Sunteți pe pagina 1din 25

De la înfiinţare până la Marea Unire

(1863-1918)

Cartierul Bucureştean de azi Aviaţiei-Herăstrău este situat în partea de nord


a Capitalei, în sectorul 1, fiind delimitat la nord de Aeroportul Băneasa, la
est de comuna Pipera, la sud de lacul Floreasca şi la vest de lacul
Herăstrău. Aflat în zona câmpiei joase a Bucureştilor (cu o altitudine de
până la 100 de metri), o zonă străbătută de salba de lacuri a râului
Colentina şi acoperită de păduri brăzdate de poieni largi, spaţiul cartierului
Aviaţiei-herăstrău a fost locuit încă din paleoliticul mijlociu (musterian).

Viaţa aici a fost făcută propice datorită condiţiilor propice de mediu (apă,
material lemnos, vânat, peşte, sol propice agriculturii), zona fiind un centru
de locuire sedentară permanentă pe parcursul epocii pietrei şi a bronzului.

Descoperiri arheologice

Vârful de silex descoperit într-o nisipărie de aici a fost evaluat la o vechime


de 100 000 de ani.

Cea mai semnificativă aşezare din zonă a fost descoperită în punctul „La
Stejar” de pe teritoriul cartierului Băneasa.Locuinţele de suprafeţe mari ,
cât şi bordeiul oval format din două încăperi cu prag despărţitor dovedesc
importanţa comunităţii de pe aceste meleaguri în epoca bronzului mijlociu
(1700-1600 î.Hr.) şi apartenenţa ei la cultura Tei.

Cât despre prima vârstă a fierului (11506450 î.Hr.), o importantă aşezare a


fost descoperită de arheologi în spaţiul îngust dintre lacurile Herăstrău şi
Floreasca. Olăria de lut negru, obiectele de bronz şi de fier, dar şi figurinele
zoomorfe din lut, ne indică o populaţie sedentară de crescători de animale.

Peste toate, cea mai spectaculoasă descoperire o reprezintă tezaurul geto


dacic de secol I î.Hr. Conţinând exclusiv podoabe, obiecte din argint şi
monede acest tezaur este o mărturie a prosperităţii materiale şi a intensei
vieţi economice a comunităţii geto dacice de aici.

C.Giurescu "Bucureştii până la 1300"

În perioada evului mediu locurile acestea au continuat să fie locuite. Tot


atunci aşezarea şi-a primit numele de Herăstrău. Conform tradiţiei istorice,
între actualul restaurant „Pescăruş” şi podul Băneasa era amplasată o
moară de apă ce punea în funcţiune un gater (fierăstrău mecanic).Asta se
întâmpla prin 1686, pe vremea domnitorului Şerban Cantacuzino.

De la Ferăstrău la Herăstrău nu a fost decât un pas mic, înlesnit de


transformarea consoanei „f” în „h”. Aşezarea a fost inclusă printre
proprietăţii mânăstirii (azi dispărută) de pe actuala insulă a trandafirilor.

Exploatând pădurea seculară, călugării au creat , conform tradiţiei satul


Ferăstrău,devenit mai apoi Herăstrău. Expropriată în 1863, moşia
Herăstrău a fost distribuită parţial drept loturi în 1864 ţiganilor robi ai
mânăstirii sau ai familiei Golescu. Tot atunci au fost împroprietăriţi aici şi
ţărani clăcaşi români.

Alături de cele câteva bordeie ale ţăranilor clăcaşi şi ale ţiganilor foşti robi
ai mânăstirii au apărut noi locuinţe, luând astfel naştere vatra veche a
satului. Suprafaţa noului cătun format ajungea la 770 de hectare, fiind
inclus în comuna Băneasa. Veteranii şi urmaşii Războiului de Independenţă
au beneficiat de împroprietăriri, după 1878, extinzând astfel cătunul.

Îmbinarea fericită dintre răcoarea pădurii şi strălucirea caldă a lacurilor


oferă acestei zone rurale pitorescul specific, şi pe lângă aceasta, avantaje
economice. În 1849, „Vestitorul Românesc” recomanda ţinerea „curei de
struguri” la „frumoasa vierie a Herăstrăului” a lui Costache. Nu întâmplător,
în 1871, tramcarul introdus în Bucureşti făcea curse ocazionale până în
Herăstrău, cât şi la Băneasa sau Mogoşoaia.

Fără o minimă industrie, era clar că dezvoltarea economică a comunităţii


Herăstrău va stagna. Cea mai importantă întreprindere din zonă era Fabrica
belgo-română de Glucoză şi Spirt, creată în 1903. Legea de încurajare a
industriei din 1887 a facilitat apariţia acestei întreprinderi; se stipula că
sunt scutite de impozite şi taxe vamale la importul de maşini, au reducere
de taxe la transportul feroviar şi primesc până la 5 hectare de teren în
folosinţă gratuită pentru 90 de ani, singurele condiţii fiind un capital de
minim 50 000 de lei şi peste 25 de lucrători.

Dezvoltarea economică a zonei a adus şi creşterea populaţiei, aşa că în


1887, cătunul Herăstrău număra 100 de familii împărţite în mod egal între
vatra veche a aşezării şi zona nouă, a „Însurăţeilor”.

