Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ART, 2007
O cenzura invizibilă
Vă aşteptaţi să spun că aceasta cenzură, legata de problemele prezentate mai devreme atunci
când apari la Tv să nu ţi se dea voie să spui efectiv ceva, se exercită asupra invitaţilor, dar şi
asupra jurnaliştilor care contribuie la impunerea ei, din ordin politic ( ce se exercită iniţial
prin numirea în funcţii de conducere a unor persoane alese). Putem vorbi de asemenea şi
despre cenzura de ordin economic. În acest sens, se poate afirma că ceea ce apasa asupra
televiziunii este constrângerea economică. (de exemplu: NBC-este proprietatea lui General
Electric, CBS este proprietatea lui Westinghouse, că ABC este pr. Companiei Disney, că TF1
este prop. Lui Bouygues.(17-20)
Aş vrea să demontez o serie de mecanisme care fac televiziunea să exercite o formă deosebit
de periculoasă de violenţă simbolică. Aceasta se exercită cu ajutorul complicităţii celor care o
îndură, ca şi de multe ori, a celor care o exercită, în măsura în care nici unii nici alţii nu sunt
conştienţi dacă îndură sau exercită. Ca orice ştiinţă, sociologia are ca funcţtie de a dezvalui
anumite lucruri ascunse; ea poate contribui la diminuarea violenţei simbolice ce se exercită în
raporturile sociale şi, îndeosebi, în media.
Televiziunea deţine un monopol de facto asupra modelării creierelor asupra unei părţi foarte
importante ale populaţiei. Televiziunea nu face altceva decât să eleimine informaţiile
pertinente pe care cetăţeanul ar trebui să le deţină pentru a fi în măsură să îşi exercite
drepturile democratice. Se ajunge astfel la instaurarea unei segregaţii în ceea ce priveşte
informaţia. (24)
A ascunde arătând
Cel de-al doilea exemplu pleacă de la greva liceenilor din 1986,în care se poate vedea cu
deosebită claritate felul în care jurnaliştii, pe bună-credinţă, au intervenit în poveştile elevilor,
reprezentându-i, mai ales pe cei mai puţin politicizaţi. Astfel tv se transformă într-un
instrument de creare a realităţii, evoluăm către un univers în care lumea socială este prescrisă
de televiziune. (30)
Spunem cu toţii mai puţine lucruri originale decât se pare, de exemplu nu vom şti niciodată
cine este cu adevart subiectul unui discurs. Nimeni nu citeşte ziarele mai mult decât ziariştii
care manifestă tendinţa de a crede că toata lumea citeşte ziarele.(32-33)
Audimatul este măsurarea cotei de audienţă pe care o obţine fiecare post de televiziune în
parte. Există în clipa de faţă, pentru anumite canale, instrumente care permit verificarea
audimatului din sfert in sfert de ora şi chiar observarea variaţiilor de în funcţie de marile
categorii sociale. Profesioniştii deţin o cunoaştere foarte precisă a ceea ce are şi ceea ce nu
are succes la public. Aceasta măsurare a devenit judecata de apoi a jurnalistului. Există în
redacţii şi edituri o adevarată „mentalitate audimat”. Astăzi, din ce în ce mai mult, instanţa
ultimă de legitimare se consideră a fi piaţa (de ex, lista de bestsellers). Prin intermediul
audimatului, logica pieţei ajunge astfel să se impună în câmpurile de producţie culturală. Or,
eu sunt sigur că toate producţiile culturale+matematicile, poezia, literatura, filosofia- au fost
produse împotriva a ceea ce reprezintă echivalentul audimatului, a logicii pieţei. Chiar şi cele
mai savante instituţii au devenit brusc interesate de marketing care pe termen lung se
dovedesc capabile să îşi creeze propriul public. (39-41).
Urgenţă şi fast-thinking
Asupra televiziunii, audimatul exercită un efect cu totul ieşit din comun: se traduce printr-o
presiune a urgenţei. Concurenţa dintre ziare, concurenţa dintre ziare si televiziune, dintre
diferitele televiziuni îmbraca forma unei concurenţe temporale pentru scoop, pentru a fi
primul. Există pe scurt, obiecte care sunt impuse telespectatorilor pur şi simplu pentru că ele
sunt impuse producătorilor; iar aceste obiecte se impun producătorilor pentru că, la rândul
lor, sunt impuse de concurenţa cu alţi producători.
De altfel, şi Platon afirmă faptul că sub presiunea urgenţei, omul nu poate gandi corect, el
făcând o referire la presiunea urgenţei manfestată asupra filosofului care ţine prelegerea şi
dispune de timp şi oamenii din agora, din piaţa publică.
