Sunteți pe pagina 1din 17

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului Universitatea București

ŞCOALA DOCTORALĂ TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ ŞI TEOLOGIE BAPTISTĂ

Studiu comparativ al profeţiilor din Evangheliile sinoptice

TEZĂ DE DOCTORAT

Rezumat

Coordonator:

Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoş

Bucureşti 2011

1

Doctorand:

Florin Florescu

CUPRINS

Listă de abrevieri…………………………………………………………………… 6

Introducere……………………………………………………………………… 9

Cap.1. Bazele vetero-testamentare ale profeţiei din Noul Testament……………… 15

1.1. Profetul şi profeţia - terminologie şi definire ……………………………… 17

1.2. Lucrarea profetică………………………………………………………… 20

1.2.1.

Primirea mesajului profetic………………………………………… 26

1.2.2.

Transmiterea mesajului profetic …………………………………… 30

1.3. Structura şi principiile de bază ale profeţiei în Vechiul Testament…

1.4. Caracteristicile profeţiei autentice şi evidenţierea profeţiei false în perioada

33

Vechiului Testament……………………………… 36

1.4.1. Adevărata şi falsa profeţie în cadrul poporului Israel …… 37

1.4.2. Profeţia greco-romană…………………………

1.4.3. Asemănări şi deosebiri între profeţia greco-romană şi cea iudaică … 43

42

1.5. Rolul profeţiei în Vechiul Testament…………………………………… 45

1.5.1. Rolul profeţiilor mesianice în viaţa poporului Israel………………

1.5.2. Rolul profeţiilor escatologice pentru poporul Israel………………… 48

47

1.6. Fenomenul profetic în înţelegerea iudaică proprie celui de-al doilea Templu 50

1.6.1.

Pseudoepigrafa şi Septuaginta…

51

1.6.2.

Qumraniţii……………………… 54

1.6.3.

Filon Alexandrinul………… 55

1.6.4.

Iosif Flavius………… 57

1.7. Duhul Sfânt ca duh profetic în Vechiul Testament……………………… 59

Cap.2. Profeţia în Noul Testament ………………………………………… 66

67

2.2. Asemănări și deosebiri ale comunicării profetice între Vechiul și Noul Testament 70

2.3. Folosirea profeţiilor Vechiului Testament în Noul Testament………… 73

2.1. Profetul și profeția - terminologie şi definire

2.3.1.

Modalităţi de folosire a profeţiilor Vechiului Testament în Noul Testament 75

2.3.2.

Presupoziţii de bază în interpretarea profeţiilor Vechiului Testament de către

autorii Noului Testament

78 ………………………

2.4. Caracteristicile profeţiei autentice şi evidenţierea profeţiei false în Noul Testament

80

2.4.1. Adevărata profeţie în Noul Testament ……………… 81

2.4.2. Falsa profeţie în Noul Testament ………………… 83

2.5. Natura, semnificaţia şi rolul profeţiei pentru Biserică

2

87

2.6.

Mărturia şi predicarea profetică……………………………………

97

2.7.

Duhul Sfânt ca duh profetic în Noul Testament…………

101

2.7.1.

Duhul Sfânt în viaţa şi lucrarea Mântuitorului…………

102

2.7.2.

Duhul Sfânt în învăţătura Domnului Isus Hristos………………

107

2.7.3.

Lucrarea profetică a Duhului Sfânt în Biserică………

111

Cap.3. Istoria interpretării fenomenului profetic ………………………………

120

3.1.

Concepţia despre profeţii la părinţii Bisericii……………………………

122

3.1.1.

Concepţia despre profeţii a părinţilor apostolici……………………

123

3.1.2.

Interpretarea profeţiilor la părinţii Bisericii până la Conciliul de la

Calcedon

……………………………………………

130

3.1.3.

Studiu de caz - Interpretarea profeţiilor în viziunea lui Augustin……

139

3.2.

Interpretarea profeţiilor în perioada reformei………………………………

144

3.2.1.

Concepția despre profeţii în tradiţia luterană…………………………

146

3.2.2.

Interpretarea profețiilor în tradiţia reformată şi anabaptistă……

149

3.2.3.

Studiu de caz - Interpretarea profeţiilor în viziunea lui Calvin………

152

3.3. Studiu comparativ al concepțiilor despre profeţii la Augustin şi Calvin…

157

3.4. Abordări moderne asupra fenomenului profetic…

164

 

3.4.1. Criticismul modern…………………………

166

3.4.2. Principiile moderne de interpretare a profeţiilor……………

168

Cap.4. Problema sinoptică

 

183

4.1.

Introducere în studiul Evangheliilor sinoptice……………………………

184

4.1.1. Asemănările dintre Evangheliile sinoptice…………………………

185

4.1.2. Deosebirile dintre Evangheliile sinoptice…………………………

188

4.1.3. Studiul armonic al Evangheliilor…………………………………

189

4.1.4. Studiul sinoptic al Evangheliilor………………………………………

191

4.2.

Teorii ce încearcă soluţionarea problemei sinoptice……………………

193

4.2.1. Ipoteza dependenţei Evangheliilor sinoptice……………………

194

4.2.2. Ipoteza independenţei Evangheliilor sinoptice…………………

198

Cap.5. Profețiile din Evangheliile sinoptice

201

5.1.

Profeţiile din Evanghelia după Marcu

207

5.1.1. Referinţe profetice din Vechiul Testament în Evanghelia după Marcu…

208

5.1.2. Profeţii specifice Evangheliei după Marcu…………………………

215

5.1.3. Interpretarea profeţiilor din Evanghelia după Marcu

218

5.2.

Profețiile din Evanghelia după Matei

220

5.2.1.

Referinţe profetice din Vechiul Testament în Evanghelia după Matei

222

3

5.2.2.

Profeţii specifice Evangheliei după Matei……………………………

227

5.2.3.

Interpretarea profeţiilor din Evanghelia după Matei

239

5.3.

Profețiile din Evanghelia după Luca

242

5.3.1.

Referinţe profetice din Vechiul Testament în Evanghelia după Luca …

243

5.3.2.

Profeţii specifice Evangheliei după Luca ……………………

250

5.3.3.

