Ciocoii vechi si noi

Integrat in perioada postpasoptista a evolutiei literaturii romane, Nicolae Filimon (1819-1865), este
creatorul primului nostru roman tipologic - „Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici mananca"
(1863); pe buna dreptate, aceasta lucrare a fost considerata „cap de serie din care se trag toate
romanele de tip social ce-si nutresc substanta din ascensiunea arivistilor si prabusirile claselor vechi"
(Serban Cioculescu).
d7k2610dt13loz
Tema romanului o constituie destinul arivistului Dinu Paturica, proiectat pe fundalul societatii
bucurestene din prima jumatate a veacului al XlX-lea.
Aceasta tema face din „Ciocoii vechi si noi..." romanul unei energii pusa in slujba parvenirii.
in final, parvenirea este ratata, destinul lui Paturica ilustrand dictonul „Fortuna labilis" (Norocul este
schimbator).
Titlul romanului este alcatuit din doua segmente:
Prima parte („Ciocoii vechi si noi") numeste cele doua ipostaze ale ciocoiului, pe care scriitorul intentiona
sa le prezinte: „de la ciocoiul cu anteriu si calamari la brau al timpilor fanarioti, pana la ciocoiul cu frac si
manusi albe din zilele noastre ".
in roman apare numai prima categorie (ciocoii vechi), a doua urmand sa fie prezentata intr-o a doua
parte a romanului (care nu a mai aparut).
Titlul mai cuprinde si un proverb popular („... sau Ce naste din pisica soarici mananca"), ilustrand ideea
ca patura ciocoilor „naste" mereu alte exemplare care ii perpetueaza insusirile.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei
actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are o intriga complexa si personaje numeroase.
Care ar fi atributele care incadreaza „Ciocoii vechi si noi..." in seria romanelor traditionale?
Este o lucrare epica in proza, de intindere mare, a carei actiune se desfasoara in medii sociale
diverse. Lumea infatisata este verosimila, iar timpul este cronologic si obiectiv (caracteristici ale
romanului traditional*).
Din punct de vedere compozitional, „Ciocoii..." cuprinde 32 de capitole; titlurile acestora au, uneori,
caracter rezumativ („Confidentele"), alteori infatiseaza realitatile vremii („Teatrul in Tara Romaneasca")
sau indica numele personajelor pe care autorul le prezinta prin bogate portrete („Dinu Paturica",
„Postelnicul Andronache Tuzluc").
Actiunea propriu-zisa este precedata de o „Dedicatie" si de un „Prolog", in care autorul face, in tonuri
muscatoare, portretul ciocoiului.
Desi titlul indica intentia scriitorului de a infatisa doua categorii de ciocoi, romanul o prezinta doar pe cea
dintai; partea a doua a lucrarii (in care utrnau sa apara „ciocoii noi") nu a mai fost scrisa.
Faptele narate se ordoneaza pe doua planuri antitetice care se intretaie:
primul infatiseaza ascensiunea uluitoare a lui Dinu Paturica, tanar ambitios si lipsit de simt moral, care
va reface, in linii generale, destinul stapanului sau Andronache Tuzluc. in jurul celor doi protagonisti se
grupeaza celelalte personaje negative ale romanului;
al doilea plan (mai putin consistent) se incheaga in jurul personajelor oneste (banul C., Maria,
Gheorghe) pe care soarta ii rasplateste, in final, cu demnitati si fericire.
Intriga actiunii (dorinta de parvenire a lui Dinu Paturica) este numai aparent simpla; in realitate,
aceasta reliefeaza o energie care ar fi trebuit sa triumfe, personajul devenind o oglinda in care se reflecta
toti arivistii care i-au urmat (de la Tanase Scatiu si pana la Stanica Ratiu).
In romanul traditional, au prioritate faptele, intamplarile (in detrimentul analizei), iar perspectiva din
care sunt privite acestea este una singura: cea a naratorului omniscient.
Universul operei:
Subiectul romanului ar putea fi prezentat pornind chiar de la primul episod al textului, in care autorul
fixeaza timpul actiunii („intr-o dimineata din luna lui octombrie, anul 1814") si ii face portretul lui Dinu
Paturica („un june de 22 de ani ), surprins in timp ce astepta „in scara caselor marelui postelnic1
Andronache Tuzluc".
Scara bogatei case a lui Tuzluc, constituie imaginea simbolica a destinului celor doua personaje: stapanul
(aflat „sus" in ierarhia sociala in care-si castigase un loc bun, prin intrigi, linguseli si hotie) si sluga
(aflata „jos", dar care va lua locul celui dintai): „Nu trecu mult si se auzi pasii cei lenesi si gravi ai
Marelui Postelnic, ce cobora scara cu o cadenta simetrica" .

Deocamdata, Dinu Paturica sosise la curtea lui Tuzluc, aducand si o scrisoare de recomandare din partea
tatalui sau, Ghinea Paturica (fost vataf de curte in slujba postelnicului); tanarul era imbracat modest si
solicita, cu voce „lanceda", un loc de slujitor in casa boierului.
Acceptat de bogatul fanariot, junele aspirant la boierie devine „ciubucciu" al lui Tuzluc, noua functie fiind
cat se poate de potrivita pentru a castiga, printr-o prefacuta umilinta, increderea stapanului sau.
Cum Paturica nu stia decat sa scrie si sa citeasca (adevarata lui „stiinta" fiind torturarea taranilor), el se
instruieste la Scoala Domneasca, invatand „cu o silinta extraordinara" limba greaca; in acelasi timp, se si
perfectioneaza in arta prefacatoriei (citin-du-1 pe Machiavelli), astfel incat, in curand, boierul il va con-
sidera „cel mai credincios si devotat dintre servitorii sai".
Nu peste multa vreme, fanariotul il va trimite pe Paturica s-o supravegheze pe chera Duduca (frumoasa
intretinuta a postelnicului); cu ajutorul acesteia, ciubucciul il inlatura, prin intrigi, pe vataful de curte
Gheorghe Serdarul, luandu-i locul. Prin dobandirea acestei functii, nimic nu mai stavileste intelegerea
incheiata intre Paturica si Duduca (de a-1 ruina pe Tuzluc); in aceasta actiune, este antrenat si chir
Costea Chiorul (un negustor la fel de necinstit).
