A sta la televizor

Andrei Pleşu

Nu toată lumea „stă" la televizor. Unii se uită la două-trei emisiuni şi apoi pleacă. Cu alte
cuvinte, unii încasează tot, alţii aleg. Din punctul meu de vedere, exponenţii celei de-a
doua categorii îl reprezintă publicul adevărat, publicul preţios, care trebuie avut în vedere
de posturile serioase. Nu a face rating ar trebui să conteze, ci a fi pe lista de opţiuni
constante ale unui public selectiv, exigent, degustător.

Dar, aşa cum există lectura-viciu, ai cărei împătimiţi devorează tot, fără discernământ şi
fără reflexie, aşa cum există erotismul vicios, care aspiră să consume toată populaţia
feminină, într-o precipitată exaltare a cantităţii, există şi telespectatori vicioşi, care stau
dinaintea micului (dar suveranului) ecran cu orele, de la buletinul de ştiri până la
incontinenţele nocturne ale famelicului Dan Diaconescu. Aceştia constituie, după mine,
falsul public de televiziune, publicul vegetal, decerebrat, nevrotic.

Dar e totodată publicul majoritar. Prin urmare, la el se gândesc constructorii de programe,

el decide ce „se dă", el garantează succesul sau căderea. Într-un anumit sens, tema tuturor
posturilor de televiziune pare să fie următoarea: cum să facem ca aceia care stau şase
ceasuri pe zi la televizor să stea opt, sau măcar să nu coboare la cinci.

Avem un public pasiv? Să-l facem şi mai pasiv. Avem un public leneş? Să-l facem inert.
Să avem doar grijă ca atunci când aţipeşte de tot, să-l scuturăm abil cu ceva „tare", atât
cât să întredeschidă pleoapa. Ideal e telespectatorul imobil, cel care face din fotoliul
propriu centrul tuturor activităţilor domestice: mănâncă la televizor, doarme la televizor,
se ceartă la televizor ş.a.m.d. Spunem „a sta la televizor" şi nu mai percepem subtextul de
paralizie al acestei îndeletniciri. E „consum" în varianta lui cea mai statică, mai placid
„receptivă", mai tâmpă.

La teatru sau la cinema trebuie „să te duci", „să mergi". Imperativul lecturii e: „Ia şi
citeşte!" („Tolle, lege!"). Există, e drept, „a sta de vorbă" sau „a sta pe gânduri". Dar în
ambele cazuri e vorba de condiţia preliminară a unui act. A sta de vorbă e a intra în
mişcarea dialogului, a schimbului de idei şi, eventual, a contradicţiei. A sta pe gânduri e a
bloca orice agitaţie exterioară, pentru a da frâu liber dinamismului, plin de tensiune şi de
neprevăzut, al reflexivităţii.

A sta însă la televizor e, pur şi simplu, a sta, a-ţi diminua maximal prezenţa, a te
abandona unui confort fără arderi, fără investiţie personală, fără riscuri. Pasivitatea e
reduplicată, adesea, şi printr-o altă „figură" a inacţiunii: „stai şi te uiţi". Faţă de „a privi",
care implică atenţie, inspecţie, ofensivă sfredelitoare, „a te uita" e dezangajant şi flasc.

A te uita e, tocmai, a te abţine să intervii, a refuza să participi, a sta deoparte, pe scurt, a

nu face. „Te uiţi şi câştigi!" – suna, acum câtva timp, un slogan al Pro TV-ului. Cu
implicaţia: „Câştigi fără să faci nimic!". De fapt, „câştigul" nu e, în acest caz, decât un fel
de a nu pierde. Nu pierzi energie, nu pierzi ceea ce se pierde, de regulă, atunci când pui
umărul, când intri în joc. Eşti pacientul unui câştig prin absenţă: ieşi în avantaj, fără să
ieşi mai bogat.

Telespectatorul de acest tip seamănă cu cel care transmite ştirile, citindu-le pe prompter:
el reproduce mecanic, cu un surâs abstract, un text care nu-i aparţine, pe care îl înţelege
numai pe jumătate şi pe care îl uită de îndată ce l-a citit. O singură „mişcare" e încurajată
de statul la televizor: cea mijlocită de telecomandă. O invenţie genială pentru a combina
somnolenţa cu nerăbdarea. Stai şi alergi. Posibilitatea de a tatona indefinit devine
incapacitate de a te fixa.

Te uiţi şi nu vezi. Te uiţi cu degetele, ca într-un suprarealist exerciţiu de lectură Braille.

Televizorul se întoarce, paradoxal, împotriva lui însuşi: toate programele devin simultane
şi sucombă, ca amestecul tuturor culorilor, într-un gri mat. Telemania e, între altele, şi un
antrenament perfid pentru demisia civică: un mod de a lipsi din spaţiul cetăţii. Dar ăsta e
un alt subiect. Deocamdată, mă duc să stau puţin la televizor.