Dacă televiziunea privileghiază un anumit număr de fast-thinkers care propun fast-food
cultural,hrană predigerată, pre-gândită, este numai pentru că deţine un carnet de adrese,
întotdeauna acelaşi: există vorbitori obligatorii, care-i scutesc pe producători sa-i mai caute
pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus. (41-44)
Am ajuns astfel şi la dezbaterile televizate, autorul fiind puţin mai expeditiv asupra acestui
punct deoarece, consideră că demonstraţia este mult mai uşor de făcut: există, mai întâi
dezbaterile cu adevărat fasle, recognoscibile ca atare. (exemple în carte). Dar există şi
dezbateri aparent adevărate, fals adevărate. Autorul observă o serie de operaţiuni de cenzură
în cazul unei emisiuni prezentate de Cavada, un realizator al Canalului 2, în timpul grevelor
din noiembrie, pentru că are toate aparenţele unei dezbateri democratice.
Primul nivel: rolul prezentatorului. Telespectatorii pot vedea foarte clar că acesta are nişte
intervenţii constrângătoare. El este cel care impune subiectul, impune problematica, el face să
fie respectată regula jocului. Însă această regulă nu rămâne mereu aceeaşi atunci când este
vorba de politică sau despre romancieri. Există sociologi care au încercat să degajeze
implicitul nonverbal al comunicării verbale: noi spunem tot atât de multe prin intermediul
gesturilor, privirilor, tăcerilor, mimică şi mişcările ochilor noştri ca şi prin vorbirea noastră
propriu-zisă. Arătăm prin urmare, mult mai mult decât reuşim să controlăm. Prezentatorul îşi
modifică şi el adesea rolul, intonaţia în funcţie de invitatul pe care îl abordează, vorbind chiar
şi codificat, de cele mai multe ori din politeţe...cenzură.
Prezentatorul este cel care împarte timpul de discurs, care distribuie tonul discursului,
respectuos sau dispreţuitor, atent sau lipsit de răbdare. O altă strategie a prezentaztorului o
constituie manipularea urgenţei; el se foloseşte de timp, de urgenţă, de ceas pentru a le lua
invitaţilor cuvântul, pentru a-i grăbi şi chiar a-i întrerupe. Mai intervine şi altceva: el devine
astfel purtătorul de cuvânt al publicului. Acest fapt pune o problemă importantă din punctul
de vedere al democraţiei: este evident că vorbitorii nu sunt egali pe platoul de televiziune.
Nivelul doi: compoziţia platoului. Aceasta este determinantă. Platoul se află în faţa ochilor
noştri, realitatea percepută, ascunde realitatea nepercepută. O modificare în compoziţia
platoului, poate însemna o modificare în semnificaţia mesajului. Compoziţia unui platou este
importantă pentru că ea trebuie să ofere imaginea unui echilibru democratic. Egalitatea e
înfăţişată ostentativ, iar prezentatorul tinde să ia rolul de arbitru. De asemeni ne confruntam
cu problema constrangerii pentru a urma un scenariu dinainte stabilit, fără a mai lăsa loc de
improvizatie, pentru spontaneitate, exprimare liberă pentru prezentator şi emisiunea sa. (45-
56)
Contradicţii şi tensiuni
Televiziunea este un univers în care ai impresia că agenţii sociali, în pofida aparenţelor lor de
importanţă,autonomie şi uneori a unei aure extraordinare, nu sunt decât nişte marionete ale
unei necesităţi ce se cere descrisă, ale unei structuri ce se cuvine degajată şi aduse la lumină.
(56-60)
Pentru a încerca să înţelegem ce anume poate să facă un jurnalist, trb să ţinem seama de o
serie de parametri: poziţia ocupată de organul de presă pentru care lucrează jurnalistul şi de
poziţia pe care însuşi jurnalistul o ocupă în organul de presă. Concurenţa economică dintre
diferitele canale de televiziune sau ziare pentru atragerea unui număr cât mai mare de
telespectatori sau cititori, se manifestă concret sub forma unei concurenţe între jurnalişti, cu
mizele ei specifice şi care nu e trăită şi nici gândită ca o luptă pur economică.
In anii 50, televiziunea abia dacă era prezentă în câmpul jurnalistic, iar cei din televiziune se
aflau într-o poziţie întrutotul dominată (dpdv cultural, simbolic, al prestigiului, economic).
Cu trecerea anilor relaţia s-a inversat cu totul, televiziunea tinzând, în momentul de faţă, să
devină dominantă din punct de vedere economic şi simbolic în interiorul câmpului jurnalistic.
