Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
© 2008 explorish.net
1
Cuprins
Chemarea Nordului
0. La drum, cu cântec (Prolog)
10 iulie
Unul din avantajele mersului singur cu maşina, cale lungă, e că poţi, dom'le, să
cânţi. Să cânţi, cât te ţin bojocii, odată cu ăia de la radio. Fără să-ţi pese că sună
fals, că aduce mai mult a răget, că vocea ta sinceră şi entuziastă ar speria copiii. N-
ai teama că te-ar auzi vecinii, cum îi aud eu pe ăia de deasupra care periodic
torturează diverse melodii în regim caraoche.
Citeam undeva că atunci când omul cântă, sufletul lui e pur. E ceva cu chestia asta.
Când cânţi, toată fiinţa se concentrează pe a nimeri melodia şi textul – nu mai ai loc
în minte de alte gânduri. Din punctul ăsta de vedere, seamănă cu fotografiatul, sau
cu sporturile extreme. Şi asta face bine, odihneşte mintea.
Am început timid, dar m-am „dezlănţuit” la melodia asta, mai ales la refren: „einer
für al-le, alleee füreinen...” http://www.trilulilu.ro/explorish/eced5267602d88 (mai
departe n-am înţeles textu', aşa că am îngăimat ceva la potriveală).
http://www.trilulilu.ro/Razva/9b9ad069925ddc
http://www.trilulilu.ro/explorish/bfa089a6e9b3ac
10 iulie
Planificasem aici prima oprire din drumul spre nord, mai mult pe considerente
de distanţă, fiind cam la mai mult de o treime de drum. Jane m-a dus din nou la
prima parcare lângă centru, de unde am ieşit nas în nas cu această biserică
4
iar întorcându-mă am găsit piaţa dintr-un unghi şi mai interesant
după care m-am lăsat „luat” de oraş, care m-a suprins foarte plăcut, cu case
colorate şi variate, iar pavajul de piatră cubică şi liniile de tramvai şerpuinde
5
îi dau un aer „cozy”. Cum se pare că se şi simt oamenii, dându-şi răgaz la
umbre de copaci.
6
Acestea fiind bifate, mai rămânea un obiectiv, la celălalt capăt al centrului vechi.
Care nu e mare, deşi are multe chestii prin el, ca de exemplu domul vechi şi nou
(cel pe care-l văzusem din întâmplare înainte), şi care înăuntru are această
schemă cu lumânari care mie mi-a adus aminte de ...Hanukah, sau ceva de
genu'.
7
8
9
Deci, să le trăiască Würzburgul, una din cele mai plăcute surprize din Germania.
Am stocat nişte imagini de vizualizat când mai aud de el. Arhitectură de
arhitectură, dar mai ales aerul colorat, familiar, relaxat, plăcut.
10
2. Leipzig
11
3. Berlin, oraşul VIU
11 iulie
şi, desigur, turnul televiziunii, al doilea ca înălţime din Europa. Ca fapt divers şi
pentru punere în perspectivă, ieşitura aia mică şi ascuţită din stânga jos între
copaci e turla unei biserici.
12
Înainte de a merge la Dom, am adăstat la fântâna lui Neptun din faţa primăriei
roşii
Spree.
13
cât şi pe jos.
Afară, în faţa lui, relaxare maximă – citit la iarbă verde, jucat în fântână,
14
După o escală la Sf. Hedwig, biserică în stil „Pantheon” din care am reţinut
cupola şi, mai ales, orga, la care tocmai se cânta (închipuiţi-vă un fel de
Wagner, aşa)
15
Cupola e cool.
16
până sus.
17
Deşi aud că mulţi îl critică, cum că „ce-i asta, dom'le?!?”, mie mi-a plăcut. E o
senzaţie de absurd palpabil în labirintul ăla ciudat. Şi cred ca, undeva, se
potriveşte.
18
19
Oricum, sunt două la fel, n-am mai văzut aşa ceva, unul făcut pentru
Hughenoţi, celălalt pentru nemţi. Foarte fain). Piaţa e unul in cele mai frumoase
locuri din Berlin, arhitectonic vorbind,
Azi n-au mai rămas din el decât bucăţi izolate, din loc în loc, expuse şi aranjate
– prea mare a fost entuziasmul de a-l demola şi a construi chestii în loc, ca de
exemplu la Potsdamer Platz.
20
Dintre cele mai importante, Checkpoint Charlie, unul din cele 7 puncte de
trecere a frontierei, şi care e mai deosebit pentru că aici treceau diplomaţii şi
străinii, şi ca atare s-au făcut mai multe încercări de fugă în partea de Vest. În
portbagaje, cu uniforme false, etc.
21
Înainte de 1961 arăta aşa,
Aşa e cel mai bine de învăţat istoria. Întâi la şcoală, citeşti, ţi se povesteşte,
apoi vii să vezi locul, care-ţi trezeşte din nou dorinţa de a afla mai mult. Ideal ar
fi de completat cu povestea unor oameni care au trăit evenimentele.
Iar cuvintele de mai jos le stiam doar dintr-un videoclip muzical, plus un vag
context istoric. Acum le-am inteles.
23
4. Berlin, ziua 2
Castelul Charlottenburg
24
cu scop precis de a aduna hrană în mod nostim şi subacvatic pentru ăia micii.
Bâldâbâc.
La ieşire, două eleve de la şcoala de muzică din localitatea Berlin ne-au delectat
cu un „Entertainer”,
întrerupt chiar înainte de final din cauză căci vântul le-a suflat foile cu notele.
Apoi, Gedaechtniskirche.
25
26
Cică e grădina din Europa cu cele mai multe specii, peste 13000. Plus Knut.
acest zid
27
nu se află în Berlin. Ci în Potsdam, dar nimeni nu-şi face griji, indiferent cât de
sâcâitor plouă. Poate pentru că se numeşte Sans Souci, sau pentru că Potsdam
însuşi (sau însăşi) a fost ditai capitala imperiului prusac.
Friedrich al doilea, zis Cel Mare (iată că au şi ei unul „cel mare”), zis şi Alter
Fritz (din ăsta noi n-avem, a, ba da, Cel Bătrân), a făcut castelul ăsta micu'
ashiaa, de reşedinţă de vară. Desigur, i-a „băgat” şi nişte terase cu vie,
28
o casă chinezească,
29
Amândouă au rococou în interior cât să faci o tonă de poze, din păcate, sau din
fericire, n-a fost voie.
Micheteau, s-au retras la umbră băieţii, în decor rustic şi verde. Şi praf au făcut
politica europeană şi vieţile multor oameni pentru următorii cel puţin 100 de ani.
Ziua s-a încheiat la Spandau, un orăşel şic de la marginea Berlinului, care şi-a
mai păstrat ceva din aerul medievaloboem.
30
31
6. Auf wiedersehen, Berlin
muzeul din faţa domului, locul de relaş al berlinezului, un fel de... de fapt, n-
avem acasă ceva întru totul asemănător, poate la Iaşi, în faţa Palatului Culturii,
sau or fi amenajat ceva asemanator pe dealul din faţa Casei Poporului?
universitatea Humboldt, care mi-a adus aminte de cea din Bucureşti, cu cărţile
anticare
32
un Einstein neaşteptat,
33
si fanfara „Kalashnikov”,
34
http://www.youtube.com/v/XuWQrnzxmEs
am ajuns la Hackesche Hoefe, cică cel mai mare ansamblu de curţi interioare
din Europa.
35
Pentru muzeul evreiesc trebuie vre o 4 ore ca să-l vezi cât de cât ca lumea, dar
sunt ore pline. Tot conceptul arhitectonic „face parte din metaforă”, şi
exponatele sunt un pic „altfel”. La televizor e una, dar să vezi chestii „pe viu”,
chiar după atâţia ani şi în cadru muzeal, te marchează
Pentru a încheia totuşi episodul berlinez într-o notă ceva mai optimistă, încă una
şi mă duc.
36
A fost frumos la Berlin. Mi-a plăcut oraşul, şi compania a fost perfectă. Datorită
celei din urmă, nici nu prea-mi vine să plec...
37
7. Copenhaga
Una dintre cele mai bune investiţii e cartea Lonely Planet despre Scandinavia. La
Berlin M. a avut un Marco Polo guide – foarte bun şi el, optim pentru buzunarul
lateral de la pantalon – am căutat o ediţie scandinavă, dar n-am găsit. Am luat
cu Danemarca, gândindu-mă că o să iau câte unul pentru locurile pe unde merg.
Dar apoi am găsit această ediţie de Planeta Singuratică, având cam tot ce îmi
trebuie, şi am renunţat la ideea cu Marco. Până acum şi-a făcut treaba foarte
bine.
Prima observaţie a fost legată de vreme – aşa viteză la schimbări n-am mai
văzut. Diferenţă de secunde între cer jumate însorit şi înnorat complet! N-am
văzut aşa ceva.
38
prin pieţe
39
combinată cu Magheru;
doar că pe Magheru nu snt ricşe din astea, taxiuri propulsate de forţa picioarelor
unor tineri puşi pe făcut un ban cinstit şi ecologic.
Ei, şi-ntr-un târziu, din piaţa asta,
40
Abia după aceea mi-am dat seama unde mă aflam. Nyhavn, zis ceva de genul
„Nühavăn”, e cea mai cunoscut loc din Copenhaga, şi am văzut de ce. Trebuie
spus că am făcut zeci de poze cu acest loc, nu mă puteam opri. Şi acum, pe
care s-o aleg pentru pus aici? Pe asta
sau pe asta
41
Cel puţin partea lumii pe care am văzut-o eu, acest colţishor de rai are un
singur rival, Canale Grande. M-a lăsat mască, ce să mai. Cu greu m-am lăsat
rupt. Dar, după ce l-am pozat pe violonistul din stânga,
42
pe care l-am „simţit” imediat, şi într-adevăr mai târziu seara şi auzit vorbind
româneşte, am plecat mai departe. Ce a urmat n-avea cum să fie la fel de
spectaculos, dar am reţinut, între altele, opera cea nouă,
43
cu una din cele mai mari cupole din Europa. Într-adevăr, nici n-a încăput în
poză.
44
Sar peste nişte etape, că mai sunt, da' se termină megabaiţii, şi mai trebuie
ajuns şi la Mica Sirenă, pe care am pozat-o şi pe asta în fel şi chip, singură,
însoţită – vom alege poza de mai jos, ilustrativă pentru popularitatea de care se
bucură timida statuie, parcă împotriva voinţei.
45
pe lângă case galbene pe dinafară,
înapoi la Dom, căci la orele 15:00 trecute fix se făcea urcare turistică în vărf,
pentru panoramă. Şi cum sindromul King Kong... normal că m-am dus. Şi am
urcat pe cel mai consistent-îngust sistem de scări întâlnit vreodată, foarte
micheteau.
Priveliştea de sus e frumoasă,
46
dar nu mi-a rupt gura târgului; greu de ales ceva individualizat, poate morile de
vânt uriaşe din largul mării (!)
Sindromul King Kong odată satisfăcut, mi-am mai făcut un moft: am dat cu
nasul de un stand de biciclete,
47
48
la baza căruia cântau nişte băieţi la xilofoane.
Vă invit să-i şi ascultaţi, dar un pic mai încolo, în alt context. Acum ne grăbim să
vedem şi Christiansavn, înainte de lăsarea întunericului. Principalul obiectiv
acolo e Christiania, „oraşul liber”, fondat de nişte hippioţi în anii '70, o
comunitate „alternativă” unde trăiesc azi vreo 900 de oameni, şi care arată...
hippiot.
După câteva cotituri am ajuns şi la Pusher Street, unde am văzut semnul de mai
jos, pe care m-am grăbit să-l pozez
49
în care nişte Băeţi erau interogaţi de nişte alţi Băeţi În Albastru coborâţi din
respectiva dubă. Parafrazând o formaţie cunoscută de la noi,
50
Am ieşit în viteză din respectivul cartier, bucurându-mă să văd „lumina
civilizaţiei”. Eram curios la cât se întunecă, deh, seară de vară nordică – s-a
întunecat pe la 10, oră la care m-am postat numaidecât la acelaşi Nyhavn,
făcând din nou vreo 50 de poze în 5 minute, din care v-o prezentăm pe asta
şi pe asta
şi hai, şi pe asta
51
şi gata, înapoi spre casă, pe bulevardul principal, Strøget, acum mult mai aerisit
(îmi place ø-ul asta al lor, se citeşte ca un fel de „ă”)
şi pe care se auzea... muzică. Ajung la locul faptei, şi, ce să văd. Cânta unul la
chitară, însoţit de... unul din băieţii de la xilofon de adineauri. Xilofoniştii
împachetaseră şi stăteau să plece, când probabil a venit ăsta şi s-a pus pe
cântat, atunci, spontan, i s-a alăturat unul dintre băieţi. Ce a ieşit, aveţi mai jos.
http://www.youtube.com/watch?v=0Ogdgs1TNm0
A fost cel mai plăcut mod pentru încheierea primei bogate zile din acest
magnific oraş.
Ăă... pardon. AR FI FOST cel mai plăcut mod... pentru că seara nu s-a încheiat
aşa. Ajung la hostel, pe la 11 seara... lăsasem calculatorul la recepţie, l-am luat
52
şi am scris ceva din urmă, astea cu Berlinul de dinainte. Pe la 1, zic, ajunge,
Copenhaga altă dată, la culcare. Urc... intru în cameră, unde lăsasem rucsacul
meu şi aşternuturile pe un pat de sus care părea liber, le găsesc pe jos, şi în
patul meu dormea dus un ins în chiloţi.
Oh shit. O fi fost patul lui?? Dar părea liber, ăilalţi mai lăsaseră semne pe cele
ocupate, pe „al meu” nu era nimic. Intru în camera cealaltă... mă întâmpină a)
un miros greu, încins de multe şosete, şi b) un zgomot infernal, o hurducătură
de armată călare. Provenea de la un tânăr care sforăia. Un pat era liber în
mijloc... un ins cărunt se ridică din patul din stânga sus, zice - ? zic - ?? dă din
umeri către sforăitor, dă din cap... ies.
Spume.
Ce fac?! Mă duc în camera cumplită şi încerc să dorm? Hai că dacă e tot aşa tot
sejurul, am pus-o de mămăligă. Îl trezesc pe ăsta şi îi cer socoteală? Dacă e
vrun rus dur care se ia la harţă, trezit din somn, că i-am ocupat patul? După
modul cum mi-a aruncat rucsacul, pare unu' de-ăsta care nu ştie multe... CE MĂ
FAC??? Renunţ mioritic, mă duc să mor în camera de alături, sau mă iau la
bătaie cu rusul (prezumtiv)? Mă duc să mor mioritic. Intru în camera cealaltă...
căruntul încă e treaz. Zice că cel din patul răvăşit din mijloc a schimbat, că n-a
putut suporta sforăiturile. Ahaaaa.... şi s-a dus în patul meu... mă duc din nou
dincolo în cameră... îmi iau inima în dinţi, şi după ce mi-am repetat în gând un
spici cât mai calm, îl mişc puţin, cu reţinere. Nimic. Încă o dată. Nimic. Scutur
perna. Nimic. Iau prosopul, ca să nu-l ating, şi îl scutur bine. Mrrr... se întoarce
năuc, cu ochii mijiţi. Îl întreb prosteşte, pradă emoţiei, „te-ai mutat de dincolo?”
Nu asta voiam să zic, da' mă rog. Zice – da, am crezut că e liber. Păi, şi
rucsacul meu?!? Nu ştiu, l-am întrebat pe băiatul ăla (care dormea în alt pat) şi
a zis că-i liber. Zic, era patul meu, lăsasem rucsacul, aşternuturile... Scuzaţi,
zice, mă dau jos. Şi se dă jos, tot zicând că băiatul ăla a zis că e liber, şi că
dincolo e rău, din cauză de „snorkeling”. Se duce dincolo. După ce pleacă,
băiatul la care se făcuse referire îmi zice, somnoros - „io n-am zis că-i liber, am
zis doar că nu ştiu...”
Oricum ar fi, sunt FOARTE bucuros că mi-am recâştigat patul, învingând
impulsul mioritic. După vreo 5 minute, aranjându-mi lucrurile în hol, iese
vecinu', îmbrăcat, zice – mă duc la recepţie să-mi dea altă cameră. Snorkeling
teribil. Îmi pare rău de el, dar amintirea snorkelingului şi camerei cumplite mă
fac să nu regret gestul.
Abia acum s-a încheiat „ziua cea mai lungă” din călătoria de până acum.
53
8. A fi, sau a nu fi
16 iulie
Domkirke e biserica unde sunt aşezaţi cică aproape toţi regii Danemarcei! E
mare
54
şi încăpătoare de istorie.
Care istorie mai pe gustul meu am găsit la muzeul vikingilor, lângă fjordul
Roskilde. Aici au găsit în anii '50 5 vase vikinge scufundate acum 1000 de ani,
pentru a bloca un canal, parte din sistemul de apărare a oraşului de invazia
norvegienilor.
55
Din Hillerødul propriu-zis n-am văzut nimic, pentru că m-am dus aţă cu
autobuzul la castel. Castelul Frederiksborg, construit de Christian IV, regele lor
cel mai cunoscut, renascentist, cheltuitor, aducător de ţară în faliment, dar
lăsător de ctitorii peste ctitorii. Cum e acest castel de castel, aşezat pe apă, mai
precis pe 3 insuliţe
56
şi, dacă tot am venit până aici, Lonely Planet cică merită un tur înăuntru.
Binee... surpriză, e voie cu poze, doar că fără blitz. Cum probabil e singurul loc
57
de gen unde e voie cu poze, mai jos nişte mostre despre cu cam ce se mănâncă
un asemenea edifiţ.
„aaaa”.
58
Apoi nişte camere „normale”, colorate tematic şi puternic, cu muuulte tablouri
Pardon, cea de mai sus e anticamera la Marea Sală. Asta e marea sală:
Au urmat alte săli „normale”, cu care nu le-ar fi ruşine în orice palat nemţesc
sau franţuzesc, dar care faţă de marea sală păreau mici copii. Aşa că am
terminat rapid şi am dat tura obligatorie şi prin grădină, pentru priveliştea
dorsală,
cum păzea el danemarca de suedeji, de care sunt acum legaţi intens prin aceste
ferry-boaturi care fac trafic greu cu Helsingborgul de vizavi de strâmtoare.
Dovada faptului că nu era de glumit stau numeroasele tunuri îndreptate către ei,
către suedeji.
Căci da, Helsingør e de fapt mai cunoscut sub numele Sheikspirizat Elsinore,
castelul lui Hamlet.
Am dat imediat şi răspunsul: „tu bi”, scoţând din geantă cele cumpărate în gară,
aşezându-mă frumos pe metereaza de iarbă şi consumând tacticos iaurtul cu
muesli şi fructele, într-o tăcere filosofică, dar fără cranii.
şi reflecţii pe măsură
62
Şi gata, la culcare.
63
9. Malmö FF
17 iulie
Am auzit pentru prima oară de Malmö acum mulţi ani, desigur prin echipa de
fotbal Malmö FF.
E peste pod de Copenhaga, se face un pic peste juma' de oră, aşa că era
planificată o vizită, ziua urmând a fi completată cu o vizită la expoziţia „bodies”,
al cărei afiş îmi atrăsese atenţia.
Dat fiind că ploua mărunt, am fost întâi la Bodies, că era în muzeul de la Tivoli.
Expoziţia e excelentă. Sunt corpuri umane, conservate cumva cu silicon, au
înlocuit apa cu siliconul, şi corpul a devenit ca de plastic. Zici că e manechin,
deci nu mi s-a făcut rău cum mă aşteptam. Şi e prezentată anatomia umană
foaarte micheteau, explicat şi arătat, totul, frumos, oasele, muşchii, nervii,
vasele sanguine, organele, relaţiile dintre ele, cum „funcţionează” corpul uman.