Interpretarea profeţiilor din Evanghelia după Luca

256

5.4. Profeţii comune Evangheliilor sinoptice…………

259

5.5. Perspective profetice asupra Legii şi harului în Evangheliile sinoptice ……

267

5.6. Rolul profetic al Domnului Isus în Evangheliile sinoptice……………

272

5.6.1.

Domnul Isus - un profet ca Moise și mai mult decât un profet

273

5.6.2.

Ziceri, expresii și simboluri profetice folosite de Domnul Isus

274

5.6.3.

Rolul profetic al Domnului Isus în Evanghelia după Marcu

277

5.6.4.

Rolul profetic al Domnului Isus în Evanghelia după Matei

281

5.6.5.

Rolul profetic al Domnului Isus în Evanghelia după Luca

284

5.7.

Studiu sinoptic al discursului profetic al Mântuitorului de pe muntele Măslinilor

288

Concluzii finale …………………………………………………………………

307

Anexa nr.1 ………………………………………………………………………

313

Anexa nr.2

316

Anexa nr.3

318

Bibliografie

337

4

Introducere

Teza doctorală își propune să clarifice problema fenomenului profetic pentru Biserică, dacă acest fenomen mai este de actualitate astăzi sau a încetat după apostoli și ce înseamnă adevărata profeție pentru Biserică. De asemenea, analiza fenomenului profetic aduce argumente noi în favoarea teoriei dependenței Evangheliilor sinoptice, cu prioritatea temporală a scrierii pentru Evanghelia după Marcu. Aceste deziderate se realizează printr-un studiu sinoptic, comparativ al primelor trei Evanghelii canonice, ceea ce reprezintă o lucrare de pionierat în peisajul teologic baptist din România. Ca metodă de cercetare, pe lângă studiul sinoptic, se folosește și studiul de caz tot în vederea comparării diferitelor aspecte ale fenomenului profetic. Rațiunea alegerii Evangheliilor sinoptice este motivată de faptul că acolo sunt împletite rădăcinile din Vechiul Testament ale profeției cu exponentul profetic de cel mai înalt nivel al Noului Testament, în persoana Mântuitorului. Un alt motiv este că primele trei Evanghelii canonice se pretează la un studiu sinoptic datorită asemănărilor dintre ele. Deşi fenomenul profetic şi problema sinoptică, luate separat, au fost subiecte dezbătute intens în lucrările de specialitate din străinătate, totuşi, perspectiva sinoptică în înţelegerea profeţiei este un subiect mai puţin tratat, această lucrare aducând, în acest domeniu şi mai ales pentru literatura de specialitate românească, un element de noutate. Lucrarea de față aduce argumente solide împotriva ipotezei cesaționiste 1 și pledează pentru o căutare și un interes sporit pentru fenomenul profetic în Biserică, conform cu îndemnurile apostolului Pavel (1Cor.14:1-3). Interesul Bisericii pentru fenomenul profetic rezultă din beneficiile profeției care aduce zidire, edificare și mângâiere credincioșilor. În plus, lucrarea de față clasifică atât profețiile, cât și pildele profetice din primele trei Evanghelii canonice, după apartenența lor la una, la două sau la toate cele trei Evanghelii sinoptice, aspect ce reprezintă o premieră pentru teologia evanghelică românească. Importanța studierii fenomenului profetic rezultă în primul rând din locul deosebit de important pe care Scriptura îl acordă profeției, iar în al doilea rând din interesul crescut al oamenilor pentru fenomenul profetic, în toate perioadele istorice ale omenirii. Mai mult decât atât, confuzia ce domnește în multe comunități creștine cu privire la profeție datorită unor ipoteze extreme, care nu țin cont de învățătura Scripturii, arată utilitatea acestui demers cu privire la analiza fenomenului profetic din noul legământ al Domnului Isus Hristos.

1 Ipoteza cesaționistă afirmă că darurile Duhului Sfânt, deci și profeția, au încetat undeva în trecutul istoric al Bisericii. După unii teologi aceste daruri au încetat imediat după moartea apostolilor, iar după alți teologi cesaționiști ele ar fi încetat după definitivarea canonului biblic.

5

Conținut

Teza doctorală este structurată în cinci capitole, care se succed urmărind o anumită logică și un fir roșu ce pornește de la izvoarele profeției și se termină la escaton, acoperind astfel întregul spectru al profeției cuprins în Biblie. Pentru a înțelege natura profeției din Evanghelii, sunt analizate, mai întâi, rădăcinile profetice din Vechiul Testament, care demonstrează faptul că profeția este o descoperire de la Dumnezeu, dată unui agent uman numit profet, care urma să transmită întocmai acest mesaj, fiind, prin urmare, inițiativa lui Dumnezeu în procesul de comunicare cu creația Sa. Capitolul 1 din lucrare se ocupă cu analiza rădăcinilor vechi-testamentare ale profeției. În primul rând sunt clarificate aspectele legate de terminologie și de definirea termenilor de profet și profeție. Aspectele legate de lucrarea profetică analizează atât primirea cât și transmiterea mesajului profetic. Din studiul profețiilor Vechiului Testament se desprind câteva principii de bază ale fenomenului profetic, precum și structura unei profeții. Primul capitol face și o analiză comparativă între adevărata și falsa profeție din Vechiul Testament. Analiza comparativă se extinde apoi și între profeția vechi-testamentară și profeția greco-romană, caracteristică fenomenului profetic păgân din bazinul mediteranean. Un aspect important din acest capitol este studiul rolului profețiilor mesianice și escatologice pentru poporul Israel. Analiza fenomenului profetic se extinde apoi până în perioada celui de al doilea Templu, pentru a demonstra continuitatea profeției între cele două testamente, prin prezența fenomenului profetic în scrierile pseudoepigrafe, apoi la comunitatea de la Qumran, la Iosif Flavius și Filon din Alexandria. Primul capitol se încheie cu analiza lucrării Duhului Sfânt ca duh profetic în Vechiul Testament. Capitolul 2 din teza doctorală se ocupă de profeția din Noul Testament, structura acestui capitol fiind oarecum simetrică cu primul capitol. După analiza terminologiei și definirea termenilor pentru profet și profeție în Noul Testament, se creionează o analiză comparativă între comunicarea profetică din Vechiul Testament și cea din Noul Testament, ce scoate în evidență asemănările și deosebirile dintre ele. Un aspect important în acest capitol se referă la modalitățile de folosire și de înțelegere a profețiilor din Vechiul Testament de către autorii scrierilor Noului Testament. Studiul comparativ se dezvoltă, în această secțiune, între adevărata și falsa profeție din Noul Testament, iar apoi se compară rolul profețiilor din Vechiul Testament cu rolul profețiilor din Noul Testament pentru Biserică, punându-se accent pe aspectul de mărturie al predicării profetice. Capitolul al doilea se încheie simetric cu primul, prin analiza activității Duhului

