor
judeţe Vîlcea şi Arges. Stăpâneau imensele mine de sare de la Ocnele Mari şi căile de acces
spre Dacia transilvană, ceea ce le conferea o imensă putere militară, alături de o mare
responsabilitate. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
CALIPIZII
- Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Herodot şi Strabon.
CARPII
- Unul din cele mai mari şi importante triburi dacice ce a locuit la est de Carpaţi până la
Nistru. După unii cercetători, numele de carpi vine de la muntii Carpaţi, după alţii de la
indo-europeanul Kar="a lăuda" iar după alţii numele de Carpaţi vine de la carpi. Sunt
amintiţi de Iordanes, Aurelius Victor, diferite inscripţii din Dacia romană. Existenţa lor
mai este confirmată de faptul că unii împăraţi romani care i-au învins (Filip Arabul,
Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius şi Constantin cel Mare) şi-
au luat supranumele de Carpicus Maximus. Urme ale carpilor au fost identificate pe
teritoriul Moldovei, carpii lasând cel mai mare număr de tezaure monetare. Organizaţi
într-o puternică uniune tribală, carpii au dominat din punct de vedere politic, economic şi
militar atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile
barbare pătrunse în zona extracarpatică a României. După înfrângerea costobocilor de
către romani şi asdingi (170-172) carpii au fost cei mai puternici şi mai periculosi duşmani
ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie
singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Sunt atestate conflicte în anii 214-
238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318. În urma acestor conflicte, unii dintre
carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul
lor de baştină, alături de goţi, huni. De-a lungul existenţei lor, a asimilat numeroase culturi
fără a-şi schimba semnificativ cultura. Între carpi şi romani au existat şi unele relaţii
paşnice, fapt dovedit arheologic.
CARPIZII
- Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Ephoros.
CARPODACII
- Denumirea de carpodaci este interpretată de istorici în mod diferit : "daci amestecati cu
carpi", "daci de origine carpică", "daci în ţara carpilor", fiecare formulare oferă concluzia
că n-ar fi vorba despre o singură populaţie, ci despre două neamuri de aceeaşi origine
(dacă). Sunt menţionaţi de Zosimos în Istoria nouă : "Teodosius a respins pe sciri şi pe
carpodaci şi învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi să se întoarcă pe meleagurile
lor". V.Pârvan i-a identificat pe carpodaci cu carpii.
CAUCOENSII
- Trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul
spre apus din ţara secuilor". Caucoensii au fost vecinii de S ai costobocilor, locuind N
Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret pînă la Nistru. Sunt menţionaţi de
Ptolemeu.
CEIAGISII
- Trib aflat la S de potulatensi, adică în SV Munteniei şi SE Olteniei (cursul inferior al
Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
COSTOBOCII
- Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost
dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel
superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei,
afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor
prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la
Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se
impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice
antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a
fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând
până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu,
romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor
suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să
trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmati.
Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost
dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice.
Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei
popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost
adversari redutabili ai Imperiului roman.
COTENSII
- Unul din principalele neamuri geto-dacice. V.Pârvan îi localizează pe "enigmaticii
cotensi" în E Daciei, respectiv în S Moldovei. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu la sud de
ratacensi, caucoensi şi biefi.
CROBIZII
- Trib getic cel mai pobabil din Dobrogea, din jurul oraşelor Adina (între Constanţa şi
Mangalia), au fost conduşi de Isanthes, mentionaţi de Herodot, Ptolemeu şi de către
Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen) în cea mai veche menţionare a
populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
HARPII
- Trib dacic, ramură într-o anumită măsură (necunoscută) apropiată de cea a carpilor, au
locuit în sec. II-III e.n. la N de gurile Dunării, între Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte
despre un oraş din regiunea menţionată mai sus, numit Harpis. Prezenţa harpilor este
atestată şi de ceramica din regiunea specificată.
DAURSII ("dacii albi")

- Trib dacic din Dalmatia.
OBULENSII
- Trib getic localizat după izvoare vechi şi după cercetări recente în E Dobrogei, unde s-au
descoperit numeroase oraşe, posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este
menţionat de Ptolemeu.
OINENSII
- Trib traco-getic, localizat în E Moesiei inferioare, adică partea de V a Dobrogei centrale.
Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
ORDYSII
- Trib de pe malurile Argeşului.
PIAGEŢII
PIEDAVENSII
- Trib din V Munţilor Apuseni , "pie" însemna "duşman".
PIEFIGII
- Trib cu o certă origine geto-dacică au fost localizaţi de V.Pârvan în Câmpia munteană,
aproximativ în fostul judeţ Vlasca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent de
către R.Vulpe în special pe valea Argeşului, în jurul cetăţii Sornum. Corespund culturii
arheologice de tip Vîrteju-Bucureşti. Atât tribul cât şi capitala lor, sunt menţionaţi de
Ptolemeu. Începuturile lor pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, cînd
geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În
perioada imediat premergătoare lui Burebista, în uniunea de triburi getice din mijlocul
Munteniei, piefigii reprezintă dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin
ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.
POTULATENSII
- Neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat părţile de N ale Olteniei şi zona
deluroasă din V Munteniei. Corespund culturii arheologice de tip Adîncata-Mănăstirea din
a doua jumătate a sec. II îen. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.
PREDAVENSII
- Trib dacic, localizat la N de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri. Corespund
culturii de tip Toc-Chereluş. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu. Au ca perioadă de maximă
înflorire, sec. II-I îen.
RACATAII
- Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii.
RACATRIAII
- Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii care folosea cimpoaie.
RATACENSII
- Trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre Tîrnave şi Someş, mai nou în
platoul dintre valea Mureşului şi a Tîrnavelor. Corespund culturii Răduleşti-Hunedoara,
Aiud-Cugir şi Petelea. Sunt pomeniţi de Ptolemeu. Preced în timp momentul unificării
realizate de Burebista.
SACII
- Trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orasului Sacidava, la S de Axiopolis
(Cernavodă). Acest trib este menţionat de Aurelius Victor.
SARGETII
- Trib scitic getizat în V Mureşului şi pe Siret.
SIENSII
- Trib dacic care după calculele lui V.Pârvan, ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi
Buzău adică în partea de NE a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila.
Corespund culturii arheologice Dumbrăveni şi Inoteşti-Răcoasa. Sunt menţionaţi de
Ptolemeu. Siensii au jucat un rol deosebit în viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti
de pe coasta de vest a Mării Negre, încă din sec. III îen.
SUCII
- Trib getic care după ultimele cercetări a fost plasat în trecătoarea Succilor din munţii
Balcani. Se pare că de aici au emigrat în două direcţii stabilindu-se în două locuri şi
întemeind oraşele Sucidava: unul la Izvoarele (CT) şi unul la Celei-Corabia (OT). Sunt
menţionaţi de Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini şi de o inscripţie din vreme lui
Aurelian (Sucidava dobrogeană), de Procopius. Sucii din câmpia romănăţeană au fost
organizaţi într-un territorium Sucidavense, cei din Dobrogea au întreţinut relaţii strînse cu
elenii pontici, ceramica atestându-le prezenţa între sec. III îen-IV en.
TAGRII
- Trib getic localizat de V.Pârvan pe cursul inferior al Nistrului. Ptolemeu îi menţionează
"lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi".
TIRIZII
- Trib traco-getic localizaţi în capul Terizis la E de Balcic (Dionysopolis). Sunt menţionaţi
de Hellanicos, Photios, de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen)
în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi de către
Suidas. Ultimul ne spune că aceştia credeau în nemurirea sufletului, fapt care în corelaţie
cu descoperirile arheologice confirmă apartenenţa terizilor la neamul getic.
TYRAGEŢII - Trib de pe malurile Tyrasului.
BIBLIOGRAFIE:
1. GIURESCU C. Constantin, GIURESCU C. Dinu - ISTORIA ROMÂNILOR din cele mai
vechi timpuri până astăzi
2. PÂRVAN Vasile - GETICA
3. *** - MAGAZIN ISTORICc
PLANTELE MEDICINALE DACICE
În continuare, este prezentată o listă a plantelor medicinale dacice, după studiul

comparativ al mai multor surse, care compilează operele a doi mari botanişti antici, şi
anume, Dioscoride şi Pseudo-Apuleius. La fiecare plantă, sunt prezentate denumirile,
explicaţiile (dacă există), identificarea cea mai probabilă a plantei, prin denumirea
ştiinţifică şi cea populară românească, precum şi alte posibilităţi întâlnite în variatele surse
şi studii. Numele de plante, în mare măsură, sunt nume originale dacice, dar cu siguranţă
nu toate, multe dintre ele, fiind de împrumut, greşite din cauza transcrierii izvoarelor, etc.
Pseudo-Apuleius: AMALUSTA / AMOLUSTA / AMULASTA / AMULUSTA

Identificare probabilă:
Denumire ştiinţifică: Chamaemelum nobile
Denumire populară: Muşeţel
Alte posibilităţi:
Anthemis nobilis
Dioscoride: ANIASSEXE (ǱȞȚĮııİȟȑ)

Onobrychis are frunze lenticulare dar alungite, o tulpină lungă de douăzeci de centimetri,
floare purpurie, şi o rădăcină mică. Creşte în locuri umede şi ascunse. Planta poate dizolva
excrescenţele iar un decoct amestecat cu vin, vindecă urinaţia lentă şi dureroasă.
Amestecată cu ulei, se unge pe corp şi provoacă transpiraţia. Romanii o numesc opaca,
brichilata, lopta sau iuncinalis, iar dacii, aniassexe.
Identificare posibilă:
Denumire ştiinţifică: Onobrychis sativa
Denumire populară: Sparcetă
Onobrychis viciaefolia
Onobrychis christagalli
Hedysarum onobrychis
Dioscoride: APRUS (ǱʌȡȠȣı)

Xyris are frunze similare cu ale irisului dar mai lată şi mai ascuţită la vârf, lungă de
treizeci de centimetri. Are o floare purpurie, roşie în mijloc. Seminţele sunt similare cu
fasolea, rotunde şi roşii. Rădăcina lungă şi roşie este foarte ramificată şi este bună pentru
rănile la cap şi pentru fracturi. Amestecată cu o treime de oxid de zinc, o cincime, rădăcină
de centaur şi suficientă miere, scoate ţepuşele şi armele fără durere. Aplicată cu oţet,
vindecă edemele şi inflamaţiile. Rădăcina amestecată cu vin de stafide, dă o soluţie care se
bea în cazul convulsiilor, sciaticii, urinaţiei lente şi dureroase şi deranjamentelor
intestinale. Romanii o numesc gladiolus sau iris agrestis, iar dacii, aprus.
Denumire ştiinţifică: Iris germanica
Denumire populară: Stânjenelul
Iris indica
Iris congensis
Iris capensis
Dioscoride: APSINTION / APSINTIUM / ABSINTIUM (AȥȓȞșȚȠȞ)

Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar
sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă.
Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o
folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor,
inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la
reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la
calmarea astmului, rahitismului, herniei, cunvulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată
pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile
ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. Deasemenea curătă dinţii şi gingiile. În amestec cu
grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin
eficient din familia sa. Creşte în zonele montate, stâncoase şi cu climă mai blândă. Romanii
o numesc terrae malum, iar dacii, absinthium rusticum.
Denumire ştiinţifică: Aristolochia clematitis
Denumire populară: Pelinul de la ţară, mărul lupului sau cucuberţica
Aristolochia rotunda
Aristolochia longa
Pseudo-Apuleius: ARPOPRIA / ARYPA

Denumire ştiinţifică: Hedera helix
Denumire populară: Iederă
Hedera nigra
Dioscoride: ASA (Ǳı5)

Bechium, are şase sau şapte frunze foarte colţuroase, care cresc direct din tulpină. Ele sunt
albe în partea inferioară şi verzi în cea superioară. Tulpina are douăzeci de centimetri
înălţime. Floarea este de culoare galben, pal. Vara, floarea şi tulpina cad, ceea ce poate da
impresia, că acestea lipsesc cu desăvârşire. Frunzele sunt folositoare în cazul infecţiilor cu
streptococci. Planta uscată şi arsă dă un fum care, inhalat, vindecă tusea uscată. Dacă se
fierbe în apă şi se bea, provoacă expulzarea embrionilor morţi. Romanii o numesc
tussilago, pharpharia sau postulgo, iar besii, asa.
Denumire ştiinţifică: Tussilago farfara
Denumire populară: Podbal
Tussilago vulgaris
Ungula caballina
Becium bicolor
Ocymum grandiflorum
Ocymum abyssinicum
Ocymum filamentosum c
Dioscoride: BLES / BLIS (BȜȒı)
Blitum este consumată ca o legumă. Nu are proprietăşi curative. Romanii o numesc blitum,
iar dacii, bles.
Denumire ştiinţifică: Amaranthus retroflexus
Denumire populară: Ştirul
Amaranthus blitum
Amaranthus angustofila
Dioscoride: BUDALA (BȠȣįȐȜȜĮ)

Pseudo-Apuleius: BUDALA / CORRAGO
Denumire ştiinţifică: Anchusa italica
Denumire populară: Limba boului
Dioscoride: CAROPITHLA (KĮȡȠʌȓșȜĮ)

Catanace este o plantă cu frunze lungi, tulpină subţire şi şase sau şapte capete cu seminţe
roşii. Când se veştejeşte şi cade pe pământ, seamănă cu ghearele unei păsări moarte. Se
spune că este folostioare ca afrodisiac. Romanii o numesc herba filicula, datisca sau lovis
madius, iar dacii, caropithla.
Denumire ştiinţifică: Neidentificat
Denumire populară: Petala
Catananche caerulea
Catananche graeca
Hymenoema graecum
Hymenoema tournefortii
Ornithopus compressus
Dioscoride: COADAMA (KȠĮįȐȝĮ)

Denumire ştiinţifică: Potamogeton compressus
Denumire populară: Broscăriţă
Dioscoride: COTIATA (KȠĲȓĮĲĮ)

Agrostis are ramuri mici, pline de noduri, care se târăsc pe pământ, crescând direct din
tulpină. Frunzele sunt ascuţite şi au un gust dulceag. Sunt foarte hrănitoare pentru
animalele ierbivore. Rădăcina este folosită pentru tratarea rănilor. Decoctul este folosit în
cazul urinaţiei dureroase şi pentru a sparge pietrele renale. Romanii o numesc gramen,
assefolium, sanguinalis sau uniola, iar dacii, cotiata.
Pseudo-Apuleius: ANUPSE / ANUSPE
Denumire ştiinţifică: Panicum dactylus
Denumire populară: Pir gros
Stellaria holostea
Caryophyllus arvensis glaber flore majore
Agrostis alba
Agrostis palustris
Dioscoride: CRUSTANE (KȡȠȣıĲȐȞȘ)

Chelidonia are o tulpină înaltă de aproximativ treizeci de centimetri cu ramuri pline de
frunze azurii, fiecare frunză cu câte o floare. Sucul are culoarea şofranului, amar la gust şi
cu miros puternic. Rădăcina este deasemenea de culoarea şofranului. Sucul extras din
rădăcină, amestecat cu miere, îmbunătăţeşte vederea. Amestecat cu vin, vindecă icterul.
Rădăcina, frunzele şi fructele se culeg vara. Din ele se extrage suc, care se lasă la soare şi se
taie în bucăţele mici după uscare. Acestea dacă se mestecă, alină durerea de dinţi. Romanii
o numeau fabium, iar dacii, crustane.
Pseudo-Apuleius: MOPOP
Denumire ştiinţifică: Chelidonium majus
Denumire populară: Rostopasca sau iarba rândunelei
Dioscoride: CUCOLIDA / KYKOLIS (KȣԑȦȜȓįĮ)

Din fructul acestei plante se extrage un suc care se lasă la uscat şi apoi se depozitează.
Acesta poate trata icterul urinar. Romanii o numesc Apollinaris minor, herba ulticana,
opsaginem sau versicaria, iar dacii, cucolida.
Denumire ştiinţifică: Physalis alkekengi
Denumire populară: Păpălău sau lampion
Physalis halicacabum
Physalis francheti
Alkekengi officinarum
Halicacabum vulgare
Dioscoride: DAKINA (ǻȐԑȚȞĮ)

Limonium are zece sau mai multe frunze similare cu cele ale sfeclei, dar mai subţiri şi mai
mici şi o tulpină dreaptă ca a liliacului, plină de seminţe roşii cu gust stringent. Seminţele
sunt folositoare în cazul dizenteriei şi în cazul menstruaţiei excesive la femei. Creşte pe
câmpii. Romanii o numesc veratrum nigrum sau tintinabulum terrae, iar dacii, dacina.
Denumire ştiinţifică: Limonium vulgare
Denumire populară: Limba peştelui
Pyrola rotundifolia
Pyrola rotundifolia
Statice limonium
Statice maritima
Pulsatila vulgaris
Dioscoride: DIELIA / DIELIAM (ǻȚȑȜȚĮ)

Hyoscyamus este o tufă cu o tulpină groasă. Frunzele sunt late şi lungi, zimţate, negre şi
aspre. La tulpină, florile ies treptat ca la rodie, cu multe seminţe. Această plantă este de trei
feluri. Cele cu flori negre şi galbene, pot provoca delir şi somnolenţă, de aceea trebuie
utilizate cu grijă. Al treilea tip cu flori albe, este cea mai folositoare. În lichidul din seminţe
se zdrobec frunzele şi tulpina, masa rezultată, lăsându-se la uscat în soare. Peste bucăţi din
acest compus, se toarnă apă fierbinte, soluţia fiind foarte bună împotriva durerilor, în
special cele de urechi şi cele din timpul sarcinii. Deasemenea şi pentru dereglări
oftalmologice şi menstruaţii excesive sau febră. Dacă se fierbe ca şi legumele şi se mănâncă,
simţurile sunt profund dereglate. Romanii o numesc inanaoentaria sau appolinaris, iar
dacii, dieliam.
Pseudo-Apuleius: HERBA UACCINA
Denumire ştiinţifică: Hyoscyamus niger
Denumire populară: Măselariţa
Hyoscyamus flavus
Hyoscyamus albus
Pseudo-Apuleius: DIESAPTER / DIESEMA

Denumire ştiinţifică: Verbascum thapsus
Denumire populară: Lumânărică
Dioscoride: DIN (ǻȪȞ)

Acalyphe are două varietăţi. Una este sălbatică, mai ascuţită, cu frunze mai închise la
culoare, cu seminţe ca ale cânepei dar mai mici şi alta, cu seminţe mai subţiri şi mai puţin
ascuţite. Frunzele ambelor tipuri, frecate cu sare, sunt folositoare la muşcături de animale,
gangrene, diverse tipuri de cancer, ulcere, dislocări, tumori, inflamaţii ale glandei parotide,
panus şi abcese. Deasemenea se poate unge pe splină. Decoctul de seminţe este afrodisiac.
Dacă se mănâncă cu miere ajută la astm, pleurezie şi pneumonie. Decoctul de frunze se
foloseşte în cazul uvulei inflamate, prin gargară. Romanii o numesc urtica, iar dacii, din.
Denumire ştiinţifică: Urtica dioica
Denumire populară: Urzica
Urtica romana
Urtica vera
Urtica pilulifera
Urtica urens
Urtica maior
Urtica urens maxima c
cc c
c cccccc
Dioscoride: DOCHELA (ǻȠȤİȜ5)
Chamaepitys este o iarbă îndoită, târâtoare cu frunze groase lângă tulpină şi cu miros de
pin. Florile sunt subţiri şi galbene (sau albe). Un decoct din frunzele acestei plante, băut
timp de şapte zile cu vin, vindecă icterul. Decoctul, băut cu miere timp de patruzeci de zile,
vindecă durerile de şolduri. Este foarte utilă şi în cazurile de disfuncţii ale ficatului. Se mai
foloseşte şi împotriva inflamaţiilor aparatului urinar, iar dacă se amestecă cu miere, se
poate aplica pe piele pentru a trata herpesul. Romanii o numesc cupripum, iar dacii,
dochela.
Pseudo-Apuleius: NEMENPSA
Denumire ştiinţifică: Ajuga chamaepitys
Denumire populară: Tămâiţa de câmp
Chamaepitys lutea vulgaris
Teucrium chamaepitys
Ajuga chamaepitys
Dioscoride: DUODELA
Pseudo-Apuleius: DIODELA / DIODELANUS / DIOHELA
Denumire ştiinţifică: Achillea millefolium
Denumire populară: Coada şoricelului
Ambrosia genus
Dioscoride: EDERA (5įİȡĮ-ԑȚııȠȢ)

Denumire ştiinţifică: Hedera helix
Denumire populară: Iedera
Dioscoride: FITOFTETELA (ĭȚșȠĳșİșȑȜĮ)

Adiantumul are frunze foarte mici, zimţate la vârf. Ele cresc pe tulpina subţire, de culoare
neagră, înaltă de douăzeci de centimetri. Rădăcina este nefolositoare. Decoctul vindecă
astmul. Băută cu vin, poate sparge pietrele renale. Este utilă şi în cazul lăuzelor. Planta
nepreparată, poate fi frecată pe piele, unde se află muşcături de animale veninoase. În
amestec cu soda caustică, previne mătreaţa şi căderea părului. Creşte în zone mlăştinoase
şi în jurul zidurilor umede. Romanii o numesc cincinnalis, terrae capillus sau supercilium
terrae, iar dacii, fitoftetela.
Denumire ştiinţifică: Adiantum capillus veneris
Denumire populară: Părul fetei
Adiantum foliis coriandri
Herba capillorum-veneris
Dioscoride: GONOLETA (īȠȞȠȜ5ĲĮ)