Sub mandatul lui Titu Maiorescu, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor


Publice a decis înfiinţarea în 1888 a şcolii primare din cătunul Herăstrău,
sesizând presiunea demografică.

Situaţia dificilă în care se afla învăţământul primar rural, radiografiată de


comisia ministerială din 1889, era confirmată de datele statistice publicate
în 1890, în raportul "Şcolile noastre săteşti. Localurile". Conform acestuia,
în anul şcolar 1888/1889 din 508766 de copii de vârstă şcolară din mediul
rural, doar 24,38% (adică 122 863) au fost înscrişi la cursuri, iar dintre ei
numai 88 036 (71,6%) s-au prezentat la examenele finale. Starea materială
a învăţământului rural era de asemenea îngrijorătoare, de vreme ce din
2912 de şcoli, doar 949 puteau fi considerate a avea localuri bune. Autorii
acestui studiu ajung la concluzii privind soarta şcolii din mediul sătesc
asemănătoare celor enunţate în raportul din 1889 :

Ţăranul uita aproape tot ceea ce a învăţat la şcoală, fiindcă el nu e împins a-şi
reaminti mereu cele învăţate. [...] Pentru ţăran şcoala nu e atât de folositoare ca pentru
meşteşugar ori pentru neguţător, care au în practica vieţii lor zilnice mai multă trebuinţă de
cunoştinţe. [...] Pentru mulţi învăţământul e un lux, un lucru bun şi frumos, dar lipsit de
valoare practică.

În acest context politico-social al învăţământului românesc, dominat de


entuziasm şi de spirit reformator, dar şi de mari greutăţi materiale, şi-a
început existenţa, în 1888, şcoala primară din cătunul Herăstrău. Printr-o
adresă oficială datată la 5 septembrie 1888, revizorul şcolar I.C. Mihalcea
solicita ministrului Cultelor şi Instmcţiunii Publice, Titu Maiorescu, să
aprobe înfiinţarea unei şcoli în acest cătun, pentru al cărei local şi mobilier
revizorul afirma că s-a îngrijit din vreme . încă din 1878, cu ocazia
împroprietăririlor către veteranii şi urmaşii eroilor din Războiul de
independenţă, guvenul repartizase un teren de 5 000 m2 către primăria din
Băneasa destinat ridicării unei şcoli primare în Herăstrău. Primăria a
întârziat însă decizia construirii unui local de şcoală timp de 10 ani, situaţie
ce reflectă nu atât lipsa de entuziasm a localnicilor faţă de ideea creării
şcolii, cât starea lor de profundă sărăcie.

Sărăcia cătunului, mentalităţile ostile învăţăturii manifestate de localnici, cât


şi precaritatea localului şcolii, sunt principalele elemente care creau un
context dificil desfăşurării activităţii didactico-educative In Herăstrău. Cu
dăruire şi stoicism, învăţătoarele din acei ani de început : Zoe Eliad (1888-
1894), venită aici direct de pe băncile şcolii normale, Alexandrina
Tănăsescu-Diaconescu (1894-1915), primul cadru didactic ce se
pensionează de la şcoala din Herăstrău, Sofia Tudoran (detaşată aici între
1899-1901) şi învăţătorul Ştefan Cosâmbescu (1915-1926), au reuşit să-şi
îndeplinească nobila meserie de dascăl.
În perioada de până la 1918, efectivele şcolii cresc oarecum constant, In
ciuda unor momente în care erau înscrişi mai puţini elevi decât în anii
şcolari precedenţi. An de an în singura sală de clasă, cu cele două rânduri
de bănci de câte şapte locuri, se înghesuiau între 29 (în 1892/1893) şi 125
de elevi (în 1917/1918), clasa I reunind între 14 (în 1890/1891) şi 55 de
elevi (în 1917/1918).

Spre deosebire de preoţi cadrele didactice erau asimilate din punct de


vedere social cu funcţionarii publici. Ca bugetari, învăţătorii din mediul rural
erau şi ei plătiţi de către stat in baza unei grile de salarizare care combina
nivelul de studii, cu funcţia exercitată şi vechimea. în 1889, Zoe Eliad
primea lunar un salariu de 54 de lei, rezultat din retribuţia de 60 de lei,
căreia i se aplica o reţinere de 10% pentru Casa pensiilor. Fiind la începutul
carierei sale didactice, învăţătoarea Eliad nu atingea acum pragul celor 5
ani de vechime, ce ar fi îndreptăţi-o să primească un spor salariat
corespunzător . Acest lucru se va întâmpla în 1892, când retribuţia sa va
atinge suma de 90 de lei la care se adăuga un spor de vechime de 13,50
lei, salariul net (rezultat din aplicarea reţinerii de 10% pentru pensie) fiind
de 93,15 lei .Cu peste 10 ani de vechime. Învăţătoarea Alexandrina
Tănăsescu primea în 1896 un spor de 27 de lei ajungând la un salariu net
de 105,30 lei pentru ca peste 4 ani trecând la o treaptă superioară de
vechime (între 15 şi 20 de ani), ea să aibă un spor de 40,50 de lei
acumulând astfel un venit tunar de 111.60 lei ca urmare a aplicării unei
reţineri suplimentare, "taxa pentru stat de 5%".