Apariţia medium-ului de masă prin excelenţă care este televiziunea nu reprezintă un fenomen
fără precedent sau este unul doar prin amploarea sa. Una dintre marile probleme ale
sociologilor este aceea de a evita să cadă într-una dintre cele doua iluzii simetrice, iluzia
„nemaivăzutului” şi iluzia „neschimbării”. (64-70)
O forţă de banalizare
Televiziunea poate, de pildă să adune în faţa jurnalului de ştiri de la ora douăzeci mai mulţi
oameni decât cotidianele franceze de dimineaţă şi de seară la un loc. Există o lege
binecunoscută: cu cât un organ de presă ori un mijloc de exprimare oarcare îşi propune să
atingă un public mai vast, cu atât el trebuie să îşi piardă asperităţile, să elimine tot ceea ce
poate să divizeze şi cu atât mai mult trebuie să aibă grijă să „nu şocheze pe cineva”, cum se
spune, să nu ridice doar probleme lipsite de conţinut. Fenomenul de banalizare şi
omogenizare, ce tinde spre „conformare” şi „depolitizare”, este un fenomen destul de întâlnit
şi observabil în lumea socială, în care vedem petrecându-se fenomene pe care nimeni nu le
doreşte ca atare, dar care pot să apară ca fiind intenţionate.
Ne+am trezit deodată, poate fără vina nimănui, cu acest produs ciudat care se numeşte „jurnal
televizat”, care este pe placul tuturor, confirmă lucrurile deja cunoscute şi care, mai presus de
orice, lasă neatinse structurile mentale. Prezentatorii de jurnale televizate, animatorii de
dezbateri şi comentatorii sportivi au devenit mici directori de conştiinţă care, fără a fi nevoiţi
să depună prea mare efort, se fac purtătorii de cuvânt a unei morale tipic mic-burgheze
spunându-ne ce trebuie să gândim despre ceea ce ei numesc „probleme de societate”. Cu
toate că ocupă o poziţie inferioară, dominantă în interiorul câmpurilor de producţie, jurnaliştii
au ajuns să exercite o formă de dominaţie cu totul ieşită din comun: ei deşin puterea în ceea
ce priveşte mijloacele de exprimare publică, e existenţă publică, de a te face cunoscut, de
acees la notorietatea publică. Jurnaliştii au posibilitatea de a impune societăţii propriile lor
principii de viziune asupra lumii, propria lor problematică şi propriul lor punct de vedere.
Astăzi, în mediul jurnalistic, lupta în jurul televiziunii este una centrală; ceea ce face deosebit
de anevoiasă studierea acestui obiect. O parte considerabilă din discursul cu pretenţii savante
despre televiziune nu reprezintă decât înregistrarea a ceea ce oamenii de televiziune afirmă cu
privire la televiziune. Orice jurnalist care vrea să aibă greutate trebuie să fie realizatorul unei
emisiuni de televiziune. Dacă, peste noapte, o prezentatoare de televiziune poate să devină
director de ziar, ne vedem siliţi să ne întrebăm în ce mai constă competenţa specifică a
jurnalistului.
Cel mai important este, însă, faptul că, prin intermediul creşterii ponderii simbolice a
televiziunii şi, dintre televiziunile aflate în competiţie, a ponderii acelora care se sacrifică cu
cel maimult cinism şi succes pe altarul senzaţionalului. Ca urmare a acestui fapt, o anumită
categorie de jurnalişti, recrutaţi cu mari cheltuieli tocmai pentru atitudinea lor de a se plia fără
scrupule la aşteptările publicului cel mai puţin exigent tind să impună „idealul uman” tocmai
pentru câştigarea unor porţiuni cât mai mari ale pieţei.
Câmpul jurnalismului are o particularitate: este mai dependent de forţele exterioare decât
oricare alt câmp de producţie culturală. El depinde extrem de direct de cerere, este supus
sancţiunilor nemijlocite ale pieţei, ale plebiscitului într-o măsură poate, chiar mai mare decât
câmpul politic. Unde sunt, în jurnalism, sancţiunile pozitive sau negative? Singurul embrion
de critică este reprezentat de emisiunile satirice. Cât priveşte recompensele, acestea nu se
manifestă decât, cel mult, sub forma „reluărilor”(faptul de a fi citat de alt jurnalist), dar
acestea constituie un indiciu rar, puţin vizibil şi ambiguu. (79-88)
Dominaţia televiziunii
Universul jurnalismului este un câmp aflat, însă, prin intermediul audimatului, sub presiunea
câmpului economic. Iar acest câmp al jurnalismului, atât de eteronom, atât de puternic supus
constrâgerilor de ordin comercial, exercită, la rândul său, o constrângere asupra tuturor
celorlalte câmpuri, în calitate de structură.
Exista persoane din această breaslă care îşi asumă rolul de critic satiric, ce îşi petrec timpul
denunţând conformismul cultural. Or, atunci când faci sociologie, ajungi să înveţi că bărbaţii
şi femeiele sunt responsabili de structura în care se află plasaţi şi de poziţia pe care o ocupă în
cadrul acestei structuri.
