Cuiva, cândva…

1
 CUPRINS
CUPRINS ......................................................................................................................................... 2
Paralel .............................................................................................................................................. 4
Ziua în care i-a spus: adio! .............................................................................................................. 5
Odată ne-am iubit! ........................................................................................................................ 11
Nu vreau să te pierd....................................................................................................................... 13
Așa a fost... ..................................................................................................................................... 15
Păpușa............................................................................................................................................ 19
După local, trec pe la tine! ............................................................................................................. 21
Biletele ........................................................................................................................................... 23
Tu ai tot ce își dorești .................................................................................................................... 25
Vara a doua ................................................................................................................................... 26
Bună dimineața! Te iubesc eu pe tine... ........................................................................................ 29
Vacanța mesajelor ......................................................................................................................... 33
Așa a fost să fie... ........................................................................................................................... 34
Respectul ........................................................................................................................................ 36
Nu Luan, Luana! ........................................................................................................................... 38
O femeie care mă iubește foarte mult ........................................................................................... 41
Nu sunt pregătit ............................................................................................................................. 42
A furat ceva? ................................................................................................................................. 44
Căruțe colorate .............................................................................................................................. 46
Banii ............................................................................................................................................... 47
De Crăciun ..................................................................................................................................... 50
Andru e foarte trist ........................................................................................................................ 51
Viziunile ......................................................................................................................................... 52
Întoarcerea .................................................................................................................................... 54
Scaunul și floarea .......................................................................................................................... 55
București ........................................................................................................................................ 56
Momentul de turn .......................................................................................................................... 57
Vineri ............................................................................................................................................. 58
Prea târziu ..................................................................................................................................... 60
Noi ar fi trebuit să fim împreună .................................................................................................. 61
Andru a început iar să se ofere! .................................................................................................... 62
Octombie. Caricatura .................................................................................................................... 64
O creață blondă, cu un copil de crescut... ..................................................................................... 66

2
Ce îți mai face prietena? ................................................................................................................ 67
Fordurile antemergătoare ............................................................................................................. 69
Te-a urât pentru că te-a iubit! ....................................................................................................... 70
Hibris și Nemesis ........................................................................................................................... 74
Nimeni să nu judece! ..................................................................................................................... 78

3
 Paralel
Oriunde...
...La dreapta, la stânga, în față, în spate, deasupra, dedesubt, acolo, în Paralel,
unde timpul își pierde puterea, cândva:
‒Și cu asta, dragul meu, ți-am arătat toate posibilitățile!... A venit momentul să
pleci! Acum!... Decizia Mea e luată!
În cartea vieții, calea lui tocmai fusese deschisă, iar pana albă și subțire s-a așezat
lin pe fila de lumină de pe masă, pregătită să scrie o poveste lungă! Ceea ce va fi să se
întâmple, s-a întâmplat deja. Jos, sufletul lui nu își va mai aminti nimic...
‒Nu va fi atât de simplu, suflete!..., răsună vocea Marelui Judecător. Nu o vei
găsi așa cum o știi!...
‒Dar cum?... Întrebarea abia se auzi...
‒Vei vedea!
‒Eu voi fi așa cum mă știe???...
‒Nu!... Dar te va recunoaște!... Dacă va fi altfel, voi afla!...
Ciocanul Marelui Judecător a lovit masa puternic și sec.
‒Aici ai permisul de liberă trecere!...
Apoi Judecătorul a suflat asupra sufletului cu toată puterea...
Un ecou prelung, spart în argintul înalt al oglinzilor în zeci de bucăți, i-a îngustat
rapid vederea, până când sufletul nu a mai distins nimic. Aluneca prin tuneluri de
noapte, adânc, tot mai adânc, atras de o tăcere de ceasornic...
Și, deodată, lumină... Lumina zilei...

4
 Ziua în care i-a spus: adio!
În ziua în care a înțeles că nu mai este cale de întoarcere, că rătăcirea este
definitivă, a început să scrie!...
Dezamăgirea și furia o stăpâniseră în ultimele șapte luni de zile!...
Și ura... Ura împotriva lui… Ura incompatibilă cu iertarea!...
Nu merita să fie iertat, indiferent de circumstanțe, de motivații, de nimic!
În tot acest timp, Luana a căutat să se vindece, mergând pe căi bătătorite! A luptat
enorm cu sine. Unele dintre căile ei i-au folosit, dar într-o foarte mică măsură, și pentru
scurt timp!...
Și atunci, înțelegând că doar în puterea ei stă vindecarea, s-a întors la sine! S-a
chemat, pe nume, acasă!... Luana... Se pierduse în noianul întrebărilor, care, invariabil,
se reduceau la de ce?. Un de ce?, năștea alt de ce?, într-un joc fără sfârșit.
La un moment dat, labirintul acesta al întrebărilor înlănțuite a copleșit-o! Aerul
i-a devenit vital! Avea nevoie de aer pentru a nu se sufoca în interiorul ființei ei, în
lumea ei imaginară, știută și înțeleasă doar de ea! Și-a dat seama, într-un final, că este
doar ea cu ea! Și că poate oricând sări gardul la lumină, liniște și, mai ales, la aer!...
În cele șapte luni de zile, trecute de la abandonarea ei, dezorientată, s-a destăinuit
câtorva persoane apropiate! Fiecare a ascultat-o și a vorbit cu ea, din compasiune! Se
încărca din aceste conversații, pentru perioade scurte!... Și, un timp, i-a fost bine așa!...
Într-o zi, revenită acasă după o zi obișnuită de muncă la facultate, i s-a adresat,
așa cum făcea continuu în mintea ei, dar, acum a spus cu voce tare: M-am săturat să te
strig pe nume!... Așteptarea lui devenise mai mare decât putea ea duce! Îi depășise
lumea interioară! Se ridica peste capul ei, tristă, neputincioasă, dar sonoră,
materializată! ”Andru, chiar nu mă auzi? M-am săturat să te strig pe nume!...”
El însă nu avea cum să o audă!...
Odată cu trecerea lunilor, așteptarea devenise prea mare, prea singură și tristă!
Cum să o îmbuneze, să îi dea un loc de odihnă?... Doar era așteptarea ei, crescută și
hrănită de ea, adunată din toate așteptările din zilele lor împreună! Cam șapte sute de
zile, să fi fost? Cu siguranța, da! Așa a crescut așteptarea ei! A trecut prin mai multe
vârste: copilărie, tinerețe pură, și... apoi nu a mai evoluat! A stagnat din drumul prin
vârste, dar s-a lățit, s-a înălțat, până când, neputincioasă și imobilă, a început să se agite,
să se umfle, să devină diformă, și să îl strige pe nume!...
Cum să își îmbuneze așteptarea aceasta care stătea lângă ea, o însoțea
permanent? Ce aștepta așteptarea? „Dacă pe mine mă așteaptă? Oare ar fi posibil?
Dar, nu sunt continuu alături de ea? Nu este ea parte din mine? Nu este obsesia mea
permanentă, intrată în ființa mea, în mintea, gândurile, inima, sufletul, sângele meu?...
Pe mine mă vrea?...”
„Hei, Luana, ești așteptată!... Luana, întoarce-te acasă!”.
Așa, chemându-se pe sine însăși, a reușit să îi dea așteptării un răgaz, și s-a simțit
puțin mai în siguranță. A fost primul pas spre eliberarea ei! Nu l-a perceput ca pe o
victorie a conștientizării situației în sine! Calea spre lumină abia se întrezărea...
Îl părăsea pe Andru cu greu, cu regret!...
Părăsirea are cel puțin două niveluri: cel fizic - concret, dureros, și cel mental.
Aceeași părăsire… Părăsirea la nivel fizic poate fi recuperată, dar cea de la nivel mental

5
este fără întoarcere. De aici regretul!... Acum îl lăsa cu adevărat!... Cu neiertare!... Din
voință... Pentru a putea trăi... Pentru ea...
Într-o iubire trădată, iertarea nu are ce căuta!...
Într-o iubire trădată brutal, cu motivații josnice, cu veniri și reveniri, cu apropieri
și îndepărtări repetate și neasumate, iertarea nu este permisă!...
Într-o iubire abandonată pur și simplu, într-o oarecare dimineață de vineri, cu
zâmbetul pe buze, iertarea este interzisă!...
Unii ar putea spune că Luana exagerează! Oamenii fac greșeli și trebuie înțeleși
și iertați! Dacă nu ierți, îți faci singur rău și ai doar de suferit! Chiar așa?... Atunci, cei
care cred în asta sunt fericiți! Totuși, ea nu se număra printre ei!
Nu va uita și nu va ierta niciodată! Poate pentru că el i-a mutilat sufletul!...
La început s-a jucat cu sufletul ei! L-a încurajat în copilăroșenia lui! Și sufletul
ei l-a crezut, privindu-i ochii negri și blânzi! Ochii aceia au rămas continuu în mintea
ei!
În fiecare dimineață când urcau în mașină, se întorcea spre el și, veselă, îl saluta:
‒Bună dimineața! Te iubesc eu pe tine!
El îi zâmbea galeș. Își dădea capul pe spate, o privea fix, iar plescăitul scurt al
buzelor îi trăda liniștea și mulțumirea. Se obișnuiseră cu asta. Andru aștepta salutul ei
zilnic. În orice variantă: spus, scris sau direct, între patru ochi. Dacă nu îl auzea, era un
semn că Luana are ceva pe suflet.
Într-o dimineață însă, ceva a făcut-o să se înfioare:
‒Pui suflet într-o relație?
De ce a întrebat-o asta? Ochii lui!... Aveau ceva viclean...
‒Da...
Și a continuat luni de zile să îl salute așa, iar el îi răspundea: Și eu te iubesc!...
Spre sfârșit, când cele șapte sute de zile erau pe cale de a trece, în aceeași mașină,
Andru i-a reproșat că nu îl iubește, că acestea sunt doar vorbe, dar că nu simte că ea ar
avea sentimente adevărate. Dacă ar fi avut, ar fi fost alături de el în orice situație. Aici
însă, el confunda prietenia bazată pe înțelegerea celuilalt, cu iubirea romantică, unde
există sentimente calde, atașament și aștepări... Unde fiecare trebuie să aibe limite și să
nu îl supună pe celălalt la încercări care i-ar putea răni sufletul. Ori, el nu dorea și nu
era dispus să plătească nici un tribut, nici un preț! Ca și când ea ar fi fost un bun personal,
aflat în posesia lui pe viață! Tot timpul de găsit acolo, la locul ei, în casa ei, deschisă
continuu, primitoare, pregătită pentru confortul și liniștea lui.
Sufletul Luanei a început să îi curgă prin ochi!...
‒Tu nu știi să faci altceva decât să plângi! Ești instabilă emoțional! Eu am nevoie
de o femeie puternică! Fericirea ți-o găsești în tine, nu trebuie să o aștepți de la alții!...
Tăcută, rănită, incapabilă să dea o replică, a gândit: cine mi-a luat puterea? Nu
cumva tu? Și ochii au continuat să se reverse! Nu îl mai recunoștea!
Îl așezase sus de tot, pe un piedestal! Îl iubea, așa cum înțelegea ea acest
sentiment!...
Sigur, în lumea mare sunt nenumărați experți în sentimente: psihologi, specialiști
în dezvoltare personală, oameni înțelepți... Nenumărați! A studiat tot ce i-a căzut sub
ochi. Și a concluzionat că viața ei este formată din experiențele și situațiile pe care le-a
trăit, și care nu se leagă de discursurile, predicile, sfaturile, exemplele specialiștilor în

6
natura umană! Pentru că natura umană este de necuprins! De la cel mai simplu
ingredient înlocuit, în creuzet se formează altceva!...
...În Paralel, pe foaia de lumină, se scria un text nou...

7
 Odată, am fost împreună!
Odată, am fost împreună!...
Odată, am fost împreună?...
Dar dacă am mai fost și altădată?... Altădată…, altundeva...
Trenul spre Viena și o zi super însorită de septembrie! Toamna veselă contribuia
din plin la buna dispoziție a Luanei! Mergea la un concert organizat de University of
Music and Performing Arts din Viena. Iubea orașul, iubea muzica. Abia trecuse de Cluj,
când telefonul începu să-i vibreze. Un necunoscut îi scria Luanei pe messenger! Un
flirt?!... Drumul era lung, așa că s-a hotărât să îi răspundă acelui necunoscut! Dar, nu!...
Nu era un simplu necunoscut! Pe acest tânăr îl mai văzuse la două-trei evenimente
culturale. Da!... El era! S-a emoționat!... Nu știa despre el decât că este violonist. Însă,
atunci când l-a văzut prima dată, s-a petrecut ceva straniu: ochii i s-au lipit de chipul
lui. În acel moment, avusese un sentiment aparte. De unde îl cunoștea? Îl știa parcă
dintotdeauna... Nu i se mai întâmplase niciodată în viață să simtă că, pur și simplu,
recunoaște o persoană de la prima vedere!
În câteva zile ajunseseră să comunice zilnic, trimițându-și sute de mesaje.
Locuiau în orașe vecine, la cam 30 de kilometri unul de altul. În copilărie, fiecare dintre
ei studiase vioara. Ea doar patru ani, pentru ca apoi, în timp, să se dedice unei cariere
universitare în teorie muzicală. Din ceea ce i-a povestit el, Luana a înțeles că Andru
absolvise Conservatorul din București, secția vioară. I-a vorbit despre spectacolul unde
l-a văzut cântând prima dată, dar și despre ceea ce a simțit ea atunci…
‒De ce nu mi-ai spus nimic?
O întrebare care a luat-o prin surprindere, și la care ea a răspuns simplu:
‒Nu am avut cum!
După o lună, au hotărât să iasă în oraș, la o cafea. Două zile la rând și-au băut
cafeaua împreună, apoi s-au plimbat ore întregi cu mașina prin oraș. Povesteau… El
avea momente când o săruta fără veste, chiar și în public. Un gest foarte imatur și
copilăresc, după părerea ei! Dar plăcut!
Într-o noapte, la mijlocul lunii decembrie, se pusese pe ninsoare. Andru îi
propusese să vadă împreună decorurile luminoase de Crăciun din centrul orașului în
care locuia el. Luana a acceptat imediat. După o plimbare scurtă, s-au așezat pe o bancă,
unul lângă altul. Deși el îi spusese să se îmbrace gros, Luana nu simțea frigul. Era
fericită!... Au stat de vorbă mult timp. El i-a povestit o grămadă de lucruri, iar ea îl
asculta și râdea. Ar fi stat la povești până dimineață.
‒Să vezi cum iubește un om ca mine!...
Chiar așa!? De ce i-a spus asta? Era atât de entuziasmată. Au râs, în continuare,
și au povestit. Erau atâtea lucruri de împărtășit... Ca la o regăsire... În mintea ei,
poveștile lui păreau niște deja-vu-uri. Poate pentru că îi vorbea despre întâmplări trăite
de el în studenție... Despre facultate, despre localul unde cântase în capitală, despre
iubirile lui...
În primul an, locuise la un cămin departe de facultate. Neavând tentații, Andru
s-a dedicat studiului. Un an a trăit așa, retras, între cămin și facultate. Avea și o prietenă,
pe care o iubea. Însă, din motive destul de confuze, fata l-a părăsit, la sfârșitul anului
doi. Asta i-a adus o depresie puternică. Nu mai studia. Se apucase de băutură și de
aventuri cu femei.

8
 A ajuns să cânte într-un local, în centrul capitalei. Acolo, așa cum spunea el, a
dat de gustul banilor. Puțini, la început, dar foarte bineveniți pentru un student. Lumea
i s-a deschis. A trecut prin multe situații în acel local. A deprins lecții furate din școala
vieții.
Cu voința, a renunțat la băutură și a revenit la studii. Mai slab, mai șovăielnic,
mai nesigur cu mânuirea instrumentului.
‒Ai terminat facultatea?
‒Sigur? De ce mă întrebi? Am terminat-o!
‒Slavă Domnului!
Luana l-a crezut. Cei doi aveau multe în comun, sau așa părea! Într-o seară,
Andru a venit la ea direct de la localul unde cânta, și și-a adus viorile: Zeta, vioara
electrică, și vioara rece. Luana a scos din toc vioara ei. Au cântat, pe rând, și unul și
altul. Ea mai timid. Nu mai exersase de ani de zile și era stângace rău. Și puțin
intimidată. El atingea cu atâta finețe coardele cu arcușul, iar sunetul era cristalin, legat,
armonios... Cânta la vioară cu un vibrato aparte, venit din inimă, ca un țigan!...
Atâte lucruri i-a mărturisit în acele zile despre viața lui, dar... nu i-a spus un
cuvânt că el era, chiar și atunci, într-o relație... omisese cu bunăștiință... Confesiunile
lui dovedeau că avea încredere totală în ea, dar și că avea nevoie de cineva în fața căruia
să își deschidă sufletul! Avea nevoie să comunice deschis cu cineva.
Nu i-a trecut atunci Luanei prin minte că, doi ani mai târziu, același el...
‒Poate sunt egoist, dar nu mai simt nimic pentru tine! Nu mai simt! În viață m-
am gândit destul la alții! Vreau să mă gândesc și la mine! Îmi caut pe cineva, și îmi voi
căuta până voi găsi! Nu vreau să te văd!...
Unde era acum înțelegerea din partea lui?...
În acel moment, pentru Luana noaptea a devenit zi! Mintea ei s-a speriat!
Urechile erau vinovate! Ele mințeau!
‒Vreau să te mai văd o dată, Andru!... Acum!... Iau o mașină și vin la tine!
‒Nu ai ce căuta! Să nu bați drumul degeaba! Nu te primesc!
Nu? gândi Luana. Nu mă primești? Nu am voie? Dar tu ai avut voie să mă vezi
de fiecare dată când ai dorit!... Ne petreceam nopțile împreună, mâncam împreună, ai
avut acces liber și când ai fost bine, și când aveai ceva pe suflet. Eu eram acolo,
continuu... Spuneai că îți sunt dragă, și te uitai în ochii mei. Ai avut cheile de la
apartamentul meu!... Iar acum nu am voie?... Nu mă primești?!...
Nu avea voie să vină în casa lui? Și o anunța așa, pur și simplu? Luana i-ar fi
spus atunci, când noaptea s-a făcut cea mai neagră zi pentru ea:
‒Mai ții minte când mi-ai spus: ia-mă de bărbat? Sau atunci când mi-ai cerut să
îți dau voie să te las să mă ceri de nevastă?... Eu țin minte atingerea caldă a buzelor
tale, afectoasă, trădând o speranță... Mai ții minte că, la începuturile relației noastre ți-
am spus că aș croi un buzunar în care să te țin, să fii iubit și în siguranță?
‒Dar ce, noi am avut o relație?
‒Nu, dragul meu! Noi
ne-am petrecut sute de ore împreună, ne-am susținut unul pe altul, am mâncat
împreună la aceeași masă, am vizionat filme sau am stat la povești până spre miezurile
nopților, am făcut anumite planuri împreună, ai stat cu capul în poala mea, cuibărit ca
un copil, ne-am iubit!... Aceasta nu este o relație?

9
 Unii ar spune că nu! O relație autentică implică responsabilități, iar ei, posibil,
nu și le-am asumat!
Luana nu crede în asta! Considera just ca responsabilitățile să se poarte de către
fiecare în parte, și se distribuie în funcție de situație. Iubirea nu înseamnă
responsabilități împărtășite! Ar fi prea simplu și nu s-ar mai numi iubire! Ea este mult
mai mult și diferit: este sursa energiei fiecăruia, cel mai subtil și concret pion ai
motivației personale, leagănul perpetuu al renașterii cotidiene! Ciubul este locul magiei,
unde evident se petrec și lucruri banale, de rutină, dar este, în primul rând, un sanctuar
luminat de două suflete. Așa se descrie iubirea: două suflete și o singură lumină...
‒Andru, nu am reușit să croiesc buzunarul în care să te țin!...

10
 Odată ne-am iubit!
‒Câtă dreptate ai, Luana!... Erau cuvintele lui...
În vara aceea, prima lor vară împreună, nu s-au mai văzut atât de des! În fiecare
zi însă, fără excepție, vorbeau pe messenger! Își declarau unul altuia sentimentele, și…
așteptau toamna! Luana luase vacanță. Când în oraș, când în deplasări estivale,
avuseseră timp doar câteva zile, să stea împreună! Nu era foarte sigură că este bine ce
se întâmplă? Ceva nu se lega!...
De ce nu se mai vedeau ceva mai des? El a motivat, sec și credibil, că era prins
în cântările lui de week-end, la restaurant sau la nunți. Îi spunea că este obosit, foarte
obosit, că are nevoie de timp pentru a se odihni, că toate verile lui sunt foarte
aglomerate! Se plângea că ritmul acesta îi afectase sănătatea! Îl durea fierea și obosea
rău… Dar comunicau zilnic! Pentru el era suficient!...
Pe la mijlocul lunii august, Luana a înțeles de ce lucrurile se schimbaseră! Știa
despre legătura lui cu o tânără! O relație de peste trei ani! Menținută, iată, și în prezent…
‒Ce ai văzut, Luana pe facebook? O poză!? Numai pentru atât te-ai supărat?...
Julia a vrut să posteze o poză cu noi doi! Eu nu am avut ce să fac! Nu eu am postat!
‒Mai ești cu ea?
‒Ne mai vedem! Foarte rar… Nu pot să o las așa! Dar, de când a început vara, a
stat mai mult la țară, la părinții ei! Eu când să mă văd cu ea? Știi că sunt foarte ocupat!
Dădea dovadă de milă, de sinceritate… sau mințea? Urechile ei erau vinovate! Îi
picurau ace ascuțite în creier! S-a hotărât să se revolte! Trecuseră câteva luni… El îi
povestise, în mare, despre Julia! Fusese dragoste la prima vedere! Asumată de amândoi,
în mod egal!
Atunci când Luana a aflat de Julia, la doar o lună de la începutul relației lor, l-a
chemat, iar el a venit imediat.
‒Cine este? Dorea să afle adevărul și să ia o decizie.
‒Nu are importanță! Am fost împreună!
‒Și mai sunteți?
‒Mda… dar ea nu este din oraș! Ne mai vedem, rar, la două-trei luni! Acum este
la facultate! Stai liniștită! Nu e nicio problemă! Eu pe tine te iubesc!
‒Ce ai de gând cu ea?
‒Nu știu… nu îmi fac planuri.
După ce a primit aceste lămuriri, Luana l-a lăsat să plece! L-a crezut! Bine că a
aflat acum, la început! Va mai avea răbdare cu el!
De Anul Nou, și-au urat cele bune, tot pe messenger! În noaptea aceea el cânta
la local… A doua zi, Julia a postat o poză nouă cu ei doi! Petrecuseră Anul Nou
împreună. Noua poză a venit cu insomnie pentru Luana! A stat trează până dimineață!
L-a blocat pe facebook! Era dovedit că Julia era în viața lui!...
Câteva zile mai târziu, Andru a căutat-o! Avusese de gând să o sune mai
devreme! Din punctul lui de vedere, ea, Luana, era cea care înțelesese greșit!... Julia l-
a însoțit doar pentru că lumea îi știa împreună. Erau totuși iubiți de trei ani, nu de trei
luni! Nu a apucat să o pregătească pentru o eventuală despărțire! A venit de la facultate
în vacanță, cu planul deja făcut! Și cum s-ar fi putut duce el la restaurant singur? Toți
colegii lui veneau însoțiți! Să râdă lumea de el? E vorba de el, de imaginea lui!... Andru
ținea enorm la imaginea lui! Era omul salvării aparențelor cu orice preț.

11
 În mintea Luanei, firele începeau să se lege în țesături perfide!... Cu gura lui îi
spusese că ar fi bine ca relația lor să rămână secretă! Ochii răi, gura lumii… Dar și că
el va lupta pentru relația lor, și..., ar fi bine ca și ea să lupte!
Luptă!?... Luptă pentru ce? Pentru relație? Pentru relația lor? De ce?
‒Așa e viața, Luana! Nu toate sunt bune și frumoase! Tu crezi că toată lumea
este ca tine! Că lucrurile se fac cu vorbă bună! Dar nu este deloc așa... Oamenii nu sunt
buni unii cu alții. În viață nu facem întotdeauna ce vrem! Facem ce trebuie!
Da, posibil!... Dar Luana nu era de acord! Viața nu trebuie luată ca o luptă! Sau
da!... Ca o luptă pentru mai bine, dar nu cu oamenii!... Nu cu oamenii dragi!...
‒Cu oricine!
La cuvintele Ramonei, Luana a râs, deși Ramona i le spusese pe un ton grav…
Cele două se cunoșteau de mulți ani! Erau colege de serviciu și, de puțin timp,
deveniseră mai apropiate. Ramona îi spusese multe lucruri despre oameni, despre relații,
despre legături… Era mai trecută prin viață, iar Luanei îi făceau bine nopțile petrecute
împreună.
‒Nu pot trăi singură, Ramona!
‒De ce? Nu există nu pot! Există doar nu vreau! Eu nu am nicio problemă! În
casa mea nu am nevoie de nimeni! Ramona fusese căsătorită douăzeci și patru de ani,
iar bărbatul îi murise recent! A luat situația ca atare. Nu știu ce era cu adevărat în sufletul
ei, dar Luanei i-a vorbit, la un moment dat, despre gazele nobile: în natură, substanțele
se creează din molecule diferite, care caută să se stabilizeze! Astfel, se lipesc unele de
altele și se formează apa, fierul, cam tot… Însă, contrar acestei reguli, în natură există
și gaze nobile sau inerte! Ele nu suferă de singurătate și nu au nevoie de alte molecule
pentru a se stabiliza!...
Cum poate fi ceva și nobil, și inert! Frumusețe, distincție, generozitate,
exemplaritate, și împietrire, nemișcare, răceală…
Ar fi putut ea, Luana, să fie asemenea unui gaz nobil? Să își reprime
sentimentele, așteptările. Considera că, dacă prin absurd ar fi putut să facă asta, s-ar fi
depersonalizat și ar fi trăit la întâmplare.