Megainteresant, cea mai tare lecţie de anatomie care egzistă. Nu prea ştiam eu
denumirile în engleză, noroc că unele erau din latină, şi mai pricepeam, cu ce
îmi mai aduceam aminte. Foarte faină treabă, mi-a plăcut surprinzător de mult.
Nu era însă voie cu poze, aşa că...
64
care s-au speriat când au auzit că se apropie convoiul cu hare krishna. Pe care-l
văzusem în prima piaţă şi îl filmasem:
http://www.youtube.com/watch?v=vTXA7SqzMsU
65
Nu i-am aşteptat, am continuat căutarea lui Malmöhuus, castelul din localitate,
şi pentru a ajunge la el a trebuit să străbat o mare de gâşte sălbatice
e de la reflecţia castelului:
66
Acasă, haihui pe străzi, paşii m-au dus din nou, unde altundeva?, la Nyhavn.
Era 7 seara... şi hopa, văd că e un vapor chiar unde ajunsesem eu, gata să
plece pe canal.
Turul a fost plăcut şi relaxant, nu mai insist asupra lui, decât un mic exemplu
dinamic, pentru atmosferă:
http://www.youtube.com/watch?v=UsFt_ImXdns
67
Şi un ultim amănunt – în drum spre casă, pe Strøget-ul înserat, am dat din nou
de băieţii de la Petersburg,
în formă maximă.
68
Carmen
http://www.youtube.com/watch?v=oqUjPKMzK6s
http://www.youtube.com/watch?v=PCeyAFDQ-bY
69
10. Farvel, København
18 iulie
Boon. Primul (şi singurul) obiectiv pe azi, Tivoli. Toată lumea merge la Tivoli, hai
să vedem ce-o fi aşa grozav.
70
Chestiuni care să-mi placă mie nu aveau (chestii care să NU te dea peste cap,
care să fie la nivelul solului, indiferent de viteză) nu aveau, aşa că – am plecat.
Unde altundeva decât la Nyhavn. Aşa, de larevedere.
Am zis la revedere,
şi-am purces spre Turnul Rotund, să mă mai urc o dată sus. Plănuisem să ajung
la muzeul national, dar istoria vikingilor o văzusem la Roskilde, şi mai bine am
stat o oră uitându-mă la casele astea
71
În drum spre turnul rotund, trec pe lângă ceva nedefinit care cânta. Mă întorc
după ce am trecut, stil tom şi geri, şi îl văd. Şi îl aud. Ascultaţi-l
http://www.youtube.com/watch?v=SB1uUCq74iA
Cânta divin.
Dacă însă aţi văzut filmuleţul, poate aţi observat semnul „please ask for photo”
chiar la început, în dreapta jos. Ei bine, eu nu l-am observat. L-am zărit abia la
sfârşitul filmului, sfârşit grăbit de altfel de acest fapt. Pianistul observase că
filmez chiar când am închis aparatul. Cu o figură foarte enervată, îmi arată
semnul şi zice ceva de genul
„crezi că semnul ăla e pus degeaba acolo?”
„abia acum l-am văzut, de-aia m-am şi oprit”
Dar el deja se ambala: „Nu ti-e rusine?”
Eu, un pic iritat de tonul lui, repet - „acum l-am văzut, m-am oprit” (între timp
mă pregăteam să scot monede să-i pun în cutiuţă).
El continua să afurisească, „ce, crezi că aici e TeVe?”, şi altele, nici nu mai ştiu
ce zicea, cu ou şi cu oţet. M-am enervat şi, cu un gest emfatic, am deturnat în
ultima clipă monedele din drumul spre cutia lui, cu un „ştii ceva?” plin de ţâfnă.
„Ceeee, ai vrut să-mi dai bani şi acum nu-mi mai dai?”
„Pentru că eşti rude (=nepoliticos, bădăran, mitocan)”
„Cee, crezi că-i vorba de bani? Am mai mulţi bani decât vei avea tu vreodată (se
ridicase cocoş, striga). Mă p*ş pe banii tăi! (în original, „i dont give a f**k about
you money”)
„Mă p*ş pe muzica ta!” (în original, „i dont give a f**k about your music”)
Clocoteam. A continuat să urle, dar nu mai ştiu ce, nu vedeam pe nimeni în jur,
doar un blur maro în faţa ochilor, în jurul figurii lui (nu ştiu de ce maro, se
presupune că „vezi roşu”, dar era un blur maro), dinţii mi se încleştaseră, n-am
mai fost în stare să articulez nimic, l-am auzit ca prin vacarm zicând ceva de
genul „go, just go”, adică „pleacă” - atunci i-am ridicat degetul mijlociu cu un
gest aproape tacticos în faţa nasului, l-am ţinut vreo 2 secunde, să-l vadă toată
strada, am făcut aproape literalmente stânga-mprejur şi am plecat.
72
A continuat să-şi strige dezgustul la cer în spatele meu, filosofând despre bani şi
soare-răsare. Staaaai aşaaa, mi-am zis, dar de ce să plec, să ne distrăm un pic.
M-am întors spre el, filmându-l cum vorbea cu o trecătoare:
http://www.youtube.com/watch?v=4YsgDtmJKMI
La început m-a ignorat, dar apoi s-a enervat, a dat un mic ocol, ca un cocoş
gata să sară, şi s-a apropiat ameninţător. La care am făcut iute stânga-mprejur,
menţinând distanţa. Mi-a strigat, din spate, „ce, crezi că eşti tare, că ai
cameră?” (so you think you're tough?”
M-am întors şi, tot fără un cuvânt, i-am ridicat palma stângă în sus, ostentativ,
cu dosul spre el. Nu ştiu exact ce am vrut să exprim cu acest gest. Cred că nici
el, că a făcut o faţă confuză. Cred că totuşi a înţeles din priviri gândurile „de
bine”.
Abia atunci am plecat de tot. Desigur, pe drumul spre turnul rotund, şi pe turn
în sus, mi-au venit în cap tot felul de replici deştepte pe care i le puteam servi.
Ca de obicei, prea târziu. Rememorând, s-ar putea ca balanţa să fi fost înclinată
într-un mod foarte simplu – când i-am zis „abia acum am observat semnul”, NU
am zis şi „îmi cer scuze”. Poate pentru că nu simţeam nevoia să-mi cer scuze –
ce-i cu fiţele astea, cânţi pe stradă, ai puşculiţă pentru monede, da' faci pe
mironosiţa la pozat sau filmat? Odată ce eşti pe stradă, fă bine şi aşteaptă-te să
fii filmat! Ete mă la el.
Aşa că mă p*ş pe muzica ta, băi Yule! Cu bucurie, pentru că asta nu-mi va
altera viaţa pe termen lung, şi nici ţie.
...
A durat ceva până să se absoarbă adrenalina. M-am liniştit de tot abia în piaţă,
când i-am văzut pe Steelhammers, un fel de Sistem / Sensor al lor.
73
http://www.youtube.com/watch?v=d1nTJ-qiILc
74
dar savurau şi muzica :P.
Ceea ce am făcut şi eu, dar încet-încet venea timpul plecării. Înainte să plec la
aeroport, am zis să mănânc. Am văzut o ofertă de bufet pe sistem „mănânci cât
poţi cu 89 de coroane”. Suna bine, mâncare arăbească, mă duc.
Mă aşez chiar lângă masa unde mânca, singură, o domnişoară drăguţă, cu un
fel de turban, model „şic”, pe cap.
În timp ce mâncam liniştit, îmi dau brusc seama că ospătarul era lângă mine,
foarte aproape de ea, şi îi vorbea pe un ton destul de răstit. La început am
crezut că nu văd bine. Ea nu răspundea, parcă nici nu-l auzea. La care el – „hei,
alo, se-aude?” - nimic. Enervat, pleacă şi-i zice ceva altui chelner.
După o vreme, fata pleacă la baie. Eu mă duc să-mi iau felul 2; când mă întorc,
alt chelner tocmai curăţa totul de pe masa ei şi lăsa nota. Hmm... mi se păruse
că mai avea de mâncare. Mă rog... vine de la baie, vede, se duce direct la bufet,
să-şi mai ia de mâncare. Chelnerul îi spune ceva pe ton tranşant, ea dă să-l
ocolească să-şi pună de mâncare, el o prinde de mână, n-o lasă! Are loc un nou
schimb de replici, la care ea se întoarce, tot tăcută, la masă, îşi ia poşeta, şi...
75
11. La Soare-Apurăsare
18/19 iulie
Snt în avion, e ora 23:25, e noapte la Copenhaga, dar în zare se vede un apus
fenomenal (poza a ieşit nasol, prin geamul de la avion).
Islanda e cu o oră în urmă, şi mai sus. Sunt curios cât de lungă e ziua la ei.
...
Se apropie ora 2:00, ora Copănhagăi, miezul nopţii, ora Islandei (aha, deci e cu
2 ore în urmă), ne pregătim să aterizăm. M-am trezit, că îmi bătea ceva în ochi.
Ceva roşu. Arăta cam aşa:
76
Un autobuz ducea turiştii în oraş. M-am aşezat, era deja ora 1 noaptea, plecăm.
Mă uit pe geam, soarele tot mai apunea.
Peste juma de oră, tot apunea, şi nu se făcea mai întuneric. Ba parcă, mai
lumină. Când am ajuns la 2 la pensiune, se luminase binişor, astfel încât nu mai
77
era nici o îndoială. Nici nu apusese bine, şi soarele răsărea din nou. Roşul
apusului se transformase în aurora răsăritului, tranziţie inobservabilă.
78
12. Reykjavík
19 iulie
Probabil faza sejurului s-a consumat la ora 2 dimineaţa, la guest house Pavi,
Reykjavík, Islanda. Ajung la poartă, văd însemnare să sun la un număr pentru
checkin. Încerc să sun, nu merge. Încă o dată, nimic. Telefonul meu nu merge
în ţara asta! Ce mă fac?! Cred că am scăpat o expresie mai puţin ortodoxă
(crezându-mă singur); şi pe când mă pregăteam să mă panichez, apare un
tânăr în capul scării. Aaa, ce bine! You are Danny? Yes. Thank you, i was trying
to call you... încep să-i explic. La care mi se pare că aud - „poţi să vorbeşti şi
româneşte”.
Poftim?
Să cad jos, nu alta. În fundu' lumii, aproape de cercu' polar, rezervare făcută la
nimereală pe internet – unde nimeresc? Unde sunt întâmpinat româneşte!
Aşa am aflat câteva lucruri interesante despre Islanda, parte din care o să le
înşir aici, în ordine haotică:
80
După tur, am luat-o la picior „individual”, fără ţintă, doar aşa. Oraşul e mic, nu
prea ai pe unde să te învârţi, pe strada principală de cumpărături,
81
pe lângă lac
82
în port.
A propos de port, acolo e cel mai cunoscut stand de hot dog din ţară, care cică îl
şi face pe cel mai bun.
Cu aceasta, am luat-o frumos în sus spre domul cel mare (poza e făcută în jos
din cauză de lumină mai bună)
84
85
de fapt rezervoare de apă, peste care s-a aplicat structura de sticlă cu pricina,
plus restaurant. Priveliştea nu e cu mult mai spectaculoasă ca cea de pe Dom,
dar în Dom erai înăuntru, aici erai afară şi savurai.
Era 8 seara. Soarele sus pe cer, frumos. Hmmm... un gând nu-mi dădea pace. E
lângă Reykjavík un oraş cu nume foarte fain. Höfn. Daaa, da' nu de Höfn îl
ştiam eu, ci de forma dativă a lui, adică – Hafnarfjörđur. Era la 30 min cu
autobuzu... aşa că m-am dus.
Totul era deja închis, desigur, şi n-am stat prea mult. La vremea aia, nici nu era
mare lucru de văzut – e un orăşel de pescari destul de cochet şi dinamic ziua.
86
aşa că... după o scurtă plimbare am luat următorul autobuz înapoi. Şi, pe când
islandezul de rând se pregătea să iasă în baruri în celebrul „runtur”, raidul
barurilor de weekend, eu mergeam spre casă. (procedura cu raidul barurilor e –
se bea zdravăn acasă, că în baruri e în jur de 7 euro o bere (!), şi după miezul
nopţii se iese prin baruri. M-a tentat să mă duc să văd cum e, dar am renunţat
pentru un pic de somn în plus, în vederea excursiei de a doua zi, cu plecare la 8.
eh, nu le poţi avea pe toate, mai tre' şi prioritizat.
87
13. Parlez-vous elfeşte?
Dintre limbile nordice, islandeza imi place cel mai mult pana acum. Daca danezii
si mai ales suedezii (si norvegienii, e cam tot aia) vorbesc săltat/cântat, parcă
mirat, zici că vorbesc mereu cu copii mici - „ütt' – ött' – ätt' -itt”, de parca tot
timpu' se îneacă, islandeza curge frumos, din vârful buzelor, cu cele mai ciudate
sunete combinate complet natural. De exemplu, đ se pronunţă ca „th” sonor, ca
în „leather”, Þ e ca „th” uscat, din „thing”, sau „c” spaniol ca în „cervantes”, apoi
au şi „chhh” tare, dar nu asa enervant de tare ca în olandeză, şi æ ca ä, au si ö,
si ü, care e u ca penultimă literă. „S”-ul îl pronunţă apăsat, ca spaniolii şi grecii,
„LL” se citeşte „DL”, „au” un fel de „eu”, ş.a.m.d. Combinaţia asta nebună mie
îmi sună foarte apropiat de „elfish”, limba vorbită de Arwen & co. în stăpânul
inelelor, care e dintre cele mai cool chestii, care este.
Să luăm de exemplu cuvântul Snyrting – nu-i aşa că sună fain? Deja îţi poţi
imagina un erou din poveşti cu elfi, druizi şi vikingi viteji, eventual din aceeaşi
ceată cu Aragorn, Legolas, Mithrandir, Gimli şi Boromir. Snyrting.
Înseamnă „WC”.
Dar sunt şi alte cuvinte faine – de exemplu, ce ziceţi de strada asta, din centru:
Skólavörđustígur. Sau, cea mai tare combinaţie de italiană şi islandeză pe care
am văzut-o:
88
Şi ca ultimă remarcă, revenind la elfi şi gnomi, se pare că n-am fost prea
departe cu presuspusul, că nu mult după ce mi-a venit gândul, am găsit asta pe
o casă. Pentru cunoscători:
89
14. Geysir
20 iulie
Prima excursie „standard” a fost „Golden Circle”, cercul de aur. Plecare la 8 fix,
„din faţa casei”. Mă întrebam dacă e turism din ăsta „de masă”, asemănător cu
ce am văzut în Spania sau Turcia. Da.
90
Sunt cules cu un microbuz la 8 FIX, microbuzul mai culege turişit adormiţi de pe
la alte pensiuni, suntem duşi la un punct de „colectare şi sortare”, unde ni se
emit biletele şi suntem suiţi în autocare mari, pentru destinaţiile specifice. Şi la
9 îi dăm drumul.
Drum care arată cam aşa, drept prin câmpuri de lavă (!) acoperite cu muşchi,
însoţiţi de o conductă de apă caldă.
Centrala serveşte oraşul Reykjavik, cum ziceam o parte din el, inclusiv cea în
care stau, fiind aprovizionată direct cu apă caldă de aici (de la punctele de
colectare unde apa are 80-90 de grade celsius), cealaltă parte cu apă rece
încălzită folosind apa caldă de aici (de la punctele de colectare unde apa are în
jur de 120 grade celsius. Asta e posibil, am aflat, datorită faptului că la o
anumită adâncime, din cauza presiunii punctul de fierbere e mai sus de 90 de
grade, astfel având apă... lichidă şi la 120 de grade..
91
Iar mai jos se vede mai bine genul de rocă. Islanda are pământul cel mai vechi
din lume (undeva mai sus în partea de vest) şi cel mai nou (aici, pe falie, în
zona intens vulcanică). Aşa arată lava întărită.
92
Aşa se naşte pământ nou (ei au cea mai tânără insulă din lume, monument
UNESCO, „răsărită” printr-o erupţie pe la 1960).
Următoarea ţintă: Þingvellir (Thinkvedlir), locul unde acum 1078 ani s-au ţinut
prima „sesiune” a primului parlament din lume, numit Alþingi. Era o adunare la
care fiecare trib de pe insulă îşi trimitea un reprezentant şi 2 ajutoare, şi acolo
se hotărau lucruri importante pentru comunitate. Bănuiesc că de genul pe cine
mai prăduim, când plecăm în următoarea expediţie, etc. De asemenea,
funcţiona şi ca curte supremă de justiţie, unde ajungeau „cazurile” nerezolvate
în comunităţile respective, Organizaţi, barbarii ăştia. Interesant, curtea supremă
dădea doar verdictul; de aplicare se ocupau împricinaţii. Nu se dictau
condamnări la moarte. Cea mai dură pedeapsă era „apatrizarea”, respingerea
de către comunitate. Nu mai aveai voie să trăieşti cu oamenii, iar orice om
„normal” care te găsea avea dreptul să te omoare. Desigur, cei din „cealaltă
parte judecată” erau primii înscrişi.
Pedeapsa se întindea pe 20 de ani. Dacă scăpai, erai primit înapoi. În saga-urile
islandeze se povesteşte despre unul care a supravieţuit 11 ani, altul 13, iar cel
mai cunoscut, 18 ani. Cică spre sfârşit trăia singur pe o insulă în apropierea unei
comunităţi, care îl admira pentru cum se descurcase şi accepta ideea ca peste 2
ani să se întoarcă în mijlocul lor. Până când într-o zi, un om s-a dus pe insulă şi
l-a killerit, spre dezamăgirea celorlalţi săteni.
Saga-urile, a propos, sunt cea mai importantă creaţie literară din istoria lor, un
fel de legende scrise pe la 1200-1300, care povestesc despre viaţa lor de la
colonizare până atunci, povestiri cu eroi şi fapte de vitejie, dar şi cu multe detalii
despre viaţa de zi cu zi.
93
şi unde îşi ridicau locuinţele temporare cei care veneau la parlament; iar aici
94
În spatele meu venea ceata de cercetaşe, eleve de la o şcoală din Anglia aflate
în excursie educativă.
Aveau spuitor de legi pentru că nu scriau, abia după anul 1000, când printr-o
hotărâre legală (tot aici) au hotărât „gata, ne creştinăm”, au început să scrie.
95
Se vedea frumos, şi se stropea ud, când mergeai până jos. Ceea ce evident că
am făcut.
În depărtare se vedea gheţarul de unde venea apa râului care năştea Gullfoss
(„cascada de aur”.
Cuvântul „Gaizăr” / Gheizer / Geyser vine de fapt de la acest loc, prima fântână
arteziană cu apă clocotită găsită, şi care s-a numit
96
Geysir.
Oamenii care se văd în poză n-aveau voie să fie acolo. E foarte periculos, pentru
că nu se ştie când poate erupe. Şi erupe o coloană de vreo 50m de apă la 90 de
grade. Geysirul cel bătârn a erupt ce a erupt şi apoi a tăcut. Zeci de ani. După
un cutremur prin 1930 a mai scuipat câţiva ani, după care iar tăcere. Până în
2000, când după un alt cutremur în zonă a început showul din nou. La început
des, apoi tot mai rar. În cartea mea scrie că o dată pe zi, între timp (cartea e
din 2006), a ajuns la de 2 ori pe săptămână, în medie, la intervale neregulate.
Evident că n-a zis nimic cât am stat acolo, dar din fericire există fratele lui mai
mic, Strokkur, care erupe în medie la 5 minute. Nu e la fel de înalt, în schimb e
mai harnic.