Grelele încercări prin care a trecut ţara in anii 1913-1918 s-au răsfrânt şi
asupra vieţii şcolii din Herăstrău. La sfârşitul campaniei militare contra
Bulgariei din vara anului 1913, trupele româneşti revenite de pe front vor
aduce aici o teribilă molimă, holera. Lângă Herăstrău, în marginea
Capitalei, la gara Dimitrie Bolintineanu de pe linia ferată Bucureşti-Olteniţa
s-a instalat arunci un spital de carantină pentru suspecţii de holeră.
Gara Dimitrie Bolintineanu, unde s-a organizat un spital de carantină

Epidemia s-a extins rapid în rândul localnicilor, ceea ce a determinat


autorităţile de resort să suspende pentru o vreme cursurile şcolii.

Intrarea ţării în primul război mondial a dereglat mult mai serios şi pentru o
perioada mai lungă de timp viaţa localnicilor şi mai ales ritmul normal de
desfăşurare a procesului instructrv-educativ. Mobilizarea pe front a
învăţătorilor şi a profesorilor, retragerea autorităţilor şi a unei părţi a
populaţiei în Moldova şi, mai ales, perioada de 2 ani de ocupaţie a trupelor
Puterilor Centrale asupra Olteniei, Munteniei şi a Dobrogei (1916-1918), au
creat mari disfuncţionalităţi în învăţământul românesc. Din cauza războiului,
anul şcolar a început în 1916 la 1 noiembrie, pentru a se întrerupe după
numai două săptămâni, sub presiunea evenimentelor defavorabile de pe
front. În teritoriul intrat sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale, cursurile
vor fi reluate la 23 februarie 1917, anul şcolar prelungindu-se până la 18
octombrie.
În Herăstrău, la fel ca în marea majoritate a localităţilor din teritoriul
ocupat, armatele Puterilor Centrale au rechiziţionat localul şcolii. Confruntat
cu această situaţie generalizată, Ministerul Iristractiunii de atunci s-a gândit
la soluţia "şcolilor în aer liber", care să reunească pe timpul verii elevii de la
cursurile regulate, în scopul parcurgerii complete a programei şcolare. La 1
mai 1918, învăţătoarea Polixenia Berbeceanu înfiinţa o astfel de "şcoală" la
Herăstrău, aplicând cu rezultate apreciabile metodele inedite şi cu totul
speciale specifice unei asemenea modalităţi de desfăşurare a cursurilor,
metode pe care învăţătoarea Berbeceanu le asimilase în stagiile de
pregătire iniţiate de către minister cu începere din 1917. Acesta formă de
învăţământ primar, ce îmbina de o manieră originală predarea cunoştinţelor
teoretice şi a celor practice, a continuat să funcţioneze în Herăstrău şi după
1919, moment al revenirii sistemului românesc de învăţământ la o stare de
normalîtate. Mai mult decât atât, ca urmare a organizării unei expoziţii în
şcoala de aici în 1920, rezultatele acestui experiment erau unanim
apreciate. Totuşi, în 1922, Ministerul Instrucţiunii decidea desfiinţarea
acestor şcoli "în aer liber" .

Contextul intrării ţării în război a produs şi o altă categorie de dificultăţi în


viaţa scolii din Herăstrău. Încă de la începutul evenimentelor, învăţătorul
Cosâmbescu a fost mobilizat pe front, iar cursurile au fost ţinute de soţia
acestuia, învăţătoarea Angela Cosâmbescu, şi de o altă învăţătoare
detaşată, Leontina Stilla. între cele două cadre didactice s-a instaurat o
stare de ostilitate, ce a influenţat negativ atmosfera de lucru din şcoală.

Perioada 1888-1918 a reprezentat etapa în care şcoala din Herăstrău a


avut de înfruntat dificultăţi inerente începutului, de la suspiciunea şi chiar
ostilitatea localnicilor faţă de instituţia în sine şi până la lipsurile materiale
propriu zise. Arhivele, atât cea a şcolii, cât şi cele păstrate la Arhivele
Naţionale Centrale, rămân tăcute în ceea ce priveşte elevii Herăstrăului
care se înscriau la o şcoală secundară, intrau la vreun meşter sau atelier ca
ucenici, ori rămâneau în sat ca muncitori agricoli.
Putem să afirmăm impactul pozitiv al şcolii asupra vieţii locuitorilor
cătunului pe baza unor argumente indirecte. Înfiinţarea şcolii în Herăstrău
a transformat învăţătura şi educaţia într-o realitate mult mai uşor accesibilă
pentru aceşti copii, care nu mai erau obligaţi să bată zi de zi drumul
anevoios de până la şcoala din Băneasa. Pe de altă parte, şcolarizarea an
de an a unui număr mare de copii (dar fără a se atinge vreodată procente
de peste 80% din populaţia de vârstă şcolară a cătunului) au creat premise
favorabile unei îmbunătăţiri a statutului profesional şi social al locuitorilor
din Herăstrău. Datele din registrele matricole vin să confirme această
afirmaţie : părinţii din generaţiile ce au crescut cu şcoala în cătun au
profesii mult mai diversificate, în comparaţie cu cele ale părinţilor lor.