12
 Nu vreau să te pierd...
‒Să știi că eu am bănuit, Andru!... De astă primăvară, de când ți-am spus că ar fi
fost o idee bună să iei și tu câteva ore de instrument la liceu. Ca profesor... Atunci te-ai
debarasat repede de subiect!...
Așezat la masă, prin fumul țigării tocmai aprinse, îi făcuse Luanei, la un an de
când erau împreună, o mare confesiune!... El nu terminase facultatea!
‒Nici colegii mei de la formație nu știu asta!
‒Deci colegii te știu licențiat!
‒Da!
Eșecul îl marcase, cum nici nu își imaginase. Încă își dorea să fi avut o altă cale.
La cinci ani luase primul contact cu vioara. Părinții l-au susținut permanent. L-au înscris
la un liceu de muzică. Studiul i-a devenit obișnuință. Parcursul lui artistic i-a creat
satisfacții mari, dar și momente de criză. La vârsta de unsprezece ani, își amintea că,
într-un moment de furie, a rupt arcușul de spătarul unui scaun. Deși avea o fire boemă,
era temperamental. Când se enerva era capabil de reacții necontrolate.
Fusese acceptat la Conservator printre primii: al treilea pe listă. În anul patru
însă, a decis să se întoarcă acasă, fără să își dea ultimele examene. A rupt repede
contactul cu mediul universitar. S-a lipit de o formație de muzicanți din oraș, și-a
dedicat timpul relației cu Julia, cântărilor, din care câștiga bani, și părinților lui, pe care
pretindea că trebuie să îi sprijine în problemele pe care le aveau. De ceva timp aceștia
se hotărâseră să vândă afacerea de care nu se mai puteau ocupa, iar Andru era implicat
total.
Într-o după-amiază, sprijiniți de tăblia patului, Luana și Andru urmăriseră un
concert transmis de la Viena...
‒Ce viață frumoasă au instrumentiștii aștia... Și, cu un oftat scurt, a continuat, ca
pentru el: de două lucruri mi-a fost frică în viață: de lăutărie și de profesorat!...
Visa... Se vedea și el pe o scenă de concert! Fusese și el odată, în studenție, un
tânăr cu speranțe...
‒De ce nu mi-ai spus până acum că nu ai terminat facultatea?
‒Nu vreau să te pierd! M-am gândit că mă vei lăsa. Orgolioasă cum ești… Eu nu
te voi lăsa toată viața mea, indiferent de situație.
‒Cum să mă pierzi? Pentru asta? Câți ani de facultate ai făcut?
‒Toți...
‒Doar licența o mai ai?
‒Mai am o restanță!
‒Păi, interesează-te la facultate! Și vedem ce facem! Cum ai răman cu restanța
asta?
‒Mi-a fost frică de examen! Trebuia să îl dau cu un profesor foarte exigent, din
Germania...
‒Deci tu nu ai dat examenul!?...
‒Nu! Atunci eram și cu orchestra națională... În loc să mă duc la examen, cântam
cu ei...
‒Cum te-au primit ai tăi acasă?
‒M-au primit!

13
 L-au primit cu speranța perpetuă că se va întoarce la studii. Investiseră în el tot
ce se putea: bani pentru pregătirea lui, sprijin când, prea ușor și iresponsabil, avea
derapaje emoționale duse uneori la extrem... Într-un an făcuse o criză din dragoste. Atât
de mult îi crescuse tensiunea, încât medicii de pe Ambulanță consideraseră, la un
moment dat, că îl vor pierde. Se enerva ușor și cu violență. În acele momente putea rupe
în mână un creion... Poveste cu o plăcere suspectă despre aceste episoade triste! Îi plăcea
să se vadă în postura de om aflat la limita extremă, între viață și moarte.
‒Aș vrea să mor, ca să văd cine vine la mormântul meu!...
Colaborarea cu orchestra națională s-a oprit, pentru că acolo cântau ori studenți,
ori absolvenți, iar el își pierduse ambele statute. Îi spusese Luanei că a suferit atunci
când a predat costumul de scenă...

14
 Așa a fost...
Vara Juliei era pe sfârșite!...
În curând va pleca departe de oraș! Nu va mai fi în preajma lui, nu îl va mai
sâcâi! Luana era ceva mai rece cu el. Îi respecta opțiunea de a întreține relația cu Julia.
Dar, prin atitudinea ei, se proteja.
‒Luana, eu pe tine te iubesc! Lumea crede că sunt fericit cu ea, dar nu este
adevărat!
‒Sunt foarte supărată! Nu știu ce să zic!
‒Nu are rost să ne certăm! Vom avea destul timp să stăm împreună! Vom
recupera! Va fi bine!
Luana simțea că este suficient de sincer, dar nu i se părea corect ce face! Totuși, acest
va fi bine al lui o liniștea.
‒Rămâi cu ea, Andru! Învaț-o să fie așa cum își dorești tu! Sunteți împreună de
mult timp.
‒Eu pe tine te iubesc!...
Toamna târzie a adus cu sine o seară neagră pentru Andru! Neagră de tot! Citea
ceva pe telefon. La un moment dat s-a înroșit la față! A început să scrie ceva precipitat,
agitat, cu coatele lipite de corp, cu degetele tastând repede, cu ochii injectați! A ieșit din
cameră pentru câteva minute... A devenit foarte tăcut. S-a zbătut toată noaptea într-o
tăcere a suferinței...
A doua zi, Luana a înțeles! Julia îl părăsise!... Ștersese toate pozele cu ei doi de
pe pagina ei de facebook.
‒Ești mulțumită acum? Tu ai gonit-o!...
‒Cum poți spune asta? Cum să o gonesc?
‒Da! Cu lumânările tale... Faci tot felul de vrăji!...
Seara, Luana obișnuia să aprindă în casă lumânări. Lui Andru îi plăceau!
‒Eu nu mă pot despărți de tine! îi mărturisise într-o seară. Îmi place tot la tine!
În casa ta mă relaxez! Și, privind cu un zâmbet șugubăț spre căndeluțele aprinse: „Faci
vrăji, besmetico!...”
Atunci au râs amândoi. Erau liniștiți și binedispuși.
Acum, pentru plecarea Juliei, el dădea vina pe Luana. Și chiar credea că este ceva
făcut la mijloc. Credea cu tărie în farmece, în deochi... Se speria ușor, din orice, iar
atunci când se întâmpla asta, își scuipa repede în sân. Aceste frici și obiceiuri i se trăgeau
din familie. De câte ori pleca de la părinți, mama lui îl închina, pentru a fi protejat. Ani
de zile, în copilărie, îl luase cu ea la slujbe, la biserică. Așa memorase toate rugăciunile
și și cântările bisericești.
‒Când au aflat de Julia, au plâns și mama, și tata, să știi! Le-am ascuns cât am
putut, dar și-au dat singuri seama că ne-am despărțit!
‒Și eu mi-am dat seama ce te-a agitat! Am căutat și am găsit răspunsul! Julia a
șters toate pozele cu voi de pe pagina ei de facebook! Atâta tot!...
În zilele care au urmat, au încercat amândoi să facă ceva spre bine, pentru liniștea
și liniștirea lui.
‒Te vedeai cu Julia în viitor?
‒Da! Doream să mă însor cu ea!

15
 Luana nu l-a crezut deloc. Poate că se pusese în discuție căsătoria lor, dar el nu
părea convins că își dorește asta. Îi găsea Juliei tot felul de defecte, peste care, totuși, ar
fi trecut, doar pentru a fi și el în rândul bărbaților de seama lui. Pentru a-și vedea părinții
la nunta lui. Aceștia vânduseră recent afacerea, care le asigurase traiul ani de zile, și de
care nu se mai puteau ocupa. Banii erau împărțiți pentru tot felul de nevoi. O parte din
ei îi păstrau pentru nunta lui. Așadar, lucrurile erau avansate!
Ce faci acum Luana?...
Îl iubea, îi păsa de el! A plâns, odată cu el, uriașa lui nefericire, și a hotărât să îl
sprijine, cu condiția că, dacă Julia va reveni, ea se va retrage definitiv.
‒Nu este suficient că am ratat facultatea și tot ce am visat în copilărie? Acum m-
a lăsat și ea!
‒Du-te și caut-o, Andru!
‒Unde?
‒La facultate! Ia un buchet de flori, și du-te!
‒Nu auzi că nu vrea să mă mai vadă?
‒Dar ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns aici?
‒Nu știu! La ora două am vorbit cu ea, iar seara mi-a scris că vrea să o las în
pace!
Suferea! Cu buzele strânse, cu privirea fixă, Andru suferea!
‒Du-te după ea!
Nu a făcut nimic din ce l-a sfătuit Luana. S-a lăsat păgubaș. A preferat să treacă
peste această nefericire autovindecându-se. Ore întregi stătea singur, cu gândurile lui.
‒Ce fac cu lucrurile Juliei?
‒Are lucruri la tine?
‒Da! O să i le pun într-o cutie și i le trimit prin poștă!... Însă nu a făcut așa.
Lucrurile ei au rămas în casa părinților lui luni de zile: un storcător de fructe și două-
trei haine.
Câteva zile și nopți au dezbătut acest subiect! Îl simțea pe Andru blocat, împietrit
într-un coșmar! Dorea să îl ajute, să nu îl mai vadă suferind! I-a scris Juliei pe
messenger!
„Julia, Andru suferă foarte mult!”
„Se poate, dar nu mă mai interesează ce face el! Știe prea bine ce a făcut!”
„Nu îi mai dai nicio șansă?”
„I-am dat „n” șanse! Acum am pornit pe un drum, și nu mă mai întorc înapoi!
M-am certat cu părinții mei pentru el!... Și el?!...”
În acea noapte, Luana i-a spus lui Andru:
‒Am vorbit cu Julia!
‒Ce ai făcut, mă?
‒I-am scris!...
‒Și?...
Vei vedea ce mi-a răspuns!
‒Ok!
În seara urrmătoare Andru a citit răspunsurile Juliei. S-a așezat tăcut, cu coatele
sprijinite de masă, cu ochii în telefonul Luanei, urmărind concentrat mesajele scrise!
‒De ce i-ai spus de facultate, Luana!
‒Dar știa...

16
 ‒Ei, i-ai spus și ceea ce nu știa... De ce ai făcut asta? Acum nu mai am nicio
șansă! Reușeam eu să o conving să se întoarcă!...
Andru îi promisese Juliei că își va găsi un serviciu. Se va angaja profesor. Însă
nu i-a spus și că, fără studii superioare, nu putea încheia un contract de muncă pe
perioadă nedeterminată. Putea preda cu contract, ca necalificat, pe parcursul unui an
școlar. Julia își dăduse seama de marea lui minciună, și asta o rănise.
‒Andru, caut-o! Dacă ți-o dorești atât de mult, du-te după ea!
‒Și dacă nu vrea să vorbească cu mine?
Luanei, Julia îi făcuse o impresie bună. Era o tânără care suferise mult în relația
ei cu Andru, dar trecuse peste infidelitățile lui, peste slăbiciunile lui, peste viciile lui.
Furios că o pierde, Andru fusese deja la părinții ei. Se pare că nu erau de acord cu relația
lor, de ceva timp. Vizita lui nu rezolvase nimic! Dimpotrivă! Julia o asigurase că nu mai
avea de gând să revină asupra deciziei ei!
„De trei ani, mă minte continuu că va termina facultatea... Eu am pornit pe o cale
și nu mă mai întorc... Sunt mică și vreau să învăț!”.
Ceva o speriase parcă la el. Fuseseră un cuplu destul de unit! Într-o vara,
munciseră cot la cot, la o terasă, ca să strângă bani. Erau împreună mai tot timpul.
Locuiseră chiar și în casa părinților lui.
Atunci când a aflat de ea, Luana a luat situația ca atare. Accepta dreptul lui la
alegere. Nu dorea să îl abată de la drumul lui. Dar îi pusese în vedere că, dacă se va
împăca cu Julia, ea se va retrage. Iar dacă își va găsi o altă femeie, va proceda la fel.
‒Tu ai intervenit în relația noastră, i-a spus Luanei.
Dar nu era deloc adevărat! Luana nu știuse nimic, la început, despre Julia, iar
Andru revenise, și revenise continuu la ea, cu tot felul de argumente.
La un timp, cunoscându-l bine, Luana și-a dat seama că Andru schimbă poveștile lui de
viață după bunul său plac. După toată suferința lui după Julia, văzută cu ochii ei, trăită
alături de el, Andru a început să spună că decizia despărțirii a fost a lui. Ceea ce era
total fals!...
Ar fi trebuit ca această perfidie a minții lui să fie un avertisment pentru ea. Nu
ar fi fost primul avertisment...
‒Unde era să mă duc după Julia? Nu ai văzut că m-am îmbolnăvit de inimă?
Ceea ce iar nu era adevărat! Nu se îmbolnăvise de inimă, ci de frică și de
neputință! De data aceasta, de Anul Nou, fusese la restaurant singur, neînsoțit. Cântase
unei săli întregi de petrecăreți, cu mintea departe, la nefericirile lui.
‒Toți se sărută la miezul nopții cu cineva! Numai eu nu!
El! Numai el, nu! El, nu! Era foarte frustrat. S-a urcat în mașină și a condus fără
țintă, minute întregi, cu viteza întâi… Nu mai conta nimic. Ninsoarea, vântul… Doar
un apel telefonic l-a trezit brusc din gânduri. De sperietură s-a oprit într-un morman de
zăpadă de pe marginea drumului…
Chiar și pentru relația lui cu Luana avea două variante. Insistase atât de mult ca
Luana să îl accepte lângă ea, pentru ca trei ani mai târziu să afirme că ea a umblat după
el, dar că ar fi trebuit să fi fost conștientă de la bun început că el, la vârsta lui, era normal
să fie într-o relație! Doar era tânăr!... De ce a avut așteptări de la el? Nu și-a dat seama
niciodată că a trăit într-o iluzie, gândind că ar fi putut avea un viitor împreună?... Ea ar
fi putut să îi fie alături și să îl ajute profesional, dacă ar fi vrut!... Și ar fi avut un sens
relația lor...

17
 Treptat, Luana a înțeles: dacă asta a urmărit Andru, atunci s-a folosit de ea?
Andru a rămas trei ani în acestă relație, socotindu-și reușita la licență prin strădania ei?
Atunci chiar merita să rămână un lăutar de cârciumă!... Cu alte cuvinte, poți ști, de pildă,
să pornești o mașină, să mergi cu ea, să o parchezi..., dar, dacă nu stăpânești regulile de
circulație, nu conduci mașina... Doar miști volanul, schimbi vitezele și apeși pe pedale.
Așa și el: fără stăpânirea teoriei muzicale, nu ar fi ajuns niciodată să fie un profesionist
în arta viorii!...
‒Dacă ne despărțim, rămânem… prieteni!
‒Eu nu pot rămâne prietenă cu tine, Andru, dacă ne despărțim!... Nu vom mai ști
nimic unul de altul…
Poate își imagina că Luana glumește. Știa că este îndrăgostită, și că el are un cuib
cald și primitor în sufletul ei.
‒Mă vei ajuta să îmi scriu lucrarea de licență?...
Urechile Luanei fuseseră greu încercate! Andru o manipula cu seninătate și
convingere... Făcea un joc murdar, riscant și pervers. Care era distanța între o prietenie
și o relație stabilă între ei?
‒Dacă ai fi fost mai mică, te-aș fi luat de mult de nevastă…
Adevăratele motive pentru care el nu avea curajul de a-și asuma relația lor erau
însă altele. Multe… Unul dintre ele, și cel mai important: Luana avea o condiție socială
și profesională superioară lui.
‒Găsește-ți un bărbat potrivit pentru tine! Ce să faci cu unul ca mine! Știa că nu
merită iubirea Luanei, dar nici nu avea putința să se despartă de ea, deocamdată!
...în Paralel, s-ar fi zis: Nu o vei găsi așa cum o știi!...
‒Dacă îmi voi lua licența, poate voi gândi altfel. Pentru tine mă duc la facultate.
De câteva ori, Luana îi propusese să se căsătorească. Așa simțea că se vor liniști
amândoi. Răspunsul lui era invariabil:
‒Un act ne leagă? Lasă că e bine și așa! Dacă ne căsătorim și apoi nu vor merge
lucrurile între noi?!
Andru era obișnuit cu suferința. Suferise în sinea lui de mic. Se complăcea în
suferința, și o considera un lucru normal în viața lui. Acumulase, de-a lungul anilor,
multe frustrări. Era convins că toate trec, mai devreme sau mai târziu. Numai lumea
materială era importantă pentru el. Materialul era la vedere, concret. Să acumuleze! Să
aibă un acoperiș deasupra capului, o mașină, un loc de muncă sau un ghișeft care să îi
asigure traiul. Și adusese suferința și abandonul în modul lui de raportare la realitate,
dar și în viața lor, și în relația lor.
O femeie în viața lui ar fi fost utilă doar pentru propria lui realizare: confirmare
socială, companie, întreținerea casei, copii… Altfel, lumea este plină de femei, de
aventuri, de oportunități de a călca strâmb.

18
 Păpușa
‒Ce vrei să îți aduc din călătorie, Luana?
La câte săptămâni după decizia Juliei de a-l părăsi, Andru s-a hotărât să facă o
călătorie. O idee bună, într-un moment greu pentru el. Pleca la Lisabona, alături de
câțiva veri.
‒O păpușa!
Un dar simbolic. El nu avea bani de prisos. Toți banii pe care îi câștiga erau
socotiți drastic. Jumătate din ei punea de-o parte. Din cealaltă jumătate, mai retrăgea
ceva, iar restul îi rămâneau de cheltuială. Puțini, repertizați pe zile și pe nevoi.
‒Doamne, Luana! Tu vrei o păpușă?
Nu își dăduse seama o secundă că Luana se gândea să nu îl refuze, pentru a nu
se simți jenat, dar nici să îl pună la cheltuieli. Să îi aducă ceva ieftin și frumos. Să aibe
o amintire... Nici nu știa cum se hotărâse Andru atât de repede, în două-trei zile, să dea
o grămadă de bani pe o astfel de excursie. Poate pentru a-l vedea Julia că a trecut repede
peste despărțire. Uneori, Andru dezvăluia cea mai copilăroasă și imatură față a sa, iar
Luana, de dragul lui, se prefăcea că nu observă nimic.
‒Da, o păpușă!...
La întoarcere, Andru a venit cu păpușa. Doar cu păpușa...
‒Îți place?
‒Sigur!
‒Ce faci cu ea?
‒Mă joc!
‒Doamne! Unde te-am găsit eu pe tine! Tu ești o copilă!
‒S-a ridicat de pe scaun și a sărutat-o pe frunte…
‒Cum te joci?
‒Așa! Îi mângâi părul, îi șterg ochii, îi aranjez rochița... Îmi place mult!...
‒Dacă ne vom despărți, o vei arunca?
‒Nuuu...
‒De ce?... Tu așa faci. Cum ne certăm arunci lucrurile mele!...
‒Păpușa nu! Are ochi, guriță, o rochie blue... Păpușile nu se aruncă!
‒Cum spui tu...
De ce arunca Luana lucrurile lui? Casa ei mică era plină de amintiri. Fiecare colț
îi aducea aminte de el. Papucii din hol, tricoul lui, masa la care măncau și apoi stăteau
la povești până noaptea târziu, masa de la bucătărie, coșul de gunoi... tot!...
‒Dacă mi-ai aruncat pijamaua, înseamnă că m-ai scos din sufletul tău?
Din sufletul ei?... Andru pendula cu mare artă între romantism și o atitudine
perfidă, manipulatoare. Era un mare expert în șantaj emoțional.
În casa Luanei, păpușa e și acum la locul ei! După cele șapte sute de zile și alte
șapte luni... Îi era dragă! Făcuse un drum lung pentru a ajunge la ea, în bagajul lui
Andru! Avea ochii micuți, brațele desfăcute larg... Nu îi putea spune acum că Andru nu
va mai veni niciodată... Că au rămas fără el...
La ceva vreme, dintr-un dor vecin cu răul fizic, Luana l-a rugat:
‒Vino la mine, Andru! Nu mă simt bine! Unde ești?
‒Ce te interesează? Prin oraș!
‒Mă simt rău!...

19
 ‒Și eu?... Ce să îți fac?... Ai singură grijă de tine... Când te căutam, nu ai știut să
mă apreciezi!...
... în Paralel, pana lungă și subțire așternea rânduri noi pe fila de lumină...

20
 După local, trec pe la tine!
‒Sigur, te aștept!...
Spre miezul nopții, Andru a bătut la ușa ei!
‒Bună!
Așa o saluta întotdeauna. Nu se întâmplase niciodată să uite de acest „bună”,
indiferent de ceea ce aveau de vorbit. Orice conversație, calmă sau aprinsă, începea cu
„bună”. Cuvântul avea puteri magice, mai ales când urma o discuție cu potențial
tensionat.
‒Bună!... Ai venit!...
Luana i-a deschis ușa cu mare bucurie. Așa făcea de fiecare dată. Nu s-a
întâmplat vreodată să aibe altceva de făcut și să nu îl primească. Niciodată...
‒Mda!
Din buzunarul hainei a scos o gutuie.
‒Poftim!...
I-a așezat gutuia în palmă și i-a strâns delicat pumnul. Zâmbetul și ochii lui
trădau dragul de ea. Se transforma când făcea gesturi tandre: îi zâmbea cu buzele strânse
și țuguiate, ușor aplecat în față, ca un părinte care își alintă copilul.
‒Dă-mi un tricou să mă schimb! Ai ceva de mâncare, mi-e foame! Pe masă s-au
pus două farfurii aburinde, prăjituri, o sticlă de vin... Povești, râsete, film! Apoi, târziu
după miezul nopții:
‒Vino să te sărut, Luana! Noapte bună!
Așa erau toate nopțile lor împreună. Luana s-a atașat de micile lui gesturi de
iubire.
Așezați în pat față în față, și-au apropiat mâinile și, fiecare s-a afundat în gânduri,
ascultând respirația celuilalt. La un timp, Andru s-a întors cu spatele, apoi a întins brațul
peste ea, ca să verifice dacă este bine învelită...
După local, seara, venea la ea! Așa au trecut prima iarnă, prima primăvară..., a
doua iarnă, a doua primăvară... Uneori, Andru scotea din buzunare pungi mici de alune,
două prăjiturele ambalate colorat, cireșe strânse în hârtie de ziar, colivă îndesată într-un
pahar mic, ciocolată...
‒Ce ai, Luana?
‒Nimic...
‒Plângi? De ce nu spui nimic!... Crezi că nu îmi dau seama?
A aprins veioza!
‒Uită-te la mine, Luana!... Plângi?... Ce este?... Taci!?...
‒M-a supărat ce am văzut!
‒Ce ai vazut?
‒Cu cine ai vorbit aseară pe messenger?
‒Cu cine am vorbit?
‒Nu știu! Eu nu văd de aproape fără ochelari... Nu știu ce ai scris acolo, dar
vorbeai cu mai multe...
‒Luana! Eu pot vorbi cu o mie de femei! Pe tine te iubesc! Stau cu tine! Ce dacă
vorbesc cu ele?
‒Dar le trimiți buze roșii, inimi...
‒Ei, na!... De ce te deranjează? Eu sunt cu tine, nu vezi? Hai să dormim!...

21
 Au băut fiecare câte o gură de apă rece și au stins lumina...
După astfel de momente, Andru dispărea o zi, două... Îi spunea că este obosit și
vrea să doarmă în patul lui, acasă... Să se odihnească bine... Cu timpul Luana a acceptat
că are nevoie de nopți de somn liniștit... El cânta la local până seara târziu, și avea
nevoie să fie odihnit!
‒Mă vede atâta lume... Nu pot să arăt rău!! Este vorba de imaginea mea!
Acum, după șapte sute de zile și șapte luni, Luana înțelesese... Mesajele scrise
sub ochii ei, plânsul ei, oboselile lui, disparițiile misterioase, elasticul de păr pe care,
odată, îl găsise în baia garsonierei lui, și care dispăruse imediat fără explicație...