Consider, prin urmare, că în momentul de faţă, toate câmpurile de producţie culturală sunt
supuse constrângerii culturale a câmpului jurnalistic şi nu a unuia sau altuia dintre jurnalişti,
sau directori de canale, ei înşişi fiind depăşiţi de forţele câmpului. Prin intermediul presiunii
exercitate de audimat, apăsarea economiei se exercită asupra jurnalismului şi, prin
intermediul apărsării pe care televiziunea o exercită asupra jurnalismului, ponderea
economiei ajunge sa apese si asupra celorlalte jurnale ca şi asupra jurnaliştilor, care, treptat,
îngăduie să le fie impuse problemele specifice televiziunii.
Aceste intervenţii din afară sunt deosebit de periculoase, pentru că ele pot să-i inducă în
eroare pe profani, care, orice s-ar spune, au greutate, în măsura în care producătorii culturali
au nevoie de auditoriu, de spectatori, de cititori. Există, de altfel, tendinţa mediilor de
informare de a celebra numai acele produse comerciale menite să sfârşească în ale lor
bestsellers list. Consider că sociologia, şi mai cu seamă sociologia intelectualilor, a contribuit,
într-o mare măsură, la instaurarea actualei stări de lucruri, în mod involuntar, desigur. (88-98)
Colaborarea
Forţele şi manipulările jurnalistice pot însă să acţioneze într-un mod chiar mai subtil, conform
logicii calului troian, adică prin introducere în interiorul universurilor autonome a unor
producători eteronomi, care, cu sprijinul unor forţe din afară, vor beneficia de o consacrare pe
care nu ar avea cum să o dobândească din partea egalilor săi. Este un fapt: din ce în ce mai
mult, în anumite discipline, consacrarea prin media începe să fie luată în calcul de toate
comisiile ştiinţifice. Pentru ca impunerea puterii mediilor de informare să ajungă să se
exercite asupra unor universuri precum cel ştiinţific, este nevoie ca ea să beneficize de
anumite complicităţi în câmpul respectiv. Numai sociologia înţelege ce înseamnă astfel de
complicităţi. Trebuie să încercăm să înţelegem cine colaborează. (99-101)
Cu cât o idee este mai complicată, ca urmare a faptului că a fost produsă în interiorul unui
univers autonom, cu atât raspândirea ei este mai dificilă. Pentru depăşirea acestei dificultăţi,
este nevoie ca producătorii retraşi în mica citadelă să ştie să iasă din ea şi să lupte, colectiv,
pentru asigurarea unor bune condiţii de difuzare.
Putem şi trebuie să luptăm împotriva audimatului în numele democraţiei. Aşa ceva poate
părea de-a dreptul paradoxal, dat fiind că aceia care susţin domnia audimatului pretind că nu
există nimic mai democratic decât acesta, că trebuie să li se lase oamenilor libertatea de a
judeca şi a alege. Gânditorii critici şi organizaţiile însărcinate cu exprimarea intereselor celor
dominaţi sunt, însă, foarte departe de a avea o gândire clară asupra acestei probleme. (108-
112)
DOMINAŢIA JURNALISMULUI
Este vorba, aşadar, de o examinare a felului în care constrângerea structurală pe care câmpul
jurnalistic, el însuşi dominat de constrângerile exercitate de piaţă, modifică, mai mult sau mai
puţin în profunzime, raporturile de forţă existente în interiorul diverselor câmpuri, afectând
tot ceea ce se întâmplă în cuprinsul lor şi induce efecte foarte asemănătoare în nişte
universuri foarte diferite.
Câmpul jurnalistic s-a constituit ca atare în secolul al XIX-lea, în jurul opoziţiei dintre
jurnalele ce ofereau mai presus de orice „ştiri”, de preferinţă „senzaţionale” şi jurnalele ce
propuneau analize şi „comentarii” şi care se arătau preocupate de a-şi marca deosebirea faţă
de cele dintâi prin afirmarea valorilor „obiectivităţii”.
Ca şi câmpul literar ori câmpul artistic, câmpul jurnalistic constituie, prin urmare, terenul de
manifestare a unei logici specifice, propriu-zis culturale, care le este impusă jurnaliştilor prin
intermediul constrângerilor şi a controalelor încrucişate şi a cărei respectare se află la baza
reputaţiilor de onorabilitate profesională.
Dar, ca şi câmpul politic ori cel economic, câmpul jurnalistic este în permanenţă supus probei
verdictelor date de piaţă, prin intermediul sancţiunii directe, a clientelei ori, indirect, a
audimatului. Iar jurnaliştii sunt cu atât mai înclinaţi spre adoptarea „criteriului audimat” în
producţie, cu cât ei ocupă o poziţie mai înaltă în interiorul unui organ de presă direct
dependent de piaţă.