6

profetic în Noul Testament, cu precădere în viața și lucrarea Mântuitorului, dar și în viața Bisericii ca trup a lui Hristos. Capitolul 3 din lucrare face o incursiune în istoria interpretării fenomenului profetic, urmărind perioada părinților Bisericii până la jumătatea primului mileniu, apoi perioada reformatorilor, precum și perioada modernă. Studiul comparativ este continuat, în acest capitol, cu o paralelă între interpretarea profețiilor la părinții Bisericii și la reformatori. În acest sens este conturat un studiu de caz pentru Augustin și altul pentru Calvin, iar apoi se compară cele două studii de caz pentru creionarea punctelor de continuitate și discontinuitate dintre cei doi gânditori creștini, în ce privește fenomenul profetic. Perioada modernă este reflectată în influența adusă înțelegerii profeției de către criticismul modern, conturându-se și câteva principii moderne de interpretare a profeției, care au făcut obiectul comparației cu conceptul despre profeție la părinții Bisericii și reformatori. Capitolul 4 este o dezbatere a problemei sinoptice și a studiului sinoptic, ce pun în evidență asemănările și deosebirile dintre primele trei Evanghelii canonice numite și sinoptice. Dintre soluțiile propuse problemei sinoptice, lucrarea de față argumentează, prin studiul profeției, alegerea ipotezei dependenței dintre Evangheliile sinoptice, cu prioritatea temporală a scrierii Evangheliei după Marcu. Capitolul prezintă, cât mai obiectiv posibil și ipoteza independenței Evangheliilor sinoptice, care datorită argumentelor aduse nu este deloc de neglijat. Studiu sinoptic fiind un studiu pe cuvânt, în coloane paralele ale Evangheliilor sinoptice, acest capitol propune o interesantă legendă a culorilor pentru analiza paralelă a unor profeții semnificative din discursurile Mântuitorului. Studiul sinoptic este comparat cu studiul armonic al Evangheliilor, acesta din urmă fiind metoda clasică de studiu. Capitolul 5 și ultimul din lucrare prezintă studiul concret al profețiilor din Evangheliile sinoptice fiind și partea din teză care aduce cea mai importantă contribuție originală la studiul fenomenului profetic. În primul rând sunt identificate atât referințele profetice din Vechiul Testament în fiecare Evanghelie sinoptică, cât și referințele profetice comune. Apoi sunt comparate profețiile din Evangheliile sinoptice, scoțându-se în evidență atât profețiile specifice unei Evanghelii, cât și profețiile comune. Același lucru este realizat pentru pildele profetice, tot printr-un studiu comparativ al Evangheliilor sinoptice. De asemenea, este propusă și o idee centrală de interpretare pentru fiecare profeție și fiecare pildă profetică în parte. Tot în acest capitol se aduc dimensiuni noi în înțelegerea raportului dintre Lege și har, prin studiul fenomenului profetic. O secțiune aparte, din acest captiol, se ocupă de rolul profetic al Mântuitorului, așa cum este el dezvăluit prin studiul comparativ al celor trei Evanghelii sinoptice. În final, este creionat un studiu de caz, ce privește analiza sinoptică a

7

discursului profetic al Domnului Isus de pe muntele Măslinilor ce se găseşte în toate cele trei

Evanghelii sinoptice, care exemplifică aplicarea studiului sinoptic.

Rezultate şi concluzii finale

Studiul rădăcinilor vechi-testamentare ale profeției dezvăluie faptul că Dumnezeu este

inițiatorul profeției, scopul Său fiind descoperirea planurilor și a voii Sale către profet. Acesta

din urmă era chemat și echipat de Dumnezeu pentru slujba profetică, ce cuprindea două

aspecte esențiale. Primul aspect era primirea mesajului, realizat prin metode foarte variate

cum ar fi auzirea vocii Domnului, visuri și vedenii, invazie divină, atunci când Duhul Sânt se

pogora peste profet, răpiri sufletești și altele. Acest proces este numit și inspirație profetică,

aspect esențial în diferențierea profeției autentice de cea contrafăcută. Al doilea aspect era

livrarea mesajului profetic pentru poporul lui Dumnezeu, de către profet, care era chemat să

transmită mesajul Domnului întocmai cum l-a primit.

Mesajul profetic transmis putea cuprinde o varietate impresionantă de forme literare de

la oracolul profetic în proză și poezie, până la relatări, cuvântări, retrospective istorice,

dialoguri în controversă, avertismente, alegorii și chiar acțiuni simbolice. Structura profeției

era clădită pe trei elemente de bază și anume – nelegiuire, pedeapsă și nădejde, elemente care

reflectau atât un aspect spiritual legat de viitorul apropiat și cel escatologic, cât și un aspect

didactic legat de dimensiunea prezentă a profeției, ce impunea elementul moral al alegerii

între bine și rău.

Profeția din Vechiul Testament a fost axată pe dezvăluirea fărădelegii poporului lui

Dumnezeu și pe pedeapsa ce avea să urmeze datorită nelegiuirii. Totuși, în mod paradoxal,

profeția cuprindea întotdeauna și nădejdea mântuirii, pentru cazul în care poporul se întorcea

de la căile lui rele. În vechime, profetul reprezenta ultima măsură de har pe care Dumnezeu o

aducea poporului Său răzvrătit și venea pe scena istoriei, în general, în momente de cumpănă.