Gonoleta are frunze similare cu măslinul, dar mai lungi, mai late şi mai moi. Cele mai joase
stau culcate pe pământ. Ramurile mici sunt drepte, zvelte, tari şi lemnoase. La capăt se
termină cu un buchet de frunze lungi, între care se află o sămânţă albă. Creşte pe terenuri
dificile. Decoctul de seminţe este folosit în spargerea pietrelor renale şi eliminarea lor prin
urinare. Romanii o numesc columba, iar dacii, gonoleta.
Denumire ştiinţifică: Lithospermum sativum
Denumire populară: Meiul păsăresc
Lithospermum majus erectum
Lithospermum officinale
Lithospermum tenuiflorum
Milium solis
Dioscoride: KERKERAFRON (KİȡԑİȡĮĳȡȫȞ)

Anagallis este un arbust cu flori albastre sau roşii, cu frunze mici în patru colţuri şi cu
fructe rotunde. Vindecă inflamaţiile şi ulceraţiile. Este folositoare şi în cazul dinţilor
sensibili. Amestecată cu miere, vindecă inflamaţiile ochilor. Este deasemenea folositoare în
cazul muşcăturilor de viperă. Se spune că, varietatea cu flori albastre opreşte prolapsul
perineului iar cea cu flori roşii îl provoacă. Romanii o numesc macia, iar dacii,
cerceraphron.
Denumire ştiinţifică: Anagallis arvensis
Denumire populară: Scânteiuţă
Anagallis mas
Anagallis phoenecea
Anagallis repens
Anagallis foemina
Anagallis coerulea
Corchoris olitorius
Lysimachia adoensis
Dioscoride: KINUBOILA / KINOBOILA (KȚȞȠȣȕȠȓȜĮ)

Denumire ştiinţifică: Bryonia dioica
Denumire populară: Mutătoare cu fructe roşii
Dioscoride: LAX
Andrachne sylvestris are frunze mici, late şi groase, asemănătoare cu cele ale măslinului.
Creşte în zone muntoase şi rareori în grădini. Din rădăcină, cresc mai multe tulpini roşii,
care se înclină spre pământ. Ele au un gust bun, sunt puţin lipicioase şi sărate. În amestec
cu grăsime de gâscă, vindecă umflăturile glandulare. Romanii o numesc illecebra sau
portulaca, iar dacii, lax.
Pseudo-Apuleius: LAX
Denumire ştiinţifică: Portulaca sylvestris
Denumire populară: Cucută
Portulaca angustifolia
Portulaca oleracea
Dioscoride: MANTEIA / MANTIA (MĮȞĲİ5Į)

Batusul este folosit la vopsirea părului. Decoctul este folosit împotriva diareei şi combate
menstruaţia excesivă. Frunzele, dacă se mestecă, combat absenţa salivei şi întăresc gingiile.
Frunzele pot fi aplicate pentru a reduce herpesul, ulceraţiile de pe cap, lăcrimarea ochilor
şi hemoroizii. Romanii o numesc sentis, some, rubus sau mora vaticana, iar dacii, mantia.
Denumire ştiinţifică: Rubus idaeus
Denumire populară: Zmeura sau mura
Rubus vulgaris
Rubus fructu nigro
Rubus fructiosus
Rubus plicatus
Dioscoride: MOZULA / MIZELA / MIZILA (MȩȗȠȣȜĮ)

Thyme este un arbust cu multe ramuri, cu multe frunze înguste şi flori mici purpurii.
Creşte de obicei în locuri stâncoase. Decoctul, combinat cu mierea este folosit împotriva
astmului, eliminarea viermilor intestinali şi uneori pentru avort. Aplicat în amestec cu vin,
combate durerea de şolduri şi mâncat cu carne, ajută în cazul vederii slabe. Romanii îl
numesc thymus, iar dacii, mozula.
Denumire ştiinţifică: Thymus serpillum
Denumire populară: Cimbrişor
Thymus angustifolius
Thymus glaber
Dioscoride: OLMA (5OȜȝĮ)

Această plantă are rizom târâtor, tulpină pătrată şi multe încrengături. Frunzele se află
răspândite în jurul ramificaţiilor. Are un miros puternic. Rădăcina este de grosimea
degetului. Rădăcina este folositoare, pentru eliminarea excesului de apă din corp, dar
dăunează stomacului. Frunzele şi tulpina, fierte, curăţă saliva. Rădăcina este bună în cazul
hidropiziei. Decoctul este folosit în cazul muşcăturilor de viperă. Frunzele sunt utile pentru
ameliorarea durerilor cauzate de arsuri şi muşcături de câine. Romanii o numesc ebulus,
iar dacii, olma.
Pseudo-Apuleius: OLMA / ELMAUOC
Denumire ştiinţifică: Sambucus ebulus
Denumire populară: Boz
Dioscoride: ORMIA / HORMIA (5OȡȝȚĮ)

Horminum este o plantă cultivată, cu tulpină pătrată şi înaltă de cincisprezece centimetri.
Are seminţe rotunde şi negre. Decoctul este considerat afrodisiac. Împreună cu miere,
vindecă ulceraţiile corneei. Dizolvată în apă extrage aşchiile. Se mai pot aplica frunzele,
pur şi simplu, sau sub formă de unguent. Romanii o numesc geminalis iar dacii hormia.
Denumire ştiinşifică: Salvia officinalis
Denumire populară: Salvie
Salvia horminum
Salvia pratensis
Salvia sclarea
Salvia sylvestris
Orminum sativum
Orminum sclarea
Orminum sylvestre
Orminum pratense
Orminum domesticum c
cc c
c cccccc
Dioscoride: PEGRINA (ȆİȖȡȓȞĮ)
Vitis nigra este o plantă căţărătoare, ce creşte pe copaci. Fructele cresc în mănunchi, verzi
la început şi negre când se coc. Rădăcina este neagră la exterior şi colorată în interior.
Tulpinile tinere sunt consumate ca şi legumele. Sunt folosite în cazuri de epilepsie, ameţeli
şi paralizii. Frunzele sunt folosite pentru tratarea rănilor de la gâtul animalelor de
tracţiune. Romanii o numesc oblamenia, batanuta sau betiscala, iar dacii, priadela sau
pegrina.
Pseudo-Apuleius: AURUMATI
Denumire ştiinţifică: Bryonia alba
Denumire populară: Mutătoarea cu fructe negre
Vitis nigra
Clematis sylvestris latifolia
Clematis vitalba
Viburnum gallorum
Ranunculus ficaria sau Tamus communis (?)
Dioscoride: POLPUM / POLTUM (ȆȩȜʌȠȣȝ)

Anethum este o plantă comestibilă. Decoctul filamentelor uscate şi a seminţelor creşte
secreţia de lapte şi combate balonarea. Uneori, este folosit pentru avorturi. Este folosit de
femei la îmbăiere în cazul problemelor ginecologice. Romanii o numesc anethum, iar dacii,
poltum.
Denumire ştiinţifică: Anethum graveolens
Denumire populară: Mărarul
Anethum hortense
Athenum selinum
Peucedanum graveolens
Pastinaca athenum
Dioscoride: PRIADELA (ȆȡȚĮįȒȜĮ)

v.Pegrina
Dioscoride: PRODIORNA / PRODIARNA (ȆȡȠįȓȠȡȞĮ)

Melampodiumul are frunze verzi ca şi cele întâlnite la spondylium, mai zimţate şi mai
închise la culoare. Tulpina este aspră, cu flori albe cu tente purpurii. Rădăcina este subţire
şi neagră, semănând cu ceapa. Creşte în zone aride. Este utilă în cazul epilepsiei, depresiei
şi paraliziei. Se picură în ureche în cazul deficienţelor de auz. Dacă decoctul se toarnă la
baza butucilor de vie, vinul va avea proprietăţi purgative. Romanii o numesc veratrum
nigrum sau saraca, iar dacii, prodiorna.
Denumire ştiinţifică: Helleborus niger
Denumire populară: Spânz
Astrantia major
Helleborus foetidus
Helleborus officinalis
Helleborus viridis
Veratrum nigrum
Dioscoride: PROPEDULA / PROBEDULA (ȆȡȠʌİįȠȣȜȐ)

Pentaphyllum are ramuri subţiri de douăzeci de centimetri lungime, pe care se află
seminţe. Are frunze asemănătoare cu ale mentei, cinci pe fiecare stem şi în foarte puţine
cazuri mai multe. Floarea este pală, alburie sau gălbuie. Creşte în locuri umede şi pe
malurile râurilor. Are o rădăcină roşiatică şi lunguiaţă. Decoctul redus la o treime prin
fierbere, calmează durerea de dinţi. Prin clătirea gurii, se opresc ulceraţiile, prin gargară,
se vindecă gâtul uscat iar dacă se bea, previne dezinteria, artrita şi sciatica. Rădăcina,
pulbere, fiartă în oţet şi aplicată, reduce efectele herpesului, reduce umflăturile, edemele,
anevrismele, supuraţiile şi conjunctivitele. Sucul de rădăcină, este util în cazul disfuncţiilor
de ficat şi a otrăvirilor. Frunzele, amestecate cu miere sau vin şi băute, sunt utile în cazul
febrelor recurente. Romanii o numesc quinquefolium, iar dacii, propedula.
Pseudo-Apuleius: PROPEDILA / POILA / CALLIPETALON
Denumire ştiinţifică: Potentilla reptans
Denumire populară: Cinci-degete
Potentilla alba
Potentilla hirta
Potentilla opaca
Potentilla pimpinelloides
Dioscoride: RATIBIDA (5ĮșȓȕȚįĮ)

Aster atticus are un stem lemons, cu o floare purpurie în vârf şi frunze aşezate în stea,
lunguieţe şi aspre. Pisate, ajută în cazul inflamaţiei de stomac, de ochi, de coapse şi în cazul
prolapsului perineului. Decoctul părţii purpurii a florii este util în cazul epilepsiei la copii.
Creşte printre pietre şi în locuri sălbatice. Florile lucesc noaptea. Ciobanii o folosesc în
amestec cu grăsime râncedă de porc, împotriva muşcăturilor de câini turbaţi. Romanii o
numesc inguinalis, iar dacii, rathibis.
Denumire ştiinţifică: Aster amellus
Denumire populară: Scânteiuţă
Aster atticus
Aster tripolium
Pseudo-Apuleius: RIBORASTA
Denumire ştiinţifică: Arctium lappa
Denumire populară: Brusture
Dioscoride: SALIA (ȈĮȜȓĮ)

Tragium alterum, are o rădăcină albă, care, mâncată, ajută în cazul dizenteriei. Toamna,
frunzele prind miros de capră, de unde vine şi numele, tragium. Creşte pe pantele abrute
ale dealurilor. Romanii o numesc comulaca sau bituensa, iar dacii, salia.
Denumire ştiinţifică: Dictamnus fraxinella
Denumire populară: Frăsinelul
Pimpinella tragicum
Polygonum bacciferum
Atriplex olida
Androsaemum foetidum
Hypericum hircinum
Dioscoride: SKIARE (ȈԑȚĮȡȒ)
Dipsacus este deasemenea o plantă ţepoasă. Are o tulpină înaltă plină de ţepi, cu frunze
care se închid pe tulpină ca şi la salată, câte două pe fiecare nod. În vârful tulpinii, se află
un cap lunguieţ şi ţepos, asemenător cu ariciul. Când se usucă, devine alb. Rădăcina acestei
plante, fiartă în vin până devine groasă, se foloseşte la tratarea fracturilor de fistule şi
perineu. Medicamentul, trebuie stocat într-o cutie de alamă. Romanii o numesc Buza lui
Venus, iar dacii, sciare.
Pseudo-Apuleius: SKIATE
Denumire ştiinţifică: Dipsacus laciniatus
Denumire populară: Varga ciobanului sau scaiul voinicesc
Dipsacus albus
Dipsacus fullonum
Dipsacus sativus
Dipsacus sylvestris
Dioscoride: SEBA (ȈȑȕĮ)