Surpriza a fost bula senină, de-un albastru pur. Dar întâi să explicăm
mecanismul, pe care abia acum l-am înţeles, şi asta la a doua încercare: la o
adâncime de câţiva zeci de metri se găseşte apa termală, la o temperatură de
120 de grade (punct de fierbere mai ridicat). Apa găseşte acest culoar vertical
îngust până la suprafaţă. Boon. Apa fiind atât de caldă, se ridică, dar când
ajunge mai sus, atinge zona unde punctul de fierbere coboară, şi atunci intră în
clocot şi se formează abur. Adică,gaz. Dar în acelaşi timp, la capătul „tunelului”
este deja apă, la suprafaţă, care e mai rece. Asta, mai grea, apasă în jos. Astfel
avem un strat de apă la 120 de grade care urcă, un strat de apă rece care
apasă în jos, şi la mijloc e prins sectorul unde apa atinge punctul de fierbere şi
se transformă în gaz. Gazul e prins între cele 2 straturi de apă. Caută să scape,
pe unde e mai uşor, şi e mai uşor în sus.
97
se umflă,
98
pfffffffffff
tsssssssssssss
99
a erupt.
http://www.youtube.com/watch?v=dwuSxBFilGk
Am stat vreo juma' de oră la Strokkur, până am reuşit, din câteva erupţii, să
prind imaginile de mai sus. După care i-am dat un ocol şi am urcat un pic,
pentru o privire de ansamblu
http://www.youtube.com/watch?v=S7B_5wWSARE
100
Mi-a plăcut la Geysir-e. L-am găsit, la plecare, şi pe Little Geysir, care
bolborosea acolo singur, nonstop, fără însă a emite alte pretenţii altitudinale.
Şi asta a fost. În drum spre casă, bonus, ne-am oprit la o cascadă mai mică, dar
cochetă,
pe unde (scăriţa din dreapta) urcă păstrăvi şi somoni. Am oprit aici pentru că
iniţial trebuia să oprim la un crater, dar proprietarul lui l-a închis! Şi le cere
companiilor de turism bani mai mulţi. Mda. Căscăduţa a fost însă frumoasă, cu
apă de izvor cristalină (cea de la Gullfoss era de gheţar)
101
Şi gata, acasă. Am ajuns pe la vreo 7, după o tură prin centru, şi am avut timp
să merg la piscina termală, care închide abia la 10.Apă caldă, frumos, mare,
bazin olimpic – sunt destul de multe în oraş, asta e cea mai mare. Piscina
termală e esenţială pentru islandezi, aici e locul de întâlnire „social” nealcoolic,
unde se discută afaceri, politică, bârfe, etc.
102
15. Groenlanda
21 iulie
Iniţial voiam să merg pe jos la aeroport, erau vreo 20 de minute de mers. Dar
ploua, mărunt şi rece, aşa că am zis să iau autobuzul. Aveam autobuzul 15
dintr-o staţie la 5 min distanţă. Stresul era că nu mai ştiam dacă-mi zisese să
ajung cu o oră înainte, sau cu două. Eh, speram că cu o oră. Autobuzul venea la
8:47, la fix. Mă duc, iau bilet de la şofer, şi înainte să urc îl întreb, într-o doară:
a câta staţie e aeroportul? Face o faţă stresată (raritate la un islandez, în afară
de vikingul nebun de la pensiune) şi îmi zice precipitat că nu merge la aeroport.
Zice – du-te în cealaltă staţie. Fug repede, mai era o staţie după colţ, o
văzusem, dar nu ştiam că ŞI acolo opreşte autobuzul 15, iar doamna adormită
de la ghişeu (tip doamnă de la ghişeu din românia, doar că mai prietenoasă) nu
catadicsise să-mi spună DE LA CARE staţie să iau autobuzu. Ei, şi ăsta plecase
la 8:46. Of. Noroc că văzusem o staţie de taxiuri mai încolo mai devreme, şi
chiar mă gândisem, dacă merge ceva strâmb cu autobuzul, bine că pot lua taxi.
Ceea ce am şi făcut, am ajuns la 9 fix, şi trebuia într-adevăr să fiu cu o oră
înainte, deci bine.
Răsuflare uşurată.
Aveam emoţii că auzisem că o să fie un avion mic. Într-adevăr, era mai mic, dar
nu foarte, de vreo 50 de locuri, cu elice
103
dar foarte stabil. Călătoria a decurs fără incidente, desigur am dormit, şi m-am
trezit abia când începuse să se vadă destinaţia.
Prima impresie vizuală la ieşirea din aeroport a fost cea a ceţii de pe munţi
hotel de 3 stele, parcă, cu toate facilităţile. Cea mai faină chestie aflată a fost
despre punga cu apă
pe care o pun la intrare. Vara sunt hoarde nestăvilite de ţânţari, şi dacă pui
punga cu apă, ei se văd în oglindă, mult mai MARI, se sperie şi fug :D. De
reţinut.
Următoarea haltă a fost la un cimitir, despre care islandezul ne-a povestit, rar,
vreo 5 minute. Neinteresant. Am urcat în sfârşit dealul, şi în zare s-a văzut
satul.
105
În Kulusuk trăiesc vreo 300 de inuiţi (ei nu-şi zic “eschimoşi”). În drum spre sat,
după o porţiune cu zăpadă, am văzut o sanie pentru transport trasă de câini.
Inuiţii trăiesc într-un amestec de epocă de piatră cu secol 21. Sunt o comunitate
de vânători, şi asta fac de mii de ani – vânează pentru a trăi Nu produc nimic în
106
afară de câteva, puţine, suveniruri, nu exportă, sunt o comunitate subzistentă.
Doar că nu mai vânează cu harpon cu vârf de corn de ren, ci de fier, şi kayakul
nu mai e din piele de focă, ci ca cele din imaginea de mai jos.
107
Cică au o cotă de 20 pe an, ăsta e numărul 21, dar au avut voie să-l puşte
pentru că venise la 50m de sat, caz în care se consideră legitimă apărare (ursul
polar şi tigrul, din câte ştiu, sunt singurele animale care consideră omul un
aliment ca oricare altul).
Tot acolo la casa respectivă (sau era măcelăria?) am mai văzut nişte osânză de
focă,
108
ambele folosite între altele la făcut kayace, după cum vom vedea mai târziu.
Am intrat în biserică,
109
pentru o scurtă prezentare a ghidului islandez, unde a început din nou să ne
povestească din cărţi. Am reţinut că Groenlanda are o populaţie de 56000 de
oameni (!! - Islanda mi s-a părut brusc dens populată), e sub regim danez de
când îi hău' şi părău', adică de când au descoperit-o vikingii pe la anul 1000 –
doar că cu intermitenţe, decenii întregi în care lumea uita pur şi simplu de
existenţa ei. Populaţia indigenă a fost aproape exterminată, dar nu cu sabia sau
puşca, ci cu boala. Eschimoşii nu rezistau la boli simple ale “omului alb”, gen
gripă, vărsat de vânt, mai ştiu io ce. Cică abia prin anii 1970 s-a stabilizat
situaţia şi au început să învingă boala!! Au rămas însă foarte, foarte puţini... Pe
cea mai mare insulă din lume trăiesc mai puţini oameni decât în Mediaş.
Mie mi s-a părut puţin penibilă situaţia, cum a venit omul în faţa noastră ca pe
scenă şi ne-a cântat, bătut şi dansat pe limba lui, aşa:
http://www.youtube.com/watch?v=CZ4MuuOdn74
care păreau că ştiu părţi din cântece, şi au urmărit cu mare atenţie spectacolul
110
Un nene a mers pe apă şi ne-a arătat cum se manevrează un kayak din piele de
focă, lipit şi întărit cu osânză de focă. Vânau şi balene cu kayacele astea, ieşeau
mulţi, şi le prindeau până la urmă. Cu harpoanele. Uăi.
111
Apoi a urmat partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut şi la inuiţi,
doar că dincoace nu mai aveam sentimentul stânjenitor de “ultraturist”. Pentru
că am mers înapoi la aeroport cu barca. Printre gheţari.
112
Cu părere de rău am ajuns la mal, unde am găsit urme ale trecerii omului.
Ale soldatului, că cică sunt rămăşiţe după baza americană care a funcţionat aici
până înanii '90, şi care a contribuit la dezvoltarea, şi după cum se vede şi la
poluarea locului. Ei au construit de altfel şi micul aeroport din Kulusuk.
113
Respect.
Oameni şi gheţari, au fost cele mai puternice impresii din Groenlanda. Apoi,
peisajul suprarealist cu ceaţa de pe mare, apa albastră ca cerul, munţii cu
zăpadă. Excursia a fost de tipul “ca să zic c-am fost acolo”, foarte “artificială”,
dar chiar şi aşa, fascinantă. Am venit în contact cu oameni pe care i-am văzut
doar la teleenciclopedia, o lume cu totul din alt film. Islanda, un loc altfel
cunoscut pentru natură, sălbăticie şi civilizaţie mai “din topor”, mi s-a părut
brusc aglomerată, iar Reykjavikul “urban”. Ca să vezi ce înseamnă un alt punct
de referinţă. Aflat la doar 300 de kilometri distanţă, şi în unele privinţe parcă la
300 de ani. Şi la ei, banul nu pare a avea mare legătură cu fericirea, şi nici cu
bunul simţ.
O fază m-a făcut să tresar. Ghidul nostru islandez le-a adus o fotocopie după o
pagină de ziar islandez, cu un articol în care se vorbeşte de Kulusuk. În poza de
mai jos tocmai i-o dăduse omului care ne-a dus cu barca, probabil un fel de Ilie
Moromete al satului, care era încântat. “Uite, satul nostru a apărut în ziar, şi
uite, ăsta din poză sunt eu...”
...
115
pe care din păcate nu i-am văzut prea bine, din cauza ceţii atotcuprinzătoare de
mare
116
16. Balene, păsări şi lagune
22 iulie
Se zice că în Islanda, navele de privit şi vânat balenele stau una lângă alta în
port. Ne-am uitat după o balenieră, dar n-am putut distinge care o fi.
Nostim a fost că, atunci când am urcat pe vapor, cel care ne-a rupt biletele a zis
“vânătoare plăcută”!! (enjoy the hunt). Mă întreb dacă or avea turişti şi la
vânători...
şi aşa în zbor
117
Am fost deci la o insulă a lor, dar au stat destul de departe, astea snt cele mai
clare poze. Cea mai interesantă fază a fost când o pasăre mai mare şi gri a
urmărit un puffin din ăsta să-i ia peştele, i-am prins chiar când micuţu' lua curba
pentru a se scufunda în apă, scăpând.
Am plecat mai departe, spre locuri unde se presupunea că se află balene, mai în
larg. Se zice că unde se adună păsările să mănânce,
sunt şanse să apară şi balenele. Şi într-adevăr, bula asta cică a fost făcută de o
balenă
118
N-am făcut prea multe poze, că era umed, ploua, bătea vântu', şi mi-era frică
să nu se ude camera, cică apa de mare e foarte corozivă pentru aparatele astea.
Nici balene n-am văzut cine ştie ce spectaculos, am avut noroc data trecută la
Boston, şi de vreme, şi de balene mai apropiate, dar tot am văzut câteva, şi
câteva am reuşit şi să “trag în chip”:
http://www.youtube.com/watch?v=2jowc0rvVb8
Partea a doua a zilei a fost la laguna albastră. Lonely Planet zice că e foarte
“turistică”, dar dacă nu mergi să o vezi îţi pare rău. Şi într-adevăr, lacul din
mijlocul câmpului cu lavă e impresionant.
Am făcut desigur şi baie, apa are vreo 38 de grade, afară 12, la fix.
119
Apa e 2/3 sărată, 1/3 dulce, cu bacterii şi minerale specifice, cică foarte
sănătoasă. Ca şi la piscinele geotermale, nu e tratată cu clor, de aceea se cere
igienă maximă îmbăiţilor. E fain, foarte relaxant. Şi e ditai laguna.
Seara am mai dat o ultimă tură prin oraş, de larevedere, la timp pentru a vedea
pe viu o scenă parcă luată din filmul “păsările”:
http://www.youtube.com/watch?v=EKws2H_W5hA
http://www.youtube.com/watch?v=eWTj7OYuaWo
Secretul era desigur tanti asta, care le dădea de mâncare. Un fel de pescăruş-
liesl, sau cum o chema pe eroina din poveste.
120
Chemarea Nordului.
121
17. Ce n-am făcut în Islanda
22 iulie
Ce n-am făcut
Rechin putrezit, preparat într-un anume fel – n-am văzut, am aflat apoi că
fusese de găsit în piaţă, pe care am ratat-o. Aş fi încercat.
Testicule de berbec. N-aş fi încercat nici dacă aş fi găsit.
Puffin. Am văzut, dar era prea scump pentru regimul meu de austeritate.
Dacă găseam mai ieftin, mâncam.
Balenă. Am găsit balenă minke destul de ieftin, în jur de 12 euro frigăruia.
Am fost tentat, dar până la urmă n-am luat. Nu pentru preţ, ci principiu –
îmi plac balenele foarte mult, şi-s împotriva vânării lor. Dacă aş fi mâncat
chiar şi o felie, principial vorbind aş fi susţinut vânătoarea. Şi totuşi am
fost tentat :).
Or mai fi şi altele, da' nu-mi vin acum în minte. Oricum, prioritatea 1 pentru
vizitatori aş pune golden circle, apoi laguna albastră (care se poate face şi în
drum spre aeroport), şi vizionarea de balene, la carele îs fan. Mai departe, în
funcţie de timp, posibilităţi şi inspiraţie.
122
18. Oslovital
23 iulie
Primele cuvinte pe care le-am auzit cu claritate la Oslo au fost “stai, ţine asta”.
Tresărind, m-am uitat – 2 blonde. Mă gândeam – oi fi auzit greşit.
“La cât vine autobuzul?”
Ei, hai, că-i prea de tot. Mă duc aţă la ele şi le întreb direct - “nu vă supăraţi,
unde e strada Storgata?”
După tresărirea de rigorare - “a!”, altă tresărire – le venea autobuzul.
“Nu ştiu”, a zis prima.
“Ăăă.. e în direcţia aia” - mi-a arătat cealaltă. Şi au urcat în autobuz.
M-am dus în direcţia aia, greşit. Până la urmă am virat-o şi am găsit într-un
târziu strada. Când am ajuns la hostel tTocmai se întuneca, 11 seara. Stau la
“Anker”, la vreo 10 min de gară şi centru. Hostel mare, bun.
Intru în cameră – 4 fete. Hopa. Hopa. Au zis că la recepţie le-au promis că
încearcă să le dea cameră doar de fete. Mie mi-au zis apoi că ţeapă, nu mai
sunt paturi, tre' să dorm cu ele. Le-am întrebat dacă snt de acord (nu că ar fi
avut de ales...), au zis da, am luat calculariciul şi am mers jos să verific emailul
şi să mai scriu la poveştile precedente. M-am întors târziu, întuneric, somn.
M-am trezit greu, pe la 10. Stătusem cu Dani de vorbă până târziu în ultima
seară la Reykjavik, trezirea la 3 jumate, avion cu somn chinuit, escală la
Copenhaga unde m-am plimbat prin oraş şi am scris un pic, dar nu prea mult,
ajuns târziu la Oslo, stat şi aici până pe la 2... aşa că e bine că am dormit.
Când mă ridic – nici urmă de fete. Nici una. Era doar un băiat care tocmai se
trezea şi el. Hmm... înseamnă că “da”ul n-a fost chiar “da” - tipic feminin, oare?
:P. Treb'e că au şters-o aseară înainte să mă întorc eu.
M-am dus aţă la biroul turistic din gară, să rezerv pentru Bergen. După un hâţ
încoace, hâţ încolo pe la diverse ghişee prin gară, am ajuns în sfârşit la ghişeul
de tren internaţional, unde am ajuns la concluzia – Interrail. Astfel se confirmă
că partea a doua a călătoriei va fi terestră. Desigur, nu aveam paşaportul la
123
mine, aşa că a trebuit să mă întorc la hostel după el, nu înainte de a da o fugă
până la hotelul Radisson de lângă gară, de unde cică se vede panarama cu
oraşul. Cu acest lift exterior
am urcat până la etajul 33, unde... nu am putut intra. Barul era închis, iar la
etajul cu panorama nu aveam voie. Cică la recepţie, unde am sunat – păi,
uitaţi-vă din lift. Mda.
Când să plec înapoi în jos, se deschide uşa. Un electrician, după vorbă, după
port. Zice – “ce faci aici?” “Păi, voiam să văd panorama.” “Hai că-ţi arăt eu”.
?!?
Fără a pune alte întrebări, îl urmez, şi mă duce într-un loc de unde se vede
oraşul.
şi apoi în altul. Zice, “n-ar trebui să te las aici, dar am încredere că nu sari”.
124
Motivaţia pentru a face acest gest mi-a scăpat. Mă tot gândeam că “there is a
catch, nu poate fi doar pentru că e pur si simplu cumsecade”. Ei bine, se pare că
a fost pur şi simplu cumsecade. Mi-a arătat pe unde să ies, şi larevedere.
Înainte de a merge acasă după paşaport, am mai dat o fugă la clădirea nouă a
operei,
controversată, bineînţeles,
125
De acolo, în drum spre casă am aruncat o privire pe strada principală a lor, Karl
Johans gata, chiar în dreptul catedralei, unde trebuia eu s-o cârmesc la dreapta
126
Strada era plină de rockeri, mulţi cu tricouri cu Iron Maiden. Citisem că Oslo e
un fel de capitală Black Metal, aşa că mă gândeam ia uite mă, ce dreptate au
avut în carte. Ca să aflu că fix în seara asta e concert Iron Maiden :D.
...
Am revenit pe KJG după ce am rezolvat cu Interrailul, sunt posesor bilet flexibil
– atenţie, se pare că ar fi mai bune condiţiile dacă cumperi biletul din AFARA
ţărilor de destinaţie. Poate data viatoare – acum sper să-mi ajungă aşa.
Dar până acolo, am găsit acest ţambal cu skateboard în dotare, una din cele mai
eclectice combinaţii văzute vreodată.
127
V-am zis ce cald era? FOARTE cald, nu mi-a venit să cred, am îmblat în
pantaloni scurţi şi tricou! Am aflat ulterior că au fost 25 de grade la umbră! În
fântâna arteziană nu ştiu câte or fi fost.
128
când am auzit linii melodice cunoscute. M-am dat pe după fântână şi am pozat
“la camuflaj”, să nu se prindă “artiştii”.
Cred că s-au prins, că am avut senzaţia că se uită fix la mine dup-aia. Nu ştiu,
poate a prejudecată, dar am o senzaţie de nesiguranţă instinctivă şi imediată
129
când îi văd. Sau aud.
Palatul regal posedă grădini (cu alt acordeonist), oameni tolăniţi,
şi pază serioasă.
Mi-e milă de soldaţii ăştia din gardă, nu-i mai pozez decât de departe. Forţând o
viziune apocaliptică, dacă nu i-ar vedea nimeni şi ar şti sigur că ar scăpa
nepedepsiţi, cred că ar bate la turişti cum i-ar prinde, ca la hoţii de cai,
nediscriminator adulţi, copii, la cât îi stresează.
130
şi cetatea Anker festing,
care nu mai era deschis, dar am urcat oricum, pentru panorama de pe metereze
Vasul ăsta de croazieră tocmai pleca. Era aproape la fel de înalt ca cetatea.
132
133
134
Am luat-o pe jos înapoi spre centru, descoperind atât că oraşul nu e foarte
mare, cât şi că am nimerit în ceva cartier rezidenţial. Fără valoare turistică, dar,
am o vagă bănuială, cu valoare de “lifestyle”.