In „urcusul" lui Paturica, se mai retine si momentul unei „cercetari" pe care el o face la mosiile stapanului
sau, actiune abil condusa, la sfarsitul careia, Dinu se alege cu doua sute de pungi de galbeni (mita de la
arendasi, pentru a „inchide ochii" la faradelegile lor).
Tuzluc insa nu observa nimic, fiind ocupat cu schimbarea statutului sau de venetic; ravnind sa intre in
clasa boierilor autohtoni, el o cere in casatorie pe Maria (fiica banului C), dareste respins.
Incetul cu incetul, profitand de lancezeala si de lenea fanariotului, Paturica ii mananca averea, apoi se
casatoreste cu Duduca. Aceasta ultima lovitura (relatata in capitolul „ O scena dramatica") ii provoaca
postelnicului un atac de apoplexie. Bolnav, sarac si cu mintea ratacita, Tuzluc va fi ingrijit datorita banilor
pe care Gheorghe (fostul lui vataf de curte) ii plateste in acest scop. Ajungand in „varful scarii", printre
cei foarte bogati, Paturica isi doreste si puterea politica; astfel, profitand de sosirea in tara a lui
Alexandru Ipsilanti, ciocoiul il ajuta provocand o rascoala in tabara lui Tudor Vladimirescu si cauzand
astfel asasinarea conducatorului pandurilor.
Rasplata o constituie functia de ispravnic2 al judetelor Prahova si Sacuieni.
in aceasta postura, ajutat de oamenii sai nelegiuiti, Paturica ii aduce la disperare pe tarani; striviti de
povara darilor, ei merg „ cu rogojina aprinsa in cap si cu jalba-n protap", la noul domnitor (Grigore Ghica
al IV-lea).
Paturica este aruncat intr-o ocna parasita unde-si va trai ultimele zile; aici, afla ca Duduca si-a parasit
copiii, fugind cu un turc (ulterior, acesta o va arunca in Dunare, pentru infidelitate).
Finalul este moralizator (in sensul ca personajele demonice sunt pedepsite, iar cele angelice - rasplatite
de soarta) si romantic: pentru ultima oara, Tuzluc si Paturica se „intalnesc", atunci cand carutele care le
duceau ramasitele pamantesti la cimitir, se intretaie pe o strada; locul ales (in fata pravaliei lui Costea
Chiorul) li—1 alatura pe necinstitul negustor, pe care oamenii domniei tocmai il tintuiau de urechi, fiind
declarat falita
Al doilea plan al romanului urmareste rasplata pe care viata i-o ofera lui Gheorghe: acesta ajunge „din
opincar, mare spatar" si se casatoreste cu Maria.
O alta caracteristica a romanului traditional consta in preferinta autorului pentru personaje
reprezentative, de multe ori, tipice.

Nicolae Filimon (1819-1865) este primul scriitor realist din literatura romana, introducand descrierea
exacta a unei epoci si a caracterelor ei, guvernata de un principiu moralist, potrivit caruia binele invinge
raul. Desfasoara mai intai activitate publicistica si de cronicar muzical, abia catre sfarsitul vietii
orientandu-se catre literatura, cu lucrarile "Escursiuni in Germania
meridionala" (1858), "Friedrich Staaps sau Atentatul de la Schonbrunn in contra vietii lui
Napoleon" (1860), "Mateo Cipriani", "Bergamo" si "Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii
de mahala" (1861). "Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soarici mananca" (romant
original), apare la Bucuresti in 1863. Ciocoii vechi si noi"Ciocoii vechi si noi" este primul roman
realist din literatura romana: Dinu Paturica e un nou Julien Sorel, folosind insa metode mult mai veroase
pentru escaladarea scarii sociale. Romanul, balzacian prin structura, prin tipologia personajelor si prin
viziunea scriitorului omniscient, se adreseaza tuturor noilor veniti, unei noi paturi sociale, cocotate in
ierarhia sociala prin frauda, prin ruinarea si aproprierea averii stapanilor. Romanul lui Nicolae Filimon ne
introduce intr-o lume de inceput de secol al XlX-lea, crepusculara, plina de intrigi, de lupte pentru
parvenire, duse in jurul unor acareturi, mosii si functii ale unei tari pustiite, pline de oameni mercantili,
cu porniri rapace, pusi pe capatuiala prin orice mijloc, fara scrupule. Epoca fanariota, ajunsa in roman la
asfintit, este perioada cea mai lipsita de stralucire din istorie, fiind plina de jafuri, masacre si lupte pentru
putere dirijate din afara tarii, din inima putreda a Imperiului Otoman.
Din punct de vedere structural, romanul contine 32 de capitole, o "Dedicatie", un "Prolog" si un
"Epilog". "Prologul" chiar explica aceasta predilectie a scriitorului pentru moralizarea unei intregi epoci
corupte: "Nimic nu este mai periculos, pentru un stat ce voieste a se reorganiza, decat a da franele
guvernului in manile parvenitilor, meniti din conceptiune a fi slugi si educati intr-un mod cum sa poata
scoata lapte din piatra cu orice pret". Titlurile capitolelor aduc, rand pe rand, in scena, personajele
principale, "Dinu Paturica", "Postelnicul Andronache Tuzluc", "Romanul si fanariotul", "Chera
Duduca", pentru a se opri apoi asupra pasilor spre marire ai ciocoiului, apoi asupra decaderii acestuia:
"Educatia ciocoiului", "Ipocritii in lupta", "Ce dai sa te fac ispravnic?", "Fa-te om de lume
noua sa furi closca dupa oua!", "O scena dramatica", "Cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n
protap". Epilogul, numit "Din opincar, mare spatar", descrie momentul in care Gheorghe, "fostul
vataf de curte al postelnicului Andronache Tuzluc", este ridicat la marirea de mare spatar si caimacam al
Craiovei, intr-o ceremonie solemna, el casatorindu-se cu "Maria, fata banului C..., care desi iubise pe
Gheorghe cu multa pasiune", "preferase mai bine moartea decat o fericire trecatoare si dobandita prin
calcarea indatoririlor sale de buna fiica".