Acte, este un copac cu ramuri ca şi stuful, rotunde şi goale pe interior, alburii şi destul de
lungi. Trei sau patru frunze sunt aşezate în jurul stemului. În capătul ramurilor, se află
buchete de flori albe, cu miros puternic. Fructele sunt mici, rotunde, de culoare purpuriu
închis, cresc în ciorchine. Romanii îl numesc sambucus, iar dacii, seba.
Denumire ştiinţifică: Sambucus nigra
Denumire populară: Soc
Dioscoride: SICUPNOEX (ȈȚԑȠȣʌȞȠȑȟ)

Eryngium este o plantă cu ţepi. Frunzele noi se stochează şi se mănâncă ca şi legumele. Ele
sunt late, aspre şi aromate la gust. Când cresc, se transform în ţepi la capătul tulpinii, ţepii
fiind aşezati în formă de stea în jurul capului rotund. La culoare pot fi verzi, pale, albe sau
azurii. Rădăcina este lungă, lată, neagră la exterior şi albă în interior, groasă cât degetul
mare. Are un miros dulceag şi aromat şi creşte pe câmpii şi pe terenuri dificile. Este folosită
la provocarea urinării sau a ciclului menstrual, deasemenea, împotriva balonărilor.
Împreună cu vin, în cazul disfuncţiilor ficatului, în cazul muşcăturilor de animale
veninoase şi în cazul ingerării unei substanţe otrăvitoare. Rădăcina poate vindeca tetanosul
şi epilepsia. Romanii o numesc capitulum cardui sau carterae, iar dacii, sicuponex.
Denumire ştiinţifică: Eryngium campestre
Denumire populară: Scai
Eryngium vulgare
Pseudo-Apuleius: SIPOAX
Denumire ştiinţifică: Plantago lanceolata
Denumire populară: Pătlagina
Dioscoride: TENDILA
Pseudo-Apuleius: TANDILA / TANIDILA
Denumire ştiinţifică: Mentha piperita
Denumire populară: Mentă
Dioscoride: TULBILA / TULBELA (TȠȣȜȕȚȜȐ)

Această plantă are o tulpină cu colţuri, înaltă de aproximativ douăzeci de centimetri
înălţime. Florile sunt de culoare purpuriu pal. Frunzele sunt înguste şi lungi. Seminţele
seamănă cu cele de grâu, iar rădăcina are o suprafaţă fină. Cât este verde, se prepară
pulbere, care poate să închidă rănile şi să vindece ulcerele vechi. Decoctul este util pentru
sciatică şi atenuarea durerilor. Sucul, preparat cu miere, este foarte util în cazul maladiilor
de ochi. Poate fi folosit pentru a provoca avorturi sau în cazul stărilor generale de
slăbiciune. Romanii o numesc febrifuga sau herba multiradix iar dacii, tulbela.
Pseudo-Apuleius: SARSOZILA
Denumire ştiinţifică: Centaurium erythraea
Denumire populară: Potroaca sau fierea pământului
Centarium umbellatum
Dioscoride: TUTASTRA / TUTRASTRA / TRUTRASTRA (TȠȣĲȐıĲȡĮ)

Colocynthis are ramuri mici, cu frunze zimţate, care se întind pe pământ ca şi la castravete.
Fructul este rotund şi foarte amar. Acesta trebuie cules când începe să-şi schimbe culoarea.
Pulpa fructului este un bun dezinfectant. Seminţele pot fi fierte în miere diluată şi
amestecate cu salpetru de India sau smirnă şi transformat în pilule. Acestea pot fi folosite
la clismă sau ca şi supozitoare pentru sciatică, paralizie, colici, curăţarea intestinului sau
constipaţie. Sămânţa poate fi învelită în lut şi fiartă în oţet, lichidul rezultat, ameliorând
durerile de dinţi, prin clătirea gurii. Este foarte dăunător la stomac. Romanii o numesc
cucurbita sylvatica, iar dacii, tutastra.
Denumire ştiinţifică: Cucurbita pepo
Denumire populară: Curcubata sau titva
Citrullus colocynthis
Cucumis colocynthis
Pseudo-Apuleius: USAZILA / USUZILA / UTUTILA / AZILA / ADILA
Denumire ştiinţifică: Cynogglossum officinale
Denumire populară: Limba câinelui
Dioscoride: ZENA
Denumire ştiinţifică: Ciscuta virosa
Denumire populară: Cucută
Dioscoride: ZUOSTE / ZUSTE (ZȠȣȩıĲȘ)

Artemisia sau monoclonos, creşte pe litoral. Este un tufiş cu frunze mari şi aspre. Are un
miros dulceag. Este folosit ca uz extern, pentru a îmbăia lăuzele în vederea regenerării
aparatului genital, sau pentru a provoca avortul dacă este ingerat. Se mai foloseşte pentru
a sparge pietrele renale şi a regla disfuncţiile aparatului genital feminin. Romanii o numesc
salentia, serpyllum, herba regia, rapium, tertanageta sau artensia, iar dacii, zuoste.
Denumire ştiinţifică: Artemisia vulgaris
Denumire populară: Pelinul negru
Artemisia arborescens
Artemisia campestris
Artemisia latifolia
Artemisia monoclonos
Artemisia tenuifolia
Matricaria vulgaris
Matricaria parthenium
Pyrethrum parthenium
Parthenium matricaria
Chrysanthemum parthenium
Chrysanthemum vulgare
Tanacetum vulgare c
DACIA - LACRIMA ROMANILORc

#$%

#

Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi
descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi
descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.´ (Mihai Eminescu).
Pentru lumea antică, Dacia războinicilor temuţi din Carpaţi şi ai lui Zamolxis a fost, până
la cucerirea ei de către Traian, o ţară aspră, aproape de nepătruns, înconjurată de mister.
Nimeni nu ştia bine cine erau oamenii care locuiau în acea cunună de munţi. Le ziceau daci
sau geţi, iar grecii, care-i socoteau tracii "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" - spuneau
că Ares (la început a fost zeul viscolului) sau Marte, între ei se născuse. Ştiau însă că
această idee putea fi numai o legendă; pentru că alt zeu, mai mare şi mai puternic stăpânea
destinul acelui popor. Dacii credeau în ZAMOLXE. Şi Platon zice că Zamolxe îi făcea pe
acei daci nemuritori. Oamenii aceia - dacii sau geţii nemuritori - şi ţara lor, erau ermetici
pentru antici. Grecii se apropiaseră de ei numai pe ţărmurile Mării Pontice, fără să se
aventureze mult în interior. Romanii îi cunoşteau doar pe războinicii daci. Dunărea le
inspira teamă. Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub
leneşele stele ale polului getic - Getici sidera pigra poli-Martial (40-104 e.n.) evoca în
versurile sale imagini care fac aluzie la misterul şi primejdiile acestei ţări, unde, în acel
moment împăratul Domiţian cunoştea nenorocul armelor. Ţara de iernatice urse, cu
sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor: "Hiberna quamvis Arctos et rudis
Peuce Et ungularum pulsibus calens Hister " Obsesia războinicului get şi a fluviului temut,
pe care el îl trecea călare pe apa îngheţată, era în mintea tuturor şi apărea în scrierile
poeţilor şi în cărţi care vorbeau de acea lume barbară, vrăjmaşa romanului. Lucan, un alt
hispanic vorbise şi el de "barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, îşi pierde în
mare, sarmaticele unde şi inunda insula Peuce", despre neamurile sălbatice ce populau
ţărmul pontic, şi amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toţi cunoscut. Într-un
loc, în Pharsala sa, numele dacului, iberului şi getului se întâlnesc în acelaşi vers "Hinc
Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis". Versul acesta a fost interpretat de Isidor din
Sevilia ca un vaticiniu: Spania avea să fie invadată de geţi. Vaticiniu împlinit după cum
vom vedea. N-a fost vreo îndoială. Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Nu numai
Spania. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei. ]