Înainte de a o coti spre casă, să pun rufele la spălat (nu vă lăsaţi înşelaţi de
soare, era 10 seara :), am văzut că ţambalul a primit proprietar (în dreapta, în
umbră), care cânta de altfel foarte bine.
135
19. Fructe, pere
24 iulie
136
20. Fiorduri
25-26 iulie
Cea mai simplă cale de a vedea ceva din fiorduri rapid e “Norway in a nutshell”,
un pachet de excursie care te duce prin cele mai cunoscute fiorduri, patrimoniu
UNESCO. Se ia trenul de la Oslo la Myrdahl, una din cele mai pitoreşti trasee din
lume, de acolo autobuzul la Voss, şi de acolo vaporul până la , de unde mai
departe cu trenul. Totul durează o zi. Plecarea la 8 din Oslo, ajungi la 8 jumate
seara în Bergen.
Merită.
Bineînţeles, obosit fiind, plus “efectul feroviar” - nu pot sta treaz în tren – am
dormit cu bulbuci în prima parte a călătoriei. M-am trezit cu spasme ca să dau
ochii cu peisaje de genul ăsta
137
Vorba unei co-călătoare, “credeam că astea există doar în cărţi ilustrate, dar
uite că sunt şi în realitate!”.
Un alt element definitoriu sunt cascadele, găsite la tot pasul, mari, spumoase,
138
Cu ocazia asta am aflat că fiordurile sunt văi glaciare în care s-a infiltrat apa
mării. Diferenţa faţî de văile râurilor e că gheţarii sapă până sub nivelul mării,
139
ceea ce râurile, evident, nu fac. Astfel a fost posibil ca apa mării să intre aici
odată ce gheţarii s-au topit. Şi arată cam aşa,
140
141
Ei, şi aşa am ţinut-o, plăcut, pe apă vreo câteva ore. După aia, drumul cu
autobuzul şi apoi cu trenul a fost în continuare presărat cu drumuri şi văi tip
Transfăgărăşan,
Ajunşi în Bergen, până să una-alta, cazare, cutare, s-a făcut de apus de soare
142
savurat la un fish and chips pe mal în port. Merlucius, peştele. M-am gândit
dacă să le spun tovarăşilor mei de călătorie cu care mă înhăitasem pe drum, un
domn polonez şi o doamnă braziliană, bancul cu merlucius. Am ezitat, şi apoi
am uitat.
şi a meritat.
143
Portul Bergen la apus e feieric, iar coloarea apei avea ceva mercuric.
144
şi înapoi,
145
şi gata. La culcare. A doua zi aveam autobuz la 7:30, când urbea încă dormea.
A doua zi de fiord a început cu stresul de a găsi cazare în Oslo (la hostelul unde
am stat, şi unde lăsasem bagajul, mi-au zis că e plin în seara aia, fiind sâmbătă.
Oops. Mi-au zis să sun dimineaţa, poate se eliberează ceva. Şi s-a eliberat.
Ufffff...)
Prin fiord, Hardanger de data asta (se zice “hardanier”, iar Oslo se zice Uşlu :) a
fost “more of the same”, variaţiuni pe aceeaşi temă , am plecat din Bergen cu
autobuzul la Nordheimsund,
146
spre Voss.
am auzit vag ghida spunând la microfon “hi, my name is Adina and I will be
your guide today”. Hm... Adina nu prea sunt în alte limbi, şi accentul părea
potrivit... voi cerceta, am zis, şi am adormit în scaun. M-am trezit după o
vreme, că era frig şi vânt la 9 dimineaţa pe apă, şi m-am dus să investighez.
Adina e din Tulcea, vara e ghid în Norvegia şi iarna în Laponia, partea din
Finlanda. Foarte tare. La o oprire mai lungă am făcut o excursie sus la o cascadă
147
148
149
21. Exploratorii
27 iulie
Muzeul e fain pentru pasionaţi, eftin (vreo 3 euro, la fel de scump ca 0.5 L de
apă minerală), poţi urca pe punte,
151
merge la cârmă,
152
153
A urmat al doilea obiectiv al zilei, despre un explorator total diferit, dar cel puţin
la fel de nebun: muzeul Kon Tiki, al lui Thor Heyerdahl.
Muzeul prezintă mai multe din expediţiile lui, cele mai notabile desigur Kon Tiki
itself – iaca pluta din lemn de balsa, reconstruită
154
155
Prima dată am auzit despre el de la vărul A., când eram mici. Îmi plăcea cum
sună, Kon Tiki, Akuaku... vremuri...
Am “ras” rapid expoziţia, aveam doar o oră până să plece vaporaşu spre oraşu
Trenul cu microunde - fără aer condiţionat, incredibil de cald. N-aveam nici loc
rezervat... am fost ridicat întâi de nişte elveţieni, şi mi s-a părut interesantă
abordarea – eu când stă cineva pe locurile mele, întreb “aveţi cumva locurile
astea?” - ei zic “nu”, dar încerc să triangulez întrebarea spre o posibilă eroare
de alocare. Deh, învăţat cu ce-i acasă. Ori cucoana asta a zis direct - “astea snt
locurile noastre”. Punct, fără dubii. M-a enervat. Copiii însă au fost foarte
politicoşi, mi-au zis “mulţumesc” de 2 ori, deşi, la urma urmei, erau locurile lor.
Am găsit până la urmă loc, din a 3-a încercare, nu m-a mai ridicat nimeni.
A propos de tren şi copii, în trenul spre Bergen peste drum stătea o familie
japoneză, părinţi + 2 copii de vreo 10-12 ani, băiat-fată. Foarte interesantă mi
s-a părut dinamica. Părinţii vorbeau “clasic”, fără să deschidă gura, aproape
neauziţi, dând din cap la fiecare frază spusă cu ezitare, parcă să nu deranjeze
spiritele trenului. În schimb copiii umpleau vagonu' de glasuri cristaline.
Vorbeau tare, mult, cu gura deschisă, fără nici o treabă. Parcă erau copii
americani dezgheţaţi. Mi-am dat seama că n-am auzit niciodată japoneza
vorbită aşa. Cred că secretul e că familia trăieşte în Israel – probabil copiii au
156
crescut acolo într-o cultură “relaxată”, “vestică”.
După umila mea părere, japoneza sună mult mai frumos aşa. :p
157
22. Stockholm
28 Iulie, 21:13
158
159
Aaa, dar stai, ca să fac pozele astea, am trecut printr-o frustrare caracteristică.
Pentru că am lăsat cartela SD în calculator, şi calculatorul la gară. De asemenea
la gară stătea cuminte şi aparatul mic, pe care chiar am zis – nu-l mai iau, că
nu mai filmez 2 ore. Aşa că n-am avut încotro şi am cumpărat un card SD nou –
uite-aşa nu-mi iau tricou din Suedia, am zis scrâşnind din dinţi (oricum nu era
“bugetat”, pe motiv că am luat data trecută, şi nu mai e loc în bagaj). Am avut
un moment de ezitare – ce-ar fi pur şi simplu să NU FAC POZE? Dar m-am
gândit că ajung la Gondolen şi o să vreau.
160
161
Această domnişoară se vede treaba că poza pentru nu ştiu ce, foarte serioasă;
când am trecut pe lângă ea şi i-am întâlnit privirea, am rânjit brusc, i-a venit să
râdă, şi a trebuit să reia poza, spre uşoara iritare a pozaciului. Mulţumit în
sfârşit de ceva realizat pe ziua de azi, mi-am continuat drumul înveselit.
162
Aici stau.
163
N-am apucat să fac poză vaporului înainte să mă sui, că mi-a zis la bilete că am
doar 7 minute la dispoziţie! Aşa că iată spre model unul care venea din direcţie
opusă, identic cu al nostru.
De la Ştefan citire, ăştia îşi scot banii aproape exclusiv din băutură – vapoarele
sunt duty-free, şi toată lumea scandinavă se suie să producă băutură, şi să se şi
îmbete zdravăn cu ocazia asta. Călătoria în sine e pe planul 2.
De altfel, stau în cabină cu un finlandez (Juha (iuha), ca în Juha Kankkunen), şi
un rus. Nu ştiu cum îl cheamă pe rus, pentru că atunci când i-am întins mâna
prezentându-mă (era în pat), s-a uitat cu ochi mijiţi şi pierduţi la mine şi a
îngăimat ceva ininteligibil pe ruseşte. E rrrrrrupt de beat rrrusul.
Pe nesimţite s-a făcut 10 jumate (am plecat la 5 fărun sfert), asta şi pentru că
am dat ceasul cu o oră înainte, pentru ora Finlandei, la fel cu a noastră. Am
mers muuuult prin arhipelag
164
Deja se văd insulele Åland, prima haltă, în zare. Mai trag un pic de timp, să mă
obosesc bine, şi m-oi trage cătră cabină. Noapte bună.
P.S. Despre localnicii suedezi, citez din ghidul Lonely Planet, secţiunea Suedia,
alineatul 1, rândul 3: “(...) the population is overwhelmingly gorgeous”.
165
Secţiunea Stockholm, rândul 1: “Known for its impeccable style and a
population as conspicuously beautiful as its surroundings, Stockholm is a
thoroughly attractive destination”.
166
23. Åland
28 iulie, 23:41
Anunţaţi de un far
şi depăşiţi de o bărcuţă,
167
În mod ciudat (sau... sau poate nu), lumina roşie se mutase de la apus spre
nord, astfel încât cădea chiar în spatele portului
168
şi când am întors capul, hop, din spate venea o navă Silja Line, “concurenţa” lui
Viking. Snt mai scumpi, şi se pare că au nave mai noi şi mai fercheşe.
Asta a întoooors
169
171
Nu după mult timp, am ieşit dintre insule şi ne-am afundat, un mic punct
luminos, în noapte.
172
24. Helsinki
29 iulie
Primul drum în Helsinki a fost la bilete, pentru a-mi rezerva loc pentru călătoria
următoare. Pe doamna de la bilete o chema Dna Ruotsalainen, care mi s-a părut
un nume foarte cool :). Atunci am simţit brusc – snt în Finlanda!
Lăsat bagajele la gară – atenţie, trebuie scos totul de ce e nevoie din prima,
altfel – se plăteşte la fiecare deschidere a seifului, chiar dacă ai ţinut bagajul
doar 10 minute. Cazul meu, uitasem biletul de interrail înăuntru, şi-mi trebuia
să-l arăt la ghişeu...
Eh, aceste treburi fiind rezolvate, am luat-o spre centru. Primul lucru, conform
sfatului din carte, un mic dejun la cafeneaua Esplanade sau Sindberg, zis şi
făcut
173
şi apoi, în drum spre port, arunc la un moment dat o privire în stânga şi văd
asta
Hmmm... ce-o fi acolo de atâta lume? Voiam să merg mai târziu la catedrală,
dar – schimbare de plan, mergem acum, să vedem mai de-aproape ce-i cu
mulţimea aia
174
175
albaştrii
şi călării.
http://www.youtube.com/watch?v=Le01GBnWA1U
176
După ce s-a terminat
http://www.youtube.com/watch?v=CfN9QXhN6ms
http://www.youtube.com/watch?v=Mf41VotpIm0
177
178
submarinul Vesikko, singurul din Finlanda (după războiul 2 n-au mai avut voie,
doar acesta, muzeu)
în care am şi intrat
179
Greu.
180
Înapoi în oraş,
181
şi al interiorului ornamentat.
182
Next, întru satisfacerea sindromului King Kong, am purces prin poza numită
“albastru”
spre locul cel mai înalt din oraş, barul Ateljee din hotelul Tornio. De sus,
viziunea nu mi se pare cine ştie ce, acoperişuri închise la culoare şi macarale râd
în soare aurii.
183
Ultimul gest notabil a fost întoarcerea în port, pentru că mi-am dat seama că
mi-a scăpat tocmai statuia considerată simbolul oraşului. În drum spre port am
dat de aceşti domni muzicanţi producându-se la Kappeli, celebru restaurant cu
terasă şi muzică. Un fel de "Cina", pe vremuri, probabil.
http://www.youtube.com/watch?v=5WGCPwzb1rQ
184
185
186
25. Napapiiri, Circul Polar
30 iulie
Ieşind apoi în stradă, mi-am dat seama că teribilistul nu era departe de adevăr.
Era plăcut afară, şi abia 8 dimineaţa. Atunci a ajuns trenul “overnight”, după un
drum de fix 12 ore jum'ate. Condiţii excelente în tren, la vagon de dormit de 2,
cu WC şi duş (!) în cabină. Tot confortul, am dormit semnificativ.
Am tras la cea mai scumpă cazare de până acum – City hotel, în centru, era cel
mai ieftin (din 2) pe care-l găsisem pe booking.com; hostelworld.com, prin care
făcusem toate rezervările de până acum, nu avea nimic liber! Şi totuşi, oraşul
nu mi se pare dând pe dinafară cu turişti. Cred mai degrabă că hostelurile din
oraş nu snt înscrise pe saituri, ceea ce oricum e ciudat. Trebuia să caut pe saitul
Hostelling International, dar nu m-am gândit. Data viitoare. Aviz armatorilor,
cele 3 saituri.
După cazare, mă duc la biroul turistic din apropiere, să cer ajutor pentru etapa
viitoare, adică mâine, unde dorm mâine? Întreb întâi standard, unde găsesc un
telefon public? (îmi păzesc creditele pe mobil, din care nu ştiu niciodată cât mai
am, pentru situaţii speciale sau de urgenţă) Zice – “în Finlanda nu există
telefoane publice”. Poftim?? Nu există. “Călca-i-ar nevoia producători de
telefoane mobile”, am scăpat printre dinţi (bloody mobile phone manufacturers).
Poftim?, zice. Şi până să zmbesc eu jenat, continuă - “da, oamenii ăştia de la
Nokia, ce să-i faci”... deci a auzit. Mhm. Cu toate astea, a fost foarte de ajutor
şi a sunat ea (de pe ...mobil! Sau o fi fost fix din ăla cordless) la un hostel să-mi
găsească dormire pentru mâine. A găsit. Bucuros, plec să iau autobuzul, pe
187
care-l desigur pierd la mustaţă. Numai bine, că am timp să mă schimb, din
pantaloni lungi în scurţi şi tricou. Păi e deja 11 şi e ...cald!
Ajung pe la 12 jumate deci în Satul lui Moş Crăciun – principala atracţie turistică
de aici. Se zice doar' că Moş Crăciun locuieşte undeva în Nord, în Laponia. Ei
bine, aici. Ştiam din Lonely Planet că locul ar fi destul de kitsch - circ, na, pentru
turişti - dar nu m-am impacientat prea tare, căci pentru mine avea oricum mai
mult importanţă geografică: iată-mă deci stând pe el,
care adăposteşte
188
Puteam intra să-l cunosc, dar se auzea un copil plângând sonor înăuntru, aşa că
mi-a fost frică şi n-am intrat. Lângă birou, desigur, suveniruri, vederi pe care
poţi să le trimiţi să ajungă la Crăciun, iar suveniruri, totul pe fundal de jingle
bells.
189
Şi suvenirurile abia începeau. Un lanţ întreg de magazine de profil – unele
chestii chiar faine, dar cum la mine în bagaj nu este loc, şi drumul până acasă e
lung, nu prea şi-au găsit omul.
unde vin cică annual vreo 500000 de scrisori, iar un staff ajutător (de spiriduşi,
desigur) răspunde la aproape jum'ate.
Mai era un singur obiectiv “funcţional” pe timp de vară, “husky camp”, tabăra de
câini husky. E la vreo 200m de “centru”. M-am dus dar, am ajuns la poartă –
nimeni. Deschid poarta, intru – nimeni. Doar un câine legat, cu guler medicinal,
lătrând, şi mai mulţi câini, mai încolo, în cuşti. Păreau. O căbănuţă, un televizor
mergând, nimeni.
Ies pe poartă, intru din nou... de vreo 2 ori... când dau să plec, aud voci,
lătrături – ghidul era cu nişte turişti, venea înapoi. 6 EUR a fost distracţia – au
40 de câini, husky şi nişte spitz, şi UN REN.
Pentru 6 EUR poţi să te plimbi printre ei, să te joci cu ei, să le faci poze. Cum
manifest un respect aproape nevricos faţă de raţa canină, la mine plimbatul şi
jucatul au fost foarte reduse, rămânând pozele.
190
Renul
191
părea adormit şi împiedicat rău, zici că era beat. Altfel, coarnele, frumoase. Cică
e în perioada de creştere a lor, s acoperite cu blană,
abia la toamnă dau blana jos, rămâne osul. Cică împerecherea la reni se face pe
bază de coarne – cine le are mai mari şi cu mai multe încrengături, a câştigat.
Punct. Bătăile snt rare, în general trebuie doar să-şi arate coarnele, şi gata. Şi
cică până la toamnă cresc încă o dată cât astea (!) iar după sezonul de
împerechere le cad. La primăvară, de la capăt. Ce chestie.
192
pentru a savura acest suc de cranberries la această terasă a unui pub, pe mica
stradă pietruită care reprezintă centrul din Rovaniemi.
Cu aceasta, punctul cel mai de sus al călătoriei a fost atins. 66°32'35” latitudine
nordică. Locul începând de unde, la solstiţiul de vară, soarele nu apune deloc.
Recomand a fi vizitat iarna, trebuie să fie feeric cu 1m de zăpadă; în plus se pot
desfăşura o grămadă de activităţi gen excursii cu sănii trase de huskii cei
somnoroşi pe care i-am văzut eu azi.
193
26. Davai zdreanţa, Desdemona!
31 iulie
Excursia de azi a fost una din cele mai aşteptate. Nu ştiu de ce, poate pentru că
e “off the beaten path”, în afara traseelor “clasice”, poate pentru că e totul “pe
muchie de cuţit” şi trebuie să meargă şnur ca să iasă optim, nu ştiu, dar
aproape tropăiam de nerăbdare.
Trenul era la 7:15, dimineaţa. Uăhăi. Păi da, era de traversat juma' de Finlandă.
Jum'ate treaz, am reuşit totuşi să-l prind, trenul. Planul era să văd Laponia din
tren. Am dormit aşadar întins până la Oulu, la ieşirea din Laponia, unde m-am
trezit doar pentru că trebuia să schimb trenul. Din puţinul pe care l-am văzut,
Laponia sudică e o întindere de păduri destul de haotice, dar tinere, pe alocuri
defrişate – defrişări care sunt cam singurele semne că mâna omului a pus
piciorul, în afară de localităţi. Se vede că populaţia e foarte rarefiată aici, dintre
cele mai rar populate zone din Europa. Iar mai în sus se fac oamenii şi mai rari.
De la Oulu la Pieksämäki (se citeşte chiar aşa, cu “ä” nemţesc, dar “i” şi “e”
pronunţaţi separat, nu ca în nemţeşte) plănuiam să văd Finlanda lacustră. Am
dormit aşadar 4 ore din 5 ca butucu; puţinul timp în care m-am uitat pe geam
n-am văzut cine ştie ce lacuri, destul de subţireanu.
194
Vine ora 15:10, la şi 13 trebuia să cobor la Pieksämäki. Trece controlorul, îl
întreb pentru siguranţă – Pieksämäki? Joo, joo (pronunţat io, io). Iau rucsacul
mare în spinare, o apuc pe culoar – mă trage cineva de mânecă – controlorul.
Zice ceva ce nu înţeleg, dar pare stresat. Întreabă cu un of împrejur dacă nu
ştie cineva engleză. O doamnă se oferă, foarte cumsecade. Zice, “sntem în
întârziere, urmează Suonenjoki, nu Pieksämäki.” Îmi cade faţa. Zic, păi am
conexiune cu autobuzul la 3 şi 20. Zice, “nu-l mai prinzi.” Îmi cade faţa pe jos,
de tot. “Dar firma lui vă dă un taxiu pentru Savonlinna.” Oh. Un băiat mulatru
cu părul foarte maro şi creţ asculta cu interes. Mergea şi el la Savonlinna.
