www.gandeste.

org

1
2
 CAPITALUL

CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE
AL CAPITALULUI

3
 Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARX, KARL
Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich
Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava : Alexandria
Publishing House, 2009
vol.
ISBN 978-606-92038-0-4.
Vol. 2. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-2-8

I. Agoutin, Carmen (trad.)

33

4
 KARL MARX

CAPITALUL
Critica economiei politice

Volumul I

Cartea II

Procesul de circulaţie al capitalului

5
6
7
8
9
10
 PREFAŢĂ

A pregăti pentru tipar cartea a doua a „Capitalului”, şi anume în

aşa fel încât să se înfăţişeze pe de o parte ca o operă unitară şi cât mai
închegată, iar pe de altă parte ca operă exclusiv a autorului şi nu a celui
care a editat-o, nu a fost lucru uşor. Marele număr al manuscriselor, în
cea mai mare parte fragmentare, a făcut şi mai grea această sarcină. Cel
mult unul dintre ele (manuscrisul IV) era pregătit în întregime pentru
tipar; în schimb însă, cea mai mare parte a lui era depăşită de redactări
ulterioare. Dacă în ceea ce priveşte fondul o mare parte din material era
elaborată, în privinţa stilului lucrurile stăteau cu totul altfel; materialul
era redactat în limbajul în care Marx obişnuia să-şi facă extrasele: stil
neglijent, expresii şi formulări familiare, adeseori de un umor viguros,
termeni tehnici englezi şi francezi, de multe ori fraze şi chiar pagini
întregi în englezeşte; ideile erau aşternute pe hârtie în forma în care se
conturaseră în acel moment în capul autorului. Alături de unele părţi
expuse pe larg, altele, la fel de importante, erau abia schiţate; materialul
de fapte menit a servi pentru exemplificare era adunat, dar abia dacă
fusese clasificat, şi cu atât mai puţin prelucrat; la sfârşitul fiecărui
capitol, nerăbdarea de a trece la cel următor îl făcea de multe ori pe
autor să indice mersul gândirii neîncheiate doar prin câteva fraze
întretăiate; în fine scrisul, pe care, după cum se ştie, uneori autorul
însuşi nu-l mai putea descifra.
M-am mulţumit să redau manuscrisele cât mai fidel, să nu
modific stilul decât acolo unde l-ar fi modificat şi Marx, şi să nu
introduc fraze şi intercalări decât acolo unde acest lucru era neapărat
necesar şi unde nu încăpea nici îndoială asupra înţelesului. Am preferat
să redau cuvânt cu cuvânt acele propoziţii a căror interpretare permitea
vreo îndoială cât de vagă. Modificările şi intercalările făcute de mine nu
însumează în total nici zece pagini de tipar şi sunt de natură pur formală.
Simpla enumerare a manuscriselor postume ale lui Marx pentru
cartea a II-a dovedeşte cu câtă conştiinciozitate neasemuită, cu câtă
severitate autocritică s-a străduit Marx să-şi elaboreze, până la atingerea
celui mai înalt grad de perfecţiune, marile sale descoperiri economice,
înainte de a le publica; această autocritică îl făcea să nu poată ridica
decât rareori fondul şi forma expunerii la înălţimea orizontului său,

11
care se lărgea mereu prin noi studii. Acest material se compune din
următoarele:
În primul rând, un manuscris intitulat „ Zur Kritik der politischen
Oekonomie”, 1.472 de pagini in quarto, legate în 23 de caiete şi scrise
între august 1861 şi iunie 1863. Este continuarea primei fascicole
apărute sub acelaşi titlu la Berlin, în 1859. În paginile 1 – 220 (caietele I
– V) şi apoi în paginile 1.159 – 1.472 (caietele XIX – XXIII) sunt tratate
chestiunile cercetate în cartea I a „Capitalului”, de la transformarea
banilor în capital până la sfârşit. Acest manuscris constituie prima
redactare a materialului respectiv. Paginile 973 – 1.158 (caietele XVI –
XVIII) tratează despre capital şi profit, rata profitului, capitalul comercial
şi capitalul bănesc, deci despre chestiuni care au fost dezvoltate mai
târziu în manuscrisul cărţii a III-a. În schimb, chestiunile tratate în
cartea a II-a, precum şi foarte multe din cele tratate mai târziu în
cartea a III-a, nu sunt încă grupate separat. Ele sunt tratate în mod
incidental, mai ales în secţiunea care formează grosul manuscrisului:
paginile 220 – 972 (caietele VI – XV): Teorii asupra plusvalorii. Această
parte conţine un istoric critic amănunţit al punctului central al
economiei politice, teoria plusvalorii, şi dezvoltă concomitent, sub
forma unei polemici cu premergătorii, majoritatea punctelor ulterior
cercetate atât separat cât şi în înlănţuirea lor logică în manuscrisul cărţii
a II-a şi a III-a. Îmi propun să public ca a IV-a carte a „Capitalului”
partea critică a acestui manuscris, după ce voi fi înlăturat numeroasele
pasaje privind probleme deja rezolvate în cărţile a II-a şi a III-a. Pe cât
de valoros este acest manuscris, pe atât de puţin a putut fi folosit
pentru prezenta ediţie a cărţii a II-a.
Manuscrisul care urmează în ordine cronologică este cel al
cărţii a III-a. A fost scris, cel puţin în cea mai mare parte, în 1864 şi
1865. Abia după ce acest manuscris a fost gata în esenţă, a început
Marx prelucrarea pentru tipar a cărţii I, adică a volumului I, tipărit în
1867. În prezent, pregătesc pentru tipar acest manuscris al cărţii
a III-a.
Din perioada următoare de după apariţia cărţii I, există pentru
cartea a II-a o culegere de patru manuscrise in folio, numerotate chiar
de Marx cu I – IV. Dintre acestea, manuscrisul I (150 de pagini), datând
probabil din 1865 sau 1867, era prima redactare independentă, dar mai
mult sau mai puţin fragmentară, a cărţii a II-a în împărţirea ei actuală.
Nici de aici n-am putut utiliza nimic. Manuscrisul III constă în parte
dintr-o listă de citate şi trimiteri la caietele de extrase ale lui Marx – din

12
care cele mai multe se referă la prima secţiune a cărţii a II-a – şi în parte
din prelucrarea diferitelor chestiuni, în special a criticii tezelor lui A.
Smith despre capitalul fix şi cel circulant şi despre izvorul profitului;
apoi dintr-o prezentare a raportului dintre rata plusvalorii şi rata
profitului, care îşi are locul în cartea a III-a. Trimiterile nu au adus
decât puţine lucruri noi, iar prelucrările erau depăşite prin redactări
ulterioare atât în ceea ce priveşte cartea a II-a, cât şi în ceea ce priveşte
cartea a III-a, astfel că şi ele au trebuit lăsate la o parte. Manuscrisul
IV este prelucrarea în forma definitivă pentru tipar a primei secţiuni
şi a primelor capitole din a doua secţiune a cărţii a II-a, şi a şi fost
utilizat acolo unde îi vine rândul. Cu toate că s-a constatat că fusese
redactat înaintea manuscrisului II, totuşi el a putut fi utilizat cu folos
pentru partea respectivă a cărţii, pentru că este mai desăvârşit ca formă
decât manuscrisul II; a fost suficient să intercalez unele pasaje din
manuscrisul II. Acest din urmă manuscris este singura redactare
oarecum încheiată care există pentru cartea a II-a şi datează din 1870.
Notele, despre care se va vorbi mai jos, privitoare la redactarea
definitivă spun în mod expres: „Se va lua ca bază cea de a doua
redactare”.
După 1870 intervine o nouă pauză, provocată mai ales de boală.
Ca de obicei, Marx a întrebuinţat acest timp pentru studiu; agronomia,
situaţia agrară din America şi în special din Rusia, piaţa financiară şi
comerţul bancar, în fine ştiinţele naturii: geologia şi fiziologia, şi mai cu
seamă lucrări independente în domeniul matematicilor, formează
conţinutul numeroaselor caiete de extrase din această perioadă. La
începutul anului 1877 el se simţi îndeajuns de întremat pentru a-şi putea
reîncepe munca propriu-zisă. De pe la sfârşitul lui martie 1877 datează
indicaţiile şi notele din cele patru manuscrise menţionate mai sus ca
bază a unei noi redactări a cărţii a II-a, al cărei început îl constituie
manuscrisul V (56 de pagini in folio). La rândul lui, acesta cuprinde
primele patru capitole şi nu e decât în mică măsură elaborat; unele
puncte esenţiale sunt tratate în note de subsol; materialul e mai mult
strâns decât triat; dar acest manuscris constituie ultima redactare
completă a acestei părţi, cea mai importantă din secţiunea întâi. O
primă încercare de a întocmi din acest material un manuscris bun pentru
tipar este manuscrisul VI (scris după octombrie 1877 şi înainte de iulie
1878); numai 17 pagini in quarto, cuprinzând cea mai mare parte a
capitolului întâi; o a doua şi ultima încercare e manuscrisul VII, de
numai 7 pagini in folio, care poartă data „2 iulie 1878”.

13
 Se pare că în această perioadă Marx şi-a dat seama că fără o
schimbare radicală în starea sănătăţii sale nu va fi niciodată în stare să
termine o prelucrare, pe care s-o considere el însuşi satisfăcătoare, a
volumelor II şi III. Într-adevăr, manuscrisele V-VII poartă de foarte
multe ori urmele unei rezistenţe încordate împotriva bolii care îl
copleşea. Partea cea mai dificilă din secţiunea întâi fusese prelucrată din
nou în manuscrisul V; restul secţiunii întâi şi întreaga secţiune a doua (cu
excepţia capitolului şaptesprezece) nu prezentau dificultăţi teoretice prea
însemnate; în schimb secţiunea a treia, reproducţia şi circulaţia capitalului
social, i se părea lui Marx că necesită neapărat o prelucrare.
Într-adevăr, în manuscrisul II reproducţia fusese tratată mai întâi fără
a se lua în consideraţie circulaţia monetară prin mijlocirea căreia se
efectuează, iar, imediat după aceea, ţinându-se seama de ea. Acest lucru
trebuia remediat, şi întreaga secţiune trebuia în genere astfel prelucrată,
încât să corespundă orizontului lărgit al autorului. Astfel a luat naştere
manuscrisul VIII, un caiet având numai 70 de pagini in quarto; cât
de vast este materialul pe care Marx a reuşit să-l comprime într-un spaţiu
atât de mic, ne putem da seama prin compararea acestui manuscris cu
secţiunea a III-a, aşa cum a fost tipărită, minus fragmentele care au fost
intercalate din manuscrisul II.
Nici acest manuscris nu este altceva decât o tratare provizorie a
subiectului, menită înainte de toate să stabilească şi să dezvolte unele
puncte de vedere câştigate în plus faţă de manuscrisul II, neglijân-
du-se punctele despre care autorul nu avea nimic nou de spus. O
parte importantă din capitolul XVII al secţiunii a doua, care şi aşa
încăleca în oarecare măsură secţiunea a treia, a fost înglobată aici şi
lărgită. Succesiunea logică este de multe ori întreruptă, în unele locuri
expunerea prezintă lacune şi este, în special spre sfârşit, cu totul
fragmentară. Dar ceea ce a vrut să spună Marx e totuşi exprimat aici
într-un fel sau altul.
Acesta e materialul pentru cartea a II-a, din care, cum i-a spus
Marx fiicei sale Eleanor scurt timp înainte de moartea sa, trebuia „să fac
ceva”. Am interpretat această însărcinare în sensul cel mai strict:
pretutindeni unde a fost cu putinţă, m-am rezumat la o simplă selecţie
între diferitele redactări. Şi anume, am luat ca bază în toate cazurile
ultima redactare existentă, pe care am comparat-o cu cele anterioare.
Dificultăţi reale, adică mai mult decât simple dificultăţi tehnice, am
întâmpinat numai la secţiunea întâi şi a treia, dar aceste dificultăţi au
fost destul de însemnate. Am căutat să le rezolv exclusiv în spiritul

14
autorului.
În majoritatea cazurilor am tradus citatele din text acolo unde
era vorba de documentarea unor fapte şi unde, cum era cazul cu pasajele
din A. Smith, originalul stă la dispoziţia oricui vrea să cerceteze lucrurile
în mod amănunţit. Numai în capitolul X lucrul acesta nu a fost posibil,
pentru că aici e criticat însuşi textul englezesc. Citatele din cartea I
poartă numerele paginilor din ediţia a doua, ultima pe care a apucat-o
Marx1.
Pentru cartea a III-a, în afară de prima prelucrare din manuscrisul
„Zur Kritik etc.”, de fragmentele menţionate din manuscrisul III şi de
câteva note scurte împrăştiate pe ici pe colo în caietele de extrase, nu
există alt material decât manuscrisul in folio din 1864–1865, pe care
l-am menţionat şi care este aproape tot atât de complet elaborat ca şi
manuscrisul II din cartea a II-a, şi în fine un caiet din 1875: Raportul
dintre rata plusvalorii şi rata profitului, dezvoltat matematic (în
ecuaţii). Pregătirea acestei cărţi pentru tipar face progrese rapide. După
câte îmi pot da seama până acum, ea va prezenta mai ales dificultăţi de
ordin pur tehnic, cu excepţia, bineînţeles, a câtorva secţiuni foarte
importante.
E locul aici să resping o acuzaţie adusă lui Marx, o acuzaţie care
la început a fost formulată în mod timid şi izolat, dar care acum, după
moartea lui, e răspândită ca un fapt incontestabil de către anumiţi
socialişti de catedră şi socialişti de stat germani şi de suitele lor - şi
anume aceea că Marx l-ar fi plagiat pe Rodbertus. Am spus în altă parte
ceea ce era neapărat necesar de spus în această privinţă2, dar abia aici
sunt în măsură să prezint dovezile decisive.
După câte ştiu, această acuzaţie îi este adusă pentru prima dată
în lucrarea lui R. Meyer „Emanzipationskampf des vierten Standes”,
pag. 43: „Din aceste publicaţii” (ale lui Rodbertus, apărute cam prin a
doua jumătate a deceniului al patrulea) „a luat Marx cea mai mare parte
a criticii sale, lucru care poate fi dovedit”. Până la proba contrară îmi
permit să presupun că „dovada” acestei afirmaţii o constituie simplul
fapt că Rodbertus l-a asigurat pe domnul Meyer de acest lucru. În 1879
apare pe scenă Rodbertus însuşi, şi-i scrie lui J. Zeller („Zeitschrift für
die gesammte Staatswissenschaft”, Tübingen 1879, pag. 219) cu privire
la lucrarea sa „Zur Erkenntniss unserer staatswirtschaftlichen
Zustände” (1842): „Veţi constata că acesta” (raţionamentul expus
acolo) „a şi fost utilizat... foarte frumuşel de Marx, dar, bineînţeles, fără
să fiu citat”. Lucru pe care Th. Kozak, care i-a editat operele după

15
moarte, îl repetă fără să stea prea mult pe gânduri. („Capitalul” de
Rodbertus, Berlin 1884, Introducere, pag. XV.) În fine, în „Briefe und
sozialpolitische Aufsätze von Dr. Rodbertus-Jagetzow”, editate de R.
Meyer în 1881, Rodbertus susţine deschis: „astăzi mă văd jefuit de
Schaffle şi de Marx, fără ca să fiu numit”. (Scrisoarea nr. 60, pag. 134)
În alt loc, pretenţia lui Rodbertus ia o formă şi mai precisă: „De unde
provine plusvaloarea capitalistului am arătat în a treia scrisoare socială
a mea, în esenţă întocmai ca Marx, dar mai concis şi mai clar”.
(Scrisoarea nr. 48, pag. 111)
Despre toate aceste acuzaţii de plagiat, Marx nu a aflat
niciodată nimic. În exemplarul său din lucrarea „Der
Emanzipationskampf”, nu erau tăiate decât foile cuprinzând partea
privitoare la Internaţională; restul foilor le-am tăiat eu însumi, abia după
moartea lui. Revista din Tübingen nu a citit-o niciodată. „Briefe etc.”
către R. Meyer i-au rămas de asemenea necunoscute, iar eu am luat
cunoştinţă de pasajul privitor la „jefuire” abia în 1884, prin bunăvoinţa
domnului Dr. Meyer însuşi. În schimb, Marx cunoştea scrisoarea nr. 48;
domnul Meyer avusese bunăvoinţa de a dărui fiicei mai mici a lui Marx
originalul acestei scrisori. Marx, căruia îi parveniseră, ce-i drept, unele
zvonuri misterioase despre izvorul secret al criticii sale, care trebuia
căutat la Rodbertus, mi-o arătă spunând că deţine, în fine, o formulare
autentică a ceea ce pretinde Rodbertus însuşi; că dacă nu susţine nimic
altceva, el, Marx, se declară mulţumit; iar dacă Rodbertus consideră
propria sa prezentare ca fiind mai concisă şi mai clară, el, din partea lui,
îi lasă şi această plăcere. De fapt, prin această scrisoare a lui Rodbertus
el considera lichidată întreaga afacere.
Şi lucrul acesta i-a fost cu atât mai uşor posibil cu cât, după câte
ştiu precis, întreaga activitate publicistică a lui Rodbertus i-a rămas
complet necunoscută până aproximativ în anul 1859, dată la care
propria lui Critică a economiei politice era gata elaborată nu numai în
linii generale, dar şi în amănuntele ei cele mai importante. Marx a
început studiile economice în 1843, la Paris, cu marii autori englezi şi
francezi; dintre germani nu cunoştea decât pe Rau şi List, şi aceştia îi
ajungeau. Nici Marx, nici eu nu am aflat despre existenţa lui Rodbertus
decât în 1848, când i-am criticat, în „Neue Rheinische Zeitung”,
discursurile rostite în calitate de deputat al Berlinului şi acţiunile
săvârşite în calitate de ministru. Eram atât de ignoranţi, încât i-am
întrebat pe deputaţii din Renania cine este acest Rodbertus care a ajuns
ministru în mod atât de subit. Nici ei nu ştiau însă nimic despre scrierile

16
economice ale lui Rodbertus. Dar că Marx ştia foarte bine încă de pe
atunci, fără ajutorul lui Rodbertus, nu numai de unde „provine
plusvaloarea capitalistului”, dar şi cum se naşte ea, rezultă din „Misère
de la Philosophie”, 1847 şi din conferinţele despre muncă salariată şi
capital, rostite în 1847 la Bruxelles şi publicate în 1849 în „Neue
Rheinische Zeitung”, nr. 264-269. Abia în jurul anului 1859 Marx află,
prin Lassalle, de existenţa unui economist cu numele Rodbertus, a cărui
„a treia scrisoare socială” a găsit-o apoi la Muzeul Britanic.
Acestea sunt faptele. Cum stau însă lucrurile cu conţinutul pe
care Marx i l-ar fi „jefuit” lui Rodbertus? „De unde provine
plusvaloarea capitalistului” – spune Rodbertus – „am arătat în a treia
scrisoare socială a mea, întocmai ca şi Marx, dar mai concis şi mai
clar”. Prin urmare, acesta e punctul esenţial: teoria plusvalorii; şi
într-adevăr nici nu ştiu ce altceva ar mai avea de reclamat Rodbertus de
la Marx. Rodbertus declară aici, aşadar, că el este adevăratul autor al
teoriei plusvalorii, de care Marx l-ar fi jefuit.
Dar să vedem ce ne spune a treia scrisoare socială [pag. 87]
despre naşterea plusvalorii? Pur şi simplu că „renta”, termen sub care
Rodbertus înglobează atât renta funciară cât şi profitul, nu rezultă
dintr-un „adaos de valoare” la valoarea mărfii, ci „dintr-o scădere de
valoare pe care o suferă salariul, cu alte cuvinte din faptul că salariul nu
formează decât o parte din valoarea produsului muncii”, şi că, atunci
când productivitatea muncii este suficient de mare, „el nici nu trebuie să
fie egal cu valoarea de schimb naturală a produsului ei, pentru ca din
această valoare să mai rămână şi pentru înlocuirea capitalului (!), şi
pentru rentă”. El nu ne spune însă ce fel de „valoare de schimb
naturală” a produsului este aceea din care nu rămâne nimic pentru
„înlocuirea capitalului”, adică probabil pentru înlocuirea materiei prime
şi uzarea uneltelor.
Din fericire, avem posibilitatea să constatăm ce efect a avut
asupra lui Marx această descoperire epocală a lui Rodbertus. În
manuscrisul „Zur Kritik etc.” se găseşte, în caietul X, pag. 445 şi urm.,
o „Digresiune. Domnul Rodbertus. O nouă teorie a rentei funciare”. A
treia scrisoare socială e privită aici numai din acest punct de vedere.
Teoria lui Rodbertus despre plusvaloare în general e lichidată de Marx
prin următoarea observaţie ironică: „Domnul Rodbertus cercetează mai
întâi cum arată lucrurile într-o ţară în care proprietatea funciară şi
proprietatea asupra capitalului nu sunt despărţite şi ajunge, apoi, la
importantul rezultat că renta (sub care înţelege întreaga plusvaloare)

17
este egală doar cu munca neplătită sau cu cantitatea de produse în care
aceasta se concretizează”.
Omenirea capitalistă produce plusvaloare de câteva secole şi,
încetul cu încetul, a ajuns chiar să se întrebe de unde provine ea. Prima
concepţie a fost aceea care rezultă din practica comercială nemijlocită:
plusvaloarea rezultă dintr-un adaos la valoarea produsului. Ea a dominat
printre mercantilişti, dar încă James Steuart şi-a dat seama că ceea ce
câştigă unul cu acest sistem trebuie în mod necesar să piardă altul.
Totuşi, această concepţie s-a menţinut încă multă vreme, în special
printre socialişti; din ştiinţa clasică însă ea a fost înlăturată de către A.
Smith.
Acesta spune, în „Wealth of Nations”, cartea I, cap. VI: „În
momentul în care în mâinile unor indivizi s-a îngrămădit o anumită
cantitate de capital (stock), unii dintre ei îl vor utiliza, în mod firesc,
pentru a pune la muncă oameni harnici şi a le furniza materii prime şi
mijloace de subzistenţă cu scopul de a realiza un profit prin vânzarea
produselor muncii lor, sau din ceea ce munca lor a adăugat la valoarea
acestor materii prime [...] Valoarea pe care muncitorii o adaugă
materiilor prime se scindează aici în două părţi, una constituind salariul
muncitorilor, iar cealaltă reprezentând profitul patronului asupra întregii
sume avansate de el pentru materii prime şi salarii.” Şi ceva mai
departe: „De îndată ce întreg pământul unei ţări a devenit proprietate
individuală, proprietarilor funciari, ca şi altor oameni de altfel, le place
să recolteze şi de acolo de unde nu au semănat, şi cer rentă funciară
chiar şi pentru produsele naturale ale solului [...] Muncitorul [...] trebuie
să-i cedeze proprietarului funciar o parte din ceea ce munca sa a strâns
sau a produs. Această parte, sau ceea ce e acelaşi lucru – preţul acestei
părţi, constituie renta funciară.”
Cu privire la acest pasaj, Marx spune în sus-menţionatul
manuscris, intitulat „Zur Kritik etc.”, pag. 253: „A. Smith consideră
deci plusvaloarea, adică munca suplimentară, excedentul de muncă
efectuată şi concretizată în marfă peste munca plătită, deci peste munca
ce şi-a primit echivalentul în salariu, drept categoria generală, iar
profitul propriu-zis şi renta funciară ca simple derivate ale acesteia”.
Mai departe, în cartea I, cap. VIII, A. Smith spune: „De îndată
ce solul a devenit proprietate privată, proprietarul funciar cere o parte
aproape din toate produsele pe care muncitorul poate să le producă sau
să le strângă de pe acest sol. Renta funciară a proprietarului constituie
primul scăzământ din produsul muncii utilizate asupra solului. Dar

18
cultivatorul pământului nu dispune decât rareori de mijloacele necesare
pentru a se întreţine până la strângerea recoltei. Întreţinerea lui îi este de
obicei avansată din capitalul (stock) unui patron, adică al arendaşului,
care nu ar avea interes să-i dea cultivatorului de lucru dacă acesta nu ar
împărţi cu el produsul muncii lui, adică dacă nu i s-ar restitui capitalul
împreună cu un profit. Acest profit constituie al doilea scăzământ din
munca utilizată asupra solului. Produsul aproape al fiecărei munci este
supus aceluiaşi scăzământ pentru profit. Majoritatea muncitorilor din
toate industriile au nevoie de un patron, care să le avanseze materii
prime, salariu şi întreţinere până la terminarea muncii. Acest patron
împarte cu ei produsul muncii lor, sau valoarea pe care această muncă o
adaugă materiilor prime prelucrate; în această parte pe care el şi-o face
constă profitul lui.”
Cu privire la aceasta, Marx scrie următoarele (manuscris, pag.
256): „Aici A. Smith defineşte, aşadar, în cuvinte seci, renta funciară şi
profitul capitalului ca simple scăzăminte din produsul muncitorului sau
din valoarea produsului său, care este egală cu munca adăugată de el
materiei prime. Dar, după cum a arătat însuşi Smith mai înainte, acest
scăzământ nu poate consta decât din acea parte de muncă pe care
muncitorul o adaugă materiilor prime peste cantitatea de muncă care
corespunde numai salariului ce i se plăteşte sau nu furnizează decât un
echivalent pentru salariul său – deci din munca suplimentară, din partea
neplătită a muncii sale.”
Prin urmare, încă A. Smith ştia „de unde provine plusvaloarea
capitalistului” şi pe deasupra şi aceea a proprietarului funciar, lucru pe
care Marx l-a recunoscut cu toată sinceritatea încă din 1861, în timp ce
Rodbertus şi roiul de admiratori ai săi, răsăriţi ca ciupercile sub ploaia
călduţă de vară a socialismului de stat, par să-l fi uitat cu totul.
„Totuşi” – spune Marx – „Smith nu a distins plusvaloarea ca
atare, ca o categorie aparte, de formele speciale pe care ea le îmbracă în
profit şi în renta funciară. Din această cauză găsim la el, şi într-o
măsură şi mai mare la Ricardo, multe erori şi multe insuficienţe în
analiză”. Această propoziţie este valabilă cuvânt cu cuvânt şi pentru
Rodbertus. „Renta” sa este pur şi simplu suma care rezultă din rentă
funciară + profit; despre renta funciară el plăsmuieşte o teorie cu totul
falsă, iar profitul îl ia neschimbat, aşa cum îl găseşte la predecesorii săi.
Plusvaloarea lui Marx este, dimpotrivă, forma generală a cantităţii de
valoare apropriate fără echivalent de proprietarii mijloacelor de
producţie, formă care se scindează, după anumite legi, cu totul speciale,

19
descoperite abia de Marx, în două forme distincte, modificate: profitul
şi renta funciară. Aceste legi sunt dezvoltate în cartea a III-a. Abia aici
se va vedea de câţi termeni intermediari e nevoie pentru a ajunge de la
înţelegerea plusvalorii în general la înţelegerea transformării sale în
profit şi rentă funciară, deci la înţelegerea legilor repartizării plusvalorii
înăuntrul clasei capitaliştilor.
Ricardo face un important pas înainte faţă de A. Smith. El îşi
întemeiază teoria despre plusvaloare pe o nouă teorie a valorii, care,
ce-i drept, exista în germen şi la A. Smith, dar pe care acesta a uitat
aproape totdeauna s-o aplice; mai târziu, ea a devenit punctul de plecare
al întregii ştiinţe economice. Din determinarea valorii mărfurilor prin
cantitatea de muncă concretizată în mărfuri, el deduce repartizarea între
muncitori şi capitalişti a cantităţii de valoare adăugată materiilor prime
prin muncă, scindarea ei în salariu şi profit (adică, aici, plusvaloare). El
dovedeşte că valoarea mărfurilor rămâne aceeaşi, oricum ar varia
raportul dintre aceste două părţi, o lege de la care nu admite decât rare
excepţii. Ricardo stabileşte chiar unele legi principale, e drept că într-o
formulare prea generală (Marx: „Capitalul”, I, cap. XV, I) [pag. 470–
474] în ceea ce priveşte raportul reciproc dintre salariu şi plusvaloare
(în forma ei de profit), şi demonstrează că renta funciară este un
excedent peste profit care ia naştere în anumite împrejurări. În niciunul
din aceste puncte Rodbertus nu 1-a depăşit pe Ricardo. Contradicţiile
intrinseci ale teoriei lui Ricardo, care au dus la dispariţia şcolii sale, i-au
rămas cu totul necunoscute sau l-au condus („Zur Erkenntniss etc.”,
pag. 130) doar la deziderate utopice, în loc să-l conducă la soluţii
economice.
Dar teoria lui Ricardo despre valoare şi plusvaloare n-a avut
nevoie să aştepte lucrarea „Zur Erkenntniss etc.” a lui Rodbertus pentru
a fi valorificată din punct de vedere socialist. La pagina 617 [528] a
primului volum din „Capitalul” (ediţia de faţă)3 este citată expresia:
„The possessors of surplus produce or capital” [„Posesorii de
plusprodus sau capital”], luată dintr-o scriere cu titlul: „The Source and
Remedy of the National Difficulties. A Letter to Lord John Russel”,
Londra 1821. În această scriere, a cărei importanţă ar fi trebuit să sară
în ochi prin simpla citire a expresiei: surplus produce or capital
[plusprodus sau capital] şi care este un pamflet de 40 de pagini, smuls
uitării de Marx, se spune:
„Oricât i s-ar cuveni capitalistului” (din punctul de vedere al
acestuia), „el nu-şi poate apropria decât supramunca (surplus labour)

20
muncitorului, căci muncitorul trebuie să trăiască” (pag. 23). Însă cum
trăieşte muncitorul şi până la cât se poate ridica deci supramunca
apropriată de capitalist, este o chestiune foarte relativă. „Dacă valoarea
capitalului nu scade în acelaşi raport în care creşte masa sa, capitalistul
îi va stoarce muncitorului produsul fiecărei ore de muncă peste minimul
care îi e necesar pentru a trăi. Capitalistul poate să-i spună în cele din
urmă muncitorului: nu mai mânca pâine; se poate trăi şi cu sfeclă şi
cartofi; atât de departe am ajuns” (pag. 24). „Dacă muncitorul poate fi
adus în situaţia de a se hrăni cu cartofi în loc de pâine, este incontestabil
că se poate scoate mai mult din munca lui; cu alte cuvinte, dacă, pentru
a se hrăni cu pâine, el trebuia să reţină, pentru întreţinerea sa şi a
familiei sale, munca zilelor de luni şi de marţi, în caz de alimentare cu
cartofi el nu va primi decât jumătatea zilei de luni, iar cealaltă
jumătate a zilei de luni şi întreaga zi de marţi vor rămâne disponibile
fie în folosul statului, fie în folosul capitalistului” (pag. 26). „E
incontestabil (it is admitted) că interesele4 plătite capitaliştilor, sub
formă de rentă, de dobândă sau de profit al întreprinderii, sunt plătite
din munca altora” (pag. 23). Întocmai „renta” lui Rodbertus, numai că
în loc de „rentă” i se spune interese.
Referitor la aceasta, Marx remarcă (manuscrisul „Zur Kritik
etc.”, pag. 852): „Acest pamflet aproape necunoscut – apărut în epoca
în care «formidabilul cârpaici» MacCulloch a început să stârnească
vâlvă – conţine un progres esenţial faţă de Ricardo. El defineşte în mod
direct plusvaloarea sau «profitul», cum îi zice Ricardo (de multe ori şi
plusprodus, surplus produce), sau interesele, cum se exprimă autorul
pamfletului, ca surplus labour, supramunca, adică munca pe care
muncitorul o prestează gratuit, pe care el o prestează peste cantitatea de
muncă prin care e înlocuită valoarea forţei sale de muncă, prin care se
produce deci un echivalent pentru salariul său. Pe cât de important era
ca valoarea să se reducă la muncă, pe atât de important era şi ca
plusvaloarea (surplus value), care se concretizează într-un plusprodus
(surplus produce), să se reducă la supramuncă (surplus labour). De fapt
acest lucru a fost exprimat şi de A. Smith şi constituie unul din punctele
principale în deducţia lui Ricardo. Dar nicăieri ei nu-1 formulează şi
nu-1 fixează în această formă absolută.” Şi mai departe, la pagina 859 a
manuscrisului, Marx spune: „De altfel, autorul este prizonier al
categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Aşa cum la
Ricardo confuzia dintre plusvaloare şi profit duce la contradicţii
neplăcute, tot astfel şi la el faptul că dă plusvalorii numele de interese la

21
capital. E drept că el e superior lui Ricardo în primul rând prin faptul că
reduce orice plusvaloare la supramuncă, şi chiar dacă dă plusvalorii
numele de interese la capital, în acelaşi timp el subliniază că prin
interest of capital [interese la capital] înţelege forma generală a
plusvalorii, spre deosebire de formele ei speciale, rentă, dobândă şi
profit al întreprinderii. Dar simplul fapt că întrebuinţează denumirea
uneia din aceste forme speciale, interest [interese, dobândă], pentru
forma generală, e suficient pentru ca autorul să cadă din nou în jargonul
economic” (slang e cuvântul întrebuinţat în manuscris).
Acest din urmă pasaj i se potriveşte lui Rodbertus al nostru ca şi
cum ar fi fost scris anume pentru el. Şi Rodbertus este prizonier al
categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Şi el botează
plusvaloarea cu numele uneia din formele ei derivate modificate, nume
pe care îl mai întrebuinţează pe deasupra şi în mod cu totul nedefinit:
rentă. Rezultatul acestor două greşeli e că autorul lor cade din nou în
jargonul economic, că nu continuă în mod critic progresul pe care 1-a
realizat faţă de Ricardo, ci se lasă ademenit să facă din teoria lui, înainte
ca ea să fi ieşit din găoace, baza unei utopii, cu care, ca întotdeauna,
vine prea târziu. Pamfletul, apărut în 1821, anticipează deja, în
întregime, „renta” lui Rodbertus din 1842.
Pamfletul nostru nu este decât avanpostul cel mai înaintat al
unei întregi literaturi care, în deceniul al treilea, întoarce teoria lui
Ricardo despre valoare şi plusvaloare în interesul proletariatului şi
împotriva producţiei capitaliste, luptând împotriva burgheziei cu
propriile ei arme. Întreg comunismul lui Owen se întemeiază, în ceea ce
priveşte latura sa economico-polemică, pe Ricardo. Tot pe Ricardo se
întemeiază şi o serie întreagă de alţi autori, dintre care Marx citează,
încă în 1847, numai pe câţiva împotriva lui Proudhon („Misère de la
Philosophie”): Edmonds, Thompson, Hodgskin etc. „şi încă patru
pagini de etcaetera”. Din această sumedenie de scrieri iau la întâmplare
una: „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth, most
conducive to Human Happiness”, de William Thompson; ediţie nouă,
Londra, 1850. Această lucrare, scrisă în 1822, a apărut pentru prima
dată abia în 1824. Şi aici avuţia pe care şi-o însuşesc clasele
neproducătoare este definită pretutindeni ca un scăzământ din produsul
muncitorului, şi încă cu expresii destul de tari. „Tendinţa continuă a
ceea ce noi numim societate a fost ca prin înşelăciune sau persuasiune,
prin intimidare sau violenţă, să-l facă pe muncitorul productiv să
muncească în schimbul unei părţi cât mai mici posibile din produsul

22
propriei sale munci” (pag. 28). „De ce să nu primească muncitorul
întregul produs absolut al muncii sale?” (pag. 32). „Această
compensaţie pe care capitaliştii i-o smulg muncitorului productiv sub
numele de rentă funciară sau de profit este pretinsă în schimbul
utilizării solului sau a altor obiecte... De vreme ce toate materialele
fizice cu ajutorul sau prin intermediul cărora muncitorul productiv fără
avere, care nu posedă decât facultatea de a produce, poate să-şi
valorifice această facultate a sa, se află în posesiunea altora, ale căror
interese sunt opuse intereselor sale şi al căror consimţimânt este o
condiţie sine qua non a activităţii sale, nu depinde oare şi nu trebuie să
depindă de bunăvoinţa acestor capitalişti ce parte anume din roadele
propriei sale munci îi va lăsa capitalistul muncitorului ca o compensare
pentru această muncă? (pag.125) [...] în raport cu mărimea produsului
reţinut, indiferent dacă numim impozit, profit sau furt... aceste
defalcări” (pag.126) etc.
Mărturisesc că scriu aceste rânduri nu fără un oarecare
sentiment de ruşine. Faptul că literatura anticapitalistă engleză din
deceniile al treilea şi al patrulea e atât de necunoscută în Germania, cu
toate că încă în „Misère de la Philosophie” Marx a atras direct atenţia
asupra ei, iar în volumul întâi al „Capitalului” a citat unele lucrări în
repetate rânduri – ca, de pildă, pamfletul din 1821, sau Ravenstone,
Hodgskin etc. – mai poate să treacă. Dar faptul că nu numai literatus
vulgaris [scriitorul vulgar], „care într-adevăr n-a învăţat nimic” şi care
se cramponează cu deznădejde de poalele lui Rodbertus, dar şi onoratul
domn profesor „care se umflă în pene cu erudiţia lui”, a uitat până
într-atâta economia clasică pe care a învăţat-o, încât vine să-i reproşeze
lui Marx cu toată seriozitatea că 1-a plagiat pe Rodbertus în chestiuni
care pot fi citite încă la A. Smith şi la Ricardo, faptul acesta dovedeşte
până la ce grad de decădere a ajuns astăzi ştiinţa economică oficială.
Dar în ce constă atunci contribuţia lui Marx în ceea ce priveşte
plusvaloarea? Cum se face că teoria lui Marx despre plusvaloare a avut
efectul unui trăsnet din senin, în toate ţările civilizate, în timp ce teoriile
tuturor predecesorilor săi socialişti, inclusiv Rodbertus, s-au spulberat
fără să lase nicio urmă?
Istoria chimiei ne poate ilustra acest lucru cu ajutorul unui
exemplu.
Se ştie că spre sfârşitul secolului trecut domina încă teoria
flogistică, după care esenţa oricărei arderi constă în faptul că din corpul
care arde se separă un alt corp, ipotetic, un combustibil absolut, care

23
purta numele de flogistic. Această teorie era suficientă pentru explicarea
celor mai multe dintre fenomenele chimice cunoscute până atunci, deşi
nu fără a forţa lucrurile în unele cazuri. Iată însă că în 1774 Priestley a
preparat o speţă de aer „pe care 1-a găsit atât de curat sau atât de liber
de flogistic, încât în comparaţie cu el aerul obişnuit părea alterat”. El îi
dădu numele de aer deflogisticat. Scurt timp după aceea, în Suedia,
Scheele prepară aceeaşi speţă de aer şi dovedi existenţa lui în atmosferă.
El mai constată că acest aer dispare atunci când un corp e ars în el sau
în aer obişnuit şi-i dădu deci numele de aer de foc. „Din aceste rezultate
el trase concluzia că ceea ce rezultă din combinarea flogisticului cu
unul din elementele aerului” (deci din ardere) „ nu este altceva decât
focul sau căldura, care se degajează prin sticlă.”5
Priestley şi Scheele preparaseră oxigenul, dar nu ştiau peste ce
anume au dat. Ei „rămaseră prizonieri ai categoriilor” flogistice, „aşa
cum au existat şi până la dânşii”. În mâna lor elementul care avea să
răstoarne întreaga concepţie flogistică şi să revoluţioneze chimia era
sterp. Dar scurt timp după aceea, Priestley comunică descoperirea, la
Paris, lui Lavoisier, care cercetă, în lumina acestui fapt nou, întreaga
chimie flogistică. El stabili mai întâi că noua speţă de aer este un
element chimic nou, că la ardere nu flogisticul misterios părăseşte
corpul care arde, ci că acest element nou se combină cu corpul, şi puse
astfel pe picioare întreaga chimie, care în forma ei flogistică stătuse cu
capul în jos. Şi chiar dacă Lavoisier n-ar fi preparat oxigenul
concomitent cu ceilalţi şi independent de ei, cum a susţinut mai târziu,
totuşi el rămâne descoperitorul propriu-zis al oxigenului, spre deosebire
de ceilalţi doi, care n-au făcut decât să-l prepare, fără să bănuiască
măcar ce au preparat.
Între Marx şi predecesorii săi întru teoria plusvalorii, raportul
este acelaşi ca între Lavoisier şi Priestley şi Scheele. Existenţa acelei
părţi din valoarea produsului căreia în prezent îi spunem plusvaloare a
fost constatată mult timp înaintea lui Marx; ba s-a şi arătat în mod mai
mult sau mai puţin clar din ce constă ea, şi anume din produsul muncii
pentru care cel ce şi-o apropriază nu a plătit niciun echivalent. Mai
departe nu ajunse însă nimeni. Unii – economiştii clasici burghezi –
cercetară cel mult proporţia în care produsul muncii este împărţit între
muncitor şi posesorul mijloacelor de producţie. Ceilalţi – socialiştii –
considerau această împărţire ca inechitabilă şi căutau mijloace utopice
pentru a înlătura această inechitate. Atât unii, cât şi ceilalţi rămaseră
însă prizonieri ai categoriilor economice aşa cum au existat până la ei.

24
 Şi atunci apăru Marx. Şi anume în opoziţie directă cu toţi
predecesorii săi. Acolo unde aceştia văzuseră o soluţie, el nu văzu decât
o problemă. El văzu că aici nu era vorba nici de aer deflogisticat, nici de
aer de foc, ci de oxigen, că nu era vorba de simpla constatare a unui fapt
economic sau de un conflict între acest fapt şi justiţia eternă sau morală
adevărată, ci de un fapt care era sortit să revoluţioneze întreaga
economie şi care oferea cheia pentru înţelegerea întregii producţii
capitaliste aceluia care ştia s-o mânuiască. În lumina acestui fapt, el
cercetă toate categoriile existente, aşa cum Lavoisier cercetase în
lumina descoperirii oxigenului categoriile existente ale chimiei
flogistice. Pentru a afla ce este plusvaloarea, el trebuia să ştie ce este
valoarea. Înainte de toate trebuia supusă criticii însăşi teoria lui Ricardo
asupra valorii. Marx cercetă deci munca în calitatea ei de producătoare
de valoare şi stabili pentru prima dată care muncă creează valoare, cum
şi de ce, şi că, în general, valoarea nu este altceva decât cristalizarea
unei astfel de munci – un punct pe care Rodbertus nu 1-a înţeles
niciodată. Marx cercetă apoi raportul dintre marfă şi bani şi dovedi cum
şi de ce, graţie valorii pe care o conţine, marfa şi schimbul de mărfuri
trebuie să genereze antagonismul dintre marfă şi bani; teoria monetară
pe care el o întemeiază pe acest antagonism este cea mai completă
teorie monetară şi acceptată în prezent în mod tacit de toată lumea. El
cercetă transformarea banilor în capital şi dovedi că ea se bazează pe
cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă. Punând în locul muncii forţa
de muncă, proprietatea ei de a crea valoare, el înlătură dintr-odată una
din dificultăţile care duseseră la prăbuşirea şcolii lui Ricardo:
imposibilitatea de a pune de acord schimbul reciproc dintre capital şi
muncă cu legea lui Ricardo despre determinarea valorii prin muncă.
Constatând diferenţierea capitalului în capital constant şi capital
variabil, el ajunse să prezinte şi, deci, să explice până în cele mai mici
amănunte procesul de formare a plusvalorii, aşa cum are loc în mod
real, ceea ce niciunul din predecesorii săi nu reuşise să facă. El constată
astfel o diferenţiere înăuntrul capitalului însuşi, diferenţiere cu care nici
Rodbertus, nici economiştii burghezi n-au fost în stare să facă nimic,
dar care oferea cheia pentru rezolvarea celor mai complicate probleme
economice, lucru pe care îl dovedeşte din plin această carte a II-a şi,
într-un mod şi mai strălucit, după cum vom vedea, cartea a III-a.
Cercetând mai departe plusvaloarea, el descoperi cele două forme ale ei
– plusvaloarea absolută şi plusvaloarea relativă – şi puse în evidenţă
rolurile diferite, dar hotărâtoare în ambele cazuri, pe care ele le-au jucat

25
în dezvoltarea istorică a producţiei capitaliste. Pe baza plusvalorii el
dezvoltă prima teorie raţională a salariului pe care o avem şi trasează
pentru prima dată liniile generale pentru o istorie a acumulării
capitaliste, precum şi o prezentare a tendinţei ei istorice.
Şi Rodbertus? După ce a citit toate aceste lucruri, el le
consideră ca un economist tendenţios ce e drept o „spărtură în
societate”; găseşte că el însuşi a expus mult mai pe scurt şi mai clar de
unde provine plusvaloarea; găseşte, în fine, că tot ce susţine Marx se
aplică, ce-i drept, „formei actuale a capitalului”, cu alte cuvinte
capitalului aşa cum există în realitatea istorică, nu însă „noţiunii de
capital”, adică ideii utopice pe care şi-a făurit-o d-l Rodbertus despre
capital. Exact ca bătrânul Priestley, care a crezut orbeşte până la
moartea sa în existenţa flogisticului şi n-a vrut să ştie nimic despre
oxigen. Numai că Priestley preparase într-adevăr pentru prima dată
oxigenul, în timp ce Rodbertus cu plusvaloarea, respectiv cu „renta” sa,
n-a făcut decât să descopere din nou un loc comun, iar Marx, spre
deosebire de Lavoisier, n-a susţinut că ar fi fost primul care a descoperit
existenţa plusvalorii.
Tot ceea ce a mai realizat Rodbertus în materie de economie e
cam la acelaşi nivel. Utopia în care el a transformat plusvaloarea a fost
criticată în mod implicit de Marx în „Misère de la Philosophie”, fără
nicio intenţie din partea autorului; ceea ce mai era de adăugat în această
privinţă, am spus eu însumi în prefaţa la traducerea germană a acestei
lucrări. Explicaţia pe care Rodbertus o dă crizelor comerciale, pe care le
consideră ca un rezultat al subconsumului clasei muncitoare, există deja
în lucrarea lui Sismondi „Nouveaux Principes de l’Economie
Politique”, cartea a IV-a, cap. IV6. Cu singura deosebire că Sismondi
avea în vedere întotdeauna piaţa mondială, în timp ce orizontul lui
Rodbertus nu depăşeşte graniţele Prusiei. Speculaţiile sale asupra
chestiunii dacă salariul provine din capital sau din venit ţin de domeniul
scolasticii şi au fost definitiv rezolvate în secţiunea a treia din această
carte a doua a „Capitalului”. Teoria sa despre rentă îi aparţine în mod
exclusiv şi poate să dormiteze în linişte până la apariţia manuscrisului
în care Marx o critică. În fine, propunerile sale pentru emanciparea
proprietăţii funciare prusace vechi de sub presiunea capitalului sunt şi
ele cu totul utopice; ele evită singura chestiune practică ce se impune
aici, şi anume cum poate junkerul prusac de la ţară să încaseze 20.000
de mărci pe an şi să cheltuiască an de an 30.000 fără ca totuşi să facă
datorii?

26
 Şcoala lui Ricardo a eşuat în jurul anului 1830 din cauza
plusvalorii. Problema pe care n-o putea rezolva rămase cu atât mai mult
insolubilă pentru succesoarea ei, economia vulgară. Cele două puncte
care făcură să eşueze şcoala lui Ricardo erau următoarele:
Întâi. Munca este măsura valorii. Dar munca vie are, în
schimbul dintre capital şi muncă, o valoare mai mică decât munca
materializată contra căreia e schimbată. Salariul, valoarea unei anumite
cantităţi de muncă vie, este întotdeauna mai mic decât valoarea
produsului creat de această cantitate de muncă vie sau în care ea se
concretizează. În această formă, chestiunea este într-adevăr insolubilă.
Marx însă a pus just problema şi, prin urmare, a găsit şi răspunsul. Nu
munca este aceea care are valoare. Ca activitate care creează valoare, ea
nu poate avea o valoare specială, aşa cum gravitaţia nu are o greutate
specială, cum căldura nu are o temperatură specială şi cum electricitatea
nu are o forţă electromotrice specială. Nu munca este cumpărată şi
vândută, forţa de muncă. În momentul în care aceasta devine marfă,
valoarea ei depinde de munca încorporată în marfa respectivă,
considerată ca produs social; ea este egală cu munca socialmente
necesară pentru producţia şi reproducţia ei. Cumpărarea şi vânzarea
forţei de muncă pe baza acestei valori a ei nu contrazice deci în niciun
fel legea economică a valorii.
Al doilea. Conform legii lui Ricardo asupra valorii, două
capitaluri care utilizează muncă vie în aceeaşi cantitate şi plătesc pentru
ea acelaşi preţ, produc în perioade de timp egale, presupunând că toate
celelalte condiţii sunt egale – produse de aceeaşi valoare şi, de
asemenea, plusvaloare sau profit de aceeaşi mărime. Dacă ele utilizează
însă cantităţi inegale de muncă vie, ele nu pot produce plusvaloare sau,
cum spun ricardienii, profit de aceeaşi mărime. Dar iată că în realitate
se întâmplă tocmai contrariul. În realitate, capitaluri egale, indiferent cât
de multă sau cât de puţină muncă vie utilizează, produc în perioade de
timp egale profituri în medie egale. Acest fapt, care contrazice legea
valorii şi pe care îl constatase încă Ricardo, nu a putut fi explicat nici de
şcoala lui. Rodbertus a fost nevoit şi el să constate această contradicţie;
dar în loc s-o rezolve, el a transformat-o într-unul din punctele de
plecare ale utopiei sale. („Zur Erkenntniss etc.”, pag. 131) Această
contradicţie a fost rezolvată de Marx încă în manuscrisul „Zur Kritik
etc.”; în conformitate cu planul „Capitalului”, soluţia va fi cuprinsă în
cartea a III-a, până la a cărei apariţie vor mai trece luni de zile.
Economiştilor care vor să descopere în Rodbertus un predecesor

27
superior lui Marx şi izvorul secret al teoriilor sale li se oferă, aşadar,
aici ocazia să arate de ce este în stare economia lui Rodbertus. Dacă vor
demonstra cum poate şi trebuie să se formeze o rată medie egală a
profitului, fără violarea legii valorii, ci, dimpotrivă, pe baza ei, vom sta
de vorbă mai departe. Dar până atunci îi sfătuiesc să se grăbească.
Strălucitele analize ale cărţii a doua şi rezultatele lor cu totul noi,
obţinute în domenii aproape necunoscute până în prezent, nu constituie
decât piesele introductive la conţinutul cărţii a III-a, care dezvoltă
rezultatele finale ale prezentării pe care Marx o face procesului social
de reproducţie pe baze capitaliste. După apariţia cărţii a III-a, un
economist ca Rodbertus nici nu prea va mai fi pomenit.
După cum mi-a spus Marx în mai multe rânduri, cartea a doua
şi a treia a „Capitalului” urmau să fie dedicate soţiei sale.

Londra, în ziua naşterii lui Marx, 5 mai 1885.

Friedrich Engels

Această a doua ediţie este în general o retipărire fidelă a celei

dintâi. Greşelile de tipar au fost corectate, unele neglijenţe de stil au fost
înlăturate, unele pasaje scurte, care nu conţineau decât repetări, au fost
şterse.
Cartea a treia, care a prezentat dificultăţi neaşteptate, este şi ea
aproape gata în manuscris. Dacă sănătatea îmi va permite, tipărirea va
putea începe chiar în toamna aceasta.
Londra, 15 iulie 1893.
F. Engels

Dăm mai jos o scurtă clasificare a pasajelor scoase din

manuscrisele II-VIII, pentru a le putea mai uşor cuprinde cu privirea.

Secţiunea întâia

[Cap. I] pag. 25 - 26 din manuscrisul II

pag. 26 - 34 din manuscrisul VII
pag. 34 - 38 din manuscrisul VI
pag. 38 - 55 din manuscrisul V

28
[Cap. II-IV] pag. 55 - 98 din manuscrisul V
[Cap. IV] pag. 98 - 101 notă, găsită între extrasele din cărţi
[Cap. V-VI] pag. 101 - 126 din manuscrisul IV

Au fost totuşi introduse în:

pag. 107 - 109 un pasaj din manuscrisul VIII
pag. 112 - 117 note din manuscrisul II

Secţiunea a doua

Cap. VII-VIII pag. 127 - 135 sfârşitul manuscrisului IV

Cap. VIII-XVII pag. 135 - 288 în întregime din manuscrisul II

Secţiunea a treia

Cap. XVIII pag. 289 - 295 din manuscrisul II

Cap. XIX, I, II pag. 296 - 321 din manuscrisul VIII
III pag. 321 - 322 din manuscrisul II
Cap. XX, I pag, 323 - 325 din manuscrisul II, ultimul aliniat fiind
însă scos din manuscrisul VIII
II pag. 325 - 328 în esenţă din manuscrisul II
III-V pag. 328 - 347 din manuscrisul VIII
VI-IX pag. 347 - 360 din manuscrisul II
X-XII pag. 360 - 395 din manuscrisul VII
XIII pag. 395 - 402 din manuscrisul II
Cap. XXI pag. 402 - 431 în întregime din manuscrisul VIII

NOTE:
1
În ediţia de faţă trimiterile respective se referă la Karl Marx: „Capitalul", vol. I, ed.
A.P.H. 2009. - Nota Red.
2
În introducerea la „Das Elend der Philosophie. Antwort auf Proudhons Philosophie
des Elends”, de Karl Marx. Traducere germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, Stuttgart
1885.
3
În ediţia Meissner: ediţia a 2-a. - Nota Inst. M.E.L.
4
De la cuvântul englezesc interest = dobândă. - Nota Inst. M.E.L.
5
Roscoe-Schorlemmer: „Ausführliches Lehrbuch der Chemie”, Braunschweig 1887, I,
pag. 13, 18.

29
6
„Şi astfel, prin concentrarea avuţiilor în mâna unui număr restrâns de proprietari, piaţa
internă se îngustează tot mai mult, iar industria este silită din ce în ce mai mult să-şi
caute debuşeele pe pieţele străine, unde o aşteaptă convulsiuni şi mai mari” (şi anume
criza din 1817, a cărei descriere urmează imediat după aceea). („Nouveaux Principes”,
ediţia 1819, partea I-a, pag. 336).

30
 CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE
A CAPITALULUI

31
32
 SECŢIUNEA ÎNTÂI
METAMORFOZELE CAPITALULUI ŞI CIRCUITUL LOR

Capitolul unu
CIRCUITUL CAPITALULUI BĂNESC

Procesul circuitului1 capitalului se efectuează în trei stadii, care,

după cele expuse în volumul întâi, formează următoarea succesiune:
Stadiul întâi: Capitalistul apare pe piaţa de mărfuri şi pe piaţa
muncii în calitate de cumpărător; banii săi sunt transformaţi în marfă,
adică trec prin actul de circulaţie B - M.
Stadiul al doilea: Consumarea productivă de către capitalist a
mărfurilor cumpărate. El acţionează ca producător de mărfuri capitalist;
capitalul său este supus procesului de producţie. Rezultatul este: marfă
de valoare mai mare decât aceea a elementelor ei de producţie.
Stadiul al treilea: Capitalistul se întoarce pe piaţă în calitate de
vânzător; marfa sa e transformată în bani, adică trece prin actul de
circulaţie M - B.
Formula pentru circuitul capitalului bănesc este deci: B - M ... P ... M'-
B'; punctele indică faptul că procesul de circulaţie este întrerupt, iar M'
şi B' desemnează M şi B sporite cu plusvaloare.
Stadiul întâi şi al treilea au fost tratate în cartea întâi numai în
măsura în care acest lucru a fost necesar pentru înţelegerea stadiului al
doilea, adică a procesului de producţie al capitalului. Diferitele forme pe
care le ia capitalul în diferitele sale stadii şi pe care le îmbracă şi le
leapădă pe rând atunci când îşi repetă circuitul au fost deci lăsate la o
parte. Ele formează acum obiectul următor al cercetării noastre.
Pentru a sezisa aceste forme în puritatea lor, va trebui să facem
abstracţie deocamdată de toate acele momente care nu au propriu zis
nici o legătură cu alternarea formelor şi cu formarea lor ca atare. Vom
presupune deci nu numai că mărfurile se vând la valorile lor, dar şi că
acest fapt se întâmplă în împrejurări care rămân aceleaşi. Se va face deci
abstracţie şi de schimbările de valoare care pot interveni în cursul
procesului circuitului.
33
 I. Stadiul întâi. B – M2

B - M reprezintă transformarea unei sume de bani într-o sumă

de mărfuri; pentru cumpărător transformarea banilor săi în marfă, pentru
vânzători transformarea mărfurilor lor în bani. Ceea ce face ca acest
proces, făcând parte din circulaţia generală a mărfurilor, să fie în acelaşi
timp o secţiune, determinată din punct de vedere funcţional, din circuitul
de sine stătător al unui capital individual, nu este, în primul rând, forma
procesului, ci conţinutul său material, caracterul util specific al
mărfurilor care îşi schimbă locul cu banii. Sunt, pe de o parte, mijloace
de producţie, pe de altă parte forţă de muncă, factori materiali şi
personali ai producţiei de mărfuri, a căror natură specială trebuie să
corespundă bineînţeles felului de articol care urmează să fie
confecţionat. Dacă denumim forţa de muncă F, iar mijloacele de pro-
ducţie Mp, suma de mărfuri ce urmează a fi cumpărate este
F
M = F + Mp, sau mai scurt M . Privit din punctul de vedere
Mp
al conţinutului său, B - M se prezintă deci ca
F
B-M , adică B -M se scindează în B - F şi B - Mp; suma de
Mp
bani B se împarte în două părţi, din care una cumpără forţă de muncă şi
cealaltă mijloace de producţie. Aceste două serii de cumpărături aparţin
unor pieţe cu totul diferite, anume una pieţei de mărfuri propriu zise,
cealaltă pieţei muncii.
Afară de această scindare calitativă a sumei de mărfuri în care se
F
transformă B, formula B - M mai reprezintă şi un raport cantitativ
Mp
extrem de caracteristic.
Ştim că valoarea, respectiv preţul forţei de muncă, se plăteşte
proprietarului ei care o vinde ca marfă, în formă de salariu, deci ca preţ
al unei cantităţi de muncă ce conţine supramuncă; astfel că, dacă, de
pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă este egală cu 3 mărci, produs al
unei munci de cinci ore, această sumă figurează în contractul dintre
cumpărător şi vânzător ca preţ sau salariu al unei munci, să zicem, de
zece ore. Dacă s-a încheiat un asemenea contract, de pildă, cu 50 de
muncitori, ei trebuie să livreze toţi, împreună, cumpărătorului, în cursul

34
unei zile, 500 ore de muncă, din care jumătate, adică 250 ore de muncă
= 25 zile de muncă de câte zece ore, constă doar din supramuncă.
Cantitatea şi volumul mijloacelor de producţie ce urmează a fi cumpă-
rate trebuie să fie suficiente pentru utilizarea acestei cantităţi de muncă.
F
B-M nu exprimă deci numai raportul calitativ după care o
Mp
anumită sumă de bani, de pildă 422 1. st., este transformată în mijloace
de producţie şi în forţă de muncă ce-şi corespund reciproc, dar şi un
raport cantitativ între părţile de bani investite în forţa de muncă F şi în
mijloacele de producţie Mp, un raport care este din capul locului
determinat de cantitatea de supramuncă, de muncă excedentară, ce
urmează a fi cheltuită de un număr determinat de muncitori.
Prin urmare, dacă, de pildă, într-o filatură salariul săptămânal al
celor 50 de muncitori este de 50 1. st., 372 1. st. trebuie cheltuite cu
mijloacele de producţie, dacă aceasta este valoarea mijloacelor de
producţie pe care le transformă în fire munca de 3.000 de ore din cursul
săptămânii, din care 1.500 de ore sunt supramuncă.
E cu totul indiferent aici în ce măsură, în diferitele ramuri
industriale, utilizarea muncii suplimentare presupune o valoare
suplimentară în formă de mijloace de producţie. Ceea ce importă este
doar ca, în orice caz, partea de bani cheltuită cu mijloacele de producţie
– ca mijloacele de producţie cumpărate în B - Mp – să fie suficiente,
deci ca ele să fie de la început calculate, ca ele să fie procurate în
proporţia corespunzătoare. Cu alte cuvinte, masa de mijloace de
producţie trebuie să fie suficientă pentru a absorbi masa de muncă,
pentru a fi transformată prin intermediul ei în produs. Dacă nu ar exista
mijloace de producţie suficiente, munca suplimentară de care dispune
cumpărătorul nu ar putea fi utilizată; dreptul său de dispoziţie asupra
acestei munci nu ar duce la nimic. Dacă ar exista mai multe mijloace de
producţie decât muncă disponibilă, ele ar rămâne nesaturate de muncă,
ele nu s-ar transforma în produs.
F
Îndată ce B - M s-a efectuat, cumpărătorul nu dispune
Mp
numai de mijloacele de producţie şi de forţa de muncă necesare pentru
producerea unui articol util. El dispune de o sporită punere în funcţiune
a forţei de muncă, adică de o cantitate mai mare de muncă decât e
necesar pentru înlocuirea valorii forţei de muncă, şi în acelaşi timp de

35
mijloacele de producţie necesare pentru realizarea, adică pentru
materializarea acestei cantităţi de muncă: el dispune deci de factorii
producţiei unor articole de valoare mai mare decât aceea a elementelor
de producţie a acestor factori, sau de factorii producţiei unei mase de
mărfuri care conţine plusvaloare. Valoarea avansată de el în formă de
bani se află deci acum într-o formă naturală, în care ea se poate realiza
ca valoare ce naşte plusvaloare (sub formă de mărfuri). Cu alte cuvinte,
ea se află în starea sau în forma de capital productiv, care are
proprietatea de a funcţiona în calitate de creator de valoare şi de
plusvaloare. Să desemnăm capitalul în această formă cu P.
Dar valoarea lui P este = valoarea lui F + Mp, = B transformat
în F şi Mp. B este aceeaşi valoare-capital ca şi P, atâta doar că se află în
altă formă de existenţă; anume, el este valoare-capital în stare de bani
sau în forma de bani – capital bănesc.
F
B-M sau, după forma sa generală, B - M, adică totalul
Mp
cumpărărilor de mărfuri, acest proces care face parte din circulaţia
generală a mărfurilor este deci în acelaşi timp, ca stadiu în procesul
circuitului de sine stătător al capitalului, transformarea valorii-capital
din forma sa bănească în forma sa productivă, sau, mai scurt,
transformarea capitalului bănesc în capital productiv. În figura
circuitului pe care o privim aici, în primul rând, banii apar deci ca
primul purtător al valorii-capital; capitalul bănesc apare, aşadar, ca
forma în care e avansat capitalul.
În calitate de capital bănesc capitalul se află într-o stare în care
el poate îndeplini funcţii băneşti, ca în cazul de faţă, unde îndeplineşte
funcţiile de mijloc general de cumpărare şi de mijloc general de plată.
(Aceasta din urmă întrucât forţa de muncă este, ce-i drept, cumpărată
mai întâi, dar plătită abia după ce a funcţionat. Atunci când mijloacele
de producţie nu se află gata pe piaţă, ci trebuie abia comandate, banii
funcţionează de asemenea, în B - Mp, ca mijloc de plată.) Această
proprietate nu rezultă din faptul că capitalul bănesc este capital, ci din
faptul că este bani.
Pe de altă parte, valoarea-capital în stare de bani nu poate să
îndeplinească niciun fel de alte funcţii decât numai funcţii băneşti. Ceea
ce face ca aceste funcţii să fie funcţii de capital, este rolul lor
determinant în mişcarea capitalului, deci şi legătura dintre stadiul în care
ele se manifestă şi celelalte stadii ale circuitului său. Astfel, în cazul de

36
care ne ocupăm, banii sunt transformaţi în mărfuri a căror combinare
constituie forma naturală a capitalului productiv, conţinând deci în ea în
mod latent, potenţial, însuşi rezultatul procesului de producţie capitalist.
F
O parte a banilor, care în B - M îndeplineşte funcţia de
Mp
capital bănesc, trece, prin însăşi efectuarea acestei circulaţii, la o funcţie
în care caracterul lor de capital dispare, iar caracterul lor bănesc rămâne.
Circulaţia capitalului bănesc B se divide în B - Mp şi B - F, cumpărare
de mijloace de producţie şi cumpărare de forţă de muncă. Să privim
acest din urmă proces în mod separat. B - F este cumpărare de forţă de
muncă din partea capitalistului; este vânzare a forţei de muncă - putem
spune aici a muncii, întrucât forma de salariu se presupune - din partea
muncitorului, a proprietarului forţei de muncă. Ceea ce pentru
cumpărător este B - M (= B - F), este pentru vânzător (pentru muncitor),
aici ca la orice cumpărare, F - B (= M - B), vânzare a forţei sale de
muncă. Acesta este primul stadiu al circulaţiei sau prima metamorfoză a
mărfii (cartea I, cap. III, 2 a [pag. 125 şi urm.]); este, de partea
vânzătorului muncii, transformarea mărfii sale în forma bani a ei. Banii
astfel obţinuţi muncitorul îi cheltuieşte în mod succesiv cu o sumă de
mărfuri care îi satisfac nevoile, cu articole de consum. Circulaţia totală a
mărfii sale se prezintă deci ca F - B - M, adică, în primul rând, F - B (=
M - B) şi, în al doilea rând, B - M, aşa dar în forma generală a circulaţiei
simple de mărfuri M - B - M, unde banii figurează ca simplu mijloc de
circulaţie ce dispare, ca simplu mijlocitor al schimbului unei mărfi
contra alteia.
B - F este momentul caracteristic al transformării capitalului
bănesc în capital productiv, pentru că este condiţia esenţială pentru ca
valoarea avansată în formă de bani să se transforme în mod efectiv în
capital, în valoare ce produce plusvaloare. B - Mp este necesar numai
pentru realizarea masei de muncă ce a fost cumpărată prin B - F. B - F a
fost cercetat deci din acest punct de vedere în cartea I, secţiunea a II-a:
Transformarea banilor în capital [pag. 159-184]. Chestiunea mai trebuie
privită aici şi din alt punct de vedere, cu referire specială la capitalul
bănesc ca formă de manifestare a capitalului.
B - F este considerat în general ca fiind caracteristic pentru
modul de producţie capitalist. Dar nicidecum din motivul arătat, anume
acela că cumpărarea forţei de muncă este un contract de cumpărare prin
care se stipulează livrarea unei cantităţi mai mari de muncă decât e

37
necesară pentru înlocuirea preţului forţei de muncă, adică a salariului;
deci livrarea de supramuncă, condiţie esenţială pentru capitalizarea
valorii avansate, sau, ceea ce e acelaşi lucru, pentru producerea de
plusvaloare. Ci, dimpotrivă, din cauza formei sale, pentru că în forma
salariului munca se cumpără cu bani, fapt care este considerat ca fiind
caracteristic economiei băneşti.
Aici nu iraţionalul formei este ceea ce e considerat drept
caracteristic. Acest iraţional este, dimpotrivă, trecut cu vederea.
Iraţionalul constă în faptul că munca în calitate de element producător
de valoare nu poate să aibă ea însăşi valoare, că deci o anumită cantitate
de muncă nu poate să aibă o valoare care să fie exprimată într-un preţ al
acestei munci, prin echivalarea ei cu o anumită cantitate de bani. Şi
ştim, pe de altă parte, că salariul nu este decât o formă deghizată, o
formă în care, de pildă, preţul pe o zi al forţei de muncă se prezintă ca
preţ al muncii puse în funcţiune de către această forţă de muncă în
cursul unei zile, astfel că, de pildă, valoarea produsă de această forţă de
muncă în 6 ore de muncă este exprimată ca valoare a funcţionării ei,
adică a muncii ei, timp de 12 ore.
B - F este considerat ca fiind elementul caracteristic, ca fiind
semnul particular al aşa-zisei economii băneşti, din cauză că munca
apare aici ca marfă a posesorului ei şi deci banii în calitate de
cumpărător – aşadar din cauza raportului bănesc (adică cumpărare şi
vânzare de activitate omenească). Dar banii apar de timpuriu în calitate
de cumpărător al aşa-ziselor servicii, fără ca B să se transforme în
capital bănesc şi fără ca să aibă loc o transformare a caracterului general
al economiei.
Banilor le este cu totul indiferent în ce fel de mărfuri sunt
transformaţi. Ei sunt forma generală de echivalent a tuturor mărfurilor,
care demonstrează prin înseşi preţurile lor că ele reprezintă în mod ideal
o anumită sumă de bani, că îşi aşteaptă transformarea în bani şi că
numai prin faptul că sunt schimbate contra banilor ele obţin forma în
care ele pot fi transformate în valori de întrebuinţare pentru posesorii
lor. Dacă, deci, forţa de muncă se găseşte pe piaţă în calitate de marfă a
posesorului ei, de marfă a cărei vânzare se face sub forma plăţii muncii,
sub forma salariului, cumpărarea şi vânzarea ei nu se deosebesc de
cumpărarea şi vânzarea oricărei alte mărfi. Ceea ce este caracteristic, nu
e faptul că marfa forţă de muncă se poate cumpăra, ci faptul că forţa de
muncă apare ca marfă.

38
 F
Prin B - M , transformarea capitalului bănesc în capital
Mp
productiv, capitalistul efectuează combinarea factorilor materiali ai
producţiei cu cei personali, în măsura în care aceşti factori constau din
mărfuri. Dacă banii sunt transformaţi pentru prima dată în capital
productiv, sau dacă ei funcţionează pentru prima dată în calitate de
capital bănesc pentru posesorul lor, el trebuie să cumpere mai întâi
mijloacele de producţie, clădirile pentru ateliere, maşinile etc., înainte de
a cumpăra forţa de muncă; căci în momentul în care aceasta din urmă
intră sub stăpânirea sa, trebuie să existe mijloacele de producţie pentru
ca el să o poată utiliza ca forţă de muncă. Astfel se prezintă lucrurile de
partea capitalistului. De partea muncitorului: utilizarea productivă a
forţei sale de muncă devine posibilă abia în momentul în care, în urma
vânzării sale, ea e pusă în legătură cu mijloacele de producţie. Înainte de
vânzare ea există deci despărţită de mijloacele de producţie, de
condiţiile materiale ale utilizării sale. În această stare de separaţie ea nu
poate fi întrebuinţată nici în mod direct pentru producerea de valori de
întrebuinţare pentru posesorul ei, nici pentru producerea de mărfuri din
vânzarea cărora acesta ar putea trăi. Dar îndată ce, prin vânzare, ea e
pusă în legătură cu mijloacele de producţie, ea formează o parte
componentă a capitalului productiv al cumpărătorului ei, exact ca şi
mijloacele de producţie.
Cu toate că, deci, în actul B - F posesorul de bani şi posesorul
de forţă de muncă nu au decât raporturi ca de la cumpărător la vânzător,
cu toate că ei nu se întâlnesc decât ca posesor de bani şi posesor de
marfă, aflându-se deci unul faţă de altul, din acest punct de vedere,
într-un simplu raport bănesc, totuşi cumpărătorul se prezintă din capul
locului şi ca posesor al mijloacelor de producţie care formează condiţiile
materiale ale cheltuirii productive a forţei de muncă de către posesorul
ei. Cu alte cuvinte, aceste mijloace de producţie îl întâlnesc pe posesorul
forţei de muncă în calitate de proprietate străină. Pe de altă parte,
vânzătorul muncii îl întâlneşte pe cumpărătorul ei în calitate de forţă de
muncă străină care trebuie să treacă în posesiunea lui, care trebuie
încorporată capitalului lui, pentru ca acesta să acţioneze în mod efectiv
în calitate de capital productiv. Raportul de clasă dintre capitalist şi
muncitorul salariat este deci existent, este deci presupus, în momentul în
care amândoi se întâlnesc în actul B - F (F - B de partea muncitorului).
Este cumpărare şi vânzare, un raport bănesc, dar o cumpărare şi o

39
vânzare în care cumpărătorul este presupus în calitate de capitalist şi
vânzătorul în calitate de muncitor salariat, iar raportul acesta este dat
prin faptul că, condiţiile pentru realizarea forţei de muncă – mijloacele
de subzistenţă şi mijloacele de producţie – sunt separate de posesorul
forţei de muncă, fiind proprietate străină.
Cum are loc această separaţie nu ne preocupă aici. Ea există
atunci când se efectuează B - F. Ceea ce ne interesează aici, este
următorul lucru: dacă B - F apare ca o funcţie a capitalului bănesc, sau
dacă banii apar aici ca o formă de existenţă a capitalului, acest lucru nu
se întâmplă numai pentru că banii au aici rolul unui mijloc de plată
pentru o activitate a omului având un efect util, adică pentru un serviciu;
deci nu din cauza funcţiei banilor ca mijloc de plată. Banii pot fi
cheltuiţi în această formă numai pentru că forţa de muncă se află
separată de mijloacele ei de producţie (inclusiv mijloacele de subzistenţă
ca mijloace de producţie a însăşi forţei de muncă); şi pentru că această
separaţie este înlăturată numai prin faptul că forţa de muncă este
vândută posesorului mijloacelor de producţie; că deci şi punerea în
funcţiune a forţei de muncă – punere în funcţie ale cărei limite nu
coincid nicidecum cu limitele masei de muncă necesare pentru
reproducerea propriului ei preţ – îi aparţine cumpărătorului. Raportul de
capital din cursul procesului de producţie se evidenţiază numai pentru că
ei există ca atare în actul de circulaţie, în condiţiile economice de bază
diferite în care se întâlnesc cumpărătorul şi vânzătorul, în raportul lor de
clasă. Nu banii sunt aceia a căror natură face ca acest raport să fie dat;
dimpotrivă, existenţa acestui raport este aceea care poate transforma o
simplă funcţie bănească într-o funcţie de capital.
La cercetarea capitalului bănesc (cu care deocamdată nu avem
de-a face decât în cadrul funcţiei determinate în care îl întâlnim aici) se
întâlnesc de obicei, uneori împletindu-se, două erori. Întâi: funcţiile pe
care le îndeplineşte valoarea-capital în calitate de capital bănesc, şi pe
care ea le poate îndeplini tocmai pentru că se află în formă de bani, sunt
deduse în mod eronat din caracterul ei de capital, în timp ce ele nu se
datorează decât faptului că valoarea-capital se află în stare de bani,
formei sale de manifestare ca bani. Şi, în al doilea rând, invers:
conţinutul specific al funcţiei băneşti care face din ea, în acelaşi timp, o
funcţie de capital, este dedusă din natura banilor (făcându-se astfel
confuzie între bani şi capital), în timp ce, cum e cazul aici cu efectuarea
lui B - F, ea presupune condiţii sociale care nu sunt date în simpla
circulaţie de mărfuri şi în circulaţia monetară corespunzătoare.

40
 Cumpărarea şi vânzarea de sclavi este şi ea, după formă,
cumpărare şi vânzare de mărfuri. Dar fără existenţa sclaviei, banii nu pot
îndeplini această funcţie. Dacă există sclavie, banii pot fi întrebuinţaţi
pentru cumpărare de sclavi. Invers, nu este suficient ca în mâna
cumpărătorului să existe bani, pentru a face să existe sclavia.
Pentru ca vânzarea forţei de muncă proprii (în forma vânzării
muncii proprii sau în forma salariului) să nu apară ca fenomen izolat, ci
în calitate de condiţie socialmente valabilă a producţiei de mărfuri,
pentru ca, deci, capitalul bănesc să efectueze pe scară socială funcţia
F
B―M privită aici – acest lucru presupune anumite procese
Mp
istorice prin care legătura iniţială dintre mijloacele de producţie şi forţa
de muncă a fost desfiinţată; procese în urma cărora masa populaţiei,
muncitorii, ca neproprietari, se află faţă în faţă cu nemuncitorii, în
calitate de proprietari ai acestor mijloace de producţie. Şi este cu totul
indiferent dacă înainte de dizolvarea ei această legătură avea o formă în
care muncitorul însuşi era mijloc de producţie şi făcea parte din celelalte
mijloace de producţie, sau dacă era proprietarul lor.
Prin urmare, elementul de fapt care se află aici la baza actului
F
B–M este repartiţia; şi anume nu repartiţia în sensul ei obişnuit
Mp
de repartiţie a mijloacelor de consum, ci repartiţia elementelor
producţiei însăşi, din care factorii materiali sunt concentraţi într-o parte,
iar forţa de muncă, izolată de aceşti factori, în cealaltă parte.
Mijloacele de producţie, partea materială a capitalului
productiv, trebuie deci să se afle în faţa muncitorului în această calitate,
în calitate de capital, înainte ca actul B - F să poată deveni un act social
general.
Am văzut mai înainte că producţia capitalistă, odată statornicită,
nu numai că reproduce în cursul dezvoltării ei această separaţie, dar o
lărgeşte, mărindu-i mereu proporţiile, până ce ea a devenit starea socială
dominantă în mod general. Chestiunea mai prezintă însă şi altă latură.
Pentru ca să se poată forma capitalul şi pentru ca el să poată pune
stăpânire pe producţie, se presupune o anumită treaptă de dezvoltare a
comerţului, deci şi a circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta şi a producţiei
de mărfuri; căci în circulaţie nu pot intra, ca mărfuri, articole, dacă ele
nu sunt produse pentru vânzare, deci ca mărfuri. Or, producţia de

41
mărfuri nu apare în calitate de caracter normal, predominant, al
producţiei decât atunci când se întemeiază pe producţia capitalistă.
Proprietarii ruşi de pământuri care, în urma aşa-zisei emancipări
a ţăranilor, îşi exploatează acum agricultura cu muncitori salariaţi în
locul muncitorilor silnici iobagi, se plâng de două lucruri: în primul
rând, de lipsă de capital bănesc. Astfel se spune, de pildă: înainte de
vânzarea recoltei trebuie să li se facă muncitorilor salariaţi plăţi mari; şi
aici lipseşte prima condiţie, numerarul. Tocmai pentru plata salariului
trebuie să existe în mod continuu capital în formă de bani, dacă e vorba
ca producţia să fie efectuată pe baze capitaliste. Dar în această privinţă
moşierii pot fi liniştiţi. Cu timpul, ajungi să culegi şi trandafiri, iar
capitalistul industrial ajunge să dispună nu numai de banii săi proprii,
dar şi de l'argent des autres [de banii altora].
Mai caracteristică este însă a doua plângere, anume că şi în
ipoteza că există banii, nu se află disponibile în proporţii suficiente şi în
orice moment forţele de muncă ce urmează a fi cumpărate, întrucât
muncitorul agricol rus, din cauza proprietăţii comune a obştii săteşti
asupra pământului, nu este încă separat în mod complect de mijloacele
sale de producţie şi deci nu este încă un „muncitor salariat liber”, în
sensul deplin al cuvântului. Or, existenţa pe scară socială a acestui
muncitor salariat liber este o condiţie indispensabilă pentru ca B - M,
transformarea banilor în marfă, să poată lua forma transformării
capitalului bănesc în capital productiv.
Se înţelege, aşadar, de la sine că formula circuitului capitalului
bănesc: B - M ... P ... M' - B' este forma de la sine înţeleasă a circuitului
capitalului numai în cadrul producţiei capitaliste dezvoltate, pentru că
această formulă presupune existenţa clasei muncitorilor salariaţi pe
scară socială. După cum am văzut, producţia capitalistă nu produce
numai marfă şi plusvaloare; ea reproduce, şi anume în proporţie mereu
lărgită, clasa muncitorilor salariaţi şi transformă majoritatea covârşitoare
a producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi. Întrucât prima
condiţie a efectuării mişcării B - M ... P ... M' - B' este existenţa
continuă a clasei muncitorilor salariaţi, această mişcare presupune deci
capitalul ca existând deja în forma capitalului productiv şi deci forma
circuitului capitalului productiv.

42
 II. Stadiul al doilea. Funcţionarea capitalului productiv

Circuitul capitalului cercetat aici începe cu actul de circulaţie B

- M, transformarea banilor în marfă, cumpărare. Circulaţia trebuie deci
completată cu metamorfoza opusă M - B, transformarea mărfii în bani,
F
vânzare. Dar rezultatul imediat al lui B – M este întreruperea
Mp
circulaţiei valorii-capital avansate sub formă de bani. Prin transformarea
capitalului bănesc în capital productiv, valoarea-capital a obţinut o
formă naturală în care ea nu poate continua circulaţia, ci trebuie să intre
în consum, anume în consumul productiv. Întrebuinţarea forţei de
muncă, munca, nu poate fi realizată decât în procesul muncii.
Capitalistul nu poate să-l vândă mai departe pe muncitor ca marfă,
întrucât acesta nu este sclavul lui şi întrucât capitalistul nu a cumpărat
nimic altceva decât întrebuinţarea forţei sale de muncă pe un timp
determinat. Pe de altă parte, el nu poate să întrebuinţeze forţa de muncă
decât punând-o să consume mijloacele de producţie ca elemente de
formare a mărfurilor. Rezultatul primului stadiu este deci intrarea în
stadiul al doilea, în stadiul productiv al capitalului.
F
Mişcarea se prezintă ca B – M ... P, punctele indicând că circulaţia
Mp
capitalului este întreruptă, dar că circuitul său continuă, prin faptul că el
intră din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. Primul stadiu,
transformarea capitalului bănesc în capital productiv, apare deci ca
simplu precursor şi ca fază introductivă a celui de-al doilea stadiu,
funcţionarea capitalului productiv.
F
B–M nu presupune numai ca individul care efectuează
Mp
acest act să dispună de valori într-o formă de întrebuinţare oarecare, dar
ca el să posede aceste valori în formă de bani, ca el să fie posesor de
bani. Însă actul constă tocmai în transmiterea banilor către altă persoană,
şi el nu poate să rămână posesor de bani decât dacă banii se întorc la el
în mod implicit prin însuşi actul transmiterii. Dar banii nu se pot
întoarce la el decât prin vânzarea de mărfuri. Actul îl presupune deci ca
producător de mărfuri.
B - F. Muncitorul salariat trăieşte numai din vânzarea forţei sale

43
de muncă, întreţinerea ei – întreţinerea sa – necesită consumul zilnic.
Retribuirea sa trebuie să se repete deci în mod continuu în termene mai
scurte, pentru ca el să poată repeta cumpărările necesare întreţinerii sale,
actul F - B - M adică M - B - M. Capitalistul trebuie să-i stea deci în faţă
în permanenţă, în calitate de posesor de capital bănesc, iar capitalul său
în calitate de capital bănesc. Pe de altă parte însă, pentru ca masa
producătorilor nemijlociţi, a muncitorilor salariaţi, să poată efectua actul
F - B - M, mijloacele de subzistenţă necesare trebuie să se afle în faţa ei
într-o formă în care aceste mijloace să poată fi cumpărate, adică în
formă de mărfuri. Această situaţie necesită deci un grad înalt de
circulaţie a produselor ca mărfuri, deci şi a volumului producţiei de
mărfuri. Îndată ce producţia prin intermediul muncii salariate este
generală, producţia de mărfuri trebuie să fie forma generală a producţiei.
Aceasta, dacă o presupunem ca fiind generală, determină la rândul ei o
diviziune mereu crescândă a muncii sociale, adică o specializare tot mai
mare a produsului care e confecţionat ca marfă de către un capitalist
anumit, o scindare tot mai mare a unor procese de producţie
complementare în procese de producţie autonome. În acelaşi grad în
care se dezvoltă B - F, se dezvoltă deci şi B - Mp; adică producţia
mijloacelor de producţie se separă în aceeaşi proporţie de aceea a
mărfurilor ale căror mijloace de producţie sunt, şi în aceeaşi proporţie
aceste mijloace de producţie întâmpină ele înseşi pe fiecare producător
de mărfuri în calitate de mărfuri pe care el nu le produce, ci le cumpără
în vederea procesului său de producţie determinat. Ele provin din ramuri
de producţie exercitate independent şi separate cu totul de ramura lui de
producţie şi intră în această ramură de producţie a sa în calitate de
mărfuri, trebuind deci să fie cumpărate. Condiţiile materiale ale
producţiei de mărfuri i se înfăţişează, în proporţie tot mai mare, ca
produse ale altor producători de mărfuri, ca mărfuri. În aceeaşi măsură,
capitalistul trebuie să se manifeste în calitate de posesor de capital
bănesc, adică în aceeaşi măsură se lărgeşte proporţia în care capitalul
său trebuie să funcţioneze în calitate de capital bănesc.
Pe de altă parte, aceleaşi împrejurări care produc condiţia
fundamentală a producţiei capitaliste – existenţa unei clase de muncitori
salariaţi – impun transformarea oricărei producţii de mărfuri în
producţie de mărfuri capitalistă. În măsura în care aceasta se dezvoltă,
ea exercită o acţiune de descompunere şi dizolvare asupra oricărei forme
mai vechi a producţiei care, îndreptată mai ales asupra propriilor nevoi
directe, nu transformă în marfă decât excedentul produsului. Ea face ca

44
vânzarea produsului să fie interesul principal, mai întâi fără să atace, în
aparenţă, modul de producţie însuşi; acesta a fost, de pildă, primul efect
al comerţului mondial capitalist asupra unor popoare ca chinezii,
hinduşii, arabii etc. În al doilea rând însă, acolo unde a prins rădăcini, ea
distruge toate formele de producţie de mărfuri care se întemeiază sau pe
munca proprie a producătorului, sau pe simpla vânzare a produsului
excedentar sub formă de marfă. Ea generalizează mai întâi producţia de
mărfuri şi transformă apoi, în mod treptat, orice producţie de mărfuri în
producţie capitalistă3.
Oricare ar fi formele sociale ale producţiei, muncitorii şi
mijloacele de producţie rămân totdeauna factorii ei. Dar în stare de
separaţie reciprocă atât muncitorii cât şi mijloacele de producţie sunt
numai în mod potenţial factorii producţiei. Pentru ca în general să aibă
loc producţia, aceşti factori trebuie uniţi. Modul special în care are loc
această unire distinge diferitele epoci economice ale structurii societăţii.
În cazul de faţă, separaţia muncitorului liber de mijloacele sale de
producţie este punctul de plecare dat, şi am văzut cum şi în ce condiţii
aceşti doi factori sunt reuniţi în mâna capitalistului – anume ca mod de
existenţă productiv al capitalului său. Procesul real în care intră
împreună elementele personale şi materiale de formare ale mărfurilor
astfel reunite, procesul de producţie, devine deci el însuşi o funcţie a
capitalului – proces de producţie capitalist, al cărui caracter a fost
cercetat cu amănuntul în cartea I a acestei scrieri. Orice exercitare a
producţiei de mărfuri devine în acelaşi timp o exercitare a exploatării
forţei de muncă; dar abia producţia de mărfuri capitalistă devine un mod
de exploatare epocal, care în cursul evoluţiei sale istorice
revoluţionează, prin organizarea procesului de muncă şi prin dezvoltarea
uriaşă a tehnicii, întreaga structură economică a societăţii şi lasă cu mult
în urmă toate epocile anterioare.
Prin diferitele roluri pe care le joacă în cursul procesului de
producţie în formarea valorii, deci şi în producerea de plusvaloare,
mijloacele de producţie şi forţa de muncă, în măsura în care sunt forme
de existenţă ale valorii-capital avansate, se disting drept capital constant
şi capital variabil. Ca părţi componente diferite ale capitalului productiv
ele se mai disting prin faptul că cele dintâi, aflate în posesia
capitalistului, rămân capitalul lui şi în afara procesului de producţie, în
timp ce forţa de muncă devine formă de existenţă a capitalului
individual numai înăuntrul procesului de producţie. Dacă forţa de muncă
este marfă numai în mâna vânzătorului ei, a muncitorului salariat, ea

45
devine, dimpotrivă, capital numai în mâna cumpărătorului ei, a
capitalistului, căruia îi revine utilizarea ei temporară. Cât despre
mijloacele de producţie, ele devin forme materiale ale capitalului
productiv, deci capital productiv, numai din momentul în care le poate fi
încorporată forţa de muncă, în calitate de formă personală de existenţă a
acelui capital. Aşa cum forţa de muncă omenească nu este din natură
capital, tot astfel nici mijloacele de producţie nu sunt din natură capital.
Ele nu obţin acest caracter social specific decât în anumite condiţii
istoriceşte dezvoltate, aşa cum tot numai în asemenea condiţii li se
imprimă metalelor preţioase caracterul de bani, sau banilor caracterul de
capital bănesc.
Prin faptul că funcţionează, capitalul productiv consumă
propriile sale părţi componente, pentru a le transforma într-o masă de
produse având o valoare mai mare. Întrucât forţa de muncă nu
funcţionează decât ca unul din organele acestui capital, excedentul de
valoare al produsului peste valoarea elementelor sale de formare,
excedent care este produs de supramunca forţei de muncă, este un fruct
al capitalului. Supramunca forţei de muncă este munca gratuită a
capitalului şi formează deci plusvaloare pentru capitalist, adică o valoare
care nu-1 costă niciun echivalent. Produsul nu este deci numai marfă, ci
marfă fecundată cu plusvaloare. Valoarea ei este = P + p, adică valoarea
capitalului productiv P consumat cu producerea ei plus plusvaloarea p
produsă de el. Să presupunem că această marfă constă din 10.000 pfunzi
fire, cu producerea cărora au fost consumate mijloace de producţie în
valoare de 372 1. st. şi forţă de muncă în valoare de 50 1. st. În cursul
procesului filatului, filatorii au transmis asupra firelor valoarea
mijloacelor de producţie consumate prin munca lor în sumă de 372 1.
st., aşa cum, în acelaşi timp, au format, în conformitate cu munca
cheltuită de ei, o valoare nouă, să zicem, de 128 1. st. Cei 10.000 pfunzi
de fire sunt deci purtătorii unei valori de 500 1. st.

III. Stadiul al treilea M'-B'

Marfa devine capital-marfă, ca formă de existenţă funcţională a

valorii-capital deja valorificate, formă rezultată în mod nemijlocit din
însuşi procesul de producţie. Dacă producţia de mărfuri ar fi efectuată,
în întreg volumul ei social, pe baze capitaliste, fiecare marfă ar fi din
capul locului element al unui capital-marfă, indiferent dacă ar fi vorba

46
de fier brut sau de dantele de Bruxelles, de acid sulfuric sau de ţigări.
Problema de a şti ce speţe din armata de mărfuri ar fi destinate, prin
conformaţia lor, rangului de capital şi ce altele serviciului ca marfă de
rând, este una din dificultăţile plăcute pe care economia scolastică şi le-a
creat singură.
În forma sa4 de marfă, capitalul trebuie să îndeplinească funcţia
de marfă „şi el nu poate îndeplini decât această funcţie”. Articolele din
care constă, produse din capul locului pentru piaţă, trebuie vândute,
transformate în bani, trebuie deci să treacă prin faza M - B.
Să presupunem că marfa capitalistului constă din 10.000 pfunzi
fire de bumbac. Dacă în cursul procesului filatului au fost consumate
mijloace de producţie în valoare de 372 1. st., creându-se o valoare nouă
de 128 1. st.s firele au o valoare de 500 1. st., pe care ele o exprimă cu
preţul lor, având aceeaşi denumire. Preţul acesta se realizează prin
vânzarea M - B. Ce face ca acest proces simplu al oricărei circulaţii de
mărfuri să fie în acelaşi timp o funcţie a capitalului? Acest lucru nu este
determinat de vreo schimbare care ar avea loc în interiorul procesului,
fie în ceea ce priveşte caracterul util al mărfii, căci ca obiect de
întrebuinţare ea trece la cumpărător, fie în ceea ce priveşte valoarea ei,
căci aceasta nu este supusă nici unei schimbări de mărime, ci numai
unei schimbări de formă. Mai întâi ea exista în fire, acum ea există în
bani. În modul acesta iese în evidenţă o deosebire esenţială între primul
stadiu B – M5 şi ultimul stadiu M - B. Acolo, banii avansaţi
funcţionează în calitate de capital bănesc, pentru că se transformă prin
intermediul circulaţiei în mărfuri de o valoare de întrebuinţare specifică.
Aici, marfa funcţionează în calitate de capital numai întrucât aduce cu
ea acest caracter gata din procesul de producţie, înainte ca circulaţia ei
să înceapă. In cursul procesului filatului filatorii au creat o valoare în
fire cifrându-se la 128 1. st. Din acestea, să zicem, 50 1. st. formează,
pentru capitalist, un simplu echivalent pentru ceea ce a avansat pe forţa
de muncă, iar 78 1. st. – gradul de exploatare al forţei de muncă fiind de
156% – formează plusvaloare. Valoarea celor 10.000 pfunzi de fire
conţine, deci, în primul rând, valoarea capitalului productiv consumat P,
din care partea constantă = 372 1. st., partea variabilă = 50 1. st., iar
suma lor = 422 1. st., = 8.440 pfunzi de fire. Valoarea capitalului
productiv P este însă = cu M, cu valoarea elementelor sale de formare
care, în stadiul B -M, i s-au înfăţişat capitalistului ca mărfuri în mâinile
vânzătorilor lor. În al doilea rând însă, valoarea firelor conţine o
plusvaloare de 78 1. st. = 1.560 pfunzi de fire. M ca expresia valorii

47
celor 10.000 pfunzi de fire este deci = M + ΔM, M plus o creştere a lui
M (= 78 1. st.), pe care o vom numi m, întrucât ea există în aceeaşi
formă de marfă în care există acum valoarea iniţială M. Valoarea celor
10.000 pfunzi de fire = 500 1. st. este deci = M + m = M'. Ceea ce face
ca M, ca expresie a valorii celor 10.000 pfunzi de fire, să devină M', nu
este mărimea absolută a valorii sale (500 1. st.), căci, ca şi la orice alt M
ca expresie a valorii vreunei alte sume de mărfuri, această mărime
absolută a valorii este determinată de mărimea muncii concretizate în ea.
Este mărimea relativă a valorii sale, mărimea valorii sale comparată cu
valoarea capitalului P consumat în producţia sa. Ea conţine această
valoare plus plusvaloarea livrată de capitalul productiv. Această valoare
a ei este mai mare decât valoarea capitalului, întrecând-o cu
plusvaloarea m. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt purtătorii valorii-capital
valorificate, sporite cu o plusvaloare, şi anume ca produs al procesului
de producţie capitalist. M' exprimă un raport de valoare, anume raportul
valorii produsului-marfă faţă de aceea a capitalului cheltuit cu
producerea lui; el exprimă deci faptul că valoarea lui se compune din
valoare-capital şi plusvaloare. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt capital-
marfă, M', numai ca formă modificată a capitalului productiv P, deci
într-o conexiune care există pentru început numai în circuitul acestui
capital individual, adică numai pentru capitalistul care a produs fire cu
capitalul său. Este, aşa zicând, doar un raport interior, nu exterior, care
transformă cei 10.000 pfunzi de fire, ca purtători de valoare, în capital-
marfă; ei îşi poartă caracterul capitalist nu în mărimea absolută a valorii
lor, ci în mărimea ei relativă, în mărimea valorii lor comparată cu aceea
pe care o avea capitalul productiv cuprins în ei înainte ca acesta să se fi
transformat în marfă. Dacă, deci, cei 10.000 pfunzi de fire sunt vânduţi
la valoarea lor de 500 1. st., acest act de circulaţie, privit pentru sine, =
M - B, nu este decât trecerea unei valori a cărei mărime rămâne aceeaşi
din forma de marfă în forma de bani. Dar ca stadiu deosebit în circuitul
unui capital individual, acelaşi act este realizarea valorii-capital de 422
1. st. pe care o conţine marfa + plusvaloarea de 78 1. st. pe care tot ea o
conţine, deci M' - B', trecerea capitalului-marfă din forma sa de marfă în
formă bănească6.
Funcţia lui M' este aceea a oricărui produs-marfă: de a se
transforma în bani, de a fi vândut, de a parcurge faza de circulaţie M -
B. Atâta timp cât capitalul, în prezent valorificat, rămâne în forma de
capital-marfă, atâta timp cât el rămâne nemişcat pe piaţă, procesul de
producţie stă pe loc. Capitalul nu funcţionează nici ca făuritor de

48
produs, nici ca făuritor de valoare. După diferitele grade de repeziciune
cu care capitalul îşi leapădă forma de marfă şi îmbracă forma de bani,
adică după viteza vânzării, aceeaşi valoare-capital va servi într-un grad
cu totul inegal ca făuritor de produs şi de valoare, iar scara reproducţiei
se va lărgi sau se va restrânge. Am arătat în cartea întâi că gradul de
acţiune al unui capital dat este determinat de potenţialuri ale procesului
de producţie care sunt într-o oarecare măsură independente de mărimea
propriei lui valori. Aici se vede că procesul de circulaţie pune în mişcare
potenţialuri ale gradului de acţiune, ale expansiunii şi contracţiunii
capitalului, independente de mărimea valorii sale.
Apoi, masa de mărfuri M', ca purtătoare a capitalului valorificat,
trebuie să treacă în întregimea ei prin metamorfoza M' - B'. Cantitatea a
ceea ce se vinde devine aici o determinare esenţială. Marfa individuală
nu mai figurează decât ca parte integrantă a masei totale. Cele 500 1. st.
există în 10.000 pfunzi de fire. Dacă capitalistul reuşeşte să vândă
numai 7.440 pfunzi la valoarea lor de 372 1. st., el nu a înlocuit decât
valoarea capitalului său constant, valoarea mijloacelor de producţie
cheltuite; dacă vinde 8.440 pfunzi, el nu a făcut decât să înlocuiască
mărimea valorii capitalului total avansat. El trebuie să vândă mai mult
pentru ca să realizeze plusvaloare şi el trebuie să vândă toţi cei 10.000
de pfunzi de fire pentru ca să realizeze întreaga plusvaloare de 78 1. st.
(= 1.560 pfunzi de fire). Prin urmare, cu cele 500 1. st. bani, el primeşte
doar un echivalent pentru marfa vândută; tranzacţia pe care el o
efectuează în cadrul circulaţiei este simplu M - B. Dacă le-ar fi plătit
muncitorilor săi un salariu de 64 1. st. în loc de 50 1. st., plusvaloarea sa
ar fi de numai 64 1. st. în loc de 78 1. st., iar gradul de exploatare ar fi
de numai 100 % în loc de 156 %; dar valoarea firelor sale ar continua să
rămână neschimbată; numai raportul dintre diferitele părţi ale ei ar fi
altul; actul de circulaţie M - B ar continua să fie vânzarea a 10.000
pfunzi de fire cu 500 1. st., valoarea lor.
M' = M + m (= 422 1. st. + 78 1. st.) - M este egal cu valoarea
lui P sau cu capitalul productiv, iar acesta este egal cu valoarea lui B,
care a fost avansat în B - M, cu cumpărarea elementelor producţiei; în
exemplul nostru = 422 1. st. Dacă masa de mărfuri se vinde la valoarea
ei, în acest caz M = 422 1. st., iar m = 78 1. st., adică cu valoarea
plusprodusului de 1.560 pfunzi de fire. Dacă denumim pe m, exprimat
în bani, cu b, atunci M' - B' = (M + m) - (B + b), iar circulaţia B - M ... P
,.. M' - B' este deci, în

49
 F
forma sa explicită, B – M ... P ... (M + m) - (B + b).
Mp
În primul stadiu, capitalistul retrage articole de întrebuinţare de
pe piaţa de mărfuri propriu-zisă şi de pe piaţa muncii; în stadiul al
treilea, el aruncă marfă înapoi, dar numai pe o singură piaţă, pe piaţa de
mărfuri propriu-zisă. Dacă însă el retrage de pe piaţă, prin intermediul
mărfii sale, mai multă valoare decât a aruncat pe ea la început, aceasta
se întâmplă numai pentru că el aruncă pe ea mai multă valoare-marfă
decât a retras de pe ea la început. El a aruncat pe ea valoarea B şi a
retras de pe ea echivalentul M; el aruncă pe ea M + m şi retrage de pe ea
echivalentul B + b. În exemplul nostru, B era egal cu valoarea a 8.440
pfunzi de fire; el aruncă însă 10.000 pfunzi pe piaţă, îi dă deci o valoare
mai mare decât i-a luat. Pe de altă parte, el a aruncat pe piaţă această
valoare sporită numai pentru că a produs în procesul de producţie, prin
exploatarea forţei de muncă, plusvaloare (ca parte aliquotă a produsului,
exprimată în plusprodus). Numai ca produs al acestui proces, masa de
mărfuri este capital-marfă, purtătoare a valorii-capital valorificate. Prin
efectuarea lui M' - B' se realizează atât valoarea-capital avansată cât şi
plusvaloarea. Realizarea amândurora coincide în seria de vânzări sau şi
în vânzarea dintr-o singură dată a întregii mase de mărfuri pe care o
exprimă M' - B'. Dar acelaşi proces de circulaţie M' - B' este diferit
pentru valoarea-capital şi pentru plusvaloare, prin faptul că pentru
fiecare din acestea două el exprimă un stadiu diferit al circulaţiei, o
porţiune diferită în seria de metamorfoze pe care ele trebuie să o
parcurgă în cadrul circulaţiei, m, plusvaloarea, s-a născut abia înăuntrul
procesului de producţie. Ea păşeşte deci pentru prima dată pe piaţa de
mărfuri, şi anume în formă de marfă; această formă este prima ei formă
de circulaţie, deci actul m - b este primul ei act de circulaţie sau prima ei
metamorfoză, care rămâne deci să fie completată prin actul de circulaţie
opus, adică prin metamorfoza inversă b – m7.
Altfel stau lucrurile cu circulaţia pe care o efectuează valoarea-
capital M în acelaşi act de circulaţie M' - B', care pentru ea este actul de
circulaţie M - B, M fiind = P, adică egal cu B avansat la început. Ea şi-a
început primul său act de circulaţie drept B, drept capital bănesc, şi se
întoarce, prin intermediul actului M-B, la aceeaşi formă; ea a trecut deci
prin cele doua faze opuse ale circulaţiei 1) B - M şi 2) M - B şi se află
acum din nou în forma în care poate să reînceapă acelaşi proces al
circuitului. Ceea ce pentru plusvaloare este prima transformare a formei

50
de marfă în forma bănească, pentru valoarea-capital este o reîntoarcere
sau retransformare în forma sa bănească iniţială.
F
Prin B - M capitalul bănesc a fost transformat într-o sumă
Mp
echivalentă de mărfuri, F şi Mp. Aceste mărfuri nu mai funcţionează ca
mărfuri, ca articole de vânzare. Valoarea lor există acum în mâna
cumpărătorului lor, a capitalistului, ca valoare a unui capital productiv
P. Şi în funcţia P, în funcţia consumului productiv, ele sunt transformate
într-o speţă de marfă materialmente diferită de mijloacele de producţie,
în fire, în care valoarea lor nu este numai conservată, ci şi mărită, de la
422 1. st. la 500 1. st. Prin această metamorfoză reală mărfurile retrase
de pe piaţă în primul stadiu B - M sunt înlocuite printr-o marfă diferită
atât din punctul de vedere material cât şi din punctul de vedere al
valorii, marfă care acum trebuie să funcţioneze ca marfă, adică trebuie
transformată în bani şi vândută. Procesul de producţie nu apare deci
decât ca o întrerupere a procesului de circulaţie al valorii-capital, din
care până în acel moment este parcursă numai prima fază B - M.
Valoarea-capital parcurge faza a doua şi finală M - B, după ce M a fost
modificat din punct de vedere material şi din punctul de vedere al
valorii. Dar dacă privim numai valoarea-capital luată în sine, ea nu a
suferit în procesul de producţie decât o modificare a formei sale de
întrebuinţare. Ea a existat ca valoare de 422 1. st. în F şi Mp, acum ea
există ca valoare de 422 1. st. în 8.440 pfunzi de fire. Dacă privim deci
numai cele două faze ale procesului de circulaţie al valorii-capital,
considerând-o izolată de plusvaloarea ei, vedem că ea parcurge 1) B - M
şi 2) M - B, al doilea M având o formă de întrebuinţare modificată, dar
aceeaşi valoare ca şi primul M; deci B – M - B, o formă de circulaţie
care, prin dubla deplasare a mărfii în sens opus transformarea banilor în
marfă, transformarea mărfii în bani – înseamnă în mod necesar
întoarcerea valorii avansate sub formă de bani la forma sa bănească:
retransformarea ei în bani.
Acelaşi act de circulaţie M' - B' care pentru valoarea-capital
avansată sub formă de bani constituie metamorfoza a doua, finală,
reîntoarcerea la forma de bani constituie, în acelaşi timp, pentru
plusvaloarea purtată şi ea de capitalul-marfă şi realizată şi ea prin
transpunerea ei în formă de bani, prima metamorfoză, trecerea din forma
de marfă în forma de bani, M - B, prima fază a circulaţiei.
Trebuie deci să notăm aici două lucruri. Întâi: retransformarea

51
finală a valorii-capital în forma sa bănească iniţială este o funcţie a
capitalului-marfă. Al doilea: această funcţie înglobează prima schimbare
de formă a plusvalorii, trecerea de la forma sa iniţială de marfă la forma-
bani. Forma-bani, deci, joacă aici un rol dublu; ea este, pe de o parte,
forma de revenire a unei valori care la început a fost avansată sub formă
de bani, deci întoarcerea la forma de valoare care a deschis procesul; ea
este, pe de altă parte, prima formă transformată a unei valori care intră
în circulaţie la început sub formă de marfă. Dacă mărfurile din care
constă capitalul-marfă se vând la valoarea lor, lucru care se presupune
aici, atunci M + m se transformă în echivalentul B + b; capitalul-marfă
realizat există acum în mâna capitalistului în această formă B + b (422
1. st. +78 1. st. = 500 1. st.). Valoarea-capital şi plusvaloarea există
acum sub formă de bani, adică de echivalent general.
La sfârşitul procesului valoarea-capital se află deci din nou în
aceeaşi formă în care ea a intrat în el; ea poate deci să-l deschidă din nou
şi să-l parcurgă din nou sub formă de capital bănesc. Tocmai din cauză
că forma iniţială şi forma finală a procesului este aceea a capitalului
bănesc (B), denumim această formă a procesului circuitului cu numele
de circuitul capitalului bănesc. Ceea ce se modifică la sfârşit, nu este
forma ci numai mărimea valorii avansate.
B + b nu este decât o sumă de bani de o mărime anumită, în
cazul nostru 500 1. st. Dar ca rezultat al circuitului capitalului, în
calitate de capital-marfă realizat, această sumă de bani conţine atât
valoarea-capital cât şi plusvaloarea; şi anume acestea nu se mai
confundă una cu alta, ca în fire, ele stau acum una lângă alta. Realizarea
lor a dat fiecăreia din ele o formă bănească independentă. 211/250 din
această sumă sunt valoarea-capital, 422 1. st., iar 39/250 sunt plusvaloarea
de 78 1. st. Această separaţie, efectuată prin realizarea capitalului-marfă,
nu are numai importanţa formală despre care vom vorbi imediat; ea
devine importantă în procesul de reproducţie a capitalului după cum b
este adăugat la B în întregime, în parte sau deloc, deci după cum
continuă sau nu să funcţioneze ca parte integrantă a valorii-capital
avansate, b şi B pot avea şi circulaţii cu totul diferite.
În B' capitalul s-a reîntors la forma sa iniţială B, la forma sa
bănească, dar într-o formă în care este realizat în calitate de capital.
În primul rând există o diferenţă cantitativă. A fost B, 422 1. st.;
acum e B', 500 1. st., iar această diferenţă este exprimată în B ... B', în
extremele, diferite din punct de vedere cantitativ, ale circuitului, a cărui
mişcare e indicată doar prin puncte ... B' este > B, B' - B = p,

52
plusvaloarea. Dar, ca rezultat al acestui circuit B ... B', nu mai există
acum decât B'; acesta e produsul în care procesul său de formare s-a
stins. B' există acum de sine stătător, independent de mişcarea care i-a
dat naştere. Aceasta a dispărut; rezultatul există în locul ei.
Dar B' ca B + b, 500 1. st. ca 422 1. st. capital avansat plus o
creştere a lui de 78 1. st., reprezintă în acelaşi timp un raport calitativ,
cu toate că acest raport calitativ nu există el însuşi decât ca raport între
părţile unei sume cu aceeaşi denumire, deci ca raport cantitativ. B,
capitalul avansat, care se află acum din nou în forma sa iniţială (422 1.
st.), există acum în calitate de capital realizat. El nu s-a conservat numai,
el s-a şi realizat în calitate de capital, deosebindu-se ca atare de b (78 1.
st.), la care se raportează ca la un spor al său, ca la un fruct al său, ca la
o creştere pe care el singur a născut-o. El s-a realizat în calitate de
capital pentru că s-a realizat în calitate de valoare care a născut o
valoare. B' există ca raport de capital; B nu mai apare ca bani pur şi
simplu, ci e considerat în mod expres drept capital bănesc, e exprimat ca
valoare care s-a valorificat, care are deci şi proprietatea de a se
valorifica, de a naşte mai multă valoare decât reprezintă ea însăşi. B
există în calitate de capital prin efectul raportului său faţă de o altă parte
a lui B', existentă prin efectul lui, născută de el ca de o cauză a ei, efect a
cărui cauză este B. În modul acesta B' apare ca o sumă de valoare,
diferenţiată în sine, deosebindu-se în sine însăşi din punct de vedere
funcţional (conceptual) şi exprimând raportul de capital.
Dar acest raport nu este exprimat decât ca rezultat, fără
mijlocirea procesului al cărui rezultat este.
Porţiuni de valoare nu se deosebesc între ele ca atare din punct
de vedere calitativ decât doar în măsura în care ele se manifestă ca
valori ale unor articole diferite, ale unor lucruri concrete, în forme de
întrebuinţare diferite, deci ca valori ale unor corpuri de mărfuri diferite –
o deosebire care nu-şi are originea în aceste porţiuni de valoare ca
simple porţiuni de valoare. În bani, orice deosebire între mărfuri este
ştearsă, pentru că banii sunt forma de echivalent comună tuturor
mărfurilor. O sumă de bani de 500 1. st. constă numai din elemente
omonime de câte 1 1. st., întrucât în simpla existenţă a acestei sume de
bani originea ei este stinsă, iar din diferenţa specifică pe care o posedă
diferitele părţi componente ale capitalului în procesul de producţie a
dispărut orice urmă, deosebirea nu mai există decât în forma
conceptuală a unei sume principale (în englezeşte: principal) egală cu
capitalul avansat de 422 1. st. şi cu o sumă de valoare suplimentară de

53
78 1. st. Să presupunem, de pildă, că B' = 110 1. st., din care 100 = B,
suma principală, iar 10 = p, plusvaloarea. Există omogenitate absolută,
deci egalitate conceptuală, între cele două părţi constitutive ale sumei de
110 1. st. 10 1. st., oricare ar fi ele, sunt totdeauna 1/11 din suma totală de
110 1. st., indiferent dacă sunt 1/10 din suma principală de 100 1. st.,
avansată, sau dacă sunt excedentul de 10 1. st. peste această sumă. Suma
principală şi suma accesorie, capitalul şi suma suplimentară, pot deci fi
exprimate ca fracţiuni ale sumei totale; în exemplul nostru 10/11 formează
suma principală, sau capitalul, iar 1/11 suma suplimentară. Este deci o
expresie iraţională a raportului de capital, în care aici, la sfârşitul
procesului său, capitalul realizat apare în expresia sa bănească.
E drept că acest lucru se aplică şi lui M' (= M + m), dar cu
deosebirea că M', în care M şi m nu sunt de asemenea decât porţiuni
proporţionale de valoare ale aceleiaşi mase omogene de mărfuri, arată că
originea sa este P, al cărui produs nemijlocit este, în timp ce la B', formă
provenită direct din circulaţie, a dispărut raportarea directă la P.
Deosebirea iraţională între suma principală şi suma
suplimentară, deosebire pe care o conţine B' în măsura în care exprimă
rezultatul mişcării B ... B', dispare în momentul în care el funcţionează
din nou în calitate de capital bănesc, deci când nu mai este fixat, invers,
ca expresie bănească a capitalului industrial valorificat. Circuitul
capitalului bănesc nu poate începe niciodată cu B' (cu toate că B'
funcţionează acum ca B), ci numai cu B; adică niciodată ca expresie a
raportului de capital, ci numai ca formă de avansare a valorii-capital.
Îndată ce cele 500 1. st. sunt din nou avansate în calitate de capital
pentru a se valorifica din nou, ele sunt punct de plecare şi nu punct de
întoarcere. În locul unui capital de 422 1. st. se avansează acum unul de
500 l. st., mai mulţi bani ca mai înainte, mai multă valoare-capital; dar
raportul dintre cele două părţi componente a dispărut, ca şi cum de la
început suma de 500 1. st. ar fi funcţionat în calitate de capital în locul
celor 422 1. st.
Nu este o funcţie activă a capitalului bănesc aceea de a se
manifesta ca B'; manifestarea ca B' este, dimpotrivă, o funcţie a lui M'.
încă în circulaţia de mărfuri simplă, 1) M1 - B, 2) B - M2, B funcţionează
activ abia în actul al doilea B - M2; manifestarea sa ca B este numai
rezultatul primului act, în virtutea căruia el se manifestă abia ca formă
modificată a lui M1. Raportul de capital pe care îl conţine B', raportarea
uneia din părţile sale ca valoare-capital la cealaltă ca o creştere de
valoare a acesteia, capătă, ce-i drept, importanţă funcţională, în măsura

54
în care, circuitul B ... B' repetându-se mereu, B' se scindează în două
circulaţii, circulaţia capitalului şi circulaţia plusvalorii, cele două părţi
efectuând deci funcţii diferite nu numai din punct de vedere cantitativ,
dar şi din punct de vedere calitativ, anume B are alte funcţii decât b.
Dar, privită în sine, forma B ... B' nu înglobează consumul capitalistului,
ci, în mod expres, numai autovalorificarea şi acumularea, în măsura în
care aceasta din urmă se exprimă, în primul rând, în sporirea periodică a
capitalului bănesc, a cărui avansare se repetă întruna.
Cu toate că este o formulă iraţională a capitalului, B' =B+b este
în acelaşi timp capitalul bănesc în forma sa realizată, ca bani care au
născut bani. Aici trebuie să facem însă o deosebire faţă de funcţia
capitalului
F
bănesc în primul stadiu B - M . În acest prim stadiu B circulă ca bani.
Mp
El funcţionează în calitate de capital bănesc numai pentru că în stare de
bani el poate îndeplini o funcţie bănească, transformându-se în
elementele lui P, care se află în faţa lui în calitate de mărfuri, adică în F
şi Mp. În acest act de circulaţie el funcţionează numai ca bani; dar
întrucât acest act este primul stadiu al valorii-capital în mişcare, el este
în acelaşi timp o funcţie a capitalului bănesc, în virtutea formei utile
specifice a mărfurilor F şi Mp, care se cumpără. Dimpotrivă, B', compus
din B, valoarea-capital, şi b, plusvaloarea produsă de aceasta, exprimă
valoarea-capital valorificată, scopul şi rezultatul, mecanismul întregului
circuit al capitalului. Faptul că el exprimă acest rezultat în formă
bănească, în formă de capital bănesc realizat, nu este o urmare a
împrejurării că el este forma bănească a capitalului, că el este capital
bănesc, ci, dimpotrivă, a împrejurării că el este capital bănesc, că este
capital în formă bănească, că în această formă capitalul a deschis
procesul, că el a fost avansat în formă de bani. Retransformarea în forma
bănească este, precum am văzut, o funcţie a capitalului-marfă M', nu a
capitalului bănesc. În ceea ce priveşte însă diferenţa lui B' faţă de B,
aceasta (b) nu este decât forma bănească a lui m, a creşterii lui M; B'
este = B + b numai pentru că M' a fost = M + m. Această diferenţă şi
raportul valorii-capital faţă de plusvaloarea născută de ea există deci şi
este exprimată în M', înainte ca ele să fi fost transformate amândouă în
B', într-o sumă de bani în care ambele porţiuni de valoare se întâlnesc
independente una de alta, putând deci să fie utilizate pentru funcţii
independente şi diferite una de alta.