În plus, ponderea celor care lucrează în industrie şi în servicii era din ce în


ce mai mare : întâlnim în actele şcolii tot mai mulţi părinţi muncitori,
meseriaşi şi comercianţi. Această situaţie se datora în mod evident
dezvoltării economice a zonei, dar nu poate fi omis rolul şcolii, instituţie ce
a creat locuitorilor cătunului posibilităţi în a ocupa asemenea locuri de
muncă.

După trei decenii de existenţa, şcoala din Herăstrău era în 1918 o instituţie
consolidată, ce şi-a câştigat un binemeritat prestigiu în rândul localnicilor,
drept cel mai la îndemână şi sigur avantaj în împlinirea idealurilor lor de
recunoaştere socială şi bunăstare. Toate acestea s-au datorat cu prisosinţă
eforturilor şi devotamentului atât ale dascălilor, cât şi ale elevilor, în spre
parcurgerea căii aspre, dar luminoase a cunoaşterii.
Perioada 1918-1948

Anii dintre Marea Unire şi instaurarea comunistă înseamnă un progres


continuu pentru cătunul Herăstrău, şi mai important pentru şcoală. Cresc
efectivele de elevi, materialele de studii şi personalul didactic.

În 1929, cătunul Herăstrău este inclus (împreună cu Băneasa) în Sectorul 1


galben al Capitalei. După 1918, îşi schimbă profilul economic, agricultura
pierzind locul principal în favoarea activităţilor industriale desfăşurate la
fabricile şi atelierele din zonă.

Cu toate astea, în 1940 oamenii tot cultivau pământul : în acel an existau


545 ha de teren arabil, 28 ha de islaz, 26 de ha de grădini şi zarzavat şi 2
ha de vii.

Din punct de vedere industrial, după 1919 apar fabrici de amidon, gheaţăşi
apă gazoasă. Acestea se adaugă celor două fabrici deja existente, de
Glucoză şi Cărămidă. De asemenea, în anii 20 apare Aerodromul Pipera,
organizat la început pe un câmp la nord de Fabrica de Glucoză.

În aceste fabrici lucrau aproximativ 250 de muncitori în 3 schimburi a câte


8 ore fiecare. Bărbaţii erau plătiţi cu 50 de lei pe zi, iar femeile cu 30 de lei
pe zi. Majoritatea locuiau în Herăstrău.
Fabrica de Cărămidă Floreasca

Fabrica de Glucoză şi Spirt. A se observa mlaştina ce se va transforma prin asanare în viitorul Lac Floreasca
În 1924, un inimos gospodar local, Ion Dumitrescu-Herăstrău, împreună cu
preotul Gheorghe Popescu-Lahovari, a înfiinţat aici o bancă populară,
pornind de la un capital de 25000 de lei. Consiliul de administraţie a decis
să renunţe pentru totdeauna la profitul băncii în favoarea şcolii şi a bisericii
De asemenea, banca a donat în 1938 un teren de 400 mp în valoare de
20000 de lei pentru construirea unui cămin cultural. Acest cămin cultural a
funcţionat o vreme ca grădiniţă şi a fost cunoscut ca şi casa Diaconescu.

A fost demolată în 2005-2006, iar pe terenul respective s-a construit sediul


Ţiriac Bank.

Casa Diaconescu

Toate aceste acţiuni ilustrează misiunea socială de propăşire culturală şi


morală a comunităţii locale, pe care şi-au asumat-o creatorii şi
administratorii băncii populare din Herăstrău.

Existau aici şi 56 de mici comercianţi, dintre care 42 cârciumari, 4 băcani, 4


măcelari, 4 manufacturişti, un negustor de lemne şi un farmacist. Patruzeci
şi două de cârciumi la o populaţie de aproximativ 4 500 de suflete, era o
proporţie care spune multe despre prezenţa viciului alcoolismului la oamenii
locului, un flagel care, in acei ani, făcea parte din cotidianul cartierelor
mărginaşe ale Bucureştilor.

Includerea Herăstrăului în sectorul 1 Galben a însemnat şi cuprinderea


zonei în planurile de dezvoltare urbanistică a Capitalei. în 1933, au fost
încheiate importantele lucrări de amenajare a lacurilor Băneasa şi
Herăstrău, iar în 1937, a lacului Floreasca. Rezultatele acestor ample
investiţii au constat nu numai în costruirea de diguri, stăvilare şi faleze,
care dau şi astăzi forma şi farmecuul acestor lacuri, ci şi în asanarea unor
zone mlăştinoase şi a unor bălţi, precum şi acoperirea unor gropi de gunoi
situate în malurile lor, adevărate focare de boli şi mai ales de paludism.