Mă cazez, repederepede, mă schimb în hainele cele mai bune (adică blugii vechi
până acum nefolosiţi în excursie, deci măcar curaţi, şi singurul tricou cu guler
din dotare, achiziţionat în Groenlanda pentru faptul căci era singurul model
disponibil (bună politica asta cu plecat cu minimul, luat tricouri de pe drum). În
picioare, n-aveam de ales, tot adidaşii prăfuiţi de drum. Rucsacul în spinare, şi
întrebarea la recepţie – cum pot ajunge cel mai repede în oraş? Cu taxiul... Dar
nu mai e timp, sacrific, cât face? Vreo 10 EUR. Buun. Vine taxiul, mă sui, zice,
unde să mă lase? La poarta castelului, zic. Sau la biroul turistic? De unde se iau
bilete? Zice – habar n-am, şi oricum e foarte târziu, se intră la 7 fărun sfert.
Între timp, văzând că era deja taxa 5 EUR de pornire, zic – mai bine la oficiul
turistic. E mai aproape, mă gândesc, poate scap sub 10 EUR, că nu am mai
mulţi. Se face de 8 EUR, uşurat, fug la biroul cu pricina, deschis până la 7 seara.
Era 6 şi 25. Zic, mai aveţi bilete? Daaaa, mai sunt multe!
YES!! deci a mers!!
Daţi-mi vă rog cel mai ieftin bilet.
Imediat mi se taie şi bucuria. Zâmbitoare, îmi spune că cel mai eftin e 78 de
euro. Auăleu... din cele de 29 sau 33 nu mai au... shit... ce fac? Tot am venit
până aici... tot am ajuns la limită... dacă nu merg, apoi îmi pare rău, o să mă
gândesc mereu “cum ar fi fost”... sacrific eu ceva, să compensez – de exemplu,
vaporul până la Kuopio, pe lacuri, pe care voiam să-l iau mâine, şi care costă fix
atît... Aşa că zic, în cele din urmă – daţi-mi un bilet.
Alta acum – unde vreţi să staţi? Avem 1 loc în faţă, lateral, şi mai multe în
spate. Habar n-am, zic. Dv. Unde aţi sta? În faţă. Bine, în faţă atunci. Iau biletul
şi pas alergător, prin centru
195
spre “obiectiv”. (Între timp mă gândesc că în loc de drum până la Kuopio pot să
iau o croazieră mai mică, în jurul Savonlinnei, şi asta e, nu voi ieşi cu mult mai
scump.)
Pe măsură ce mă apropii văd că, deşi se apropie de 7 fărun sfert, era destulă
lume pe stradă care mergea într-acolo.
196
Pentru că la castelul din Savonlinna se ţine cel mai mare festival din Finlanda,
un fel de “George Enescu” la noi, doar că la ei e de operă.
Tot căutând cum e mai bine să mă dau jos din Rovaniemi, am văzut că festivalul
nu s-a terminat, şi că chiar astă-seară e “Otello”, de Verdi, care e spectacolul
care va şi încheia festivalul, peste 2 zile. Şi normal că a încolţit gândul... ăsta da
motiv să te dai jos de pe cercul polar. Numai să ajung la timp... aşa că n-am
luat bilet, am lăsat destinul să decidă. Cineva acolo sus a făcut să ajung la timp,
aşa că – avem Seară de Operă!
197
şi am intrat în atmosferă.
Am vrut să cumpăr un libret, dar costa 4 EUR, şi eu mai aveam doar 2 euroi la
mine. NIMIC nu poţi face cu 2 euro în Finlanda. Poate să cumperi o apă în gară,
aia parcă era 1,90. Aici era 4 parale până şi o prăjiturică pe mijloc de farfuriuţă.
Dar asta a fost departe de a strica buna dispoziţie – nu e nici prima nici ultima
dată când am fost lefter la evenimente cu simandic şi n-am avut nici o
problemă, dimpotrivă.
încât nu vedeam panoul negru de sus pe care mi-am dat seama că se derula
subtitrarea. Cei din stânga mea, nici atât nu vedeau, săracii.
Dar nu. Chiar şi figuranţii, pe care îi vedem de foarte aproape cum îşi joacă
staticele roluri, iau treaba în serios.
198
Şi până la urmă, aplecat, am reuşit chiar să citesc o bucată bună din text.
Cântau în italiană, cu subtitrări în finlandeză şi engleză.
Abia după vreo 5 minute şi un salt peste scaune spre rândul de mai jos am
văzut că însăşi macaraua avea un ecran pentru subtitrări. Aşa că am văzut
actele 3 şi 4 cu privire de ansamblu.
A fost fain, nu m-am plictisit decât puţin la aria Desdemonei din actul 3 (nu se
mai termina!), şi asta cu toate că mare lucru n-am înţeles. Nici din ce ziceau,
dar nici din muzică. Muzica faină, nu pot să zic, dar n-am reţinut nici o arie. Nici
un cor tip Nabucco, nici un marş tip Aida, nimic să sară în ochi. Doar
drrrraaaama maurului şi criza batistelor. Oricum, pentru mine Othello are
valoare sentimentală, de când “l-am jucat”. (Eheei, vremuri! Ia să-i scriu eu un
mesaj Dezdemonei.) Mi-am adus aminte şi de cum zicea mama că a văzut
Othello jucat ruseşte, sau a auzit, sau era o glumă, nu mai ştiu, dar zicea
Othello “davai zdreanţa, Desdemona!” ”Kakaia zdreanţa, Atielo?”.
Eh, ăştia ar fi trebuit să zică ceva de genul “tígōng shoupà, Des De Mo Na!”
“nǎxiē shoupà, O Te Lo?”
Sau să se-apuce că cânte cântecul lui Othello:
Până la urmă, totul s-a derulat conform aşteptărilor, au luat ţeapă cu batista, şi
totul s-a destrămat. Aplauzele au fost puternice, însoţite de bătăi cu picioarele
în podea. Aici chiar când îl aplaudau pe Othello.
199
Când am ieşit, era încă lumină, de am apucat să mai fac nişte poze la castel.
200
la picnic, aşa că m-am relaxat şi am pătruns pe iarbă.
La care aud “hey, guy”. Hmmm... mă fac că plouă. “hey, guy!”. Mă întorc, pe
mine mă strigau. Eram la vreo 10m de ei. Dacă vreau să le fac o poză cum
beau, mănâncă şi joacă poker finlandezii. Băiatul pare “înveselit artificial” cu
alcool. Altul zice – “lasă, nu-i nimic, nu băga în seamă”. Era cu spatele la mine.
Zice, întors pe jumătate – “de unde eşti?”
“Romania”.
“Aa, sntem aproape vecini, io-s din Ucraina.”
“Sntem chiar vecini.” “Da, chiar. Carpaţi, nu? Avem şi noi şi voi. Şi ce faci aici,
ai fost la operă?”
“Da. Tu?”
“Şi io am fost anu trecut la Carmen, şi anu ăsta la.... ăla mic, cu cocoaşă, cum îi
zice...”
“Rigoletto?”- îmi vine de nu ştiu unde.
“Da, da. Prietenilor mei nu le place opera, da' mie-mi place aici la castel, zici că
eşti acum 1000 de ani.”
E tot şezând, întors pe jumătate, cu un ochi la mine. Ceilalţi tac. Zice, “castelul
ăsta avea 4 turnuri, acum are numai 2, ştii de ce?”
“Nu.”
“Ia stai aşa”, şi se ridică, vine la mine. Io mă trag instinctiv în gând, nu ştiu
dacă şi în realitate, o juma' de pas înapoi. Crescut în cultura de la noi, poate şi
mai nevricos din fire, cu ideea că oamenii beţi “de pe stradă” la noi în general
sunt buni de evitat, că de obicei “se leagă de tine”, am o reţinere instinctivă şi
faţă de acest domn. Care vine lângă mine şi, clătinându-se abia perceptibil, cu
ochii înceţoşaţi, îmi povesteşte cum fortăreaţa a fost făcută de suedeji, luată de
ruşi, apoi atacată de suedeji, şi cum într-unul din turnuri era depozit de muniţie.
“Vezi gemuleţele alea? Nu ălea de sus, alea-s de observaţie, astea de jos, de
trager. Minuscule. Ei, şi suedejii au nimerit din greşeală un gemuleţ din ăla, şi
BUM! Tu-ţi dai seama? Toată muniţia. Turnul întreg a decolat ca o rachetă, de
pe o rază de 100km oamenii au crezut că a venit sfârşitu lumii. Uaaai, mi-ar fi
plăcut să văd asta!”
Şi continuă, de la una la alta, că el e ucrainean, dar trăieşte aici din '88, nu aici,
aici e mama lui, în Helsinki. Şi în 10 minute îmi dă un “download”, un rezumat
al viziunii lui despre Finlanda.
“Îţi place?”, zice.
201
“Da, e frumos”.
“Daa. E frumos. Curat, ordonat. Oamenii, însă... pfffai... ciudoşi... pizmuitori...
toţi îşi iau maşini scumpe, în rate, numa să fie el mai tare. Că aici altfel toţi îs
egali, comunism pur, frate. Nu e ca la noi sau la voi, bogaţi şi săraci. Nu, aici
toţi îs clasă de mijloc.” (părea dezamăgit, mie mi se părea că n-are motive prea
mari...) “Statul îţi dă, ajutor de şomaj, 460 de euro.” Se gândeşte. “Dar - la
preţurile astea, de fapt nu e de-ajuns să te descurci.”
Continuă: “Numa la americani am văzut oameni mai răi. Am stat 2 ani în new
york. În Bronx, în comunitatea ruso-evreiască. Şi eu îs jumate evreu. Ce
vorbeşti, ăia te tratează cu fundu, te întreabă ce cauţi aici, du-te în ţara ta.
Foarte răi... Ăştia aici în Finlanda, la copii când au 18 ani le dau un şut în dos,
'descurcaţi-vă'... nu e ca la mine sau la tine, copiii stau acasă, aduc şi nevasta,
părinţii dau ultimul bănuţ pentru copii până la bătrâneţe. Nuu.. aici copiii plătesc
chirie să stea cu părinţii după 18 ani. Pfuaai..”
Şi-i dă înainte fără oprire, cu cheful de destăinuire a unui om ameţit. “Da'-mi
place. Aici e patria mea acum. Eu s ofiţer, peacekeeper (forţele de menţinere a
păcii). Stau în orientul mijlociu 6 luni, în Afghanistan, apoi vin acasă 3 luni... aici
îmi place să vin, aici e casa mea. Mă mai duc pe la Kiev, stau o lună, mă distrez,
beau (râde), dar – tot aici mă trage aţa. E o ţară faină. Chiar, cum te cheamă?
Eu snt Dmitri, Dima mi se zice. Încântat. Hai să bei şi tu cu noi.”
“Mulţumesc, dar nu pot, trebuie să plec.”
“Păcat. Apăi, mi-a părut bine, şi distracţie plăcută în Finlanda!”.
Şi se întoarce la tovarăşii lui de picknick, rămaşi în tot acest timp tăcuţi, din
care unul tocmai “dădea la peşte” cu o undiţă.
202
(am făcut duzine de poze, nici nu ştiu pe care să o pun aici. Hai să terminăm cu
asta.
În drum spre casă, după o zi foarte călduroasă, nori negri se arată la orizont...
hmm... pentru mâine, vremea va juca un rol important. Sper să nu fie furtună.
203
Ajuns la hostel, am adormit pe fond de tunete, fulgere şi ropot de ploaie.
Noapte bună.
204
26. Cele 1000 de Lacuri
1 august
Cele 1000 de Lacuri sunt de fapt 180000 (!), şi azi-dimineaţă încă nu ştiam ce
să fac cu ele. Eram în mijlocul Kareliei, Ţinutul Lacurilor, şi îmi dădea ghes să nu
plec fără să le văd, plutesc, respir măcar puţin. O variantă era o croazieră până
la Heinävesi, cea care oferea o privire mai bună asupra lacurilor – e o parte din
drumul până la Kuopio, cam jum'ate, dar întoarcere cu autobuzul în Savonlinna.
A doua era o croazieră mică în jurul oraşului, de 2 ore. A treia era plecare direct
spre Helsinki.
Apoi, altă întrebare: ce fac cu bagajul? Mai iau o noapte aici la hostel în pădure?
Îl las aici, dar fac check-out? Îl las la gară? Îl iau pe barcă?
206
Frig.
Averse de ploaie.
Gri. Totul gri-albăstrui. Şi pădurea verde, tot. În zare plouă. Avea dreptate
doamna de la hostel, pe ploaie nu e cine ştie ce. Îmi închipui că pe soare,
peisajul e total diferit, mult mai colorat.
Dar avea dreptate şi cealaltă doamnă, merită o croazieră. Sau merită pentru
mine, azi. Pentru că cine ştie când voi mai nimeri prin zona asta, probabil nu
prea curând, if ever. Măcar voi şti cum arată cele 180000 de lacuri.
Intrăm în ploaie. Închid.
(...)
Nu la mult timp după ce am intrat în ploaie, am şi ieşit din ea. Ba mai mult,
miracol, a apărut o pată de cer senin!
207
208
da' orişicât. Mă rugasem pentru un pic de soare, numai să văd cum e, şi l-am
primit. Mulţumiri!
209
210
înnorat, dar cu câteva reprize de soare salutate cu urale (în gând, desigur).
211
Am ajuns şi la ecluze.
Prima ecluză a fost cu o diferenţă de 20cm, a doua vreun metru, iar a treia, la
care m-am dat şi eu jos, 2m diferenţă (!).
213
Acolo, primul drum la biroul turistic, să văd cum plec de aici. Singura conexiune
rămasă cu Helsinki, prin Parikkala (ce-mi plac numele astea!), e la 6 şi 24 de la
halta din spatele zonei de cumpărături (kauppatori) (!). Până atunci o rog pe
aceeaşi domnişoară calmă de ieri să mă ajute cu cazare în Helsinki (nu
rezervasem nimic că nu ştiam exact cum şi când o să ajung). Şi, dacă tot îmi
ieşise pasenţa cu excursia şi opera, trebuia medalia să aibă un revers, păi nu?
No gain without pain. Păi cum. Aşa că – îmi spune calm şi zâmbitor domnişoara
cu ochelari că toate hostelurile la care a sunat în Helsinki erau pline ochi. Mi-am
dat seama atunci că mâine e sâmbătă... Au. Unde dorm?!? A sunat până la
urmă la biroul centralizat pentru cazare (trăiască Lonely Planeta, de acolo am
luat numărul), care au făcut rost de o cameră de hotel. 60 EUR... dar asta e.
Iată cum Finlanda, chipurile cea mai ieftină dintre nordice, a avut cel mai scump
buget de cazare pe noapte, din cauză de procedură ad-hoc. Deh, flexibilitatea
are un preţ.
Ura, şi la gară. La haltă, care nu avea nici măcar bănci de şezut. Ca să fac ceva
să nu stau degeaba, mă uit pe hartă. După o vreme simt că mi se adresează
cineva. Un finlandez vesel, mă întreabă unde merg. Îi spun. Are nişte mişcări
ciudat-dezordonate, şi un discurs finlandezo-englez întortocheat. Cred că e
abţiguit bine, săracu. Altfel arată foarte normal. După o conversaţie scurtă în
care eu nu prea am vorbit, dar nici nu l-am zâtâit, doar am răspuns monosilabic
la întrebări şi am dat din cap înţelegător, a plecat şi a intrat în vorbă cu alţi
călători, la fel de nedumeriţi. Omul, altfel, foarte prietenos. Mă gândeam să
scriu despre el, şi mi-am dat seama – uite că singurii oameni despre care am
scris mai pe larg în Finlanda au fost doi beţivi. Din miile de oameni cumsecade
pe care i-am văzut pe stradă, fix despre ăştia am scris cel mai mult, şi mi-au
rămas în memorie. Păi nu-i de mirare că presa okţidentală vede numai feţele
deocheate ale României – asta reţine omul! Asta e cât de cât interesant de
povestit! Nu faptul că “am întâlnit un om care mi-a zâmbit”, sau “am întrebat
unde e ceva şi mi-a arătat”. Chestiile normale, de bun-simţ, cum ar fi faptul că
Finlanda are 5 milioane de oameni în mare parte liniştiţi şi cumsecade, nu am
menţionat. Dar cei 2 veseli s-au bucurat de atenţie... Kashai omul..
215
27. Flora Tallinn
2 august
Până la urmă, s-a întâmplat. M-am culcat târziu – nu numai că am scris pe blog,
dar nici n-am putut adormi o bună bucată de vreme dup-aia, probabil agitaţia
acumulată. Normal că nu m-am trezit la prima alarmă, dar chiar şi aşa aş fi
prins probabil vaporul, dacă ar fi mers maşina de plătit cu cartea de credit de la
hotel, sau aş fi avut cash la mine. Am pierdut 10 minute vitale încercând să
plătesc; n-am reuşit, până la urmă am lăsat detaliile cardului, mi-a dat bani de
taxi, urmând să mă taxeze ulterior când le merge maşina. Degeaba, mai erau
doar 5 minute. Am ajuns la 7:31 la terminal, barca plecase la 7:30. Acum stau
aici la un chioşc, nu era nimic interesant de mâncare, până la urmă am luat o
prăjitură şi un pahar cu lapte, cam îndoielnică prăjitura, dar am zis “merge, cu
lapte”. Mmm... nu ştiu cât de inspirată alegere (vom vedea mai încolo dacă snt
repercusiuni :P); aştept barca următoare, care pleacă la 9. Am pierdut 2 ore de
Tallinn, păcat, dar asta e, se întâmplă. Bine că s-a întâmplat acum, când poate
nu mai e aşa grav, şi sper să nu se întâmple în zilele următoare, când
programul devine din nou strâns.
Acum mă apuc să dormitez în scaun până pot intra să dormitez pe vapor. A plus
tard.
216
Ghidul Marco Polo zice: “călătorul care va merge fără aşteptări în ţările baltice,
va pleca de acolo convins că a găsit o comoară.”
Auzisem că oraşul are ceva deosebit. În Vest se pare că e “în tendinţe” să mergi
pentru un week-end la Tallinn, să petreci – a fost un prieten, cu o gaşcă de
burlaci. Ulterior aflu că New York Times l-a declarat nici mai mult nici mai puţin
decât “capitala mondială a distracţiei”. Şi Lonely Planeta vorbea în termeni
foarte laudativi despre capitala estonă. Hmmm... eram curios.
plus Braşov
217
plus Sibiu,
adunate
218
Azi am făcut tranziţia de la Lonely Planet la un Marco Polo luat încă de la Berlin.
În prima jumătate a zilei am urmat traseul pe jos indicat în Lonely Planeta,
destul de bun şi complet, iar dupămasă am trecut la Marco Polo, pentru date
istorice şi de context. LP avea doar câteva pagini strict despre oraş, ca anexă la
Helsinki, Marco e mai complet.
Curând am ajuns în Piaţa Primăriei, care e clădirea asta cu turn, cică singura
primărie gotică păstrată în Europa. De la 1452.
219
220
http://www.youtube.com/watch?v=rtjq4ksMwrc
221
222
nu glumă,
Dar până acolo, ehei, multe locuri interesante, ca de exemplu această farmacie
223
224
Nu ştiu dacă a fost prezenţa ibericilor, sau aşa e oraşul tot timpul, dar mi s-a
părut că am plonjat din Nordul frumos şi rece într-un oraş cald, prietenos, dar la
fel de curat şi întreţinut, doar cu un aer mai “pământean”, mai “ca acasă”. Poate
ăsta să fi fost alt motiv, că-mi aducea aminte de locuri de la noi, gândindu-mă
cum au început să dar ar putea şi mai mult să arate şi unele locuri de la noi.
care duce
225
spre unul din locurile favorite pentru pozat. Desigur, era un grup de japonezi
care vorbeau cu alţi asiatici în engleză – m-am prins că se înfrăţiseră întru pozat
reciproc cu nişte chinezi (lucru neobişnuit, dar deh, dacă-i vorba de pozat, te
faci frate şi cu Mao).