Profeții din Vechiul Testament erau rari, la distanțe mari de timp unul față de altul și profeția

lor era rareori pusă la îndoială. Ei reprezentau mediatorii voii lui Dumnezeu pentru poporul

Său, iar profeția, pe lângă mesajul imediat, avea de multe ori caracterul unei istorii scrise în

avans. Profeția a continuat să existe și în perioada inter-testamentală, prin scrierile

pseudoepigrafe, prin scrierile lui Filon și Iosif Flaviu, precum și prin activitatea comunității

profetice de la Qumran.

Se poate afirma că profeția vechi-testamentară era rezervată unor oameni speciali numiți

profeți, aleși de Dumnezeu în mod suveran și inspirați de Duhul profetic. Acest lucru a putut

fi observat și din frecvența mult mai mare cu care cuvântul profet, împreună cu derivațiile lui,

8

apar în Vechiul Testament, față de cuvântul profeție. Sublinierea principalelor caracteristici

ale unui profet autentic în Vechiul Testament, a constituit baza de analiză pentru

caracterizarea profetului autentic în Noul Testament. Este evident faptul că sursa de inspirație

profetică este cea care face diferența dintre autentic și fals. Totuși, acest criteriu nu poate fi

măsurat decât prin efecte vizibile și cuantificabile. Cele mai importante efecte sunt viața

morală a profetului, împlinirea profețiilor sale și acordul cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Profeția, în Vechiul Testament, a fost destinată poporului lui Dumnezeu, cu scopul

primordial de a radiografia starea spirituală a poporului și de a-i oferi soluția mântuitoare,

ceea ce ar fi trebuit să ducă la decizia de a asculta de Dumnezeu, lucru care, în final, ar fi avut

ca rod sfințirea poporului. Motivația pentru sfințire, care aducea atât nădejde poporului Israel,

cât și certitudinea unui punct final al istoriei umane, era dată în principal de faptul că

majoritatea profețiilor vechi-testamentare arătau spre venirea lui Mesia, dar și spre escaton,

aducând astfel completitudine planului de mântuire a lui Dumnezeu.

Din studiul etimologic al cuvintelor care definesc profetul şi profeţia în Noul Testament,

reiese clar că profetul este omul care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, iar profeţia este

proclamarea inspirată a cuvintelor lui Dumnezeu. Autorii Noului Testament au fost deosebit

de interesați de profeția din Vechiul Testament. În particular, evangheliştii au avut la

dispoziţie numeroase posibilităţi de referire la textele antice şi au ştiut să aleagă, inspiraţi de

Duhul lui Dumnezeu, citatele şi aluziile vechi-testamentare cele mai potrivite, pentru a-şi

transmite propriul mesaj teologic cititorilor lor. Scopul lor primordial a fost să arate

împlinirea profețiilor din Vechiul Testament în persoana Domnului Isus Hristos.

În cadrul profeției din Noul Testament există o schimbare de paradigmă față de Vechiul

Testament, în fenomenul profetic, care a fost adusă de instituirea noului legământ, ce pune

accent, nu pe persoana profetului, ca în Vechiul Testament, ci pe profeție. Într-adevăr, în

Vechiul Testament profetul aducea oamenilor directivele date de Dumnezeu. Chiar și regii din

Israel se duceau la profet pentru a afla voia Domnului. În Noul Testament nu mai există

profeție directivă. Poporul Domnului, adică Biserica, nu mai trebuie să meargă la profet

pentru a afla voia lui Dumnezeu, ci direct la Domnul Isus Hristos, singurul mijlocitor între

Dumnezeu și oameni (1Tim.2:5).

Mai mult decât atât, în noul legământ, fiecare creștin este chemat să profețească

(1Cor.14:1-5). Acest lucru demonstrează accentul pus de învățătura Noului Testament, nu pe

profet ca persoană, ci pe profeție, care aduce zidire, sfătuire și mângâiere Bisericii

(1Cor.14:3). Acest lucru este posibil deoarece, în noul legământ, fiecare creștin autentic se

presupune a fi purtătorul permanent al Duhului Sfânt, care este Duhul profeției. În Noul

Testament orice creștin poate profeți, lucru care este de dorit, chiar dacă nu toți vor fi profeți.

9

Slujba de profet, ca și celelalte slujbe, sunt date unor membrii ai trupului lui Hristos, în vederea desăvârșirii celorlalți sfinți din Biserică, până la atingerea „staturii plinătății lui Hristos” (Efes.4:13). Profetul este supus judecății comunității creștine și nu este chemat să stăpânească peste frații săi, chiar dacă posedă acest dar profetic. Acest lucru este valabil și pentru cazul altor daruri ale Duhului Sfânt. Deoarece, așa cum se subliniază în Evanghelia după Ioan, Duhul Sfânt are rolul de a călăuzi ucenicii în tot adevărul, de a lua din ce este al Domnului Isus și a le descoperi acestora (Ioan 16:13-15), înseamnă că profeția, în Noul Testament, ia forma mărturiei lui Isus Hristos. Acest lucru este demonstrat în ultima carte din canon, care este prin excelență o profeție (Apoc.1:3) și, în același timp, este descoperirea lui Isus Hristos (Apoc.1:1). De altfel, autorul Apocalipsei a confirmat acest lucru când a scris că: „mărturia lui Isus este duhul prorociei(Apoc.19:10). Astfel, profeția în Noul Testament reprezintă mărturie despre descoperirea lui Isus Hristos dată prin Duhul profetic, care locuiește în credincios, fiind strâns legată de Cuvântul lui Dumnezeu.

În noul legământ, rolul profeției este de prevenire, pentru ca Biserica să nu se abată de

la căile lui Hristos și să stea în veghere. De asemenea, profeția din Noul Testament anunța atât revenirea în glorie a Mântuitorului, cât și judecata lui Dumnezeu.