Faptul concret se consumă, nu serveşte decât pentru o
povestire. Mitul e permanent şi chiar dacă ia forme nebănuite şi obişnuieşte să se ascundă
adevărul e prezent şi se proiectează asupra viitorului.
Ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginaţia
anticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care aşteptau sfârşitul iminent al
lumii, părea un lucru aproape sigur că de la Dunărea cu sălbatica Peuce avea să se
dezlănţuie cataclismul. Tot un hispanic, şi cel mai citit, Seneca, într-o pagină grandioasă
descrie înfricoşătorul spectacol al ³zilei fatale´ când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele
până la cer şi, într-un singur vârtej prăpăstios, ³va cuprinde o imensă întindere de
pământuri şi cetăţi´. O profeţie, între altele a lui Seneca. Avea să se împlinească nu prin
apele Dunării, ci prin violenţa goţilor, care - lucru straniu - cu numele geţilor cu istoria
acestora preschimbată în propria lor istorie şi cu zeul Zamolxe - nu cu zeul Walhalei -
aveau să răstoarne toată lumea antică şi să ajungă în vârtej până în Spania. Vaticiniul lui
Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu s-a îndoit niciodată! Cum să te îndoieşti de realitate,
când ea singură îşi ia sarcina să releveze mitul, al cărei secret l-a căutat fără odihnă în
Istoriile şi Etimologiile sale acest Isidor. Secretul ţării geţilor era, încă de pe vremea lui
Seneca, impenetrabil. Filozoful nu ştia să vorbească cu oarecare cunoştinţă decât despre
marele fluviu care încingea ţara şi despre cetăţile elenice presărate pe ţărmul pontic.
Despre rest, nimic mai mult decât faima temutei săgeţi getice şi aceea a ucigătoarelor
plante ale Dunării, din care se distilau sucuri pentru magia înfiorătoare a Medeei. Era însă
convins că acea ţară era bogată în pietre preţioase; ceea ce însemna altă magie. Pietrele
preţioase includeau puteri şi mistere. Atât se putea afla de la Seneca; şi nimeni nu ştia mai
mult. Dunărea îşi păstra bine secretele. Oameni se ascundeau în munţi - Daci, montibus in
haerent. Pădurile erau întunecoase. Acopereau acea ţară plină de primejdii. Pădurea
dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă
a mitului getic, invocat şi azi în formula magică, foaie verde, din cântecul popular. Romanii
cunoşteau acea pădure de departe, când se vedeau nevoiţi să o ocolească; sau mai de
aproape când, în întunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra
pădurii dacice ajungea până la Roma, şi de ea vorbeau poeţi şi cronicari, care notau
dezastrele petrecute acolo.
În anul 74 î.e.n., Caius Scribonius Curio, care îi învinsese pe dardani în Tracia, voia să-i
supună şi pe daci şi ajunsese până la Dunăre. Dar înspăimântat de pădurile pe care le
vedea s-a oprit. S-a întors din drum fără să facă război: Curio Dacia tenus venit, sed
tenebras saltuum expavit (Curio s-a întors din Dacia, înspăimântat de întunecimile
pădurilor sale) spune Florus. În altă împrejurare, Roma s-a emoţionat de moartea lui
Cornelius Fuscus, care se înmormântase cu toată legiunea lui în pădurea blestemată.
Martial scria epitaful prietenului său: ³Aici zace Fuscus. Lespedea nu se mai teme de
ameninţări duşmănoase. Umbra victorioasă a generalului stăpâneşte victorioasă pădurea
supusă´ Retorica poetului era mai mult decât tragică. Generalul pierise fără victorie. Fără
urmă. Înfricoşătoarea pădure nu se clintise. Rămânea mereu mută, întunecată, plină de
secretele ei. Pentru mintea anticilor era în toate acestea nu numai un mit care inspira
teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui,
ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor,
care-şi adora zeul pe culmi solitare, avea o ştiinţă a secretului, inviolabilă în aşa măsură
încât nici azi istoricii nu pot face o distincţie limpede între mitul şi istoria sa.
Acel zeu, deşi luminos rămânea ascuns. Nu i se cunosc altarele şi nici chipul. Potrivit unor
reguli magice, se figura nu persoana divină, ci principiul contrar şi învins, balaurul cu cap
de lup, care slujea şi apăra, deşi uneori se revolta şi se lupta cu Zamolxe în nori. Dacii
făcuseră din el stindard şi-l adorau, dar trăgeau în el cu săgeţile în nori când izbucnea
furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insignă şi de unităţi ale armatei romane şi a fost
adorat şi în Italia. Poate nu e lipsită de interes menţionarea ca Wulfila, apostolul goţilor,
capadocian de origine, deci trac, trimis în Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care
înseamnă lup. Un asemenea nume putea avea un înţeles tainic printre oamenii din acea
ţară. Zeul acestui popor îşi ascundea persoana în tot ce era legat de cultul şi numele său. Îi
ziceau Zamolxes sau Zalmoxis, iar mai târziu, cine ar crede? într-o inscripţie Jupiter
Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ îl trădează: ³Zeul din stâncă´
Siret zeu. Ieşise din Dacia, se substituise altuia şi era adorat între străini. Acest mod de a se
ascunde în nume, de a desena lucrurile printr-o apelaţie dublă sau multiplă (chiar dacă
uneori cuvintele sunt greceşti sau romane, pentru că numele adevărate rămâneau
necunoscute) este altă formă a ermetismului dacic: & ' () *
(
_
_ () ) () ) '

S-ar putea întemeia multe speculaţii, nu neapărat etimologice, asupra ambiguităţii dacice.
Asemenea încercări ar duce la recunoaşterea tendinţei tipice a dacului de a ascunde
propria-i personalitate şi pe aceea a lucrurilor ţării sale şi de a exercita asupra străinului
magia de străveche folosinţă a numelui care disimulează. Pe aceiaşi cale ajungem şi la mit.
Tot ce aparţine acelei ţări şi cunoaştem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte
severe, pentru a putea separa cele două planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate
chiar şi de istoricii cei mai scrupuloşi: planul real, al cunoaşterii directe, pe care au avut-o
mai limpede romanii prin războaie şi care se completează prin descoperiri arheologice.
Dacii şi Danubiul sunt numele exacte în acest plan. Apoi celălalt planul mitului propagat de
greci şi adoptat şi de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea
geţilor, cu Istrul sacru şi Caucazul, cu sălbatica Peuce, delta cu o mie de guri şi leneşele
stele ale polului getic. De la mit nu mai e decât un pas până la utopie. Iar aceasta e marea
creaţie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirată. Rădăcinile acestei utopii le găsim la
Homer, acolo unde poetul vorbeşte despre traci şi amazoane; origini mai precise aflăm la
Herodot care cunoscându-i pe geţi şi culegând despre ei ce spuneau greii de la Pont, i-a
zugrăvit în culori puternice stârnind imaginaţia, scriind cuvintele care, fie şi ele singure
puteau constitui temeiul unei utopii; ³cei mai viteji dintre traci´. Tracia era marea rezervă
de mituri: Orfeu, Dionysos şi între geţi Zamolxe. Mituri personificate. Deci cei mai buni
dintre traci, geţii de la Istrul sacru au ajuns şi ei poporul mit, dând naştere în imaginaţia
greacă unui mit paralel: amazoanele, femeile geţilor. Amazoanele şi geţii sunt mituri şi, în
acelaşi timp, utopii. Foarte asemănătoare între ele. Într-un straniu contrast, evocau
amândouă aceiaşi idee nostalgică a omului antic; o lume de vitejie sălbatică, de curăţire şi
dreptate. Asemenea lumi trebuie să existe, dar sunt secrete. se ascund în stânci înalte de
munţi necunoscuţi: în Marpersia Caucazului, amazoanele; şi în Carpaţii altui Caucaz, geţii.
Se pare că aceştia erau mai drepţi decât amazoanele. erau aspri şi inocenţi ³bunul sălbatic´
al anticilor. Horatiu ³Rigidi Getae´, Martial ³dacus puer´. Şi erau nemuritori. Herodot a
spus-o. Şi Platon. Şi alţii. Aceştia erau dacii, cu ţara lor, în momentul când Traian se
hotăra să cucerească acea ţară. Puţin mai înainte, imperiul suferise în Dacia o umilinţă
gravă. De victoria lui Domitian s-a scris cu amărăciune la Roma: fusese plătită cu un tratat
de pace care obliga pe romani să respecte Dacia şi contribuie la înarmarea ei cu maşini de
război, cu tehnicieni şi cu bani. Istoricii moderni, între ei Iorga, a încercat reabilitarea
împăratului, explicând că suma anuală plătită de imperiu nu era tribut, iar coroana pe care
împăratul o aşezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal şi reprezentantul lui în acea
împrejurare, nu încorona decât un rege clientelar. Aşa trebuie să fi fost fără îndoială. Dar
toate dovezile arată că Decebal nu aşa gândea. Siretul rege, care nu se lăsase văzut decât în
persoana fratelui său, continua să fie foarte primejdios în pădurile lui. Se înarma, primea
dezertorii şi fugarii romani, coaliza alţi barbari şi, după izvoare antice credibile, se punea
în legătură chiar cu partii de la Eufrat, acei parti despre care Lucan spunea că luptau cu
³arcuri getice´. Când i s-a părut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la
Dunăre, a dărâmat cetatea şi i-a gonit pe legionari. Violase tratatul. A fost poate motivul
pentru care Senatul a hotărât declararea războiului.
Anul 101. Sosise momentul lui Traian. Împrejurările sunt cunoscute, deşi faptele adevărate
rămân necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul,
viciat de retorică, nu inspira suficientă încredere. S-a crezut, mult mai mult, în
veridicitatea altei surse. Monumentală şi mai directă; reliefurile de pe Columna traiană,
considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai puţin în valoarea narativă a
monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renunţat să mai recurgă la acele
imagini ca la o cheie a realităţii. Reliefurile sunt, fără îndoială, foarte realiste. Dar nu e un
realism de fapte autentice, ci de imaginaţie realistă. Povestirea rămâne simbolică. Intervin
în ea elemente foarte exacte: insigne, veşminte, arme, câte un aspect tipic de arhitectură
sau detalii aluzive la peisajul şi la viaţa locală. E inutil să se caute altă realitate topografică
ori cronologică sau măcar o reprezentare completă a evenimentelor. Sculptorii coloanei îşi
cunoşteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul
roman aşa era, paradoxal: elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine.
Unica relatare autentică a acelor războaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. Nu
cunoaştem din el decât cinci cuvinte, păstrate de un gramatic: $ + &
, (apoi am plecat la Berzovia şi de aici la Aixi) - fragment din intinerarul
împăratului. Cele două localităţi s-au identificat, deşi urmele lor nu mai există, afară de
numele Berzoviei în acela al unui râu de azi. Era un drum care se îndrepta către inima
Daciei, către capitala însăşi, Sarmizegetusa. Necruţătoare precizie. Împăratul nu
pătrundea în pădurea dacică citându-l pe Herodot. Prin Comentariul său s-ar fi risipit
secretul acestei ţări. Dar e o fatalitate. Secretul a supravieţuit. S-a risipit comentariul
împăratului. Dacia, care se apărase prin pădurile ei. Prin impulsul sălbatic al oamenilor şi
prin mitul său, nu putea fi cucerită decât prin mijloacele drastice ale tehnicii militare şi
prin ingineri. Militarul şi inginerul sunt duşmanii mitului, tot atât sau chiar mai mult decât
istoricul, deşi şi unii şi alţii, fără să-şi dea seama, pot cădea pradă inamicului invizibil.
Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie să fim atenţi nu numai la faptul material, ci
şi la umbra care-l întovărăşeşte în celălalt plan. Traian pătrundea în Dacia cu tot realismul
său iberic dar el însuşi cum să se apere? nu se putea desprinde de ideile care trăiau în
spiritul alor săi. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a susţinut lumea antică
şi imperiul. Acei barbari erau duşmani ancestrali (tracii sunt la Troia inamicii aheilor:
Enea este un trac de la Dunăre, un dardan; amazoanele, femeile geţilor, luptă împotriva
grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mâna lui Ahile şi multe consecinţe grave decurg
din această faptă; iar grecii, care niciodată n-au pierdut conştiinţa adversităţii lor faţă de
acea lume barbară, aşezau umbra lui Ahile şi a celorlalţi eroi în alba Leuce, insula sacră,
acolo în ţara geţilor, în faţa sălbaticiei Peuce). Şi mai era ceva. O idee care lucra activ în
mintea contemporanilor, rezumând aproape toate miturile. Istoricii au semnalat ³spiritul
romantic´ al vremii, manifestat îndeosebi prin cultul frecvent dedicat figuri lui Alexandru
cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemănător celui lui Ahile. Se ştie cât de
puternică a fost sugestia lui asupra Romei şi cum unii împăraţi s-au gândit să strămute
centrul imperiului în Orient, ezitând între Troia lui Ahile şi Alexandria macedoneanului.
Nu e greu de recunoscut acest spirit în întreprinderile lui Traian. Împăratul nu a fost străin
de mituri. Ştia că Alexandru îi cunoscuse pe geţi şi că adusese jertfă Istrului sacru pe malul
fluviului. În apropierea aceluiaşi mal, Traian însuşi avea să fondeze o cetate a victoriei,
Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru
(care trece acum la celălalt nume al său, Danubiu), apare de la început pe Columna traiană
ca zeu al acelor locuri. Figura lui iese gigantică din ape pentru a-i proteja pe romani şi a
susţine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintâi umbră şi favorabilă din celălalt
plan. Întovărăşind faptul militar, simbolismul Columnei lasă să se vadă mai bine decât o
realitate exactă, inutil căutată, această alternantă aluzivă la cealaltă realitate, obscură,
ascunsă în păduri. Pădurea e prezentă pretutindeni, uneori indicată numai printr-un
arbore (atât de realist înfăţişat încât se recunoaşte specia) alteori compactă, legionarii
deschizându-şi drumul cu securea. Opera inginerului începuse. Poduri traversează râuri.
Ziduri se înalţă. Inginerii studiază terenul, măsoară înălţimea munţilor, se luau măsura
misterului. Necunoscutul se retrăgea pas cu pas, cu acei oameni îmbrăcaţi în cânepă
barbară, cu părul răvăşit şi privirea ameninţătoare. Ciocnirea armelor nu se va produce
înainte ca dacii să fi istovit toate mijloacele şireteniei. Într-o scenă apare un sol barbar, al
cărui mod de exprimare, simbolic, rămâne enigmatic. Dar împăratul nu se lasă amăgit de
ambasade.
Războiul începe pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Romanii trebuie să cucerească acel
pământ, palmă cu palmă, pătrunzând prin văi înguste pentru a lua munte cu munte şi a
urca până în culmi, unde dacii se agaţă cu înverşunare de fortăreţele lor. Sculptorii n-au
trecut cu vederea nici o cruzime fie barbară fie romană. Capetele înfipte în prăjini, pe
ziduri sunt elemente decorative ale acestui război. Într-o scenă călăreţii romani intră într-
un sat părăsit. Numai bătrânii se apără cu bâtele. Soldaţii ard casele. Soldaţii incendiază la
fiecare pas. Într-un alt relief, femei ard prizonieri. Îngrozitoare ură, care umple pădurea
de oroare. Femei cad captive (sora regelui) şi le vedem îmbarcându-se pe Dunăre, duse de
legionari. O bătălie stranie se desfăşoară în altă scenă. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri,
cu săgeţi, cu lănci şi spade. Se văd soldaţi romani căzuţi şi sunt semne că războinicii daci nu
se arătau slabi. Dar balaurii n-au fost credincioşi. O furtună izbucneşte în mijlocul bătăliei.
Blestem! Dacii părăsesc câmpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis. Mereu umbra
favorabilă romanilor; dacul retrăgându-se, agăţându-se de munţii săi. La sfârşit legionarii
iau şi ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indică unităţi care s-au ilustrat în
luptă. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au
luptat în acel război. Prima cădere a lui Decebal. Dureroasă nu însă fără speranţă. Se
încheie pacea. Anul 102. Traian se întoarce la Roma în triumf. Dacicus. În senatul roman
apar trimişii regelui învins, pentru actul de închinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e
declarat ³aliat al poporului roman ³Formula cea mai blândă de supunere.