Alt efect de câmp cu totul paradoxal şi prea puţin favorabil afirmării autonomiei: concurenţa
incită la exercitarea unei dupravegheri permanente asupra activităţilor desfăşurate de
contraconcurenţi, cu scopul de a profita de eşecurile lor, prin evitare greşelilor făcute de ei, şi
încercând să împrumute instrumentele presupuse ale reuşitei lor. (119-126)
Efectele intruiziunii
Anumite „analize” asupra televiziunii şi-au datorat succesul în rândul jurnaliştilor, graţie
tocmai faptului că acordă o legitimitate democratică logicii comerciale, mulţumindu-le să
formuleze, în termeni de politică, deci de plebiscit, o problemă de producţie şi de difuziune
culturală.
Jurnalismul şi politica
Pentru a putea înţelege cu adevărat ceea se spune şi mai ales ceea ce nu se poate spune în
timpul acestor dialoguri fictive, ar trebui analizate în detaliu condiţiile de selecţie a celor
numiţi, în SUA, panelists: să fie tot timpul disponibili, gata să ia parte la emisiuni, acceptând
să răspundă la toate întrbările, chiar şi la cele mai ciudate sau şocante, să fie gata de orice,
adică la orice concesie sau compromisuri: pentru a fi văzuţi şi pentru a-şi asigura în felul
acesta profituri directe sau indirecte ale notorietăţii „mediatice”; să aibă grijă să formuleze
luări de poziţie simple, în termeni clari şi brianţi, evitând să se încurce în cunoştinţe prea
complicate.
Această atenţie acordată exclusiv ”microcosmului” politic tinde spre introducerea unei rupturi
faţă de punctul de vedere al publicului său pe care luările de poziţie politice pot să le aibă
asupra existenţei lor şi asupra lumii sociale. Ruptură considerabil întărită, mai ales în cazul
starurilor de televiziune, de distanţa socială asociată privilegiului economic şi social. Se
ccunoaşte faptul că, începând cu anii 60, în SUA şi în majoritatea ţărilor europene, vedetele
mediatice adaugă unor salarii extrem de ridicate, nişte onorarii de multe ori exorbitante,
asociate cu participarea la talk-show-uri, unor turnee de conferinţe, colaborărilor regulate la
ziare, etc.
Toate aceste mecanisme concură la producerea unui efect global de depolitizare sau, mai
exact, de cădere în anodin a politicii. Căutarea cu orice preţ a divertismentului înclină spre
deturnarea atenţie în direcţia unui spectacol (scandal) ori de câte ori viaţa politică face să
apară o problemă importantă sau ne reducem la ceea ce numim „actualitate”, un soi de
rapsodie de evenimente amuzante situate la jumătatea drumului între faptul divers şi show.
Astfel, tocmai logica jurnalistică este cea care produce o reprezentare a lumii dominată de o
filosofie a istoriei ca succesiune absurdă de dezastre din care nineni nu înţelege nimic şi
asupra cărora nimeni nu are vreo putere. Această lume plină de războaie etnice şi de uri
rasiale, de violenţă şi de crimă, nu e decât o apăsare de ameninţări de neînţeles, aptă doar să
îngrijoreze, din care trebuie, mai presus de orice, să te retragi şi de care te vezi obligat să te
aperi.
Sentimentul că lumea, aşa cum o ânfăţişează televiziunea, este inaccesibilă muritorilor
obişnuiţi să conjugă cu impresia că jocul politic reprezintă o afacere de profesionişti, ceea ce
are darul de a încuraja, mai cu seamă în rândul celor mai puţin politizaţi, o degajere fatalistă
în mod evident favorabilă menţinerii ordinii stabilite.
PATRICK LECOMTE- „Comunicare. Televiziune.
Democraţie”, Bucureşti, Ed. TRITONIC, 2004
„Ceea ce contează este să vedem în omnipotenţa obsedantă a „mediaticului” un adevărat
simptom de criză. În procesul destul de van pe care de mocraţia îl instruieşte neîncetat
împotriva mass-media, propriul său proces şi propria sa prăbuşire sunt în joc.” (J.-C.
Guillebaud, Esprit, martie-aprilie 2003)
Impactul politic al acestei revoluţii mediatice pare destul de brutal unuia dintre observatorii
săi cei mai atenţi, P.Virilio, pentru a trage o concluzie mai radicală: incriminând „viteza
absolută” a lumii atinsă prin tehnicile electronice de transmitere a informaţiei, pe care o
consideră un „atribut al divinului”cucerit de om, aceasta judecă efectul său de accelerare
asupra schimbului şi interacţiunii sociale incompatibilă cu funcţionarea democraţiei, „care
presupune a merge spre alţii, a discuta, a-şi asigura timp pentru reflecţie şi a împărţi
responsabilitatea deciziei. Când nu mai este timp de împărţire a respinsabilităţii, nu mai este
posibilă democraţia. Vedem consecinţele foarte clare odată cu încetarea interesului pentru
politică în totală contradicţie cu „teleprezenţa” ( Le Monde, 28 ianuarie 1992).