22
 Biletele
Se aplecă ușor și o sărută pe frunte:
‒Tu ești o copilă, Luana!
‒Și asta e rău? Eu te iubesc, și te-aș săruta tot timpul.
‒Ei!... Nu se poate. Trebuie să îți dau eu voie!...
‒Serios? Să te sărut dacă îmi dai tu voie? Cum adică?
‒De ce te uiți așa? Parcă ai privi prin mine!
‒Cum să privesc prin tine!? Mă uit și eu la tine! Îmi ești foarte drag!
‒Uite la ce m-am gândit: o să facem niște bilete. Pe zece scriem nu, iar pe două
da. Dacă iese nu, nu mă pupi!
‒Păi, nu este corect așa! Facem șase cu da, și șase cu nu. Și vedem ce iese!
Andru a fost de acord. Au scris biletele. Pe cele cu da cu pix roșu, iar pe cele cu
nu, cu negru, și le-au pus în căciula lui. Fiecare a extras, pe rând bilete. Luana avea mai
mut noroc. Ale ei au fost mai multe cu da. S-au jucat așa, au râs și au glumit până când
ceasul a început să dea semne de oboseală. Dacă ar fi fost numai noapte tot timpul... Ar
fi trăit o viața așa, numai ei doi...
A doua zi, dis de dimineață, Luana a plecat la serviciu. În acele vremuri, viața ei
era împărțită în două: cea de zi, serioasă, cu responsabilități multe, și cea de noapte, cu
Andru, când evada într-o lume din care dorea să nu se mai întoarcă în cotidiana existență
concretă. El s-a trezit mai târziu și a plecat după ea.
Spre după amiază, când s-a întors de la serviciu, în timp ce făcea puțină ordine,
Luana și-a adus aminte de bilete. Nu erau nicăieri.
‒Unde sunt biletele, Andru?...
‒Sunt la mine, turbato!
‒De ce?
Andru a început să râdă:
‒Să vezi ce am pățit! Dimineață, când am plecat de la tine, mi-am pus căciula pe
cap, fără să îmi dau seama că biletele sunt acolo. La notar, unde aveam treabă cu tata,
mi-am dat-o jos, iar biletele au căzut. Mi-a fost foarte jenă... Le-am adunat repede și le-
am pus în buzunar.
‒Sunt toate?
‒Da, bezmetico! Le aduc deseară!
După recuperarea lor, Luana a așezat biletele într-o cutie argintie, în formă de
inimă. Le-a păstrat acolo mult timp...
Din când în când, Andru inventa jocuri pentru Luana. Simple... Își scriau mesaje
pe foi de hârtie, cu pixuri colorate, sau făceau planificări lunare pentru întâlnirile lor.
Luanei îi plăcea că Andru era prezent în activitățile casnice. Puneau și strângeau masa
împreună, stătea cu ea la bucătărie atunci când gătea, și vorbeau, vorbeau continuu. Era
modul lui de a-i arăta că îi pasă de ea.
‒Muncești prea mult la serviciu. Tu meriți să pleci în vacanțe, să te odihnești...
Timp de trei săptămâni, la începutul verii, Luana a fost prinsă într-un proiect.
Pleca dimineața și se întorcea acasă seara târziu.
‒Ai mâncat și tu ceva azi?
‒Nu, dar nu îmi este foame.

23
 Andru își făcea griji pentru sănătatea ei. Fără să îi spună nimic, îi lăsa acasă
mâncare gătită și apă minerală rece. Gestul lui era o mare mângâiere. Îi dădea liniște și
putere. Îl simțea aproape de ea.

24
 Tu ai tot ce îți dorești
Andru a luat o decizie grea. Să i se confeseze Luanei. Poate îl va înțelege și nu
îl va judeca. Au mers pe malul lacului. Acolo a oprit mașina.
‒Ce este cu tine?
‒Sunt dezorientat, Luana.
‒De ce? Plec la mare doar pentru câteva zile. Vom vorbi la telefon, îți voi trimite
poze...
Deși erau împreună de doi ani, nu fuseseră amândoi în nicio vacanță. El nu stătea
bine cu banii, iar Luana nu a insistat. Acum îl simțea neliniștit. I-ar fi spus mai multe,
dar ceva îl reținea. În mintea lui se dădea o luptă grea. Cunoscuse o fată. Își dorea să fie
cu ea. Însă Luana ar fi putut fi incomodă, pentru că îi scria zilnic pe messenger și o
obișnuise să îi răspundă imediat. Practic, prin schimburile de mesaje, era prezentă lângă
el continuu, și își dădea seama de orice schimbare în comportamentul lui. Dacă i-ar fi
vorbit despre Silvia, ar fi provocat un posibil scandal.
‒Stai acasă, studiezi... Te pregătești pentru examene...
‒Da, dar...
S-a oprit brusc!
‒Ce-i cu tine?
‒Nimic!
‒Atunci?
‒Tu ești realizată, Luana! Ai o carieră, ai tot ce își dorești!
‒Pe toate le-am făcut singură, Andru! Am muncit pentru ele! Nu mi-a dat nimeni
nimic niciodată. Nu mi-a făcut nimeni nicio favoare.
‒Da, așa este!...
Andru nu a avut curaj să îi vorbească despre planurile lui cu Silvia. Se gândea că
vine vara, iar Luana, obișnuită cu programul lui aglomerat, nu își va da seama. Va pleca
în vacanțe, vor ține legătura mai lejer... și, cu Dumnezeu înainte...
A pornit mașina. Gândurile i se amestecau în minte. Bine că Luana pleacă la
mare. Se va liniști, se va odihni și, singur, va lua o decizie. Se temea de singurătate, de
eșec, de viitor. Se temea să nu o piardă. Se temea de felul în care ar fi putut să evolueze
relația cu ea. Simțea că are nevoie de altceva. Din punctul lui de vedere, începea să
conștientizeze că relația cu Luana nu avea niciun viitor... Deși îi spunea zilnic că îi
iubește, niciodată Luana nu îl alintase cu „iubitul meu”. Și, dacă îl iubește cu adevărat,
înseamnă că îi va fi alături indiferent de situație. Dacă nu, atunci nu îi iubește…
În Paralel i se pregătise lui Andru o lecție: nu materialul era de învățat pentu el
în călătoria pământeană, ci iubirea…
Nu la mult timp, din păcate, cu toată dragostea pe care ea i-o oferea, Andru i-a
reproșat:
‒Luana, nu ai avut grijă de sufletul meu…
Cum suna asta? O făcea responsabilă pentru nefericirea sufletului lui? Cu ce
drept?!...

25
 Vara a doua
La câteva zile după încheierea proiectului care o ținuse preocupată zi-lumină,
având un program mai lejer, Luana se aștepta să se vadă cu el mai des.
‒Andru, nu ai adus tricourile să ți le spăl...
Așa se înțeleseseră. Mașina de spălat a mamei lui era defectă de câteva zile. Fiind
vară și cald, până la remedierea situației, Luana se oferise să îi spele tricourile. Cămășile
și pantalonii și le ducea la curățătorie.
‒Scuză-mă, dar m-am grăbit la restaurant și am uitat! Scuză-mă!...
L-a simțit că nu era sincer!... Mințea! Îl simțea că minte... Ce era cu el?
Spre noapte, târziu, au apărut mesaje noi pe facebook, chiar la poza lui de profil:
”Iubitul meu frumos...”
„Iubita mea dulce și frumoasă... Fericirea sufletului meu...”
Inima i s-a urcat în creier... Are o nouă iubită!?... Cum a apărut?... Când s-au
cunoscut? În cele trei săptămâni cât ea a fost foarte ocupată?
‒Cine este Silvia?
‒Hai lasă-mă! Tu nu poți dormi?
‒Acum am văzut... Este iubita ta? Spune!...
‒Culcă-te! Nu este nimic! O gagicăreală... Vorbim dimineață!
Își găsise o nouă iubită!?... Da!... Era stăpână pe situație, la vedere, cu drepturi
depline! Julia îi spusese Luanei că, în paralel cu relația dintre ei doi, în cei trei ani
împreună, Andru mai avusese relații cu cinci femei... Acum era rândul Luanei să ia locul
Juliei? „M-am săturat să stau acasă și să îi calc cămășile, să mă gândesc dacă și-a luat
medicamentele sau dacă s-a urcat băut la volan... și să mă ia cu el la local doar ca să fie
și el în compania cuiva! Eu m-am străduit să îmi iau toate examenele ca să fiu liberă și
să îmi petrec vara cu el! Și el?...”
Insomnie... dezamăgire... zile pustii...
Într-o seară, la câteva zile după ce descoperise noua lui idilă, Luana s-a hotărât
să îi telefoneze! În două zile urma să plece în vacanță! Era normal să se vadă înainte de
a pleca... Așa făcuseră și în vara trecută! I-a răspuns agitat, nervos și foarte violent în
limbaj:
‒Sunt cu Silvia...
Apoi o avalanșă de înjurături din partea lui și telefonul închis în nas! Probabil
era undeva, la o terasă în oraș, cu mai mulți prieteni, și cu noua Silvia. La al doilea apel
al Luanei, Silvia i-a luat telefonul și s-a impus:
‒Sunt nevasta lui!...
Avea acces la telefonul lui? Atât de slab era Andru, să-i lase telefonul? Luana
niciodată nu se atinsese de telefonul lui. Se îndrăgostise!?... Într-o lună, pe pagina lui
de Facebook, se vedea cum relația lor prinde rădăcini. Îi dedica tinerei melodii precum
”Povestea noastră”, și își schimba stările de la „Andru se simte iubit”, la „Andru se
simte îndrăgosit”. Cum era posibil? În doar două săptămâni…
În noaptea neagră a înjurăturilor care aveau menirea să confirme situația lui de
stăpân pe situație în fața Silviei, târziu, Andru i-a telefonat Luanei:
‒Ce faci?
‒Bine! Tu?

26
 ‒M-a lăsat!... Era atât de disperat! Îl pusese într-o situație tare proastă. El,
mândru, cuceritor, aflat pe cai mari… Cei de la masă îl luaseră puțin peste picior. Și
asta îi răscolise frustrările. Ce fel de bărbat era? Păi…, cam era!... O înjurase rău pe
Luana, pentru a-și spăla rușinea față de anturaj. Pe Luana, care îi iubea sincer, căreia de
Paște, cu doar câteva zile înainte, îi oferise un iepuraș de pluș și o cutie de bomboane.
Surpriza lui, pentru dragul ei de păpuși! Gestul lui de iubire și afecțiune pentru femeia
care era continuu acolo, în casa unde el avea acces, la care avea chei, unde se odihnea
tihnit, mângâiat zeci de minute de mâinile ei, alintat, hrănit cu felii de portocală, cu
prăjituri cu ciocolată, cu povești…
Într-o noapte, când l-a simțit agitat și indispus, i-a propus să îi spună povești…
I-a spus povești care l-au dus departe, în lumea plină de soare a celor 1001 de nopți, sau
în Bavaria de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în preajma Anului Nou, sau în Anglia
lui Marry Poppins… Adormea și se trezea… Poveștile curgeau… Luana l-a vegheat ore
în șir…
Acum era dezorientat! Silvia plecase singură de la terasă… O mare nenorocire…
‒Cum? De ce te-a lăsat? Și acum ce faci? Unde te duci?
Ar fi putut să nu îi răspundă la telefon, dar îl cunoștea bine: slab, panicat și
panicos… trebuia să vorbească cu el!...
‒Mă duc la dracu... Caut să îmi iau un pachet de țigări!...
‒Liniștește-te!
A doua zi, spre prânz, a sunat-o. O dorea pe Silvia, și i-a cerut Luanei să îi trimită
un mesaj, și să îi spună tinerei că a fost o confuzie, și că între ea și Andru nu este o
relație...
‒Am multe de făcut în vara asta, Luana... Tu vei fi mai tot timpul plecată. Vreau
să fiu bine psihic. Să mă pregătesc pentru examenele de la facultate. Cu ea nu va fi o
relație de durată. Două, trei luni... Atât îmi doresc: să iau examenele! Restul nu mă
interesează! Să fiu eu bine!...
Luana îi înțelegea perfect dorința de a se vedea licențiat. Nu era de acord cu
modul lui de a acționa. O relație aflată la început presupunea mult timp, și multă energie
consumată. El nu și le permitea, dacă avea de gând să-și pregătească examenele.
În primul lui an de studenție, un ziar local publicase un articol foarte frumos
despre el. Un tânăr student talentat, un viitor mare instrumentist, care se vedea pe mari
scene ale lumii, și care exprima valori și principii morale de mare calitate! Intrase al
treilea la Conservator. În primul an muncise mult. Dar și iubise, și fusese părăsit! Se
apucase de băut! În anul al treilea își îneca amarul în spirtul licorilor și în vicii vinovate!
Despărțirea de iubita lui de atunci îl prăbușise!
La sfatul profesoarei lui a reușit să renunțe la băutură. Probabil își dădea seama
că, fiind foarte tânăr, se va reabilita!...
În anul al patrulea a dat de gustul banilor! A început să cânte într-un local.
Mergea în paralel cu facultatea, dar colabora și la o orchestră, pe care dirijorul ei o
numea națională. Era liber, cu mare potențial, pe căi larg deschise... Cel mai greu i-a
fost să meargă înainte cu facultatea! A ratat un examen final și nu a mai putut intra în
licență!
După ani de zile, a revenit, cu Luana în București. Îl rugase să mergă cu ea! Avea
ceva documente de depus la o instituție oarecare. Pe la ora prânzului au ajuns.

27
Conservatorul era în apropierea destinației lor... Proaspeții absolvenți, îmbrăcați în robe,
făceau poze pe treptele facultății. Unii cântau...
‒Și eu am dat comandă pentru robă! Dar nu am purtat-o!
Ce coincidență!... Pe 4 iunie, trebuia să revină acolo, la ultima lui restanță! Nu
era pregătit! Acasă studiase supeficial, mai mult de gura Luanei. Dar se gândea că va
lua o notă de trecere. De fapt, și-ar fi dorit... Avea de cântat două concerte. La ultima
întâlnire de pregătire fusese destul de bine!
‒De ce te bucuri așa că a fost bine? Stai! Să vedem ce fac la examen.
‒Va fi bine și la examen!
‒De unde știi?
I se plângea că îl doare umărul și mâna stângă. Că obosește, că nu reține
concertele, că nu ține ritmul... Și-a luat unguente pentru braț, lecitină pentru memorie...
‒De mult nu ai mai cântat partituri de muzică clasică! Tu cânți altceva! Asta se
vede, se simte! Dar eu cred că va fi bine! Dacă mergi la facultate, să iei detalii și despre
examenul de licență. Și ne apucăm de lucru. Acum restanța, iar în februarie licența...
S-a întors cu restanța picată!... Era foarte dezamăgit, dar prea puțin conștient că
eșecul i se datora doar lui!
‒Un profesor din comisie nu a vrut să mă treacă! Nu i-a plăcut fața mea!
‒Andru, nu gândi așa!... Profesorii au văzut sute, mii de studenți! Nu te-ar fi picat
dacă ai fi fost pregătit!
Nu dorea să îi intre ideea asta în cap: că poate pierde un examen din toana unui
profesor. S-ar fi legat de ea! Știa că Andru abandona ușor și se victimiza... El este bun,
dar alții au ceva cu el! Alții poartă vina eșecului lui!
De aceea, Luana a acceptat motivația lui! Pentru a fi bine psihic, îi va face pe
plac cu Silvia. Apoi, va vedea el cum o va scoate la capăt...

28
 Bună dimineața! Te iubesc eu pe tine...
‒Lasă-mă! Ești obsedată de mine?
Trecuseră trei luni de când Silvia intrase invitată în viața lui Andru.
Luana a amuțit! El i se adresa așa? Oare era el? Da, el era! Andru, iubitul
Silviei!...
Cu un an și jumătate în urmă, avuseseră o discuție:
‒Dacă nu putem fi împreună, eu, care sunt mai mare, voi pleca prima și te voi
aștepta! Poate, în alt viitor, ne vom sincroniza, și vom fi împreună!
‒Dacă va fi așa, nu ne vom mai aduce aminte de noi, de acum, Luana! Dar poate
am fost înainte împreună!
Luana s-a cutremurat! Înainte? Cum îi venise lui Andru ideea asta? Dacă mai
fuseseră și altădată împreună? El nu era foarte filozof, dar avea sclipiri de spiritualitate!
Un clarvăzător îi spusese că ar fi trebuie să fie preot. În seara aceea avuseseră o discuție
ceva mai serioasă și mai tristă. Erau la el în garsonieră. Vorbiseră despre ei doi, dar și
despre Julia, la care Andru nu dorea să renunțe cel puțin pentru moment. Nu era hotărât!
Așezat pe marginea patului, sprijinit în pumn, cu spatele la ea, Andru stătea nemișcat,
cu ochii lipiți de televizor, pierdut în gânduri. Luana nu mai putea articula cuvinte.
Lacrimile i se rostogoleau pe față. Ochii o usturau. Mai bine să tacă amândoi… nu mai
era nimic de lămurit în noaptea aceea…
Dimineață l-a trezit ca să închidă ușa în urma ei. Aceeași muțenie. Apoi, Andru
a căutat-o. Nu putea renunța la ea!...
Deși era sigură de ce simte Andru în sufletul lui pentru ea, Luana știa că, dacă
va fi cazul, cu toată suferința, el va renunța la relația lor.
‒Tu poți suferi în tăcere, până mori!
‒Da, așa este!
Observase la Andru o totală lipsă de apărare în fața celor care ar fi putut să îl
influențeze. Ceda primului care îl sfătuia. Ca și când el nu ar fi putut gândi și lua decizii!
Uneori, Luana se îndoia de deplinătatea facultăților lui mintale, ca și când creierul nu l-
ar fi ajutat întotdeauna!
‒Eu nu am prieteni!
‒Nu ai avut niciodată?
‒Ba da, dar acum nu am! S-au căsătorit, au plecat în alte părți... De-aia nici nu
am nevoie de o casă mare! Garsoniera îmi este suficientă! Acolo dorm, acolo mănânc,
acolo studiez... Pentru mine este de ajuns! Dacă aș avea prieteni sau o relație...
Dar ea, ce este? Ea, Luana?... Cum se poate destăinui astfel în fața ei? Cu ea nu
are o relație? Nervos, agasat de toanele ei, reproșându-i că nu îl înțelege deloc, Andru a
izbucnit:
‒Și acum ce vrei? Să îți dau banii pe mâncarea pe care mi-ai dat-o?
A lăsat-o fără replică. El nu înțelegea că acea mâncare pe care o gătea pentru el
îi lua din timpul ei prețios? Nu i se plânsese niciodată, dar nu îi era ușor! Nu avea timp
să stea mult în bucătărie. Uneori, foarte rar, ajungea acasă atât de obosită, încât se așeza
în pat și adormea îmbrăcată. Dar se străduia să îl mulțumească și pe el. Un câine hrănit,
rămâne recunoscător pe viață! El nu! Nu!...
Într-o seară, după o plimbare în oraș și după ce cumpăraseră ceva de mâncare, s-
au așezat la masă. Erau bine dispuși. În magazin Andru a rămas în urma ei, pentru a

29
vorbi cu cineva la telefon. Apoi, cât au sta la casa de marcat, și-a făcut un selfie. I l-a
trimis cuiva? Poate!... Cui?...
Pe masă erau de toate, prea multe însă după părerea ei. I-a luat din față farfuria
cu salată boeuf, și în loc a pus friptură cu cartofi.
‒Dacă vrei, mănânci salată mai târziu!...
‒Îmi iei farfuria din față?...
Nervos s-a ridicat în picioare și a aruncat șervețelul din mână...
‒Ți-e frică să nu își mănânc toată mâncarea?
‒Dar am crezut că ai terminat cu salata! Poftim, o pun înapoi!
‒Lasă!...
Și-a luat pantalonii de stradă de pe spătarul scaunului și a început să se îmbrace!
‒Plec! Acum!
A scos nervos cheile ei de pe brelocul lui și le-a aruncat pe masă!
‒Poftim!
Luanei i s-au umplut ochii de lacrimi. L-a lasat să se îmbrace și să plece. La ușă,
Andru s-a oprit.
‒Nu plec acum! Vedem ce o mai fi mâine dimineață!
Nu au mai mâncat nimic. S-au liniștit la o vorbă și un pahar de vin.
‒De ce nu m-ai oprit?
‒Cum să te opresc, Andru?
‒Să te fi așezat în fața ușii...
‒De ce? Nu mă simt vinovată cu nimic. Am luat salata și am dat-o mai încolo.
Este suficientă mâncare și poți mânca câtă vrei.
Andru îi făcuse o scenă. În timp, au urmat și altele. Se enerva din motive banale,
fără nicio importanță. Comunicarea dintre ei lăsa din ce în ce mai mult de dorit.
Luana a început să aibe îndoieli mari în privința lui. De pe care piedestal să îl
coboare?... L-a așezat sus de tot, în cel mai înalt vârf al sufletului ei! Cum îl va coborî
de acolo? Știa că o minte, bănuia că o înșeală și că nu va recunoaște niciodată, de bună
voie, nimic din jocurile lui.
‒Ai stat cu mine pentru că ai vrut, Luana! Dacă te-am făcut să suferi, de ce nu
m-ai lăsat? Nu erai obligată să stai cu mine!
Ce comun sună asta! Dar, cu ceva timp în urmă, cuvintele lui sunau altfel:
‒Nu caut pe nimeni! Nu îmi doresc altă femeie în afară de tine!
Aceleași urechi, aceeași voce, dar, alte vremuri!
‒Te-ai schimbat! De ce?
‒Cum m-am schimbat?
‒Ce s-a întămpalt cu tine? De ce nu îmi răspunzi la mesaje?
‒Cum nu îți răspund?
‒Înainte răspundeai imediat! Acum trebuie să aștept!
‒Știi ceva, dacă nu îți convine asta e! Nu am ce să îți fac! Bine că îți răspund și
așa! Trei luni nu am vorbit deloc cu tine! Nu sunt obligat să îți răspund când vrei tu!
Poate mănânc, poate conduc, poate mi-e rău, poate...
‒Dar înainte, de ce răspundeai imediat?
‒Erau alte vremuri!
‒Cum adică?
‒Alte vremuri...

30
 Când s-au schimbat? De ce?
‒Așa a fost să fie... Măcar rămânem cu amintiri frumoase...
Dar amintirile ei? La urma urmei, Luana a început să se îndoiască de tot ceea ce
a zis și a făcut Andru! Vorbele lui, bune sau rele, și-au pierdut valoarea!
‒Nu îmi mai fac planuri! Cum o vrea Dumnezeu! Mi-am făcut planuri și nu s-a
ales nimic de ele!
Acestea erau cuvintele prin care el se apăra. Planurile lui Andru nu aveau de-a
face cu sufletul lui. Poate că nu își dădea seama de asta! Cel mai important lucru era să
fie în rândul lumii. Își dorea să aibe o femeie, o relație oficială, pentru ca părinții lui să
fie mulțumiți.
‒Vreau să îi văd la nunta mea! Nu mai pot ei să danseze, pentru că sunt bătrâni,
dar să îi văd că stau pe scaun și se bucură că sunt la nunta mea!
Știa că este un om dificil, că este posibil ca femeia care îi va deveni nevastă să
nu îi cunoască într-adevăr nevoile sufletului, dar părinții vor fi fericiți! Și el, la rândul
lui, dacă va fi cazul, își va găsi alinare pe ascuns, în brațele alteia, oricare ar fi ea! De
multe ori repeta, convins: „Dacă nu era ea, era alta!”.
Cunoscându-i felul de a vedea viața, Luana îl susținea doar în aparență, cu teama
că oricând ar putea să o părăsească.
‒Vei reuși, Andru! Cu răbdare și efort vei reuși! Ce te-ar face fericit?
‒Știi ce m-ar face fericit?... Să fiu așa, ca tine! Tu ești realizată! Aș vrea să am
și eu optimismul tău!
‒Vei reuși, crede-mă!
‒Spui așa ca să mă încurajezi!
‒Nuuuuu!!! Dacă nu credeam în tine, mai stăteam cu tine? De ce am stat cu tine?
De ce te-am susținut? Ce interes crezi că am avut eu?
Îi cunoștea bine natura instabilă din spusele lui și ale altora, dar și din ceea ce
trăise alături de el! Din adolescență, Andru avusese stări depresive. Se gândise chiar să
se sinucidă. La paisprezece ani, câțiva colegi de școală făcuseră o glumă cu el. Îi
puseseră un cercel în ureche, ca să fie mai puțin grav, serios și singuratic. Când una
dintre fostele iubite l-a anunțat că dorește să se despartă de el, a mers în gară și i-a spus
că așteaptă primul tren și se aruncă în fața lui. Și… depășise cu ceva ani vârsta
adolescenței… Îi povestea despre toate acestea amuzat! Dar stările îi reveneau!... De
aceea, Luana a început să se îndoiască! Oare cuvintele lui erau, cu adevărat ale lui? Nu
cumva lucrase cu un psiholog?...
‒Lasă-mă! Lasă-mă așa cum sunt! Nu suport pe nimeni în preajma mea! Vreau
să stau liniștit! Pe întuneric! Să aud mașinile, câinii... Nu suport lumina! Acasă mi-am
pus un carton în geam! Este întuneric și ziua!
Seara, uneori, Andru obișnuia să bea ceai de lavandă pentru a se calma și a dormi
bine!... În cameră trebuia să fie întuneric complet. Altfel, adormea greu și se trezea des.
În vară, Luana simțise că viața lui se schimbase! Nu mai locuia la părinții lui.
Stătea în garsonieră, unde își mutase hainele, așternuturile și noua lui iubire, despre care
Luana aflase că se numește Christina...
La începuturi relației lor, Luana îl îndemnase să nu mai stea cu părinții, ci își ia
o locuință a lui, chiar și cu chirie! Iar el așa a făcut! Și-a cumpărat o garsonieră, în care,
vreme de doi ani nu a locuit. Îi spunea că vrea să își petreacă timpul cu părinții lui. Dacă

31
i-ar pierde, s-ar simți și el pierdut! Dar casa părăsită a prins viață, încă de pe vremea
Ginei! Și, în orice casă, trebuie să existe și o femeie!...
Câteodată, Luana își începea diminețile cu salutul ei în minte:
‒Bună dimineața! Te iubesc eu pe tine!
Doar gândurile ei îi răspundeau, din când în când, cu vocea lui:
‒Să fii sănătoasă!
... În Paralel, fila de lumină era scrisă aproape complet…

32
 Vacanța mesajelor
La câteva zile după apariția Silviei în viața lor, Luana a plecat la Barcelona.
Andru îi scria zilnic și îi telefona. Condiția lui era însă să nu îi trimită mesaje seara.
Așadar serile, ieșea cu Silvia, iar de dimineață, în fiecare zi, o căuta pe Luana.
„De ce mă caută? Acum este linișit! Are o parteneră oficială. Iese cu ea în oraș.
Se poate ocupa de studiu pentru facultate…”. Părea că Andru nu pune preț pe stările ei.
Era totuși în vacanță, departe, cu timpul ei, cu trăirile ei contradictorii… Îi era foarte
greu să se abțină!...
‒Trimite-mi și mie o poză de acolo! Să văd cum este!
Un instantaneu de pe o stradă comercială plină de terase, din apropierea Sagradei
Familia...
‒Wow!... Ce frumusețe... Poate vom face și noi o escapadă pe acolo!
‒Vom face cu siguranță, Andru!
Dar nu au avut niciodată ocazia să plece împreună într-o vacanță. Plănuiau,
însă!... Măcar până la Viena... Să bea o cafea, să meargă la un concert...
„Să ne luăm și noi ceva frumos!”
„Da, Andru! Vom merge...”
La întoarcerea din Spania, pe drum, Luana i-a scris:
„Vreau să dispară pozele cu tine și Silvia de pe pagina ta de facebook! Până mă
întorc să nu le mai văd!”
„De ce te deranjează pozele alea? Stai liniștită! De ce te deranjează ce am eu? Ea
e ea, iar tu ești tu! Nu trebuie să te intereseze ce am eu! Nu amestec lucrurile…”
„Nu pot trăi așa!”
„Nu vrei…”
Într-un târziu, Andru a șters pozele, dar situația nu s-a schimbat. Silvia a rămas
în viața lui. Au locuit împreună, au petrecut amândoi de Anul Nou... Au trăit într-o
deplină înțelegere, aparentă, până pe la mijlocul lunii ianuarie. Atunci, Silvia a plecat
din viața lui. Luana nu a fost niciodată interesată să afle detalii despre motivele
despărțirii lor.