55
 B' nu este decât rezultatul realizării lui M'. Amândouă, M' ca şi
B', nu sunt decât forme diferite, formă de marfă şi formă bănească, ale
valorii-capital valorificate; amândouă au comun faptul că sunt valoare-
capital valorificată. Amândouă sunt capital realizat, pentru că aici
valoarea-capital există ca atare împreună cu plusvaloarea, ca fruct
distinct de ea şi obţinut prin ea, cu toate că acest raport nu este exprimat
decât în formula iraţională a raportului dintre două părţi ale unei sume
de bani sau ale unei valori-marfă. Dar ca expresii ale capitalului în
raport cu şi spre deosebire de plusvaloarea produsă de el, deci ca
expresii ale valorii valorificate, B' şi M' sunt acelaşi lucru şi exprimă
acelaşi lucru, numai în formă diferită; ele nu se deosebesc în calitate de
capital bănesc şi capital-marfă, ci în calitate de bani şi de marfă. În
măsura în care reprezintă valoare valorificată, capital care a funcţionat
în calitate de capital, ele nu exprimă decât rezultatul funcţiei capitalului
productiv, singura funcţie în care valoarea-capital naşte valoare. Ceea ce
le este comun e faptul că amândouă, capitalul bănesc şi capitalul-marfă,
sunt moduri de existenţă ale capitalului. Unul este capital în formă de
bani, celălalt în formă de marfă. Funcţiile specifice care le deosebesc nu
pot deci să fie nimic altceva decât deosebirile dintre funcţia de bani şi
funcţia de marfă. Capitalul-marfă, ca produs direct al procesului de
producţie capitalist, aminteşte de această origine a sa şi este deci mai
raţional, mai puţin iraţional în forma sa decât capitalul bănesc, în care
orice urmă a acestui proces a dispărut, aşa cum în general în bani
dispare orice formă utilă specială a mărfii. Prin urmare, numai acolo
unde B' funcţionează el însuşi în calitate de capital-marfă, unde el este
produs nemijlocit al unui proces de producţie şi nu formă modificată a
acestui produs, numai acolo dispare forma sa bizară – deci în producţia
materialului monetar însuşi. Pentru producţia de aur, de pildă, formula
ar fi:
F
B–M ... P ... B' (B + b), B' figurând ca produs-marfă, întrucât P
Mp
livrează mai mult aur decât a fost avansat pentru elementele de
producţie ale aurului în primul B, în capitalul bănesc. Aici dispare deci
iraţionalul expresiei B ... B' ( B + b), unde o parte a sumei de bani apare
ca generatoare a altei părţi a aceleiaşi sume de bani.

56
 IV. Circuitul total
F
Am văzut că, după trecerea primei sale faze B - M , procesul
Mp
de circulaţie este întrerupt prin P, în care mărfurile F şi Mp, cumpărate
pe piaţă, sunt consumate în calitate de componente ale capitalului
productiv atât în ceea ce priveşte materia lui, cât şi în ceea ce priveşte
valoarea lui; produsul acestui consum este o marfă nouă, M', schimbată
atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în ceea ce priveşte valoarea.
Procesul de circulaţie întrerupt, B - M, trebuie completat prin M - B.
Dar, ca purtător al acestei faze, a doua şi finală, a circulaţiei apare M', o
marfă deosebită de primul M atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în
ceea ce priveşte valoarea. Succesiunea circulaţiei se prezintă deci ca 1)
B - M1; 2) M'2 - B', prima marfă fiind înlocuită în a doua fază prin alta,
M'2, de o valoare mai mare şi de o formă utilă diferită, aceasta în cursul
întreruperii cauzate de funcţionarea lui P, adică în cursul producţiei lui
M' din elementele lui M, din formele de existenţă ale capitalului
productiv P. Dimpotrivă, prima formă de manifestare în care ni s-a
înfăţişat capitalul (cartea I, cap. IV, 1 [pag. 159-166]), B – M - B'
(descompus: 1) B - M1; 2) M1 - B'), ne arată aceeaşi marfă de două ori.
În amândouă rândurile este vorba de aceeaşi marfă în care, în prima
fază, se transformă banii şi care, în a doua fază, se retransformă în bani
mai mulţi. Cu toată această deosebire de esenţă, ambele circulaţii au
comun faptul că în prima lor fază banii sunt transformaţi în marfă, iar în
a doua lor fază marfa este transformată în bani, că, deci, banii cheltuiţi
în prima fază se reîntorc în faza a doua. Pe de o parte, le este comună
această întoarcere a banilor la punctul lor de plecare; pe de altă parte, le
este comun însă şi un excedent al banilor care se întorc, peste banii
avansaţi. În această măsură B - M ... M' - B' apare ca fiind cuprins în
formula generală B - M - B'.
Se mai constată apoi, aici, că în ambele metamorfoze aparţinând
circulaţiei, atât în B - M cât şi în M' - B', se întâlnesc şi se înlocuiesc de
fiecare dată entităţi de valoare de aceeaşi mărime, existente în mod
concomitent. Schimbarea de valoare ţine în mod exclusiv de
metamorfoza P, de procesul de producţie, care apare astfel ca o
metamorfoză reală a capitalului, faţă de metamorfozele doar formale ale
circulaţiei.
Să privim acum ansamblul mişcării B-M ... P ... M'-B' sau forma

57
 F
ei explicită B - M ... P ... M' (M + m) - B' (B + b). Capitalul apare
Mp
aici ca o valoare care parcurge o serie de modificări legate una de alta şi
condiţionate una de alta, o serie de metamorfoze care formează tot
atâtea faze sau stadii ale procesului total. Două din aceste faze aparţin
sferei circulaţiei; una aparţine sferei producţiei. În fiecare din aceste faze
valoarea-capital se află în altă formă, căreia îi corespunde o altă funcţie,
specială. Înăuntrul acestei mişcări, valoarea avansată nu numai că se
conservă, dar ea creşte, îşi sporeşte mărimea. In cele din urmă, în stadiul
final, ea se întoarce la aceeaşi formă în care a apărut la începutul
procesului total. Acest proces total este deci un proces de circuit.
Cele două forme pe care le îmbracă valoarea-capital înlăuntrul
stadiilor circulaţiei sale sunt aceea a capitalului bănesc şi aceea a
capitalului-marfă; acea formă a sa care ţine de stadiul producţiei este
aceea a capitalului productiv. Capitalul care, în cursul circuitului său
total, îmbracă şi leapădă aceste forme, îndeplinind în fiecare din ele
funcţia care îi corespunde, este capital industrial – industrial aici în
sensul că îmbrăţişează orice ramură de producţie exploatată pe baze
capitaliste.
Capital bănesc, capital-marfă, capital productiv nu desemnează
deci, aici, categorii de capital independente, ale căror funcţii ar forma
conţinutul unor ramuri industriale, independente şi ele şi distincte unele
de altele. Ele nu desemnează aici decât forme speciale de funcţionare ale
capitalului industrial, care le îmbracă pe toate trei în mod succesiv.
Circuitul capitalului nu se efectuează în mod normal decât atâta
timp cât diferitele sale faze trec una în alta fără stagnări. Atunci când
capitalul stagnează în prima fază B - M, capitalul bănesc se solidifică şi
devine tezaur; dacă stagnează în faza producţiei, mijloacele de producţie
stau într-o parte fără să funcţioneze, în timp ce forţa de muncă rămâne
neutilizată în cealaltă parte; dacă stagnează în ultima fază M' - B', măr-
furi care nu pot fi vândute se îngrămădesc şi barează fluxul circulaţiei.
Pe de altă parte, este în natura lucrurilor ca însuşi circuitul să
determine fixarea capitalului, în diferitele segmente ale circulaţiei,
înlăuntrul anumitor termene. În fiecare din fazele sale capitalul
industrial este legat de o anumită formă: de capital bănesc, de capital
productiv, de capital-marfă. Numai după ce a îndeplinit funcţia care
corespunde formei pe care o poartă de fiecare dată, el îmbracă forma în
care poate să se supună unei noi faze de transformare. Pentru a evidenţia

58
acest lucru, am presupus în exemplul nostru că valoarea-capital a masei
de mărfuri produse în stadiul producţiei este egală cu suma totală a
valorii avansate la început sub formă de bani, cu alte cuvinte că întreaga
valoare-capital avansată sub formă de bani trece dintr-o singură dată în
stadiul următor respectiv. Am văzut însă (cartea I, cap. VI [pag. 203 şi
urm.]) că o parte a capitalului constant, anume mijloacele de muncă
propriu-zise (de pildă maşinile), serveşte de mai multe ori într-un număr
mai mare sau mai mic de repetări ale aceloraşi procese de producţie şi
nu-şi trece deci valoarea asupra produsului decât bucată cu bucată. Se va
vedea mai târziu în ce măsură această împrejurare modifică procesul
circuitului capitalului. Aici vom spune doar următoarele: în exemplul
nostru valoarea capitalului productiv = 422 1. st. conţine doar uzura
clădirilor de fabrică, a maşinilor etc. calculată în medie, deci numai acea
parte din valoare pe care ele o transmit, în cursul transformării a 10.600
pfunzi de bumbac în 10.000 pfunzi de fire, asupra acestora din urmă,
deci asupra produsului unui proces de filat de o săptămână de 60 de ore.
Mijloacele de muncă, clădirile, maşinile etc. figurau aşadar în mijloacele
de producţie în care se transformă capitalul constant avansat de 372 1.
st., ca şi cum ele ar fi fost doar luate în arendă pe piaţă contra unor plăţi
în rate săptămânale. Acest fapt nu modifică însă deloc lucrurile. Nu
avem decât să înmulţim cantitatea de 10.000 pfunzi de fire produse într-
o săptămână cu numărul săptămânilor calculate pentru un anumit număr
de ani, pentru ca întreaga valoare a mijloacelor de muncă cumpărate şi
consumate în acest timp să fie transmisă asupra acestei cantităţi de fire.
Este clar astfel că mai întâi capitalul bănesc avansat trebuie să fi fost
transformat în aceste mijloace de muncă, deci trebuie să fi ieşit din
primul stadiu B - M înainte ca el să poată funcţiona în calitate de capital
productiv. Tot atât de clar este, în exemplul nostru, că suma
valorii-capital de 422 1. st., încorporată în fire în cursul procesului de
producţie, nu poate intra în faza de circulaţie M' - B' ca parte
componentă a valorii celor 10.000 pfunzi de fire înainte ca acestea să fie
gata. Firele nu pot fi vândute înainte de a fi fost filate.
În formula generală, produsul lui P este privit ca un lucru
material distinct de elementele capitalului productiv, ca un obiect care
are o existenţă distinctă de procesul de producţie, care posedă o formă
de întrebuinţare diferită de aceea a elementelor de producţie. Şi acesta
este totdeauna cazul atunci când rezultatul procesului de producţie se
manifestă ca obiect, chiar acolo unde o parte a produsului intră din nou,
ca element de producţie, în producţia reînnoită. Astfel, cerealele servesc

59
ca sămânţă pentru propria lor producţie; dar produsul constă numai din
cereale, are deci o formă deosebită de elementele care au mai fost
întrebuinţate, cum sunt forţa de muncă, instrumentele, îngrăşămintele.
Există însă ramuri industriale independente la care produsul procesului
de producţie nu este un produs material nou, nu este o marfă. Dintre
aceste ramuri industriale are importanţă economică numai industria
comunicaţiilor, fie că e vorba de industria de transport propriu-zisă
pentru mărfuri şi persoane, fie că e vorba numai de transmiterea de ştiri,
scrisori, telegrame etc.
A. Ciuprov spune în această privinţă: „Fabricantul are
posibilitatea ca mai întâi să producă articole şi apoi să caute
consumatori pentru ele” (produsul său, după ce a părăsit procesul de
producţie în formă finită, intră în circulaţie ca marfă distinctă de
procesul de producţie). „Producţia şi consumul apar astfel ca două acte
distincte în spaţiu şi timp. În industria transporturilor, care nu creează
produse noi şi nu face decât să deplaseze oamenii şi lucrurile, aceste
două acte coincid; serviciile” (deplasarea în spaţiu) „trebuie consumate
în acelaşi moment în care sunt produse. Din această cauză regiunea din
care căile ferate îşi pot recruta clientela se întinde pe o distanţă de cel
mult 50 verste (53 km) în ambele părţi.”
Rezultatul – indiferent dacă se transportă oameni sau mărfuri –
este faptul că ele se află în alt loc decât la început, de pildă că firele se
află acum în India şi nu în Anglia, unde au fost produse.
Ceea ce vinde industria transporturilor este însăşi deplasarea în
spaţiu. Efectul util obţinut este legat în mod inseparabil de procesul de
transport, adică de procesul de producţie al industriei de transporturi.
Oamenii şi mărfurile călătoresc cu mijlocul de transport, şi călătoria
acestuia, mişcarea lui în spaţiu, este tocmai procesul de producţie pe
care el îl efectuează. Efectul util nu poate fi consumat decât în cursul
procesului de producţie; el nu există sub forma unui obiect de
întrebuinţare distinct de acest proces, a unui obiect care, după
producerea sa, ar funcţiona ca articol de comerţ, ar circula ca marfă. Or,
valoarea de schimb a acestui efect util este determinată, ca la orice altă
marfă, de valoarea elementelor de producţie (forţă de muncă şi mijloace
de producţie) consumate în el plus plusvaloarea pe care a creat-o
supramunca muncitorilor ocupaţi în industria transporturilor. Şi în ceea
ce priveşte consumul său acest efect util se comportă exact ca şi alte
mărfuri. Dacă e supus consumului individual, valoarea va dispare odată
cu consumul; dacă e consumat în mod productiv, astfel că el însuşi este

60
un stadiu de producţie al mărfii care se transportă, valoarea sa se adaugă
mărfii ca valoare suplimentară.
F
Pentru industria de transport formula ar fi deci B - M ... P
Mp
- B', deoarece însuşi procesul de producţie este plătit şi consumat, iar nu
un produs care poate fi distins de el. Ea are deci aproape aceeaşi formă
ca şi aceea a producţiei metalelor nobile, numai că B' este aici forma
modificată a efectului util obţinut în cursul procesului de producţie, nu
forma naturală a aurului sau argintului produs în cursul procesului şi
eliminat din el.
Capitalul industrial este singurul mod de existenţă al capitalului
în care funcţia acestuia din urmă nu este numai însuşirea de plusvaloare,
respectiv de plusprodus, ci şi crearea acestuia. El presupune deci
caracterul capitalist al producţiei; existenţa lui cuprinde în ea şi existenţa
antagonismului de clasă între capitalişti şi muncitori salariaţi. În măsura
în care el pune stăpânire pe producţia socială, tehnica şi organizarea
socială a procesului de muncă sunt revoluţionate, şi cu ele tipul
economico-istoric al societăţii. Celelalte feluri de capital, care au apărut
înaintea lui în cadrul unor stări de producţie sociale dispărute sau în
dispariţie, nu numai că îi sunt subordonate lui şi modificate în
conformitate cu el în ceea ce priveşte mecanismul funcţiilor lor, dar ele
nu se mai mişcă decât pe bazele pe care el le trasează, trăind deci şi
murind, existând şi dispărând odată cu aceste baze ale lor. Capitalul
bănesc şi capitalul-marfă, în măsura în care ele se manifestă alături de
capitalul industrial cu funcţiile lor de purtătoare ale unor ramuri de
activitate proprii, nu mai sunt decât moduri de existenţă, autonomizate şi
dezvoltate în mod unilateral de către diviziunea socială a muncii, ale
diferitelor forme de funcţionare pe care capitalul industrial le îmbracă şi
le leapădă în mod succesiv în cadrul sferei circulaţiei.
Circuitul B ... B' se împleteşte, pe de o parte, cu circulaţia
generală a mărfurilor, iese din ea şi intră în ea, formând o parte a ei. Pe
de altă parte, el formează o mişcare proprie, independentă, a
valorii-capital pentru capitalistul individual, o mişcare care în parte se
efectuează în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor, în parte în afara ei,
care îşi păstrează însă totdeauna caracterul ei independent. Aceasta în
primul rând prin faptul că cele două faze ale ei care au loc în sfera
circulaţiei, B - M şi M' - B', posedă, ca faze ale mişcării capitalului,
caractere determinate din punct de vedere funcţional; în B - M, M este

61
determinat din punct de vedere material ca forţă de muncă şi ca mijloace
de producţie; în M' - B' se realizează valoarea-capital + plusvaloarea. În
al doilea rând P, procesul de producţie, cuprinde consumul productiv. În
al treilea rând întoarcerea banilor la punctul de plecare al mişcării B - B'
face ca această mişcare să fie o mişcare de circuit închisă în sine însăşi.
Pe de o parte deci, fiecare capital individual constituie în cele
două jumătăţi de circulaţie ale sale B - M şi M' - B' un factor al
circulaţiei generale a mărfurilor, în care el funcţionează sau e înlănţuit
fie ca bani, fie ca marfă, formând astfel el însuşi un termen în seria
generală de metamorfoze ale lumii mărfurilor. Pe de altă parte, el
descrie în cadrul circulaţiei generale un circuit al său propriu,
independent, în care sfera producţiei formează un stadiu de trecere şi în
care el se întoarce la punctul său de plecare în aceeaşi formă în care 1-a
părăsit. În cadrul propriului său circuit, care înglobează metamorfoza sa
reală din procesul de producţie, el îşi schimbă totodată mărimea valorii.
El se întoarce nu numai ca valoare în bani, dar ca valoare în bani mărită,
sporită.
În fine, dacă privim formula B - M ... P ... M' - B' ca o formă
specială a procesului circular al capitalului, alături de alte forme care
urmează a fi cercetate mai târziu, ea se distinge prin următoarele:
1. Ea apare ca circuit al capitalului bănesc, deoarece capitalul
industrial în forma sa bănească, în forma de capital bănesc, formează
punctul de plecare şi de întoarcere al procesului său total. Însăşi formula
exprimă faptul că banii nu sunt cheltuiţi aici ca bani, ci că sunt doar
avansaţi, că ei nu sunt, deci, decât forma bănească a capitalului, capital
bănesc. Ea mai exprimă apoi faptul că valoarea de schimb, nu valoarea
de întrebuinţare, este scopul determinant al procesului. Tocmai pentru
că înfăţişarea bănească a valorii este forma ei de manifestare
independentă, concretă, forma de circulaţie B ... B', al cărei punct de
plecare şi punct final sunt banii reali, exprimă în modul cel mai palpabil
mobilul determinant al producţiei capitaliste, care este câştigul bănesc.
Procesul de producţie apare doar ca un termen mediu indispensabil, ca
un rău necesar pentru câştigul de bani. Toate naţiunile cu mod de
producţie capitalist sunt deci cuprinse în mod periodic de un vârtej în
cursul căruia vor să câştige bani fără mijlocirea procesului de producţie.
2. Stadiul producţiei, funcţiunea lui P, formează în acest circuit
întreruperea celor două faze ale circulaţiei – şi tocmai de aceea figurează
numai ca o verigă intermediară în circulaţia – B - M ... M' - B', care, la
rândul ei, nu este decât mijlocirea circulaţiei simple B - M - B'. În forma

62
procesului circuitului însuşi, procesul de producţie apare, în mod formal
şi expres, drept ceea ce este în modul de producţie capitalist, drept
simplu mijloc pentru valorificarea valorii avansate; îmbogăţirea ca atare
apare deci ca scop al producţiei.
3. Întrucât succesiunea fazelor este deschisă prin B - M, al
doilea termen al circulaţiei este M' - B'; punctul de plecare este deci B,
capitalul bănesc care urmează a se valorifica, iar punctul final este B',
capitalul bănesc valorificat B + b, în care B figurează în calitate de
capital realizat, alături de odrasla sa b. Acest fapt deosebeşte circuitul B
de celelalte două circuite, P şi M', şi anume în două feluri. Pe de o parte,
prin forma bănească a celor două extreme; or, banii sunt forma de
existenţă concretă, independentă a valorii; ei sunt valoarea produsului în
forma valoare independentă a sa, în care a dispărut orice urmă a valorii
de întrebuinţare a mărfurilor. Pe de altă parte, forma P ... P nu devine în
mod necesar P ... P' (P + p), iar în forma M' ... M' nu e vizibilă niciun fel
de diferenţă de valoare între cele două extreme. Formulei B ... B' îi este
deci caracteristic, pe de o parte, faptul că valoarea-capital formează
punctul de plecare, iar valoarea-capital valorificată – punctul de
întoarcere, astfel că avansarea valorii-capital apare ca mijloc, iar
valoarea-capital valorificată ca scop al întregii operaţiuni, şi, pe de altă
parte, faptul că acest raport este exprimat în formă bănească, în forma
valoare independentă, că deci capitalul bănesc este exprimat ca bani care
nasc bani. Producerea plusvalorii de către valoare nu este exprimată
numai ca alfa şi omega procesului, dar ea este exprimată în mod expres
în forma strălucitoare a banilor.
4. Întrucât B', capitalul bănesc realizat, se află, ca rezultat al lui
M' - B' adică al fazei care completează şi încheie faza B - M, în absolut
aceeaşi formă în care el şi-a început primul său circuit, el poate, imediat
ce iese din acest circuit, să redeschidă acelaşi circuit sub formă de
capital bănesc sporit (acumulat): B' = B + b; cel puţin forma B ... B' nu
exprimă că, la repetarea circuitului, circulaţia lui b se separă de aceea a
lui B. În forma sa unică, din punct de vedere formal, circuitul capitalului
bănesc exprimă deci numai procesul de valorificare şi de acumulare. În
acest circuit, consumul este exprimat doar drept consum productiv prin
F
B-M ; numai acest consum este cuprins în acest circuit al
Mp
capitalului individual. B - F este F - B sau M - B de partea muncitorului
şi este, deci, prima fază a circulaţie care îi mijloceşte consumul său

63
individual: F - B - M (mijloace de subzistenţă). A doua fază B - M nu
mai ţine de circuitul capitalului individual, dar ea este deschisă de acest
circuit, care o presupune, întrucât, pentru ca muncitorul să se afle
întruna pe piaţă ca material exploatabil al capitalistului, el trebuie
înainte de toate să trăiască, deci să se întreţină prin consum individual.
Dar acest consum este presupus aici doar ca o condiţie a consumării
productive a forţei de muncă de către capital, deci numai în măsura în
care muncitorul se conservă şi se reproduce ca forţă de muncă prin
consumul său individual. Iar Mp, mărfurile propriu-zise care intră în
circuit, nu formează decât materialul pentru alimentarea consumului
productiv. Actul F - B mijloceşte consumul individual al muncitorului,
transformarea mijloacelor de subzistenţă în carne şi sânge al său. E drept
că pentru a funcţiona în calitate de capitalist şi acesta trebuie să existe,
deci să trăiască şi să consume. De fapt, în acest scop el nu ar trebui să
consume decât atâta cât consumă un muncitor, şi, mai mult, nici nu se
presupune în această formă a procesului de circulaţie. În mod formal,
nici acest lucru nu este exprimat măcar, întrucât formula se încheie cu
B', deci cu un rezultat care poate imediat să funcţioneze din nou drept
capital bănesc sporit.
În M' - B', vânzarea lui M' este cuprinsă în mod direct; dar M' -
B', vânzare de o parte, este B - M, cumpărare de cealaltă parte, şi marfa
este cumpărată definitiv numai de dragul valorii sale de întrebuinţare,
pentru a intra (făcându-se abstracţie de cumpărări intermediare) în
procesul de consum, fie că acesta este individual sau productiv, după
natura articolului cumpărat. Dar acest consum nu intră în circuitul
capitalului individual, al cărui produs este M'; acest produs, tocmai
pentru că are forma aceasta de marfă ce urmează a fi vândută, este
eliminat din circuit. M' este destinat în mod expres pentru consum
străin. De aceea găsim, deci, la tălmacii sistemului mercantilist (care se
întemeiază pe formula B - M ... P ... M' - B') predici foarte prolixe, după
care capitalistul individual trebuie să consume numai cât consumă un
muncitor şi după care naţiunea capitalistă trebuie să lase pe seama
celorlalte naţiuni, mai puţin deştepte, consumarea mărfurilor ei şi, în
general, procesul de consum, făcând, dimpotrivă, din consumul
productiv propriul său scop în viaţă. Aceste predici amintesc de multe
ori, în formă şi în conţinut, de îndemnurile ascetice analoage ale
părinţilor bisericii.
Procesul circuitului capitalului este deci unitatea circulaţiei şi a
producţiei; ea le cuprinde pe amândouă. În măsura în care cele două

64
faze, B - M şi M' - B', sunt procese de circulaţie, circulaţia capitalului
formează o parte a circulaţiei generale a mărfurilor. Dar ca segmente
determinate din punct de vedere funcţional, ca stadii ale circuitului
capitalului, circuit care nu ţine numai de sfera circulaţiei, dar şi de sfera
producţiei, capitalul îşi îndeplineşte, în cadrul circulaţiei generale a
mărfurilor, propriul său circuit. Circulaţia generală a mărfurilor îi
serveşte în primul stadiu ca să îmbrace forma în care poate funcţiona
drept capital productiv; în stadiul al doilea ea îi serveşte ca să lepede
forma de marfă8, în care el nu-şi poate reînnoi circuitul, şi în acelaşi
timp ca să-i deschidă posibilitatea de a separa propriul său circuit de
circulaţia plusvalorii care i s-a adăugat.
Circuitul capitalului bănesc este deci forma de manifestare cea
mai unilaterală şi, din această cauză, cea mai izbitoare şi mai
caracteristică a circuitului capitalului industrial, al cărui scop şi mobil
determinant – valorificarea valorii, câştigul bănesc şi acumularea – sunt
reprezentate într-un mod palpabil (a cumpăra pentru a vinde mai
scump). Prin faptul că prima fază este B - M, iese în evidenţă şi faptul
că elementele componente ale capitalului productiv îşi au originea în
piaţa de mărfuri, aşa cum în general iese în evidenţă faptul că procesul
de producţie capitalist este condiţionat de circulaţie, de comerţ. Circuitul
capitalului bănesc nu este numai producţie de mărfuri; el însuşi nu este
posibil decât numai graţie circulaţiei; el o presupune pe aceasta din
urmă. Acest fapt se explică chiar şi numai prin faptul că forma B, care
face parte din circulaţie, apare ca forma primă şi pură a valorii-capital
avansate, ceea ce nu este cazul în celelalte două forme ale circuitului.
Circuitul capitalului bănesc rămâne totdeauna expresia generală
a capitalului industrial, întrucât ea include totdeauna valorificarea valorii
avansate. În P ... P expresia bănească a capitalului nu se manifestă decât
ca preţ al elementelor producţiei, deci ca valoare exprimată în monedă
de calcul, şi este fixată în această formă în contabilitate.
B ... B' devine o formă specială a circuitului capitalului
industrial atunci când un capital nou apărut este avansat mai întâi ca
bani şi este retras apoi în aceeaşi formă, fie la trecerea dintr-o ramură de
activitate într-alta, fie la retragerea capitalului industrial din afaceri.
Cele de mai sus se referă şi la funcţionarea în calitate de capital a
plusvalorii care e avansată pentru prima dată în formă bănească şi iese
în evidenţă în modul cel mai izbitor atunci când această plusvaloare
funcţionează în altă întreprindere decât aceea din care vine. B ... B'
poate fi primul circuit al unui capital; poate fi şi ultimul; poate trece

65
drept formă a capitalului social total; este forma capitalului care e
investit pentru prima dată, fie că e vorba de capital nou acumulat în
formă de bani, fie că e vorba de capital vechi care e transformat în între-
gime în bani pentru a fi transferat dintr-o ramură de producţie într-alta.
Ca formă cuprinsă totdeauna în toate circuitele, capitalul bănesc
îndeplineşte acest circuit tocmai pentru acea parte a capitalului care
produce plusvaloarea, pentru capitalul variabil. Forma normală a
avansării salariului este plata în bani; acest proces trebuie mereu înnoit
în termene scurte, pentru că muncitorul trăieşte de la mână până la gură.
Muncitorului, capitalistul trebuie să i se înfăţişeze deci în mod
necontenit în calitate de capitalist posesor de bani, iar capitalul său – în
calitate de capital bănesc. Aici nu poate să aibă loc, ca la cumpărarea
mijloacelor de producţie şi la vânzarea mărfurilor productive, o
compensare directă sau indirectă (astfel ca masa mai mare a capitalului
bănesc să nu figureze de fapt decât în formă de monedă de calcul, iar în
numerar numai la urmă, pentru echilibrarea bilanţurilor). Pe de altă
parte, o porţiune a plusvalorii, provenită din capitalul variabil, este
cheltuită de capitalist pentru consumul său particular, care ţine de
comerţul cu amănuntul, şi e cheltuită în numerar, în forma bănească a
plusvalorii, indiferent de căile ocolite pe care se face acest lucru.
Chestiunea cât de mare sau cât de mică este această porţiune a
plusvalorii, nu modifică lucrurile cu nimic. Capitalul variabil continuă
să apară întruna drept capital bănesc investit în salariu (B - F), iar b ca
plusvaloare ce se cheltuieşte pentru satisfacerea nevoilor particulare ale
capitalistului. B apare deci întruna, ca valoare-capital variabil avansată,
iar b ca spor al ei, amândouă reţinute în mod necesar în formă de bani,
pentru a fi cheltuite în această formă.
Formula B - M ... P ... M' - B', cu rezultatul B' = B+b, cuprinde
în forma ei o mistificare, poartă un caracter iluzoriu, care rezultă din
faptul că valoarea avansată şi valorificată există în forma sa de
echivalent, în bani. Accentul nu se află pe valorificarea valorii, ci pe
forma bănească a procesului, pe faptul că în cele din urmă se retrage din
circulaţie mai multă valoare în formă de bani decât i-a fost avansată la
început, deci pe sporirea masei de aur şi de argint care îi aparţine
capitalistului. Aşa-zisul sistem monetar nu este decât expresia formulei
formale B – M - B', a unei mişcări care are loc exclusiv în circulaţie şi
care nu poate să explice cele două acte: 1) B – M, 2) M - B' decât prin
faptul că M este vândut în al doilea act peste valoarea sa, scoţând deci
din circulaţie mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea prin cumpărarea

66
lui. Dimpotrivă, B - M ... P ... M' - B', fixat ca formă exclusivă, stă la
baza sistemului mercantilist dezvoltat, în care nu numai circulaţia de
mărfuri, dar şi producţia de mărfuri apare ca element necesar.
Caracterul iluzoriu al formulei B - M ... P ... M' - B' şi
interpretarea iluzorie care îi corespunde iau naştere în momentul în care
această formă este fixată ca definitivă, nu ca fluidă, nu ca una care se
reînnoieşte mereu; în momentul, deci, în care ea nu apare ca una din
formele circuitului, ci ca formă a ei exclusivă. Ea singură indică însă că
există alte forme.
În primul rând, întreg acest circuit presupune caracterul
capitalist al procesului de producţie însuşi şi, ca bază, deci, acest proces
de producţie împreună cu orânduirea socială specifică, determinată de
F
el. B - M = B - M ;or, B - F presupune pe muncitorul salariat,
Mp
şi deci mijloacele de producţie ca parte a capitalului productiv, deci
procesul de muncă şi de valorificare, procesul de producţie ajuns o
funcţie a capitalului.
În al doilea rând: dacă B ... B' se repetă, întoarcerea la forma de
bani apare tot atât de trecătoare ca şi forma de bani în primul stadiu. B -
M dispare pentru a face loc lui P. Avansarea mereu reînnoită sub formă
de bani precum şi întoarcerea continuă ca bani apar ele însele doar ca
momente care dispar în circuit.
În al treilea rând:
B - M … P ... M - B . B - M P … M' - B . B - M ... P ... etc.
Chiar la a doua repetare a circuitului, apare circuitul P ... M' -
B'. B - M ... P, înainte ca al doilea circuit al lui B să fi fost încheiat, iar
toate circuitele ulterioare pot fi privite în modul acesta sub forma P ...
M' - B - M ... P, astfel că B - M, ca primă fază a primului circuit,
formează numai pregătirea trecătoare a circuitului mereu repetat al
capitalului productiv, aşa cum de fapt se întâmplă cu capitalul industrial,
investit pentru prima dată sub forma de capital bănesc.
Pe de altă parte, înainte ca al doilea circuit al lui P să fi fost
încheiat, e efectuat primul circuit M' - B'. B - M ... P ... M' (prescurtat M'
... M'), circuitul capitalului-marfă. În modul acesta, prima formă conţine
deja pe celelalte două, astfel că forma bănească dispare, în măsura în
care nu este simplă expresie de valoare, ci expresie de valoare în formă
de echivalent, în bani.
În fine: dacă luăm un capital individual nou apărut, care descrie

67
pentru prima dată circuitul B - M ... P ... M' - B', în acest caz B - M este
faza pregătitoare, precursorul primului proces de producţie căruia îi este
supus acest capital individual. De aceea această fază B - M nu este
presupusă, ci e implicată sau condiţionată de procesul de producţie. Dar
acest lucru e valabil numai pentru acest capital individual. Circuitul
capitalului bănesc este forma generală a circuitului capitalului industrial,
în măsura în care e presupus modul de producţie capitalist, deci în
cadrul unei orânduiri sociale determinate de producţia capitalistă.
Procesul de producţie capitalist este deci presupus ca ceva prealabil,
dacă nu în primul circuit al formei băneşti a unui capital industrial nou
investit, atunci în afara lui; existenţa continuă a acestui proces de
producţie presupune circuitul mereu reînnoit P ... P. Această
presupunere se manifestă chiar în cadrul primului stadiu
F
B-M , întrucât, pe de o parte, acest stadiu presupune existenţa
Mp
clasei muncitorilor salariaţi; întrucât, pe de altă parte, ceea ce este
primul stadiu B-M pentru cumpărătorul mijloacelor de producţie, este
M'-B' pentru vânzătorul lor, presupunând deci în M' capitalul-marfă,
deci marfa însăşi ca rezultat al producţiei capitaliste, şi deci funcţionarea
capitalului productiv.

NOTE:
1
Din manuscrisul II.
2
De aici înainte manuscrisul VII, început la 2 iulie 1878.
3
Până aici manuscrisul VII. De aici înainte, manuscrisul VI.
4
În ediţia Meissner: Într-o formă de marfă. Corectat pe baza manuscrisului lui Marx.
(Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: M - B: corectat pe baza manuscrisului dat la tipar de Engels. (Nota
Inst. M.E. L.)
6
Până aici manuscrisul VI. De aici înainte, manuscrisul V.
7
Lucrul acesta e valabil indiferent de modul în care separăm valoarea-capital de
plusvaloare. În 10.000 pfunzi de fire se află 1.560 pfunzi = 78 1. st. plusvaloare, dar în 1
pfund de fire = 1 şiling se află de asemenea 2,496 uncii = 1,872* penny plusvaloare.
*
În ediţia Meissner ca şi în manuscrisul dat de Engels la tipar: 1,728; corectat pe baza
manuscrisului lui Marx, în care se află scris de mâna lui Engels: 1,872. (Nota Inst.
M.E.L.)
8
În ediţia Meissner: funcţia de marfă; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst.
M.E.L.)

68
 Capitolul doi
CIRCUITUL CAPITALULUI PRODUCTIV

Circuitul capitalului productiv are formula generală: P ... M' - B'

- M ... P. El constituie funcţionarea periodic reînnoită a capitalului
productiv, adică reproducţia, sau procesul său de producţie ca proces de
reproducţie în ceea ce priveşte valorificarea; nu numai producţie, dar
reproducţie periodică de plusvaloare; funcţionarea capitalului industrial
aflat în forma sa productivă, nu ca funcţionare izolată, ci ca funcţionare
repetată în mod periodic, astfel că reînceperea este dată prin însuşi
punctul de plecare. O parte a lui M' poate (în anumite cazuri, în anumite
ramuri de investiţie ale capitalului industrial) să reintre ca mijloc de
producţie în acelaşi proces de muncă din care a rezultat sub formă de
marfă; în modul acesta se economiseşte doar transformarea valorii ei în
bani efectivi sau în semne monetare, sau această transformare obţine o
expresie de sine stătătoare doar ca monedă de calcul. Această parte a
valorii nu intră în circulaţie. În procesul de producţie intră astfel valori
care nu intră în procesul de circulaţie. Acelaşi lucru se întâmplă cu acea
parte a lui M' pe care capitalistul o consumă în natură ca parte a
plusprodusului. Faptul acesta este însă fără importanţă pentru producţia
capitalistă; el vine în considerare cel mult în agricultură.
Două lucruri sar în ochi din primul moment la această formă.
Întâi, pe când în prima formă B ... B' procesul de producţie,
funcţionarea lui P, întrerupe circulaţia capitalului bănesc şi apare doar ca
termen intermediar între cele două faze ale sale B - M şi M' - B', aici
întreg procesul de circulaţie al capitalului industrial, întreaga sa mişcare
în faza circulaţiei, formează doar o întrerupere, doar un termen
intermediar între extremele capitalului productiv, din care prima
deschide circuitul, iar a doua îl încheie în aceeaşi formă, deci în forma în
care ea va reîncepe. Circulaţia propriu-zisă apare doar ca o mijlocire a
reproducţiei care se reînnoieşte în mod periodic şi care prin această
reînnoire este continuă.
Al doilea, întreaga circulaţie se manifestă în forma opusă
aceleia pe care o are în circuitul capitalului bănesc. Acolo ea era: B - M
- B (B - M . M - B), făcându-se abstracţie de determinarea valorii. Aici,
făcându-se iarăşi abstracţie de determinarea valorii, ea este M - B - M
(M - B . B - M), deci forma circulaţiei simple de mărfuri.

69
 I. Reproducţia simplă

Să privim deci mai întâi procesul M' - B' - M care are loc între
extremele P ... P, în sfera circulaţiei.
Punctul de plecare al acestei circulaţii este capitalul-marfă: M' =
M + m = P + m. Funcţionarea capitalului-marfă M' - B' (realizarea
valorii-capital = P pe care el o conţine, care există acum ca parte
componentă a mărfii M, precum şi realizarea plusvalorii pe care o
conţine şi care există ca parte componentă a aceleiaşi mase de marfă,
având valoarea m) a fost cercetată la prima formă a circuitului. Dar
acolo ea forma a doua fază a circulaţiei întrerupte şi faza finală a
întregului circuit. Aici ea formează a doua fază a circuitului, dar prima
fază a circulaţiei. Primul circuit se termină cu B' şi întrucât B' poate,
exact ca şi B iniţial, să redeschidă, sub formă de capital bănesc, al doilea
circuit, nu a fost deocamdată necesar să cercetăm dacă B şi b
(plusvaloarea) pe care le conţine B' îşi continuă drumul împreună sau
dacă merg pe drumuri diferite. Acest lucru ar fi fost necesar numai dacă
am fi urmărit primul circuit în reînnoirea lui. Dar acest punct trebuie să
fie hotărât în circuitul capitalului productiv, întrucât determinarea chiar
şi a primului său circuit depinde de acest fapt şi întrucât M' - B' apare în
acest circuit ca prima fază a circulaţiei, care urmează a fi completată cu
B - M. Depinde de această hotărâre dacă formula reprezintă reproducţie
simplă sau reproducţie pe scară lărgită. Caracterul circuitului se
modifică deci în conformitate cu această hotărâre.
Să luăm deci mai întâi reproducţia simplă a capitalului
productiv, presupunând, ca şi în capitolul întâi, împrejurări ce nu se
schimbă, şi presupunând de asemenea cumpărarea şi vânzarea
mărfurilor la valoarea lor. Presupunând acest lucru, întreaga plusvaloare
intră în consumul personal al capitalistului. După ce transformarea în
bani a capitalului-marfă M' a avut loc, acea parte a sumei de bani care
reprezintă valoarea-capital continuă să circule în circuitul capitalului
industrial; cealaltă parte, care este plusvaloare transformată în aur, intră
în circulaţia generală a mărfurilor, este circulaţia de bani care porneşte
de la capitalist, dar are loc înafara circulaţiei capitalului său individual.
În exemplul nostru am avut un capital-marfă M' de 10.000
pfunzi de fire în valoare de 500 1. st.; din acestea, 422 1. st. sunt
valoarea capitalului productiv şi continuă, ca formă bănească a 8.440
pfunzi de fire, circulaţia capitalului începută prin M', în timp ce

70
plusvaloarea de 78 1. st., ca formă bănească a 1.560 pfunzi de fire, a
părţii excedentare a produsului-marfă, părăseşte această circulaţie şi
urmează o cale proprie în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor.
F
M -- B -M
Mp
M' + - B' +

m -- b -m
b - m reprezintă o serie de cumpărări prin intermediul banilor pe
care capitalistul îi cheltuieşte fie cu mărfuri propriu-zise, fie cu servicii
pentru propria sa persoană respectabilă, respectiv pentru familia sa.
Aceste cumpărări sunt fărâmiţate; ele au loc la termene diferite. Banii
există deci în mod temporar în forma unei rezerve de bani sau a unui
tezaur destinat consumului curent, întrucât banii întrerupţi în circulaţia
lor se află în formă de tezaur. Funcţia lor ca mijloc de circulaţie, care
cuprinde şi forma lor trecătoare de tezaur, nu intră în circulaţia
capitalului în forma sa bănească B. Această funcţie rezultă din circuitul
capitalului individual, dar nu intră din nou în el. Banii nu sunt avansaţi,
ci cheltuiţi.
Am presupus că capitalul total avansat trece totdeauna în
întregime din una din fazele sale în cealaltă; tot astfel presupunem şi aici
că marfa produsă de P poartă valoarea întreagă a capitalului productiv P
= 422 1. st. + plusvaloarea creată în cursul procesului de producţie = 78
1. st. În exemplul nostru, în care avem de-a face cu un produs-marfă
discontinuu, plusvaloarea există sub forma a 1.560 pfunzi de fire, aşa
cum, calculată la 1 pfund de fire, ea există sub forma a 2,496 uncii de
fire. Dacă, dimpotrivă, produsul-marfă ar fi o maşină de 500 1. st., cu
aceeaşi compoziţie a valorii, e drept că o parte a valorii acestei maşini ar
fi = 78 1. st. plusvaloare, dar aceste 78 1. st. ar exista numai în maşina
întreagă; aceasta nu poate fi împărţită în valoare-capital şi plusvaloare,
fără ca să fie sfărâmată în bucăţi, fără deci ca odată cu valoarea ei de
întrebuinţare să fie distrusă şi valoarea ei. Cele două componente ale
valorii nu pot fi deci reprezentate în părţi componente ale corpului
mărfii decât numai în mod ideal, nu ca elemente independente ale mărfii
M', aşa cum fiecare pfund de fire este un element separabil,
independent, al celor 10.000 pfunzi. În primul caz marfa întreagă,
capitalul-marfă, maşina, trebuie să fie vândută în întregime, înainte ca b
să-şi poată începe circulaţia sa specială. Dimpotrivă, atunci când

71
capitalistul ar vinde 8.440 pfunzi, vânzarea restului de 1.560 pfunzi ar
reprezenta o circulaţie cu totul separată a plusvalorii în forma m (1.560
pfunzi de fire) - b (78 1. st.) - m (articole de consum). Or, elementele
valorii fiecărei cote-părţi a celor 10.000 pfunzi de fire produse pot fi
reprezentate în părţi ale produsului exact în felul în care pot fi
reprezentate şi în produsul total. Aşa cum acesta, 10.000 pfunzi de fire,
poate fi împărţit în valoare-capital constant (c), 7.440 pfunzi de fire în
valoare de 372 1. st., în valoare-capital variabil (v), 1.000 pfunzi de fire
de 50 1. st., şi în plusvaloare (p) de 1.560 pfunzi de fire de 78 1. st., tot
astfel fiecare pfund de fire poate fi împărţit în c = 11,904 uncii în
valoare de 8,928 pence, în v = 1,600 uncii de fire în valoare de 1,200
pence şi în p = 2,496 uncii de fire în valoare de 1,872 pence. Tot astfel,
dacă ar vinde în mod succesiv cei 10.000 de pfunzi, capitalistul ar putea
să consume în mod succesiv elementele de plusvaloare pe care le-ar
conţine porţiunile succesive, realizând astfel în mod tot atât de succesiv
suma c+v. Dar această operaţiune presupune în cele din urmă şi ea ca
cei 10.000 de pfunzi să fie vânduţi în întregime, deci, implicit, ca prin
vânzarea a 8.440 pfunzi să fie înlocuită valoarea lui c şi a lui v. (Cartea
I, cap. VII, 2. [pag. 219 şi urm.])
Oricum ar sta însă lucrurile, prin M' - B' atât valoarea-capital cât
şi plusvaloarea, pe care le conţine M', obţin o existenţă separabilă,
existenţa unor sume de bani diferite; în ambele cazuri, atât B cât şi b
sunt forma efectiv modificată a valorii, care la început, în M', nu posedă
o expresie proprie decât ca preţ al mărfii, nu posedă deci decât o
expresie ideală.
m - b - m este circulaţie de mărfuri simplă, a cărei primă fază m
- b este cuprinsă în circulaţia capitalului-marfă M' - B', deci în circuitul
capitalului, dar a cărei fază complementară b - m1 cade în afara acestui
circuit, ca proces al circulaţiei generale a mărfurilor distinct de el.
Circulaţia lui M şi a lui m, a valorii-capital şi a plusvalorii, se scindează
după transformarea lui M' în B'. Urmează de aici:
Întâi, capitalul-marfă realizându-se prin M' - B' = M' - (B + b),
mişcarea valorii-capital şi a plusvalorii, care în M' - B' este încă comună
şi purtată de aceeaşi masă de mărfuri, devine scindabilă, întrucât
amândouă posedă acum forme independente ca sume de bani.
Al doilea, dacă această scindare are loc, b fiind cheltuit sub
formă de venit al capitalistului în timp ce B, ca formă funcţională a
valorii-capital, îşi continuă drumul trasat de circuit, – în acest caz primul
act M' - B', legat de actele ulterioare B - M şi b - m, poate fi reprezentat

72
ca formând cele două circulaţii diferite: M - B - M şi m - b - m,
amândouă fiind, după forma lor generală, serii aparţinând circulaţiei
obişnuite a mărfurilor.
De altfel, în practică, atunci când e vorba de corpuri de mărfuri
continue, care nu pot fi împărţite, elementele componente ale valorii
sunt izolate unele de altele în mod ideal. Astfel, la Londra, în industria
construcţiilor, care lucrează în cea mai mare parte pe credit,
antreprenorul primeşte avansuri după diferitele stadii în care se află
construcţia casei. Niciunul din aceste stadii nu este o casă, ci numai o
parte componentă, existentă în mod efectiv, a unei case în devenire,
viitoare; deci, cu toate că e reală, fiecare din aceste părţi nu este decât o
parte ideală a casei întregi, dar totuşi destul de reală pentru a servi ca
acoperire pentru un avans suplimentar. (Vezi în această privinţă cap. XII
de mai jos.)
Al treilea, dacă mişcarea valorii-capital şi aceea a plusvalorii,
care în M şi B încă mai sunt comune, se despart numai în parte (astfel că
o parte a plusvalorii nu este cheltuită ca venit) sau nu se despart deloc,
în acest caz în însăşi valoarea-capital se efectuează o modificare, care
are loc încă în cadrul circuitului ei, înainte de încheierea acestuia. În
exemplul nostru valoarea capitalului productiv era egală cu 422 1. st.
Dacă el continuă deci faza B - M, de pildă ca 480 1. st. sau ca 500 1. st.,
el trece prin stadiile din urmă ale circuitului ca o valoare sporită cu 58 1.
st. sau cu 78 1. st. faţă de ce a fost la început. Acest lucru poate fi legat
în acelaşi timp de o modificare a compoziţiei sale după valoare.
M' - B', stadiul al doilea al circulaţiei şi stadiul final al
circuitului I (B ... B'), este, în circuitul nostru, al doilea stadiu al acestuia
şi primul stadiu al circulaţiei mărfurilor. În măsura în care este vorba de
circulaţie, el trebuie deci completat prin B' - M'. Dar M' - B' nu a trecut
numai prin procesul de valorificare (aici funcţia lui P, primul stadiu),
dar şi rezultatul acestui proces, marfa-produs M', este deja realizat.
Procesul de valorificare al capitalului, ca şi realizarea produsului-marfă
în care se concretizează valoarea-capital valorificată, este deci încheiat
prin M' - B'.
Am presupus, aşadar, reproducţie simplă, cu alte cuvinte am
presupus că b - m se separă cu totul de B - M. Întrucât ambele circulaţii,
m - b - m ca şi M - B - M, ţin, după forma lor generală, de circulaţia
mărfurilor (neprezentând din această cauză nici o diferenţă de valoare la
extremele lor), este uşor să consideri, aşa cum face economia vulgară,
procesul de producţie capitalist ca simplă producţie de mărfuri, de valori

73
de întrebuinţare destinate unui anumit fel de consum, pe care capitalistul
le produce numai pentru a le înlocui prin mărfuri cu altă valoare de
întrebuinţare, sau, cum se spune în mod eronat în economia vulgară,
pentru a le schimba cu ele.
M' apare de la început sub formă de capital-marfă, iar scopul
întregului proces, îmbogăţirea (valorificarea), nu exclude nicidecum un
consum al capitalistului care să crească odată cu mărimea plusvalorii
(deci şi a capitalului), ci, dimpotrivă, o include.
În circulaţia venitului capitalistului marfa produsă m (sau
fracţiunea din marfa-produs M' care îi corespunde în mod ideal) nu
serveşte de fapt decât pentru a fi transformată mai întâi în bani şi apoi
din bani într-o serie de alte mărfuri servind pentru consumul particular.
Dar nu trebuie trecută cu vederea mica împrejurare că m este
valoare-marfă care nu l-a costat nimic pe capitalist, că este concretizare
de supramuncă, din care cauză ea apare pe scenă pentru prima dată ca
parte componentă a capitalului-marfă M'. Chiar prin faptul existenţei
sale, acest m este legat de circuitul valorii-capital în mişcare, iar dacă
aceasta stagnează sau e tulburată în alt mod, nu numai consumul lui m
suferă o reducere sau încetează cu totul, dar împreună cu ea se reduce
sau încetează şi plasarea acelei serii de mărfuri care urmează să
înlocuiască pe m. Acesta e cazul şi atunci când M' - B' nu reuşeşte sau
când numai o parte a lui M' poate fi vândută.
Am văzut că m - b - m, ca circulaţie a venitului capitalistului, nu
intră în circulaţia capitalului decât atâta timp cât nu este o parte a valorii
lui M', a capitalului în forma în care funcţionează drept capital-marfă;
dar din moment ce a devenit independentă prin efectul lui b - m, adică în
forma întreagă m - b - m, ea nu intră în mişcarea capitalului avansat de
capitalist, deşi purcede din această mişcare. Ea este legată de această
mişcare în măsura în care existenţa capitalului presupune existenţa
capitalistului, iar existenţa acestuia din urmă este condiţionată de faptul
ca el să consume plusvaloare.
În cadrul circulaţiei generale, M', de pildă firele, funcţionează
numai drept marfă; dar ca moment al circulaţiei capitalului, M'
funcţionează drept capital-marfă, o formă pe care valoarea-capital o
îmbracă şi o leapădă în mod alternativ. După ce firele au fost vândute
comerciantului, ele au fost îndepărtate din procesul circuitului acelui
capital al căror produs sunt, dar se află totuşi, în mod continuu, ca
marfă, în sfera circulaţiei generale. Circulaţia aceleiaşi mase de marfă
continuă, cu toate că a încetat să mai formeze un moment în circuitul de

74
sine stătător al capitalului filatorului. Metamorfoza reală, definitivă a
masei de mărfuri aruncate de capitalist în circulaţie, M - B, faptul final
al intrării ei în consum, poate deci să fie cu totul distinct de
metamorfoza în care această masă de mărfuri funcţionează în calitate de
capital-marfă al capitalistului. Aceeaşi metamorfoză care în circulaţia
capitalului a fost efectuată, mai rămâne de efectuat în sfera circulaţiei
generale.
Lucrurile nu se schimbă deloc prin faptul că firele intră din nou
în circuitul altui capital industrial. Circulaţia generală cuprinde atât
împletirea circuitelor diferitelor fragmente independente ale capitalului
social, adică totalitatea capitalurilor individuale, cât şi circulaţia
valorilor care nu sunt aruncate pe piaţă sub formă de capital, respectiv
care intră în consumul individual.
Raportul dintre circuitul capitalului în măsura în care formează
o parte a circulaţiei generale şi aceeaşi mişcare în măsura în care
formează termeni ai unui circuit independent se mai vede apoi dacă
cercetăm circulaţia lui B' = B + b. B, capitalul bănesc, continuă circuitul
capitalului, b, cheltuire de venit (b - m), intră în circulaţia generală, iese
însă din circuitul capitalului. În acest din urmă circuit intră numai acea
parte care funcţionează drept capital bănesc suplimentar. În m - b - m
banii funcţionează doar ca monedă; scopul acestei circulaţii este
consumul individual al capitalistului. E caracteristic pentru cretinismul
economiei vulgare faptul că ea consideră această circulaţie, care nu intră
în circuitul capitalului – circulaţia acelei porţiuni din valoarea-produs
care e consumată ca venit – drept circuitul caracteristic al capitalului.
În a doua fază, B - M, valoarea-capital B = P (adică = valoarea
capitalului productiv care deschide aici circuitul capitalului industrial)
există din nou, separată de plusvaloare, deci în aceeaşi mărime de
valoare ca şi în primul stadiu al circuitului capitalului bănesc B - M. Cu
toată poziţia modificată, funcţia capitalului bănesc, în care e transformat
acum capitalul-marfă, este aceeaşi: transformarea sa în Mp şi F,
mijloace de producţie şi forţă de muncă.
Concomitent cu m - b, valoarea-capital a efectuat deci, în
funcţia M' - B' a capitalului-marfă, faza M - B şi intră acum în faza
complimentară
F F
B-M ; circulaţia sa totală este deci M - B - M .
Mp Mp
Întâi, în forma I (circuitul B … B') capitalul bănesc B a apărut

75
ca formă iniţială în care valoarea-capital este avansată; el apare aici din
capul locului ca parte a sumei de bani în care s-a transformat capita-
lul-marfă în prima fază de circulaţie M' - B', deci din capul locului ca
transformare a lui P, a capitalului productiv, în formă bănească,
transformare mijlocită prin vânzarea produsului-marfă. Capitalul bănesc
există aici din capul locului ca formă a valorii-capital care nu e nici
iniţială, nici finală, întrucât numai printr-o reînnoită lepădare a formei
băneşti poate fi efectuată faza B - M, care completează faza M - B. Acea
parte a lui B - M care este în acelaşi timp B - F nici nu mai apare, deci,
ca simplă avansare de bani prin cumpărare de forţă de muncă, ci ca
avans prin care forţei de muncă i se avansează în formă bănească aceiaşi
1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st. care formează o parte a
valorii mărfii create de forţa de muncă. Banii care i se avansează aici
muncitorului nu sunt decât forma de echivalent modificată a unei părţi
din valoarea mărfii produsă de el însuşi. Chiar şi numai din acest motiv
actul B - M, în măsura în care este B - F, nu este nicidecum numai
înlocuirea unei mărfi în formă bănească printr-o marfă în formă de
întrebuinţare, ci cuprinde alte elemente, independente de circulaţia
generală a mărfurilor ca atare.
B' apare ca formă modificată a lui M', care, la rândul său, este
un produs al unor funcţii trecute ale lui P, ale procesului de producţie;
întreaga sumă de bani B' apare deci ca expresie bănească a unei munci
trecute. În exemplul nostru, 10.000 pfunzi de fire = 500 1. st., produs al
procesului filatului, din care 7.440 pfunzi de fire = capitalul constant
avansat c = 372 1. st., 1.000 pfunzi de fire = capitalul variabil avansat v
= 50 1. st. şi 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea p = 78 1. st. Dacă din B'
nu se avansează din nou decât capitalul iniţial = 422 1. st., celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, muncitorului nu i se avansează în
săptămâna următoare în B - F decât o parte a celor 10.000 pfunzi de fire
(valoarea în bani a 1.000 pfunzi de fire) pe care le-a produs în
săptămâna aceasta. Ca rezultat al lui M - B banii sunt totdeauna expresia
unei munci trecute. În măsura în care actul complimentar B - M se
efectuează imediat pe piaţa de mărfuri, B fiind deci schimbat contra
unor mărfuri existente pe piaţă, avem iarăşi de-a face cu trecerea unei
munci trecute dintr-o formă (bani) în altă formă (marfă). Dar B - M este
diferit de M - B în ceea ce priveşte timpul. Ele pot fi concomitente, în
cazuri excepţionale, atunci când, de pildă, capitalistul care efectuează
operaţiunea B - M şi capitalistul pentru care acest act este M - B îşi
transmit reciproc mărfurile în acelaşi timp şi B nu face apoi decât să

76
echilibreze balanţa. Intervalul de timp dintre efectuarea lui M - B şi
aceea a lui B - M poate să fie mai mare sau mai mic. Cu toate că B, ca
rezultat al actului M - B, reprezintă muncă trecută, B poate reprezenta
pentru actul B - M forma modificată a unor mărfuri care nici nu se
găsesc încă pe piaţă, ci se vor afla aici abia în viitor, întrucât B - M
trebuie să aibă loc abia după ce M a fost produs din nou. Tot astfel, B
poate să reprezinte mărfuri care sunt produse odată cu acel M a cărui
expresie bănească este. De pildă, în schimbul B - M (cumpărarea de
mijloace de producţie) cărbunii pot fi cumpăraţi înainte de a fi scoşi din
mină. În măsura în care b figurează ca acumulare de bani şi nu e cheltuit
ca venit, el poate reprezenta bumbac care va fi produs abia în anul viitor.
Tot astfel şi la cheltuirea venitului capitalistului, b - m. La fel şi salariul
F = 50 1. st.; aceşti bani nu sunt numai forma bănească a muncii trecute
a muncitorilor, dar în acelaşi timp un titlu asupra unei munci
concomitente sau viitoare, care se realizează abia sau care urmează să se
realizeze în viitor. Muncitorul poate să cumpere cu ei o haină care se va
face abia în săptămâna viitoare. Acesta e cazul în special în ceea ce
priveşte numărul foarte mare al mijloacelor de subzistenţă necesare care
trebuie consumate aproape chiar în momentul producerii lor, ca să nu se
altereze. În modul acesta muncitorul primeşte, cu banii în care i se
plăteşte salariul, forma modificată a propriei sale munci viitoare sau a
aceleia a altor muncitori. Cu o parte a muncii sale trecute, capitalistul îi
dă un titlu asupra muncii sale viitoare. Este propria sa muncă, prezentă
sau viitoare, care formează rezerva încă inexistentă cu care i se plăteşte
munca sa trecută. Aici ideea formării unei rezerve dispare cu totul.
F
Al doilea, în circulaţia M - B - M , aceiaşi bani îşi schimbă
Mp
de două ori locul; capitalistul îi primeşte întâi în calitate de vânzător şi îi
cheltuieşte în calitate de cumpărător; trecerea mărfii în forma bănească
nu serveşte decât pentru a o trece din nou din forma bănească în forma
de marfă; forma bănească a capitalului, existenţa sa în forma de capital
bănesc, nu este, deci, în această mişcare, decât un moment trecător, sau,
capitalul bănesc. În măsura în care mişcarea este fluidă, apare doar ca
mijloc de circulaţie atunci când serveşte ca mijloc de cumpărare; ca
mijloc de plată propriu-zis el apare atunci când capitaliştii cumpără unul
de la altul şi când deci nu e nevoie decât de o soldare a balanţei de plăţi.
Al treilea, funcţia capitalului bănesc, indiferent dacă acesta
serveşte ca simplu mijloc de circulaţie sau ca mijloc de plată, nu

77
efectuează decât înlocuirea lui M prin F şi Mp, adică înlocuirea firelor, a
produsului-marfă în care se concretizează capitalul productiv (după
scăderea plusvalorii, care urmează a fi utilizată ca venit) prin elementele
sale de producţie, deci retransformarea valorii-capital din forma sa de
marfă în elementele de formare ale acestei mărfi; ea nu efectuează, deci,
la urma urmei, decât retransformarea capitalului-marfă în capital
productiv.
Pentru ca circuitul să se efectueze în mod normal, M' trebuie
vândut la valoarea sa şi în totalitatea sa. Apoi M - B - M înseamnă nu
numai înlocuirea unei mărfi prin alta, dar şi faptul că această înlocuire se
face în acelaşi raport de valoare. Am presupus că acest lucru se întâmplă
aici. De fapt însă, valorile mijloacelor de producţie variază; tocmai
producţia capitalistă e caracterizată prin modificări continue ale
raporturilor de valoare, provocate chiar şi numai prin modificările
continue ale productivităţii muncii care caracterizează producţia
capitalistă. Menţionăm doar în treacăt, aici, aceste modificări ale valorii
factorilor de producţie cu care vom avea să ne ocupăm mai târziu.
Transformarea elementelor de producţie în produs-marfă, a lui P în M',
are loc în sfera producţiei, iar retransformarea lui M' în P are loc în sfera
circulaţiei. Ea este efectuată prin metamorfoza simplă a mărfii.
Conţinutul ei este însă un moment al procesului de reproducţie privit ca
un întreg. M - B - M, ca formă a circulaţiei capitalului, înseamnă un
schimb de materii determinat din punct de vedere funcţional.
Operaţiunea M - B - M mai presupune apoi ca M să fie egal cu
elementele de producţie ale cantităţii de marfă M' şi ca acestea să-şi
menţină raporturile lor de valoare iniţiale; se presupune deci nu numai
că mărfurile sunt cumpărate şi vândute la valoarea lor, dar şi că în cursul
circuitului ele nu suferă nici o modificare a valorii; în caz contrar,
procesul nu poate decurge în mod normal.
În B ... B', B este forma iniţială a valorii-capital, care este
lepădată pentru a fi adoptată din nou. În P ... M' - B' - M ... P, B nu este
decât o formă adoptată în cursul procesului, care este din nou lepădată
încă înăuntrul acestuia. Forma bănească apare aici doar ca formă
independentă trecătoare a valorii capitalului; capitalul, ca M', este tot
atât de grăbit să o îmbrace pe cât este de grăbit, ca B', să o lepede
imediat ce s-a metamorfozat în ea, pentru a lua din nou forma
capitalului productiv. Atâta timp cât rămâne în forma de bani, el nu
funcţionează în calitate de capital şi deci nu se valorifică; capitalul nu
produce. B acţionează aici ca mijloc de circulaţie, dar ca mijloc de

78
circulaţie al capitalului. Aparenţa de independenţă pe care forma
bănească a valorii capitalului o posedă în prima formă a circuitului lui
(aceea a capitalului bănesc) dispare în această a doua formă, care
constituie deci o critică a formei I, reducând-o la o formă doar specială.
Dacă a doua metamorfoză, B - M, se loveşte de piedici (dacă, de pildă,
mijloacele de producţie lipsesc de pe piaţă), atunci circuitul, cursul
procesului de reproducţie este întrerupt exact ca şi cum capitalul ar sta
imobilizat sub forma capitalului-marfă. Deosebirea este însă aceasta: în
forma bănească el poate să stea mai mult decât în forma trecătoare, de
marfă. El nu încetează să fie bani atunci când nu funcţionează în calitate
de capital bănesc; el încetează însă să fie marfă, şi în general valoare de
întrebuinţare, dacă este reţinut prea mult timp în funcţiunea sa de
capital-marfă. În al doilea rând, în forma bănească el este în stare să
îmbrace în locul formei iniţiale de capital productiv altă formă, în timp
ce ca M' el nu se mişcă deloc.
Numai pentru M' formula M' - B' - M cuprinde, după forma sa,
acte de circulaţie care sunt momente ale reproducţiei sale. Dar
reproducţia reală a lui M, în care se transformă M', este necesară pentru
efectuarea lui M' - B' - M; aceasta însă e condiţionată de procese de
reproducţie din afara procesului de reproducţie a capitalului individual
reprezentat prin M'.
F
În forma I, B - M nu face decât să pregătească prima
Mp
transformare a capitalului bănesc în capital productiv; în forma II, el
pregăteşte retransformarea din capital-marfă în capital productiv, adică,
în măsura în care investirea capitalului industrial rămâne aceeaşi,
retransformarea capitalului-marfă în aceleaşi elemente de producţie din
F
care a luat naştere. B - M apare deci, aici, ca şi în forma I, ca fază
Mp
pregătitoare a procesului de producţie, dar ca întoarcere la el, ca
reînnoire a lui, prin urmare ca precursor al procesului de reproducţie,
deci şi ca repetare a procesului de valorificare. Trebuie să mai observăm
apoi că B - F nu este simplu schimb de mărfuri, ci cumpărarea unei
mărfi F care urmează să servească producţiei de plus-valoare, aşa cum B
- Mp nu este decât o operaţiune care este indispensabilă din punctul de
vedere al materialului pentru atingerea acestui scop.

79
 F
Prin efectuarea lui B - M B a fost transformat în capital
Mp
productiv, în P, şi reîncepe circuitul.
Forma explicită a lui P ... M' - B' - M ... P este deci:
F
M - B -M …P
Mp
P … M' + +

m - b -m
Transformarea capitalului bănesc în capital productiv este
cumpărare de mărfuri în scopul producţiei de mărfuri, şi anume în
scopul producţiei capitaliste de mărfuri. Numai în măsura în care
consumul este acest consum productiv, el cade în circuitul capitalului
însuşi; condiţia lui este ca prin intermediul mărfurilor consumate în
modul acesta să se producă plusvaloare. Şi lucrul acesta e cu totul
altceva decât producţia sau chiar producţia de mărfuri al cărei scop este
existenţa producătorului. O înlocuire a mărfii prin marfă, condiţionată în
modul acesta de producţia de plusvaloare, este cu totul altceva decât este
schimbul de produse în sine, efectuat numai prin intermediul banilor.
Lucrurile sunt însă considerate aşa de către economişti pentru a se
dovedi că nu este posibilă supraproducţia.
Afară de consumul productiv al lui B, care se transformă în F şi
Mp, circuitul conţine primul termen al lui B - F, care pentru muncitor
este F - B = M - B. Din circulaţia muncitorului F - B - M, care cuprinde
consumul său, numai primul termen cade, ca rezultat al lui B - F, în
circuitul capitalului. Al doilea act, anume B - M, nu cade în circulaţia
capitalului individual, cu toate că el rezultă din ea. Dar existenţa
continuă a clasei muncitoare este necesară pentru clasa capitalistă, prin
urmare şi consumul muncitorului, efectuat prin intermediul lui B - M.
Actul M' - B' nu presupune, pentru ca circuitul valorii-capital să
continue şi pentru ca plusvaloarea să fie consumată de capitalist, decât
ca M' să fi fost transformat în bani, să fi fost vândut. Se înţelege că M'
este cumpărat numai pentru că articolul este o valoare de întrebuinţare,
deci pentru că este potrivit pentru un consum oarecare, productivă sau
individuală. Dar dacă M' circulă mai departe, de pildă în mâna
comerciantului care a cumpărat firele, faptul acesta nu atinge
deocamdată cu nimic continuarea circuitului capitalului individual care

80
a produs firele şi le-a vândut comerciantului. Întreg procesul îşi continuă
cursul şi odată cu el şi consumul individual al capitalistului şi a
muncitorului pe care el o determină. Este un punct important în
cercetarea crizelor.
Într-adevăr, odată ce M' este vândut, transformat în bani, el
poate fi retransformat în factorii reali ai procesului de muncă şi prin
urmare ai procesului de reproducţie. Chestiunea dacă M' este cumpărat
de consumatorul ultim sau de comerciantul care vrea să-l vândă din nou,
nu modifică deci lucrurile în mod direct. Volumul maselor de mărfuri
create de producţia capitalistă este determinat de scara pe care se face
această producţie şi de nevoile de expansiune continuă ale acesteia din
urmă, şi nu de vreun cerc predestinat al cererii şi ofertei, al nevoilor care
urmează a fi satisfăcute. Producţia în masă nu poate avea drept
cumpărător direct al ei, afară de alţi capitalişti industriali, decât numai
pe marele comerciant. În cadrul unor limite determinate, procesul de
reproducţie poate avea loc pe aceeaşi scară sau pe scară lărgită, cu toate
că mărfurile care ies din el nu au intrat în mod efectiv în consumul
individual sau în cel productiv. Consumul mărfurilor nu este cuprins în
circuitul capitalului din care acestea au rezultat. Imediat, de pildă, ce
firele au fost vândute, circuitul valorii-capital reprezentate prin fire
poate să reînceapă, indiferent de ceea ce se întâmplă deocamdată cu
firele vândute. Atâta timp cât produsul se vinde, lucrurile îşi urmează,
din punctul de vedere al producătorului capitalist, cursul lor normal.
Circuitul valorii-capital pe care produsul o reprezintă nu este întrerupt.
Şi dacă acest proces este lărgit, ceea ce înseamnă şi o consumare
productivă lărgită a mijloacelor de producţie, această reproducţie a
capitalului poate fi însoţită de un consum individual (deci de o cerere)
lărgit al muncitorilor, întrucât procesul este deschis şi condiţionat de un
consum productiv. În modul acesta producţia de plusvaloare şi împreună
cu ea consumul individual al capitalistului pot să crească, întreg
procesul de reproducţie se poate afla în situaţia cea mai înfloritoare şi
totuşi o mare parte a mărfurilor să fi intrat numai în mod aparent în
consum şi să se afle în realitate în mâinile revânzătorilor, fără să fi fost
vândută, să se afle deci, încă, de fapt, pe piaţă. Şi acum urmează o
avalanşă de mărfuri după alta, pentru ca în cele din urmă să se vadă că
avalanşa anterioară nu a fost înghiţită de consum decât în mod aparent.
Capitalurile-marfă îşi dispută unul altuia locurile pe piaţă. Cele care vin
din urmă, pentru a putea vinde, vând sub preţ. Avalanşele anterioare nu
au fost încă lichidate, în timp ce termenele lor de plată ajung la scadenţă.

81
Posesorii lor trebuie să se declare insolvabili sau vând la orice preţ
pentru a plăti. Această vânzare nu are absolut nimic de-a face cu starea
reală a cererii. Ea are de-a face numai cu cererea de plată, cu necesitatea
absolută de a transforma marfa în bani. Apoi izbucneşte criza. Ea se
manifestă nu în scăderea nemijlocită a cererii consumative, a cererii
pentru consumul individual, ci în scăderea schimbului de capital contra
capital, în scăderea procesului de reproducţie a capitalului. Dacă
mărfurile Mp şi F în care se transformă B pentru a-şi îndeplini funcţia
de capital bănesc, de valoare-capital destinată a se retransforma în
capital productiv – dacă aceste mărfuri trebuie cumpărate sau plătite la
termene diferite, dacă B - M reprezintă deci o serie de cumpărări şi de
plăţi care se efectuează în mod succesiv, în acest caz o parte a lui B
efectuează actul B - M, în timp ce altă parte rămâne în formă de bani
pentru a servi la alte acte B - M, concomitente sau succesive, la un timp
pe care înseşi condiţiile procesului urmează abia să-l determine. Această
parte este sustrasă circulaţiei numai în mod temporar, pentru ca la
momentul hotărât să intre în acţiune, să-şi exercite funcţia. Această
tezaurizare a ei este în acest caz ea însăşi determinată de circulaţie şi
făcută în vederea circulaţiei. Existenţa sa ca fond de cumpărare şi de
plată, suspendarea mişcării sale, circulaţia sa întreruptă, toate acestea
constituie o situaţie în care banii îşi exercită una din funcţiile lor, aceea
de capital bănesc; căci în acest caz, banii care se află în mod temporar în
repaos sunt ei înşişi o parte a capitalului bănesc B (adică a lui B' - b =
B), a acelei părţi din valoarea capitalului-marfă care este egală cu P, cu
valoarea capitalului productiv de la care porneşte circuitul. Pe de altă
parte, orice cantitate de bani sustrasă circulaţiei se află în formă de
tezaur. Forma de tezaur a banilor devine deci, aici, o funcţie a
capitalului bănesc, exact cum în B - M funcţia banilor ca mijloc de
cumpărare şi de plată devine o funcţie a capitalului bănesc, şi anume
pentru că aici valoarea-capital există în formă de bani, pentru că
forma-bani este aici o formă a capitalului industrial, în unul din stadiile
sale, impusă de ansamblul circuitului. Dar în acelaşi timp se verifică aici
încă o dată faptul că înăuntrul circuitului capitalului industrial capitalul
bănesc nu îndeplineşte decât funcţii băneşti, şi că aceste funcţii băneşti
au în acelaşi timp rolul de funcţii ale capitalului numai graţie legăturii
lor cu celelalte stadii ale acestui circuit.
Reprezentarea lui B' ca raport al lui b faţă de B, ca raport de
capital, nu este în mod nemijlocit o funcţie a capitalului bănesc, ci a
capitalului-marfă M', care la rândul său, ca raport al lui m faţă de M, nu

82
exprimă decât rezultatul procesului de producţie, rezultatul autovalori-
ficării valorii-capital care a avut loc în acest proces de producţie.
În caz că mersul procesului de circulaţie întâmpină obstacole,
astfel că, din cauza unor împrejurări exterioare, a situaţiei de pe piaţă
etc., B trebuie să-şi suspende funcţia B - M, rămânând din această cauză
un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în forma de bani, avem şi
aici de-a face cu o stare de tezaurizare a banilor care se întâlneşte şi în
circulaţia simplă a mărfurilor, atunci când trecerea de la M - B la B - M
este întreruptă din cauza unor împrejurări exterioare. Este o tezaurizare
involuntară. În cazul nostru banii au astfel forma de capital bănesc
inactiv, latent. Dar deocamdată nu insistăm asupra acestui lucru.
În ambele cazuri însă, rămânerea capitalului bănesc în forma sa
bănească apare ca rezultat al mişcării întrerupte, indiferent dacă această
întrerupere este conformă cu scopul sau contrară scopului, voluntară sau
involuntară, conformă cu funcţiile capitalului sau contrară lor.

II. Acumularea şi reproducţia pe scară lărgită

Întrucât proporţiile în care poate fi lărgit procesul de producţie

nu sunt arbitrare, ci determinate din punct de vedere tehnic, plusvaloarea
realizată, deşi destinată capitalizării, nu poate, de multe ori, să atingă
volumul în care să poată funcţiona în mod efectiv drept capital
suplimentar, adică să poată intra în circuitul valorii-capital în evoluţie,
decât prin repetarea mai multor circuite (trebuind deci să fie acumulată
până atunci). Plusvaloarea se solidifică deci, devenind tezaur, şi
formează în această formă capital bănesc latent. Latent, pentru că atâta
timp cât rămâne în forma de bani el nu poate să acţioneze drept capital2.
Astfel, tezaurizarea apare aici ca un moment care e încadrat în interiorul
procesului de acumulare capitalist şi îl însoţeşte, dar care în acelaşi timp
este esenţialmente diferit de el. Căci prin formarea de capital bănesc
latent procesul de reproducţie însuşi nu este lărgit. Dimpotrivă. Se
formează aici capital bănesc latent pentru că producătorul capitalist nu
poate să lărgească imediat scara producţiei sale. Dacă el îşi vinde
plusprodusul său unui producător de aur sau de argint care aruncă în
circulaţie aur sau argint nou, sau, ceea ce este acelaşi lucru, unui
comerciant care, în schimbul unei părţi din plusprodusul naţional,
importă aur sau argint suplimentar din străinătate, capitalul său bănesc
latent formează o creştere a tezaurului naţional de aur sau de argint. În
toate celelalte cazuri, cele 78 1. st., de pildă, care în mâna

83
cumpărătorului au fost mijloc de circulaţie, nu au făcut decât să ia în
mâna capitalistului forma de tezaur; ceea ce a avut loc este doar o nouă
repartizare a tezaurului naţional de aur sau de argint.
Dacă în tranzacţiile capitalistului nostru banii funcţionează ca
mijloc de plată (astfel că marfa trebuie plătită de cumpărător abia la un
termen mai scurt sau mai lung), plusprodusul destinat capitalizării nu se
transformă în bani, ci în creanţe, în titluri asupra unui echivalent pe care
cumpărătorul poate că îl posedă deja sau poate că îl are abia în
perspectivă. El nu intră în procesul de reproducţie al circuitului, aşa cum
nu intră nici banii care sunt plasaţi în hârtii purtătoare de dobândă etc.,
deşi poate să intre în circuitul altor capitaluri industriale individuale.
Întreg caracterul producţiei capitaliste este determinat de
valorificarea valorii-capital avansate, deci în prima linie de producţia de
cât mai multă plusvaloare; în al doilea rând însă (vezi cartea I, cap. XXII
[pag. 521 şi urm.]) de producţia de capital, deci de transformarea
plusvalorii în capital. Acumularea sau producţia pe scară lărgită, care
apare ca mijloc pentru o producţie tot mai întinsă de plusvaloare, deci
pentru îmbogăţirea capitalistului, ca scop personal al acestuia din urmă,
şi care este înglobată în tendinţa generală a producţiei capitaliste, devine
însă, la rândul ei – cum s-a arătat în cartea întâi – prin dezvoltarea ei, o
necesitate pentru fiecare capitalist individual. Sporirea continuă a
capitalului său devine o condiţie pentru conservarea acestuia. Dar nu
trebuie să revenim aici la cele expuse mai înainte.
Am cercetat mai întâi reproducţia simplă şi am presupus că
întreaga plusvaloare este cheltuită ca venit. În realitate, în condiţii
normale, este totdeauna nevoie ca o parte a plusvalorii să fie cheltuită ca
venit şi ca altă parte a ei să fie capitalizată, fiind cu totul indiferent dacă
plusvaloarea produsă înăuntrul anumitor perioade este ba consumată în
întregime, ba capitalizată în întregime. În media procesului – şi formula
generală nu poate să redea decât această medie – se întâmplă ambele
aceste lucruri. Ca să nu complicăm însă formula, e mai bine să
presupunem că întreaga
F
plusvaloare este acumulată. Formula P ... M' - B' - M' ... P' exprimă:
Mp
capital productiv care e reprodus pe scară mai mare şi cu valoare mai
mare şi care îşi începe al doilea circuit, sau, ceea ce este acelaşi lucru,
care îşi reînnoieşte primul său circuit ca un capital productiv sporit.
Atunci când începe acest al doilea circuit, îl avem din nou pe P ca punct

84
de plecare; doar atât că P este un capital productiv mai mare decât a fost
primul P. Tot astfel, atunci când în formula B ... B' al doilea circuit
începe cu B', B' funcţionează drept B, drept capital bănesc de o anumită
mărime, avansat; este un capital bănesc mai mare decât acela cu care a
fost deschis primul circuit, dar în momentul în care el apare în
funcţiunea de capital bănesc avansat, a dispărut orice referire la faptul că
el a sporit prin capitalizarea plusvalorii. În forma sa de capital bănesc
care îşi începe circuitul, această origine a sa a fost ştearsă. La fel stau
lucrurile şi cu P', atunci când el funcţionează ca punct de plecare al unui
nou circuit.
Comparând pe P ... P' cu B ... B', cu primul circuit, vedem că ele
nu au aceeaşi semnificaţie. B ... B', luat pentru sine ca circuit izolat,
exprimă doar faptul că B, capitalul bănesc (sau capitalul industrial în
circuitul său sub formă de capital bănesc), este bani care nasc bani,
valoare care naşte valoare, că el naşte plusvaloare. Dimpotrivă, în
circuitul lui P, procesul de valorificare însuşi este încheiat odată ce s-a
încheiat primul stadiu, procesul de producţie, iar după ce au trecut prin
al doilea stadiu, M' - B' (primul stadiu al circulaţiei), valoarea-capital +
plusvaloarea există deja sub formă de capital bănesc realizat, ca B', care
a apărut în primul circuit ca extrema finală. Faptul că a fost creată
plusvaloare este reprezentat în forma lui P ... P pe care am privit-o la
început (vezi formula explicită la pag. 65) prin m - b - m, care, în al
doilea stadiu al său, cade înafara circulaţiei capitalului şi reprezintă
circulaţia plusvalorii ca venit. În această formă, în care întreaga mişcare
este reprezentată prin P ... P, în care deci nu există o diferenţă de valoare
între cele două extreme, valorificarea valorii avansate, producerea de
plusvaloare, este deci reprezentată în acelaşi mod ca şi în B ... B'; numai
că actul M' - B' apare ca ultim stadiu în B ... B', iar în P ... P ca al doilea
stadiu al circuitului şi ca primul stadiu al circulaţiei.
În P ... P', P' nu exprimă că a fost produsă plusvaloare, ci că
plusvaloarea produsă a fost capitalizată, că deci a fost acumulat capital
şi că, în raport cu P, P' constă, prin urmare, din valoarea-capital iniţială
plus valoarea capitalului acumulat prin mişcarea acesteia.
B', ca simplă încheiere a lui B ... B', la fel ca şi M', aşa cum
apare înăuntrul tuturor acestor circuituri, nu exprimă, luate pentru sine,
mişcarea, ci rezultatul ei: valorificarea valorii-capital realizată în formă
de marfă sau în formă de bani, şi deci valoarea-capital ca B+b sau ca
M+m, ca raport al valorii-capital faţă de plusvaloarea ei ca faţă de un
descendent al ei. Ele exprimă acest rezultat ca forme diferite de

85
circulaţie ale valorii-capital valorificate. Dar nici în forma M', nici în
forma B' valorificarea care a avut loc nu este ea însăşi o funcţie fie a
capitalului bănesc, fie a capitalului-marfă. Ca forme, ca moduri de
existenţă speciale, diferite, care corespund unor funcţii speciale ale
capitalului industrial, capitalul bănesc nu poate îndeplini decât funcţii
băneşti, iar capitalul-marfă funcţii de marfă; deosebirea dintre ele nu
este decât aceea dintre bani şi marfă. Tot astfel, capitalul industrial, în
forma sa de capital productiv, nu poate consta decât din aceleaşi
elemente ca şi orice alt proces de muncă ce creează un produs: pe de o
parte, condiţii de muncă materiale (mijloace de producţie), pe de altă
parte, forţă de muncă ce funcţionează în mod productiv (util). Aşa cum
capitalul industrial nu poate să existe, în cadrul sferei producţiei, decât
în compoziţia care corespunde procesului de producţie în general, deci
şi procesului de producţie necapitalist, tot astfel el nu poate exista în
sfera circulaţiei decât în cele două forme care corespund acesteia, aceea
de marfă şi aceea de bani. Dar aşa cum suma elementelor de producţie
se anunţă din capul locului ca fiind capital productiv prin faptul că forţa
de muncă este forţă de muncă străină pe care capitalistul a cumpărat-o
chiar de la proprietarul ei exact cum şi-a cumpărat mijloacele de
producţie de la alţi proprietari de mărfuri; aşa cum, prin urmare, însuşi
procesul de producţie apare şi el ca funcţie productivă a capitalului
industrial, tot astfel banii şi marfa apar ca forme de circulaţie ale
aceluiaşi capital industrial, deci şi funcţiile lor apar ca funcţii de
circulaţie ale sale, care sau preced funcţiile capitalului productiv, sau
derivă din ele. Numai prin legătura lor ca forme ale funcţiilor pe care
capitalul industrial are a le îndeplini în diferitele stadii ale procesului
circuitului său, funcţia de bani şi funcţia de marfă sunt aici în acelaşi
timp funcţii ale capitalului bănesc şi ale capitalului-marfă. Este deci
greşit a voi să deduci proprietăţile şi funcţiile specifice care
caracterizează banii ca bani şi marfa ca marfă din faptul că acestea sunt
capital, aşa cum este greşit să deduci, invers, proprietăţile capitalului
productiv din modul său de existenţă ca mijloace de producţie.
Îndată ce B' sau M' sunt fixate ca B + b, M + m, deci ca raport al
valorii-capital faţă de plusvaloare ca faţă de un lucru care derivă din ea,
acest raport este exprimat în amândouă, odată în formă de bani, a doua
oară în formă de marfă, ceea ce nu schimbă lucrurile deloc. Acest raport
nu rezultă deci nici din proprietăţi şi funcţii care revin banilor ca atare,
nici din altele care revin mărfii ca atare. În ambele cazuri proprietatea
care caracterizează capitalul, aceea de a fi valoare ce naşte valoare, este

86
exprimată doar ca rezultat. M' este totdeauna produsul funcţionării lui P,
iar B' este totdeauna doar o formă a lui M' modificată în circuitul
capitalului industrial. Îndată ce, prin urmare, capitalul bănesc realizat îşi
reîncepe funcţia sa specială, în calitate de capital bănesc, el încetează a
mai exprima raportul de capital pe care îl conţine B' = B + b. Atunci
când B ... B' este parcurs, iar B' îşi reîncepe circuitul, acesta nu figurează
ca B', ci ca B, chiar dacă întreaga plusvaloare pe care o conţine B' este
capitalizată. Al doilea circuit începe, în cazul nostru, cu un capital
bănesc de 500 1. st. şi nu cu 422 1. st. ca cel dintâi. Capitalul bănesc
care deschide circuitul este cu 78 l. st. mai mare decât mai înainte;
această deosebire iese în evidenţă prin comparaţia unui circuit cu
celălalt; dar această comparaţie nu există în cadrul fiecărui circuit în
parte. Cele 500 1. st. avansate drept capital bănesc, din care 78 1. st.
existau înainte ca plusvaloare, nu joacă alt rol decât ar juca 500 1. st. cu
care alt capitalist şi-ar deschide primul său circuit. Tot astfel stau
lucrurile şi în circuitul capitalului productiv. P' mărit se manifestă, la
reluare, ca P, tot aşa cum se manifestă P în reproducţia simplă P … P.
F
În stadiul B' -M' , mărimea sporită este indicată numai prin
Mp
M', dar nu prin F' şi Mp'. Întrucât M este totalul lui F şi Mp, însuşi M'
arată că totalul lui F şi Mp pe care le conţine este mai mare decât P
iniţial. În al doilea rând însă, denumirea F' şi Mp' ar fi falsă deoarece
ştim că odată cu creşterea capitalului are loc o modificare a compoziţiei
sale după valoare, că în cursul acestei modificări valoarea lui Mp creşte,
iar cea a lui F scade totdeauna în mod relativ, de multe ori şi în mod
absolut.

III. Acumulare de bani

Chestiunea dacă b, plusvaloarea transformată în aur, este

adăugată imediat valorii-capital în mişcare, putând să intre, astfel,
înglobată în mărimea B', împreună cu capitalul B, în procesul de
circulaţie, depinde de împrejurări care sunt independente de simpla
existenţă a lui b. Dacă e vorba ca b să servească drept capital bănesc
într-o a doua întreprindere, independentă, care urmează a fi înfiinţată
alături de cea dintâi, este clar că el nu va putea fi întrebuinţat în acest
scop decât dacă are mărimea minimă necesară pentru o asemenea
întreprindere. Dacă e vorba ca el să fie întrebuinţat pentru extinderea

87
întreprinderii iniţiale, raporturile dintre factorii materiali ai lui P,
precum şi raporturile dintre valorile lor determină şi ele o anumită
mărime minimă pentru b. Toate mijloacele de producţie care
funcţionează în întreprinderea respectivă nu stau numai într-un raport
calitativ unele faţă de altele, dar şi într-un raport cantitativ; ele au
anumite mărimi proporţionale. Aceste raporturi materiale ale factorilor
care intră în capitalul productiv, precum şi raporturile lor de valoare ce
se întemeiază pe cele dintâi determină volumul minim pe care trebuie
să-l aibă pentru a putea fi transformat, ca o creştere a capitalului
productiv, în mijloace de producţie şi în forţă de muncă suplimentare
sau numai în mijloace de producţie suplimentare. Astfel filatorul nu
poate să-şi mărească numărul fusurilor fără a-şi procura în acelaşi timp
maşinile pentru filatul preparator şi cardele corespunzătoare, abstracţie
făcând de cheltuielile sporite pentru bumbac şi salariu pe care le necesită
o asemenea extindere a întreprinderii. Pentru a se face o astfel de
extindere, plusvaloarea trebuie deci să fi ajuns să se cifreze la o sumă
apreciabilă (se calculează de obicei 1 1. st. de fiecare fus nou introdus).
Atâta timp cât b nu are acest volum minim, circuitul capitalului trebuie
să se repete de mai multe ori, până ce suma b-urilor produse de el în
mod succesiv poate să funcţioneze împreună cu B,
F
adică în B' - M' . Chiar şi simple modificări de detaliu care se fac, de
Mp
pildă, în maşinile de filat, necesită, în măsura în care maşinile devin
astfel mai productive, o cheltuire mai mare de material de filat, o lărgire
a mecanismului filatului preparator etc. Între timp b este deci adunat, şi
această adunare a lui nu este o funcţie a sa proprie, ci rezultatul unor
procese P ... P repetate. Funcţiunea sa proprie este rămânerea în formă
de bani până ce a primit destule adaosuri din repetatele circuite de
valorificare, deci dinafară, pentru a atinge mărimea minimă necesară
pentru funcţionarea sa activă, singura mărime în care el poate să intre
drept capital bănesc, în speţă drept parte acumulată a capitalului bănesc
B aflat în funcţie, în mecanismul activ al acestuia din urmă. Între timp el
este adunat şi există doar în forma unui tezaur aflat în curs de formare,
în creştere. Acumularea de bani, tezaurizarea, apare deci aici ca un
proces care însoţeşte în mod trecător acumularea reală, extinderea scării
pe care acţionează capitalul industrial. În mod trecător, pentru că atâta
timp cât tezaurul rămâne tezaur, el nu funcţionează drept capital, el nu
participă la procesul de sporire, rămânând o sumă de bani care creşte

88
doar pentru că banii care există fără intervenţia ei sunt aruncaţi în
aceeaşi ladă.
Forma de tezaur nu este decât forma de bani care nu se află în
circulaţie, de bani a căror circulaţie este întreruptă şi care sunt păstraţi
din această cauză în formă bănească. În ceea ce priveşte însuşi procesul
tezaurizării, el este comun oricărei producţii de mărfuri şi nu joacă un
rol, ca scop în sine, decât în formele precapitaliste nedezvoltate ale
acesteia. Aici, însă, tezaurul apare ca formă a capitalului bănesc, iar
tezaurizarea ca un proces care însoţeşte în mod trecător acumularea
capitalului pentru că – şi în măsura în care – banii figurează aici drept
capital bănesc latent; pentru că tezaurizarea, existenţa ca tezaur a
plusvalorii aflate în formă bănească, este un stadiu pregătitor pentru
transformarea plusvalorii în capital funcţionând în mod efectiv, stadiu
pregătitor care îşi are locul în afara circuitului capitalului şi care este
determinat din punct de vedere funcţional. Prin această determinare a
lor, aceşti bani sunt deci capital bănesc latent; aceasta este şi cauza
pentru care volumul pe care trebuie să-l fi atins pentru a intra în proces
este determinat de respectiva compoziţie, în ce priveşte valoarea, a
capitalului productiv. Dar atâta timp cât rămân în forma de tezaur, ei nu
funcţionează încă drept capital bănesc, ci sunt doar capital bănesc
inactiv; şi anume, nu întrerupt în funcţionarea sa, ca în cazul de mai
înainte, ci neajuns încă la capacitatea de a funcţiona.
Luăm aici îngrămădirea de bani în forma sa iniţială, reală, ca
tezaur bănesc efectiv. Ea poate să existe şi sub forma de simple creanţe,
de titluri de creanţă ale capitalistului care a vândut M'. În ceea ce
priveşte celelalte forme în care acest capital bănesc latent există el
însuşi, între timp, ca bani care nasc bani, de pildă ca depunere spre
fructificare într-o bancă, în cambii sau în hârtii de valoare de un anumit
fel, cercetarea lor nu-şi are locul aici. În aceste cazuri plusvaloarea
realizată ca bani îndeplineşte funcţii de capital speciale, în afara
circuitului capitalului industrial din care derivă; funcţii care, în primul
rând, nu au nimic de-a face cu acel circuit ca atare şi care, în al doilea
rând, presupun anumite funcţii de capital care sunt deosebite de funcţiile
capitalului industrial şi care aici nu au fost încă dezvoltate.

IV. Fonduri de rezervă

În forma pe care tocmai am cercetat-o, tezaurul în care există

plusvaloarea este fond de acumulare bănească, este forma bănească pe

89
care acumularea de capital o posedă în mod trecător, fiind deci el însuşi
o condiţie a acesteia din urmă. Dar acest fond de acumulare poate să
îndeplinească şi anumite servicii accesorii speciale, cu alte cuvinte să
intre în procesul circuitului capitalului, fără ca acest proces să aibă
forma P ... P', deci fără ca reproducţia capitalistă să fie lărgită.
Dacă procesul M'-B' se prelungeşte peste măsura sa normală,
dacă deci capitalul-marfă este oprit în mod anormal în procesul de
transformare a sa în formă de bani sau, de pildă, dacă această
transformare fiind efectuată preţul mijloacelor de producţie în care
urmează a se transforma capitalul bănesc s-a urcat peste nivelul pe care
1-a avut la începutul circuitului, tezaurul care funcţionează ca fond de
acumulare poate fi utilizat pentru a lua locul capitalului bănesc sau a
unei părţi din el. Fondul de acumulare bănească serveşte astfel ca fond
de rezervă pentru eliminarea unor deranjamente intervenite în circuit.
Ca un asemenea fond de rezervă el se deosebeşte de fondul de
mijloace de cumpărare şi de plată cercetat la circuitul P ... P. Aceste
mijloace de cumpărare şi de plată sunt o parte a capitalului bănesc în
funcţie (deci forme de existenţă ale unei părţi din valoarea-capital aflată
în proces), ale cărui părţi nu intră în funcţie decât în mod succesiv la
termene diferite. În cursul procesului de producţie se formează în mod
continuu o rezervă de capital bănesc, întrucât astăzi au intrat plăţi şi
altele urmează a fi făcute abia la un termen ulterior, astăzi au fost
vândute cantităţi mai mari de mărfuri şi alte cantităţi mai mari de
mărfuri urmează a fi cumpărate abia cu un număr de zile mai târziu; în
aceste intervale, o parte a capitalului care circulă se află deci în mod
continuu în formă de bani. Dimpotrivă, fondul de rezervă nu este o parte
componentă a capitalului în funcţie, mai precis a capitalului bănesc, ci a
capitalului aflat încă într-un stadiu iniţial al acumulării sale, a
plusvalorii încă netransformate în capital activ. Se înţelege de altfel cu
totul de la sine că atunci când se află în nevoie capitalistul nu se întreabă
în niciun fel de funcţiile determinate ale banilor aflaţi în mâinile sale, ci
utilizează ceea ce are, pentru a menţine în mers procesul circuitului
capitalului său. Astfel, în exemplul nostru B = 422 1. st., iar B' = 500 1.
st. Atunci când o parte a capitalului de 422 1. st. există ca fond de
mijloace de cumpărare şi de plată, ca rezervă de bani, ea este astfel
calculată ca, împrejurările rămânând neschimbate, ea să intre în
întregime în circuit şi să şi fie suficientă în acest scop. Dimpotrivă,
fondul de rezervă este o parte a plusvalorii de 78 1. st.; el nu poate să
intre în circuitul capitalului în valoare de 422 1. st. decât dacă acest

90
circuit se efectuează în împrejurări care nu rămân neschimbate, căci el
este o parte a fondului de acumulare şi figurează aici fără lărgirea scării
reproducţiei.
Fondul de acumulare bănească înseamnă deja existenţa unui
capital bănesc latent, deci transformare de bani în capital bănesc.
Formula generală a circuitului capitalului productiv, care
cuprinde reproducţia simplă şi reproducţia pe scară lărgită, este
următoarea:
1 2
F
P ... M' - B'. B - M ... P (P')
Mp
Dacă P = P, atunci B este în 2) = B' - b; dacă P =P', atunci B
este în 2) mai mare decât B' - b; cu alte cuvinte, b a fost transformat în
întregime sau în parte în capital bănesc.
Circuitul capitalului productiv este forma în care economia
clasică priveşte procesul circuitului capitalului industrial.

NOTE:
1
În ediţia Meissner: m - b; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)
2
Expresia „latent” este împrumutată din fizică, prin analogie cu noţiunea de căldură
latentă care, în prezent, a fost în mare parte înlăturată de teoria despre transformarea
energiei. Din această cauză Marx întrebuinţează în secţiunea a treia (redactată mai
târziu) expresia de „capital potenţial” prin analogie cu noţiunea de energie potenţială,
sau de „capital virtual” prin analogie cu viteza virtuală a lui D'Alembert. (F. E.)

91
 Capitolul trei
CIRCUITUL CAPITALULUI-MARFĂ

Formula generală pentru circuitul capitalului-marfă este: M' - B'

- M ... P ... M'.
M' nu apare numai drept produs, dar şi drept condiţie a celor
două circuite anterioare, întrucât ceea ce este B - M pentru un capital
presupune deja M' - B' pentru altul, în măsura în care cel puţin o parte a
mijloacelor de producţie sunt la rândul lor produsul-marfă al altor
capitaluri individuale aflate în circuitul lor. În cazul nostru, de pildă,
cărbunii, maşinile etc. suni capitalul-marfă al exploatatorului de mine,
al constructorului de maşini capitalist etc. apoi, s-a arătat încă în cap. I,
4, că începând chiar de la prima repetare a lui B ... B', încă înainte ca
acest al doilea circuit al capitalului bănesc să se fi încheiat, este
presupus nu numai circuitul P ... P, dar şi circuitul M' ... M'.
Dacă are loc reproducţie pe scară lărgită, M' final este mai mare
decât M' iniţial şi-1 vom desemna deci aici cu M".
Deosebirea dintre forma a treia şi primele două se manifestă, în
primul rând, prin faptul că aici circulaţia totală cu cele două faze opuse
ale ei începe circuitul, în timp ce la forma I circulaţia este întreruptă prin
procesul de producţie, iar la forma a II-a circulaţia totală, cu cele două
faze complementare ale ei, apare numai ca un termen mediu în procesul
de reproducţie, formând deci mişcarea intermediară între P ... P. La B ...
B' forma de circulaţie este B - M ... M' - B' = B - M - B'. La P... P ea
este, dimpotrivă, M' - B' . B - M = M - B - M. La M' ... M' ea are de
asemenea această ultimă formă.
În al doilea rând, la repetarea circuitelor I şi II, chiar dacă
punctele finale B' şi P' formează punctele iniţiale ale circuitului reînnoit,
dispare forma în care ele au fost produse. B' = B + b, P' = P + p reîncep
în procesul nou ca B şi P. Dimpotrivă, în forma a III-a punctul de
plecare M trebuie desemnat ca M', chiar dacă circuitul se reînnoieşte pe
aceeaşi scară, şi anume din următorul motiv: în forma I, atunci când B'
ca atare deschide un nou circuit, el funcţionează în calitate de capital
bănesc B, în calitate de avansare în formă de bani a valorii-capital ce
urmează a fi valorificată. Mărimea capitalului bănesc avansat, sporită
prin acumularea efectuată în primul circuit, a crescut. Dar chestiunea
dacă mărimea capitalului bănesc avansat este de 422 1. st. sau 500 1. st.

92
nu modifică deloc faptul că el apare ca simplă valoare-capital. B' nu mai
există în calitate de capital valorificat sau fecundat cu plusvaloare, în
calitate de raport de capital. Abia în cursul procesului el urmează să se
valorifice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru P ... P'; P' trebuie
totdeauna să continue a funcţiona şi să reînnoiască circuitul ca P, ca
valoare-capital care urmează să producă plusvaloare. Dimpotrivă,
circuitul capitalului-marfă nu se deschide cu valoare-capital, ci cu
valoare-capital sporită în formă de marfă, cuprinde deci de la început nu
numai circuitul valorii-capital existente în formă de marfă, dar şi pe
aceea a plusvalorii. Dacă deci în această formă are loc reproducţie
simplă, la punctul final apare un M' de aceeaşi mărime ca şi la punctul
de plecare. Dacă o parte a plusvalorii intră în circuitul capitalului, e
drept că în locul lui M' apare la sfârşit M", un M' mai mare, dar circuitul
care urmează acum este iarăşi deschis cu M', care nu este decât un M'
mai mare decât în circuitul anterior şi îşi începe noul său circuit cu o
valoare-capital acumulată mai mare, deci şi cu o plusvaloare nou creată
relativ mai mare. În toate cazurile M' deschide, totdeauna, circuitul ca
un capital-marfă care este = valoare-capital + plusvaloare.
M' ca M apare, în circuitul unui capital industrial individual, nu
ca formă a acestui capital, ci ca formă a altui capital industrial, în
măsura în care mijloacele de producţie sunt produsul acestuia. Actul B -
M (adică B - Mp) al primului capital este pentru acest al doilea capital
M' - B'.
F
F şi Mp sunt în actul de circulaţie B - M întru atât identice,
Mp
întrucât ele sunt mărfuri în mâna vânzătorilor lor, de o parte a
muncitorilor care îşi vând forţa de muncă, de altă parte a posesorilor
mijloacelor de producţie care le vând pe acestea. Pentru cumpărător, ai
cărui bani funcţionează aici drept capital bănesc, ele funcţionează ca
mărfuri doar atâta timp cât nu le-a cumpărat încă, atâta timp deci cât ele
întâmpină capitalul lui, existent în formă de bani, ca mărfuri ale altora;
Mp şi F se deosebesc aici numai prin faptul că Mp poate fi în mâna
vânzătorului său = M', deci capital, dacă Mp este forma de marfă a
capitalului său, în timp ce pentru muncitor F este totdeauna numai marfă
şi devine capital abia în mâna cumpărătorului, ca parte componentă a lui
P.
Din această cauză M' nu poate să deschidă niciodată ca simplu
M, ca simplă formă de marfă a valorii-capital, un circuit. În calitate de

93
capital-marfă el este totdeauna un lucru dublu. Din punctul de vedere al
valorii de întrebuinţare el este produsul funcţionării lui P, în speţă fire,
ale cărui elemente F şi Mp, provenite din circulaţie ca mărfuri, au
funcţionat doar1 ca elemente de formare ale acestui produs. În al doilea
rând, din punctul de vedere al valorii, el este valoarea-capital P plus
plusvaloarea p produsă prin funcţionarea lui P.
Numai în circuitul lui M' însuşi, M = P = valoarea-capital
trebuie să se separe de acea parte a lui M' în care există plusvaloare; prin
urmare produsul-marfă, sub forma căruia există valoarea-capital, poate
şi trebuie să se separe de plusprodusul în care se află cuprinsă
plusvaloarea, indiferent dacă ele pot fi separate în fapt, ca în cazul
firelor, sau nu, ca în cazul maşinii. Ele devin totdeauna separabile în
momentul în care M' s-a transformat în B'. Dacă întregul produs-marfă
poate fi împărţit în produse parţiale omogene independente, ca, de pildă,
cei 10.000 pfunzi de fire ale noastre, şi dacă deci actul M' - B' se poate
manifesta într-o sumă de vânzări efectuate în mod succesiv, în acest caz
valoarea-capital poate funcţiona ca M în formă de marfă; ea poate să se
separe de M' înainte ca să se fi realizat plusvaloarea, adică înainte ca M'
să se fi realizat în întregime.
Din cei 10.000 pfunzi de fire în valoare de 500 1. st., valoarea a
8.440 pfunzi este = 422 1. st.= valoarea-capital separată de plusvaloare.
Dacă capitalistul vinde mai întâi 8.440 pfunzi de fire în valoare de 422
1. st., aceşti 8.440 pfunzi de fire reprezintă M, valoarea-capital în formă
de marfă; plusprodusul de 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea de 78 1.
st., care se află şi el în M', ar circula abia mai târziu; capitalistul ar putea
efectua
F
operaţiunea M - B - M înaintea circulaţiei plusprodusului m - b - m.
Mp
Sau dacă ar vinde mai întâi 7.440 pfunzi de fire în valoare de
372 1. st. şi apoi 1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st., în acest caz
mijloacele de producţie (partea constantă a capitalului, c) ar putea fi
înlocuite cu prima parte a lui M, iar partea variabilă a capitalului, v,
forţa de muncă, cu partea a doua a lui M şi pentru rest ca mai sus.
Dar dacă au loc asemenea vânzări succesive şi dacă permit
condiţiile circuitului, capitalistul poate, în loc de a descompune pe M' în
c + v + p, să efectueze această descompunere şi la anumite părţi aliquote
ale lui M'.
Astfel, 7.440 pfunzi de fire = 372 1. st., care, ca părţi ale lui M'

94
(10.000 pfunzi de fire = 500 1. st.), reprezintă partea constantă a
capitalului, pot şi ele să fie scindate în 5.535,360 pfunzi de fire, în
valoare de 276,768 1. st., care înlocuiesc doar partea constantă, valoarea
mijloacelor de producţie consumate în 7.440 pfunzi de fire; în 744
pfunzi de fire, în valoare de 37,200 1. st., care înlocuiesc numai
capitalul variabil, şi în 1.160,640 pfunzi de fire, în valoare de 58,032 1.
st., care, ca plusprodus, sunt purtători de plusvaloare. Din cei 7.440
pfunzi vânduţi el poate deci să înlocuiască valoarea-capital pe care ei o
conţin, vânzând 6.279,360 pfunzi de fire cu preţul de 313,968 1. st. şi să
cheltuiască valoarea plusprodusului 1.160,640 pfunzi = 58,032 1. st. ca
venit.
Tot astfel el poate scinda apoi cei 1.000 pfunzi de fire = 50 1. st.
= valoarea-capital variabilă, vânzând-o în mod corespunzător; şi anume:
744 pfunzi de fire în valoare de 37,200 1. st., valoarea-capital constantă
a 1.000 pfunzi de fire; 100 pfunzi de fire în valoare de 5,000 1. st., parte
variabilă de capital a aceleiaşi cantităţi de fire; deci 844 pfunzi de fire în
valoare de 42,200 l. st., înlocuind valoarea-capital conţinută în 1.000
pfunzi de fire; în fine, 156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 1. st., care
reprezintă plusprodusul pe care îl conţin cei 1.000 pfunzi de fire şi care
pot fi deci consumaţi ca atare.
În fine, el poate să mai despice şi restul de 1.560 pfunzi în
valoare de 78 1. st., dacă vânzarea reuşeşte, astfel ca vânzarea a
1.160,640 pfunzi de fire în valoare de 58,032 1. st. să înlocuiască
valoarea mijloacelor de producţie conţinută în 1.560 pfunzi de fire, iar
156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 l. st. să înlocuiască
valoarea-capital variabilă; în total 1.316,640 pfunzi de fire = 65,832 l. st.
înlocuind întreaga valoare-capital; în fine, plusprodusul de 243,360
pfunzi = 12,168 1. st. rămâne să fie cheltuit ca venit.
Aşa cum fiecare din elementele c, v, p, existente în fire, poate fi
descompus la rândul lui în aceleaşi elemente componente, tot astfel
poate fi descompus fiecare pfund de fire în parte în valoare de 1 şiling =
12 pence.

c = 0,744 pfunzi fire = 8,928 pence

v = 0,100 pfunzi fire = 1,200 pence
p = 0,156 pfunzi fire = 1,872 pence
c+v+p=1 pfund fire = 12 pence

Dacă adunăm rezultatele celor trei vânzări parţiale descrise mai

95
sus, obţinem acelaşi rezultat ca la vânzarea dintr-o singură dată a celor
10.000 pfunzi de fire.
Avem capital constant:
La vânzarea 1: 5.535,360 pfunzi fire = 276,768 1. st.
La vânzarea a 2-a: 744,000 pfunzi fire = 37,200 l. st.
La vânzarea a 3-a: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 l. st.
Total . . . 7.440 pfunzi fire = 372 1. st.
Capital variabil:
La vânzarea 1: 744,000 pfunzi fire = 37,200 1. st.
La vânzarea a 2-a: 100,000 pfunzi fire = 5,000 l. st.
La vânzarea a 3-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st.
Total . . . 1.000 pfunzi fire = 50 1. st.
Plusvaloare:
La vânzarea 1: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 1. st.
La vânzarea a 2-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st.
La vânzarea a 3-a: 243,360 pfunzi fire = 12,168 l. st.
Total … 1.560 pfunzi fire = 78 1. st.
Total general:
Capital constant: 7.440 pfunzi fire = 372 1. st.
Capital variabil: 1.000 pfunzi fire = 50 l. st.
Plusvaloare: 1.560 pfunzi fire = 78 l. st.
Total . . . 10.000 pfunzi fire = 500 1. st.