„Televiziunea nu este, deci, o frână a democraţiei ci, din contră, o condiţie a exercitării sale”.
Dacă supravieţuirea oricărei fiinţe vii depinde de relaţiile pe care le înteţine cu mediul său,
deci de capacitatea sa de a comunica cu acesta, fiinţa umană, este de nevoie şi prin excelenţă
„agent de comunicare socială”, deoarece viaţa sa izvorăşte dintr-un raport iniţial original
(origine), iar supravieţuirea sa este condiţionată prin relaţiile sociale ulterioare. Cu alte
cuvinte viaţa umana prinde formă şi sens în sistemul de comunicare socială în care se
dezvoltă; viaţa socială prinde formă şi sens în reţelele de comunicare umana pe care le
dezvoltă.
Putem distinge cel puţin trei feluri de problematici, decompunând analitic orice proces de
comunicare într-o triadă de elemente constitutive: obiectul comunicării, relaţia de comunicare
şi limbajul comunicării.
Pentru a face obiectul unei comunicări sau pentru a fi pusă laolaltă, orice realitate
exoerimentală trebuie să fie comprehensibilă din pdv social, semnificativă pentru toţi agenţii
sociali pe care îi priveşte, îi implică, îi pune în relaţie. Orice experienţă umană sau, la modul
general, orice realitate socială este deci investită cu semnificaţii sau „codată” de colectivitatea
în care se actualizează. Iar această codare se efectuează recurgând la scheme normative de
expresie, de reprezentare, de interpretare si de evaluare „a lucrurilor vieţii” sociale. Exemple
în carte, pag 16-22.
După realităţile care fac obiectul comunicării sunt socialmente determinate-prin codajul
cultural care le este aplicat şi prin interacţiunile sociale care participă la această operţiune de
codare, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul proceselor care constituie suportul schimbului de
mesaje între actorii sociali.
Astfel, psihologul E. Hess a condus în 1965 la Univ. Din Chicago un experiment care
demonstra că orice proces de comunicare pune în joc percepţii şi reacţii senzoriale care scapă
în parte conştiinţei actorilor săi. El a cerut unei serii de subiecţi masculini să atribuie câte o
notă la doua fotografii identice ale unei femei, dar în care una fusese retuşată pentru a mări
pupilele modelului. Nota primită de fotografia retuşată a fost de două ori mai mare decât cea
a fotografiei iniţiale; dar nici unul dintre subiecţii interogaţi nu remarcase diferenţa de talie a
pupilelor, explicaţiile lor neinvocând decât aparenţa „mai feminină” sau „mai drăguţă” al
modelului al cărui clişeu fusese retuşat.
O relaţie mediatizată
Prima trăsătură caracteristică a comunicării televizate ţine în mod evident de suportul său sau
vehiculul tehnic care asigură transmiterea instantanee şi difuzarea masivă a imaginilorpe care
le transmite, dar car e impune, în acelaşi timp, un terţ -media intermediar- între emiţătorul şi
interceptorul acestora. Acesta stabileşte un raport direct şi personalizat între actori
identificabili care devin „interlocutori”, adică într-o situaţie de acţiune pe care o pot controla.
Acest raport este, în acelaşi timp, indirect, fără interactivitate şi necontrolat.
Adresarea, pentru că televiziunea a devenit astăzi, ca radioul înainte, media de masă prin
excelenţă, adică cea a cărui acces nu se clădeşte pe nici o discriminare pe bază de noroc sau
de cultură: la domiciliu sau în nenumărate locuri publice, toată lumea poate accede la
spectacolul televizual şi fiecare, oricare ar fi limba sa, poate sesiza limbajul imaginilor.
Şi, în mod corelativ, audienţa, pentru că televiziunea este de acum înainte practica culturală
cel mai larg răspândită. În 1990, aproape 94% dintre gospodăriile franceze posedau un
televizor, care, în medie, rămânea deschis mai mult de cinci ore şi privit mai mult de trei ore
pe zi. Într 1973 şi 1989, lectura unui cotidian regresează de la 55 la 43% printre cei de 15 ani
şi mai mult; ascultarea radioului de la 88 la 85%; în timp ce audienţa televiziunii progresează
de la 65 la 73%. Iar în 1992, patru din cinci cele mai citite publicaţii săptămânale sunt
telemagazinele. (37)
1) Punerea în imagini a unei realităţi tinde a acredita spontan iluzia unei reproduceri
fidele a acesteia, trebuie întâi să subliniem faptul că ea implică, din contra, o muncă
de manipulare care o transformă inevitabil: reconstrucţia sa pentru a o face
reprezentabilă, dramatizarea sa pentru a o face spectaculară.