33
 Așa a fost să fie...
Silvia a intrat așadar, invitată, în viața lui. În septembrie, s-au mutat împreună.
Andru îi pusese Luanei interdicție! Vor vorbi doar pe whatapp, și doar atunci când o
căuta el! Și o căuta aproape în fiecare zi!... Aproape...
Obosită de toate vorbele lui, Luana s-a retras puțin! O supăra că lua legătura cu
ea doar ca să fie parcă el în siguranță! O suna în jurul prânzului, când venea la părinții
lui.
‒Mă vei mai suna azi, Andru?
‒Nu știu! Să văd!
Într-o zi, chiar a întrebat-o:
‒Tu de ce nu mă suni? Doar nu îți cade coada!...
Nu îl suna pentru că nu îi cunoștea programul, și nu dorea să îl pună în situații
jenante! Dorea să fie liniștit, să se simtă bine, să se simtă bărbat și să aibe condiții să
studieze!...
‒Ce ai de gând, Andru?
‒Nu știu! Ai răbdare!...
Era bulversată!... Îi răspundea la mesaje mai rar... Nu suporta gândul că era cu
altcineva, pentru niciun fel de motiv... Silvia avea acces la telefonul lui! Chiar își
permitea să scrie mesaje Luanei în locul lui Andru!...
Această atitudine mai rezervată a Luanei, l-a pus pe gânduri.
‒Ți-ai găsit pe cineva? Sincer?
‒Nu, Andru! Dar nu pot trăi așa! Dacă ai fi fratele meu, ce m-ai sfătui?
‒Lasă! Va fi bine! Recunosc că am greșit! Vom recupera...
Avea oare de gând Andru să revină cu totul la ea? În noiembrie a vizitat-o. Silvia
îl părăsise! Dar el avea un plan. Să o aducă înapoi, chiar dacă fata și-a dat seama de
infidelitățile lui. Începuse relația cu stângul. În timp ce era cu Silvia, se mai vedea și cu
alte femei, și ea a aflat.
Dar nu era nimic grav! La urma urmei, Andru știa cam ce înseamnă jocul cu
mintea unei femei, și era mândru de asta! Silvia îl dorea sincer, chiar de soț! A reușit să
se joace, pentru moment, cu mintea ei. S-au împăcat. Erau un cuplu. Locuiau împreună
și se gospodăreau în garsoniera lui. Destul de strâns la bani, Andru găsise soluția de a
trece cu bine iarna. Cumpărase carne și un sac de cartofi, vânduse ceva instrumente
muzicale, bicicleta și mașina veche a tatălui său. Muncea! Dădea două, trei meditații,
cânta la local, și își asigura traiul. Luana a înțeles că binele lui psihic se transformă în
altceva.
‒Unde ești, Andru?
‒Ce te interesează, fă? În oraș! Îmi ții contul unde sunt? Cine ești tu, fă? Fac ce
vreau, mă duc unde vreau... Nici mamei care m-a ținut în burtă nu îi dau raportul! Și ți-
l dau ție? Stai în banca ta, și să nu mă superi, că nu mă cunoști!...
Da! El putea vorbi și așa...
...în Paralel, pe fila de lumină, pana a scris pentru ochii Marelui Judecător: “S-
a lepădat de Luana... Prima lepădare...”.
Din nou dezamăgirea ei căpăta forma răului fizic:
‒Mi-e rău, Andru! Vreau să te văd!
‒Ete, na! Poartă-ți singură de grijă! Apoi... o cascadă de cuvinte dure și grele...

34
 ‒Andru...
El i-a închis telefonul.
De multe ori ea l-a compătimit când se plângea că îi este rău. Avea grijă de
mâncarea pe care o pregătea pentru el. Dimineața îi lasa micul dejun pe masă, iar dacă
apucau să își bea cafeaua împreună, îi răcorea licoarea în apă rece, i-o îndulcea bine,
după gustul lui și îi punea și un strop de lapte... Luana pleca la serviciu de dimineață!
El nu avea programul ei!...
‒Dacă stai la garsonieră, ai acolo tot ce îți trebuie?
‒Da! Normal!
‒Mâncare?
‒Îmi face mama!
‒Și cafea?
‒Îmi iau de la chioșc...
Cafea de la automat... Iar ea, îi răcorea cafeaua în apă rece, i-o îndulcea bine,
după gustul lui și îi punea și un strop de lapte...
Luana s-a îmbrăcat și a pornit pe stradă. Dorea să ia aer. Se întunecase, de o
jumătate de oră. Pe drum, a mai vorbit cu el prin mesaje, până când telefonul ei a rămas
fără baterie... Andru i-a spus că nu se mai simte atras, și că i se pare că ar fi o jucărie
pentru ea! Atunci a luat o hotărâre! Va cumpăra o cutie de bomboane și va merge la
părinții lui!

35
 Respectul
Andru era la cântare, undeva la țară. Lăutarii fuseseră angajați să cânte încă de
sâmbătă dimineață. În curte, apoi, seara în cort. Și ce dacă? Nu o interesa! Supărarea ei
era mai mare decât faptul că el trăgea cu arcușul pe strune. Mare lucru! Era meseria lui.
De fiecare dată când era activ pe messenger, Luana îi scria mesaje despre el și Silvia.
L-a ținut așa până după miezul nopții, când, probabil într-o pauză mai lungă, Andru a
căutat să îndulcească situația:
‒Ce faci, besmetico?
‒Îți scriu. Cum ai putut să te încurci cu Silvia? La ce îi folosește ție o relație cu
ea? La ce te ajută pentru planurile tale?
‒Iar începi?
‒Da.
Spre dimineață, Luana a continuat:
‒Cum să te încurci cu așa ceva? Este de tine?
‒Știi ceva? Tot timpul faci așa. Tu nu ai nicio limită. Nu îți dai seama că sunt
obosit, că am cântat toată noaptea și sunt muncit? Tu ai stat în pat și mi-ai scris toate
tâmpeniile! Nu sunt obligat să le citesc sau să îți răspund! Vezi că mă superi, și nu e
bine! Dacă nu ești pe aceeași lungime de undă cu mine, nu am ce-ți face!... Și mai e
ceva: femeia asta mă respectă din toate punctele de vedere!...
Da? Îl respecta din toate punctele de vedere?...
Pentru Andru, cuvântul respect însemna recunoașterea superiorității bărbatului
și o atitudine docilă și supusă a femeii față de el. Bărbatul nu trebuia întrebat de unde
vine, unde se duce. Nu trebuia contrazis. Nu trebuia să audă reproșuri.
‒Mi-aș fi dorit să fii și tu precum nevestele colegilor mei de formație…
Adică să se mulțumească știind că el este la vreun eveniment. Chiar dacă nu ar
fi fost acolo.
‒Stai acasă, te odihnești, faci mâncare, scrii…
Luanei niciodată nu i-a fost teamă să îi spună ce gândește. În timp, atitudinea ei
i-a știrbit din ceea ce considera el autoritatea bărbatului. În fața ei nu putea ridica tonul,
nu putea înjura…
‒Indiferent ce îți spun, Luana, tu râzi!... Ce o fi atât de râs?...
Foarte rar își dădea Andru drumul la înjurături, iar atunci numai la telefon!
Niciodată în fața ei!
Deși se vedeau și își scriau zilnic, Andru a mâhnit-o când, într-o seară, după o
cântare, a trecut pe la ea pentru cinci minute:
‒Nu stau mult. Mâine seară cânt și trebuie să mă odihnesc bine, în patul meu.
Luanei i s-au umplut ochii de lacrimi instantaneu:
‒Credeam că rămâi! Este târziu.
‒Nu, mă duc acasă. Și nu mai plânge. Luana, tu vezi relația noastră ca și cuplu…
Pe moment, ea nu a înțeles că el nu vedea relația dintre ei doi așa. Nu a înțeles,
pentru că ea nu concepea ca un bărbat și o femeie să fie altceva decât un cuplu. Altfel
ce rost ar mai fi avut relația? Erau cumva prieteni? Dacă erau doar prieteni, ce căuta în
casa ei, la masa ei, în patul ei?... L-a lăsat să plece. A doua zi, seara, când s-a întors la
ea:
‒Azi-noapte mi-ai rupt sufletul când am văzut că plângi!...

36
 Femeile din viața lui îl respectaseră altfel: una îi călca cămășile, alta îl hrănea cu
cereale cu lapte și îi lega șireturile de la pantofi… Luana nu îi dovedise iubire și respect
ca celelalte. Nu știa decât să îi spună că îi iubește, să facă mâncare gustoasă pentru
venirile lui, să plângă, să se alinte, să îi spună povești… Dar despre el, despre
problemele lui, pe care oricum i le ascundea…, de ce nu îl întreba niciodată nimic?
‒Nu mă respecți! Și m-ai jicnit atunci când mi-ai spus că trăiesc într-o cloacă.
Eu te-am iertat, dar nu am uitat!...
Vorbe!... Pentru Luana, cloaca era micuțul restaurant unde își făcea veacul ca
lăutar. În liceu, și apoi la începutul facultății, visa că va cânta pe mari scene ale lumii,
asemenea lui Itzak Perlman… Apoi s-a luat de băutură, de înnecatul amarului după o
despărțire de o dragoste, de abandonarea studiilor și de lăutărie. Cloaca era locul unde
își purta vioara albă Zeta, pe care cânta hore, sârbe, și, atunci când era chemat la masă
de câte un client, chiar și bucăți de muzică clasică, dacă pentru asta i se dădeau bani…
Cloaca era mascarada în care trăia, dar care îi asigura traiul.
Dorise să meargă înainte cu facultatea, dar nu a reușit să îl mobilizeze suficient.
În seara dinaintea examenului pentru restanță, Luana i-a dat tot felul de sfaturi și o
sticluță de mir, să îl protejeze. Dimineață a plecat singur spre București. A condus peste
200 de kilometri, după ce, cu o noapte înainte cântase la o nuntă. A intrat la examen
foarte stresat. Profesorii din comisie s-au lămurit repede că nu este pregătit și l-au lasat
să mai studieze și să revină în altă sesiune. Pe cine își imaginase că păcălește? În
cârciumă era mult mai simplu: acorduri oarecare, lume petrecăreață, bani. Important era
să fie curat îmbrăcat, tuns, bărbierit…
Delăsarea și comoditatea lui îl aduseseră aici. Nu era nimic rău până la urmă în
ceea ce se hotârâse să facă. Lăutărie… Dar ce l-a reținut să fie lăutar pe viață, dar și
licențiat?!... Nu ar fi fost nici primul, nici ultimul, dar... ar fi fost!...

37
 Nu Luan, Luana!
Luana dorea mult să îl vadă cântând pe scenă!...
S-a îmbrăcat emoționată la gândul că ocazia se ivise. A ajuns târziu, dar a reușit
să găsească un bilet la concert. Penultimul, pentru un loc în fundul sălii. S-a așezat pe
scaun. Orchestra a intrat. Era și el acolo... Ce frumos era... Dar parcă nu foarte serios...
Stătea într-o margine... Desigur, în centru erau instrumentiști cu mai multă experiență,
dar și el va ajunge, cândva să cânte din mijlocul scenei... Poate chiar concert-maestru.
Acum însă, nu prea își dădea însă interesul... Din când în când mai vorbea cu colegul
lui. Glume... râdeau acolo, amândoi...
Luana știa că este emotiv. Așa că ajunsese să se bucure de faptul că, totuși, iată,
stă și el acolo, pe scenă, că lumea îl vede. Sigur cei din sală nu sunt doar cu ochii pe
el... N-au cum să își dea seama că el mai trage chiulul...
Alături de ea, la un scaun distanță, un domn în vârstă, îl privea fix, sorbindu-l
din ochi, transpus... Respirația ei se opri. Domnul acela, care îl privea doar pe Andru,
era tatăl lui!...
Luana își coborâ privirea pe foaia cu programul concertului. Se apropia de final...
Încă două arii, și gata... Pe scaunul din fața bărbatului, stătea o doamnă minionă...
Așadar, părinții lui veniseră la concert... Pe loc, a luat decizia de a se prezenta lor. Va
ieși prima din sală, înaintea tuturor, și îi va aștepta.
‒Bună seara! Mă scuzați! Sunteți părinții lui Andru?
‒Da!
‒Mă bucur! Eu sunt Luana!
‒Ce mă bucur că vă cunosc! Știam că sunteți o persoană deosebită! Femeia aceia
micuță, o privea iscoditor.
‒Am venit să îl văd pe scenă!
‒Da... ce concert frumos...
Luana nu dorea să lungească în niciun fel conversația. Se temea că Andru îi va
surprinde împreună. Inițiativa ei nu îi fusese comunicată! Își dorise doar să profite de
această ocazie, iar părinții lui să știe cine este, și că există cu adevărat!...
‒O seară bună vă doresc! Să nu îi spuneți lui Andru că ne-am cunoscut! El este
mai emotiv, și nu vreau să se simtă prost! Atât vă spun, că îl susțin să își termine
facultatea! Știu că își dorește foarte mult!
‒Doamne-ajută! Și noi ne dorim foarte mult!
Porni spre garderobă... Nici nu mai știa unde este garderoba... Oamenii ieșeau
din sală... Începeau să iasă și instrumentiștii!
Afară ningea. Porni pe jos! Câțiva pași pe strada pietonală, până la stația de
taxiuri... La cinci minute, telefonul sună! Andru???... Gestul ei l-a supărat?...
‒Alo! Felicitări pentru seara asta! A fost foarte frumos!...
‒Bine, bine... unde ești, fa?...
Pe stradă! Vreau să iau un taxi!...
‒Oprește-te la intersecție! Vin să te iau de acolo!
A urcat în spate, lângă doamna minionă. Au schimbat câteva cuvinte, până la
casa părinților lui. Andru a urcat cu ei pentru a-și schimba hainele. Coborât la mașină
spuse:
‒Hai să ne oprim să luăm o sticlă de vin. Ai ceva de mâncare acasă?

38
 În cuptor Luana avea o cratiță mare cu mâncare de mazăre cu pui. Gătise înainte
de a merge la concert. Lui Andru îi plăcea să mănânce. Deși luase proporții și își socotea
tot felul de diete, mânca! De multe ori, după ce cânta la local, înainte să vină la ea,
Andru o întreba:
‒Ai ceva de mâncare?
Și Luana mai întotdeauna avea!... Mâncare special făcută pentru el! Nu avea timp
de gătit! Avea un serviciu solicitant! La ea nu se gătea în mod curent... Dar pentru el
gătea: fasole cu carne, mazăre, șnițele, pulpe de pui, chiftele (deși nu prea avea voie
tocătură, dar îi plăceau), ceafă de porc, piure, mămăligă cu brânză, prăjituri, micul
dejun, cafeaua dulce cu lapte, și alte bunătăți... Ce mai mult lui îi plăceau negresele și
prăjitura cu cremă de ciocolată! Multă ciocolată...
Foarte rar s-a întâmplat să nu aibe nimic gătit pentru el!
‒Dă-mi un sandwich!
‒Nu am nimic de măncare...
‒Nimic!?... Dă-o dracului... Și tu ce faci?
‒Mă descurc!
‒Atunci plec!
‒Pleci pentru că nu am nimic de mâncare?
‒Hai să mergem să luăm ceva de mâncare!
Au vizitat de mai multe ori un magazin alimentar deschis non-stop. Pulpe la
grătar, fasole făcăluită, ceva prăjituri...
‒Vezi, am dat 30 de lei. Dacă luai cartofi și carne, nu ne costa atâta...
‒Nu am timp să gătesc sau să mă aprovizionez dacă stau mai mult la serviciu.
‒Dar alte femei cum pot?
‒Nu știu.
‒Fă și tu acolo o mîncare. Vii, te odihnești... Apoi faci mâncare. Și eu stau aici!
Dar nu pentru mine îți spun! Pentru tine!
Pentru ea? Dar ea nu avea nevoie de atâta mâncare!
Într-o seară, Andru venise cu o casoletă cu jumătăți de papanași! Gogoșile mai
mici i le dusese mamei lui! Cele mai mari erau pentru el și Luana...
Uneori, cumpăra pentru ei doi, două prăjituri diferite... Le tăiau pe fiecare în
jumătate, și astfel, fiecare gusta din fiecare prăjitură... Prăjiturile erau visul lui.
‒Cum ai avut ideea să vorbești cu părinții mei, turbato?
‒Nu aș fi vorbit dacă nu erau împreună!
‒Și ce le-ai spus?
‒Că eu sunt Luana! Dar ție ce ți-au spus?
‒Mama m-a întrebat dacă Luana merge cu noi în mașină! Eu i-am spus că Luan,
colegul meu, merge cu mașina lui! Și mama a repetat: Nu Luan, Luana!...
Au stat la masă și au deschis sticla de vin. Andru era îmbujorat tot, și își răsucea
pe deget o șuviță de păr din frunte.
‒Dă-mi în cărți!
‒Acum vrei?
‒Da!
Luana a adus pe masă tarotul lui Nostradamus. Era achiziționat chiar de la
Muzeul Nostradamus din Salon de Provence.

39
 ‒Nu știu ce voi vedea aici! Nu sunt o mare expertă, dar încercăm! Să știi că
tarotul nu dă răspunsuri precise, ci sfaturi și posibile căi de urmat!
A etalat cărțile, după ce l-a îndemnat să se găndească la ceea ce dorea să știe!
Încet, a început să interpreteze ce vedea acolo, dar cu mare atenție la ce spune! Tarotul
o avertiza...
‒La ce te-ai găndit? Nu prea se leagă aici! Te-ai gândit la două lucruri?
‒Da!
‒Nu e bine! Gândește-te la unul singur!... Hai că mai dăm în cărți și mâine…
Luana a văzut în cărți dualitatea lui, a văzut că este dispus să își vândă sufletul
pentru bunuri materiale, pentru bani... Sufletul lui era deja rupt în bucăți... Ce șanse ar
avea ea cu el?...

40
 O femeie care mă iubește foarte mult
Lui Andru îi plăcea să aibe relații cu femei. Cu mai multe femei chiar, în același
timp. Așa se simțea puternic și liber. Fiecare era un bun câștigat pentru el, pentru
orgoliul lui. Orgoliul unui om slab și fudul. Luana observase comportamentului lui
atunci când afișa imaginea de bărbat cuceritor. În preajma unei femei însă, în public,
devenea agitat și căuta cu privirea confirmări permanente din partea celorlalți. Își
pierdea firea. Gura nu îl mai asculta și cuvintele se rosteau sacadat și bâlbâit, ca și când
nu își putea controla respirația. Se mândrea cu presupusa lui trecere la femei în fața
colegilor lui de formație. Erau cam singurii care se aflau în preajma lui. Acolo, la
restaurant, era în apele lui dacă venea și el însoțit de cineva. O femeie care să stea alături
de nevestele celorlalți trei muzicanți, și care să fie a lui. Aici se reducea dorința lui. Așa
se vedea și el în rândul lumii. Luana îl suspecta că, în goana lui după bunăstare materială
și confirmare socială, Andru nu era capabil de sentimente autentice de iubire.
Vreo doi-trei ani, colaborase la o orchestră din oraș. Îi povestea Luanei că
ajungea primul la repetiții, ca să nu fie luat de nepunctual, iar în pauze, când ieșea la o
țigară, stătea singur. Singur, singuratic, emotiv... Avea o față pe care și-o ascunsese de
Luana. Cu ea nu se afișase în public decât foarte rar, și în locuri unde nu îi cunoștea
nimeni. Luana era „ce avea el acasă”, cum îi mărturisise odată. O proteja și se proteja,
fără să ia în seamă că toate se vor aduna, iar minciunile lui nu vor mai putea fi acoperite,
sau că Luana nu va mai fi dispusă să i le treacă cu vederea. Primul prag în sensul acesta
a fost Silvia.
‒Hai să îți spun de ce stau cu ea!...
Erau pe șosea. Andru oprise pe drum, să cumpere covrigi. Luase două pungi.
Într-una doi covrigi pentru părinții lui, iar în alta doi, pentru Luana. A parcat în fața
blocului ei.
‒Am fost la o ghicitoare!...
‒Și?...
‒Mi-a spus că o femeie îmi poate face rău dacă mă despart de ea...
‒Cine, Silvia?
‒Da. Nu vreau să îmi facă ceva și să îmi ia sporul la bani. Sau să le facă ceva
părinților mei. Trebuie să o îndepărtez încet. Știu eu cum! A mai spus ghicitoarea că
mai este o femeie care mă iubește foarte mult. Aceea ești tu!
I-a atins ușor pieptul, în dreptul inimii.
‒Ce ți-a trebuit să te încurci cu o astfel de femeie?... Cu Silvia? Îl găsea pe deplin
vinovat!
Mult timp Luana s-a gândit la orientările de viață ale lui Andru. Era foarte ușor
influențabil. Foarte vulnerabil. Chiar credea în clarvăzători, în chivuțe...? Da! Credea
cu tărie!... Și în puterea preoților, și în puterea călugărilor rugători în mănăstiri, și în
spirite malefice, și în deochi, și în farmece, și în ochii răi... De la o mănăstire, își
cumpărase o icoană mare, lucrată cu metal galben, pe care o așezase pe un raft de
bibliotecă, pe peretele de la nord al camerei, deși icoanele se așează la răsărit. Pentru el
așezarea corectă a icoanei era un amănunt neimportant. Avea o icoană mare, avea
protecție…

41
 Nu sunt pregătit
‒Încotro ne îndreptăm, Andru? Ce facem? Ce ai de gând cu Silvia?
‒Ți-am spus să ai răbdare!
‒Nu pot!
‒Nu vrei…
Toată vara s-a amărât. Aștepta, fără rezolvare, vestea cea bună. Pe facebook cei
doi erau foarte amorezați! Se alintau cu vorbe de dragoste și își dedicau cântece de
iubire. Și, în același timp, Andru îi cerea Luanei să aibe răbdare. Andru se simțea
„iubit”, într-o poză în care Silvia stătea lângă el, în poziția clasică a „iubiților”, în
picioare, față în față, cu o mână pe burta lui, sau „îndrăgostit”, în altă postare unde, în
mașina lui, se pozaseră cap lângă cap și umăr lângă umăr, îmbrăcați în tricouri identice!
‒De ce nu te oprești?
‒Așa m-am obișnuit. Sunt tânăr. Știu că nu fac bine. Când va fi să mă
îndrăgostesc, va fi altfel!
Cum să se îndrăgostească? Încă nu era îndrăgostit suficient?
‒Ne despărțim? Luana simțea că i se opresc cuvintele în gât. Dar trebuia să îl
întrebe.
‒De ce?
‒Nu pot sta cu tine așa! Văd pe facebook tot felul de postări cu voi doi.
‒Ia să văd și eu ce tot vezi tu acolo? De la facebook ne certăm noi?
Luana a deschis telefonul și a căutat să îi arate. A izbucnit în plâns când a văzut
o poză a lui. Andru a tresărit brusc și și-a mușcat buza.
‒Ce drag îmi ești!...
Plângea cu lacrimi multe și fierbinți. Nu dorea să mai audă nimic de la el în acel
moment. Prin ochii albaștri din spatele apelor sărate, vedea doi de Andru: unul al ei, și
celălalt al alteia. Care dintre ei îi va vorbi?
‒Acum ce vrei, Luana! Așa a fost să fie!
‒Cum așa a fost să fie? De ce nu este altfel? De ce nu ne căsătorim? Pentru că
ne-ar vorbi lumea? Și? Ne-ar vorbi trei zile, apoi ar uita. Și noi ne-am face viața noastră.
Așa cum știm noi. Cu bune și cu rele.
‒Nu sunt pregătit!
Andru era foarte conștient atât de diferențele dintre ei, cât și de incapacitatea lui
de a trece peste ele la modul real, concret. O relație secretă între ei, ar fi putut dura toată
viața, după spusele lui. Dar ea nu era de acord. Relația lor ar fi fost la voia întâmplării,
fără să evolueze. Iar dacă el s-ar fi căsătorit cu altă femeie, ea nu ar mai fi putut să
rămână cu el, în secret, în umbră. Andru folosea cu ea un fel de șantaj: era femeia
sufletului lui. Luana era cunoscută în oraș. Avea un statut profesional superior, era
foarte sensibilă emoțional, era posesivă, dorea să aibe control asupra lui. Așa înțelegea
ea stabilitatea!
Și el era cunoscut, dar ca lăutar, aparent licențiat. Pe moment el distra oamenii.
Nu avea un venit fix, nu putea nici măcar să își asigure propriul viitor. Uneori, dintr-un
prea plin emoțional, din panicile ei, îi scria noaptea, la ore târzii, și aștepta să îi răspundă
pe loc.
‒Azi-noapte, când tu dormeai, eu stăteam în picioarele tuturor bețivilor și le
cântam!