Ca viziune asupra epocii, romanul lui Nicolae Filimon aduce aminte de sir Walter Scott sau de
Sienckiewicz, dar se departeaza de la un anumit punct de acestia. Daca la scriitorii amintiti, personajele
sunt proiectate pe un fundal mitic, de opera romantica, creionate ca intr-un sketch, in tuse puternice, in
"Ciocoii vechi si noi" sensul demersului scriitprului este de a demitiza istoria, pentru ca epoca
infatisata se inscrie in sfera banalului, a lumii lipsite de perspective, supuse puterilor trecatoare, perfide
si aservite numai interesului material. Filimon foloseste surse istorice putine, iar incercarea de literarizare
a istoriei este, intr-o oarecare masura, ineficienta, personajele sale nefiind animate de idealuri inalte, ci
de scenariile subtile ale unor intrigi financiare si de dobandire a puterii, in contextul bulversant al
dominarii fanariotismului. De aceea, in fata unei rapacitati iesite din comun a parvenitului de tip nou, a
"ciocoilor noi", Nicolae Filimon paraseste de multe ori ipostaza de scriitor obiectiv, revarsandu-si
aversiunea directa chiar din "Dedicatie", cartea fiind adresata, pe un ton vehement, "domnilor ciocoi",
numiti "straluciti luceferi ai videlor", marcati de vini capitale: au "mancat starea stapanilor", ridicandu-se
pe ruinarea lor, au furat "cu zvantul din functiunele cele mici si cu miile de galbeni din cele mari", sunt
"putrajunea si mucegaiul ce sapa din temelii si rastoarna imparatiile si domniile". Scriitorul oscileaza
astfel intre povestire si discurs. Daca ar fi sa aplicam schema lui Benveniste, dupa care, in povestire,
folosirea persoanei a treia inseamna renuntarea la orice marca autobiografica, iar discursul
presupune un locutor si un auditor, romanul "Ciocoii vechi si noi" reprezinta o impartire savanta
intre perspectiva naratorului omniscient si autonomia
personajelor, dialogand unele cu celelalte. Prin comentariul sau, Filimon dezvolta toate atributele
metatextului: autorul nu este abstract, ascuns in spatele unui decor, ci e mereu prezent, devenind
omniscient si obiectiv in momentul in care dezvolta adevarate tablouri-fresca ale unui timp istoric bine
determinat: "Ne oprim putin din aceasta naratiune ca sa dam cititorilor nostri o idee repede despre locul
unde se afla palatul domnesc pe acei timpi si despre forma arhitectonica si alte amanunte originale ale
acestui locas". O tehnica folosita de Filimon, existenta si la scriitorii din epoca, Eugene Sue, Fr. Soulie,
este cea a rapelului, concretizata prin aparitia unor insule de continuitate narativa cu scopul de a
contura luminile si umbrele prezente in intregul text, trecerea de la un cadru al povestirii la altul: "Ne
amintim ca...", "Credem inutil sa amintim ca...". Pentru Filimon, secventele sunt trase de o parte de un
maestru care schimba frame-urile: "Pana ce Paturica va gasi pe capitan Urdareanu, noi vom atrage
bagarea de seama lectorilor nostri asupra starii morale a trupelor lui Tudor Vladimirescu...". Functia
metatextului este, in acest caz, si de dirijare a sensului naratiunii: "Era foarte trist pentru un om
cugetator a privi cum aceste objecte de mare pret treceau din stapanirea boierilor, intr-a ciocoilor
procopsiti de dansii, cari le cumparau cu preturi foarte scazute si le plateau cu banii furati de stapanii
lor." Catedata, unele secvente, cum este odihna lui Paturica in iatac, este prilej pentru scriitor de a face
meditatii asupra acestei stari, in sensul poeziilor pasoptiste: "Acum vino tu, Morfeu, care inchizi cu
dulceata ochii plugarului ostenit de munca zilei si pe ai tinerei mume ce vegheaza langa capul micului ei
copilas; veniti si voi, vise amagitoare...". Filimon creeaza acest statut de "extrateritorialitate", el trecand
mereu linia care separa personajele de naratori, intr-o miscare continua, ca de fus intr-un razboi.
Capitolul I al romanului fixeaza timpul evenimentelor si aduce in prim-plan personajul principal, Dinu
Paturica: "intr-o dimineata din luna octombre, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statura, cii fata
oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si
mandria grosolana [...], un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc,
rezimat de stalpii intrarii...". Portretul personajului este alcatuit in maniera "fiziologiilor" epocii, Dinu
Paturica parand aici . provincialul sosit in Capitala, cu o imbracaminte care ii subliniaza conditia sociala
inca modesta, "imbracat cu un anteriu de samalagea rupt in spate [...], cu picioarele goale bagate in
niste iminei de saftian, care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera coloarea din cauza vechimei", dar cu
trasaturi ale fetei ce tradeaza viclenia si ambitiile fara margini.
intalnirea cu marele postelnic este asteptata cu ardoarea cu care un vanator isi asteapta vanatul: in fond,
Andronache Tuzluc este cel pe care el trebuie sa-1 jefuiasca putin mai tarziu. Este ceva mecanic in
gesturile sale, de masina care asteapta in tacere sa-si indeplineasca functiunile: "Junele, a carei
atentiune era atintita la cea mai mica miscare care se petrecea, auzi si el acest zgomot [...], apoi vari
machinaliceste mana in san si scoase un plic sigilat...". in acelasi timp, prezentarea sa imbraca tonurile
umilintei fara margini: "Sunt Dinu Paturica, nemernicul fiu al preaumilitei voastre slugi, tretilogofat
Ghinea Paturica, fostul odiniara vataf de curte al inaltimei-voastre". Scopul acestui servilism accentuat
este pe masura antitetica a maririi, la care personajul trebuie sa ajunga: e o umilinta fara insemnatate
pentru niste ambitii atat de mari. in comportamentul viitorului ciocoi se observa o tendinta de dublare a
personalitatii, masca exterioara ascunzand extraordinara ambitie launtrica, bine ascunsa, vointa de
propulsie in "inalta societate" a vremii dezvoltandu-se latent, dar cu mare exactitate, in faze prestabilite
instinctiv. intalnirea dintre Tuzluc si Paturica este un joc al mastilor: una este a lui Tuzluc, care adopta
o pozitie oficiala, menita sa-1 protejeze de eventualele indiscretii. El este un fanariot care a facut avere
pe vremea lui Caragea, avand, la randul lui, mare talent la "cele mai intunecoase intrigi" si linguseli,
vorbe dulci la urechea oricarui domnitor fanariot. Paturica este constient ca va face avere daca va sti sa-
si ascunda intentiile cu grija, fara a da de banuit care sunt interesele sale. Gesturile pradatorului de averi
sunt studiate cu o tehnica remarcabila: solicitantul pleaca pana la pamant capul, inainte de a inmana
misiva din partea tatalui sau. Vazand pastravii pe care batranul sau tata ii trimisese si ardoarea lui de a fi
numit aici, Tuzluc, nebanuind nici o clipa pericolul pe care il reprezinta tanarul, il angajeaza ciubucciu.
