Recenzie

Pierre Bourdieu,Despre televiziune,

Editura Meridiane,1998

Studenta:Munteanu(Closca)

Domnica

Anul III –P.I.P.P.

Pierre Bourdieu , fost sociolog francez care, la finele vietii sale, a ajuns unul dintre actorii
principali ai scenei intelectuale francize. Gandirea sa a exercitat o influenta considerabila asupra
stiintelor umane si sociale ,in special in sociologia franceza din a doua jumatate a secolului XX.

In lucrarea clasica Bourdieu vorbeste si argumenteaza despre ,,o forma deosebit de periculoasa
pe care o exercita televiziunea, violenta simbolica”. Volumul are deja doua editii in limba
romana si e considerat, in materia de critica de televiziune , deja un ,,clasic’’in domeniu.
Sociologul francez noteaza si nuanta conform careia ,,violenta simbolica este o violenta ce se
exercita cu complicitatea tacita a celor ce o indura, ca si ,de multe ori, a celor ce o exercita, in
masura in care,nici unii,nici altii nu sunt constienti de faptul ca o indura sau ca o exercita .’’

*Mecanismul după care este produs acest tip de violenţă simbolică este unul sofisticat, iar
demontarea acestuia, făcută de către Pierre Bourdieu, este foarte convingătoare. Iată, într-un
foarte sumar rezumat, cum arată acest peisaj, în viziunea influentului sociolog francez.

Televiziunea, spune Bourdieu, operează cu aşa-numitele „fapte-omnibus”. Sînt „fapte de natură a

interesa pe toată lumea” şi, în felul acesta, fiindcă e aproape condamnată să lucreze cu asemenea
conţinuturi, „televiziunea deţine un monopol de facto asupra modelării creierelor unei părţi
foarte importante a populaţiei”. Pentru a-şi construi şi pentru a-şi întări puterea, televiziunea
trebuie să opereze mereu selecţii convenabile sieşi. Bourdieu scrie că, specific televiziunii, este
faptul că „ascunde arătînd”. Aceasta, teleziunea, selectează în virtutea aşa-numitului principiu al
senzaţionalului, al spectaculosului. În formularea memorabilă a sociologului: „televiziunea
îndeamnă la dramatizare, într-un dublu sens: ea pune în scenă, în imagini, un anumit eveniment
şi, totodată, îi exagerează acestuia importanţa, gravitate, caracterul dramatic, tragic”. Ziariştii,
prin urmare, vînează ceea ce este extraordinar, ceea ce este ieşit din comun, ceea ce, într-un
anume sens, este scandalos. Şi, „dispunînd de excepţionala forţă specifică imaginii televizate,
jurnaliştii pot să producă efecte fără echivalent”. În mod aparte, ei pot să producă „efectul de
real” – un concept din critica literară pe care Pierre Bourdieu îl aplică şi cîmpului mediatic şi pe
care îl defineşte drept abilitatea de a produce imagini care„ne pot face să credem în existenţa a
ceea ce ea ne arată”.

In opinia lui Pierre Bourdieu (1998) ,televiziunea pune vi pericol diverse sfere ale productiei
culturale autentice : arta ,literatura , filosofia , stiinta , prin faptul ca ofera posibilitatea de a-si
revendica aparenta la aceste campuri culturale unor persoane care nu sunt indreptatite sa faca
acest lucru.Televiziunea are puterea de a ,,unge” filosof, scriitor ,sociology, psiholog ,etc. pe
cineva care nu si-a castigat acest drept din perspectica definitiei interne a profesiei respective.
*În raportarea pe care o face la ideea de „realitate”, televiziune trece, adesea, dincolo de
intenţiile declarate: „din aproape în aproape, televiziunea, care se pretinde un instrument de
înregistrarea şi de redare a realităţii, se transformă într-un instrument de creare a ei. Evoluăm tot
mai mult spre un univers în care lumea socială este descrisă-prescrisă de televiziune”, scrie
sociologul francez. O lume socială în care factorul politic este esenţial!

*Pierre Bourdieu discută, în mai multe pagini, şi despre binomul control-libertare în mass media.
El relativizează perspectivele care exaltă ceea ce numeşte „credo liberal” – anume, faptul că
monopolul uniformizează, iar concurenţa diversifică. Fără să pretindă nici o clipă că monopolul
ar diversifica, Bourdieu se îndoieşte profund de absolutizarea virtuţiilor concurenţei în mass-
media. Sociologul francez pune în circulaţie o sintagmă care explică, într-o bună măsură,
asemănările puternice dintre produsele de telelviziune ale entităţilor mass-media concurente:
„circulaţia circulară a informaţiei”. Inclusiv despre producătorii de informaţiei sau de opinie,
Pierre Bourdieu are o perspectivă similară: „dacă ne vom întreba – întrebare care poate să pară
naivă – cum se informează acei oameni însărcinaţi să ne informeze, vom vedea că, în general, el
sînt informaţi de alţi informatori”.