42
 Da! Așa era! Dar din vina cui? Nu cumva a lui? Și nu din vina lui ratase șansa
de a avea un alt viitor? Iar dacă stătea în picioarele tuturor petrecăreților și le cânta la
masă, nu era viața pe care și-o pregătise singur? Prin amânări, prin studiu „ușor, ușor”
pentru examene, prin delăsare, amânare și superficialitate?
Pe moment, Andru nu era pregătit pentru nimic.

43
 A furat ceva?
Luana urcă scările blocului unde locuiau părinți lui cu cutia de bomboane sub
braț! Bătuse încet la ușă! Era trecut de ora opt seara. I-a deschis femeia aceea scundă,
mama lui Andru. Fiind mică de înălțime, își ținea capul ridicat atunci când vorbea, ceea
ce o făcea simpatică. La asta contribuia și zâmbetul ei, pe care îl afișa continuu.
‒Bună seara! Poftiți! Dar Andru unde este?
‒Nu este cu mine! Am venit singură!
‒A furat ceva?
Cum adică? De ce să o întrebe asta? Cu o vară în urmă, Andru i-a mărturisit
Luanei că este foarte supărat. După vânzarea afacerii, mama lui pierduse plicul în care
era codul pin al cardului pe care erau banii. Acum, Luana se gândi, pe loc, că Andru nu
era de încredere nici pentru părinții lui, atunci când se punea problema banilor! De ce îl
interesau pe el acei bani? Nu erau ai lui... Mai sigur, mama lui nu pierduse plicul, ci îi
ascunsese de el.
‒Nu. Nu a furat nimic. Am venit să vorbim!
În sufragerie a intrat și tatăl lui. Un bărbat înalt și brunet!
‒Unde e băiatul?
‒Nu a venit băiatul! a răspuns Luana. Dar v-a venit o fată!
Apoi, mai mult de o oră, dorind să își spună tot of-ul, Luana vorbit cu mama lui
despre supărarea ei! Despre Andru! Despre Silvia!...
‒Noi nu o vrem!... Nu o vrem!... De ziua mea Andru a venit cu un buchet de flori
și cu ea! I-am spus să nu o aducă la noi, dar ea a ținut morțiș! Nu eram pregătită! Le-
am dat și eu o ciorbă... Ce să facem ca să se despartă de ea? Soțul meu ar vrea să
vorbească cu șeful lui, cu Denis, să îl mai sfătuiască și el...
‒Îl știu pe Denis!
‒Da!?...
‒Nu personal...
‒Și ați putea să luați legătura cu el?
‒Da, dacă am acordul dumneavoastră!
Au convenit ca Luana să îi scrie lui Denis. După ce și-au schimbat numerele de
telefon, Luana și-a luat rămas bun și a plecat spre casă.
Aici a aprins lumina, apoi a început să îi scrie lui Denis. Imediat i-a scris și lui
Andru: „În seara asta am lăsat o cutie de bomboane la părinții tăi!”. „Ce ai făcut, mă?”
Gestul ei l-a supărat foarte rău!
‒Dacă nu făceai asta, poate ar mai fi fost ceva între noi! Aveam pretenții că ești
femeie cu capul pe umeri! Acum s-a terminat totul!...
Cu sentimente amestecate: vină, revoltă, neputință, dor, insomnia s-a instalat de
la sine!
A așteptat în zadar! Denis nu i-a răspuns la mesaje! Luana și-a dat seama că șeful
este de partea lui Andru! Dar nu ca prieten! Se folosea de naivitatea lui! Ea știa că, în
timp, Andru făcuse multe lucruri pentru acest om, cu satisfacția unui câine supus!... Un
câine supus și îndatoritor!...
Când Silvia l-a părăsit prima dată, Andru a luat legătura cu Luana. I-a cerut să îl
primească în vizită!
‒Vezi, indiferent ce fac, tot la tine mă întorc!...

44
 Încă de atunci i s-a părut schimbat, de nerecunoscut! Vorbea cu ea foarte detașat,
sprijinit în cot pe canapea. În noaptea aceea, lucrurile au fost altfel între ei! Ea a gătit,
din nou, au mâncat, au vorbit, dar el era altul. Își disimula cu stângăcie absența! Dorea
ca Luana să îl încurajeze iar, și să îl ajute, așa cum făcuse pentru Julia...
‒Sunt foarte dezorientat!
Deși a reușit să o convingă pe Silvia să se întoarcă la el, Andru și Luana s-au
văzut din nou.
‒Vreau să văd ce poză ai pe telefon, Andru!
Andru băgă telefonul în buzunar repede:
‒Lasă, ți-o arăt mâine!
‒Vreau să văd!
‒Ce să vezi? O poză cu mine!
Cu el și cu Silvia!...
‒Te rog să mă împrumuți cu niște bani, până la salariu!
‒Te împrumut! Cu cât?... Ai rămas făra bani?
‒Am ceva de rezolvat...
‒Ok! Îi vrei acum?
‒Nu acum, pe loc! Mâine! Nu este atât de urgent!
‒Ok!
De acei bani, Andru nu a uitat!...
De ziua ei onomastică, la sfârșitul lunii noiembrie, pe la șase seară, mama lui
Andru i-a telefonat Luanei pentru a o felicita! Într-un gest copilăresc, sub un impuls de
moment, Luana a scris la statusul ei că este într-o relație! După nicio oră, el a blocat-o
pe facebook! Nu erau prieteni acolo, pentru că Silvia avea acces la telefonul lui
continuu. Prin urmare era mai prudent să nu dea naștere la alte și alte conflicte și
discuții! Dar era clar: Andru îi urmărea profilul!
Acum trei ani, relația lor începuse acolo, pe facebook, prin mesaje! Sute de
mesaje! La toate derapajele lui, Luana îl bloca! După insistențe, îl debloca, apoi
redeveneau prieteni... și, tot așa! Acum era prima dată când el făcea asta! Ce pretenții
avea?!... Numai el să se repare psihic, să umble liber, să experimenteze... Numai el?
Nu-i nimic!... Mai aveau căi de comunicare!
Într-o seară i-a scris pe whatsapp, iar el i-a răspuns că a citit cu atenție, și că are
dreptate! Recunoaște că a greșit cu Silvia, că s-a ajuns prea departe!
‒Dacă nu te vei aduna, nu vei reuși să duci la capăt facultatea! Vei rămâne într-
o cloacă! În cloaca în care ești! Localul va ști de tine și atât! Se va alege praful de tot!...
Luana era supărată, și îi adresase cuvinte sincere, dar prea dure pentru el!
‒Cum poți să spui asta? M-ai jignit! Eu sunt unul notoriu din neamul meu, și
rămân în cloaca mea...
Luana știa că Andru nu cunoaște semnificația cuvântului notoriu. Îl auzise și el,
pe undeva!
‒Nu mi-am imaginat niciodată că mă vei jicni așa! Nu mai poate fi nimic între
noi! După tot ce mi-ai făcut!...
Ce îi făcuse Luana atât de grav?... Andru nu își asuma nimic. Absolut nimic. Nici
măcar pe el: condiția lui socială și situația lui!...
... în Paralel, pana de lumină a scris, cu litere pătrate, apăsate: “ A doua
lepădare!”…

45
 Căruțe colorate
Stătea în pat și se uita la un film. Privea atent, concentrat. Un pahar de vin roșu
pe măsuță, scrumiera plină de chiștoace... Din spatele ochelarilor, ochii ținteau ecranul
televizorului. Buzele erau strânse, iar degetul arătător al mâinii drepte le presa ușor...
Pe întinderea câmpiei, caii se odihneau lângă căruțele cu coviltir! Oamenii își
făceau de lucru! Femeile fierbeau ceaunul cu mămăligă aurie, curățau usturoi și cartofi.
Bărbații stăteau în jurul unui proțap, pe care frigeau un berbec gras! Copiii alergau în
jurul lor râdeau, se împingeau unii pe alții, în jocuri inventate de ei, plini de energie și
zgomot! Un bătrân uscățiv, aproape orb, cu o mustață groasă și pălărie neagră pe cap,
stătea alături de soția lui, o femeie micuță, cu fața senină, și cânta încet la vioară.
După ce și-au potopit foamea, acolo, între căruțe, au încins un dans. Vioara,
rochiile colorate viu, mânecile largi ale bluzelor, dezvelind brațe ridicate în sus,
unduindu-se după muzică, chiotele...
În zori, după o noapte în jurul focului înalt, caii lăsați liberi pe câmpul întins, au
fost înhămați la căruțe. Alții, au fost încălecați de bărbați tineri, cu plete lungi și mustăți
groase! Femeile și copiii, se ciondăneau în căruțe vorbind tare. Cel din față, pe un cal
negru, a ridicat mâna dreaptă! Pe rând, biciuri ușoare au atins spinările cailor cărăuși!
Caravana s-a pus încet în mișcare! Roțile de lemn, trosneau... Aveau un drum lung de
făcut, peste câmpia întinsă, spre muntele din fața lor! Acolo vor face următorul popas...
Terminase toată sticla de vin! Ei erau neamul lui!... Nomazii, stăpânii câmpiilor
pustii și nesfârșite, străbătute de copitele cailor lor puternici și supuși, oamenii liberi...
Prin venele lui Andru curgea acest dor de libertate, de putere, de stăpân al întinderilor
nemărginite... El nu crescuse așa, ci într-un oraș oarecare, risipindu-și anii copilăriei în
ore de studiu la instrument, singurul lui prieten adevărat, iubit și urât în egală măsură...
Ce liber ar fi putut fi!... Ce mult dorea să fie liber... Ce mult dorea să fie înțeles și
apreciat... Ce mult dorea să trăiască fără obligații... De pe o zi pe alta, fără planuri...
‒Mama este foarte supărată din cauza fratelui meu! Nu pot să o văd așa!
‒Va fi bine! O să vezi!
‒Ce se întâmplă cu familia mea?
‒Nu mai vorbi așa...
‒Tata mi-a spus, de când eram copil, că trebuie să muncesc de două ori mai mult
decât alții ca să dovedesc ce pot să fac!
Luana i-a zâmbit! Tatăl lui îi dăduse numai sfaturi bune... Numai că Andru nu
pusese niciodată în aplicare acele sfaturi. Julia îl descrisese ca nefiind capabil să facă
nimic concret. Ba mai mult, ar fi fost foarte bucuros dacă alții ar fi făcut treaba în locul
lui. Avea dreptate. Așa era!...
Acum, la a doua sticlă de vin, Andru simțea că îl prinde somnul. Era obosit!
Mâine... urma o nouă zi... Adormi cu imagini vii în minte: căruțe, culori, câmpuri,
oameni, câini, asprimea chipului bunicului lui, fost rotar, Luana...
„Mi-e dor de tine, bezmetico...”.

46
 Banii
Luanei îi era dor de Andru. De câteva minute el postase o poză, alături de câteva
persoane, după „un frumos eveniment”. L-a felicitat pe messenger, în privat!
‒Da, bine... Când îmi dai banii?
‒Când iau salariul, ți-am spus! Stai liniștit!
‒Da! Știu că ești femeie serioasă! Să fie așa cum ți i-am dat!
‒Bineînțeles!
Andru avea o mare atenție cu banii lui. Se străduia ca, din câștiguri, să reușească
să pună bani deoparte. Cheltuia foarte puțin pentru el! Avea grijă de hainele lui, de
pantofi... Nu risipea și se chivernisea drastic. Niciodată, însă, nu pusese problema
banilor ei! Ea cumpăra mâncare, își achita datoriile casei... De trei ori i-a cerut bani
împrumut! Sume mărunte, pe care i le-a înapoiat! Din ei cumpăra și mâncare, pentru
amândoi! Știa că el nu are un venit fix, și nu i se părea un capăt de țară că nu se implica
și nu susținea cheltuielile lor, în mod echitabil! Vor veni timpuri când va fi și el angajat...
Nu o interesa ce și cât câștigă el! Nu l-a întrebat niciodată! Era suficient că își cumpăra
singur țigări, își ducea hainele bune la curățătorie, își îngrija mașina, achita utilitățile la
garsoniera lui, își mai ajuta și părinții pensionari...
Îl obseda gândul că el nu are un loc de muncă fix, și că vor veni vremuri când nu
se va mai putea întreține doar cu banii din cântări. În toamnă, Luana i-a sugerat că ar
putea să își ia câteva ore de predare. La țară...
‒Cum să predau? Mi-e frică!
Da! El nu era capabil de a sta la catedră. Nu ar fi făcut față. Emotiv, prea puțin
instruit, delăsător, nu ar fi făcut față!
‒Cu un singur elev este altceva. Sunt doar eu cu el. Îl îndrum. Îl corectez. Dar nu
cu o clasă întreagă! Și nu la țară...
‒Atunci în oraș. Nu știu, orice… Portar undeva!
‒Am eu față de portar? Pe bune?
În vara anului următor, printre altele, mama lui Andru își făcea vise mari cu el:
‒Andru va lucra la o bancă. A dat un interviu, și, dacă va fi acceptat, va lucra în
bancă.
Trecuse peste faptul că el nu știa nimic despre bănci. Să îl vadă și pe el cu un
rost! Oriunde! Luana conștientizase atât naivitatea mamei, cât și perfidia lui Andru. Își
amăgea propria mamă. De acum, îl vedea capabil de orice!...
În decembrie, înaintea sărbătorilor, Luana a cumpărat două felicitări! Una pentru
mama lui, cealaltă pentru Andru! A pus banii împrumutați în plicul pentru el, apoi, prin
curier, a trimis plicurile la adresa parinților. Seara, cu multă emoție, văzând că Andru
nu îi dă niciun semn, i-a scris un mesaj: „Ai primit banii?”
„Nu! Care bani?”
„Am trimis astăzi un curier cu un plic la părinții tăi!”
„Da! Bine! Dacă spui tu, așa o fi! Eu nu am fost azi la ai mei!”
Nu? Cum? I-a lăsat singuri o zi întreagă? El, care spunea că părinții sunt lumina
ochilor lui? Dar, cine știe? Poate fusese ocupat!
La ora zece noaptea, Luana i-a telefonat tatălui lui:
‒Bună seara! Mă scuzați! Luana la telefon!
‒Sărut mâna! Nu deranjați!

47
 ‒E totuși ora zece noaptea!
‒Nu este nicio problemă! Vă mulțumim pentru felicitare!
‒Cu drag! Vă rog să aveți grijă de plicul pentru Andru, și să i-l dați! Acolo sunt
și niște bani, pe care el mi i-a împrumutat!
‒Sigur! Nu vă faceți probleme! I-l vom da!
Era liniștită.
Cu ceva timp în urmă, Andru îi povestise Luanei că fusese la un clarvăzător. Un
om oarecare, trăitor pe străzi, dar cu mare har, după părerea lui.
‒Și?...
‒Mi-a spus că voi termina facultatea și voi fi profesor.
‒Așa... Asta e bine.
‒Că voi fi bine cu sănătatea, cu fierea...
‒Da...
‒Că părinții vor fi sănătoși. Apoi, că voi avea o relație cu una mai mică...
‒I-auzi....
‒Care o să vrea să îmi mănânce banii...
A început să râdă:
‒Cum să îmi mănânce mie banii! Eu am grijă de bani! Nu mă face nimeni la
bani…
‒Și? Altceva!
‒Că mă voi căsători, și voi avea o fată și un băiat!
‒Și despre mine?
‒Nu mi-a spus nimic!
‒Da?
‒Ei, nu l-am întrebat prea multe! Dar este foarte bun! Mi-a spus că am o
problemă la mașină, pe partea stângă! Așa este! De unde a știut?
Banii, totul până la bani! Până la plata justă! Până la preț! Până la centimă! Banii
lui! Să îi înmulțească! Principiul lui era unul clar: dai cât oferi! Primești ceea ce dai!
Culegi ce ai semănat!
Oferta trebuie să fie satisfăcătoare, iar plata pe măsură! Dacă e plătit, face treabă!
Dacă nu, mai bine stă în pat și se odihnește...
Dar el, ca om, ce a oferit?
‒Nu ai apreciat că veneam și stăteam cu tine, și mă interesam în fiecare zi ce
faci! Acum e prea târziu!...
‒Cum nu am apreciat?
‒Crezi că, dacă făceai mâncare era suficient? Nu m-ai dorit ca bărbat!
‒Cum nu te-am dorit? Ce trebuia să fac?
‒Să fii la locul tău! Dacă știai să mă ții, mă aveai și peste zece ani!
Ce mult și-ar fi dorit asta! Îi spusese, cândva, că nu o va părăsi niciodată!...
‒Tu m-ai îndepărtat! Cu gelozia ta! Nu ai știut decât să spui că mă iubești! Toată
ziua „Te iubesc eu pe tine! Te iubesc eu pe tine!”
Așa era! Când s-a despărțit de Julia, Andru și-a dat jos de pe mână o brățară!
Luana s-a gândit că o avea de la ea! Atunci a comandat două brățări de argint: una pentru
ea, și una pentru el! El nu purta argint! Doar un lanț bărbătesc și o brățară de aur! Dar
ea nu își permitea să facă un cadou așa de prețios! Pe fiecare brățară a cerut să fie două
inscripții: Tougheter forever și Te iubesc eu pe tine!...

48
 I-a oferit cadoul într-o seară, când i-a pus pe masă și un tort alb, făcut de ea!...
‒Da ce-i asta? Parcă te-ai pregătit de nuntă!
La rândul lui, i-a oferit Luanei flori, de fiecare dată de ziua ei! Și, o dată o sumă
micuță de bani, ca să își cumpere ea ce-i place!... Nu era sigură dacă el știa ce-i place!...
Ar fi contat mai mult un cadou, oricât de mic și neînsemnat!
Din punctul lui de vedere însă, el îi oferise însă mult mai mult! Timpul lui, nervii
lui... Iar ea? Ce îi oferise? Agitație, stres, ceartă, gelozie, posesivitate...
‒Primești ceea ce meriți! i-a spus odată pe un ton nervos...
Îi explicase că el se oferise chiar pe el! Asta nu înțelegea ea! Sacrificiul lui...
Nopțile lui chinuite, când rămânea să doarmă la ea, și când se trezea dimineața cu dureri
de spate din cauza patului! Pentru că, la urma urmei, faptul că un om stă cu tine nu este
orice! Singuratatea, spusese el, este foarte grea pentru oricine! Iar el a făcut tot posibilul
să fie bine! Și nu a fost! A vorbit cu ea ca și când ar fi vorbit la pereți!... Cum putea să
își imagineze că el nu are și alte opțiuni de a-și petrece timpul? Că nu are casa lui, că
nu are ce mânca, că nu are atâtea femei care ar fi bucuroase să fie cu el?
I s-a oferit pe el, și ea nu a apreciat!...
‒Să știi că, dacă vreau, eu pot să mă ofer și pe bani...
Da, Andru putea să-și vândă sufletul pentru bani. Era dispus!
Spusele clarvăzătorului nu s-au confirmat în timp. Andru a cunoscut-o pe Silvia,
cu nouă ani mai mică decât el. Pentru ea și-a vândut bicicleta, două viori și mașina
tatălui său. Nu a mers înainte cu pregătirea pentru facultate. Tatăl lui s-a operat de inimă,
iar mama lui, în doi ani de zile a avut două accidente. La primul și-a rupt clavicula, iar
la al doilea piciorul.

49
 De Crăciun
Spre seară, mama lui Andru i-a telefonat Luanei pentru a-i ura cele bune de
sărbători.
‒Ce faceți de Revelion, Luana? Numai atunci când nu era atentă, când era mai
puțin concentrată, mama lui Andru i se adresa pe nume. Bariera aceasta verbală,
dovedea conștientizarea diferenței de statut dintre ele.
‒O să plec la munte...
‒Foarte bine! Să vă distrați!
‒În seara de Anul Nou, Luana a întors mamei lui Andru gestul amabil!
‒La mulți ani! Să aveți un An Nou cu bucurii!
‒Eiii... la mulți ani!... Dar ce faceți? Cum e la munte? E zăpadă?
‒Nu prea... Este puțină zăpadă mai veche. De când suntem noi aici nu a nins...
Dar este frumos!...
‒Ce mă bucur! Vă simțiți bine?...
‒Da!
După ce a vorbit cu părinții lui, i-a scris lui Andru un mesaj de Anul Nou. Luana
știa că Andru cânta în noaptea aceea, și că era însoțit la restaurant de Silvia! Era alegerea
lui! Pe la ora 11.00 dimineață, în prima zi a Anului Nou, i-a scris un mesaj nou: cu
mâinile alea cu care îți câștigi pâinea, nu poți să îmi scrii și mie câteva cuvinte!?...
Pe la ora trei după-amiază, Andru i-a scris o urare scurtă și seacă!...
Lunile ianuarie și februarie au trecut fără alte contacte între ei!
De 1 martie, dimineață, mama lui Andru i-a telefonat din nou Luanei. Era la
serviciu. S-a bucurat și emoționat! A ieșit din biroul pe care îl împărțea cu mai mulți
colegi, pentru a putea vorbi în liniște...
‒Ce mai faceți?
Mama lui Andru avea obiceiul să lungească cuvintele, dându-le astfel o dulceață
și o blândețe aparte!
‒Sunt la serviciu!... Bine!
‒Eu am fost la biserică, iar acum frământ un aluat de cozonaci! Vă place
cozonacul!
‒Foarte mult!
‒Vă opresc unul! Când veniți pe la mine să îl luați?
S-au înțeles să treacă sâmbătă.
‒Ce face Andru?...
‒Mmmmm... nu prea bine!... Andru e trist!... Acum este foarte ocupat! Lucrează
la amenajarea garsonierei. Stă cu muncitorii pe acolo, aleargă după materiale...
‒De ce e trist?
‒S-a despărțit de Silvia!...
‒De ce?
‒Nu știu! Dar mă bucur!...
‒Să vorbesc cu el?
‒Nuuuu.... Nu acum! Vă spun eu când...

50
 Andru e foarte trist
Luana nu a mai așteptat! De data asta nu mai dorea să asculte de mama lui. Seara
i-a scris!
‒Care mai e viața ta? o întrebă Andru.
Cum îi sunase ei întrebarea asta!!!... Nu mai vorbiseră de trei luni! „Care mai e
viața ta?”
‒Cum o știi! Seviciu, casă... Mi-e dor de tine!
‒Da? Ți-e dor? Ți-a dat ăla papucii și acum te întorci la mine?
Urechile ei!... Nu mințeau... Iar își arăta fața perfidă! El fusese infidel, nu ea!
‒Cine? La cine te referi?
‒Colegul ăla al tău!...
Luana îi spusese odată, demult, că ieșise cu un coleg la cafea! La o terasă!... Iar
Andru nu uitase...
‒Crezi că mi-am găsit pe cineva? Andru....
‒Nu știu eu... Tu ai spus!
‒Nu mi-am găsit pe nimeni! Nu am stat cu nimeni...
Asta o supărase rău! Vinovată fără vină!... Ce urma acum?
‒Tu ar fi trebuit să fii femeie la locul tău. Să te gândești: măi, asta e nebun. Vrea
să experimenteze! Să îl las până termină! Dar tu, nu!
‒Nu pot, Andru!
‒Ei, nu poți! Nu vrei! Dacă vrei să fim împreună, trebuie să fii pe aceeași lungime
de undă cu mine! Dacă nu, eu nu am ce-ți face!
‒Eu am vrut să avem o relație stabilă!
‒Nu! Tu ai vrut mai mult!
‒Da! Am vrut să ne căsătorim!
‒Știi că asta este imposibil!
‒De ce? Nu ai spus că, dacă își iei licența vei gândi altfel?
‒Da! Dar asta am spus atunci!
Îi era clar că lupta era pierdută.
‒Nu mai face drame din orice! O să mai trec pe la tine, să mai stăm la un vin...