În ce priveşte interpretarea profeţiilor, la părinţii Bisericii, se poate constata că ei au fost

interesaţi în special de aspectul escatologic al profeţiilor, dată fiind aşteptarea lor plină de zel

pentru revenirea Mântuitorului. Caracterul hristologic al interpretării profetice s-a făcut remarcat la majoritatea părinţilor Bisericii, care au considerat profeţiile Vechiului Testament ca o punte spre înţelegerea Noului Testament. Spre deosebire de Ieronim, care a preferat, mai degrabă, interpretarea literal-istorică, majoritatea părinţilor Bisericii au folosit ca metodă de interpretare a profeţiilor alegoria, deoarece au dorit să găsească o semnificaţie spirituală profundă în toate profeţiile. Acesta a fost şi cazul lui Augustin, care datorită acestei metode a spiritualizării a ajuns uneori la interpretări exagerate ale profeţiilor, inacceptabile principiilor hermeneutice actuale de interpretare. Majoritatea părinţilor Bisericii, incluzându-l pe Augustin, au interpretat profeţiile în mod tipologic, căutând să-l arate în primul rând pe Hristos în mijlocul profeţiei.

O observaţie importantă ce poate fi făcută, în urma acestei analize, este că reformatorii

au folosit din plin învăţătura părinţilor Bisericii, uneori pentru a-şi demonstra propriile doctrine, alteori în spirit critic. Deşi majoritatea evanghelicilor din prezent neglijează, din păcate, învăţătura preţioasă a părinţilor Bisericii, se constată totuşi o revigorare a interesului pentru tradiţia sfinţilor părinţi, mai ales printre evanghelicii din vest.

10

Reformatorii, pe de altă parte, au preferat metoda literal-istorică de interpretare a profeţiilor, fiind, în această privință, mai aproape de Ieronim decât de Augustin. Totuşi, spre exemplu Calvin a împrumutat multe dintre doctrinele lui Augustin, pe care le-a adâncit şi le-a dezvoltat, conform cu propria sa înţelegere a Scripturii. În interpretarea profeţiilor, chiar dacă din punct de vedere al exegezei Calvin a fost mai aproape de principiile actuale de interpretare decât Augustin, totuşi unele din interpretările sale au fost forţate deoarece a încercat să justifice anumite doctrine, cum ar fi predestinarea absolută sau păstrarea sfinţilor în har. Unii din părinții Bisericii, în primul rând părinții apostolici (Iustin, Irineu, Policarp, Ignațiu și Clement de Roma), precum și dintre reformatori au crezut în continuitatea profeției și a darurilor Duhului Sfânt și după încheierea canonului biblic, alții au fost reținuți în această privință, iar alții au fost cesaționiști convinși. Melanchthon și Luther, dintre reformatori au fost reținuți asupra continuității profetice deși au scris în repetate rânduri despre oameni din vremea lor cu înzestrări profetice. Apoi, Menno Simon, liderul mișcării anabaptiste, care făcea parte din categoria celor ce credeau în profeția post –apostolică, afirma următoarele:

Noi mărturisim despre adevăratul Duh Sfânt pentru mai multe motive. În primul rând pentru că Scriptura ne impune astfel. Apoi deoarece Duhul a coborât peste Hristos, la botezul Său, în chip de porumbel, a fost turnat peste apostoli, manifestându-se sub

forma unor limbi ca de foc, iar noi suntem botezați în Numele Lui, ca de altfel și în Numele Tatălui și al Fiului. Pentru că profeții, prin El au profețit, au făcut minuni și lucrări, au visat visuri și au avut viziuni. Pentru că El a fost distribuitorul darurilor Sale,

Datorită acestor acestor mărturii și a multor altora, noi credem

că adevăratul Duh Sfânt ne îmbracă cu darurile Sale divine și prin inspirația Sa, în acord

cu buna plăcere a voii Tatălui, ne eliberează de păcat, ne face darnici, împăciuitori, evlavioși, ne împlinește sufletul și mintea și ne face sfinți în Isus Hristos. 2

în acord cu voia Lui. [

]

Alți părinți ai Bisericii precum Grigorie cel Mare, Atanasie și Hrisostom au fost cesaționiști. La fel dintre reformatori, Zwingli și Calvin au fost și ei cesaționiști. Ceea ce rămâne însă important și pozitiv pentru evanghelicii din prezent este moştenirea valoroasă a învăţăturilor lăsate de părinții Bisericii și reformatori, precum şi dragostea lor pentru studiul Scripturii. Studiul profeţiilor i-a determinat să vadă Scriptura ca o carte unitară şi i-a ajutat să înţeleagă, măcar în parte, planurile şi lucrările lui Dumnezeu. În concepţia lui Augustin şi Calvin revelaţia progresivă a fost descoperită prin profeţii. Ei au recunoscut că această formă de cunoaştere a culminat cu revelaţia profetică a lui Hristos, care a întregit Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a dovedit a fi unicul standard în materie de credinţă, precum şi singura normă de trăire a vieţii creştine. Studiul istoric al fenomenului profetic evidențiază modul în care părinții Bisericii și reformatorii au privit fenomenul profetic, precum și influențele lor pentru creștinismul actual. O parte din părinții Bisericii,

2 Simon MENNO, A Fundamental Doctrine from the Word of God, în [f.a.], Complete Works of Menno Simon, First Part, John Funk & Brother, Elkhart, 1871,p.187.

11

prin moștenirea filozofică pe care au adus-o cu ei în creștinism, au început să pună un accent

exagerat pe rațiune și abilități oratorice, în detrimentul lucrării Duhului Sfânt. Astfel a apărut

ideea că darurile Duhului Sfânt au fost necesare doar pentru perioada apostolică. Această idee

a fost preluată de unii reformatori, pentru ca ei să-și poată justifica lipsa minunilor din

experiența lor religioasă, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Calvin. Ideea, care poartă în

prezent numele de cesaționism, s-a propagat până în vremea de acum, dar a fost și aprig

combătută în diferite perioade ale istoriei Bisericii. Aspectele moderne ale interpretării

profeției au scos la iveală tendințele actuale și influențele apărute, în principal, datorită

criticismului modern. Metodele moderne de interpretare sunt mult mai elaborate decât

metodele sfinților părinți ai Bisericii. Prin aplicarea metodelor actuale s-a renunțat la căutarea

unui sens profund spiritual al unui pasaj pentru o interpretare rațională, spre deosebire de

metodele de spiritualizare folosite de părinții Bisericii, care căutau acel „sensus plenior” al

textului biblic.