Lacul herăstrău neasanat, în preajma Country Club


Groapa Floreasca lângă Fabrica de Glucoză

În continuarea acestor eforturi, edilii Bucureştiului au amenajat în


1936 Parcul Herăstrău, prin exproprierea unui vast teren aflat între şoseaua
Kisselef şi lacurile Floreasca şi Herăstrău. Au fost construite alei, s-au
plantat arbori, arbuşti şi flori, astfel încât în 1939, Parcul Herăstrău era cea
mai întinsă zonă verde recreativă din perimetrul Capitalei. Extinderea
Parcului pe malul estic al lacului, în zona cartierului Herăstrău, a impus
exproprierea unei părţi dintre imobilele, grădinile şi ogoarele localnicilor.
Pericolul exproprierii făcea inutilă orice investiţie din partea locuitorilor ori a
autorităţilor, în spre ameliorarea stării caselor şi a drumurilor, ori
dezvoltarea livezilor, a grădinilor şi viilor. înţelegând această stare de spirit
a localnicilor, învăţătoarea C. Vasiliu-Belmont nota, în 1940 : "Oamenii
trăiesc cu grija zilei de mâine şi veşnic cm frica de a rămâne fără adăpost.
Nu se poate îmbunătăţi cu nimic cartierul până nu se clarifică situaţia cu
expropierea.”

Cu doar două străzi principale pavate (şoseaua Voievodul Mihai, azi


Şoseaua Nordului, şi strada Şcoalei, azi strada Nicolae G. Caranfil), cu case
înghesuite, înşirate de-a lungul străzilor, ca "puţ american" în majoritatea
curţilor, dar fără grădini şi chiar fără garduri, înnecat în noroi pe timp ploios
şi în praf în zilele însorite, cartierul Herăstrău nu se deosebea prea mult de
celelalte periferii şi mahalale ale Bucureştilor vremii Cu toate acestea, zona
a continuat să-i atragă pe cei care erau în căutare de locuinţe simple, cu
confort rudimentar şi chirii mici In 1940, cei apropape 4500 de locuitori
erau răspândiţi în 6 zone de case din cartier :

 Vatra veche a Herăstrăului (1785 de suflete)

 Însurăţei (1070)

 Moş Călin (774)

 Danciu (327),

 Badea Stoica (295)

 Stere Bunescu (211)

Puţini erau cei care aveau locuinţe curate şi îngrijite. Majoritatea


gospodăriilor erau într-o stare deplorabilă : curţile erau urâte, fără pomi
sau flori şi pline de gunoaie, iar casele aveau o singură cameră, cu intrarea
direct de afară. In aceste case locuiau părinţii şi copiii (în medie între 6 şi 8
suflete), împărţind cel mai adesea patul, masa, lădiţa de haine şi maşina de
gătit cu lemne. Învăţătoarea C. Vasiliu-Belmont era impresionată şi de
problemele de sănătate de care sufereau locuitorii de aici. Citind registrul
dispensarului din Bănea sa pe lunile ianuarie-martie 1940, ea a regăsit
notate pentru Herăstrău, 9 cazuri noi de tuberculoză, 2 de scabie, 6 bolnavi
de plămâni şi 15 anemici. Zilnic medicii din Băneasa consemnau în medie
30 de noi bolnavi dintre oamenii Herăstrăului Această situaţie avea drept
cauză principală faptul că locuitoriii se hrăneau foarte prost : ei mâncau
raerori carne şi lapte, baza alimentaţiei lor constituind-o cartofii şi fasolea.
Concluzia învăţătoarei Vasiliu-Belmont era evident destul de pesimistă : în
afară de cadrele didactice şi de preot, niciun alt locuitor nu putea să aibă,
datorită stării lor materiale precare şi a statutului social nesemnificativ,
vreo influenţă benefică asupra oamenilor nevoiaşi ce s-ar fi putut
materialize în ajutor, sfaturi ori acţiuni caritabile.
Se ajunsese la o conlcuzie deloc îmbucurătoare : vechea şcoală devenise
prea neîncăpătoare şi nu mai ţinea pasul cu vremea. Până în 1932. şcoala a
funcţionat în singura sală dc clasă existentă, cea construită în 1888.
Directorul A. N-fihăilescu a găsit o soluţie, prin închirierea cu fonduri de la
primăria de sector a încă 5 spaţii. În vederea desfăşurării cursurilor, în
câteva dintre cârciumile din vecinătatea şcolii (pe strada Şcolii, Ia Sofia
Nucşoreanu; pe şoseaua Nordului, la Constantin; pe strada Bisericii, la
Ştefan Georgescu şi la Spiridon Spandonide) şi în şoseaua Pipera, în
locuinţa lui Tănasa Rădulescu. în aceste săli de clasă improvizate, dascălii
aveau grijă să înlăture dimineaţa tot ceea ce amintea de utilizarea lor
nocturnă : fumul de ţigară, mirosul de alcool, mizeria de pe podele şi
mobilier. Cu o asemenea activitate risipită în şase localuri, şcoala din
Herăstrău crea atât elevilor cât şi cadrelor didactice, o senzaţie de
provizorat.