51
 Viziunile
Fiecare om are vise. Somnul și visele!... De la un timp, somnul Luanei aducea
cu el panici! Se trezea panicată de fiecare dată... Într-o după-amiază visase că venise în
casa lui Andru. El era diferit! La fel de înalt, dar blond și cu plete. Mai multe nu își
amintea despre vis.
După ce s-a trezit Luana l-a sunat ca să i-l povestească visul ei:
‒ Eu blond? Ha, ha...
Avea și alte viziuni: că ar fi trăit împreună în deșert, izolați de lume, pe întinderile
infinite de nisip, sau că trăiseră în trecut vremuri când au fost foarte apropiați, pentru că
îi pândea parcă un mare pericol... Aceste flash-uri care reveneau periodic, îi confirmau
sentimentul că fuseseră împreună și în alte timpuri.
Apoi o sumedenie de coincidențe și de sincronicități ciudate…
Când s-au întâlnit prima dată, Luana avea vârsta mamei lui Andru atunci când îl
adusese pe lume. El era născut în aceeași zodie cu fratele ei. Bunicii lui avuseseră
atelierul de lucru la o stradă distanță de casa bunicii ei, pe bulevardul paralel.
Foarte ciudat, dar, atunci când era la începuturile relației cu Silvia, s-au întâlnit
întâmplător, într-un loc și la o oră unde, poate numai planificându-și dinainte, s-ar fi
putut vedea. Era vară, după ora două, când Luana a hotărât să facă o plimbare și a mers
fără țintă, până când a ajuns spre periferia orașului, într-un parc. Aleile erau pustii. S-a
așezat pe o bancă și a fumat o țigară. Să meargă în dreapta sau în stânga… În stânga…
de acolo venise… Pe malul lacului era parcată o mașină… Mașina lui Andru…
Acolo???... S-a apropiat. Bărbatul stătea jos, lângă mașină, și vorbea cu cineva pe
messenger.
‒Bună!... Ce faci aici?...
A tresărit și a ridicat ochii spre ea.
‒Stau!...
S-a așezat lângă el. Au rămas tăcuți un timp, apoi:
‒Te duc acasă?
‒Da! Dacă vrei tu…
Înainte de a urca, Andru s-a dus la mașină și a pus ceva în portbagaj. Apoi, au
pornit spre casa ei.
‒Deseară am cântare!
‒Cu cine vorbeai pe messenger?
‒Cu Paul!
Paul era singurul lui prieten și fost coleg de facultate din București. Îi lega o
prietenie strânsă. Lui Paul, Andru i se confesa de multe ori. Din păcate, viața lui Paul
nu era una foarte fericită. Deși terminase facultatea, preferase să se orienteze spre
lăutărie și, de ceva timp, avea mari probleme cu spatele. Nu mai putea cânta… Un alt
coleg de facultate, despre care Andru spunea că are auzul absolut, ajunsese să vândă la
un magazin în capitală. Iar el, fără studiile terminate, totuși realizase ceva: își cumpărase
o garsonieră și o mașină! Deci, nu era chiar jos…
De fapt, atunci când s-au întâlnit în parc, Andru vorbea pe messenger cu Silvia…
‒Mama și tata m-au trimis după aspirine, pentru că îi dor picioarele!...
Aspirinele nu se cumpără din parc…

52
 Au ajuns în dreptul blocului ei. S-au sărutat, apoi Luana a coborât din mașină.
Pentru ea, întâlnirea lor în acea zi fusese un semn și un avertisment. Cât timp legătura
lor era vie, conjuncturile îi aduceau împreună.
... în Paralel, se rostise odată: Te va recunoaște!...

53
 Întoarcerea
Când Andru și-a reluat vizitele la ea, Luana a simțit că trăiește din nou. Atât de
mult și-l dorea alături! Până la capăt, precum al treilea fluture dintr-un poem arab:
În această lume
Oamenii sunt asemenea celor trei fluturi
Din jurul flăcării unei lumânări...
Primul s-a apropiat si a zis:
Știu ce-nseamnă iubirea...
Al doilea a atins flacăra ușor, cu aripile sale, și a zis:
Știu că focul iubirii poate arde!...
Al treilea s-a aruncat în inima flăcării
Și a fost mistuit!...
Doar el a știut ce este iubirea cu adevărat!
Andru a revenit, dar de data această, era mult schimbat.
‒Să știi că, dacă mă mai superi, nu ne vom mai vedea niciodată. Eu nu am revenit
la nicio femeie din viața mea, și vorba mea e vorbă! Cu tine este altceva!...
Acceptase că mama lui o invita pe Luana în casa ei, din când în când. La urma
urmei, acest aspect nu îl implica deloc. El nu venise niciodată la întâlnirile celor două.
Pe de o parte era bucuros că lucrurile se întâmplau așa. Mama lui, o femeie în vârstă,
foarte volubilă și vorbăreață, avea o companie plăcută. Pe de altă parte, nu dorea ca cele
două să devină foarte intime:
‒Crezi că prin mama vei ajunge la mine? Nici vorbă!... Dacă ai văzut că sunt cu
Silvia, puteai să te gândești că am un interes, că așa sunt eu, nebun, și să stai în banca
ta!... Sunt tânăr și vreau să experimentez!...
Așa făcuse și când fusese într-o relație oficială cu Julia. Când se îndrăgostea,
Julia trebuia să nu îi deranjeze, până îi trecea nebunia. Apoi revenea la ea. De cel puțin
cinci ori așa a făcut. Acum însă, după revenirea la Luana, devenise mai prudent și se
apăra cu toate forțele lui.
‒Iar mă obișnuiesc să vin la tine!
‒Și asta este rău?
‒Da.
Pentru că el întreba despre soarta lui tot felul de ghicitori și ghicitoare, Luana a
mers și ea la o ghicitoare. I-a dat în cărți, în cafea... Multe din cele spuse nu s-au adeverit
în niciun fel. Atât a reținut Luana: Andru a vrut să fugă din relația cu ea. Ghicitoarea o
sfătuise să îl lase.
‒Nu este de tine și nu te merită!... Duce o viață libertină!... Este posibil să revină
atunci când se va lovi de o problemă gravă: boală, deces... Dar repet: nu merită nimic!
Dacă te va vrea înapoi, trebuie să lupte!...
Iar luptă?...

54
 Scaunul și floarea
Lucrurile păreau că merg spre bine la acel sfârșit de primăvară. Începuseră să își
reia vechile obiceiuri. Să stea împreună. O săptămână Luana a plecat într-o delegație.
El îi scria mai rar, dar se interesa de ea. Totuși, Luana simțea că nu este sincer.
De ziua ei onomastică, nu i-a dat nici un semn toată dimineața. În schimb, mașina
lui era parcată în fața blocului ei. Luana a urcat scările și a deschis ușa. Degajat,
zâmbitor, Andru lucra de zor la montarea unui scaun de birou. Era cadoul lui. Primul
cadou mai valoros pe care i-l oferise vreodată.
‒Am simțit că pregătești o surpriză?
‒Ei, na!... Cum ai simțit?
‒Ar fi fost imposibil să nu fii atent că astăzi este ziua mea…
O lună mai târziu însă, Andru nu a mai felicitat-o de ziua ei de naștere…
Acum, în acea după-amiază de mai, Luana era fericită. Alături de scaun, Andru
îi oferise și o floare în ghiveci. Toată vara Luana avusese grijă de acea floricică. La un
moment dat, părea că moare. I-a tăiat crenguțele cu grijă, a curățat-o de frunzele
veștejite și a așezat-o într-un loc luminos, dar umbros. O urmărea zilnic, iar floarea,
pentru un timp, s-a înviorat.
La sfârșitul lui iunie, de ziua ei, Andru a uitat complet… Pe facebook,
întotdeauna, felicita pe toți prietenii de ziua lor!... Pe toți!... Oare uitase de ea? Era atât
de ocupat? Mai în glumă, mai în serios, îi spusese că telefonul este „fratele lui”! Nu se
dezlipea niciodată de el! Noaptea, după ce vorbea pe messenger cu multe persoane, sau
urmărea curse de mașini, sau emisiuni de divertisment pe youtube, înainte să stingă
veioza, Andru oprea net-ul, iar dimineață, înainte să se ridice din pat, îl deschidea și se
apuca de scris, de răspuns la mesaje…
Și când mâncau sau vorbeau, își verifica telefonul, din când în când. Nu se ducea
la bucătărie sau la toaletă fără telefon. Luana nu avusese niciodată curiozitate să se uite
în telefonul lui. Nici nu ar fi avut cum. Era parolat!
Iar acum, cu telefonul veșnic deschis, uitase de ziua ei?... Abia a doua zi, spre
seară a scris un mesaj, în care îi ura ani mulți, cu sănatate, și găsirea grabnică a liniștii
sufletești… Scuza lui: fusese foarte ocupat și uitase de ziua ei!... Nici măcar nu venise
să îi aducă o floare… Avea una, nu?... Rezistentă!... În ghiveci!... Floarea aceea, din
ghiveci, frumoasă, cu petale roz și frunze de un verde intens, a murit, în final. Probabil
de dorul lui, de durerea ei… Nu i-a folosit nici apa, nici îngrijirile Luanei… A murit în
octombrie, după ziua lui… Sincronicități, coincidențe!?...

55
 București
‒Nu mai pot! M-am săturat!
Andru era prins într-o mare panică. În primăvară, tatăl lui s-a îmbolnăvit. Inima.
Avusese multe supărări și probleme în ultimii doi ani: afacerea, banii, Andru... Obosise.
După o serie de analize, familia a hotărât să meargă la un control la București.
‒Am zăpăcit netul! Am citit tot despre boala tatei! Mi-e frică!
Duminică după-amiază au plecat spre spital. Luana îi pregătise pentru drum
câteva clătite cu ciocolată și pizza. Luni a așteptat vești, dar Andru nu dădea niciun
semn.
‒Ești bine, Andru?
‒Nu! Tata a intrat în operație!...
Se aveau doar ei pe ei! Cu rudele lor nu erau în relații prea grozave! Operația la
urgență i-a panicat și pe Andru, și pe mama lui. Plângeau, fiecare în parte, pe holul
spitalului!... Apoi, afară, Andru a făcut, pentru prima dată, un lucru: stresat, a fumat în
fața mamei!... Se ascunsese de ea ani de zile, pentru a nu o supăra!...
Operația a decurs bine. S-a montat un stent. O zi mai târziu, după externare,
porneau împreună spre casă. Deși aveau rude în București, unde ar mai fi putut sta măcar
o zi, s-au grăbit spre casă. 300 de kilometri… Pe drum, Andru a ațipit pentru câteva
secunde la volan. La ora patru după-amiază i-a scris Luanei că au ajuns, dar că pe drum
era să se întâmple o nenorocire. Era extenuat de drum și de griji!
La ceva timp, mama lui i-a mulțumit pentru clătite:
‒Sunteți o gospodină desăvârșită! Mulțumesc pentru clătite! Am mâncat și la
dus, și la întors!...
Și la întors? Așa și-au drămuit acele clătite?...
Ca să îi facă o bucurie, Luana s-a gândit să îi cumpere o cămașă frumoasă! Ba
nu! Două cămăși îi va cumpăra, și un ceas. Primul ceas i-l adusese acum doi ani, din
străinătate. Era un ceas scump, de firmă. Pentru Andru însă, nu fusese însă suficient. Ar
mai fi vrut unul. Chiar ieftin, dar să aibă amintire… Al doilea ceas, a fost cu adevărat
ieftin, dar frumos. Al treilea la fel. Iar acum urma al patrulea, tot ieftin, ales cu grijă,
diferit de cele pe care le mai primise. După venirea comenzii cu ceasul și cămășile, l-a
anunțat. A venit la ea. Nu era prea încântat nici de ceas, nici de cămăși. Sau poate era
preocupat de altceva, mult mai important! Vorbea la telefon, scria mesaje… A plecat
repede, făcând remarca:
‒Parcă ar fi pijamale cămășile astea!...
Una era bordo, din material satinat, iar cealaltă bleumarin cu părățele mici roșii.
Luana le alesese cu grijă, special pentru el!..

56
 Momentul de turn
Pe la prânz când a trecut cu mașina prin fața blocului părinților lui, Luana a simțit
că i se usucă gâtul. Andru stătea în picioare, sprijinit de portiera mașinii lui, discutând
cu o femeie așezată pe scaunul din dreapta. Parcă se sfătuiau. Foarte tulburată, Luana i-
a scris o jumătate de oră mai târziu. Știa că în dimineața aceea el trebuia să meargă la
spital, cu tatăl său, pentru un control, în urma operației.
„Cine era femeia blondă din mașina ta?”.
„Ești nebună! Nu am voie să vorbesc cu lumea? Dacă vorbesc cu o femeie
înseamnă că, automat, am o relație cu ea? Vezi-ți de treburile tale! Atâta timp cât eu nu
fac nimic, nu mai fi și tu atât de curioasă!”.
„Bine, dacă spui tu, m-am liniștit! Am crezut că o să cadă cerul pe mine când te-
am văzut!”.
„Sigur!… Nu ai văzut că era și mama pe bancheta din spate?”.
„Nu! Cum era să văd? Eram în mașină!”.
„Bine, bine… Atunci nu mai vorbi. Ai tu impresii…”.
În zilele acelea Andru avea de rezolvat niște probleme de familie. Alergătură,
cum spunea el. Și mama lui a liniștit-o:
‒Era o doamnă de la bancă…
Timpul a dovedit că și mama lui a mințit-o!
Nu era o doamnă de la bancă!...
Era cea care îi va deveni noua iubire, noua relație oficială.
În timp, Luana a înțeles că scopul comun al familiei era să îl vadă însurat și la
casa lui. Pentru asta nu aveau scrupule. Mințeau toți. Căutau o partidă, nu o iubire
sinceră. Erau experți în arta de a profita și de a disimula. Doreau o fată cu situație
socială, cu potențial financiar, cu o familie dispusă la sprijin...
Și blonda părea să le aibă pe toate!...

57
 Vineri
Mesajul lui Andru, venit într-o vineri spre prânz, într-o zi de sfârșit de iulie, i-a
dat emoții mari Luanei. Era la serviciu și lucra la un proiect important, împreună cu o
colegă. Deodată telefonul a notificat-o că a primit un mesaj. Andru... Andru îi scria după
o lună de zile...
„Bună. Vreau să îți las cheile. Le pot pune în cutia de scrisori?”
Lacrimile i-au împăienjenit imediat privirea. Așa, să-i lase cheile fără să dea
ochii cu ea? Ca un hoț? Cheile acelea erau furate? Luana i le încredințase cu dragă
inimă! De multe ori el venise acasă în lipsa ei, pentru a se odihni, pentru a se liniști după
mici certuri cu părinții lui sau așa, pur și simplu… Întotdeauna deschisese casa Luanei
ca și când ar fi fost și casa lui! Iar acum?...
„Unde ești, Andru?”
„Prin oraș!”
„Vino la mine! Sunt la serviciu!”
„Ok. Când ajung, te anunț!”
Luana era total bulversată de mesajele lui Andru. Atunci când fusese în relație
cu Silvia, Andru nu se gândise la chei. Nu îi propusese niciodată să i le dea înapoi. Deși
i le ceruse, Andru i-a replicat că poate sta liniștită, pentru că nu va veni îl lipsa ei. Și…
la urma urmei, și dacă i-ar fi dat cheile… ce își imagina? Că asta îl va opri să o viziteze?
La jumătate de oră a ajuns și el.
‒Ce faci? Ești bine, Andru?
‒Da… sunt ok!
Știa că ascunde totul în spatele acestui ”ok”! Totul!... Tot ce nu îi putea spune!
Tot ce trebuia ascuns, lăsat la dospit, la așezat!...
L-a invitat în biroul ei. Nu era prima dată. Acum un an, în același birou, seara,
târziu, pentru că ea avusese o zi foarte încărcată, el îi adusese cireșe și își făcuse griji
pentru ea: că stă târziu la serviciu, că nu are timp să se odihnească, iar a doua zi aveau
un drum lung de făcut la București…
‒Am venit să îți las cheile!
‒Te-ai decis să ne despărțim!?...
‒Păi…
‒Ți-ai găsit pe cineva?
‒Da…
Nu își mai vorbiseră de o lună. Și, acum, brusc, Andru venise hotărât să își
încheie toate socotelile cu Luana. Toate...
‒Cum este? Tânără, blondă?
Andru s-a fâstâcit. Luana a înțeles că era la începutul unor tatonări, și, fiind foarte
superstițios, nu dorea să îi dea detalii. Știa că era blonda din mașina lui, femeia pe care
o așezase pe scaunul din dreapta, acolo unde Luana stătuse de nenumărate ori, și de
unde, cu un zâmbet pe care și-l dorea cât mai frumos, îl saluta: „Bună dimineața! Te
iubesc eu pe tine!...”
‒Nu vreau să vorbesc despre asta! Nu știu ce va fi cu ea! De atâtea ori mi-am
făcut planuri și nu a ieșit nimic!

58
 Și cu Silvia își făcuse planuri. Și cu Julia. Și cu altele câteva… Acum cei trei ani
de relație între ei doi ajunseseră la final. Simplu. Pentru el totul devenise simplu. Luana
se simțea abandonată.
‒Ne despărțim și gata!... Nu ne certăm... Ne despărțim!...
Apoi, pe un ton ceva mai nesigur, continuă:
‒Și, voi reuși cu toate, vei vedea!... și cu facultatea... cu toate... am destulă
experiență! Ca un bărbat cu zece ani mai mare decât mine!...
Au mai stat de vorbă încă o oră, învârtindu-se fără rost în jurul hotărârii lui.
‒Crezi că mie nu îmi pare rău? Dar nu avem ce face! Atât a fost să fie! Așa a
vrut Dumnezeu!...
De unde știa el? De unde știa că așa a vrut Dumnezeu? Vorbise cu El? Îl asigurase
Dumnezeu de planurile Lui?
Un lucru era clar: Andru era pe altă cale. Asemenei unui fluture atras de o lumină
nouă. Nerăbdător să se elibereze, să zboare și să se așeze în alt loc. Nu îi mai păsa de
nimic. Probabil într-o oră, două, urma să se întâlnească cu blonda lui.
… în Paralel, pe fila de lumină, pana subțire și lungă a scris încet și apăsat: ”A
treia lepădare!”...

59
 Prea târziu
Deși căzuseră de acord că se întâmplă ceva deosebit între ei doi, că au o relație
specială, o conexiune foarte strânsă, Andru nu avea curaj să meargă înainte cu Luana.
Nu putea trece peste diferențele dintre ei.
‒Unul a venit prea devreme, iar altul prea târziu!... Când simțea că trebuie să
spună asta, Andru devenea serios și privea în gol.
„Nu va fi atât de simplu!... Nu o vei găsi așa cum o știi!”.
„Dar cum?...”.
„Vei vedea!”.
„Eu voi fi așa cum mă știe???...”.
Nu!... Dar te va recunoaște!... Dacă va fi altfel, voi afla!...”.
Ceva zis cândva în Paralel ajunsese la ei, pe căile intuițiilor, coincidențelor,
sincronicităților… Însă decizia finală urma să fie a lui. Și Andru prefera să se retragă.
În nopțile lui de singurătate, meditase:
„Nu este de mine. Ce să fac eu cu ea? Nu o pot lua cu mine la restaurant. Nu pot
ieși cu ea în anturajul meu sau al ei. Suntem diferiți. Nu face parte din lumea mea...
Denis ar fi primul care m-ar lua peste picior...
Este fericită cu viața ei!...
Și cu mine, și fără mine, viața ei are un sens. În timp, deși va suferi, se va
echilibra. Serviciul ei, munca, delegațiile, proiectele, seminariile în străinătate, toate o
vor ajuta să treacă peste dezamăgirea pe care, fără voie i-am provocat-o!
Dacă, prin absurd, am rămâne împreună, aș fi un motiv de dezamăgire continuă.
Nu știe despre mine decât ceea ce am vrut eu să îi arăt. Nu mă pot ascunde de ea o viață
întreagă. Vreau să mă simt bine, să fiu împlinit...
Luana nu s-a schimbat deloc. Are aceleași preocupări ca înainte de a ne cunoaște.
Are idei fixe. Așa cum a trăit fără mine, poate să o facă în continuare.”
Andru era hotărât să fugă, să se separe de Luana definitiv…

60
 Noi ar fi trebuit să fim împreună
După ce a luat cheile, Luana a simțit că ziua ei este complet ratată, că nu mai are
putere de nimic. Nu îi venea să creadă că i se pot întâmpla toate aceste lucruri. I-a cerut
să o ducă acasă. Dorea să mai intre o dată pe ușa casei împreună! Atât își mai dorea
atunci. Au urcat în mașină. Șoseaua dreaptă înghițea clipele. Ultimele lor clipe așezați
unul lângă altul.
‒Vezi ce ciudată este viața, Andru?
‒De ce?
‒Noi doi ar fi trebuit să fim împreună! Dar relația aceasta va ține atât cât vei
vrea tu!
‒Cum adică, Luana? Numai de mine depinde?
Era foarte revoltat. Dar Luana era și mai revoltată decât el! Se comporta foarte
rece cu ea. Motivul era clar: avea așteptări de la noua lui relație. O femeie care nu știa
atâtea detalii despre viața lui. O lua de la zero! Cu toată aura pe care presupunea că o
poate construi în favoarea lui: un bărbat serios și iubitor, care a trecut prin multe povești
de viață triste, care trebuie înțeles, pentru că alții i-au vrut răul, iar el, inocent și bine
intenționat a fost o victimă sigură! S-a lăsat pe el pentru ca celorlalți să le fie bine!...
Această tactică de seducție făcea parte din ceea ce numea experiența lui.
‒Hai să mai fumăm o țigară la mine!
Au urcat. În sufragerie și-au luat locurile la masa unde se depănaseră nopți la
rând povești! Era soare și cald! Andru a cercetat din ochi casa: camera, bucătăria,
balconul… Le vedea pentru ultima dată!
‒De acum încolo, fiecare pornește pe calea lui, Luana!
‒Da, Andru! Du-te! Fă-și o familie și fii fericit!
S-au îmbrățișat, în pragul casei, pentru ultima dată!
Așa se termină poveștile de suflet?... Da!... Pentru ei, da!

61
 Andru a început iar să se ofere!...
Din nou vară! Din nou vacanță și deplasări estivale!...
Luana promisese că nu îi va mai trimite mesaje!
‒Mai bine, ca să nu îmi creezi probleme!
Evident! Acum era un bărbat singur, liber, curat! Așa trebuia să știe noua lui
iubire!
Mesajele Luanei îl agitau. Andru nu suporta adevărul, și nu avea capacitatea de
a se concentra la două lucruri în același timp. Se spionau reciproc, pe acolo pe unde
puteau: pe facebook!
Andru a cântat toată vara, ca de obicei. În toate pozele din acea vară afișa un aer
vesel și un zâmbet larg. Luana îl cunoștea bine! Andru „se oferea”. Când începuse
relația lor, Andru postase o poză făcută undeva, la munte, unde avusese o cântare, în
care zâmbea frumos. Acea poză fusese pentru ochii Luanei.
Când a început relația cu Silvia, s-a pozat într-un costum de restaurant, cu mâna
în buzunarul pantalonului din material urât, maro, cadrilat! Avea și vestă asortată, din
același material. Arăta exact ca un clovn! Dar toată formația era îmbrăcată așa..
Acum, pentru noua lui iubire, se pozase mândru, zâmbitor, cu mâna prinsă de
marginea vestei albe cu motive naționale! Era gras, dar vesta îi acoperea burta, iar
fotograful știuse din care unghi să îl prindă, pentru a părea puțin mai suplu!... Imaginea
lui!... Îi plesnea obrazul de grăsime și de infatuare! Se oferea privirilor noii sale iubiri.
Andru începea din nou să se pună la bătaie, să se ofere!
Poza în om muncitor și răbdător, înconjurat de cei din formație, cuminte și la
locul lui. Denis, ca șef, mai făcea glume public, pe seama tânărului lăutar, iar el gusta
din plin glumele mai versatului său mentor. Era băgat în seamă. Era în rândul lumii.
Denis foarte viclean, îl dirija! În ochii lui Andru, șeful era un om trecut prin viață,
cu multă experiență. Un exemplu de urmat! Lăutar din tată în fiu, căsătorit de două ori,
cu doi copii din fiecare căsătorie, fericit și realizat în prezent, uns cu multe alifii!... Îi
urma sfaturile cu sfințenie. Denis îi mijlocise și relația cu Silvia. Și Andru, bucuros de
atâta atenție câtă i se acorda, a căutat să fie corespunzător, să construiască o relație cu
această femeie. Pentru Denis, cei doi erau „șucari”. Andru avea nevoie de confirmări,
iar Denis îi făcea jocul!
Încet, din aproape în aproape, Luana i-a găsit noua iubirea, femeia după care
alergase nebun și încrezător. Erau prieteni pe facebook, din vară. Chiar și mama ei,
devenise prietenă cu Andru și cu formația.
Dacă înainte Andru nu prea era băgat în seamă de cei din formație, singurii care
îi țineau loc de prieteni, din când în când, acum, cu o nouă iubită alături, avea mai multă
trecere în grup. Se transformase dintr-o dată, în bărbat „familist”. Era acceptat în
distracțiile colegilor lui: ieșiri la grătar, petreceri ale copiilor lor la locuri de joacă. Da!...
Andru avea prieteni și era invitat la petreceri animate, organizate laolaltă, părinți și
copiii. Chiar și la petreceri de oameni mari, unde lăutarul Denis le făcea poze lipiți unul
de altul, în timp ce dansau. Apoi, Christina, le distribuia pe facebook sau instagram,
bucurând orgoliul masculin al greu încercatului Andru.
Cu ceva timp în urmă, Andru, din greșeala lui, avusese un accident. Își luxase
piciorul. În săptămânile cât stătuse acasă, niciunul dintre cei din formație nu îl
vizitaseră. Era vară! Erau în concedii. S-a chinuit cum a putut, cu un picior în ghips,

62
fără părinți, pentru că aceștia aveau bilete la mare, și plecaseră înainte de accidentul lui.
Nici pe Luana nu a deranjat-o, pentru că, atunci, cea care a stat cu el a fost Julia. Dar
Luana a aflat foarte târziu, și nu de la el, că Julia i-a ținut companie toată vara. Minciuni
și fătărnicie din partea lui.
Dar acum situația se schimbase. Era nelipsit de la petrecerile de familie a celor
din formație, alături de noua lui iubită, care, printre altele, era mamă de copil mic…
Totuși, tânăra îndrăgostită nu venea la reuniunilor lor cu fetița ei. Probabil aceasta avea
alt program. Imortalizau evenimentele în fotografii postate apoi pentru ochii prietenilor.
La început, cei doi nu aveau atitudinea unor proaspeți îndrăgostiți, așa că Luanei i-a luat
ceva timp pentru a se convinge că femeia aceea era aleasa lui. În prima lor poză
împreună, stătea lângă el, într-un grup mai mare, la ceva distanță, privind spre fotograf
din spatele unor ochelari cu rame negre și groase, îmbrăcată într-un plovăr simplu. El,
cu un zâmbet stânjenit, în stânga ei…
Luana îi urmărea transformarea. Încet, pentru ea, bărbatul care fusese odată
lumina ei, își pierdea strălucirea. Pălea continu. Intra în mulțime. Asta își dorise?
Confirmarea din partea acelor muzicanți din trupa în care cânta de șapte ani? Oameni
cu calități artistice îndoielnice!? Lăutari de cârciumă! Asta își dorise? Aici trebuia să
ajungă? Pentru asta luptase Luana?
...De aici se va ridica pentru a fi acolo unde o ziaristă a unei publicații locale
scrisese despre el, cu ani în urmă, când era student la Conservator: „Iubitor al unuia
dintre cele mai grele instrumente, Andru este convins de faptul că marile scene ale
Europei sunt menirea sa. Cu o cultură muzicală de invidiat, Andru vede în instrumentul
pe care-l mânuieşte cu multă delicateţe, fineţe şi atenţie, mai mult decât o simplă vioară.
Atunci când începe să cânte, totul în jurul lui încetează să mai existe”.
De fapt, Andru nu avea o cultură muzicală atât de vastă, pe cât lăsase să pară a
avea!!!...