Dacii în faţa Senatului din Roma şi cuvintele lor reînviau tot
mitul. S-au făcut portrete ale războinicilor daci şi s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica.
Dar în pădurile lui Decebal nu simţea aliatul poporului roman. )

Asemenea alianţe se rup. Regele n-a aşteptat mult. A atacat. Şi Traian
a luat încă odată drumul către Dunăre.
Anul 105. Acest al doilea război depăşeşte în proporţii şi adâncime pe cel anterior. Actul
dacilor era sinucigaş. Nu Decebal ci măreţia regelui dac se înfrunta cu împăratul. Totul în
acest război evoca planul profund. Mitul îl mâna pe învins ca şi pe învingător. Traian
recurge la tehnică şi la imaginaţie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor
construieşte podul de la Drobeta. Tragedia se desfăşoară sângeroasă şi obscură. O
urmărim în reliefurile Columnei până la actul final, care întruneşte poporul dac în jurul
regelui său, într-o luptă fără nădejde şi o sumbră comunicare a morţii. A doua cădere şi
ultima a Sarmizegetusei. Scenele sunt descrise cu putere şi măreţie. Sculptorii au ştiut să
degajeze simbolul şi i-au respectat pe învinşi. Apărarea vitejească e vizibilă. De pe ziduri
cad ploaie săgeţile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Într-un relief se înfăţişează un
monument de agitaţie între daci. O figură nobilă se ridică între toate, poate Decebal,
privind de pe ziduri, gravă şi nemişcată, către duşman. Ermetismul ei şi maiestatea sa
indică sentinţa. Vedem scena sinuciderii colective. Nobili şi preoţi beau împreună otrava.
Sculptorul s-a mărginit la detalii care exprimă cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea
regelui îi inspira o imagine spectaculoasă. Urmărit de călăreţi, regele se sinucide,
străpungându-se cu propria spadă înainte de a fi atins de mâinile duşmane. Îl vedem
îndoindu-şi genunchiul. Statura lui e gigantică. Murind, se reazămă de un arbore, în
pădurea lui. Decebal regele dac. Împăratul triumfă fără să învingă ceea ce ducea cu el acest
rege. În ultima scenă, apare poporul dac. Bărbaţi, femei, copii neprimind supunerea se
refugiază în pădure. Acea ţară e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din
acele mistere care nu se explică niciodată de ajuns prin mărturii concrete. Utopia getica
reînvie. Acum ţara se numeşte Dacia Felix. Inscripţii mărturisesc nostalgia faţă de acea
ţară şi de prestigiul numelui protector (un om se numeşte Desideratus în Dacia; pe malul
Adriaticii, la Zara o femeie se numeşte Dacia, un roman din Cartago se adresa într-o
inscripţie ³geniului dacilor´; un soldat îi invocă pe zeii şi zeiţele dacilor şi ale pământului).
Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpaţilor, turmele, grâul, bogăţiile visate ale
Daciei, stârneau încă imaginaţia. În Sarmizegetusa cea nouă, fundată de împărat, un
mozaic nu reprezenta întâlnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei în Carpaţi! Traian însuşi
contribuia la mit. În versurile lui Hadrian, îl vedem în Antiohia, cerând lui Jupiter Cassius
o victorie împotriva partilor la fel cu cea pe care o avusese împotriva geţilor şi oferind la
altar cornul de zimbru împodobit cu aur pe care geţii îl lăsaseră în mâinile lui: ³Jupiter
Cassius Traian din stirpea lui Enea, stăpânitorul oamenilor, către stăpânul nemuritorilor´.
Mitul Troiei se contopea cu mitul geţilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal,
marele invins. Învingătorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reînviază şi Zamolxe. La mai mult de
două secole după cucerire, în ³Cezarii´ împăratului Iulian, Traian îşi justifică viaţa în faţa
lui Jupiter: $*

- &

$ romanii se însărcinau ei înşişi cu apologia lui Zamolxe, de vreme ce
în Dacia numele împăratului, la început venerat, se ştergea puţin câte puţin din amintire,
până când se transforma într-un simplu cuvânt cu semnificaţie comună: troian, care poate
însemna un noian de nisip sau zăpadă, adus de vânt. Limba şi gândirea romană s-au plecat
legilor acestui pământ. Ca şi în Galia sau Spania. Păstrau aceşti daci, ideea trecutului lor,
mitul şi memoria eroilor lor? Inscripţiile nu pot spune mai mult, iar acei ţărani daci n-au
ştiut sau n-au vrut să scrie cărţi. Întâlnim cu relativă frecvenţă numele de Decebal şi pe cel
de Diurpaneus, un Aureolus dac şi întronat împărat, apoi un alt dac, Regalian din
Durostorum, militar merituos proclamat de trupe împărat despre care se spunea că
descinde direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoaştem istoria subterană,
mai adâncă, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei ³goţi´ ai lui Iordanes,
care în cântecele lor pomeneau cu veneraţie, ca de un strămoş, pe înţeleptul ) , preot
şi sfetnic al regelui Boruista, regele ³got´? Iordanes, el însuşi got, născut pe malurile
Dunării putuse să culeagă direct aceste informaţii. Aceste tradiţii dovedeau veneraţie şi
pentru Zamolxe şi pentru Diurpaneus! Cine puteau fi, pentru a reînvia mitul getic cu eroii
săi şi a-i face pe goţi să se numească geţi ei înşişi? Încă înainte de retragerea lui Aurelian,
provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigură. Dacii liberi, acei daci pe care i-am
văzut pe Columnă refugiindu-se în păduri, şi care rămăseseră în jumătatea ţării neocupată
de romani, se întorceau adesea în incursiuni. Erau cunoscuţi acum cu alte nume: Dacisci;
Carpi; Carpodaci; Carpogeţi! Au fost momente când neliniştea a ajuns la paroxism.
Inscripţii şi texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevărată furie dacică: $
,. O monedă prezintă figura alegorică a unei femei cu un stindard în mână pe
un fundal de munţi. După Aurelian, neliniştea se agravează. Aceiaşi oameni, acum
împreună cu goţii sau fără ei trec Dunărea ducând nesiguranţa şi înăuntrul frontierelor
imperiului. Dar perioada de maximă gravitate este la sfârşitul secolului al III-lea şi
începutul celui de-al IV-lea, când Roma, pierzându-şi autoritatea, imperiul este pe punctul
de a se dezagrega prin proclamaţii militare şi prin ascensiunea anarhică a provinciilor.
Rolul dacilor e primordial în acea mare criză care zguduie temeliile imperiului. *

& .