Criticismul modern și principiile moderne de interpretare dezvăluie modul în care este

percepută și interpretată profeția în creștinismul modern. Analiza comparativă, din această

lucrare, subliniază principalele deosebiri față de modul de interpretare a profețiilor la sfinții

părinți. Metodele vechi de interpretare, ale unora dintre părinții Bisericii, făceau apel la

alegorizare, căutând aproape întotdeauna un sens spiritual profund al textului biblic. Metodele

moderne de interpretare resping alegorizarea și caută, în primul rând intenția pe care autorul a

avut-o atunci când a scris textul respectiv. În criticismul modern nu s-a găsit loc pentru

inspirația Duhului Sfânt în interpretare.

Problema interpretării profeţiei scoate la iveală două aspecte importante. Primul aspect

este legat de identificarea intenţiei primare a autorului, proces numit exegeză. Procesul

interpretării dezvăluie necesitatea stabilirii celor trei mari piloni ai exegezei: perspectiva

literară, istorică şi teologică, prin care se poate ajunge la înţelegerea textului profetic. Primele

două perspective sunt subordonate celei de a treia, deoarece intenţia lui Dumnezeu, prin

revelarea planului Său de mântuire, a fost să dea oamenilor un mesaj teologic.

Al doilea aspect al interpretării este legat de aplicaţia pentru prezent a mesajului

profetic, numit uneori şi hermeneutică, proces care se realizează după ce s-a stabilit deja ce a

însemnat textul pentru cei cărora le-a fost adresat iniţial. Acest aspect arată clar că profeţia

Scripturii rămâne veşnic relevantă, pentru toate generaţiile din întreaga istorie. Analiza

diverselor aspecte ale exegezei şi hermeneuticii a condus la formularea câtorva principii de

interpretare, care se pot constitui într-o unealtă utilă pentru înţelegerea unui text profetic. De

asemenea au fost stabilite câteva greşeli ce se pot face în interpretarea mesajelor profetice, în

vederea evitării lor. Aspectele interpretării după metodele exegezei și hermeneuticii nu trebuie

12

să excludă iluminarea Duhului Sfânt în interpretare, aspect ce depinde de ascultarea

credinciosului și de disponibilitatea lui pentru sfințire. Aspectul profetic în interpretare se

manifestă tocmai în descoperirea dată de Dumnezeu, care va fi întotdeauna în acord cu

revelația canonică luată în ansamblul ei.

Rezultatele analizei problemei sinoptice se concretizează atât în evidențierea

asemănărilor dintre Evangheliile sinoptice și avantajele aduse de studiul sinoptic, cât și în

identificarea diferitelor ipoteze propuse pentru rezolvarea problemei sinoptice, cu

argumentarea alegerii ipotezei de la Oxford, care afirmă dependența Evangheliilor sinoptice,

având ca sursă primară Evanghelia după Marcu. Asemănările dintre Evangheliile sinoptice,

care generează problema sinoptică, sunt evidente în cinci direcţii majore.

În primul rând, evangheliştii folosesc multe cuvinte identice în scrierile lor, care se pot

observa în relatările multor evenimente din Evanghelii şi în mod deosebit în textele profetice.

În al doilea rând, există o potrivire uimitoare în ce priveşte topica textului, şi anume, aranjarea

materialului. În al treilea rând, există o similitudine extraordinară în ce priveşte selectarea

materialului de către fiecare evanghelist. Spre exemplu, evangheliştii sinoptici au relatat

aproape aceleaşi profeţii şi minuni rostite, respectiv făcute de Domnul Isus, spre deosebire de

Ioan, ce relatează dintr-o perspectivă diferită. În al patrulea rând, se constată prezenţa multor

comentarii editoriale identice şi a unui bogat material redacţional asemănător. În al cincilea

rând, se mai poate constata şi un model literar asemănător între cele trei Evanghelii sinoptice.

Dependența Evangheliilor este argumentată de proporțiile comune de text, date sub

formă statistică astfel: - 90% din Evanghelia după Marcu se regăseşte în Evanghelia după

Matei - 53% din textul Evangheliei lui Marcu se regăseşte în Evanghelia după Luca 69 de

versete din Evanghelia după Marcu nu au corespondent în Evanghelia după Matei - din aceste

69 de versete, 34 de versete se regăsesc în Evanghelia după Luca. Se poate afirma deci, că

doar 35 de versete apațin numai Evangheliei după Marcu.

Fenomenul profetic în Evangheliile sinoptice, subiectul ultimului capitol, este un

fenomen complex, ce îmbină profeția din Vechiul Testament cu cea caracteristică noului

legământ, instituit de Domnul Isus. Studiul profețiilor din Evanghelia după Marcu dezvăluie

faptul că 62% din totalul referințelor explicite și implicite din Vechiul Testament în această

Evanghelie sunt de natură profetică, referințele fiind din cărțile lui Moise, din Profeți și din

Psalmi. La acestea se adaugă și aluziile vechi-testamentare, mai ales din cartea prorocului

Isaia. Referinţele profetice din Vechiul Testament în Evanghelia după Marcu, au scopul de a

dezvălui împlinirea lor, în cursul desfăşurării evenimentelor narate de evanghelist.

Identificarea și analiza profețiilor ce aparțin doar Evangheliei după Marcu arată că

există doar patru profeții specifice acestei Evanghelii (Marc.1:1; 2:27; 9:39b; 9:49) și o