Conducerea şcolii a făcut presiuni asupra primăriei sectorului 1 Galben


pentru a investii în construirea unor noi săli de clasă. Argumentele erau de
natură pedagogică (clasele cu aproape 50 de elevi nu permiteau
desfăşurarea optimă a instruirii şi educaţiei), dar şi financiară (chiriile
plătite pentru sălile de curs improvizate erau foarte mari). În vara anului
1935 primăria a decis extinderea localului şcolii. Conform planurilor
elaborate de către Serviciul Arhitecturii din primărie, a început construirea a
încă 4 săli mari de clasă, 2 vestibule largi (cu rol de săli de recreaţie), un
atelier, 2 cancelarii (a directorului şi a profesorilor), o sală pentru arhivă şi
una pentru bibliotecă. Noul local avea şi un etaj care cuprindea 7 camere
destinate locuinţei directorului şi ateliereului de tâmplărie. Şcoala avea şi o
cantină finanţată de către comitetul de părinţi şi de primărie. In medie, o
sută de copii dintre cei mai nevoiaşi primeau aici o masă caldă la prânz şi
câte o cană de lapte la orele 10 şi 16. Tot în localul şcolii s-a deschis şi o
farmacie pentru folosul întregii comunităţi în septembrie 1936, directorul
Ştefanescu i-a primit pe cei 380 de elevi ai cartierului în noul local al şcolii,
complet remobilat. Visul dascălilor din Herăstrău şi al multor generaţii de
elevi de aici era în parte împlinit : o şcoală spaţioasă, cu multe utilităţi
didactice, cu două ateliere, bibliotecă şi muzeu. împrejmuit de un gard
realizat de elevi la orele de atelier, localul şcolii avea un aspect frumos,
care impunea prin sine respect localnicilor.

Şcoala modernizată, anii 40


Fig. 1 Şcoala, aşa cum arată în octombrie 2010 (din 2003 funcţionează acolo grădiniţa pentru copii hipoacuzici)

Cea mai grea etapă din viaţa şcolii a fost, ca de altfel pentru întreaga ţară,
perioada celui de-al doilea război mondial şi anii imediat următori.
Începând cu octombrie 1940 şi până în august 1944, în cartierul Herăstrău
au fost cantonate trupe germane, chiar în zona din imediata apropiere a
şcolii. Cazarma germană improvizată aici suscita curiozitatea şi interesul
copiilor cartierului. Agitaţia specifică unui cantonament militar în vreme de
război, punctată de alarme, marşuri şi exerciţii de instrucţie, au tulburat ani
la rând orele de curs din şcoală. Tot în această perioadă şcoala a fost
implicată în acţiunea de ajutorare materială a frontului, grădina sa de
zarzavat (2000 m2) şi terenul pentru orele de practică agricolă (9000 m2)
fiind cultivate cu legume destinate armatei române. Pe de altă parte,
bombardamentele anglo-americane asupra Bucureştiului din august 1943 şi
mai ales cel din 4 aprilie 1944, au atins şi cartierul Herăstrău. Drept
urmare, în aprilie 1944, directorul Ştefan Ştefanescu a evacuat arhiva şcolii
în comuna Pătroaia, din judeţul Dâmboviţa, o localitate ferită de bombele
Aliaţilor şi unde el activase ca învăţător. In zilele imediat următoare Actului
de la 23 august 1944, Herăstrăul a devenit câmp de luptă, armatele
române zădărnicind încercarea trupelor germane de a se regrupa şi a
pătrunde în Bucureşti prin această zonă. Acum se înfiinţează în şcoală un
post de prim ajutor medical coordonat de directorul Ştefănescu, unde au
primit îngrijiri de urgenţă peste 100 de răniţi în luptele de la Băneasa.

Epocă de mari progrese dar şi de bulversări politice şi sociale, perioada


1918-1948 a reprezentat şi pentru şcoala din Herăstrău o etapă de
dezvoltare susţinută. Inaugurarea noului local creşterea calităţii procesului
didactic, ameliorarea rezultatelor şcolare, scăderea procentelor de
neşcolarizaţi şi de repetenţi, creşterea numărului de posturi didactice,
implicarea puternică a cadrelor didactice în viaţa culturală şi socială a
comunităţii locale, consolidarea locului şi a rolului şcolii drept catalizator al
energiilor pozitive ale localnicilor, au fost realizări importante ale dăscăliilor
din Herăstrău în aceşti ani. Cu acest statut consolidat şcoala a intrat în
epoca regimului comunist, o perioadă dominată de imixtiunea dogmatică şi
voluntaristă a partridului şi a activiştilor săi în sistemul de învăţământ
românesc, spre o subordonare şi o ideologi zare a sa, în conformitate cu
modelul sovietic.