Este primul pas fara de care ascensiunea sa nu ar fi devenit posibila; norocul ii surasese: "...prin
admiterea lui in serviciul postelnicului, devenise proprietar pe prima litera a alfabetului fortunei".
Ascensiunea aceasta are sa vina in timp; camera in care se instaleaza nu este pe masura lui: "...dete o
privire repede si dispretuitoare camerii sale [...], curagiu si rabdare, prefacatorie si iuschiuzarlac si ca
mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot". Primirea in slujba a solicitantului
echivaleaza cu sosirea intr-un "promised land" (un taram al fagaduintei), unde personajul vorace este
gata sa-si inceapa munca de distrugere a "starii" boierului. Disperarea existentiala a personajului poate fi
justificata dintr-un anumit punct de vedere: data fiind epoca, singura posibilitate de parvenire era Cea
materiala. Dinu Paturica, acest "Julien Sorel valah", este un om pe care soarta il impinge la gesturi
extreme, dupa principiul "totul sau nimic!".
Varsta ii era prielnica pentru ascensiune: douazeci si doi de ani, nici prea batran, nici prea tanar intr-o
vreme in care boierii degenerati de bolile Fanarului cu rar se puteau mandri ca atinsesera cincizeci de
ani. "Educatiunea" de ciocoi si-o desavarsise pe mosiile pe care tatal sau ingrijea de cativa tarani
amarati: "mai stia, si inca foarte bine, sa tortureze pe nenorocitii tarani, puindu-le oua fierbinti la subtiori
si dandu-le fum de ardei la nas, ca sa le ia cea mai din urma para din punga". in epoca fanariota, taranii,
la fel ca toate celelalte paturi sociale, decazusera, erau aserviti unui vechil oarecare de mosie, nu mai
semanau deloc cu falnicii razesi care altadata scoteau arma la boierul venetic care se aventura pe
pamanturile lor.
invatatura de carte a lui Dinu Paturica era suficienta pentru scopurile pe care voia sa le atinga:
cunostinte slabe de greaca moderna, precum si "citire si scriere in limba romaneasca". Cuvintele folosite
de ciocoi sunt exclusiv de origine elena: "prodigalitate", "eclogarion", "gramatichi", iar
comportarea lui se potriveste intr-un mediu dominat de capcane: pe celelalte slugi le trateaza cu respect,
pe stapan il serveste cu cea mai mare iuteala si cu o afectiune care-1 face pe acesta sa creada ca este
cel mai bun amic al sau, pe vataf il linguseste de fiecare data cand i se iveste prilejul. Odata stabilit
fagasul pe care el trebuie sa-1 urmeze ca sa ajunga mare boier, Dinu Paturica pune in miscare un
scenariu impecabil pentru ca acest lucru sa se intample.
Castiga mai intai increderea vechiului ciocoi, apoi se gandeste la o modalitate de a "manca" starea
acestuia, lucru relativ usor de indeplinit, fiindca Tuzluc este vulnerabil, este un ciocoi de tip vechi, "o
specie invechita", care nu mai percepe exact relatiile cu oamenii din jur. El cade, astfel, in greseala celor
ajunsi mult prea sus, lasandu-se pacalit de aparentele de care odata se folosise si el. Iar un aliat al lui
Paturica este chera Duduca, personaj care incearca, la randu-i, sa puna mana pe averea fanariotului. Cei
doi sunt personaje tipice, care nu ies dintr-o evolutie lineara: din moment ce se stabileste un jalon
temporal, cititorul le poate urmari pana la capat destinul, previzibil, fara mari variatii, incadrandu-se in
schema general-umana binecunoscuta: ascensiune - stralucire - decadere. Chera Duduca se ocupa de
"diamanticale, saluri si matasarii", iar Dinu Paturica de specularea mosiilor. Dragostea dintre cei doi este
una interesata: dincolo de amor sunt teluri mult mai mari, care ii tin uniti cata vreme este necesar. De
altfel, ei constituie o pereche diabolica, strans unita in rautati si potloglarii: "Zic ca Dumnezeu sau dracul
ne-a facut pe unul pentru altul!". Unicul tel al lor este de a-1 scoate pe fanariot, care is cheltuie banii cu
craidonii de pe Cotroceni,>lla silimet", adica de a-1 aduce in sapa de lemn.
In afacerile veroase ale protagonistului, de ruinare a stapanului sau, intermediarul este chir Costea
Chiorul, misit care se ocupa de tranzactii dubioase. Ascensiunea lui Paturica nu se lasa asteptata mult
timp si el devine vataf la curtea lui Tuzluc, fiind apreciat pentru multa osardie pe care si-o dadea in
cresterea averii boieresti. Primul lucru pe care il va face noul naimit, de aceeasi tagma cu multi altii, este
de a tine o cuvantare in fata celorlalti; gestul sau se inscrie intr-o norma de comportare tipica a celor
proaspat veniti la putere, asigurandu-se de sprijinul celor din jur printr-o atitudine duplicitara: "Voi
.pedepsi - zicea el - fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para". Este
modalitatea de a se folosi de ceilalti pentru a-si ascunde interesele meschine. Trioul format de chera
Duduca, Dinu Paturica si chir Costea Chiorul este unul infernal, ei determinand pierderea averii
postelnicului Tuzluc. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre ciocoii vechi, de felul lui Andronache
Tuzluc, si cei noi, mult mai rapace si necrutatori, speculand orice slabiciune a celor dinainte, exploatand
si schingiuind taranii cu salbaticie. Astfel de practici barbare genereaza miscarea populara care, ajunsa la
Ghica-Voda "cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap", cere detronarea ciocoiului.