226
Alt lucru care mi-a plăcut e cum sunt explicate obiectivele. Încercaseră şi în
oraşele noastre medievale la un moment dat nişte grupuri de iniţiativă – uite,
aşa se face.
227
228
229
Apoi am ajuns şi la biserica cu turnul, care a fost vreo 200 de ani cea mai înaltă
clădire din lume (până a ars, o dată), şi am purces la urcare
Şi e MULT de urcat. Mai mult parcă decât în alte părţi, şi mai greu. Poate pentru
că sunt treptele mai mari, nu ştiu, dar m-a solicitat serios. Şi nu mă puteam
opri, că în spatele meu venea cu încăpăţânare o japoneză, ce s-o fi gândind
230
samuraia, “ce încet merge faţă-palidă ăsta” - nu mă puteam lăsa. La un
moment dat am auzit-o gâfâind, ceea ce pentru un samurai înseamnă deja un
statement suprem, şi atunci am ştiut că am câştigat. Am ajuns dar sus, chiar
sub acoperiş,
231
cu acoperişuri,
şi şot ata.
232
Mai departe, am dat de alt obiectiv de reţinut, tot în legătură cu episodul
următor, Cele Trei Surori, case meşteşugăreşti de pe la 1400 toamna, impecabil
renovate.
Apoi, Margareta cea Grasă, care e atât de grasă, că n-a încăput în această poză,
233
Înapoi,
234
235
Poţi, contra unui euroi, desigur, probabil mai scump ca în alte părţi, dar învăţat
cu scandinavia, nu mi s-a părut deosebit, şi “elementul uman” al procesului a
meritat.
La poalele ei, şi la poalele zidului, era un individ care te învăţa să tragi cu arcul.
236
10 încercări, 10 euroi... cam scump... dar prea tentant, aşa că mi-am zis în
gând “încă o masă frugală pe listă”, şi m-am dus. Dat fiind că nu avea bani de
schimb, mi-a lăsat şi mai ieftin, 100 de coroane în loc de 150, şi am tras. Prost,
desigur –
237
Şi cam gata cu oraşul vechi. Pentru Palatul ăsta rusesc, mult lăudat în LP,
am ieşit din oraşul vechi, pe ploaie, şi am mers vreo 2 km. După care m-am
întors, că n-aveam ce face în frumosul parc pe ploaie.
dar i-am lăsat din nou şi m-am dus să caut alte colţişoare de Sighişoară,
238
abundente de altfel.
239
Încet, se lăsa seara, m-am întors în piaţă, unde îşi începea recitalul o formaţie,
tot catalană bineînţeles.
240
http://www.youtube.com/watch?v=rtjq4ksMwrc
La fel şi elveţienii, destul de mulţi şi ei, şi aici, dar mai ales în nord, calmi,
bonomi, vorbind cu pasiune păsăreasca lor enervantă. Nemţii, serioşi, pasionaţi
de statistici – aproape la fiecare conversaţie auzită vorbeau de date, fapte şi
cifre! Francezii, calmi, reţinuţi, uneori confuzi, dar în general încântaţi. Ca de
altfel toată lumea, majoritatea turiştilor, ca şi a localnicilor, senini, binedispuşi,
zâmbitori. Singurii oameni pe care i-am auzit certându-se au fost ruşii – mai
mereu încruntaţi, mai mereu părinţi certând vreun copil că a ieşit din vreun
“perimetru” imaginar. Chiar mi s-a părut interesant că n-am văzut nici un
241
scandinav sau element de altă naţie încruntat, ci doar reprezentanţii Marelui
Urs. Hai să zicem că n-am văzut un eşantion reprezentativ – chiar dacă snt
conştient că o prejudecată deja e în formare...
şi am plecat să mai fac rost de de-ale gurii. Când m-am întors, era deja târziu,
242
Noapte bună.
243
28. Rīga Crypto
3 august
Prima impresie despre Letonia a fost finlandofilă – păduri şi lacuri, mult verde.
Asta, din autobuz, după ce am reuşit să mă trezesc, la spartul târgului, înainte
de a sosi la Riga.
Plouă.
N-am timp de stat, mai ales în aşa companie, aşa că, prin ploaie, aşa fără
umbrelă, spre hostel. Zicea pe net că e o clădire renovată, o s-o recunoaşteţi.
Am recunoscut-o, şi în curând am râs. Caz CLASIC de pe dinafară vopsit gardu'
244
înăuntru, leopardu'.
Asta cu clădirea. Cu hostelul în sine, aş zice mai degrabă invers. Se intră prin
spate, e drept, dar înăuntru totul e renovat, curat, portocaliu. Citisem că e unul
din cele mai bune hosteluri, se numeşte “FriendlyFunFrank's”, şi angajatele par
instruite în acest sens – prima întrebare e dacă vreau o bere moka :). Rămân
surprinse când refuz, dar se adună repede şi oferă alternative. Rămânem la
banala apă, că trebuie hidratare la drum lung. Sunt foarte prietenoase fetele,
îmi explică ce şi cum cu hostelul, cu oraşul, după puteri. Camera va fi gata abia
după 5 (trebuia să fie ceva compensaţie pentru trataţie, hehe), aşa că las
bagajul şi o iau din loc. Nu mai plouă, şi facem o mică rugăminte în gând să
rămână măcar aşa. Nici nu-mi trebuie soare, am zis, doar să nu ploaie, pliz...
Şi n-a plouat.
Parlamentul, deci,
245
sau monumentale,
246
late
înguste
247
pieţe,
cu trăsuri aferente,
248
şi-n cealaltă,
şi, mai ales, pe lângă case care mai de care. De la case cu pisici
249
250
unde am vrut să urc în turn, o doamnă decoltată, tot trecută de prima tinereţe,
mi-a răspuns încruntată NU răspicat, şi am simţit şi acel “idiotule” nerostit de
după NU. “Vaco”, am replicat, tot nerostit, desigur.
Desigur, e duminică, astfel încât şansele să fie deschis sunt, poate reduse, dar
despre asta nu s-a pomenit nimic. Chioşcul era deschis, dar până la urmă am
luat încă o vedere şi timbru de alături.
252
cu clopote
şi vechiul cocoş
253
Apoi, harta ducea undeva afară din centrul vechi. Mi-a fost lene să mă duc, am
zis că o tai româneşte pe scurtătură. Până la urmă, am zis – poate or şti ei ce-or
şti, haaaai să vedem totuşi. Şi bine am făcut. Pentru că am dat de celebrele
case în stil Art-Nouveau, dintre cele mai multe şi bine păstrate din Europa, cică.
De exemplu, acestea sunt ASEul (albastru) şi Dreptul (facultatea) lor:
254
255
şi înăuntru,
256
cu femei cu batic, tot tacâmul, ca acasă. Tot ca acasă, cerşetori, dar par
autohtoni, nu români. De altfel, nici aici n-am auzit vorbuliţă românească.
257
258
259
...
Dacă Tallinn e un oraş “drăguţ” şi vesel, Riga mi s-a părut un oraş “serios”,
monumental. Regal, chiar, deşi se pare că au avut un singur rege în istorie.
Oraş mare, cu un aer mai pompos, de metropolă. E într-adevăr cea mai mare
dintre capitalele baltice, cu vreo 900000 de locuitori. Nu atât de extensiv
restaurat, dar cu anumite puncte-cheie puse la punct. Oraş vibrant, în total
contrast cu impresia banală lăsată de imaginea Letoniei în România, de
exemplu. Sau, poate doar în capul meu. Ei, acolo s-a schimbat fundamental.
...
p.s. Mai multe poze snt în slidewhowul de mai jos. Puteti trece repede peste
cele pe care le-ati vazut deja prin butonul >>.
260
261
29. Vilnius, bar rock
4 august, 09:00
De la Vilnius chiar nu am nici o aşteptare. N-am auzit nimic despre oraş, decât
echipa Jalghiris Vilnius, şi îmi sună a ceva industrial, gri. Marco P. zice că e un
oraş baroc foarte frumos... chiar sunt curios.
...
Prima imagine imprimată pe retină, din autobuz, au fost blocuri gri, comuniste,
la margine de oraş. Ajung la gară, întreb de bilet de tren – poate ăştia au
trenuri. Au trenuri, dar orarul nu-mi convine deloc, aşa că rezerv bilet de
autocar (ultimul, sper), şi purced spre hostel. Drumul spre hostel îmi arată o
margine de oraş care se apropie tot mai mult de “acasă”. Ca stil, Sibiu, la
marginea oraşului vechi, partea nerenovată. Case vechi, dar neîngrijite, drumuri
relativ sparte, dar nu gropi mari, doar aparenţa, zgomot de muncitori spărgând
asfalt, şantiere ici şi colo, pereţi crăpaţi, mai o hârtie pe jos.
Hostelul, în casă veche, surpriză foarte plăcută. Cu mult stil, ca şi cel din Riga,
foarte “cool”, renovat, în foarte bună stare, aranjat cu gust, cu indicaţii nostime
pe pereţi (gen – “recepţionista lipseşte 30 min, sau doarme. Puteţi s-o treziţi.”
Sau – “mama dvs. nu lucrează aici, aşa că faceţi bine şi faceţi curat după voi”).
Ambele hosteluri amintite sunt peste cele din nord, care, e drept sunt foarte
“funcţionale”, dar n-au acest “touch” creativ. Surpriză plăcută.
Îi spun fetii că am luat bilet, plec deseară, vreau să anulez rezervarea, dar aş
vrea să las bagajele la ei câteva ore, contra cost evident. “Aaa, nici o problemă,
zice simpatica blondă, bineînţeles că poţi să le laşi.”
262
Încântat, le las, mă schimb în pantaloni scurţi (se întrevede soare), dau să plec.
De fapt, plec, dar mă întorc de la poartă – am uitat telefonul. Mă uit în sac,
unde îmi aduc aminte că l-am pus azi-dimineaţă – nu e. Un gând panicard mă
cuprinde, mă uit şi în celălalt buzunar – nu e. În blugii scoşi cu mişcări
spasmotice din rucsacul mare – nu e.
Băi, să vezi că l-am uitat la Riga. În pat, după ultimul snooze. Şi parcă îmi aduc
aminte că l-am pus expres în ghiozdan! “Mai uită-te o dată, mă băiete”, o voce
familiară în cap. Mă uit, peste tot – nimic. Pfuai. Scot calculatorul, deschid skype
să sun, se blochează. Restart. Nu mai vrea “s-o ia” windowsul. Opreşte de la
buton. Nervi. Timpul trece, şi am doar juma' de zi. Porneşte, în sfârşit, sun la
Riga, îi rog să caute telefonul, îmi zic să-i sun peste 10 min. Între timp redactez
un email către ei, să le spun unde să-l trimită. Şi mă gândesc – na, acum la
spartul târgului. De obicei fiecare mare întreprindere cere o jertfă. Iată că acum
a fost să fie telefonul... of. Deschid website-ul companiei, să anulez cartela, şi
îmi vine ideea să mă sun pe telefon înainte, să-i ajut pe oamenii ăia să-l
găsească. Iar în caz că e totuşi pe aici pe undeva, să-l aud, haha. Sun, şi – îl
aud, lângă mine.
Hapa! Atunci m-a trăsnit – e în buzunarul mic pentru telefon. Bineînţeles că în
locul cel mai logic nu mă uitasem...
O iau pe o străduţă lăturalnică gen Sibiul de care ziceam, să dau în centru. Văd,
undeva la stânga, un turn înalt de biserică, destul de fain. Măi, ce-o fi. Pe hartă
– nimic. Nu e trecută nici o atracţie turistică pe hartă, cu numele! Doar nişte
semne, că aici e biserică, aici muzeu. Foarte anevoios de orientat. Am întrebat
la biroul turistic dacă au un traseu sugerat de mers pe jos. “Avem 10”, mi-a
răspuns. “Pe care îl vreţi?” “Păi de unde să ştiu?!?!? Vreau unul care să acopere
părţile importante din toate cele 10, dacă se poate, că am doar o juma de zi...”
nimic. Păi mi-ar lua juma' de zi să studiez doar cele 10 trasee, aşa că iau doar
harta cea enigmatică şi plec.
Şi, voila, primul obiectiv, pe care nici măcar nu-l găsesc pe hartă! Biserica arată
veche şi nerenovată,
263
264
Ecoul s-a răspândit în toată clădirea, care era GOALĂ! Nici urmă de turist!! Când
am făcut poză s-a auzit “Click”-ul cu ecou, zici că s-a armat o puşcă. M-a lăsat
paf, “efectiv”.
Ei, aşa da. Deci asta înţelegeţi voi prin “oraş baroc”, şi de-aia snteţi capitala
culturală europeană în 2009, cum am văzut scris pe toţi pereţii (probabil de-aia
materialele turistice noi şi “creative”, chiar dacă nefolositoare în cazul meu
specific).
Păi, să vedem.
Ajung într-un loc mai larg – nu ştiu cum îi zice, că pe hartă nu scrie, şi harta
Marco Polo e slăbuţă, aproximativă, nici n-o mai folosesc.
265
altele discrete.
266
Pe unul din ele intru la biserica ortodoxă, citisem ceva despre ea, că are
elemente de baroc mai rare în asemenea stabilimente. Pe dinafară, e ok, dar nu
să zici că ce mare chestie,
Şi ce verde.
267
268
Urcat-am aşadar să văd celebrul tablou,
269
aşa că cobor, trec prin poartă, s-o văd şi de pe partea cealaltă (e singura poartă
medievală păstrată),
mă întorc
şi o iau în jos spre centru. Nu după mult timp, în dreapta se desfăşoară altă
clădire maiestuoasă, biserica sf. Kazimir, tot cu baroace pe dinăuntru, dar doar
altarul; în schimb, e renovată şi pe dinafară.
270
Cum-necum se pare că am ajuns în centru. Într-adevăr, e piaţa primăriei.
care primărie e aia cu coloane din stânga, în contre-jour, n-a ieşit grozav.
271
Şi, guess what – o să mai fie. Cu duiumul. Parcă ăştia din Vilnius altă treabă n-
au avut în toată istoria lor, decât să facă biserici monumentale la tot pasul.
Ce n-au făcut însă, e o zonă pietonală, care tare bine s-ar preta. Mult prea
multe maşin în centru, sufocă. Doar piaţa aia mare e liberă de maşini, şi parcă
foarte mici porţiuni din strada asta, principala arteră “comercială”. Ca pată de
culoare, a se nota duo-ul “mamă-fiică trecând strada”, sau “aşchia nu sare
departe de mamă”.
Am ajuns şi la universitate, o clădire veche care are o chestie din asta ashia, de
ameţeală,
mai departe în text pe o străduţă pe care nu ştiam, atunci când am făcut poza,
că voi trec mai târziu,
272
273
ajungem în piaţa catedralei. Carele are turnul clopotniţei separat, ca la Veneţia.
dar aşa a ieşit că e lentila curbată şi n-am timp de corecturi fine în fotoşop, la
care de altfel nu mă pricep (reamintesc, snt n autobuzul de peste noape pentru
următoarea destinaţie, ecranul laptopului meu fiind singura lumină în noapte.
Mai scriu un pic şi mă culc şi eu, cât de comod se poate în atari condiţii. Noroc
că măcar se lasă scaunele... dar vom reveni, la autobuz.)
În catedrală înăuntru nu e cine ştie ce, mai fain au ieşit norii ăştia
274
şi mai bine arătăm oraşul “nou” care se întinde începând de aici, şi pe care n-o
să avem timpul să-l explorăm azi.
Apoi am luat-o pe străduţa de mai sus pe unde nu ştiam că o voi lua, pentru a
vedea un cuplu celebru de biserici (voi mai ştiţi la a câta sntem? Eu nu, de
mult), una mai gotică decât alta. Cred că cea din stânga decât cea din dreapta.
275
Apoi, cu ambâţ, spre turnul lui Germinas, sau Germanidis, cum îl cheamă,
Gediminas întemeietorul.
276
şi, mai ales, cel vechi.
Atâta că, fiind chiar pe el, lipseşte tocmai turnul, un simbol al oraşului, din
panoramă. Ştiam asta, şi am urcat în consecinţă şi pe dealul celor 3 cruci,
luînd-o alăturea cu drumul pe o cărare prin pădure, care a fost cool, dar
panorama n-a fost cu mult mai inspirantă. Mai tulburătoare a fost o biserică în
renovare,
care mi-a adus aminte că am citit că multe din acese clădiri au fost transformate
în depozite (!!!) pe vremea sovietică. Care mi-a ridicat unul din valurile de furie
277
antitotalitaristă (lituanienii n-au avut de suferit numai după comunişti, dar vom
reveni).
parcă per ansamblu arată mai bine decât Christiania, şi n-am văzut dealeri de
haş şi alţi oameni dubioşi.
278
280
Ieşind din “ghettou”, dau să o apuc spre centru, când, uitându-mă în partea
opusă, văd asta.
spre ultimul punct de observaţie, insider tipp din Marco P. Pe drum, pe străzi
lăturalnice, momunemte de acest gen, imense, care par că-şi aşteaptă rândul la
renovare. Şi ăsta e doar un exemplu, mai snt multe!
282
283
După un moment de reculegere şi aducere aminte a diverselor momente plăcute
petrecute împreună cu acei ochelari (au fost buni, i-am găsit greu să mi se
potrivească bine pe cap, dar au meritat căutarea la vremea ei), am purces mai
departe pe lângă bastionul mai gras ca Margareta cea Grasă din Tallinn, în curs
de renovare,
am luat-o înapoi, “spre casă”. În ghid eram încurajaţi să intrăm prin curţi, pe
sub arcade, să descoperim colţuri mai ascunse de oraş. Şi aşa am făcut,
284
pe drum spre hostel.
285
30. Pactul de la Varşovia
5 august
Warszawa Zachodnia. Ce-o fi, habar n-am. Probabil autogara. Ce n-am ştiut e
că autogara e undeva la mama dracu', în pustie. Totul gri, totul cu aer de
Bucureşti Basarab în pustie, sau pact de la Varşovia. Întreb la ghişeu, cum iau
bilet de tren? Zice, în poloneză, ieşi afară şi iei de-acolo. Ies, văd un stand de
hamburgeri, şi atât. Închis, de altfel.
Nu şi aceasta.
După o vreme mai găsesc una, care reuşeşte cu greu să-mi sugereze să cobor
la subsol şi să iau ceva tren, 2 staţii. Buun. Cobor, dau de un gang lung, îl
parcurg, ajung la un fel de gară basarab. Din nimereală pe primul afiş pe care
mă uit scria că pleacă un tren la 6:31. Era 6:30. Sui repede pe peron, întreb un
biciclist îmbrăcat “okţidental” dacă ăsta merge la gara centrală. Confuz. Încerc
nemţeşte, într-o doară – pare a reacţiona mai bine. Reuşeşte să-mi zică, din
degete, “2 staţii”. Mă sui.
Fără un ban, de altfel, că bancomatul din autogară nu mergea. Fără ban, fără
bilet, dar cu nervi suficienţi ca să fac faţă unei confruntări cu controloru'. Din
fericire, nu e cazul, şi cobor “la a doua”, Warszawa Śródimieście. Deci, de unde
să viseze turistu străin că Śródimieście ar putea însemna ceva cât de cât
apropiat de “central”? Şi mă gândesc cu jenă că şi la noi, cât de confuz tre' să
286
fie pentru străini, cu Gara de Nord, Otopeni, Băneasa, toate în română, toate
neexplicate, probabil nici engleza nu e generalizat vorbită în punctele astea de
contact cu exteriorul.