13

singură pildă profetică – pilda cu sămânța (Marc.4:26-29). Un prim aspect analizat în cadrul fenomenului profetic din Evanghelia după Marcu a fost lucrarea profetică a lui Ioan Botezătorul, care se întâlneşte şi în celelalte Evanghelii sinoptice. Mesajul lui Ioan este unul practic şi direct. El vizează mai multe aspecte legate de venirea Împărăţiei și anume, pocăinţa şi iertarea păcatelor, anunţarea şi pregătirea căii pentru venirea lui Mesia şi denunţarea ipocriziei liderilor religioşi din vremea Sa. Lucrarea Sa profetică vizează rezolvarea trecutului omului prin pocăinţă şi iertarea păcatelor, reflectate în actul botezului în apă, dar şi anunţul profetic despre un alt botezător, mult mai mare decât Ioan, care va aduce nu doar iertarea păcatelor ci şi mântuirea (salvarea, scăparea, izbăvirea) de păcate, aspect reflectat prin botezul în Duh Sfânt (Marc.1:8). Un alt aspect legat de fenomenul profetic din această Evanghelie este reprezentat de profeţiile Mântuitorului, rostite pe parcursul vieţii Sale pământeşti, care au vizat lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, la distrugerea Ierusalimului şi a Templului, la moartea şi învierea Sa, la pogorârea Duhului Sfânt, la viaţa creştină, la pericolul profeţilor falşi, la judecata finală şi la a doua Sa venire. Dintre sinoptice, Evanghelia după Matei este proeminentă în referinţe profetice, introduse prin diferite formule distinctive, cu scopul vădit de a transmite un mesaj teologic. În acelaşi timp, prima Evanghelie din canon este cea mai bogată în citate profetice din Vechiul Testament, dintre toate celelalte Evanghelii. Legat de citatele din Vechiul Testament, în Evanghelia după Matei sunt 54 de referinţe vechi-testamentare dintre care 20 sunt specifice acestei Evanghelii, restul fiind comune cu celelalte sinoptice și sunt împărţite în trei categorii:

Comentarii editoriale ale evanghelistului

Referinţe la care apelează Domnul Isus

Referinţe făcute de Ioan Botezătorul și de alte persoane Evanghelistul Matei, ca și Marcu și Luca adoptă o interpretare fundamental hristologică a Vechiului Testament. Profețiile specifice Evangheliei după Matei sunt cuprinse în general în discursurile Mântuitorului, ale lui Ioan Botezătorul și în comentariile evanghelistului Matei. Ele vizează tematici importante cum ar fi modelul de caracter al unui beneficiar al Împărăției cerurilor, iminenta venire a Împărăției, distrugerea Ierusalimului și a Templului, revenirea Mântuitorului, profeţii referitoare la patima, moartea şi învierea lui Hristos, rostite de Domnul Isus, în timpul vieţii Sale pământeşti, discursuri profetice de judecată, profeții ce privesc înmulțirea prorocilor mincinoși, mai ales în vremurile din urmă. Există și zece pilde profetice care aparțin doar Evangheliei după Matei.

14

Demn de remarcat este faptul că atât Matei cât şi Luca au folosit şi prelucrat referinţele

vechi-testamentare din Evanghelia după Marcu. Totuși, în Evanghelia după Luca există

referinţe profetice, din Vechiul Testament, care nu se găsesc în Evanghelia după Marcu, dar

care există, în schimb, în Evanghelia după Matei, fiind parte din materialul comun celor două

Evanghelii.

Cele mai multe citate ale evanghelistului Luca sunt din cărţile lui Moise, iar apoi din

Profeţi şi din Psalmi. Există în Evanghelia după Luca, 25 de referinţe explicite şi 439 de aluzii

la Vechiul Testament. Interesul evanghelistului Luca de a cita din Vechiul Testament se

reflectă în convingerea sa că Scriptura arată, în mod profetic, naşterea, viaţa, lucrarea,

moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Deoarece toate aceste lucruri erau poruncite de

Dumnezeu, exista certitudinea că ele aveau să se întâmple cu siguranţă. Împlinirea profeţiilor

Vechiului Testament în viaţa şi lucrarea lui Hristos avea să fie o garanţie a prezenţei lui

Dumnezeu în lucrarea de mântuire şi o nădejde vie pentru cei ce cred Evanghelia.

În Evanghelia după Luca există 22% material de natură profetică, care îmbrăţişează 75

de profeţii distincte. Mai mult decât atât, au fost identificate 23 de profeţii, care se găsesc doar

în această Evanghelie. Profețiile se referă la nașterea lui Ioan Botezătorul și a Mântuitorului,

iar celelalte sunt profeții rostite mai ales de Domnul Isus. Un loc important în Evanghelia

după Luca îl ocupă și pildele dintre care cinci sunt identificate a fi de natură profetică.

Evanghelia după Luca completează tabloul profetic al Evangheliilor sinoptice.

Evanghelistul realizează o legătură deosebită între speranţa în dreptatea adusă de era

mesianică, reflectată de profeţiile lui Zaharia şi Simeon sau Maria şi Ana, şi venirea

Împărăţiei, prin viaţa şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Una din profeţiile cu caracter de

singularitate din Evanghelia după Luca este aceea care descoperă faptul că neamurile vor fi

împreună moştenitoare cu rămăşiţa lui Israel a Împărăţiei cerurilor (Luc.13:28-29). Acest

adevăr nu a fost, iniţial, înţeles de ucenici, el fiind acceptat, nu fără greutate, numai după

pogorârea Duhului Sfânt.

În Evangheliile sinoptice sunt identificate și profețiile lor comune. Există un număr de

28 de profeții comune tuturor celor trei Evanghelii sinoptice și trei pilde profetice comune

(Pilda semănătorului - Marc.4:3-20; Mat.13:3-23; Luc.8:5-15, Pilda grăuntelui de muştar -

Marc.4:30-32; Mat.13:31-32; Luc.13:18-19, Pilda vierilor - Marc.12:1-12; Mat.21:33-46;

Luc.20:9-19). Apoi există un număr de zece profeții comune doar Evangheliei după Marcu și

Evangheliei după Matei și două profeții comune Evangheliei după Marcu și Evangheliei după

Luca. Au fost identificate și 22 de profeții comune Evangheliei după Matei și Evangheliei

după Luca, precum și două pilde profetice comune (Pilda celor doi ziditori de case - Mat.7:24-

27; Luc.6:47-49 și Pilda aluatului - Mat.13:33; Luc.13:20-21).

15

Studiul fenomenului profetic a rezolvat, după părerea autorului și o problemă mult

dezbătută în teologie și anume tensiunea teologică dintre lege și har, dezvăluind faptul că

legea și harul nu sunt disjuncte, ci complementare. Legea a fost un îndumător spre Hristos,

dar nu a putut aduce neprihănirea cerută de cugetul cuiva, iar profeții au arătat faptul că harul

este mijlocul prin care Dumnezeu poate elibera un credincios de păcat. Scopul pentru care a

venit Hristos, descoperit prin profeție, a fost nu doar iertarea păcatelor ci și eliberarea de

păcate sau biruința asupra ispitelor, prin părtășia la natura divină a Mântuitorului (aceasta este

de fapt prima profeție a Noului Testament –Mat.1:21).