M' - B' nu este, ca atare, decât vânzarea a 10.000 pfunzi de fire.

Cei 10.000 pfunzi de fire sunt marfă ca şi orice alte fire. Pe cumpărător
îl interesează preţul de 1 şiling pentru 1 pfund, sau de 500 1. st. pentru
10.000 pfunzi. Dacă în cursul pertractărilor el discută compoziţia
valorii, el nu face acest lucru decât cu intenţia perfidă de a dovedi că
pfundul poate fi vândut sub 1 şiling şt că vânzătorul tot va mai face încă
o afacere bună. Dar cantitatea pe care o cumpără depinde de nevoile
sale; dacă, de pildă, e posesorul unei ţesătorii, ea depinde de compoziţia
propriului său capital, care funcţionează în ţesătorie, nu de cel al
filatorului de la care cumpără. Proporţiile în care M' trebuie, pe de o
parte, să înlocuiască capitalul conservat în el (respectiv diferitele sale
elemente componente), pe de altă parte să servească drept plusprodus,

96
fie pentru cheltuirea de plusvaloare, fie pentru acumularea de capital, nu
există decât în circuitul capitalului a cărui formă de marfă o constituie
cei 10.000 pfunzi de fire. Ele nu au nimic de-a face cu vânzarea ca atare.
Aici se mai presupune apoi că M' se vinde la valoarea sa, că nu este
vorba deci decât de trecerea lui din forma de marfă în forma de bani.
Bineînţeles că pentru M', ca formă funcţională în circuitul acestui capital
individual, formă din care trebuie înlocuit capitalul productiv, este de
importanţă hotărâtoare dacă – şi în ce măsură – la vânzare, preţul şi
valoarea se abat unul de la celălalt, dar acest lucru nu ne interesează aici,
în cercetarea simplelor deosebiri de formă.
În forma I, B ... B', procesul de producţie apare la mijloc între
cele două faze complementare şi opuse ale circulaţiei capitalului; el s-a
terminat înainte ca faza finală M' - B' să fi început. Banii au fost
avansaţi drept capital, transformaţi mai întâi în elemente de producţie,
care au fost transformate în produs-marfă, iar acesta, la rândul lui, a fost
transformat în bani. Este un ciclu productiv încheiat în întregime, al
cărui rezultat îl formează banii, utilizabili pentru orice. Reînceperea este
deci dată numai în mod potenţial. B ... P ... B' poate să fie atât ultimul
circuit care încheie funcţionarea unui capital individual atunci când
acesta se retrage din afaceri, cât şi primul circuit al unui capital nou care
intră în funcţie. Mişcarea generală este aici B ... B', de la bani la bani
mai mulţi.
În forma II, P ... M' - B' - M ... P (P'), întreg procesul de
circulaţie urmează după primul P şi-1 precede pe cel de al doilea. El se
face însă în ordine inversă faţă de cel din forma I. Primul P este
capitalul productiv, iar funcţia sa este procesul de producţie, condiţie
prealabilă a procesului de circulaţie care-i urmează. Dimpotrivă, P final
nu este procesul de producţie; el nu este decât existenţa înnoită a
capitalului industrial în forma sa de capital productiv. Şi aceasta ca
rezultat al transformării valorii-capital în F + Mp, efectuată în ultima
fază a circulaţiei, a transformării ei în factorii subiectivi şi obiectivi care,
reuniţi, constituie forma de existenţă a capitalului productiv. La sfârşit,
capitalul, fie că e vorba de P, fie că e vorba de P', se află din nou pregătit
într-o formă în care trebuie să funcţioneze iarăşi drept capital productiv
şi să efectueze procesul de producţie. Forma generală a mişcării, P ... P,
este forma reproducţiei şi nu arată valorificarea ca scop al procesului,
aşa cum face B ... B'. În modul acesta ea face ca economiei clasice să-i
fie cu atât mai uşor să facă abstracţie de forma capitalistă determinată a
procesului de producţie şi să prezinte producţia ca atare ca scop al

97
procesului, astfel ca să se producă pe cât posibil mai mult şi mai ieftin,
şi ca produsul să fie schimbat cu alte produse cât mai variate, în parte
pentru reînnoirea producţiei (B - M), în parte pentru consum (b - m). Şi
întrucât B şi b apar aici doar ca mijloace de circulaţie trecătoare,
particularităţile atât ale banilor cât şi ale capitalului bănesc pot astfel să
fie trecute cu vederea, iar întreg procesul apare simplu şi natural, adică
posedă naturaleţa raţionalismului plat. De asemenea, la capitalul-marfă
este uitat câteodată profitul, acest capital figurând, atunci când e vorba
de ansamblul circuitului producţiei, doar drept marfă, iar atunci când e
vorba de elementele componente ale valorii, drept capital-marfă.
Acumularea apare, bineînţeles, în acelaşi mod ca şi producţia.
În forma III, M' - B' - M ... P ... M', circuitul este deschis de cele
două faze ale procesului de circulaţie, şi anume în aceeaşi ordine ca şi în
forma II, P ... P; urmează apoi P, şi anume, ca şi în forma I, cu funcţia
sa, procesul de producţie; cu rezultatul acestuia din urmă, M', se încheie
circuitul. Aşa cum în forma II el se încheie cu P, ca simplă reapariţie a
capitalului productiv, tot astfel el se încheie aici cu M', ca reapariţie a
capitalului-marfă; aşa cum în forma II capitalul trebuie, în forma sa
finală P, să reînceapă procesul ca proces de producţie, tot astfel aici,
odată cu reapariţia capitalului industrial în forma de capital-marfă,
circuitul trebuie să se redeschidă cu faza de circulaţie M' - B'. Ambele
forme ale circuitului sunt neîncheiate, pentru că nu se sfârşesc cu B', cu
valoarea-capital valorificată, retransformată în bani. Amândouă trebuie
deci să fie continuate şi presupun, aşadar, reproducţia. În forma III
circuitul total este M' ... M'.
Ceea ce deosebeşte forma a treia de primele două este faptul că
numai în acest circuit valoarea-capital valorificată este aceea care apare
ca punct de plecare al valorificării sale, nu valoarea-capital iniţială, care
abia urmează a fi valorificată. Aici punctul de plecare este M', ca raport
de capital, care determină în modul acesta caracterul întregului circuit,
întrucât cuprinde chiar în prima sa fază atât circuitul valorii-capital cât şi
pe acela al plusvalorii şi întrucât plusvaloarea trebuie, în parte, să fie
cheltuită ca venit – deşi nu în fiecare circuit în parte, totuşi în media lor
– deci să efectueze circulaţia m - b - m şi, în parte, să funcţioneze ca
element al acumulării de capital.
În forma M' ... M', consumarea întregului produs-marfă este
presupusă ca o condiţie a efectuării normale a circuitului capitalului
însuşi. Consumul individual al muncitorului şi consumul individual al
părţii neacumulate din plusprodus cuprinde întregul consum individual.

98
Consumul în întregul său – cuprinzând atât consumul individual cât şi
consumul productiv – intră deci ca o condiţie în circuitul M'. Consumul
productiv (în care e cuprins, în fapt, consumul individual al
muncitorului, întrucât forţa de muncă este, în cadrul anumitor limite,
produsul continuu al consumului individual al muncitorului) se
efectuează de către fiecare capital în parte. Consumul individual – afară
de cel necesar existenţei capitalistului individual – e presupus numai ca
un act social, nicidecum ca un act al capitalistului individual.
În formele I şi II, ansamblul mişcării se prezintă ca mişcare a
valorii-capital avansate. În forma III, capitalul valorificat formează, în
forma totalităţii produsului-marfă, punctul de plecare şi posedă forma
capitalului aflat în mişcare, forma capitalului-marfă. Abia după
transformarea lui în bani, această mişcare se bifurcă în mişcare a
capitalului şi mişcare a venitului. Împărţirea produsului social total, ca şi
împărţirea separată a fiecărui produs în cazul fiecărui capital-marfă în
parte, în fond de consum individual, pe de o parte, şi fond de
reproducţie, pe de altă parte, este înglobată, în această formă, în circuitul
capitalului.
B ... B' cuprinde posibilitatea unei lărgiri a circuitului, după
volumul lui b care intră în circuitul reînnoit.
În P... P, P poate să înceapă noul circuit cu aceeaşi valoare, şi
chiar cu una mai mică, şi să reprezinte totuşi reproducţie pe scară
lărgită; de pildă, dacă anumite elemente de mărfuri se ieftinesc din
cauza productivităţii sporite a muncii. Invers, în ipoteza opusă, capitalul
productiv crescut în valoare poate să reprezinte reproducţie pe scară
restrânsă din punct de vedere material, dacă, de pildă, elementele
producţiei se scumpesc. Acelaşi lucru e valabil şi pentru M' ... M'.
În M' ... M', capitalul în forma de marfă este o condiţie a
producţiei; în cadrul acestui circuit el revine ca o condiţie în al doilea M.
Dacă acest M nu este încă produs sau reprodus, circuitul este stânjenit;
acest M trebuie reprodus, în cea mai mare parte, ca M' al altui capital
industrial. În acest circuit M' există ca punct de plecare, ca punct de
trecere şi ca punct final al mişcării; el este deci prezent întotdeauna. El
este condiţia permanentă a procesului de reproducţie.
M' ... M' se deosebeşte de formele I şi II prin alt moment. Toate
cele trei circuite au comun faptul că forma în care capitalul îşi deschide
procesul circuitului este şi forma în care el îl încheie, aflându-se astfel
din nou în forma iniţială, în care redeschide acelaşi circuit. Forma
iniţială B, P, M' este totdeauna forma în care este avansată

99
valoarea-capital (în III, împreună cu plusvaloarea cu care a sporit), este
deci forma de început în ceea ce priveşte circuitul respectiv; forma
finală B', P, M' este de fiecare dată forma modificată a unei forme
funcţionale, anterioară în circuit, formă care nu este cea iniţială.
Astfel, în I, B' este o formă modificată a lui M', iar P final din II
este o formă modificată a lui B (în I şi în II această modificare se
efectuează printr-un proces simplu al circulaţiei mărfurilor, printr-un
schimb formal al poziţiei mărfii şi banilor); în III, M' este o formă
modificată a lui P, a capitalului productiv. Dar în primul rând aici, în III,
modificarea nu priveşte numai forma funcţională a capitalului, ci şi
mărimea valorii sale; în al doilea rând însă, modificarea este rezultatul
nu al unui simplu schimb formal de poziţie, ţinând de procesul de
circulaţie, ci al schimbării reale pe care forma de întrebuinţare şi
valoarea mărfurilor care compun capitalul productiv au suferit-o în
procesul de producţie.
Forma extremităţii iniţiale B, P, M' este presupusă la fiecare din
circuitele respective I, II, III; forma care revine în extremitatea finală
este produsă şi deci condiţionată de seria de metamorfoze ale însuşi
circuitului. M', ca punct final al circuitului unui capital industrial
individual, nu presupune decât forma P a aceluiaşi capital industrial al
cărui produs este, formă care nu aparţine circulaţiei. B', ca punct final în
I, ca formă modificată a lui M' (M' - B'), presupune că B există în mâna
cumpărătorului, în afara circuitului B ... B', şi că este atras în acest
circuit prin vânzarea lui M', fiind transformat în propria lui formă finală.
Tot astfel P final presupune, în II, că F şi Mp (M) există în exterior,
fiindu-i încorporate ca formă finală prin B - M. Dar, abstracţie făcând de
extremitatea finală, nici circuitul capitalului bănesc individual nu
presupune circuitul capitalului bănesc în general, nici circuitul
capitalului productiv individual nu presupune pe acela al capitalului
productiv. În I, B poate să fie primul capital bănesc; în II, P poate să fie
primul capital productiv care apare pe scena istoriei, dar în III,
F
M- B-M … P … M'
Mp
M' - B'

m- b-m

M este presupus de două ori în afara circuitului. O dată, în circuitul

100
 F
M' - B'- M . Acest M, în măsura în care constă din Mp, este marfă în
Mp
mâna vânzătorului; el însuşi este capital-marfă în măsura în care este
produs al unui proces de producţie capitalist; şi chiar dacă acesta nu este
cazul, el apare în calitate de capital-marfă în mâna comerciantului. A
doua oară, în al doilea m din m - b - m, care de asemenea trebuie să
existe ca marfă pentru a putea fi cumpărat. În orice caz, indiferent dacă
sunt capital-marfă sau nu, F şi Mp sunt mărfuri la fel ca şi M' şi se
comportă unul faţă de altul ca mărfuri. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru al doilea m din m - b - m. Prin urmare, în măsura în care M' = M
(F + Mp), elementele sale de formare sunt mărfuri şi el trebuie înlocuit,
în circulaţie, prin aceeaşi marfă; aşa cum şi în m - b - m al doilea m
trebuie înlocuit, în circulaţie, cu alte mărfuri de acelaşi fel.
În afară de aceasta, în cadrul modului de producţie capitalist, ca
mod de producţie predominant, orice marfă trebuie să fie, în mâna
vânzătorului, capital-marfă. Ea continuă să fie capital-marfă şi în mâna
comerciantului, sau, dacă nu a fost încă, ea devine capital-marfă în mâna
lui. Sau, cum e cazul, de pildă, cu articolele importate – ea trebuie să fie
marfă care a înlocuit un capital-marfă iniţial, care deci i-a dat doar altă
formă de existenţă.
Elementele de marfă F şi Mp, din care constă capitalul
productiv P, nu mai au, ca forme de existenţă ale lui P, aceeaşi înfăţişare
pe care au avut-o pe diferitele pieţe de mărfuri de pe care sunt strânse. În
prezent ele sunt reunite, şi numai în reunirea lor pot ele funcţiona în
calitate de capital productiv.
Faptul că numai în această formă III, chiar înăuntrul circuitului,
M apare ca fiind condiţia lui M, se explică prin aceea că punctul de
plecare este capitalul în formă de marfă. Circuitul se deschide prin
transformarea lui M' (în măsura în care funcţionează ca valoare-capital,
indiferent dacă aceasta este mărită prin adăugare de plusvaloare sau nu)
în acele mărfuri care formează elementele sale de producţie. Or, această
transformare cuprinde întreg procesul de circulaţie M - B - M (= F +
Mp) şi este rezultatul lui. Aici M se află deci la ambele extremităţi, dar a
doua extremitate care îşi obţine forma M prin B - M din afară, din piaţa
de mărfuri, nu este ultima extremitate a circuitului, ci a primelor două
stadii ale sale, care cuprind procesul de circulaţie. Rezultatul lui este P,
a cărui funcţionare, procesul de producţie, începe apoi. Abia ca rezultat
al acestuia, deci nu ca rezultat al procesului de circulaţie, apare M' ca

101
încheiere a circuitului şi în aceeaşi formă ca şi extremitatea iniţială M'.
Dimpotrivă, în B ... B' şi în P ... P extremităţile finale B' şi P sunt
rezultate nemijlocite ale procesului de circulaţie. Prin urmare, aici, odată
B' şi a doua oară P sunt presupuse numai la sfârşit ca existând în mâna
altuia. Atâta timp cât circuitul are loc între extremităţi, nici B într-un
caz, nici P în celălalt – adică nici existenţa lui B ca bani străini, nici
existenţa lui P ca proces de producţie străin – nu apar în calitate de
condiţii prealabile ale acestor circuite. Dimpotrivă, M' ... M' presupune
pe M (= F + Mp) ca mărfuri străine în mână străină, ca mărfuri care,
prin procesul de circulaţie introductiv, sunt atrase în circuit şi
transformate în capital productiv, a cărui funcţionare are drept rezultat
faptul că M' devine din nou forma finală a circuitului.
Dar tocmai pentru că circuitul M' ... M' presupune, în cursul
efectuării sale, alt capital industrial în formă de M (= F + Mp) (şi Mp
cuprinde alte diferite capitaluri, de pildă, în cazul nostru, maşini,
cărbuni, ulei etc.), el însuşi cere să fie privit nu numai ca o formă
generală a circuitului, cu alte cuvinte ca o formă socială sub care poate
fi privit orice capital industrial individual (cu excepţia cazului când este
investit pentru prima dată), deci nu numai ca o formă de mişcare
comună tuturor capitalurilor industriale individuale, dar în acelaşi timp
şi ca formă de mişcare a totalităţii capitalurilor individuale, adică a
capitalului total al clasei capitaliste, o mişcare în care mişcarea fiecărui
capital industrial individual apare doar ca o mişcare parţială care se
împleteşte cu alta şi este condiţionată de ea. Dacă privim, de pildă,
totalul mărfurilor produse într-o ţară în cursul unui an şi analizăm
mişcarea prin care o parte a acestui total înlocuieşte capitalul productiv
din toate întreprinderile individuale şi altă parte intră în consumul
individual al diferitelor clase, în acest caz noi privim M' ... M' ca formă
de mişcare atât a capitalului social cât şi a plusvalorii, respectiv a
plusprodusului creat de acesta. Faptul că capitalul social este = cu totalul
capitalurilor individuale (inclusiv capitalurile societăţilor pe acţiuni
respectiv capitalul statului, în măsura în care guvernele utilizează muncă
salariată productivă în mine, căi ferate etc. adică funcţionează în calitate
de capitalişti industriali) şi că mişcarea totală a capitalului social este =
cu suma algebrică a mişcărilor capitalurilor individuale, nu exclude în
niciun fel ca această mişcare să prezinte, ca mişcare a capitalului
individual izolat, alte fenomene decât aceeaşi mişcare dacă e privită ca o
parte a mişcării totale a capitalului social, deci în legătura ei cu mişcarea
celorlalte părţi ale acestuia, şi ca în acelaşi timp ea să rezolve probleme

102
a căror rezolvare trebuie presupusă atunci când se cercetează circuitul
unui capital individual izolat, în loc să rezulte din el.
M' ... M' este singurul circuit în care valoarea-capital avansată la
început formează doar o parte a extremităţii care deschide mişcarea,
astfel că mişcarea se anunţă de la început ca mişcare totală a capitalului
industrial, atât a acelei părţi din produs care înlocuieşte capitalul
productiv, cât şi a aceleia care constituie plusprodus şi care în parte e
cheltuită ca venit, în parte trebuie să servească drept element al
acumulării. În măsura în care cheltuirea de plusvaloare ca venit este
cuprinsă în acest circuit, în aceeaşi măsură este cuprinsă în el şi
consumul individual. Dar acesta din urmă mai este cuprins în el şi prin
faptul că punctul de plecare M, marfă, există ca un articol de
întrebuinţare oarecare; or, orice articol produs pe baze capitaliste este
capital-marfă, indiferent dacă forma sa utilă îl destinează consumului
productiv, consumului individual sau amândurora. B ... B' nu se referă
decât la latura valorii, la valorificarea valorii-capital avansate, ca scop al
procesului întreg; P ... P (P') nu se referă decât la procesul de producţie
al capitalului ca proces de reproducţie, mărimea capitalului productiv
rămânând aceeaşi sau sporind (acumulare); M' ... M', anunţându-se chiar
din extremitatea sa iniţială ca formă a producţiei capitaliste de mărfuri,
cuprinde de la început consumul productiv şi consumul individual;
consumul productiv şi valorificarea înglobată în el apare doar ca o
ramură a mişcării sale. În sfârşit, întrucât M' poate să existe într-o formă
de întrebuinţare care nu mai poate intra într-un proces de producţie,
acest fapt arată din capul locului că diferitele elemente componente ale
valorii lui M', exprimate în părţi ale produsului, trebuie să ocupe locuri
diferite, după cum M' ... M' are rolul de formă a mişcării capitalului
social total sau de mişcare independentă a unui capital industrial
individual. În toate aceste particularităţi ale sale acest circuit arată că el
este mai mult decât circuitul izolat al unui simplu capital individual.
În figura M' ... M' mişcarea capitalului-marfă, adică a
produsului total creat pe baze capitaliste, apare atât ca fiind o condiţie a
circuitului independent al capitalului individual, cât şi ca fiind la rândul
ei determinată de acesta. Dacă deci această figură e cercetată în
particularitatea ei, nu mai e suficient să ne mulţumim cu faptul că
metamorfozele M' - B' şi B - M sunt, pe de o parte, segmente
determinate din punct de vedere funcţional în metamorfoza capitalului
şi, pe de altă parte, termeni ai circulaţiei generale a mărfurilor. Se
impune necesitatea de a se pune în evidenţă împletirile metamorfozelor

103
unui capital individual cu acelea ale altor capitaluri individuale şi cu
acea parte a produsului total care este destinată consumului individual.
Atunci când analizăm circuitul capitalului industrial individual punem
deci la baza analizei primele două forme.
Circuitul M' ... M' apare ca formă a capitalului individual izolat,
de pildă în agricultură, unde se calculează de la recoltă la recoltă. În
figura II se porneşte de la însămânţare, în figura III de la recoltă, sau,
cum se exprimă fiziocraţii, în cea dintâi se porneşte de la avances
[avansuri], iar în cea din urmă de la reprises [reprimiri]. În III, mişcarea
valorii capitalului apare din capul locului doar ca parte a mişcării masei
generale a produselor, în timp ce în I şi II mişcarea lui M' nu constituie
decât un moment în mişcarea unui capital izolat.
În figura III, mărfurile aflate pe piaţă formează condiţia
permanentă a procesului de producţie şi reproducţie. Dacă se fixează
deci această figură, toate elementele procesului de producţie par să
provină din circulaţia mărfurilor şi să constea numai din mărfuri.
Această concepţie unilaterală trece cu vederea elementele procesului de
producţie independente de elementele mărfurilor.
Întrucât în M' ... M' punctul de plecare îl formează produsul
total (valoarea totală), se vede că (abstracţie făcând de comerţul
exterior) nu poate să aibă loc reproducţie pe scară lărgită,
productivitatea rămânând de altfel neschimbată, decât dacă partea de
plusprodus care urmează a fi capitalizată conţine deja elementele
materiale ale capitalului productiv suplimentar; că deci, în măsura în
care producţia unui an serveşte drept condiţie a producţiei anului
următor, sau în măsura în care acest lucru poate să aibă loc în mod
concomitent cu procesul de reproducţie simplu înăuntrul unui singur an,
plusprodusul se produce direct în forma care îi permite să funcţioneze
drept capital suplimentar. Productivitatea sporită nu poate decât să
sporească materialul capitalului, fără a-i spori valoarea; prin aceasta ea
creează însă material suplimentar pentru valorificare.
Pe M' ... M' se întemeiază tabloul economic al lui Quesnay şi
este o dovadă de mare şi de justă intuiţie că el a ales această formă, şi nu
P ... P, ca opoziţie la B ... B' (forma reţinută în mod izolat de sistemul
mercantilist).

NOTE:
1
În ediţia Meissner: acum; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)

104
 Capitolul patru
CELE TREI FIGURI ALE PROCESULUI CIRCUITULUI

Însemnând procesul total al circulaţiei cu Cc, cele trei figuri pot

fi reprezentate în modul următor:
I) B - M ... P ... M' - B'
II) P ... Cc ... P
III) Cc ... P (M').
Dacă sintetizăm toate cele trei forme, toate premisele procesului
apar ca rezultat al său, ca o premisă produsă de el însuşi, şi toate
rezultatele procesului apar ca premisele lui. Fiecare moment apare ca
punct de plecare, ca punct de trecere şi ca punct de întoarcere. Procesul
total se prezintă ca unitate a procesului de producţie şi a procesului de
circulaţie; procesul de producţie devine mijlocitorul procesului de
circulaţie şi invers.
Tuturor celor trei circuite le este comună valorificarea valorii ca
scop determinant, ca mobil. În I, însăşi forma exprimă acest lucru.
Forma II începe cu P, cu procesul de valorificare însuşi. În III, circuitul
începe cu valoarea valorificată şi se încheie cu valoare valorificată din
nou, chiar dacă mişcarea este repetată pe aceeaşi scară.
În măsura în care M - B este pentru cumpărător B - M, iar B - M
este pentru vânzător M - B, circulaţia capitalului nu reprezintă decât
metamorfoza de mărfuri obişnuită, aplicându-se legile despre masa
monedei aflate în circulaţie, aşa cum au fost dezvoltate atunci când a
fost vorba despre această metamorfoză (cartea I, cap. III, 2 [pag. 125-
145]). Dacă se lasă însă de o parte această latură formală, cercetându-se
legătura reală dintre metamorfozele diferitelor capitaluri individuale,
adică, de fapt, legătura dintre circuitele capitalurilor individuale ca
mişcări parţiale ale procesului de reproducţie a capitalului social total,
această legătură nu poate fi explicată prin simpla alternare de forme
între bani şi marfă.
Într-un cerc care se află într-o mişcare de rotaţie continuă,
fiecare punct este în acelaşi timp punct de plecare şi punct de întoarcere.
Dacă întrerupem rotaţia, nu fiecare punct de plecare este şi punct de
întoarcere. Tot astfel am văzut nu numai că fiecare circuit special
presupune în mod implicit pe celălalt, dar şi că repetarea circuitului
într-o formă cuprinde în ea efectuarea circuitului în celelalte forme. În

105
modul acesta toată deosebirea se prezintă ca o deosebire pur formală,
sau ca o deosebire pur subiectivă, care există, numai pentru observatori.
În măsura în care fiecare din aceste circuite este privit ca o
formă specială a mişcării în care se află diferite capitaluri industriale
individuale, deosebirea aceasta există şi ea totdeauna numai ca o
deosebire individuală. În realitate însă, fiecare capital industrial
individual se află în acelaşi timp în toate trei. Cele trei circuite, formele
de reproducţie ale celor trei forme ale capitalului, se efectuează în mod
continuu una lângă alta. De pildă, o parte a valorii-capital care
funcţionează acum în calitate de capital-marfă se transformă în capital
bănesc, dar în acelaşi timp o altă parte trece din procesul de producţie în
procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă nou. În modul acesta
forma circulară M' ... M' este descrisă în mod continuu; la fel şi celelalte
două forme. Reproducţia capitalului în fiecare din formele sale şi în
fiecare din stadiile sale este tot atât de continuă ca şi metamorfoza
acestor forme şi trecerea succesivă prin cele trei stadii. Aici întregul
circuit este deci unitate efectivă a celor trei forme ale lui.
În analiza noastră am presupus că valoarea-capital apare toată,
cu întreaga ei mărime, sub formă de capital bănesc, sau de capital
productiv, sau de capital-marfă. Astfel am avut, de pildă, cele 422 1. st.
mai întâi sub formă de capital bănesc, apoi transformate, de asemenea în
toată mărimea lor, în capital productiv şi, în fine, sub formă de
capital-marfă – fire în valoare de 500 1. st. (din care 78 1. st.
plusvaloare). Aici diferitele stadii formează tot atâtea întreruperi. Atâta
timp, de pildă, cât cele 422 1. st. rămân în formă de bani, adică până
când cumpărările B - M (F + Mp) sunt efectuate, întreg capitalul există
şi funcţionează în mod exclusiv drept capital bănesc. În momentul în
care e transformat în capital productiv el nu funcţionează nici drept
capital bănesc şi nici drept capital-marfă. Întreg procesul său de
circulaţie este întrerupt aşa cum, pe de altă parte, întreg procesul său de
producţie este întrerupt atunci când el funcţionează într-unul din cele
două stadii de circulaţie, fie ca B, fie ca M'. Astfel, circuitul P ... P s-ar
prezenta nu numai ca o reînnoire periodică a capitalului productiv dar şi,
în aceeaşi măsură, ca o întrerupere a funcţiei sale, adică a procesului de
producţie, până la încheierea procesului de circulaţie; în loc să se facă în
mod continuu, producţia s-ar face cu intermitenţe şi nu s-ar reînnoi decât
după anumite intervale de timp, de durată întâmplătoare, după cum cele
două stadii ale procesului de circulaţie ar fi parcurse mai repede sau mai
încet. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu un meseriaş chinez, care nu

106
lucrează decât pentru clienţi particulari şi al cărui proces de producţie
încetează până ce comanda este reînnoită.
De fapt acest lucru este valabil pentru fiecare porţiune de capital
aflată în mişcare, în parte, şi toate porţiunile de capital efectuează în
mod succesiv această mişcare. Astfel, de pildă, cei 10.000 pfunzi de fire
sunt produsul săptămânal al unui filator. Aceşti 10.000 pfunzi de fire ies
în întregimea lor din sfera producţiei în sfera circulaţiei; valoarea-capital
pe care ele o conţin trebuie transformată în întregime în capital bănesc,
şi atâta timp cât ea se află în forma de capital bănesc nu poate să intre
din nou în procesul de producţie; ea trebuie, mai întâi, să intre în
circulaţie şi să se retransforme în elementele capitalului productiv, F +
Mp. Procesul circuitului capitalului este o continuă întrerupere,
părăsirea unui stadiu şi intrarea în cel următor, lepădarea unei forme,
existenţa în altă formă; fiecare din aceste stadii nu numai că îl
condiţionează pe celălalt, dar îl şi exclude.
Dar o particularitate caracteristică a producţiei capitaliste este
continuitatea, determinată de baza tehnică a acestei producţii, deşi nu
este totdeauna posibilă în mod absolut. Să vedem, aşadar, cum se
întâmplă lucrurile în realitate. În timp ce, de pildă, cei 10.000 pfunzi de
fire intră pe piaţă sub formă de capital-marfă şi îşi efectuează
transformarea lor în bani (indiferent dacă aceşti bani sunt mijloc de
plată, mijloc de cumpărare sau simplă monedă de calcul), alte cantităţi
de bumbac, cărbuni etc. intră în locul lor în procesul de producţie, s-au
şi retransformat deci din formă de bani şi din formă de marfă în formă
de capital productiv, începându-şi funcţia de capital productiv; iar în
acelaşi timp în care primii 10.000 pfunzi de fire sunt transformaţi în
bani, alţi 10.000 pfunzi de fire anteriori descriu deja al doilea stadiu al
circulaţiei lor şi se retransformă din bani în elementele capitalului
productiv. Toate porţiunile de capital efectuează în mod succesiv
procesul circuitului şi se află în acelaşi moment în stadii diferite ale
acestuia. Astfel, în decursul circuitului său, capitalul industrial se află în
acelaşi moment în toate stadiile sale şi în diferitele forme de funcţionare
care le corespund. Pentru acea porţiune care se transformă pentru prima
dată din capital-marfă în bani circuitul M' ... M' este deschis, în timp ce
pentru capitalul industrial, ca un întreg aflat în mişcare, circuitul M' ...
M' este încheiat. Cu o mână se avansează bani, cu cealaltă se încasează;
deschiderea circuitului B ... B' într-un punct este, în acelaşi timp,
întoarcerea lui în alt punct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitalul
productiv.

107
 Circuitul real al capitalului industrial, în continuitatea sa, nu este
deci numai unitatea dintre procesul de circulaţie şi procesul de
producţie, ci unitatea tuturor celor trei circuite ale capitalului. Dar el
poate să constituie această unitate numai în măsura în care fiecare
porţiune deosebită a capitalului poate să parcurgă, pe rând, fazele
succesive ale circuitului, poate să treacă dintr-o fază, dintr-o formă de
funcţionare într-alta, în măsura în care, deci, capitalul industrial, ca total
al acestor porţiuni, se află în acelaşi moment în diferitele faze şi funcţii,
descriind astfel toate cele trei circuite în mod simultan. Modificările
succesive ale fiecărei porţiuni sunt condiţionate aici de faptul că
porţiunile se află una lângă alta, adică de împărţirea capitalului. Tot
astfel, în sistemul de fabrică articulat produsul se află în mod continuu
atât pe diferitele trepte ale procesului său de formare, cât şi în trecerea
de la o fază a producţiei la alta. Întrucât capitalul industrial individual
reprezintă o mărime determinată, care depinde de mijloacele
capitalistului şi care are pentru fiecare ramură industrială un anumit
minim, trebuie să existe o anumită proporţie la împărţirea capitalului.
Mărimea capitalului existent determină volumul procesului de
producţie, iar acesta determină volumul capitalului-marfă şi pe cel al
capitalului bănesc, în măsura în care ele funcţionează alături de procesul
de producţie. Funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital,
funcţionare care determină continuitatea producţiei, există însă numai
prin mişcarea porţiunilor de capital în care acestea trec pe rând prin
diferitele stadii. Funcţionarea concomitentă nu este ea însăşi decât un
rezultat al succesiunii. Dacă, de pildă, M' - B' stagnează pentru una din
porţiuni, dacă marfa nu poate fi vândută, circuitul acestei porţiuni este
întrerupt, iar înlocuirea prin mijloacele sale de producţie nu are loc;
porţiunile următoare, care ies din procesul de producţie ca M', îşi găsesc
închisă posibilitatea de a-şi schimba funcţiile, din cauza predecesorului
lor. Dacă acest fapt continuă un timp oarecare, producţia este restrânsă
şi întreg procesul este oprit. Orice stagnare în succesiune
dezorganizează funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital, orice
stagnare într-unul din stadii are ca efect o stagnare mai mare sau mai
mică în întregul circuit nu numai al porţiunii de capital stagnante, dar a
întregului capital individual.
Forma următoare în care se prezintă procesul este aceea a unei
succesiuni de faze, astfel că trecerea capitalului într-o fază nouă este
condiţionată de ieşirea lui din cealaltă fază. Iată de ce fiecare circuit
deosebit are ca punct de plecare şi ca punct de întoarcere una din

108
formele de funcţionare ale capitalului. Pe de altă parte, procesul total
este de fapt unitatea celor trei circuite, care sunt formele diferite în care
se exprimă continuitatea procesului. Circuitul total se prezintă pentru
fiecare formă de funcţionare a capitalului drept circuitul ei specific, şi
anume fiecare din aceste circuite condiţionează continuitatea procesului
total; circuitul uneia din formele de funcţionare îl condiţionează pe
celălalt. Este o condiţie necesară pentru procesul de producţie total, în
special în ceea ce priveşte capitalul social, ca acest proces de producţie
să fie în acelaşi timp proces de reproducţie, şi deci circuit al fiecăruia
din momentele sale. Diferite fracţiuni ale capitalului parcurg în mod
succesiv diferitele stadii şi forme de funcţionare. Prin acest fapt, fiecare
formă de funcţionare trece, concomitent cu toate celelalte, prin propriul
ei circuit, cu toate că de fiecare dată altă porţiune a capitalului se
manifestă în această formă. O porţiune a capitalului, dar o porţiune
mereu schimbată, mereu reprodusă, există sub formă de capital-marfă
care se transformă în bani; alta sub formă de capital bănesc care se
transformă în capital productiv; o a treia sub formă de capital productiv
care se transformă în capital-marfă. Existenţa permanentă a tuturor celor
trei forme este obţinută prin faptul că întreg capitalul parcurge în
circuitul său tocmai aceste trei faze.
Ca un întreg, capitalul se află astfel, în acelaşi moment, în
diferitele sale faze, într-o alăturare spaţială. Dar încontinuu fiecare
porţiune trece în mod succesiv dintr-o fază, dintr-o formă de funcţionare
în alta, funcţionând astfel pe rând în fiecare din ele. În modul acesta
formele sunt forme fluide a căror simultaneitate este un rezultat al
succesiunii lor. Fiecare formă urmează după alta şi o precede, astfel că
întoarcerea unei porţiuni de capital la o formă este condiţionată de
întoarcerea altei porţiuni la altă formă. Fiecare porţiune descrie în mod
continuu propria sa mişcare circulară, dar mereu altă porţiune a
capitalului se află în această formă, şi aceste mişcări circulare speciale
nu formează decât momente simultane şi succesive ale mişcării totale.
Numai în unitatea celor trei circuite se realizează continuitatea
procesului total, desfiinţându-se întreruperea descrisă mai sus. Capitalul
social total posedă totdeauna această continuitate, iar procesul său
prezintă totdeauna unitatea celor trei circuite.
În ceea ce priveşte capitalurile individuale, continuitatea
reproducţiei este întreruptă în unele locuri în măsură mai mare sau mai
mică. În primul rând, masele de valoare sunt adesea repartizate, în
diferite epoci, în porţiuni inegale asupra diferitelor stadii şi forme de

109
funcţionare. În al doilea rând, aceste porţiuni se pot repartiza în mod
diferit, după categoria mărfii care urmează a fi produsă, deci după sfera
specială de producţie în care este investit capitalul. În al treilea rând,
continuitatea poate fi întreruptă, în măsură mai mare sau mai mică, în
ramuri de producţie care depind de anotimp, fie din cauza unor condiţii
naturale (agricultura, pescuitul scrumbiilor etc.), fie din cauza unor
împrejurări convenţionale, ca, de pildă, în cazul aşa-numitelor lucrări de
sezon. Procesul decurge în modul cel mai regulat şi mai uniform în
fabrici şi în mine. Dar aceste deosebiri între ramurile de producţie nu
produc deosebiri în formele generale ale procesului circuitului.
Capitalul ca valoare care se valorifică nu cuprinde numai relaţii
de clasă, un anumit caracter social determinat, care se întemeiază pe
existenţa muncii ca muncă salariată. El este o mişcare, un proces de
circuit prin diferite stadii, care cuprinde la rândul lui trei forme ale
circuitului diferite. El poate fi deci înţeles numai ca o mişcare şi nu ca
un lucru aflat în repaos. Aceia care consideră autonomizarea valorii ca o
simplă abstracţie, uită că mişcarea capitalului industrial este această
abstracţie in actu (în acţiune). Valoarea parcurge aici diferite forme,
diferite mişcări, în care ea se conservă şi în acelaşi timp se valorifică, se
măreşte. Întrucât aici avem de-a face deocamdată cu simpla formă a
mişcării, lăsăm la o parte revoluţiile cărora le poate fi supusă
valoarea-capital în procesul circuitului ei; este însă clar că, în ciuda
tuturor revoluţiilor valorii, producţia capitalistă nu poate să existe şi să
continue a exista decât atâta timp cât valoarea-capital se valorifică, adică
îşi descrie procesul circuitului ei ca valoare autonomizată, atâta timp
deci cât revoluţiile valorii sunt dominate şi echilibrate într-un fel
oarecare. Mişcările capitalului apar ca acţiuni ale capitalistului industrial
individual, astfel încât el funcţionează în calitate de cumpărător de
mărfuri şi de muncă, în calitate de vânzător de mărfuri şi de capitalist
productiv şi efectuează deci prin activitatea sa circuitul. Dacă
valoarea-capital socială este supusă unei revoluţii a valorii, capitalul său
individual poate să sucombe în faţa ei şi să dispară pentru că nu poate
îndeplini condiţiile acestei mişcări a valorii. Cu cât mai acute şi mai
dese sunt revoluţiile valorii, cu atât mişcarea automată a valorii
autonomizate, mişcare care acţionează cu forţa unui proces natural
elementar, se face mai simţită în faţa prevederilor şi calculelor
capitalistului individual, cu atât cursul producţiei normale este
subordonat mai mult speculaţiei anormale, cu atât mai mare devine
pericolul pentru existenţa capitalurilor individuale. Aceste revoluţii

110
periodice ale valorii confirmă deci ceea ce se susţine că ele ar dezminţi:
autonomizarea pe care o cunoaşte valoarea în calitate de capital şi pe
care ea o menţine şi o accentuează prin mişcarea sa.
Această succesiune de metamorfoze ale capitalului în mişcare
cuprinde o comparare continuă a modificării mărimii valorii capitalului,
efectuată în circuit, cu valoarea iniţială. Dacă autonomizarea valorii faţă
de forţa creatoare de valoare, faţă de forţa de muncă, este începută în
actul B - F (cumpărare de forţă de muncă) şi este realizată în cursul
procesului de producţie ca exploatare a forţei de muncă, această
autonomizare a valorii nu reapare în acest circuit în care banii, marfa,
elementele de producţie nu sunt decât forme alternante ale
valorii-capital în mişcare, iar mărimea trecută a valorii capitalului se
compară cu cea actuală, modificată.
„Valoarea” – susţine Bailey împotriva autonomizării valorii,
care caracterizează modul de producţie capitalist şi pe care el o tratează
ca pe o iluzie a anumitor economişti – „valoarea este un raport între
mărfuri care există în mod concomitent, pentru că numai acestea pot fi
schimbate unele cu altele”. Acestea el le spune împotriva comparării
unor valori de mărfuri în epoci diferite, comparare care, valoarea
bănească fiind o dată fixată pentru fiecare epocă, nu înseamnă decât o
comparare a cheltuirii de muncă, necesară în diferite epoci, pentru
producerea aceluiaşi fel de mărfuri. Acest fapt îşi are originea în
confuzia principială pe care o face considerând valoarea de schimb
egală cu valoarea, forma valorii ca fiind valoarea însăşi, considerând
deci că valorile mărfurilor nu mai sunt comparabile unele cu altele
atunci când ele nu funcţionează în mod activ ca valori de schimb, deci
atunci când ele nu pot fi schimbate în mod real unele cu altele. Prin
urmare, el nici nu bănuieşte măcar că valoarea nu funcţionează în
calitate de valoare-capital sau de capital decât pentru că rămâne identică
cu sine însăşi şi este comparată cu sine însăşi în diferitele faze ale
circuitului ei, care nu sunt nicidecum contemporary [concomitente], ci
succesive.
Pentru a menţine puritatea formulei circuitului, nu e suficient să
presupunem că mărfurile se vând la valoarea lor, ci că acest lucru se
întâmplă în timp ce celelalte împrejurări rămân neschimbate. Să luăm,
de pildă, forma P ... P, făcând abstracţie de toate revoluţiile tehnice din
cadrul procesului de producţie care pot devaloriza capitalul productiv al
unui anumit capitalist; făcând abstracţie de asemenea şi de orice
repercusiune pe care ar putea să o aibă o schimbare a elementelor valorii

111
capitalului productiv asupra valorii capitalului-marfă existent, valoare
care poate fi sporită sau redusă, dacă există rezerve de asemenea capital.
Să presupunem că M', cei 10.000 pfunzi de fire, se vând la valoarea lor
de 500 1. st.; 8.440 pfunzi = 422 1. st. înlocuiesc valoarea-capital pe
care o conţine M'. Dacă însă valoarea bumbacului, a cărbunilor etc. s-a
urcat (facem abstracţie aici de simple oscilaţii ale preţurilor), aceste 422
1. st. nu sunt, poate, suficiente pentru a înlocui în întregime elementele
capitalului productiv; este nevoie de capital bănesc suplimentar;
capitalul bănesc este legat. Invers dacă acele preţuri scad; capitalul
bănesc este eliberat. Procesul decurge în mod cu totul normal numai
atunci când raporturile de valoare rămân constante; el decurge în fapt
atâta timp cât deranjamentele în repetarea circuitului se compensează;
cu cât mai mari sunt deranjamentele, cu atât mai mult capital bănesc
trebuie să posede capitalistul industrial pentru a putea aştepta această
compensare; şi întrucât în cursul producţiei capitaliste se lărgeşte scara
fiecărui proces de producţie individual, şi împreună cu ea mărimea
minimă a capitalului ce trebuie avansat, împrejurarea arătată mai sus se
adaugă celorlalte împrejurări care transformă din ce în ce mai mult
funcţia capitalistului industrial într-un monopol al marilor posesori de
capitaluri băneşti, izolaţi sau asociaţi.
Trebuie să observăm aici în treacăt, că dacă are loc o schimbare
în valoarea elementelor de producţie, se vădeşte o deosebire între forma
B ... B', pe de o parte, şi P ... P şi M' ... M', pe de altă parte.
În B ... B', ca formulă a capitalului nou investit care apare
pentru prima data sub formă de capital bănesc, o scădere în valoarea
mijloacelor de producţie, de pildă a materiilor prime, a materiilor
auxiliare etc. va necesita, pentru începerea unei exploatări cu un volum
anumit, o cheltuire mai mică de capital bănesc decât înainte de scădere,
aceasta întrucât volumul procesului de producţie (dezvoltarea forţei
productive rămânând constantă) depinde de masa şi de volumul
mijloacelor de producţie pe care poate să le pună în lucru o anumită
cantitate de forţă de muncă, nu însă de valoarea acestor mijloace de
producţie, nici de aceea a forţei de muncă (valoarea acesteia din urmă nu
influenţează decât mărimea valorificării).
Invers. Dacă are loc o creştere a valorii elementelor de producţie
ale mărfurilor care constituie elementele capitalului productiv, este
nevoie de mai mult capital bănesc pentru întemeierea unei întreprinderi
cu un anumit volum. În ambele cazuri nu este afectată decât cantitatea
capitalului bănesc ce urmează să servească la noile investiţii; în primul

112
caz un capital bănesc devine excedentar, în al doilea caz un capital
bănesc este legat, aceasta dacă, în ramura de producţie respectivă,
creşterea unor noi capitaluri industriale individuale continuă în mod
obişnuit.
Circuitele P ... P şi M' ... M' se reprezintă pe sine însele ca B ...
B' numai în măsura în care mişcarea lui P şi a lui M' este în acelaşi timp
acumulare, deci în măsura în care b suplimentar, bani suplimentari, se
transformă în capital bănesc. Deosebit de aceasta ele sunt afectate de
schimbarea valorii elementelor capitalului productiv altfel decât B ... B':
facem din nou abstracţie aici de repercusiunile unei astfel de schimbări a
valorii asupra componentelor capitalului aflate în cursul procesului de
producţie. Nu investiţia iniţială este aceea care e afectată aici în mod
direct, ci un capital industrial aflat în procesul său de reproducţie şi nu
F
în primul său circuit; deci M' ... M , retransformarea
Mp
capitalului-marfă în elementele sale de producţie, în măsura în care
acestea constau din mărfuri. În ipoteza scăderii valorii (respectiv a
preţului) sunt posibile trei situaţii: procesul de reproducţie continuă pe
aceeaşi scară; în acest caz o parte a capitalului bănesc de până acum este
eliberată şi are loc o îngrămădire de capital bănesc fără să fi avut loc
acumulare efectivă (producţie pe scară lărgită), sau fără să fi avut loc
transformarea lui b (plusvaloare) în fond de acumulare, transformare
care deschide şi însoţeşte acumularea efectivă; sau, dacă proporţiile
tehnice permit acest lucru, procesul de reproducţie este lărgit pe o scară
mai mare decât s-ar fi întâmplat în mod normal; sau, în fine, se face un
stocaj mai mare de materii prime etc.
Invers stau lucrurile dacă valoarea elementelor de înlocuire a
capitalului-marfă creşte. Reproducţia nu mai are loc, în acest caz, în
volumul normal (de pildă, se munceşte un timp mai scurt); sau trebuie
să intervină un capital bănesc suplimentar pentru ca ea să continue în
acelaşi volum ca mai înainte (legare de capital bănesc), sau fondul
bănesc de acumulare, dacă există, serveşte în întregime sau în parte nu
pentru lărgirea procesului de reproducţie, ci pentru continuarea lui pe
aceeaşi scară ca mai înainte. Şi aceasta este legare de capital bănesc,
numai că aici capitalul suplimentar nu vine din afară, din piaţa
financiară, ci din mijloacele capitalistului industrial însuşi.
La P ... P şi la M' ... M' pot interveni însă împrejurări care să
modifice situaţia. Dacă, de pildă, filatorul nostru de bumbac are o

113
rezervă mare de bumbac (dacă deci o mare parte a capitalului său
productiv se află în forma de rezervă de bumbac), o parte a capitalului
său productiv va fi devalorizată printr-o scădere a preţurilor
bumbacului; dacă, dimpotrivă, acestea cresc, are loc o creştere a valorii
părţii respective a capitalului său productiv. Pe de altă parte, dacă el a
imobilizat mase mari în forma de capital-marfă, de pildă în fire de
bumbac, atunci, în ipoteza unei scăderi a valorii bumbacului, se
devalorizează o parte a capitalului-marfă al său, deci o parte a
capitalului său aflat în circuit, în general; invers stau lucrurile atunci
F
când preţurile bumbacului cresc. În fine, în procesul M' - B – M :
Mp
dacă M' - B, realizarea capitalului-marfă, a avut loc înainte ca valoarea
elementelor lui M să se fi schimbat, capitalul este afectat numai în
modul arătat în primul caz, adică în al doilea act de circulaţie
F
B-M ; dacă însă schimbarea de valoare a avut loc înainte de
Mp
efectuarea lui M' - B, în acest caz, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, o scădere a preţului bumbacului are ca efect o scădere
corespunzătoare a preţului firelor, iar o creştere a preţului bumbacului
are, invers, ca efect o creştere a preţului firelor. Efectul asupra
diferitelor capitaluri individuale plasate în aceeaşi ramură de producţie
poate să fie foarte diferit după diferitele împrejurări în care ele se pot
afla. De-asemenea, eliberarea şi legarea de capital bănesc pot rezulta din
deosebiri în ceea ce priveşte durata procesului de circulaţie, deci şi în
ceea ce priveşte viteza circulaţiei. Dar aceste lucruri îşi vor găsi locul în
analiza rotaţiei. Aici nu ne interesează decât deosebirea reală care se
manifestă între B ... B' şi celelalte două forme ale procesului circuitului
în ceea ce priveşte schimbările în valoarea elementelor capitalului
productiv.
F
În segmentul de circulaţie B - M , o mare parte a mărfurilor
Mp
din care constă Mp, mijloacele de producţie, va fi ea însăşi, în epoca
modului de producţie capitalist ajuns la dezvoltare, deci predominant,
capital-marfă străin aflat în funcţie. Din punctul de vedere al
vânzătorului are deci loc M' - B', transformarea capitalului-marfă în
capital bănesc. Lucrul acesta nu este însă valabil în mod absolut.

114
Dimpotrivă, înăuntrul procesului său de circulaţie, în care capitalul
industrial funcţionează fie ca bani, fie ca marfă, circuitul capitalului
industrial se încrucişează, fie în calitate de capital bănesc, fie în calitate
de capital-marfă, cu circulaţia de mărfuri a celor mai diferite moduri
sociale de producţie, în măsura în care această circulaţie de mărfuri este
în acelaşi timp producţie de mărfuri. Indiferent dacă marfa este produsul
producţiei întemeiate pe sclavagism sau produsul unor ţărani (chinezi,
ryoţi hinduşi), al unor comunităţi (Indiile Orientale olandeze), al
producţiei de stat (cum se găseşte, întemeiată pe şerbie, în epocile mai
vechi ale istoriei ruse), sau al unor popoare de vânători pe jumătate
sălbatice etc., ea întâmpină ca marfă şi ca bani banii şi mărfurile în care
se manifestă capitalul industrial şi intră atât în circuitul acestuia cât şi în
acela al plusvalorii aduse de capitalul-marfă, în măsura în care această
plusvaloare este cheltuită ca venit; ea intră deci în ambele ramuri ale
circulaţiei capitalului-marfă. Caracterul procesului de producţie din care
provine marfa este indiferent; ea funcţionează ca marfă pe piaţă, ea intră
ca marfă în circuitul capitalului industrial, ca şi în circulaţia plusvalorii
produse de acesta. Caracterul diferit al originii ei, existenţa pieţei ca
piaţă mondială este deci ceea ce caracterizează procesul de circulaţie al
capitalului industrial. Ceea ce este valabil pentru mărfurile străine, este
valabil şi pentru banii străini; aşa cum capitalul-marfă nu funcţionează
în faţa lor decât ca marfă, tot astfel aceşti bani nu funcţionează în faţa lui
decât ca bani; banii funcţionează aici ca monedă universală.
În această privinţă trebuie să observăm însă două lucruri.
Întâi. Mărfurile (Mp) încetează de a fi mărfuri în momentul în
care actul B-Mp este încheiat şi devin unul din modurile de existenţă ale
capitalului industrial în forma sa de funcţionare ca P, capital productiv.
În modul acesta însă originea lor este ştearsă; ele nu mai există decât ca
forme de existenţă ale capitalului industrial; ele îi sunt încorporate. Dar
rămâne stabilit că pentru înlocuirea lor este nevoie de reproducerea lor,
şi în această măsura modul de producţie capitalist este condiţionat de
alte moduri de producţie aflate pe alte trepte de dezvoltare decât a sa.
Tendinţa lui este însă de a transforma pe cât posibil orice producţie în
producţie de mărfuri; mijlocul lui principal în această privinţă este
tocmai această atragere a altor producţii în propriul lui proces de
circulaţie, iar producţia de mărfuri dezvoltată este ea însăşi producţie de
mărfuri capitalistă. Intervenţia capitalului industrial grăbeşte peste tot
această transformare, dar împreună cu ea şi transformarea tuturor
producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi.

115
 Al doilea. Mărfurile care intră în procesul de circulaţie al
capitalului industrial (aici se numără şi mijloacele de subzistenţă
necesare în care se transformă capitalul variabil în scopul reproducerii
forţei de muncă, după ce a fost plătit muncitorilor), oricare le-ar fi
originea şi oricare ar fi forma socială a procesului de producţie din care
provin – întâmpină deja capitalul industrial sub formă de capital-marfă,
sub formă de capital de comerţ cu mărfuri sau de capital comercial;
acesta cuprinde însă prin natura sa mărfuri din toate modurile de
producţie.
Aşa cum modul de producţie capitalist presupune o scară largă a
producţiei, tot astfel el presupune în mod necesar şi o scară largă a
vânzării; deci vânzare către comerciant, nu către consumatorul
individual. În măsura în care acest consumator este el însuşi consumator
productiv, deci capitalist industrial, adică în măsura în care capitalul
industrial al unei ramuri de producţie îi livrează celeilalte ramuri
mijloace de producţie, are loc (sub formă de comandă etc.) şi vânzare
directă din partea unui capitalist industrial către mulţi alţii. În această
măsură fiecare capitalist este deci vânzător direct, propriul său
comerciant, ceea ce este de altfel şi atunci când îi vinde comerciantului.
Comerţul cu mărfuri ca funcţie a capitalului comercial este presupus şi
se dezvoltă tot mai mult odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. Noi
îl presupunem, aşadar, în unele cazuri pentru ilustrarea unor anumite
laturi ale procesului de circulaţie capitalist; dar la analiza generală a
acestui proces de circulaţie presupunem vânzare directă, fără intervenţia
comerciantului, pentru că aceasta din urmă acoperă diferite momente ale
mişcării.
Să-l luăm pe Sismondi, care prezintă lucrurile cam naiv:
„Comerţul utilizează un capital apreciabil, care, cum se pare în primul
moment, nu formează o parte componentă a capitalului a cărui mişcare
am descris-o în mod amănunţit. Valoarea postavurilor strânse în
depozitele comerciantului de postavuri nu pare în primul moment să
aibă de-a face ceva cu acea parte a producţiei anuale pe care bogatul o
dă săracului ca salariu pentru a-l face să muncească. Acest capital nu a
făcut însă decât să înlocuiască pe celălalt, despre care am vorbit. Pentru
a cunoaşte în mod clar progresele avuţiei, am urmărit-o de la crearea ei
până la consumare. Şi capitalul utilizat, de pildă în fabricarea
postavului, părea să fie totdeauna acelaşi; atunci când era schimbat cu
venitul consumatorului, el nu făcea decât să se împartă în două părţi: o
parte reprezintă, ca profit, venitul fabricantului, cealaltă parte reprezintă

116
ca salariu venitul muncitorilor, în timp ce produceau postav nou.
S-a constatat însă în scurtă vreme că ar fi în avantajul tuturor
dacă diferitele părţi ale acestui capital s-ar înlocui reciproc şi dacă,
presupunând că 100.000 taleri ar fi suficienţi pentru întreaga circulaţie
dintre fabricant şi consumator, aceşti 100.000 taleri s-ar repartiza în mod
egal între fabricant, mare comerciant şi comerciant cu amănuntul. Cel
dintâi ar efectua doar cu o treime acelaşi lucru pe care l-ar fi efectuat cu
întregul, pentru că în momentul în care procesul său de fabricaţie era
încheiat găsea pe comerciant în calitate de cumpărător cu mult mai
devreme decât l-ar fi găsit pe consumator. Capitalul marelui comerciant,
la rândul său, s-a găsit înlocuit cu mult mai devreme de către cel al
comerciantului cu amănuntul [...] Diferenţa dintre suma avansată pentru
salarii şi preţul de cumpărare la consumatorul ultim trebuia să reprezinte
profitul capitalurilor. El se repartiza între fabricant, comerciant şi
comerciant cu amănuntul de când aceştia îşi împărţiseră funcţiunile între
ei, iar munca prestată era aceeaşi, cu toate că ea avea nevoie de trei
persoane şi de trei porţiuni de capital în locul uneia singure.”
(„Nouveaux Principes”, partea I, pag. 139, 140.) – „Toţi” (comercianţii)
„participau în mod indirect la producţie; căci aceasta, având ca scop
consumul, nu poate fi socotită ca încheiată, înainte ca să fi adus
produsul la dispoziţia consumatorului.” (Ibid., pag. 137.)
În cercetarea formelor generale ale circuitului şi în general în
întreaga carte a doua luăm banii ca monedă metalică, cu excluderea
monetei simbolice, a simplelor semne de valoare, care sunt doar
specialitatea unor anumite state, şi cu excluderea monedei de credit, pe
care nu am analizat-o încă. În primul rând, aceasta este evoluţia istorică;
moneda de credit nu joacă niciun rol sau un rol foarte puţin important în
prima epocă a producţiei capitaliste. În al doilea rând, caracterul necesar
al acestei evoluţii este dovedit din punct de vedere teoretic şi prin faptul
că tot ce a fost spus, ca analiză critică, asupra circulaţiei monedei de
credit de către Tooke şi alţii, i-a silit întruna să cerceteze cum s-ar
prezenta lucrurile dacă s-ar presupune doar circulaţie metalică. Nu
trebuie să uităm însă că moneda metalică poate funcţiona atât ca mijloc
de cumpărare cât şi ca mijloc de plată. Pentru a simplifica lucrurile o
considerăm în general, în această carte a II-a, numai în prima sa formă
de funcţionare.
Procesul de circulaţie al capitalului industrial, care nu formează
decât o parte a circuitului său individual, este determinat, în măsura în
care reprezintă doar o succesiune de fenomene în cadrul circulaţiei

117
generale a mărfurilor, prin legile generale dezvoltate mai înainte (cartea
I, cap. III [pag. 117 şi urm.]). Aceeaşi masă de bani, de pildă 500 1. st.,
pune în circulaţie, pe rând, cu atât mai multe capitaluri industriale (sau
şi capitaluri individuale în forma lor de capitaluri-marfă), cu cât mai
mare e viteza de circulaţie a banilor, deci cu cât mai repede fiecare
capital individual trece prin seria metamorfozelor sale de marfă şi de
bani. Prin urmare, aceeaşi masă de valoare a capitalului cere cu atât mai
puţini bani pentru circulaţia ei, cu cât mai mult banii funcţionează ca
mijloc de plată, deci cu cât mai mult, de pildă la înlocuirea unui capi-
tal-marfă prin mijloacele sale de producţie, sunt a se plăti doar simple
solduri şi cu cât mai scurte sunt termenele de plată, ca, de pildă, la plata
salariilor. Pe de altă parte, presupunând că viteza circulaţiei şi toate
celelalte împrejurări rămân neschimbate, masa de monedă care trebuie
să circule în calitate de capital bănesc este determinată de suma
preţurilor mărfurilor (preţul înmulţit cu masa mărfurilor), sau, dacă
masa şi valorile mărfurilor sunt date, de valoarea monedei însăşi.
Dar legile circulaţiei generale a mărfurilor nu se aplică decât
dacă procesul de circulaţie al capitalului formează o serie de fenomene
de circulaţie simple, nu însă dacă acestea din urmă formează secţiuni,
determinate din punct de vedere funcţional, ale circuitului unor
capitaluri industriale individuale.
Pentru a explica acest lucru, cel mai bine e să privim procesul
de circulaţie în legătura sa neîntreruptă, aşa cum apare în cele două
forme:
F
M- B-M … P (P')
Mp
II) P ... M' - B'

m- b-m
F
M- B-M … P … M'
Mp
III) M' - B'

m- b-m
Ca serie de fenomene de circulaţie în general, procesul de
circulaţie reprezintă (fie ca M - B - M, fie ca B - M - B) numai cele două
serii opuse de metamorfoze de mărfuri, din care fiecare metamorfoză la

118
rândul ei cuprinde metamorfoza opusă de partea mărfii străine sau a
banilor străini, care se află în faţa ei.
M - B de partea posesorului de marfă este B - M de partea
cumpărătorului; prima metamorfoză a mărfii în M - B este a doua
metamorfoză a mărfii care apare ca B; invers în B - M. Ceea ce s-a
arătat deci despre împletirea metamorfozei unei mărfi într-unul din
stadii cu aceea a altei mărfi în alt stadiu, se aplică circulaţiei capitalului
în măsura în care capitalistul funcţionează în calitate de cumpărător şi de
vânzător de marfă, în măsura deci în care capitalul său funcţionează ca
bani în faţa mărfii străine, sau ca marfă în faţa banilor străini. Dar
această împletire nu este în acelaşi timp şi o expresie a împletirii
metamorfozelor capitalurilor.
În primul rând, precum am văzut, B - M (Mp) poate să
reprezinte o împletire a metamorfozelor unor capitaluri individuale
diferite. Astfel capitalul-marfă al filatorului de bumbac, firele, este
înlocuit în parte prin cărbuni. O parte a capitalului său se află în formă
bănească şi trece din această formă în formă de marfă, în timp ce
capitalul producătorului capitalist de cărbuni se află în formă de marfă şi
este deci trecut în formă bănească; acelaşi act de circulaţie reprezintă
aici metamorfoze opuse a două capitaluri industriale (aparţinând unor
ramuri de producţie diferite), deci împletire a seriei de metamorfoze ale
acestor capitaluri. Cum am văzut însă, Mp, în care se transformă B, nu
trebuie să fie neapărat capital-marfă, adică nu trebuie să fie o formă de
funcţionare a capitalului industrial, nu trebuie să fie produs de către un
capitalist. Avem totdeauna B - M de o parte şi M - B de altă parte, dar
nu avem totdeauna împletire de metamorfoze de capital. Apoi B - F,
cumpărarea de forţă de muncă, nu este niciodată împletire de
metamorfoze de capital, întrucât, ce-i drept, forţa de muncă este marfa
muncitorului, dar ea nu devine capital decât atunci când este vândută
capitalistului. Pe de altă parte, în procesul M' - B', B' nu trebuie să fie
capital-marfă transformat; el poate să fie rezultat din transformarea în
bani a mărfii forţă de muncă (salariu) sau a unui produs creat de un
muncitor independent, de un sclav, de un şerb, de o comunitate.
În al doilea rând însă, pentru rolul, determinat din punct de
vedere funcţional, pe care îl joacă fiecare metamorfoză înăuntrul
procesului de circulaţie al capitalului individual, nu este nicidecum
necesar ca ea să reprezinte, în circuitul celuilalt capital, metamorfoza
corespunzătoare opusă, anume dacă presupunem că întreaga producţie a
pieţei mondiale este efectuată pe baze capitaliste. Astfel, în circuitul P ...

119
P, B', care reprezintă forma bănească a lui M', poate fi de partea
cumpărătorului doar forma bănească a plusvalorii sale (dacă marfa este
un articol de consum); sau, în
F
B' - M (în care capitalul intră deci acumulat), el poate să intre în
Mp
circulaţia capitalului vânzătorului lui Mp doar ca înlocuire a capitalului
său avansat, sau nu trebuie să intre deloc în această circulaţie a
capitalului său, anume dacă intră în cheltuirea venitului.
Modul în care diferitele părţi componente ale capitalului social
total, din care capitalurile individuale nu sunt decât porţiuni care
funcţionează independent, se înlocuiesc reciproc în procesul de
circulaţie atât în ceea ce priveşte capitalul cât şi în ceea ce priveşte
plusvaloarea, nu rezultă deci din împletirile simple ale metamorfozelor
circulaţiei mărfurilor care sunt comune atât fenomenelor circulaţiei
capitalului cât şi întreg restului circulaţiei de mărfuri; e nevoie în acest
scop de alt mod de cercetare. Până în prezent lumea s-a mulţumit, în
această privinţă, cu fraze care, analizate mai îndeaproape, nu conţin
decât concepţii vagi, aşa cum se deduc din împletirile de metamorfoze
proprii oricărei circulaţii de mărfuri.
Una din particularităţile cele mai palpabile ale procesului
circuitului capitalului industrial, deci şi ale producţiei capitaliste, este
faptul că, pe de-o parte, elementele de formare ale capitalului productiv
vin din piaţa de mărfuri şi trebuie înnoite încontinuu din piaţa de
mărfuri, trebuie cumpărate încontinuu ca mărfuri; că, pe de altă parte,
produsul procesului de muncă iese din acest proces sub formă de marfă
şi trebuie încontinuu să fie vândut din nou ca marfă. Să comparăm, de
pildă, un arendaş modern din Scoţia inferioară cu un mic agricultor de
modă veche de pe continent. Primul îşi vinde întreg produsul şi trebuie
să înlocuiască deci toate elementele acestuia, chiar şi sămânţa,
cumpărându-le de pe piaţă; celălalt consumă el însuşi cea mai mare
parte a produsului său, cumpără şi vinde cât mai puţin şi îşi
confecţionează el însuşi, pe cât îi este posibil, uneltele, îmbrăcămintea
etc.
În consecinţă, economia naturală, economia bănească şi
economia de credit au fost opuse una alteia ca fiind cele trei forme
caracteristice de mişcare economică a producţiei sociale.
În primul rând, aceste trei forme nu reprezintă faze de egală
importanţă ale dezvoltării. Aşa-numita economie de credit nu este ea

120
însăşi decât o formă a economiei băneşti, în măsura în care aceşti doi
termeni exprimă funcţii de schimb sau moduri de schimb între
producătorii înşişi. În producţia capitalistă dezvoltată economia
bănească nu mai apare decât ca bază a economiei de credit. În modul
acesta economia bănească şi economia de credit corespund doar unor
trepte de dezvoltare diferite ale producţiei capitaliste; nu sunt însă
nicidecum forme diferite de schimb, independente faţă de economia
naturală. Cu acelaşi drept, formele foarte diferite ale economiei naturale
ar putea fi opuse celorlalte două ca egale în importanţă.
În al doilea rând, întrucât la noţiunile economie bănească,
economie de credit, nu se accentuează şi nu se subliniază ca un caracter
distinctiv economia, adică procesul de producţie însuşi, ci modul de
schimb, corespunzător economiei, dintre diferiţii agenţi ai producţiei
sau producători, acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi la prima
noţiune. În loc de economie naturală ar trebui să se spună deci economie
de schimb. O economie naturală cu totul închisă, ca, de pildă, statul de
incaşi din Peru, nu s-ar subsuma nici uneia din aceste noţiuni.
În al treilea rând, economia bănească este comună tuturor
producţiilor de mărfuri, iar produsul apare ca marfă în cele mai diferite
organisme sociale de producţie. Ceea ce ar caracteriza deci producţia
capitalistă ar fi doar proporţiile în care produsul ar fi confecţionat ca
articol de comerţ, ca marfă, şi deci proporţiile în care propriile sale
elemente de formare trebuie să reintre ca articole de comerţ, ca mărfuri,
în economia din care a ieşit.
De fapt producţia capitalistă este producţia de mărfuri ca formă
generală a producţiei, dar aceasta numai – şi într-o măsură tot mai mare
în cursul dezvoltării sale – pentru că aici munca apare ea însăşi ca
marfă, pentru că muncitorul vinde munca, adică funcţia forţei sale de
muncă, şi anume, după presupunerea noastră, la valoarea ei, determinată
de cheltuielile ei de reproducţie. În măsura în care munca devine muncă
salariată, producătorul devine capitalist industrial; din această cauză
producţia capitalistă (deci şi producţia de mărfuri) apare în întreaga ei
amploare abia atunci când şi producătorul agricol nemijlocit este
muncitor salariat. În raportul dintre capitalist şi muncitorul salariat,
raportul bănesc, raportul dintre cumpărător şi vânzător, devine un raport
imanent producţiei însăşi. Or, acest raport are ca bază caracterul social
al producţiei, nu al schimbului; caracterul acesteia din urmă rezultă,
dimpotrivă, din cel dintâi. Corespunde de altfel orizontului burghez,
unde afacerile constituie obiectul tuturor preocupărilor, ca să nu se vadă

121
în caracterul modului de producţie baza modului de schimb care îi
corespunde, ci invers1.
Capitalistul aruncă în circulaţie mai puţină valoare în formă de
bani decât scoate din ea, pentru că aruncă în ea mai multă valoare în
formă de marfă decât a scos din ea în formă de marfă. În măsura în care
el figurează în calitate de simplă personificare a capitalului, în calitate
de capitalist industrial, oferta sa de valoare-marfă este totdeauna mai
mare decât cererea sa de valoare-marfă. Dacă oferta şi cererea sa s-ar
acoperi în aceasta privinţă, aceasta ar însemna o nevalorificare a
capitalului său; acesta nu ar fi funcţionat în calitate de capital productiv;
capitalul productiv s-ar fi transformat în capital-marfă care nu este
fecundat cu plusvaloare; el nu ar fi scos în cursul procesului de
producţie plusvaloare în formă de marfă din forţa de muncă şi nu ar fi
funcţionat deci în calitate de capital; el trebuie într-adevăr „să vândă mai
scump decât a cumpărat”, dar acest lucru îi reuşeşte numai pentru că a
transformat, prin intermediul procesului de producţie capitalist, marfa
mai ieftină pentru că e mai puţin valoroasă – pe care a cumpărat-o,
într-o marfă mai valoroasă, deci mai scumpă. El vinde mai scump nu
pentru că vinde peste valoarea mărfii sale, ci pentru că vinde marfă
având o valoare ce întrece suma valorii ingredientelor ei de producţie.
Proporţia în care capitalistul îşi valorifică capitalul este cu atât
mai mare cu cât e mai mare diferenţa dintre oferta sa şi cererea sa, cu
alte cuvinte cu cât e mai mare excedentul valorii mărfurilor pe care el
le-a adus peste valoarea mărfurilor pe care el le cere. Scopul lui nu este
ca ele să se acopere, ci ca, în măsură cât mai mare, ele să nu se acopere,
ca cererea sa să fie întrecută de oferta sa.
Ceea ce este valabil pentru capitalistul individual, este valabil
pentru întreaga clasă a capitaliştilor.
În măsura în care capitalistul personifică doar capitalul
industrial, cererea sa constă numai în cererea de mijloace de producţie şi
de forţă de muncă. Cererea sa de Mp este mai mică, în ceea ce priveşte
valoarea lor, decât capitalul său avansat; el cumpără mijloace de
producţie în valoare mai mică decât valoarea capitalului său şi deci în
valoare mult mai mică încă decât valoarea capitalului-marfă pe care el îl
aduce.
Cât despre cererea sa de forţă de muncă, ea este determinată, în
ceea ce priveşte valoarea ei, de raportul dintre capitalul său variabil şi
capitalul său total, deci = v : C, şi este, deci, în ceea ce priveşte
proporţia ei, din ce în ce mai mică, în producţia capitalistă, decât cererea

122
sa de mijloace de producţie. În măsură mereu sporită el este cumpărător
mai mare de Mp decât de F. Întrucât ca regulă generală muncitorul îşi
transformă salariul în mijloace de subzistenţă, şi în cea mai mare parte
în mijloace de subzistenţă necesare, cererea de forţă de muncă a
capitalistului este în acelaşi timp în mod indirect cerere de mijloace de
consum care intră în consumul clasei muncitoare. Dar această cerere
este = v şi niciun atom mai mult (dacă muncitorul face economii din
salariul său – raporturile de credit suntem nevoiţi să le lăsăm de o parte
aici – acest lucru înseamnă că îşi transformă o parte a salariului în tezaur
şi că pro tanto [în aceeaşi proporţie] el nu se manifestă ca cineva care
cere, ca cumpărător). Limita maximă a cererii capitalistului este = C = c
+ v, dar aportul său este = c + v + p; dacă deci structura capitalu-
lui-marfă al său este 80c + 20v + 20p, cererea sa este = 80c + 20v, deci, în
ceea ce priveşte valoarea, cu 1/5 mai mică decât oferta sa. Cu cât mai
mare este cota procentuală a masei p produse de el (rata profitului), cu
atât cererea sa devine mai mică în raport cu oferta sa. Cu toate că
cererea de forţă de muncă a capitalistului, şi deci indirect de mijloace de
subzistenţă necesare, devine, odată cu progresul producţiei, din ce în ce
mai mică în raport cu cererea sa de mijloace de producţie, nu trebuie să
uităm, pe de altă parte, că cererea sa de Mp este totdeauna mai mică
decât capitalul său, socotind zi cu zi. Cererea sa de mijloace de
producţie trebuie deci să privească totdeauna o valoare mai mică decât e
aceea a produsului-marfă a capitalistului care îi livrează aceste mijloace
de producţie, lucrând cu un capital egal şi în împrejurări de altfel egale.
Că este vorba în această privinţă de mulţi capitalişti şi nu de unul singur,
nu schimbă deloc lucrurile. Presupunând capitalul său ca fiind de 1.000
1. st., iar partea constantă a acestuia = 800 1. st., cererea sa faţă de
totalitatea capitaliştilor este = 800 1. st.; împreună ei livrează, la 1.000
1. st. (indiferent ce parte din această sumă cade asupra fiecăruia dintre ei
şi indiferent ce parte din capitalul total al fiecăruia o constituie cantitatea
care cade asupra lui), rata profitului fiind egală, mijloace de producţie în
valoare de 1.200 1. st.; deci cererea sa nu acoperă decât 3/3 din oferta
lor, în timp ce cererea sa totală nu egalează decât 4/5 din propria sa
ofertă, în ceea ce priveşte valoarea.
Trebuie să mai anticipăm acum în treacăt asupra cercetării
rotaţiei. Să presupunem că totalul capitalului său este de 5.000 1. st., din
care 4.000 1. st. capital fix şi 1.000 1. st. capital circulant; aceste 1.000
= 800c + 200v după presupunerea de mai sus. Capitalul său circulant
trebuie să se rotească de cinci ori în cursul unui an pentru ca totalul

123
capitalului său să se rotească odată în cursul unui an; produsul-marfă
este în acest caz = 6.000 1. st., este deci cu 1.000 1. st. mai mare decât
capitalul său avansat, ceea ce dă iarăşi acelaşi raport de plusvaloare ca
mai sus:
5.000 C: 1000p = 100(c+v) : 20p. Această rotaţie nu schimbă deci
nimic în raportul cererii sale totale faţă de aportul său total, prima
rămânând cu 1/5 mai mică decât acesta din urmă.
Să presupunem că capitalul său fix trebuie reînnoit în 10 ani. El
amortizează deci anual 1/10 = 400 1. st. În modul acesta el mai are o
valoare de 3.600 1. st. în capital fix + 400 1. st. în bani. Dacă e nevoie
de reparaţii şi dacă acestea nu trec peste măsura medie, ele nu sunt decât
investiţie de capital pe care el o face abia ulterior. Putem privi lucrurile
ca şi cum el ar fi calculat cheltuielile de reparaţie chiar la evaluarea
valorii capitalului său de investiţie, în măsura în care acesta intră în
produsul-marfă anual, astfel că ele sunt cuprinse în amortizarea de 1/10.
(Dacă de fapt nevoile sale de reparaţii sunt mai mici decât media, e
norocul lui, aşa cum e paguba lui dacă ele întrec media. Lucrurile se
echilibrează însă pentru întreaga clasă a capitaliştilor care sunt ocupaţi
în aceeaşi ramură industrială.) În orice caz, cu toate că, în ipoteza unei
singure rotaţii a capitalului său total în cursul unui an, cererea sa anuală
rămâne = 5.000 1. st., adică egală cu valoarea-capital a sa avansată la
început, ea creşte în ceea ce priveşte partea circulantă a capitalului, în
timp ce scade încontinuu în ceea ce priveşte partea fixă a lui.
Trecem acum la reproducţie. Să presupunem că capitalistul
consumă întreaga plusvaloare b şi transformă în capital productiv numai
mărimea iniţială a capitalului, C. Acum cererea capitalistului este egală
în valoare cu oferta sa. Dar nu în ceea ce priveşte mişcarea
capitalului său; în calitate de capitalist cererea sa nu atinge decât 4/5 din
oferta sa (în ceea ce priveşte mărimea valorii); 1/5 o consumă în calitate
de necapitalist, nu în funcţia sa de capitalist, ci pentru nevoia sau
plăcerea sa particulară.
Calculul este în acest caz, în procente, următorul:

în calitate de capitalist cerere = 100, ofertă = 120

în calitate de om de viaţă cerere = 20, ofertă = ―
Total cerere = 120, ofertă = 120.

A presupune cele de mai sus, înseamnă a presupune că

producţia capitalistă nu există, că deci însuşi capitalistul industrial nu

124
există. Căci capitalismul este desfiinţat în temelia sa prin presupunerea
că motivul determinant este satisfacerea plăcerii şi nu îmbogăţirea
însăşi.
Dar această presupunere este imposibilă şi din punct de vedere
tehnic. Capitalistul nu trebuie numai să formeze un capital de rezervă
împotriva oscilaţiilor preţurilor şi pentru a putea aştepta conjuncturile
mai favorabile pentru cumpărare şi vânzare; el trebuie să acumuleze
capital pentru a lărgi cu el producţia şi pentru a încorpora organismului
său productiv progresele tehnice.
Pentru a acumula capital el trebuie, în primul rând, să scoată din
circulaţie o parte a plusvalorii în formă de bani care i-a revenit din
circulaţie, să o lase să crească în formă de tezaur, până ce acesta a luat
dimensiunile necesare pentru extinderea vechii întreprinderi sau pentru
deschiderea unei întreprinderi accesorii. Atâta timp cât durează
tezaurizarea, ea nu sporeşte cererea capitalistului; banii sunt imobilizaţi;
ei nu scot de pe piaţa de mărfuri un echivalent în marfă pentru
echivalentul în bani pe care l-a scos din ea în schimbul mărfii aduse de
el.
De credit se face abstracţie aici; şi din credit face parte situaţia
în care capitalistul depune, de pildă, la o bancă banii, pe măsură ce sunt
adunaţi, în cont curent contra dobânzi.

NOTE:
1
Până aici manuscrisul V. Ceea ce urmează până la sfârşitul capitolului este o notă ce se
află într-un caiet din 1877 sau 1878, conţinând extrase din cărţi.

125
 Capitolul cinci
TIMPUL DE CIRCULAŢIE1

Mişcarea capitalului prin sfera producţiei şi prin cele două faze

ale sferei circulaţiei se efectuează, după cum s-a văzut, într-o succesiune
în timp. Timpul cât se află în sfera producţiei formează timpul său de
producţie, iar timpul cât se află în sfera circulaţiei formează timpul său
de circulaţie. Timpul total în care îşi efectuează circuitul este deci egal
cu suma timpului de producţie şi timpului de circulaţie.
Timpul de producţie cuprinde, bineînţeles, perioada procesului
de muncă, dar el nu este cuprins de ea. Ne amintim, în primul rând, că o
parte a capitalului constant există în mijloace de muncă: maşini, clădiri
etc. care servesc până la moartea lor în aceleaşi procese de muncă
repetate mereu. Întreruperile periodice ale procesului de muncă, de pildă
noaptea, întrerup, ce-i drept, funcţionarea acestor mijloace de muncă,
dar nu existenţa lor în localul de producţie. Ele sunt legate de local nu
numai în timp ce funcţionează, dar şi în timpul cât nu funcţionează. Pe
de altă parte, capitalistul trebuie să ţină pregătită o anumită rezervă de
materii prime şi de materii auxiliare pentru ca procesul de producţie să
aibă loc pe o scară de mai înainte stabilită înăuntrul unor intervale mai
scurte sau mai lungi, fără a depinde de hazardul aprovizionării zilnice de
pe piaţă. Această rezervă de materii prime etc. nu este supusă
consumului productiv decât în mod succesiv. Se naşte deci o diferenţă
între timpul ei de producţie2 şi timpul ei de funcţionare. Timpul de
producţie al mijloacelor de producţie în general cuprinde deci 1) timpul
în cursul căruia ele funcţionează ca mijloace de producţie, în care
servesc deci în procesul de producţie; 2) pauzele în cursul cărora
procesul de producţie, deci şi funcţionarea mijloacelor de producţie care
îi sunt înglobate, sunt întrerupte; 3) timpul în cursul căruia ele stau, ce-i
drept, gata pregătite în calitate de condiţii ale procesului, în care, deci,
ele reprezintă deja capital productiv, dar nu au intrat încă în procesul de
producţie.
Diferenţa pe care am privit-o până acum este de fiecare dată
diferenţa dintre timpul în care capitalul productiv se află în sfera de
producţie şi acela în care el se află în procesul de producţie. Dar
procesul de producţie însuşi poate să necesite întreruperi ale procesului
de muncă, şi deci ale timpului în care se munceşte, intervale în cursul

126
cărora obiectul muncii este supus acţiunii unor procese fizice, fără altă
intervenţie a muncii omeneşti. În acest caz procesul de producţie, deci
funcţionarea mijloacelor de producţie, continuă, cu toate că procesul de
muncă, şi deci funcţionarea mijloacelor de producţie ca mijloace de
muncă, este întreruptă. Astfel, de pildă, grâul care e semănat, vinul care
fermentează în beci, materialul de muncă al multor manufacturi, ca, de
exemplu, cel al tăbăcăriilor, care este supus unor procese chimice. Aici
timpul de producţie este mai mare decât timpul de muncă. Diferenţa
dintre ele constă într-un excedent al timpului de producţie asupra
timpului de muncă. Acest excedent se întemeiază totdeauna pe faptul că
un capital productiv se află în mod latent în sfera producţiei, fără a
funcţiona în procesul de producţie însuşi, sau că el funcţionează în
procesul de producţie, fără a se afla în procesul de muncă.
Acea parte a capitalului productiv latent care se află doar
pregătită ca o condiţie pentru procesul de producţie, ca bumbacul,
cărbunele etc. în filatură, nu acţionează nici în calitate de creator de
produs, nici în aceea de creator de valoare. Este capital inactiv, cu toate
că inactivitatea lui formează o condiţie pentru mersul neîntrerupt al
procesului de producţie. Clădirile, aparatele etc. necesare pentru a servi
la adăpostirea rezervei productive (a capitalului latent) sunt condiţii ale
procesului de producţie şi constituie deci părţi componente ale
capitalului productiv avansat. Ele îşi îndeplinesc funcţia lor de
păstrătoare ale componentelor productive în stadiul preliminar. Dacă în
acest stadiu sunt necesare procese de muncă, ele scumpesc materia
primă etc., dar sunt munci productive şi formează plusvaloare, pentru că
o parte a acestei munci, ca şi a oricărei alte munci salariate, nu se
plăteşte. Întreruperile normale ale întregului proces de producţie, adică
intervalele în care capitalul productiv nu funcţionează, nu produc nici
valoare, nici plusvaloare. De aici tendinţa de a continua munca şi în
timpul nopţii. (Cartea I, cap. VIII, 4 [pag. 249 şi urm.]) Intervalele în
timpul de muncă pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă în cursul
procesului de producţie însuşi, nu formează nici valoare, nici
plusvaloare; ele promovează însă produsul, ele formează o parte din
viaţa sa, un proces prin care el trebuie să treacă. Valoarea aparatelor etc.
este transmisă asupra produsului în raport cu întreg timpul în cursul
căruia ele funcţionează; produsul este adus în acest stadiu prin însăşi
munca, iar utilizarea acestor aparate este o condiţie a producţiei exact ca
şi pulverizarea unei părţi din bumbac, care nu intră în produs, dar care
totuşi îi transmite valoarea sa. Cealaltă parte a capitalului latent –

127
clădirile, maşinile etc., adică mijloacele de muncă a căror funcţionare nu
este întreruptă decât de pauzele regulate ale procesului de producţie,
întreruperile neregulate în urma restrângerii producţiei, a crizelor etc.
sunt pierderi pure, adaugă valoare fără a intra în formarea produsului;
valoarea totală pe care ea o adaugă produsului este determinată de
durata sa medie; ea pierde valoare, pentru că pierde valoare de
întrebuinţare, atât în timpul în care funcţionează, cât şi în timpul în care
nu funcţionează.
În fine, valoarea părţii de capital constant care continuă să se
afle în procesul de producţie, cu toate că procesul de muncă este
întrerupt, reapare în rezultatul procesului de producţie. Prin însăşi
munca, mijloacele de producţie sunt puse aici în condiţii înăuntrul
cărora ele trec de la sine prin anumite procese naturale, al căror rezultat
este un anumit efect util sau o formă schimbată a valorii lor de
întrebuinţare. Munca transmite totdeauna valoarea mijloacelor de
producţie asupra produsului, în măsura în care ea le consumă pe acestea
efectiv, în mod util, ca mijloace de producţie. Acest fapt nu se schimbă,
indiferent dacă, pentru a produce acest efect, munca trebuie să acţioneze
în mod continuu asupra obiectului muncii cu ajutorul mijloacelor de
muncă, sau dacă ea nu trebuie să dea decât impulsul, punând mijloacele
de producţie în condiţii prin efectul cărora, fără altă intervenţie a muncii,
mijloacele de producţie suferă de la sine modificarea dorită, în urma
unor procese naturale.
Oricare ar fi cauza excedentului timpului de producţie asupra
timpului de muncă – fie că anumite mijloace de producţie formează doar
capital productiv latent şi se află deci încă într-o fază anterioară
procesului de producţie efectiv, sau că funcţionarea lor este întreruptă
înăuntrul procesului de producţie, prin pauzele acestuia, sau că, în fine,
procesul de producţie însuşi determină întreruperi ale procesului de
muncă – în niciunul din aceste cazuri mijloacele de producţie nu
funcţionează ca absorbante de muncă. Dacă ele nu absorb muncă, ele nu
absorb nici supramuncă. O valorificare a capitalului productiv nu are
deci loc atâta timp cât el se află în acea parte a timpului său de producţie
care întrece timpul de muncă, oricât de inseparabilă ar fi efectuarea
procesului de valorificare de aceste pauze ale sale. Este clar că, cu cât
mai mult se acoperă timpul de producţie cu timpul de muncă, cu atât
este mai mare productivitatea şi valorificarea unui capital productiv dat,
într-un interval de timp dat. De aici tendinţa producţiei capitaliste de a
scurta pe cât mai mult posibil excedentul timpului de producţie asupra

128
timpului de muncă. Dar deşi timpul de producţie al capitalului poate să
se abată de la timpul său de muncă, cel dintâi îl înglobează totdeauna pe
cel de-al doilea, şi excedentul însuşi este condiţia procesului de
producţie. Timpul de producţie este deci totdeauna timpul în cursul
căruia capitalul produce valori de întrebuinţare şi se valorifică, deci
timpul în cursul căruia el funcţionează în calitate de capital productiv,
cu toate că el cuprinde şi un timp în cursul căruia capitalul său este
latent, sau produce fără a se valorifica.
Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul sălăşluieşte în calitate de
capital-marfă şi de capital bănesc. Cele două procese de circulaţie ale
sale constau în faptul că el trece din forma de marfă în forma de bani şi
din forma de bani în forma de marfă. Faptul că transformarea mărfii în
bani este aici în acelaşi timp realizarea plusvalorii încorporate în marfă
şi că transformarea banilor în marfă este în acelaşi timp transformarea
sau retransformarea valorii-capital în forma elementelor sale de
producţie, nu modifică deloc faptul că aceste procese, ca procese de
circulaţie, sunt procese ale metamorfozelor simple ale mărfurilor.
Timpul de circulaţie şi timpul de producţie se exclud reciproc.
În cursul timpului său de circulaţie, capitalul nu funcţionează în calitate
de capital productiv şi nu produce deci nici marfă şi nici plusvaloare.
Dacă privim circuitul în forma cea mai simplă, anume aceea în care
întreaga valoare-capital trece, în fiecare caz, dintr-o singură dată, dintr-o
fază în cealaltă, este evident că procesul de producţie, deci şi
autovalorificarea capitalului, sunt întrerupte atâta timp cât durează
timpul său de circulaţie şi că, după lungimea acestui timp de circulaţie,
reînnoirea procesului de producţie va fi mai rapidă sau mai lentă. Dacă,
dimpotrivă, diferitele părţi ale capitalului efectuează circuitul una după
alta, astfel că circuitul întregii valori-capital se efectuează în mod
succesiv în circuitul diferitelor sale porţiuni, este clar că, cu cât este mai
lung timpul în care părţile sale aliquote se află în mod continuu în sfera
circulaţiei, cu atât mai mică trebuie să fie acea parte a sa care
funcţionează în mod continuu în sfera producţiei. Expansiunea şi
contracţiunea timpului de circulaţie acţionează deci ca o limită negativă
în faţa contracţiunii şi expansiunii timpului de producţie sau a proporţiei
în care un capital de o anumită mărime funcţionează în calitate de
capital productiv. Cu cât mai mult metamorfozele circulaţiei capitalului
sunt doar ideale, cu alte cuvinte cu cât mai mult timpul de circulaţie
devine = 0 sau se apropie de zero, cu atât capitalul funcţionează mai
mult, cu atât productivitatea şi autovalorificarea sa devin mai mari.

129
Dacă, de pildă, un capitalist lucrează după comandă, astfel că primeşte
plata la furnizarea produsului şi dacă plata se face în propriile sale
mijloace de producţie, timpul de circulaţie se apropie de zero.
În general, timpul de circulaţie al capitalului limitează aşadar
timpul său de producţie şi deci procesul său de valorificare. Şi anume el
îl limitează în raport cu propria sa durată. Or, aceasta poate să crească şi
să scadă în mod foarte diferit şi deci să limiteze într-un grad foarte
diferit timpul de producţie al capitalului. Dar ceea ce vede economia
politică este ceea ce apare, anume efectul timpului de circulaţie asupra
procesului de valorificare al capitalului în general. Ea consideră această
acţiune negativă ca o acţiune pozitivă, pentru că urmările ei sunt
pozitive. Ea se cramponează cu atât mai mult de această aparenţă, cu cât
ea pare să aducă dovada că capitalul posedă un izvor mistic al
autovalorificării, care este independent de procesul său de producţie, şi
deci de exploatarea muncii, şi care îi vine din sfera circulaţiei. Vom
vedea mai târziu cum însăşi economia ştiinţifică se lasă înşelată de
această aparenţă. Cum de asemenea se va vedea mai târziu, această
aparenţă este întărită de diferite fenomene: 1) Modul capitalist de a
calcula profitul, în care cauza negativă figurează ca o cauză pozitivă,
întrucât pentru capitaluri din diferite sfere de investiţie, în care numai
timpul de circulaţie diferă, un timp de circulaţie mai lung acţionează ca
o cauză de creştere a preţurilor, într-un cuvânt ca una din cauzele
egalizării profiturilor. 2) Timpul de circulaţie formează doar un moment
al timpului de rotaţie; acesta însă cuprinde timpul de producţie,
respectiv de reproducţie. Ceea ce se datoreşte acestuia din urmă pare că
se datoreşte timpului de circulaţie. 3) Transformarea mărfurilor în
capital variabil (salariu) este condiţionată de transformarea lor prealabilă
în bani. În cazul acumulării de capital, transformarea în capital variabil
adiţional are deci loc în sfera circulaţiei, adică în cursul timpului de
circulaţie. Acumularea dată în modul acesta pare că se datorează deci
acestuia din urmă. Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul efectuează –
indiferent dacă într-o direcţie sau în cealaltă – cele două faze opuse M -
B şi B - M. Timpul său de circulaţie se împarte deci în două părţi:
timpul care îi e necesar pentru a se transforma din marfă în bani şi
timpul care îi e necesar pentru a se transforma din bani în marfă. Ştim
deja din analiza circulaţiei simple a mărfurilor (cartea I, cap. III [pag.
117 şi urm.]) că M - B, vânzarea, este partea cea mai dificilă a
metamorfozei sale, cuprinzând, din această cauză, în împrejurări
obişnuite, partea mai mare a timpului de circulaţie. Ca bani, valoarea se

130
află în forma sa mereu transformabilă. Ca marfă, ea trebuie să obţină,
mai întâi, prin transformare în bani, această înfăţisare de a putea fi
nemijlocit schimbată şi de eficienţă totdeauna gata de acţiune. Dar la
procesul de circulaţie a capitalului în faza sa B - M este vorba de
transformarea sa în mărfuri care formează elemente determinate ale
capitalului productiv într-o investiţie dată. Mijloacele de producţie poate
că nu se află pe piaţă şi trebuie abia produse, sau ele trebuie procurate de
pe pieţe îndepărtate, sau se întâmplă întreruperi în sosirea lor normală,
sau modificări de preţuri etc., într-un cuvânt o mulţime de împrejurări
care nu pot fi recunoscute în simpla schimbare de formă B - M, dar care
fac ca pentru această parte a fazei de circulaţie să fie nevoie ba de un
timp mai îndelungat, ba de unul mai puţin îndelungat. Aşa cum M - B şi
B - M sunt despărţite în timp, ele pot fi despărţite şi în spaţiu; piaţa de
cumpărare şi piaţa de vânzare pot fi pieţe despărţite în spaţiu. În cazul
fabricilor, de pildă, achizitorii şi vânzătorii sunt chiar, de multe ori,
persoane diferite. La producţia de mărfuri circulaţia este tot atât de
necesară ca şi producţia însăşi, prin urmare agenţii circulaţiei sunt tot
atât de necesari ca şi agenţii producţiei. Procesul de reproducţie
cuprinde ambele funcţii ale capitalului, deci şi necesitatea ca aceste
funcţii să fie reprezentate fie de capitalistul însuşi, fie de salariaţi, agenţi
ai acestuia. Acesta însă nu este un motiv de a se confunda agenţii
circulaţiei cu agenţii producţiei, aşa cum nu este un motiv de a se
confunda funcţiile capitalului-marfă şi ale capitalului bănesc cu cele ale
capitalului productiv. Agenţii circulaţiei trebuie plătiţi de agenţii
producţiei. Dacă însă capitaliştii care cumpără şi vând unii altora nu
creează prin acest act nici produse şi nici valoare, acest fapt nu se
schimbă atunci când volumul întreprinderii lor le dă posibilitatea şi îi
sileşte să treacă aceste funcţii pe spinarea altora. În unele întreprinderi
achizitorii şi vânzătorii sunt plătiţi printr-un procentaj din profit. Fraza
că ei sunt plătiţi de consumatori nu ajută la nimic. Consumatorii nu pot
să plătească decât în măsura în care ei înşişi îşi produc, ca agenţi ai
producţiei, un echivalent în mărfuri sau achiziţionează un asemenea
echivalent de la agenţii producţiei, fie pe bază de titluri de drept (ca
asociaţi ai lor etc.), fie prin servicii personale.
Între M - B şi B - M există o deosebire care nu are nimic de-a
face cu deosebirea de formă dintre marfă şi bani, ci rezultă din
caracterul capitalist al producţiei. În sine, atât M - B cât şi B - M sunt
simple transpuneri, dintr-o formă în alta, ale unei valori date. Dar M' -
B' este în acelaşi timp realizarea plusvalorii aflate în M'. Acesta nu este

131
cazul cu B -M. Din această cauză, vânzarea este mai importantă decât
cumpărarea. În împrejurări normale B - M este un act necesar pentru
valorificarea valorii exprimate în B, dar el nu este realizare de
plusvaloare; este un prolog la producerea ei, şi nu un epilog.
Circulaţiei capitalului-marfă, M' - B', îi sunt trasate anumite
limite de către însăşi forma de existenţă a mărfurilor, de către existenţa
lor ca valori de întrebuinţare. Mărfurile sunt trecătoare prin natura lor.
Prin urmare, dacă ele nu intră, înăuntrul unui termen anumit, în
consumul productiv sau în cel individual, după destinaţia lor; dacă, cu
alte cuvinte, ele nu sunt vândute într-un timp determinat, ele se alterează
şi pierd, odată cu valoarea de întrebuinţare, şi facultatea de a fi
purtătoare ale valorii de schimb. Valoarea-capital pe care ele o conţin,
respectiv plusvaloarea cu care această valoare a crescut, se pierde.
Valorile de întrebuinţare nu rămân purtătoare ale valorii-capital, care se
perpetuează şi se valorifică, decât în măsura în care ele sunt mereu
reînnoite şi reproduse, înlocuite prin valori de întrebuinţare noi, de
aceeaşi speţă sau de altă speţă. Dar vânzarea lor în forma lor de marfă
gata, deci intrarea lor în consumul productivă sau în cel individual
mijlocită prin această vânzare, este o condiţie a reproducţiei lor, condiţie
care reapare mereu. Înăuntrul unui timp determinat, ele trebuie să-şi
schimbe vechea lor formă de întrebuinţare, pentru a-şi continua
existenţa într-o formă de întrebuinţare nouă. Valoarea de schimb se
conservă numai prin această reînnoire continuă a corpului ei. Valorile de
întrebuinţare ale diferitelor mărfuri se alterează mai repede sau mai
încet; între producţia şi consumul lor poate deci să treacă un interval mai
lung sau mai scurt; ele pot deci să stea un timp mai scurt sau mai
îndelungat în faza de circulaţie M - B sub formă de capital-marfă fără să
fie distruse; ele pot suporta un timp de circulaţie, ca mărfuri, mai scurt
sau mai îndelungat. Limita pe care alterarea corpului mărfii o trasează
timpului de circulaţie al capitalului-marfă este limita absolută a acestei
părţi a timpului de circulaţie, adică a timpului de circulaţie pe care
capitalul-marfă îl poate parcurge în calitate de capital-marfă. Cu cât mai
trecătoare este o marfă, deci cu cât mai scurt timp după producţia ei ea
trebuie consumată, deci şi vândută, cu atât mai mică este distanţa pe
care ea poate să o parcurgă de la locul ei de producţie, cu atât mai
restrânsă este sfera ei de circulaţie în spaţiu, cu atât mai locală este piaţa
ei de desfacere. Cu cât mai trecătoare este deci o marfă, cu cât mai
restrânsă este, din cauza conformaţiei sale fizice, limita absolută a
timpului ei de circulaţie ca marfă, cu atât mai puţin se potriveşte ea ca

132
obiect al producţiei capitaliste. Ea poate să cadă în sfera acesteia numai
în locuri foarte populate sau în măsura în care distanţele locale se
scurtează prin efectul dezvoltării mijloacelor de transport. Dar
concentrarea producţiei unui articol în mâini puţine şi într-un loc foarte
populat poate să creeze o piaţă relativ mare chiar pentru aceste articole,
ca, de exemplu, în cazul marilor fabrici de bere, de derivate ale laptelui
etc.

NOTE:
1
De aici înainte, manuscrisul IV.
2
Timp de producţie aici în înţeles activ. Timpul de producţie al mijloacelor de producţie
nu este aici timpul în care ele sunt produse, ci timpul în care ele iau parte la procesul de
producţie al unui produs-marfă. (F. E.)

133
 Capitolul şase
CHELTUIELILE DE CIRCULAŢIE

I. Cheltuieli de circulaţie propriu zise

1. Timp de cumpărare şi de vânzare

Transformările de formă ale capitalului, din marfă în bani şi din

bani în marfă, sunt în acelaşi timp tranzacţiuni ale capitalistului, acte de
cumpărare şi de vânzare. Timpul în care se îndeplinesc aceste
transformări de formă ale capitalului este, în mod subiectiv, din punctul
de vedere al capitalistului, timpul de vânzare şi timpul de cumpărare,
timpul în cursul căruia capitalistul figurează pe piaţă ca vânzător şi
cumpărător. Aşa cum timpul de circulaţie al capitalului formează o
secţiune necesară a timpului său de reproducţie, tot astfel timpul în
cursul căruia capitalistul cumpără şi vinde, în cursul căruia umblă pe
piaţă, formează o secţiune necesară a timpului său de funcţionare în
calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat. El
formează o parte a timpului pe care îl întrebuinţează în afacere.
(Întrucât s-a presupus că mărfurile se cumpără şi se vând la
valorile lor, este vorba la aceste fenomene doar de trecerea aceleiaşi
valori dintr-o formă într-alta, din forma de marfă în forma de bani şi din
forma de bani în forma de marfă – de o modificare de stare. Dacă
mărfurile se vând la valorile lor, mărimea valorii rămâne neschimbată
atât în mâna cumpărătorului, cât şi în mâna vânzătorului; nu s-a
modificat decât forma ei de existenţă. Dacă mărfurile nu se vând la
valorile lor, suma valorilor schimbate rămâne neschimbată; ceea ce
într-o parte este plus, este minus în cealaltă parte.
Dar metamorfozele M - B şi B - M sunt tranzacţiuni care au loc
între cumpărător şi vânzător; ei au nevoie de timp pentru a cădea de
acord, cu atât mai mult cu cât aici are loc o luptă în care fiecare parte
caută să obţină un avantaj în dauna celeilalte părţi şi întrucât faţă în faţă
stau oameni de afaceri: „when Greek meets Greek then comes the tug of
war” [dacă un grec întâlneşte un alt grec, se naşte lupta cea mai aprigă].
Schimbarea de stare costă timp şi forţă de muncă, dar nu pentru a se crea
valoare, ci pentru a se efectua trecerea valorii dintr-o formă în alta, fapt
care nu este modificat deloc prin încercarea fiecăreia din părţi de a-şi

134
însuşi, cu această ocazie, o cantitate suplimentară de valoare. Această
muncă, mărită prin intenţiile de rea-credinţă ale ambelor părţi, nu
creează valoare, tot aşa cum munca ce se face cu ocazia unui proces în
faţa justiţiei nu măreşte mărimea valorii obiectului litigios. Cu munca
aceasta – care este un moment necesar al procesului de producţie
capitalist în totalitatea sa, în care el cuprinde şi circulaţia sau este
cuprins de ea – situaţia este aceeaşi ca, de pildă, cu munca de ardere a
unui corp care se întrebuinţează pentru producerea de căldură. Această
muncă de ardere nu produce căldură, cu toate că este un moment necesar
al procesului de ardere. Pentru a întrebuinţa, de pildă, cărbunii ca
material combustibil, eu trebuie să-i combin cu oxigen şi să-i trec în
acest scop din stare solidă în stare gazoasă (căci în acidul carbonic
rezultat din ardere cărbunele se află în stare gazoasă), deci să efectuez o
modificare a formei de existenţă sau a stării fizice. Dezagregarea
moleculelor de carbon, care sunt legate într-un tot solid, şi spargerea
moleculei de carbon în atomii săi trebuie să preceadă combinarea nouă,
şi acest lucru costă o anumită cheltuială de forţă care nu se transformă
deci în căldură, ci se scade din ea. Dacă deci posesorii de mărfuri nu
sunt capitalişti, ci producători nemijlociţi, independenţi, timpul
întrebuinţat pentru cumpărare şi vânzare se scade din timpul lor de
muncă; din această cauză ei căutau totdeauna să facă aceste operaţiuni în
zilele de sărbătoare (în antichitate ca şi în evul mediu). Dimensiunile pe
care le ia schimbul de mărfuri în mâinile capitaliştilor nu pot bineînţeles
să transforme munca aceasta, care nu creează valoare, ci efectuează doar
schimbarea de formă a valorii, în muncă ce creează valoare. Tot atât de
puţin miracolul acestei transsubstanţieri poate fi îndeplinit prin
transpunere, adică prin faptul că, în loc să efectueze ei înşişi acea
„muncă de ardere”, capitaliştii o transformă în ocupaţie exclusivă a unor
persoane terţe, plătite de ei. Se înţelege că aceste persoane terţe nu le vor
pune la dispoziţie forţa lor de muncă de dragul ochilor lor frumoşi.
Încasatorului rentelor unui proprietar funciar şi omului de serviciu al
unei bănci le este de asemenea indiferent că munca lor nu măreşte nici
cu o singură para nici mărimea valorii rentei, nici mărimea valorii
monedelor duse cu sacul la altă bancă.)1
Pentru capitalistul care lasă pe alţii să muncească pentru el,
cumpărarea şi vânzarea devin funcţiuni principale. Întrucât el îşi
însuşeşte produsul multor oameni pe scară socială mai mare, el trebuie,
pe aceeaşi scară, să-l şi vândă şi să-l retransforme mai târziu din bani în
elementele de producţie. Ca şi mai înainte, timpul de cumpărare şi de

135
vânzare nu creează valoare. O iluzie se naşte prin funcţiunea capitalului
comercial. Dar, fără să ne ocupăm încă mai aproape de această
chestiune, un lucru este clar de la început: dacă prin diviziune a muncii
o funcţie care în sine este neproductivă, dar constituie un moment
necesar al reproducţiei, este transformată din îndeletnicire accesorie a
multora în îndeletnicire exclusivă a câtorva, în ocupaţie specială a lor,
caracterul funcţiei însăşi nu se transformă. Un comerciant (privit aici ca
simplu agent al transformării de formă a mărfurilor, ca simplu
cumpărător şi vânzător) poate să scurteze prin operaţiunile sale timpul
de cumpărare şi de vânzare pentru mulţi producători. El trebuie privit în
acest caz ca o maşină care reduce cheltuirea inutilă de forţă, adică ajută
la liberarea de timp de producţie2.
Pentru a simplifica lucrurile (întrucât abia mai târziu vom privi
pe comerciant în calitate de capitalist şi de capital comercial), să
presupunem că acest agent însărcinat cu cumpărarea şi cu vânzarea este
un om care îşi vinde munca. El îşi cheltuieşte forţa de muncă şi timpul
de muncă în aceste operaţiuni M - B şi B - M. Şi trăieşte deci din ele,
aşa cum altul trăieşte din tors sau din facerea pilulelor. El îndeplineşte o
funcţiune necesară, deşi neproductivă, pentru că procesul de reproducţie
însuşi cuprinde funcţiuni neproductive. El munceşte ca oricare altul, dar
conţinutul muncii sale nu creează nici valoare, nici produs. El însuşi
face parte din aşa-zisele faux frais [cheltuieli neproductive, dar
necesare] ale producţiei. Utilitatea lui nu constă în faptul că el ar
transforma o funcţiune neproductivă într-una productivă, sau o muncă
neproductivă într-una productivă. Ar fi un miracol dacă o asemenea
transformare ar putea fi efectuată prin această transmitere de funcţie.
Utilitatea lui constă, dimpotrivă, în faptul că o porţiune mai mică din
forţa de muncă şi din timpul de muncă ale societăţii este legată în
această funcţie neproductivă. Mai mult. Să presupunem că el e simplu
muncitor salariat, unul mai bine retribuit, dacă vreţi. Oricare i-ar fi
retribuţia, în calitate de muncitor salariat el munceşte o parte a timpului
său în mod gratuit. El obţine, poate, într-o zi valoarea-produs a opt ore
de muncă şi funcţionează timp de zece ore. Cele două ore de
supramuncă pe care le prestează nu produc valoare, aşa cum nici cele
opt ore de muncă necesară ale sale nu produc valoare, cu toate că prin
intermediul acestora din urmă i se transmite o parte din produsul social.
În primul rând, acum ca şi mai înainte – privind lucrurile din punct de
vedere social – o forţă de muncă este utilizată timp de zece ore în
această simplă funcţie de circulaţie. Ea nu poate fi utilizată pentru

136
altceva, ea nu poate fi utilizată pentru muncă productivă. În al doilea
rând însă, societatea nu plăteşte aceste două ore de supramuncă, cu toate
că ele sunt cheltuite de individul care o efectuează. Prin ele societatea
nu-şi însuşeşte un produs suplimentar sau o valoare suplimentară. Dar
cheltuielile de circulaţie pe care el le reprezintă se reduc cu o cincime,
de la zece ore la opt. Societatea nu plăteşte niciun echivalent pentru o
cincime din acest timp de circulaţie activ, al cărui agent este. Dacă însă
e vorba de capitalistul care utilizează pe acest agent, prin neplata celor
două ore se reduc cheltuielile de circulaţie ale capitalului său, cheltuieli
care reprezintă un scăzământ din încasările sale. Pentru el este vorba de
un câştig pozitiv, deoarece limita negativă a valorificării capitalului său
este îngustată. Atunci când mici producători de mărfuri independenţi
cheltuiesc o parte din timpul lor propriu cu cumpărări şi vânzări, acest
timp se prezintă ca un timp cheltuit în intervalele funcţionării lor
productive sau ca un scăzământ din timpul lor de producţie.
În orice caz, timpul întrebuinţat în acest scop este o cheltuială
de circulaţie care nu adaugă nimic valorilor schimbate. Este cheltuiala
necesară pentru transpunerea lor din forma de marfă în forma de bani. În
măsura în care producătorul capitalist de mărfuri apare ca agent al
circulaţiei, el nu se deosebeşte de producătorul nemijlocit de mărfuri
decât prin faptul că vinde şi cumpără pe scară mai mare şi funcţionează
deci în măsură mai mare în calitate de agent al circulaţiei. Dar atunci
când proporţiile întreprinderii sale îl silesc sau îi dau posibilitatea să
cumpere (să angajeze) agenţi proprii ai circulaţiei în calitate de
muncitori salariaţi, fenomenul nu se modifică deloc în fond. În procesul
de circulaţie (în măsura în care este simplă schimbare de formă) trebuie
să se cheltuiască într-un anumit grad forţă de muncă şi timp de muncă.
Dar acest fapt apare acum ca o investiţie suplimentară de capital; o parte
a capitalului variabil trebuie avansată pentru cumpărarea acestor forţe de
muncă ce funcţionează numai în procesul de circulaţie. Acest avans de
capital nu creează nici produs şi nici valoare. El reduce pro tanto [în
aceeaşi proporţie] măsura în care capitalul avansat funcţionează în mod
productiv. Situaţia e aceeaşi ca şi cum o parte a produsului s-ar
transforma într-o maşină care cumpără şi vinde restul produsului.
Această maşină provoacă un scăzământ din produs. Ea nu participă în
procesul de producţie, cu toate că ea poate să reducă forţa de muncă etc.
cheltuită în circulaţie. Ea formează doar o parte a cheltuielilor de
circulaţie.