Mda. Ies afară – nu tu gară, dar pare în centru. Văd şi celebra Casă a Scânteii.
Aha, câte o de-asta în tot Pactul de la Varşovia.
Mă, voi n-aţi învăţat limbi străine la şcoală?!? Nu zic fluenţă, da' măcar un
stânga-dreapta!! În orice limbă, în afară de poloneză, nu tre' să fie engleză dacă
nu vă place. Nimic, n-au nici o treabă. În plus, îţi mai şi sugerează, probabil,
“nu-ţi place, du-te acasă”, arătându-ţi şi cât mai ai de mers:
287
(RZYM, pronunţat RJÎM, e Roma. Ca în "că noi de la Rzym ne tragem.")
Noroc cu nenea în vârstă care mi-a răspuns “je ne sais pas”. Am prins
momentul şi l-am întrebat franţuzeşte. Mi-a descris aproximativ să mă întorc şi
s-o iau la dreapta, şi meeergi.
Şi-am meeers, şi nimic. Până la urmă am zis, “nu mai pot”, am dat bagajele jos
– aveam geaca pe mine, că era frig azi-dimineaţă, dat geaca jos, întrebat un
bătrânel, cu răspuns elocvent przjzwznjzwiec poieswzyuwijec przewrjezwsywiec
şi gesturi energice înainte – strada era chiar acolo, la 20m.
...
288
31. Ćeść, Warszawa!
5 august
289
pe vremuri făcea legătura dintre 2 palate, deh, că aşa s-au făcut primele străzi.
În curând am ajuns la capătul de sus,
290
Palatul regal, unul din cele 2 de care ziceam că se legau, aista roşcat din
dreapta,
Care oraş vechi m-a dat pe spate. Habar n-aveam că există AŞA CEVA în
Varşovia.
N-am stat mult, că nu aveam bani, bancomatele nu voiau să-mi dea, aşa că m-
am dus la o bancă. Pentru asta, am întrebat la biroul turistic: “Przepraszam,
292
gdzie jest jedena banka?” (prşepraşam, gdjie iest iedena banca) , şi – victorie!
Deşi ştia engleză, că era de la biroul de turism, mi-a răspuns în poloneză! Sigur
că n-am înţeles nimic, dar am purtat un început de conversaţie!
293
Ajunsesem fără să ştiu la alt obiectiv turistic, strada teatrelor, cu primăria,
teatrul naţional, opera, etc.
iar mai încolo zgârie-norii varşovezi, oraşul nou care se ridică văzând cu ochii
294
La gară, staaau la coadă la bilete (sistem civilizat, iei nmăr la început, aştepţi
rândul să te cheme), ca să-mi spună că nu pot rezerva loc decât dacă văd
biletul interrail. Du-te acasă, adu-l... Drumurile astea aveau să prindă bine mai
târziu, dar despre asta mai încolo.
295
şi înapoi la gară. Rezolv cu biletul, fuga în oraşul vechi, să mai prind turnul
deschis, pentru panaramele de rigoare. Un vânt suuus... mai-mai să mă ia pe
sus. Ţinându-mă de bare, repede poză cu cu piaţa castelului,
296
oraşul nou,
şi strada Krakowska.
Mai departe la plimbare prin oraşul vechi, printre stropi răzleţi de ploaie,
297
pentru a trece în oraşul vechi-nou. Adică, tot oraş vechi, dar mai nou. Unde intri
printr-o barbacană cu expoziţie
298
pieţe,
şi biserici monumentale una lângă alta (io nu ştiu, or avea “credincioşi” toate
imensităţile astea?! Snt una lângă alta! Am întrebat un localnic, cică duminica e
plin, stau oameni şi-afară să asculte la difuzoare...)
299
Una peste alta, îmi place mai mult oraşul vechi-vechi. Pauză istorică: oraşul
vechi e monument UNESCO, şi a fost RECONSTRUIT INTEGRAL după al 2lea
război mondial. Asta pentru că, după mai multe revolte la Varşovia, naziştii au
purces la distrugerea oraşului. 80% din clădiri au fost aruncate în aer,
sistematic. N-a mai rămas aproape nimic. Expoziţia asta de pe strada
Krakowska face nişte montaje interesante despre cum era şi cum e acum.
300
301
unde se zice c-ar fi fost un vasilisc (de aspidă nu ştiu) păzind o comoară. Cu
transformări în piatră cu privirea, tot tacâmul, ca în Harry Potter. Cică a fost
killerit arătându-i-se o oglindă.
fond muzical:
http://www.trilulilu.ro/Blanche/26ae0b02f048ab
302
fond muzical:
http://www.trilulilu.ro/artistu/83137d645f63c0
Făcându-mi-se frig, am pornit spre casă, dar am văzut palatul regal luminat
ciudat,
şi mi-am dat seama că e... soarele! Se uita înapoi. Şi când m-am uitat la el, am
văzut unul dintre apusurile cu cea mai spectaculoasă şi variată evoluţie:
303
304
Mobilizat, m-am întors în piaţă să văd cum arată noaptea, şi era scăldată într-o
lumină deosebită
Din păcate, aici s-a terminat şi bateria de tot, aşa că... gata. Noapte bună.
305
32. Cracovia, Perla Poloniei
7 august
306
...
20:30
Ieri, când pierdusem prosopul (vom reveni), voiam acasă – era, clar, semn că
toate încep să se dărâme. Acum, că stau să plec, nu că-mi pare rău, dar am un
mic sentiment de nostalgie. În ultimele fix patru săptămâni, toţi străinii ăştia pe
care-i observ acum cum trec prin faţa mea, pozându-se cu turnurile, uitându-se
la concertul ucraineano-polonez (vom reveni), plimbându-se cu trăsura, stând
pe baza statuii cu Eminescul lor, sau pur şi simplu văzându-şi de viaţă, toţi ăştia
şi mulţi alţii ca ei au făcut, cumva, parte şi din viaţa mea. Îi voi lăsa în urmă
peste circa două ore. Dar până atunci, mai e oarece poveste de spus. M-am
aşezat aşadar la o terasă care are lampioane aprinse electric. Am urmărit cu
privirea – mă, de unde se alimentează astea? Şi am văzut firul,
prelungitoarele... iar la capăt, unul liber. Hehe. Acolo m-am “conectat”, de am
din nou curent. Din păcate, nu mai prind reţeaua publică wireless, şi nici nu
reuşesc să sparg parola reţelei hostelului din spatele meu, aşa că probabil va
trebui să mă mai opresc undeva să încarc pozele.
Până una alta, povestea cu Kraków (pronunţat “cracuv”, cu accent pe a), oraşul
dragonului, începe la... Varşovia, ieri dimineaţă. Trenul era la 8 şi cinci.
Plec aşadar hotărât spre staţia de autobuz. Când mă apropii de strada mare,
aud un zgomot, ca de megafoane. Nu-i dau atenţie. Până văd şirul de oameni.
Am crezut că nu văd bine. Tinerii pe care-i văzusem ieri în TIRuri, erau în marş
pas de defilare, ocupând întreaga jumătate a străzii unde trebuia să-mi vină
307
autobuzul. Cu poliţie în jurul lor, manifestaţie autorizată, tot. Să cad jos, dar nu-
mi permitea timpul.
Aici intervine un insider tip (o să încerc să adun mai multe pe final. prosopelul
magic. Am luat un prosopel minuscul, “de faţă”, pe care-l am tot timpul în
rucsacul mic. Face minuni după o alergare după tren, când eşti ud leoarcă. De
reţinnut.
[între timp m-am apucat că mănânc din pizza comandată, care s-a răcit. Ca să
pot scrie în continuare, mănânc cu furculiţa şi cuţitul. Cuţitul normal că nu taie.]
308
Hostelul Flamingo abia se vede însemnat (nu au voie să pună semne mari pe
clădiri istorice...). A fost declarat cel mai bun pe hostelworld.com în 2007. Într-
adevăr, e fain
Camera nu e gata, aşa că las tradiţional bagajele (şi aici am mers pe versiunea
“fără nici un rucsac la plimbare”, doar cu camerele legate de cingătoare,
buzunarele pline cu hărţi, mâinile şi spatele liber. Plăcut, chiar dacă lipseşte
confortul unui rucsac, dar cumpărături n-am făcut, aşa că...)
Până la 2, când era turul, mai aveam timp, aşa că primul lucru – sindromul King
Kong, m-am suit în primul turn care mi-a ieşit în cale. Acesta.
309
Ca să am o privire de ansamblu la ce m-aşteaptă. Şi am văzut Piaţa Mare,
despre care auzisem că e cea mai mare din Europa medievală. În depărtare,
Castelul Wawel, unde va trebui desigur să ajung.
Boon. Cobor, şi plec mai departe, pe lângă clădirea mare din dreapta, şi când
colo – îmi dau seama că ce văzusem era doar jumătate din piaţă! Mai era o
jumătate, în partea cealaltă, clădirea mare ocupând centrul!
Aşa da... Într-adevăr, e foarte mare. Acum e foarte mare :). Ghidul avea să
spună că e la concurenţă cu Veneţia, fiecare zice că ei au cea mai mare,
diferenţa e însă nesemnificativă.
310
Până să înceapă turul, mai trag câteva cadre primprejur, cu o tanti gravidă care
poza :),
cu o statuie gânditoare,
cu “piaţa mică”, (cu care nu i-ar fi ruşine nici unui oraş medieval ca “piaţă
mare”)
311
Universitatea Jagelloniană,
312
a doua sau a treia ca vechime din lume,
313
l-am întrebat pe ghid de unde au avut bani pentru restaurările masive. Păi, e
patrimoniu UNESCO, ceva bani de acolo, apoi UE, guvernul a dat ani la rând
câteva milioane, alţi parteneri. Mă gândesc cum au reuşit, totuşi... oraşul e
mare, chiar oraşul vechi, nu e restaurat tot, dar foarte multe clădiri sunt. Bani
grei... ne-ar trebui şi nouă... cu totul altfel te simţi într-un oraş care arată aşa.
314
Clădirea episcopiei, unde cel mai important lucru e că de aici a plecat Ioan Paul
al II-lea la Roma. Papă.
Acum cică e un întreg “cult JP2”, fiecare comunitate vrea cel puţin o statuie, e
mare agitaţie. E, oricum, una din cele 2 mari personalităţi ale Cracoviei. El şi
Copernic, Nikolaus Kopernikus, care a studiat aici 3 ani, şi care, ca anecdotă,
cică nici nu vorbea poloneză. Pe vremea aia ţara aparţinea de diverşi, şi în nord
de unde era el se vorbea germana...
315
mai o poveste, până sus la castelul Wawel, unde e catedrala regală, unde au
fost încoronaţi toţi regii Poloniei, chiar după ce s-a mutat capitala la Warszawa
(normal, există rivalitate mare, varşovia e centrule eonomic, cracovia cel
intelectual/cultural; adică varşovienii sunt “materialiştii”, iar cracoveţii “leneşii”.)
cică cine a avut bani destui şi-a “tras” capelă aici. Un amestec de stiluri,
simpatic în felul lui. Interesant, se spune că demult în locurile astea trăia un
dragon. Regele Krak a fost cel care l-a omorât, dându-i să mănânce o oaie
umplută cu sulf. I s-a făcut sete, a mers la Wisla să bea, iar apă cu sulf... a
explodat. Ce legătură are cu biserica? Păi, la intrare sunt nişte oase mari, care
se spune că ar fi de la dragon (!!). S-a făcut analiza şi cică snt nişte fosile găsite
în jurul Cracoviei, un os de mamut şi unul de balenă preistorică. M-a surprins
toleranţa catolicilor celor mai catolici faţă de legendele păgâne...
316
317
am întrebat cum e cu “s”-urile din limba lor. Cică “aşa se pun”, mai ales la
numele proprii masculine. Letona, ca şi lituaniana, s o ramură separată a
limbilor un fel de slave, dar ei îşi zic indo-europene, că nu prea au treabă cu
ceilalţi slavi. Nu-i înţeleg, şi nici viceversa. Ce chestie. Intenţionez să revin
asupra unor aspecte lingvistice, mai încolo.
Aici s-a terminat turul. Am mers apoi în Kazimierz, cartierul evreiesc. Înainte de
război aici locuiau cam 100000 de evrei. Au rămas parcă vreo 60. În toată
Polonia, din 3,5 milioane, vreo 20000.
Aşa că n-am stat mult, m-am întors pe strada principală din oraşul vechi
318
Mai jos un filmuleţ în care cred că se pot vedea 2 ciclişti stresaţi de un ins care
voia să “treacă strada” prin faţa lor, şi o tanti care chiar trece.
http://www.youtube.com/watch?v=0YejdMRnpdY
319
Înapoi,
în lumina serii
320
unde ghidul ne spusese că sunt clătite bune. Intru, dau dzien dobry (bună ziua),
mi se răspunde amabil, apoi... mă bloghez. Meniul, în poloneză. Domnişoara
blondă, nici o boabă de engleză. NICI MĂCAR “YES” SAU “NO” NU ŞTIA. Nu
numai că nu ştia, dar m-a văzut că mă chinui să înţelec ce înseamnă, am şi
întrebat-o – nici că i-a păsat. Nici celorlalţi de la mese. A ridicat din umeri şi şi-a
văzut de treabă, lăsându-mă cu dilemele. Voiam o clătită cu ceva “sărat”,
pentru cină. Prima pe listă era cu yogurtowy şi orzechami. Am întrebat ce e
orzechami, mi-a răspuns, citez, “orzechami”. Cu privire impasibilă, nici
duşmănoasă, nici prietenoasă - bovină. Şi a continuat să-şi facă curat pe
tejghea.
Paranteză, ca să încheiem capitolul. Azi, să-mi iau tricou. Din gară. Vreau un
tricou pe care să scrie ceva în poloneză. Orice, numa' să nu fie o prostie prea
mare. Primul magazin. Întreb “ce înseamnă ce scrie aici?”
322
“Size?” (pronunţat “size”, nu “saiz”). “XL, L?”
“Nu mărimea, translation, ce în-seam-nă scri-sul?” (îi arăt)
“Aa.” Îmi traduce aproximativ, printre oftaturi a “ce mai vrea şi ăsta””.
Cel pe care îl vreau e doar în mărimea XXL, aşa că mă duc la chioşcul vecin.
Dzien dobry, dzien dobry. O chem afară unde erau expuse, zic, “spuneţi-mi vă
rog ce scrie pe tricoul ăsta. Translation.”
“Nie wie”, şi cu un ridicat din umeri panicat, dispare înainte să mai pot spune
ceva. Nie wie = nu ştiu.
Am crezut că a intrat să ia un dicţionar, ceva. Nu mai iese. Intru – se aşezase la
loc, citea ziarul mai departe. Nici n-a ridicat privirea.
http://www.youtube.com/watch?v=tv7hUK7b4sk
323
324
325
are un farmec aparte, mai ales datorită formidabilei Pieţe Mari, care o scoate
clar în faţă în rândul oraşelor medievale europene. Spre deosebire de Varşovia,
oraşul nu a fost afectat deloc de război! Asta probabil pentru că nemţii au
stabilit aici cartierul general de “supervizare” a părţii Poloniei cucerite de ei. Cică
au minat oraşul, pentru a-l face una cu pământul la plecare, dar, nu se ştie de
ce, “butonul nu s-a apăsat”. Cu toate acestea, asta nu a ajutat prea mult la
spălarea imaginii respectivului guvernator, şi în următoarea însemnare se va
vedea de ce.
Până una alta, la hostel, înainte de culcare, dau să fac duş – nu găsesc prosopul
în rucsac. Shit, îmi aduc aminte că-l pusesem pe pat la uscat, dar nu-mi aduc
aminte să-l fi pus în bagaj. Of... începe să se destrame totul, să pierd lucruri
unul câte unul. Semne că e timpul întoarcerii acasă. Am cerut un prosop de la
hostel, şi am scris hostelului din Varşovia că am uitat prosopul şi-i rog să mi-l
trimită la adresa cutare. Penntru că nu era orice fel de prosop, ci din ăla subţire,
uşor, foarte rapid uscător, făcut pentru călătorit.
326
327
Un trompetist adevărat
Azi e o echipă de trompetişti care asigură fenomenul. Poţi să le iei autograf :).
Stând şi admirând arhitectura, mi-a venit un gând, brusc: oare dacă i-ar fi
supus proiectul bisericii ăsteia, şi a multor altora asemănătoare, aprobării lui
Iisus însuşi, ce ar fi zis? L-ar fi aprobat oare?...
328
aşezat,
scris (o parte din cele de mai sus), mâncat îngheţata menţionată mai sus, iar
plimbat, apoi mers la hotel, pregătit tacticos bagajul, pornit spre gară, relaxat.
329
Atât de relaxat, încât am pierdut trenul.
330
33. Auschwitz
7 august
332
333
N-o să descriu aici ce am văzut, nu cifre şi statistici. Pentru cei interesaţi, sunt
surse destule, de exemplu aici:
http://en.wikipedia.org/wiki/Auschwitz_concentration_camp sau aici:
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Holocaust .
Azi, Europa e mică (încă, până nu dau low-cost-urile faliment), Cracovia are
aeroport low-cost şi lângă oraş, şi la Katowice. Recomand călduros vizitarea
oraşului, e deosebit, şi cuplaţi şi o excursie la Auschwitz. Se zice “vedi Napoli, e
poi muori.” Eu aş adăuga “vedi Auschwitz, e poi vivi.”
P.S. Putem discuta despre rasism vs. prejudecată. De exemplu, chiar acum cânt
scriu snt la o terasă în piaţa mare din Cracovia. A apărut o trupă de (probabil)
ţigani, care cântă la acordeoane şi zongoră. Unul din ei umblă printre mese să
strângă dările. Instinctiv mi-am tras scaunul cu rucsacul mai aproape. E ăsta
rasism? Prejudecată e sigur. Unde e diferenţa atunci? Cred că diferenţa e în
334
faptul că eu îmi doresc condamnarea unui om doar dacă încalcă legea, şi în nici
un caz doar pentru că e mai tuciuriu şi cântă la acordeon lângă terasa asta.
335
8/9 august
Poate că e mai bine c-am pierdut trenul. Era prevăzută o călătorie de 18 ore, iar
trenul n-avea vagon de dormit. 18 ore şezând, cred că m-aş fi urcat pe pereţi.
Normal că la momentul respectiv mi-a fost extrem de ciudă. Crezusem că e la
22:54, când colo era la 22:45. Am văzut asta în drum spre gară, la 22:44.
Panică. Fugi. Degeaba. Am ajuns la şi 49, trenul plecase.
Dărâmat, merg la casele de bilete. Mai e deschisă una, în pasaj. Încep să-mi
spun povestea – zice, NO. Counter number ten. Only counter number ten. In
the morning. Măcar a ştiut să-mi spună atâta, tot e ceva. Aşa că înapoi spre
hostel. Noroc că au avut pat liber, de n-a mai trebuit să caut cazare. Nici chef
de scris n-am mai avut, duş, şi la culcare. Oricum era trecut de miezul nopţii.
A fost un hai să le observ. Vorbeau o engleză perfectă, fără accent, ceea ce m-a
ajutat să urmăresc conversaţiile. Nimic important, dar foarte nostim în micile
detalii.
Atmosfera s-a schimat radical în Budapesta. Gara, destul de sumbră la ora aia
din noapte, populată cenuşiu. Aveam 2 ore de aşteptat, timp în care pata de
culoare a fost un grup de suporteri în cânturi escortaţi de un număr mai mare
decât al lor de poliţişti cu căşti, care i-au urcat politicos într-un vagon, şi duşi au
fost.