2) Putem deci avansa că media televizuală reprezintă co-producătorul realităţii pe care o
pune în imagini, mai mult decât revelatorul său.
3) Trebuie, de asemenea, să luăm în consideraţie simplificarea complexităţii realului pe
care o impun constrângerile limbajului imaginii. Deoarece aceasta arată şi nu
demonstrează: ea nu poate să livreze din realitate ceea ce scapă privirii focalizate pe
„aici şi acum”; ea este incapabilă de articulare logică, de generalizare şi de negare,
deci de proiect sau de program, depăşire a datului imediat” (R. Debray)
4) Dar aceasta conduce la a reaminti că imaginea are de-a face mai mult cu emoţia decât
cu raţiunea. Ele întreţin cu psihicul uman raporturi atât de intense cât şi complexe,
pentru că ele constituie materialele elementare al imago-ului. Din acest proces de
descifrare a mesajelor imaginare care scapă, în parte, controlului conştient al
emiţătorilor săi, ca şi al receptorilor săi, pentru că el trimite la munca de interpretare
liberă a imaginarului individual.
5) În lumina a ceea ce precede, descoperim că în fluxul de imagini ale comunicării
televizuale, privirea cu care le răsplătim, mai mult decât conţinuturile pe care ele le
vehiculează, care le hrăneşte şi le investeşte mereu cu sens.
Dar în timp ce „vizualul face să dispară pe nesimţite realul”, el şterge, în acelaşi timp,
„distanţa simbolizantă” dintre subiectul care priveşte şi obiectul pe care-l priveşte,
condiţie a spectacolului şi a reprezentării-interpretare a realului.
Chiar fără a lua în consideraţie aceste noi perspective pe care pare să le deschidă astăzi
ultima generaţie de imagini născute în computer, vom conveni, cu uşurinţă, că ansamblul
de proprietăţi specifice ale fluxurilor comunicării televizuale face mai ales delicată
analiza efectelor socializatoare şi a influenţelor culturale, pe care sunt susceptibili a le
exersa. (38-44)
Aproape toţi tinerii din ziua de azi au acces la televiziune, iar în anul 1993, mai mult de
70% dintre copiii între patru şi paisprezece ani petreceau, în medie, mai mult de două ore
pe zi în faţa receptorului familial, media europeană stabilindu-se la două ore şi
cincisprezece minute. Ei îi acordă cu atât mai mult timp cu cât înaintează în vârstă. Copiii
se dedau de asemenea spectacolului televizual cu atât mai regulat cu cât sunt mai slabe
resursele economice şi culturale ale familiei: copiii de muncitori şi ai celor care nu
lucrează sunt telespectatorii cei mai asidui, cei ai cadrelor superioare sau exercitând
profesiuni liberale, cei mai puţin asidui. În schimb, televiziunea le consacră aproape 10%
din volumul anual al programelor sale, dar emisiunile destinate tinerilor sunt compuse
70% din desene animate, produse în SUA şi Japonia. (Le Monde de l’education, iunie
1993).
Dar care sunt efectele asupra proceselor de socializare infantilă? Vârârea sa în celula
familială constituie o inovaţie importantă, în măsura în care ea le oferă copiilor o
„deschidere spre lumea” exterioară în acelaşi timp mai precoce, mai largă şi, mai ales,
necontronlată sau nemediatizată de părinţi. Această supra-expunere la imaginile din lume,
se face totuşi, în anumite condiţii, care le stimulează afectivitatea şi imaginaţia, mai mult
decât să le dezvolte cunoştinţele şi stăpânirea realului.
Dar pe lângă aceasta, ea nu contribuie decât într-o mică măsură la determinarea ieşirii
din competiţia pe care o pune în scenă. Ea nu cântăreşte, întradevar, în alegerea
electorală a cetăţeanului decât în sensul unei întăriri a atitudinilor prestabilite.