137
 2. Contabilitate

În afară de cumpărarea şi de vânzarea efectivă, se mai

cheltuieşte timp de muncă şi cu contabilitatea, în care mai intră, pe lângă
aceasta, şi muncă materializată, tocuri, cerneală, hârtie, pupitru de scris,
cheltuieli de birou; în această funcţie se cheltuieşte deci forţă de muncă
pe de o parte, mijloace de muncă, pe de altă parte. Situaţia este, aici,
aceeaşi ca şi cu timpul de cumpărare şi de vânzare.
Ca unitate înăuntrul circuitelor sale, ca valoare în mişcare, fie
înăuntrul sferei producţiei, fie înăuntrul celor două faze ale sferei
circulaţiei, capitalul există în mod ideal doar în forma monedei de
calcul, în primul rând în capul producătorului de mărfuri, respectiv al
producătorului de mărfuri capitalist. Cu ajutorul contabilităţii, care
cuprinde şi determinarea preţurilor sau calcularea preţurilor mărfurilor,
această mişcare este fixată şi controlată. Mişcarea producţiei, şi în
special a valorificării – şi mărfurile figurează aici doar ca purtătoare de
valoare, ca denumiri ale unor lucruri a căror existenţă ideală ca valoare
este fixată în moneda de calcul – capătă astfel o oglindire simbolică în
imaginaţie. Atâta timp cât producătorul individual de mărfuri face
contabilitate numai în capul său (ca, de pildă, ţăranul; abia agricultura
capitalistă îl produce pe arendaşul care face contabilitate) sau ţinând
numai în mod accesoriu, în afara timpului său de producţie, un registru
asupra cheltuielilor, încasărilor, termenelor de plată etc., atâta timp este
evident că această funcţie a sa împreună cu mijloacele de muncă pe care
le întrebuinţează eventual în acest scop, ca hârtie etc., reprezintă o
cheltuială suplimentară de timp de muncă şi de mijloace de muncă, care
sunt necesare, dar care constituie un scăzământ atât din timpul pe care
poate să-l întrebuinţeze în mod productiv, cât şi din mijloacele de muncă
ce funcţionează în procesul de producţie efectiv care intră în formarea
produsului şi a valorii3. Natura funcţiei însăşi nu se schimbă nici prin
proporţiile pe care le ia prin faptul că este concentrată în mâna
producătorului de mărfuri capitalist şi că, în loc să apară ca funcţie a
unui mare număr de producători mici de mărfuri, apare ca funcţie a unui
capitalist, ca funcţie înăuntrul unui proces de producţie pe scară largă;
nici prin detaşarea ei de funcţiile productive, al căror accesoriu era, şi
nici prin transformarea ei în funcţie independentă a unor agenţi speciali,
cărora le-a fost încredinţată în mod exclusiv.
Diviziunea muncii, autonomizarea unei funcţii, nu face ca ea să
devină creatoare de produs şi de valoare, dacă nu este în sine creatoare

138
de produs şi de valoare, deci încă înainte de autonomizarea ei. Dacă un
capitalist îşi investeşte capitalul pentru prima dată, el trebuie să
investească o parte pentru achiziţionarea unui contabil etc. şi pentru
mijloacele necesare contabilităţii. Atunci când capitalul său se află deja
în funcţiune şi este supus procesului său continuu de reproducţie, el
trebuie să retransforme încontinuu, prin intermediul transformării în
bani, o parte a produsului-marfă în contabil, funcţionar comercial etc.
Această parte a capitalului este sustrasă procesului de producţie şi face
parte din cheltuielile de circulaţie, care se scad din produsul total.
(Inclusiv forţa de muncă întrebuinţată în mod exclusiv pentru această
funcţie.)
Există însă o anumită deosebire între cheltuielile rezultate din
contabilitate, respectiv între cheltuirea neproductivă de timp de muncă,
pe de o parte, şi acelea ale simplului timp de vânzare şi de cumpărare,
pe de altă parte. Acestea din urmă rezultă numai din forma socială
determinată a procesului de producţie, din faptul că el este un proces de
producţie de marfă. Contabilitatea, în calitate de control şi de sintetizare
ideală a procesului, devine cu atât mai necesară, cu cât mai mult
procesul se efectuează pe scară socială şi îşi pierde caracterul pur
individual; ea este deci mai necesară în producţia capitalistă decât în
producţia fărâmiţată a exploatării meşteşugăreşti sau ţărăneşti, este mai
necesară în producţia în comun decât în producţia capitalistă.
Cheltuielile contabilităţii se reduc însă odată cu concentrarea producţiei
şi cu cât ea se transformă mai mult în contabilitate socială.
Este vorba aici numai de caracterul general al cheltuielilor de
circulaţie care rezultă din simpla metamorfoză formală. Nu este nevoie
să ne ocupăm aici de toate formele lor de detaliu. Dar cum anumite
forme, care ţin de simpla schimbare de formă a valorii, care rezultă deci
din forma socială determinată a procesului de producţie şi care la
producătorul de mărfuri individual nu sunt decât momente trecătoare şi
abia perceptibile, merg paralel cu funcţiunile productive ale valorii sau
se împletesc cu ele – cum aceste forme pot să frapeze ochiul ca
cheltuieli masive de circulaţie, acest lucru se vede din simpla operaţiune
de încasare şi de plată de bani, atunci când această operaţiune este
autonomizată ca funcţiune exclusivă a băncilor etc. sau a casierului în
întreprinderile individuale şi concentrată pe scară largă. Ceea ce trebuie
reţinut, e faptul că prin forma lor modificată aceste cheltuieli de
circulaţie nu-şi modifică natura.

139
 3. Bani

Indiferent dacă un produs este creat ca marfă sau nu, el este

totdeauna formă materială a avuţiei, valoare de întrebuinţare destinată a
intra în consumul individual sau în cel productiv. Dacă e produs ca
marfă, valoarea lui există în mod ideal în preţ, care nu modifică nimic în
forma lui utilă reală. Dar faptul că anumite mărfuri, ca aurul şi argintul,
funcţionează ca bani şi sălăşluiesc în această calitate exclusiv în
procesul de circulaţie (şi ca tezaur, ca rezervă etc. ele rămân, deşi latent,
în sfera circulaţiei) este un produs pur al formei sociale determinate a
procesului de producţie, care este proces de producţie de mărfuri.
Întrucât în cadrul producţiei capitaliste marfa este forma generală a
produsului, iar masa cea mai mare a produsului se confecţionează ca
marfă şi trebuie să îmbrace deci forma bani, întrucât deci masa de
mărfuri, partea avuţiei sociale care funcţionează ca marfă, creşte în mod
continuu – cantitatea de aur şi de argint care funcţionează ca mijloc de
circulaţie, ca mijloc de plată, ca rezervă etc. creşte şi ea. Aceste mărfuri,
care funcţionează ca bani, nu intră nici în consumul individual, nici în
consumul productiv. Ele sunt muncă socială fixată într-o formă în care
ea serveşte ca simplă maşină de circulaţie. Afară de faptul că o parte a
avuţiei sociale este fixată în această formă neproductivă, uzarea
monedei necesită înlocuirea ei continuă, adică transformarea de mai
multă muncă socială – sub formă de produs – în mai mult aur şi argint.
La naţiunile dezvoltate din punct de vedere capitalist aceste cheltuieli de
înlocuire sunt importante, pentru că în general partea de avuţie fixată în
formă de bani este voluminoasă. Aurul şi argintul, ca mărfuri-monedă,
formează pentru societate cheltuieli de circulaţie care nu rezultă decât
din forma socială a producţiei. Ele sunt faux frais [ cheltueli
neproductive] ale producţiei de mărfuri în general, cheltuieli care cresc
odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi în special a producţiei
capitaliste. Este o parte a avuţiei sociale care trebuie sacrificată
procesului circulaţiei4.

II. Cheltuieli de păstrare

Cheltuielile de circulaţie, care rezultă din simpla schimbare de

formă a valorii, din circulaţia privită în mod ideal, nu intră în valoarea
mărfurilor. Părţile de capital astfel cheltuite formează simple scăzăminte
din capitalul cheltuit în mod productiv, dacă îl avem în vedere pe

140
capitalist, şi forţă de muncă cheltuită neproductiv, dacă privim
societatea întreagă. De altă natură sunt cheltuielile de circulaţie pe care
le vom cerceta acum. Ele pot să rezulte din procese de producţie care nu
sunt decât continuate în circulaţie, al căror caracter productiv este, prin
urmare, doar ascuns de forma de circulaţie. Ele pot, pe de altă parte,
privind lucrurile din punct de vedere social, să fie cheltuieli simple,
cheltuire neproductivă fie de muncă vie, fie de muncă materializată, şi
totuşi, tocmai prin acest fapt, să aibă un efect de creare de valoare pentru
capitalistul individual, să formeze un spor la preţul de vânzare al mărfii
sale. Aceasta rezultă chiar din faptul că în diferite sfere de producţie şi,
pe alocuri, pentru diferite capitaluri individuale din cadrul aceleiaşi sfere
de producţie, aceste cheltuieli sunt diferite. Prin adăugarea lor la preţul
mărfii, ele sunt repartizate în proporţia care corespunde fiecărui
capitalist individual. Dar orice muncă ce adaugă valoare poate să adauge
şi plusvaloare şi va adăuga totdeauna plusvaloare în cadrul sistemului
capitalist, întrucât valoarea pe care ea o formează depinde de propria ei
mărime, iar plusvaloarea pe care ea o formează depinde de proporţia în
care capitalistul o plăteşte. Prin urmare, acele cheltuieli care scumpesc
marfa fără a-i adăuga valoare de întrebuinţare, care deci pentru societate
fac parte din faux frais [cheltueli neproductive] ale producţiei, pot
constitui pentru capitalistul individual un izvor de îmbogăţire. Pe de altă
parte, în măsura în care sporul pe care ele îl adaugă preţului mărfii nu
face decât să repartizeze aceste cheltuieli de circulaţie în mod uniform,
caracterul lor neproductiv nu încetează prin acest fapt. Astfel, societăţile
de asigurare repartizează pierderile capitaliştilor individuali asupra
clasei capitaliste. Aceasta nu împiedică însă ca pierderile astfel
repartizate să continue a fi pierderi, dacă privim capitalul social total.

1. Formare de rezerve în general

În timpul existenţei sale sub formă de capital-marfă sau în

timpul cât se află pe piaţă, adică atâta timp cât se află în intervalul dintre
procesul de producţie din care iese şi procesul de consum în care intră,
produsul formează un stoc de marfă. Ca marfă pe piaţă, şi deci în formă
de stoc, capitalul-marfă apare de două ori în fiecare circuit; o dată ca
produs-marfă al însuşi capitalului în mişcare, al cărui circuit se
cercetează, iar a doua oară ca produs-marfă al altui capital, trebuind să
se afle pe piaţă pentru a fi cumpărat şi transformat în capital productiv.
E posibil, ce-i drept, ca acest din urmă capital-marfă să fie produs abia

141
după comandă. În acest caz are loc o întrerupere până ce el a fost
produs. Fluxul procesului de producţie şi de reproducţie cere însă ca pe
piaţă să se afle în mod continuu o masă de mărfuri (mijloace de
producţie) şi să formeze deci un stoc. Tot astfel, capitalul productiv
cuprinde şi cumpărarea de forţă de muncă, iar forma de bani nu este aici
decât forma valoare a unor mijloace de subzistenţă pe care muncitorul
trebuie să le găsească în cea mai mare parte pe piaţă. Mai încolo, în
acest paragraf, ne vom ocupa mai îndeaproape de acest lucru. Aici, acest
punct este, deocamdată, câştigat. Dacă privim lucrurile din punctul de
vedere al valorii capital în mişcare, care s-a transformat în produs-marfă
şi care acum trebuie vândută, cu alte cuvinte retransformată în bani, care
funcţionează, aşadar, în momentul de faţă pe piaţă în calitate de
capital-marfă, starea de stocaj este o rămânere involuntară pe piaţă şi
contrară scopului. Cu cât se vinde mai repede, cu atât procesul de
reproducţie este mai fluid. Rămânerea în forma M' - B" împiedică
schimbul real de materii care trebuie efectuat în circuitul capitalului, aşa
cum împiedică şi funcţionarea sa ulterioară în calitate de capital
productiv. Pe de altă parte, pentru B - M existenţa continuă a mărfii pe
piaţă, stocul de marfă, apare ca o condiţie a mersului procesului de
reproducţie, ca şi a investirii de capital nou sau suplimentar.
Rămânerea capitalului-marfă ca stoc de mărfuri pe piaţă
necesită clădiri, magazii, rezervoare pentru mărfuri, depozite de mărfuri,
deci cheltuire de capital constant; de asemenea şi plata unor forţe de
muncă în scopul înmagazinării mărfurilor în rezervoarele lor. Spre
deosebire de aceasta, mărfurile se alterează şi sunt supuse unor influenţe
naturale dăunătoare. Pentru a se preveni acest lucru, trebuie avansat un
capital suplimentar, parte în mijloace de muncă, în formă materială,
parte în forţă de muncă5.
Existenţa capitalului în forma sa de capital-marfă şi deci ca stoc
de mărfuri provoacă, aşadar, cheltuieli care nu fac parte din sfera
producţiei, ci din sfera circulaţiei, şi contează de aceea ca cheltuieli de
circulaţie. Aceste cheltuieli de circulaţie se deosebesc de cele arătate sub
I prin faptul că intră, într-o anumită măsură, în valoarea mărfurilor, că
scumpesc deci marfa. În orice caz, capitalul şi forţa de muncă ce servesc
pentru conservarea şi păstrarea stocului de mărfuri sunt sustrase
procesului de producţie direct. Pe de altă parte, capitalurile utilizate aici
– forţa de muncă fiind înglobată ca parte componentă a capitalului –
trebuie înlocuite din produsul social. Cheltuirea lor are deci efectul unei
reduceri a forţei de producţie a muncii, astfel că este nevoie de o

142
cantitate mai mare de capital şi de muncă pentru obţinerea unui anumit
efect util. Sunt cheltuieli suplimentare.
În măsura în care cheltuielile de circulaţie necesitate de
formarea stocului de mărfuri îşi au originea doar în durata trecerii unor
valori existente din forma de marfă în forma de bani, prin urmare doar
în forma socială determinată a procesului de producţie (în faptul că
produsul este creat ca marfă şi trebuie deci să fie supus şi transformării
în bani) – ele împărtăşesc cu totul caracterul cheltuielilor de circulaţie
enumerate sub I. Pe de altă parte, valoarea mărfurilor nu este conservată,
respectiv sporită, aici decât pentru că valoarea de întrebuinţare, pentru
că produsul însuşi este pus în anumite condiţii materiale care costă o
cheltuială de capital şi este supus unor operaţiuni care fac ca asupra
valorilor de întrebuinţare să acţioneze muncă suplimentară. Dimpotrivă,
calcularea valorilor mărfurilor, contabilitatea acestui proces,
tranzacţiunile de cumpărare şi de vânzare nu acţionează asupra valorii
de întrebuinţare în care există valoarea. Ele nu au de-a face decât cu
forma acestei valori de întrebuinţare. Cu toate că, deci, în cazul pe care
l-am presupus, aceste cheltuieli suplimentare ale stocării (care aici este
involuntară) rezultă doar dintr-o oprire a transformării de formă şi din
necesitatea acesteia, ele se deosebesc totuşi de cheltuielile suplimentare
de sub I prin faptul că obiectul lor nu este transformarea de formă a
valorii, ci conservarea valorii care există în marfa privită ca produs, ca
valoare de întrebuinţare, şi care nu poate deci să fie conservată decât
prin conservarea produsului, a valorii de întrebuinţare. Aici valoarea de
întrebuinţare nu este nici mărită, nici sporită; dimpotrivă, ea scade. Dar
scăderea ei este limitată şi ea este conservată. Nici valoarea avansată,
care există în marfă, nu este sporită aici. Dar se adaugă muncă nouă,
materializată şi vie.
Trebuie să cercetăm acum, mai departe, în ce măsură aceste
cheltuieli suplimentare rezultă din caracterul particular al producţiei de
mărfuri în general şi al producţiei de mărfuri în forma ei generală,
absolută, adică al producţiei capitaliste de mărfuri; în ce măsură, pe de
altă parte, ele sunt comune tuturor formelor de producţie socială, luând
doar aici, în cadrul producţiei capitaliste, o înfăţişare deosebită, o formă
de manifestare specială.
A. Smith a emis ideea uimitoare cum că stocarea este un
fenomen propriu producţiei capitaliste6. Economişti mai noi, de pildă
Lalor, susţin, dimpotrivă, că ea scade odată cu dezvoltarea producţiei
capitaliste. Sismondi consideră chiar acest fapt ca una din laturile

143
negative ale acesteia din urmă.
De fapt, stocul există în trei forme: în forma capitalului
productiv, în forma fondului de consum individual şi în forma stocului
de mărfuri sau a capitalului-marfă. Stocul scade în mod relativ într-una
din forme dacă sporeşte în cealaltă, deşi mărimea sa absolută poate să
crească în mod simultan în toate cele trei forme.
Este clar de la început că acolo unde producţia este îndreptată
direct înspre satisfacerea propriilor nevoi şi unde nu se produce decât în
măsură mică pentru schimb sau vânzare, unde deci produsul social nu ia
deloc sau numai în mică măsură forma de marfă, stocul în formă de
marfă, adică stocul de marfă, nu formează decât o parte infimă şi
neglijabilă a avuţiei. Dar fondul de consum este relativ mare aici, în
special în ceea ce priveşte mijloacele de subzistenţă propriu-zise. Nu
avem decât să privim gospodăria ţărănească patriarhală. O parte
covârşitoare a produsului se transformă aici în mod direct, fără a
constitui un stoc de mărfuri – tocmai pentru că rămâne în mâna
posesorului ei –, în mijloace de producţie şi de subzistenţă disponibile.
Ea nu ia forma stocului de marfă şi tocmai din această cauză, după A.
Smith, nu există stocaj în societăţile întemeiate pe acest mod de
producţie. A. Smith confundă forma stocajului cu stocajul însuşi şi crede
că societatea a trăit până azi de la mână până la gură sau îşi punea
nădejdea în ceea ce îi va aduce ziua de mâine7. Este o confuzie
copilărească.
Stoc în formă de capital productiv există sub înfăţişarea de
mijloace de producţie care se află deja în procesul de producţie sau care
se află cel puţin în mâna producătorului, deci în mod latent chiar în
procesul de producţie. S-a văzut mai înainte că odată cu dezvoltarea
productivităţii muncii, deci şi odată cu dezvoltarea modului de producţie
capitalist – care dezvoltă forţa productivă socială a muncii mai mult
decât toate modurile de producţie anterioare, masa mijloacelor de
producţie (clădiri, maşini etc.), încorporate odată pentru totdeauna
procesului sub formă de mijloace de muncă şi figurând mereu şi în mod
repetat în acest proces în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte,
creşte în mod continuu şi că această creştere a ei este în acelaşi timp
condiţie şi efect ale dezvoltării forţei productive sociale a muncii.
Creşterea nu numai absolută, dar şi relativă a avuţiei în această formă
(comp. cartea I, cap. XXIII, 2 [pag. 557 şi urm.]) caracterizează înainte
de toate modul de producţie capitalist. Formele de existenţă materială
ale capitalului constant, mijloacele de producţie, nu constau însă numai

144
din asemenea mijloace de muncă, ci şi din material de muncă aflat pe
cele mai diferite trepte ale prelucrării şi din materiale auxiliare. Odată cu
lărgirea scării producţiei şi cu sporirea forţei productive a muncii prin
cooperaţie, diviziune, maşinism etc., creşte masa de materie primă, de
materii auxiliare etc. care intră în procesul de reproducţie zilnic. Aceste
elemente trebuie să stea pregătite la locul producţiei. Volumul acestui
stoc existent sub formă de capital productiv creşte, aşadar, în mod
absolut. Pentru ca procesul să curgă în mod neîntrerupt – indiferent dacă
acest stoc poate fi reînnoit zilnic sau numai la anumite termene – trebuie
ca totdeauna să se afle la locul producţiei o cantitate mai mare de
materie primă etc. decât se consumă, de pildă, într-o zi sau într-o
săptămână. Continuitatea procesului cere ca existenţa condiţiilor sale să
nu depindă nici de o întrerupere posibilă în cumpărările zilnice, nici de
faptul că produsul-marfă s-ar vinde zilnic sau săptămânal şi deci nu ar
putea fi retransformat în elementele sale de reproducţie decât în mod
neregulat. Dar capitalul productiv poate, evident, să fie latent sau să
formeze stoc în proporţii foarte diferite. Este, de pildă, o situaţie cu totul
deosebită aceea în care filatorul trebuie să aibă pregătit bumbac sau
cărbuni pentru trei luni, de aceea în care îi trebuie numai pentru o lună.
Se vede că acest stoc poate să scadă în mod relativ, deşi creşte în mod
absolut.
Faptul acesta depinde de diferite condiţii, care se reduc toate, în
esenţă, la viteza, regularitatea şi siguranţa mai mare cu care masa
necesară de materie primă poate fi adusă totdeauna în aşa fel ca
niciodată să nu aibă loc o întrerupere. Cu cât aceste condiţii sunt
îndeplinite mai puţin, cu cât siguranţa, regularitatea şi viteza
aprovizionării sunt deci mai reduse, cu atât mai mare trebuie să fie
partea latentă a capitalului productiv, adică stocul de materii prime etc.
care se află în mâna producătorului şi care mai aşteaptă ca să fie
prelucrat. Aceste condiţii, deci şi mărimea stocului în această formă,
stau în raport invers cu gradul de dezvoltare al producţiei capitaliste şi
deci cu cel al forţei productive a muncii sociale.
Totuşi, ceea ce apare aici ca o scădere a stocului (de pildă, la
Lalor) nu este, în parte, decât o scădere a stocului în forma de
capital-marfă sau a stocului de marfă propriu-zis; deci o simplă
schimbare de formă a aceluiaşi stoc. Dacă, de pildă, masa de cărbuni
care se produce zilnic în ţară, deci volumul şi intensitatea producţiei de
cărbuni, este mare, filatorul nu are nevoie de rezervă mare de cărbuni
pentru a-şi asigura continuitatea producţiei. Reînnoirea continuă şi

145
sigură a aprovizionării cu cărbuni face ca acest lucru să fie de prisos. În
al doilea rând, viteza cu care produsul unui proces poate trece, ca mijloc
de producţie, în alt proces, depinde de dezvoltarea mijloacelor de
transport şi de comunicaţie. Ieftinătatea transportului joacă un mare rol
în această privinţă. Transportul mereu reînnoit, de pildă al cărbunilor de
la mină la filatură, ar fi mai scump decât aprovizionarea cu o cantitate
mai mare de cărbuni pentru un timp mai îndelungat şi cu un transport
relativ mai ieftin. Aceste două împrejurări, considerate până acum,
rezultă din însuşi procesul de producţie. În al treilea rând, îşi mai
exercită influenţa dezvoltarea creditului. Cu cât filatorul depinde mai
puţin, în ceea ce priveşte reînnoirea rezervelor sale de bumbac, cărbuni
etc. de vânzarea nemijlocită a firelor sale – şi cu cât mai dezvoltat e
creditul, cu atât mai redusă este această dependenţă directă, cu atât mai
mică poate fi mărimea relativă a acestor rezerve, pentru a asigura pe o
scară dată, o producţie continuă de fire, independentă de hazardul
vânzării firelor. În al patrulea rând însă, multe materii prime,
semifabricate etc. au nevoie pentru producţia lor de perioade de timp
mai lungi, lucru care este valabil în special pentru toate materiile prime
pe care le livrează agricultura. Pentru ca să nu aibă loc nicio întrerupere
a procesului de producţie, trebuie să existe deci un anumit stoc din
aceste materii prime pentru întreaga perioadă de timp în care nu există
produs nou care să ia locul celui vechi. Dacă acest stoc scade în mâna
capitalistului industrial, acest fapt dovedeşte doar că el creşte, sub formă
de stoc de marfă, în mâna comerciantului. Dezvoltarea mijloacelor de
transport permite, de pildă, transportarea rapidă a bumbacului aflat în
portul Liverpool, pe unde a fost importat, spre Manchester, astfel că
fabricantul poate să-şi reînnoiască stocul de bumbac în porţiuni relativ
mici, după nevoie. Dar în acest caz bumbacul se află în mase cu atât mai
mari ca stoc de mărfuri în mâna comercianţilor din Liverpool. Nu este
deci vorba decât de o schimbare de formă a stocului, lucru pe care Lalor
şi alţii l-au trecut cu vederea. Şi, dacă privim capitalul social, aceeaşi
masă de produs continuă să se afle aici în formă de stoc. Pentru o ţară
singură, cantitatea în care trebuie să existe masa necesară, de pildă
pentru un an, scade odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport. Dacă
între America şi Anglia circulă multe vapoare şi corăbii cu pânze,
posibilităţile de a se reînnoi stocul de bumbac se înmulţesc pentru
Anglia, astfel că masa stocului de bumbac care trebuie să se afle în
medie în Anglia scade. Aceeaşi acţiune o exercită şi dezvoltarea pieţei
mondiale şi deci înmulţirea surselor de aprovizionare cu acelaşi articol.

146
Articolul este adus pe rând din diferite ţări şi la termene diferite.

2. Stoc de mărfuri propriu zis

S-a văzut: în cadrul producţiei capitaliste marfa devine forma

generală a produsului şi anume cu atât mai mult cu cât această producţie
se dezvoltă mai mult în ceea ce priveşte volumul şi adâncimea. Există,
aşadar, – chiar dacă volumul producţiei este acelaşi – o parte cu mult
mai mare a produsului sub formă de marfă în comparaţie fie cu modurile
de producţie anterioare, fie cu modul de producţie capitalist la o treaptă
mai puţin dezvoltată. Or, orice marfă – deci şi orice capital-marfă, care
nu este decât marfă, dar marfă ca formă de existenţă a valorii-capital –
dacă nu intră în mod direct din sfera ei de producţie în consumul
productiv sau în cel individual, aflându-se deci în faza intermediară, pe
piaţă, constituie un element al stocului de mărfuri. Privit în sine –
volumul producţiei rămânând neschimbat-stocul de mărfuri (adică
această autonomizare şi fixare a formei de marfă a produsului) creşte
deci odată cu producţia capitalistă. S-a văzut ca aceasta nu este decât o
schimbare de formă a stocului, cu alte cuvinte că într-o parte stocul
sporeşte în formă de marfă pentru că în altă parte scade în formă de stoc
direct de producţie şi de consum. Nu este decât o formă socială
modificată a stocului. Dacă în acelaşi timp creşte nu numai mărimea
relativă a stocului de mărfuri în raport cu produsul social total, dar şi
mărimea sa absolută, acest lucru se întâmplă pentru că odată cu
producţia capitalistă creşte masa produsului total.
Odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste, scara producţiei este
determinată în măsură tot mai mică de cererea directă de produse şi în
măsură tot mai mare de volumul capitalului de care dispune capitalistul
individual, de tendinţa de valorificare a capitalului său şi de necesitatea
continuităţii şi extinderii procesului său de producţie. În modul acesta
creşte cu necesitate, în fiecare ramură de producţie în parte, masa de
produse care se află pe piaţă ca marfă, care, cu alte cuvinte, caută un
debuşeu. Creşte masa de capital fixată, pentru un timp mai scurt sau mai
lung, în forma de capital-marfă. Creşte deci stocul de mărfuri.
În fine, cea mai mare parte a societăţii se transformă în
muncitori salariaţi, în oameni care trăiesc de la mână până la gură, care
îşi primesc salariul în fiecare săptămână şi-1 cheltuiesc în fiecare zi,
care trebuie deci să-şi găsească mijloacele de subzistenţă ca stoc. Oricât
de fluide ar fi elementele individuale ale acestui stoc, o parte din ele

147
trebuie să stea totuşi încontinuu pe loc, pentru ca stocul să se afle în flux
continuu.
Toate aceste momente rezultă din forma producţiei şi din
transformarea de formă pe care ea o cuprinde şi prin care trebuie să
treacă produsul în cursul procesului de circulaţie.
Oricare ar fi forma socială a stocului de produse, păstrarea lui
necesită cheltuieli: clădiri, vase etc. în care se păstrează produsele; apoi
mijloace de producţie şi muncă, în cantitate mai mare sau mai mică,
după natura produsului, care trebuie cheltuite pentru înlăturarea unor
influenţe dăunătoare. Cu cât stocurile sunt mai concentrate din punct de
vedere social, cu atât mai mici sunt, relativ, cheltuielile acestea. Aceste
cheltuieli formează totdeauna o parte a muncii sociale, fie în formă
materializată, fie în formă vie – în forma capitalistă ele reprezintă deci
cheltuire de capital – şi nu intră în formarea propriu zisă a produsului;
ele sunt deci scăzăminte din produs. Ele sunt necesare, sunt cheltuieli
ale avuţiei sociale. Ele sunt cheltuielile de întreţinere ale produsului
social, indiferent dacă existenţa sa ca element al stocului de mărfuri
rezultă doar din forma socială a producţiei, deci din forma de marfă şi
din transformările ei necesare, sau dacă privim stocajul de marfă doar ca
o formă specială a stocajului de produse, comun tuturor orânduirilor
sociale, deşi nu în forma stocajului de mărfuri, această formă a
stocajului de produse proprie procesului de circulaţie.
Se pune acum întrebarea în ce măsură intră aceste cheltuieli în
valoarea mărfurilor.
Atunci când capitalistul şi-a transformat capitalul avansat pentru
mijloace de producţie şi forţă de muncă în produs, într-o masă de
mărfuri finite, destinate vânzării, iar aceasta rămâne în depozit,
neputând fi vândută, nu stagnează numai procesul de valorificare al
capitalului său în acest timp. Cheltuielile pentru clădiri, muncă
suplimentară etc. pe care le necesită întreţinerea acestui stoc constituie o
pierdere pozitivă. Cumpărătorul care ar apărea în cele din urmă ar râde
de el dacă i-ar spune: „Marfa mea nu a putut fi vândută timp de şase
luni, şi păstrarea ei în cursul acestor şase luni nu mi-a ţinut numai în
inactivitate atâta şi atâta capital, dar mi-a şi cauzat x cheltuieli.” „Tant
pis pour vous [cu atât mai rău pentru d-ta]”, spune cumpărătorul. Aici,
alături de d-ta, se află alt vânzător a cărui marfă a fost terminată abia
alaltăieri. Marfa d-tale a stat în depozit atâta vreme şi calitatea ei a fost,
probabil, atinsă de această trecere a timpului. Aşa că d-ta trebuie să
vinzi mai ieftin decât rivalul d-tale. – Chestiunea dacă producătorul de

148
marfă este producătorul efectiv al mărfii sau producătorul ei capitalist,
adică, de fapt, doar reprezentantul producătorilor ei adevăraţi, nu
schimbă deloc condiţiile de viaţă ale mărfii. El trebuie să-şi transforme
lucrul în bani. Cheltuielile suplimentare pe care i le cauzează fixarea lui
în formă de marfă fac parte din aventurile sale individuale, care nu-l
privesc pe cumpărătorul mărfii. Acesta nu-i plăteşte timpul de circulaţie
al mărfii sale. Chiar atunci când capitalistul îşi ţine în mod intenţionat
marfa departe de piaţă, în timpuri de răsturnări reale sau presupuse ale
valorii, chestiunea dacă el îşi realizează cheltuielile suplimentare
depinde de faptul dacă această răsturnare a valorii are loc, de faptul dacă
speculaţia sa a fost justă sau nu. Dar răsturnarea valorii nu este o urmare
a cheltuielilor sale suplimentare. În măsura în care stocajul este deci o
stagnare a circulaţiei, cheltuielile pe care el le cauzează nu adaugă
mărfii nicio valoare. Pe de altă parte, nu poate să existe stocaj fără
rămânerea capitalului în sfera circulaţiei, fără ca el să se oprească, un
timp mai îndelungat sau mai scurt, în forma sa de marfă; prin urmare, nu
există stocaj fără stagnare a circulaţiei, aşa cum banii nu pot circula fără
să se formeze o rezervă de bani. Fără stocaj de mărfuri nu există, aşadar,
circulaţie de mărfuri. Dacă această necesitate nu-i apare capitalistului în
M' - B', ea îi apare în B - M; nu în ceea ce priveşte capitalul-marfă al
său, ci în ceea ce priveşte capitalul-marfă al altor capitalişti, care produc
mijloace de producţie pentru el şi mijloace de subzistenţă pentru
muncitorii săi.
Chestiunea dacă stocajul este voluntar sau involuntar, adică
dacă producătorul de mărfuri ţine cu intenţie un stoc sau dacă mărfurile
sale sunt stocate din cauza rezistenţei pe care împrejurările procesului de
circulaţie însuşi o opun vânzării lor, pare să nu poată modifica întru
nimic esenţa lucrurilor. Dar pentru rezolvarea acestei întrebări este util
să ştim ce deosebeşte stocajul voluntar de cel involuntar. Formarea
involuntară a stocului rezultă din, sau este identică cu o stagnare a
circulaţiei care este independentă de ştiinţa producătorului de mărfuri şi
este contrară voinţei sale. Ce caracterizează stocajul voluntar? Acum, ca
şi mai înainte, vânzătorul caută să scape cât mai repede de marfa sa. El
oferă totdeauna spre vânzare produsul său în calitate de marfă. Dacă el
nu ar duce-o la vânzare, ea ar forma doar un element posibil al
stocului de mărfuri şi nu unul efectiv. Acum, ca şi mai înainte,
marfa nu este pentru el decât un purtător al valorii ei de schimb, şi ca
atare ea nu poate să acţioneze decât prin şi după lepădarea formei sale
de marfă şi îmbrăcarea formei sale de bani.

149
 Stocul de mărfuri trebuie să aibă un anumit volum pentru a
corespunde volumului cererii în cursul unei perioade anumite. Se
socoteşte în această privinţă cu o extindere continuă a cercului
cumpărătorilor. Ca să ajungă, de pildă, pentru o zi, o parte a mărfurilor
care se află pe piaţă trebuie să rămână încontinuu sub formă de marfă, în
timp ce altă parte curge, transformându-se în bani. Partea care stă pe loc,
în timp ce cealaltă parte curge, scade, ce-i drept, în mod continuu, aşa
cum scade însuşi volumul stocului până ce e vândut în cele din urmă cu
totul. Stagnarea mărfii este deci calculată aici ca o condiţie necesară
pentru vânzarea mărfii. Volumul trebuie să fie, apoi, mai mare decât
vânzarea medie sau decât volumul cererii medii. Ceea ce ar întrece
această vânzare medie, respectiv această cerere medie, nu ar putea fi
îndestulat dacă lucrurile n-ar sta aşa. Pe de altă parte, stocul trebuie
mereu reînnoit, pentru că el se desfiinţează mereu. Această reînnoire nu
poate să vină, în ultimă linie, decât din producţie, dintr-o ofertă de
marfă. Dacă aceasta vine din străinătate sau nu, nu modifică deloc
lucrurile. Reînnoirea depinde de perioadele de care au nevoie mărfurile
pentru reproducerea lor. În cursul acestei perioade, stocul de marfă
trebuie să fie suficient. Faptul că el nu rămâne în mâna producătorului
iniţial, ci trece prin diferite rezervoare, de la marele comerciant până la
vânzătorul detailist, nu modifică decât aparenţa, nu însă fondul
lucrurilor. Din punct de vedere social, o parte a capitalului continuă să
se afle în forma stocului de mărfuri, atâta timp cât marfa nu a intrat în
consumul individual sau în cel productiv. Producătorul însuşi caută să
aibă în depozit o rezervă corespunzătoare cu cererea medie a mărfii sale,
pentru a nu depinde în mod direct de producţie şi pentru a-şi asigura un
cerc constant de clienţi. Corespunzător cu perioadele de producţie apar
termene de cumpărare, iar marfa este stocată pe perioade mai lungi sau
mai scurte, până ce poate fi înlocuită prin exemplare noi de aceeaşi
speţă. Numai prin această stocare este asigurată permanenţa şi
continuitatea procesului de circulaţie şi deci a procesului de reproducţie,
care cuprinde procesul de circulaţie.
Trebuie să ne amintim că M' - B' poate să fie încheiat pentru
producătorul lui M, cu toate că M se mai află încă pe piaţă. Dacă
producătorul însuşi ar vrea să ţină în depozit marfa sa până ce ea ar fi
vândută consumatorului final, el ar trebui să pună în mişcare un capital
dublu, unul în calitate de producător al mărfii, celălalt în calitate de
comerciant. Pentru marfa însăşi – privită fie ca marfă individuală, fie ca
parte componentă a capitalului social – lucrurile nu se schimbă cu nimic

150
prin faptul că cheltuielile stocajului cad asupra producătorului ei sau
asupra unei serii de comercianţi de la a la z.
În măsura în care stocul de mărfuri nu este nimic altceva decât
forma de marfă a stocului care, pe o scară dată a producţiei sociale, ar
exista sau ca stoc productiv (fond de producţie latent) sau ca fond de
consum (rezervă de mijloace de consum), dacă n-ar exista ca stoc de
mărfuri, cheltuielile pe care le necesită păstrarea stocului, deci
cheltuielile stocajului – adică munca, materializată sau vie, întrebuinţată
în acest scop – sunt şi ele doar cheltuieli transpuse ale păstrării fie a
fondului social de producţie, fie a fondului social de consum. Sporirea
valorii mărfii pe care ele o cauzează nu repartizează aceste cheltuieli
decât pro rata [în conformitate cu partea fiecăruia] asupra diferitelor
mărfuri, întrucât cheltuielile sunt diferite pentru diferitele categorii de
mărfuri. Cheltuielile stocajului continuă să fie scăzăminte din avuţia
socială, cu toate că ele sunt o condiţie pentru existenţa acesteia.
Numai în măsura în care stocajul de mărfuri este o condiţie a
circulaţiei mărfurilor şi în măsura în care el însuşi nu este decât o formă
născută în mod necesar în circulaţia mărfurilor, în măsura deci în care
această stagnare aparentă este o formă a fluxului însuşi, aşa cum
formarea unei rezerve de bani este o condiţie a circulaţiei monetare –
numai în această măsură această stagnare este normală. Dar atunci când
mărfurile aflate în rezervoarele lor de circulaţie nu fac loc valului de
producţie care vine din urmă, atunci când rezervoarele sunt, aşadar,
supraîncărcate, stocul de mărfuri se măreşte ca urmare a stagnării
circulaţiei, aşa cum cresc tezaurele atunci când stagnează circulaţia
monetară. Şi este indiferent dacă această stagnare are loc în depozitele
capitalistului industrial sau în cele ale comerciantului. Stocul de mărfuri
nu este, în acest caz, o condiţie a vânzării neîntrerupte, ci o urmare a
faptului că mărfurile nu pot fi vândute. Cheltuielile rămân aceleaşi, dar,
întrucât acum ele nu se nasc din nimic altceva decât din formă, adică din
necesitatea de a transforma mărfurile în bani şi din dificultatea efectuării
acestei metamorfoze, ele nu intră în valoarea mărfii, ci formează
scăzăminte, pierderi de valoare în realizarea valorii. Întrucât forma
normală şi cea anormală a stocului nu se deosebesc din punct de vedere
formal, amândouă fiind stagnări ale circulaţiei, fenomenele pot fi
confundate şi pot induce în eroare pe însuşi agentul producţiei, cu atât
mai mult cu cât pentru producător procesul de producţie a capitalului
său poate să-şi continue cursul, deşi procesul de circulaţie a mărfurilor
sale, care au trecut în mâinile comercianţilor, stagnează. Dacă volumul

151
producţiei şi volumul consumului cresc, creşte – celelalte împrejurări
rămânând neschimbate – şi volumul stocului de mărfuri. Reînnoirea şi
absorbirea sa se face în acelaşi ritm, dar volumul său este mai mare.
Volumul crescând al stocului de mărfuri, cauzat de stagnarea circulaţiei,
poate deci să fie considerat din greşeală ca un simptom al lărgirii
procesului de reproducţie, în special atunci când, din cauza dezvoltării
creditului, mişcarea reală poate fi mistificată.
Cheltuielile stocajului constau 1) dintr-o scădere cantitativă a
masei de produs (de pildă, la stocarea făinii); 2) dintr-o alterare
calitativă; 3) din munca materializată şi vie pe care o necesită
conservarea stocului.

III. Cheltuieli de transport

Nu este necesar să intrăm aici în toate detaliile cheltuielilor de

circulaţie, ca de pildă împachetare, sortare etc. Legea generală este că
toate cheltuielile de circulaţie care rezultă doar din modificarea de formă
a mărfii nu-i adaugă acesteia din urmă nicio valoare. Sunt simple
cheltuieli necesare pentru realizarea valorii sau pentru trecerea ei dintr-o
formă într-alta. Capitalul avansat în aceste cheltuieli (inclusiv munca pe
care el o comandă) face parte din faux frais [cheltuieli neproductive, dar
necesare] ale producţiei capitaliste. Înlocuirea lor trebuie să se facă din
plusprodus şi formează, din punctul de vedere al întregii clase
capitaliste, un scăzământ din plusvaloare sau din plusprodus, aşa cum
pentru un muncitor timpul de care are nevoie pentru a-şi cumpăra
mijloacele de subzistenţă este timp pierdut. Cheltuielile de transport
joacă însă un rol prea important ca să nu le cercetăm aici şi pe ele pe
scurt.
Înăuntrul circuitului capitalului şi al metamorfozei mărfii,
metamorfoză care formează un segment al acestui circuit, se efectuează
schimbul organic de materii al muncii sociale. Acest schimb de materii
poate să determine deplasarea produselor în spaţiu, mişcarea lor reală
dintr-un loc într-altul. Dar circulaţia mărfurilor poate să aibă loc fără o
deplasare fizică a lor, iar transportarea produselor poate să aibă loc fără
o circulaţie a mărfurilor şi chiar fără schimb nemijlocit de produse. O
casă pe care A o vinde lui B circulă ca marfă, dar nu se plimbă. Valori
de mărfuri mobile, ca bumbac sau fier brut, stau în depozitele lor în timp
ce trec prin zeci de procese de circulaţie, fiind cumpărate şi revândute de
către speculanţi8. Ceea ce se deplasează aici în mod efectiv este titlul de

152
proprietate asupra lucrului, nu lucrul însuşi. Pe de altă parte, industria
transporturilor a jucat un rol important, de pildă în imperiul incaşilor, cu
toate că produsul social nici nu circula ca marfă şi nici nu era repartizat
prin intermediul schimbului.
Dacă deci industria transporturilor apare, în cadrul producţiei
capitaliste, drept cauză de cheltuieli de circulaţie, această formă specială
de manifestare nu schimbă lucrurile cu nimic.
Masele de produse nu sporesc prin transportul lor. De asemenea,
modificarea proprietăţilor lor naturale, pe care transportul o provoacă
uneori, nu este, cu anumite excepţii, un efect util voit, ci un rău
inevitabil. Dar valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu se realizează
decât în consumarea lor, iar consumarea lor poate să facă necesară
deplasarea lor în spaţiu, deci procesul de producţie suplimentar al
industriei transporturilor. Capitalul productiv investit în această
industrie adaugă deci valoare produselor transportate, în parte prin
transmiterea valorii mijloacelor de transport, în parte prin adăugare de
valoare prin intermediul muncii de transport. Acest din urmă adaos de
valoare se împarte, ca la orice producţie capitalistă, în înlocuire a
salariului şi în plusvaloare.
Înăuntrul fiecărui proces de producţie joacă un mare rol
deplasarea în spaţiu a obiectului muncii, precum şi mijloacele de muncă
şi forţele de muncă necesare în acest scop, de pildă bumbacul care trece
din atelierul de cardat în atelierul de tors, cărbunele care e ridicat din
galerie la suprafaţă. Trecerea produsului terminat, ca marfă gata,
dintr-un local de producţie independent într-altul, îndepărtat în spaţiu,
arată acelaşi fenomen, numai că-l arată pe scară mai mare. Transportul
produselor dintr-un local de producţie într-altul mai este urmat şi de
transportul produselor finite din sfera producţiei în sfera consumului.
Produsul este gata pentru consum abia atunci când a efectuat această
mişcare.
Precum am arătat mai înainte, este o lege generală a producţiei
de mărfuri că productivitatea muncii şi măsura în care ea creează
valoare stau în raport invers. Această lege se aplică şi industriei
transporturilor, ca şi oricărei alte industrii. Cu cât cantitatea de muncă,
moartă sau vie, pe care o necesită transportul mărfii pe o distanţă dată
este mai mică, cu atât mai mare este forţa productivă a muncii, şi
invers9.
Mărimea absolută a valorii pe care transportul o adaugă
mărfurilor se află, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, în raport

153
invers cu forţa productivă a industriei transporturilor şi în raport direct
cu distanţele ce trebuie parcurse.
Partea relativă din valoare pe care cheltuielile de transport o
adaugă, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, preţului mărfii stă
în raport direct cu volumul şi cu greutatea lor şi în raport invers cu
valoarea lor . Dar împrejurările modificatoare sunt numeroase. Astfel
transportul necesită, de pildă, măsuri de precauţie mai mari sau mai
mici, deci o cheltuire mai mare sau mai mică de muncă şi de mijloace de
muncă, după cum articolul este, relativ, mai fragil, mai perisabil, sau
după cum poate mai uşor să facă explozie. În această privinţă, magnaţii
căilor ferate dezvoltă o mai mare genialitate în formarea de specii
fanteziste decât botaniştii şi zoologii. La căile ferate engleze, de pildă,
clasificarea bunurilor umple volume întregi şi se întemeiază, potrivit
principiului general, pe tendinţa de a transforma nenumăratele
proprietăţi naturale ale bunurilor în tot atâtea dezavantaje, în ceea ce
priveşte transportul, şi în tot atâtea pretexte obligatorii de înşelăciune.
„Sticla, care mai înainte valora 11 1. st. crate-ul (o ladă de transport de
un anumit volum), nu valorează acum decât 2 1. st., în urma unor
progrese industriale şi în urma desfiinţării impozitului asupra sticlei, dar
cheltuielile de transport sunt tot atât de ridicate ca mai înainte şi chiar
mai ridicate la transportul pe canale. Înainte vreme se transportau sticla
şi mărfurile de sticlă pentru lucrările de plumb înăuntrul unei distanţe de
50 de mile în jurul Birminghamului cu 10 şilingi tona. În prezent costul
transportului este triplu, sub pretextul riscului pe care îl prezintă
fragilitatea articolului. În schimb însă, direcţia căilor ferate nu plăteşte
ceea ce se strică în mod efectiv.”10 Mai departe, faptul că partea relativă
a valorii pe care cheltuielile de transport o adaugă unui articol stă în
raport invers cu valoarea lui, devine pentru magnaţii căilor ferate un
motiv special să taxeze articolul respectiv în raport direct cu valoarea
lui. Plângerile industriaşilor şi comercianţilor cu privire la acest punct se
repetă pe fiecare pagină din mărturiile ce se află în raportul menţionat.
Modul de producţie capitalist reduce cheltuielile de transport
pentru marfa individuală prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi de
comunicaţie, ca şi prin concentrarea – adică prin lărgirea scării –
transportului. El sporeşte porţiunea de muncă socială, vie sau
materializată, care se cheltuieşte cu transportul mărfurilor, în primul
rând prin transformarea marii majorităţi a produselor în mărfuri şi, în al
doilea rând, prin înlocuirea pieţelor locale cu pieţe îndepărtate.
Circulaţia, adică deplasarea efectivă a mărfurilor în spaţiu, se

154
reduce la transportul mărfii. Industria transporturilor formează, pe de o
parte, o ramură de producţie independentă, şi deci o sferă specială de
investiţie a capitalului productiv. Pe de altă parte, ea se distinge prin
faptul că apare drept continuare a unui proces de producţie înăuntrul
procesului de circulaţie şi pentru procesul de circulaţie.

NOTE:
1
Cele scrise în paranteze sunt scoase dintr-o notă de la sfârşitul manuscrisului VIII.
2
„Cheltuielile zadarnice ale comerţului, deşi necesare, trebuie privite ca o cheltuială
apăsătoare.” (Quesnay, „Analyse du Tableau Economique”, în Daire, „Physiocrates”,
partea I, Paris 1846, pag. 71.) După Quesnay, „profitul” pe care îl produce concurenţa
dintre comercianţi, prin faptul că ea îi sileşte „a-şi reduce câştigul sau beneficiul... nu
este, strict vorbind, decât o reducere a pierderii pentru vânzătorul de prima mână şi
pentru cumpărătorul consumator. Or, o reducere a pierderii rezultate din cheltuielile
zadarnice ale comerţului nu este un produs real, adică o sporire a avuţiei obţinută prin
comerţ, indiferent dacă îl privim pe acesta, în sine, ca simplu schimb, independent de
cheltuielile de transport sau în legătură cu cheltuielile de transport” (pag. 145-146).
„Cheltuielile comerţului sunt suportate totdeauna de vânzătorii produselor, care ar obţine
preţul întreg pe care îl plătesc cumpărătorii dacă nu ar exista niciun fel de cheltuieli de
mijlocire” (pag. 163). „Proprietarii funciari şi producătorii sunt «plătitori de salarii», iar
comercianţii sunt «salariaţi».” (Quesnay, „Dialogue du Commerce”, în Daire,
„Physiocrates”, partea I, Paris 1846, pag. 164)
3
În Evul Mediu găsim contabilitatea pentru agricultură numai în mănăstiri. S-a văzut
însă (cartea I, pag. 315) că şi în comunităţile hinduse primitive figurează un contabil
pentru agricultură. Contabilitatea s-a detaşat aici şi a devenit funcţia exclusivă a unui
funcţionar al comunităţii. Prin această diviziune a muncii se economiseşte timp, muncă
şi cheltuieli, dar producţia şi contabilitatea producţiei rămân lucruri tot atât de diferite ca
şi încărcătura unui vapor şi scrisoarea de încărcare. În persoana contabilului, o parte din
forţa de muncă a comunităţii se află sustrasă producţiei, iar costul funcţiei sale nu este
înlocuit prin propria sa muncă, ci printr'un scăzământ din produsul comunităţii. Mutatis
mutandis [cu modificările ce se impun], lucrurile stau cu contabilul capitalistului ca şi cu
contabilul comunităţii hinduse. (Din manuscrisul II.)
4
„Moneda care circulă într-o ţară este o parte determinată a capitalului acelei ţări, cu
totul sustrasă scopurilor productive, pentru a facilita sau a mări productivitatea restului;
din această cauză o anumită mărime a avuţiei este tot atât de necesară pentru
transformarea aurului în mijloc de circulaţie, pe cât este de necesară pentru
confecţionarea vreunei maşini care să uşureze restul producţiei.” („Economist”, vol. 5,
pag. 520)
5
Corbet calculează, în 1841, cheltuielile înmagazinării grâului pentru o perioadă de 9
luni la 1/2 % pierdere de cantitate, 3 % dobândă la preţul grâului, 2 % taxă de magazmaj,
1 % vânturat şi cărăuşie, 1/2% muncă de înmagazinare, total 7%, sau, la un preţ al grâului
de 50 şilingi, 3 şilingi şi 6 pence de fiecare quarter. (Th. Corbet, „An Inquiry into the
Causes and Modes of the Wealth of Individuals etc.”, Londra 1841) Conform
declaraţiilor unor comercianţi din Liverpool în faţa comisiei căilor ferate, cheltuielile

155
neproductive (pure) ale înmagazinării cerealelor s-au cifrat în 1865 la 2 pence de quarter
pe lună, sau 9-10 pence de tonă. („Royal Commission on Railways” 1867. Evidence,
pag. 19, Nr. 331)
6
Cartea a II-a, Introducere.
7
În loc ca, aşa cum crede A. Smith, stocajul să ia naştere abia din transformarea
produsului în marfă şi a stocului de consum în stoc de mărfuri, această schimbare de
formă din timpul trecerii de la producţia pentru nevoile proprii la producţia de mărfuri
provoacă, dimpotrivă, crizele cele mai violente în economia producătorilor. Astfel, în
India s-a păstrat până în timpurile cele mai noi „obiceiul de a stoca în mase mari
cerealele, pentru care în anii de abundenţă nu se putea obţine mult”. („Return. Bengal
and Orissa Famine”, H. of. C. 1867, I, pag. 230, Nr. 74.) Cererea de bumbac, iută etc.,
sporită în mod brusc prin efectul războiului civil american, a provocat în multe părţi ale
Indiei o mare reducere a culturii orezului, o sporire a preţurilor orezului şi vânzarea
vechilor rezerve de orez ale producătorilor. La aceasta se mai adaugă în 1864-1866 un
export nemaivăzut de orez spre Australia, Madagascar etc. De aici caracterul acut al
foametei din 1866, care numai în districtul Orissa a costat viaţa unui milion de oameni.
(Ibid. 174, 175, 213, 214 şi III „Papers relating to the Famine in Behar”, pag. 32, 33,
unde printre cauzele foametei se sublimează drain of old stock [scurgerea vechilor
rezerve]). (Din manuscrisul II.)
8
Storch numeşte această din urmă circulaţie circulation postiche [circulaţie factice].
9
Ricardo îl citează pe Say, care consideră ca o binecuvântare a comerţului faptul că prin
cheltuielile de transport el scumpeşte produsele sau le măreşte valoarea. „Comerţul” –
spune Say – „ne permite să obţinem o marfă la locul ei de origine şi să o transportăm în
alt loc, în care ea va fi consumată; el ne permite deci să sporim valoarea mărfii cu
întreaga diferenţă dintre preţul ei din primul loc şi din cel de al doilea.” La acestea,
Ricardo observă: „Just; dar cum i se dă valoarea suplimentară? Adăugându-se
cheltuielilor de producţie, în primul rând, cheltuielile pentru transport şi, în al doilea
rând, profitul asupra avansurilor de capital pe care le-a făcut comerciantul. Marfa este
mai valoroasă exact pentru aceleaşi motive pentru care orice altă marfă poate deveni mai
valoroasă: pentru că asupra producţiei şi transportului ei s-a cheltuit mai multă muncă,
înainte ca ea să fi fost cumpărată de consumator. Acest lucru nu poate fi considerat ca
unul din avantajele comerţului.” (Ricardo, „Principles of Political Economy”, ediţia
a 3-a, Londra 1821, pag. 309, 310)
10
„Royal Commission on Railways”, pag, 31, Nr. 630.

156
 SECŢIUNEA A DOUA
ROTAŢIA CAPITALULUI

Capitolul şapte
TIMP DE ROTAŢIE ŞI NUMĂR DE ROTAŢII

S-a văzut că timpul circuitului total al unui capital dat este egal
cu suma timpului său de circulaţie propriu-zis şi a timpului său de
producţie. Este perioada de timp dintre momentul în care
valoarea-capital a fost avansată într-o formă anumită şi momentul în
care valoarea-capital în evoluţie se întoarce în aceeaşi formă.
Scopul determinant al producţiei capitaliste este totdeauna
valorificarea valorii avansate, indiferent dacă această valoare a fost
avansată într-o formă de sine stătătoare, adică în formă de bani, sau în
marfă, în care ultim caz forma valoare a sa posedă doar o autonomie
ideală în preţul mărfurilor avansate. În ambele cazuri această
valoare-capital trece, în cursul circuitului său, prin diferite forme de
existenţă. Identitatea ei cu sine însăşi se constată în registrele
capitalistului sau în forma monedei de calcul.
Indiferent dacă luăm forma B ... B' sau forma P ... P, ambele
forme presupun: 1. că valoarea avansată a funcţionat ca valoare-capital
şi s-a valorificat; 2. că ea s-a întors la forma în care şi-a început procesul
după ce 1-a efectuat pe acesta. Valorificarea valorii avansate B şi în
acelaşi timp întoarcerea capitalului la această formă (forma bani) este
vizibilă cu toată evidenţa în B ... B'. Dar acelaşi lucru are loc şi în forma
a doua. Căci punctul de plecare al lui P este existenţa elementelor
producţiei, a unor mărfuri de valoare determinată. Forma presupune
valorificarea acestei valori (M' şi B') şi întoarcerea la forma iniţială, căci
în al doilea P valoarea avansată posedă din nou forma elementelor de
producţie în care a fost avansată la început.
S-a văzut mai înainte: „Dacă producţia are formă capitalistă,
reproducţia are şi ea formă capitalistă. Aşa cum în modul de producţie
capitalist procesul muncii nu apare decât ca un mijloc pentru procesul
de valorificare, reproducţia nu apare, de asemenea, decât ca un mijloc
157
pentru a reproduce valoarea avansată, sub formă de capital, adică de
valoare care se valorifică singură”. (Cartea I, cap. XXI [pag. 510])
Cele trei forme I. B ... B', II. P ... P şi III. M' ... M' se deosebesc
prin următoarele: în forma II (P ... P) reînnoirea procesului, procesul de
reproducţie, este exprimată ca fiind reală, pe când în forma I ea este
exprimată doar ca posibilă. Dar ambele se deosebesc de forma III prin
faptul că valoarea-capital avansată – fie ca bani, fie în forma
elementelor materiale ale producţiei – formează punctul de plecare şi
deci şi punctul de întoarcere. În B ... B' întoarcerea este B' = B + b. Dacă
procesul este reînnoit pe aceeaşi scară, B formează din nou punctul de
plecare, iar b nu intră în el, ci ne arată doar că B s-a valorificat în
calitate de capital şi a produs plusvaloare b, pe care însă a eliminat-o din
sine. În forma P ... P valoarea-capital avansată în forma elementelor de
producţie P formează de asemenea punctul de plecare. Forma cuprinde
în ea valorificarea valorii-capital. Dacă are loc reproducţie simplă,
aceeaşi valoare-capital îşi reîncepe procesul în aceeaşi formă P. Dacă
are loc acumulare, P' (care în ceea ce priveşte mărimea valorii sale este
= B' = M') deschide acum procesul ca valoare-capital sporită. Dar
procesul reîncepe cu capitalul avansat, aflându-se în forma lui iniţială,
deşi având valoare mai mare ca mai înainte. Dimpotrivă, în forma III,
valoarea-capital nu începe procesul ca valoare avansată, ci ca valoare
deja valorificată, ca totalitate a avuţiei aflate în formă de mărfuri, din
care valoarea-capital avansată nu este decât o parte. Această din urmă
formă este importantă pentru secţiunea a treia, în care mişcarea
capitalurilor individuale este considerată în legătură cu mişcarea
capitalului social total. Ea nu poate fi utilizată însă pentru cercetarea
rotaţiei capitalului, care începe întotdeauna cu avansarea de
valoare-capital, fie în formă de bani, fie în formă de marfă, şi care
presupune totdeauna întoarcerea valorii-capital aflate în circuit la forma
în care a fost avansată. Din circuitele I şi II, primul trebuie reţinut atunci
când se cercetează în special influenţa rotaţiei asupra formării
plusvalorii; al doilea, atunci când se cercetează influenţa ei asupra
formării produsului.
Aşa cum economiştii n-au făcut distincţie între diferitele forme
ale circuitelor, tot astfel ei nu le-au privit în mod separat în ceea ce
priveşte rotaţia capitalului. De obicei se ia forma B ... B' pentru că ea îl
domină pe capitalistul individual şi îi serveşte în calculele sale, chiar şi
atunci când banii formează punctul de plecare numai în forma monedei
de calcul. Alţii pornesc de la avansul în forma elementelor de producţie

158
până ce are loc reîntoarcerea, fără ca să se ocupe de forma reîntoarcerii,
adică de chestiunea dacă ea se face în marfă sau în bani. De pildă:
„Ciclul economic, [...] adică întreg cursul producţiei din momentul în
care se face investiţia până ce s-a efectuat reîntoarcerea”. („Economic
cycle [...] the whole course of production, from the time that outlays are
made till returns are received. In agriculture seedtime is its
commencement, and harvesting its ending.” S. P. Newman, „Elements
of Political Economy”, Andover and New York, pag. 81) Alţii încep cu
M' (forma III): „Lumea legăturilor de producţie poate fi privită ca
rotindu-se într-un cerc pe care îl voi numi ciclu economic şi în care ea a
efectuat o mişcare circulară ori de câte ori întreprinderea, după
efectuarea tranzacţiilor sale succesive, ajunge din nou la punctul de la
care a plecat, începutul poate fi socotit la punctul în care capitalistul a
făcut încasările prin intermediul cărora capitalul său se reîntoarce la el;
punct din care el porneşte din nou să-şi recruteze muncitori, dându-le,
sub formă de salariu, întreţinerea, sau, mai bine zis, posibilitatea de a
şi-o procura; de a primi de la ei, gata confecţionate, articolele cu
fabricarea cărora se ocupă; de a duce aceste articole pe piaţă şi de a
încheia acolo circuitul acestei serii de procese, vânzând şi obţinând prin
preţul mărfii restituirea întregului său avans de capital pentru perioada
respectivă.” (Th. Chalmers, „On political Economy”, ediţia a 2-a,
Londra 1832, pag. 84 şi urm.)
În momentul în care întreaga valoare-capital pe care un
capitalist individual o investeşte într-o ramură oarecare de producţie a
descris întregul ei circuit, ea se găseşte din nou în forma sa iniţială şi
poate să repete acelaşi proces. Pentru ca valoarea să se permanentizeze
ca valoare-capital şi să se valorifice, ea trebuie să-l repete. În viaţa
capitalului, circuitul individual nu formează decât o secţiune care se
repetă mereu, deci o perioadă. La sfârşitul perioadei B ... B', capitalul se
află din nou în forma capitalului bănesc, care parcurge din nou
succesiunea de modificări de formă în care este cuprins procesul său de
reproducţie, respectiv de valorificare. La sfârşitul perioadei P ... P,
capitalul se află din nou în forma elementelor de producţie, care
formează condiţia reînnoirii circuitului său. Circuitul capitalului,
determinat nu ca proces izolat ci ca proces periodic, se numeşte rotaţie a
capitalului. Durata acestei rotaţii este dată de suma timpului său de
producţie şi a timpului său de circulaţie. Această sumă de timp formează
timpul de rotaţie a capitalului. Ea măsoară deci intervalul dintre o
perioadă a circuitului întregii valori-capital şi cea următoare; adică

159
periodicitatea în procesul de viaţă a capitalului sau, dacă vrem, timpul
reînnoirii, al repetării procesului de valorificare, respectiv de producţie,
al aceleiaşi valori-capital.
Abstracţie făcând de peripeţiile individuale care pot accelera sau
scurta timpul de rotaţie în ceea ce priveşte un capital individual, timpul
de rotaţie a capitalurilor variază după diferitele lor sfere de investiţie.
Aşa cum ziua de muncă formează unitatea naturală de măsură
pentru funcţionarea forţei de muncă, tot astfel anul formează unitatea
naturală de măsură pentru rotaţiile capitalului în evoluţie. Baza naturală
a acestei unităţi de măsură o constituie faptul că cele mai importante
produse ale pământului din zona temperată, care este patria producţiei
capitaliste, sunt produse anuale.
Dacă desemnăm anul ca unitate de măsură a timpului de rotaţie
cu R, timpul de rotaţie a unui capital anumit cu r, iar numărul rotaţiilor
sale cu n, atunci n = . Dacă deci timpul de rotaţie r ar fi de trei luni, n
= 12/3 = 4; capitalul efectuează 4 rotaţii pe an, sau roteşte de 4 ori, Dacă r
= 18 luni, n = 12/18 = 2/3 sau, cu alte cuvinte, capitalul efectuează într-un
an numai 2/3 din timpul său de rotaţie. Prin urmare, dacă timpul său de
rotaţie este de mai mulţi ani, el se calculează în multipli ai unui an.
Pentru capitalist, timpul de rotaţie a capitalului său este timpul
în cursul căruia el trebuie să-şi avanseze capitalul pentru a-l valorifica şi
pentru a-l primi din nou în forma sa iniţială.
Înainte de a cerceta mai îndeaproape influenţa rotaţiei asupra
procesului de producţie şi de valorificare, trebuie să mai privim două
forme noi care îi revin capitalului din procesul de circulaţie şi
influenţează forma rotaţiei sale.

160
 Capitolul opt
CAPITAL FIX ŞI CAPITAL CIRCULANT

I. Deosebirile de formă

S-a văzut în cartea I, cap. VI [pag. 203 şi urm.] că o parte a

capitalului constant îşi păstrează forma de întrebuinţare determinată cu
care intră în procesul de producţie, în faţa produselor la a căror formare
contribuie. El efectuează deci aceeaşi funcţiune, în mod repetat şi
continuu, în timpul unei perioade mai scurte sau mai lungi, în procese de
muncă ce se repetă mereu. Aşa, de pildă, clădirile atelierelor, maşinile
etc., într-un cuvânt tot ceea ce reunim sub denumirea de mijloace de
muncă. Această parte a capitalului constant cedează produsului valoare
în măsura în care ea pierde propria sa valoare de schimb odată cu
propria sa valoare de întrebuinţare. Această cedare de valoare sau
această trecere a valorii unui asemenea mijloc de producţie asupra
produsului la a cărui formare contribuie, se determină printr-un calcul
de medie; ea se măsoară prin durata medie a funcţionării lui, din
momentul în care mijlocul de producţie intră în procesul de producţie
până în momentul în care este uzat, decedat şi trebuie înlocuit printr-un
exemplar nou de aceeaşi speţă, adică reprodus.
Ceea ce caracterizează deci această parte a capitalului constant –
mijloacele de muncă propriu-zise – este următorul lucru:
O parte a capitalului a fost avansată în formă de capital
constant, adică de mijloace de producţie, care acum funcţionează ca
factori ai procesului de muncă, atâta timp cât dăinuieşte forma de
întrebuinţare independentă cu care au intrat în acest proces. Produsul
terminat, deci şi elementele de formare ale produsului în măsura în care
au fost transformate în produs, este respins din procesul de producţie
pentru a trece ca marfă din sfera producţiei în sfera circulaţiei.
Mijloacele de muncă, dimpotrivă, nu părăsesc niciodată sfera producţiei
odată ce au intrat în ea. Funcţia lor le fixează în sfera de producţie. O
parte a valorii-capital avansate este fixată în această formă, determinată
de funcţionarea mijloacelor de muncă în proces. Cu funcţionarea şi deci
cu uzura mijlocului de muncă, o parte a valorii sale trece asupra
produsului, iar cealaltă parte rămâne fixată în mijlocul de muncă şi deci
în procesul de producţie. Valoarea astfel fixată scade în mod continuu

161
până ce mijlocul de muncă şi-a încheiat serviciul şi deci şi valoarea sa
s-a repartizat, într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, asupra unei
mase de produse ce rezultă dintr-o serie de procese de muncă mereu
repetate. Dar atâta timp cât el mai acţionează ca mijloc de muncă şi nu
trebuie deci înlocuit printr-un exemplar nou de aceeaşi speţă, rămâne
totdeauna fixată în el o valoare-capital constantă, în timp ce altă parte a
valorii iniţiale fixate în el trece asupra produsului şi circulă deci ca parte
componentă a stocului de mărfuri. Cu cât mijlocul de muncă durează
mai mult, cu cât se uzează el mai încet, cu atât mai mult timp valoa-
rea-capital constantă rămâne fixată în această formă de întrebuinţare.
Oricare ar fi însă gradul durabilităţii sale, proporţia în care el cedează
valoare se află totdeauna în raport invers faţă de întregul său timp de
funcţionare. Dacă din două maşini de aceeaşi valoare una se uzează în
cinci ani şi cealaltă în zece ani, prima cedează în acelaşi interval de timp
de două ori atâta valoare ca cea de-a doua.
Această parte a valorii-capital, fixată în mijlocul de muncă,
circulă la fel ca şi oricare alta. În general, am văzut că întreaga valoa-
re-capital se află în circulaţie continuă şi în acest sens orice capital este
deci capital circulant. Dar circulaţia părţii de capital privită aici este
caracteristică. În primul rând, ea nu circulă în forma sa de întrebuinţare,
ci numai valoarea ei circulă, şi anume în mod treptat, fracţionar, în
măsura în care ea trece de pe această parte de capital asupra produsului
care circulă ca marfă. În timpul întregii durate a funcţionării sale o parte
din valoarea sa rămâne totdeauna fixată în ea, de sine stătătoare faţă de
mărfurile la a căror producţie ajută. Prin această particularitate, partea
aceasta a capitalului constant ia forma de capital fix. În opoziţie cu ea,
toate celelalte elemente materiale ale capitalului avansat în procesul de
producţie formează, dimpotrivă, capitalul circulant sau fluid.
O parte a mijloacelor de producţie – anume acele materii
auxiliare care sunt consumate de înseşi mijloacele de muncă în timpul
funcţionării lor, aşa cum sunt consumaţi cărbunii de către maşina cu
vapori, sau care nu fac decât să ajute la proces, ca gazul de iluminat etc.
– nu intră în mod material în produs. Numai valoarea lor este aceea care
formează o parte a valorii produsului. În propria sa circulaţie, produsul
efectuează circulaţia valorii lor. Lucrul acesta ele îl au comun cu
capitalul fix. Dar în fiecare proces de muncă în care intră, ele sunt
consumate în întregime şi trebuie deci înlocuite în întregime cu
exemplare noi, de aceeaşi speţă, pentru fiecare proces de muncă nou.
Ele nu-şi păstrează în timpul funcţionării lor forma lor de întrebuinţare

162
independentă. În timpul funcţionării lor nicio parte a valorii-capital nu
rămâne deci fixată în vechea lor formă de întrebuinţare, în forma lor
naturală. Faptul că această parte din materiile auxiliare nu intră în mod
material în produs, ci intră doar în ceea ce priveşte valoarea ei, ca parte
de valoare, în valoarea produsului, şi celălalt fapt, în legătură cu cel
dintâi, că funcţiunea acestor materii este limitată la sfera producţiei, a
făcut pe unii economişti, ca Ramsay, să le aplice şi lor noţiunea de
capital fix (făcând în acelaşi timp confuzie între capitalul fix şi cel
circulant).
Acea parte a mijloacelor de producţie care intră în mod material
în produs, deci materii prime etc., ia prin acest fapt, în parte, anumite
forme cu care poate mai târziu să intre ca obiect de consum în consumul
individual. Mijloacele de muncă propriu-zise, purtătorii materiali ai
capitalului fix, nu sunt consumate decât în mod productiv şi nu pot intra
în consumul individual, pentru că nu intră în produsul sau valoarea de
întrebuinţare la a cărei formare contribuie, păstrându-şi, dimpotrivă, faţă
de ea forma lor independentă până la uzarea lor totală. O excepţie
formează mijloacele de transport. Efectul util pe care ele îl produc în
cursul funcţionării lor productive, deci în timpul cât se află în sfera
producţiei, deplasarea în spaţiu, intră în acelaşi timp în consumul
individual, de pildă a călătorului. El şi plăteşte întrebuinţarea lor, aşa
cum plăteşte întrebuinţarea altor mijloace de consum. S-a văzut că, de
pildă, în industria chimică materia primă şi materiile auxiliare se
contopesc unele cu altele. La fel şi mijlocul de muncă, materia auxiliară
şi materia primă. Astfel, de pildă, în agricultură materiile adăugate
pentru ameliorarea solului intră în parte ca elemente de formare ale
produsului în planta produsă. Pe de altă parte, acţiunea lor este
repartizată asupra unei perioade mai lungi, de pildă 4 - 5 ani. O parte a
lor intră deci în mod material în produs şi îşi trece astfel, concomitent,
valoarea sa asupra produsului, în timp ce altă parte îşi fixează şi
valoarea în vechea sa formă de întrebuinţare. Ea continuă să existe ca
mijloc de producţie şi ia deci forma de capital fix. Ca vită de muncă, un
bou este capital fix. Dacă e mâncat, el nu funcţionează ca mijloc de
muncă, deci nu este nici capital fix.
Elementul care dă unei părţi a valorii-capital avansate în
mijloace de producţie caracterul de capital fix rezidă exclusiv în modul
caracteristic în care circulă această valoare. Acest mod particular de a
circula rezultă din modul particular în care mijlocul de muncă îşi trece
valoarea asupra produsului, adică în care el se manifestă, în cursul

163
procesului de producţie, ca element ce formează valoare. Iar acest mod,
la rândul său, rezultă din felul special în care funcţionează mijlocul de
muncă în procesul de muncă.
Se ştie că aceeaşi valoare de întrebuinţare care iese ca produs
dintr-un proces de muncă, intră ca mijloc de producţie în celălalt. Numai
funcţionarea unui produs ca mijloc de muncă în procesul de producţie
face din el capital fix. Dar atunci când el însuşi iese abia dintr-un
proces, el nu este nicidecum capital fix. Astfel, o maşină, ca produs,
respectiv ca marfă a unui fabricant de maşini, face parte din capita-
lul-marfă al său. Ea devine capital fix abia în mâna cumpărătorului ei, a
capitalistului care o utilizează în mod productiv.
Considerând toate celelalte împrejurări neschimbate, gradul de
fixitate creşte odată cu durabilitatea mijlocului de muncă. Căci de
această durabilitate depinde mărimea diferenţei dintre valoarea-capital
fixată în mijloace de muncă şi acea parte a acestei mărimi de valoare pe
care mijlocul de muncă o cedează produsului în procesele de muncă
repetate. Cu cât această transmisie de valoare este mai înceată – şi
mijlocul de muncă transmite valoare la orice repetare a aceluiaşi proces
de muncă – cu atât mai mare este capitalul fixat, cu atât mai mare este
diferenţa dintre capitalul utilizat în procesul de producţie şi capitalul
consumat în acest proces de producţie. În momentul în care această
diferenţă a dispărut, mijlocul de muncă şi-a trăit traiul şi şi-a pierdut
valoarea odată cu valoarea de întrebuinţare. El a încetat de a mai fi
purtător de valoare, întrucât mijlocul de muncă, la fel ca şi orice alt
purtător material de capital constant, nu transmite produsului valoare
decât în măsura în care îşi pierde valoarea odată cu valoarea de
întrebuinţare; este clar că cu cât valoarea sa de întrebuinţare se pierde
mai încet, cu cât el durează mai mult în procesul de producţie, cu atât
mai lungă este perioada în care rămâne fixată în el valoare-capital
constantă.
Dacă un mijloc de producţie care nu este un mijloc de muncă în
sensul propriu al cuvântului, de pildă materii auxiliare, materie primă,
semifabricat etc. se comportă, în ceea ce priveşte transmiterea valorii şi
deci în ceea ce priveşte modul de circulaţie a valorii sale, ca mijloacele
de muncă, el este de asemenea purtător material, formă de existenţă a
capitalului fix. Acesta este cazul la acele ameliorări ale solului, deja
menţionate, care adaugă solului substanţe chimice a căror acţiune se
întinde asupra mai multor perioade de producţie, adică asupra mai
multor ani. Aici, o parte a valorii mai continuă să existe în forma sa de

164
sine stătătoare, alături de produs, adică în formă de capital fix, în timp
ce altă parte a valorii a fost transmisă produsului şi circulă deci cu el. În
acest caz, în produs intră nu numai o parte din valoarea capitalului fix,
dar şi valoarea de întrebuinţare, substanţa, în care există această parte a
valorii.
Abstracţie făcând de eroarea fundamentală – confuzia dintre
noţiunile capital fix şi capital circulant, pe de o parte, şi noţiunile capital
constant şi capital variabil pe de altă parte – confuzia din terminologia
consacrată a economiştilor se întemeiază înainte de toate pe următoarele
puncte:
Anumite proprietăţi materiale ale mijloacelor de muncă sunt
transformate în proprietăţi nemijlocite ale capitalului fix, de pildă
imobilitatea fizică, să zicem, a unei case. Este uşor apoi să dovedeşti că
alte mijloace de muncă care, ca atare, sunt tot capital fix au proprietatea
opusă, de pildă mobilitatea fizică, să zicem, a unui vapor.
Sau se confundă determinările economice de formă care rezultă
din circulaţia valorii cu o proprietate materială; ca şi cum anumite
lucruri care în sine nu sunt deloc capital, ci devin capital numai în
anumite relaţii sociale determinate, ar putea fi în sine şi din natură
capital într-o formă determinată, fix sau circulant. Am văzut în cartea I,
cap. V [pag. 185 şi urm.] că în orice proces de muncă, indiferent de
condiţiile sociale în care are loc, mijloacele de producţie se împart în
mijloace de muncă şi obiecte ale muncii. Dar abia în cadrul modului de
producţie capitalist amândouă se transformă în capital, şi anume în
capital productiv, aşa cum acesta a fost determinat în secţiunea
precedentă. În modul acesta deosebirea dintre mijlocul de muncă şi
obiectul muncii, deosebire întemeiată în natura procesului de muncă, se
oglindeşte în forma nouă a deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul
circulant. Prin acest fapt abia, un lucru care funcţionează ca mijloc de
muncă devine capital fix. Dacă proprietăţile sale materiale îi permit să
servească şi în alte funcţiuni decât aceea de mijloc de muncă, el este sau
nu este capital fix după funcţia pe care o îndeplineşte. Vitele, ca vite de
muncă, sunt capital fix; ca vite de îngrăşat ele sunt materie primă care,
în cele din urmă, intră în circulaţie ca produs: ele nu sunt deci capital
fix, ci capital circulant.
Simplul fapt că un mijloc de producţie este fixat un timp mai
îndelungat în procese de muncă repetate, dar legate unul de altul,
continue, formând deci o perioadă de producţie – care este identică cu
timpul de producţie total, necesar pentru a confecţiona produsul –

165
necesită, exact ca şi capitalul fix, un avans mai îndelungat sau mai scurt
din partea capitalistului, însă nu-i transformă capitalul în capital fix.
Sămânţa, de pildă, nu este capital fix, ci numai materie primă care este
fixată în procesul de producţie timp de aproximativ un an. Orice capital
este fixat în procesul de producţie atâta timp cât funcţionează drept
capital productiv, la fel deci şi toate elementele capitalului productiv,
oricare le-ar fi forma materială, funcţia şi modul de circulaţie a valorii.
Chestiunea dacă această fixare durează mai mult sau mai puţin, după
felul procesului de producţie sau după efectul util urmărit, nu determină
deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant1.
O parte a mijloacelor de muncă, în care sunt cuprinse condiţiile
generale ale muncii, este sau fixată pe loc atunci când intră ca mijloc de
muncă în procesul de producţie, respectiv atunci când este pregătită
pentru funcţionarea productivă, ca de pildă maşinile; sau ea este produsă
de la început în această formă stabilă, legată de loc, ca de pildă
ameliorări ale solului, clădiri de fabrică, furnale înalte, canaluri, căi
ferate etc., ataşarea continuă a mijlocului de muncă de procesul de
producţie înăuntrul căruia el urmează să funcţioneze este determinată
aici, în acelaşi timp, prin modul lui de existenţă fizică. Pe de altă parte,
un mijloc de muncă poate, din punct de vedere fizic, să-şi schimbe
întruna locul, să se mişte, şi totuşi să se afle încontinuu în procesul de
producţie, cum e cazul cu o locomotivă, un vapor, vite de muncă etc.
Într-un caz imobilitatea nu-i dă caracterul de capital fix, aşa cum în al
doilea caz mobilitatea nu-i ia acest caracter. Dar împrejurarea că
anumite mijloace de muncă sunt fixate pe loc, că ele sunt prinse cu
rădăcinile în pământ, atribuie acestei părţi a capitalului fix un rol propriu
în economia naţiunilor. Ele nu pot fi trimise în străinătate; ele nu pot
circula ca mărfuri pe piaţa mondială. Titlurile de proprietate asupra
acestui capital fix pot fi transmise, el poate fi cumpărat şi vândut şi,
deci, în această măsură, el poate circula în mod ideal. Aceste titluri de
proprietate pot chiar să circule pe pieţele străine, de pildă sub formă de
acţiuni. Dar prin schimbarea persoanelor care sunt proprietarii acestui
fel de capital fix, nu se schimbă raportul dintre partea stabilă, fixată în
mod material, a avuţiei unei ţări şi partea ei mobilă2.
Din circulaţia caracteristică a capitalului fix rezultă o rotaţie
caracteristică. Partea de valoare, pe care o pierde în forma sa naturală
prin uzare, circulă ca parte din valoarea produsului. Produsul se
transformă prin circulaţia sa din marfă în bani; deci şi partea din
valoarea mijlocului de muncă a cărei circulaţie o efectuează produsul; şi

166
anume, această parte din valoare picură sub formă de bani, venind din
procesul de circulaţie, în aceeaşi proporţie în care mijlocul de muncă
respectiv încetează de a fi purtător de valoare în procesul de producţie.
Valoarea sa obţine deci, acum, o existenţă dublă. O parte a ei rămâne
legată de forma ei de întrebuinţare, adică de forma ei naturală care
aparţine procesului de producţie; altă parte se detaşează de ea sub formă
de bani. În cursul funcţionării sale, acea parte din valoarea mijlocului de
muncă care există în forma naturală scade mereu, în timp ce acea parte
din valoarea lui care ia forma de bani creşte mereu, până ce mijlocul de
muncă a încetat să mai existe şi valoarea lui totală, detaşată de cadavrul
lui, s-a transformat în bani. Aici se vede caracterul particular din rotaţia
acestui element al capitalului productiv. Transformarea în bani a valorii
sale merge mână în mână cu metamorfozarea în bani a mărfii care este
purtătorul valorii sale. Dar retransformarea sa din forma de bani în
forma de întrebuinţare se separă de retransformarea mărfii în celelalte
elemente de producţie ale ei şi este, dimpotrivă, determinată de propria
sa perioadă de reproducţie, adică de timpul în cursul căruia mijlocul de
muncă şi-a încheiat viaţa şi trebuie înlocuit prin alt exemplar din aceeaşi
speţă. Dacă durata de funcţionare a unei maşini, să zicem în valoare de
10.000 1. st., este, de pildă, de 10 ani, timpul de rotaţie a valorii care a
fost avansată la început în această maşină este de 10 ani. Înainte de
trecerea acestui timp maşina nu trebuie reînnoită, ci continuă să
funcţioneze în forma ei naturală. În acest timp, valoarea ei circulă bucată
cu bucată ca parte a valorii mărfurilor pentru a căror producţie continuă
serveşte şi se transformă astfel încetul cu încetul în bani, până ce, în cele
din urmă, la sfârşitul celor 10 ani, a fost în întregime transformată în
bani şi retransformată din bani în maşină, astfel că ea şi-a efectuat
rotaţia. Până la sosirea acestui timp al reproducţiei, valoarea ei este mai
întâi acumulată în mod progresiv în forma unui fond de rezervă în bani.
Celelalte elemente ale capitalului productiv constau în parte din
elementele capitalului constant existente în materiile auxiliare şi în
materiile prime, în parte din capital variabil, avansat pentru forţă de
muncă. Analiza procesului de muncă şi de valorificare (cartea I, cap. V
[pag. 185 şi urm.]) ne-a arătat că aceste componente diferite se comportă
cu totul diferit ca elemente de formare a produsului şi ca elemente de
formare a valorii. Valoarea acelei părţi din capitalul constant care constă
din materii auxiliare şi materii prime – la fel ca şi valoarea acelei părţi a
lui care constă din mijloace de muncă – reapare în valoarea produsului
doar ca valoare transmisă, în timp ce forţa de muncă îi adaugă

167
produsului, prin intermediul procesului de muncă, un echivalent al
valorii sale, adică îşi reproduce valoarea în mod efectiv. Apoi: o parte a
materiilor auxiliare, cărbuni pentru încălzit, gaz de iluminat etc., este
consumată în procesul de muncă fără a intra în mod material în produs,
în timp ce altă parte a lor intră în mod material în produs şi formează
substanţa sa. Toate aceste deosebiri nu au însă nicio importanţă pentru
circulaţie şi deci pentru modul de rotaţie. Dacă materiile auxiliare şi
materiile prime sunt consumate în întregime în formarea produsului lor,
ele îşi transmit întreaga valoare asupra produsului. Această valoare este
deci pusă în întregime în circulaţie de către produs, se transformă în
bani şi din bani iarăşi în elementele de producţie a mărfii. Rotaţia ei nu
este întreruptă ca aceea a capitalului fix, ci efectuează încontinuu
întregul circuit al formelor ei, astfel că aceste elemente ale capitalului
productiv sunt mereu reînnoite în natură.
În ceea ce priveşte componenta variabilă a capitalului productiv,
avansată pentru forţa de muncă: forţa de muncă se cumpără pentru o
durată de timp determinată. Din momentul în care capitalistul a
cumpărat-o şi a încorporat-o procesului de producţie, ea formează o
parte componentă a capitalului său, şi anume componenta sa variabilă.
În fiecare zi ea funcţionează în cursul unei durate de timp în care ea
adaugă produsului nu numai întreaga ei valoare pe o zi, dar şi o
plusvaloare peste această valoare, plusvaloare de care deocamdată
facem abstracţie aici. După ce forţa de muncă a fost cumpărată, de pildă
pentru o săptămână, şi a funcţionat, cumpărarea trebuie reînnoită mereu
în termenele obişnuite. Echivalentul valorii forţei de muncă pe care
aceasta din urmă îl adaugă produsului în timpul funcţionării ei şi care
prin circulaţia produsului este transformat în bani, trebuie să fie
retransformat în mod continuu din bani în forţă de muncă sau, cu alte
cuvinte, trebuie să efectueze în mod continuu circuitul complet al
formelor sale, adică să se rotească, dacă e vorba ca circuitul producţiei
continue să nu fie întrerupt.
Acea parte din valoarea capitalului productiv care este avansată
pentru forţă de muncă trece deci în întregime asupra produsului
(continuăm să facem aici abstracţie de plusvaloare), descrie cu el cele
două metamorfoze care aparţin sferei circulaţiei şi rămâne, prin această
reînnoire continuă, încorporată mereu procesului de producţie. Oricât de
diferită ar fi deci, de altfel, comportarea forţei de muncă, în ceea ce
priveşte crearea de valoare, de comportarea acelor elemente ale
capitalului constant care nu formează capital fix, acest mod de rotaţie a

168
valorii ei îi este comun cu acestea din urmă, în opoziţie cu capitalul fix.
Aceste componente ale capitalului productiv – părţile din valoarea lui
avansate pentru forţă de muncă şi mijloace de producţie care nu
formează capital fix – se opun capitalului fix, prin acest caracter comun
al rotaţiei, în calitate de capital circulant sau fluid.
După cum s-a văzut mai înainte, banii pe care capitalistul îi
plăteşte muncitorului pentru utilizarea forţei de muncă nu sunt de fapt
decât forma de echivalent general pentru mijloacele de subzistenţă
necesare ale muncitorului. În această măsură, capitalul variabil constă,
din punct de vedere material, din mijloace de subzistenţă. Dar aici, la
cercetarea rotaţiei, este vorba de formă. Ceea ce cumpără capitalistul nu
sunt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci însăşi forţa sa de
muncă. Ceea ce constituie partea variabilă a capitalului său nu sunt
mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci forţa lui de muncă ce se
află în activitate. Ceea ce consumă capitalistul în mod productiv în
procesul de muncă este însăşi forţa de muncă şi nu mijloacele de
subzistenţă ale muncitorului. Muncitorul însuşi este acela care
transformă banii primiţi pentru forţa sa de muncă în mijloace de
subzistenţă, pentru a le retransforma în forţă de muncă cu scopul de a se
menţine în viaţă, la fel cum, de pildă, capitalistul transformă o parte din
plusvaloarea mărfii sale, pe care o vinde pe bani, în mijloace de
subzistenţă pentru sine însuşi, fără ca să se spună din această cauză că
cel care îi cumpără marfa i-o plăteşte în mijloace de subzistenţă. Chiar
dacă muncitorului i se plăteşte o parte a salariului său în mijloace de
subzistenţă, în natură, acest fapt constituie astăzi o a doua tranzacţie. El
îşi vinde forţa de muncă pentru un anumit preţ şi se stipulează cu
această ocazie ca el să primească o parte a acestui preţ în mijloace de
subzistenţă. Împrejurarea aceasta nu modifică decât forma plăţii, iar nu
faptul că ceea ce el vinde în mod efectiv este forţa sa de muncă. Este o a
doua tranzacţie, care nu se mai încheie între muncitor şi capitalist, ci
între muncitor în calitate de cumpărător de marfă şi între capitalist în
calitate de vânzător de marfă, în timp ce în prima tranzacţie muncitorul
este vânzător de marfă (forţa sa de muncă), iar capitalistul cumpărător.
Situaţia e aceeaşi ca atunci când capitalistul obţine pentru marfa sa altă
marfă, de pildă când obţine fier în schimbul maşinii pe care o livrează
uzinei de fier. Nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului sunt deci
acelea care obţin caracterul de capital circulant în opoziţie cu capitalul
fix. De asemenea, nu forţa sa de muncă, ci partea din valoarea
capitalului productiv avansată pentru această forţă de muncă este aceea

169
care prin forma rotaţiei sale obţine acest caracter, împreună cu unele
componente ale părţii constante de capital şi în opoziţie cu alte
componente ale ei.
Valoarea capitalului circulant în forţă de muncă şi mijloace de
producţie este avansată numai pentru timpul în care se confecţionează
produsul, timp care depinde de scara producţiei, care la rândul ei este
dată odată cu volumul capitalului fix. Această valoare intră în întregime
în produs, se reîntoarce, deci, prin vânzarea produsului, în întregime din
circulaţie şi poate fi din nou avansată. Forţa de muncă şi mijloacele de
producţie care constituie componenta circulantă a capitalului sunt scoase
din circulaţie în cantitatea necesară pentru formarea şi vânzarea
produsului terminat, dar ele trebuie înlocuite şi reînnoite mereu prin
reîntoarcere, prin retransformare din forma de bani în aceea de elemente
de producţie. Ele sunt retrase, dintr-odată, de pe piaţă în mase mai mici
decât elementele capitalului fix, dar aceste retrageri trebuie să fie cu atât
mai dese, iar avansarea capitalului investit în ele se reînnoieşte în
perioade mai scurte. Această reînnoire continuă se efectuează prin
intermediul punerii continue în circulaţie a produsului, care efectuează
circulaţia întregii lor valori. În fine, ele descriu întruna întregul circuit al
metamorfozelor, nu numai în ceea ce priveşte valoarea lor, dar şi în ceea
ce priveşte forma lor materială; ele sunt retransformate necontenit din
marfă în elementele de producţie ale aceleiaşi mărfi.
Odată cu propria sa valoare, forţa de muncă adaugă încontinuu
produsului plusvaloare, concretizare de muncă neplătită. Plusvaloarea
este deci pusă în circulaţie şi transformată în bani de către produsul
terminat, în mod tot atât de continuu ca şi celelalte elemente ale valorii
sale. Dar aici, unde este vorba în primul rând de rotaţia valorii-capital şi
nu de aceea a plusvalorii care se roteşte concomitent cu ea, se face
deocamdată abstracţie de plusvaloare.
Din cele spuse până acum rezultă următoarele:
1. Determinările de formă: capital fix şi capital circulant nu
rezultă decât din rotaţia diferită a valorii-capital care funcţionează în
procesul de producţie, adică a capitalului productiv. Deosebirile acestea
de rotaţie rezultă la rândul lor din modul diferit în care diferitele
componente ale capitalului producţiei îşi trec valoarea asupra
produsului, dar nu din faptul că partea pe care fiecare din ele o are în
producerea valorii produsului este diferită sau din comportarea
particulară a fiecăreia în procesul de valorificare. Deosebirile în
transmiterea valorii asupra produsului şi deci şi modul diferit în care

170
această valoare este pusă în circulaţie de către produs şi este reînnoită, în
forma sa naturală iniţială, prin metamorfozele acestuia – rezultă din
deosebirile dintre formele materiale în care există capitalul productiv şi
din care o parte este consumată în întregime în cursul confecţionării
produsului individual, iar alta nu este consumată decât în mod progresiv.
Prin urmare, numai capitalul productiv se poate scinda în capital fix şi
capital circulant. Această opoziţie nu există pentru celelalte două moduri
de existenţă ale capitalului industrial, deci nici pentru capitalul-marfă,
nici pentru capitalul bănesc, şi nici ca opoziţie a amândurora faţă de
capitalul productiv. Ea nu există decât pentru capitalul productiv şi
înăuntrul acestuia. Oricât ar funcţiona în calitate de capital şi oricât ar
circula de fluid, capitalul bănesc şi capitalul-marfă pot numai atunci să
devină capital circulant, în opoziţie cu capitalul fix, când s-au
transformat în componente circulante ale capitalului productiv; întrucât
însă aceste două forme ale capitalului sălăşluiesc în sfera circulaţiei,
economia politică de la A. Smith încoace s-a lăsat ademenită, precum
vom vedea, de a le subsuma, împreună cu partea circulantă a capitalului
productiv, noţiunii de capital circulant. Ele sunt de fapt capital de
circulaţie în opoziţie cu capitalul productiv, dar ele nu sunt capital
circulant în opoziţie cu capitalul fix.
2. Rotaţia componentei fixe a capitalului, deci şi timpul de
rotaţie necesar în acest scop, cuprinde mai multe rotaţii ale
componentelor circulante ale capitalului; în aceeaşi perioadă de timp în
care capitalul fix se roteşte o dată, capitalul circulant se roteşte de mai
multe ori. Una din componentele valorii capitalului productiv obţine
determinarea de formă a capitalului fix numai în măsura în care mijlocul
de producţie în care ea există nu este uzat în intervalul de timp în care
produsul este confecţionat şi eliminat din procesul de producţie sub
formă de marfă. O parte a ei trebuie să rămână legată în vechea formă de
întrebuinţare, care subzistă, în timp ce altă parte este pusă în circulaţie
de produsul terminat, a cărui circulaţie pune însă în acelaşi timp în
circulaţie valoarea totală a componentelor circulante ale capitalului.
3. Partea din valoarea capitalului productiv cheltuită pe capital
fix a fost avansată în întregime, dintr-o singură dată, pentru întreaga
durată a funcţionării acelei părţi a mijloacelor de producţie din care
constă capitalul fix. Această valoare este deci aruncată în circulaţie de
capitalist dintr-odată; dar ea nu este retrasă din circulaţie decât bucată cu
bucată şi în mod progresiv, prin realizarea porţiunilor din valoarea pe
care capitalul fix le adaugă mărfurilor bucată cu bucată. Pe de altă parte,

171
mijloacele de producţie înseşi, în care este fixată o parte componentă a
capitalului productiv, sunt retrase dintr-odată din circulaţie spre a fi
încorporate procesului de producţie pentru întreaga durată a funcţionării
lor, dar pentru acest timp ele nu au nevoie de înlocuire prin exemplare
noi de aceeaşi speţă; ele nu au nevoie de reproducţie. Ele continuă un
timp mai mult sau mai puţin îndelungat să contribuie la formarea
mărfurilor aruncate în circulaţie, fără a retrage ele înseşi din circulaţie
elementele propriei lor reînnoiri. În cursul acestei perioade ele nu
necesită deci, la rândul lor, ca avansul făcut de capitalist să fie reînnoit.
În fine, capitalul avansat drept capital fix nu trece în mod material prin
circuitul formelor sale în timpul cât funcţionează mijloacele de
producţie în care el există, ci numai în ceea ce priveşte valoarea sa, şi
aceasta iarăşi numai în mod parţial şi progresiv. Cu alte cuvinte, o parte
a valorii sale este pusă în circulaţie încontinuu ca parte din valoarea
mărfii şi este transformată în bani, fără a se retransforma din bani în
forma sa naturală iniţială. Această retransformare a banilor în forma
naturală a mijlocului de producţie are loc abia la sfârşitul perioadei sale
de rotaţie, atunci când mijlocul de producţie este consumat în întregime.
4. Elementele capitalului circulant sunt fixate în mod tot atât de
permanent în procesul de producţie – dacă e vorba ca acesta să fie
continuu – ca şi elementele capitalului fix. Dar elementele astfel fixate
ale celui dintâi sunt necontenit reînnoite în natură (mijloacele de
producţie prin exemplare noi de aceeaşi speţă, forţa de muncă prin
cumpărare mereu reînnoită), în timp ce elementele capitalului fix nu
trebuie reînnoite în timpul duratei lor şi nici cumpărarea lor nu trebuie
reînnoită. Materii prime şi materii auxiliare se află în mod continuu în
procesul de producţie, dar totdeauna exemplare noi de aceeaşi speţă,
după ce cele vechi au fost consumate în formarea produsului terminat.
Tot atât de continuu se află în procesul de producţie şi forţă de muncă,
dar numai prin reînnoirea continuă a cumpărării ei şi de multe ori prin
schimbarea persoanelor. Dimpotrivă, aceleaşi clădiri, maşini etc.
continuă să funcţioneze, în timpul unor rotaţii repetate ale capitalului
circulant, în aceleaşi procese de producţie repetate.