)
/0123
4
/5063

* # & .
& ' & ) 4
&

/ & .3 #7
4 Toţi sunt de origine umilă, ciobani sau ţărani şi - cu excepţia lui Maxentiu -
duşmani neîmpăcaţi ai oligarhiei din Roma. Ajunşi la purpura prin voinţa legiunilor, unii
dintre ei neînţelegând să pună piciorul în Italia decât ca duşmani, aceşti daci reprezintă în
istoria Romei un fenomen absolut unic şi revoluţionar: Sunt împăraţi antinomici ideii
înseşi a imperiului. În realitate, sunt cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducând la
Roma şi în Orient nu ideea de autoritate respectată până atunci, ci germenul dărâmării şi
voinţa instaurării unui alt imperiu. Între aceşti împăraţi, cel care prezintă personalitatea
cea mai puternică şi tenace, Galeriu, pare să fi avut toată conştiinţa vechiului dac, inamic
ereditar al Romei. Se cunosc prin mărturiile contemporane ale lui Lactantiu (comentate de
H. Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale şi
impulsul ireductibil care-l împingeau pe acel dac la violenţă împotriva imperiului căzut în
mâinile lui. Fiu din mamă transdanubiană, adoratoare a divinităţii munţilor şi dedicat el
însuşi acestui cult, care nu putea fi altul decât cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului
ieşit din acei munţi, unde viaţa ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertăţii barbare,
inamică oricărui imperiu. Ajuns cezar şi apoi împărat, fostul cioban, fidel credinţelor lui
strămoşeşti, originii lui sociale şi instinctul poporului său, îşi întorcea legiunile împotriva
Italiei, cu hotărârea - afirma Lactantiu - de a şterge până şi amintirea Romei, şi a fost pe
punctul - declara acelaşi autor creştin - să schimbe numele imperiului roman în cel de
imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului că părinţii şi
strămoşii lui Galeriu fuseseră supuşi censului, pe care Traian îl impusese ca pedeapsă
dacilor încăpăţânaţi în rebeliune. Problemă fatală a censului! Textul lui Lactantiu e ca un
ecou târziu al unor fapte pe care le cunoaştem şi din alte mărturii, cum e faimoasa
inscripţie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care între anii
52 şi 53 strămută în Moesia ³o sută de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii
sau regii lor, pentru a plăti tribut´. Două secole şi jumătate mai târziu, aceşti
transdanubieni erau stăpânii imperiului. Iar Galeriu, ridicat dintre ei, nu uitase. Textul lui
Lactantiu nu este poate o dovadă, în înţelesul concret al cuvântului; dar în acest caz e mai
mult decât atât: este mărturia unei conştiinţe tulburi în imperiu. Acest barbar era un dac.
Pusese cent asupra cetăţenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodată. E tocmai perioada
când, pe celălalt mal, goţii, care trăiau acum printre daci, începeau să se obişnuiască cu
ideea că erau geţi şi să celebreze în cântecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu şi pe eroii daci. Ce
contacte vor fi avut aceşti dacisci sau carpi sau carpodaci sau carpogeti cu goţii? Şi până la
ce punct a ajuns probabila lor simbioză, care se manifestă în acţiuni comune, în certuri şi
rivalităţi cunoscute prin unele mărturii? E evident că mitul getic răsare mai puternic decât
oricând şi că din ceaţa adâncă căzută atunci asupra acestor pământuri, încă o dată forma
lui războinică izbucneşte afară de hotarele getice.
Cu goţii acum ³geţi´ şi poate şi cu geţii acum ´goti´ va ajunge la Byzant, la Roma, va trece
în noua Galie fondată de goţi şi apărea pe vremea lui Orosiu, în Pirinei, legat de destinul
Spaniei. Orosiu, refugiat în Africa, anunţa, în cuvinte care sunt ca un strigăt, teribila
venire apropiata ³Getae illiqui et nunc Gothis´ şi izbucnea în invective împotriva acelor
barbari care în vechime le lăsaseră pe femeile lor - amazoanele - să pustiească lumea cu o
imensitate de cruzimi. Dar violenţa a trecut. Şi când goţii se stabiliseră şi întemeiaseră
Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el însuşi de sânge got, descoperea vaticiniul lui Lucan, şi
făcea istoria şi genealogia goţilor urcând până la geţi şi daci. E important de remarcat că
Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getică este o doctrină hispanică, derivată din
Lucan, din Orosiu şi din erudiţia imensă a autorului.
Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea ţării în care înflorea belşugul glorioasei
fecundităţi a poporului getic, era încă o formă a utopiei getice. Întâlnim ecoul ei în toată
literatura, în cronici oficiale, în prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spune
acestora că se trag din regii daci şi că şi-au luat numai numele de la ţara unde trăiesc,
fiindcă era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu şi Lucan, citate de Isidor pentru a
explica virtuţile geţilor se repetă de la un autor la altul şi servesc drept doctrină celei dintâi
nobilimi spaniole: ´Mortem contemnut laudato vulnere Getae´ /

3. Doctrina lui Zamolxe. Nimeni nu cunoştea acest nume în Spania.
Poate nici sfântul Isidor. Dar doctrina inspira. Şi oamenii care căutau moartea eroică şi se
bucurau de răni au fost mulţi şi au devenit castă. Când Iordanes a fost cunoscut în Spania
(sec. XIII) dacii au intrat definitiv în istoria şi genealogia poporului spaniol prin Historia
Gothica a venerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada şi prin a sa ³Cronica
general´ a lui Alfonso el Sabio. Goţii erau acum departe. Trăia după ei numai amintirea.
Dar rămăsese ideea şi o nostalgie eroică ce împingea poporul la războiul sacru, la
Reconquista. În vremea aceea, Cronica regelui înţelept trebuie să fi fost ca o biblie a
războinicilor şi cavalerilor. Multe frunţi nobile se vor fi plecat asupra întinselor pagini care
vorbeau de strămoşi din îndepărtata Dacia sau Gothia, despre Dunăre şi despre acel
enigmatic Zamolxen, de care ³povestesc istoriile că a fost minunat de înţelept în filozofie´
despre marele rege Boruista, ³care a luat pământurile germanilor´, despre învăţatul
Dicineo, sfetnic a lui Boruista şi aproape sfânt. Pe acesta mai ales îl admira regele don
Alfonso, şi explicându-i meritele, se străduia el însuşi să le imite. Iar Deceneu ³a schimbat
obiceiurile nu îndeajuns de bune pe care le aveau pe atunci goţii;
)

80

Şi după aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili şi mai
pricepuţi făcând din ei preoţi şi episcopi şi a pus pe unii dintre ei să înveţe teologia şi i-a
numit pileatos după numele de pileus cum se zice în latineşte la pălăria de cavaler; iar după
spusele învăţaţilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care îşi acopereau capul întocmai ca
şi cavalerii cu pălăriile lor´. Ştim bine cine erau acei pileatus la daci. Oamenii din popor se
numeau capillati. Aveau părul blond şi îl purtau descoperit, aşa cum îi descria Isidor pe
goţi; ³flavent capitibus intectis Getae´. Iar bunul rege Alfonso continua explicând şi istoria
amazoanelor, femeile goţilor. ³N-au fost aşa de rele cum s-a spus. Au părăsit vechiul lor
lăcaş din Amazonia şi trăiesc încă (pe vremea lui don Alfonso) în noua lor aşezare, pe
ţărmul Pontului între geţi în oraşul lor Tamer (Tomis-Constanta) şi se ocupă de meşteşugul
cavaleresc, astfel sunt tot aşa de nobile şi acum în mânuirea armelor ca şi pe atunci: iar din
pricina lor e numită acea ţară Feminia´. Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum două
nume pentru a o evoca: Dacia ubi et Gothia, după Orosius şi Feminia, după Iordanes.
A fost un mare vis în numele acestea care se confundau cu mitul şi istoria umplând lumea
de nostalgie. Alfonso el Sabio şi oamenii din vremea lui au trăit acel vis şi s-au inspirat din
el. Şi este aproape un miracol să îl cunoaştem în această formă din cronici venerabile,
scrise de arhiepiscopi şi regi ai Spaniei, necitite până azi de români. Un singur nume nu se
întâlneşte în Cronica regelui Alfonso unde e vorba de Dacia şi de istoria ei: cel al lui
Traian. Decebal, da se găseşte sub cealaltă denumire a lui, Diurpaneus. Se povesteşte
războiul lui şi despre victoriile asupra lui Domitian, şi nu e uitată nici nenorocirea lui
Fuscus. Traian îşi are capitolul său în istoria Romei. Iar acolo întâlnim aceste puţine
cuvinte care par să reflecte un text cunoscut din Dio Cassius; ³pe cei din Dacia şi din Scitia,
i-a cucerit prin bătălie şi a gonit din Dacia pe regele Decibalo şi a făcut ţara provincie a
Romei´. Atât. Nu mai mult. Era întâia dată când se făcea o asemenea menţiune într-o
cronică spaniolă, întâia dată şi elogiul lui Traian. Nici un cronicar anterior, de la Orosius
începând nu dăduse cea mai mică informaţie despre faptul că împăratul cucerise Dacia.
Neverosimila scăpare din vedere, care nu e lipsă de interes, ci umbră a istoriei. Mitul îl
ajungea pe împărat până în propria lui patrie. Traian era imperiul. Dusese acvilele Romei
la Dunăre şi triumfase în acea ţară. Dar miturile sunt indestructibile şi vindicative. Iar
imperiul se dărâmase prin loviturile oamenilor de la Dunăre. Sfântul Isidor celebrase
faptul: $

-
-

9

:

#;9'94 7<'%=*4%( -

#]'

Erau scoase din autori hispanici: Lucan,
Orosius, Seneca, sfântul Isidor şi, prin ei, de alţi autori antici. Jugul: bogăţia dacilor, cu
mulţimea de vite, pe malurile Dunării (sf. Paulin din Nola şi sf. Isidor). Săgeţile: săgeţi
getice (Lucan, Ovidiu şi aproape pe toţi anticii). Nodul gordian: mitul lui Alexandru
(imperiul) retezat de <> (sf. Isidor). Era clar şi elocvent. În stema acelor regi noi, care
pregăteau viitorul Spaniei, simbolul celebra naşterea lumii moderne pe ruinele celei antice.
Îl imaginase cel mai mare umanist spaniol: Antonio de Nebrija. Numele acestui umanist va
trebui să îl scriem în Panteonul patriei noastre. c
cc c
c ccc ccc
cccccIn anul 2006 s-au implinit 1.900 de ani de la moartea regelui dac Decebal, erou al luptei
de neatârnare a strămoşilor noştri, luptător neînfricat împotriva căderii sale sub jugul
legionarilor romani şi sub sceptrul unuia dintre cei mai mari prigonitori ai creştinilor,
Nerva Traian Augustus. În contrast, Ministerul Culturii a hotărât să dedice, naţional şi
internaţional, anul românesc 2006 ³personalităţii împăratului roman Traian, cuceritorul
Daciei´
Invadarea, jefuirea şi colonizarea Daciei (fie şi doar a 14% din teritoriul ei) au fost
rezultatul unei acţiuni de agresiune. Prin ³celebrarea unui invadator´ (indiferent care ar fi
numele acestuia) în locul logicei comemorări a luptei eroice de autoapărare, poporul român
transmite omenirii un grav şi complet eronat mesaj: acela că suntem un popor gata să
glorifice cotropitorii... şi pe un anticreştin. Urmând această logică, ce urmează?
Celebrarea lui Atila, a tătarilor lui Ginghiz Han, a lui Robert de Anjou, a lui Sinan Paşa, a
lui Baiazid, a lui Hitler şi de ce să nu ne întoarcem, ca în urmă cu câteva decenii, şi la
Stalin?!!
Presedintele Romaniei a declarat ca el ³nu este istoric´, dar ştie că ³de asta vorbim
româneşte, pentru că ne-am născut din unirea cu romanii´ (!!!) preşedintele a reiterat
astfel, involuntar, colosala confuzie cultivată vreme de peste două secole cu privire la
originea românilor şi a limbii române. Aprecierea eronată, lansată din raţiuni politice şi
impusă cu consecvenţă, a fost, iniţial, o armă prin care corifeii Şcolii Ardelene şi clerul
(iniţial de ³rit grecesc-ortodox´, dar devenit şi pe această cale ³greco-catolic´) au obţinut
unele drepturi politice şi sociale pentru români. Aceste avantaje se obţineau prin curtarea
cancelariilor europene catolice şi, mai ales, a Scaunului Papal, revendicând o ³înrudire
directă´ cu etnia a cărei tradiţie post-antică era reclamată de Vatican. În sprijinul acestei
revendicări se aduceau: 1. argumentul relativei asemănări dintre limba română şi latina,
cea dintâi fiind, pasămite, urmarea limbii legionarilor romani (?!) cantonaţi pe 14% din
teritoriul Daciei ³Pre-Romane´; 2. argumentul învingerii dacilor de către legiunile şi
cohortele romane, care a dus la sugestia stârpirii dacilor şi limbii dacice. Această limbă a
fost declarată ³necunoscută´ şi alungată cu nonşalanţă, fără nici un temei ştiinţific, undeva
în lumea idiomurilor estice, înghiţite de istorie. Chiar şi azi, în cercurile cele mai înalte ale
intelectualităţii româneşti circul legendar absurd al naşterii poporului român din
³căsătoria militarilor romani cu femeile dace rămase fără bărbaţi!´ continuă. Ştim, astăzi,
că întreaga teorie a ³derivării limbii române din latină´ (ca şi a derivării celorlalte limbi
europene ³romanice´!) este o flagrantă eroare, în pofida faptului că pe acest neadevăr a
fost construită o întreagă disciplină lingvistică: Romanistica. Mai toţi lingviştii de autentică
competenţă recunosc că ³limbile romanice´ ± inclusiv idiomurile latine care nu le sunt
precursoare, ci surori ale acestora ± au evoluat în mileniile III şi II î.d.Hr. dintr-o aripă
³romanică´, central şi est-europeană, dezvoltată din straturile mai vechi ale Indo-
Europenei şi Paleo-Indo-Europenei, vorbite de o populaţie aflată pe cursul mediu şi
inferior al Dunării, până în nordul Mării Negre. Deci, aceste iniţiale ³graiuri romanice´ au
migrat spre sudul şi sud-vestul european, aşa cum, din acelaşi centru, cu 2-3 milenii în
urmă, migraseră în toate cele patru vânturi fragmente de triburi care au dezvoltat, în timp,
toate celelalte ³limbi indo-europene´ din Europa şi Asia. Este o chestiune de elementară
logică recunoaşterea faptului că şi pe ³teritoriul de formare´ a rămas, constant, un nucleu
conservativ al caracteristicilor idiomului iniţial. Faptul că limba română veche (probabil
identică cu forma străbună a dialectelor aromâne), la o analiză mai atentă prezintă un net
caracter conservativ (de elemente lexicale, de flexiune şi fonologie) este un argument, în
ultimă instanţă, hotărâtor. Există acute premise pentru identificarea acestui idiom mai
vechi decât latina de pe Tibru, cu limba vorbită de întinsa populaţie geto-dacă (din
teritoriul actualei Slovacii până dincolo de Nistru), adică populaţia nordică şi nord-estică
din latura traco-pelasgilor balcanici. A atribui limba urmaşilor acestora limbii latinilor de
pe Tibru, înseamnă a ne întoarce la inepţiile dicţionarului lui Laurian şi Massim. Mulţimea
eterogenă a militarilor legionari ³romani´ în realitate nici nu vorbeau limba latină. De
pildă, principala legiune ³romană´ cantonată câteva decenii în inima redusului teritoriu al
³Daciei Felix´, era Legiunea a V-a MACEDONICA, formată din balcanici ³macedoneni´,
care vorbeau un dialect ³macedo-carpatic!´
"Anul 2006 marchează momentul aniversării a 1.900 de ani de la cucerirea Daciei de