Perioada 1948-1981

Instaurarea comuniştilor a însemnat şi instaurarea dogmelor Marxist


leniniste în şcoli, înlocuirea modelului de studio interbelic cu acestea.
În perioada 1948-1989, cartierul Herăstrău a fost transformat profund, ca
urmare a impunerii unui ritm de creştere înalt, specific întregului Bucureşti.
Cartier mărginaş. Herăstrăul avea la începutul anilor 1950 aceeaşi înfăţişare
ca oricare alt punct de la periferia Capitalei : străzi nepavate, slab luminate,
strâmte şi întortocheate (care aduceau de fapt mai mult cu nişte uliţe),
case din paiantă şi chirpici acoperite cu stuf şi paie şi fără de canalizare,
apă curentă ori electricitate. Impresia generală era cea a unui spaţiu rural,
marginile Bucureştilor din acei ani rămânând încă la aspectul unor sate mai
mari. în planurile de dezvoltare ale Capitalei din anii 1950-1960, Herăstrăul
nu a fost considerat drept o zonă prioritară. Autorităţile au investit acum în
cartierul învecinat dinspre sud, Floreasca, construind aici atât blocuri de
locuinţe, cât şi obiective industriale. Dintre cele mai importante amintim
uzina "Electroaparataj" (cu o producţie axată pe automate de protecţie,
întrerupătoare electrice, elemente de siguranţă, aparataj electric pentru
poduri rulante, benzi transportoare) şi întreprinderea "Electronica"' (ce
fabrica aparate de radiorecepţie, difuzoare, staţii de amplificare, instalaţii
de radioficare şi radiometrie şi. mai tirziu. televizoare). De la mijlocul anilor
1960; vechile fabrici şi ateliere din zona de nord-est a Herăstrăului au
căpătat aspectul unei platforme industriale modeme, datorită construirii
combinatului pentru industrializarea lemnului "Pipera" şi, un deceniu mai
târziu, a întreprinderii FEA (astăzi FEPER S.A.). Un rol important în
dinamica socio-economică a cartierului Herăstrău a avut-o şi dezvoltarea
aeroportului Băneasa şi înfiinţarea celui de la Otopeni, cât mai ales
construirea Fabricii de Avioane.

FEA

O problem stringentă pe care comuniştii o doreau rezolvată cât mai repede


era cea a analfabetismului populaţiei. Alfabetizarea a fost decretată de
către autorităţile comuniste drept "o problemă de stat" (printre puţinele
probleme sociale reale ce au fost soluţionate acum). Ea pornea de la o
realitate tristă : 4233451 de neştiutori de carte în România anului 1945 iar
Bucureştiul număra în 1948, 80000 de analfabeţi. La rândul său, cartierul
Herăstrău avea în 1949, 863 de locuitori care nu cunoşteau tainele literelor.

Cursurile de alfabetizare erau organizate pe două nivele (cicluri) de câte un


an, promovarea fiind posibilă numai prin trecerea examenului final. La
încheierea cursurilor de alfabetizare era susţinut un examen de absolvire,
ce urmărea verificarea asimilării cunoştinţelor elementare (scris, citit,
operaţiuni aritmetice simple). Au fost organizate în cartier clase improvizate
şi chiar şcoli de alfabetizare, la care predau învăţătorii din zonă. în
Herăstrău "alfabetizarea s-a desfigurat în condiţii dificile, deoarece
populaţia nu înţelegea importanţa ei", cartierul fiind "un caz special (...) cu
o populaţie săracă şi trebuia dusă o asiduă muncă de lămurire, mai ales în
rândurile locatarilor din strada Preajba şi cea a Prăşitoarei, unde trăiau
salahorii, zilierii, florăresele, zidarii, negustorii de haine vechi, în general
oameni fără o profesie bine definită, dar care au dovedit, în marea lor
majoritate, cea mai deplină bunăvoinţă."

Această zonă despre care aminteau autorii schiţei monografice din 1967
era aşa-numitul "cartier al ţiganilor", situat la o distanţă de 15 minute de
mers pe jos de şcoală. Aici a fost creată în 1948 o sală de clasă, unde
seara se desfăşurau cursuri de alfabetizare, cu o durată de 2 ore (de la 17
la 19 şi de la 19 la 21), pe două grupe, într-o cameră pusă la dispoziţie de
către Ion Marin, un gospodar apreciat în comunitate.

Cartierul ţiganilor

În parcul Herăstrău a existat o şcoală de alfabetizare, dar foarte puţini


dintre locuitorii cartierului au participat la cursurile ei.
Prin perioada 1948-1956, şcoala a funcţionat în două locaţii, în localul
construit la 1936 şi peste drum, în clasa Diaconescu. S-a decis că localul
şcolii este prea mic pentru a acomoda toţi elevii, aşa că în 1956 s-au
construit 2 noi aripi laterale. După aceea, între 1956 şi 1960 aici a
funcţionat liceul mediu “Mihail Sadoveanu”.

Sistematizarea comunistă
1981-1985

Primul aspect pe care îl voi trata aici este distrugererea aproape totală a
cartierelor Herăstrău şi Băneasa pentru a se construi blocuri.

Tipic pentru ceauşismul tîrziu, în cartierul Băneasa spaţiile comerciale de la


strada principală sînt neutre: cofetării, librării, magazine de mobilă, frizerii…
Alimentarele se făceau la parterele blocurilor de pe străzile lăturalnice:
astfel, cozile la mîncare nu se vedeau din bulevarde. Cartierul Băneasa s-a
dat în folosinţă cu două cofetării, aflate la 300 de metri una de cealaltă!
(ulterior, una a devenit Auto-Moto-Velo-Sport).