II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare la capitalul fix

În aceeaşi investiţie de capital, diferitele elemente ale capitalului

fix au o durată diferită, deci şi timpi de rotaţie diferiţi. Astfel, la o cale
ferată, şinele, traversele, terasamentele, clădirile gărilor, podurile,

172
tunelurile, locomotivele şi vagoanele au durate de funcţionare şi timpi
de reproducţie diferiţi; capitalul avansat pentru ele are deci timpi de
rotaţie diferiţi. În cursul unui şir întreg de ani, clădirile, peroanele,
rezervoarele de apă, viaductele, tunelurile, terasamentele şi rambleurile,
într-un cuvânt tot ce în căile ferate engleze se numeşte works of art
[lucrări de artă], nu au nevoie de reînnoire. Principalele obiecte ale
uzurii sunt liniile ferate şi materialul rulant (rolling stock).
La început, atunci când au fost construite căile ferate moderne,
părerea predominantă, întreţinută de cei mai străluciţi ingineri
practicieni, era că durata unei căi ferate ar fi seculară şi că uzarea şinelor
ar fi atât de imperceptibilă, încât poate fi neglijată în calculele băneşti şi
practice; se considera că durata unor şine bune este de 100-150 de ani.
S-a văzut însă în curând că durata unei şine, care depinde bineînţeles de
viteza locomotivelor, de greutatea şi numărul trenurilor, de greutatea
şinelor înseşi şi de un mare număr de împrejurări secundare, nu întrecea
în medie o perioadă de 20 de ani. În unele gări, care sunt mari centre de
comunicaţie, şinele se uzează chiar în fiecare an. În jurul anului 1867 s-a
început a se introduce şine de oţel, care costau aproximativ de două ori
mai mult ca şinele de fier, dar durau în schimb de două ori atâta timp.
Durata traverselor de lemn era de 12-15 ani. În ceea ce priveşte
materialul rulant, s-a constatat o uzare cu mult mai mare la vagoanele de
marfă decât la vagoanele de pasageri. În 1867 durata unei locomotive
era socotită la 10-12 ani.
Uzura este provocată în primul rând prin însăşi utilizarea. În
general, şinele se uzează în raport cu numărul trenurilor (R. C., nr.
17.645)3. Dacă viteza era mai mare, uzura creştea în proporţie mai mare
decât pătratul vitezei: adică, la o viteză dublă uzura creştea cu mai mult
decât de patru ori. (R. C., nr. 17.046.)
Altă uzură este provocată de acţiunea forţelor naturale. Astfel, şi
aversele nu suferă numai de pe urma uzării efective, dar şi de pe urma
putrezirii. „Cheltuielile de întreţinere ale căii ferate nu depind atât de
uzura pe care o comportă traficul de cale ferată, cât de calitatea
lemnului, a fierului şi a zidăriei care sunt expuse acţiunii atmosferice. O
singură lună de iarnă grea va aduce căii ferate mai multă pagubă decât
un an întreg de trafic de cale ferată.” (R. P. Williams, „On the
Maintenance of Permanent Way”, Conferinţă la Institutul Inginerilor
civili, toamna 1867)
În fine, ca peste tot în marea industrie, uzura morală îşi are şi
aici rolul ei. După trecerea a 10 ani, se poate cumpăra de obicei cu

173
30.000 1. st. aceeaşi cantitate de vagoane şi de locomotive care mai
înainte costa 40.000 1. st. Trebuie să se calculeze deci la acest material o
depreciere de 25% asupra preţului de piaţă, chiar dacă nu are loc o
depreciere a valorii de întrebuinţare. (Lardner, „Railway Economy”)
„Podurile tabulare nu vor mai fi reînnoite în actuala lor formă.”
(Pentru că există acum forme mai bune pentru asemenea poduri.)
„Reparaţii simple la aceste poduri, înlăturarea şi înlocuirea unor piese
izolate ale lor nu sunt convenabile.” (W. B. Adams, „Roads and Rails”,
Londra 1862) Mare parte a mijloacelor de muncă sunt necontenit
revoluţionate prin progresul industriei. Ele nu sunt deci înlocuite în
forma lor iniţială, ci în forma revoluţionată. Pe de o parte, masa de
capital fix care este investită într-o anumită formă naturală şi care
trebuie să dureze, îmbrăcată în această formă, o anumită perioadă medie
de viaţă, este o cauză a introducerii doar treptate a unor maşini noi etc.
şi deci o piedică în calea introducerii generale rapide a mijloacelor de
muncă perfecţionate. Pe de altă parte, lupta de concurenţă impune, în
special atunci când e vorba de transformări decisive, înlocuirea vechilor
mijloace de muncă cu cele noi, înainte ca ele să fi ajuns la capătul
natural al vieţii lor. În primul rând catastrofele, crizele sunt acelea care
impun o asemenea reînnoire prematură a instalaţiilor pe scară socială
mai mare.
Uzura (făcând abstracţie de cea morală) este acea parte din
valoare pe care capitalul fix o trece în mod succesiv, prin consumarea
sa, asupra produsului, în măsura mijlocie în care îşi pierde valoarea de
întrebuinţare.
În parte, această uzură are loc în modul următor: capitalul fix
are o anumită durată medie; pentru această durată de timp el este
avansat în întregime; după trecerea ei, el trebuie înlocuit în întregime.
Pentru mijloacele de muncă vii, de pildă pentru cai, timpul de
reproducţie este prescris de însăşi natura. Durata medie a existenţei lor
ca mijloace de muncă este determinată de legi naturale. După ce acest
termen a trecut, exemplarele uzate trebuie înlocuite cu altele noi. Un cal
nu poate fi înlocuit bucată cu bucată, ci numai prin alt cal.
Alte elemente ale capitalului fix permit o înlocuire periodică sau
parţială. Aici înlocuirea parţială sau periodică trebuie deosebită de
extinderea progresivă a întreprinderii.
Capitalul fix constă, în parte, din componente identice, care nu
durează însă la fel de mult, ci sunt reînnoite bucată cu bucată, la
intervale de timp diferite. De pildă, şinele din gări, care trebuie înlocuite

174
mai des decât pe restul căii ferate. Tot astfel traversele, din care, pe la
mijlocul secolului, au fost înlocuite, după Lardner, la căile ferate
belgiene, 8% pe an, deci în curs de 124 ani totalitatea traverselor. Aici
situaţia este deci următoarea: Se avansează, de pildă pentru 10 ani, o
sumă într-o anumită speţă de capital fix. Acest avans se face dintr-odată.
Dar o parte anumită a acestui capital fix, a cărei valoare a intrat în
valoarea produsului şi a fost transformată împreună cu aceasta în bani,
este înlocuită în fiecare an în natură, în timp ce cealaltă parte continuă să
existe în forma sa naturală iniţială. Ceea ce deosebeşte acest capital, în
calitate de capital fix, de capitalul circulant, este faptul că avansul se
face dintr-odată, iar reproducţia în formă naturală se face bucată cu
bucată.
Alte părţi ale capitalului fix constau din componente inegale,
care se uzează şi trebuie deci înlocuite în intervale de timp inegale.
Lucrul acesta se întâmplă în special la maşini. Ceea ce am spus mai sus,
cu privire la durata diferită a diferitelor componente ale unui capital fix,
este valabil aici pentru durata diferitelor părţi componente ale aceleiaşi
maşini, care figurează ca parte a acestui capital fix.
Cu privire la extinderea progresivă a întreprinderii în cursul
reînnoirii parţiale, observăm următoarele: cu toate că, precum am văzut,
capitalul fix continuă să funcţioneze în natură în procesul de producţie,
o parte a valorii sale, în raport cu uzura medie, a circulat cu produsul, a
fost transformată în bani, formează un element al fondului de rezervă în
bani destinat înlocuirii capitalului la termenul reproducţiei sale în
natură. Această parte a valorii capitalului fix, astfel transformată în bani,
poate să servească pentru a se lărgi întreprinderea sau pentru a se aduce
maşinilor perfecţionări care le sporesc eficacitatea. În modul acesta, la
intervale mai scurte sau mai lungi, are deci loc reproducţie, şi anume –
privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii – reproducţie pe
scară lărgită, extensivă, dacă se extinde câmpul de producţie, intensivă,
dacă se măreşte eficacitatea mijlocului de producţie. Această reproducţie
pe scară lărgită nu rezultă din acumulare – din transformarea plusvalorii
în capital – ci din retransformarea valorii care s-a desfăcut, care s-a
desprins, în formă de bani, de corpul capitalului fix, într-un nou capital
fix de aceeaşi speţă, fie suplimentar, fie doar mai eficient. Depinde,
bineînţeles de natura specifică a întreprinderii cât de mult şi în ce
proporţii ea e susceptibilă de asemenea adăugiri succesive, deci şi în ce
proporţii trebuie adunat un fond de rezervă pentru a fi reinvestit în acest
mod şi în ce intervale de timp poate avea loc acest lucru. Pe de altă

175
parte, măsura în care perfecţionări de detaliu pot fi aduse maşinilor
existente depinde, bineînţeles, de natura perfecţionărilor şi de
construcţia maşinii însăşi. Cât de mult însă acest punct este luat în
considerare din capul locului, de pildă la construcţiile de căi ferate, ne
dovedeşte Adams: „Întreaga construcţie ar trebui să se conducă după
principiul care domneşte în stupul de albine – posibilitatea unei
extinderi nelimitate. Toate structurile extrasolide, şi din capul locului
simetrice, sunt nepotrivite; în caz de extindere ele trebuie distruse” (pag.
123).
Lucrul acesta depinde în mare măsură de spaţiul disponibil. La
unele clădiri se pot ridica etaje pe deasupra, la altele se impune o
extindere în lărgime, este deci nevoie de mai mult spaţiu. În cadrul
producţiei capitaliste se risipesc, pe de o parte, multe mijloace, şi, pe de
altă parte, se fac multe extinderi laterale de felul acesta, nepotrivite (în
parte în dauna forţei de muncă), odată cu extinderea succesivă a
întreprinderii, pentru că nimic nu se face după un plan social şi totul
depinde de nenumăratele şi variatele împrejurări, mijloace etc. cu care
acţionează capitalistul individual. De aici rezultă o mare risipă a forţelor
de producţie.
Această reinvestiţie treptată a fondului de rezervă bănesc (adică
a părţii capitalului fix retransformate în bani) se face cel mai uşor în
agricultură. Aici, un câmp de producţie determinat în ceea ce priveşte
întinderea sa este capabil de cea mai mare absorbţie succesivă de
capital. Tot astfel acolo unde are loc reproducţia naturală, ca la creşterea
vitelor.
Capitalul fix pricinuieşte cheltuieli speciale de întreţinere. O
parte a întreţinerii este efectuată prin însuşi procesul de muncă; capitalul
fix se strică dacă nu funcţionează în procesul de muncă. (Vezi cartea I,
cap. VI, pag. 209 şi cap. XIII, pag. 373: Uzura maşinilor rezultată din
neîntrebuinţarea lor.) Din această cauză, în Anglia, legea consideră în
mod expres ca deteriorare (waste) faptul de a nu cultiva conform uzului
general terenurile arendate. (W. A. Holdsworth, Barrister at Law
[avocat], „The Law of Landlord and Tenant”, Londra 187, pag. 96.)
Această conservare care rezultă din utilizarea în procesul de muncă este
un dar natural gratuit al muncii vii. Şi anume, forţa de conservare a
muncii este de două feluri. Pe de o parte, ea conservă valoarea
materialelor muncii, transmiţând-o produsului; pe de altă parte, ea
conservă valoarea mijloacelor de muncă, în măsura în care nu o
transmite şi pe aceasta produsului, conservându-le valoarea de

176
întrebuinţare prin efectul acţiunii ei în procesul de producţie.
Dar capitalul fix cere şi o cheltuială pozitivă de muncă pentru
întreţinerea sa. Maşinile trebuie curăţate din timp în timp. Este vorba
aici de o muncă suplimentară, fără de care ele devin inutilizabile; de
simpla înlăturare a unor influenţe naturale dăunătoare, inseparabile de
procesul de producţie, deci, în sensul cel mai strict al cuvântului, de
întreţinerea în stare de funcţiune. Durata normală a capitalului fix se
calculează, bineînţeles, presupunându-se că se îndeplinesc condiţiile în
care el poate să funcţioneze în mod normal în acest timp, aşa cum se
presupune că, dacă un om trăieşte în medie 30 de ani, el se şi spală. De
asemenea, nu este vorba aici de înlocuirea muncii pe care o conţine
maşina, ci de o muncă suplimentară, continuă, pe care o necesită
utilizarea maşinii. Nu este vorba de o muncă pe care o face maşina, ci de
o muncă ce se face asupra ei, în care ea nu este agent al producţiei ci
materie primă. Capitalul avansat pentru această muncă, deşi nu intră în
procesul de muncă propriu-zis din care rezultă produsul, face parte din
capitalul circulant. Această muncă trebuie cheltuită mereu în producţie,
valoarea ei trebuie deci mereu înlocuită prin valoarea produsului.
Capitalul avansat pentru ea aparţine acelei părţi a capitalului circulant
care trebuie să acopere cheltuielile zadarnice generale şi care trebuie
repartizat, printr-un calcul anual mediu, asupra valorii-produs. Am văzut
că în industria propriu-zisă această curăţire se face de către muncitori în
mod gratuit, în orele de repaus, şi, din această cauză, de multe ori în
cursul procesului de producţie însuşi, devenind izvorul celor mai multe
accidente. Această muncă nu este calculată în preţul produsului.
Consumatorul o primeşte deci gratuit. Pe de altă parte, în modul acesta
întreţinerea maşinii nu-1 costă nimic pe capitalist. Muncitorul plăteşte el
singur, şi faptul acesta constituie unul din misterele autoconservării
capitalului care, în fapt, dau naştere unui titlu juridic al muncitorului
asupra maşinii şi îl transformă, chiar din punctul de vedere al dreptului
burghez, într-un coproprietar al ei. În diferite ramuri de producţie însă,
în care maşina trebuie scoasă din procesul de producţie pentru a fi
curăţată, în care curăţarea nu se poate face deci în timpul mersului, ca de
pildă la locomotive, această muncă de întreţinere face parte din
cheltuielile curente, deci din elementele capitalului circulant. Dacă o
muncă de cel mult trei zile o locomotivă trebuie adusă la depou şi
curăţită; pentru a putea fi spălat fără a i se aduce stricăciuni, cazanul
trebuie mai întâi să se răcească. (R. C, Nr. 17.823.)
Reparaţiile propriu-zise necesită o cheltuială de capital şi de

177
muncă ce nu sunt cuprinse în capitalul avansat la început şi deci nu pot
fi înlocuite şi acoperite – cel puţin nu totdeauna – prin înlocuirea
succesivă a valorii capitalului fix. Dacă, de pildă, valoarea capitalului
fix este = 10.000 1. st. şi durata sa totală este = 10 ani, cele 10.000 1. st.,
transformate în întregimea lor în bani după zece ani, nu înlocuiesc decât
valoarea capitalului investit la început, dar ele nu înlocuiesc capitalul,
respectiv munca adăugată din nou între timp sub formă de reparaţii.
Aceasta este o componentă suplimentară a valorii, care nici nu este
avansată dintr-o singură dată, ci după necesităţi, şi anume în diferite
momente, care sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor. Orice capital
fix necesită asemenea cheltuire suplimentară, ulterioară şi treptată, de
capital în mijloace de muncă şi în forţă de muncă.
Deteriorările cărora le sunt supuse anumite părţi ale maşinilor
etc. sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor; tot atât de întâmplătoare
sunt deci şi reparaţiile pe care ele le impun. Totuşi, în această sumedenie
de munci de reparaţii se disting două categorii, care au un caracter mai
mult sau mai puţin constant şi care cad în perioade diferite ale vieţii
capitalului fix – cele cauzate de defecte ale copilăriei şi cele cauzate de
defectele mult mai numeroase ale vârstei care a trecut mult peste durata
medie de viaţă. Astfel, o maşină poate intra în procesul de producţie cu
o construcţie oricât de perfectă; în utilizarea ei efectivă se evidenţiază
defecte care trebuie corectate prin muncă ulterioară. Pe de altă parte, cu
cât mai mult maşina a depăşit durata sa medie, cu cât mai mult s-a
cumulat uzarea normală, cu cât mai mult materialul din care e făcută a
fost ros şi slăbit de bătrâneţe, cu atât mai numeroase şi mai importante
devin muncile de reparaţie, necesare pentru a menţine în viaţă maşina
până la sfârşitul perioadei sale normale de viaţă; exact cum un om
bătrân, ca să nu moară înainte de vreme, cheltuieşte mai mult cu
medicamentele decât unul tânăr şi viguros. Cu tot caracterul lor
întâmplător, muncile de reparaţii se repartizează deci în mase inegale
asupra diferitelor perioade de viaţă ale capitalului fix.
Atât din acest fapt cât şi din caracterul de altfel întâmplător al
muncilor de reparaţii la maşină rezultă următoarele:
Pe de o parte, cheltuiala efectivă de forţă de muncă şi mijloace
de muncă pentru muncile de reparaţii este întâmplătoare, ca şi înseşi
împrejurările care fac ca aceste reparaţii să fie necesare; volumul
reparaţiilor necesare este repartizat în mod diferit asupra diferitelor
perioade ale vieţii capitalului fix. Pe de altă parte, la evaluarea perioadei
medii de viaţă a capitalului fix se presupune că el este menţinut

178
totdeauna în stare de funcţiune, în parte prin curăţare (din care face parte
şi curăţenia localurilor), în parte prin reparaţii ori de câte ori este nevoie.
Transmiterea de valoare prin uzarea capitalului fix este calculată asupra
perioadei sale medii de viaţă, dar această perioadă medie de viaţă însăşi
este calculată presupunându-se că se avansează în mod continuu
capitalul suplimentar necesar pentru întreţinere.
Pe de altă parte, este tot atât de clar că valoarea adăugată prin
această cheltuială suplimentară de capital şi de muncă nu poate intra în
preţul mărfurilor concomitent cu cheltuiala efectivă. De pildă, un filator
nu poate să-şi vândă săptămâna aceasta firele mai scump decât
săptămâna trecută numai pentru că săptămâna aceasta i s-a rupt o roată
sau o curea. Cheltuielile generale ale filatului nu s-au modificat deloc
prin acest accident dintr-o singură fabrică. Aici, ca şi la orice
determinare a valorii, hotărăşte media. Experienţa arată care este
volumul mediu al acestor accidente şi al muncilor de întreţinere şi de
reparaţie necesare în cursul perioadei de viaţă medii a capitalului fix
investit într-o anumită ramură de activitate. Această cheltuială medie
este repartizată asupra perioadei medii de viaţă şi este adăugată la preţul
produsului în părţi aliquote corespunzătoare, fiind astfel înlocuită prin
vânzarea lui.
Capitalul suplimentar care este astfel înlocuit face parte din
capitalul circulant, cu toate că felul în care se face cheltuirea lui este
neuniform. Întrucât este de cea mai mare importanţă ca orice defect al
maşinilor să fie imediat înlăturat, la orice fabrică mai mare se află un
personal ataşat muncitorilor de fabrică propriu-zişi, ingineri, tâmplari,
mecanici, lăcătuşi etc. Salariul lor formează o parte a capitalului
variabil, iar valoarea muncii lor se repartizează asupra produsului. Pe de
altă parte, cheltuielile necesare pentru mijloace de producţie se
determină conform cu acel calcul mediu şi formează tot timpul o parte
din valoarea produsului, în conformitate cu acest calcul, cu toate că în
realitate ele sunt avansate la intervale neregulate şi intră deci în produs,
respectiv în capitalul fix, la intervale neregulate. Acest capital investit în
reparaţii propriu-zise formează, în anumite privinţe, un capital de un
caracter particular, capital care nu poate fi subsumat nici capitalului
circulant, nici capitalului fix, dar care este socotit ca aparţinând mai
mult celui dintâi, întrucât face parte din cheltuielile curente.
Felul în care se face contabilitatea nu modifică, bineînţeles,
nimic în starea reală a lucrurilor pentru care se ţine contabilitatea. Este
însă important de remarcat că în multe ramuri de activitate există

179
obiceiul de a se calcula împreună cheltuielile de reparaţii cu uzura
efectivă a capitalului fix în modul următor: presupunem un capital fix
avansat de 10.000 1. st., cu o perioadă de viaţă de 15 ani; uzura anuală
este de 666 2/3 l. st. Dar uzura este calculată numai la 10 ani, adică
preţului mărfurilor produse i se adaugă în fiecare an, pentru uzura
capitalului fix, 1.000 1. st. în loc de 666 2/3 1. st.; cu alte cuvinte, se
rezervă 333 1/3 1. st. pentru lucrări de reparaţie etc. (Cifrele 10 şi 15 au
fost luate numai cu titlu de exemplu.) Aceasta este deci suma care a fost
cheltuită în medie cu reparaţiile, pentru ca durata capitalului fix să fie de
15 ani. Acest calcul nu împiedică, bineînţeles, ca atât capitalul fix, cât şi
capitalul suplimentar cheltuit cu reparaţiile să formeze categorii diferite.
Pe baza acestui mod de a calcula s-a considerat, de pildă, că cheltuiala
minimă pentru întreţinerea şi înlocuirea vapoarelor este 15% anual, deci
timp de reproducţie = 62/3 ani. În deceniul al şaselea, guvernul englez
plătea cu acest titlu societăţii „Peninsular and Oriental Co.” 16% anual,
ceea ce înseamnă deci un timp de reproducţie de 61/45 ani. La căile
ferate, durata medie a unei locomotive este de 10 ani, dar calculând şi
reparaţiile, ceea ce reduce perioada de viaţă la 8 ani. La vagoanele de
pasageri şi de marfă se calculează 9%, considerându-se deci durata vieţii
ca fiind de 111/9 ani.
La contractele de închiriere de case sau de alte lucruri care
pentru proprietarul lor sunt capital fix şi care sunt închiriate ca atare,
legislaţia a recunoscut peste tot deosebirea dintre uzura normală, care
este provocată de trecerea timpului, de acţiunea elementelor naturale şi
de însăşi utilizarea normală pe de o parte, şi reparaţiile ocazionale, care
sunt necesare din când în când pentru întreţinerea casei în cursul duratei
sale normale de viaţă şi pentru întrebuinţarea ei normală, pe de altă
parte. De regulă, cele dintâi cad în sarcina proprietarului, iar celelalte în
sarcina chiriaşului. Reparaţiile se mai împart în reparaţii curente şi
reparaţii radicale. Acestea din urmă sunt o reînnoire a capitalului fix în
forma sa naturală şi cad de asemenea în sarcina proprietarului, acolo
unde contractul nu prevede în mod expres contrariul. Astfel, de pildă, în
dreptul englez:
„Chiriaşul cu anul este obligat doar să întreţină clădirile în stare
de a rezista intemperiilor, atâta vreme cât el poate să o facă fără reparaţii
radicale, şi în general să facă numai acele reparaţii care pot fi
considerate ca obişnuite. Şi chiar în această privinţă trebuie să se ţină
seama de vârsta şi de starea generală în care se aflau părţile respective
ale clădirii în momentul când chiriaşul a preluat-o, căci el nu este

180
obligat nici să înlocuiască material vechi şi uzat prin altul nou, nici să
repare devalorizarea inevitabilă rezultată din trecerea timpului şi din
uzul normal.” (Holdsworth, „Law of Landlord and Tenant”, pag. 90, 91)
Cu totul deosebită atât de înlocuirea uzurii cât şi de muncile de
întreţinere şi reparaţii este asigurarea, care se referă la distrugeri cauzate
de fenomene naturale extraordinare, ca incendiu, inundaţii etc., aceste
distrugeri trebuie refăcute din plusvaloare şi formează un scăzământ din
ea. Sau, privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii întregi,
trebuie să aibă loc o supraproducţie continuă, adică o producţie pe scară
mai largă decât este nevoie pentru înlocuirea şi reproducerea avuţiei
existente – făcându-se cu totul abstracţie de creşterea populaţiei – pentru
ca să existe un disponibil de mijloace de producţie care să servească la
acoperirea distrugerilor extraordinare cauzate de întâmplări şi de forţele
naturii.
Numai partea cea mai mică a capitalului necesar pentru
înlocuire constă de fapt în fondul bănesc de rezervă. Partea cea mai
importantă constă în extinderea scării producţiei înseşi, extindere care,
în parte, este lărgire efectivă şi, în parte, ţine de volumul normal al
ramurilor de producţie care produc capitalul fix. Astfel, de pildă, o
fabrică de maşini îşi aranjează producţia ţinând seama de faptul că în
fiecare an fabricile clienţilor ei se lărgesc, precum şi de faptul că o parte
din ele are nevoie necontenit de reproducţie totală sau parţială.
În determinarea, în medie socială, a uzurii, ca şi a cheltuielilor
de reparaţie, se ivesc în mod necesar situaţii foarte inegale, chiar pentru
capitaluri egale, plasate în aceeaşi ramură de producţie, în împrejurări de
altfel identice. În practică, la unul din capitalişti maşina etc. durează mai
mult decât perioada mijlocie, la altul ea durează mai puţin. Cheltuielile
de reparaţie ale unuia întrec media, cele ale altuia sunt mai mici decât
media etc., dar sporul la preţul mărfii, determinat de uzură şi de
cheltuielile de reparaţie, este acelaşi şi este determinat de medie. Unul
obţine deci prin acest spor de preţ mai mult decât cheltuieşte în realitate,
altul mai puţin. Faptul acesta, ca şi toate celelalte împrejurări care fac ca
la aceeaşi exploatare a forţei de muncă beneficiile diferiţilor capitalişti
din aceeaşi ramură de activitate să fie diferite, contribuie la înţelegerea
mai anevoioasă a naturii adevărate a plusvalorii.
Limita dintre reparaţia propriu-zisă şi înlocuire, dintre
cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile de reînnoire este mai mult sau
mai puţin nedeterminată. De aici gâlceava veşnică, de pildă la căile
ferate, cu privire la chestiunea dacă anumite cheltuieli reprezintă

181
reparaţii sau înlocuire, dacă ele trebuie acoperite din fondurile curente
sau din capitalul de bază. Trecerea cheltuielilor de reparaţie în contul
capitalului şi nu în contul venitului este mijlocul cunoscut cu ajutorul
căruia direcţiile de căi ferate îşi măresc în mod artificial dividendele.
Dar şi în această privinţă practica a ajuns să ofere punctele de reper cele
mai esenţiale. Lucrările ulterioare din cursul primei perioade de viaţă a
căilor ferate, de pildă, „nu sunt reparaţii, ci trebuie privite ca fiind
operaţii esenţiale ale construcţiei căii ferate şi trebuie deci debitate în
contul capitalului şi nu în contul venitului, întrucât ele nu provin din
uzură sau din acţiunea normală a transporturilor, ci se datoresc
imperfecţiei iniţiale şi inevitabile a construcţiei căii ferate”. (Lardner,
„Railway Economy”, pag. 40) „Dimpotrivă, singura metodă justă este de
a debita venitul fiecărui an cu devalorizarea care a avut loc în mod
necesar pentru ca acest venit să poată fi realizat, indiferent dacă suma a
fost cheltuită în mod efectiv sau nu”. (Captain Fitzmaurice, „Committee
of Inquiry on Caledonian Railway”, tipărit în „Money Market Review”,
1867.)
Separarea înlocuirii şi întreţinerii capitalului fix devine practic
imposibilă şi inutilă în agricultură, cel puţin atâta timp cât ea încă nu
lucrează cu forţa aburului. „Atunci când inventarul de unelte (tot felul
de unelte de muncă şi de gospodărie necesare pentru cultivarea
pământului şi pentru alte munci similare) este complet, fără a fi însă
exagerat de bogat, uzura şi întreţinerea anuală a inventarului de unelte se
consideră în medie generală, după diferitele împrejurări concrete, ca
fiind de 15-25% din capitalul cât au costat.” (Kirchhof, „Handbuch der
Landwirtschaftilichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 137.)
În cazul materialului rulant al unei căi ferate, reparaţia şi
înlocuirea nu pot fi distincte. „În ceea ce priveşte numărul
locomotivelor noi, îl menţinem neschimbat. Oricare ar fi numărul
locomotivelor pe care le avem, acest număr noi îl menţinem. Dacă una
devine inutilizabilă în decursul timpului, astfel că este mai rentabil să
construim una nouă, noi o construim în contul venitului, creditând
bineînţeles ca venit valoarea materialelor rămase de la maşina cea veche
[...] Rămâne totdeauna destul de mult [...] Roţile, osiile, cazanele, etc.,
într-un cuvânt o parte importantă din locomotiva veche rămâne.” (T.
Gooch, „Chairman of Great Western Railway Co. [Preşedinte al Marii
Societăţi Apusene de Cale Ferată], R. C. nr. 17.327-29) „A repara
înseamnă a înnoi; pentru mine nu există cuvântul «înlocuire»; dacă o
societate de cale ferată a cumpărat un vagon sau o locomotivă, ea ar

182
trebui să le repare în aşa mod ca ele să funcţioneze în vecii vecilor.
(17.784) Calculăm cheltuiala unei locomotive ca fiind de 81/2 pence de
fiecare milă engleză parcursă. Din aceste 81/2 pence întreţinem
locomotivele pentru totdeauna. Noi ne reînnoim maşinile. Dacă vreţi să
cumpăraţi o maşină, cheltuiţi mai mulţi bani decât e necesar [...] La
maşina veche se găsesc totdeauna câteva roţi, o osie, sau altă piesă care
poate fi utilizată şi toate acestea ieftinesc construirea unei maşini care
este tot atât de bună ca şi una cu totul nouă. (17.790) Produc în prezent
în fiecare săptămână o locomotivă nouă, adică una care este tot atât de
bună ca una nouă, căci cazanul, cilindrul sau şasiul sunt noi.” (17.823,
Archibald Sturrock, Locomotive Superintendent of Great Northern
Railway [Inspector general de locomotive la marea cale ferată din Nord]
în R. C., 1867.)
Aceeaşi situaţie este şi la vagoane: „În decursul timpului, stocul
de locomotive şi de vagoane este înnoit în mod continuu; odată se
montează roţi noi, altădată se face un şasiu nou. Părţile care efectuează
mişcarea şi care sunt cele mai expuse uzării sunt reînnoite în mod
treptat; maşinile şi vagoanele pot fi astfel supuse unei asemenea serii de
reparaţii, încât la unele din ele nu mai rămâne nicio urmă din materialul
vechi. Chiar atunci când nu mai pot fi deloc reparate, se utilizează
anumite piese din vagoanele sau locomotivele vechi, astfel că ele nu
dispar niciodată cu totul de pe şine. Capitalul rulant este deci supus unei
reproducţii continue, ceea ce, într-un anumit moment, trebuie să aibă loc
dintr-o singură dată pentru drumul de fier, atunci când întreaga cale
ferată este înnoită, se efectuează în cazul materialului rulant în mod
treptat, an cu an. Existenţa lui este permanentă; el este supus unei
întineriri continue.” (Lardner, „Railway Economy”, pag. 116)
Acest proces, aşa cum 1-a descris Lardner pentru căile ferate, nu
se aplică înăuntrul vreunei fabrici individuale; el se aplică însă ca
imagine a reproducţiei capitalului fix dinăuntrul unei întregi ramuri
industriale, reproducţie care este continuă, parţială şi împletită cu
reparaţiile sau, în general, înăuntrul ansamblului producţiei, privită pe
scară socială.
Iată aici o dovadă cât de largi sunt limitele înăuntrul cărora
anumite direcţii abile pot manevra cu noţiunile de reparaţii şi înlocuire
pentru a obţine dividende. Conform cu cele relatate în conferinţa citată
mai sus a lui R. B. Williams, diferite societăţi engleze de căi ferate au
scăzut din venit în media unui şir de ani, pentru reparaţii şi cheltuieli de
administraţie la drumul de fier şi la construcţii, următoarele sume (de

183
fiecare milă engleză de cale ferată, anual):
London & North Western ................. 370 l.st.
Midland ............................................ 225 l.st.
London & South Western ……….... 257 l.st.
Great Northern ................................ 360 l.st.
Lancashire & Yorkshire .................. 377 l.st.
South Eastern .................................. 263 l.st.
Brighton ......................................... 266 l.st.
Manchester & Sheffield .................. 200 l.st.
Aceste diferenţe nu se datoresc decât în cea mai mică măsură
deosebirilor dintre cheltuielile efective; ele rezultă în mod aproape
exclusiv din diferite moduri de calcul, după cum debitele respective se
scad din contul capitalului sau din contul venitului. Williams spune
deschis: „Debitarea mai redusă se face deoarece acest lucru e necesar
pentru un dividend favorabil, iar debitarea mai masivă se face pentru că
există un venit mai substanţial care poate să suporte acest lucru.”
În anumite cazuri uzura, deci şi înlocuirea ei, devine o mărime
practic neglijabilă, astfel că nu mai vin în considerare decât cheltuielile
de reparaţii. Ceea ce spune Lardner, în cele ce urmează, despre works
of art [lucrări de artă] la căile ferate, este valabil în general pentru toate
lucrările de durată, canaluri, docuri, poduri de fier şi de piatră etc.
„Uzura care se manifestă la lucrările mai solide din cauza acţiunii lente
a timpului are o acţiune aproape imperceptibilă în intervale de timp mai
scurte; dar după trecerea unei perioade de timp îndelungate, de pildă a
câtorva secole, ea trebuie să ducă la reînnoire totală sau parţială, chiar şi
la construcţiile cele mai solide. Această uzură, imperceptibilă în
comparaţie cu uzura mai sensibilă la alte părţi ale drumului de fier, se
poate compara cu neregularităţile seculare şi periodice în mişcarea
corpurilor cereşti. Acţiunea timpului asupra construcţiilor mai masive
ale unor căi ferate, poduri, tuneluri, viaducte etc. constituie un exemplu
pentru ceea ce se poate numi uzura seculară. Devalorizarea mai rapidă şi
mai vizibilă, care e refăcută în intervale de timp mai scurte prin reparaţii
sau înlocuire, este analoagă cu neregularităţile periodice. În cheltuielile
de reparaţie anuale intră şi înlocuirea stricăciunilor întâmplătoare pe
care le suferă, din timp în timp, exteriorul, chiar şi al celor mai durabile
construcţii; dar şi independent de aceste reparaţii vârsta trebuie să
exercite o influenţă asupra lor şi trebuie să vină timpul, oricât de
îndepărtat ar fi el, în care starea lor necesită o reînnoire. E drept că din
punct de vedere financiar şi economic acest timp este de obicei cu mult

184
prea îndepărtat pentru a fi luat în considerare în mod practic”. (Lardner,
„Railway Economy”, pag. 38, 39)
Acest lucru este valabil pentru toate lucrările asemănătoare, de
durată seculară, la care deci nu capitalul avansat pentru ele trebuie
înlocuit în mod treptat, corespunzător cu uzura lor, ci cheltuielile anuale
medii ale întreţinerii şi ale reparaţiilor trebuie transferate asupra preţului
produsului.
Cu toate că, precum am văzut, o parte mai mare a banilor care
se întorc pentru înlocuirea uzurii capitalului fix este retransformată
anual sau chiar în perioade mai scurte în forma sa naturală, fiecare
capitalist individual are totuşi nevoie de un fond de amortizare pentru
acea parte a capitalului fix care ajunge dintr-o singură dată, după
trecerea unui număr de ani, la termenul de reproducţie, trebuind să fie
înlocuit în întregime. O parte importantă a capitalului fix exclude prin
natura sa reproducţia treptată. Afară de aceasta, acolo unde reproducţia
se face în mod treptat, în aşa fel că fondului devalorizat i se adaugă, în
intervale scurte, un fond nou, este nevoie, înainte ca această înlocuire să
poată avea loc, de o acumulare de bani prealabilă, de proporţii mai mari
sau mai mici, după caracterul specific al ramurii de producţie respective.
Nu orice sumă de bani este suficientă în acest scop; este nevoie de o
sumă de bani de o anumită mărime.
Dacă privim lucrurile presupunând doar circulaţia monetară
simplă, fără să ţinem seama de credit, de care ne vom ocupa abia mai
târziu, mecanismul mişcării este următorul: în cartea I (cap. III, 3a [pag.
146 şi urm.]) s-a arătat că dacă o parte a monedei existente într-o
societate se află în mod continuu retrasă sub formă de tezaur, în timp ce
altă parte funcţionează ca mijloc de circulaţie, respectiv ca fond de
rezervă nemijlocit al monedei care circulă efectiv, proporţia în care
masa totală a monedei se repartizează între tezaur şi mijlocul de
circulaţie variază mereu. În cazul nostru, banii care trebuie să se afle
adunaţi în proporţii mai mari în mâna unui capitalist mai mare sub
formă de tezaur sunt aruncaţi în circulaţie dintr-odată atunci când se
cumpără capitalul fix. Ei se repartizează din nou în societate ca mijloc
de circulaţie şi ca tezaur. Prin fondul de amortizare, în care valoarea
capitalului fix se întoarce la punctul său de plecare pe măsura uzării
acestui capital, o parte a monedei aflate în circulaţie formează din nou
tezaur – pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat – în mâna
aceluiaşi capitalist al cărui tezaur s-a transformat în mijloc de circulaţie
şi s-a depărtat de el atunci când el a cumpărat capitalul fix. Este o

185
repartizare mereu schimbătoare a tezaurului existent în societate, tezaur
care funcţionează pe rând ca mijloc de circulaţie, pentru a fi apoi din
nou desprins, ca tezaur, de masa monedei care circulă. Odată cu
dezvoltarea creditului, care, în mod necesar, este paralelă cu dezvoltarea
marii industrii şi a producţiei capitaliste, banii nu funcţionează în
calitate de tezaur, ci în calitate de capital, dar nu în mâna proprietarului
lor, ci în aceea a altor capitalişti la a căror dispoziţie sunt puşi.

NOTE:
1
Din cauza dificultăţii pe care o prezintă determinarea capitalului fix şi a celui circulant,
d1 Lorenz Stein este de părere că această deosebire se face doar în scopul de a uşura
expunerea.
2
Până aici manuscrisul IV. De aici înainte, manuscrisul II.
3
Citatele însemnate cu R. C. sunt din „Royal Commission on Railways. Minutes of
evidence taken before the Commissioners. Presented to both Houses of Parliament”,
Londra 1867. Întrebările şi răspunsurile sunt numerotate, iar numerele sunt indicate aici.
4
La Lardner se spune: aproximativ 8%; la exact 8% ar fi trebuit să se spună aici: 121/2
ani. (Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: 61/3. (Nota Inst. M.E.L.)

186
 Capitolul nouă
ROTAŢIA DE ANSAMBLU A CAPITALULUI AVANSAT.
CICLURI DE ROTAŢIE

Am văzut că elementele componente fixe şi circulante ale

capitalului productiv se rotesc în mod diferit şi în perioade diferite; la fel
am văzut că diferitele componente ale capitalului fix din aceeaşi
întreprindere au la rândul lor perioade de rotaţie diferite, după diferitele
lor perioade de viaţă, deci de reproducţie. (Despre deosebirile reale sau
aparente în rotaţia diferitelor componente ale capitalului circulant în
aceeaşi întreprindere, vezi sfârşitul acestui capitol, sub 6 [pag. 170 şi
urm.])
1. Rotaţia de ansamblu a capitalului avansat este rotaţia medie a
diferitelor sale componente; modul de calculare se va vedea mai jos. În
măsura în care nu este vorba decât de perioade de timp diferite, nu este,
bineînţeles, nimic mai simplu decât stabilirea mediei acestor perioade;
dar:
2. Nu este vorba numai de deosebiri cantitative, ci şi de
deosebiri calitative.
Capitalul circulant care intră în procesul de producţie transmite
produsului întreaga sa valoare şi trebuie deci înlocuit în mod continuu,
în natură, prin vânzarea produsului, dacă este vorba ca procesul de
producţie să se efectueze fără întrerupere. Capitalul fix care intră în
procesul de producţie transmite produsului numai o parte a valorii sale
(uzura) şi continuă să funcţioneze în procesul de producţie în ciuda
uzurii; el nu trebuie deci înlocuit, în natură, decât la intervale mai scurte
sau mai lungi, în orice caz nu atât de des cum e înlocuit capitalul
circulant. Această necesitate de înlocuire, şi deci termenul reproducţiei,
nu sunt numai diferite din punct de vedere cantitativ, pentru diferitele
componente ale capitalului fix, dar, precum am văzut, o parte a
capitalului fix care durează mai mult, care ţine un număr mai mare de
ani poate fi înlocuit în fiecare an sau în intervale mai scurte şi adăugat în
natură capitalului fix vechi; la alte categorii de capital fix, înlocuirea nu
poate avea loc decât dintr-odată, la sfârşitul perioadei sale de viaţă.
Este deci nevoie să reducem rotaţiile speciale ale diferitelor
componente ale capitalului fix la o formă unică de rotaţie, astfel ca ele
să nu se mai deosebească decât din punct de vedere cantitativ, din
187
punctul de vedere al duratei rotaţiei.
Această identitate calitativă nu are loc atunci când luăm ca
punct de plecare P ... P' – forma procesului de producţie continuu. Căci
anumite elemente ale lui P trebuie încontinuu înlocuite în natură, altele
nu. În schimb însă, forma B ... B' prezintă această identitate de rotaţie.
Să luăm, de pildă, o maşină în valoare de 10.000 l. st., care durează zece
ani, din care deci 1/10 = 1.000 l. st. se retransformă în bani în fiecare an.
Aceste 1.000 l. st. s-au transformat în cursul unui an din capital bănesc
în capital productiv şi capital-marfă şi s-au retransformat din această
formă în capital bănesc. Ele s-au reîntors la forma lor iniţială, bănească,
aşa cum se întoarce şi capitalul circulant, atunci când îl privim sub
această formă; şi este indiferent dacă cele 1.000 l. st. capital bănesc se
retransformă la sfârşitul anului în forma naturală a maşinii sau nu.
Atunci când calculăm, aşadar, rotaţia de ansamblu a capitalului
productiv avansat, îi fixăm toate elementele în forma de bani, astfel că
reîntoarcerea la forma de bani încheie rotaţia. Considerăm valoarea ca
fiind avansată totdeauna ca bani, chiar şi la procesul de producţie
continuu, unde această formă bănească a valorii nu este decât forma
monetei de calcul. În modul acesta putem să stabilim media.
3. Urmează că, chiar dacă partea covârşitoare a capitalului
productiv avansat constă din capital fix, al cărui timp de reproducţie, şi
deci de rotaţie, cuprinde un ciclu de mai mulţi ani, totuşi, valoa-
rea-capital rotită în cursul unui an poate să fie mai mare decât valoarea
totală a capitalului avansat, din cauza rotaţiilor repetate ale capitalului
circulant în cursul anului.
Capitalul fix este, presupunem, = 80.000 l. st., timpul său de
reproducţie = 10 ani, astfel că, din această sumă, 8.000 l. st. se reîntorc
în fiecare an la forma lor bănească, adică efectuează 1/10 din rotaţia
sumei întregi. Presupunem, mai departe, că capitalul circulant este =
20.000 l. st. şi se roteşte de cinci ori pe an. Capitalul total este în acest
caz = 100.000 l. st. Capitalul fix rotit este = 8.000 l. st.; capitalul
circulant rotit este = 5 x 20.000 = 100.000 l. st. Prin urmare, capitalul
rotit în cursul anului este = 108.000 l. st., deci cu 8.000 l. st. mai mare
decât capitalul avansat. Ceea ce s-a rotit este 1 + 2/25 din capital.
4. Rotaţia valorii capitalului avansat se deosebeşte deci de
timpul lui de reproducţie efectiv sau de timpul de rotaţie real al
elementelor lui componente. Să presupunem că un capital de 4.000 l. st.
se roteşte, de pildă, de cinci ori în cursul unui an. Capitalul rotit este în
acest caz de 5 x 4.000 = 20.000 l. st. Ceea ce se reîntoarce însă la

188
sfârşitul fiecărei rotaţii pentru a fi avansat din nou este capitalul de
4.000 l. st. avansat la început. Mărimea lui nu este modificată prin
numărul perioadelor de rotaţie în cursul cărora el funcţionează din nou
în calitate de capital. (Se face abstracţie de plusvaloare.)
În exemplul de sub 3 s-au întors deci, la sfârşitul anului, în
mâna capitalistului, conform presupunerii, a) o sumă de valoare de
20.000 l. st., pe care el o investeşte din nou în elemente circulante ale
capitalului, şi b) o sumă de 8.000 1. st., care s-a desprins, prin uzare, de
valoarea capitalului fix avansat; alături continuă să existe în procesul de
producţie acelaşi capital fix, dar cu valoarea redusă de 72.000 l. st. în
locul celei de 80.000 l. st. Ar fi deci nevoie ca procesul de producţie să
mai continue încă nouă ani până ce capitalul fix avansat se va fi epuizat
şi îşi va fi terminat atât funcţia de creator de produs cât şi funcţia de
creator de valoare, trebuind să fie înlocuit. Valoarea-capital avansată
trebuie deci să descrie un ciclu de rotaţii, în cazul nostru, de pildă, un
ciclu de zece rotaţii anuale – şi anume acest ciclu este determinat de
timpul de viaţă, deci de timpul de reproducţie sau de timpul de rotaţie al
capitalului fix utilizat.
În aceeaşi măsură deci în care, odată cu dezvoltarea modului de
producţie capitalist, se dezvoltă mărimea şi durata capitalului fix
utilizat, viaţa industriei şi a capitalului industrial din diferitele investiţii
speciale durează mai mulţi ani, anume, în medie, zece ani. Dacă, pe de o
parte, dezvoltarea capitalului fix lungeşte această viaţă, ea este, pe de
altă parte, scurtată prin revoluţionarea continuă a mijloacelor de
producţie, revoluţionare care sporeşte, de asemenea, în mod continuu,
odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist. Odată cu ea
sporeşte deci şi schimbarea mijloacelor de producţie şi necesitatea
înlocuirii lor continue ca urmare a uzurii morale, cu mult înainte ca ele
să fi murit din punct de vedere fizic. Se poate presupune că pentru
ramurile cele mai hotărâtoare ale marii industrii acest ciclu de viaţă este
în prezent, în medie, de zece ani. Dar aici nu este vorba de numărul
anilor. Ceea ce rezultă este următorul lucru: prin acest ciclu de rotaţii
conexe, care cuprinde o serie de ani şi în care capitalul este încătuşat
prin componenta sa fixă, este dată o bază materială a crizelor periodice,
în care afacerile trec prin perioade succesive de depresiune, înviorare
mijlocie, avânt şi criză. E drept că perioadele în care se investeşte
capital sunt foarte diferite şi disparate. Totuşi, criza formează totdeauna
punctul de plecare al unor mari investiţii noi. Deci şi – privind
societatea în ansamblul ei – mai mult sau mai puţin o bază materială

189
nouă pentru următorul ciclu de rotaţie1.
5. Asupra modului de calculare a rotaţiei dăm cuvântul unui
economist american.
„În unele ramuri de activitate, întreg capitalul avansat se roteşte,
sau circulă, de mai multe ori în cursul unui an; în altele, o parte se
roteşte mai mult decât o singură dată pe an, iar altă parte mai puţin.
Capitalistul trebuie să-şi calculeze profitul după perioada medie de care
a avut nevoie întreg capitalul său pentru a trece prin mâna sa sau pentru
a efectua o rotaţie. Să presupunem că, într-o anumită întreprindere,
cineva a plasat jumătate din capitalul său în clădiri şi maşini care se
reînnoiesc odată la zece ani; un sfert în unelte etc. care se reînnoiesc
după doi ani; iar ultimul sfert, avansat în salarii şi materii prime, se
roteşte de două ori pe an. Întreg capitalul său este de 50.000 dolari. În
acest caz, avansul său anual va fi:

.
= 25.000 dolari în 10 ani = 2.500 dolari în 1 an
.
= 12.500 dolari în 2 ani = 6.250 dolari în 1 an
.
= 12.500 dolari în 1/2 ani = 25.000 dolari în 1 an
în 1 an = 33.750 dolari

Prin urmare, timpul mediu în care întreg capitalul său va efectua

o rotaţie este de 16 luni... Să luăm un alt caz: un sfert din capitalul total
de 50.000 dolari circulă în 10 ani; un sfert într-un an; cealaltă jumătate
de două ori într-un an. În acest caz, avansul anual va fi:

.
= 1.250 dolari
12.500 = 12.500 dolari
25.000 x 2 = 50.000 dolari
Rotaţie în 1 an = 63.750 dolari

(Scrope, „Political Economy”, editat de Alonzo Potter, New

York 1841, pag. 141, 142)
6. Deosebiri reale şi aparente în rotaţia diferitelor părţi ale

190
capitalului. Acelaşi Scrope spune în acelaşi loc: „Cel mai repede circulă
capitalul pe care un fabricant, un agricultor sau un comerciant îl
avansează pentru plata salariilor, aceasta pentru că el îşi efectuează
rotaţia poate o dată pe săptămână (dacă oamenii sunt plătiţi săptămânal)
prin intrările săptămânale din vânzări sau din facturi plătite. Capitalul
care se află investit în materii prime sau în produse gata circulă mai
puţin repede; el poate să efectueze două sau patru rotaţii pe an, după
timpul care trece între cumpărarea celor dintâi şi vânzarea celor din
urmă, presupunând că atât cumpărarea cât şi vânzarea se fac cu credite
pe acelaşi termen. Capitalul investit în unelte şi maşini circulă şi mai
încet, întrucât el nu se roteşte, adică nu este consumat şi reînnoit, poate,
în medie, decât o dată la cinci sau la zece ani, cu toate că unele unelte
sunt uzate chiar după o singură serie de operaţii. Capitalul investit în
clădiri, de pildă fabrici, magazine, depozite, hambare, drumuri, lucrări
de irigaţie etc., abia pare că circulă. De fapt însă şi aceste instalaţii se
uzează în întregime, ca şi cele menţionate mai înainte, în timp ce
contribuie la producţie, şi trebuie reproduse pentru ca producătorul să-şi
poată continua operaţiunile. Cu deosebirea doar că ele sunt consumate şi
reproduse mai încet decât celelalte. Capitalul investit în ele se roteşte
poate abia o dată la 20 sau la 50 de ani.”
Scrope confundă aici deosebirile din mişcarea anumitor părţi ale
capitalului circulant, determinate, pentru capitalistul individual, de
termenele de plată şi de condiţiile de credit, cu rotaţiile care rezultă din
natura capitalului. El spune că salariul trebuie plătit săptămânal cu
intrările săptămânale din vânzări sau facturi plătite. În primul rând,
trebuie să observăm aici că chiar în ceea ce priveşte salariul se ivesc
deosebiri după durata termenului de plată, adică după durata timpului
pentru care muncitorul trebuie să-i dea credit capitalistului, după cum
deci termenul de plată a salariului este săptămânal, lunar, trimestrial,
semestrial etc. Se aplică aici legea demonstrată mai înainte: „Masa
necesară a mijloacelor de plată (deci a capitalului bănesc ce urmează a fi
avansat dintr-odată) stă în raport direct2 cu lungimea termenelor de
plată”. (Cartea I, cap. III, 3, b, pag. 155)
Al doilea: în produsul săptămânal nu intră numai totalitatea
valorii noi adăugate de munca săptămânii în cursul producţiei sale, dar
şi valoarea materiilor prime şi a celor auxiliare consumate în produsul
săptămânii. Odată cu produsul circulă şi această valoare pe care el o
conţine. Prin vânzarea acestui produs, ea obţine forma de bani şi trebuie
transformată din nou în aceleaşi elemente de producţie. Acest lucru este

191
valabil pentru forţa de muncă, la fel ca şi pentru materiile prime şi
auxiliare. Dar după cum s-a văzut (cap. VI, II., 1 [pag. 124-129]),
continuitatea producţiei cere o rezervă de mijloace de producţie, diferită
pentru diferitele ramuri de producţie, iar, în aceeaşi ramură de producţie,
iarăşi diferită pentru diferitele componente ale acestui element al
capitalului circulant, de pildă pentru cărbuni şi bumbac. Cu toate că,
deci, aceste materii trebuie în mod continuu înlocuite în natură, ele nu
trebuie cumpărate încontinuu din nou. Cât de des se repetă cumpărarea,
depinde de mărimea rezervei ce s-a făcut, depinde de timpul care trece
până la epuizarea ei. La forţa de muncă nu există asemenea formare de
rezerve. Retransformarea în bani a părţii de capital avansate pentru
muncă merge mână în mână cu aceea a părţii de capital avansate pentru
materii auxiliare şi materii prime. Dar retransformarea banilor pe de o
parte în forţă de muncă, pe de altă parte în materii prime se face în mod
separat din cauza termenelor de cumpărare şi de plată diferite ale acestor
două componente, din care una este cumpărată la termene mai lungi, ca
rezervă productivă, iar cealaltă, forţa de muncă, este cumpărată la
termene mai scurte, de pildă săptămânal. Pe de altă parte, capitalistul
trebuie să ţină pe lângă rezerva de producţie şi un stoc de mărfuri finite.
Abstracţie făcând de dificultăţile de vânzare etc., o anumită cantitate
trebuie produsă, de pildă, după comandă. În timp ce ultima parte a
acestei cantităţi se produce, partea deja produsă aşteaptă în depozit până
în momentul în care comanda poate fi livrată în întregime. Alte
deosebiri în rotaţia capitalului circulant se nasc atunci când anumite
elemente ale lui trebuie să rămână mai mult timp decât altele într-un
stadiu pregătitor al producţiei (uscatul lemnului etc.). Creditul, la care se
referă Scrope aici, ca şi capitalul comercial, modifică rotaţia pentru
capitalistul individual. Pe scară socială, el nu o modifică decât în măsura
în care accelerează nu numai producţia, dar şi consumul.

NOTE:
1
„Producţia orăşenească este legată de alternarea zilelor; cea rurală, dimpotrivă, este
legată de alternarea anilor.” (Adam H. Müller, „Die Elemente der Staatskunst”, Berlin
1809, III, pag. 178) Aceasta este concepţia naivă a romantismului industriei şi
agriculturii.
2
În ediţia Meissner: invers; vezi „Capitalul”, cartea I, pag. 155, nota noastră. (Nota Inst.
M.E.L.)

192
 Capitolul zece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI
CIRCULANT. FIZIOCRAŢII ŞI ADAM SMITH

La Quesnay deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant apare

ca avances primitives şi avances annuelles [avansuri iniţiale şi avansuri
anuale]. El prezintă această deosebire în mod just ca o deosebire
înăuntrul capitalului productiv, încorporat procesului de producţie
nemijlocit. Întrucât pentru el singurul capital realmente productiv este
capitalul utilizat în agricultură, deci capitalul arendaşului, această
deosebire nu există decât pentru capitalul arendaşului. De aici rezultă şi
perioada de rotaţie anuală a unei părţi a capitalului şi cea plurianuală
(decenală) a celeilalte părţi. În treacăt, fiziocraţii extind aceste deosebiri,
în cursul expunerilor lor, şi asupra altor categorii de capital, asupra
capitalului industrial în general. Pentru societate, deosebirea dintre
avansurile anuale şi cele plurianuale este atât de importantă, încât mulţi
economişti au revenit la această determinare, chiar după A. Smith.
Deosebirea dintre cele două feluri de avansuri se naşte abia
atunci când banii avansaţi au fost transformaţi în elementele capitalului
productiv. Este o deosebire care există exclusiv înăuntrul capitalului
productiv. Astfel că lui Quesnay nici nu-i trece prin gând să socotească
banii printre avansurile iniţiale sau printre cele anuale. În calitate de
avansuri ale producţiei – deci în calitate de capital productiv – ambele
aceste feluri de avansuri se deosebesc atât de bani, cât şi de mărfurile
care se află pe piaţă. Apoi, deosebirea dintre aceste două elemente ale
capitalului productiv se reduce, la Quesnay, în mod just la felul diferit în
care ele intră în valoarea produsului terminat, deci la felul diferit în care
valoarea lor este pusă în circulaţie odată cu valoarea produsului, şi deci
la felul diferit al înlocuirii sau al reproducerii lor, valoarea unuia fiind
înlocuită în întregime în fiecare an, iar valoarea celuilalt fiind înlocuită
bucată cu bucată în perioade mai lungi1.
Singurul progres pe care-1 face A. Smith este generalizarea
categoriilor. Distincţia nu se mai referă, la el, la o formă specială a
capitalului, capitalul arendaşului, ci la orice formă a capitalului
productiv. De aici urmează de la sine că locul deosebirii dintre rotaţia
anuală şi cea plurianuală, luată din agricultură, îl ia deosebirea generală
193
dintre rotaţiile de durată diferită, astfel că o rotaţie a capitalului fix
cuprinde totdeauna mai mult decât o rotaţie a capitalului circulant,
oricare ar fi durata acestor rotaţii ale capitalului circulant, un an, mai
mult de un an sau mai puţin de un an. În modul acesta, la Smith
avansurile anuale se transformă în capital circulant, iar avansurile
iniţiale în capital fix. Progresul său se rezumă însă la această
generalizare a categoriilor. În ceea ce priveşte aplicarea, el cade mult
înapoia lui Quesnay.
Chiar felul empiric brut în care Smith îşi începe analiza,
constituie începutul obscurităţii: „Există două feluri diferite în care un
capital poate fi plasat, pentru a aduce posesorului său un venit sau un
beneficiu”. („Wealth of Nations”, cartea a 2-a, cap. I, pag. 189, ed.
Aberdeen, 1848)
Felurile în care poate fi plasată o valoare pentru a funcţiona
drept capital, pentru a aduce proprietarului ei o plusvaloare, sunt tot atât
de diferite, tot atât de variate ca şi sferele de investiţie ale capitalului.
Este pur şi simplu chestiunea diferitelor ramuri de producţie în care
poate fi plasat un capital. Chestiunea astfel formulată merge şi mai
departe. Ea cuprinde şi chestiunea în ce mod o valoare, chiar dacă nu
este plasată în calitate de capital productiv, poate să funcţioneze pentru
posesorul său în calitate de capital, de pildă în calitate de capital purtător
de dobândă, de capital comercial etc., în modul acesta ne-am îndepărtat,
aşadar, ca cerul de pământ, de obiectul adevărat al analizei, anume
chestiunea: ce efect are împărţirea capitalului productiv în diferitele sale
elemente asupra rotaţiei acestora, indiferent de diferitele lor sfere de
investiţie.
A. Smith continuă imediat după aceea: „În primul rând, ei pot fi
investiţi pentru a creşte, a fabrica sau a cumpăra bunuri şi a le revinde
apoi cu un câştig”.
A. Smith nu ne spune aici decât că un capital poate fi utilizat în
agricultură, în manufactură şi în comerţ. El nu vorbeşte, aşadar, decât de
diferitele sfere de investiţie ale capitalului, şi anume şi de acelea în care,
ca în cazul comerţului, capitalul nu este înglobat în procesul de
producţie nemijlocit şi nu funcţionează deci în calitate de capital
productiv. El a şi părăsit astfel baza pe care fiziocraţii îşi întemeiază
diferenţierea capitalului productiv şi influenţa ei asupra rotaţiei. Ba mai
mult; el ia chiar ca exemplu capitalul comercial într-o chestiune în care
este vorba în mod exclusiv de deosebirile cărora le este supus capitalul
productiv în procesul de creare a produsului şi a valorii, deosebiri care

194
la rândul lor dau naştere altor deosebiri în rotaţia şi în reproducţia
capitalului.
El continuă: „Capitalul investit în modul acesta nu-i aduce
posesorului său nici venit nici profit, atâta timp cât rămâne în
posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. – Capitalul investit în
modul acesta! Dar Smith vorbeşte despre capital care este investit în
agricultură, în industrie, şi mai târziu el ne spune că un capital plasat în
modul acesta se împarte în capital fix şi capital circulant! Investirea
capitalului în acest mod nu poate să facă din capital nici capital fix, nici
capital circulant.
Sau a vrut poate să spună că un capital, utilizat pentru a produce
mărfuri şi pentru a vinde aceste mărfuri cu un profit, trebuie, după
transformarea sa în mărfuri, să fie vândut şi să treacă întâi, prin vânzare,
din posesiunea vânzătorului în aceea a cumpărătorului şi, în al doilea
rând, din forma sa naturală de marfă în forma sa bănească, fiind astfel
inutilă posesorului ei atâta timp cât sau rămâne în posesiunea lui, sau
rămâne – pentru el – în aceeaşi formă. Dar în acest caz lucrurile se reduc
la cele ce urmează: aceeaşi valoare-capital care mai înainte funcţiona
sub forma capitalului productiv, sub o formă care ţine de procesul de
producţie, funcţionează acum în calitate de capital-marfă sau de capital
bănesc, sub formele sale ţinând de procesul de circulaţie, şi nu poate
deci să mai fie nici capital fix, nici capital circulant. Şi acest lucru este
valabil atât pentru elementele valorii care sunt adăugate de materiile
prime şi de materiile auxiliare, deci de capitalul circulant, cât şi pentru
acelea care sunt adăugate prin uzarea mijloacelor de muncă, deci de
capitalul fix. Nici în modul acesta nu ne apropiem măcar cu un pas de
deosebirea dintre capitalul fix şi cel fluid.
Mai departe: „Bunurile comerciantului nu-i aduc nici venit şi
nici profit până când nu le vinde pe bani şi banii îi aduc tot atât de puţin
până când nu sunt din nou schimbaţi pe bunuri. Capitalul pleacă în mod
continuu de la el într-o formă şi se întoarce la el în altă formă şi numai
prin mijlocirea unei asemenea circulaţii, adică a unor schimburi
succesive, el poate să-i aducă un profit. Din această cauză aceste
capitaluri pot fi numite foarte just capitaluri circulante”.
Ceea ce A. Smith defineşte aici drept capital circulant este ceea
ce eu vreau să denumesc capital de circulaţie, capital într-o formă care
aparţine procesului de circulaţie, schimbării de formă prin intermediul
schimbului (schimb de substanţă şi schimb de posesiune), deci capita-
lul-marfă şi capitalul bănesc, în opoziţie cu acea formă a sa care ţine de

195
procesul de producţie, aceea a capitalului productiv. Acestea nu sunt
categorii deosebite în care capitalistul industrial îşi împarte capitalul, ci
forme diferite pe care le îmbracă şi le leapădă necontenit, în mod
succesiv, în al său curriculum vitae [în cursul vieţii sale],
valoarea-capital avansată. Acest lucru A. Smith îl confundă – şi acesta
este un mare regres faţă de fiziocraţi – cu deosebirile de formă care se
nasc înăuntrul circulaţiei valorii-capital, în circuitul acesteia prin
formele ei succesive, în timp ce valoarea-capital se află în forma
capitalului productiv, şi anume care se nasc din modul diferit în care
diferitele elemente ale capitalului productiv participă la procesul de
formare a valorii şi îşi transmit valoarea asupra produsului. Vom vedea
mai jos care sunt urmările acestei confuzii esenţiale între capitalul
productiv şi cel aflat în sfera circulaţiei (capital-marfă şi capital bănesc),
pe de o parte, şi capitalul fix şi cel circulant, pe de altă parte. Valoa-
rea-capital avansată în capital fix este pusă în circulaţie de către produs,
exact ca şi cea avansată în capital circulant, şi ea se transformă ca şi
aceasta în capital bănesc prin circulaţia capitalului-marfă. Deosebirea
rezultă doar din faptul că valoarea ei circulă în mod fragmentar şi
trebuie deci să şi fie înlocuită, reprodusă în formă naturală, în mod
fragmentar, în perioade mai scurte sau mai lungi.
Că A. Smith nu înţelege aici prin capital circulant nimic altceva
decât capitalul de circulaţie, adică valoarea-capital în formele sale
ţinând de procesul de circulaţie (capital-marfă şi capital bănesc), rezultă
din exemplul ales de el cu o deosebită neîndemânare. El ia ca exemplu o
categorie de capital care nici nu aparţine procesului de producţie, ci
sălăşluieşte numai în sfera circulaţiei, şi care constă numai din capital de
circulaţie – capitalul comercial.
Cât e de insipid să începi cu un exemplu în care capitalul nu
figurează deloc în calitate de capital productiv, ne spune el însuşi
imediat după aceea: „Capitalul unui comerciant este în întregime un
capital circulant”. Dar, cum ni se spune mai târziu, deosebirea dintre
capitalul circulant şi capitalul fix ar rezulta din deosebiri esenţiale
dinăuntrul capitalului productiv. A. Smith are în mintea sa, pe de o
parte, deosebirea fiziocratică şi, pe de altă parte, deosebirile de formă
cărora le este supusă valoarea-capital în circuitul ei. Şi ambele aceste
lucruri sunt mereu confundate.
Dar nu este deloc de întrevăzut cum ar putea să ia naştere un
profit din schimbarea de formă a banilor şi a mărfii, prin simpla trecere
a valorii de la una din aceste forme la cealaltă. Şi explicaţia acestui fapt

196
devine absolut imposibilă, pentru că el începe aici cu capitalul
comercial, care se mişcă numai în sfera circulaţiei. Vom mai reveni
asupra acestui lucru; să ascultăm deocamdată ce spune despre capitalul
fix:
„În al doilea rând el” (capitalul) „poate fi întrebuinţat pentru
ameliorări ale solului, pentru cumpărarea de maşini şi de instrumente de
muncă utile sau pentru lucruri asemănătoare, care aduc un venit sau un
profit fără să-şi schimbe posesorul sau să mai circule într-un fel
oarecare. Asemenea capitaluri pot fi deci denumite foarte just capitaluri
fixe. Activităţi diferite cer proporţii foarte diferite ale capitalurilor fixe
şi circulante investite în ele. O anumită parte a capitalului fiecărui
meseriaş sau fabricant trebuie să fie fixată în instrumentele sale de
muncă. La unii însă, această parte este foarte mică, iar la alţii ea este
foarte mare [...] Dar partea covârşitoare a capitalului tuturor meseriaşilor
patroni de acest fel” (cum sunt croitorii, cizmarii, ţesătorii) „circulă sau
în salariile muncitorilor lor, sau în preţul materiilor lor prime şi le este
restituit cu un profit în preţul produsului”.
Abstracţie făcând de determinarea copilărească în ceea ce
priveşte izvorul profitului, slăbiciunea şi confuzia se văd chiar în
următorul lucru: pentru fabricantul de maşini, de pildă, maşina este un
produs care circulă în calitate de capital-marfă, deci, cum spune A.
Smith: „de care te desparţi, care îşi schimbă stăpânul şi pe care îl laşi să
circule mai departe”. După propria sa definiţie, maşina n-ar fi deci
capital fix, ci capital circulant. Şi aici Smith confundă deosebirea dintre
capitalul fix şi capitalul circulant, rezultată din circulaţia diferită a
diferitelor elemente ale capitalului productiv, cu deosebiri de formă
cărora le este supus acelaşi capital în măsura în care funcţionează
înăuntrul procesului de producţie în calitate de capital productiv, iar
înăuntrul sferei circulaţiei – în calitate de capital de circulaţie, adică în
calitate de capital-marfă sau de capital bănesc. După locul pe care îl
ocupă în procesul de viaţă al capitalului, aceleaşi lucruri pot deci, după
Smith, să funcţioneze în calitate de capital fix (ca mijloace de muncă,
elemente ale capitalului productiv) şi de capital „circulant”, capital-
marfă (ca produs care este împins din sfera producţiei în sfera
circulaţiei).
Dar A. Smith îşi schimbă dintr-odată toată baza împărţirii şi
contrazice ceea ce, cu câteva rânduri mai sus, i-a servit pentru
deschiderea întregii analize. Lucrul acesta se întâmplă în special cu
propoziţia: „Există două feluri diferite în care un capital poate fi plasat,

197
pentru a aduce posesorului său un venit sau un beneficiu”, anume în
calitate de capital circulant sau de capital fix. Era vorba, aşadar, de două
moduri diferite de a utiliza capitaluri diferite, independente unul de
celălalt, aşa cum, de pildă, capitaluri pot fi utilizate în industrie sau în
agricultură. Dimpotrivă, acum se spune: „Activităţi diferite cer proporţii
foarte diferite ale capitalurilor fixe şi circulante investite în ele”.
Capitalul fix şi capitalul circulant nu mai sunt acum investiţii de capital
diferite, independente, ci porţiuni diferite ale aceluiaşi capital productiv,
care formează, în sfere de investiţie diferite, proporţii diferite din
valoarea totală a acestui capital. Sunt deci deosebiri care rezultă din
însăşi diviziunea materială a capitalului productiv şi care nu sunt
valabile decât referitor la acesta. Dar în contrazicere cu acest lucru,
capitalul comercial este opus capitalului fix doar în calitate de capital
circulant, căci A. Smith spune: „Capitalul unui comerciant este în
întregime un capital circulant”. El este de fapt un capital care
funcţionează doar în sfera circulaţiei şi se deosebeşte ca atare de
capitalul productiv, de capitalul încorporat în procesul de producţie; dar
tocmai din această cauză el nu se poate deosebi, ca o parte fluidă
(circulantă) a capitalului productiv, de partea fixă a capitalului
productiv.
În exemplele pe care le dă, Smith consideră drept capital fix
aşa-zisele instruments of trade [instrumente de muncă], iar drept capital
circulant – porţiunea de capital avansată pentru salarii şi materii prime,
inclusiv materiile auxiliare (repaid with a profit by the price of the work
[restituite cu un profit în preţul produsului]).
Se iau deci mai întâi ca punct de plecare diferitele componente
ale procesului de muncă, forţa de muncă (munca) şi materiile prime de o
parte, instrumentele de muncă de cealaltă parte. Dar acestea sunt
componente ale capitalului pentru că în ele se află avansată o sumă de
valoare care urmează să funcţioneze drept capital. În această măsură ele
sunt elementele materiale, modurile de existenţă ale capitalului
productiv, adică ale capitalului care funcţionează în procesul de
producţie. De ce una din părţi se numeşte capital fix? Pentru că „o
anumită parte a capitalului trebuie să fie fixată în instrumentele de
muncă”. Dar şi cealaltă parte este fixată în salarii şi materii prime.
Totuşi, maşinile şi „instrumentele de muncă [...] lucrurile asemănătoare,
aduc un venit sau un profit fără să-şi schimbe posesorul [changing
masters] sau să mai circule într-un fel oarecare. Asemenea capitaluri pot
deci fi denumite foarte just capitaluri fixe”.

198
 Să luăm, de pildă, industria minieră. Materii prime nu se
întrebuinţează aici deloc, întrucât obiectul muncii, de pildă arama, este
un produs natural care urmează abia să intre în stăpânirea omului prin
muncă. Arama pe care omul urmează abia să şi-o însuşească, produsul
procesului, care mai târziu circulă în calitate de marfă, respectiv de
capital-marfă, nu formează un element al capitalului productiv. Nici o
parte a valorii acestuia nu este avansată în ea. Pe de altă parte, celelalte
elemente ale procesului de producţie, forţa de muncă şi materiile
auxiliare, cum e cărbunele, apa etc. nu intră nici ele în mod material în
produs. Cărbunele este consumat în întregime şi numai valoarea lui intră
în produs, aşa cum intră în produs o parte din valoarea maşinii etc. În
fine, muncitorul rămâne tot atât de independent faţă de produs, faţă de
aramă, ca şi maşina. Numai valoarea pe care el o produce prin munca sa
este acum o parte componentă a valorii aramei. Prin urmare, în acest
exemplu niciun element component al capitalului productiv nu-şi
schimbă stăpânul [masters], sau, cu alte cuvinte, niciun element nu
circulă mai departe, pentru că niciunul nu intră în mod material în
produs. Unde rămâne deci capitalul circulant? După propria definiţie a
lui A. Smith, întreg capitalul utilizat într-o mină de aramă ar consta
numai din capital fix.
Să luăm, dimpotrivă, altă industrie, utilizând materii prime care
formează substanţa produsului, apoi materii auxiliare care intră în
produs în mod material şi nu numai după valoare, cum se întâmplă cu
cărbunele. Odată cu produsul, de pildă cu firele, materia primă,
bumbacul din care constau firele, îşi schimbă şi ea posesorul şi trece din
procesul de producţie în procesul de consum. Dar atâta timp cât
bumbacul funcţionează ca element al capitalului productiv, proprietarul
nu-1 vinde, ci îl prelucrează transformându-1 în fire. El nu-1 dă din
mână. Sau, ca să întrebuinţăm expresia grosolană şi falsă a lui Smith, el
nu face profit by parting with it, by its changing masters, or by
circulating it [despărţindu-se de el, făcându-1 să-şi schimbe stăpânul sau
lăsându-1 să circule]. Ca şi maşinile, el nu pune în circulaţie nici
materialele. Ele sunt fixate în procesul de producţie ca şi maşinile de
filat şi clădirile de fabrică. Ba mai mult, o parte a capitalului productiv
trebuie să fie fixată în mod tot atât de permanent în forma de cărbuni,
bumbac, etc., ca şi în forma de mijloace de muncă. Deosebirea este doar
aceea că bumbacul, cărbunele, etc., necesare, de pildă, pentru producţia
săptămânală de fire, sunt necontenit consumate în întregimea lor în
confecţionarea produsului săptămânal şi trebuie deci înlocuite prin

199
exemplare noi de bumbac, cărbune, etc.; că deci aceste elemente ale
capitalului productiv, cu toate că după specie rămân identice, constau
necontenit din exemplare noi din aceeaşi specie, în timp ce aceeaşi
maşină de filat individuală, aceeaşi clădire de fabrică individuală
continuă să colaboreze într-o serie întreagă de producţii săptămânale,
fără a fi înlocuite prin alt exemplar din aceeaşi specie. Ca elemente ale
capitalului productiv, toate componentele sale sunt permanent fixate în
procesul de producţie, căci acesta nu poate să aibă loc fără ele. Şi toate
elementele capitalului productiv, cele fixe ca şi cele circulante, se
deosebesc în acelaşi fel, în calitate de capital productiv, de capitalul de
circulaţie, adică de capitalul-marfă şi de capitalul bănesc.
Tot astfel stau lucrurile şi cu forţa de muncă. O parte a
capitalului productiv trebuie să fie în mod permanent fixată în ea şi
acelaşi capitalist utilizează peste tot, într-un timp mai îndelungat,
aceleaşi forţe de muncă, aşa cum utilizează aceleaşi maşini. Deosebirea
dintre aceste forţe de muncă şi maşini nu constă aici în faptul că maşina
este cumpărată odată pentru totdeauna (ceea ce nici nu este cazul, ca de
pildă atunci când ele sunt plătite în rate) şi muncitorul nu – ci în faptul
că munca pe care acesta o cheltuieşte intră în întregime în valoarea
produsului, iar valoarea maşinii numai bucată cu bucată.
Smith confundă lucruri diferite atunci când spune despre
capitalul circulant spre deosebire de cel fix: „Capitalul investit în modul
acesta nu-i aduce posesorului său venit sau beneficiu, atâta timp cât
rămâne în posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. El aşează pe
aceeaşi treaptă metamorfoza doar formală a mărfii prin care trece
produsul, capitalul-marfă, în sfera circulaţiei, şi care efectuează
schimbarea de posesie a mărfurilor, cu metamorfoza materială căreia îi
sunt supuse diferitele elemente ale capitalului productiv în timpul
procesului de producţie. El confundă aici, fără multă vorbă,
transformarea de marfă în bani şi de bani în marfă, cumpărarea şi
vânzarea, cu transformarea elementelor de producţie în produs.
Exemplul de capital circulant pe care îl dă este capitalul comercial, care
se transformă din marfă în bani şi din bani în marfă – schimbarea de
formă M - B - M, ţinând de circulaţia mărfurilor. Or, această schimbare
de formă din cadrul circulaţiei înseamnă pentru capitalul industrial în
funcţiune că mărfurile în care se retransformă banii sunt elemente de
producţie (mijloace de muncă şi forţe de muncă), că ea mijloceşte deci
continuitatea funcţionării capitalului, că ea mijloceşte procesul de
producţie ca proces de producţie continuu sau ca proces de reproducţie,

200
întreagă această schimbare de formă se petrece în circulaţie; ea este
aceea care mijloceşte trecerea efectivă a mărfurilor dintr-o mână
într-alta. Dimpotrivă, metamorfozele pe care le parcurge capitalul
productiv înăuntrul procesului său de producţie sunt metamorfoze ţinând
de procesul de muncă, necesare pentru a transforma elementele de
producţie în produsul dorit. A. Smith insistă asupra faptului că o parte a
mijloacelor de producţie (mijloacele de muncă propriu-zise) serveşte în
procesul de muncă (ceea ce el exprimă în mod eronat astfel: yield a
profit to their master [aduc posesorului lor un profit]) fără să-şi schimbe
forma naturală şi uzându-se doar în mod treptat; în timp ce altă parte,
materialele, se schimbă şi îşi îndeplinesc tocmai prin această modificare
misiunea de mijloace de producţie. Dar această comportare diferită a
elementelor capitalului productiv în procesul de muncă nu formează
decât punctul de plecare ai deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul
nefix, nu această deosebire însăşi, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea
există în mod egal în toate modurile de producţie, capitaliste şi
necapitaliste. Or, acestei comportări materiale diferite îi corespunde
transmiterea în mod diferit a valorii asupra produsului, căreia la rândul
ei îi corespunde înlocuirea valorii prin vânzarea produsului; abia acest
fapt constituie deosebirea pe care o căutăm. Capitalul nu este deci fix
pentru că este fixat în mijloacele de muncă, ci pentru că o parte a valorii
sale avansate pentru mijloace de muncă rămâne fixată în ele, în timp ce
altă parte circulă ca element component al valorii produsului.
„Dacă el” (capitalul de bază) „este investit pentru a aduce un
profit viitor, el trebuie să aducă acest profit sau prin faptul că rămâne la
dânsul” (la posesor), „sau prin faptul că-l părăseşte. Într-un caz el e
capital fix, în celălalt caz e capital circulant” (pag. 189).
În primul rând izbeşte aici ideea empirică grosolană despre
profit, care e împrumutată din concepţiile capitalistului obişnuit şi care
contrazice în întregime părerile esoterice mai bune ale lui A. Smith. Prin
preţul produsului este înlocuit atât preţul materialelor cât şi cel al forţei
de muncă, dar şi partea valorii trecute, prin uzare, de la instrumentele de
muncă asupra produsului. Din această înlocuire nu rezultă în niciun caz
profit. Chestiunea dacă o valoare avansată pentru confecţionarea unui
produs este înlocuită în întregime sau bucată cu bucată, dintr-odată sau
în mod succesiv, prin vânzarea produsului, nu poate să modifice decât
modul şi momentul în care se face această înlocuire; în niciun caz ea nu
poate să transforme însă ceea ce este comun ambelor acestor ipoteze –
înlocuirea valorii, în creare de plusvaloare. Această părere se întemeiază

201
pe ideea curentă că deoarece plusvaloarea nu este realizată decât prin
vânzarea produsului, prin circulaţia sa, ea ar şi rezulta în mod exclusiv
din vânzare, din circulaţie. De fapt, diferitele moduri de naştere a
profitului despre care se vorbeşte aici nu sunt decât o exprimare greşită
a faptului că diferitele elemente ale capitalului productiv servesc în mod
diferit, acţionează în mod diferit, ca elemente productive, în procesul de
muncă. Apoi, deosebirea nu este dedusă din procesul de muncă,
respectiv de valorificare, din funcţionarea capitalului productiv, ci e
considerată ca existând doar în mod subiectiv pentru capitalistul indivi-
dual, căruia o parte a capitalului îi e utilă într-un fel, alta într-alt fel.
Quesnay dedusese, dimpotrivă, deosebirile din procesul de
reproducţie şi din necesităţile sale. Pentru ca acest proces să fie
continuu, trebuie ca valoarea avansurilor anuale să fie înlocuită anual
din valoarea produsului anual, iar valoarea capitalului de investiţie să fie
înlocuită doar bucată cu bucată, astfel încât această înlocuire a ei (prin
exemplare noi de aceeaşi specie), şi deci reproducerea ei totală, să se
facă într-un şir, de pildă, de zece ani. A. Smith cade deci mult înapoia
lui Quesnay.
Pentru determinarea capitalului fix nu rămâne deci, la A. Smith,
nimic altceva decât faptul că e vorba de mijloace de muncă ce nu-şi
modifică forma în procesul de producţie şi continuă să servească în
producţie până la uzarea lor, distingându-se de produsele la a căror
creare contribuie. Se uită că toate elementele capitalului productiv se
disting încontinuu, în forma lor naturală (de mijloace de muncă,
materiale de muncă şi forţă de muncă), de produs şi de produsul care
circulă ca marfă, şi că deosebirea dintre partea care constă din materiale
şi din forţă de muncă şi aceea care constă din mijloace de muncă rezidă,
în ceea ce priveşte forţa de muncă, numai în faptul că ea e întruna
cumpărată din nou (nu pentru toată durata ei, cum se întâmplă cu
mijloacele de muncă), iar în ceea ce priveşte materialele, în faptul că în
procesul de muncă nu figurează întruna aceleaşi exemplare, ci mereu
exemplare noi, de aceeaşi speţă. Se creează în acelaşi timp aparenţa
falsă ca şi cum valoarea capitalului fix nu ar circula şi ea, cu toate că A.
Smith a explicat, bineînţeles, mai înainte uzura capitalului fix ca fiind o
parte din preţul produsului.
La capitalul circulant, ca opus capitalului fix, nu se scoate în
evidenţa faptul că această opoziţie nu-i revine decât pentru că el este
acea componentă a capitalului productiv care trebuie înlocuită în
întregime din valoarea produsului şi trebuie deci să împărtăşească în

202
întregime metamorfozele acestuia, lucru care nu se întâmplă la capitalul
fix. Capitalul circulant este, dimpotrivă, confundat cu formele pe care
capitalul le îmbracă atunci când trece din sfera producţiei în sfera
circulaţiei, cu formele de capital-marfă şi capital bănesc. Dar ambele
forme, atât capitalul-marfă cât şi capitalul bănesc, sunt purtători atât ai
valorii componentelor fixe ale capitalului productiv, cât şi ai valorii
celor circulante. Ambele sunt capital de circulaţie, spre deosebire de
capitalul productiv, dar nu sunt capital circulant (fluid) spre deosebire
de capitalul fix.
În fine: ideea cu totul greşită după care capitalul fix aduce profit
rămânând în procesul de producţie, iar cel circulant părăsindu-1 şi
intrând în circulaţie, ascunde, din cauza identităţii de formă care există
între capitalul variabil şi componenta circulantă a capitalului constant în
rotaţie, deosebirea esenţială dintre ele în procesul de valorificare şi de
formare a plusvalorii şi întunecă deci şi mai mult întreg misterul
producţiei capitaliste; prin denumirea comună de capital circulant
această deosebire esenţială este desfiinţată. Acest lucru a fost dus şi mai
departe de ştiinţa economică ulterioară, care n-a reţinut ca esenţială şi ca
singură distinctivă opoziţia dintre capitalul variabil şi cel constant, ci pe
aceea dintre capitalul fix şi cel circulant.
După ce A. Smith a desemnat mai întâi capitalul fix şi capitalul
circulant ca fiind două feluri diferite de a investi capital, care privite
fiecare în parte aduc un profit, el spune: „Niciun capital fix nu poate să
aducă un profit în alt fel decât cu ajutorul unui capital circulant.
Maşinile şi instrumentele de muncă cele mai utile nu vor produce nimic
fără capitalul circulant, care procură materialele asupra cărora ele sunt
întrebuinţate şi întreţinerea muncitorilor care le întrebuinţează” (pag.
188).
Aici se vede ce înseamnă expresiile de mai înainte: yield a
revenue, make a profit [a aduce un venit, a realiza un profit] etc., anume
că ambele părţi ale capitalului servesc ca elemente de formare ale
produsului.
A. Smith dă apoi următorul exemplu: „Acea parte a capitalului
unui arendaş care este investită în unelte agricole este capital fix, iar
aceea care este investită în salarii şi în întreţinerea muncitorilor săi este
capital circulant”. (Aici deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant se
referă deci, în mod just, numai la circulaţia diferită, la rotaţia diferitelor
componente ale capitalului productiv.) „Cu unul el obţine un profit prin
faptul că îl reţine în propria sa posesie, iar cu celălalt prin faptul că se

203
desparte de el. Preţul sau valoarea vitelor sale de muncă este de
asemenea capital fix” (aici iarăşi ideea justă că valoarea este aceea la
care se referă deosebirea, nu elementul material) „ca şi aceea a
instrumentelor agricole; întreţinerea lor” (a vitelor de muncă) „este
capital circulant, la fel ca şi aceea a muncitorilor. Arendaşul îşi
realizează profitul reţinând vitele de muncă şi despărţindu-se de
întreţinerea lor.” (Arendaşul reţine hrana vitelor; el nu o vinde. El o
întrebuinţează în calitate de hrană pentru vite, în timp ce întrebuinţează
vitele înseşi ca instrument de muncă. Deosebirea este doar aceasta:
hrana vitelor, care intră în întreţinerea vitelor de muncă, este consumată
în întregime şi trebuie mereu înlocuită cu hrană nouă, provenită din
produsul muncii agricole sau din vânzarea lui; vitele înseşi sunt
înlocuite numai în măsura în care fiecare din ele devine, pe rând,
incapabilă de muncă.) „Atât preţul cât şi întreţinerea vitelor care au fost
cumpărate şi îngrăşate nu pentru muncă, ci pentru revânzare sunt capital
circulant. Arendaşul îşi realizează profitul prin faptul că se desparte de
ele.” (Orice producător de marfă, deci şi cel capitalist, îşi vinde
produsul, rezultat al procesului său de producţie, dar din această cauză
produsul nu formează nici componentă fixă, nici componentă circulantă
a capitalului său productiv. El se află acum, dimpotrivă, într-o formă în
care el e eliminat din procesul de producţie şi trebuie să funcţioneze în
calitate de capital-marfă. Vitele de îngrăşat funcţionează în procesul de
producţie ca materie primă, nu ca instrument, ca vitele de muncă. Ele
intră deci, ca substanţă, în produs, şi întreaga lor valoare intră în el, ca şi
aceea a materiilor auxiliare (hrana). Iată de ce ele constituie partea
circulantă a capitalului productiv, şi nu pentru că produsul vândut –
vitele îngrăşate – are aici aceeaşi formă naturală ca şi materia primă,
vitele încă neîngrăşate. Faptul acesta e accidental. Totodată, Smith ar fi
putut să vadă însă din acest exemplu că nu forma materială a
elementului de producţie este aceea care face ca valoarea pe care el o
conţine să fie fixă sau circulantă, ci funcţia lui în cadrul procesului de
producţie.) „De asemenea şi întreaga valoare a seminţelor este de fapt
capital fix. Cu toate că ele îşi schimbă încontinuu locul între ogor şi
hambar, ele nu-şi schimbă totuşi niciodată stăpânul [it never changes
masters] şi nu circulă deci propriu-zis. Arendaşul nu-şi realizează
profitul prin vânzarea lor, ci prin înmulţirea lor.”
Aici iese în evidenţă toată absurditatea distincţiei făcute de
Smith. După el, sămânţa ar fi capital fix dacă nu ar avea loc a change of
masters [o schimbare de stăpân], adică dacă sămânţa ar fi înlocuită

204
direct din produsul anual, dacă ea ar fi scăzută din el. Dimpotrivă, ea ar
fi capital circulant dacă întreg produsul ar fi vândut şi dacă dintr-o parte
a valorii acestuia s-ar cumpăra sămânţă de la altcineva. Într-un caz are
loc change of masters, în celălalt caz nu. Şi aici Smith confundă
capitalul circulant cu capitalul-marfă. Produsul este purtătorul material
al capitalului-marfă. Dar, bineînţeles, numai acea parte a produsului care
intră efectiv în circulaţie şi nu se întoarce direct în procesul de producţie
din care el a ieşit ca produs.
Indiferent dacă sămânţa este scăzută direct ca o parte din produs
sau dacă întregul produs este vândut şi o parte a valorii sale este
transformată, cumpărându-se cu ea sămânţă de la alţii, în niciunul din
aceste două cazuri nu are loc decât o înlocuire şi nu se realizează profit
prin această înlocuire. Într-un caz sămânţa intră în circulaţie ca marfă,
împreună cu restul produsului, în celălalt caz ea intră doar în
contabilitate, în calitate de componentă a valorii capitalului avansat. Dar
în ambele cazuri ea rămâne componentă circulantă a capitalului
productiv. Ea e consumată în întregime în vederea confecţionării
produsului şi ea trebuie înlocuită în întregime din acest produs, pentru a
permite reproducţia.
„Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd forma
independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în procesul de
muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-zise. Un
instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc în
procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor iniţială
şi intră, mâine, în procesul de muncă în aceeaşi formă ca şi ieri. Aşa
cum în timpul vieţii lor, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin
forma independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi,după
moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc.,
continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit.”
(Cartea I, cap. VI, pag. 206)
Aceste moduri diferite în care mijloacele de producţie sunt
întrebuinţate pentru formarea produsului, unele din ele păstrându-şi
forma independentă faţă de produs, iar celelalte modificându-şi-o sau
pierzând-o complet – această deosebire care ţine de procesul de muncă
ca atare şi care este deci valabilă în aceeaşi măsură şi pentru procesele
de muncă îndreptate asupra simplei îndestulări a nevoilor proprii, fără
schimb, fără producţie de mărfuri, cum e de pildă cazul familiei
patriarhale – A. Smith o denaturează prin faptul că 1. introduce o
definiţie a profitului, cu totul nelalocul ei, după care unele aduc

205
proprietarului lor profit conservându-şi forma, iar celelalte pierzându-şi-
o; 2. confundă schimbările pe care le suferă o parte a elementelor de
producţie în procesul de muncă cu schimbarea de formă care ţine de
schimbul produselor, de circulaţia mărfurilor (cumpărare şi vânzare),
schimbare care cuprinde în acelaşi timp şi schimbarea proprietăţii asupra
mărfurilor care circulă.
Rotaţia presupune că reproducţia este mijlocită de circulaţie,
deci de vânzarea produsului, de transformarea sa în bani şi de
retransformarea din bani în elementele sale de producţie. Dar atunci
când o parte din propriul său produs îi serveşte în mod direct însuşi
producătorului capitalist ca mijloc de producţie, producătorul apare ca
vânzător al produsului către sine însuşi, iar în contabilitatea sa lucrul
apare sub acest aspect. În acest caz această parte a reproducţiei nu este
mijlocită prin circulaţie, ci în mod direct. Or, partea de produs care
serveşte în modul acesta din nou ca mijloc de producţie înlocuieşte
capital circulant şi nu fix, în măsura în care 1. valoarea sa intră în
întregime în produs şi 2. ea însăşi a fost înlocuită în întregime, în natură,
printr-un exemplar nou din noul produs.
Apoi, A. Smith ne spune din ce constă capitalul circulant şi
capitalul fix. El enumeră lucrurile, elementele materiale care formează
capital fix şi acelea care formează capital circulant, ca şi cum acest
caracter le-ar reveni acestor lucruri în mod material, din natură, şi nu ar
izvorî din funcţia lor determinată în procesul de producţie capitalist. Şi
totuşi, în acelaşi capitol (cartea a II-a, cap. I), el face observaţia că deşi
un lucru oarecare, ca de pildă o casă de locuit, care este destinată
consumului direct, „poate să-i aducă posesorului său un venit şi să-i
servească în modul acesta drept capital, el nu poate să aducă un venit
comunităţii, nici să-i servească în calitate de capital, astfel că el nu este
în stare niciodată să mărească în măsură cât de mică venitul totalităţii
naţiunii” (pag. 186). Aici, A. Smith exprimă deci în mod clar ideea că
proprietatea de a fi capital nu le revine lucrurilor ca atare şi în toate
împrejurările, ci este o funcţie pe care ele o îndeplinesc sau nu o
îndeplinesc, după împrejurări. Or, ceea ce este valabil pentru capitalul în
general, este valabil şi pentru subîmpărţirile sale.
Aceleaşi lucruri formează o parte integrantă a capitalului
circulant sau a capitalului fix, după funcţia pe care o îndeplinesc în
procesul de muncă. Astfel, o vită constituie ca vită de muncă (mijloc de
muncă) un mod material de existenţă a capitalului fix, iar ca vită de
îngrăşat (materie primă), o parte componentă a capitalului circulant al

206
arendaşului. Pe de altă parte, acelaşi lucru poate ba să funcţioneze ca
element al capitalului productiv, ba să aparţină fondului de consum
direct. Astfel, o casă este componentă fixă a capitalului productiv, dacă
funcţionează ca local de muncă; dacă funcţionează ca locuinţă, ea nu
este deloc capital, ci locuinţă. Aceleaşi mijloace de muncă pot în multe
cazuri să funcţioneze ba ca mijloace de producţie, ba ca mijloace de
consum.
Iată care a fost una din erorile care rezultă din modul de a vedea
al lui Smith: aceea de a considera caracterele de capital fix şi de capital
circulant drept caractere care ţin de obiectele înseşi. Chiar din analiza
procesului de muncă se vede (cartea I, cap V [pag. 185 şi urm.]) cum
alternează caracterele de mijloc de muncă, material de muncă, produs,
după rolurile diferite pe care le joacă acelaşi obiect în proces.
Determinaţiunile de capital fix şi nefix se întemeiază însă la rândul lor
pe rolurile determinate pe care le joacă aceste elemente în procesul de
muncă şi deci şi în procesul de formare a valorii.
În al doilea rând însă, enumerarea lucrurilor din care constau
capitalul fix şi capitalul circulant arată cu toată evidenţa că Smith
confundă deosebirea dintre componentele fixe şi circulante ale
capitalului, deosebire care e valabilă şi are un sens numai în ceea ce
priveşte capitalul productiv (capitalul în forma sa productivă), cu
deosebirea dintre capitalul productiv şi formele pe care le are capitalul
în procesul său de circulaţie: capital-marfă şi capital bănesc. În acelaşi
loc (pag. 187, 188) el spune: „Capitalul circulant constă [...] din
mijloacele de subzistenţă, materialele şi produsele finite de tot felul care
se află în mâinile comercianţilor lor respectivi şi din banii care sunt
necesari pentru a le pune în circulaţie, a le repartiza etc.” Într-adevăr,
dacă privim lucrurile mai de aproape, vedem că aici, spre deosebire de
cele de mai înainte, capitalul circulant este din nou identificat cu
capitalul-marfă şi cu capitalul bănesc, deci cu două forme ale capitalului
care nu ţin de procesul de producţie, care nu formează capital circulant
(fluid) spre deosebire de capitalul fix, ci capital de circulaţie spre
deosebire de capitalul productiv. Numai alături de acestea figurează apoi
din nou componentele capitalului productiv avansate pentru materiale
(materii prime sau semifabricate) şi încorporate în mod efectiv
procesului de producţie. El spune:
„[...] A treia şi ultima din cele trei părţi în care se împarte în
mod natural fondul general al societăţii este capitalul circulant, care se
caracterizează prin faptul că nu dă un venit decât prin circulaţie, adică

207
prin schimbarea posesorului. Şi el constă din patru părţi: în primul rând,
din bani, [...]” (Dar banii nu sunt niciodată o formă a capitalului
productiv, a capitalului care funcţionează în procesul de producţie. Ei nu
sunt decât una din formele pe care le ia capitalul înăuntrul procesului
său de circulaţie.) „în al doilea rând, din fondul de mijloace de
subzistenţă care se află în posesiunea măcelarului, a crescătorului de
vite, a arendaşului [...] şi din a căror vânzare aceştia speră să realizeze
un câştig [...] În al patrulea şi în ultimul rând, din produsul care e gata şi
terminat, dar se află încă în mâinile comerciantului sau fabricantului.”
Şi: „în al treilea rând, din materialul care este sau cu totul brut, sau
prelucrat, în măsură mai mare sau mai mică; din haine, mobile, clădiri
care nu au primit încă una din aceste trei forme, ci se mai află încă în
mâna agricultorilor, a fabricanţilor, a comercianţilor de mătase şi de
postav, a comercianţilor de lemne, a dulgherilor şi a tâmplarilor, a
cărămidarilor etc.”
Numerele 2 şi 4 nu conţin decât produse care sunt eliminate ca
atare din procesul de producţie şi trebuie vândute; care, într-un cuvânt,
figurează acum în calitate de mărfuri, deci, respectiv, în calitate de
capital-marfă, având, aşadar, o formă şi o poziţie în proces în care ele nu
formează un element al capitalului productiv, oricare ar fi destinaţia lor
finală, adică indiferent de faptul dacă după scopul lor (valoarea de
întrebuinţare) ele urmează să intre în consumul individual sau în cel
productiv. În 2, aceste produse sunt alimente, iar în 4 se află toate
celelalte produse finite care constau deci şi ele, la rândul lor, numai din
mijloace de muncă finite sau din mijloace de consum finite (altele decât
alimentele de sub 2).
Faptul că Smith vorbeşte şi de comerciant arată cât e de confuz.
În măsura în care producătorul şi-a vândut produsul către comerciant,
acest produs nu mai formează deloc o formă a capitalului lui. E drept că
din punct de vedere social el continuă să fie capital-marfă, deşi în altă
mână decât în aceea a producătorului său; dar tocmai pentru că este
capital-marfă, el nu este nici capital fix, nici capital circulant.
În orice producţie care nu este îndreptată asupra îndestulării
propriilor nevoi imediate, produsul trebuie să circule ca marfă, adică
trebuie vândut, nu pentru a aduce un profit ci, pur şi simplu, pentru ca
producătorul să poată trăi. La producţia capitalistă se mai adaugă faptul
că prin vânzarea mărfii se realizează şi plusvaloarea pe care ea o
conţine. Produsul iese din procesul de producţie ca marfă; el nu este
deci nici element fix şi nici element circulant al lui.

208
 De altfel, Smith se contrazice aici pe sine însuşi. Produsele
finite, oricare ar fi forma lor materială sau valoarea lor de întrebuinţare,
efectul lor util, sunt aici, toate, capital-marfă, deci capital într-o formă
care ţine de procesul de circulaţie. Aflându-se în această formă, ele nu
constituie elemente ale eventualului capital productiv al proprietarului
lor; ceea ce nu împiedică deloc ca, odată vândute, ele să devină în mâna
cumpărătorului lor componente, circulante sau fixe, ale unui capital
productiv. Se vede aici că aceleaşi lucruri care într-un moment apar pe
piaţă sub formă de capital-marfă, spre deosebire de capitalul productiv,
pot să funcţioneze sau şi să nu funcţioneze, în calitate de componente
circulante sau fixe ale capitalului productiv atunci când sunt retrase de
pe piaţă.
Produsul filatorului de bumbac – firele – este forma de marfă a
capitalului lui, este pentru el capital-marfă. El nu poate să funcţioneze
din nou ca element al capitalului productiv al acestuia, nici ca material
de muncă şi nici ca mijloc de muncă. Dar în mâna ţesătorului care îl
cumpără, el este încorporat capitalului productiv al acestuia ca o
componentă circulantă a sa. Pentru filator firele sunt însă purtătorii
valorii unei părţi atât din capitalul său fix cât şi din capitalul său
circulant (făcând abstracţie de plusvaloare). Tot astfel, o maşină, ca
produs al fabricantului de maşini, este forma de marfă a capitalului său,
este pentru el capital-marfă; şi atâta timp cât ea rămâne în această formă,
ea nu este nici capital circulant, nici capital fix. Vândută unui fabricant
care o utilizează, ea devine componenta fixă a unui capital productiv.
Chiar dacă, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul poate să
intre din nou, ca mijloc de producţie, în procesul din care a ieşit, aşa
cum, de pildă, cărbunele reintră în producţia de cărbune, partea din
cărbunele produs destinată vânzării nu este nici capital circulant şi nici
capital fix, ci capital-marfă.
Pe de altă parte, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul
poate să fie inapt să formeze vreun element al capitalului productiv, fie
ca material de muncă, fie ca mijloc de muncă. De pildă, vreun mijloc de
subzistenţă oarecare. Cu toate acestea, el este capital-marfă pentru
producătorul său, purtător de valoare atât al capitalului fix cât şi al
capitalului circulant; şi anume al unuia sau al altuia, după cum capitalul
utilizat în producţia lui trebuie înlocuit în întregime sau în parte, după
cum acest capital şi-a trecut valoarea asupra lui în întregime sau numai
în parte.
La Smith figurează sub 3 materialul brut (materia primă,

209
semifabricatul, materia auxiliară), pe de o parte, nu ca un element deja
încorporat capitalului productiv, ci de fapt doar ca o categorie specială a
valorilor de întrebuinţare din care constă în general produsul social, ca o
categorie specială a masei de mărfuri, alături de celelalte elemente
materiale, mijloace de subzistenţă etc., enumerate sub 2 şi 4. Pe de altă
parte, el este menţionat, ce-i drept, ca fiind încorporat capitalului
productiv şi deci şi ca element al acestui capital în mâna producătorului.
Confuzia se manifestă în faptul că materialul brut este considerat, în
parte, ca funcţionând în mâinile producătorului („în mâna agricultorilor,
a fabricanţilor” etc.), pe de altă parte ca aflându-se în mâinile
comercianţilor („a comercianţilor de mătase şi de postav, a
comercianţilor de lemne”), unde el e doar capital-marfă, nu element al
capitalului productiv.
De fapt, în această enumerare a elementelor capitalului
circulant, A. Smith uită cu totul de deosebirea dintre capitalul fix şi
capitalul circulant, valabilă numai în ceea ce priveşte capitalul
productiv. Dimpotrivă, el opune capitalul-marfă şi capitalul bănesc,
adică cele două forme ale capitalului ţinând de procesul de circulaţie,
capitalului productiv, dar şi acest lucru el îl face în mod inconştient.
Mai e, în fine, bătător la ochi că la enumerarea componentelor
capitalului circulant A. Smith uită forţa de muncă. Şi anume acest lucru
se întâmplă din două motive.
Am văzut mai sus că, abstracţie făcând de capitalul bănesc,
capitalul circulant nu este decât o altă denumire pentru capitalul-marfă.
Dar în măsura în care forţa de muncă circulă pe piaţă, ea nu este capital,
ea nu este o formă a capitalului-marfă. Ea în general nu este capital;
muncitorul nu este capitalist, cu toate că el aduce o marfă pe piaţă,
anume propria sa piele. Abia după ce forţa de muncă este vândută şi
încorporată procesului de producţie, adică după ce ea a încetat să circule
ca marfă, ea devine o componentă a capitalului productiv: capital
variabil ca izvor al plusvalorii, componentă circulantă a capitalului
productiv în ceea ce priveşte rotaţia valorii-capital avansate pentru ea.
Întrucât Smith confundă aici capitalul circulant cu capitalul-marfă, el nu
poate să încadreze forţa de muncă în rubrica sa privitoare la capitalul
circulant. Capitalul variabil apare deci aici sub forma mărfurilor pe care
le cumpără muncitorul cu salariul său, sub forma mijloacelor de
subzistenţă. Sub această formă se susţine că valoarea-capital avansată
pentru salariu ar face parte din capitalul circulant. Or, ceea ce este
încorporat procesului de producţie este forţa de muncă, este muncitorul

210
însuşi, nu mijloacele de subzistenţă cu care se întreţine muncitorul. Am
văzut, ce-i drept (cartea I, cap. XXI [pag. 510 şi urm.]), că şi reproducţia
muncitorului face de asemenea parte, prin consumul lui individual, din
procesul de reproducţie al capitalului social. Dar acest lucru nu este
valabil pentru procesul de producţie individual, încheiat în sine, pe care
îl privim aici. Aşa-zisele acquired and useful abilities [dexterităţi
dobândite şi utile] (pag. 187), pe care Smith le subsumează capitalului
fix, formează, dimpotrivă, componente ale capitalului circulant, atunci
când ele sunt abilities ale muncitorului salariat şi acesta şi-a vândut
munca împreună cu abilities ale ei.
Este o mare eroare a lui Smith faptul că el împarte întreaga
avuţie socială în 1. fond de consum imediat, 2. capital fix şi 3. capital
circulant. Aceasta echivalează cu o împărţire a avuţiei în 1. fond de
consum, care nu formează o parte a capitalului social în funcţiune, deşi
anumite părţi ale acestui fond pot funcţiona în mod continuu în calitate
de capital; şi 2. capital. O parte a avuţiei ar funcţiona în calitate de
capital, iar cealaltă parte în calitate de non-capital, adică de fond de
consum. Şi pentru orice capital ar rezulta de aici necesitatea inexorabilă
de a fi sau fix sau circulant, aşa cum, de pildă, pentru un mamifer există
necesitatea naturală ca el să fie sau masculin sau feminin. Or, am văzut
că opoziţia dintre fix şi circulant este aplicabilă numai elementelor
capitalului productiv, că deci mai există o cantitate foarte importantă de
capital – capitalul-marfă şi capitalul bănesc – care se află într-o formă în
care el nu poate să fie nici fix, nici circulant.
Întrucât, cu excepţia acelei părţi a produsului care este utilizată
din nou ca mijloc de producţie, în formă naturală, de către însuşi
producătorul capitalist individual, în mod direct, fără vânzare sau
cumpărare, întreaga masă a producţiei sociale circulă, în cadrul
capitalist, în calitate de capital-marfă pe piaţă, este clar că atât
elementele fixe cât şi cele circulante ale capitalului productiv, precum şi
toate elementele fondului de consum provin din capitalul-marfă; ceea ce
nu înseamnă de fapt nimic altceva decât că atât mijloacele de producţie
cât şi mijloacele de consum apar, în cadrul producţiei capitaliste, mai
întâi sub formă de capital-marfă, chiar dacă sunt destinate a servi mai
târziu ca mijloace de consum sau ca mijloace de producţie; aşa cum şi
forţa de muncă se găseşte pe piaţă sub formă de marfă, deşi nu sub
formă de capital-marfă.
De aici următoarea nouă confuzie la Smith. El spune:
„Din aceste patru părţi” (ale capitalului circulant, adică ale

211
capitalului în formele sale de capital-marfă şi de capital bănesc, ţinând
amândouă de procesul de circulaţie, două părţi care se împart în patru
prin faptul că Smith subdivizează din punct de vedere material
componentele capitalului-marfă) „trei, anume mijloacele de subzistenţă,
materialele şi produsele finite, sunt scoase din el în mod regulat, anual
sau în perioade mai lungi sau mai scurte, şi adăugate sau capitalului fix,
sau stocului destinat consumului direct. Orice capital fix derivă, la
originea sa, dintr-un capital circulant şi trebuie încontinuu să fie
alimentat de un capital circulant. Toate maşinile şi uneltele de muncă
utile derivă, la originea lor, dintr-un capital circulant, care oferă
materialele din care ele sunt făcute şi întreţinerea muncitorilor care le
confecţionează. De asemenea, ele necesită un capital de acelaşi fel,
pentru ca să fie permanent întreţinute în stare bună” (pag. 188).
Exceptând întotdeauna partea de produs utilizată din nou de
producătorul lui ca mijloc de producţie, pentru producţia capitalistă e
valabil următorul principiu general: toate produsele vin pe piaţă ca
mărfuri şi circulă, deci, pentru capitalist, sub forma de marfă a
capitalului său, în calitate de capital-marfă, indiferent dacă aceste
produse trebuie sau pot să funcţioneze, după forma lor naturală, după
valoarea lor de întrebuinţare, ca elemente ale capitalului productiv (ale
procesului de producţie), ca mijloace de producţie, şi deci ca elemente
fixe sau circulante ale capitalului productiv, sau dacă ele nu pot să
servească decât ca mijloace ale consumului individual, nu al celui
productiv. Toate produsele sunt aruncate pe piaţă ca mărfuri; toate
mijloacele de producţie şi de consum, toate elementele consumului
productiv şi al celui individual trebuie deci să fie scoase de pe piaţă, prin
cumpărare, ca mărfuri. Acest truism este bineînţeles just. Lucrul este,
deci, de asemenea valabil atât pentru elementele fixe cât şi pentru cele
circulante ale capitalului productiv, pentru mijloacele de muncă şi
pentru materialul de muncă în toate formele lor. (Şi s-a mai lăsat la o
parte faptul că există elemente ale capitalului productiv care sunt date de
la natură, care nu sunt produse.) Maşina se cumpără pe piaţă exact ca şi
bumbacul. Dar de aici încă nu rezultă că orice capital fix derivă la
originea sa dintr-unul circulant. (Acest lucru rezultă doar din confuzia
pe care Smith o face între capitalul de circulaţie şi capitalul circulant sau
fluid adică nefix.) Şi pe deasupra, Smith se mai contrazice el însuşi.
Chiar după el maşinile formează, ca mărfuri, o parte din categoria de
sub 4 a capitalului circulant. Că ele provin din capitalul circulant nu
înseamnă deci decât că ele au funcţionat în calitate de capital-marfă

212
înainte de a funcţiona ca maşini, dar că din punct de vedere material ele
derivă din ele înseşi, aşa cum bumbacul, ca element circulant al
capitalului filatorului, provine din bumbacul de pe piaţă. Dar dacă în
expunerile sale următoare Smith derivă capitalul fix din capitalul
circulant pe motiv că, pentru a se face maşini, e nevoie de muncă şi de
material brut, e de observat că, în primul rând, pentru confecţionarea
maşinilor mai e nevoie şi de mijloace de muncă, deci de capital fix şi că,
în al doilea rând, e nevoie de asemenea de capital fix, maşini etc. pentru
producerea materiilor brute, întrucât capitalul productiv cuprinde
totdeauna mijloace de muncă, dar nu cuprinde totdeauna material de
muncă. El însuşi spune ceva mai încolo: „Solul, minele şi pescăriile cer
toate, pentru exploatarea lor, atât capital fix cât şi capital circulant” (el
admite deci că pentru producerea materialului brut e nevoie nu numai de
capital circulant, dar şi de capital fix); „şi” (altă eroare) „produsul lor
restituie, cu profit, nu numai acele capitaluri, dar şi toate celelalte
capitaluri din societate” (pag. 188). Lucru cu totul eronat. Produsul lor
oferă materia primă, materiile auxiliare etc. pentru toate celelalte ramuri
industriale. Dar valoarea acestor materii nu înlocuieşte valoarea tuturor
celorlalte capitaluri sociale; ea nu înlocuieşte decât propria lor valoa-
re-capital (+ plusvaloare). Aici se manifestă din nou la A. Smith
reminiscenţe de la fiziocraţi.
Din punct de vedere social este just că acele părţi ale
capitalului-marfă care constau din produse ce nu pot servi decât ca
mijloace de muncă trebuie – pentru ca producţia lor să nu fi fost
zadarnică, pentru ca ele să nu rămână nevândute – să şi funcţioneze, mai
devreme sau mai târziu, ca mijloace de muncă, adică să formeze, în
cadrul producţiei capitaliste, în momentul în care au încetat de a mai fi
mărfuri, elemente reale ale părţii fixe a capitalului productiv social, aşa
cum mai înainte formau elemente prezumtive ale ei.
Aici îşi găseşte locul o distincţie care rezultă din forma naturală
a produsului.
Astfel, o maşină de filat nu are valoare de întrebuinţare dacă nu
e utilizată la filat, deci dacă nu funcţionează în calitate de element de
producţie, deci, din punct de vedere capitalist, în calitate de componentă
fixă a unui capital productiv. Dar maşina de filat este mobilă. Ea poate fi
exportată din ţara în care a fost produsă şi vândută în ţară străină, în
mod direct sau indirect, fie în schimbul unor materii prime etc., fie în
schimbul unor cantităţi de şampanie. În ţara în care a fost produsă ea n-a
funcţionat deci decât în calitate de capital-marfă; niciodată însă, nici

213
după vânzarea ei, ea nu a funcţionat aici în calitate de capital fix.
Dimpotrivă, produsele care sunt fixate de sol şi care deci nu pot
fi utilizate decât într-un anumit loc, ca de pildă clădiri de fabrică, linii
ferate, poduri, tuneluri, docuri etc., ameliorări ale terenurilor etc., nu pot
fi exportate în mod material, în întregimea lor. Ele nu pot fi deplasate.
Ele sunt sau inutile, sau trebuie să funcţioneze în calitate de capital fix
în ţara în care au fost produse, din momentul în care au fost vândute.
Pentru producătorul lor capitalist, care în scopuri de câştig construieşte
fabrici sau ameliorează terenuri pentru a le vinde, aceste lucruri sunt o
formă a capitalului-marfă al său, deci, după A. Smith, o formă a
capitalului circulant. Dar privite din punct de vedere social, aceste
lucruri trebuie în cele din urmă – pentru ca să nu rămână inutile – să
funcţioneze în calitate de capital fix în ţară, într-un proces de producţie
fixat prin aşezarea lor, ceea ce nu înseamnă însă că obiectele
nemişcătoare sunt, ca atare, capital fix, fără altă discriminare; ele pot să
facă parte din fondul de consum servind ca locuinţe etc. şi deci să nu
aparţină deloc capitalului social, cu toate că formează un element al
avuţiei sociale, din care capitalul este doar o parte. Producătorul acestor
obiecte – ca să ne exprimăm în limbajul lui Smith – realizează un profit
prin vânzarea lor. Deci capital circulant, cel ce le utilizează,
cumpărătorul lor ultim, nu poate să se servească de ele decât utilizân-
du-le în procesul de producţie. Deci capital fix!
Titlurile de proprietate, de pildă asupra unei căi ferate, pot să-şi
schimbe în fiecare zi posesorul, iar posesorii lor pot, prin vânzarea lor,
să realizeze un profit chiar şi în străinătate, astfel că titlurile de
proprietate pot fi exportate, deşi nu calea ferată însăşi. Dar cu toate
acestea, în ţara în care se află fixate, aceste lucruri trebuie sau să stea
inactive sau să funcţioneze în calitate de componentă fixă a unui capital
productiv. Tot astfel, fabricantul A poate să realizeze un profit prin
vânzarea fabricii sale către fabricantul B, ceea ce nu împiedică însă
fabrica de a funcţiona ca şi mai înainte în calitate de capital fix.
Dacă deci mijloacele de muncă imobilizate, inseparabile de
pământ, trebuie să funcţioneze în mod necesar, în ţară, în calitate de
capital fix, deşi pentru producătorul lor ele funcţionează în calitate de
capital-marfă şi nu formează elemente ale capitalului său fix (pentru el
acesta constă din mijloacele de muncă pe care el le întrebuinţează pentru
construcţia de clădiri, căi ferate etc.), acest fapt nu înseamnă, invers, că
un capital fix constă în mod necesar din lucruri imobile. Un vapor şi o
locomotivă acţionează numai prin mişcarea lor; şi totuşi ele

214
funcţionează în calitate de capital fix, nu pentru producătorul lor ci
pentru cel ce le utilizează. Pe de altă parte, lucruri care sunt fixate în
procesul de producţie în modul cel mai efectiv, care trăiesc şi mor în el
şi care, odată intrate în el, nu-1 mai părăsesc niciodată, sunt componente
circulante ale capitalului productiv. De pildă, cărbunii care sunt
consumaţi pentru punerea în funcţiune a maşinii în procesul de
producţie sau gazul care e întrebuinţat pentru luminat în clădirea fabricii
etc., ele sunt circulante nu pentru că părăsesc în mod material, odată cu
produsul, procesul de producţie şi circulă ca marfă, ci pentru că valoarea
lor intră în întregime în valoarea mărfii la a cărei producere contribuie şi
trebuie deci înlocuită în întregime din vânzarea mărfii.
In pasajul citat la urmă din A. Smith mai e de remarcat o frază:
„Un capital circulant, care oferă întreţinerea muncitorilor care le
confecţionează (maşini etc.)”.
La fiziocraţi partea din capital avansată pentru salariu figurează
în mod just între avances annuelles [avansurile anuale], în opoziţie cu
avances primitives [avansurile iniţiale]. Pe de altă parte, la ei nu forţa de
muncă însăşi apare ca o parte componentă a capitalului productiv
utilizat de către arendaş, ci mijloacele de subzistenţă ce se dau
muncitorilor agricoli (the maintenance of the workmen [întreţinerea
muncitorilor], cum spune Smith). Această concepţie este în concordanţă
perfectă cu doctrina lor specifică. Anume, la ei partea din valoare pe
care munca o adaugă produsului (ca şi partea din valoare pe care o
adaugă produsului materialul brut, instrumentele de muncă etc., într-un
cuvânt componentele materiale ale capitalului constant) este egală doar
cu valoarea mijloacelor de subzistenţă care li se plătesc muncitorilor şi
pe care aceştia trebuie să le consume pentru menţinerea funcţiei lor de
forţe de muncă; însăşi doctrina lor îi împiedică să sesizeze deosebirea
dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Dacă munca este aceea
care produce plusvaloarea (afară de reproducţia propriului ei preţ), ea o
produce atât în industrie, cât şi în agricultură. Întrucât însă, după
concepţia fiziocratică, ea nu o creează decât într-una din ramurile de
producţie, în agricultură, plusvaloarea nu rezultă din ea, ci din acţiunea
specială (aportul) a naturii în această ramură. Şi numai din această cauză
fiziocraţii consideră munca agricolă ca muncă productivă, spre
deosebire de celelalte feluri de muncă.
A. Smith consideră mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor
drept capital circulant, în opoziţie cu cel fix,
1. pentru că el confundă capitalul circulant (înţeles în opoziţie

215
cu cel fix) cu formele capitalului care ţin de sfera circulaţiei, cu capitalul
de circulaţie; o confuzie pe care cei de după el au adoptat-o fără nici o
critică. El confundă deci capitalul-marfă cu componenta circulantă a
capitalului productiv şi se înţelege astfel de la sine că, acolo unde
produsul social ia formă de marfă, mijloacele de subzistenţă ale
muncitorilor ca şi ale nemuncitorilor, materialele ca şi mijloacele de
muncă înseşi, trebuie livrate din capitalul-marfă.
2. Dar se observă şi concepţia fiziocratică la Smith, cu toate că
ea contrazice partea esoterică – realmente ştiinţifică – a propriilor sale
idei.
Capitalul avansat este transformat, în totalitatea lui, în capital
productiv, adică el ia forma de elemente ale producţiei, care sunt ele
însele produsul unei munci anterioare. (Între aceste elemente se numără
şi forţa de muncă.) Numai în această formă poate el funcţiona înăuntrul
procesului de producţie. Or, dacă înlocuim forţa de muncă în care s-a
transformat partea variabilă a capitalului cu mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului e clar că, în ceea ce priveşte formarea valorii, aceste
mijloace de subzistenţă nu se deosebesc, ca atare, de celelalte elemente
ale capitalului productiv, de materialele brute şi de hrana vitelor de
muncă, cu care Smith le şi pune pe aceeaşi treaptă, după exemplul
fiziocraţilor, într-un pasaj citat mai înainte [pag. 170-171]. Mijloacele de
subzistenţă nu pot să-şi valorifice singure valoarea, adică să-i adauge o
plusvaloare. Valoarea lor, ca şi aceea a celorlalte elemente ale
capitalului productiv, nu poate decât să reapară în valoarea produsului.
Ele nu pot să-i adauge acestuia mai multă valoare decât posedă ele
însele. Ele se deosebesc, ca şi materialul brut, semifabricatul etc., de
capitalul fix, care constă din mijloace de muncă, numai prin faptul că
(cel puţin pentru capitalistul care le plăteşte) ele sunt consumate în
întregime în produsul în a cărui formare intră, că deci valoarea lor
trebuie înlocuită în întregime, lucru care la capitalul fix se face doar în
mod treptat, bucată cu bucată. Partea de capital productiv avansată
pentru forţă de muncă (respectiv pentru mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului) se deosebeşte deci acum de celelalte elemente materiale
ale capitalului productiv doar din punct de vedere material, nu în ceea ce
priveşte procesul de muncă şi de valorificare. Ea nu se deosebeşte decât
prin faptul că, împreună cu o parte a elementelor de formare obiective
ale produsului (materials [materiale] spune Smith în mod general), cade
în categoria capitalului circulant, spre deosebire de altă parte a
elementelor de formare obiective ale produsului, care cade în categoria

216
capitalului fix.
Faptul că partea de capital avansată pentru salariu aparţine părţii
circulante a capitalului productiv, că ea este circulantă ca şi o parte a
elementelor obiective de formare a produsului, ca materiile prime etc.,
spre deosebire de componenta fixă a capitalului productiv, nu are
absolut nimic de-a face cu rolul pe care această parte variabilă a
capitalului îl joacă în procesul de valorificare, spre deosebire de partea
constantă. Acest fapt se referă numai la chestiunea modului în care
această parte a valorii-capital avansate trebuie înlocuită, reînnoită din
valoarea produsului prin intermediul circulaţiei, deci reprodusă.
Cumpărarea şi recumpărarea forţei de muncă ţine de procesul de
circulaţie. Dar abia înăuntrul procesului de producţie valoarea avansată
pentru forţă de muncă se transformă (nu pentru muncitor, ci pentru
capitalist) dintr-o mărime determinată, constantă, într-o mărime
variabilă, şi abia prin aceasta valoarea avansată este transformată în
valoare-capital, în capital, în valoare care se valorifică. Dar prin faptul
că, aşa cum se întâmplă la Smith, nu valoarea avansată pentru forţa de
muncă este considerată ca fiind componenta circulantă a capitalului
productiv, ci valoarea avansată pentru mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului, înţelegerea deosebirii dintre capitalul variabil şi capitalul
constant, şi deci înţelegerea procesului din producţie capitalist în
general, devine imposibilă. Definirea acestei părţi din capital drept
capital variabil, spre deosebire de capitalul constant investit în elemente
materiale de formare a produsului, este îngropată sub susţinerea că
partea din capital investită în forţă de muncă face parte, în ceea ce
priveşte rotaţia, din partea circulantă a capitalului productiv.
Înmormântarea este desăvârşită prin faptul că în locul forţei de muncă
sunt considerate ca element al capitalului productiv mijloacele de
subzistenţă. Este indiferent dacă valoarea forţei de muncă este avansată
în bani sau direct în mijloace de subzistenţă. Cu toate că, bineînţeles,
alternativa aceasta din urmă nu poate, în cadrul producţiei capitaliste, să
fie decât o excepţie2.
Prin faptul că a definit astfel valoarea-capital avansată pentru
forţa de muncă ca fiind, în esenţă, capital circulant – definiţie
fiziocratică fără presupunerea fiziocraţilor – A. Smith a reuşit să-i
împiedice pe urmaşii săi să vadă că partea din capital avansată pentru
forţa de muncă este variabilă. Expunerile mai profunde şi mai juste pe
care el însuşi le-a făcut în altă parte nu s-au impus, în schimb s-a impus
eroarea aceasta. Ba mai mult, autori mai târzii au mers şi mai departe; ei

217
nu numai că au considerat drept caracter esenţial al părţii de capital
avansată pentru forţa de muncă acela de a fi capital circulant – spre
deosebire de cel fix; ei au considerat faptul de a fi avansat pentru
mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor ca fiind caracterul esenţial al
capitalului circulant. De această concepţie s-a legat apoi în mod natural
ideea despre fondul de muncă ce constă din mijloacele de subzistenţă
necesare ca despre o mărime dată care, pe de o parte, limitează din punct
de vedere fizic partea muncitorului din produsul social, dar care, pe de
altă parte, trebuie cheltuită în întregime cu cumpărarea de forţă de
muncă.