Nu e navoie de prea multa imaginatie pentru a ne da seama de tactica de care uzeaza noul vataf, ce face
sa parvina la urechile stapanului dovezi ale bunei comportari, ceea ce il apropie si mai mult de
Andronache Tuzluc. Dar, simultan, asaltul averii care se ascunde dincolo de acareturile din capitala ale
boierului continua: sub pretextul ca trebuie luate masuri drastice fata de c^i care strica mosiile de la
Rasucita, el este pus controlor tocmai al acestor mosii. Odata ajuns in mare functie, atitudinea de la
inceput a complotistului se modifica; el devine arogant si dur fata de taranii veniti sa se planga de
ticalosia celor dinainte: "dupa ce-si facu tabietul arunca o privire severa si observatoare asupra
taranilor". La o privire atenta, obiceiurile sale sunt de factura exclusiv turceasca, el este imbracat in
haine arnautesti, "muiate in fir si cu aer semet". Satisfacerea tabietului vadeste obiceiuri cancelaresti
statornicite in societate de foarte mult timp. Dar adunarea la un loc a taranilor mai are si un alt scop:
racolarea acelora care sunt in stare de a servi scopurilor sale, cum ar fi a acelor "jaluitori exagerati cu
figuri de adevarati hotomani". Dobandirea averii se face usor prin persoane corupte: se constata ca
fusese furata averea boierului celui mare si, la amenintarea ca imediat va sosi un ortal de soldati, se
gaseste drept remediu rascumpararea acestor furtisaguri cu suma frumoasa de cincizeci de pungi de
banet. Dupa o astfel de cercetare amanuntita, Paturica se intoarce la Bucuresti cu o recolta de doua sute
de pungi de bani pe care le pune pe fundul sipetului.
O atmosfera provinciala corupta nu putea fi compusa decat din oameni corupti: totul se cumpara intr-o
astfel de lume, mai ales marile functii. Titlul capitolului este sugestiv pentru coruptia existenta intr-un
astfel de mediu fanariot: "Ce dai sa te fac ispravnic?" este replica favorita a avidului de bogatie din
toate timpurile si epocile istorice. Iar in cazul lui Paturica judetul Teleorman, unul dintre cele mai bogate,
este vandut cu doua mii cinci sute de rubiele solicitantului. Capitolul "Fa-te om de lume noua sa furi
closca de pe oua!" este o radiografie a lumii corupte a timpului: Paturica si o serie de alti vatafi, Tudor
Ciolanescu, Neagul Chioftea, Vlad Boroboata chefuiesc cu marfa de contrabanda. Descrierea mesei
orientale este redata cu lux de amanunte: la masa se servesc "ciorba de stiuca fiarta in zeama de varza
cu hrean [...], mihalti si pastravi rasol, muiati in otet si untdelemn [...], iahnii cu plachii, cu morun
gatit in masline si doi de dafin, cu crapi impluti cu stafide si coconare si alte felurite mancaruri care
se intalnirea dintre Tuzluc si Paturica este un joc al mastilor: una este a lui Tuzluc, care adopta o
pozitie oficiala, menita sa-1 protejeze de eventualele indiscretii. El este un fanariot care a facut avere pe
vremea lui Caragea, avand, la randul lui, mare talent la "cele mai intunecoase intrigi" si linguseli, vorbe
dulci la urechea oricarui domnitor fanariot. Paturica este constient ca va face avere daca va sti sa-si
ascunda intentiile cu grija, fara a da de banuit care sunt interesele sale. Gesturile pradatorului de averi
sunt studiate cu o tehnica remarcabila: solicitantul pleaca pana la pamant capul, inainte de a inmana
misiva din partea tatalui sau. Vazand pastravii pe care batranul sau tata ii trimisese si ardoarea lui de a fi
numit aici, Tuzluc, nebanuind nici o clipa pericolul pe care il reprezinta tanarul, il angajeaza ciubucciu.
Este primul pas fara de care ascensiunea sa nu ar fi devenit posibila; norocul ii surasese: "...prin
admiterea lui in serviciul postelnicului, devenise proprietar pe prima litera a alfabetului fortunei".
Ascensiunea aceasta are sa vina in timp; camera in care se instaleaza nu este pe masura lui: "...dete o
privire repede si dispretuitoare camerii sale [...], curagiu si rabdare, prefacatorie si iuschiuzarlac si ca
mane voi avea si eu case mari si bogatii ca ale acestui fanariot". Primirea in slujba a solicitantului
echivaleaza cu sosirea intr-un "promised land" (un taram al fagaduintei), unde personajul vorace este
gata sa-si inceapa munca de distrugere a "starii" boierului. Disperarea existentiala a personajului poate fi
justificata dintr-un anumit punct de vedere: data fiind epoca, singura posibilitate de parvenire era cea
materiala. Dinu Paturica, acest "Julien Sorel valah", este un om pe care soarta il impinge la gesturi
extreme, dupa principiul "totul sau nimic!".
Varsta ii era prielnica pentru ascensiune: douazeci si doi de ani, nici prea batran, nici prea tanar intr-o
vreme in care boierii degenerati de bolile Fanarului cu rar se puteau mandri ca atinsesera cincizeci de
ani. "Educatiunea" de ciocoi si-o desavarsise pe mosiile pe care tatal sau ingrijea de cativa tarani
amarati: "mai stia, si inca foarte bine, sa tortureze pe nenorocitii tarani, puindu-le oua fierbinti la subtiori
si dandu-le fum de ardei la nas, ca sa le ia cea mai din urma para din punga". in epoca fanariota, taranii,
la fel ca toate celelalte paturi sociale, decazusera, erau aserviti unui vechil oarecare de mosie, nu mai
semanau deloc cu falnicii razesi care altadata scoteau arma la boierul venetic care se aventura pe
pamanturile lor.
invatatura de carte a lui Dinu Paturica era suficienta pentru scopurile pe care voia sa le atinga:
cunostinte slabe de greaca moderna, precum si "citire si scriere in limba romaneasca". Cuvintele folosite
de ciocoi sunt exclusiv de origine elena: "prodigalitate", "eclogarion", "gramatichi", iar
comportarea lui se potriveste intr-un mediu dominat de capcane: pe celelalte slugi le trateaza cu respect,
pe stapan il serveste cu cea mai mare iuteala si cu o afectiune care-1 face pe acesta sa creada ca este
cel mai bun amic al sau, pe vataf il linguseste de fiecare data cand i se iveste prilejul. Odata stabilit
fagasul pe care el trebuie sa-1 urmeze ca sa ajunga mare boier, Dinu Paturica pune in miscare un
scenariu impecabil pentru ca acest lucru sa se intample.