În definitiv, pare deci, că, „în general campania televizată şi campania electorală sunt
departe de a fi dei ex machina (...) Alegătorii reacţionează în funcţie de obişnuinţele şi
orientările lor anterioare. Cu cât acestea sunt mai marcate, cu atât mai puţin campania
poate deplasa alegătorii; cu cât opiniile sun şovăitoare, cu atât mai puţin este urmărită
campania” ( C.Ysmal, 1990). O constatare pe care o întăreşte şi o precizează
aprecierea lui J.-M. Cotteret (1991) asupra efectelor directe „foarte limitate” ale
comunicării electorale: „Pare dificil de influenţat mai mult de 5% din corpul
electoral”. Este adevărat, atâta timp cât „comunicarea politică este un flux continuu şi
nu un schimb pe termen scurt; cât ea hrăneşte din amintiri, din reacţii la cald, din
anticipări; cât ea poartă în fiecare moment marca trecutului a actelor politice greu
stabilite de actorii politici în cursul carierei lor, mai susceptibile decât altele de a face
„zgomot”, deci de a fi auzite, înregistrate, memorate; corelativ, decizia electorală nu
se ia imediat, ci se construieşte în timp” (J.-L. Parodi, Hermes, 1989). (58-68)
Acest tip de duel retoric este, în realitate, conceput şi perceput ca o luptă „de la om la
om”, o luptă în câmp închis între doi campioni în care învingătorul va fi consacrat
prin „judecata lui Dumnezeu”. Într-un asemenea context, armele, regulile şi rezultatul
duelului sunt, deci, mai dependente de jocul de interacţiune conflictuală dintre două
personalităţi în situaţie decât opţiuni tematice şi strategii de argumentare reţinute de
fiecare dintre cei doi parteneri la dezbatere pentru a trimite mesajul lor publicului-
arbitru.
A sesiza logica şi dinamica acestui duel implică, deci, a descrie mecanismele dublului
fix de comunicare care se dezvoltă sub două registre:
În ansamblu, trebuie să se după J.-M. Cotteret (1991) la „regula celor patru C”:
„Clar” (pentru a fi accesibil celor mai mulţi); „Scurt” (Court) (3 min: 500 de
cuvinte); „Coerent” (cu celelalte mesaje ale aceluiaşi emiţător şi cu aşteptările
destinatarilor), „Credibil” (verosimilitate, notorietate şi legitimitate).
Deschiderea unei noi „agora catodice” părea, întradevăr, a se arăta prin reamenajarea
frontierelor şi relaţiilor stabilite prin cultura politică democratică între spaţiul public al
Cetăţii republicane şi diversele spaţii private ale societăţii civile.
Spaţiul tradiţional al politicului se regăseşte lărgit şi remodelat prin deschiderea sa, dără
discriminare, tuturor membrilor societăţii, de la cadrele instituţionale ale cetăţeniei, de
când el devine în aceeaşi calitate cu alte câmpuri sociale, obiectul unui spectacol
mediatic oferit fiecăruia.
Deschiderea spaţiului public mediatizat asupra societăţii civile oferă, întradevăr, actorilor
politici un curs inedit de acces la putere, un proces de legitimare directă prin opinia
publică, sprijinit pe cucerirea personală a unei notorietăţi şi a unei populrităţi mediatice,
se deschide, de acum înainte aspiranţilor în ridicarea elitelor puterii.
Arzând etapele clasice ale acestei ascensiuni metodice spre vârfurile statului, „stele în
urcare” ale politicii-spectacol pot astfel să ascundă slăbiciunea resurselor lor partizane
sau a experienţei lor militante cultivând „aura” lor mediatică personală în opinia publică
pentru a se face cunoscuţi prin ansamblul personalului politic şi apoi pentru a se impune
printre liderii săi, realizând o economie importantă de carieră. (89-90)
Datorită faptului că aceste politici nu sunt destinate doar administrării imaginii publice a
autorităţii etatice ele se înscriu într-o strategie vizând să construiască şi să impună o
reprezentare simbolică a realităţii politice controlată în permanenţă de putere; ele ţin,
deci, de un proces global de „guvernare prin semne” şi sunt concepute şi puse în valoare
la destinaţie de mediatorii profesionişti reputaţi de acum înainte, „pentru a face opinie”,
această opinie de care depinde stabilitatea şi perenitatea puterii care porneşte de aici.
Toate aceste evoluţii de ritm şi de stil în comunicarea preşedintelui sunt comandate prin
acelaşi imperativ logic de întreţinere a legitimităţii şi de gestionare a sistemului de putere
în care el este operatorul-cheie: a stăpâni spaţiul-timp conflictual al vieţii politice,
controlând agenda reprezentării publice care este propusă cetăţenilor prin mass-media.
Dar în exercitarea puterii de toate zilele, J. Gerstle (1992) observă că sistemul politic al
celei de-a V-a Republici tinde mai mult să privilegieze comunicarea guvernamentală
decât comunicarea prezidenţială, prima trebuind, după logica insituţională, să prezerveze
„forţa de a lovi” a celui de-al doilea. Ca şi cele ale preşedinţilor, strategiile
guvernamentale depind cel puţin tot atât de mult de evoluţiile situaţiei politice, naţionale
sau internaţionale, şi de acţiunea guvernamentală generală, cât şi de variaţiile de poziţii
personale, de diferenţele individuale de stil sau de „politicile de imagine” particulare ale
actorilor lor.