337
româneşte, de gen “aşşa cceva”, şi a închis uşa cu ţâfnă.
S-a mai ridicat de câteva ori, pufnind, închizând-deschizând geamul, trăgând-
retrăgând perdelele.
Apoi n-am mai auzit-o, că am căzut într-un fel de letargie. Deşi americanii din
paturile de sus s-au oferit să-mi depoziteze bagajele, le-am pus totuşi cu mine
în pat, astfel încât a trebuit să mă încovrigesc pe lângă ele în poziţii incomode
toată noaptea, ceea ce a impactat calitatea somnului. Am dormit, totuşi. Ce n-
am înţeles au fost controalele paşapoartelor – păi, nu sntem în UE?!? Între
polonezi şi unguri n-au fost controale.
Azi-dimineaţă am decis să mă dau jos din pat cu vreo oră înaintea sosirii, nu
mai avea rost. Mă apuc să citesc singura carte luată de pe drum, “Independent
People” a lui Halldor Laxness, islandezul, pentru care a luat premiul Nobel. Nu-
mi place cartea, deprimantă, dar e singura. Doamna (dormise în rochie) se dă şi
ea jos, se apropie (nu ştiam ce vrea) foarte tare şi se uită la carte, să vadă în ce
limbă e, în timp ce mă întreabă “vorbiţi româneşte?”
“Da”, şi în gândul meu, şi ce, ai vrut să mă verifici în caz că zic nu, să mă
“prinzi” că citesc româneşte?!?
S-o ajut să dea bagaju' jos. O ajut. Citesc mai departe în timp ce ea cotrobăie
prin bagaje. Într-un târziu, se întinde la loc, citind un ziar austriac (trenul a
venit de la Viena).
Mi-a luat vreo 2 secunde să-mi dau seama că se referea la strănutul meu. Am
ignorat-o. Mă enerva. Genul de om care nu e mulţumit cu nimic, care mereu tre'
să comenteze, care mereu ştie mai bine. Flit.
338
35. Logistice, şi gata
Pentru amatori, nişte detalii logistice, care cine ştie când pot fi de ajutor.
Cazare
Groenlanda: aici n-am stat peste noapte. Se poate înnopta la hotel Kulusuk, şi
apoi a doua zi cu elicopterul la Tassiilaq, şi de-acolo mai departe pe gheţar. Sau
mers direct în partea cealaltă, la Nuuk, capitala, care poate are mai multe
posibilităţi. Dar, poate data viatoare.
Rovaniemi: City Hotel. E bun, 3 stele, în buric de târg. Există însă şi un hostel,
care nu e pe hostelworld.com, sau nu l-am găsit cu locuri. Merită întrebat în
Helsinki la info turistice.
Savonlinna: aici n-am găsit pe saituri, ci prin cei de la info turistice din
Rovaniemi. Nu mai ştiu numele hostelului, a fost departe de centru, vreo juma'
de oră pe jos. De recomandat să întrebaţi la informaţii înainte, poate se găseşte
ceva mai bine poziţionat.
Tallinn: Old Town hostel. Locaţie excelentă, în centrul vechi. La vreo juma' de
oră pe jos din port, de unde am ajuns cu vaporu' de Helsinki.
Riga: Friendly Fun Franks. Unul din cele mai bune hosteluri la care am fost. Cu
multă personalitate, locaţie perfectă, nostim, oameni prietenoşi. Recomandare
clară.
Vilnius: Old Town Vilnius. Locaţie foarte bună, aproape de gară (10 min) şi de
centru (5 min). Cu personalitate, nostim, curat. N-am dormit acolo, doar am
lăsat bagajele – oameni foarte de treabă.
Transport
340
durat efectiv şederea. Dar se poate merge din Copenhaga la Nuuk, sau în alte
părţi. Greenlandair, dar uitati-vă şi la icelandexpress.com.
Trenul m-a dus apoi peste tot, cu rezervări de loc, modice, în afară de – Ţările
Baltice. Acolo... nu sunt trenuri (!), aşa că am luat autocare, Eurolines.
Comunicare
Aproape toate hostelurile aveau internet gratis. Culmea, toate din Europa de
Est, mai puţin cele din Danemarca – acolo mi-a fost de folos cablul de reţea.
Prin cablu era moka, wireless se plătea (!).
Telefoane publice – puţine, iar din Norvegia încolo nici n-am mai găsit cu
monede, doar cu cartele. Se pot lua cartele “de sunat în străinătate”, dar nu m-
am complicat. În Finlanda nu sunt deloc (!).
...
Încheiere
Pentru mine “ţările nordice” erau destul de “grupate”, fără mari diferenţieri între
ele. Călătoria a nuanţat impresia semnificativ, sunt locuri destul de diferite,
fiecare cu particularităţile lui.
Şi gata.
341
Chemarea României (post-scriptum)
1. Sighişoara
Această mini-serie s-a născut din întrebarea, pe cele meleaguri ale Nordului,
“cum se compară chestiile astea cu ce avem noi acasă?”.
Am stat să judec cu “ochi de străin” – eu, ca străin, având de ales între România
şi altă destinaţie în Vestul Europei, aş merge în România?
Ei bine, da.
Ce există (încă) în România şi nu prea mai găseşti în Vest sunt 2 lucruri care pe
mine m-ar atrage: 1) locuri, oameni şi edificii surprinzătoare în context
geopoliticoistoric, 2) acel şarm al “neatinsului”, al “necunoscutului”, “în afara
potecii bătătorite" dpdv turistic european.
În acest context, oamenii NU ÎŞI POT ÎNCHIPUI că pot găsi, într-un asemenea
loc, un oraş ca, de exemplu, Sighişoara, prima mea haltă pe teritoriul Patriei
Mume în această excursie.
Ăsta e atuul nostru, pentru că atunci când află că există, sunt fascinaţi.
342
Hai să vedem dar Sighişoara cu ochi de străin şi comentariu de român.
Alături de Braşov, Sibiu şi, într-o oarecare măsură, Bucureşti (da – vom reveni
:), Sighişoara e în mintea mea în top 5 al atracţiilor de arhitectură urbană din
România.
343
344
345
346
Până una alta, să studiem oferta turistică de la chioşcul de profil, care cred că a
apărut anul ăsta.
Spre bucuria-mi, văd lucruri de care nu s-a mai auzit prin părţile astea: tur de
oraş pe jos, tur cu ghid audio, broşuri gratuite cu harta cetăţii. Adică exact ce se
oferă şi “dincolo”!
347
348
Casa Vlad Dracul
& Co.,
arcade
349
peste arcade,
350
http://www.youtube.com/watch?v=Kxlb1FSbBb4
351
spre care mă îndrept. Pe sub Turnul cu Ceas,
352
353
Din păcate, se pare că asemenea privelişti vor deveni tot mai rare şi dificil de
obţinut, dat fiind că, probabil tot pe bază de pile sau şpăgi, s-a dat autorizaţie
acestor construcţii
354
care vor obtura semnificativ priveliştea asupra Cetăţii din unul din cele mai
favorabile unghiuri.
355
şi o iei înapoi, pe lângă tanti cu tarabe,
în sus pe scări,
356
357
358
Vorbeam de nişe, dar până una alta am găsit în Cetate mai mult turişti
"normali", ca aceşti spanioli conştiincioşi, în stânga pozei,
Una peste alta, chiar şi aşa în construcţie, străin să fiu, şi mie mi-ar plăcea să
vin la Sighişoara.
359
360
2. Târgu Mureş
Spre deosebire de Sighişoara, Târgu Mureş nu are, cel puţin în mintea mea,
prea multe conotaţii “turistice”. Facultatea de medicină, multe blocuri, şi... cam
atât îmi vine în minte, la prima strigare.
361
şi bănci pe margine.
362
Mi-a atras atenţia un bătrân. Îmbrăcat frumos, cu pălărie, l-am observat pentru
că... plivea stratul de flori, de buruiană. Mi s-a părut ciudat, în “haine de
stradă”, de capul lui. Am văzut ulterior că nu era de capul lui – a apărut un
individ în halat, desigur mult mai tânăr, care i-a mai dat nişte indicaţii “oficiale”
şi s-a mutat mai încolo. Era, vezi-doamne, “şef”, “oficial”. Ai halat, eşti “cineva”.
Probabil îşi “subcontracta” treaba omului, pe ceva mărunţiş. M-a întristat scena.
Au fost şi personaje mai vesele, de exemplu părinţi (unii foarte tineri) şi bunici
cu copiii aferenţi, care dădeau iama prin porumbei.
363
care se vede treaba că n-a stat degeaba şi a făcut pui, unii coloraţi nostim.
La un moment dat au venit o grămadă chiar în faţa băncii noastre. Prilej pentru
un instantaneu-două la decolare
364
365
Şi cam atât, că am plecat. Mi-a plăcut atmosfera din centru, e şi de “oraş mai
mare”, dar în acelaşi timp destul de liniştită. Dacă aveţi treabă în Târgu Mureş,
merită un popas în centru.
366
3. Turda
Despre Turda aveam şi mai puţine imagini în cap. Combinatul chimic, râul Arieş
(Arieşul Turda, Cupa României ;), vechi oraş roman, şi... cam atât. După ce mi
s-a amintit, într-adevăr erau şi nişte băi, ape termale, nămol, tratament. E
singurul lucru care mai “merge” în Turda, cică s-au renovat “băile”. În rest,
toată industria a fost distrusă, totul furat şi dat la fiare vechi ce se putea da.
Acum, ruine, iar cei tineri sunt mai toţi plecaţi, majoritatea în străinătate.
Din păcate, n-am ajuns să văd băile, am avut doar vreo 10 minute în centru.
367
368
N-am văzut zone pietonale, dar nici n-am fost până la capătul străzii principale,
369
cu statuie în dotare.
370
371
4. Luduş
Pentru cei legaţi afectiv de locurile acestea însă, e mereu o plăcere să vii la
Luduş.
Încadrat în peisaj tipic transilvan, oraşul se întinde între dealuri molcome, care,
dacă te opreşti un pic şi te uiţi, dau o senzaţie pregnantă de – linişte.
Poza a fost făcută de la popasul Salcâm, care e probabil singurul punct mai
“turistic” din zonă – sau singurul pe care l-am văzut eu. Oamenii s-au orientat
spre chestiuni mai nou specifice zonei deluroase – ca de exemplu, ATV-uri,
372
Din păcate, poze din oraş n-am făcut. Doar cu nişte roade specifice zonei (deja
dau în copt!! vine toamna...),
373
374
5. Braşov, Kraków (i)a României
375
de pe la 1580, pierdut între copaci de nu se vede deloc din oraş, foarte bine
păstrat,
376
Bun început! Am coborât apoi în parc, pentru o explozie de culoare,
veselie şi... nunţi. Cred că am văzut 10 mirese – nu le-am pozat din cauza
aglomeraţiei şi înghesuielii, plus că nu aveam timp de pierdut. La intrarea în
oraşul vechi au făcut un sens giratoriu înflorat
(de la care se vede cum ştabii construiesc vile pe un deal proaspăt defrişat)
377
şi mai ales au pus primăria, se pare în tot oraşul, indicatoare spre atracţiile
turistice. Maro, în română şi engleză, “ca în Vest”.
am luat autobuzul spre Schei, în capătul oraşului. Cea mai apropiată zonă “de
picnic” de oraş, era plină, pe canicula asta.
378
Trecând printre ei am ajuns la Pietrele lui Solomon – cică un rege, Solomon,
fugărit de nişte mişei, a sărit cu calul de pe o piatră pe alta. Astea din marginile
pozei, stânga şi dreapta.
379
Aşa, da. Oraş de munte, natura la acces direct din staţia de autobuz.
Are.
Cu, desigur, nuntaşii de rigoare aşteptând mireasa.
380
La care domnişoarele de onoare, toate foarte arătoase, vorbeau în italiană cu
accent românesc, de să pufnesc în râs necontrolat, nu alta.
381
Noi ne-am văzut amuzaţi de drum şi-am ajuns pe nesimţite la poarta Schei,
382
cu vedere spre “oraşul vechi”.
383
384
385
Piaţa Sfatului nu mai are nevoie de prezentare, doar de menţionat că cupola din
stânga e scena pentru Cerbul de Aur, care tocmai se construia. Scena.
386
387
Doar' nu în fiecare zi dai peste cea mai îngustă stradă din România.
388
389
am ajuns la, măre, arena liceului sportiv – o bază de nota zece, unde s-ar putea
ţine concerte mai multe decât se ţin, zice N., că se pretează.
390
391
Le-am dat ocol, pentru a ne plimba pe latura cealaltă a oraşului, pe după zidul
exterior renovat, cu câteva turnuri de apărare cu tot.
392
393
şi... gata.
...
394
Deci, da. Braşov, un oraş în care îţi vine să trăieşti. Când îi vor termina şi
aeroportul, chiar că va fi un fel de Cracovia României. Mi-a mai venit inima la
loc. Haideţi, străinilor, că aveţi ce vedea.
395
6. Pro Etnica
Festivalul “Pro Etnica” pe care l-am nimerit la Sighişoara e o treabă faină. Vin
trupe artistice reprezentând puzderie de minorităţi din România şi se produc pe
o scenă în Piaţa Cetăţii cu cântece, dansuri şi ce le mai vine. Nu e atât de multă
lume cum am înţeles că a fost la festivalul medieval, ceea ce face însă
atmosfera mai “aerisită” şi foarte relaxată. Turişti sunt destul de mulţi în
perioada asta, şi împreună cu localnicii curioşi fac de o clientelă semnificativă
pentru cei câţiva comercianţi ambulanţi
396
Unde cântau nişte macedoneni, foarte frumos. Până să ajung acolo să-i filmez,
au terminat însă, şi a început altceva. Altceva care îmi suna foarte cunoscut.
http://www.youtube.com/watch?v=cAg_3_PjtG0 .
Exemplu clar pentru cât de mult contează atitudinea. Pozitivă. Cu vocile oscilând
la graniţa stilului “karaoke”, oamenii au compensat prin atitudine pozitivă,
încercarea de a face ceva frumos, şi, mai ales, curajul de a urca singurei pe
scena aia. Au primit respect şi aplauze călduroase din partea asistenţei.
397
398
Mi-a plăcut la Pro Etnica. Unitatea în diversitate e cel mai uşor de găsit în artă şi
– distracţie.
399
7. Bucureşti
Am stat doar o zi, practic, în Bucureşti, aşa că timp de pozat oraşul n-am avut.
Dar, dacă tot am trecut pe lângă Ateneu,
400
De la Ateneu la Calea Victoriei snt doi paşi, dar spre deosebire de alte dăţi n-am
pozat palatu', ci Calea Victoriei, cu Hotel Bucureşti renovat, văd.
M-am întâlnit apoi cu I. & A. pe lângă Cişmigiu, şi, auzind zgomotul, am zis hai
să mergem să vedem. Ce? Unde? Păi, în primul rând să trecem Dâmboviţa,
scăldată în caniculă,
401
Curse de maşini!! Azi e cursa de Formula 3000 (sau formula 3? sau e tot aia?),
nici nu mi-am dat seama până n-am auzit zgomotul. Hai să vedem măcar ce-i
prin jur, că bănuiesc că fără bilet nu putem intra.
Ajungem la intrarea în parcul Izvor, întrebăm badigarzii de unde se iau bilete, ei
ne zic “încolo, departe”, dăm să mergem încolo, când ne strigă cineva: “N-aveţi
bilet?”
Instinctiv, mă gândeam că e un şmenar, vrea să ne prostească cu bilete la
negru, aşa că am fost destul de precaut în abordare. Omul vine spre noi, zice -
“uite, ăsta e întreg – ţineţi aici” (văzând că ne codim, ne îndeasă biletul în
mână), “iar astea, deşi rupte, sunt valide pentru intrare. Vizionare plăcută.”
Şi dă să plece.
“Ăăă... mulţumim frumos!!”
Dat fiind însă că tocmai ne văzuse badigardul fără bilete, ne codeam să intrăm.
Ne vede, întreabă ce-i baiu, îi spunem. Zice, “haideţi aici”. Merge cu noi la
intrare, zice, “uite, astea sunt biletele lor”, şi ne face vânt înăuntru.
Omul m-a dat pe spate. Nu numai că ne-a dat biletele – apoi m-am prins, el cu
partenera pleca, nu mai avea nevoie - dar a şi insistat şi ne-a ajutat să intrăm.
Jos pălăria, şi mulţumiri şi pe această cale! Scuze că v-am crezut bişniţar... asta
a propos de discuţia anterioară despre prejudecăţi... descopăr că sunt plin de
prejudecăţi. Shit.
Intrăm, dar, în zgomot infernal de motoare, şi atunci îmi dau seama de unde
fascinaţia asta pentru curse de maşini pe care o au mulţi – e o baie de senzaţii,
vizuale şi auditive, cu efect de injecţie de adrenalină. Maşinile alea urlă ATÂT DE
TARE şi trec ATÂT DE REPEDE, că te cuprinde un fel ciudat de exaltare.
Am trecut chiar peste podul de peste pistă, şi am prins rapid în poză maşinile
ăştia
402
Din păcate, n-am putut sta acolo (mă rog, nici n-am fi rezistat în zgomotul
infernal), şi am coborât pe partea cealaltă, mergând spre tribună. Pe drum, la o
porţiune unde gardul era destul de jos, am făcut o poză peste el, unei maşini
care se oprise, probabil ceva defecţiune
403
noi am ajuns la tribuna Silver, care era fix dâmbul din faţa Casei Poporului. Spre
surprinderea mea, nu era arhiplin,
Foarte bine. Oraşul e chiar “valabil” în aceste condiţii. Am privit aşadar chiar
finalul cursei de maşini – nici nu ştiu ce maşini erau astea, micheteau oricum:
http://www.youtube.com/watch?v=csdleE46eIw , apoi a urmat cursa de
formula 3, al cărei start e aici: http://www.youtube.com/watch?v=dFaoUnowIIM
, şi secvenţe din desfăşurare aici:
http://www.youtube.com/watch?v=5j5gmznoCe8.
404
Cam aşa au şi făcut :)
Cel mai haios era la curbe – dădeau să se răstoarne, unul chiar s-a ridicat pe 2
roţi, dar apoi s-a lovit de parapet şi s-a redresat.
Una peste alta, o încheiere hazlie.
Concluzia mea – cursele de maşini au un farmec pe care nu-l poţi intui privind la
televizor (şocant, nu? Am zis asta despre aproape toate kestiile, care este), şi,
mai ales, NU SUNT JOACĂ DE COPII. La ce viteze au maşinile alea, te ia
ameţeala doar privind. Din nou, televizorul e departe de a da adevăratul tablou
a ce se petrece de fapt “pe pistă”.
un simulator de Formula 1,
405
406
407
aud că au fost “luate” de Ilie Dumitrescu & wife, şi locul îmi place
cum arată.
408
Ar mai fi utile anumite retuşuri, dar cred că se pot obţine efecte importante cu
mai puţin efort decât pare la prima vedere. Cât de greu o fi să renovezi mica,
totuşi, zonă “veche”?
Hai să fim serioşi. Dacă ăia la Varşovia, Cracovia, Tallinn, Riga, Vilnius au putut,
ca să nu mai zic de Praga sau Budapesta, mi-e o ciudă pe ăştia că n-au fost în
stare să renoveze puţinul pe care-l avem, care însă poate fi atât de important în
economia unei vizite a unui străin în Bucureşti! Nu trebuie să ai castelul Wawel
ca să te simţi bine – ajung nişte străduţe cochete, cu case vechi şi biserici
spectaculoase după colţ. Să fie curat, “safe”, cu terase, magazine, şi aranjat cu
un pic de gust, atâta tot.
410