Analiza sinoptică realizată ca și studiu de caz, pe unul dintre cele mai elaborate

discursuri profetice rostite de Domnul Isus, numit și discursul de pe muntele Măslinilor, a

adus câteva observaţii utile ce ar fi rămas ascunse în cazul studiului clasic al textului singular

dintr-o singură Evanghelie. Profețiile Mântuitorului din Evangheliile sinoptice scot în relief

câteva lucruri esențiale pentru înțelegerea profeției ca fenomen general. În primul rând,

profețiile Domnului Isus, au dezvăluit scopul primordial a lui Dumnezeu cu privire la om

(spre exemplu Fericirile). Omul a fost destinat sau mai bine spus predestinat să devină părtaș

caracterului sfânt al Mântuitorului (Mat.5:48; Rom.8:29). În Evangheliile sinoptice, intenția

profetică a lui Hristos a fost să arate nu numai modelul de trăire pe care ar trebui să-l urmeze

toți cei ce cred în El, ci și faptul că acest model de trăire este posibil prin harul și puterea

Duhului Sfânt. În al doilea rând, profețiile Mântuitorului au dezvăluit caracterul Împărăției lui

Dumnezeu, în total contrast cu valorile și principiile acestei lumi, dând pe față ipocrizia

oamenilor religioși din vremea Sa și arătând că doar o inimă curată și smerită îl poate

cunoaște pe Dumnezeu. Aceaste profeții au dezvăluit ceva din mireasma Împărăției cerești, în

care fiecare creștin trebuie să învețe să trăiască încă de pe pământ. Legile Împărăției lui

Dumnezeu trebuie respectate, pentru ca cineva să poată pretinde beneficiile ei. Profețiile

legate de moartea, învierea și înălțarea lui Hristos la cer au arătat planul de mântuire a lui

Dumnezeu, făcut încă înainte de a fi lumea, dezvăluind dragostea lui Dumnezeu pentru

creatura Sa. Această dragoste a fost turnată în inima credinciosului, prin Duhul Sfânt, prezis

în mod profetic de prorocii Vechiului Testament și de Domnul Isus. Aceaste profeții s-au

împlinit la Cincizecime și se împlinesc de fiecare dată când un credincios primește, în mod

autentic, plinătatea Duhului.

Un alt set de profeții ale Domnului Isus au vizat viața Bisericii, care avea să treacă prin

multe necazuri de-a lungul istoriei, avea să facă față profeților și învățătorilor mincinoși,

liderilor religioși corupți, precum și a prigonirilor de tot felul din partea oamenilor. Aceste

profeții au dezvăluit faptul că mântuirea este un proces care trebuie dus până la capăt, în care

esențială este biruința asupra păcatelor și ispitelor interioare și exterioare. Orice credincios

16

este confruntat cu doi stăpâni. Ascultarea față de unul sau altul dintre cei doi stăpâni determină viața și în final destinul acelui credincios. Profețiile escatologice ale Domnului au subliniat certitudinea revenirii Sale, în glorie, în vederea judecății. Perioada harului este legată de anul de îndurare al Domnului, iar venirea zilei de răzbunare a Domnului va aduce mânia lui Dumnezeu, ce se va revărsa peste toți cei ce n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. Pildele profetice s-au axat, în general, pe motivul judecății și al răsplătirii după faptele fiecăruia. Rolul profetic al Mântuitorului, revelat în Evangheliile sinoptice, a arătat modelul de profet al Noului Testament. Conform Domnului Isus, profetul trebuie să fie un om total dependent de Dumnezeu, care aduce descoperire de la Dumnezeu și este o permanentă binecuvântare pentru poporul Domnului, deoarece slujba lui este spre zidire, sfătuire și mângâiere. Discursul profetic dezvăluie înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu și nu abilitățile oratorice sau inteligența profetului. Profeția este deci de dorit pentru Biserică, fiind instrumentul prin care Dumnezeu dinamizează viața trupului Său și aduce descoperire, în principal din Cuvântul sfânt și în acord cu acest Cuvânt. În final, este demn de precizat că lucrarea profetică ar putea fi rezumată, practic, la două lucruri esențiale (sfințire și dragoste). Profeții au urmărit, în primul rând, sfințirea poporului lui Dumnezeu, axându-se cu precădere pe prevenirea adulterului spiritual. Ei au arătat că relația omului cu Dumnezeu este ca o legătură de căsătorie. De aceea, mireasa lui Hristos, care este Biserica, trebuie să fie credincioasă Mirelui ei. De-a lungul istoriei, mireasa a fost întotdeauna ademenită și de alți bărbați. Aceștia s-au numit fie dragoste de bani, fie dorința după onoarea acestei lumi, fie dorința de satisfacere a plăcerilor lumești sau a poftelor firii pământești, în general. Oricum s-ar numi, un lucru mai important decât Dumnezeu, devine un motiv de idolatrie și curvie spirituală. Prietenia cu lumea, așa cum afirmă apostolul Iacov, este caracteristica unui suflet preacurvar, fiind vrăjmășie cu Dumnezeu (Iac.4:4). Al doilea lucru esențial urmărit de profeți a fost dragostea neschimbătoare a lui Dumnezeu pentru poporul Său. Ei au înțeles ce simte Mântuitorul pentru Biserica Lui, fiindcă Duhul profeției a turnat în inima lor dragostea lui Dumnezeu (Rom.5:5). Acest lucru devine, în Noul Testament, un deziderat pentru fiecare credincios. Un profet al noului legământ este chemat să propovăduiască mai întâi pocăința iar apoi eliberarea de păcat prin puterea Duhului profetic. Prin urmare, sfințirea și dragostea lui Dumnezeu sunt principalele coordonate ale lucrării profetice, pe care Biserica este chemată să le urmărească și să le promoveze, prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru va duce la împlinirea scopului ultim al profeției, ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său, care acum este Biserica, chemată să se închine în duh și-n adevăr și să fie mireasa lui Hristos, prin sfințirea lucrată de Duhul profetic, în vederea așteptării revenirii Mirelui ei.

17