Castiga mai intai increderea vechiului ciocoi, apoi se gandeste la o modalitate de a "manca" starea
acestuia, lucru relativ usor de indeplinit, fiindca Tuzluc este vulnerabil, este un ciocoi de tip vechi, "o
specie invechita", care nu mai percepe exact relatiile cu oamenii din jur. El cade, astfel, in greseala celor
ajunsi mult prea sus, lasandu-se pacalit de aparentele de care odata se folosise si el. Iar un aliat al lui
Paturica este chera Duduca, personaj care incearca, la randu-i, sa puna mana pe averea fanariotului. Cei
doi sunt personaje tipice, care nu ies dintr-o evolutie lineara: din moment ce se stabileste un jalon
temporal, cititorul le poate urmari pana la capat destinul, previzibil, fara mari variatii, incadrandu-se in
schema general-umana binecunoscuta: ascensiune - stralucire - decadere. Chera Dudnca se ocupa de
"diamanticale, saluri si matasarii", iar Dinu Paturica de specularea mosiilor. Dragostea dintre cei doi este
una interesata: dincolo de amor sunt teluri mult mai mari, care ii tin uniti cata vreme este necesar. De
altfel, ei constituie o pereche diabolica, strans unita in rautati si potloglarii: "Zic ca Dumnezeu sau dracul
ne-a facut pe unul pentru altul!". Unicul tel al lor este de a-1 scoate pe fanariot, care isi cheltuie banii cu
craidonii de pe Cotroceni,"" la silimet", adica de a-1 aduce in sapa de lemn.
in afacerile veroase ale protagonistului, de ruinare a stapanului sau, intermediarul este chir Costea
Chiorul, misit care se ocupa de tranzactii dubioase. Ascensiunea lui Paturica nu se lasa asteptata mult
timp si el devine vataf la curtea lui Tuzluc, fiind apreciat pentru multa osardie pe care si-o dadea in
cresterea averii boieresti. Primul lucru pe care il va face noul naimit, de aceeasi tagma cu multi altii, este
de a tine o cuvantare in fata celorlalti; gestul sau se inscrie intr-o norma de comportare tipica a celor
proaspat veniti la putere, asigurandu-se de sprijinul celor din jur printr-o atitudine duplicitara: "Voi
.pedepsi - zicea el - fara mila pe toti aceia ce vor cuteza sa insele pe boierul macar cu o para". Este
modalitatea de a se folosi de ceilalti pentru a-si ascunde interesele meschine. Trioul format de chera
Duduca, Dinu Paturica si chir Costea Chiorul este unul infernal, ei determinand pierderea averii
postelnicului Tuzluc. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre ciocoii vechi, de felul lui Andronache
Tuzluc, si cei noi, mult mai rapace si necrutatori, speculand orice slabiciune a celor dinainte, exploatand
si schingiuind taranii cu salbaticie. Astfel de practici barbare genereaza miscarea populara care, ajunsa la
Ghica-Voda "cu rogojina aprinsa-n cap si cu jalba-n protap", cere detronarea ciocoiului.
Nu e navoie de prea multa imaginatie pentru a ne da seama de tactica de care uzeaza noul vataf, ce face
sa parvina la urechile stapanului dovezi ale bunei comportari, ceea ce il apropie si mai mult de
Andronache Tuzluc. Dar, simultan, asaltul averii care se ascunde dincolo de acareturile din capitala ale
boierului continua: sub pretextul ca trebuie luate masuri drastice fata de c^i care strica mosiile de la
Rasucita, el este pus controlor tocmai al acestor mosii. Odata ajuns in mare functie, atitudinea de la
inceput a complotistului se modifica; el devine arogant si dur fata de taranii veniti sa se planga de
ticalosia celor dinainte: "dupa ce-si facu tabietul arunca o privire severa si observatoare, asupra
taranilor". La o privire atenta, obiceiurile sale sunt de factura exclusiv turceasca, el este imbracat in
haine arnautesti, "muiate in fir si cu aer semet". Satisfacerea tabietului vadeste obiceiuri cancelaresti
statornicite in societate de foarte mult timp. Dar adunarea la un loc a taranilor mai are si un alt scop:
racolarea acelora care sunt in stare de a servi scopurilor sale, cum ar fi a acelor "jaluitori exagerati cu
figuri de adevarati hotomani". Dobandirea averii se face usor prin persoane corupte: se constata ca
fusese furata averea boierului celui mare si, la amenintarea ca imediat va sosi un ortal de soldati, se
gaseste drept remediu rascumpararea acestor furtisaguri cu suma frumoasa de cincizeci de pungi de
banet. Dupa o astfel de cercetare amanuntita, Paturica se intoarce la Bucuresti cu o recolta de doua sute
de pungi de bani pe care le pune pe fundul sipetului.