63
 Octombie. Caricatura
Deși toată vara nu și-au vorbit deloc, Luana a vibrat aparte în acea zi început de
octombrie. Ziua lui de naștere... Îi va trimite o urare pe o poză a florii dăruite ei, de ziua
ei onomastică! A pregătit mesajul, dar s-a oprit! Dacă el îi va spune doar un simplu
mulțumesc!... Va suporta ea doar atât? Știa că orice i-ar spune, va fi dezamăgită!...
Sufletul ei era foarte obosit!...
Seara el a postat o poză nouă! Își serba ziua la un restaurant, cu... Christina!...
Iubita lui îi dăruise un cadou de care era foarte mândru! O caricatură care îl
reprezenta pe Andru, în postura de violonist!... Caricatura era făcută după poza lui de
profil, acolo unde, cu un an în urmă, Silvia scrisese degajată: „Iubitul meu frumos!”…
Pentru a fi mai rezistentă în timp, inspirata lui nouă dragoste plastifiase hârtia.
În această nouă poză, Andru purta cămașa dăruită de Luana, la începutul verii!...
Cămașa bleu-marin... Insomnia bătea puternic în ușa ei!... Lui Andru îi plăceau
cadourile care pentru el erau amintiri... Ceasuri, parfumuri... Lucruri materiale și utile…
Dar, acum, era mândru de o caricatură! Lăsa impresia că primise un dar drag sufletului
lui. Femeia trebuia să-i înțeleagă aprecierea pentru „cel mai frumos și inedit cadou”,
așa cum comentase el! Cât era de fățarnic!... Iubita trebuia să îi perceapă ca un om
dezinteresat, sensibil, care nu se uită la banii pe care îi dă pe consumația la restaurant.
Luana era foarte revoltată. Dacă ar fi putut, ar fi vorbit cu Christina:
„Să știi că vei avea multe de descoperit la el. Treptat vei vedea că poate fi și
tandru, și îndatoritor, și zgârcit, și comod, și foarte obosit, și indispus, și lefter, și
înfometat…
Vei afla că nu a absolvit facultatea, că nu are un venit la vedere altul decât cel pe
care îl câștigă din cântări. Te vei încânta că are o garsonieră și o mașină, că ascultă
muzică, că poate fi romantic, că te ajută să pui masa, sau că stă cu tine la bucătărie când
gătești…
Te va aduce în familia lui și te va determina să te implici mai mult material, decât
emoțional. Familia lui nu cunoaște ce înseamnă emoții și sentimente. Dacă este mâncare
pe masă, dacă Andru este mulțumit, toată lumea va fi prietena ta.
Ai un copil… Ai grijă de el… De la Andru nu vei avea, pe moment, sprijin. Este
imatur și nepregătit pentru obligații. Este posibil să ai copii cu el. O fată și un băiat. Așa
i-a ghicit un clarvăzător..
Vei sta acasă și îl vei aștepta să vină de la cântările lui. Asta dacă nu îl vei ajuta
să își găsească un loc de muncă. Tu poți să faci asta! Te susține toată familia ta!
Vei merge cu el la cântări, la sărbători. Te vei îmbrăca frumos și vei sta la masă
alături de nevestele lăutarilor din formație. Acasă, după cântare, el va dormi două zile,
pentru că munca îl epuizează. Tu vei găti, vei face curat în casă, vei merge la serviciu
Acum ești încântată că, după divorț, ai găsit un bărbat care pare pe gustul tău.
Încet, te va manipula, și vei ajunge să faci ce vrea el. Știu sigur asta! Mie mi-a
spus că are suficientă experiență pentru a te convinge! Eu știu ce spun!...
La un moment dat, va încerca să vadă cât de mult poți suporta. Atunci va începe
să te înjure. Apoi își va cere scuze, spunând că nu a vrut să își vorbească urât, dar l-ai
provocat. În timp, te va înjura din ce în ce mai des, și se va scuza la fel de des. Vei vedea
că, încet, începe să dispară de acasă. Așa s-a obișnuit. Se va întoarce ca și când nu este
vinovat cu nimic. Și te vei obișnui și tu cu asta.”

64
 S-a abținut să îi scrie lui Andru ceva atunci! Poate doar i se părea ei! Christina
putea să îi fie doar o simplă amică. Totuși... ea era și în poza de la locul de joacă, unde
întregul grup de „prieteni” sărbătorise alături de copiii lor... Și stătea lângă el... A căutat
să vadă cine este această Christina, și... a aflat!... Blondă vopsită! Nu cumva era femeia,
de astă vară, din mașina lui?...
Aflată în pragul divorțului, despărțită sau nu (Luana nu avea cum să afle),
Christina luase, la doar cinci luni după despărțire, locul Silviei. De data asta, Luana avea
interdicție totală. Obosise. Vedea că Andru îi urmărește contul de facebook. O necăjea
jocul lui, dar nu avea ce face. Avea impresia că stătea la pândă, ca să se lege de alte
lucruri, ca să își creeze arme pe care, la momentul potrivit, să le întoarcă împotriva ei.
La un moment dat ar fi putut reveni în viața ei. Nu ar fi fost pentru prima dată!... Ca să
o mintă și, apoi, să dispară iar! Și să aibe motive pentru asta!...
Andru îți schimbase obiceiurile! Era în priză, la vânătoare, hotărât să nu mai
rateze. Posibil avea și motive suficient de întemeiate. Totul se desfășura „pe repede
înainte”!

65
 O creață blondă, cu un copil de crescut...
Spre dimineață, două săptămâni mai târziu, Luana a trecut printr-o nouă revoltă...
Un coleg de formație postase o poză unde toți lăutarii stăteau relaxați în jurul unui
proțap unde frigeau un berbec. Andru avea un pahar de vin în mână, și purta cămașa
bleu-marin, primită cadou de la Luana. I-a înregistrat un mesaj, și i l-a trimis pe
whatsapp:
„Te urăsc!... Sincer, te urăsc!...
Știu tot ce ai făcut, de când ne-am despărțit și până acum!...
Noi ne-am despărțit urât, Andru!... Noi nu ne-am despărțit frumos!... Așa ai vrut
tu să își lași ție impresia, dar nu ne-am despărțit frumos! Știu tot ce ai făcut până acum!...
Ai o prietenă!... Intelectuală... Christina... Creață, blondă, care are și un copil de
crescut!... Te apuci să crești copii, tăticule? Aaaaaa???... Copiii altora?...
Am văzut că ai băgat-o în tot clubul... Este prietenă cu toată lumea... Îți dă like-
uri când frigi la proțap... ce mâncați voi acolo...
Te urăsc!... Sincer, te urăsc!...
Ai primit de la Christina cel mai frumos și inedit cadou!... O măzgălitură, o
caricatură... tu cântând la vioară.... o caricatură inedită și frumoasă...
Și erai îmbrăcat în cămașa pe care eu ți-am dat-o, și despre care ai zis că este o
pijama... Și astăzi, când stăteai acolo, la grătar, și frigeai la proțap ce frigeai la proțap,
tot cu cămașa aia erai, și probabil și cu unul dintre ceasurile de la mine! Acelea nu au
fost cele mai frumoase și inedite cadouri... O măzgălitură este cel mai frumos și inedit
cadou, si o blondă chioară, cu un copil de crescut!... Dar de, e profesoară... ne creștem
puțin statutul... suntem cineva!...
Te urăsc!... Sincer, te urăsc!...
Tu ce mai faci? Cu viața ta, cu facultatea?... Sau... te apuci să crești copii,
tăticu?...
Și scuză-mă că îți spun! Am tot dreptul să îți spun! Te-am văzut cântând recent!
Nu mai merge mâna, Andru!... Niște simple acorduri, și un arcuș dus pe coarde! Cum
vei reuși? Cu iubita Christina? Cu copil, bineînțeles? Cu carne friptă la proțap? Cu
libertinaj? Cum?...
Acum, dintr-o dată, ne-am făcut și tătic! Bravo! Felicitări!
Și nu cumva să îți treacă prin minte că mai vreau ceva de la tine!... Eu nu mai
vreau nimic! Doar că am impresia că atunci când te gândești la mine... simt!... Nu știu
dacă te gândești la mine cu adevărat!... Poate numai pentru că ai pus cămașa aceea pe
tine!... Dar simt!...
Ai coborât mult! Te duci în jos! Ai grijă de tine și de viața ta! Ai grijă cu cine
umbli și... mai ales, vezi-ți de ce ai zis că faci! Termină facultatea!”.
Dimineață, Andru a blocat-o definitiv pe Luana pe facebook!...
... A treia lepădare... În Paralel, pana s-a oprit pe fila de lumină! Argintul înalt
al oglinzilor a amplificat sunetul punctului apăsat pe acea pagină a Cărții vieții în mii
și mii de ecouri...

66
 Ce îți mai face prietena?
Se apropia vacanța de Crăciun… Avea ceva treburi de rezolvat în orașul unde
locuia Andru, chiar în zona unde locuiau părinții lui. Pe stradă, în fața unui magazin,
Luana s-a întâlnit, din pură întămplare, cu mama lui Andru…
‒Bună ziua!
‒A…, bună ziua! Ce mai faceți?
Femeia aceea micuță începuse să îi turuie despre boala unei cumnate care locuia
în București. Era prea mult!... Se făcea că nu știe nimic?...
‒Ce face soțul dumneavoastră? Cum se mai simte?
‒Așa și așa… Nu prea bine…
Luana îl mai văzuse pe stradă, de două ori, dar evitase să îl salute. Nu i se părea
că nu s-ar fi simțit bine. Depășise de mult timp convalescența după operație. Doar că,
da, vârsta își spunea cuvântul! Un mers mai lent, mai adus de spate… Era trecut de
șaptezeci de ani...
‒Ce face Andru?
‒Mmm… bine, pot să spun!... Binișor…
‒Am văzut că are pe cineva…
‒Mda… ce să spun… Are pe cineva...
‒O femeie cu un copil…
‒Mda… soțul meu nu prea este mulțumit…
‒S-a afișat cu ea peste tot! E hotărât!
‒Mda... ce să zic... Mă rog în fiecare zi să se împace cu soțul ei.
Nu o credea! Nu o mai credea! De ce nu ar fi fost mulțumit dacă lui Andru îi era
bine. Avea o femeie, chiar și într-o situație mai dificilă, dar singură, probabil abia
divorțată, așadar liberă. I-o lua altuia! Cu tot cu copil. Probabil avea o casă a ei, tot o
garsonieră, poate și o mașină. Era o femeie cu studii superioare, nu o proaspătă
absolventă de școală profesională ca Silvia, de pildă. Avea un loc de muncă. Îi plăceau
călătoriile, rochiile, machiajele. Era îngrijită și se mai îngrija. Copilul nu ar fi fost o
problemă pentru relația lor. Blonda avea mamă, copilul avea bunică. O bunică modernă,
care apreciase de multe ori, pe facebook, pagina formației în care cânta Andru. Așadar,
și pe el! Intrase într-o familie care îl putea ajuta mult. De ce să nu fie mulțumit tatăl
lui?...
‒În fiecare zi Rudi se roagă pentru Andru! De când se trezește!...
Rugăciunile, slujbele la biserică, vizitele la mănăstiri, se pare că fuseseră
eficiente. Băiatul găsise ceea ce căuta.
‒Dar Andru este mulțumit?
‒Mmmm... cam stagnează...
Luana nu înțelegea acest cuvânt: stagnează. De ce?
‒Ea are un copil... Nu-i așa?
‒Da, dar Andru nu contribuie...
Așadar, Andru, zgârcit de tot, nu dădea bani pentru copil. Avea alt interes.
Luanei îi treceau prin minte o sută de motive pe care el le-ar fi putut inventa pentru ca
blonda Christina să creadă că va fi cel mai grijuliu tată vitreg, însă, pe moment, trebuia
să își rezolve alte situații urgente: cheltuieli cu părinții, cu amenajarea locului acestora
de veci, cu achiziționarea unei case noi poate... Știa să mintă, să profite...

67
 ‒Mă bucur că sunteți bine, Luana! Arătați foarte bine!...
‒De ce nu aș fi bine, doamnă?
‒Chiar săptămâna trecută, Andru m-a întrebat: Ce îți mai face prietena? Adică
dumneavoastră!...
‒De ce? Noi ne-am despărțit de mult timp...
‒Dumneavoastră l-ați iubit foarte mult!
‒Și la ce a folosit?
‒Așa este!
‒Nu vreau să mai am de-a face cu el!
‒Ei, Andru!...
‒Nu l-a gonit nimeni. El a hotărât să plece. Cu mine nu mai poate lua legătura în
niciun fel. Mi-am schimbat numărul de telefon.
‒Dar numărul meu de telefon îl mai aveți?
‒Da, doamnă, îl mai am!
‒Cred că mă veți suna de Crăciun!... Nu-i așa?
‒Nu! Nu vă voi mai suna! Poate ne vom mai vedea pe stradă...
‒Sunteți supărată! Aș vrea să mai veniți pe la mine, dar să nu știe Andru!...
Luana își pierduse total încrederea în ea de mult, dar acum era chiar absurd ce
auzea din partea unei femei trecută de șaptezeci de ani! Fusese părtașă la tot! Peste vară
nu îi telefonase deloc Luanei, sub pretextul că pleacă din oraș pentru a avea grijă de
cumnata ei bolnavă. De fapt, nu plecase nicăieri. Minciuni!... Se complăcuse îi povestea
de seducție a fiului ei. O acceptase.
‒Nu eu trebuie să vin la dumneavoastră!... El ar trebui să vină la mine, dacă este
curios să vadă ce mai fac! Știu că nu mă va mai căuta niciodată, dar, dacă s-ar întoarce
la mine, prin absurd, i-aș pune condiția să renunțe să mai cânte în formație. Nu i-a făcut
bine să stea în preajma acelor oameni…
Și-au luat „la revedere” și și-a văzut fiecare de drumul ei.

68
 Fordurile antemergătoare
Timpul a început să curgă într-o dimensiune învolburată, fără contururi clare,
între singurătatea Luanei și De ce?. Andru își vedea înainte de viața lui. Printre altele,
își cumpărase o haină nouă, bej. Sau poate că o primise cadou de la Christina... Cânta
de zor, fie la restaurant, fie într-un taraf local, la evenimentele muzicale urbane din
preajma sărbătorilor de iarnă. Mai dădea și lecții particulare de vioară. Atât la taraf, pe
scenă, cât și de Revelion, purtase acea haină nouă bej.
În noaptea de Anul Nou, se prezenta la restaurant, în fața colegilor de formație
și a nevestelor lor, ca un bărbat împlinit. O avea alături pe Christina. Într-o pauză de
cântare, spre miezul nopții, a invitat-o la un pahar de șampanie, pe terasa restaurantului.
Era elegantă, îmbrăcată într-o rochie roșie, peste care pusese o geacă neagră, scurtă,
lejeră. Nu prea se potriveau acele piese vestimentare, dar rochia mini, era pe gustul lui
Andru. „Femeia să poarte rochie scurtă și tocuri înalte”. Avea părul proaspăt coafat,
întins cu placa și dat într-o parte. Stătea lângă scenă, în așteptarea iubitului care umplea
paharele la masa lăutarilor, amenajată chiar într-un colț dosit al scenei, puțin stingheră,
dar foarte demnă și hotărâtă, sorbindu-l din ochi prin ochelarii cu rame groase. Era
bărbatul ei, iar ea femeia lui! Anul Nou îi găsea împreună, la o șampanie și o țigară.
Andru a coborât de pe scenă, cu haina nouă bej, mândru, asemeni unui păun. Să îl vadă
toți! Are o parteneră!... O femeie cu studii superioare, o intelectuală care iată, îl așteaptă,
în picioare, lângă scenă! Acolo sus, făcuse tot posibilul să fie văzut de toată lumea din
restaurant. Vorbea cu colegii și gesticula. Nu s-ar fi putut să nu atragă atenția...
Luana avea impresia că universul îi trimite tot felul de mesaje, prin stări
sufletești, prin sincronicități... A făcut tot posibilul să se detașeze de omul care i-a călca
în picioare sufletul.
Când reușea să îl uite câteva minute, simțea că poate respira și că lumea este mult
mai mult decât Andru. Dacă își impunea să îl uite pentru mai mult timp, valuri de
realitate o izbeau, cu o forță aproape fizică. Parcă nu avea voie să îl uite…
Într-o vreme, în fiecare zi, ajunsese să vadă la tot pasul automobile Ford. Dacă
ieșea pe șosea, un Ford îi intra în față, ca un antemergător. Dacă mergea pe trotuar,
prima mașină pe care o vedea pe șosea, era un Ford. Unele dintre ele erau chiar modelul
mașinii lui Andru. Altele aveau numere apropiate sau aproape identice cu numărul
Fordului lui. De două ori, în ultimele șapte luni, avusese ocazia să vadă și mașina lui,
pe șosea, departe… Luana s-a obișnuit cu aceste coincidențe… Îl ținea pe Andru în
minte, de teama ca aceste semne să nu devină obsesii. La urma urmei, vorba lui Andru:
„Cum o vrea Dumnezeu!...”
Într-o noapte, Andru i-a apărut în vis. Prin primăvară, pe nepregătite.
‒Știi că suntem certați!?...
‒Da, dar o să ne împăcim!...
Cum ajunsese acel cuvânt pe buzele lui? A „te împăci”!... A face pace, a se lăsa
liniștea, a da uitării tot, a pune un punct. Nu mai era nimic de suportat: distanța, tăcerea,
tensiunea așteptării, „ce mai face?”, „ești bine?”. Acum era nevoie de odihnă pentru
suflet și minte, de aer, de respirație, de „împăcire”!...

69
 Te-a urât pentru că te-a iubit!
Luana căuta răspunsuri. Clarvăzătoarea ridică sprânceana, în semn de „îmi e clar,
pot începe!”:
‒Hai să vedem ce spun cărțile, Luana dragă! Să știi că, din ce văd eu aici, situația
este complexă! Și mie nu îmi prea place!...
Ce se întâmplă între voi?!... Aveți multe obstacole...
Vocea calmă a clarvăzătoarei ajungea cu rapiditate la urechile încordate ale
Luanei. Erau multe cărți pe masă...
‒Bărbatul de care mă întrebi are aici un zece de spade... Vezi?... Poartă o mare
durere, aproape la apogeu, datorită unei pierderi. Nu îi pare bine că totul s-a terminat
între voi! Și chiar dacă el a luat hotărârea de a se separa, nu și-a închipuit durerea pe
care o va simți… O mare durere sufletească, în urma acțiunilor și comportamentului lui.
La acest moment, nu a procesat despărțirea la nivel emoțional. Faptic, da!... Vezi aici:
biciul, sarcofagul, crucea... El a pendulat. A avut cel puțin două opțiuni spre finalul
relației voastre, și a ales. Aici văd că, deși simte suferința, golul, nu arată nimic!
Bravează!...
Vezi șasele de bastoane? Dorește să fie văzut ca un învingător. Da, da… Nu vrea
să arate că este în contact cu emoția. Nu recunoaște că suferă. Nu a procesat emoțional.
Simte o vină, dar nu vrea să fie în contact cu ea. Nu suportă ideea de vulnerabilitate
emoțională.
Uite aici: regina de monede... El și-a refăcut viața... Regina aceasta reprezintă pe
cineva bine ancorat în propria viață, care se simte bine în contextul traiului său, care
doarme bine, mănâncă bine, are conversații spumoase, dar, deși se bucură aparent de
viață, are o suferință mocnită în suflet, adusă de despărțire...
‒Regina din cărți este el?
‒Da!... Însă, deși încearcă să afișeze un anumit grad de putere personală în
exterior, nu este o putere personală în totalitate integrată. Dorește ca lumea să îl vadă
puternic și de succes. Puterea acesta manifestată nu este autentică. Își justifică acțiunile
prezente prin preocuparea de a găsi soluții de a face bani, de a combate sărăcia...
Dar, iată aici! Uite, vezi?... Cărțile spun că dorința lui de a face bani, vine dintr-
un trecut nu atât de abundent! Sărăcia și banii sunt temele majore ale vieții lui. Vezi?...
Regina asta de monede... Grija banilor are legătură cu un gol interior pe care îl simte,
cu lipsa capacității de a avea grijă de el însuși... Percepe lumea ca fiind un loc străin,
gol, amenințător. Pentru el, a acumula este soluția de a acoperi acest vid, acest hău
emoțional... A acumula este echivalent cu a supraviețui psihic... Pentru că, în adâncul
ființei lui, a nu avea înseamnă a fi anihilat, a muri.
Clarvăzătoarea oftă sonor și prelung, apoi continuă, privind-o drept în ochi:
‒Să știi, dragă Luana, că, de multe ori lăcomia oamenilor, apropo de bani,
manifestările de zgârcenie, au legătură cu un sentiment al lipsei profunde, cu o
vulnerabilitate profundă, cu o neputință psihică profundă de a avea grijă emoțional de
sine însuși, posibil venite dintr-o îngrijire maternă neadecvată în copilăria foarte mică...
Posibil dintr-o experiență cu mama lui, în care mama era foarte ocupată cu ale casei, cu
grijile pentru fratele său bolnav... Aici este vorba de o traumă foarte veche. O traumă
puternică din copilărie, din partea maternă. Complexe, dureri, răni adânci... O suferință
profundă, care i-a creat o atitudine urâtă. A fost chinuit și a suferit într-un fel sau altul,

70
a avut chinuri lăuntrice, și încă mai are... Și și-a descărcat asupra ta toată furia, tot
veninul!...
Cam asta simt că a trăit omul asta în copilăria mică și cumva cred că de aici vine
această preocupare a lui de a avea, de a fi recunoscut social. E ca și cum, în momentul
de față, s-a dus spre o opțiune unde i se oferă mai mult, unde golul asta poate fi umplut
mai ușor... E ca și cum aceasta e singura lui preocupare curentă, și nicidecum suferința
de a se fi despărțit de tine.
Dar suferința, draga mea, este acolo! Este imposibil de ignorat, pentru că este în
centrul lui, în inima lui... Toată suferința pe care a avut-o înăuntru, te-a făcut să o simți
pe propria piele, ca și când ar fi vrut să se elibereze așa! Dar nu s-a eliberat! Ți-a făcut
rău, și atât!
Te-a pus în postura de victimă, pentru că el s-a simțit, la rândul lui, victimă! Aici
sunt sechelele din copilărie sau din adolescență. Sunt lucruri care l-au marcat profund,
și l-au făcut să nu mai fie ceea ce ar fi trebuit!
Pentru că nu a avut, a pretins!
Pentru că nu i s-a oferit, nu a știut să ofere! A știut numai să ia!
Pentru a nu fi rănit, a rănit!
Ți-a făcut foarte mult rău!
Sincer, șanse de împăcare cu el nici nu ar mai merita să fie!... Dar, să știi că, în
felul lui bolnav de a gândi și de a fi, încă mai are sentimente pentru tine. Cumva speră
că, într-o zi, vă veți împăca. Alegerea îți aaparține!... Dar este foarte greu de iertat,
Luana!... Foarte greu de iertat și de uitat ceea ce ți-a făcut...
Știi ce nu îmi place aici? Văd că relația cu el te-a adus la oboseală, la saturație.
Ați fost, și sunteți ca apa și uleiul. Iubire-ură din partea amândurora!
Iubire-ură!... Ca și când el a văzut în tine o rivală! Te iubea și te ura în același
timp! Ca și când se bucura de suferința ta! Cumva, te chinuia peentru că te iubea. Știu
că sună foarte ciudat, dar exact așa văd: sentimente bolnăvicioase.
Sunteți două caractere diferite. Aveți moduri de a gândi diferite. Poate și religii
diferite, și mentalități diferite... Poate fi vorba și de o diferență de vârstă...
Dar a fost o relație care a durat mult, mult timp... ani... E vorba de termen lung,
nu de câteva luni. Însă au fost ani în care ai suferit, ai sperat...
Ai avut de-a face cu un om despotic, care a știut doar să pretindă, să ceară, să
dispună...
A ars și a pârjolit totul în jur. Ți-a distrus tot regatul, tot ceea ce reprezenta ființa
ta! Deși nu ți-a arătat nici un moment ceea ce simte de fapt, te-a urât pentru că te-a
iubit!...
Acum, despre tine gândește că ești o persoană prețioasă, jovială, caldă, solară.
Vezi asul de monede, Soarele și șaptele de săbii? Ești o persoană cu care a trăit momente
foarte frumoase, luminoase, pe care a trădat-o! Vezi cărțile?... Vezi ce gândește?... A
trădat o poveste de iubire atât de frumoasă, un dar prețios care i-a fost oferit. Conexiunea
voastră a fost ca un dar pentru el, dar a trădat-o... și a fugit!...
A luat tot ce a fost frumos și a fugit!...
Omul asta acumulează nu doar bani, ci și amintiri, conținuturi emoționale. Le
adună ca să se hrănească din ele, ca să supraviețuiască!...