*De ce se întîmplă în acest fel mai degrabă decît altfel? De ce avem informaţie care „circulă
circular”, jurnalişti care se rotesc, fără probleme, de la televiziune la alta, de ce avem „un bulion
omogen de informaţie”? Un raspuns parţial, dar semnificativ este acesta: audimatul! Sau
audienţa! „Audimatul este măsurarea cotei de audienţă de care se bucură diferitele canale de
televiziune. Profesioniştii deţin o cunoaştere foarte precisă a ceea ce are şi a ceea ce nu are
succes la public. Această măsurare a devenit judecata de apoi a jurnalistului.”

*Ce alte efecte mai are această, în cuvintele lui Bourdieu, „mentalitate-audimat”? „Presiunea
urgenţei” este una dintre consecinţele imediate şi, totodată, un principiu foarte puternic după care
funcţionează televiziunea. La rîndul său, presiunea urgenţei produce efecte – unul dintre cele mai
pregnante fiind apariţia „fast-thinkers”-ilor, cei care oferă şi propun „fast-food cultural, hrana
predigerată, pre-gîndită, idei de-a gata”. Ce se întîmplă mai departe, în condiţiile în care avem
iată, urgenţă, presiunea audienţei, gîndire pre-gîndită? În mod evident, aceste condiţii
configurează într-un mod specific şi dezbaterile de televiziune; cu o formulă mai tranşantă, le
desfigurează. La limită, spune sociologul francez, avem, şi nu de puţine ori, „dezbateri cu
adevărat false”.
*Deşi urmăreşte, pentru a produce audienţă, detaliul sau faptul şocant, deşi căută şi mai ales
produce spectaculosul, televiziunea, argumentează Pierre Bourdieu, are, în fond, „o forţă de
banalizare” extraordinară. „Nu există discurs (analiză ştiinţifică, manifest politic etc) sau acţiune
(manifestaţie, grevă etc) care, pentru a accede la dezbaterea publică, să nu fie obligate să se
supunp probei selecţiei jurnalistice, adică formidabilei cenzuri pe care jurnaliştii, chiar fără a fi
conştienţi, o exercită, nereţinînd decît ceea ce se dovedeşte în stare să-i intereseze pe ei, să le
reţină „atenţia”, altfel spus să intre în categoriile lor, în grila lor, şi zvîrlind în insignifianţă ori
indiferenţă expresii simbolice care ar merita să fie cunoscute de ansamblul cetăţenilor”. Urmarea
este, de asemenea, logică şi evidentă – şi ea se poate observa, cu asupra de măsură, dacă
alăturam conceptului de „televiziune” pe cel de „putere”. Pierre Bourdieu: „ai sentimentul că
presiunea exercitată de jurnalişti, indiferent că aceştia exprimă propriile viziuni şi valori sau
pretind, cu deplină buna-credinţă, a se face purtătorii de cuvînt ai „emoţiei populare” ori ai
„opiniei publice”, orientează, uneori în mod decisiv, activitatea judecătorilor”. Există chiar voci
care vorbesc despre un adevărat transfer al puterii de a judeca” Această serie de afirmaţii sînt,
desigur, aplicabile, şi cîmpului politic – unul asupra căruia televiziunea ăşi exersează, în mod
constant, forţa.

*Nuanţa pe care Bourdieu o aduce în discuţie atunci cînd vorbeşte despre televiziune şi politică
este următoarea – mecanismele complexe dupa care funcţionează televiziunea şi pe care
televiziunea pe pune la lucru pentru a configura sau reconfigura (sau, chiar desfigura) realitatea
„concură la producerea unui efect global de depolitizare sau, mai exact, de cădere în anodin a
politicii.”.

*Aşadar, atenţie la televiziune, atenţie la ce face şi la ce poate face televiziunea! „Hic sunt
leones!” – asa cum ne avertizează cei care au ales o binevenită şi sanitară atitudine prudentă,
încărcată chiar de suspiciune, faţă de televiziune.

Bibliografie : Lapunkt .ro /2004/12/despre-televiziune; Wikipedia.ro

Editura Meridiane,1998

Munteanu(Closca)Domnica

P.I.P.P. –anul III