O atmosfera provinciala corupta nu putea fi compusa decat din oameni corupti: totul se cumpara intr-o
astfel de lume, mai ales marile functii. Titlul capitolului este sugestiv pentru coruptia existenta intr-un
astfel de mediu fanariot: "Ce dai sa te fac ispravnic?" este replica favorita a avidului de bogatie din
toate timpurile si epocile istorice. Iar in cazul lui Paturica judetul Teleorman, unul dintre cele mai bogate,
este vandut cu doua mii cinci sute de rubiele solicitantului. Capitolul "Fa-te om de lume noua sa furi
closca de pe oua!" este o radiografie a lumii corupte a timpului: Paturica si o serie de alti vatafi, Tudor
Ciolanescu, Neagul Chioftea, Vlad Boroboata chefuiesc cu marfa de contrabanda. Descrierea mesei
orientale este redata cu lux de amanunte: la masa se servesc "ciorba de stiuca fiarta in zeama de varza
cu hrean [...], mihalti si pastravi rasol, muiati in otet si untdelemn [...], iahnii cu plachii, cu morun gatit
in masline si doi de dafin, cu crapi impluti cu stafide si coconare si alte felurite mancaruri care se ziceau
in vechime bucate cu cheltuiala". Dinu Paturica tine o adevarata lectie celorlalti vatafi despre modul in
care se poate fura din starea stapanului: nu se mareste pretul, pentru ca bucatele au "nart" fix, ci se
scrie mai putin in tabela de cumparaturi. Se tine o socoteala dreapta si o socoteala incarcata, pentru
"stari mari, ca sa scapam de slugarie." Pentru noii ciocoi, boierii sunt o povara, din care se pot obtine,
insa, avantaje: "Ei au mosii si nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate sa dea pe tot anul. Au vii, fara
sa le stie numarul pogoanelor; au zalhanale, helestaie, livezi de pomi si cate altele de felul acesta, pe
care le arendeaza pe nimic; iar arendasii, nemultumiti cu castig de suta la suta, scos din spinarea
taranilor, darapana padurile si acaretele mosiilor, ba de multe ori instraineaza chiar din pamantul
mosiilor."
Tuzluc, reprezentand tipul inselatului in arhitectura sociala a realismului, afla in ultimul moment de
complotul celor doi, atunci cand este prea tarziu, in momentul nuntii lor. Aceasta, la fel ca toate celelalte
operatiuni, se face in mare secret, la ora douasprezece din noapte, la biserica Lucaci. Graba sa de a
impiedica nunta nu foloseste insa la nimic; starea postelnicului este pe masura furiei si surescitarii
extraordinare la care este supus: "Fata sa, de fel bruna, devenise ca a unui faur de fier din cauza prafului
care se pusese pe dansa in grozava alergare". Are loc chiar o lupta intre el si preotii care ceremoniau
aceasta cununie, soldata cu renuntarea fanariotului, prea obosit de incercarile la care fusese supus.
Acesta este finalul pentru el, iesirea de pe scena, restul vietii fiind marcat de dambla, datorita acestui
tragic eveniment. Caderea personajului de pe firmanentul social stralucitor nu se inscrie decat intr-o
evolutie asteptata a evenimentelor: atat ciocoii vechi, cat si cei noi, urcand prea repede treptele maririi
sociale, cad repede. Ba exista si un moment cand coruptii noi devin vechi, locul primilor fiind preluat de
altii mult mai versati. Eliminarea personajului devenit, ca urmare a conjuncturii sociale, vulnerabil,
urmeaza regulile junglei sau poate ale vechilor regi din padurea Dianei: regii batrani sau nevolnici sunt
eliminati in favoarea celor mai tineri sau mai puternici. Grotescul situatiei, prin esenta baroc,
exacerbeaza pasiuni prea mari pentru mize prea mici. Daca Dinu Paturica este un personaj realist, cu o
evolutie continua, boierul cel vechi se afla deja la capat de drum, nu mai are energie pentru un nou
inceput: lumea lui, creata pe baza unei utopii partiale, protejandu-1 pe arii spatiale limitate, s-a
prabusit.
Desi Paturica se poate descurca in mediul ciocoiesc, fiind viclean, el nu evolueaza asa cum nu evoluase
nici Tuzluc: el nu poate intelege cadrul politic general si din cauza aceasta va pieri. Greseala capitala,
expresie a ticalosiei extreme, este aceea de a se alatura miscarii eteriste, careia ii preda, prin tradare, pe
Tudor Vladimirescu. Trecerea de pe o baricada pe alta, instabilitatea care determina personajul sa fie
prezent in ambele tabere, constituie cauze care ii aduc pieirea. La agravarea situatiei contribuie poate si
destinul, blestemul parintelui care nu»este primit in palatul noului imbogatit, fiind aruncat pe scari in jos.
Domnul Ghica, urmand in scaunul tarii dupa Tudor Vladimirescu, este incunostintat de toate talhariile
savarsite de Dinu Paturica, arivistul fiind trimis la ocna, sfarsindu-se din viata dupa sapte luni. O ciudata
simetrie a romanului face ca personajele negative sa se intalneasca intr-o scena simbolica, prin fata
stalpul infamiei de care era tintuit chir Costea Chiorul trecand doua procesiuni mortuare, a lui
Andronache Tuzluc si a lui Dinu Paturica. Chera Duduca avea sa-si gaseasca sfarsitul in Dunare, aruncata
de noul sot, pe care il inselase. Scriitor moralist, Nicolae Filimon isi rasplateste personajele pozitive:
banul C. este tipul boierului pamantean, cu dragoste de tara, iar Gheorghe Serdarul se casatoreste cu
Maria, fiica banului C, toate acestea fiind o replica simetrica, in latura pozitiva, a personajelor demonice
pedepsite la sfarsitul romanului.
Nicolae Filimon abordeaza astfel profilul arivistului versatil, adaptat tuturor imprejurarilor pentru profitul
personal: tipologia ciocoiului este universala, purtand nume diferite de-a lungul epocilor istorice. In
epoca lui Lapusneanu, un astfel de personaj este Motoc, care incearca sa profite de pe urma tuturor
domniilor. Dupa romanul "Ciocoii vechi si noi", in literatura romana tipul arivistului dobandeste cateva
identitati semnificative, unele memorabile: Tanase Scatiu, din romanul "Viata la tara" (1894), de Duiliu
Zamfirescu, Lica Trubaduru, din "Concert din muzica de Bach" (1927), de Hortensia Papadat-
Bengescu, Stanica Ratiu, din "Enigma Otiliei" (1938), de G. Calinescu, Iancu Urmatecu, din "Sfarsit
de veac in Bucuresti" (1944), de Ion Marin Sadoveanu.