NOTE:
1
Compară, în ceea ce-1 priveşte pe Quesnay, „Analyse du Tableau Economique”
(„Physiocrates”, ediţia Daire, partea întâi, Paris 1846). Se spune acolo, de pildă:
„Avansurile anuale constau în cheltuelile care se fac în fiecare an pentru munca de
cultivare a câmpului; aceste avansuri trebuie deosebite de avansurile iniţiale care
formează fondul pentru constituirea întreprinderii agricole” (pag. 59). La fiziocraţii mai
tineri, avansurile sunt desemnate deja, în mai multe locuri, drept capital: „Capital ou
avances”. (Dupont de Nemours, „Maximes du Docteur Quesnay etc.”, Daire,
„Physiocrates”, partea I, pag. 391); apoi Le Trosne: „Din cauza duratei mai mult sau
mai puţin îndelungate a produselor muncii, o naţiune posedă un fond considerabil de
avuţii, independent de reproducţia sa anuală, fond care reprezintă un capital acumulat
într-un timp mai îndelungat şi care, plătit la început cu produse, se menţine şi creşte în
mod continuu”. (Daire, partea a 2-a, pag. 928.) Turgot întrebuinţează deja mai regulat
cuvântul capital în loc de avansuri şi identifică încă şi mai mult avansurile
„manufacturierilor” [industriaşilor] cu acelea ale arendaşilor. (Turgot, „Réflexions sur la
Formation et la Distribution des Richesses”, 1766.)
2
Cât de mult şi-a închis A. Smith singur drumul spre înţelegerea rolului forţei de muncă
în procesul de valorificare, o dovedeşte următoarea propoziţie care, după modelul
fiziocratic, aşează munca muncitorului pe aceeaşi treaptă cu aceea a vitelor de muncă:
„Nu numai muncitorii săi” (ai arendaşului), „dar şi vitele sale de muncă sunt muncitori
productivi”. (Cartea a 2-a, cap. V, pag. 243)

218
 Capitolul unsprezece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI
CIRCULANT. RICARDO

Ricardo nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix şi cel

circulant decât pentru a prezenta excepţiile la regula valorii, anume
cazurile în care mărimea salariului influenţează preţurile. De această
chestiune ne vom ocupa abia în cartea a III-a a acestei lucrări.
Neclaritatea iniţială se vede însă de la început în următoarea
alăturare lipsită de interes: „Această deosebire în gradul durabilităţii
capitalului fix şi această schimbare în raporturile în care ambele feluri
de capital pot fi combinate1.”
Şi dacă întrebăm care sunt cele două feluri de capital, ni se
răspunde: „De asemenea şi proporţiile variate în care capitalul care
trebuie să susţină munca şi capitalul care e investit în unelte, maşini şi
clădiri pot fi combinate2.” Deci capital fix = mijloace de muncă, şi
capital circulant = capital investit în muncă. Capital care trebuie să
susţină munca este în sine o expresie insipidă, preluată de la A. Smith.
Capitalul circulant este, pe de o parte, confundat cu capitalul variabil,
adică cu acea parte a capitalului productiv care este investită în muncă.
Pe de altă parte însă, deoarece distincţia nu este luată din procesul de
valorificare – capital constant şi capital variabil – ci din procesul de
circulaţie (vechea confuzie a lui Smith), se ajunge la determinări de
două ori false.
Întâi: deosebirile în gradul de durabilitate a capitalului fix şi
deosebirile în compunerea capitalului din capital constant şi capital
variabil sunt considerate ca având aceeaşi importanţă. Or, această din
urmă deosebire determină deosebirea în producţia plusvalorii; cea
dintâi, dimpotrivă, nu se referă, în ceea ce priveşte procesul de
valorificare, decât la modul în care o valoare dată este transferată de la
mijlocul de producţie asupra produsului, iar în ceea ce priveşte procesul
de circulaţie, ea nu se referă decât la perioada reînnoirii capitalului
avansat sau, altfel privind lucrurile, la timpul pentru care acesta a fost
avansat. Dacă în loc să pătrundem mecanismul interior al procesului de
producţie capitalist nu privim decât fenomenele gata, aceste deosebiri se
confundă într-adevăr. La repartizarea plusvalorii sociale între
capitalurile care funcţionează în diferite ramuri de activitate, deosebirile

219
în perioadele pentru care e avansat capitalul (ca, de pildă, diferitele
durate ale capitalului fix) şi compoziţiile organice diferite ale capitalului
(deci şi circulaţia diferită a capitalului constant şi a capitalului variabil)
contribuie în mod uniform la egalizarea ratei generale a profitului şi la
transformarea valorilor în preţuri de producţie.
Al doilea: din punctul de vedere al procesului de circulaţie se
află într-o parte mijloacele de muncă – capitalul fix, şi în cealaltă parte
materialul de muncă şi salariul – capitalul circulant. Dimpotrivă, din
punctul de vedere al procesului de muncă şi de valorificare se află într-o
parte: mijloacele de producţie (mijloacele de muncă şi materialul de
muncă), capitalul constant; în cealaltă-parte forţa de muncă, capitalul
variabil. Pentru compoziţia organică a capitalului (cartea I, cap. XXIII,
2, pag. 557 şi urm.) este cu totul indiferent dacă aceeaşi cantitate de
valoare-capital constant constă din multe mijloace de muncă şi puţin
material de muncă, sau din mult material de muncă şi puţine mijloace de
muncă, în timp ce totul depinde de raportul dintre capitalul investit în
mijloace de producţie şi cel investit în forţă de muncă. Invers: din
punctul de vedere a procesului de circulaţie, a deosebirii dintre capitalul
fix şi cel circulant, este tot atât de indiferent în ce proporţii o anumită,
cantitate de valoare-capital circulant se împarte în material de muncă şi
salariu. Dintr-un punct de vedere, materialul de muncă figurează în
aceeaşi categorie cu mijloacele de muncă, în opoziţie cu valoarea-capital
investită în forţă de muncă. Din celălalt punct de vedere, partea de
capital investită în forţa de muncă figurează împreună cu cea investită în
material de muncă, în opoziţie cu partea de capital investită în mijloace
de muncă.
Din această cauză, la Ricardo, acea parte din valoarea
capitalului care e investită în material de muncă (materii prime şi
auxiliare) nu apare în niciuna din cele două părţi. Ea dispare cu totul.
Căci ea nu se încadrează de partea capitalului fix, pentru că ea coincide
cu totul, în ceea ce priveşte modul ei de circulaţie, cu partea de capital
investită în forţa de muncă. Şi, pe de altă parte, ea nu poate fi aşezată de
partea capitalului circulant, pentru că în modul acesta confundarea
antinomiei capital fix şi capital circulant cu antinomia capital constant şi
capital variabil, preluată de la A. Smith şi continuată după el, ar deveni
imposibilă. Ricardo are prea mult simţ logic pentru a nu-şi da seama de
acest lucru şi, din această cauză, această parte a capitalului dispare cu
totul la el.
E de observat aici că, după cum sună limbajul economiei

220
politice, capitalistul avansează, la intervale diferite, capitalul investit în
salariu, după cum îl plăteşte, de pildă, săptămânal, lunar sau trimestrial.
De fapt lucrurile stau invers. Muncitorul îi avansează capitalistului
munca sa pe o săptămână, pe o lună, pe trei luni, după cum e plătit cu
săptămâna, cu luna sau cu trimestrul. Dacă, în loc să o plătească,
capitalistul ar cumpăra forţa de muncă, dacă deci el ar plăti muncitorului
salariul său cu anticipaţie în fiecare zi, săptămână, lună sau trimestru, s-
ar putea vorbi de un avans pentru aceste intervale de timp. Dar întrucât
el plăteşte după ce munca a durat zile, săptămâni, luni, în loc să o
cumpere şi să o plătească pentru timpul cât ea urmează să dureze, totul
nu este decât un quid pro quo [intervertire] capitalist, iar avansul în
muncă pe care muncitorul i-1 acordă capitalistului este transformat
într-un avans în bani pe care capitalistul i-l dă muncitorului. Lucrurile
nu se modifică deloc prin faptul că acel capitalist reprimeşte din
circulaţie sau realizează produsul însuşi sau valoarea lui (împreună cu
plusvaloarea care îi este încorporată) în termene mai scurte sau mai
lungi – după diferitele perioade de timp pe care le necesită
confecţionarea unui, sau după diferitele perioade de timp necesare
pentru circulaţia lui. Vânzătorului îi este cu totul indiferent ceea ce vrea
să întreprindă cu marfa cumpărătorul ei. Capitalistul nu obţine mai ieftin
o maşină pentru că el trebuie să avanseze întreaga ei valoare dintr-o
dată, în timp ce aceeaşi valoare nu-i revine din circulaţie decât în mod
treptat şi bucată cu bucată; de asemenea el nu plăteşte mai scump
bumbacul pentru că valoarea lui intră în întregime în valoarea
produsului confecţionat din el şi este deci înlocuită în întregime şi
dintr-odată prin vânzarea produsului.
Să ne întoarcem la Ricardo.
1. Ceea ce e caracteristic pentru capitalul variabil e faptul că o
parte anumită a capitalului dată (deci, ca atare, constantă), că o anumită
sumă de valoare (pe care o presupunem egală cu valoarea forţei de
muncă, deşi aici e indiferent dacă salariul este egal cu valoarea forţei de
muncă sau e mai mare sau mai mic decât valoarea forţei de muncă) este
schimbată contra unei forţe care se valorifică, contra unei forţe creatoare
de valoare – forţa de muncă, forţă care nu-şi reproduce numai valoarea,
plătită de capitalist, dar produce în acelaşi timp şi o plusvaloare, o
valoare care mai înainte nu exista şi care nu a fost plătită prin niciun
echivalent. Acest caracter particular al părţii din capital investite în
salariu, care o deosebeşte toto coelo [în toate privinţele], în calitate de
capital variabil, de capitalul constant, dispare atunci când partea

221
capitalului investită în salariu este privită doar din punctul de vedere al
procesului de circulaţie, apărând astfel în calitate de capital circulant în
faţa capitalului fix investit în mijloace de muncă. Aceasta rezultă chiar
din faptul că, în acest caz, capitalul variabil este opus, în aceeaşi rubrică
– aceea a capitalului circulant – împreună cu o componentă a capitalului
constant, aceea investită în material de muncă, altei componente a
capitalului constant, aceea investită în mijloace de muncă. De
plusvaloare, deci tocmai de faptul care transformă în capital suma de
valoare avansată, se face cu totul abstracţie aici. De asemenea, se face
abstracţie de faptul că partea din valoare pe care capitalul investit în
salariu o adaugă produsului este nou produsă (deci şi efectiv reprodusă),
în timp ce partea din valoare pe care materialul brut o adaugă produsului
nu este nou produsă, nu este efectiv reprodusă, ci este doar menţinută,
conservată în valoarea produsului şi nu face deci decât să reapară în
calitate de componentă a valorii produsului. Deosebirea, aşa cum se
prezintă ea din punctul de vedere al opoziţiei dintre capitalul circulant şi
capitalul fix, constă doar din următoarele: valoarea mijloacelor de
muncă utilizate pentru producerea unei mărfi nu intră decât parţial în
valoarea mărfii şi nu este înlocuită deci, prin vânzarea mărfii, decât în
mod parţial, nu este deci, în genere, înlocuită decât bucată cu bucată şi
în mod treptat. Pe de altă parte, valoarea forţei de muncă şi a obiectelor
de muncă (materii prime etc.) utilizate pentru producerea unei mărfi
intră în întregime în marfă şi este deci înlocuită în întregime prin
vânzarea ei. În această măsură, în ceea ce priveşte procesul de circulaţie,
o parte a capitalului se prezintă în calitate de capital fix, iar alta în
calitate de capital fluid sau circulant. În ambele cazuri este vorba de
transmiterea asupra produsului a unor valori avansate date şi de
înlocuirea lor prin vânzarea produsului. Deosebirea nu mai constă acum
decât în faptul dacă transmiterea valorii şi deci înlocuirea valorii se face
bucată cu bucată şi în mod treptat sau dintr-o singură dată. În modul
acesta deosebirea decisivă dintre capitalul variabil şi capitalul constant
este ştearsă, şterse sunt deci întreg misterul formării plusvalorii şi al
producţiei capitaliste şi împrejurările care transformă în capital anumite
valori şi obiectele în care aceste valori se concretizează. Toate
componentele capitalului nu se mai deosebesc decât prin modul de
circulaţie (şi circulaţia mărfii nu are de a face, bineînţeles, decât cu
valori date, deja existente); şi un mod de circulaţie deosebit este comun
capitalului investit în salariu şi părţii de capital investite în materii brute,
semifabricate, materii auxiliare, în opoziţie cu partea de capital investită

222
în mijloace de muncă.
Se înţelege deci de ce economia politică burgheză a reţinut în
mod instinctiv confuzia pe care o face Smith între noţiunile „capital
constant şi capital variabil” pe de o parte, şi noţiunile „capital fix şi
capital circulant” pe de altă parte, şi a repetat-o din generaţie în
generaţie timp de un secol fără nicio încercare de critică. Partea de
capital investită în salariu nu se mai deosebeşte deloc, în această
economie politică, de partea de capital investită în materie primă şi nu
se deosebeşte decât din punct de vedere formal – după cum e pus în
circulaţie de către produs bucată cu bucată sau în întregime – de
capitalul constant. În modul acesta, baza pentru înţelegerea mişcării
reale a producţiei capitaliste şi deci a exploatării capitaliste este distrusă
dintr-o singură dată. Nu mai este vorba decât de reapariţia unor valori
avansate.
La Ricardo preluarea necritică a confuziei lui Smith este mai
supărătoare nu numai decât la apologeţii de mai târziu, la care mai
degrabă confuziile de logică nu mai supără, dar decât la Smith însuşi,
pentru că, spre deosebire de acesta, Ricardo dezvoltă mai consecvent şi
mai precis valoarea şi plusvaloarea, apărând de fapt pe A. Smith
esotericul împotriva lui A. Smith exotericul.
La fiziocraţi nu se găseşte nimic din această confuzie.
Deosebirea dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances
primitives [avansuri iniţiale] nu se referă decât la diferitele perioade de
reproducţie ale diferitelor componente ale capitalului, în special ale
capitalului agricol; în timp ce concepţiile lor despre producţia
plusvalorii formează o parte a teoriei lor, independentă de aceste
distincţii, şi anume ceea ce ei subliniază ca fiind punctul esenţial al
teoriei lor. Formarea plusvalorii nu este explicată cu ajutorul capitalului
în general, ci este atribuită numai unei anumite sfere de producţie a
capitalului, agricultura.
2. Esenţialul pentru caracterizarea capitalului variabil – şi deci
pentru transformarea unei sume oarecare de valoare în capital – este
următorul fapt: capitalistul schimbă o anumită mărime de valoare dată
(şi în acest sens constantă) contra forţei de muncă; o valoare el o
schimbă pe o forţă creatoare de valoare; o mărime de valoare contra
producţiei de valoare, contra autovalorificării. Chestiunea dacă
muncitorul îşi primeşte plata de la capitalist în bani sau în mijloace de
subzistenţă nu modifică deloc caracterul acesta specific esenţial. Ea nu
modifică decât modul de existenţă a valorii avansate de capitalist,

223
valoare care există odată sub forma banilor cu care muncitorul îşi
cumpără pe piaţă mijloacele sale de subzistenţă, iar altădată sub forma
mijloacelor de subzistenţă pe care el le consumă direct. Producţia
capitalistă dezvoltată presupune într-adevăr ca muncitorul să fie plătit în
bani, aşa cum, în general, presupune un proces de producţie mijlocit de
procesul de circulaţie, deci o economie bănească. Dar crearea plusvalorii
– deci capitalizarea sumei de valoare avansate – nu izvorăşte nici din
forma bănească şi nici din forma naturală a salariului, adică a capitalului
avansat cu cumpărarea forţei de muncă. Ea izvorăşte din schimbarea
valorii contra forţei creatoare de valoare, din transformarea unei mărimi
constante într-una variabilă.
Fixitatea mai mare sau mai mică a mijloacelor de muncă
depinde de gradul de durabilitate a lor, deci de o proprietate fizică. După
gradul lor de durabilitate ele se vor uza mai repede sau mai încet, deci
vor funcţiona, în calitate de capital fix, un timp mai îndelungat sau mai
scurt. Dar nu numai această proprietate fizică a durabilităţii este aceea
care face ca ele să funcţioneze drept capital fix. În fabricile metalurgice,
materia primă este tot atât de durabilă ca şi maşinile cu care se lucrează
şi mai durabilă decât unele piese ale acestor maşini, făcute din piele,
lemn etc.; cu toate acestea metalul care serveşte ca materie primă
formează o parte a capitalului circulant, iar mijlocul de muncă în
funcţiune, construit poate din acelaşi metal, formează o parte a
capitalului fix. Prin urmare, nu natura fizică materială, nu durabilitatea
lui mai mare sau mai mică este aceea care face ca acelaşi metal să fie
încadrat odată în categoria capitalului fix şi altădată în categoria
capitalului circulant. Deosebirea aceasta rezultă, dimpotrivă, din rolul pe
care el îl joacă în procesul de producţie, odată ca obiect al muncii,
altădată ca mijloc de muncă.
Funcţionarea mijlocului de muncă în procesul de producţie
necesită, în medie, ca el să servească întruna, în cursul unor perioade
mai lungi sau mai scurte, în procese de muncă mereu repetate.
Funcţionarea sa cere deci o durabilitate mai mare sau mai mică a
materialului din care e făcut. Dar durabilitatea materialului din care e
făcut nu-1 transformă ea însăşi în capital fix. Acelaşi material devine
capital circulant atunci când e materie primă, iar la economiştii care
confundă deosebirea dintre capitalul-marfă şi capitalul productiv cu
deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix acelaşi material,
aceeaşi maşină, este capital circulant ca produs şi capital fix ca mijloc de
muncă.

224
 Cu toate că nu materialul durabil din care e făcut mijlocul de
muncă îl transformă în capital fix, totuşi rolul său ca mijloc de muncă
cere ca el să fie făcut dintr-un material relativ durabil. Durabilitatea
materialului său este deci o condiţie a funcţionării sale ca mijloc de
muncă, deci şi baza materială a modului de circulaţie care face din el
capital fix. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, durabilitatea
mai mare sau mai mică a materialului său îi imprimă într-un grad mai
mare sau mai mic pecetea fixităţii, este deci legată în mod esenţial de
calitatea sa de capital fix.
Dacă partea de capital investită în forţă de muncă este privită în
mod exclusiv drept capital circulant, deci în opoziţie cu capitalul fix;
dacă, deci, deosebirile dintre capitalul constant şi capitalul variabil sunt
confundate cu deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, este
natural, aşa cum realitatea materială a mijlocului de muncă formează
una din bazele esenţiale ale caracterului său de capital fix, ca, prin
opoziţie faţă de acesta, să se deducă din realitatea materială a capitalului
investit în forţă de muncă caracterul de capital circulant al acestuia şi să
se definească apoi capitalul circulant prin realitatea materială a
capitalului variabil.
Materialul real al capitalului investit în salariu este munca
însăşi, este forţa de muncă în acţiune, creând valoare, munca vie pe care
capitalistul o achiziţionează, dând în schimb muncă materializată,
moartă, şi o înglobează capitalului său şi numai prin acest fapt valoarea
aflată în mâna sa se transformă într-o valoare care se valorifică. Dar
această forţă capabilă de a se valorifica singură capitalistul nu o vinde.
Ea intră totdeauna în compoziţia numai a capitalului său productiv, ca şi
mijloacele sale de muncă; niciodată ea nu intră în compoziţia
capitalului-marfă, aşa cum intră, de pildă, produsul finit, pe care el îl
vinde. Înăuntrul procesului de producţie, în calitate de componente ale
capitalului productiv, mijloacele de muncă nu se opun forţei de muncă
în calitate de capital fix, aşa cum nici materialul de muncă şi materiile
auxiliare nu se confundă cu ea în calitate de capital circulant;
amândurora forţa de muncă li se opune ca factor personal, ele fiind
factorii materiali – aceasta din punctul de vedere al procesului de
muncă. Amândouă se opun, în calitate de capital constant, forţei de
muncă în calitate de capital variabil – aceasta din punctul de vedere al
procesului de valorificare. Sau, dacă e vorba să stabilim aici o
diferenţiere materială care să acţioneze asupra procesului de circulaţie,
aceasta nu poate fi decât următoarea: din natura valorii, care nu este

225
decât muncă materializată, şi din natura forţei de muncă în acţiune, care
nu este decât muncă în curs de materializare, urmează că forţa de
muncă, în timpul funcţionării sale, creează întruna valoare şi
plusvaloare; că ceea ce de partea ei apare ca mişcare, ca creare de
valoare, apare de partea produsului ei în formă statică în calitate de
valoare creată. Dacă forţa de muncă a funcţionat, capitalul nu mai constă
din forţă de muncă de o parte şi mijloace de producţie de cealaltă parte.
Valoarea-capital care a fost investită în forţă de muncă este acum
valoarea care (+ plusvaloarea) a fost adăugată produsului. Pentru a se
repeta procesul, produsul trebuie vândut, iar cu banii obţinuţi trebuie
mereu cumpărată forţa de muncă şi înglobată capitalului productiv.
Acest fapt dă părţii din capital investite în forţă de muncă, exact ca şi
celei investite în material de muncă etc., caracterul de capital circulant,
spre deosebire de capitalul care rămâne fixat în mijloacele de muncă.
Dacă, dimpotrivă, caracterul secundar de capital circulant, care
este comun porţiunii de capital investite în forţă de muncă şi unei părţi
din capitalul constant (materiilor prime şi celor auxiliare), este
transformat în caracter esenţial al acelei porţiuni de capital – anume
acela că valoarea investită în el este transmisă în întregime asupra
produsului în a cărui confecţionare a fost consumată şi nu în mod treptat
şi bucată cu bucată, cum se întâmplă la capitalul fix, că deci ea trebuie
înlocuită în întregime prin vânzarea produsului – în acest caz partea de
capital investită în forţă de muncă trebuie să constea, din punct de
vedere material, nu din forţa de muncă în acţiune, ci din elementele
materiale pe care muncitorul le cumpără cu salariul său, deci din acea
parte a capitalului-marfă social care intră în consumul muncitorului –
din mijloace de subzistenţă. Capitalul fix constă în acest caz din
mijloacele de muncă ce se uzează mai încet şi care trebuie deci înlocuite
în intervale mai lungi, iar capitalul investit în forţă de muncă, din
mijloacele de subzistenţă care posedă o durată de existenţă mai scurtă şi
care trebuie de aceea înlocuite mai repede.
Dar limitele dintre durabilitatea mai mare şi durabilitatea mai
mică se şterg.
„Alimentele şi îmbrăcămintea pe care le consumă muncitorul,
clădirile în care lucrează, uneltele pe care le întrebuinţează în munca sa
sunt toate trecătoare. Dar există deosebiri enorme în ceea ce priveşte
timpul cât durează aceste capitaluri diferite; o maşină cu vapori durează
mai mult decât o corabie; o corabie durează mai mult decât
îmbrăcămintea muncitorului, iar îmbrăcămintea muncitorului durează

226
mai mult decât hrana pe care el o consumă3.”
Şi Ricardo uită casa în care locuieşte muncitorul, mobila,
instrumentele de care se serveşte atunci când consumă, cum sunt
cuţitele, furculiţele, vasele etc., care au toate acelaşi caracter de
durabilitate ca şi mijloacele de muncă. Aceleaşi obiecte, aceleaşi
categorii de obiecte apar aici ca mijloace de consum, dincolo ca
mijloace de muncă.
Deosebirea, aşa cum o formulează Ricardo, este următoarea:
„După cum capitalul este mai puţin durabil şi trebuie reprodus mai des
sau este consumat cu încetul, el e clasificat drept capital circulant sau
drept capital fix4”.
Şi aici el face nota: „O diviziune neesenţială şi în care linia de
demarcaţie nu poate fi trasată cu precizie5.”
Am ajuns astfel din nou cu bine la fiziocraţi, la care deosebirea
dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances primitives
[avansuri iniţiale] era o deosebire în ceea ce priveşte timpul consumării
şi deci al reproducerii capitalului utilizat. Doar atât că ceea ce la ei
exprimă un fenomen important pentru producţia socială, fiind exprimat
în „Tableau economique” şi în legătură cu procesul de circulaţie, devine
aici o diferenţiere subiectivă şi, cum se exprimă Ricardo însuşi, de
prisos.
Dacă partea din capital investită în muncă nu se deosebeşte de
partea din capital investită în mijloacele de muncă decât prin perioada sa
de reproducţie, şi deci prin durata circulaţiei sale, dacă o parte constă
din mijloace de subzistenţă, aşa cum cealaltă constă din mijloace de
muncă, astfel că acestea din urmă se deosebesc de cele dintâi numai
printr-un grad mai mic de durabilitate, aşa cum cele dintâi posedă chiar
înăuntrul lor diferite grade de durabilitate – se înţelege că orice
differentia specifica [diferenţă specifică] între capitalul investit în forţă
de muncă şi cel investit în mijloace de producţie se şterge.
Lucrul acesta contrazice în întregime teoria lui Ricardo asupra
valorii, ca şi teoria sa asupra profitului, care de fapt este o teorie a
plusvalorii. În general, el nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix
şi capitalul circulant decât pentru a constata în ce măsură proporţii
diferite ale amândurora, făcând parte din capitaluri de aceeaşi mărime
plasate în ramuri de activitate diferite, influenţează legea valorii, şi
anume în ce măsură o urcare sau o scădere a salariului, datorate acestor
împrejurări, afectează preţurile. Dar chiar în cadrul acestei analize
limitate el comite cele mai grave erori şi porneşte de fapt de la o bază de

227
cercetare cu totul greşită, din cauza confuziei pe care o face între
capitalul fix şi cel circulant, pe de o parte, şi capitalul constant şi cel
variabil, pe de cealaltă parte. Prin urmare: 1. în măsura în care acea
parte din valoarea capitalului care e investită în forţă de muncă trebuie
încadrată în categoria capitalului circulant, se dă o definiţie falsă
capitalului circulant şi, în special, se dezvoltă greşit împrejurările care
fac ca partea din capital investită în muncă să fie subsumată acestei
rubrici; 2. se face o confuzie între definiţia după care partea din capital
investită în muncă este variabilă şi aceea după care ea este circulantă,
spre deosebire de capitalul fix.
Este clar din capul locului că definiţia capitalului investit în
forţă de muncă drept capital circulant sau fluid este o definiţie secundară
în care differentia specifica [diferenţa specifică] pe care acest capital o
are în procesul de producţie dispare; căci, pe de o parte, în această
definiţie capitalurile investite în muncă şi cele investite în materii prime
etc. sunt la fel de importante; o rubrică ce identifică o parte a capitalului
constant cu capitalul variabil nu se ocupă de differentia specifica a
capitalului variabil faţă de capitalul constant. Pe de altă parte, e adevărat
că părţile de capital investite în muncă şi cele investite în mijloace de
muncă sunt opuse unele altora, dar nu cu referire la faptul că ele intră în
moduri cu totul diferite în producţia valorii, ci cu referire la faptul că
ambele transmit asupra produsului valoarea lor determinată, numai că
ele fac acest lucru în perioade de timp diferite.
În toate aceste cazuri este vorba de chestiunea în ce mod o
valoare determinată care este investită în procesul de producţie al mărfii,
fie că e vorba de salariu, de preţul materiei prime sau de preţul
mijloacelor de muncă, este transmisă asupra produsului, deci în ce mod
este pusă în circulaţie de către produs şi întoarsă, prin vânzarea acestuia,
la punctul său de plecare, adică înlocuită. Singura deosebire constă în
acest „în ce mod”, în felul special al transmiterii şi deci al circulaţiei
acestei valori.
Chestiunea dacă preţul forţei de muncă, determinat de mai
înainte în fiecare caz în parte prin contract, se plăteşte în bani sau în
mijloace de subzistenţă nu modifică deloc faptul că este vorba de un
anumit preţ determinat. Dar în cazul salariului plătit în bani este evident
că nu banii înşişi intră în procesul de producţie, aşa cum nu numai
valoarea, dar şi materia mijloacelor de producţie intră în procesul de
producţie. Dar dacă mijloacele de subzistenţă pe care muncitorul le
cumpără cu salariul său sunt aşezate direct, ca formă materială a

228
capitalului circulant, în aceeaşi categorie cu materiile prime etc. şi opuse
astfel mijloacelor de muncă, lucrurile capătă prin acest fapt altă
aparenţă. Dacă valoarea unei categorii de lucruri, a mijloacelor de
producţie, este transmisă, în cursul procesului de muncă, asupra
produsului, valoarea celeilalte categorii de lucruri, a mijloacelor de
subzistenţă, reapare în forţa de muncă ce le consumă şi este de asemenea
transmisă asupra produsului prin funcţionarea acesteia. Este vorba peste
tot, în mod uniform, de simpla reapariţie în produs a valorilor avansate
în cursul producţiei. (Fiziocraţii şi-au însuşit cu toată seriozitatea cele de
mai sus şi negau deci că munca industrială ar crea plusvaloare.) Astfel,
se spune în pasajul deja citat al lui Wayland: „Nu importă în ce formă
reapare capitalul. Diferitele feluri de alimente, de îmbrăcăminte şi de
locuinţă necesare pentru existenţa şi bunăstarea oamenilor se modifică şi
ele. În cursul timpului ele sunt consumate, iar valoarea lor reapare etc.”
(„Elements of Political Economy”, pag. 31, 32) Valorile-capital avansate
producţiei în formă de mijloace de producţie şi de mijloace de
subzistenţă reapar aici, toate în acelaşi fel, în valoarea produsului. În
modul acesta, transformarea procesului de producţie capitalist într-un
mister total este completă, iar originea plusvalorii existente în produs
este cu totul ascunsă.
Apoi, se desăvârşeşte în modul acesta fetişismul caracteristic
economiei burgheze, care transformă caracterul social, economic,
imprimat lucrurilor în procesul social de producţie, într-un caracter
natural, care ar rezulta din natura materială a acestor lucruri. De pildă:
mijloacele de muncă sunt capital fix – o determinare scolastică ce duce
la contradicţii şi confuzie. Aşa cum la procesul de muncă (cartea I, cap.
V [pag. 185 şi urm.]) s-a demonstrat că chestiunea dacă elementele
materiale funcţionează ca mijloace de muncă, material de muncă sau
produs depinde de rolul pe care ele îl joacă de fiecare dată într-un
anumit proces de muncă, de funcţia lor, – tot aşa mijloacele de muncă
nu sunt capital fix decât acolo unde, în general, procesul de producţie
este un proces de producţie capitalist şi unde, în general, mijloacele de
producţie sunt capital, au determinarea economică, caracterul social de
capital; şi, în al doilea rând, ele nu sunt capital fix decât dacă îşi transmit
valoarea asupra produsului într-un anumit fel. Dacă nu, ele rămân
mijloace de muncă fără a fi capital fix. Tot astfel, materiile auxiliare, ca
îngrăşămintele, dacă îşi cedează valoarea în acelaşi fel ca şi partea cea
mai mare a mijloacelor de muncă, devin capital fix, deşi nu sunt
mijloace de muncă. Nu este vorba aici de definiţii sub care să fie

229
subsumate lucrurile. Este vorba de anumite funcţiuni determinate, care
sunt exprimate cu ajutorul anumitor noţiuni determinate.
Dacă mijloacele de subzistenţă sunt considerate ca având, în
sine şi în toate împrejurările, caracterul de capital investit în salariu,
acest capital „circulant” mai obţine şi caracterul de „a susţine munca”,
to support labour. (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 25) Dacă mijloacele
de subzistenţă nu ar fi „capital”, ele nu ar întreţine deci forţa de muncă,
în timp ce, de fapt, caracterul lor de capital le dă tocmai proprietatea de
a întreţine capitalul prin muncă străină.
Dacă mijloacele de subzistenţă sunt în sine capital circulant –
după ce acesta s-a transformat în salariu – mai urmează apoi că mărimea
salariului depinde de raportul dintre numărul muncitorilor şi masa de
capital circulant dată – o propoziţiune economică foarte răspândită – în
timp ce, de fapt, masa de mijloace de subzistenţă pe care muncitorul le
retrage de pe piaţă şi masa mijloacelor de subzistenţă de care dispune
capitalistul pentru consumul său depind de raportul dintre plusvaloare şi
preţul muncii.
Ricardo, ca şi Barton6, confundă peste tot raportul capitalului
variabil faţă de cel constant cu raportul capitalului circulant faţă de cel
fix. Vom vedea mai târziu cum această confuzie îi falsifică analiza ratei
profitului. Ricardo identifică apoi deosebirile care apar în rotaţie din alte
motive decât din deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant cu
această din urmă deosebire: „Este de observat apoi că un capital
circulant poate să circule, adică să se întoarcă la cel care îl utilizează, în
intervale foarte inegale. Grâul cumpărat de un arendaş pentru
însămânţare este un capital fix în comparaţie cu grâul cumpărat de un
brutar pentru a fi transformat în pâine. Primul îl lasă în pământ şi nu
poate să obţină o reîntoarcere decât după un an; celălalt poate să-l dea la
măcinat şi să-l vândă clienţilor săi sub formă de pâine, astfel că în curs
de o săptămână el şi-a eliberat din nou capitalul, pentru a începe cu el
din nou aceeaşi operaţie, sau alta7.”
Aici este caracteristic că grâul, deşi ca grâu de sămânţă el nu
funcţionează drept mijloc de subzistenţă ci drept materie primă, este, în
primul rând, capital circulant pentru că este în sine mijloc de subzistenţă
şi, în al doilea rând, capital fix pentru că reîntoarcerea lui se întinde
asupra unui an întreg. Dar nu numai reîntoarcerea mai înceată sau mai
rapidă este aceea care face ca un mijloc de producţie să fie capital fix, ci
felul special de a transmite valoarea asupra produsului.
Confuzia pricinuită de A. Smith a dus la următoarele rezultate:

230
 1. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant este
confundată cu deosebirea dintre capitalul productiv şi capitalul-marfă.
Astfel, de pildă, aceeaşi maşină este capital circulant atunci când se află
pe piaţă ca marfă, şi capital fix atunci când este înglobată procesului de
producţie. Şi nu se vede de ce un anumit fel de capital este în mai mare
măsură fix sau circulant decât altul.
2. Orice capital circulant este identificat cu capitalul investit sau
care urmează să fie investit în salariu. Aceasta la J. St. Mill şi la alţii.
3. Deosebirea dintre capitalul variabil şi capitalul constant, care
e confundată încă la Barton, Ricardo şi alţii cu aceea dintre capitalul
circulant şi cel fix, este redusă în cele din urmă cu totul la această ultimă
deosebire, cum se întâmplă de pildă la Ramsay, la care toate mijloacele
de producţie, materiile prime etc. ca şi mijloacele de muncă sunt capital
fix şi numai capitalul investit în salariu este capital circulant. Întrucât
însă reducţia se face în această formă, deosebirea reală dintre capitalul
constant şi cel variabil nu este înţeleasă.
4. La cei mai noi economişti englezi, în special scoţieni, care
privesc toate din punctul de vedere extrem de mărginit al funcţionarului
de bancă – aici se numără MacLeod, Patterson şi alţii – deosebirea
dintre capitalul fix şi cel circulant se transformă în deosebirea dintre
money at call şi money not at call (depuneri care pot fi ridicate fără aviz
prealabil şi depuneri care nu pot fi ridicate decât după un aviz prealabil).

NOTE:
1
„This difference in the degree of durability of fixed capital, and this variety in the
proportions in which the two sorts of capital may be combined”. (Ricardo, „Principles of
Political Economy”, pag. 25)
2
„The proportions, too, in which the capital that is to support labour, and the capital that
is invested in tools, machinery and buildings, may be variously combined.” (Ibid.)
3
„The food and clothing consumed by the labourer, the buildings in which he works, the
implements with which his labour is assisted, are all of a perishable nature. There is,
however, a vast difference in the time for which these different capitals will endure: a
steam-engine will last longer than a ship, a ship than the clothing of the labourer, and the
clothing of the labourer longer than the food which he consumes”. (Ricardo, „Principles
etc.”, pag. 26)
4
„According as capital is rapidly perishable and requires to be frequently reproduced, or
is of slow consumption, it is classed under the heads of circulating, or of fixed capital.”
5
„A division not essential, and in which the line of demarcation cannot be accurately
drawn”.
6
„Observations on the Circumstances which influence the Condition of the Labouring

231
Classes of Society”, Londra 1817. Un pasaj care se aplică aici se află citat în cartea I,
pag. 566, nota 79.
7
„It is also to be observed that the circulating capital may circulate, or be returned to its
employer, in very unequal times. The wheat bought by a farmer to sow is comparatively
a fixed capital to the wheat purchased by a baker to make into loaves. One leaves it in
the ground, and can obtain no return for a year; the other can get it ground into flour, sell
it as bread to his customers, and have his capital free, to renew the same, or commence
any other employment in a week.” (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 26, 27)

232
 Capitolul doisprezece
PERIOADA DE MUNCĂ

Să luăm două ramuri de activitate cu zile de muncă la fel de

mari, să zicem cu un proces de muncă de zece ore, de pildă filatura de
bumbac şi fabricarea de locomotive. Într-o ramură se livrează zilnic sau
săptămânal o anumită cantitate de produs finit, de fire de bumbac; în
cealaltă procesul de muncă trebuie repetat, poate, timp de trei luni,
pentru a se confecţiona un produs finit, o locomotivă. Într-un caz
produsul e de natură discontinuă şi aceeaşi muncă reîncepe în fiecare zi
sau în fiecare săptămână din nou. În celălalt caz procesul de muncă este
continuu şi se întinde asupra unui număr mai mare de procese de muncă
zilnice, care în conexiunea lor, în continuitatea funcţionării lor dau un
produs finit abia după un timp mai îndelungat. Cu toate că aici durata
procesului zilnic de muncă este aceeaşi, are loc o deosebire foarte
importantă în ceea ce priveşte durata actului de producţie, adică în ceea
ce priveşte durata proceselor de muncă repetate care sunt necesare
pentru a livra produsul gata, pentru a-l trimite pe piaţă ca marfă, deci
pentru a-l transforma din capital productiv în capital-marfă. Deosebirea
dintre capitalul fix şi capitalul circulant nu are niciun rol în această
privinţă. Deosebirea arătată ar exista chiar dacă în ambele ramuri de
activitate ar fi utilizate exact aceleaşi proporţii de capital fix şi de capital
circulant.
Aceste deosebiri în ceea ce priveşte durata actului de producţie
au loc nu numai între diferite sfere de producţie, dar şi înăuntrul
aceleiaşi sfere de producţie, după dimensiunile produsului care trebuie
livrat. O casă de locuit obişnuită se construieşte într-un timp mai scurt
decât o fabrică mai mare şi necesită deci un număr mai mic de procese
de muncă în continuare. Construcţia unei locomotive durează trei luni,
aceea a unui cuirasat durează unul sau mai mulţi ani. Producţia
cerealelor necesită aproape un an, aceea a vitelor cornute mai mulţi ani,
iar producţia silvică poate să cuprindă 12 până la 100 de ani; un drum de
ţară poate fi făcut probabil în câteva luni, în timp ce o cale ferată
necesită ani de zile; un covor simplu se face într-o săptămână, în timp ce
goblenurile au nevoie de ani etc. deosebirile în ceea ce priveşte durata
actului de producţie sunt, aşadar, infinit de variate.
Deosebirea în ceea ce priveşte durata actului de producţie

233
trebuie, evident, dacă investiţiile de capital sunt la fel de mari, să
provoace o deosebire în viteza rotaţiei, deci în intervalele de timp pentru
care un capital anumit este avansat. Să presupunem că filatura mecanică
şi fabrica de locomotive utilizează capitaluri la fel de mari, că raportul
dintre capitalul constant şi cel variabil este acelaşi, că şi cel dintre
componentele fixe şi cele circulante ale capitalului este acelaşi; în fine,
că ziua de muncă are aceeaşi mărime şi că împărţirea ei în muncă
necesară şi supramuncă este aceeaşi. Pentru a înlătura, apoi, toate
împrejurările care rezultă din procesul de circulaţie şi care sunt
exterioare cazului ales de noi, vom mai presupune că atât firele cât şi
locomotiva sunt fabricate după comandă şi se plătesc la livrarea
produsului finit. La sfârşitul săptămânii, atunci când predă firele gata,
filatorul reprimeşte capitalul circulant investit (facem abstracţie aici de
plusvaloare) precum şi uzura capitalului fix care se află în valoarea
firelor. El poate deci să repete cu acelaşi capital acelaşi circuit. Capitalul
şi-a efectuat rotaţia. Dimpotrivă, fabricantul de locomotive trebuie, în
cursul celor trei luni, să investească săptămână cu săptămână capital nou
în salariu şi materii prime şi abia după trei luni, după ce a livrat
locomotiva, capitalul circulant, investit treptat, treptat în unul şi acelaşi
act de producţie pentru confecţionarea uneia şi aceleiaşi mărfi, se află
din nou într-o formă în care el poate să-şi înceapă din nou circuitul; tot
astfel şi uzura maşinilor din cursul acestor trei luni de zile îi este
înlocuită abia acum. Avansul unuia este cel făcut pe timp de o
săptămână, avansul celuilalt este cel făcut pe o săptămână înmulţit cu
12. Presupunând că celelalte împrejurări sunt egale, unul trebuie să aibă
la dispoziţie de douăsprezece ori mai mult capital circulant decât
celălalt.
Faptul că capitalurile avansate săptămânal sunt egale este însă
fără importanţă aici; oricare ar fi mărimea capitalului avansat, într-un
caz el este avansat pentru o săptămână, în celălalt el este avansat pentru
douăsprezece săptămâni, înainte de a se putea opera din nou cu el,
înainte de a se putea repeta cu el aceeaşi operaţiune sau de a se putea
începe cu el una de altă natură.
Deosebirea în ceea ce priveşte viteza rotaţiei, adică durata de
timp pentru care capitalul individual trebuie avansat înainte ca el să
poată servi din nou pentru alt proces de muncă sau de valorificare,
rezultă aici din următoarele:
Să presupunem că construcţia unei locomotive sau a altei maşini
costă 100 zile de muncă. Din punctul de vedere al muncitorilor utilizaţi

234
în filatură şi în construcţia maşinilor, cele 100 zile de muncă formează
în mod egal o mărime discontinuă, constând, conform presupunerii, din
100 procese de muncă consecutive, separate, de câte zece ore fiecare.
Dar din punctul de vedere al produsului – al maşinii – cele 100 zile de
muncă formează o mărime continuă, o zi de muncă de 1.000 ore de
muncă, un singur act de producţie conex. O asemenea zi de muncă,
formată din succesiunea unui număr mai mare sau mai mic de zile
conexe de muncă, o numesc perioadă de muncă. Dacă vorbim de ziua de
muncă, ne referim la lungimea timpului de muncă în cursul căruia
muncitorul trebuie să-şi cheltuiască zilnic forţa de muncă, să muncească.
Dacă, dimpotrivă, vorbim de perioada de muncă, aceasta înseamnă
numărul zilelor conexe de muncă necesare într-o anumită ramură de
activitate pentru livrarea unui produs finit. Produsul fiecărei zile de
muncă nu este aici decât un produs parţial care este prelucrat mai
departe în fiecare zi şi care îşi capătă forma definitivă abia la sfârşitul
perioadei mai lungi sau mai scurte de timp de muncă, devenind o
valoare de întrebuinţare finită.
Întreruperile, perturbările procesului social de producţie, de
pildă în urma crizelor, acţionează deci într-un mod foarte diferit asupra
unor produse ale muncii care sunt discontinue şi asupra acelora care
pentru confecţionarea lor necesită o perioadă mai lungă, continuă.
Într-un caz, producţia unei anumite mase de fire, cărbuni etc., de azi, nu
este urmată, mâine, de altă producţie de fire, cărbuni etc. altfel stau
lucrurile cu vapoarele, clădirile, căile ferate etc. – nu numai munca este
întreruptă, ci un act de producţie unitar este întrerupt. Dacă lucrarea nu
continuă, mijloacele de producţie şi munca utilizate deja în producţia ei
au fost cheltuite zadarnic. Chiar dacă lucrarea se reia, între timp a avut
totdeauna loc o deteriorare.
În tot cursul perioadei de muncă, partea din valoare pe care
capitalul fix o cedează produsului până la terminarea acestuia se
îngrămădeşte, aşezându-se în straturi. Şi aici se vădeşte în acelaşi timp
deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant în toată importanţa
sa practică. Capitalul fix este avansat procesului de producţie pentru o
durată de timp mai lungă; el nu trebuie reînnoit înainte de scurgerea
acestui termen, care poate să cuprindă mai mulţi ani de zile. Faptul că
maşina cu vapori îşi transmite valoarea zilnic şi bucată cu bucată asupra
firelor, care sunt produsul unui proces de muncă discontinuu, sau în
termen de trei luni asupra unei locomotive, care este produsul unui act
de producţie continuu, nu modifică deloc avansarea capitalului necesar

235
pentru cumpărarea maşinii cu vapori. Într-un caz valoarea ei se întoarce
în porţiuni mici, de pildă în fiecare săptămână, iar în celălalt caz în mase
mai mari, de pildă odată la trei luni. Dar în ambele cazuri reînnoirea
maşinii cu vapori se face poate abia după 20 de ani. Atâta timp cât
fiecare perioadă în cursul căreia valoarea maşinii se reîntoarce bucată cu
bucată prin vânzarea produsului este mai scurtă decât propria sa
perioadă de existenţă, aceeaşi maşină cu vapori continuă să funcţioneze
în procesul de producţie în cursul mai multor perioade de muncă.
Altfel stau lucrurile cu componentele circulante ale capitalului
avansat. Forţa de muncă ce a fost cumpărată pentru săptămâna aceasta
se cheltuieşte în cursul acestei săptămâni şi s-a materializat în produs.
Ea trebuie plătită la sfârşitul acestei săptămâni. Şi această investire de
capital în forţă de muncă se repetă în fiecare săptămână în cursul celor
trei luni, fără ca cheltuirea acestei porţiuni de capital într-una din
săptămâni să-l pună pe capitalist în situaţia de a putea acoperi
cumpărarea muncii în săptămâna următoare. În fiecare săptămână
trebuie cheltuit un capital suplimentar pentru cumpărarea forţei de
muncă şi, dacă facem cu totul abstracţie de credit, capitalistul trebuie să
fie în stare să avanseze salariul pentru timpul de trei luni, cu toate că
nu-l plăteşte decât în porţiuni săptămânale. La fel şi cu cealaltă parte a
capitalului circulant, cu materiile prime şi cu cele auxiliare. Un strat de
muncă după altul se aşează pe produs. Nu numai valoarea forţei de
muncă este transmisă necontenit asupra produsului în cursul procesului
de muncă, ci şi plusvaloarea, dar asupra unui produs neterminat, care nu
are încă forma mărfii finite, deci nu este încă apt de a circula. Aceeaşi
este situaţia cu valoarea-capital pe care materiile prime şi cele auxiliare
o transferă, în straturi, asupra produsului.
După cum durata perioadei de muncă pe care natura specifică a
produsului sau a efectului util urmărit o necesită pentru producerea lui
este mai lungă sau mai scurtă, este necesară o cheltuire suplimentară
continuă de capital circulant (salariu, materii prime şi materii auxiliare),
din care nicio parte nu se află într-o formă aptă pentru circulaţie, astfel
ca ea să poată servi pentru reînnoirea aceleiaşi operaţiuni; dimpotrivă,
fiecare parte este fixată în sfera de producţie în mod succesiv ca element
component al produsului în devenire, în formă de capital productiv. Dar
timpul de rotaţie este egal cu suma timpului de producţie şi a timpului
de circulaţie ale capitalului. O prelungire a timpului de producţie reduce
deci viteza de rotaţie ca şi o prelungire a timpului de circulaţie. În cazul
de faţă trebuie însă observate doua lucruri.

236
 Întâi, rămânerea prelungită în sfera producţiei. Capitalul
avansat, de pildă în prima săptămână, în muncă, materie primă etc., ca şi
porţiunile de valoare cedate produsului de către capitalul fix, rămân
fixate în sfera de producţie pentru întreg termenul de trei luni şi nu pot
intra în circulaţie în calitate de marfă, ele fiind înglobate unui produs
care este abia în devenire, care nu este încă terminat.
Al doilea, întrucât perioada de muncă necesară pentru actul de
producţie durează trei luni, formând de fapt un singur proces de muncă
unitar, trebuie ca, necontenit, în fiecare săptămână, să se adauge o nouă
porţiune de capital circulant celor precedente. Masa capitalului
suplimentar, avansat în mod succesiv, creşte deci odată cu lungimea
perioadei de muncă.
Am presupus că în filatură ca şi în construcţia de maşini sunt
plasate capitaluri la fel de mari, că aceste capitaluri sunt în aceeaşi
proporţie împărţite în capital constant şi capital variabil, de asemenea şi
în capital fix şi în capital circulant, că zilele de muncă sunt la fel de
lungi, într-un cuvânt că toate împrejurările sunt aceleaşi afară de durata
perioadei de muncă. În prima săptămână avansul este acelaşi pentru
amândoi, dar produsul filatorului poate fi vândut, iar cu banii realizaţi se
poate cumpăra forţă de muncă nouă şi materii prime noi etc., într-un
cuvânt producţia poate fi continuată pe aceeaşi scară. Dimpotrivă,
fabricantul de maşini nu poate să retransforme în bani capitalul circulant
cheltuit în prima săptămână şi să opereze cu el din nou decât după trei
luni, după ce produsul său a fost terminat. Există deci, în primul rând, o
deosebire în reîntoarcerea aceleiaşi cantităţi de capital avansat. În al
doilea rând însă, în cursul celor trei luni se utilizează capitaluri
productive egale în filatură şi în construcţia de maşini, dar mărimea
avansului de capital este cu totul diferită în filatură şi în construcţia de
maşini, pentru că într-un caz acelaşi capital se reînnoieşte repede şi
poate deci să repete din nou aceeaşi operaţiune, în timp ce în celălalt nu
se reînnoieşte decât relativ încet, astfel că până la termenul reînnoirii
sale trebuie să se adauge necontenit cantităţi noi de capital celor vechi.
Prin urmare, este diferită atât perioada de timp în care se reînnoiesc
anumite porţiuni ale capitalului, adică lungimea timpului pentru care se
avansează capital, cât şi masa de capital (deşi capitalul utilizat zilnic sau
săptămânal este acelaşi) care trebuie avansat în conformitate cu
lungimea procesului de muncă. Faptul acesta trebuie menţionat pentru
că lungimea avansului poate să crească, la fel ca în cazurile care vor fi
cercetate în capitolul următor, fără ca din acest motiv masa capitalului

237
ce trebuie avansat să crească în raport cu această durată de timp.
Capitalul trebuie avansat pentru un timp mai îndelungat şi o cantitate
mai mare de capital este legată în formă de capital productiv.
Pe treptele mai puţin dezvoltate ale producţiei capitaliste,
întreprinderile care necesită o perioadă lungă de muncă, deci un
avans mare de capital pentru un timp mai îndelungat, în special atunci
când lucrările pot fi executate numai pe scară mare, fie că nu sunt
efectuate pe baze capitaliste, cum se întâmplă de pildă cu şoselele,
canalurile etc., care se construiesc pe socoteala comunei sau a statului
(în timpurile mai vechi, în ceea ce priveşte forţa de muncă, cu ajutorul
muncii silnice), fie că aceste produse, a căror confecţionare cere o
perioadă mai lungă de muncă, nu se fabrică decât în foarte mică măsură
cu averea capitalistului. Astfel, la construcţia de case, particularul pentru
care se construieşte casa îi plăteşte antreprenorului avansuri treptate. De
fapt el plăteşte deci casa bucată cu bucată, pe măsură ce procesul ei de
producţie progresează. Dimpotrivă, în perioada capitalistă dezvoltată în
care, pe de o parte, capitaluri masive se află concentrate în mâinile unor
indivizi şi în care, pe de altă parte, alături de capitalistul individual apare
capitalistul asociat (societăţile pe acţiuni), cu dezvoltarea concomitentă
a creditului, antreprenorul capitalist de construcţii nu mai
construieşte decât în mod excepţional după comanda unor particulari
izolaţi. El face o afacere din faptul de a construi şiruri de case şi cartiere
de oraş pentru piaţă, aşa cum alţi capitalişti construiesc căi ferate în
calitate de antreprenori. Despre modul în care producţia capitalistă a
revoluţionat construcţia de case la Londra ne informează declaraţiile
unui antreprenor de construcţii în faţa Comisiei Băncilor din 1857. În
tinereţea sa, spune el, casele se construiau în mod obişnuit după
comandă, iar suma i se plătea antreprenorului în rate în cursul lucrărilor
de construcţie, la încheierea anumitor stadii ale acestor lucrări. Pentru
speculaţie se construia puţin; antreprenorii făceau acest lucru în special
pentru a da de lucru muncitorilor lor în mod regulat şi a-i ţine astfel la
un loc. De 40 de ani încoace toate acestea s-au schimbat. După comandă
nu se mai construieşte decât foarte puţin. Cine are nevoie de o casă nouă
îşi caută una din cele construite pentru speculaţie sau din cele aflate încă
în construcţie. Antreprenorul nu mai lucrează pentru client, ci pentru
piaţă; ca orice alt industriaş, el este silit să aibă marfă gata pe piaţă. În
timp ce mai înainte un antreprenor putea să aibă în curs de construcţie
în vederea speculaţiei trei sau patru case deodată, el trebuie să cumpere
acum un teren întins (adică, în terminologia de pe continent, să-l ia în

238
arendă pe timp de 99 ani), să construiască pe el 100 sau 200 case şi să
înceapă astfel o afacere care îi întrece averea de douăzeci până la
cincizeci de ori. Fondurile se procură prin înfiinţare de ipoteci, iar banii
sunt puşi la dispoziţia antreprenorului pe măsură ce construcţia
diferitelor case progresează. Dacă apoi intervine o criză care face să
stagneze plata ratelor de avansuri, întreaga afacere eşuează de obicei; în
cel mai bun caz casele rămân neterminate până la o îndreptare a
vremurilor, iar în cazul cel mai rău ele sunt scoase la licitaţie şi sunt
vândute la jumătate de preţ. Fără a construi pentru speculaţie, şi anume
pe scară mare, niciun antreprenor nu mai poate prospera astăzi. Profitul
din operaţiunea propriu-zisă de construcţie este extrem de redus;
câştigul său principal constă în mărirea rentei funciare, în alegerea şi
utilizarea abilă a terenului de construcţie. Pe această cale a speculaţiei
care anticipează cererea de case au fost construite aproape în întregimea
lor Belgravia şi Tyburnia, precum şi miile de vile din jurul Londrei.
(Rezumat din „Report from the Select Committee on Bank Acts”, partea
I, 1857, Evidence. Întrebările 5.413-18, 5.435-36)
Executarea unor lucrări cu perioada de muncă foarte lungă şi pe
scară mare cade în întregime în sfera producţiei capitaliste abia atunci
când concentrarea capitalului a ajuns foarte importantă şi când, pe de
altă parte, dezvoltarea creditului îi oferă capitalistului expedientul
comod de a avansa, şi deci de a risca, în locul capitalului propriu un
capital străin. Se înţelege însă de la sine că chestiunea dacă acel capital
avansat aparţine sau nu celui ce-l utilizează nu influenţează întru nimic
viteza de rotaţie şi timpul de rotaţie.
Împrejurările care măresc produsul zilei individuale de muncă,
cum sunt cooperările, diviziunea muncii, utilizarea maşinilor, scurtează
totodată perioada de muncă la actele de producţie conexe. Astfel,
maşinile scurtează timpul de construcţie a caselor, podurilor etc.; maşina
de secerat, maşina de treierat etc., scurtează perioada de muncă necesară
pentru a transforma grâul copt în marfă gata. Perfecţionările în
construcţia de vapoare scurtează, prin sporirea vitezei, timpul de rotaţie
a capitalului investit în navigaţie. Aceste ameliorări, care scurtează
perioada de muncă şi deci timpul pentru care trebuie avansat capital
circulant, sunt însă de cele mai multe ori legate de o cheltuială mai mare
de capital fix. Pe de altă parte, perioada de muncă poate fi scurtată în
anumite ramuri prin simpla extindere a cooperaţiei; construirea unei căi
ferate este scurtată prin aceea că se mobilizează mari armate de
muncitori şi lucrarea este deci începută din mai multe locuri deodată.

239
Timpul de rotaţie este scurtat aici prin sporirea capitalului avansat. Sub
comanda capitalistului trebuie reunite mai multe mijloace de producţie
şi mai multă forţă de muncă.
Dacă deci scurtarea perioadei de muncă este legată de cele mai
multe ori cu o sporire a capitalului avansat pentru timpul mai scurt,
astfel că pe măsură ce timpul de avans se scurtează se măreşte masa
capitalului avansat – trebuie să menţionăm aici că, abstracţie făcând de
masa de capital social existentă, este important a se şti în ce măsură
mijloacele de producţie şi de subzistenţă, respectiv dispoziţia asupra lor,
sunt risipite sau reunite în mâinile unor capitalişti individuali, deci la ce
grad a ajuns concentrarea capitalurilor. În măsura în care creditul
mijloceşte, grăbeşte şi sporeşte concentrarea de capital într-o singură
mână, el contribuie la scurtarea perioadei de muncă, deci şi a timpului
de rotaţie.
În ramurile de producţie în care perioada de muncă, continuă
sau discontinuă, este prescrisă de anumite condiţii naturale, nu poate să
aibă loc o scurtare prin mijloacele arătate mai sus. „Expresia
accelerarea rotaţiei nu poate fi aplicată la recolta de cereale, întrucât în
cursul unui an nu este posibilă decât o singură rotaţie. În ceea ce
priveşte creşterea vitelor vom întreba pur şi simplu cum s-ar putea
accelera rotaţia oilor de trei ani şi a boilor de patru şi de cinci ani?” (W.
Walter Good, „Political, Agricultural and Commercial Fallacies”,
Londra 1866, pag. 325)
Necesitatea de a avea mai devreme bani lichizi (de pildă, pentru
a plăti anumite prestaţii fixe, cum sunt impozitele, renta funciară etc.)
rezolvă această problemă prin faptul că, de pildă, vitele sunt vândute şi
tăiate înainte ca să fi ajuns la vârsta economică normală, spre marea
pagubă a agriculturii; faptul acesta provoacă şi o sporire a preţurilor
cărnii. „Oamenii care mai înainte se ocupau mai ales cu creşterea vitelor
pentru a popula cu ele vara păşunile din Midland counties [comitatele
din centrul ţării] şi iarna grajdurile comitatelor răsăritene [...] au fost
aduşi într-o asemenea situaţie de oscilaţiile şi scăderile în preţurile
grânelor, că sunt mulţumiţi să poată profita de pe urma preţurilor
ridicate ale untului şi brânzei; untul ei îl aduc în fiecare săptămână pe
piaţă pentru a-şi acoperi cheltuielile curente; asupra brânzei iau avansuri
de la un negustor care vine să o ia îndată ce poate fi transportată şi care
îşi face, bineînţeles, propriul său preţ. Din această cauză şi din cauză că
agricultura este guvernată de legile economiei politice, viţeii care mai
înainte erau duşi din regiunile în care se prelucrează laptele spre sud,

240
spre a fi crescuţi acolo, sunt acum sacrificaţi în masă, adeseori la vârsta
de abia opt sau zece zile, în abatoarele din Birmingham, Manchester,
Liverpool şi alte oraşe mari învecinate. Dacă însă malţul ar fi fost liber
de impozite, nu numai că arendaşii ar fi realizat câştiguri mai mari,
putându-şi astfel păstra vitele tinere până ce ar fi fost mai mari şi mai
grele, dar malţul ar fi servit acelor oameni care nu ţin vaci, în locul
laptelui la creşterea viţeilor, şi actuala lipsă de vite tinere[...] ar fi fost în
mare parte evitată. Dacă în prezent li se recomandă acestor mici
agricultori să-şi crească viţeii, ei spun: «Ştim foarte bine că creşterea cu
lapte ar renta, dar în primul rând ar trebui să avansăm bani, lucru pe care
nu-l putem face, şi în al doilea rând ar trebui să aşteptăm mult până ce
banii ne-ar reveni, în timp ce cu lăptăritul îi primim imediat îndărăt.»”
(Ibid., pag. 12, 13) Dacă prelungirea rotaţiei are asemenea urmări chiar
şi la fermierii englezi mai mici, este uşor de înţeles ce perturbări trebuie
să provoace la micii agricultori de pe continent.
Corespunzând cu durata perioadei de muncă, deci şi cu perioada
de timp ce trebuie să treacă până la terminarea mărfii apte a circula,
partea din valoare pe care capitalul fix o cedează în mod treptat
produsului se acumulează şi îşi întârzie reîntoarcerea. Dar această
întârziere nu provoacă un nou avans de capital fix. Maşina continuă să
acţioneze în procesul de producţie, indiferent dacă înlocuirea uzurii ei se
întoarce, în formă de bani, mai repede sau mai încet. Altfel stau lucrurile
cu capitalul circulant. Nu numai că un capital trebuie imobilizat pe un
timp mai îndelungat în raport cu durata perioadei de muncă; mai este
nevoie de o avansare continuă de capital nou în salariu, materii prime şi
materii auxiliare. Întârzierea reîntoarcerii influenţează deci în mod
diferit fiecare din aceste două aspecte. Indiferent dacă reîntoarcerea se
face mai încet sau mai repede, capitalul fix continuă să funcţioneze.
Capitalul circulant, dimpotrivă, devine incapabil de a funcţiona1 la o
întârziere a reîntoarcerii, atunci când se află imobilizat în formă de
produs care nu poate fi vândut sau care nu este încă terminat şi deci nu
poate fi încă vândut, şi nu există un capital suplimentar pentru înlocuirea
lui în natură. „În timp ce ţăranul moare de foame, vitele sale se dezvoltă.
Plouase destul de bine şi fâneţele arătau bine. Ţăranul hindus va muri de
foame, având alături un bou gras. Prescripţiile superstiţiei apar crude
faţă de individ, dar ele au un efect de conservare asupra societăţii;
menţinerea vitelor de muncă asigură continuitatea agriculturii şi în
modul acesta izvoarele întreţinerii şi avuţiei viitoare. E poate dur şi trist,
dar aşa este: în India, un om poate fi înlocuit mai uşor decât un bou.”

241
(„Return, East India. Madras and Orissa Famine”, Nr. 4, pag. 4)
Comparaţi cu cele de mai sus următoarea frază din „Manava-Dharma-
Sastra”, cap. X, § 62: „Sacrificiul vieţii, fără recompensă, pentru a
conserva un preot sau o vacă [...] poate asigura mântuirea acestor triburi
de origine umilă”.
Se înţelege că e imposibil să livrezi un animal în vârstă de cinci
ani înainte să fi trecut cinci ani. Ceea ce este însă posibil, înăuntrul
anumitor limite, este de a face, printr-un tratament schimbat, ca
animalele să poată fi întrebuinţate mai repede pentru scopul căruia sunt
destinate. Lucrul acesta a fost realizat în special de Bakewell. În trecut,
oile englezeşti, ca şi cele franţuzeşti până în 1855, nu puteau fi tăiate
până la vârsta de patru sau cinci ani. După sistemul lui Bakewell, şi o
oaie de un an poate fi îngrăşată; în orice caz, înainte de a fi împlinit doi
ani ea e adultă. Printr-o selecţie îngrijită, Bakewell, fermier din Dishley
Grange, a redus scheletul oilor la minimul necesar pentru existenţa lor.
Oile sale se numeau New Leicesters. „Crescătorul poate acum să aducă
pe piaţă trei oi în timpul în care înainte creştea una singură, şi anume cu
părţile cărnoase mai largi, mai rotunde şi mai mari. Aproape întreaga lor
greutate constă din carne.” (Lavergne, „The Rural Economy of England
etc.”, 1855, pag. 22)
Metodele care scurtează perioada de muncă nu pot fi
întrebuinţate, în ramuri industriale diferite, decât în măsură foarte
diferită şi nu compensează deosebirile în durata diferitelor perioade de
muncă. Ca să rămânem la exemplul nostru, utilizarea unor maşini-unelte
noi poate să scurteze în mod absolut perioada de muncă necesară pentru
confecţionarea unei locomotive. Dar dacă în filatură anumite procedee
perfecţionate sporesc cu mult mai rapid produsul finit livrat zilnic sau
săptămânal, lungimea perioadei de muncă din construcţia de maşini a
sporit totuşi în mod relativ în comparaţie cu filatura.

NOTE:
1
În ediţia Meissner: capabil de a funcţiona. (Nota Inst. M.E.L.)

242
 Capitolul treisprezece
TIMPUL DE PRODUCŢIE

Timpul de muncă este totdeauna timp de producţie, adică timp

în decursul căruia capitalul este fixat în sfera producţiei. Dar, invers, nu
orice timp în decursul căruia capitalul se află în procesul de producţie
este din această cauză, în mod necesar, şi timp de muncă.
Nu este vorba aici de întreruperile procesului de muncă,
determinate de limitele naturale ale forţei de muncă, cu toate că s-a
văzut în ce măsură faptul că, în pauzele procesului de muncă, capitalul
fix, clădirile de fabrică, maşinile etc., stă inactiv, a devenit unul din
motivele prelungirii nenaturale a procesului de muncă şi al muncii de zi
şi de noapte. Este vorba aici de o întrerupere independentă de lungimea
procesului de muncă, determinată de însăşi natura produsului şi a
modului său de confecţionare, întrerupere în decursul căreia obiectul
muncii este supus unor procese naturale, de durată mai scurtă sau mai
lungă, şi trebuie să suporte modificări fizice, chimice, fiziologice, în
decursul cărora procesul de muncă este suspendat în întregime sau în
parte.
Astfel, vinul ieşit din teascuri trebuie să fermenteze un timp
oarecare şi să stea apoi din nou un oarecare timp, pentru a ajunge la un
anumit grad de perfecţiune. În multe ramuri industriale produsul trebuie
supus unui proces de uscare, ca în olărie, sau unor anumite influenţe
care îi modifică natura chimică, ca în albitorii. Grâul de toamnă are
nevoie de aproape nouă luni pentru a se coace. Între însămânţare şi
recoltă, procesul de muncă este întrerupt aproape în întregime. În
silvicultură, după ce însămânţarea şi muncile pregătitoare au fost
terminate, sămânţa are nevoie aproape de 100 de ani pentru a fi
transformată în produs gata; în tot acest timp, nu este nevoie decât de o
muncă relativ foarte puţin importantă.
În toate aceste cazuri, în cursul unei mari părţi a timpului de
producţie nu se adaugă decât pe alocuri muncă suplimentară. Situaţia
descrisă în capitolul anterior, după care capitalului deja fixat în procesul
de producţie trebuie să i se adauge capital suplimentar şi muncă, nu are
loc aici decât cu întreruperi mai lungi sau mai scurte.
În toate aceste cazuri, timpul de producţie a capitalului avansat
constă deci din două perioade: una, în care capitalul se află în procesul

243
de muncă; a doua, în care forma lui de existenţă – aceea de produs
neterminat – este supusă acţiunii unor procese naturale, fără a se afla în
procesul de muncă. Chestiunea dacă aceste două perioade de timp se
încrucişează şi se împletesc pe alocuri, nu schimbă lucrurile cu nimic.
Perioada de muncă şi perioada de producţie nu se acoperă aici. Perioada
de producţie este mai mare decât perioada de muncă. Dar abia după ce
şi-a încheiat perioada de producţie, produsul este gata, copt, deci
transformabil din forma de capital productiv în aceea de capital-marfă.
Corespunzător cu lungimea timpului de producţie care nu constă din
timp de muncă, se prelungeşte deci şi perioada sa de rotaţie. În cazurile
în care timpul de producţie care întrece timpul de muncă nu este
determinat prin legi naturale date odată pentru totdeauna, cum e cazul la
coacerea grâului, la creşterea unui stejar etc., perioada de rotaţie poate
de multe ori să fie scurtată într-o măsură mai mare sau mai mică prin
reducerea artificială a timpului de producţie. Aşa s-a întâmplat cu
introducerea albitului chimic în locul albitului pe pajişte sau a unor
aparate de uscat mai eficiente în procesele de uscare. Aşa s-a întâmplat
în industria tăbăcitului, unde pătrunderea argăselii în piei necesita, după
metoda veche, 6-18 luni, în timp ce după metoda nouă, în care se
utilizează pompa de aer, nu e nevoie în acest scop decât de o lună şi
jumătate până la două luni. (J. G. Courcelle-Seneuil, „Traité théorique
et pratique des Entreprises industrielles etc.”, Paris 1857, ediţia a 2-a)
Exemplul cel mai extraordinar de reducere artificială a timpului de
producţie propriu-zis conţinând procese naturale îl oferă istoria
producţiei fierului şi în special transformarea de fier brut în oţel în
ultimii 100 de ani, începând cu „puddling”-ul descoperit în jurul anului
1780 şi terminând cu procedeul modern „Bessemer” şi cu ultimele
procedee introduse de atunci încoace. Timpul de producţie a fost scurtat
enorm, dar în aceeaşi măsură a fost sporită şi investiţia de capital fix.
Un exemplu caracteristic pentru abaterea timpului de producţie
de la timpul de muncă ne oferă fabricaţia de calapoade în America. Aici,
o parte importantă a cheltuielilor se naşte din faptul că lemnul trebuie să
stea la uscat o perioadă de timp care merge până la 18 luni, pentru ca
astfel calapodul terminat să nu se întindă şi să nu-şi schimbe forma. În
tot acest timp, lemnul nu este supus niciunui alt proces de muncă.
Perioada de rotaţie a capitalului investit nu este deci determinată numai
de timpul necesar pentru fabricarea calapoadelor, dar şi de timpul în
care acest capital se află imobilizat în lemnul supus uscării. El se află
timp de 18 luni în procesul de producţie, înainte de a putea intra în

244
procesul de muncă propriu-zis. Acest exemplu demonstrează în acelaşi
timp cum timpii de rotaţie ai diferitelor părţi ale capitalului circulant
total pot să difere din cauza unor împrejurări care îşi au originea nu în
interiorul sferei circulaţiei, ci în procesul de producţie. Deosebit de
limpede iese în evidenţă deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul
de muncă în agricultură. În regiunile noastre cu clima moderată,
pământul rodeşte cereale odată pe an. Scurtarea sau prelungirea
perioadei de producţie (care pentru semănăturile de toamnă este în
medie de nouă luni) depinde la rândul ei de alternarea anilor buni şi răi
şi nu poate deci să fie determinată şi controlată de mai înainte, ca în
industria propriu-zisă. Numai produsele secundare, laptele, brânza etc.,
pot fi produse şi vândute în mod curent în perioade mai scurte.
Dimpotrivă, în ceea ce priveşte timpul de muncă, situaţia este
următoarea: „Numărul zilelor de muncă va trebui considerat precum
urmează, pentru cele trei perioade principale de muncă, în diferitele
regiuni ale Germaniei, ţinându-se seama de situaţia climaterică şi de
celelalte împrejurări care îşi exercită influenţa: pentru perioada de
primăvară, de la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie până la
mijlocul lui mai, 50-60; pentru perioada de vară, de la începutul lui iunie
până la sfârşitul lui august, 65-80; iar pentru perioada de toamnă, de la
începutul lui septembrie până la sfârşitul lui octombrie sau la mijlocul
sau sfârşitul lui noiembrie, 55-75 zile de muncă. În ceea ce priveşte
iarna, trebuie menţionate doar muncile care trebuie executate în acest
anotimp, cum e căratul gunoiului, al lemnelor, al materialelor de
construcţie, drumurile la târg etc.” (F. Kirchhof, „Handbuch der
landwirtschaftlichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 160)
Cu cât mai nefavorabilă este clima, cu atât perioada de muncă a
agriculturii, şi deci investiţia de capital şi de muncă, se comprimă într-o
perioadă de timp mai scurtă. De pildă, Rusia. În unele regiuni nordice
ale Rusiei munca agricolă nu este posibilă decât timp de 130-150 zile pe
an. Se înţelege uşor ce pierdere ar avea de suferit Rusia dacă 50 din cele
65 milioane ale populaţiei sale europene ar rămâne fără ocupaţie în
cursul celor şase sau opt luni de iarnă, în care orice muncă a câmpului
trebuie să înceteze. Abstracţie făcând de cei 200.000 ţărani care lucrează
în cele 10.500 fabrici ale Rusiei, s-au dezvoltat peste tot la sate industrii
casnice proprii. Astfel există sate în care toţi ţăranii sunt de generaţii
întregi ţesători, tăbăcari, cizmari, lăcătuşi, tocilari etc.; acesta e cazul în
special în guberniile Moscova, Vladimir, Caluga, Costroma şi
Petersburg. De altfel, această industrie casnică este din ce în ce mai mult

245
pusă în slujba producţiei capitaliste; ţesătorilor li se livrează, de pildă,
urzeala şi bătătura de către comercianţi, direct sau prin intermediul unor
agenţi. (Rezumat după „Reports by H. M. Secretaries of Embassy and
Legation, on the Manufactures, Commerce etc.», Nr. 8, 1865, pag. 86,
87) Se vede aici cum deosebirea dintre perioada de producţie şi perioada
de muncă – aceasta din urmă formând doar o parte din cea dintâi –
constituie baza naturală a reunirii agriculturii cu industria accesorie
rurală şi cum, pe de altă parte, aceasta devine punctul de sprijin pentru
capitalist, care la început se intercalează în calitate de comerciant. Prin
faptul că producţia capitalistă efectuează mai târziu separaţia între
manufactură şi agricultură, muncitorul agricol devine tot mai dependent
de o ocupaţie secundară întâmplătoare şi situaţia lui se înrăutăţeşte prin
acest fapt. Se va vedea mai târziu că pentru capital toate deosebirile se
compensează în rotaţie. Pentru muncitor însă, nu.
Pe când în cele mai multe din ramurile industriei propriu-zise,
ale industriei minelor, ale transporturilor etc. funcţionarea este
uniformă, timpul de muncă este acelaşi ani de-a rândul şi, făcându-se
abstracţie de întreruperile anormale pe care le reprezintă oscilaţiile de
preţuri, perturbările în mersul afacerilor etc., avansurile pentru capitalul
care intră în procesul zilnic de circulaţie se repartizează în mod uniform;
în timp ce, de asemenea, celelalte împrejurări de pe piaţă rămânând
neschimbate, şi reîntoarcerea capitalului circulant sau reînnoirea sa se
repartizează, în cursul anului, asupra unor perioade uniforme – în
investiţiile de capital în care timpul de muncă formează doar o parte a
timpului de producţie, are loc, în cursul diferitelor perioade ale anului,
cea mai mare neregularitate în ceea ce priveşte avansarea de capital
circulant, pe când reîntoarcerea se face dintr-o singură dată, la timpul
fixat de condiţiile naturale. La aceeaşi scară de producţie, adică atunci
când mărimea capitalului circulant este egală, el trebuie deci avansat în
mase mai mari dintr-odată şi pentru un timp mai îndelungat decât în
întreprinderile cu perioade continue de muncă. De asemenea, durata
capitalului fix se deosebeşte aici cu mult mai mult de durata cât el
funcţionează în mod realmente productiv. Din cauza deosebirii dintre
timpul de muncă şi timpul de producţie, se înţelege că şi timpul de
întrebuinţare a capitalului fix utilizat este încontinuu întrerupt pentru un
timp mai lung sau mai scurt, cum se întâmplă, de pildă, în agricultură cu
vitele de muncă, uneltele şi maşinile. Dacă acest capital fix constă din
vite de muncă, el necesită în mod continuu aceleaşi sau aproape aceleaşi
cheltuieli pentru furaje etc. ca şi în timpul cât lucrează. La mijloacele de

246
muncă moarte, neutilizarea cauzează şi ea o oarecare devalorizare. În
general, are deci loc o scumpire a produsului, întrucât transmiterea de
valoare asupra produsului nu se calculează după timpul cât funcţionează
capitalul fix, ci după timpul în care el pierde valoare. În aceste ramuri de
producţie inactivitatea capitalului fix, indiferent dacă mai este legată şi
de cheltuieli curente sau nu, este o condiţie a utilizării sale normale ca
şi, de pildă, pierderea unei anumite cantităţi de bumbac la filatură; tot
astfel, în orice proces de muncă, forţa de muncă cheltuită, în condiţii
tehnice normale, în mod neproductiv, dar inevitabil, contează exact ca şi
cea cheltuită în mod productiv. Orice perfecţionare care reduce
cheltuirea neproductivă de mijloace de muncă, de materie primă şi de
forţă de muncă reduce şi valoarea produsului.
În agricultură se combină amândouă, durata mai lungă a
perioadei de muncă şi diferenţa însemnată între timpul de muncă şi
timpul de producţie. Hodgskin observă în această privinţă în mod just:
„Deosebirea dintre timpul” (deşi el nu face deosebire aici între timpul de
muncă şi timpul de producţie) „necesar pentru a termina produsele
agriculturii şi timpul din alte ramuri de activitate este cauza principală a
marii dependenţe a agricultorilor. Ei nu pot să-şi aducă mărfurile pe
piaţă într-un timp mai scurt decât un an. În tot acest interval de timp, ei
trebuie să ia cu împrumut de la cizmar, de la croitor, de la fierar, de la
rotar şi de la ceilalţi producători diverşi, de ale căror produse au nevoie,
produse care sunt gata în câteva zile sau săptămâni. Din cauza acestei
împrejurări naturale şi din cauza sporirii mai rapide a avuţiei în celelalte
ramuri de activitate, proprietarii de pământ care au monopolizat
pământul întregului imperiu, deşi şi-au mai însuşit şi monopolul
legiferării, sunt totuşi incapabili să se elibereze pe ei şi pe cei care îi
servesc, pe arendaşi, de soarta de a deveni oamenii cei mai dependenţi
din ţară.” (Thomas Hoagskin „Popular Political Economy”, Londra
1827, pag. 147, notă) Toate metodele prin care, în parte, cheltuielile
pentru salariu şi mijloace de muncă, în agricultură, sunt repartizate în
mod mai uniform asupra anului întreg, iar, în parte, rotaţia este scurtată
prin cultivarea de produse mai variate, care dau recolte diferite în cursul
anului, necesită o sporire a capitalului circulant investit în producţie şi
avansat pentru salariu, îngrăşăminte, sămânţă etc. Aşa se întâmplă la
trecerea de la asolamentul trienal cu pârloagă la asolamentul alternativ
fără pârloagă. Aşa se întâmplă cu aşa-zisele cultures dérobées [culturi
intercalate] în Flandra. „Rădăcinoasele se cultivă prin intercalare;
acelaşi ogor poartă mai întâi cereale – in, rapiţă – pentru nevoile

247
oamenilor, iar după recoltă se seamănă rădăcinoase ca furaj pentru vite.
Sistemul acesta, în care vitele cornute pot rămâne încontinuu în grajd,
produce o îngrămădire considerabilă de gunoi şi devine astfel pivotul
culturii alternative. Mai mult de o treime din suprafaţa cultivată este
lucrată, în regiunile nisipoase, prin intercalare; este acelaşi lucru ca şi
cum suprafaţa cultivată ar fi mărită cu o treime.” Pe lângă rădăcinoase
se mai întrebuinţează în acest scop trifoiul şi alte plante furajere.
„Agricultura, împinsă în modul acesta până la un punct în care se
confundă cu grădinăritul, necesită, bineînţeles, un capital de investiţie
relativ important. În Anglia se calculează un capital de investiţie de 250
franci la hectar. În Flandra, ţăranii noştri vor găsi probabil că un capital
de investiţie de 500 franci la hectar este prea mic.” (Emile de Laveleye,
„Essai sur l'Economie Rurale de la Belgique”, Paris 1863, pag. 45, 46,
48)
Să luăm, în fine, silvicultura. „Producţia lemnului se deosebeşte
în mod esenţial de cele mai multe din celelalte producţii prin faptul că în
cazul ei forţa naturii acţionează în mod independent şi, din cauza
întineririi naturale, nu are nevoie de forţa omului şi a capitalului. De
altfel, chiar şi acolo unde pădurile sunt întinerite în mod artificial,
cheltuirea de forţă umană şi de capital alături de acţiunea forţelor
naturale nu este decât redusă. Afară de aceasta, pădurea poate creşte pe
terenuri şi în poziţii în care cerealele nu se mai dezvoltă sau nu mai pot
fi cultivate în mod rentabil. Dar pentru o cultură regulată silvicultura
mai are nevoie şi [...] de o suprafaţă mai mare decât cultura de cereale,
întrucât la parcelele mai mici nu se pot executa tăieri raţionale,
utilizările secundare se pierd de obicei, protecţia este mai anevoioasă
etc. Procesul de producţie mai este însă legat şi de intervale de timp atât
de lungi, încât el întrece posibilităţile de planificare ale unei gospodării
private şi uneori chiar şi durata vieţii unui om. Într-adevăr, capitalul
investit cu achiziţionarea terenului” (la producţia în comun acest capital
nu este necesar şi chestiunea este doar cât teren arabil şi islaz poate
comuna să afecteze producţiei silvice) „nu poartă fructe remuneratorii
decât după un timp îndelungat şi nu se roteşte decât în mod parţial,
rotaţia totală făcându-se, la unele specii de lemn, la intervale de 150 ani.
Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de
lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori exploatarea
anuală. Cine nu are deci şi alte venituri şi întinderi însemnate de pădure
nu poate să facă silvicultură regulată.” (Kirchhof, pag. 58)
Timpul de producţie îndelungat (care nu cuprinde decât un timp

248
de muncă relativ redus) şi deci lungimea perioadelor sale de rotaţie face
ca silvicultura să fie o ramură de activitate improprie pentru exploatarea
particulară şi deci pentru exploatarea capitalistă, care este prin esenţa sa
exploatare privată, chiar dacă în locul capitalistului individual apare
capitalistul asociat. Dezvoltarea culturii şi a industriei, în general, a fost
dintotdeauna atât de activă în distrugerea pădurilor, încât tot ce a făcut,
pe de altă parte, pentru întreţinerea şi producerea lor este o mărime cu
totul neglijabilă.
Deosebit de remarcabil în citatul din Kirchhof este următorul
pasaj: „Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o
rezervă de lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori
exploatarea anuală”. Deci o rotaţie în zece până la patruzeci şi mai mulţi
ani.
Aceeaşi este situaţia şi la creşterea vitelor. O parte a cirezii
(stocul de vite) rămâne în procesul de producţie, în timp ce altă parte a
ei e vândută ca produs anual. Numai o parte a capitalului se roteşte aici
în cursul unui an, exact ca la capitalul fix format din maşini, vite de
muncă etc. Cu toate că acest capital este un capital fixat în procesul de
producţie pentru un timp mai îndelungat, prelungind astfel rotaţia
capitalului total, el nu formează capital fix în sens strict.
Ceea ce se numeşte aici stoc – o anumită cantitate de lemn viu
sau de vite – se află în mod relativ în procesul de producţie (în acelaşi
timp ca mijloc de muncă şi ca material de muncă) corespunzând cu
condiţiile naturale ale reproducţiei lor, pentru exploatarea regulată este
nevoie ca totdeauna o parte importantă să se afle în această formă.
O acţiune asemănătoare exercită asupra rotaţiei o altă categorie
de stoc, care nu formează decât capital productiv potenţial, dar care, din
cauza felului exploatării, trebuie să fie îngrămădită în mase mai mari sau
mai mici, deci să fie avansată producţiei pentru un timp mai îndelungat,
cu toate că nu intră în procesul de producţie activ decât în mod treptat.
Aici se numără, de pildă, gunoiul înainte de a fi dus pe câmp, de
asemenea cerealele, fânul etc. şi acele focuri de hrană care intră în
producţia vitelor. „O parte importantă a capitalului de exploatare este
conţinută în proviziile gospodăriei. Dar acestea pot să piardă o porţiune
mai mare sau mai mică din valoarea lor dacă măsurile de precauţie
necesare pentru buna lor conservare nu sunt aplicate în modul cuvenit;
ba, prin lipsa de supraveghere, o parte a proviziilor de produse poate să
fie cu totul pierdută pentru gospodărie. E necesară deci în această
privinţă, în special, o supraveghere atentă a hambarelor, a podurilor în

249
care se află cereale şi furaje şi a pivniţelor; de asemenea, e nevoie ca
magaziile să fie totdeauna bine încuiate, curăţate, aerisite etc.; cerealele
şi alte fructe depozitate trebuie din timp în timp întoarse, cartofii şi
sfecla trebuie apărate în mod suficient de frig, de apă, de putreziciune
etc.” (Kirchhof, pag. 292) „Atunci când se calculează nevoile proprii, în
special în ceea ce priveşte vitele – şi în această privinţă repartizarea
trebuie să se facă ţinându-se seama de cantitatea produsului şi de scop –
trebuie să se aibă în vedere nu numai acoperirea nevoilor, dar şi faptul
că pentru anumite cazuri neprevăzute trebuie să rămână şi o rezervă
suficientă. Dacă se constată că nevoile nu pot fi acoperite în întregime
prin produsul propriu, trebuie să se încerce completarea acestor lipsuri
cu alte produse (succedanee) sau procurarea acestora la un preţ mai mic
decât ar costa cele care lipsesc. Dacă s-ar constata, de pildă, o lipsă de
fân, această lipsă poate fi împlinită cu rădăcini cărora li se adaugă paie.
În general, trebuie ca în această privinţă să se ţină seama întotdeauna de
valoarea şi de preţul la piaţă al diferitelor produse, luându-se dispoziţiile
de consum în conformitate cu ele; dacă, de pildă, ovăzul este mai
scump, în timp ce mazărea şi secara sunt relativ mai ieftine, o parte din
ovăzul întrebuinţat pentru hrana cailor va fi înlocuită cu folos prin
mazăre sau secară, vânzându-se ovăzul rămas disponibil în modul acesta
etc.” (Ibid., pag. 300) Am observat mai înainte, când am cercetat
formarea stocurilor, că este nevoie de o anumită cantitate, mai mare sau
mai mică, de capital productiv potenţial, adică de mijloace de producţie
destinate producţiei, care trebuie să fie pregătite în mase mai mari sau
mai mici pentru a intra în mod treptat în procesul de producţie. S-a
observat în această privinţă că la o anumită întreprindere, adică la o
investiţie de capital de o anumită mărime, volumul acestui stoc
productiv depinde de dificultatea mai mare sau mai mică de reînnoire a
lui, de apropierea relativă a pieţelor de aprovizionare, de dezvoltarea
mijloacelor de transport şi de comunicaţie etc. Toate aceste împrejurări
influenţează minimul de capital care trebuie să existe sub formă de stoc
productiv, deci durata de timp pentru care trebuie făcute avansurile de
capital, şi volumul masei de capital care trebuie avansată dintr-odată.
Acest volum, care acţionează deci şi asupra rotaţiei, este determinat de
timpul mai lung sau mai scurt pentru care se află imobilizat capital
circulant în formă de stoc productiv, deci în formă de capital productiv
doar potenţial. Pe de altă parte, în măsura în care această stocare
depinde de posibilitatea mai mare sau mai mică de înlocuire rapidă, de
situaţia de pe piaţă etc. ea însăşi rezultă la rândul ei din timpul de

250
rotaţie, din împrejurări care ţin de sfera circulaţiei. „Apoi, tot inventarul
şi toate accesoriile, ca unelte de mână, site, coşuri, frânghii, unsoare
pentru roţi, cuie etc. trebuie să existe în stoc pentru a putea fi imediat
înlocuite, şi anume cu atât mai mult, cu cât posibilitatea de a le înlocui
repede este mai mică. În fine, întreg inventarul de unelte trebuie
verificat cu atenţie în fiecare iarnă, făcându-se imediat completările şi
reparaţiile necesare. Înainte de toate însă, împrejurările de ordin local
vor decide dacă în general stocurile ce se vor face vor fi mai mari sau
mai mici. Acolo unde nu există în apropiere meseriaşi sau prăvălii,
trebuie ţinute rezerve mai mari decât acolo unde asemenea meseriaşi sau
prăvălii există în localitate sau în apropierea imediată. Dacă proviziile
necesare sunt procurate în cantităţi mai mari, celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, există de obicei avantajul aprovizionării ieftine,
dacă s-a ales în acest scop şi momentul potrivit; e drept că în modul
acesta se ia dintr-odată din capitalul investit aflat în circulaţie o sumă
proporţional mai mare, care nu totdeauna poate să lipsească fără
inconveniente din întreprindere.” (Kirchhof, pag. 301)
Precum am văzut, deosebirea dintre timpul de producţie şi
timpul de muncă permite posibilităţi foarte diferite. Capitalul circulant
poate să se afle în timpul de producţie înainte de a intra în procesul de
muncă propriu-zis (fabricaţia de calapoade) sau se află în timpul de
producţie după ce a trecut prin procesul de muncă propriu zis (vin,
cereale însămânţate); sau timpul de producţie este întrerupt pe alocuri de
timpul de muncă (agricultură, silvicultură); o parte mare din produsul
capabil de a circula rămâne încorporată procesului de producţie activ. În
timp ce o parte cu mult mai mică intră în circulaţie anuală (silvicultură
şi creşterea vitelor), timpul mai îndelungat sau mai scurt pentru care
trebuie avansat capital circulant în formă de capital productiv potenţial,
deci şi cantitatea mai mare sau mai mică în care trebuie avansat
dintr-odată acest capital, rezultă, în parte, din felul procesului de
producţie (agricultură) şi depinde, în parte, de apropierea pieţelor etc.,
într-un cuvânt de împrejurări care ţin de sfera circulaţiei.
Se va vedea mai târziu (cartea a III-a) la ce teorie absurdă a dat
loc, la MacCulloch, James Mill etc., încercarea de a identifica timpul de
producţie, care se abate de la timpul de muncă, cu acesta din urmă, o
încercare care la rândul ei provine din aplicarea greşită a teoriei valorii.
Ciclul de rotaţie pe care l-am privit mai înainte este determinat
prin durata capitalului fix avansat procesului de producţie. Întrucât
acesta din urmă cuprinde un şir mai mare sau mai mic de ani, el

251
cuprinde şi o serie de rotaţii anuale ale capitalului fix, respectiv o serie
de rotaţii care se repetă în cursul unui an.
În agricultură un asemenea ciclu de rotaţie ia naştere din
sistemul de plasament întrebuinţat. „Durata timpului de arendare nu
poate, în orice caz, să fie mai scurtă decât necesită timpul de rotaţie al
asolamentului adoptat; de aceea la asolamentul trienal această durată
este fixată totdeauna la 3, 6, 9 etc. ani. Dar în ipoteza asolamentului
trienal cu pârloagă totală ogorul e cultivat în şase ani de patru ori, iar în
anii de cultivare se alternează culturile de toamnă cu cele de primăvară
şi, atunci când conformaţia solului cere sau permite, alternarea se face şi
între grâu, secară, orz şi ovăz. Or, fiecare speţă de cereale se înmulţeşte,
pe acelaşi sol, într-o măsură mai mare sau mai mică decât cealaltă;
fiecare are altă valoare şi se şi vinde cu alt preţ. Din această cauză
produsul solului este altul în fiecare an de cultivare; de asemenea, el este
altul în prima jumătate a rotaţiei” (în primii trei ani) „şi altul în cea de-a
doua. Chiar şi produsul mediu nu este la fel de mare la un timp de
rotaţie şi la celălalt, întrucât fertilitatea nu depinde numai de calitatea
solului, ci şi de timp, iar preţurile depind de o serie întreagă de
împrejurări schimbătoare. Dacă se calculează produsul ogorului pe ani
medii asupra întregului timp de rotaţie de şase ani şi asupra preţurilor
medii din aceşti şase ani, putem stabili produsul total anual, atât pentru
un timp de rotaţie cât şi pentru celălalt. Acesta nu este însă cazul atunci
când produsul este calculat numai pentru jumătatea timpului de rotaţie,
deci numai pentru trei ani; în acest caz produsul total nu ar fi acelaşi. De
aici rezultă că în cazul asolamentului trienal durata timpului de arendare
trebuie fixată la cel puţin şase ani. Mult mai de dorit şi mai avantajos
este totdeauna, atât pentru arendaş cât şi pentru arendator, dacă timpul
de arendare este un multiplu al timpului de arendare* (sic! F. E.), deci
dacă la plasamentul trienal el nu e de 6, ci de 12, 18 sau mai mulţi ani,
iar la asolamentul septenal el nu e de 7, ci de 14, 28 ani”. (Kirchhof,
pag. 117, 118)
(În acest loc, găsim în manuscris: „Economia asolamentului
englez. Aici să se facă o notă.” F. E.)

NOTE:
*
Eroare evidentă la Kirchhof; în loc de: timp de rotaţie. (Nota Inst. M.E.L.)

252
 Capitolul patrusprezece
TIMPUL DE CIRCULAŢIE

Toate împrejurările cercetate până acum, care deosebesc

perioadele de circulaţie ale unor capitaluri diferite, investite în diferite
ramuri de activitate, şi care fac deci să varieze şi timpurile pentru care
trebuie avansat capitalul, îşi au originea înăuntrul procesului de
producţie însuşi, cum e de pildă deosebirea dintre capitalul fix şi
capitalul circulant, deosebirea dintre perioadele de muncă etc. Dar
timpul de rotaţie al capitalului este egal cu suma timpului său de
producţie şi a timpului său de circulaţie. Se înţelege deci de la sine că
deosebirile în lungimea timpului de circulaţie implică deosebiri în
timpul de rotaţie şi deci în lungimea perioadei de rotaţie. Lucrul acesta
devine cel mai evident fie atunci când se compară două investiţii de
capital diferite în care toate celelalte împrejurări care modifică rotaţia
sunt egale şi numai timpii de circulaţie sunt diferiţi, fie atunci când se ia
un capital dat, cu compoziţia din capital fix şi capital circulant dată, cu
perioada de muncă dată etc., şi se presupune în mod ipotetic că numai
timpii de circulaţie variază.
Una din secţiunile timpului de circulaţie şi anume aceea care e
relativ cea mai importantă – constă din timpul de vânzare, din perioada
în care capitalul se află în stare de capital-marfă. Corespunzător cu
mărimea relativă a acestei perioade, se prelungeşte sau se scurtează
timpul de circulaţie, şi deci perioada de rotaţie în general. E posibil ca
din cauza cheltuielilor de conservare etc. să devină necesară o investiţie
suplimentară de capital. Din capul locului, este clar că pentru capitaliştii
individuali dintr-una şi aceeaşi ramură de activitate timpul necesar
pentru vânzarea mărfurilor lor finite poate să fie foarte diferit; deci nu
numai pentru masele de capital investite în diferite ramuri de producţie,
dar şi pentru diferitele capitaluri independente, care de fapt nu formează
decât părţi devenite autonome ale capitalului total investit în aceeaşi
sferă de producţie. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate,
perioada de vânzare va varia, pentru acelaşi capital individual, odată cu
variaţiile generale ale situaţiei de pe piaţă sau cu variaţiile situaţiei din
ramura de activitate respectivă. Nu ne mai oprim acum asupra acestei
chestiuni. Constatăm doar următorul fapt simplu: toate împrejurările
care provoacă în general o diversitate în perioadele de rotaţie a

253
capitalurilor investite în diferite ramuri de activitate au drept urmare,
atunci când acţionează în mod individual (atunci când, de pildă, unul din
capitalişti are ocazia să vândă mai repede decât concurentul său, când
unul aplică mai multe metode de scurtare a perioadelor de muncă decât
celălalt etc.), o diversitate şi în rotaţia diferitelor capitaluri individuale
care sălăşluiesc în aceeaşi ramură de activitate.
O cauză care acţionează în mod permanent în sensul
diferenţierii timpului de vânzare, şi deci a timpului de rotaţie în general,
este depărtarea pieţei pe care se vinde marfa de locul în care ea este
produsă. În tot timpul călătoriei sale spre piaţă, capitalul se află
imobilizat în starea de capital-marfă; dacă se produce după comandă,
până în momentul livrării; dacă nu se produce după comandă, se adaugă
la timpul călătoriei spre piaţă şi timpul cât marfa se află pe piaţă spre
vânzare. Perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie şi de transport scur-
tează în mod absolut perioada de călătorie a mărfurilor, dar nu
desfiinţează diferenţa relativă, rezultată din deplasare, în ceea ce
priveşte timpul de circulaţie a diferitelor capitaluri-marfă sau a
diferitelor părţi ale aceluiaşi capital-marfă care merg spre pieţe diferite.
Astfel, corăbiile cu pânze şi vapoarele perfecţionate care scurtează
drumul îl scurtează atât în ceea ce priveşte porturile apropiate cât şi cele
depărtate. Diferenţa relativă rămâne, deşi de multe ori redusă. Dar în
urma dezvoltării mijloacelor de transport şi de comunicaţie diferenţele
relative pot fi deplasate într-un mod care nu corespunde depărtărilor
naturale. Astfel, o cale ferată care duce de la locul de producţie spre un
centru populat principal din interiorul ţării poate să mărească, în mod
absolut sau relativ, depărtarea spre un punct mai apropiat din ţară la care
nu duce nicio cale ferată, în comparaţie cu punctul care în mod natural
este mai îndepărtat; tot astfel, din cauza aceleiaşi împrejurări, depărtarea
relativă a locurilor de producţie de pieţele de desfacere mai mari poate
să sufere o modificare, fapt care explică decăderea unor centre de
producţie vechi şi avântul altor centre de producţie noi, cu mijloace de
transport şi de comunicaţie modificate. (Aici se mai adaugă costul
relativ mai mic al transportului pentru distanţele mai lungi decât pentru
cele scurte.) Odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport nu se măreşte
numai viteza deplasării în spaţiu, reducându-se astfel depărtarea
spaţială. Nu se dezvoltă numai masa mijloacelor de comunicaţie, astfel
că, de pildă, un mare număr de vapoare pornesc în acelaşi timp spre
acelaşi port, că mai multe trenuri circulă între aceleaşi două puncte pe
trasee diferite, dar într-o săptămână pleacă, de pildă, în zile succesive

254
diferite cargoboturi de la Liverpool la New York, sau la diferite ore din
zi pleacă trenuri de marfă de la Manchester la Londra. Viteza absolută –
deci această parte a timpului de circulaţie – nu este, ce-i drept,
modificată prin această din urmă împrejurare, atunci când randamentul
mijloacelor de transport este dat. Dar cantităţi succesive de mărfuri pot
să pornească la drum în intervale succesive mai scurte, ajungând astfel
în mod succesiv pe piaţă fără a se îngrămădi sub formă de capital-marfă
potenţial în mase mai mari până la expedierea efectivă. Şi reîntoarcerea
se repartizează deci asupra unor perioade de timp succesive mai scurte,
astfel că în mod continuu o parte este transformată în capital bănesc, în
timp ce cealaltă parte circulă sub formă de capital-marfă. Prin această
repartizare a reîntoarcerii asupra mai multor perioade succesive, timpul
de circulaţie totală este scurtat, deci şi rotaţia. Mai întâi se dezvoltă
frecvenţa mai mare sau mai mică cu care funcţionează mijloacele de
transport, de pildă numărul trenurilor unei căi ferate, aceasta, pe de o
parte, odată cu gradul în care un loc de producţie produce mai mult,
devenind un centru de producţie mai important, şi anume în direcţia
pieţei de desfacere deja existente, deci spre marile centre de producţie şi
aglomerări de populaţie, spre porturile de export etc.; pe de altă parte
însă, această uşurare specială a comunicaţiilor şi rotaţia capitalului
accelerată prin ea (în măsura în care ea este determinată de timpul de
circulaţie) provoacă, invers, o concentrare accelerată pe de o parte a
centrului de producţie, pe de altă parte a pieţei sale. Odată cu
concentrarea accelerată a maselor de oameni şi de capital în anumite
puncte, progresează concentrarea acestor mase de capital în mâini
puţine. În acelaşi timp, are loc altă modificare şi deplasare ca urmare a
schimbărilor intervenite pe pieţele de producţie şi de desfacere odată cu
cele ale mijloacelor de comunicaţie. Un loc de producţie care avea o
poziţie avantajoasă, fiind aşezat lângă o şosea sau lângă un canal, se află
acum pe o singură linie de cale ferată secundară, care nu funcţionează
decât la intervale relativ mari, în timp ce alt punct, care mai înainte era
depărtat de arterele principale de comunicaţie, se află acum la
încrucişarea mai multor căi ferate. Localitatea aceasta din urmă se
dezvoltă, cealaltă decade. Schimbarea mijloacelor de transport provoacă
deci o diferenţiere locală în timpul de circulaţie al mărfurilor, în
posibilităţile de a cumpăra, de a vinde etc., sau deosebirile locale deja
existente sunt altfel repartizate. Importanţa acestei împrejurări pentru
rotaţia capitalului se vede din ciorovăielile reprezentanţilor comerciali şi
industriali ai diferitelor localităţi cu direcţiile de căi ferate. (Vezi, de

255
pildă, cartea albastră a lui Railway Committee, citată mai sus [pag. 126])
Toate ramurile de producţie, care după natura produsului lor depind în
special de debuşeele locale, ca de pildă fabricile de bere, se dezvoltă,
aşadar, în proporţiile cele mai mari în centrele populate principale.
Rotaţia mai rapidă a capitalului compensează aici în parte scumpirea
unora din elementele de producţie, a terenului etc.
Dacă, pe de o parte, odată cu progresul producţiei capitaliste,
dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie scurtează timpul
de circulaţie pentru o cantitate de mărfuri dată, acelaşi progres,
împreună cu posibilităţile deschise prin dezvoltarea mijloacelor de
transport şi de comunicaţie, provoacă invers necesitatea de a lucra
pentru pieţe tot mai depărtate, cu un cuvânt pentru piaţa mondială. Masa
mărfurilor aflate în drum şi a acelora care sunt transportate spre puncte
îndepărtate creşte enorm; creşte deci, în mod absolut şi relativ, şi acea
parte a capitalului social care se află permanent, pentru perioade mai
lungi, în stadiul capitalului-marfă, în perioada de circulaţie. Odată cu
aceasta creşte şi acea parte a avuţiei sociale care, în loc să servească
drept mijloc de producţie direct, este investită în mijloace de transport şi
de comunicaţie şi în capitalul fix şi circulant necesar pentru funcţionarea
lor.
Simpla lungime relativă a călătoriei mărfii de la locul de
producţie la locul de desfacere determină o deosebire nu numai în prima
parte a timpului de circulaţie, în timpul de vânzare, dar şi în a doua
parte, în perioada de retransformare a banilor în elementele capitalului
productiv, în timpul de cumpărare. De pildă, marfa este expediată în
India. Drumul durează, să zicem, patru luni. Considerăm timpul de
vânzare = 0, adică marfa este trimisă după comandă şi este plătită
agentului producătorului la livrare. Retrimiterea banilor (forma în care
se face această retrimitere este indiferentă) durează alte patru luni. Trec
astfel opt luni până ce acelaşi capital poate funcţiona din nou în calitate
de capital productiv, până ce aceeaşi operaţiune poate fi repetată cu el.
Diferenţele astfel produse în rotaţie formează una din bazele materiale
ale diferitelor termene în materie de credit, după cum de altfel comerţul
peste mare formează în general, de pildă la Veneţia şi Genova, unul din
izvoarele creditului propriu-zis1. „Criza din 1847 a pus pe bancherii şi
pe comercianţii din acel timp în situaţia de a reduce uzul de 10 luni de la
tragere folosit în India şi în China (pentru durata cambiilor între aceste
ţări şi Europa) la 6 luni de la vedere, iar cei 20 de ani scurşi de atunci,
cu scurtarea călătoriei şi cu introducerea telegrafului, provoacă acum

256
necesitatea unei noi reduceri de la 6 luni de la vedere la 4 luni după
tragere, ca un prim pas spre 4 luni de la vedere. Călătoria unei corăbii cu
pânze în jurul Capului, de la Calcutta la Londra, durează în medie mai
puţin de 90 de zile. Un uz de 4 luni de la vedere ar echivala cu un
termen de scadenţă de aproximativ 150 de zile. Uzul actual de 6 luni de
la vedere echivalează cu un termen de scadenţă de aproximativ 210
zile.” („London Economist”, 16 iunie 1866) Dimpotrivă: „Uzul brazilian
mai este şi astăzi de 2 şi 3 luni de la vedere; la Anvers cambiile se trag
(asupra Londrei) cu o scadenţă de 3 luni de la data tragerii; chiar şi
Manchester şi Bradford trag asupra Londrei cu o scadenţă de 3 luni şi
mai mult. Printr-un consens tacit i se dă astfel comerciantului
posibilitate suficientă să-şi realizeze marfa, e drept nu înainte de sca-
denţa cambiilor trase asupra acestei mărfi, totuşi la această scadenţă, de
aceea uzul cambiilor indiene nu este exagerat. Produsele indiene, care se
vând la Londra de obicei pe termen de 3 luni, nu pot fi realizate, dacă se
socoteşte un timp oarecare pentru vânzare, mult mai devreme decât în 5
luni, pe când între cumpărarea în India şi predarea în depozitul din
Anglia trec, în medie, alte 5 luni. Avem aici o perioadă de 10 luni, în
timp ce cambiile trase asupra mărfurilor nu au o scadenţă mai mare de 7
luni.” (Ibid., 30 iunie 1866) „La 2 iulie 1866, cinci bănci mari londoneze
care au relaţii în special cu India şi cu China, şi împreună cu ele
«Comptoir d'Escompte» din Paris, notificară că începând de la 1
ianuarie 1867 sucursalele şi agenţiile lor din Orient vor cumpăra şi
vinde numai cambii care nu vor avea o scadenţă mai mare de 4 luni de la
vedere.” (Ibid., 7 iulie 1866) Această reducere nu a reuşit însă şi a
trebuit să se renunţe la ea. (De atunci, canalul Suez a revoluţionat toate
acestea. F. E.)
Se înţelege că odată cu creşterea timpului de circulaţie al
mărfurilor creşte şi riscul unei schimbări de preţuri pe piaţa de
desfacere, întrucât perioada în care pot avea loc asemenea schimbări de
preţuri creşte.
Altă deosebire în ceea ce priveşte timpul de circulaţie, şi anume fie indi-
viduală, între diferitele capitaluri individuale ale aceleiaşi ramuri de
activitate, fie între ramuri de activitate diferite, după uzurile diferite în
cazurile în care nu se plăteşte imediat în numerar, rezultă din diferitele
termene de piaţă la cumpărare şi vânzare. Nu ne oprim aici asupra
acestui punct important în ceea ce priveşte creditul.
Din volumul contractelor de livrare, care creşte odată cu
volumul şi cu scara producţiei capitaliste, rezultă de asemenea deosebiri

257
în ceea ce priveşte timpul de rotaţie. Contractul de livrare, ca o
tranzacţie între cumpărător şi vânzător, este o operaţiune care ţine de
piaţă, de sfera circulaţiei. Deosebirile, în ceea ce priveşte timpul de
rotaţie, rezultate din acest contract rezultă deci din sfera circulaţiei, dar
au repercusiuni directe asupra sferei producţiei, şi anume independent
de orice termene de plată şi de orice relaţii de credit, deci şi în caz de
plată în numerar. Cărbunii, bumbacul, firele etc. sunt, de pildă, produse
discontinue. Fiecare zi livrează cantitatea ei de produs gata. Dacă însă
filatorul sau proprietarul de mine preia livrări de mase de produs care
necesită o perioadă de zile consecutive de muncă, să zicem de patru sau
de şase săptămâni, în acest caz, în ceea ce priveşte durata de timp pentru
care trebuie avansat capitalul, situaţia este aceeaşi ca şi când în acest
proces de muncă ar fi fost introdusă o perioadă continuă de muncă de
patru sau şase săptămâni. Se presupune aici, bineînţeles, că întreaga
masă de produs comandată trebuie livrată dintr-odată sau este plătită
după ce a fost livrată în întregime. Privită individual, fiecare zi şi-a
livrat astfel cantitatea ei anumită de produs gata. Dar această cantitate
confecţionată nu este, întotdeauna, decât o parte din masa ce trebuie
livrată în baza contractului. Dacă în acest caz partea gata confecţionată a
mărfurilor comandate nu se mai află în procesul de producţie, ea se află
totuşi în depozit, în calitate de capital doar potenţial.
Să trecem acum la a doua epocă a timpului de circulaţie: timpul
de cumpărare sau epoca în cursul căreia capitalul se retransformă din
forma de bani în elementele capitalului productiv. În cursul acestei
epoci, el trebuie să rămână un timp mai scurt sau mai îndelungat în
forma de capital bănesc, deci o parte anumită din capitalul total avansat
trebuie să se afle în permanenţă în forma de capital bănesc, cu toate că
această parte constă din elemente care se schimbă mereu. Trebuie de
pildă ca, într-o anumită întreprindere, din capitalul total avansat să
existe n x 100 l. st. în formă de capital bănesc, astfel ca, în timp ce toate
componentele acestor n x 100 l. st. se transformă necontenit în capital
productiv, această sumă să se completeze totuşi, în mod tot atât de
continuu, din circulaţie, din capitalul-marfă realizat. O anumită parte din
valoarea capitalului avansat se află deci în permanenţă în stare de capital
bănesc, deci într-o formă care nu ţine de sfera producţiei sale, ci de sfera
circulaţiei sale.
S-a văzut că prelungirea timpului în care capitalul este
imobilizat în forma de capital-marfă, prelungire determinată de
depărtarea pieţei de desfacere, provoacă în mod direct o întârziere în

258
reîntoarcerea banilor, deci şi o întârziere în transformarea capitalului din
capital bănesc în capital productiv. S-a mai văzut (cap. VI [pag. 126 şi
urm.]) cum, în ceea ce priveşte cumpărarea mărfurilor, timpul de
cumpărare, adică depărtarea mai mare sau mai mică de la sursele
principale de aprovizionare cu materii prime, impune nevoia de a se
cumpăra materie primă pentru perioade mai lungi şi de a se ţine în
rezervă această materie primă sub formă de stoc productiv, de capital
productiv latent sau potenţial; cum, deci, această depărtare măreşte masa
de capital care trebuie avansată dintr-odată şi timpul pentru care ea
trebuie avansată, scara producţiei rămânând de altfel neschimbată.
O acţiune asemănătoare exercită în diferite ramuri de activitate
perioadele mai scurte sau mai lungi în care mase mai mari de materii
prime sunt aruncate pe piaţă. Astfel, de pildă, la Londra au loc odată la
trei luni mari licitaţii de lână, care domină piaţa lânii, în timp ce, în linii
generale, piaţa bumbacului este reînnoită, de la recoltă la recoltă, în mod
continuu, deşi nu totdeauna în mod uniform. Asemenea perioade
determină epocile principale de aprovizionare cu aceste materii prime şi
îşi exercită influenţa în special asupra cumpărărilor speculative, care
necesită avansuri pe timp mai îndelungat sau mai scurt pentru aceste
elemente ale producţiei, tot aşa cum natura mărfurilor produse îşi
exercită influenţa asupra reţinerii speculative, intenţionate, pe timp mai
îndelungat sau mai scurt, a produsului în formă de capital-marfă
potenţial. „Agricultorul trebuie deci să fie şi el speculant până la o
anumită limită şi [...] să amâne vânzarea produsului, după împrejurări.”
(Urmează câteva reguli de ordin general. F. E.) „Dar la desfacerea
produsului lucrurile depind în mare măsură de persoană, de produs şi de
localitate. Cine, pe lângă îndemânare şi noroc (!), are capital suficient,
nu va putea fi dojenit pentru faptul că va reţine în depozit timp de un an
recolta sa, dacă preţurile sunt neobişnuit de scăzute; cine nu are însă
capital sau în general (!) spirit speculativ, acela va căuta să realizeze
preţurile medii curente şi va trebui deci să vândă îndată ce şi ori de câte
ori are posibilitatea s-o facă. Să ţii lâna în depozit mai mult de un an va
aduce aproape totdeauna pagubă, în timp ce cerealele şi seminţele de
oleaginoase pot fi păstrate timp de câţiva ani fără vreun pericol pentru
compoziţia şi calitatea produsului. Produsele care de obicei sunt supuse
unor urcări şi scăderi mari în intervale scurte, ca de pildă seminţele de
oleaginoase, hameiul, cardele etc., sunt pe drept cuvânt stocate în anii în
care preţul e mult sub preţul de producţie. Întârzierea vânzării nu e deloc
recomandabilă la acele lucruri care cauzează cheltuieli zilnice de

259
întreţinere, ca vitele îngrăşate, sau care sunt expuse alterării: cartofii,
fructele etc. În unele regiuni un produs are în anumite anotimpuri preţul
mediu cel mai scăzut, iar în alte perioade, dimpotrivă, preţul său cel mai
ridicat; astfel, de pildă, toamna cerealele sunt în unele locuri mai ieftine
decât între Crăciun şi Paşti. Apoi, în unele regiuni unele produse pot fi
vândute în mod favorabil numai în anumite perioade, cum se întâmplă,
de pildă, cu lâna pe pieţele lânii în acele regiuni în care comerţul de lână
stagnează de obicei etc.” (Kirchhof, pag. 302)
La analiza celei de-a doua jumătăţi a timpului de circulaţie, în
care banii sunt retransformaţi în elementele capitalului productiv, nu
este luată în considerare numai această transformare în sine, nu numai
timpul în care se reîntorc banii, după cum piaţa pe care se vinde
produsul este mai depărtată sau mai apropiată; este luată în considerare
înainte de toate mărimea părţii de capital avansat care trebuie să se afle
în permanenţă sub formă de bani, sub formă de capital bănesc.
Abstracţie făcând de orice speculaţie, volumul cumpărării acelor
mărfuri care trebuie să existe în permanenţă ca stoc productiv depinde
de perioadele de înnoire a acestui stoc, deci de împrejurări care depind
la rândul lor de situaţia de pe piaţă, care sunt deci diferite pentru
diferitele materii prime etc.; este nevoie, deci, aici, din timp în timp, de
sume mai mari de bani, care trebuie avansate dintr-o dată. Aceşti bani se
întorc mai repede sau mai încet, corespunzând cu rotaţia capitalului,
totdeauna însă în mod fragmentar. O parte a acestor bani este cheltuită
în mod tot atât de permanent la intervale scurte, anume partea
retransformată în salariu. Altă parte însă, anume aceea care trebuie
retransformată în materii prime etc. trebuie acumulată pentru perioade
mai lungi, ca fond de rezervă, fie pentru cumpărare, fie pentru plată. Ea
există deci sub formă de capital bănesc, deşi volumul în care ea există
sub această formă variază.
Vom vedea în capitolul următor cum alte împrejurări, indiferent
dacă rezultă din procesul de circulaţie sau din procesul de producţie,
necesită această existenţă sub formă bănească a unei porţiuni anumite
din capitalul avansat. În mod general este însă de notat că economiştii
sunt foarte înclinaţi să uite că o parte a capitalului necesar în
întreprindere nu numai că trece necontenit şi alternativ prin cele trei
forme, de capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă, ci şi că
anumite porţiuni ale acestui capital posedă în permanenţă, în mod
concomitent, aceste forme, chiar dacă mărimea relativă a acestor
porţiuni variază mereu. În special partea care există în permanenţă sub

260
formă de capital bănesc este aceea pe care o uită economiştii, cu toate că
tocmai acest fapt este foarte necesar pentru înţelegerea economiei
burgheze şi de aceea se şi manifestă ca atare în practică.