către Traian, eveniment de importanţă capitală pentru formarea poporului român, cu
multiple conotaţii aniversare, printre care cele mai importante se referă la intrarea
teritoriului actualei Românii în ³orbis romanus´ (Corect: Orbis Romae, ori Orbis Romanii
sau, în ultimă instanţă, Orbis Romaniae!) şi începutul (!) primei comuniuni de limbă,
cultură şi civilizaţie europeană". Adevărul este că, înainte de a se consemna în istorie
³activităţi italice´ (de sorginte grecească, deci egeeană şi deloc ³europeană´!) există un
număr impresionant de ³culturi preistorice´ şi ³incipient istorice´ (vezi Cucuteni,
Gumelniţa, Cris-Starcevo, Hamangia, Vincea, L.B.K. etc.), respectiv din mileniile IV şi III
î.d.C., determinante pentru conturarea perimetrului ³indo-european incipient´, care se
află pe teritoriul geto-dacilor! Va sugerăm să studiati si sa comparati identităţile
cultural-constructive ale sanctuarelor de la Dealul Grădiştei - Sarmizegetusa - (probabil
legendarul Kogaion) cu monumentele megalitice de la Stonehenge, Westburz şi alte
revelatoare ³rude-străbune´ ale structurilor culturale profesate de geto-daci, cât şi
conexiunile tulburătoare dintre cultura geto-dacă şi culturile celte, germanice şi sarmatice
structural şi exclusiv europene! Ar mai fi de menţionat şi faptul că ³din teritoriul actualei
Românii´ doar 27% (iar din teritoriul ³nord-dunărean geto-dac´ doar 14%!) a fost
temporar sub ocupaţie militară şi comercială romană (sintagma ³Dacia Felix´ însemnând,
în perioada în care a fost formulată, ³Dacia cea rodnică´ şi, nicidecum ³Dacia cea
Fericită´, cum a tradus, partizan, Petru Maior!). În alte teritorii din ³orbis romanus´ ,
care au suferit o ocupaţie cu sute de ani mai lungă decât teritoriul geto-dacic (cum sunt,
spre exemplu, Britania - 400 de ani, Grecia - 641 de ani, Egiptul - 425 de ani sau Palestina -
325 de ani) populaţiile respective nici nu s-au ³mixat cu invadatorii´ şi nici nu şi-au
modificat limbile ancestrale! Ba chiar mai mult, în Italia, romanii nu au reuşit să creeze o
limbă unitară, existând azi, acolo, peste 1.500 de dialecte! Este cumva aici sugestia că
strămoşii românilor, care astăzi sunt gata să-şi celebreze invadatorii, jubilau la ideea
acceptării unui jug şi sistem social străin şi a uitării complete a limbii într-o perioadă
istorică atât de nesemnificativă, de 165 de ani?! Ce ne facem cu frecventele răscoale ale
³Dacilor Liberi´, ale Carpilor şi, în ultimă instanţă ale celor numiţi ³GOŢI´ de romani,
dar GAETI de istoricul Iordanes, care au determinat elocventa ³retragere aureliană´ peste
Istru, la 276 d.C.? De ce oare Dacii liberi, sosiţi pe teritoriile nord-dunărene părăsite de
romani, şi-au uitat imediat limba şi au început să vorbească latina? Sunt nevoit să propun
spre examinare, pro-domo, şi un alt aspect. Este astăzi un fapt bine stabilit că modificarea
credinţei populaţiilor nord-dunărene pe linia CREŞTINISMULUI nu a fost, în nici un fel, o
acţiune pre-medievală venită dinspre Roma (cum a fost, de pildă, cazul creştinării
triburilor maghiare în anul 1000), ci una pulsând dinspre sudul bizantin. Spaţiul social
daco-get premedieval reprezintă un loc de pivot în procesul creştinării europene. Avem
astfel arianismul, al cărui adept a fost episcopul Wulphila (un ³moesian sud-dunărean´
genial, considerat de unii istorici a purta un nume neaoş, doar alterat de scriitura
latinizantă: ³Vulpil´!!). Avem cei patru bine cunoscuţi mucenici dobrogeni, episcopiile
³dunărene´ menţionate de condeie ecleziastice de primă mână, ³mănăstirile´ ulterior
ortodoxe din nordul Dobrogei (Cocoş etc.). Toată această ³orbis´ a credinţei a pătruns
dinspre sud şi cu relativă uşurinţă.
c
c
c

Dacii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dacii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ccc

Trebuie subliniat ca si la epoptii în zalmoxianism calatoriile de studii erau relativ curente,

O explicatie la aparitia aceastei incredibile liste de reformatori si reforme, ar putea fi cele

Caracteristicile mentionate confera locului o trasatura de "sacralitate", dar mai ales

Literatura îi atribuie sensuri simbolice, de figură aurorală a spaţiului mitic românesc. În

În poemul Gemenii apare ca zeu al armoniei, însoţit de lună şi soare:

În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,

_   

Motto: "Din Zei de-am fi scoboratori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos ingarbovit,

Dar nu-i totuna Leu sa mori,

(George COSBUC: "Decebal catre popor")

In perioada secolului I A.D. spatiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de

Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a

La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua urmatoare

Traian intareste linia Dunarii cu efective militare.

Si daca inrobirea, injosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le

- a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, patrunzand in Masivul

- a treia coloana, condusa de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula,

Era adanc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se

Genetic,trebuie pornit de la faptul indiscutabil ca totemul vechilor arieni era lupul.Dovada

Intreaga zona daco-geto-tracica,din Macedonia pîna in Panonia si nordul Pontului

Focarul mitologiei grecesti l-a constituit regiunea Elis,locuita în vechime,dupa traditie

Tot în lega(tura( cu Zalmoxis sînt amintite atribut,iile sale de interpret al fenomenelor

Vestigiile arheologice dovedesc ca( dacii dispuneau de anumite cunos,tint,e astronomice,

Celebra Äcasa( a ba(rbat,ilor" (andreion), cunoscuta( si la vechii greci, unde se aduna

Râvnit ca o mireasa de toti câti au trecut

În pace sau în goana taioaselor copite,

Ardealul, prispa sfânta în care ne-am nascut,

Cerut fara rusine ori smuls printr-un Diktat

Cum inima ai smulge cu ura si ocara

Ardealul, de-atâta durere sfârtecat

Acas'a fost si-atunci când l-am crezut afara.

Ardeal i-au zis parintii de multe mii de ani,

Ardealul este piscul de unde vine tara,

Ardealul - coasa ce secera dusmani,

Ardealu-i primavara, e toamna, iarna, vara.

Acolo, în tarie, sta-ntâiul nostru zeu:

Zalmoxis învatatul, cel bun, nemuritorul,

Acolo prin parânguri mai trece Prometeu

Încins cu foc din care se naste Tricolorul.

De-acolo curgem siruri spre sesuri euxine.

Prin vai, pe dealuri, pe râuri, peste punti.

Acolo plânge Sfinxul cu lacrimi carpatine

Si Dochia, mireasa, în rotitoare nunti

Se-arata-n alb, înalta, în visul unui mire,

Aduna crai la poarta, în pragul ei bogat.

Acolo Miorita se scalda în potire

Si codrii îi refuza pe cei ce ne-au tradat.

La Sarmisegetuza grâul n-a vrut sa arda,

Sta în hambar de piatra ca aurul curat.

Ar rasari din pieptul celui ce l-a arat.

În muntii Orastiei se mai aud ciocane

Cum cad pe guri de sica, întoarse ca un arc.

Firul de iarba striga: Gelu, Barnut, Bogdane!

Si ei raspund: vin, Doamne, doar flinta sa o-ncarc!

Acolo rasarit-a întâi Limba Româna,

În Codicele sacru pastrat viu, la Ieud

Acolo, în Scrisoarea lui Neacsu înca suna:

"Ipac îti dau de stire. M-auzi? Eu te aud!"

Te-aud Ipac. Si astazi tii ochii pe hotare

Vrei pace-n asta tara, fratie între frati.

_

#$%