71
 Nu a acordat relației voastre grija de care ar fi avut nevoie! Știe că ți-a trădat
încrederea, și simte rușinea... Gândește că a dezamăgit întreaga voastră poveste, și, mai
ales, pe tine.
Știe că nu a procedat corect!
Știe că a pierdut darul prețios și, deși suferă, alege, conștient sau nu, să arate că
nu este atât de important și că viața merge înainte, consolându-se cu ideea că are lucruri
mai importante de realizat!...
Simt că este vorba aici de o opoziție internă a lui, și că opoziția asta vine din
splitul, clivajul, dintre inima lui și ceea ce gândește că ar fi bine să facă. Chiar și inima
pare a-i fi tăiată în două: o parte suferă, și o parte se mângâie cu ideea că viața ar merge
înainte, și că nu e demn de el să îți arate prea multă părere de rău față de ceea ce s-a
întâmplat, pentru că trecutul este în urmă și pentru că sunt multe lucruri de făcut în
viață...
În planul realității, lucrurile sunt, cu adevărat, încurcate. Văd că o parte din tine
nu l-ar mai accepta înapoi, iar altă parte și-ar dori ca el să vină la ușă și să își declare
iubirea, să își exprime regretul!...
Deși simte regretul, nu îl va exprima!...
Știe că a greșit!...
Știe că a trădat!...
Știe că ați fost foarte bine unul cu celălalt!...
Și, cu toate astea, se opune, pentru că are așa, cumva, o viziune „progresistă”,
„materialist pozitivistă”: trebuie să merg înainte, trebuie să fac bani, trebuie să îmi văd
de viață!
Banii și puterea în societate sunt totul pentru el. Ți-am explicat! Trebuie să
acopere un gol, să poată supraviețui. Este o luptă pe viață și pe moarte pentru el. Omul
acesta este parcă format din mai multe părticele! Arată ca un puzzle... Are multe fețe...
Este cameleonic... Și este foarte greu să aduni toate aceste bucăți de puzzle, să le pui
împreună și să creezi o imagine coerentă despre el.
Simt că, de foarte multe ori, ai văzut acest bărbat ca având multe fețe. Șaptele de
spade îmi vorbește despre ideea de multe fețe... Poate ai impresia că nu l-ai cunoscut cu
adevărat niciodată, dar, să îți spun ceva: nici el nu s-a cunoscut cu adevărat. Refuză să
se cunoască, să intre în contact cu ceea ce este profund în el. Cu ce e autentic. Refuză
să își vadă suferința și durerea. Și merge înainte separat. Cu aceste piese de puzzle
împrăștiate peste tot. Este o dezordine mentală și emoțională fantastică în acest om! O
dezordine pe care o duce și în planul exterior al acțiunilor lui. Pendulează între extreme.
Are momente bune, și momente rele.
Observ, Luana, că are dificultăți în planul real, legate de bani. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că el nu percepe că face destui bani!...
Chiar dacă ar face acum milioane, în adâncul sufletului se simte sărac. Sacul asta
nu se va umple niciodată. E un sac interior vid, cu o gaură enormă. Și asta vine din
incapacitatea de a se avea în grijă, de a fi pentru el însuși un bun îngrijitor.
Nu se poate calma singur. Caută în exterior persoana care să facă asta, sau
diverse alte persoane care să valideze ceea ce ar fi el. Caută posesiuni materiale! Caută...
Și nu prea știe ce caută!... Pentru că nu poate înlocui cu nimic din exterior ceea ce ar
trebui să fie o grijă interioară către el însuși. Se implică în tot felul de schimbări sociale:
schimbă grupuri, trece dintr-un grup în altul, acum are prieteni, acum are alți prieteni,

72
acum nu mai are prieteni... Acum intră într-o relație amoroasă, acum o oprește pentru
că sunt neînțelegeri... un blocaj cumva... Acum se bucură și are o stare ok... acum nu
mai are o stare ok...
Aduce în exterior ceea ce trăiește în interior. Un haos intern, transformat într-un
haos extern. Își trădează propria fericire. Se agresează emoțional și îi agresează și pe cei
din jur. Aduce foarte multă suferință celorlalți, pentru că poartă în el foarte multă
suferință nedigerată, nemetabolizată!
Totuși, dacă vrei să știi ce simte, ce gândește, îți spun că are în suflet această
speranță: că poate începe din nou relația cu tine, că o poate relua.
Eu nu pot să îți dau niciun sfat!
A făcut lucruri foarte greu de iertat!... Dar... cum să-ți spun?!... Nici nu are
importanță ce ți-a făcut! Contează atitudinea lui în sine!...
A făcut tot posibilul să îți demonstreze că problema este la tine!
A făcut tot posibilul să te simți inferioară, mică, pusă la zid!
A făcut tot posibilul să nu simți o clipă că te iubește!
A fost de un cinism maxim!...
Te-a pedepsit pentru că te-a iubit!
Te-a pedepsit pentru că a considerat iubirea o slăbiciune!... Și iată: chiar te-a
părăsit!...
Trăiește cu această speranță: că lucrurile pot fi reluate...
Dar, dragă Luana, te avertizez! Nu și-a învățat lecția și nu și-a schimbat energia!
Fii atentă ce hotărăști! Are această speranță în suflet, dar dacă nu îți mărturisește și nu
recunoaște că a greșit față de tine de la început până la sfârșit, să nu îi dai nicio șansă!
Uită-l cu totul, oricât de greu ți-ar fi!
El va recunoaște foarte, foarte greu că ți-a greșit! Nu își va schimba energia. În
continuare simte iubirea ca o vulnerabilitate. Preferă să aibe controlul. Preferă să fie
detașat și relaxat. Adică, nu contează ce simte... Vreau să demonstreze ccontrariul...
A făcut tot posibilul să te dezamăgească, să nu ai speranțe, să nu pretinzi nimic,
să nu vrei nimic.
Din păcate, nu îmi place să îți spun, dar ai avut un dușman în casă! Venit să te
distrugă!
Însă repet! Are sentimente! La un moment dat, chiar îți va cere să vă împăcați.
Fii precaută, Luana! Pentru că el a lăsat întotdeauna de o parte sentimentele, și a
făcut tot posibilul să îl urăști! Și asta pentru că el, la rândul lui, se ura! Nu s-a iubit, și
nu a primit iubire, și nu a știut ce înseamnă să trăiești corect, frumos, etic, moral. Acolo,
în familia lui s-a întâmplat ceva. Etica și morala nu i-au fost implementate prin educație.
Nu a fost învățat ce e bine și ce e rău! Ce este frumos să faci și ce nu este! A crescut
într-o lege a junglei și asta i-a rămas! Așa a considerat că se trăiește în viață.
Sentimentele sunt o slăbiciune! Și a făcut tot posibilul să demonstreze asta...
Te-a urât pentru că te-a iubit!...
S-a urât pe sine, pentru că nu a putut fi altfel!... Iar ura asta a revărsat-o spre tine.
Omul acesta vede lumea strâmb, Luana! Înțelegi?... Fuge de fericire. Se trădează
atunci când suferă și nu recunoaște. Duce cu el o furtună...
Ce zici? Ai nevoie de o furtună în viața ta?...

73
 Hibris și Nemesis
Meditase mult timp asupra ultimei lor discuții la telefon. A fost conversația
finală, lămuritoare, tranșantă, cu o lună înainte ca el să îi dea cheile. Andru îi făcuse
Luanei un adevărat proces, îi adusese reproșuri mari și îi dăduse chiar sfaturi despre
cum va trebui să se comporte cu un eventual viitor iubit! Trei ani, trecuți ca o clipire de
ochi, și sfaturi... Luana își găsea cu greu cuvintele... Până la acel moment nu a văzut-o
în acea lumină? Cum își permitea acum, când momentul era foarte tensionat, când era
evident că o rănește nespus, să fie cinic, rece, moralizator?... Era un gest de prietenie și
de mare înțelegere din partea lui? De care parte a baricadei era? Era și vinovat, dar și
confesor și sfătuitor? Da! Oricât de stupid era acel rol, de data aceasta și-l asumase pe
deplin!...
‒Dacă erai femeie deșteaptă, mă aveai și peste zece ani!... Dar nu ai știut să mă
ții!...
‒Un bărbat dă direcția, într-o relație!...
Așa considera ea că ar fi în firea lucrurilor. Un principiu care ținea de intuiția ei.
Bărbatul face primul pas și tot el dezvoltă o relație. Ea nu a provocat nimic la început.
De multe ori a vrut să pună punct, dar el a revenit continuu. În timp, era normal să
dezvolte așteptări, sentimente, atașamente... Luana nu era de piatră...
‒Femeia întreține relația!... Să știi și tu asta!
‒Într-o relație trebuie să fie doi, Andru! Degeaba m-am străduit eu. Am fost
singură.
‒Crezi că a fost suficient să îmi faci de mâncare?... Dar la faptul că veneam și
stăteam cu tine, nu te gândești? Dacă nu simțeam nimic pentru tine, ne vedeam și noi
de două-trei ori și gata! Am stat cu tine, și nu ai apreciat asta!
‒Eu am umblat cu femei?
‒M-ai jicnit, Luana! Când mi-ai spus că voi rămâne în cloaca mea, m-ai jicnit!
Când mi-ai spus că e o țigănie să acopăr geamul camerei mele cu un carton, m-ai jicnit!
Eu te-am iertat, dar nu am uitat!...
‒Nu consider că te-am jicnit! Ceea ce ai făcut tu a fost mult mai grav!
‒Vorbele pot răni mai mult decât faptele, să știi și tu asta!
Andru dovedea o mândrie și o aroganță deosebite. Acesta era el cel adevărat!
Pentru el, lumea era locul în trebuia să atingă gloria, prin orice fel de mijloace,
chiar și prin perversitate, folosindu-se de experiența personală, dulce și amară, în
relațiile cu oamenii, de școala vieții. Această convingere cu nuanțe narcisiste îi dădea
puterea să trăiască fericit în lumea lui, fugind de provocările reale, iluzionându-se că
abordează viața dintr-o perspectivă pragmatică. În fond, stima lui de sine era foarte
scăzută. Pentru el contau relațiile cu persoane cu o anumită autoritate sau influență, care
îl acceptau în preajma lor, fiind concentrat pe a vedea că i se acordă importanță și că
este admirat de către ceilalți. Conta imaginea lui: de la oglinda în care se privea, până
la oamenii influenți, a căror companie o căuta cu ardoare. Căutase să facă tot felul de
cure de slăbire, fitness, înot..., pentru a slăbi. Ținea în borseta de stradă un mic pieptene
pentru a-și aranja părul în orice moment. Dorea să aibe o barbă frumoasă, îngrijită. Să
poarte haine frumoase, deși toată vara mergea pe stradă doar cu o pereche veche de
papuci de piele, și schimba două-trei perechi de pantaloni trei sferturi, și patru-cinci
tricouri vechi. Pentru vremea rece, avea trei tricouri groase și două plovere, de care avea

74
mare grijă. Invariabil, iarna purta un fes negru, tras pe frunte până deasupra ochelarilor.
Arăta destul de caraghios, dar fesul era necesar. Având un sistem imunitar fragil, răcea
ușor.
Pentru a da bine în fața iubitelor lui, la începutul fiecărei relații, își înnoia, din
toată sărăcia lui, garderoba. Apoi se poza cu acele femei, îmbrăcat în hainele noi...
Mândru, stăpân pe situație... Fudul... Avea o mare grijă să își țină hainele și
încălțămintea curate, ca noi, pentru că nu avea nici deprinderea, nici posibilitatea de a-
și cumpăra altele prea des. Și în casa lui era foarte econom cu apa, căldura, produsele
pentru curățenie.
În imaginația lui, mult timp s-a mângâiat gândul că poate realiza mult mai mult,
ca atunci când, la sfârșitul celui de-al doilea an de facultate, a avut rolul de concert-
maestru în orchestra studenților:
‒Și, când am ridicat arcușul, ca prim-violonist, m-am simțit foarte bine, se
mândrea în fața Luanei.
Apoi, în formația de lăutari, mai avea inițiative pentru îmbunătățirea
repertoriului, prea puțin luate în seamă de către colegii lui: un solist răgușit expert în
falsări, un tâmplar – organist, și un șef cu dublu rol – solist și acordeonist. Mesenii,
petrecăreți, nu puneau preț pe repertoriu. Lăutarii cântau și ei ce se cerea, ce suna bine
în boxe, ce ridica lumea de pe scaune.
Atmosfera de cârciumă îi intrase în fire. Acolo era în centrul atenției, acolo
creștea în ochii lui și își construia o bună imagine de sine, de care apoi se folosea și în
relația cu Luana.
‒Le vei spune profesorilor din comisia de examen că tu cânți la restaurant?
‒Doamne-ferește! Nu pot să le spun asta... O să le zic că sunt agent de vânzări...
‒Își vor da seama, Andru! Mâna ta nu mai este antrenată pentru muzica clasică!...
Își vor da seama...
Era atât de plin de el, încât ajunsese să creadă că este salvatorul Luanei, cel care
îi alungă singurătatea, iar pentru asta aștepta recompensa înțelegerii, admirației și
respectului din partea ei. Era asemeni unui rege în regatul lui, îndreptățit să ia decizii în
mod unilateral, cu credința că, acțiunile lui sunt expresia voinței lui Dumnezeu, reflexul
unei corectitudini morale. Aici, Andru nu lua în considerare costurile acestui
comportament, și nici posibilitatea ajungerii la unele rezultate nedorite în urma
acțiunilor lui. Se complăcea în viața lui, refuzând cu încăpățânare schimbarea cursului
acesteia. Era, pur și simplu, într-o starea de incapacitate și de incompetență, trăind fără
planuri, de pe o zi pe alta.
Cu voință, ar fi putut să iasă din starea de auto-suficiență, de abordare auto-
referențială a vieții, din permanenta sa auto-victimizare. Dar se obișnuise așa... Nimeni
nu îi ținea contul, nimeni nu avea vreo influență mobilizatoare asupra lui. El, cu atât
mai puțin...
Asta nu îl împiedica să manifeste superioritate. Condițiile îi erau pe deplin
favorabile. În familia lui, părinții îl divinizau:
‒Îmi este frică să îl supăr pentru că nu mai vine pe la noi... Când intră Andru pe
ușă, ne intră soarele în casă... Pentru el trăiau și mama, și tatăl lui... Munciseră o viață,
iar toată agoniseala lor îi rămânea lui. Așa că, de bine de rău, cu toată delăsarea, nu ar
fi stat pe drumuri. Vioara nu îi adusese satisfacțiile mult visate, dar Andru, deși știa că
nu este pregătit pentru nicio altă meserie, gândea că se poate lansa în afaceri imobiliare,

75
sau se poate angaja pe la vreo bancă. Iar dacă familia iubitei lui îl poate propulsa într-
un post bun, viața îi este asigurată. Pentru asta, merită să aibe în ogradă și un copil
vitreg... Compromisul merită!... Beția succesului, nu îl lăsa să ia în calcul și
responsabilitatea acțiunilor sale. Persevera în luarea deciziilor greșite pentru el însuși,
raportându-se la aspectele vieții sale în termeni de idei fixe, preconcepute, aplecând
urechea numai la opiniile unora, care îi făceau pe plac (din diferite motive), neadmițând
că greșește în vreun fel.
Avea un ego insolent și îndrăzneț, care îi configura un comportament sfidător,
disprețuitor, în mod gratuit, față de cei care i se atașau. De pe urma bunei credințe a
acestora, Andru își socotea doar profiturile.
‒Nu ai știut să mă ții, Luana! Acum culegi ce ai semănat!
Dar el? El ce va culege? El ce a semănat?!...
Prin legile simple ale firii, după sațietate și insolență, vine pedeapsa, nemesisul,
ca o consecință finală pentru tot ceea ce a semănat un ego sfidător, auto-considerat
omnipotent, incapabil, prin urmare, să țină balanța corectă între risc și beneficiu. La
Andru, instinctiv, curajul de a se sustrage realității, transferat în arta de a minți și de a
manipula, era completat de disprețul pentru pericol sau risc. Cine era, în fond,
adevăratul mințit!?...
…În Paralel, textul scris pe fila de lumină, ajunsese la sfârșit… Pe ultimele
rânduri, cerneala încă nu se uscase:
„Care este ființa de pe fața rotundă a Planetei,
Care poate pune întrebări, și care poate da răspunsuri?
Care este ființa care se poate minuna de măiastra alcătuire a lumii?
Care este ființa care își poate exprima sentimentele, admirația sau
amărăciunea, ura sau iubirea, recunoștința,
În articulate vocabule?
Omul!
Din voința Lui Dumnezeu!
Din prima voință a Lui Dumnezeu!
Din voința Lui Dumnezeu-Cuvântul!
Care este marele dar al Creatorului
Pentru cel creat anume după chipurile și asemănările Lui?
Sufletul, izvorul magic al vieții, unde Cuvântul și Necuvântul sunt totuna,
Pe tărâmul infinit al viselor și dorințelor.
Pentru suflet, în imaterialitatea lui, totul este posibil!
În suflet este parte de har, de divin, de desăvârșit…
Cine se ridică stăpân peste suflete,
Își asumă cutezanța, plata, nemesisul...”
Pana, lungă și subțire, s-a oprit din scris, s-a așezat pe filă, într-un gest de ultim
sărut, apoi și-a luat zborul pe fereastra larg deschisă. În plutirea ei, s-a reflectat zveltă,
în argintul înalt al oglinzilor.
În sala imensă, pașii zeiței călcând apăsat, se transformau în grave bătăi de
clopot… Veghetoarea echilibrului și a ordinii din Univers, făcu sul fila de lumină și, cu
mare atenție o așeză pe un raft gol din uriașa bibliotecă. Ceasul de a judeca cele scrise
acolo încă nu venise!...
Însă rolul ei nu era să judece, ci să pedepsească excesele și depășirea măsurii…

76
 La ieșirea din sala înaltă până la cer, pașii ei au trezit ecourile oglinzilor înalte:
Nemesis... Nemesis… Nemesis….
Într-un fel, în visul Luanei, cele mai importante cuvinte ale lui fuseseră: „O să
ne împăcim!”. Într-un fel, Andru se apăra sugerându-i un cuvânt care să cuprindă
întregul timp de după părăsirea ei: „împăcire”.

77
 Nimeni să nu judece!
Ori Andru, ori Luana, confundau dragoste cu iubirea, sau cu prietenia, sau cu
orice alt fel de relație între un bărbat și o femeie. Dragostea e oarbă, nu are vârstă, nu
are beneficii. Este asemeni gazelor nobile. Există, în sine, pur și simplu!
Luana îl iubise cum numai sufletul ei știuse. Cu dorință, cu compromisuri de
dragul lui, cu înțelegere deplină, cu revolte, cu lacrimi, cu lăsare în voia destinului, cu
asumare, cu respect, cu inima la vedere, cu speranță...
‒Sentimentele nu pot fi oferite și nu pot fi primite cu forța..., i s-a adresat el.
Cât de mult a căutat-o și și-a dorit-o odată!... Numai ea își mai amintea! El nu!?...
Cum va plăti, Andru tot?... Dezamăgirea Luanei, paharul sentimentelor ei spart
în bucăți, insomniile, vorbele deșarte, reproșurile acoperite de motive și motivații
inventate...
...Era povestea ei! Avea sufletul sfâșiat în bucăți rătăcinde!... Era nemișcare și
așteptare în Paralel...
Ea l-a coborât, încet, de pe piedestal... Prima dată a căutat îndelung locul unde îl
va așeza. Apoi, după o lungă așteptare, a întins brațele în sus. În palma dreaptă avea
sufletul ei, iar în cea stângă sufletul lui. Sufletele s-au privit și și-au luat rămas bun. I-a
cuprins trupul, l-a dizlocat din soclul de lumină, și l-a coborât, fără să se uite unde îi dă
drumul.
Andru a devenit pentru Luana un om oarecare, în rândul tuturor celorlalți!...
Nu îl va ierta!... Niciodată... De uitat, nici vorbă...
Poate Andru nu va plăti prea curând... Pierdut în mulțime, nimeni nu va ști că,
odată, a trăit cu Luana! Nu s-au inventat bani pentru a plăti minciuna, deziluziile,
infidelitățile, jicnirile, nopțile care au luat calea fără întoarcere a dorului, lacrimile,
diminețile senine și liniștite, cafeaua dulce cu un strop de lapte, uită-mă!, acuzația de
obsesie, fudulia, salvarea aparențelor cu prețul călcării în picioare a unui suflet,
imaturitatea, superficialitatea, egoismul...
Nu s-a inventat buretele care să șteargă amintirile...
Nu s-a inventat telefonul care să facă legătura directă de la suflet la suflet... Odată
despărțite, ele nu mai pot comunica. Doar trecerea timpului le poate reda liniștea...
Luana, întoarce-te acasă! La păpușa cu ochii micuți și brațele deschise, la
scaunul care te va ține în brațele lui ori de câte ori vei vrea să te așezi pe el, la amintirile
tale!... Acolo unde ești liberă, pentru că așteptarea nu mai așteaptă nimic... Așteptarea
a luat asupra ei întreaga vină!...
Andru i-a deschis inima spre iubire, și tot el i-a rănit sufletul, fără niciun fel de
resentiment! El, care spunea că înțelege suferințele sufletului!... El care îi reproșase că
nu a avut grijă de sufletul lui!... De fapt, Luana simțea că Andru a rănit două suflete
deodată: al ei, și al lui. Desigur, viața merge mai departe! Fiecare va păși în continuare
pe drumul lui. Ce a fost a fost, stă scrie, și nu se va mai întoarce aici și acum!
În ziua în care a înțeles că nu mai este cale de întoarcere, a început să scrie! În Paralel,
povestea se scrisese cu mult timp în urmă…
Dezamăgirea și furia o stăpâniseră șapte luni de zile!...
Și ura...
Prin scris se simțea cu adevărat eliberată!... Prin scris, strigase la cer toată
amărăciunea și suferința ei!...

78
Un singur lucru mai dorea ca Andru să audă, să știe, să afle! Intenția, răsfirată în locul
gol, acolo unde fusese colțul cel mai luminat și mai cald al sufletului ei: Voi depune
mărturie împotriva ta!...
Neputincios, alergând după realizări ușoare și sigure, superficial timp de ani de
zile, tânăr și dornic de a experimenta, răpind celor din jur bucăți de suflet, pe care apoi
le călca în picioare sau le abandona pur și simplu, fără să se gândească un moment că
acele bucăți de suflet se vaită și sângerează rănite și fără șansa la prim-ajutor, obtuz,
fudul…
În universul unde sufletele trec pentru a fi judecate, înainte de a se odihni,
sufletul ei va depune mărturie împotriva lui!
Există tot atâtea căi către Dumnezeu, câte suflete sunt pe Pământ!...
Cine uită! Nu merită!...
Cine iartă, o face pe cont propiu!...
Ea va depune mărturie împotriva lui!...

79