NOTE:
1
Explicarea expresiilor privitoare la cambii şi folosite în citatele care urmează: cambia
este un înscris pentru o datorie, constituind pentru datornic obligaţia legală de a plăti la o
zi anumită creditorului o sumă anumită de bani. În forma sa obişnuită, ea poate fi
transmisă mai departe ca mijloc de plată, datorită cărui fapt a devenit cel mai însemnat
mijloc de extindere a circulaţiei naţionale şi internaţionale a creditului. Durata cambiei:
durata creditului indicată în cambie. Uzul: scadenţa obişnuită a cambiei. De la tragere:
socotit de la data când a fost emisă cambia. 6 luni de la vedere: datornicul trebuie să
plătească cambia 6 luni după prezentarea ei de către creditor. La Anvers, cambiile se
trag asupra Londrei: Creditorul domiciliază în Anvers, debitorul în Londra. A trage o
cambie asupra unor mărfuri: mărfurile servesc drept garanţie pentru plata cambiei.
Scadenţa cambiei: termenul de plată al cambiei. (Nota Inst. M.E.L.)

261
 Capitolul cincisprezece
INFLUENŢA TIMPULUI DE ROTAŢIE ASUPRA MĂRIMII
CAPITALULUI AVANSAT

În capitolul de faţă şi în cel următor, al şaisprezecelea, ne

ocupăm de influenţa timpului de rotaţie asupra valorificării capitalului.
Să luăm capitalul-marfă care este produsul unei perioade de
muncă, să zicem de nouă săptămâni. Dacă facem abstracţie deocamdată
atât de acea parte a valorii produsului care îi este adăugată prin uzarea
medie a capitalului fix, cât şi de plusvaloarea care îi este adăugată în
cursul procesului de producţie, valoarea acestui produs este egală cu
valoarea capitalului circulant avansat pentru producţia lui, adică a
salariului, precum şi a materiilor prime şi auxiliare consumate în cursul
producţiei lui. Să presupunem că această valoare este = 900 l. st., astfel
că avansul săptămânal se cifrează la 100 l. st. Timpul periodic de
producţie, care coincide aici cu timpul de muncă, este deci de 9
săptămâni. Este indiferent dacă presupunem că e vorba aici de o
perioadă de muncă pentru un produs continuu sau de o perioadă
continuă de muncă pentru un produs discontinuu, cu condiţia ca acea
cantitate de produs discontinuu care este adusă dintr-odată pe piaţă să
coste 9 săptămâni de muncă. Să presupunem că timpul de circulaţie
durează 3 săptămâni; că deci întreaga perioadă de rotaţie durează 12
săptămâni. După 9 săptămâni, întreg capitalul productiv avansat este
transformat în capital-marfă, dar acum el rămâne timp de 3 săptămâni în
perioada de circulaţie. Noua perioadă de producţie nu poate deci să
reînceapă decât la începutul săptămânii a 13-a, iar producţia ar înceta
pentru trei săptămâni, adică pentru un sfert din întreaga perioadă de
rotaţie. Este iarăşi indiferent dacă se presupune că vânzarea mărfii
durează în medie atâta timp, sau că acest timp este determinat de
depărtarea pieţei sau de termenele de plată pentru marfa vândută. În
fiecare răstimp de 3 luni producţia ar sta pe loc 3 săptămâni, deci în
cursul unui an 4 x 3 = 12 săptămâni = 3 luni = ¼ din perioada anuală de
rotaţie. Pentru ca producţia să fie continuă şi să se efectueze pe aceeaşi
scară săptămână cu săptămână, nu există decât două posibilităţi.
Prima posibilitate este ca scara producţiei să fie redusă, astfel ca
cele 900 l. st. să fie suficiente pentru a întreţine munca atât în timpul
perioadei de muncă, cât şi în timpul perioadei de circulaţie a primei

262
rotaţii. Cu săptămâna a 10-a se deschide deci o a doua perioadă de
muncă, deci şi o a doua perioadă de rotaţie, înainte ca prima perioadă de
rotaţie să se fi încheiat, căci perioada de rotaţie e de 12 săptămâni, iar
perioada de muncă de 9 săptămâni. 900 l. st. repartizate asupra 12
săptămâni fac 75 l. st. pe săptămână. Este clar, în primul rând, că o scară
a exploatării redusă astfel presupune dimensiuni modificate ale
capitalului fix, deci în general o investiţie redusă, în al doilea rând este
îndoielnic dacă reducerea poate, în general, să aibă loc, întrucât
corespunzător cu dezvoltarea producţiei în diferitele ramuri este nevoie
de un minim normal de investiţie de capital, sub care întreprinderea
individuală este pusă în imposibilitate de a susţine concurenţa. Acest
minim normal creşte el însuşi necontenit odată cu dezvoltarea capitalistă
a producţiei, deci nu este un minim fix. Între minimul normal dat la un
anumit moment şi maximul normal care creşte în mod continuu există
însă numeroase trepte intermediare, o linie mijlocie care permite grade
foarte diferite ale investiţiei de capital. În cadrul limitelor pe care le
constituie aceste linii mijlocii poate deci să aibă loc o reducere, a cărei
limită este minimul normal din momentul respectiv. Atunci când
producţia stagnează, când pieţele sunt supraîncărcate, când materia
primă e scumpă etc. are loc – baza de capital fix fiind dată – o reducere
a investiţiei normale de capital circulant, prin limitarea timpului de
muncă, lucrându-se, de pildă, numai jumătăţi de zile; aşa cum în timpuri
de prosperitate, baza de capital fix fiind de asemeni dată, are loc o
extindere anormală a capitalului circulant, fie prin prelungirea timpului
de muncă, fie prin intensificarea acesteia. La întreprinderile care de la
început contează cu asemenea oscilaţii, soluţia constă, în parte, în mij-
loacele arătate mai sus, în parte în utilizarea concomitentă a unui număr
mai mare de muncitori, combinată cu utilizarea de capital fix de rezervă,
de pildă locomotive de rezervă la căile ferate etc. Aici însă, unde
presupunem împrejurări normale, asemenea oscilaţii anormale nu sunt
luate în considerare.
Pentru a face ca producţia să fie continuă, cheltuirea aceluiaşi
capital circulant este deci repartizată aici asupra unei perioade de timp
mai lungi, asupra unei perioade de 12 săptămâni în locul uneia de 9
săptămâni. În fiecare secţiune de timp dată funcţionează deci un capital
productiv redus; partea circulantă a capitalului productiv este redusă de
la 100 la 75, deci cu un sfert. Suma totală cu care este redus capitalul
productiv care funcţionează în cursul perioadei de muncă de 9
săptămâni este = 9 x 25 = 225 l. st., adică 1/4 din 900 l. st. Dar raportul

263
dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie este şi el de 3/12 = 1/4.
Urmează deci: dacă este vorba ca producţia să nu fie întreruptă în cursul
perioadei de circulaţie a capitalului productiv transformat în capi-
tal-marfă, dacă este vorba ca, dimpotrivă, ea să continue în mod con-
comitent şi neîntrerupt săptămână cu săptămână, fără să existe în acest
scop un capital circulant special, acest lucru este posibil numai prin
reducerea producţiei, prin micşorarea părţii circulante a capitalului
productiv în funcţie. Partea de capital circulant eliberată în modul acesta
pentru producţia din perioada circulaţiei se află faţă de totalul capitalului
circulant avansat în acelaşi raport în care se afla timpul de circulaţie faţă
de perioada de rotaţie. Lucrul acesta este valabil, cum am mai spus,
numai în acele ramuri de producţie în care procesul de muncă este
efectuat săptămână de săptămână pe aceeaşi scară, în care nu trebuie
deci avansate sume de capital care variază de la o perioadă de muncă la
alta, cum se întâmplă în agricultură.
Dacă însă presupunem, dimpotrivă, că felul întreprinderii
exclude o reducere a scării producţiei şi deci a capitalului circulant care
trebuie avansat în fiecare săptămână, continuitatea producţiei nu poate fi
atinsă decât printr-un capital circulant suplimentar, în cazul nostru de
300 l. st. În cursul perioadei de rotaţie de 12 săptămâni se avansează în
mod succesiv 1.200 l. st., din care 300 formează o pătrime, aşa cum 3
săptămâni formează o pătrime din 12. După perioada de muncă de 9
săptămâni, valoarea-capital de 900 l. st. a trecut din forma de capital
productiv în forma de capital-marfă. Perioada ei de muncă este
încheiată, dar această perioadă de muncă nu poate fi reînnoită cu acelaşi
capital. În cursul celor 3 săptămâni în care se află în sfera circulaţiei,
funcţionând în calitate de capital-marfă, acest capital se găseşte, în ceea
ce priveşte procesul de producţie, în aceeaşi situaţie ca şi cum nu ar
exista deloc. Se face cu totul abstracţie aici de credit, iar capitalistul este
considerat că lucrează numai cu capital propriu. Dar în timp ce capitalul
avansat pentru prima perioadă de muncă se află, după îndeplinirea
procesului de producţie, în decurs de 3 săptămâni în procesul de
circulaţie, funcţionează un capital de 300 l. st., avansat în mod
suplimentar; astfel continuitatea producţiei nu este întreruptă. În această
privinţă trebuie să observăm următoarele:
Întâi, perioada de muncă a capitalului de 900 l. st. avansat la
început este încheiată după 9 săptămâni şi el nu se întoarce înainte de
alte 3 săptămâni, deci la începutul săptămânii a 13-a. Dar o nouă
perioadă de muncă este deschisă imediat cu capitalul suplimentar de 300

264
l. st. Tocmai acest fapt asigură continuitatea producţiei.
Al doilea, funcţiile capitalului iniţial de 900 l. st. şi cele ale
capitalului suplimentar de 300 l. st. adăugat la sfârşitul primei perioade
de muncă de 9 săptămâni, care, fără nicio întrerupere, deschide a doua
perioadă de muncă după încheierea celei dintâi, sunt sau pot cel puţin să
fie strict delimitate în prima perioadă de rotaţie, în timp ce în cursul
celei de-a doua perioade de rotaţie ele se încrucişează.
Să ne imaginăm lucrurile în mod concret:
Prima perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. Prima perioadă de
muncă de 9 săptămâni; rotaţia capitalului avansat în această perioadă de
muncă se încheie la începutul săptămânii a 13-a. În timpul ultimelor 3
săptămâni funcţionează capitalul suplimentar de 300 l. st. şi deschide a
doua perioadă de muncă de 9 săptămâni.
A doua perioadă de rotaţie. La începutul săptămânii a 13-a s-au
reîntors 900 l. st., care pot să înceapă o nouă rotaţie. Dar a doua
perioadă de muncă a şi fost deschisă în săptămâna a 10-a prin cele 300 l.
st. suplimentare; la începutul săptămânii a 13-a, acest capital
suplimentar a şi îndeplinit o treime din perioada de muncă; 300 l. st. au
fost transformate din capital productiv în produs. Întrucât pentru
încheierea celei de-a doua perioade de muncă nu mai e nevoie decât de 6
săptămâni, în procesul de producţie al celei de-a doua perioade de
muncă nu pot intra decât două treimi din capitalul de 900 l. st. reîntors,
anume 600 l. st. Din cele 900 l. st. iniţiale, 300 l. st. sunt eliberate pentru
a juca acelaşi rol pe care 1-a jucat capitalul suplimentar de 300 l. st. în
prima perioadă de muncă. La sfârşitul celei de-a 6-a săptămâni din a
doua perioadă de rotaţie este încheiată a doua perioadă de muncă.
Capitalul de 900 l. st. avansat în această a doua perioadă de muncă se
întoarce după alte 3 săptămâni, deci la sfârşitul săptămânii a 9-a din cea
de-a doua perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. În cursul celor 3
săptămâni ale timpului său de circulaţie intră în funcţie capitalul de 300
l. st. eliberat. Cu aceasta începe a treia perioadă de muncă a unui capital
de 900 l. st. în săptămâna a 7-a a celei de-a doua perioade de rotaţie,
adică în cea de-a 19-a săptămână din an.
A treia perioadă de rotaţie. La sfârşitul săptămânii a 9-a din cea
de-a doua perioadă de rotaţie, altă reîntoarcere a unei sume de 900 l. st.
Dar a treia perioadă de muncă a şi început în săptămâna a 7-a din
perioada de rotaţie precedentă şi 6 săptămâni au şi trecut. Această
perioadă de muncă nu mai durează deci decât încă 3 săptămâni. Din cele
900 l. st. reîntoarse nu intră deci în procesul de producţie decât 300 l. st.

265
A patra perioadă de muncă cuprinde celelalte 9 săptămâni ale acestei
perioade de rotaţie şi astfel, odată cu a 37-a săptămână a anului, încep în
acelaşi timp a patra perioadă de rotaţie şi a cincea perioadă de muncă.
Pentru a simplifica lucrurile în vederea calculului, vom
presupune: perioada de muncă – 5 săptămâni, perioada de circulaţie – 5
săptămâni, deci perioada de rotaţie – 10 săptămâni; anul e considerat ca
având 50 de săptămâni, iar investiţia de capital este de 100 l. st. pe
săptămână. Perioada de muncă necesită deci un capital circulant de 500
l. st., iar timpul de circulaţie un capital suplimentar de încă 500 l. st.
Perioadele de muncă şi perioadele de rotaţie se prezintă deci în felul
următor:

Perioada
Săptămâna 1. st. marfă reîntors
de munca
1. 1- 5 500 Sfârşitul săptămânii a 10-a

2. 6-10 500 Sfârşitul săptămânii a 15-a

3. 11-15 500 Sfârşitul săptămânii a 20-a

4. 16-20 500 Sfârşitul săptămânii a 25-a

5. 21-25 500 Sfârşitul săptămânii a 30-a

Dacă timpul de circulaţie este = 0, perioada de rotaţie fiind deci

egală cu perioada de muncă, numărul rotaţiilor din cursul anului este
egal cu numărul perioadelor de muncă. Adică, la o perioadă de muncă
de 5 săptămâni, săptămâni = 10, iar valoarea capitalului rotit ar fi =
500 x 10 = 5.000. În tabel, unde timpul de circulaţie este presupus a fi
de 5 săptămâni, se produc de asemeni mărfuri în valoare de 5.000 l. st.
anual, din care însă 1/10 = 500 l. st. se află mereu în formă de capi-
tal-marfă şi se întoarce abia după 5 săptămâni. La sfârşitul anului,
produsul celei de-a zecea perioade de muncă (săptămânile de muncă
46-50) şi-a încheiat timpul de rotaţie numai pe jumătate, întrucât timpul
lui de circulaţie cade în primele 5 săptămâni ale anului următor.
Vom mai lua un al treilea exemplu: perioada de muncă 6
săptămâni, timp de circulaţie 3 săptămâni, avans săptămânal în procesul

266
de muncă 100 l. st.
Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. La sfârşitul
săptămânii a 6-a un capital-marfă de 600 l. st., reîntors la sfârşitul
săptămânii a 9-a.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12. În timpul
săptămânilor 7-9 avansat un capital suplimentar de 300 l. st. La sfârşitul
săptămânii a 9-a reîntoarcerea a 600 l. st. Din care se avansează 300 l.
st. în săptămânile 10-12; la sfârşitul săptămânii a 12-a se află deci bani
lichizi 300 l. st., iar în capital-marfă 600 l. st., reîntoarse la sfârşitul
săptămânii a 15-a.
A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18. În săptămânile
13-15 avansarea celor 300 l. st. de mai sus, apoi întoarcerea a 600 l. st.,
din care 300 l. st. se avansează pentru săptămânile 16-18. La sfârşitul
săptămânii a 18-a 300 l. st. în bani lichizi; 600 l. st. există în capi-
tal-marfă, care se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 21-a. (Vezi prezen-
tarea mai amănunţită a acestui caz mai jos sub II.) În 9 perioade de
muncă (= 54 săptămâni) se produc deci 600 x 9 = 5.400 l. st. marfă. La
sfârşitul celei de a 9-a perioade de muncă, în posesia capitalistului se
află 300 l. st. în bani şi 600 l. st. în marfă care nu şi-a parcurs încă
timpul de circulaţie.
Comparând cele trei exemple constatăm întâi că numai în cel
de-al doilea exemplu are loc o alternare succesivă a capitalului I de 500
l. st. şi a capitalului suplimentar II de asemenea de 500 l. st., astfel că
aceste două părţi de capital se mişcă separat una de alta, şi aceasta
numai din cauză că aici s-a făcut presupunerea cu totul excepţională că
perioada de muncă şi timpul de circulaţie formează două jumătăţi egale
ale perioadei de rotaţie. În toate celelalte cazuri, oricare ar fi inegalitatea
dintre cele două perioade ale timpului de rotaţie, mişcările celor două
capitaluri se împletesc, ca în exemplele I şi III, începând chiar cu a doua
perioadă de rotaţie. Capitalul suplimentar II, împreună cu o parte a
capitalului I, formează capitalul care funcţionează în a doua perioadă de
rotaţie, în timp ce restul capitalului I devine disponibil pentru funcţia
iniţială a capitalului II. Capitalul care acţionează în timp ce
capitalul-marfă îşi face circulaţia nu este identic aici cu capitalul II
avansat la început în acest scop, dar este egal cu el în valoare şi
formează aceeaşi parte aliquotă din capitalul total avansat, ca şi el.
Al doilea, capitalul care a funcţionat în cursul perioadei de
muncă stă inactiv în cursul timpului de circulaţie. În exemplul al doilea,
capitalul funcţionează timp de 5 săptămâni perioadă de muncă şi stă

267
inactiv timp de 5 săptămâni perioadă de circulaţie. Întreg timpul în
decursul căruia capitalul I stă inactiv în interval de un an este deci de o
jumătate de an. Pentru acest timp intră în funcţie capitalul suplimentar
II, care stă, aşadar, inactiv şi el, în cazul de faţă, timp de jumătate de an.
Dar capitalul suplimentar necesar pentru a menţine continuitatea
producţiei în decursul timpului de circulaţie nu este determinat de
volumul total, respectiv de suma timpilor de circulaţie din cursul anului,
ci doar de raportul dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie. (Se
presupune aici, bineînţeles, că toate rotaţiile se efectuează în aceleaşi
condiţii.) Din această cauză în exemplul II sunt necesare 500 l. st.
capital suplimentar, nu 2.500 l. st. Faptul se explică pur şi simplu prin
aceea că şi capitalul suplimentar intră în rotaţie la fel ca şi cel avansat la
început, şi că îşi înlocuieşte deci masa, exact ca şi acesta, prin numărul
rotaţiilor sale.
Al treilea, faptul că timpul de producţie poate să fie mai lung
decât timpul de muncă nu modifică deloc împrejurările cercetate aici. E
drept că prin acest fapt perioadele rotaţiei totale sunt prelungite, dar
această prelungire a rotaţiei nu necesită un capital suplimentar pentru
procesul de muncă. Capitalul suplimentar nu are decât scopul de a
umple golurile din procesul de muncă, provocate de timpul de circulaţie;
menirea sa nu este deci decât aceea de a feri producţia de perturbările
care rezultă din timpul de circulaţie: perturbările care rezultă din
condiţiile proprii ale producţiei trebuie compensate în alt mod, de care
nu e locul să ne ocupăm aici. Există, dimpotrivă, întreprinderi în care nu
se lucrează decât cu intermitenţe, după comandă, în care pot deci avea
loc întreruperi între perioadele de muncă. La aceste întreprinderi dispare
pro tanto [în această măsură] necesitatea capitalului suplimentar. Pe de
altă parte, în cele mai multe cazuri de munci sezoniere este dată şi o
anumită limită în ceea ce priveşte timpul reîntoarcerii. Aceeaşi muncă
nu poate fi reluată la anul cu acelaşi capital, dacă nu s-a încheiat între
timp perioada de circulaţie a acestui capital. Pe de altă parte, timpul de
circulaţie poate să fie şi mai scurt decât intervalul de la o perioadă de
producţie la alta. În acest caz capitalul stă inactiv, dacă nu este utilizat
între timp în alt fel.
Al patrulea, capitalul avansat pentru o perioadă de muncă, de
pildă cele 600 l. st. din exemplul III, este avansat, în parte, în materii
prime şi materii auxiliare, în stoc productiv pentru perioada de muncă,
în capital circulant constant, în parte în capital circulant variabil, în plată
a muncii. E posibil ca partea avansată în capital circulant constant să nu

268
existe în formă de stoc productiv pentru această perioadă de timp, de
pildă materia primă să nu stea pregătită pentru întreaga perioadă de
muncă sau cărbunii să fie procuraţi odată la două săptămâni. Dar –
întrucât creditul este încă exclus aici – această parte a capitalului, în
măsura în care nu este disponibilă în formă de stoc productiv, trebuie să
rămână disponibilă în formă de bani, pentru a fi transformată după
nevoie în stoc productiv. Acest fapt nu modifică deloc mărimea valorii
capitalului constant circulant, avansată pe timp de 6 săptămâni.
Dimpotrivă – abstracţie făcând de rezerva de bani pentru cheltuieli
neprevăzute, de fondul de rezervă propriu-zis pentru înlăturarea
perturbărilor – salariul se plăteşte în perioade mai scurte, de cele mai
multe ori săptămânal. Prin urmare, atunci când capitalistul nu-l sileşte
pe muncitor să-i facă avansuri mai mari din munca sa, capitalul necesar
pentru salariu trebuie să fie pregătit în formă de bani. La reîntoarcerea
capitalului o parte trebuie deci reţinută în formă de bani pentru plata
muncii, în timp ce restul poate fi transformat în stoc productiv.
Capitalul suplimentar se împarte exact ca şi cel iniţial. Ceea ce
îl deosebeşte însă de capitalul I este faptul că (abstracţie făcând de
credit) pentru a fi disponibil pentru propria sa perioadă de muncă el
trebuie să existe avansat încă în cursul primei perioade de muncă a
capitalului I, în care nu intră. În cursul acestei perioade el poate fi deja
transformat, în parte cel puţin, în capital circulant constant care este
avansat pentru întreaga perioadă de rotaţie. În ce măsură el ia această
formă sau rămâne în forma de capital bănesc suplimentar, până în
momentul în care devine necesară această transformare, va depinde în
parte de condiţiile de producţie speciale din anumite ramuri de
activitate, în parte de împrejurările locale, de oscilaţiile în preţurile
materiilor prime etc. Privind capitalul social în ansamblul său, o parte
mai mult sau mai puţin importantă a acestui capital suplimentar se va
afla totdeauna pentru un timp mai îndelungat sub forma capitalului
bănesc. În ceea ce priveşte, dimpotrivă, acea parte a capitalului II care
urmează să fie avansată în salariu, ea va fi totdeauna transformată în
forţă de muncă în mod treptat, în măsura în care perioade de muncă mai
mici se termină şi sunt plătite.
Această parte a capitalului II există deci în tot cursul perioadei
de muncă sub formă de capital bănesc, până ce intră în funcţionarea
capitalului productiv prin transformarea sa în forţă de muncă.
Această adăugare a capitalului suplimentar necesar pentru
transformarea timpului de circulaţie a capitalului I în timp de producţie

269
nu sporeşte deci numai mărimea capitalului avansat şi lungimea
timpului pentru care capitalul total este avansat în mod necesar, dar, în
special, şi acea parte a capitalului avansat care există ca rezervă în bani,
care se găseşte deci în stare de capital bănesc şi posedă forma de capital
bănesc potenţial.
Acest lucru se întâmplă – atât în ceea ce priveşte avansul sub
formă de stoc productiv cât şi sub formă de rezervă în bani – şi atunci
când divizarea capitalului în două părţi – capital pentru prima perioadă
de muncă şi capital suplimentar pentru timpul de circulaţie, divizare
necesitată de timpul de circulaţie – este efectuată nu prin mărirea
capitalului avansat, ci prin reducerea scării producţiei. Ba, aici creşterea
capitalului imobilizat sub formă de bani devine mai importantă în raport
cu scara producţiei.
Ceea ce se obţine prin această divizare a capitalului în capital de
la început productiv şi capital suplimentar în general este succesiunea
neîntreruptă a perioadelor de muncă, funcţionarea continuă în calitate de
capital productiv a unei părţi egal de mari din capitalul avansat.
Să examinăm exemplul II. Capitalul care se află în mod
continuu în procesul de producţie este de 500 l. st. întrucât perioada de
muncă este = 5 săptămâni, el lucrează în decurs de 50 săptămâni (luate
drept un an) de zece ori. Produsul este, deci, abstracţie făcând de
plusvaloare, de 10 x 500 = 5.000 l. st. Din punctul de vedere al
capitalului care lucrează în mod nemijlocit şi neîntrerupt în procesul de
producţie – capital a cărui valoare este de 500 l. st. – timpul de circulaţie
apare ca fiind cu totul desfiinţat. Perioada de rotaţie coincide cu
perioada de muncă; timpul de circulaţie este considerat = 0.
Dacă, dimpotrivă, capitalul de 500 l. st. ar fi stânjenit în mod
regulat în activitatea sa productivă de un timp de circulaţie de 5
săptămâni, astfel că el n-ar putea să reintre în producţie decât după
încheierea întregii perioade de rotaţie de 10 săptămâni, am avea în cele
50 de săptămâni ale anului 5 rotaţii de câte 10 săptămâni, din care 5
perioade de producţie de câte 5 săptămâni, deci în total 25 săptămâni de
producţie cu un produs total de 5 x 500 = 2.500 l. st. şi 5 perioade de
circulaţie de câte 50 săptămâni, deci un timp de circulaţie total de
asemenea de 25 săptămâni. Dacă spunem aici capitalul de 500 l. st. s-a
rotit de 5 ori în cursul anului, este evident şi clar că în cursul unei
jumătăţi din fiecare perioadă de rotaţie acest capital de 500 l. st. nu a
funcţionat deloc în calitate de capital productiv şi că, în total, el nu a
funcţionat decât în cursul unei jumătăţi de an, iar în cealaltă jumătate el

270
nu a funcţionat deloc.
În exemplul nostru, pentru timpul cât ţin aceste cinci perioade
de circulaţie intră în funcţie capitalul suplimentar de 500 l. st., şi prin
acest fapt rotaţia este sporită de la 2.500 la 5.000 l. st. Dar capitalul
avansat este acum de 1.000 l. st. în loc de 500 l. st. 5.000 împărţit la
1.000 este egal cu 5. Deci în locul celor zece rotaţii, cinci. Aşa se şi
calculează de fapt. Dar întrucât se spune că acest capital de 1.000 l. st.
s-a rotit de cinci ori în cursul anului, capetele goale ale capitaliştilor uită
de timpul de circulaţie şi se naşte o idee confuză ca şi cum acest capital
ar fi funcţionat în mod continuu în procesul de producţie în cursul celor
cinci rotaţii succesive. Dar dacă spunem că acest capital de 1.000 l.st.
s-a rotit de cinci ori, în aceste rotaţii este cuprins atât timpul de circu-
laţie, cât şi timpul de producţie. De fapt, dacă în procesul de producţie ar
fi acţionat într-adevăr în mod continuu 1.000 l. st., produsul ar fi trebuit
să fie, după presupunerile noastre, de 10.000 l. st., şi nu de 5.000. Dar
pentru ca să existe în mod continuu în procesul de producţie 1.000 l. st.,
ar trebui ca avansul total să fie de 2.000 l. st. Economiştii, la care în
general nu se găseşte o idee clară în ceea ce priveşte mecanismul
rotaţiei, uită mereu momentul acesta principal, că totdeauna numai o
parte a capitalului industrial poate să fie angajată în mod efectiv în
procesul de producţie, pentru ca acesta să poată continua fără
întrerupere. În timp ce o parte se află în perioada de producţie, trebuie ca
totdeauna altă parte să se afle în perioada de circulaţie. Sau, cu alte
cuvinte, o parte nu poate să funcţioneze în calitate de capital productiv
decât cu condiţia ca altă parte să stea departe de producţia propriu zisă,
sub formă de capital-marfă sau de capital bănesc. Trecându-se cu
vederea acest lucru, se trece cu vederea importanţa şi rolul capitalului
bănesc.
Avem acum să cercetăm ce deosebiri se manifestă în rotaţie,
după cum cele două secţiuni ale perioadei de rotaţie – perioada de
muncă şi perioada de circulaţie – sunt egale, sau perioada de muncă este
mai mare sau mai mică decât perioada de circulaţie, şi apoi în ce mod
influenţează acest fapt asupra legării capitalului sub formă de capital
bănesc.
Presupunem că în toate cazurile capitalul care trebuie avansat
săptămânal este de 100 l. st. şi că perioada de rotaţie este de 9
săptămâni, că deci capitalul care trebuie avansat pentru fiecare perioadă
de rotaţie este = 900 l. st.

271
 I. Perioada de muncă egală cu perioada de circulaţie

Deşi în practică acest caz constituie o excepţie întâmplătoare, el

trebuie să servească drept punct de plecare al analizei, pentru că aici
lucrurile se prezintă cel mai simplu şi mai palpabil.
Cele două capitaluri (capitalul I, care este avansat pentru prima
perioadă de muncă, şi capitalul suplimentar II, care funcţionează în
cursul perioadei de circulaţie a capitalului I) alternează în mişcările lor
fără a se întretăia. Cu excepţia primei perioade, fiecare din cele două
capitaluri nu este deci avansat decât pentru propria sa perioadă de
rotaţie. Să presupunem că perioada de rotaţie este, ca în exemplele ce
urmează, de 9 săptămâni, perioada de muncă şi perioada de circulaţie
având deci câte 41/2 săptămâni fiecare. Obţinem în acest caz următoarea
schemă anuală:
Tabe1ul 1
Capitalul I.:
Perioade Perioade Avans Perioade
de rotaţie de muncă 1. st. de circulaţie
Săptămânile Săptămânile Săptămânile
1
I… 1- 9 1 - 4 /2 450 41/2 - 9
1
II ... 10-18 10-13 /2 450 131/2 -18
1
III … 19-27 19-22 /2 450 221/2 -27
1
IV ... 28-36 28-31 /2 450 311/2 -36
1
V… 37-45 37-40 /2 450 401/2 -45
1
VI ... 46-(54) 46-49 /2 450 491/2 -(54)1

Capitalul II.:
Perioade Perioade Perioade
de rotaţie de muncă Avans 1. de circulaţie
st.
Săptămânile Săptămânile Săptămânile
1 1 1
I ... 4 /2-13 /2 4 /2- 9 450 10-131/2
1 1 1
II ... 13 /2-22 /2 13 /2-18 450 19-221/2
1 1 1
III ... 22 /2-31 /2 22 /2-27 450 28-311/2
1 1 1
IV … 3 /2-40 /2 31 /2-36 450 37-401/2
V ... 401/2-491/2 401/2-45 450 46-491/2
1 1 1
VI ... 49 /2-(58 /2) 49 /2-(54) 450 (552-581/2)

272
 În cursul celor 513 săptămâni, pe care le considerăm ca fiind un
an, capitalul I a absolvit şase perioade de muncă pline şi a produs deci
mărfuri pentru suma de 6 x 450 = 2.700 l. st., iar capitalul II a produs în
cinci perioade de muncă pline mărfuri pentru suma de 5 x 450 = 2.250 l.
st. În plus capitalul II a mai produs în ultimele 11/2 săptămâni ale anului
(de la mijlocul săptămânii 50 până la sfârşitul săptămânii 51) marfă de
150 l. st. – produs total în 51 săptămâni: 5.100 l. st. Din punctul de
vedere al producţiei propriu zise de plusvaloare, care nu este produsă
decât în cursul perioadei de muncă, capitalul total de 900 l. st. s-ar fi
rotit deci de 52/3 ori (52/3 x 900 =5.100 l. st.). Dar dacă privim rotaţia
reală, capitalul I s-a rotit de 52/3 ori, întrucât la sfârşitul săptămânii
a 51-a el mai are de absolvit încă 3 săptămâni din a şasea perioadă de
rotaţie a sa ; 52/3 x 450=2.550 l. st.; iar capitalul II s-a rotit de 51/6 ori,
întrucât el a efectuat abia 11/2 săptămâni din a şasea perioadă de rotaţie a
sa, astfel că 71/2 săptămâni din această perioadă mai cad încă în anul
viitor; 51/6 x 450 = 2.325 l. st.; rotaţie totală efectivă = 4.875 l. st.
Să considerăm capitalul I şi capitalul II drept două capitaluri cu
totul autonome unul faţă de celălalt. Ele sunt cu totul autonome în
mişcările lor; aceste mişcări nu fac decât să se completeze, întrucât
perioadele de muncă şi de circulaţie ale acestor capitaluri alternează în
mod direct. Ele pot fi considerate ca fiind două capitaluri cu totul
independente, aparţinând unor capitalişti diferiţi.
Capitalul I a efectuat cinci perioade de rotaţie complete şi două
treimi din a şasea. La sfârşitul anului, el se află sub formă de capi-
tal-marfă care mai are nevoie de 3 săptămâni pentru realizarea sa
normală. În acest timp el nu poate să intre în procesul de producţie. El
funcţionează în calitate de capital-marfă: circulă. Din ultima sa perioadă
de rotaţie el nu a efectuat decât 2/3. Acest fapt se exprimă astfel: el nu s-a
rotit decât de 2/3 ori, numai 2/3 din valoarea sa totală au efectuat o rotaţie
completă. Noi spunem: 450 l. st. îşi efectuează rotaţia în 9 săptămâni,
deci 300 l. st. în 6 săptămâni. În acest mod de a se exprima se neglijează
raporturile organice dintre cele două componente specifice diferite ale
timpului de rotaţie. Sensul exact al expresiei după care capitalul avansat
de 450 l. st. a efectuat 52/3 rotaţii este doar acela că acest capital a
efectuat cinci rotaţii în întregime şi dintr-a şasea numai 2/3. Dimpotrivă,
expresia după care capitalul rotit este de 5½ capitalul avansat, deci, în
cazul de mai sus, 52/3 x 450 l. st. = 2.550 l. st., este întru atâta justă,
întrucât, dacă acest capital de 450 l. st. nu ar fi completat cu alt capital
de 450 l. st., o parte a lui ar trebui de fapt să se afle în procesul de

273
producţie şi alta în procesul de circulaţie. Dacă este vorba ca timpul de
rotaţie să fie exprimat în masa capitalului rotit, el nu poate fi exprimat
niciodată altfel decât într-o masă de valoare existentă (de fapt de produs
terminat). Faptul că capitalul avansat nu se află sub o formă în care să
poată deschide din nou procesul de producţie se exprimă prin aceea că
numai o parte a acestui capital se află într-o stare aptă a intra în
producţie sau că, pentru a se afla în stare de producţie continuă, capitalul
ar trebui împărţit într-o parte care s-ar afla în permanenţă în perioada de
producţie şi în altă parte care s-ar afla în permanentă în perioada de
circulaţie, corespunzând cu raportul reciproc dintre aceste perioade. Este
aceeaşi lege care determină masa capitalului productiv, aflat în
permanenţă în funcţie, prin raportul dintre timpul de circulaţie şi timpul
de rotaţie.
Din capitalul II se află avansate, la sfârşitul săptămânii a 51-a,
pe care o considerăm aici ca încheind anul, 150 l. st. în producţia unui
produs neterminat. Altă parte se află sub forma de capital constant
circulant – materii prime etc., adică sub o formă care îi permite să
funcţioneze în procesul de producţie în calitate de capital productiv. Dar
o a treia parte se află sub formă de bani, anume cel puţin suma
reprezentând salariul pentru restul perioadei de muncă (3 săptămâni),
care se plăteşte însă abia la sfârşitul fiecărei săptămâni. Cu toate că la
începutul noului an, deci la începutul unui nou ciclu de rotaţie, această
parte a capitalului nu se află sub formă de capital productiv, ci sub aceea
de capital bănesc, formă sub care ea nu poate să intre în procesul de
producţie, totuşi la deschiderea noii rotaţii se află în acţiune în procesul
de producţie un capital variabil circulant, adică forţă de muncă vie.
Acest fenomen se explică prin faptul că deşi forţa de muncă este
cumpărată şi consumată la începutul perioadei de muncă, să zicem a
săptămânii, ea este plătită abia la sfârşitul săptămânii. Banii
funcţionează aici ca mijloc de plată. Pe de o parte, ei încă se află deci ca
bani în mâna capitalistului, în timp ce, pe de altă parte, forţa de muncă,
marfa în care ei sunt transformaţi, funcţionează deja în procesul de
producţie; aceeaşi valoare-capital apare, deci, aici, de două ori. Dacă nu
privim decât perioadele de muncă, vedem:

Capitalul I a produs 6 x 450 = 2.700 1. st.

Capitalul II a produs 51/3 x 450 = 2.400 1. st.
deci în total 52/3 x 900 = 5.100 1. st.

274
 Capitalul total avansat, în sumă de 900 1. st., a funcţionat deci
de 52/3 ori în cursul anului în calitate de capital productiv. Pentru
producţia de plus-valoare este indiferent dacă 450 1. st. funcţionează
neîntrerupt în procesul de producţie alternând cu 450 1. st. care
funcţionează neîntrerupt în circulaţie sau dacă 900 1. st. funcţionează
câte 41/2 săptămâni în procesul de producţie-şi apoi alte 41/2 săptămâni în
procesul de circulaţie.
Dacă, dimpotrivă, privim perioadele de rotaţie, vedem:

Capitalul I s-a rotit de 52/3 x 450 = 2.550 1. st.

Capitalul II s-a rotit de 51/6 x 450 = 2.325 1. st.
deci capitalul total s-a rotit de 55/12 x 900 = 4.875 1. st.

Căci volumul capitalului total este egal cu totalul sumelor rotite de I şi II

împărţit prin totalul lui I şi II.
E de observat că dacă ar fi autonome unul faţă de celălalt
capitalurile I şi II nu ar forma totuşi decât părţi independente diferite ale
capitalului social avansat în aceeaşi sferă de producţie. Dacă, deci,
înăuntrul acestei sfere de producţie capitalul social ar consta numai din I
şi II, rotaţiei capitalului social din această sferă i s-ar aplica acelaşi
calcul care e valabil aici pentru cele două componente I şi II ale
aceluiaşi capital privat. Mergând mai departe, orice parte a capitalului
social total, investită într-o sferă de producţie specială, poate fi calculată
în modul acesta. Iar, la urmă, numărul de rotaţii ale capitalului social
total este egal cu totalul capitalului rotit în diferite sfere de producţie,
împărţit prin totalul capitalului avansat în aceste sfere de producţie.
Mai e de observat apoi că aşa cum aici, în aceeaşi întreprindere
particulară, capitalurile I şi II au, strict vorbind, ani de rotaţie diferiţi
(întrucât ciclul de rotaţie al capitalului II începe cu 41/2 săptămâni mai
târziu decât acela al capitalului I, anul lui I terminându-se deci cu 41/2
săptămâni mai devreme decât anul lui II), tot astfel diferitele capitaluri
particulare din aceeaşi sferă de producţie îşi încep activitatea în
momente cu totul diferite şi îşi încheie deci rotaţia anuală în momente
diferite ale anului. Acelaşi calcul mediu pe care l-am aplicat mai sus
pentru capitalurile I şi II este şi aici suficient pentru a reduce anii de
rotaţie ai diferitelor porţiuni independente ale capitalului social la un an
de rotaţie unitar.

275
 II. Perioada de muncă mai mare decât perioada de circulaţie

Perioadele de muncă şi de rotaţie ale capitalurilor I şi II se

întretaie în loc de a alterna. De asemenea, aici are loc eliberare de
capital, lucru care nu se întâmplă la cazul privit până acum.
Cu toate acestea, ca şi mai înainte, 1. numărul perioadelor de
muncă ale capitalului total avansat este egal cu totalul valorii produsului
anual al ambelor părţi din capital avansate împărţit prin totalul
capitalului avansat şi 2. numărul rotaţiilor capitalului total este egal cu
totalul celor două sume rotite împărţit prin totalul celor două capitaluri
avansate. Trebuie şi aici să privim cele două părţi ale capitalului ca şi
cum ar efectua mişcări de rotaţie cu totul independente una de alta.
Presupunem, aşadar, din nou, că în procesul de muncă trebuie
avansate 100 1. st. pe săptămână. Perioada de muncă durează 6
săptămâni, necesită deci de fiecare dată un avans de 600 1. st. (capital I).
Perioada de circulaţie e de 3 săptămâni; perioada de rotaţie este deci, ca
mai sus, de 9 săptămâni. Un capital II de 300 1. st. intră în funcţie în
cursul perioadei de circulaţie de 3 săptămâni a capitalului I. Dacă le
privim pe amândouă drept capitaluri independente unul de celălalt,
schema rotaţiei anuale arată precum urmează:

Tabelul II Capital I, 600 l. st.

Perioade Perioade Perioade
de rotaţie de muncă Avans 1. de circulaţie
st.
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 1- 9 1- 6 600 7- 9
II... 10-18 10-15 600 16-18
III ... 19-27 19-24 600 25-27
IV ... 28-36 28-33 600 34-36
V ... 37-45 37-42 600 43-45
VI ... 46-(54) 46-51 600 (52-54)

276
 Capital suplimentar II, 300 l. st.

Perioade
Perioade Perioade
Avans 1. de
de rotaţie de muncă
st. circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 7-15 7- 9 300 10-15
II ... 16-24 16-18 300 19-24
III . . . 25-33 25-27 300 28-33
IV ... 34-42 34-36 300 37-42
V… 43-51 43-45 300 46-51

Procesul de producţie se efectuează în tot cursul anului în mod

neîntrerupt pe aceeaşi scară. Cele două capitaluri I şi II rămân absolut
distincte. Dar pentru a le reprezenta aşa distincte, ar trebui să rupem
întretăierile şi împletirile lor reale şi să modificăm în modul acesta şi
numărul rotaţiilor. Într-adevăr, conform tabelului de mai sus, s-ar roti

capitalul I de 52/3 x 600 = 3.400 1. st., iar

capitalul II de 5 x 300 = 1.500 1. st.
Deci capitalul total de 54/9 x 900 = 4.900 1. st.

Lucrul acesta nu este însă exact, întrucât, după cum vom vedea,
perioadele reale de producţie şi de circulaţie nu coincid în mod absolut
cu cele ale schemei de mai sus, care aveau în special scopul de a
prezenta cele două capitaluri I şi II în mod independent unul de celălalt.
Într-adevăr, capitalul II nu are în realitate o perioadă de muncă
şi o perioadă de circulaţie distincte, deosebite de cele ale capitalului I.
Perioada de muncă este de 6 săptămâni, perioada de circulaţie de 3
săptămâni. Întrucât capitalul II este de numai 300 1. st., el nu poate
umple decât o parte dintr-o perioadă de muncă. Acest lucru se şi
întâmplă. La sfârşitul săptămânii a 6-a, o valoare a produsului de 600 1.
st. intră în circulaţie şi se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 9-a sub
formă de bani. La începutul săptămânii a 7-a intră astfel în acţiune
capitalul II şi acoperă necesităţile perioadei de muncă următoare pentru
săptămânile 7-9. Dar, după presupunerea noastră, la sfârşitul săptămânii
a 9-a perioada de muncă este numai pe jumătate parcursă. La începutul
săptămânii a 10-a capitalul I de 600 1. st., care tocmai s-a reîntors, intră
deci din nou în acţiune şi acoperă cu 300 1. st. avansurile necesare

277
pentru săptămânile 10-12. În modul acesta, a doua perioadă de muncă
este încheiată. O valoare a produsului de 600 1. st. se află în circulaţie şi
se va reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 15-a; pe lângă aceasta însă 300
1. st., suma la care s-a cifrat capitalul iniţial II, sunt eliberate şi pot
funcţiona în prima jumătate a perioadei de muncă următoare, adică în
săptămânile 13-15. După trecerea acestora, cele 600 1. st. se reîntorc;
300 1. st. din această sumă sunt suficiente până la sfârşitul perioadei de
muncă, iar 300 1. st. rămân disponibile pentru cea următoare.
Lucrurile se petrec deci precum urmează:

I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9.

Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. Funcţionează capitalul I,
600 1. st.
Prima perioadă de circulaţie: [săptămânile] 7-9. La sfârşitul săptămânii a
9-a se reîntorc 600 1. st.
II. Perioada de rotaţie: săptămânile 7-15.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12.
Prima jumătate: săptămânile 7-9. Funcţionează capitalul II, 300
1. st. La sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc 600 1. st. în
bani (capitalul I).
A doua jumătate: săptămânile 10-12. Funcţionează 300 1. st. din
capitalul I. Celelalte 300 1. st. din capitalul I rămân
disponibile.
A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 13-15. La sfârşitul
săptămânii a 15-a se reîntorc, în bani, 600 1. st. (formate pe
jumătate din capitalul I, pe jumătate din capitalul II).
III. Perioada de rotaţie: săptămânile 13-21.
A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18.
Prima jumătate: săptămânile 13-15. Cele 300 1. st. eliberate
intră în funcţie. La sfârşitul săptămânii a 15-a se reîntorc
600 1. st. în bani.
A doua jumătate: săptămânile 16-18. Din cele 600 1. st.
reîntoarse funcţionează 300 1. st.; celelalte 3001. st.
rămân din nou disponibile.
A treia perioadă de circulaţie: săptămânile 19-21, la sfârşitul cărora se
reîntorc din nou 600 1. st. sub formă de bani; în aceste 600 1. st.
capitalul I şi capitalul II sunt contopite fără a putea fi distinse.
În modul acesta rezultă opt perioade de rotaţie pline ale unui
capital de 600 1. st. (I: săptămânile 1 -9; II: 7-15; III: 13-21; IV: 19-27;

278
V: 25-33; VI: 31-39; VII: 37-45; VIII: 43-51) până la sfârşitul
săptămânii a 51-a. Dar întrucât săptămânile 49-51 cad în perioada a
opta de circulaţie, cele 300 1. st. capital disponibil trebuie să intre în
funcţiune în cursul acestor săptămâni şi să ţină producţia în mers.
Astfel, rotaţia are la sfârşitul anului următoarea înfăţişare: 600 1. st.
şi-au încheiat circuitul de opt ori, ceea ce face 4.800 l. st. Se adaugă
produsul ultimelor 3 săptămâni (49-51) care nu a efectuat însă decât o
treime a circuitului său de 9 săptămâni, contând deci în suma rotaţiei
numai cu o treime din valoarea sa, deci cu 100 1. st. Dacă deci produsul
anului de 51 săptămâni este = 5.100 1. st., capitalul rotit nu este decât de
4.800 + 100 = 4.900 1. st.; capitalul total de 900 1. st. avansat s-a rotit
deci de 54/9 ori, deci cu ceva mai mult decât în ipoteza I.
În exemplul de faţă s-a presupus un caz în care perioada de
muncă este = 2/3, iar perioada de circulaţie este = 1/3 din perioada de
rotaţie, în care deci perioada de muncă este un multiplu simplu al
perioadei de circulaţie. Se pune întrebarea dacă eliberarea de capital
constatată mai sus are loc şi atunci când nu acesta este cazul.
Să presupunem perioada de muncă = 5 săptămâni, perioada de
circulaţie = 4 săptămâni, avansul de capital pe săptămână 100 1. st.

I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9.

Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-5. Funcţionează capitalul
I = 500 1. st.
Prima perioadă de circulaţie: săptămânile 6-9. La sfârşitul săptămânii
a 9-a se reîntorc 500 1. st. în bani.
II. Perioada de rotaţie: săptămânile 6-14.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 6-10.
Prima parte: săptămânile 6 -9. Funcţionează capitalul
II = 400 1. st.
La sfârşitul săptămânii a 9-a capitalul I = 500 1. st. se reîntoarce
sub formă de bani.
A doua parte: săptămâna a 10-a. Din cele 500 1. st. reîntoarse
funcţionează 100 1. st. Restul de 400 1. st. rămâne
disponibil pentru perioada de muncă următoare.
A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 11-14. La sfârşitul săptă-
mânii a 14-a 500 1. st. se reîntorc sub formă de bani.
Până la sfârşitul săptămânii a 14-a (11-14) funcţionează cele
400 1. st. eliberate mai sus; 100 1. st. din cele 500 1. st., care se reîntorc
apoi, completează suma necesară pentru a treia perioadă de muncă

279
(săptămânile 11-15), astfel că din nou 400 1. st. sunt eliberate pentru
perioada a patra de muncă. Acelaşi fenomen se repetă în fiecare
perioadă de muncă; la începutul ei ea găseşte 400 1. st. care sunt
suficiente pentru primele patru săptămâni. La sfârşitul săptămânii a
patra se reîntorc 500 1. st. sub formă de bani, din care numai 100 1. st.
sunt necesare pentru ultima săptămână, celelalte 400 l. st. rămânând
disponibile pentru perioada de muncă următoare.
Să luăm, în fine, o perioadă de muncă de 7 săptămâni, capitalul
I fiind de 700 1. st., o perioadă de circulaţie de 2 săptămâni, capitalul II
fiind de 200 1. st.
În acest caz, prima perioadă de rotaţie cuprinde săptămânile 1-9,
din care săptămânile 1-7 formează prima perioadă de muncă, cu avans
de 700 1. st., prima perioadă de circulaţie cuprinzând săptămânile 8-9.
La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. se reîntorc sub formă de
bani.
A doua perioadă de rotaţie, săptămânile 8-16, cuprinde a doua
perioadă de muncă, săptămânile 8-14. În această perioadă de muncă,
sumele necesare pentru săptămânile 8 şi 9 sunt acoperite de capitalul II.
La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. de mai sus se reîntorc; din
această sumă se consumă până la sfârşitul perioadei de muncă
(săptămânile 10-14) 500 1. st. Rămân 200 1. st. disponibile pentru
perioada de muncă următoare. A doua perioadă de circulaţie cuprinde
săptămânile 15-16; la sfârşitul săptămânii a 16-a se reîntorc din nou 700
1. st. De aici înainte, în fiecare perioadă de muncă se repetă acelaşi
fenomen. Capitalul necesar în primele două săptămâni este acoperit prin
cele 200 1. st. eliberate la sfârşitul perioadei de muncă precedente; la
sfârşitul săptămânii a 2-a se reîntorc 700; dar din perioada de muncă
n-au mai rămas decât cinci săptămâni, astfel că ea nu poate consuma
decât 500 1. st.; rămân deci întruna disponibile 200 1. st. pentru
perioada de muncă următoare.
Constatăm, aşadar, ca în cazul nostru, în care perioada de muncă
este presupusă a fi mai mare decât perioada de circulaţie, la sfârşitul
fiecărei perioade de muncă se află totdeauna disponibil un capital
bănesc care este de aceeaşi mărime ca şi capitalul II, avansat pentru
perioada de circulaţie. În cele trei exemple ale noastre capitalul II era, în
primul, = 300 1. st., în cel de al doilea = 400 1. st., iar în al treilea = 200
1. st.; în mod corespunzător, capitalul eliberat la sfârşitul perioadei de
muncă era respectiv de 300, 400, 200 1. st.

280
 III. Perioada de muncă mai mică decât perioada de circulaţie

Presupunem din nou mai întâi o perioadă de rotaţie de 9

săptămâni, din care perioada de muncă are 3 săptămâni, pentru care se
află disponibil capitalul I = 300 1. st. Perioada de circulaţie este de 6
săptămâni. Pentru aceste 6 săptămâni este necesar un capital suplimentar
de 600 1. st. pe care putem să-l împărţim însă din nou în două capitaluri
din care fiecare umple o perioada de muncă. Avem astfel trei capitaluri
de câte 300 1. st., din care 300 1. st. sunt utilizate în permanenţă în
producţie, în timp ce 600 1. st. circulă.

Tabelul III
Capitalul I:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 1- 9 1- 3 4- 9
II ... 10-18 10-12 13-18
III ... 19-27 19-21 22-27
IV ... 28-36 28-30 31-36
V ... 37-45 37-39 40-45
VI ... 46-(54) 46-48 49-(54)

Capitalul II:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 4-12 4- 6 7-12
II... 13-21 13-15 16-21
III ... 22-30 22-24 25-30
IV ... 31-39 31-33 34-39
V ... 40-48 40-42 43-48
VI ... 49-(57) 49-51 (52-57)

281
 Capitalul III:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 7-15 7- 9 10-15
II ... 16-24 16-18 19-24
III ... 25-33 25-27 28-33
IV ... 34-42 34-36 37-42
V ... 43-51 43-45 46-51

Avem aici situaţia exact inversă aceleia din cazul I, cu

deosebirea doar că acum alternează trei capitaluri în loc de două. O
întretăiere sau împletire a capitalurilor nu are loc; fiecare din capitaluri
poate fi urmărit în mod distinct până la sfârşitul anului. Ca şi în cazul I,
nu are deci loc o eliberare de capital la sfârşitul unei perioade de muncă.
Capitalul I este avansat în întregime la sfârşitul săptămânii a 3-a, se
reîntoarce în întregime la sfârşitul săptămânii a 9-a şi intră din nou în
funcţiune la începutul săptămânii a 10-a. Situaţia este analoagă cu
capitalurile II şi III. Alternarea regulată şi completă exclude orice
punere în disponibilitate.
Rotaţia totală se calculează precum urmează:

Capitalul I ... 300 l. st. de 52/3 x = 1.700 l. st.

II ... 300 l. st. de 51/3 x = 1.600 l. st.
III ... 300 l. st. de 5 x = 1.500 l. st.
Capital total: 900 l. st. de 51/3 x = 4.800 l. st.

Să luăm acum şi un exemplu în care perioada de circulaţie nu

reprezintă un multiplu exact al perioadei de muncă; de pildă, perioada
de muncă 4 săptămâni, perioada de circulaţie 5 săptămâni; sumele de
capital corespunzătoare ar fi deci: capitalul I = 400 1. st., capitalul II =
400 1. st., capitalul III = 100 1. st. Redăm numai primele trei rotaţii.

282
 T a b e 1 u 1 IV4
Capitalul I:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 1-9 1-4 5-9
II... 9-17 9.10-12 13-17
III... 17-25 17.18-20 21-25

Capitalul II:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 5-13 5-8 9-13
II... 13-21 13.14-16 17-21
III... 21-29 21.22-24 25-29

Capitalul III:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 9-17 9 10-17
II... 17-25 17 18-25
III... 25-33 25 26-33

O împletire a capitalurilor are loc aici întrucât perioada de

muncă a capitalului III, care nu are o perioadă de muncă independentă,
pentru că nu ajunge decât pentru o săptămână, coincide cu prima
săptămână de muncă a capitalului I. În schimb se găseşte însă eliberată,
la sfârşitul perioadei de muncă atât a capitalului I cât şi a capitalului II, o
sumă de 100 1. st. egală cu capitalul III. Dacă, anume, capitalul III
umple prima săptămână a celei de-a doua perioade de muncă şi a tuturor
celorlalte perioade de muncă ale capitalului I şi dacă la sfârşitul acestei
prime săptămâni întreg capitalul I de 400 1. st. se reîntoarce, pentru
primul rest al perioadei de muncă a capitalului I nu rămâne decât un

283
timp de 3 săptămâni şi o cheltuire corespunzătoare de capital de 300 1.
st. Cele 100 1. st. devenite disponibile în modul acesta sunt astfel
suficiente pentru prima săptămână a perioadei de muncă imediat
următoare a capitalului II; la sfârşitul acestei săptămâni, întreg capitalul
II, în sumă de 400 1. st., se reîntoarce; dar întrucât perioada de muncă
începută nu mai poate absorbi decât 300 1. st., la sfârşitul ei rămân iarăşi
disponibile 100 1. st.; şi aşa mai departe. Prin urmare, atunci când
timpul de circulaţie nu este un multiplu simplu al perioadei de muncă, la
sfârşitul perioadei de muncă are loc o eliberare de capital; şi anume
acest capital eliberat este egal cu acea parte a capitalului care are să
umple excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau
peste un multiplu de perioade de muncă.
În toate cazurile analizate s-a presupus că atât perioada de
muncă cât şi perioada de circulaţie rămân în tot decursul anului aceleaşi
în ramura aleasă, cercetată aici. Această presupunere era necesară pentru
stabilirea influenţei timpului de circulaţie asupra rotaţiei şi asupra
avansului de capital. Că în realitate această condiţie nu există în forma
aceasta extremă şi că de multe ori ea nu există deloc, nu schimbă
lucrurile cu nimic.
În întreagă această secţiune am privit doar rotaţiile capitalului
circulant, nu pe acelea ale capitalului fix. Aceasta din simplul motiv că
chestiunea cercetată nu are nimic de-a face cu capitalul fix. Mijloacele
de muncă etc. utilizate în procesul de producţie nu formează capital fix
decât dacă timpul lor de utilizare durează mai mult decât perioada de
rotaţie a capitalului circulant, dacă timpul în cursul căruia aceste
mijloace de muncă servesc în mod continuu în procese de muncă mereu
repetate este mai mare decât perioada de rotaţie a capitalului circulant,
deci = n perioade de rotaţie ale capitalului circulant. Indiferent dacă
timpul total pe care îl constituie aceste n perioade de rotaţie ale
capitalului circulant este mai lung sau mai scurt, acea parte a capitalului
productiv care a fost avansată în capital fix pentru acest timp nu este
avansată din nou în cursul acestui timp. Ea continuă să funcţioneze în
vechea sa formă de întrebuinţare. Deosebirea este doar aceasta: după
cum lungimea perioadei individuale de muncă din fiecare perioadă de
rotaţie a capitalului circulant este mai mare sau mai mică, capitalul fix
cedează produsului acestei perioade de muncă o parte mai mare sau mai
mică din valoarea sa originală, şi după cum durata timpului de circulaţie
din fiecare perioadă de rotaţie este mai scurtă sau mai lungă, această
parte din valoarea capitalului fix cedată produsului se reîntoarce mai

284
repede sau mai încet în formă de bani. Natura obiectului de care ne
ocupăm în această secţiune – rotaţia părţii circulante a capitalului
productiv – rezultă din însăşi natura acestei părţi din capital. Capitalul
circulant utilizat într-o perioadă de muncă nu poate fi utilizat într-o
perioadă de muncă nouă înainte de a-şi fi îndeplinit rotaţia, înainte de a
se fi transformat în capital-marfă, din acesta în capital bănesc, iar din
acesta iarăşi în capital productiv. Pentru ca prima perioadă de muncă să
fie deci imediat urmată de o a doua, este nevoie să se avanseze un nou
capital care să fie transformat în elementele circulante ale capitalului
productiv, şi anume într-o cantitate suficientă pentru a umple golul
provocat de perioada de circulaţie a capitalului circulant avansat pentru
prima perioadă de muncă. De aici influenţa lungimii perioadei de muncă
a capitalului circulant asupra scării procesului de muncă şi asupra
divizării capitalului avansat, respectiv asupra adăugirii de noi porţiuni
de capital. Or, tocmai acest lucru am avut să-l analizăm în această
secţiune.

IV. Rezultate

Din analiza făcută până acum rezultă:

A. Diferitele porţiuni în care trebuie împărţit capitalul pentru ca
o parte a lui să se poată afla în permanenţă în perioada de muncă, în
timp ce alte părţi se află în perioada de circulaţie, alternează, ca şi cum
ar fi capitaluri particulare diferite, independente unul de altul, în două
cazuri. 1. Atunci când perioada de muncă este egală cu perioada de
circulaţie, când perioada de rotaţie este deci împărţită în două părţi
egale. 2. Atunci când perioada de circulaţie este mai lungă decât
perioada de muncă, dar formează în acelaşi timp un multiplu simplu al
perioadei de muncă, astfel că o perioadă de circulaţie este = n perioade
de muncă, n trebuind să fie un număr întreg. În aceste cazuri nu este
eliberată nicio parte a capitalului ce se avansează în mod succesiv.
B. Dimpotrivă, în toate cazurile în care 1. perioada de circulaţie
este mai mare decât perioada de muncă, fără a forma un multiplu simplu
al acesteia, şi 2. în care perioada de muncă este mai mare decât perioada
de circulaţie, o parte a capitalului circulant total este eliberată, începând
cu a doua rotaţie, în mod continuu şi periodic la sfârşitul fiecărei
perioade de muncă. Şi anume, acest capital eliberat este egal cu acea
parte a capitalului total care este avansată pentru perioada de circulaţie,
atunci când perioada de muncă este mai mare decât perioada de

285
circulaţie, şi egal cu acea parte a capitalului care trebuie să umple
excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau peste
un multiplu de perioade de muncă, atunci când perioada de circulaţie
este mai mare decât perioada de muncă.
C. De aici urmează că pentru capitalul social total, privit din
punctul de vedere al părţii sale circulante, eliberarea de capital trebuie să
formeze regula, iar simpla alternare a părţilor de capital care
funcţionează în mod succesiv în procesul de producţie, excepţia. Căci
egalitatea dintre perioada de muncă şi perioada de circulaţie, sau
egalitatea dintre perioada de circulaţie şi un multiplu simplu al
perioadei de muncă, această proporţionalitate regulată a celor două
componente ale perioadei de rotaţie nu are absolut nimic a face cu
esenţa fenomenului şi, în linii generale, poate deci să aibă loc doar în
mod excepţional.
O parte foarte însemnată a capitalului social circulant, care se
roteşte de mai multe ori pe an, se va afla deci în mod periodic, în cursul
ciclului de rotaţie anual, sub formă de capital eliberat.
Este clar apoi că, celelalte împrejurări rămânând neschimbate,
mărimea acestui capital eliberat creşte odată cu volumul procesului de
muncă sau cu scara producţiei, deci, în general, odată cu dezvoltarea
producţiei capitaliste. În cazul de sub B. 2 deoarece capitalul total
avansat creşte; în cazul de sub B. 1 deoarece odată cu dezvoltarea
producţiei capitaliste creşte lungimea perioadei de circulaţie, deci şi
perioada de rotaţie în cazurile în care perioada de muncă este mai mică
decât perioada de circulaţie fără ca să existe un raport regulat între cele
două perioade.
În primul caz trebuiau avansate, de pildă, 100 1. st. pe
săptămână. Pentru perioada de muncă de 6 săptămâni 600 1. st., pentru
perioada de circulaţie de 3 săptămâni 300 1. st., total 900 1. st. Aici se
eliberează necontenit 300 1. st. Dacă, dimpotrivă, se avansează 300 1.
st. pe săptămână, avem pentru perioada de muncă 1.800 1. st., iar pentru
perioada de circulaţie 900 1. st., deci în loc de 300 1. st. se eliberează
periodic acum 900 1. st.
D. Capitalul total de 900 1. st., de pildă, trebuie împărţit în două
părţi, şi anume, ca mai sus, în 600 1. st. pentru perioada de muncă şi 300
1. st. pentru perioada de circulaţie. Partea care este efectiv avansată în
procesul de muncă este în modul acesta redusă cu o treime, de la 900 1.
st. la 600 1. st., reducându-se astfel scara producţiei cu o treime. Pe de
altă parte, cele 300 1. st. nu funcţionează decât pentru a menţine

286
continuitatea perioadei de muncă, astfel ca în fiecare săptămână a anului
să poată fi avansate în procesul de muncă 100 1. st.
Privind lucrurile în mod abstract, este acelaşi lucru dacă 600 1.
st. lucrează 6 x 8 = 48 săptămâni (produs = 4.800 1. st.) sau dacă întreg
capitalul de 900 1. st. este avansat pentru 6 săptămâni în procesul de
muncă, stând apoi inactiv în cursul perioadei de circulaţie de 3
săptămâni; în acest din urmă caz el ar lucra în cursul celor 48 săptămâni
51/3 x 6 = 32 săptămâni (produs = 51/3 x 900 = 4.800 l. st.) şi ar sta
inactiv 16 săptămâni. Dar abstracţie făcând de deteriorarea mai mare a
capitalului fix în cursul inactivităţii de 16 săptămâni şi de scumpirea
muncii, care trebuie plătită pentru tot anul cu toate că nu este activă
decât într-o parte a anului, o astfel de întrerupere regulată a procesului
de producţie este incompatibilă cu marea industrie modernă.
Continuitatea însăşi este o forţă productivă a muncii.
Dacă privim acum mai de aproape capitalul eliberat, care de fapt
nu e decât suspendat, vedem că o parte importantă a lui trebuie să
posede totdeauna forma de capital bănesc. Să rămânem la exemplul:
perioada de muncă 6 săptămâni, perioada de circulaţie 3 săptămâni,
avans săptămânal 100 1. st. La mijlocul celei de-a doua perioade de
muncă, adică la sfârşitul săptămânii a 9-a, se reîntorc 600 1. st., din care
numai 300 1. st. trebuie avansate în cursul restului perioadei de muncă.
La sfârşitul celei de-a doua perioade de muncă, 300 1. st. din aceste 600
1. st. sunt deci eliberate. În ce stare se află aceste 300 1. st.? Să
presupunem că 1/3 trebuie avansată pentru salariu, iar 2/3 pentru materii
prime şi materii auxiliare. Din cele 600 1. st. reîntoarse, 200 1. st.,
aferente salariului, se află deci în formă bănească, iar 400 1. st. se află în
formă de stoc productiv, în formă de elemente ale capitalului productiv
circulant constant. Dar întrucât pentru a doua jumătate a perioadei de
muncă II nu e nevoie decât de jumătate din acest stoc productiv, cealaltă
jumătate se află timp de 3 săptămâni în formă de stoc productiv
excedentar, adică excedentar peste o perioadă de muncă. Dar capitalistul
ştie că din această parte (= 400 l. st.) a capitalului reîntors nu-i trebuie
decât jumătate = 200 1. st. pentru perioada de muncă în curs. Va
depinde deci de împrejurările de pe piaţă dacă el va retransforma
imediat aceste 200 1. st., în întregime sau în parte, în stoc productiv
excedentar, sau dacă le va reţine, în întregime sau în parte, ca un capital
bănesc, în aşteptarea unor împrejurări mai favorabile pe piaţă. Pe de altă
parte, se înţelege de la sine că partea ce trebuie plasată în salariu = 200
1. st. este reţinută sub formă bănească. Capitalistul nu poate să

287
depoziteze forţa de muncă în magazie după ce a cumpărat-o, aşa cum
face cu materia primă. El trebuie să o încorporeze procesului de
producţie şi o plăteşte la sfârşitul săptămânii. Din capitalul de 300 1. st.
eliberat, aceste 100 1. st. vor poseda deci în orice caz forma de capital
bănesc eliberat, adică de capital bănesc care nu este necesar pentru
perioada de muncă. Capitalul eliberat sub formă de capital bănesc
trebuie să fie deci cel puţin egal cu partea variabilă a capitalului,
avansată în salariu; maximul său poate să cuprindă întreg capitalul
eliberat. În realitate el variază între minimul şi maximul arătat.
Capitalul bănesc eliberat în modul acesta prin simplul mecanism
al mişcării de rotaţie (alături de capitalul bănesc rezultat din
reîntoarcerea succesivă a capitalului fix şi de cel necesar în fiecare
proces de muncă pentru capitalul variabil) trebuie să joace un rol
însemnat atunci când se dezvoltă creditul şi să formeze în acelaşi timp
una din bazele acestuia.
Să presupunem că în exemplul nostru timpul de circulaţie se
reduce de la 3 la 2 săptămâni; că acest fapt nu este normal, ci, să zicem,
urmarea unei conjuncturi bune, unei reduceri a termenelor de plată etc.
Capitalul de 600 1. st. care a fost avansat în cursul perioadei de muncă
se reîntoarce cu o săptămână mai devreme decât e necesar şi este deci
eliberat pentru această săptămână. Se mai eliberează apoi, ca şi mai
înainte, la mijlocul perioadei de muncă, 300 1. st. (parte a celor 600 1.
st. de mai sus), dar pentru 4 săptămâni, nu pentru 3. Pe piaţa monetară
se află deci timp de o săptămână 600 1. st., şi timp de 4 în loc de 3
săptămâni 300 1. st. Întrucât acest lucru nu priveşte numai pe un singur
capitalist, ci mulţi, şi întrucât el se întâmplă la diferite epoci în diferite
ramuri de activitate, în modul acesta apare pe piaţă mai mult capital
disponibil. Dacă această situaţie continuă mai mult timp, producţia va fi
lărgită acolo unde acest lucru e posibil; capitaliştii care lucrează cu
capital împrumutat vor exercita o cerere mai mică pe piaţa monetară,
ceea ce o uşurează pe aceasta exact ca şi o sporire a ofertei; sau, în fine,
sumele devenite excedentare în acest mecanism vor fi aruncate definitiv
pe piaţa monetară.
În urma scurtării timpului de circulaţie5 de la 3 la 2 săptămâni,
şi deci a perioadei de rotaţie de la 9 la 8 săptămâni, 1/9 din capitalul total
avansat devine excedentar; perioada de muncă de şase săptămâni poate
fi ţinută în mers continuu cu numai 800 1. st., aşa cum mai înainte era
ţinută cu 900 1. st. Din această cauză o parte din valoarea capitalu-
lui-marfă = 100 1. st., odată retransformată în bani, rămâne în această

288
stare de capital bănesc, fără a mai funcţiona ca parte a capitalului
avansat pentru procesul de producţie. În timp ce producţia e continuată
pe aceeaşi scară şi în aceleaşi condiţii, ca de pildă cu aceleaşi preţuri
etc., suma valorii capitalului avansat se reduce de la 900 1. st. la 800 1.
st.; restul de 100 1. st. din valoarea iniţială avansată este eliminat sub
formă de capital bănesc. Sub această formă el intră pe piaţa monetară şi
formează o parte suplimentară a capitalurilor care funcţionează aici.
Din cele de mai sus se vede cum poate lua naştere o pletoră de
capital bănesc – şi anume nu numai în sensul că oferta de capital bănesc
este mai mare decât cererea; aceasta e totdeauna doar o pletoră relativă,
care are loc, de pildă, în „perioada melancolică” ce deschide un ciclu
nou după sfârşitul crizei. Ci în sensul că pentru efectuarea întregului
proces de reproducţie social (care include procesul de circulaţie) o
anumită parte a valorii-capital avansate este de prisos şi e deci eliminată
sub formă de capital bănesc; o pletoră care se naşte prin simpla scurtare
a perioadei de circulaţie şi a scurtării corespunzătoare a perioadei de
rotaţie, scara producţiei şi preţurile rămânând neschimbate. Masa – mai
mare sau mai mică – a banilor aflaţi în circulaţie nu a avut nici o
influenţă în această privinţă.
Să presupunem, invers, că perioada de circulaţie se prelungeşte,
să zicem, de la 3 la 5 săptămâni. În acest caz, chiar la rotaţia următoare
reîntoarcerea capitalului avansat are loc cu 2 săptămâni prea târziu.
Ultima parte a procesului de producţie din această perioadă de muncă nu
poate fi dusă mai departe prin însuşi mecanismul rotaţiei capitalului
avansat. Dacă această situaţie ar dura mai mult timp, ar putea avea loc o
contractare a procesului de producţie – a scării pe care el se efectuează –
aşa cum în cazul precedent a avut loc o lărgire a lui. Dar pentru a
continua procesul pe aceeaşi scară, capitalul avansat ar trebui sporit cu
2
/9 = 200 1. st. pentru întreaga durată a acestei prelungiri a perioadei de
circulaţie. Acest capital suplimentar nu poate fi luat decât de pe piaţa
monetară. Dacă prelungirea perioadei de circulaţie are loc într-una sau
mai multe ramuri de activitate mari, ea poate să provoace deci o
presiune asupra pieţei monetare, dacă această acţiune nu este
neutralizată printr-o contraacţiune din altă parte. Şi în acest caz este
evident şi palpabil că această presiune, ca şi pletora de mai înainte, nu
are nimic de a face cu vreo schimbare în preţurile mărfurilor sau în masa
mijloacelor de circulaţie existente.
(Pregătirea acestui capitol pentru tipar a prezentat dificultăţi
destul de mari. Pe cât de sigur era Marx în algebră, pe atât de puţin

289
familiar îi era calculul cu cifre, în special cel comercial, cu toate că
există un teanc gros de caiete în care el însuşi a efectuat toate modurile
de calcul comercial într-un mare număr de exemple. Dar cunoaşterea
diferitelor feluri de calcul şi exerciţiul în calculul practic de zi cu zi al
comerciantului nu sunt acelaşi lucru, astfel că s-a încurcat în aşa măsură
în calculele de rotaţie, încât rezultatul cuprinde, pe lângă multe lucruri
incomplete, şi unele lucruri eronate şi contrazicătoare. În tabelele de mai
sus am menţinut numai lucrurile cele mai simple, corecte din punct de
vedere aritmetic, şi anume din următorul motiv: rezultatele nesigure ale
acestor socoteli anevoioase l-au determinat pe Marx să atribuie o
importanţă exagerată unei împrejurări care de fapt – după părerea mea –
este puţin importantă. Mă gândesc la ceea ce el numeşte „eliberare” de
capital. În împrejurările presupuse mai sus, situaţia reală este
următoarea:
Indiferent care este raportul de mărime dintre perioada de
muncă şi perioada de circulaţie, deci dintre capitalul I şi capitalul II,
după efectuarea primei rotaţii capitalistul reprimeşte în formă bănească,
la intervale regulate, având lungimea perioadei de muncă, capitalul
necesar pentru câte o perioadă de muncă – deci o sumă egală cu
capitalul I.
Dacă perioada de muncă este = 5 săptămâni, timpul de circulaţie
= 4 săptămâni, capitalul I = 500 1. st., se reîntoarce de fiecare dată o
sumă de 500 1. st.: la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 14-a, a 19-a, a 24-a, a
29-a etc. Dacă perioada de muncă este = 6 săptămâni, timpul de
circulaţie = 3 săptămâni, capitalul I = 600 1. st., se întorc câte 600 1. st.:
la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 15-a, a 21-a, a 27-a, a 33-a etc.
În fine, dacă perioada de muncă este = 4 săptămâni, timpul de
circulaţie = 5 săptămâni, capitalul I = 400 1. st., se întorc câte 400 1. st.:
la sfârşitul săptămânii a 9-a, a 13-a, a 17-a, a 21-a, a 25-a etc.
Este indiferent dacă şi cât a rămas excedentar, deci a fost
eliberat, din aceşti bani reîntorşi, pentru perioada de muncă în curs. Se
presupune că producţia continuă în mod neîntrerupt pe scara obişnuită
şi, pentru ca acest lucru să se întâmple, banii trebuie să existe, deci să se
întoarcă, indiferent dacă „eliberaţi” sau nu. Dacă producţia este
întreruptă, încetează şi eliberarea.
Cu alte cuvinte, e drept că are loc o eliberare de bani, deci o
formare de capital latent, de capital doar potenţial, sub formă bănească;
dar acest lucru se întâmplă în orice caz şi nu numai în condiţiile speciale
precizate mai îndeaproape în text; şi el se întâmplă pe o scară mai mare

290
decât cea arătată în text. În ceea ce priveşte capitalul circulant I,
capitalistul industrial se află la sfârşitul fiecărei rotaţii exact în situaţia
în care se afla atunci când şi-a întemeiat întreprinderea: el îl are din nou
în mână, în întregime şi dintr-odată, neputându-1 retransforma însă în
capital productiv decât în mod treptat.
Ceea ce este important în text este dovada că, pe de o parte, o
porţiune importantă a capitalului industrial trebuie să existe totdeauna
sub formă bănească, pe de altă parte că o porţiune şi mai importantă
trebuie să ia în mod temporar forma de bani. Această dovadă nu poate să
fie decât întărită prin aceste observaţii suplimentare ale mele. – F.E.)

V. Influenţa schimbării preţurilor

Am presupus mai sus preţuri neschimbate şi o scară

neschimbată a producţiei, de o parte, iar de altă parte contractarea sau
extinderea timpului de circulaţie. Să presupunem acum, dimpotrivă, o
mărime neschimbată a perioadei de rotaţie, o scară neschimbată a
producţiei, dar pe de altă parte o schimbare a preţurilor, adică o scădere
sau o urcare în preţul elementelor circulante ale capitalului productiv,
adică în preţul materiilor prime, al materiilor auxiliare şi al muncii, sau
al primelor două din aceste elemente. Să presupunem că preţul
materiilor prime şi al celor auxiliare, ca şi salariul, scad la jumătate. Ar
fi deci necesar în exemplul nostru un capital avansat săptămânal de 50
1. st. în loc de 100 1. st., iar pentru perioada de rotaţie de 9 săptămâni –
unul de 450 1. st. în loc de 900 1. st. Din valoarea-capital avansată, 450
1. st. sunt, mai întâi, eliminate sub formă de capital bănesc, dar
presupunem că procesul de producţie este continuat pe aceeaşi scară, cu
aceeaşi perioadă de rotaţie şi cu aceeaşi împărţire a acesteia. Şi masa de
produs anuală rămâne aceeaşi, dar valoarea ei a scăzut la jumătate.
Această schimbare, care este însoţită şi de o schimbare în cererea şi
oferta de capital bănesc, nu a fost provocată nici de o accelerare a
circulaţiei şi nici de o modificare în masa banilor care circulă. Invers.
Scăderea la jumătate a valorii, respectiv a preţului elementelor
capitalului productiv, ar avea mai întâi efectul că o valoare-capital
redusă la jumătate ar fi avansată pentru întreprinderea X, care continuă
să lucreze pe aceeaşi scară, că deci întreprinderea X ar trebui să arunce
pe piaţă numai jumătate din bani, întrucât întreprinderea X avansează
această valoare-capital mai întâi sub formă de bani, adică de capital
bănesc. Masa de bani aruncată în circulaţie ar scădea, pentru că preţurile

291
elementelor de producţie au scăzut. Acesta ar fi primul efect.
În al doilea rând însă, jumătate din valoarea-capital de 900 1. st.
= 450 1. st. avansată la început, care a) a trecut alternativ prin forma de
capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă, b) s-a aflat, tot timpul,
în mod concomitent parte în forma de capital bănesc, parte în forma de
capital productiv şi parte în forma de capital-marfă, ar fi eliminată din
circuitul întreprinderii X şi ar apare deci pe piaţa monetară drept capital
bănesc suplimentar, acţionând asupra ei ca o componentă suplimentară.
Aceste 450 1. st. bani eliberaţi acţionează drept capital bănesc nu pentru
că sunt bani deveniţi suplimentari în ceea ce priveşte exploatarea
întreprinderii X, ci pentru că sunt o parte componentă a valorii-capital
iniţiale, fiind deci destinate a continua să funcţioneze drept capital şi nu
a fi cheltuite drept simplu mijloc de circulaţie. Modul următor de a le
face să acţioneze drept capital este aruncarea lor pe piaţa monetară sub
formă de capital bănesc. Pe de altă parte, şi scara producţiei ar putea fi
dublată (făcându-se abstracţie de capitalul fix). Cu acelaşi capital de 900
1. st. avansat ar fi întreţinut, în acest caz, un proces de producţie de
proporţii duble.
Dacă, dimpotrivă, preţurile elementelor circulante ale
capitalului productiv ar spori cu jumătate, ar fi nevoie de 150 1. st. pe
săptămână în loc de 100 1. st., deci în loc de 900 1. st. – 1.350 1. st. Ar
fi nevoie de 450 1. st. capital suplimentar pentru a exploata
întreprinderea pe aceeaşi scară, şi acest fapt ar exercita pro tanto [în
această măsură] o presiune mai mare sau mai mică asupra pieţei
monetare, corespunzător cu situaţia acesteia. Dacă întreg capitalul
disponibil pe această piaţă ar fi fost cerut, s-ar naşte o concurenţă sporită
pentru obţinerea de capital disponibil. Dacă o parte din acest capital ar
sta inactivă, ea ar fi, pro tanto, chemată la activitate.
Dar, în al treilea rând, preţul produselor întreprinderii X poate
să scadă sau să crească, scara producţiei fiind dată, viteza de rotaţie
rămânând neschimbată şi preţurile elementelor capitalului productiv
circulant rămânând de asemenea neschimbate. Dacă preţul mărfurilor
livrate de întreprinderea X scade, preţul capitalului-marfă al acestei
întreprinderi, de 600 1. st., pe care ea 1-a aruncat necontenit în
circulaţie, scade şi el, să zicem la 500 1. st. O şesime din valoarea
capitalului avansat nu se reîntoarce deci din procesul de circulaţie (se
face abstracţie aici de plusvaloarea care se află în capitalul-marfă); ea se
pierde în procesul de circulaţie. Dar întrucât valoarea, respectiv preţul
elementelor de producţie rămâne neschimbată, aceste 500 1. st. întoarse

292
servesc numai pentru a înlocui 5/6 din capitalul de 600 1. st. utilizat în
mod continuu în procesul de producţie. Ar trebui deci cheltuite 100 1. st.
capital bănesc suplimentar pentru ca producţia să continue pe aceeaşi
scară.
Invers: dacă preţul produselor întreprinderii X ar creşte, ar
creşte şi preţul de 600 1. st. al capitalului-marfă, să zicem, la 700 1. st.
A şaptea parte a preţului său = 100 1. st. nu provine din procesul de
producţie, nu a fost avansat în el, ci îşi are originea în procesul de
circulaţie. Dar nu e nevoie decât de 600 1. st. pentru înlocuirea
elementelor productive; deci eliberare a 100 1. st.
Cercetarea cauzelor care fac ca în primul caz perioada de rotaţie
să se reducă sau să se prelungească, ca în al doilea caz să sporească sau
să scadă preţurile materiei prime şi ale muncii, iar în al treilea caz
preţurile produselor livrate, nu intră în sfera analizei noastre de până
acum.
Iată ce îşi are totuşi locul aici:

Cazul I. Scara producţiei neschimbată, preţuri neschimbate ale

elementelor de producţie şi ale produselor, variaţii în perioada de
circulaţie şi deci în perioada de rotaţie.

Conform presupunerii din exemplul nostru, reducerea perioadei

de circulaţie face ca să fie necesar un capital total avansat redus cu 1/9,
ca acest capital să fie deci redus de la 900 1. st. la 800 1. st., eliminân-
du-se 100 1. st. capital bănesc.
Întreprinderea X continuă să livreze acelaşi produs de şase
săptămâni, cu aceeaşi valoare de 600 1. st. şi întrucât în tot cursul anului
se munceşte neîntrerupt, ea livrează în 51 săptămâni aceeaşi masă de
produs în valoare de 5.100 1. st. Deci în ceea ce priveşte masele şi preţul
produsului pe care întreprinderea îl aruncă pe piaţă, nu există nicio
schimbare; de asemenea nu există nicio schimbare în ceea ce priveşte
termenele în care produsul este aruncat pe piaţă. Dar au fost eliminate
100 1. st., pentru că, prin reducerea perioadei de circulaţie, procesul este
saturat cu numai 800 1. st. capital avansat, în locul celor 900 1. st. de
mai înainte. Cele 100 1. st. capital eliminat există sub formă de capital
bănesc. Dar ele nu reprezintă nicidecum acea parte a capitalului avansat
care ar trebui să funcţioneze în mod continuu în formă de capital bănesc.
Să presupunem că din capitalul circulant avansat I = 600 1. st. 4/5 se
avansează necontenit în materiale de producţie = 480 1. st., iar 1/5 = 120

293
1. st. în salariu. Deci, săptămânal, 80 1. st. în materiale de producţie şi
20 1. st. în salariu. Capitalul II = 300 1. st. trebuie deci împărţit şi el în
4
/5 = 240 1. st. pentru materiale de producţie şi 1/5 = 60 1. st. pentru
salariu. Capitalul investit în salariu trebuie avansat totdeauna sub formă
de bani. După ce produsul-marfă, în valoare de 600 1. st., este
retransformat sub formă de bani, este vândut, 480 1. st. din această sumă
pot fi transformate în materiale de producţie (în stoc productiv), dar 120
1. st. îşi păstrează forma bănească pentru a servi la plata salariului pe 6
săptămâni. Aceste 120 1. st. formează partea minimă din capitalul de
600 1. st. reîntors care trebuie înnoită şi înlocuită mereu sub formă de
capital bănesc şi care trebuie să existe deci întotdeauna ca parte a
capitalului avansat care funcţionează sub formă de bani.
Or, dacă din cele 300 1. st. eliberate periodic pe timp de 3
săptămâni şi care se împart şi ele în 240 1. st. stoc productiv şi 60 1. st.
salariu, 100 1. st. sunt eliminate sub formă de capital bănesc prin efectul
reducerii timpului de circulaţie, fiind cu totul scoase din mecanismul
rotaţiei, de unde provin banii pentru acest capital bănesc de 100 1. st. ?
Numai a cincea parte din ei constă din capital bănesc eliberat în mod
periodic înăuntrul rotaţiilor. Dar 4/5 = 80 1. st. sunt deja înlocuite prin
stoc productiv suplimentar de aceeaşi valoare In ce mod e transformat
acest stoc productiv suplimentar în bani şi de unde provin banii pentru
această transformare?
Din momentul în care timpul de circulaţie a fost redus, din cele
600 1. st. menţionate mai sus sunt retransformate în stoc productiv în loc
de 480 1. st. numai 400 1. st. Restul de 80 1. st. este reţinut sub formă
bănească şi formează împreună cu cele 20 1. st. pentru salariu cele 100
1. st. capital eliminat. Cu toate că aceste 100 1. st. provin din circulaţie,
prin efectul cumpărării celor 600 1. st. capital-marfă, şi sunt retrase
acum din circulaţie prin faptul că nu mai sunt avansate în salariu şi
elemente de producţie, nu trebuie să uităm că, având forma de bani, ele
au din nou aceeaşi formă cu care au fost aruncate la început în circulaţie.
La început au fost avansate 900 1. st. bani în stoc productiv şi salariu.
Pentru a se executa acelaşi proces de producţie, nu e nevoie acum decât
de 800 1. st. Cele 100 1. st. eliminate în modul acesta sub formă
bănească formează acum un capital bănesc nou care caută plasament, o
componentă nouă a pieţei monetare. E drept că şi mai înainte ele se
aflau în mod periodic sub formă de capital bănesc eliberat şi de capital
productiv suplimentar, dar aceste stări latente erau ele însele condiţii ale
efectuării procesului de producţie pentru că erau condiţii ale continuităţii

294
lui. Acum ele nu mai sunt necesare în acest scop şi formează, din
această cauză, un capital bănesc nou şi o componentă a pieţei monetare,
cu toate că nu formează nicidecum un element suplimentar al rezervei
sociale de bani existente (căci ele există de la întemeierea întreprinderii,
care le-a aruncat în circulaţie) şi nici tezaur nou acumulat.
Aceste 100 1. st. sunt acum într-adevăr sustrase circulaţiei, în
măsura în care ele constituie o parte a capitalului bănesc avansat care nu
mai este utilizată în aceeaşi întreprindere. Dar această sustragere este
posibilă numai pentru că transformarea capitalului-marfă în bani şi a
acestor bani în capital productiv, M' - B - M, este accelerată cu o
săptămână, pentru că deci şi circulaţia banilor activi în acest proces este
accelerată. Ele îi sunt sustrase pentru că nu mai sunt necesare rotaţiei
capitalului X.
Capitalul avansat este presupus aici ca aparţinând aceluia care îl
utilizează. Dacă ar fi împrumutat, lucrurile nu s-ar schimba cu nimic.
Reducerea timpului de circulaţie ar face ca el să aibă nevoie acum de
800 1. st. capital împrumutat în loc de 900 1. st. Cele 100 1. st. restituite
aceluia care le-a dat cu împrumut continuă să formeze 100 1. st. capital
bănesc nou, doar atât că se află în mâna lui Y şi nu în a lui X. Dacă,
apoi, capitalistul X îşi obţine materialele de producţie în valoare de 480
1. st. pe credit, astfel că el însuşi nu trebuie sa avanseze în bani decât
120 1. st. pentru salariu, creditul în materiale de producţie ar fi cu 80 1.
st. mai mic; aceste 80 1. st. ar forma deci capital-marfă suplimentar
pentru capitalistul care acordă creditul, în timp ce capitalistul X ar fi
eliminat 20 1. st. în bani.
Stocul productiv suplimentar este acum redus cu 1/3. Constituind
4
/5 din 300 1. st., din capitalul suplimentar II, el era = 240 1. st.; acum el
e de numai 160 1. st.; adică stoc suplimentar pentru două săptămâni în
loc de 3. Acum el e reînnoit odată la fiecare 2 săptămâni în loc de 3, dar
şi numai pentru 2 săptămâni şi nu pentru 3. Cumpărările, de pildă pe
piaţa bumbacului, se repetă astfel mai des şi în cantităţi mai mici.
Aceeaşi cantitate de bumbac este retrasă de pe piaţă, căci masa
produsului rămâne aceeaşi. Dar retragerea se repartizează altfel în timp
şi asupra unui timp mai îndelungat. Să presupunem, de pildă, că e vorba
de 3 luni şi de 2; consumul anual de bumbac este de 1.200 baloturi. În
primul caz se vând:

1 ianuarie 300 baloturi, rămân în depozit 900 baloturi

1 aprilie 300 baloturi, rămân în depozit 600 baloturi

295
1 iulie 300 baloturi, rămân în depozit 300 baloturi
1 octombrie 300 baloturi, rămân în depozit 0 baloturi

În al doilea caz, dimpotrivă:

1 ianuarie vândut 200, în depozit 1.000 baloturi

1 martie vândut 200, în depozit 800 baloturi
1 mai vândut 200, în depozit 600 baloturi
1 iulie vândut 200, în depozit 400 baloturi
1 septembrie vândut 200, în depozit 200 baloturi
1 noiembrie vândut 200, în depozit 0 baloturi

Prin urmare, banii plasaţi în bumbac se reîntorc în întregime

abia cu o lună mai târziu, în noiembrie în loc de octombrie. Dacă, deci,
prin efectul reducerii timpului de circulaţie, şi implicit de rotaţie, 1/9 din
capitalul avansat = 100 1. st. este eliminată sub formă de capital bănesc
şi dacă aceste 100 1. st. se compun din 20 1. st. capital bănesc,
suplimentar în mod periodic, pentru plata salariului săptămânal, şi din
80 1. st. care existau ca stoc de producţie, suplimentar în mod periodic,
pentru o săptămână a stocului de producţie suplimentar redus de partea
fabricantului îi corespunde, în ceea ce priveşte aceste 80 1. st., un stoc
de mărfuri mărit de partea comerciantului de bumbac Acelaşi bumbac
stă, ca marfă, în depozitul lui un timp care este prelungit cu atâta cu cât
este redus timpul cât stă în depozitul fabricantului ca stoc productiv.
Până acum am presupus că reducerea timpului de circulaţie în între-
prinderea X provine din faptul că X îşi vinde mai repede marfa sau
primeşte plata mai repede, respectiv că, în caz de credit, se reduce
termenul de plată. Această reducere derivă deci dintr-o reducere a
timpului de vânzare a mărfii, de transformare a capitalului-marfă în
capital bănesc, M' - B, a primei faze a procesului de circulaţie. Ea ar
putea să derive şi din a doua fază, B - M, şi deci dintr-o modificare
simultană fie în perioada de muncă, fie în timpul de circulaţie al
capitalului Y, Z etc. care livrează capitalistului X elementele de
producţie ale capitalului său circulant.
Astfel dacă în condiţiile vechi de transport, bumbacul, cărbunii
etc. se află timp de 3 săptămâni pe drum de la locul lor de producţie sau
de depozitare la locul de producţie al capitalistului X, minimul stocului
productiv al capitalistului X trebuie să ajungă cel puţin pentru 3
săptămâni, până la sosirea unor stocuri noi. Atâta timp cât bumbacul şi

296
cărbunii se află pe drum, ei nu pot servi ca mijloace de producţie. Ei
formează, dimpotrivă, un obiect de muncă al industriei transporturilor şi
al capitalului utilizat în această industrie, precum şi un capital-marfă
aflat în circulaţie pentru producătorul de cărbuni sau pentru vânzătorul
de bumbac. Să presupunem că prin perfecţionarea transportului, durata
acestuia se reduce la 2 săptămâni. În modul acesta, stocul productiv se
poate transforma din stoc productiv pentru 3 săptămâni în stoc productiv
pentru 2 săptămâni. Rezultatul e că se eliberează capitalul suplimentar
de 80 1. st. avansat în acest scop, la fel ca şi cel de 20 1. st. pentru
salariu, deoarece capitalul rotit de 600 1. st. se reîntoarce cu o
săptămână mai devreme.
Pe de altă parte, dacă de pildă perioada de muncă a capitalului
care livrează materia primă se scurtează (în capitolele precedente am dat
exemple în această privinţă), mărindu-se deci şi posibilitatea de a
reînnoi materia primă, stocul productiv poate fi redus, durata de timp
dintre o perioadă de reînnoire şi cealaltă poate fi scurtată.
Dacă, dimpotrivă, timpul de circulaţie şi deci perioada de rotaţie
se prelungesc, este nevoie de un avans de capital suplimentar, din
buzunarul capitalistului însuşi, dacă acesta posedă capital suplimentar.
Dar acesta va fi fost investit într-un fel oarecare, ca parte a pieţei
financiare; pentru ca să devină disponibil, el trebuie scos din vechea sa
formă, de pildă trebuie vândute acţiuni, trebuie retrase depuneri, astfel
că şi aici se manifestă o influenţă indirectă asupra pieţei financiare. Sau
trebuie să-l împrumute. În ceea ce priveşte acea parte a capitalului
suplimentar care e necesară pentru salariu, în împrejurări normale el
trebuie avansat întotdeauna sub formă de capital bănesc şi în acest scop
capitalistul X îşi exercită partea sa de presiune directă asupra pieţei
financiare. Pentru partea care trebuie investită în materiale de producţie,
acest fapt este indispensabil numai în cazul când el trebuie să le
plătească în numerar. Dacă el poate să le obţină pe credit, acest fapt nu
exercită o influenţă directă asupra pieţei financiare, întrucât în acest caz
capitalul suplimentar este avansat în mod direct sub formă de stoc
productiv şi nu în primul rând sub formă de capital bănesc. Dacă cel ce
a acordat creditul aruncă din nou, în mod direct, pe piaţa financiară
cambia primită de la X, scontând-o etc., acest fapt ar influenţa în mod
indirect, prin a doua mână, asupra pieţei financiare. Dar dacă el
întrebuinţează această cambie, de pildă, pentru a plăti o datorie la o
scadenţă mai târzie, acest capital avansat în mod suplimentar nu
influenţează nici direct, nici indirect asupra pieţei financiare.

297
 Cazul II. Preţul materialelor de producţie se schimbă, toate
celelalte împrejurări rămân neschimbate.
Am presupus mai înainte că totalul capitalului de 900 1. st. este
avansat în proporţie de 4/5 = 720 1. st. în materiale de producţie şi de 1/5
= 180 1. st. în salariu.
Dacă materialele de producţie scad în preţ la jumătate, ele nu
necesită, pentru perioada de muncă de 6 săptămâni, decât 240 1. st. în
loc de 480 1. st., iar pentru capitalul suplimentar II 120 1. st. în loc de
240 1. st. Capitalul I se reduce deci de la 600 1. st. la 240 + 120 = 360 1.
st., iar capitalul II de la 300 1. st. la 120 + 60 = 180 1. st. Capitalul total
de 900 1. st. se reduce la 360 + 180 = 540 1. st. Sunt deci eliminate 360
1. st.
Acest capital eliminat şi neutilizat în prezent, care caută deci, pe
piaţa financiară, un plasament, acest capital bănesc nu este decât o parte
din capitalul de 900 1. st. avansat la început, care a devenit de prisos
prin scăderea preţului elementelor de producţie în care se retransformă
în mod periodic; el este de prisos atâta timp cât întreprinderea nu este
lărgită, ci continuă pe vechea scară. Dacă această scădere de preţ nu s-ar
datora unor împrejurări întâmplătoare (recoltă supraabundentă, ofertă
excesivă etc.), ci unei sporiri a forţei productive în ramura care livrează
materia primă, acest capital bănesc ar constitui un adaos absolut la piaţa
financiară şi, în general, la capitalul disponibil sub formă de capital
bănesc, pentru că n-ar mai forma o parte integrantă a capitalului deja
utilizat.
Cazul III. Preţul la piaţă al produsului însuşi se schimbă.
Aici, în caz de scădere a preţului, o parte a capitalului se pierde
şi trebuie deci înlocuită printr-un nou avans de capital bănesc. Acestei
pierderi a vânzătorului poate să-i corespundă un câştig al
cumpărătorului. În mod direct, atunci când preţul la piaţă al produsului a
scăzut doar din cauza unor conjuncturi întâmplătoare şi revine apoi din
nou la preţul său normal. În mod indirect, atunci când schimbarea
preţului este determinată de o schimbare a valorii, care are repercusiuni
asupra vechiului produs, şi atunci când acest produs intră din nou, ca
element de producţie, în altă sferă de producţie şi eliberează aici, pro
tanto [în această măsură], un capital. În ambele cazuri, capitalul pierdut
de X, pentru a cărui înlocuire el presează asupra pieţei financiare, poate
să fie oferit pe această piaţă de colegii săi drept capital suplimentar nou.

298
Nu are loc în acest caz decât o simplă transferare.
Dacă, dimpotrivă, preţul produsului creşte, o parte din capital
care nu a fost avansată, e luată din circulaţie. Ea nu este o parte organică
a capitalului avansat în procesul de producţie şi formează deci, în caz că
producţia nu este extinsă, capital bănesc eliminat. Întrucât s-a presupus
aici că preţurile elementelor produsului au fost date înainte ca acesta să
fi apărut pe piaţă sub formă de capital-marfă, urcarea preţurilor ar putea
fi cauzată aici de o schimbare reală a valorii, în măsura în care această
schimbare a valorii ar avea efect retroactiv, de pildă în măsura în care
materiile prime s-ar fi scumpit ulterior. În acest caz, capitalistul X ar
câştiga la produsul său care circula sub formă de capital-marfă şi la
stocul său productiv existent. Acest câştig i-ar livra un capital
suplimentar care devine necesar, cu preţurile noi, ridicate, ale
elementelor de producţie, pentru continuarea afacerii sale.
Sau urcarea de preţ nu este decât trecătoare. În acest caz,
capitalul care devine necesar, de partea capitalistului X, în calitate de
capital suplimentar, iese de cealaltă parte în calitate de capital eliberat,
în măsura în care produsul său formează un element de producţie pentru
alte ramuri de activitate. Ceea ce unul a pierdut, a câştigat celălalt.

NOTE:
1
Săptămânile care cad în al doilea an de rotaţie se află în paranteze.
2
În ediţia Meissner: 54; o scăpare evidentă. (Nota Inst. M.E.L.)
3
În ediţia Meissner: 50; corectat în baza manuscrisului dat de Engels la tipar. (Nota Inst.
M.E.L.)
4
Acest tabel a fost „corectat” de Kautsky în cartea a 2-a editată de el; ca motiv a fost
invocată „oboseala extremă” a lui Marx şi o scăpare din vedere a lui Engels. În realitate,
Kautsky nu a înţeles tabelul. Acesta trebuie înţeles în modul următor: la sfârşitul
perioadei de muncă a capitalului II, cele 400 1. st. ale capitalului I nu s-au intors încă din
circulaţie. Pentru a evita întreruperea procesului de producţie care s-ar naşte în modul
acesta, este nevoie în săptămâna a 9-a de un capital suplimentar III, de 100 1. st., care
deschide o nouă perioadă de muncă; la sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc din
circulaţie cele 400 1. st. ale capitalului I. Din această sumă, 300 1. st. mai pot fi utilizate
pentru restul acestei a 2-a perioade de muncă a capitalului I (săptămânile 10-12), în timp
ce 100 1. st. sunt eliberate. Acestea găsesc utilizare în a doua perioadă de muncă a
capitalului II (săptămâna a 13-a) la care rotaţia se face în acelaşi mod. Capitalul III nu
are, deci, alt scop decât acela de a evita întreruperile în procesul de producţie şi nu
poate, aşadar, să joace un rol independent. Dacă procesul este privit în mişcarea sa de
ansamblu, împletirea capitalurilor despre care vorbeşte Marx devine evidentă. Aşa se
explică şi modul deosebit de a se exprima: 9.10-12 etc. (Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: timpului de rotaţie; corectat pe baza manuscrisului dat de Engels la
tipar. (Nota Inst. M.E.L.)

