— Desigur, Pencroff, — îi răspunse reporterul, — dar asta depinde numai de dumneata!

Dă-ne
fier pentru ţevi, oţel pentru culasă, silitră, cărbune şi sulf pentru praful de puşcă, găseşte-ne mercur
şi acid azotic pentru detonant, mai fă rost şi de nişte plumb pentru gloanţe şi cu siguranţă că Cyrus ne
va fabrica nişte puşti minunate.

(Jules Verne-Insula Misterioasa)

Minereul fu sfărâmat apoi în bucăţele mici şi curăţat cu mâna de murdăriile de la suprafaţă.

Îngrămădiră apoi cărbunele şi minereul, aşezându-l în pături suprapuse, aşa cum procedează cărbunarii
cu lemnul pe care vor să-l carbonizeze. Sub influenţa aerului suflat de foale şi a căldurii, cărbunele
avea să se transforme în acid carbonic, apoi în oxid de carbon, care la rândul lui avea să se combine cu
oxidul de fier, extrăgând oxigenul şi lăsând să curgă fierul curat.

(Jules Verne-Insula Misterioasa)

Se vedea limpede că, în locul acela, scoarţa pământului era supusă unei presiuni înspăimântătoare.
Atmosfera era saturată de gaze sulfuroase, de hidrogen sulfurat, de acid carbonic, amestecate cu aburi de
apă.

(Jules Verne-Insula Misterioasa)

Aşteptară după aceea zece, douăsprezece zile, procesul chimic urmând să se facă singur.
Sulfura de fier trebuia să se prefacă în sulfat de fier şi aluminiul în sulfat de aluminiu: două substanţe
uşor solubile, spre deosebire de siliciul, cărbuniişi cenuşa, care aveau să se aleagă.

(Jules Verne-Insula Misterioasa)

îmi puneam întrebarea: Cum proceda comandantul acestei locuinţe acvatice? Obţinea el
aerul prin procedee chimice, răspândind, prin căldură, oxigenul conţinut în cloratul de potasiu şi
absorbind acidul carbonic prin potasiul caustic?

(Jules Verne-20.000 de leghe sub mari)

— Cunoaşteţi compoziţia apei de mare. La o mie de grame de apă se găsesc nouăzeci şi şase
de sutimi de apă şi două sutimi de clorură de sodiu; apoi, în mici cantităţi, clorură de magneziu şi de
potasiu, bromură de magneziu, sulfat de magneziu, sulfat şi carbonat de calciu. Vedeţi, dar, că şi
clorură de sodiu există în proporţie destul de însemnată. Or, din această sodă pe care o extrag din
apa de mare, îmi alcătuiesc elementele

(Jules Verne-20.000 de leghe sub mari)

Convoiul străbătu un sol compus din sfărâmături de cochilii bivalve, din oase de sepie, amestecat
într-o mare proporţie cu peroxid şi protoxid de fier. Un magnet, apropiat de pământ, s-ar fi acoperi
imediat de cristale strălucitoare.

(Jules Verne-Copii capitanului grant)

 Acum, domnilor, ca amănunt practic, mai adaug următoarele: arderea hidrogenului şi a oxigenului
în vasul de încălzire produce vapori de apă. Aşa că am înzestrat acest vas, la partea lui superioară, cu
un tub de degajare, prevăzut cu o supapă, care se deschide la o presiune de cel puţin două atmosfere;
prin urmare, de îndată ce a atins această presiune, aburul iese afară de la sine.

Iată acum cifre exacte:

Douăzeci şi cinci de galoane de apă descompuse în elementele componente dau două sute de livre
de oxigenşi douăzeci şi cinci de livre de hidrogen. Aceasta înseamnă, la presiunea atmosferică, o mie
opt sute nouăzeci de picioare cubice din primul şi trei mii şapte sute optzeci de picioare cubice din cel
de al doilea, în total cinci mii şase sute şaptezeci de picioare cubice de amestec.

(Jules Verne-Cinci saptamani in balon)

Încă de pe vremea lui Plutarh, ei începuseră să fie socotiţi drept mase minerale, care se
prăbuşesc pe solul globului nostru, cînd sînt prinşi în trecere de atracţia terestră. Studiul
bolizilor arată că substanţa lor nu diferă de loc de a mineralelor cunoscute nouă şi că, în
ansamblul lor, ei cuprind aproape o treime din corpurile simple. Dar cîtă diversitate prezintă
amestecul acestor elemente! Părticelele constitutive sînt cînd mici ca pilitura de fier, cînd mari
ca boabele de mazăre sau ca alunele, de o duritate deosebită şi arătînd la spărturi urme de
cristalizare. Există unii care sînt formaţi numai din fier în stare nativă, amestecat uneori cu
nichel, şi pe care oxidarea nu i-a vătămat de loc.”

(Jules Verne-Goana Dupa Meteor)

― Diamantul, îi spuse într-o zi tânărul inginer, nu este altceva decât carbon pur. Nimic mai mult decât
un fragment de carbon cristalizat. Poate fi ars ca orice bucată de jeratic,şi tocmai această
combustibilitate a făcut să se bănuiască, pentru prima dată, adevărata lui natură. Newton, care observa
atâtea lucruri, notase că diamantul refractă lumina mai mult decât oricare alt corp transparent. Or, cum
el ştia că această proprietate aparţine majorităţii substanţelor combustibile, a dedus din acest fapt, cu
obişnuita lui îndrăzneală, că diamantul „trebuie” să fie combustibil.Şi experienţa îi dădu dreptate.

(Jules Verne-Steaua Sudului)