La începutul anilor 1980, edilii Capitalei au decis să schimbe radical


funcţionalitatea şi înfăţişarea zonei Herăstrău. Institutul Proiect Bucureşti a
primit sarcina de a pune pe planşetă aici un nou cartier de locuinţe, cu
blocuri de mică înălţime, tip P+4, în spaţiul mărginit la nord şi la est, de
linia ferată Bucureşti-Constanţa, la sud, de şoseaua Pipera şi la vest de
strada Şcolii Cu începere din 1984, antreprizele de construcţii au realizat
acest proiect, ridicând cel mai nou cartier bucureştean, Aviaţiei-Herăstrău,
care va fi deservit din 1987 fi de magistrala II de metrou, IMGB-Pipera.
Până în decembrie 1989, aici au fiost construite peste 7000 de
apartamente, cartierul ajungând la o populaţie de aproximativ 26000 de
locuitori, formată în mare parte din muncitori, tehnicieni fi ingineri de pe
platforma industrială Pipera, precum fi din personal angajat în aeropoturile
Băneasa fie Otopeni.

Astfel, demolările au început prin primăvara lui 1981, pentru a se construi


Ambasada Chineză. După aceea au avansat în zona Însurăţeilor şi peste
calea ferată. Vatra Veche a rămas neatacată, deoarece se dorea a fi o zonă
de ambasade, aşa că a fost lăsată la urmă.

Zona Însurăţeilor a fost distrusă aproape în totalitate, lăsându-se doar o


mică parcelă nedemolată : acolo se dorea a se construi un centru
agroalimentar, cultural iar casa de la numărul 29 se dorea transformată în
grădiniţă. Este demn de menţionat aici că singurele două vile care au
scăpat de demolări sunt vila de la nr 29 şi cea de la nr 20. Vila de la nr 20
a aparţinut domnului Emil Livezeanu, iar preţul plătit ca să o păstreze a fost
cedarea a jumătate din terenul pe care se află.

Al doilea aspect pe listă este artera Pasajul peste calea ferată


Bucureşti Constanţa-Aviator Şerbănescu-Barbu Văcărescu, dată în
folosinţă în 1987-1988. Una dintre raţiuni a fost traficul, care devenea
gâtuit la trecerea peste calea ferată de la Elena Văcărescu-Şoseaua
Nordului. Există chiar o legend urbană, cum că Ceauşescu a fost indignat
de improptitudinea cantonierului de a lăsa bariera jos şi a luat decizia de a
construe acest pasaj

Lucrurile trebuiau să se schimbe! Aşa că s-a lărgit o stradă (Aerogării), s-


a construit un pasaj (Aviaţiei), s-a tăiat un bulevard (Aviator
Şerbănescu) şi s-a făcut o legătură cu strada Barbu Văcărescu
(construindu-se şi un pod rutier peste lacurile Floreasca-Tei).

Podul peste lacuri era, la origine, exclusiv feroviar; calea ferată venea din
magistrala Bucureşti-Constanţa şi ajungea prin cartierul Tei, în vechea zonă
industrială Tonola-Assan, prelungindu-se, prin spatele Pieţei Obor, pînă la
Gara Obor. Rămăşiţe ale căii ferate s-a mai putut vedea pînă prin 1992-93.

Sistemul feroviar din Bucureşti în perioada interbelică. Cu 11 este simbolizată Gara Dimitrie Bolintineanu
(Herăstrău)
Harta sistematizării, prin bunăvoinţa Hungry Mole

Bulevardul Barbu Văcărescu se oprea la actuala intersecţie cu strada


Gheorghe Ţiţeica, deci înainte de lacuri; chiar dacă pare greu de crezut,
pînă prin ‘80, acolo era capătul troleibuzului 90! Şi Barbu Văcărescu a fost
lărgit.

Odată cu deschiderea acestei artere, a fost închisă circulaţia pe Calea


Floreasca, între Automatica şi Fabrica de Glucoză. Mai degrabă, Ceauşescu
şi-a dorit o zonă de protecţie pentru reşedinţa sa din Primăverii! Poate de-
aceea s-a şi descurajat circulaţia pe şoseaua Nordului, trecerea peste calea
ferată Bucureşti-Constanţa desfiinţîndu-se.

Să revenim: pe noua arteră a fost dată în funcţiune şi noua linie de tramvai


5 (tramvaiul, înainte, venea pe Floreasca şi-ntorcea la actuala staţie de
metrou Aurel Vlaicu). Cîteva amănunte: pentru construirea acestei artere,
s-a tăiat în două curtea Institutului Apimondia din Băneasa; de asemenea,
segmentul de bulevard dintre str. Fabrica de Glucoză şi şos. Pipera s-a
construit prin spatele curţilor institutelor de proiectare de pe Calea
Floreasca (FEA).

Următorul articol nu ar fi putut fi realizat nici pe miime fără ajutorul


doamnei profesoare Violeta Drăguşanu, care mi-a pus la dispoziţie
proiectul dânsei de doctorat cu monografia cartierului. De asemenea
trebuie să mulţumesc doamnei profesoare Gabriela Bleotu şi domnului Dan
Antoniu.

©Alin Apostolescu