Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Este cel mare pictor român pictor român din secolul al XIX-lea.
S-a născut dintr-o familie de ţărani. Încă de la vârsta de 12 ani, după
o scurtă ucenicie în atelierul pictorului A. Chladek, a început să
picteze icoane pentru a-şi câştiga existenţa. Mai târziu a primit
comenzi de pictură murală pentru biserici, pe care a executat-o în
spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica mănăstirii Agapia,
1858-1860, remarcabil prin interpretarea realistă a chipurilor de
sfinţi şi prin coloritul luminos).

Sub influenţa ideilor unioniste şi a baladelor lui D.

Bolintineanu, Grigorescu a încercat compoziţia istorică (“Mihai
scăpând stindardul”; câteva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii
Principatelor). În 1861 cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, a obţinut o
bursă de studii şi a plecat la Paris, unde a lucrat un an în atelierele
Şcolii de arte frumoase şi apoi s-a alăturat grupului de la Barbizon.
În aceeaşi perioadă, Grigorescu a studiat pe marii maeştrii ai picturii
universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), după care a
făcut numeroase copii. În Franţa, în ţară, iar în 1873-1874 în Italia,
talentul său viguros s-a afirmat în tablouri pline de poezie, înfăţişând
chipuri de oameni (“Paznicul din Chailly”, “Bătrână cârpind”, “Pifferaro”)
şi admirabile privelişti din natură (“Apus de soare la Barbizon”, “Bâlci la
Rucăr”, “Cheile Dâmbovicioarei”, peisaje de la Bărăgan).

În 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrări la expoziţia

de la Bucureşti organizată de “Societatea amicilor belelor-arte”,
Grigorescu s-a impus atenţiei generale.

Artist-cetăţean, însufleţit de un înalt patriotism, Grigorescu a fost

chemat în 1877 ca reporter pe front, participând la cele mai însemnate episoade ale
campaniei. Acolo a lucrat cu siguranţa şi rapiditate sute de desene,
care redau aspecte şi tipuri semnificative ale războiului pentru
independenţă. Pe baza acestora a pictat mai târziu numeroase
tablouri pătrunse de caldă umanitate, de solidaritate cu soldaţii
(“Spionul”, “Santinela”, “Convoi de prizonieri turci”; studiul şi compoziţia de
mari proporţii “Atacul de la Smârdan”).

După terminarea războiului, dezamăgit de regimul din

România, Grigorescu a plecat în 1881 la Paris. În Franţa a avut o
activitate de creaţie bogată, încheiată cu expoziţia sa de la Paris din
1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeană. Din
această epocă datează o valoroasă suită de tablouri, în special
peisaje, care reprezintă colţuri de oraşe bretone şi normande, sau
marine, remarcabile prin transparenţa atmosferei (“Pescăriţă la

Pagina 1
Granville”, “Stradă la Vitré”, “Plajă la ocean”), realizate într-o factură
largă şi sigură, în care tuşele sugerează formele, culorile şi lumina.

Întors în ţară, Grigorescu s-a concentrat timp de două decenii

asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru şi a priveliştilor
ţării, evocând trăsăturile fizice ale poporului şi atmosfera specifică a
peisajului românesc, pentru care Al. Vlahuţă l-a numit “rapsod al
pământului nostru”. El a relevat într-o viziune optimistă frumuseţea
fizică şi morală a ţăranului român, integrat mediului său de viaţă
(“Ţăran de la munte”, “Ţărancă voioasă”, “Ţărancă tânără”, “Cioban”).

Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este întregită de lucrări ca

“Mocanul”, în care personajul masiv, monumental, cu chipul
îngândurat şi dârz, este una dintre cele mai autentice redări ale
ţăranului de la munte, sau ca portretul caricatural al aşa-numitului
“Vechil”. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins în pictura românească de
până la el, viaţa oamenilor simpli. În tablourile care reprezintă
casele mizere din marginea satelor (“Coliba”, “Bordei”, “Târlă
părăsită”, “Ţăran pe prispă”), el a redat cu o vădită nuanţă critică
imaginea traiului ţăranilor săraci. Peisajele lui Grigorescu, însufleţite
cel mai adesea de prezenţa omului în mijlocul naturii, mergând sau
întorcându-se de la muncă (“Fete lucrând în poartă”, “Hanul de la
Orăţii”, “Drum greu”), subliniază poezia priveliştilor de deal şi de
câmpie, a drumurilor de ţară, a colţurilor de pădure şi a
luminişurilor, pictate în zilele de vară însorite sau în lumina dulce a
toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare strălucire şi
luminozitate (“Luminiş”, “Printre dealuri şi muscele”) şi a încetăţenit
în arta noastră plein-air-istă. De-a lungul întregii sale activităţi a
cultivat cu deosebită măiestrie portretul, în pictură şi în desen,
dovedind un excepţional talent în transpunerea psihologiei
individuale şi sociale a modelelor sale (ex. “Portretul marelui ban
Năsturel Herescu”; seria portretelor de evrei, portrete delicate de
femei sau portretul-compoziţie “Amatorul de tablouri”).

Maturizarea pictorului, evoluţia lui lăuntrică sunt exprimate cu

fidelitate în toată seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868
ş.a.). Pasionat desenator şi acuarelist, Grigorescu a lăsat nenumărate
schiţe pline de vervă, cu o notaţie sintetică a atitudinilor, mişcărilor,
fizionomiilor sau lucrărilor de sine stătătoare de mare valoare
artistică (“Înmormântare la ţară”, “Cap de ţigăncuşă”, “Femeia în
roşu”).

În ultimii ani ai vieţii a lucrat o serie de tablouri în care a

înlocuit observaţia directă şi sentimentul sincer cu o prezentare
idilică. Grigorescu a pictat însă şi în aceşti ani, alături de imagini de

Pagina 2
ciobani, ciobăniţe şi de care cu boi executate în serie, într-o
tonalitate deschisă, spălăcită (aşa numita “fază albă”), tablouri de o
autentică factură realistă. Colorist de mare sensibilitate şi
prospeţime, Grigorescu a fost receptiv la inovaţiile impresioniştilor, cu
ale căror opere a venit în contact în perioadele petrecute în Franţa,
fără a renunţa însă niciodată la soliditatea desenului, la adevărul
obiectiv al imaginii, dezvoltându-şi necontenit viziunea realistă.

Prin realismul şi măiestria excepţională, prin sinceritatea şi

lirismul ei, creaţia lui Grigorescu a reuşit să determine în pictura
românească, dominată până la el de preceptele rigide şi schematice
ale academismului, şi a ridicat-o pe aceasta la o înaltă treaptă de
dezvoltare. Opera sa a legat strâns arta de popor şi a avut un rol
decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternică
influenţă stimulatoare asupra artiştilor de frunte din acea vreme şi
generaţiile următoare, precum şi asupra formării interesului pentru
artă în marele public.

Pagina 3