Aglomerarea baroca de situatii si detalii ale vietii cotidiene, combinata cu o intoarcere catre personajele
romantice, dominate de pulsiuni extreme, in perspectiva unei metatextualitati moderne, face din
"Ciocoii vechi si noi" un roman realist profund, cu note de proiectie spre modernitate, spre
deschiderea operei prin interventia autorului omniscient in comentariul textului. Romanul poate fi
considerat si unul istoric, prin abundenta de imagini si prin "fotografierea" frame by frame a
personajelor, a interioarelor, a imbracamintei si a mancarurilor. Aflat la confluenta dintre romantism si
realism, Nicolae Filimon incearca sa construiasca romanul cu arhitectura totala, un film miscat al
diverselor evenimente istorice si al vietii unei galerii diverse de personaje, recrutate din cele mai diverse
medii sociale si politice.

Personajele romanului „Ciocoii vechi si noi...", de N. Filimon, alcatuiesc doua serii (grupe) aflate in
antiteza:
Din prima (pe care am putea s-o numim a personajelor demonice) fac parte: Dinu Paturica, Andronache
Tuzluc, chera Duduca, chir Costea Chiorul, Neagu Rupe-Piele si chiar domnitorii Caragea si Ipsilanti.
h9h397hj95nue
Toti sunt condusi de ambitii si interese meschine, lipsiti de principii morale, gata sa-si vanda stapanul
sau chiar tara pentru a ajunge bogati.
Din a doua serie (a personajelor pe care le-am putea numi angelice) fac parte: banul C, Maria, Gheorghe
si domnitorul Grigore Ghica. Virtutile lor (onestitatea, modestia, patriotismul) fac din aceste personaje
modele demne de urmat.
Prezentarea personajelor principale se face la inceputul cartii, tehnica utilizata fiind cea balzaciana.
Cel mai bine realizat este Dinu Paturica pe care G. Calinescu 1-a caracterizat drept „ un Julien Sorel
valah ",
Aspectele negative ale profilului sau moral pot fi regasite, dupa cum s-a aratat, in „Prologul" romanului:
„Ciocoiul este totdeauna si in orice tara un om venal, ipocrit, las, orgolios, lacom, brutal pana la barbarie
si dotat cu o ambitiune nemarginita..."
Trasaturile portretistice ale lui Dinu Paturica sunt conturate inca de la inceputul romanului; astfel,
portretul fizic sugereaza, fara putinta vreunei erori, aspecte caracterologice negative:
„...un june de 22 de ani, scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu
varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana" .
In textul selectat aici, pot fi descoperite trei dintre insusirile acestui personaj atat de complex:
Viclenia ii dicteaza lui Paturica atitudinea servila din scena intalnirii cu viitorul lui stapan; de buna
seama, vocea lanceda „ce inspira compatimire", vestimentatia modesta ca si vorbele mestesugite („Sa
traiti intru multi si fericiti ani! Sunt Dinu Paturica, nemernicul fiu al prea umilitei voastre slugi treti-
logofat Ghinea Paturica, fostul odinioara vataf de curte al inaltimii voastre ") au darul sa-i deschida calea
spre „pamantul fagaduintei".
I-ar fi fost greu postelnicului sa intrevada, in acest tanar smerit, pe omul lipsit de inima care, inainte de
a sosi in Capitala „stia, si inca foarte bine, sa tortureze pe tarani" ca sa le ia ultimul ban din casa.
Viclenia va fi magistral reliefata in prima scena a intalnirii cu chera Duduca; fiecare dintre cei doi ipocriti
„canta" „aria vicleniei", pana cand femeia intuieste, in umilinta disimulata a lui Dinu, „ intunecoasele
intentiuni si aspirari ce-i rodeau inima ".
Existenta cotidiana a lui Paturica in casa postelnicului se desfasoara sub semnul ipocriziei: toate
atentiile fata de sta-
panul sau (pe care, in fiecare dimineata, „ il freca pe picioare, il ajuta sa se imbrace, ii da de spalat, ii
aducea dulceata, cafea si ciubuc"), „masurile" pe care le ia ca vataf si stradania de a invata, ascund
adevarata tinta a personajului: „sa manance starea postelnicului".
Se contureaza astfel o alta trasatura a lui Paturica: ambitia de a parveni, intru realizarea careia pune o
tenacitate si o energie care ar fi fost menite sa triumfe, daca intentia moralizatoare a autorului nu i-ar fi
rezervat sfarsitul cunoscut.
In numele acestei ambitii, ciocoiul fura din banii lui Tuzluc, ia mita de la arendasii mosiilor (care se jura
sa scoata acei bani „indoiti din pielea bietilor sateni") si cumpara apoi, la mezat, averea celui care-1
ajutase, lasandu-1 pe drumuri.
Mandria grosiera a ciocoiului merge pana acolo, incat nu-si mai recunoaste propriul tata; sluga el insusi,
Paturica este lipsit de cea mai mica urma de omenie fata de cei nevoiasi, punandu-1 pe Neagu Rupe-
Piele sa-i supuna la cazne, ori sa comita chiar si crime.
Sfarsitul lui Paturica, in ocna parasita, este simbolic: trupul lui va fi redat lumii tenebrelor din care i se
plamadise, candva, sufletul.
Dinu Paturica reprezinta tipul arivistului. Pe buna dreptate, Eugen Lovinescu il considera drept rod al
unei intuitii estetice notabile, personajul devenind cap de serie pentru sirul de arivisti celebri din
romanele de mai tarziu: Tanase Scatiu („ Viata la tara" si „ Tanase Scatiu" de Duiliu Zamfirescu), Lica
Trubadurul („Concert din muzica de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu), Stanica Ratiu („Enigma
Otiliei" de G. Calinescu), Iancu Urmatecu („Sfarsit de veac in Bucuresti" de Ion Marin Sadoveanu).
Cu toate minusurile inerente fiecarui inceput, romanul „ Ciocoii vechi si noi..." ramane valoros prin
constructia personajelor, prin zugravirea veridica a Capitalei din acel timp si prin felul in care autorul
dezvolta tema balzaciana a setei de inavutire.
In ciuda numeroaselor elemente romantice, a retorismului scriitorului si a scopului moralizator,
..Ciocoii..." marcheaza inceputurile realismului, autorul fixand „o metoda literara pentru intreaga
dezvoltare ulterioara a realismului" (Tudor Vianu).