299
 Capitolul şaisprezece
ROTAŢIA CAPITALULUI VARIABIL

I. Rata anuală a plusvalorii

Să presupunem un capital circulant de 2.500 1. st., şi anume 4/5

= 2.000 1. st. capital constant (materiale de producţie) şi 1/5 = 500 1. st.
capital variabil, avansat pentru salariu.
Perioada de rotaţie fie = 5 săptămâni; perioada de muncă = 4
săptămâni, perioada de circulaţie = 1 săptămână. În acest caz capitalul I
= 2.000 1. st., constând din 1.600 1. st. capital constant şi 400 1. st.
capital variabil; capitalul II = 500 1. st., din care 400 1. st. constant şi
100 1. st. variabil. În fiecare săptămână de muncă se avansează un
capital de 500 1. st. Într-un an de 50 săptămâni se confecţionează un
produs anual de 50 x 500 1. st = 25.000 1. st. Capitalul I de 2.000 1. st.
întrebuinţat în mod continuu într-o perioadă de muncă se roteşte deci de
121/2 ori. 121/2 x 2.000 = 25.000 1. st. Din aceste 25.000 1. st., 4/5 =
20.000 1. st. sunt capital constant, avansat în mijloace de producţie, iar
1
/5 = 5.000 1. st. sunt capital variabil, avansat în salariu. Dimpotrivă,
.
capitalul total de 2.500 1. st. se roteşte de = de 10 ori.
.
Capitalul circulant variabil cheltuit în timpul producţiei nu poate
servi din nou în procesul de circulaţie decât dacă produsul în care se află
reprodusă valoarea lui este vândut, este transformat din capital-marfă în
capital bănesc, pentru a fi avansat din nou în plata forţei de muncă. Dar
tot astfel stau lucrurile şi cu capitalul circulant constant (materialele de
producţie), a căror valoare reapare în produs ca parte a valorii acestuia.
Ceea ce este comun acestor două părţi, partea variabilă şi partea
constantă a capitalului circulant şi ceea ce le deosebeşte de capitalul fix,
nu este faptul că valoarea lor transmisă asupra produsului este pusă în
circulaţie de către capitalul-marfă, adică circulă prin circulaţia
produsului ca marfă. O parte din valoarea produsului, şi deci a
produsului care circulă ca marfă, a capitalului marfă, constă totdeauna
din uzura capitalului fix, adică din acea parte a valorii capitalului fix pe
care acesta a transmis-o, în cursul producţiei, asupra produsului. Dar
deosebirea este următoarea: capitalul fix continuă să funcţioneze în
procesul de producţie sub vechea sa formă de întrebuinţare în cursul
unui ciclu mai lung sau mai scurt de perioade de rotaţie ale capitalului
300
circulant ( = capital circulant constant + capital circulant variabil), în
timp ce fiecare rotaţie individuală în parte presupune înlocuirea
întregului capital circulant, trecut, sub formă de capital-marfă, din sfera
de producţie în sfera circulaţiei. Prima fază a circulaţiei, M' - B', este
comună capitalului circulant constant şi capitalului circulant variabil. In
faza a doua ele se despart. Banii în care s-a retransformat marfa sunt
transformaţi parţial în stoc productiv (capitalul circulant constant).
Corespunzând cu diferitele termene de cumpărare ale elementelor
acestui capital, o parte poate să fie transformată mai devreme din bani în
materiale de producţie, alta mai târziu, în cele din urmă el intră însă în
întregime în materialele de producţie. Altă parte a banilor realizaţi din
vânzarea mărfii rămâne ca rezervă în bani, pentru a fi cheltuită în mod
treptat cu plata forţei de muncă încorporată procesului de producţie. Ea
formează capitalul circulant variabil. Cu toate acestea, întreaga înlocuire
a uneia sau a alteia din părţi provine de fiecare dată din rotaţia
capitalului, din transformarea sa în produs, din produs în marfă, din
marfă în bani. Iată de ce în capitolul anterior rotaţia capitalului circulant
– constant şi variabil – a fost tratată în mod special şi în comun, fără a se
ţine seama de capitalul fix.
Pentru chestiunea de care avem să ne ocupăm acum trebuie să
facem un pas înainte şi să tratăm partea variabilă a capitalului circulant
ca şi cum ea ar constitui în mod exclusiv capitalul circulant. Cu alte
cuvinte, facem abstracţie de capitalul circulant constant care se roteşte
odată cu ea.
Au fost avansate 2.500 1. st., iar valoarea produsului anual este
= 25.000 1. st. Dar partea variabilă a capitalului circulant este de 500 1.
.
st.; deci capitalul variabil pe care îl conţin 25.000 1. st. este =
5.000 1. st. Dacă împărţim cele 5.000 1. st. la 500, obţinem numărul de
rotaţii = 10, exact ca şi la capitalul total de 25.000 1. st.
Calculul acesta mediu, după care valoarea produsului anual este
împărţită prin valoarea capitalului avansat şi nu prin valoarea acelei
părţi din acest capital care este întrebuinţată în mod permanent într-o
perioadă de muncă (prin urmare, aici, nu prin 400 ci prin 500, nu prin
capitalul I ci prin capitalul I + capitalul II), este absolut exact aici, unde
este vorba doar de producţia de plusvaloare. Se va vedea mai târziu că
din alt punct de vedere el nu este cu totul exact, aşa cum în general acest
calcul mediu nu este cu totul exact Adică el este suficient pentru nevoile
practice ale capitalistului, dar el nu exprimă în mod exact sau adecvat
toate împrejurările reale ale rotaţiei.
301
 Până acum am făcut cu totul abstracţie de o parte din valoarea
capitalului-marfă, anume de plusvaloarea cuprinsă în el, care a fost
creată în cursl procesului de producţie şi încorporată produsului. Asupra
ei trebuie să ne îndreptăm acum atenţia.
Capitalul variabil de 100 1. st. avansat într-o săptămână
produce, presupunem, o plusvaloare de 100% = 100 1. st.; în acest caz
capitalul variabil de 500 1. st. avansat în perioada de rotaţie de 5
săptămâni produce o plusvaloare de 500 1. st., cu alte cuvinte o jumătate
a zilei de muncă e formată din supramuncă.
Dar dacă 500 1. st. capital variabil produc 500 1. st., atunci
5.000 produc o plusvaloare de 10 x 500 = 5.000 1. st. Or, capitalul
variabil avansat este = 500 1. st. Raportul dintre masa totală de
plusvaloare produsă în cursul anului şi suma de valoare a capitalului
variabil avansat o numim rata anuală a plusvalorii. În cazul de faţă,
.
aceasta este deci = = 1.000 %. Dacă analizăm mai îndeaproape
această rată, se vede că ea este egală cu rata plusvalorii pe care o
produce în cursul unei perioade de rotaţie capitalul variabil avansat,
înmulţită cu numărul rotaţiilor capitalului variabil (număr care coincide
cu numărul rotaţiilor întregului capital circulant).
Capitalul variabil avansat în cursul unei perioade de rotaţie este
în cazul de faţă = 500. 1. st.; plusvaloarea produsă în această perioadă de
rotaţie este de asemenea =500 1. st. Rata plusvalorii din cursul unei
perioade de rotaţie este deci = = 100%. Aceste 100 % înmulţite cu
.
10, numărul rotaţiilor din cursul anului, dau = 1.000%.
Lucrul acesta este valabil pentru rata anuală a plusvalorii. În
ceea ce priveşte însă masa plusvalorii care este obţinută în cursul unei
anumite perioade de rotaţie, această masă este egală cu valoarea
capitalului variabil avansat în cursul acestei perioade, în speţă = 500 1.
st., înmulţită cu rata plusvalorii, deci 500 x = 500 x 1 = 500 l. st.
Dacă însă capitalul avansat ar fi = 1.500 l. st., rata plusvalorii fiind
aceeaşi, masa plusvalorii ar fi = 1.500 x = 1.500 l. st.
Capitalul variabil de 500 1. st. care se roteşte de zece ori pe an
şi produce în decurs de un an o plusvaloare de 5.000 1. st., care are deci
o rată anuală a plusvalorii de 1.000%, îl vom numi capitalul A.
Să presupunem acum că alt capital variabil B, de 5.000 1. st.,
este avansat pentru un an întreg (adică pentru 50 săptămâni) şi se roteşte

302
deci numai odată pe an. Mai presupunem că la sfârşitul anului produsul
este plătit în aceeaşi zi în care este terminat, că deci capitalul bănesc în
care se transformă se reîntoarce în aceeaşi zi. Perioada de circulaţie este
deci = 0, perioada de rotaţie = cu perioada de muncă = 1 an. Ca şi în
cazul precedent, în procesul de muncă se află în fiecare săptămână un
capital variabil de 100 1. st., deci în 50 săptămâni unul de 5.000 1. st.
Presupunem mai departe că rata plusvalorii este aceeaşi = 100%, că
adică, la aceeaşi lungime a zilei de muncă, jumătate din această zi
constă din supramuncă. Dacă luăm în considerare 5 săptămâni, capitalul
variabil avansat este = 500 1. st., rata plusvalorii este = 100%, iar masa
plusvalorii produse în cursul celor 5 săptămâni este deci = 500 l. st.
Masa forţei de muncă exploatate aici şi gradul de exploatare al ei sunt
perfect egale, conform presupunerii, cu acelea ale capitalului A.
În fiecare săptămână capitalul variabil de 100 1. st. avansat
produce o plusvaloare de 100 1. st.; în 50 săptămâni capitalul avansat în
sumă de 50 x 100 = 5.000 1. st., produce o plusvaloare de 5.000 1. st.
Masa plusvalorii produse în cursul anului este aceeaşi ca şi în cazul
precedent = 5.000 1. st., dar rata anuală a plusvalorii este cu totul
diferită. Ea este egală cu plusvaloarea produsă în cursul anului, împărţită
.
prin capitalul variabil avansat: = 100%, în timp ce mai înainte
.
era, în ceea ce priveşte capitalul A, = 1.000%.
La capitalul A, ca şi la capitalul B, am cheltuit în fiecare
săptămână 100 1. st. capital variabil; gradul de valorificare sau rata
plusvalorii este de asemenea aceeaşi = 100%; tot astfel şi mărimea
capitalului variabil este aceeaşi = 100 1. st. Aceeaşi masă de forţă de
muncă este exploatată, mărimea şi gradul exploatării sunt în ambele
cazuri aceleaşi, zilele de muncă sunt aceleaşi şi sunt împărţite în acelaşi
fel în muncă necesară şi supramuncă. Suma capitalului variabil
întrebuinţat în cursul anului are aceeaşi mărime = 5.000 1. st., pune în
mişcare aceeaşi masă de muncă şi scoate din forţa de muncă pusă în
mişcare de cele două capitaluri egale aceeaşi masă de plusvaloare, 5.000
1. st. Cu toate acestea, între ratele anuale ale plusvalorilor lui A şi B
există o diferenţă de 900%.
Fenomenul acesta pare într-adevăr să arate că rata plusvalorii nu
ar depinde numai de masa şi de gradul de exploatare ale forţei de muncă
puse în mişcare de capitalul variabil, dar şi de anumite influenţe
inexplicabile, provenite din procesul de circulaţie: şi de fapt fenomenul
acesta a fost interpretat în acest mod şi a provocat, deşi nu în această
formă pură a sa, ci în forma sa mai complicată şi mai disimulată (aceea a
303
ratei anuale a profitului), o dezorientare completă în şcoala lui Ricardo,
începând din deceniul al treilea al secolului.
Caracterul miraculos al acestui fenomen dispare imediat ce
aşezăm în mod real, nu numai aparent, capitalul A şi capitalul B în
situaţii exact identice. Aceste situaţii identice sunt date atunci când
capitalul variabil B este cheltuit în aceeaşi perioadă de timp în
întregimea sa pentru plata forţei de muncă ca şi capitalul A.
Cele 5.000 1. st. capital B sunt în acest caz avansate în 5
săptămâni, câte 1.000 1. st. pe săptămână, ceea ce înseamnă un avans de
50.000 1. st. pe an. În acest caz, după presupunerea noastră,
plusvaloarea este de asemenea de 50.000 1. st. Capitalul rotit = 50.000
1. st. împărţit prin capitalul avansat = 5.000 l. st. dă numărul rotaţiilor =
.
10. Rata plusvalorii = = = 1.000%.
.
Acum ratele anuale ale plusvalorii capitalului A şi B sunt
deci egale, anume 1.000%, dar masele plusvalorii sunt: pentru B 50.000
1. st., pentru A 5.000 l. st.; masele plusvalorii produse se află acum în
acelaşi raport ca şi valorile-capital avansate B şi A, anume ca 5.000 :
500 = 10 : 1. În schimb, capitalul B a şi pus în mişcare în aceeaşi
perioadă de timp o forţă de muncă de zece ori mai mare decât capitalul
A.
Numai capitalul efectiv utilizat în procesul de muncă este acela
care produce plusvaloarea şi pentru care sunt valabile legile privitoare la
plusvaloare, deci şi legea după care, rata plusvalorii fiind dată, masa ei
este determinată de mărimea relativă a capitalului variabil.
Procesul de muncă însuşi e măsurat cu ajutorul timpului. Dacă
lungimea zilei de muncă este dată (ca în cazul de faţă, unde toate
împrejurările capitalurilor A şi B sunt considerate egale pentru a scoate
în evidenţă diferenţa în ceea ce priveşte rata anuală a plusvalorii),
săptămâna de muncă se compune dintr-un număr determinat de zile de
muncă. Sau, putem să considerăm o perioadă oarecare de muncă, de
pildă, aici, una de cinci săptămâni, ca o singură zi de muncă, să zicem
de 300 ore, dacă ziua de muncă este = 10 ore, iar săptămâna = 6 zile de
muncă. Acest număr trebuie să-l mai înmulţim însă cu numărul
muncitorilor care sunt utilizaţi în comun în mod simultan, în fiecare zi,
în acelaşi proces de muncă. Dacă acest număr ar fi de pildă 10, totalul
săptămânal ar fi = 60 x 10 = 600 ore, iar o perioadă de muncă de cinci
săptămâni ar fi = 600 x 5 = 3.000 ore. Cu aceeaşi rată a plusvalorii şi cu
aceeaşi lungime a zilei de muncă sunt deci utilizate capitaluri variabile
la fel de mari, atunci când mase la fel de mari de forţă de muncă (o forţă
304
de muncă de acelaşi preţ înmulţită cu acelaşi număr) sunt puse în
mişcare în acelaşi interval de timp.
Să ne întoarcem acum la exemplele noastre iniţiale. În ambele
cazuri, A şi B, se utilizează în cursul fiecărei săptămâni a anului
capitaluri variabile la fel de mari, 100 1. st. pe săptămână. Capitalurile
variabile utilizate, care funcţionează efectiv în procesul de muncă, sunt
deci egale, dar capitalurile variabile avansate sunt cu totul inegale. Sub
A au fost avansate pentru fiecare 5 săptămâni câte 500 1. st., din care se
utilizează în fiecare săptămână 100 1. st. Sub B trebuie avansată pentru
prima perioadă de cinci săptămâni 5.000 1. st., din care se utilizează însă
numai 100 1. st. pe săptămână, în cele cinci săptămâni deci numai 500
1. st. = 1/10 din capitalul avansat. În a doua perioadă de cinci săptămâni
trebuie avansate 4.500 1. st., dar nu se utilizează decât 500 1. st. etc.
Capitalul variabil avansat pentru o anumită perioadă de timp nu se
transformă în capital variabil utilizat, deci aflat efectiv în funcţiune şi în
acţiune, decât în măsura în care intră în mod efectiv în acele secţiuni ale
perioadei de timp respective care sunt umplute cu procesul de muncă, în
măsura în care funcţionează în mod efectiv în procesul de muncă. În
intervalul de timp în care o parte a acestui capital variabil se află avan-
sată pentru a fi utilizată abia într-o perioadă ulterioară, această parte este
ca şi inexistentă pentru procesul de muncă şi nu are deci vreo influenţă
nici asupra formării valorii, nici asupra formării plusvalorii. Să luăm, de
pildă, capitalul A de 500 1. st. El este avansat pentru cinci săptămâni,
dar numai 100 1. st. intră în fiecare săptămână, în mod succesiv, în
procesul de muncă. În prima săptămână este utilizată 1/5 din acest
capital; 4/5 se află avansate fără a fi utilizate, cu toate că ele trebuie să se
afle în rezervă pentru procesele de muncă ale celor patru săptămâni
următoare şi deci să fie avansate.
Împrejurările care modifică raportul dintre capitalul variabil
avansat şi cel utilizat acţionează asupra producţiei plusvalorii rata
plusvalorii fiind dată numai în măsura în care şi numai prin faptul că ele
modifică suma de capital variabil care poate fi utilizat în mod efectiv
într-o perioadă de timp determinată, de pildă într-o săptămână, în cinci
săptămâni etc. Capitalul variabil avansat nu funcţionează în calitate de
capital variabil decât în măsura în care şi în timpul cât este utilizat în
mod efectiv, nu în timpul cât se află avansat şi stă în rezervă fără a fi
utilizat. Dar toate împrejurările care modifică raportul dintre capitalul
variabil avansat şi cel utilizat se rezumă la deosebirea dintre perioadele
de rotaţie (determinată de deosebirile fie în ceea ce priveşte perioada de

305
muncă, fie în ceea ce priveşte perioada de circulaţie, fie în ceea ce le
priveşte pe amândouă). Legea producţiei plusvalorii spune că, atunci
când rata plusvalorii este aceeaşi, mase egale de capital variabil în
funcţiune produc mase egale de plusvaloare. Dacă deci în cazurile
capitalurilor A şi B se utilizează, în perioade de timp egale şi cu rate de
plusvaloare egale, mase egale de capital variabil, ele trebuie să producă,
în perioade de timp egale, mase de plusvaloare egale, oricât de diferit ar
fi raportul dintre acest capital variabil utilizat într-o anumită perioadă de
timp şi capitalul variabil avansat în cursul aceleiaşi perioade de timp,
oricât de diferit ar fi deci şi raportul dintre masele de plusvaloare
produse, nu faţă de capitalul variabil utilizat, ci faţă de capitalul variabil
avansat. Deosebirile în ceea ce priveşte acest raport, în loc să contrazică
legile dezvoltate cu privire la producţia plusvalorii, dimpotrivă, le
confirmă şi sunt o consecinţă inevitabilă a lor.
Să examinăm prima perioadă de producţie de cinci săptămâni a
capitalului B. La sfârşitul săptămânii a 5-a 500 1. st. au fost utilizate şi
consumate. Valoarea-produs este = 1.000 1. st., deci = 100%.
Exact ca şi la capitalul A. Faptul că la capitalul A plusvaloarea, ca şi
capitalul avansat, sunt realizate, iar la capitalul B nu, nu ne priveşte aici,
unde nu mai este vorba decât de producţia plusvalorii şi de raportul
dintre aceasta din urmă şi capitalul variabil avansat în cursul producţiei
sale. Dimpotrivă, dacă, în B, calculăm raportul plusvalorii nu faţă de
acea parte a capitalului de 5.000 1. st. care a fost utilizată şi deci
consumată în cursul producţiei acestei plusvalori, ci faţă de totalul
acestui capital avansat, obţinem = = 10%. Prin urmare, pentru
.
capitalul B – 10%, iar pentru capitalul A – 100%, adică de zece ori mai
mult. Dacă ni s-ar spune aici: această deosebire în rata plusvalorii unor
capitaluri de aceeaşi mărime, care au pus în mişcare aceeaşi cantitate de
muncă, şi anume de muncă ce se divizează, în părţi egale, în muncă
plătită şi în muncă neplătită, contrazice legile despre producţia
plusvalorii – răspunsul ar fi simplu şi ar fi dat prin însăşi considerarea
situaţiei de fapt: sub A voi exprimaţi rata reală a plusvalorii, adică
raportul dintre plusvaloarea produsă de un capital variabil de 500 1. st.
în decurs de 5 săptămâni şi acest capital variabil de 500 1. st.
Dimpotrivă, sub B se calculează într-un fel care nu are nimic de-a face
nici cu producţia plusvalorii, nici cu determinarea ratei plusvalorii,
corespunzătoare acestei producţii. Căci cele 500 1. st. plusvaloare care
au fost produse cu un capital variabil de 500 1. st. nu sunt calculate

306
asupra celor 500 1. st. capital variabil care se avansează în cursul
producţiei lor, ci asupra unui capital de 5.000 1. st. din care 9/10, 4.500 1.
st., nu au nimic de-a face cu producţia acestei plusvalori de 500 1. st. şi
urmează să funcţioneze doar treptat, treptat în cursul următoarelor 45
de săptămâni, deci nici nu există pentru producţie în primele cinci
săptămâni, singurele despre care e vorba aici. În acest caz, deosebirea în
ceea ce priveşte rata plusvalorii la A şi la B nu prezintă deci nici o pro-
blemă.
Să comparăm acum ratele anuale ale plusvalorii pentru
.
capitalurile B şi A. Pentru capitalul B avem = 100%; pentru
.
.
capitalul A = 1000%. Dar raportul dintre ratele plusvalorii este
acelaşi ca şi mai înainte.
%
Acolo aveam: = , şi acum avem
%
ă % % %
= ; or, este = , deci
ă . % % . %
acelaşi raport ca mai sus.
Iată că acum problema s-a inversat. Rata anuală a capitalului B:
.
= 100% nu formează nicidecum o abatere – nici măcar aparenţa
.
unei abateri – de la legile cunoscute privitoare la producţia plusvalorii şi
la rata plusvalorii care îi corespunde. În cursul anului au fost avansate şi
consumate productiv 5.000v ; ele au produs 5.000p. Rata plusvalorii este
.
deci fracţia de mai sus = 100%. Rata anuală coincide cu rata
.
efectivă a plusvalorii. Prin urmare, de data aceasta nu capitalul B, ci
capitalul A este acela care prezintă anomalia ce trebuie explicată.
.
Aici avem rata plusvalorii = 1.000%. Dar, dacă în primul
caz 500p, produsul a 5 săptămâni, a fost calculat asupra unui capital
avansat de 5.000 1. st., din care 9/10 nu au fost utilizate în producţia lui,
în cazul de faţă 5.000p se calculează asupra 500v, adică numai asupra 1/10
din capitalul variabil care a fost utilizat în mod efectiv în producţia celor
5.000p; căci cele 5.000p sunt produsul unui capital variabil de 5.000 1.
st. consumat în mod productiv în decurs de 50 săptămâni, nu al unui
capital de 500 1. st. consumat în cursul unei singure perioade de 5
săptămâni. În primul caz plusvaloarea produsă în decurs de cinci
săptămâni a fost calculată asupra unui capital care este avansat pentru 50
săptămâni, care este deci de zece ori mai mare decât cel consumat în

307
cursul celor 5 săptămâni. Acum plusvaloarea produsă în decurs de 50
săptămâni este calculată asupra unui capital care este avansat pentru 5
săptămâni, care este deci de zece ori mai mic decât cel consumat în
cursul celor 50 săptămâni.
Capitalul A de 500 l. st. nu este avansat niciodată pentru o
perioadă mai lungă decât 5 săptămâni. La sfârşitul acestei perioade el se
reîntoarce şi poate să reînnoiască acelaşi proces de zece ori în cursul
anului prin zece rotaţii. De aici urmează două lucruri:
Întâi, capitalul avansat A este doar de cinci ori mai mare decât
partea din capital utilizată în mod continuu în procesul de producţie a
unei săptămâni. Capitalul B, dimpotrivă, care nu se roteşte decât odată
la 50 săptămâni, care trebuie deci avansat pentru 50 săptămâni, este de
50 de ori mai mare decât acea parte a lui care poate fi utilizată în mod
continuu în cursul unei săptămâni. Rotaţia modifică deci raportul dintre
capitalul avansat în cursul anului pentru procesul de producţie şi cel ce
poate fi utilizat în mod continuu în cursul unei anumite perioade de
producţie, de pildă o săptămână. Şi acesta este primul caz, în care
plusvaloarea din timpul a 5 săptămâni nu este calculată asupra
capitalului utilizat în aceste 5 săptămâni, ci asupra aceluia de zece ori
mai mare, utilizat în curs de 50 săptămâni.
Al doilea, perioada de rotaţie a capitalului A, de 5 săptămâni, nu
formează decât 1/10 a anului; anul cuprinde deci zece asemenea perioade
de rotaţie, în care capitalul A de 500 1. st. este utilizat în mod repetat.
Capitalul utilizat este egal aici cu capitalul avansat pentru cinci
săptămâni înmulţit cu numărul perioadelor de rotaţie din cursul anului.
Capitalul utilizat în cursul anului este = 500 x 10 = 5.000 1. st.
.
Capitalul avansat în cursul anului este = 500 1. st. Într-adevăr,
deşi cele 500 1. st. sunt utilizate în mod repetat, nu se avansează
niciodată mai mult decât aceleaşi 500 1. st odată la 5 săptămâni. Pe de
altă parte, la capitalul B se utilizează, ce-i drept, în curs de 5 săptămâni,
numai 500 1. st., fiind avansate pentru aceste 5 săptămâni. Dar întrucât
perioada de rotaţie este aici = 50 săptămâni, capitalul utilizat în cursul
anului este egal cu capitalul avansat nu pentru câte 5 săptămâni, ci
pentru 50 săptămâni. Dar masa plusvalorii produse în cursul unui an
depinde, rata plusvalorii fiind dată, de capitalul utilizat în cursul anului,
nu de cel avansat în cursul anului. Ea nu este deci mai mare pentru acest
capital de 5.000 1. st. care se roteşte o singură dată decât este pentru
capitalul de 500 1. st. care se roteşte de zece ori, şi ea este atât de mare
numai deoarece capitalul care se roteşte odată pe an este el însuşi de
308
zece ori mai mare decât cel care se roteşte de zece ori pe an.
Capitalul variabil rotit în cursul anului – deci şi partea din
produsul anual sau şi a cheltuielii anuale care este egală cu el – este
capitalul variabil utilizat în mod efectiv, consumat în mod productiv.
Urmează de aici că atunci când capitalul variabil A rotit în cursul anului
şi capitalul variabil B rotit în cursul anului sunt la fel de mari şi sunt
utilizate în condiţii de valorificare egale, când deci rata plusvalorii este
egală pentru ambele capitaluri, masa plusvalorii produse în cursul anului
trebuie şi ea să fie aceeaşi pentru ambele capitaluri; prin urmare –
întrucât masele de capital utilizate sunt identice – şi rata plusvalorii
calculată asupra anului întreg, în măsura în care este exprimată prin
î
, trebuie să fie aceeaşi pentru
î
ambele capitaluri. Sau, exprimat în mod general: oricare ar fi mărimea
relativă a capitalurilor variabile rotite, rata plusvalorii lor produse în
cursul anului este determinată de rata plusvalorii pentru producerea
căreia au acţionat capitalurile respective în anumite perioade medii (de
pildă, în medie săptămânală sau anuală).
Aceasta este singura consecinţă care rezultă din legile privitoare
la producţia plusvalorii şi la determinarea ratei plusvalorii.
Să vedem acum ce exprimă raportul
î
. (Precum am spus, ţinem seama numai de
capitalul variabil.) Dacă efectuăm împărţirea, obţinem numărul de rotaţii
ale capitalului avansat în cursul unui an.
. . . î
Pentru capitalul A avem: ;
. .
. . . î
pentru capitalul B avem: .
. . .
În ambele raporturi, numărătorul exprimă capitalul avansat,
înmulţit cu numărul rotaţiilor, pentru A 500 x 10, pentru B 5.000 x 1,
sau, înmulţit cu timpul de rotaţie inversat, calculat asupra unui an.
Pentru A timpul e rotaţie este 1/10 de an; timpul de rotaţie inversat este
ani, deci 500 x = 5.000; pentru B, 5.000 x = 5.000. Numitorul
exprimă capitalul rotit înmulţit cu numărul de rotaţii, inversat; pentru A
5.000 x pentru B 5.000 x .
Masele respective de muncă (suma muncii plătite şi a muncii
neplătite) care sunt puse în mişcare de cele două capitaluri variabile, cu
rotaţie anuală, sunt egale aici, deoarece cele două capitaluri rotite sunt

309
ele însele egale, iar ratele valorificării lor sunt de asemenea egale.
Raportul dintre capitalul variabil rotit în cursul anului şi cel
avansat indică 1. raportul în care capitalul ce urmează a fi avansat se
află faţă de capitalul variabil utilizat într-o anumită perioadă de muncă.
Dacă numărul de rotaţii este = 10, ca sub A, şi considerăm anul ca având
50 de săptămâni, atunci timpul de rotaţie este = 5 săptămâni. Pentru
aceste 5 săptămâni trebuie avansat capital variabil, iar capitalul avansat
pentru 5 săptămâni trebuie să fie de 5 ori mai mare decât capitalul
variabil utilizat în cursul unei săptămâni. Adică numai 1/5 din capitalul
avansat (aici 500 l. st.) poate fi utilizat în cursul unei săptămâni. La
capitalul B, dimpotrivă, unde numărul de rotaţii este = , timpul de
rotaţie este = 1 an = 50 săptămâni. Raportul dintre capitalul avansat şi
cel utilizat în cursul unei săptămâni este deci de 50: 1. Dacă el ar fi
acelaşi pentru B ca şi pentru A, B ar trebui să investească în fiecare
săptămână 1.000 1. st. în loc de 100. 2. Rezultă că B a utilizat un capital
de zece ori mai mare (5.000 1. st.) decât A pentru a pune în mişcare
aceeaşi masă de capital variabil, deci, rata plusvalorii fiind dată, aceeaşi
masă de muncă (plătită şi neplătită), deci şi pentru a produce în cursul
unui an aceeaşi masă de plusvaloare. Rata reală a plusvalorii nu exprimă
nimic altceva decât raportul dintre capitalul variabil utilizat într-o
anumită perioadă de timp şi plusvaloarea produsă în acelaşi interval de
timp; sau, masa de muncă neplătită pe care o pune în mişcare capitalul
variabil utilizat în cursul acestui interval de timp. Ea nu are absolut
nimic de-a face cu acea parte a capitalului variabil care este avansată în
timp ce nu este utilizată şi, deci, nu are, de asemenea, nimic de-a face cu
raportul dintre partea din capital avansată în cursul unei anumite
perioade de timp şi cea utilizată în cursul aceleiaşi perioade de timp,
raport care este modificat şi diferenţiat pentru diferitele capitaluri de
către perioada de rotaţie.
Din cele expuse mai înainte rezultă, dimpotrivă, că rata anuală a
plusvalorii nu coincide decât într-un singur caz cu rata reală a
plusvalorii, care exprimă gradul de exploatare a muncii; anume, atunci
când capitalul avansat se roteşte o singură dată pe an, când deci capitalul
avansat este egal cu capitalul rotit în cursul anului şi când, aşadar,
raportul dintre masa plusvalorii produsă în cursul anului şi capitalul
utilizat în cursul anului în scopul acestei producţii este identic şi
coincide cu raportul dintre masa plusvalorii produsă în cursul anului şi
capitalul avansat în timpul anului.

310
 A. Rata anuală a plusvalorii este egală cu
î
. Dar masa plusvalorii produse în
cursul anului este egală cu rata reală a plusvalorii înmulţită cu capitalul
variabil utilizat pentru producerea ei. Capitalul utilizat pentru
producerea masei anuale a plusvalorii este egal cu capitalul avansat
înmulţit cu numărul rotaţiilor sale, pe care îl însemnăm cu n. Formula A
se transformă deci în:
B. Rata anuală a plusvalorii este egală cu
ă
. De pildă, pentru
% .
capitalul B = , adică 100%. Numai atunci când n = l, adică
.
atunci când capitalul variabil avansat se roteşte o singură dată pe an, şi
este deci egal cu capitalul utilizat sau rotit în cursul anului, rata anuală a
plusvalorii este egală cu rata reală a plusvalorii.
Dacă însemnăm rata anuală a plusvalorii cu P', rata reală a
plusvalorii cu p', capitalul variabil avansat cu v, iar numărul rotaţiilor cu
n, în acest caz:
′
′
P' = ; deci P' = p'n, şi = p' dacă n = 1, deci P' = p' x 1 = p'.
Mai urmează apoi: rata anuală a plusvalorii este totdeauna = p'n,
adică este egală cu rata reală a plusvalorii produse într-o perioadă de
rotaţie de către capitalul variabil consumat în cursul acestei perioade,
înmulţită cu numărul rotaţiilor acestui capital variabil în cursul anului
sau înmulţită (ceea ce este acelaşi lucru) cu inversul timpului său de
rotaţie calculat asupra anului luat ca unitate. (Atunci când capitalul
variabil se roteşte de zece ori pe an, timpul său de rotaţie = 1/10 de an;
timpul său de rotaţie inversat este deci = 10.
Mai urmează apoi: P' = p', dacă n = 1. P' este mai mare decât p'
dacă n este mai mare decât 1; adică atunci când capitalul avansat se
roteşte mai mult decât o dată pe an, sau când capitalul rotit este mai
mare decât cel avansat.
În fine, P' este mai mic decât p' atunci când n este mai mic decât
1, adică atunci când capitalul rotit în cursul anului nu este decât o parte
a capitalului avansat, când deci perioada de rotaţie durează mai mult
decât un an.
Să ne oprim un moment asupra acestui din urmă caz.
Menţinem toate presupunerile exemplului nostru anterior, numai
perioada de rotaţie o presupunem prelungită la 55 săptămâni. Procesul

311
de muncă necesită în fiecare săptămână câte 100 1. st. capital variabil,
deci 5.500 1. st. pentru perioada de rotaţie, şi produce 100p săptămânal;
p' este deci ca până acum 100 %. Numărul de rotaţii n este aici =
, pentru că timpul de rotaţie de 1 + ani (anul socotit la 50
săptămâni) este = ani.
% . .
P' = 100 90 %, deci mai puţin de
.
100%. Într-adevăr, dacă rata anuală a plusvalorii ar fi 100%, 5.500v ar
trebui să producă într-un an 5.500p, pe când de fapt e nevoie în acest
scop de ani. Într-un an, cei 5.500v nu produc decât 5.000p; rata anuală
.
a plusvalorii este deci = = = 90 %.
.
Rata anuală a plusvalorii, sau comparaţia dintre plusvaloarea
produsă în cursul unui an şi capitalul variabil avansat (spre deosebire de
capitalul variabil rotit în cursul anului), nu este deci o simplă comparaţie
subiectivă, ci mişcarea reală a capitalului efectuează ea însăşi această
confruntare. Pentru posesorul capitalului A, capitalul său variabil
avansat = 500 1. st. s-a reîntors la sfârşitul anului şi, deosebit de aceasta,
5.000 1. st. plusvaloare. Nu masa capitalului pe care a utilizat-o în
cursul anului, ci aceea care se reîntoarce în mod periodic la el este aceea
care exprimă mărimea capitalului său avansat. Chestiunea dacă la
sfârşitul anului capitalul există, în parte, sub formă de stoc productiv, în
parte sub formă de capital-marfă sau de capital bănesc şi în ce proporţie
el se împarte în aceste părţi diferite, nu are nicio importanţă pentru
problema de faţă. Pentru posesorul capitalului B s-au reîntors 5.000 l.
st., reprezentând capitalul său avansat, şi, în plus, 5.000 1. st.
plusvaloare. Pentru posesorul capitalului C (de 5.500 1. st. privit la
urmă) au fost produse în cursul anului 5.000 1. st. plusvaloare (avans
5.000 1. st. şi rata plusvalorii 100%), dar capitalul său avansat nu s-a
reîntors încă; de asemenea, nu s-a reîntors nici plusvaloarea produsă.
P' = p'n exprimă că rata plusvalorii exprimată prin formula
ăî ţ
,
î ţ
valabilă în cursul unei perioade de rotaţie pentru capitalul variabil
utilizat, trebuie înmulţită cu numărul perioadelor de rotaţie sau de
reproducţie ale capitalului variabil avansat, cu numărul perioadelor în
care îşi reînnoieşte circuitul.
S-a văzut încă în cartea I, cap. IV [pag. 159 şi urm.]

312
(Transformarea banilor în capital) şi apoi în cartea I, cap. XXI [pag.
510 şi urm.] (Reproducţia simplă) că valoarea-capital este avansată, nu
cheltuită, întrucât, după ce a trecut prin diferitele faze ale circuitului ei,
această valoare se reîntoarce la punctul ei de plecare, şi anume sporită
cu o plusvaloare. Acest fapt o caracterizează ca valoare avansată.
Timpul care se scurge din momentul pornirii sale până în momentul
reîntoarcerii sale este timpul pentru care ea a fost avansată. Întregul
circuit prin care trece valoarea-capital, măsurat prin timpul de la
avansarea acestei valori până la reîntoarcerea ei, constituie rotaţia ei, iar
durata acestei rotaţii formează o perioadă de rotaţie. Dacă această
perioadă a trecut, dacă circuitul este încheiat, aceeaşi valoare-capital
poate să reînceapă acelaşi circuit, poate deci din nou să se valorifice, să
producă plusvaloare. Atunci când capitalul variabil se roteşte de zece ori
pe an, ca sub A, cu acelaşi avans de capital, masa plusvalorii
corespunzătoare unei perioade de rotaţie este produsă de zece ori în
cursul anului.
Trebuie să ne dăm seama de natura avansului din punctul de
vedere al societăţii capitaliste.
Capitalul A, care se roteşte de zece ori în cursul anului este
avansat de zece ori în cursul anului. Pentru fiecare perioadă de rotaţie el
e avansat din nou. Dar, în cursul anului, A nu avansează niciodată mai
mult decât aceeaşi valoare-capital de 500 1. st. şi nu dispune de fapt
niciodată de o sumă mai mare decât 500 1. st. pentru procesul de
producţie pe care îl cercetăm. În momentul în care aceste 500 1. st. au
încheiat un circuit, A le face să înceapă din nou acelaşi circuit; prin
natura sa capitalul îşi păstrează caracterul său de capital numai prin
faptul că funcţionează în mod repetat, în calitate de capital, în procese
de producţie repetate. De asemenea, el nu este avansat niciodată pentru
o perioadă mai lungă decât 5 săptămâni. Dacă rotaţia durează mai mult,
el este insuficient. Dacă rotaţia se scurtează, o parte a capitalului devine
excedentară. Nu zece capitaluri de câte 500 1. st. sunt avansate, ci un
capital de 500 1. st. este avansat de zece ori în perioade de timp
succesive. Rata anuală a plusvalorii nu este deci calculată asupra unui
capital de 500 avansat de zece ori, adică de 5.000 1. st., ci asupra unui
capital de 500 1. st. avansat o singură dată; aşa cum un taler care circulă
de zece ori nu reprezintă niciodată mai mult decât un singur taler aflat în
circulaţie, deşi îndeplineşte funcţia a 10 taleri. În mâna în care se află la
fiecare deplasare, el păstrează aceeaşi valoare, identică, de 1 taler.
Tot astfel, capitalul A demonstrează la fiecare întoarcere a sa, şi

313
la reîntoarcerea sa de la sfârşitul anului, că posesorul său operează
întotdeauna numai cu aceeaşi valoare-capital de 500 1. st. Din această
cauză nu se întorc în mâna lui decât 500 1. st. de fiecare dată. Capitalul
său avansat nu e deci niciodată mai mare decât 500 1. st. Capitalul
avansat de 500 l. st. formează, aşadar, numitorul fracţiei care exprimă
rata anuală a plusvalorii. Aveam mai sus, în această privinţă, formula: P'
′
= = p'n. Întrucât rata reală a plusvalorii p' = este egală cu masa
plusvalorii împărţită prin capitalul variabil care a produs-o, putem
înlocui, în p'n, valoarea lui p' cu şi obţinem cealaltă formulă: P' =
Dar prin rotaţia repetată de zece ori, şi deci prin reînnoirea
repetată de zece ori a avansului său, capitalul de 500 1. st. îndeplineşte
funcţia unui capital de zece ori mai mare, a unui capital de 5.000 1. st.,
aşa cum 500 monede de câte un taler care se rotesc de zece ori în cursul
unui an îndeplinesc aceeaşi funcţie ca 5.000 care nu se rotesc decât o
singură dată.

II. Rotaţia capitalului variabil individual

„Oricare ar fi forma socială a procesului de producţie, el trebuie

să fie continuu, adică să treacă mereu, în mod periodic, prin aceleaşi
faze […] Privit în legătura sa continuă şi în fluxul neîntrerupt al
reînnoirii sale, orice proces de producţie social este deci în acelaşi timp
un proces de reproducţie. Ca increment periodic al valorii capitalului,
sau ca fruct periodic al capitalului în mişcare, plusvaloarea îmbracă
forma unui venit provenit din capital.” (Cartea I, cap. XXI, pag. 510,
511)
Avem zece perioade de rotaţie ale capitalului A de câte 5
săptămâni; în prima perioadă de rotaţie se avansează 500 1. st. capital
variabil, adică în fiecare săptămână sunt transformate în forţă de muncă
100 1. st., astfel că la sfârşitul primei perioade de rotaţie au fost cheltuite
pentru forţă de muncă 500 1. st. Aceste 500 1. st., care la început erau o
parte a capitalului total avansat, au încetat de a mai fi capital. Ele au fost
cheltuite ca salariu. Muncitorii le cheltuiesc la rândul lor cumpărându-şi
mijloacele de subzistenţă, consumă deci mijloace de subzistenţă în
valoare de 500 1. st. Prin urmare, o masă de mărfuri de această valoare
este desfiinţată (ceea ce muncitorul economiseşte, eventual, sub formă
de bani, de asemenea nu e capital). Această masă de mărfuri este deci
consumată, pentru muncitor, în mod neproductiv, făcând abstracţie de

314
faptul că ea menţine în stare de funcţiune forţa sa de muncă, deci un
instrument indispensabil al capitalistului. În al doilea rând însă, aceste
500 1. st. sunt transformate pentru capitalist în forţă de muncă de
aceeaşi valoare (respectiv preţ). El consumă forţa de muncă în procesul
de muncă. La sfârşitul celor 5 săptămâni există o valoare-produs de
1.000 1. st. O jumătate din această sumă, 500 1. st., reprezintă valoarea
reprodusă a capitalului variabil cheltuit cu plata forţei de muncă.
Cealaltă jumătate, 500 1. st., este plusvaloare nou produsă. Dar forţa de
muncă de cinci săptămâni în care s-a transformat o parte a capitalului,
devenind astfel capital variabil, a fost de asemenea cheltuită, consumată,
deşi în mod productiv. Munca activă de ieri nu mai este munca activă de
azi. Valoarea ei, plus plusvaloarea creată de ea, există acum ca valoare a
unui lucru deosebit de forţa de muncă, ca valoare a produsului. Dar prin
faptul că produsul e transformat în bani, partea din valoarea acestuia
care este egală cu valoarea capitalului variabil avansat poate să fie din
nou transformată în forţă de muncă şi să funcţioneze deci din nou drept
capital variabil. Faptul că aceiaşi muncitori, adică aceiaşi purtători de
forţă de muncă, sunt utilizaţi cu ajutorul valorii-capital nu numai
reproduse, dar şi retransformate sub formă de bani, este indiferent. Este
posibil ca în a doua perioadă de rotaţie capitalistul să folosească
muncitori noi în locul celor vechi.
Prin urmare, în cele 10 perioade de rotaţie de câte 5 săptămâni
se cheltuieşte de fapt în mod succesiv ca salariu un capital de 5.000 1.
st. şi nu unul de 500 1. st., salariu care este la rândul lui cheltuit de către
muncitori pentru mijloace de subzistenţă. Capitalul de 5.000 1. st. astfel
avansat este consumat. El nu mai există. Pe de altă parte, o forţă de
muncă în valoare de 5.000 1. st., nu una de 500 1. st., este înglobată în
mod succesiv în procesul de producţie şi nu numai că-şi reproduce
propria sa valoare = 5.000 1. st., dar produce în plus şi o plusvaloare de
5.000 1. st. Capitalul variabil de 500 1. st. care este avansat în a doua
perioadă de rotaţie nu este acelaşi capital de 500 1. st. care a fost avansat
în prima perioadă de rotaţie. Acesta e consumat, cheltuit ca salariu. Dar
el este înlocuit printr-un capital variabil nou, de 500 1. st., care a fost
produs în prima perioadă de rotaţie sub formă de marfă şi retransformat
sub formă de bani. Acest nou capital bănesc de 500 l. st. este deci forma
bănească a masei noi de mărfuri produse în prima perioadă de rotaţie.
Faptul că în mâna capitalistului se află din nou aceeaşi sumă de bani de
500 1. st., deci, abstracţie făcând de plusvaloare, aceeaşi cantitate de
capital bănesc pe care a avansat-o la început, ascunde faptul că el

315
lucrează cu un capital nou produs. (În ceea ce priveşte celelalte
componente ale valorii capitalului marfă care înlocuiesc părţile
constante ale capitalului, valoarea lor nu este nou produsă; este
schimbată doar forma în care există această valoare.) Să luăm a treia
perioadă de rotaţie. Aici este evident că capitalul de 500 1. st. avansat
pentru a treia oară nu este un capital vechi, ci unul nou produs, căci el
este forma bănească a masei de mărfuri produse în a doua perioadă de
rotaţie, adică a acelei părţi a acestei mase de mărfuri a cărei valoare este
egală cu valoarea capitalului variabil avansat. Masa de mărfuri produsă
în prima perioadă de rotaţie este vândută. Acea parte din valoarea ei care
este egală cu partea variabilă a valorii capitalului avansat a fost
transformată în forţa de muncă nouă a celei de-a doua perioade de
rotaţie şi a produs o nouă masă de mărfuri care a fost din nou vândută şi
din care o parte din valoare formează capitalul de 500 1. st. avansat în
perioada a treia de rotaţie.
Şi aşa în toate cele zece perioade de rotaţie. În cursul lor, odată
la cinci săptămâni, mase de mărfuri nou produse (a căror valoare, în
măsura în care înlocuieşte capital variabil, este şi ea nou produsă şi nu
numai reapărută, cum se întâmplă cu partea constantă a capitalului
circulant) sunt aruncate pe piaţă pentru a îngloba mereu procesului de
producţie forţă de muncă nouă.
Ceea ce se realizează deci prin cele zece rotaţii ale capitalului
variabil avansat, de 500 1. st., nu este faptul că acest capital de 500 1. st.
poate fi consumat în mod productiv de zece ori sau că un capital variabil
suficient pentru 5 săptămâni poate fi utilizat timp de 50 de săptămâni.
Dimpotrivă, în cele 50 de săptămâni se utilizează un capital variabil de
10 x 500 1. st. şi capitalul de 500 1. st. nu ajunge de fiecare dată decât
pentru 5 săptămâni şi trebuie înlocuit la sfârşitul acestor 5 săptămâni cu
un capital de 500 1. st. nou produs. Lucrul acesta se întâmplă atât cu
capitalul A cât şi cu capitalul B. Dar aici începe deosebirea.
La sfârşitul primei perioade de 5 săptămâni atât B cât şi A au
avansat şi cheltuit un capital variabil de 500 1. st. Atât B cât şi A au
transformat valoarea acestui capital în forţă de muncă şi au înlocuit-o cu
acea parte a valorii produsului care a fost nou creată de forţa de muncă
şi care este egală cu valoarea capitalului variabil de 500 1. st. avansat.
Atât pentru B cât şi pentru A forţa de muncă nu a înlocuit numai
valoarea capitalului variabil cheltuit, de 500 1. st., cu o valoare nouă de
aceeaşi mărime, dar a adăugat şi o plusvaloare care după presupunerea
noastră este de aceeaşi mărime.

316
 Dar la B, valoarea-produs care înlocuieşte capitalul variabil
avansat şi adaugă valorii sale o plusvaloare nu se află sub forma sub
care poate să funcţioneze din nou în calitate de capital productiv,
respectiv de capital variabil. Pentru A ea se află sub această formă. Şi
până la sfârşitul anului, B nu posedă capitalul variabil cheltuit în primele
5 săptămâni, şi apoi în mod succesiv odată la fiecare 5 săptămâni, sub
forma în care el să poată funcţiona din nou în calitate de capital
productiv, respectiv de capital variabil, deşi a fost înlocuit cu o valoare
nou produsă plus plusvaloare. E drept că valoarea sa este înlocuită
printr-o valoare nouă, că este deci înnoită, dar forma valorii sale (aici
forma absolută a valorii, forma bani) nu este înnoită.
Pentru a doua perioadă de 5 săptămâni (şi aşa în mod succesiv
pentru câte 5 săptămâni în cursul anului) trebuie deci să se afle pregătite
alte 500 1. st., ca şi pentru prima perioadă. Prin urmare, făcând
abstracţie de credit, la începutul anului trebuie să fie pregătite 5.000 1.
st. sub formă de capital bănesc avansat latent, cu toate că ele sunt
cheltuite în mod efectiv şi transformate în forţă de muncă abia în cursul
anului, în mod succesiv.
Dimpotrivă, la A, deoarece circuitul, rotaţia capitalului avansat
s-a încheiat, echivalentul de înlocuire a valorii se află chiar după
trecerea primelor 5 săptămâni sub forma sub care poate să pună în
mişcare o forţă de muncă nouă pe timp de 5 săptămâni: în forma sa
iniţială de bani.
Atât sub A cât şi sub B se consumă în a doua perioadă de 5
săptămâni o forţă de muncă nouă şi se cheltuieşte un capital nou de 500
1. st. cu plata acestei forţe de muncă. Mijloacele de existenţă ale
muncitorilor care au fost plătite cu primele 500 1. st. nu mai există; în
orice caz, valoarea corespunzătoare lor a dispărut din mâna
capitalistului. Cu a doua sumă de 500 1. st. se cumpără o nouă forţă de
muncă, se retrag noi mijloace de subzistenţă de pe piaţă. Într-un cuvânt,
se cheltuieşte un capital nou de 500 1. st., nu cel vechi. Dar sub A acest
capital nou de 500 1. st. este forma bănească a valorii de înlocuire nou
produse pentru cele 500 1. st. cheltuite mai înainte. Sub B, acest
echivalent de înlocuire se află sub o formă în care el nu poate funcţiona
în calitate de capital variabil. Pentru continuarea procesului de producţie
în următoarele 5 săptămâni trebuie deci ca un capital suplimentar de 500
1. st. să existe sub forma bănească indispensabilă aici şi să fie avansat.
Astfel, A şi B cheltuiesc în decurs de 50 de săptămâni aceeaşi cantitate
de capital variabil; ei plătesc şi consumă aceeaşi cantitate de forţă de

317
muncă. Dar B trebuie să o plătească cu un capital avansat, egal cu
valoarea ei totală = 5.000 1. st. A o plăteşte în mod succesiv cu forma
bănească mereu înnoită a echivalentului de înlocuire a capitalului de 500
1. st. avansat pentru câte 5 săptămâni, echivalent ce se produce la fiecare
5 săptămâni. Aici nu se avansează deci niciodată un capital bănesc mai
mare decât e necesar pentru 5 săptămâni, deci niciodată unul mai mare
decât cel de 5001. st. avansat pentru primele 5 săptămâni. Aceste 500 1.
st. sunt suficiente pentru anul întreg. Este deci clar că, atunci când
gradul de exploatare a muncii este acelaşi, când rata reală a plusvalorii
este aceeaşi, ratele anuale ale lui A şi B trebuie să se afle într-un raport
invers aceluia în care se află mărimile capitalurilor băneşti variabile care
trebuiau avansate în cursul anului pentru a pune în mişcare aceeaşi masă
de forţă de muncă.
. .
A: = 1.000%, şi B: = 100%. Dar, 500 v : 5000 v =
.
1:10 = 100% : 1000%.
Deosebirea rezultă din diferenţierea perioadelor de rotaţie, adică
dintre perioadele în care echivalentul de înlocuire a capitalului variabil
întrebuinţat într-o anumită durată de timp poate să funcţioneze din nou
în calitate de capital, deci de capital nou. La B ca şi la A are loc aceeaşi
înlocuire a valorii capitalului variabil întrebuinţat în cursul aceloraşi
perioade. De asemenea, are loc aceeaşi adăugare de plusvaloare în
cursul aceloraşi perioade. Dar la B există, ce-i drept, o dată la 5
săptămâni, un echivalent de înlocuire de 500 1. st. plus 500 1. st.
plusvaloare, dar acest echivalent de înlocuire nu formează încă un
capital nou, pentru că el nu se află sub formă bănească. La A vechea
valoare-capital nu este numai înlocuită prin una nouă, dar ea este
refăcută sub vechea sa formă bănească; ea este deci înlocuită sub forma
unui capital nou, în stare de a funcţiona.
Transformarea, mai timpurie sau mai târzie, a echivalentului de
înlocuire în bani, şi deci sub forma sub care capitalul variabil este
avansat, este, evident, o împrejurare cu totul indiferentă pentru producţia
plusvalorii. Aceasta depinde de mărimea capitalului variabil utilizat şi
de gradul de exploatare a muncii. Dar împrejurarea menţionată mai sus
modifică mărimea capitalului bănesc care trebuie avansat pentru a pune
în mişcare în cursul anului o anumită cantitate de forţă de muncă şi
determină deci rata anuală a plusvalorii.

318
 III. Rotaţia capitalului variabil, privită din punct de vedere social

Să privim un moment chestiunea din punct de vedere social. Să

presupunem că un muncitor costă 1 1. st. pe săptămână şi că ziua de
muncă e de 10 ore. Sub A ca şi sub B lucrează în cursul anului 100
muncitori (100 1. st. pe săptămână pentru 100 muncitori fac pentru 5
săptămâni 500 1. st. şi pentru 50 săptămâni 5.000 1. st.), şi anume
fiecare lucrează într-o săptămână de 6 zile 60 de ore de muncă. Prin
urmare, 100 muncitori prestează pe săptămână 6.000 ore de muncă, iar
în 50 săptămâni 300.000 ore de muncă. Această forţă de muncă este
sechestrată de A ca şi de B şi societatea nu poate deci să o cheltuiască
pentru nimic altceva. Din punct de vedere social, lucrurile stau deci,
până aici, la A la fel ca şi la B. Apoi, atât la A cât şi la B, cei 100 de
muncitori primesc pe an un salariu de 5.000 1. st. (deci cei 200
împreună un salariu de 10.000 1. st.) şi iau deci societăţii mijloace de
subzistenţă pentru această sumă. În această privinţă lucrurile stau deci la
fel din punct de vedere social sub A ca şi sub B. Întrucât în ambele
cazuri muncitorii sunt plătiţi cu săptămâna, ei retrag deci societăţii tot
săptămânal mijloace de subzistenţă, pentru care tot în ambele cazuri
aruncă în circulaţie săptămânal echivalentul în bani. Dar aici începe
deosebirea.
Întâi. Banii pe care muncitorul din A îi aruncă în circulaţie nu
sunt numai ca pentru muncitorul din B, forma bănească a valorii forţei
sale de muncă (de fapt mijloc de plată pentru muncă deja prestată); ei
sunt, chiar începând cu a doua perioadă de rotaţie de la începerea
afacerii, forma bănească a valorii nou produse de el însuşi (= preţul
forţei de muncă plus plusvaloarea) din prima perioadă de rotaţie, cu care
e plătită munca sa din cursul celei de-a doua perioade de rotaţie. În B
acesta nu este cazul. E drept că în ceea ce-1 priveşte pe muncitor banii
sunt aici un mijloc de plată pentru o muncă pe care el a prestat-o deja,
dar această muncă prestată nu este plătită cu valoarea nou produsă de
dânsa, transformată în bani (cu forma bănească a valorii produse de ea
însăşi). Lucrul acesta poate avea loc abia începând cu al doilea an, când
muncitorul din B este plătit cu valoarea produsă de dânsul din anul
trecut, transformată în bani.
Cu cât mai scurtă e perioada de rotaţie a capitalului – cu cât mai
scurte sunt deci perioadele în care termenele sale de reproducţie se
reînnoiesc în cursul anului – cu atât mai repede se transformă partea
variabilă a capitalului, avansată de capitalist sub formă bănească, sub

319
forma bănească a valorii-produs pe care muncitorul a creat-o pentru
înlocuirea acestui capital variabil (şi care mai cuprinde şi plusvaloare);
cu atât mai scurt este deci timpul pentru care capitalistul trebuie să
avanseze bani din fondul său propriu, cu atât mai mic este, în raport cu
scara producţiei, capitalul pe care el îl avansează în general; şi cu atât
mai mare este, în proporţie, masa de plusvaloare pe care el o scoate în
cursul anului, la o anumită rată a plusvalorii, pentru că el poate cu atât
mai des să-l cumpere din nou pe muncitor cu forma bănească a valorii
produse de el însuşi şi să-i pună în mişcare munca.
Dacă scara producţiei este dată, mărimea absolută a capitalului
bănesc variabil avansat (ca şi a capitalului circulant în general) scade,
iar rata anuală a plusvalorii creşte proporţional cu reducerea perioadei
de rotaţie. Dacă mărimea capitalului avansat este dată, scara producţiei
creşte; creşte deci, rata plusvalorii fiind dată, şi masa absolută a
plusvalorii create într-o perioadă de rotaţie, concomitent cu creşterea
ratei anuale a plusvalorii determinată de scurtarea perioadelor de
reproducţie. În general, din analiza de până acum a rezultat că, odată cu
mărimea perioadelor de rotaţie, variază foarte mult şi mărimea
capitalului bănesc care trebuie avansat pentru a pune în mişcare aceeaşi
masă de capital productiv circulant şi aceeaşi masă de muncă, la acelaşi
grad de exploatare a muncii.
Al doilea – şi acest fapt e în legătură cu prima deosebire –
muncitorul din B ca şi din A plăteşte mijloacele de subzistenţă, pe care
le cumpără, cu capitalul variabil care s-a transformat în mâna sa în
mijloc de circulaţie. Astfel, el nu numai că retrage grâu de pe piaţă, dar
îl şi înlocuieşte printr-un echivalent în bani. Dar întrucât banii cu care
muncitorul din B îşi plăteşte mijloacele de subzistenţă, retrăgându-le de
pe piaţă, nu sunt forma bănească a unei valori nou create aruncate de el
pe piaţă în cursul anului, cum e cazul cu muncitorul din A, el pune ce-i
drept la dispoziţie bani vânzătorului mijloacelor sale de subzistenţă, dar
nu-i pune la dispoziţie marfă – fie mijloace de producţie, fie mijloace de
subzistenţă – pe care el să o poată cumpăra cu banii încasaţi, lucru care
în A se întâmplă însă. De pe piaţă sunt deci retrase forţă de muncă,
mijloace de subzistenţă pentru această forţă de muncă, capital fix sub
forma mijloacelor de muncă utilizate în B şi materiale de producţie, iar
pentru înlocuirea lor se aruncă pe piaţă un echivalent în bani; dar în
cursul anului nu e aruncat pe piaţă un produs care să înlocuiască
elementele materiale ale capitalului productiv retrase de pe ea. Dacă ne
închipuim că societatea nu este capitalistă ci comunistă, dispare în

320
primul rând cu totul capitalul bănesc, deci şi deghizările în care el
îmbracă tranzacţiile. Chestiunea se reduce pur şi simplu la faptul că
societatea trebuie să calculeze în prealabil ce cantitate de muncă, de
mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă va putea utiliza, fără
pagubă, în acele ramuri de activitate care, ca de pildă construcţiile de căi
ferate, nu livrează un timp mai îndelungat, un an sau mai mult, nici
mijloace de producţie, nici mijloace de subzistenţă şi nici vreun efect
util, dar în schimb retrag din producţia anuală totală muncă, mijloace de
producţie şi mijloace de subzistenţă. Dimpotrivă, în societatea capi-
talistă, în care raţiunea socială se manifestă totdeauna abia post festum
[ulterior], pot şi trebuie să aibă loc în modul acesta mereu mari per-
turbaţii. Pe de o parte, o presiune asupra pieţei financiare, în timp ce,
invers, uşurinţa în procurarea mijloacelor băneşti face la rândul ei ca
asemenea întreprinderi să se nască în mase, provoacă deci tocmai
împrejurările care cauzează mai târziu presiunea asupra pieţei
financiare. Piaţa financiară stă sub presiune, pentru că aici e nevoie în
mod continuu de avansuri de capital bănesc pe scară largă în perioade de
timp lungi. Şi facem cu totul abstracţie de faptul că unii industriaşi şi
comercianţi aruncă în speculaţii de căi ferate etc. capitalul bănesc
necesar pentru exploatarea întreprinderii lor şi şi-1 înlocuiesc prin
împrumuturi pe piaţa financiară. Pe de altă parte, presiune asupra
capitalului productiv disponibil al societăţii. Întrucât de pe piaţă sunt
retrase necontenit elemente ale capitalului productiv, aruncându-se pe
piaţă în locul lor doar un echivalent în bani, cererea solvabilă creşte, fără
a furniza din sine însăşi niciun element de ofertă. De aici, o creştere a
preţurilor atât la mijloacele de subzistenţă cât şi la materialele de
producţie. Se mai adaugă faptul că în asemenea timpuri se speculează în
mod regulat şi au loc mari transferări de capital. O bandă de speculanţi,
antreprenori, ingineri, avocaţi etc., se îmbogăţeşte. Ei provoacă o
puternică cerere de obiecte de consum pe piaţă şi, în acelaşi timp,
salariile cresc. E drept că, în ceea ce priveşte alimentele şi agricultura
capătă un imbold prin acest fapt. Dar întrucât aceste alimente nu pot fi
înmulţite dintr-odată în cursul anului, creşte importul lor, ca în general
importul de alimente exotice (cafea, zahăr, vin etc.) şi de obiecte de lux.
De aici, un import excesiv şi speculaţii în această ramură a importurilor.
Pe de altă parte, în ramurile industriale în care producţia poate fi sporită
repede (manufactura propriu-zisă, industria minieră etc.) urcarea
preţurilor provoacă o extindere subită, căreia îi urmează în scurt timp
prăbuşirea. Acelaşi efect are loc pe piaţa mâinii de lucru, atrăgându-se în

321
noile ramuri de activitate mase mari din suprapopulaţia relativă latentă
şi chiar din rândurile muncitorilor ocupaţi. În general, asemenea
întreprinderi pe scară mare, cum sunt căile ferate, retrag de pe piaţa de
muncă o anumită cantitate de forţe care nu pot să provină decât din
anumite ramuri, cum e agricultura etc., în care sunt utilizaţi numai
oameni voinici. Lucrul acesta mai are loc chiar şi după ce întreprinderile
noi au devenit ramuri de activitate stabile şi deci clasa muncitoare
nomadă care îi este necesară este gata formată; de pildă, atunci când
construcţiile de căi ferate se fac în mod trecător pe o scară mai mare
decât scara medie. O parte a armatei muncitoreşti de rezervă, a cărei
presiune ţinea salariul la un nivel scăzut, e absorbită. Salariile se urcă în
mod general, chiar şi în acele sectoare ale pieţei forţelor de muncă în
care muncitorii găseau şi mai înainte de lucru cu uşurinţă. Lucrul acesta
durează până ce prăbuşirea inevitabilă eliberează din nou armata
muncitorească de rezervă, iar salariile sunt din nou reduse la minimul
lor sau sub acest minim1.
În măsura în care lungimea mai mare sau mai mică a perioadei
de rotaţie depinde de perioada de muncă propriu-zisă, adică de perioada
necesară pentru a confecţiona produsul pentru piaţă, ea se întemeiază pe
respectivele condiţii de producţie obiective ale diferitelor investiţii de
capital, condiţii care în agricultură au mai mult caracterul unor condiţii
naturale ale producţiei şi care în manufactură şi în cea mai mare parte a
industriei extractive variază odată cu dezvoltarea socială a însuşi
procesului de producţie.
În măsura în care lungimea perioadei de muncă depinde de
mărimea livrărilor (de volumul cantitativ în care produsul este aruncat în
mod obişnuit pe piaţă ca marfă), lucrul acesta are caracter convenţional.
Dar convenţia însăşi are drept bază materială scara producţiei şi nu este
deci întâmplătoare decât în cazurile privite izolat.
În fine, în măsura în care lungimea perioadei de rotaţie depinde
de lungimea perioadei de circulaţie, aceasta este ce-i drept determinată
în parte de oscilaţiile continue ale conjuncturilor pieţei, de posibilităţile
de vânzare mai mari sau mai mici şi de necesitatea, izvorâtă din aceste
posibilităţi, de a arunca, în mod parţial, produsul pe o piaţă mai
apropiată sau mai îndepărtată. Abstracţie făcând de volumul cererii în
general, mişcarea preţurilor joacă aici un rol de căpetenie, întrucât în caz
de scădere a preţurilor vânzarea este restrânsă în mod intenţionat, în
timp ce producţia merge înainte; invers stau lucrurile în caz de urcare a
preţurilor, când producţia şi vânzarea îşi ţin pasul sau când se poate

322
vinde cu anticipaţie. Dar ca bază materială propriu-zisă trebuie privită
depărtarea reală a sediului producţiei de piaţa de desfacere.
Se vând de pildă în India ţesături de bumbac sau fire din Anglia.
Comerciantul exportator îi plăteşte fabricantului de bumbac englez.
(Acest lucru exportatorul consimte să-l facă numai atunci când situaţia
pieţei financiare e bună. Atunci când fabricantul însuşi îşi înlocuieşte
capitalul bănesc prin operaţiuni de credit, lucrurile stau prost.)
Exportatorul îşi vinde mai târziu marfa, bumbacul, pe piaţa indiană, de
unde capitalul pe care 1-a avansat îi este restituit. Până la această
reîntoarcere, lucrurile stau la fel ca şi în ipoteza că lungimea perioadei
de muncă necesită avansarea unui nou capital bănesc, pentru a menţine
în curs procesul de producţie pe o scară dată. Capitalul bănesc cu care
fabricantul îşi plăteşte muncitorii şi îşi reînnoieşte şi celelalte elemente
ale capitalului său circulant nu sunt forma bănească a firelor produse de
el. Acesta poate să fie cazul abia atunci când valoarea acestor fire s-a
întors în Anglia sub formă de bani sau de produse. El este capital bănesc
suplimentar, ca mai înainte. Deosebirea constă doar în faptul că în locul
fabricantului comerciantul este acela care îl avansează, după ce el, la
rândul lui, 1-a primit poate prin operaţiuni de credit. De asemenea, nu a
fost aruncat pe piaţa engleză, înainte ca aceşti bani să fie aruncaţi pe
piaţă sau concomitent cu ei, vreun produs suplimentar care să poată fi
cumpărat cu aceşti bani şi să intre în consumul productiv sau individual.
Dacă intervine această situaţie pentru un timp mai îndelungat şi pe scară
mai mare, ea trebuie să aibă aceleaşi urmări pe care le-am văzut mai
înainte la perioada de muncă prelungită.
Este posibil ca în India firele să fie vândute pe credit. Cu acest
credit se cumpără în India produse şi se trimit în Anglia sau se trimit
cambii pentru suma respectivă. Dacă această situaţie se prelungeşte, se
manifestă o presiune asupra pieţei financiare din India, presiune ale
cărei repercusiuni pot provoca o criză în Anglia. Această criză, la rândul
ei, chiar dacă este legată de un export de metale preţioase spre India,
provoacă în această din urmă ţară o nouă criză, din cauza falimentului
caselor de comerţ din Anglia şi al filialelor lor din India, cărora băncile
indiene le acordaseră credite. În modul acesta se naşte o criză
concomitentă atât pe piaţa cu balanţa comercială creditoare, cât şi pe
piaţa cu balanţa comercială debitoare. Fenomenul acesta poate să fie şi
mai complicat. Anglia a trimis, de pildă, în India lingouri de argint, dar
creditorii englezi ai Indiei îşi încasează acum creanţele în India şi în
scurt timp India va trebui să-şi retrimită lingourile de argint în Anglia.

323
 Este posibil ca exportul spre India şi importul din India să se
compenseze în mod aproximativ, cu toate că acesta din urmă (cu
excepţia unor împrejurări speciale, ca scumpirea bumbacului etc.) va fi
determinat şi stimulat, în ceea ce priveşte volumul său, de către cel
dintâi. Balanţa comercială dintre Anglia şi India poate să pară
echilibrată sau să nu prezinte decât oscilaţii slabe într-o parte sau
într-alta. Dar în momentul în care criza izbucneşte în Anglia, se vede că
în India se află stocate mărfuri de bumbac nevândute (care nu s-au
transformat deci din capital-marfă în capital-bănesc – supraproducţie în
această privinţă) şi că, pe de altă parte, în Anglia nu numai că există
stocuri de produse indiene nevândute, dar că o mare parte a cantităţilor
vândute şi consumate nu sunt încă plătite. Ceea ce apare deci drept criză
pe piaţa monetară, exprimă de fapt anomalii în procesul de producţie şi
de reproducţie.
Al treilea: În privinţa capitalului circulant utilizat (variabil şi
constant) lungimea perioadei de rotaţie, în măsura în care rezultă din
lungimea perioadei de muncă, determină următoarea deosebire: atunci
când există mai multe rotaţii în cursul anului, un element al capitalului
circulant, variabil sau constant, poate să fie furnizat de propriul său
produs, cum e cazul la producţia de cărbuni, la confecţiile de
îmbrăcăminte etc. În ipoteza contrară, lucrul acesta nu este posibil, cel
puţin nu în cursul anului.

NOTE:
1
În manuscris se află intercalată aici următoarea notă pentru elaborare ulterioară:
„Contradicţie în modul de producţie capitalist: în calitate de cumpărători de marfă,
muncitorii au importanţă pentru piaţă. Dar în calitate de vânzători ai mărfii lor – forţa de
muncă – societatea capitalistă are tendinţa de a-i limita la minimul preţului. Altă
contradicţie: epocile în care producţia capitalistă uzează de toate posibilităţile ei se arată
întotdeauna a fi epoci de supraproducţie; aceasta pentru că posibilităţile de producţie nu
pot fi niciodată utilizate în aşa măsură, încât o valoare nouă să poată fi nu numai
produsă, dar şi realizată; vânzarea mărfurilor, realizarea capitalului-marfă, deci şi a
plusvalorii, este însă limitată nu de nevoile consumtive ale societăţii în general, ci de
nevoile consumtive ale unei societăţi în care marea majoritate e totdeauna săracă şi
trebuie să rămână întotdeauna săracă. Acest lucru îşi are însă locul abia în secţiunea
următoare.

324
 Capitolul şaptesprezece
CIRCULAŢIA PLUSVALORII

Am văzut până acum că deosebirile în perioada de rotaţie

creează deosebiri în rata anuală a plusvalorii, chiar dacă masa
plusvalorii produse în cursul anului rămâne aceeaşi.
Dar se mai nasc în mod necesar deosebiri şi în capitalizarea
plusvalorii, în acumulare, şi deci în masa plusvalorii produse în cursul
anului, rata plusvalorii rămânând neschimbată.
Vom observa acum, în primul rând, că (în exemplul din
capitolul precedent) capitalul A are un venit periodic continuu, că deci,
cu excepţia perioadei de rotaţie de la începutul afacerii, el îşi acoperă
propriul său consum în timpul anului din producţia de plusvaloare şi nu
trebuie deci să şi-1 avanseze dintr-un fond propriu. Acest din urmă fapt
se întâmplă însă la B. E drept că în cursul aceleiaşi perioade de timp el
produce tot atâta plusvaloare ca şi A, dar plus-valoarea nu este realizată
şi nu poate fi deci consumată nici prin consum individual, nici prin
consum productiv. În ceea ce priveşte consumul individual, plusvaloarea
este anticipată. E nevoie de avansarea unui fond în acest scop.
O parte a capitalului productiv, care nu poate fi uşor clasificată,
anume capitalul suplimentar necesar pentru reparaţiile şi întreţinerea
capitalului fix se prezintă şi ea acum într-o lumină nouă.
La A, această parte din capital nu este avansată sau nu este
avansată decât în parte, la începutul producţiei. Nu este nevoie ca acest
capital să fie disponibil şi nici măcar să existe. El provine chiar din
întreprindere, prin transformarea nemijlocită a plusvalorii în capital,
adică prin utilizarea ei directă în calitate de capital. O parte din
plusvaloarea nu numai produsă, dar şi realizată în cursul anului, poate să
acopere cheltuielile necesare pentru reparaţii etc. O parte a capitalului
necesar pentru exploatarea întreprinderii pe scara iniţială este astfel
produsă de întreprinderea însăşi în cursul funcţionării sale prin
capitalizarea unei părţi din plusvaloare. Pentru capitalistul B lucrul
acesta este imposibil. Partea din capital despre care e vorba trebuie să
formeze la el o parte din capitalul avansat la început. În ambele cazuri
această parte din capital va figura în registrele capitalistului drept capital
avansat, ceea ce şi este, întrucât după presupunerea noastră ea formează
o parte din capitalul productiv necesar pentru exploatarea întreprinderii

325
pe o scară dată. Dar e o mare deosebire din ce fond este ea avansată. La
B ea este realmente o parte a capitalului care trebuie avansat sau ţinut ca
rezervă la început. Dimpotrivă, la A ea este o parte a plusvalorii utilizată
drept capital. Acest din urmă caz arată cum nu numai capitalul
acumulat, dar şi o parte a capitalului avansat la început poate să fie
plusvaloare capitalizată. Odată cu dezvoltarea creditului, raportul dintre
capitalul avansat la început şi plusvaloarea capitalizată se complică şi
mai mult. De pildă, A împrumută de la bancherul C o parte a capitalului
productiv cu care el începe afacerea sau cu care o continuă în cursul
anului. Din capul locului el nu are capital propriu suficient pentru
continuarea afacerii. Bancherul C îi împrumută o sumă care nu constă
decât din plusvaloarea industriaşilor D, E, F etc. depusă la el. Din
punctul de vedere al lui A nu este vorba încă de capital acumulat. De
fapt însă, pentru D, E, F etc. A nu este decât un agent care capitalizează
plusvaloarea însuşită de ei.
Am văzut în cartea I, cap. XXII [pag. 521 şi urm.] că
acumularea, transformarea plusvalorii în capital, este după conţinutul ei
real un proces de reproducţie pe scară lărgită, indiferent dacă această
lărgire se exprimă în mod extensiv prin adăugarea de fabrici noi la cele
vechi, sau prin întinderea intensivă a scării de până acum a
întreprinderii.
Lărgirea scării producţiei poate să se efectueze în porţiuni mai
mici, prin faptul că o parte a plusvalorii este întrebuinţată pentru
perfecţionări care fie că măresc forţa productivă a muncii utilizate, fie că
permit, în acelaşi timp, o exploatare mai intensivă a ei. Sau, acolo unde
ziua de muncă nu este limitată prin lege, ajunge o cheltuială
suplimentară de capital circulant (în materiale de producţie şi salariu)
pentru ca scara producţiei să fie lărgită fără o mărire a capitalului fix, al
cărui timp de utilizare zilnic este astfel prelungit, în timp ce perioada sa
de rotaţie este redusă în mod corespunzător. Sau, în caz de conjuncturi
favorabile, plusvaloarea capitalizată poate permite speculaţii cu materii
prime, operaţiuni pentru care capitalul avansat la început nu ar fi fost
suficient etc.
Dar este clar că acolo unde numărul mai mare de perioade de
rotaţie determină o realizare mai frecventă a plusvalorii în cursul anului,
pot interveni perioade în care nici ziua de muncă nu poate fi prelungită
şi nici nu pot fi făcute perfecţionări de detaliu; pe de altă parte, o
extindere proporţională a întregii întreprinderi este posibilă numai în
anumite limite, mai largi sau mai înguste, condiţionate în parte de

326
caracterul general al întreprinderii, de ex. clădirile, în parte de
dimensiunile câmpului cultivat, ca în agricultură; pe urmă, se cere
pentru acest lucru un capital suplimentar atât de important încât el nu
poate fi procurat decât printr-o acumulare de plusvaloare pe timp de mai
mulţi ani.
Paralel cu acumularea reală sau cu transformarea plusvalorii în
capital productiv (şi cu reproducţia corespunzătoare pe scară lărgită) are
deci loc acumulare de bani, acumularea unei părţi a plusvalorii sub
formă de capital bănesc latent, care abia mai târziu, când va fi atins un
anumit volum, va funcţiona drept capital suplimentar activ.
Aşa se prezintă lucrurile din punctul de vedere al capitalistului
individual. Dar odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste se dezvoltă şi
creditul. Capitalul bănesc pe care capitalistul nu poate să-l utilizeze încă
în propria sa întreprindere este utilizat de alte persoane de la care
primeşte dobândă. Pentru el acest capital funcţionează drept capital
bănesc în sens propriu, ca o categorie de capital deosebită de capitalul
productiv. Dar în calitate de capital el funcţionează în mâna altuia. Este
clar că, odată cu realizarea mai frecventă a plusvalorii şi odată cu
lărgirea scării pe care această plusvaloare este produsă, creşte proporţia
în care capital bănesc nou sau bani noi sunt aruncaţi pe piaţa financiară
în calitate de capital, fiind absorbiţi de aici din nou, în cea mai mare
parte cel puţin, pentru producţia lărgită.
Forma cea mai simplă în care acest capital bănesc latent
suplimentar se poate prezenta este aceea a tezaurului. Este posibil ca
acest tezaur să fie format din aur sau din argint suplimentar, obţinut în
mod direct sau indirect prin schimb cu ţările producătoare de metale
preţioase. Şi numai în modul acesta tezaurul bănesc creşte în mod
absolut înăuntrul unei ţări. Este posibil pe de altă parte – şi acest lucru
se întâmplă în majoritatea cazurilor – ca acest tezaur să nu fie nimic
altceva decât bani luaţi din circulaţia internă, care au luat forma de
tezaur în mâna unor capitalişti individuali. Este posibil apoi ca acest
capital bănesc latent să constea din simple semne de valoare – facem
încă abstracţie aici de moneda de credit – sau din simple creanţe
constatate prin documente legale (titluri de creanţe) ale capitaliştilor faţă
de terţe persoane. În toate aceste cazuri, oricare ar fi forma de existenţă
a acestui capital bănesc suplimentar, el nu reprezintă, în măsura în care e
capital in spe [viitor capital], nimic altceva decât titluri suplimentare şi
ţinute în rezervă ale capitaliştilor asupra unei viitoare producţii anuale
suplimentare a societăţii.

327
 „Masa avuţiei efectiv acumulate, privită după mărimea ei, [...]
este atât de neînsemnată în comparaţie cu forţele productive ale
societăţii din care face parte, oricare i-ar fi treapta de civilizaţie, sau în
comparaţie numai cu consumul efectiv al aceleiaşi societăţi în decurs de
numai câţiva ani, încât atenţia principală a legiuitorilor şi a
economiştilor ar trebui să fie îndreptată asupra forţelor productive şi a
dezvoltării lor viitoare libere şi nu ca până acum, doar asupra avuţiei
acumulate, care izbeşte ochiul. Partea covârşitoare a aşa-zisei avuţii
acumulate nu este decât nominală şi nu constă din lucruri reale –
corăbii, case, mărfuri din bumbac, ameliorări ale solului – ci din simple
titluri, din simple creanţe asupra viitoarelor forţe productive anuale ale
societăţii, titluri produse şi permanentizate prin expedientele sau
instituţiile proprii stării de nesiguranţă, întrebuinţarea unor asemenea
articole (acumulări de lucruri fizice sau avuţie reală) ca simplu mijloc
care să permită posesorilor lor să-şi însuşească avuţia pe care forţele
productive viitoare ale societăţii urmează să o creeze abia, această
întrebuinţare le-ar fi retrasă în mod succesiv, fără a se face uz de forţă,
prin legile naturale ale repartiţiei: cu ajutorul muncii cooperative (co-
operative labour) ea le-ar fi retrasă după câţiva ani de zile.” (William
Thompson, „Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth”,
Londra 1850, pag. 453. Cartea a apărut pentru prima dată în 1824.)
„Puţini îşi dau seama, şi cei mai mulţi nici nu bănuiesc măcar,
cât de reduse sunt, atât în ceea ce priveşte masa cât şi în ceea ce priveşte
eficaicitatea, acumulările efective ale societăţii în comparaţie cu forţele
productive omeneşti, ba chiar cu consumul obişnuit al unei singure
generaţii în decurs de numai câţiva ani. Cauza este evidentă, dar efectul
este foarte dăunător. Avuţia care este consumată în fiecare an dispare
prin întrebuinţarea ei; ea ne stă în faţa ochilor numai pentru un moment
şi produce impresie numai în timp ce e consumată sau întrebuinţată. Dar
acea parte din avuţie care nu se consumă decât încet, ca mobila,
maşinile, clădirile, stă în faţa ochiului nostru din copilărie până la
bătrâneţe, monumente permanente ale efortului omenesc. Graţie
proprietăţii asupra acestei părţi fixe, durabile, încet consumate, a avuţiei
publice – asupra solului, a materiilor prime asupra cărora se munceşte, a
uneltelor cu care se munceşte, a caselor, care constituie adăpostul în
cursul muncii, proprietarii acestor obiecte stăpânesc pentru propriul lor
avantaj forţele productive anuale ale tuturor muncitorilor realmente
productivi ai societăţii, oricât de neînsemnate ar fi aceste obiecte în
comparaţie cu produsele mereu reînnoite ale acestei munci. Populaţia

328
Britaniei şi a Irlandei este de 20 milioane; consumul mediu al fiecărui
individ, bărbat, femeie şi copil, este probabil de aproximativ 20 1. st., la
un loc o avuţie de aproximativ 400 milioane 1. st., produs al muncii
consumat în fiecare an. Conform evaluărilor, totalul capitalului
acumulat în aceste ţări nu întrece suma de 1.200 milioane, adică întreitul
produsului anual al muncii; adică 60 1. st. capital de fiecare cap, dacă
facem o împărţire egală. Avem de-a face aici mai mult cu proporţia
decât cu mărimile absolute, mai mult sau mai puţin exacte, ale acestor
sume evaluate. Dobânzile acestui capital total ar ajunge pentru a
întreţine populaţia totală la standardul ei actual timp de aproximativ
două luni pe an, iar totalul capitalului acumulat ar întreţine-o fără muncă
(dacă s-ar găsi cumpărători) timp de trei ani întregi! După care timp ea
ar trebui să moară de foame, fără case, fără haine şi alimente, sau să se
transforme în sclavi ai acelora care ar fi întreţinut-o în aceşti trei ani. În
acelaşi raport în care se află o perioadă de trei ani faţă de perioada de
viaţă a unei generaţii sănătoase, adică de 40 de ani, în acelaşi raport se
află şi mărimea şi importanţa avuţiei reale, adică a capitalului acumulat
chiar şi în cea mai bogată ţară, faţă de forţa ei productivă, adică faţă de
forţele productive ale unei singure generaţii omeneşti; nu faţă de ceea ce
ea ar putea să producă sub un regim de măsuri raţionale îndreptate
asupra unei securităţi egale şi în special sub un regim de muncă în
comun, ci faţă de ceea ce ea produce realmente în mod absolut sub
regimul expedientelor insuficiente şi descurajante ale nesiguranţei! ... Şi
pentru a conserva şi a permanentiza această masă de capital existent,
uriaşă în aparenţă, sau mai bine zis pentru a conserva şi a permanentiza
în starea actuală de diviziune forţată comanda şi monopolul obţinute cu
ajutorul acestui capital – asupra produselor muncii din cursul anului, se
tinde la permanentizarea întregului mecanism hidos de vicii, crime şi
suferinţe legate de nesiguranţă. Nimic nu poate fi acumulat fără ca mai
întâi să fie satisfăcute nevoile imperioase, iar marele fluviu al
înclinărilor omeneşti curge în direcţia plăcerilor; aşa se explică mărimea
relativ neînsemnată a avuţiei reale a societăţii în fiecare clipă în parte.
Este un cerc continuu de producţie şi de consum. În această masă
imensă de producţie şi de consum anual, lipsa acestei neînsemnate
acumulări reale abia s-ar face simţită; şi cu toate acestea, atenţia
principală n-a fost îndreptată asupra acelei mase de forţă productivă, ci
asupra acestei neînsemnate acumulări. Dar această cantitate neînsemnată
a fost monopolizată de un număr mic de oameni şi transformată într-un
instrument de însuşire a produselor muncii marilor mase, produse care

329
revin necontenit, în fiecare an. De aici importanţa decisivă pe care o are
un asemenea instrument pentru acest număr mic de oameni.
Aproximativ o treime din produsul naţional anual este sustrasă acum
producătorilor sub numele de sarcini publice şi este consumată în mod
neproductiv de oameni care nu dau în schimb niciun echivalent, adică
niciunul pe care producătorii să-l considere ca atare... Ochii mulţimii
privesc miraţi la masele acumulate, în special atunci când acestea sunt
concentrate în mâinile unui număr mic de oameni. Dimpotrivă, masele
produse în fiecare an trec ca valurile eterne şi nenumărate ale unui
fluviu imens şi se pierd în oceanul uitat al consumului. Şi totuşi acest
consum permanent nu este numai condiţia tuturor plăcerilor, dar şi a
existenţei întregului neam omenesc. Obiectul atenţiei ar trebui să-l
formeze înainte de toate cantitatea şi repartizarea acestui produs anual.
Acumularea reală are o importanţă cu totul secundară, importanţă pe
care o obţine în mod aproape exclusiv prin influenţa ei asupra
repartizării produsului anual. Acumularea reală şi repartizarea sunt
privite aici” (în scrierea lui Thompson) „întotdeauna în raport cu forţa
productivă şi în funcţie de ea. În aproape toate celelalte sisteme, forţa
productivă a fost privită în raport cu acumularea şi subordonată ei şi în
raport cu permanentizarea modului de repartizare existent. Comparată
cu conservarea acestui mod de repartizare existent, mizeria şi bunăstarea
mereu reînnoită a întregului neam omenesc nu este considerată demnă
nici măcar de o privire. Permanentizarea violenţei, a înşelăciunii şi a
întâmplării a fost denumită securitate; şi conservării acestei securităţi
mincinoase i-au fost sacrificate fără milă toate forţele productive ale
neamului omenesc.” (Ibid., pag. 440-443)
În ceea ce priveşte reproducţia, sunt posibile numai două cazuri
obişnuite, abstracţie făcând de perturbaţiile care împiedică însăşi
reproducţia pe o scară dată. Sau are loc reproducţie simplă.
Sau are loc capitalizare de plusvaloare, acumulare.

I. Reproducţie simplă

În cazul reproducţiei simple, plusvaloarea produsă şi realizată

anual sau în mod periodic în cursul anului prin mai multe rotaţii este
consumată individual, adică neproductiv, de proprietarii ei, capitaliştii.
Faptul că valoarea produsului constă, în parte, din plusvaloare
şi, în parte, din porţiunea de valoare formată din capitalul variabil
reprodus în ea plus capitalul constant consumat în ea, nu modifică întru

330
nimic nici cantitatea, nici valoarea produsului total, care intră în mod
continuu în circulaţie sub formă de capital-marfă şi este retras din ea în
mod tot atât de continuu, pentru a intra în consumul productiv sau în cel
individual, adică pentru a servi ca mijloc de producţie sau ca mijloc de
consum. Abstracţie făcând de capitalul constant, numai repartiţia
produsului anual între muncitori şi capitalişti este afectată prin acest
fapt.
Chiar dacă presupunem deci reproducţie simplă, trebuie ca o
parte a plusvalorii să existe în mod continuu sub formă de bani şi nu sub
formă de produs, pentru că altfel ea nu poate fi transformată din bani în
produs, în vederea consumului. Această trecere a plusvalorii din forma
sa iniţială de marfă la forma de bani va trebui cercetată aici mai
îndeaproape. Pentru simplificarea lucrurilor, se presupune forma cea
mai simplă a problemei, anume circulaţia exclusivă de monedă metalică,
de bani care reprezintă un echivalent real. În conformitate cu legile
dezvoltate pentru circulaţia de mărfuri simplă (cartea I, cap. III [pag.
117 şi urm.]), masa monedei metalice existente în ţară nu trebuie numai
să fie suficientă pentru a pune în circulaţie mărfurile. Ea trebuie să
ajungă pentru fluctuaţiile circulaţiei monetare, care rezultă în parte din
fluctuaţiile vitezei circulaţiilor, în parte din schimbările în preţurile
mărfurilor, în parte din proporţiile diferite şi schimbătoare în care banii
funcţionează ca mijloc de plată sau ca mijloc de circulaţie propriu-zis.
Proporţia în care masa de monedă existentă se scindează în tezaur şi
monedă aflată în circulaţie variază în mod continuu, dar masa de
monedă este totdeauna egală cu totalul de monedă existentă sub formă
de tezaur şi de monedă aflată în circulaţie. Această masă de monedă
(masă de metal preţios) este un tezaur al societăţii, acumulat încet, încet.
În măsura în care o parte a acestui tezaur se consumă prin uzare, ea
trebuie înlocuită în fiecare an, ca şi orice alt produs. Acest lucru se
efectuează în practică prin schimbarea directă sau indirectă a unei părţi
din produsul naţional anual cu produsul ţărilor producătoare de aur şi
argint. Acest caracter internaţional al tranzacţiei îi disimulează însă
simplitatea. Pentru a reduce deci problema la expresia sa cea mai simplă
şi mai străvezie, trebuie să presupunem că producţia de aur şi de argint
are loc chiar în ţară, că deci producţia de aur şi de argint formează o
parte a producţiei sociale totale dinăuntrul fiecărei ţări.
Abstracţie făcând de aurul şi de argintul produs pentru articole
de lux, minimul producţiei anuale a acestor metale trebuie să fie egal cu
uzarea metalelor monetare cauzată de circulaţia monetară din cursul

331
anului. Apoi, dacă suma valorii masei de mărfuri produse şi puse în
circulaţie în cursul anului creşte, trebuie să crească şi producţia de aur şi
de argint din cursul anului, în măsura în care suma valorii crescute a
mărfurilor care se află în circulaţie şi masa de monedă necesară pentru
circulaţia lor (şi pentru tezaurizarea corespunzătoare) nu sunt
compensate printr-o creştere a vitezei circulaţiei monetare şi prin
funcţionarea mai amplă a banilor ca mijloc de plată, adică printr-o
sporire a compensărilor reciproce la cumpărări şi vânzări fără intervenţia
monedei efective.
O parte a forţei sociale de muncă şi o parte a mijloacelor sociale
de producţie trebuie deci cheltuite în cursul anului pentru producţia de
aur şi de argint.
Capitaliştii care se ocupă cu producţia aurului şi a argintului, şi
anume în ipoteza reproducţiei simple presupusă de noi – în cadrul
limitelor uzării medii anuale şi ale consumului anual de aur şi de argint
determinat de această uzare, îşi aruncă în circulaţie plusvaloarea, pe
care, conform presupunerii, o consumă în fiecare an fără a capitaliza
ceva din ea, direct sub formă de bani, care pentru ei este forma naturală
şi nu, ca în celelalte ramuri de producţie, forma modificată a produsului.
Apoi, în ceea ce priveşte salariul – forma bănească sub care e
avansat capitalul variabil – el este de asemenea înlocuit aici nu prin
vânzarea produsului, prin transformarea lui în bani, ci printr-un produs a
cărui formă naturală este din capul locului forma bănească.
În fine, acelaşi lucru se întâmplă şi cu acea parte a produsului de
metal preţios care este egală cu valoarea capitalului constant consumat
în mod periodic, şi anume atât a capitalului constant circulant, cât şi a
capitalului constant fix consumat în cursul anului.
Să privim circuitul, respectiv rotaţia capitalului investit în
producţia de metal preţios, mai întâi sub forma B - M ... P ... B'. Dacă în
B - M, M nu constă numai din forţă de muncă şi mijloace de producţie,
ci şi din capital fix, din a cărui valoare numai o parte este consumată în
P, este clar că B' – produsul – este o sumă de bani egală cu capitalul
variabil avansat pentru salariu plus capitalul constant circulant avansat
pentru mijloace de producţie plus partea de valoare a capitalului fix uzat
plus plusvaloarea. Dacă suma ar fi mai mică, valoarea generală a aurului
fiind neschimbată, mina ar fi neproductivă, sau – dacă situaţia aceasta
ar fi generală – valoarea aurului ar creşte în viitor, în comparaţie cu
mărfurile a căror valoare este neschimbată; adică preţurile mărfurilor ar
scădea şi suma de bani avansată în B - M ar fi deci mai mică în viitor.

332
 Dacă privim mai întâi partea circulantă a capitalului avansat în
B, punctul de plecare al lui B - M … P … B', vedem că o anumită sumă
de bani este avansată, este aruncată în circulaţie pentru plata forţei de
muncă şi pentru cumpărarea de materiale de producţie. Dar această
sumă de bani nu este retrasă din nou din circulaţie prin circuitul acestui
capital, pentru ca apoi să fie din nou aruncată în ea. Chiar produsul în
forma sa naturală este bani şi el nu trebuie deci transformat în bani prin
schimb, printr-un proces de circulaţie. El nu trece din procesul de
producţie în procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă, care se va
retransforma în capital bănesc, ci sub formă de capital bănesc care se va
retransforma în capital productiv, adică va cumpăra din nou forţă de
muncă şi materiale de producţie. Forma bănească a capitalului circulant,
consumat pentru forţă de muncă şi mijloace de producţie, nu este
înlocuită prin vânzarea produsului, ci prin forma naturală a produsului
însuşi, deci nu printr-o nouă retragere din circulaţie sub formă de bani,
ci prin bani suplimentari, nou produşi.
Să presupunem că acest capital circulant este = 500 1. st., că
perioada de rotaţie este = 5 săptămâni, că perioada de muncă este = 4
săptămâni şi că, perioada de circulaţie este de numai 1 săptămână. Din
capul locului o sumă de bani necesară pentru 5 săptămâni trebuie în
parte avansată pentru stoc productiv, în parte să existe în rezervă pentru
a fi cheltuită în mod succesiv pentru salariu. La începutul săptămânii a
6-a s-au reîntors 400 1. st., iar 100 1. st. au fost eliberate. Lucrul acesta
se repetă necontenit. Aici, ca şi în exemplele anterioare, în cursul unei
anumite porţiuni din timpul de rotaţie, suma de 100 1. st. se va afla
necontenit eliberată. Dar ea constă din bani suplimentari, nou produşi, la
fel ca şi celelalte 400 1. st. Avem aici 10 rotaţii pe an, iar produsul anual
este = 5.000 1. st. aur. (Perioada de circulaţie nu consistă aici în timpul
necesar pentru transformarea mărfii în bani, ci în cel necesar pentru
transformarea banilor în elementele de producţie.)
La orice alt capital de 500 1. st. care se roteşte în aceleaşi
condiţii, forma bănească mereu reînnoită este forma modificată a
capitalului-marfă produs, care e aruncat în circulaţie la fiecare patru
săptămâni şi care mereu redobândeşte această formă bănească prin
vânzarea sa – deci prin retragerea periodică a cantităţii de bani sub
forma cărora a intrat la început în proces. Aici, dimpotrivă, în fiecare
perioadă de rotaţie, o nouă masă de bani, suplimentară, de 500 1. st. este
aruncată chiar din procesul de producţie în circulaţie, pentru a-i retrage
acesteia necontenit materiale de producţie şi forţă de muncă. Aceşti bani

333
aruncaţi în circulaţie nu-i sunt retraşi din nou prin circuitul acestui
capital, ci mai sunt sporiţi încă prin mase de aur care mereu se produc
din nou.
Dacă privim partea variabilă a acestui capital circulant şi o
considerăm, ca mai sus = 100 1. st., aceste 100 1. st. ar fi suficiente, în
producţia de mărfuri obişnuită, rotaţiile fiind în număr de zece, pentru a
plăti în mod continuu forţa de muncă. Aici, în producţia de bani, această
sumă este de asemenea suficientă; dar cele 100 1. st. reîntoarse, cu care
se plăteşte forţa de muncă în fiecare perioadă de 5 săptămâni, nu sunt
forma modificată a produsului ei, ci o parte a însuşi produsului ei mereu
reînnoit. Producătorul de aur îşi plăteşte muncitorii, în mod direct, cu o
parte a aurului produs chiar de ei. Cele 1.000 1. st. avansate în modul
acesta, în cursul anului, pentru forţă de muncă şi aruncate în circulaţie
de muncitori nu se reîntorc deci la punctul lor de plecare prin
intermediul circulaţiei.
În ceea ce priveşte, apoi, capitalul fix, el cere, la înfiinţarea
întreprinderii, cheltuirea unui capital bănesc mai mare, care este deci
aruncat în circulaţie. Asemeni oricărui capital fix, el nu se reîntoarce
decât bucată cu bucată în cursul unui şir întreg de ani. Dar el se
reîntoarce în mod direct ca o parte a produsului, a aurului, şi nu prin
vânzarea produsului şi prin transformarea lui în bani, efectuată în modul
acesta. El îşi dobândeşte deci treptat forma sa bănească nu prin retragere
de bani din circulaţie, ci prin îngrămădirea unei părţi corespunzătoare
din produs. Capitalul bănesc astfel reconstituit nu este o sumă de bani
retrasă treptat din circulaţie pentru acoperirea sumei de bani aruncate în
ea la început pentru capitalul fix. Este o masă suplimentară de bani.
În fine, în ceea ce priveşte plusvaloarea, ea este de asemenea
egală cu o parte din produsul nou de aur care e aruncat în circulaţie în
fiecare perioadă nouă de rotaţie, pentru a fi cheltuit, după presupunerea
noastră, în mod neproductiv, pentru mijloace de subzistenţă şi obiecte de
lux.
Dar, conform presupunerii, această întreagă producţie anuală de
aur – prin care în mod continuu sunt retrase de pe piaţă forţă de muncă
şi materiale de producţie, nu însă bani, şi în mod tot atât de continuu
sunt aduşi pe piaţă bani suplimentari – nu face decât să înlocuiască banii
uzaţi în cursul anului, nu face deci decât să menţină cantitatea socială de
bani care există în mod continuu, deşi în proporţii schimbătoare, sub
cele două forme, de tezaur şi de bani aflaţi în circulaţie.
În conformitate cu legea circulaţiei mărfurilor, cantitatea de

334
monedă trebuie să fie egală cu cantitatea de monedă necesară pentru
circulaţie plus o cantitate de monedă aflată în formă de tezaur, care
sporeşte sau scade, în conformitate cu contracţiunea sau expansiunea
circulaţiei, dar care serveşte în special pentru formarea fondurilor de
rezervă necesare, constituite din mijloace de plată. Ceea ce trebuie plătit
în bani, în măsura în care nu are loc o compensare a plăţilor, este
valoarea mărfurilor. Faptul că o parte din această valoare constă din
plusvaloare, adică nu l-a costat nimic pe vânzător, nu modifică lucrurile
deloc. Să presupunem că producătorii sunt posesori autonomi ai
mijloacelor lor de producţie, că are deci loc circulaţie chiar între produ-
cătorii direcţi. Făcându-se abstracţie de partea constantă a capitalului
lor, valoarea nou creată de dânşii anual, prin analogie cu situaţia din
producţia capitalistă, ar putea fi împărţită în acest caz în două părţi: una,
a, care nu face decât să le înlocuiască mijloacele de subzistenţă
necesare; alta, b, pe care în parte o consumă cu articole de lux şi în parte
o utilizează pentru lărgirea producţiei. În acest caz, a reprezintă capitalul
variabil, iar b reprezintă plusvaloarea. Dar această împărţire ar rămâne
fără influenţă asupra mărimii masei de monedă necesară pentru punerea
în circulaţie a produsului lor total. Celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, valoarea masei de mărfuri aflate în circulaţie ar fi aceeaşi;
aceeaşi ar fi deci şi masa de monedă necesară pentru această valoare. De
asemenea, dacă perioadele de rotaţie ar fi împărţite în acelaşi fel, ei ar
trebui să aibă aceleaşi rezerve băneşti, adică ar trebui să aibă în mod
continuu câte o porţiune egală din capitalul lor sub formă bănească,
întrucât, conform presupunerii, producţia ar fi şi aici producţie de
mărfuri. Prin urmare, faptul că o parte din valoarea mărfii constă din
plusvaloare, nu modifică deloc masa de bani necesară pentru
exploatarea întreprinderii.
Un adversar al lui Tooke, întemeindu-se pe formula B - M - B',
îl întreabă cum reuşeşte capitalistul să scoată necontenit din circulaţie
mai mulţi bani decât aruncă în ea. Să fim bine înţeleşi. Nu este vorba
aici de formarea plusvalorii. Această formare a plusvalorii, care
constituie întreg misterul, se înţelege de la sine din punctul de vedere
capitalist. Doar suma de valoare întrebuinţată nu ar fi capital dacă nu s-
ar îmbogăţi cu o plusvaloare. Întrucât această sumă de valoare este deci
capital, conform presupunerii, plusvaloarea se înţelege de la sine.
Întrebarea nu este, deci, de unde provine plusvaloarea, ci de unde provin
banii necesari pentru transformarea ei în bani?
În economia burgheză, existenţa plusvalorii se înţelege de la

335
sine. Prin urmare, nu numai că ea este presupusă, dar împreună cu ea se
mai presupune că o parte din masa de mărfuri aruncată în circulaţie
constă din plusprodus şi reprezintă deci o valoare pe care capitalistul nu
a aruncat-o în circulaţie atunci când şi-a aruncat capitalul în circulaţie;
că, aşadar, capitalistul aruncă în circulaţie odată cu produsul său un
excedent peste capitalul său, excedent pe care îl şi scoate iarăşi din
circulaţie.
Capitalul-marfă pe care capitalistul îl aruncă în circulaţie are o
valoare mai mare decât capitalul productiv pe care 1-a scos din
circulaţie sub formă de forţă de muncă plus mijloace de producţie (de ce
lucrurile stau aşa nu ni se explică sau nu se înţelege, dar c'est un fait
[este un fapt] din punctul de vedere al acestor oameni). Cu această
presupunere este deci clar de ce nu numai capitalistul A, dar şi B, C, D
etc. pot, schimbându-şi marfa, să retragă necontenit din circulaţie mai
multă valoare decât valoarea capitalului lor avansat la început şi apoi în
repetate rânduri. A, B, C, D etc. aruncă necontenit în circulaţie, sub
formă de capital-marfă, o valoare de mărfuri mai mare decât aceea pe
care o retrag din circulaţie sub formă de capital productiv, operaţiune
care corespunde ca amploare capitalurilor care funcţionează în mod
autonom. Ei trebuie să-şi împartă deci în mod continuu o sumă de
valoare (cu alte cuvinte să retragă fiecare din circulaţie un capital
productiv) de aceeaşi mărime cu suma de valoare a capitalurilor
productive avansate respectiv de ei; şi tot atât de continuu ei trebuie să-
şi împartă o sumă de valoare pe care o aruncă, în mod tot atât de
general, în circulaţie sub formă de marfă, ca excedent respectiv al valorii
mărfii peste valoarea elementelor sale de producţie.
Dar înainte de a fi retransformat în capital productiv şi înainte
de a se cheltui plusvaloarea ascunsă în el, capitalul-marfă trebuie
transformat în bani. De unde provin banii necesari în acest scop?
Întrebarea aceasta apare dificilă la prima vedere şi nici Tooke, nici
altcineva nu a dat un răspuns până în ziua de azi.
Să presupunem că, oricare ar fi perioada sa de rotaţie, capitalul
circulant de 500 1. st. avansat sub formă de capital bănesc este capitalul
circulant total al societăţii, adică al clasei capitaliştilor. Plusvaloarea e
de 100 1. st. Or, cum poate clasa capitaliştilor în totalitatea ei să scoată
în mod continuu din circulaţie 600 1. st., dacă aruncă în ea, în mod
continuu, numai 500 l. st.?
După ce capitalul bănesc de 500 1. st. a fost transformat în
capital productiv, acesta se transformă, înăuntrul procesului de

336
producţie, în valoare-marfă de 600 1. st., iar în circulaţie nu se află
numai o valoare-marfă de 500 1. st., egală cu capitalul bănesc avansat la
început, ci o plusvaloare nou produsă de 100 1. st.
Această plusvaloare nou produsă suplimentară de 100 1. st. a
fost aruncată în circulaţie sub formă de marfă. În această privinţă nu
există nicio îndoială. Dar această operaţiune n-a produs banii
suplimentari pentru circulaţia acestei valori-marfă suplimentare.
Nu trebuie să căutăm a scăpa de această dificultate prin
subterfugii abile.
De pildă, în ceea ce priveşte capitalul circulant constant, este
clar că nu toţi îl avansează în mod concomitent. În timp ce capitalistul A
îşi vinde marfa, deci în timp ce pentru el capitalul avansat ia forma de
bani, pentru cumpărătorul B, dimpotrivă, capitalul său existent în formă
de bani ia forma mijloacelor sale de producţie, pe care A tocmai le
produce. Prin acelaşi act prin care A îi redă capitalului-marfă produs de
el forma de bani, B îi redă capitalului său forma productivă,
transformându-1 din bani în mijloace de producţie şi forţă de muncă;
aceeaşi sumă de bani funcţionează în procesul bilateral ca şi în orice
vânzare simplă M - B. Pe de altă parte, dacă A transformă banii din nou
în mijloace de producţie, el cumpără de la C, iar cu suma încasată acesta
îi plăteşte lui B etc. În modul acesta, lucrurile ar fi explicate. Dar,
niciuna din legile stabilite în capitolul despre circulaţia mărfurilor
(cartea I, cap. III [pag. 117 şi urm.]) cu privire la cantitatea banilor aflaţi
în circulaţie nu e modificată în vreun fel de caracterul capitalist al
procesului de producţie.
Dacă se spune deci: capitalul circulant al societăţii care trebuie
avansat sub formă de bani este de 500 1. st., s-a şi ţinut cont de faptul
că, pe de o parte, aceasta este suma care a fost avansată în mod
concomitent, că, însă, pe de altă parte, această sumă pune în mişcare mai
mult capital productiv decât 500 1. st., pentru că ea serveşte în mod
alternativ ca fond bănesc pentru diferite capitaluri productive. Acest
mod de a explica presupune deci că banii, a căror existenţă urmează să
fie explicată, există deja.
S-ar mai putea susţine: capitalistul A produce articole pe care
capitalistul B le consumă individual, neproductiv. Banii lui B efectuează
deci transformarea în bani a capitalului-marfă al lui A şi în modul acesta
aceeaşi sumă de bani serveşte la transformarea în bani a plusvalorii lui B
şi a capitalului circulant constant al lui A. Aici, rezolvarea chestiunii la
care trebuie să se răspundă este presupusă în mod şi mai direct. Anume,

337
de unde ia B banii aceştia corespunzători venitului său? Cum a
transformat el în bani această parte din plusvaloarea pe care o conţine
produsul său?
Apoi, s-ar mai putea spune că acea parte a capitalului circulant
variabil pe care A o avansează în permanenţă muncitorilor săi se
întoarce în permanenţă la el din circulaţie; şi numai o parte – care mereu
se schimbă – se află imobilizată în mod continuu la el pentru plata
salariului. Între cheltuire şi reîntoarcere trece însă un anumit timp, în
cursul căruia banii cheltuiţi ca salariu pot servi, între altele, şi la
transformarea în bani a plusvalorii. Dar noi ştim, în primul rând, că cu
cât acest timp este mai îndelungat, cu atât mai mare trebuie să fie şi
masa rezervei de bani pe care capitalistul A trebuie să o ţină pregătită în
mod continuu. În al doilea rând, muncitorul cheltuieşte banii,
cumpărând mărfuri cu ei, şi transformă deci pro tanto [în această
măsură] în bani plusvaloarea care se află în aceste mărfuri. Prin urmare,
aceiaşi bani care sunt avansaţi sub formă de capital variabil servesc pro
tanto şi la transformarea în bani a plusvalorii. Fără să mai aprofundăm
aici chestiunea aceasta, vom spune doar atât: consumul întregii clase
capitaliste şi a persoanelor neproductive care depind de ea merge în
acelaşi pas cu aceea a clasei muncitoare; prin urmare, odată cu banii
aruncaţi în circulaţie de către muncitori, trebuie să arunce şi capitaliştii
bani în circulaţie pentru a-şi cheltui plusvaloarea sub formă de venit;
pentru această plusvaloare trebuie deci scoşi bani din circulaţie.
Explicaţia dată mai sus nu ar face decât să reducă banii necesari în acest
scop; ea nu ar suprima această necesitate.
În fine, s-ar putea spune: o cantitate importantă de bani este
aruncată în mod continuu în circulaţie cu ocazia primei investiţii a
capitalului fix, bani care nu sunt retraşi din circulaţie decât în mod
progresiv, bucată cu bucată, în decurs de ani de zile, de către cel care i-a
aruncat în ea. Nu este suficientă oare această sumă pentru a da
plusvalorii formă de bani? Răspunsul este că în suma de 500 1. st. (care
cuprinde şi tezaurizare pentru fondurile de rezervă necesare) se
presupune poate deja utilizarea acestei sume drept capital fix, dacă nu de
către cel care a aruncat-o în circulaţie, atunci de altcineva. Afară de
aceasta, la suma care este cheltuită pentru procurarea produselor care
servesc drept capital fix se presupune deja că şi plusvaloarea cuprinsă în
aceste mărfuri este plătită şi întrebarea este tocmai de unde provin banii
respectivi.
În linii generale, răspunsul l-am şi dat: dacă trebuie pusă în

338
circulaţie o masă de mărfuri de X x 1.000 1. st., cantitatea de bani
necesară pentru această circulaţie nu este întru nimic modificată de
chestiunea dacă valoarea acestei mase de mărfuri conţine plusvaloare
sau nu, dacă această masă de mărfuri este rezultatul unei producţii
capitaliste sau nu. Însăşi problema nu există deci. Celelalte condiţii, ca
viteza de circulaţie a banilor etc., fiind date, este nevoie de o anumită
sumă de bani pentru a pune în circulaţie valoarea de marfă de X x 1.000
1. st., cu totul independent de chestiunea cât de mult sau cât de puţin din
această valoare revine producătorilor nemijlociţi ai acestor mărfuri.
Dacă există aici o problemă, ea coincide cu problema generală de unde
provine suma de bani necesară circulaţiei mărfurilor dintr-o ţară
oarecare.
E drept că există totuşi, din punctul de vedere al producţiei
capitaliste, aparenţa unei probleme speciale. Într-adevăr, capitalistul
este acela care apare aici ca punct de plecare din care banii sunt aruncaţi
în circulaţie. Banii pe care muncitorul îi cheltuieşte plătindu-şi
mijloacele de subzistenţă există la început ca formă bănească a
capitalului variabil şi sunt deci aruncaţi pentru prima dată în circulaţie
de capitalist, ca mijloc de cumpărare sau de plată pentru forţa de muncă.
Afară de aceasta, capitalistul aruncă în circulaţie banii care la început
constituie pentru el forma bănească a capitalului său constant, fix şi
circulant; el îi cheltuieşte ca mijloc de cumpărare şi de plată pentru
mijloace de muncă şi materiale de producţie. Dar afară de aceste cazuri,
capitalistul nu mai apare ca punct de plecare al masei de bani care se
află în circulaţie. Or, există două asemenea puncte de plecare:
capitalistul şi muncitorul. Orice fel de terţe persoane trebuie sau să
primească bani de la aceste două clase pentru servicii prestate, sau, dacă
primesc banii fără contraservicii, să fie cobeneficiari ai plusvalorii sub
formă de rentă, dobândă etc. Faptul că plusvaloarea nu rămâne în
întregime în buzunarul capitalistului industrial, ci trebuie împărţită de
acesta cu alte persoane, nu are nimic de-a face cu chestiunea de faţă.
Întrebarea este cum dă capitalistul formă de bani plusvalorii sale, nu
cum se împart mai târziu banii încasaţi în schimbul acestei plusvalori. În
cazul nostru, capitalistul trebuie deci privit încă drept unic posesor al
plusvalorii. În ceea ce priveşte însă pe muncitor, s-a mai spus că el nu
este decât un punct de plecare secundar, în timp ce capitalistul este
punctul de plecare primar al banilor aruncaţi în circulaţie de către mun-
citor. Banii avansaţi pentru prima dată în calitate de capital variabil
efectuează deja a doua circulaţie a lor, atunci când muncitorul îi

339
cheltuieşte pentru plata mijloacelor de subzistenţă.
Clasa capitaliştilor rămâne deci singurul punct de plecare al
circulaţiei banilor. Dacă această circulaţie are nevoie de 400 1. st. pentru
plata mijloacelor de producţie, de 100 1. st. pentru plata forţei de muncă,
atunci clasa capitaliştilor aruncă în circulaţie 500 1. st. Dar dacă rata
plusvalorii este de 100%, plusvaloarea cuprinsă în produs este egală cu
o valoare de 100 1. st. Cum poate clasa capitaliştilor să scoată în mod
continuu din circulaţie 600 1. st., dacă aruncă în ea, încontinuu, numai
500 1. st.? Din nimic nu se face nimic. Ansamblul clasei capitaliştilor nu
poate să scoată din circulaţie un lucru care nu a fost aruncat mai înainte
în ea.
Se face abstracţie aici de faptul că suma de bani de 400 1. st.
este poate suficientă ca, în zece rotaţii, să pună în circulaţie mijloace de
producţie în valoare de 4.000 1. st. şi muncă în valoare de 1.000 1. st. Şi
că restul de 100 l. st. sunt şi ele suficiente pentru circulaţia plusvalorii
de 1.000 1. st. Raportul acesta dintre suma de bani şi valoarea mărfii
pusă în circulaţie de ea nu are nicio importanţă. Problema rămâne
aceeaşi. Dacă nu ar avea loc mai multe circulaţii ale aceloraşi monede,
ar trebui aruncate în circulaţie 5.000 I. st. drept capital, iar 1.000 1. st. ar
fi necesare pentru a da formă de bani plusvalorii. Se pune întrebarea de
unde provin banii aceştia din urmă, fie că e vorba de 1.000 sau de 100 1.
st. În orice caz, ei constituie un excedent peste capitalul bănesc aruncat
în circulaţie.
Într-adevăr, oricât de paradoxal ar părea acest lucru în primul
moment, clasa capitaliştilor aruncă ea însăşi în circulaţie banii care
servesc pentru realizarea plusvalorii cuprinse în mărfuri. Dar nota bene
[să luăm aminte]: ea îi aruncă în circulaţie nu drept bani avansaţi, deci
nu drept capital. Ea îi cheltuieşte drept mijloc de cumpărare pentru
consumul ei individual. Ei nu sunt deci avansaţi de ea, cu toate că ea
formează punctul de plecare al circulaţiei lor.
Să luăm un capitalist individual care îşi începe afacerea, de
pildă un arendaş. În primul an el avansează un capital bănesc, să zicem
de 5.000 1. st., cu plata de mijloace de producţie (4.000 l. st.) şi de forţă
de muncă (1.000 l. st.). Rata plusvalorii e de 100 %, plusvaloarea
însuşită de el = 1.000 1. st. Cele 5.000 1. st. de mai sus cuprind toţi banii
pe care el îi avansează drept capital bănesc. Dar omul trebuie să şi
trăiască, şi el nu încasează nimic până la încheierea anului. Consumul
său este de 1.000 1. st. Acestea el trebuie să le aibă. El spune, ce-i drept,
că trebuie să-şi avanseze singur aceste 1.000 1. st. în cursul primului an.

340
Dar această avansare – care nu are aici decât un înţeles subiectiv – nu
înseamnă decât că în primul an el trebuie să-şi acopere consumul
individual din propriul său buzunar, în loc să şi-o acopere din producţia
gratuită a muncitorilor săi. El nu avansează aceşti bani în calitate de
capital. El îi cheltuieşte, îi plăteşte în schimbul unui echivalent în
mijloace de subzistenţă pe care le consumă. Această valoare a fost
cheltuită de el ca bani, aruncată în circulaţie şi retrasă din ea ca mărfuri.
Aceste mărfuri el le-a consumat. El a încetat deci de a se mai afla în
vreun raport cu valoarea lor. Banii cu care el a plătit-o pe aceasta din
urmă există ca element al banilor aflaţi în circulaţie. Dar valoarea
acestor bani el a retras-o din circulaţie sub formă de produse, iar odată
cu produsele a fost desfiinţată şi valoarea care exista în ele. Ea a
dispărut. La sfârşitul anului el aruncă în circulaţie o valoare-marfă de
6.000 1. st. şi o vinde. Prin acest fapt se reîntorc la el: 1. capitalul bănesc
de 5.000 1. st. avansat de el; 2. plusvaloarea de 1.000 1. st. transformată
în bani. El a avansat 5.000 1. st. drept capital, i-a aruncat în circulaţie şi
scoate din ea 6.000 1. st., adică 5.000 1. st. pentru capital şi 1.000 1. st.
pentru plusvaloare. Aceste din urmă 1.000 1. st. au primit forma de bani
cu ajutorul banilor pe care el însuşi i-a aruncat în circulaţie, nu în
calitate de capitalist, ci în calitate de consumator, pe care el nu i-a
avansat, ci i-a cheltuit. Ele se întorc în prezent la dânsul ca formă
bănească a plusvalorii produse de el. Şi de aici încolo această operaţiune
se repetă în fiecare an. Dar, începând cu anul al doilea, cele 1.000 1. st.
pe care le cheltuieşte sunt în permanenţă forma modificată, forma
bănească a plusvalorii produse de el. El le cheltuieşte în fiecare an şi ele
se reîntorc de asemenea în fiecare an la el.
Dacă în cursul anului capitalul său s-ar roti de mai multe ori,
acest fapt ar modifica doar lungimea timpului şi deci mărimea sumei pe
care el ar trebui să o arunce în circulaţie pentru consumul său individual
peste capitalul bănesc avansat de el.
Aceşti bani, capitalistul nu-i aruncă în circulaţie în calitate de
capital. Aparţine însă calităţii de capitalist şi aceea că el este în stare să
trăiască, până la reîntoarcerea plusvalorii, din mijloacele ce se află în
posesiunea sa.
În cazul acesta s-a presupus că suma de bani pe care o aruncă în
circulaţie capitalistul până la prima reîntoarcere a capitalului său, pentru
îndestularea consumului său individual, este cu totul egală cu
plusvaloarea pe care el a produs-o şi căreia el trebuie să-i dea deci formă
de bani. Aceasta este, evident, o presupunere arbitrară în ceea ce-l

341
priveşte pe capitalistul individual. Dar pentru ansamblul clasei
capitaliste ea trebuie să fie justă, dacă presupunem reproducţia simplă.
Reproducţia simplă nu face decât să exprime acelaşi lucru pe care îl
exprimă această presupunere, anume că întreaga plusvaloare, dar numai
ea şi nu vreo fracţiune a capitalului iniţial, este consumată în mod
neproductiv.
S-a presupus mai sus că producţia totală de metale preţioase
(considerată = 500 1. st.) ajunge doar pentru a înlocui uzura monetei.
Capitaliştii producători de aur posedă tot produsul lor în aur,
atât acea parte a lui care înlocuieşte capitalul constant, cât şi pe aceea
care înlocuieşte capitalul variabil, precum şi partea care constă din
plusvaloare. O parte a plusvalorii sociale constă deci din aur, şi nu din
produse care abia se transformă, înăuntrul circulaţiei, în bani, adică în
aur. De la început ea constă din aur şi e aruncată în circulaţie pentru a
retrage produse din ea. Acelaşi lucru e valabil aici şi pentru salariu,
adică pentru capitalul variabil, şi pentru înlocuirea capitalului constant
avansat. Dacă deci o parte a clasei capitaliştilor aruncă în circulaţie o
valoare-marfă mai mare (cu atât cât reprezintă plusvaloarea) decât
capitalul bănesc avansat de ei, altă parte a acesteia aruncă în circulaţie o
valoare bănească mai mare (cu atât cât reprezintă plusvaloarea) decât
valoarea-marfă pe care o retrag necontenit din circulaţie cu scopul de a
produce aur. Dacă o parte a capitaliştilor retrage necontenit mai mulţi
bani din circulaţie decât aruncă în ea, atunci acea parte a capitaliştilor
care produce aur introduce necontenit în circulaţie mai mulţi bani decât
retrage din ea sub forma de mijloace de producţie.
Cu toate că din acest produs de 500 1. st. aur o parte este
plusvaloare a producătorului de aur, totuşi întreaga sumă este doar
destinată înlocuirii banilor necesari pentru circulaţia mărfurilor; este
indiferent ce parte din această sumă dă formă de bani plusvalorii din
mărfuri şi ce parte celorlalte componente ale valorii lor.
Dacă transpunem producţia de aur din ţara respectivă în alte ţări,
lucrurile nu sunt prin nimic schimbate. O parte a forţei sociale de muncă
şi a mijloacelor sociale de producţie din ţara A este transformată într-un
produs, de pildă pânză în valoare de 500 1. st., care este exportat în ţara
B pentru a se cumpăra de acolo aur. Capitalul productiv A utilizat în
felul acesta în ţara A nu aruncă pe piaţa ţării A niciun fel de altă marfă
decât bani, exact ca şi cum ar fi fost utilizat în mod direct în producţia
de aur. Acest produs al ţării A se concretizează în 500 1. st. aur şi nu
intră în circulaţia ţării A decât sub formă de bani. Acea parte a

342
plusvalorii sociale pe care o conţine acest produs există direct sub formă
de bani şi nu există niciodată pentru ţara A decât sub formă de bani. Cu
toate că pentru capitaliştii care produc aurul numai o parte a produsului
reprezintă plusvaloare, altă parte reprezentând înlocuirea capitalului,
dimpotrivă, chestiunea cât din acest aur înlocuieşte, în afară de capitalul
circulant constant, capital variabil şi cât reprezintă plusvaloare depinde
în mod exclusiv de proporţiile respective ale salariului şi ale plusvalorii
faţă de valoarea mărfurilor aflate în circulaţie. Acea parte care formează
plusvaloare se repartizează între diferiţii membri ai clasei capitaliştilor.
Cu toate că ei o cheltuiesc în mod continuu pentru consumul individual
şi ajung din nou în posesiunea ei prin vânzarea de noi produse – tocmai
această vânzare şi cumpărare face în general ca banii necesari pentru a
da plusvalorii formă de bani să circule între capitalişti – totuşi o parte
din plusvaloarea socială se află, deşi în proporţii schimbătoare, în
buzunarul capitalistului, aşa cum o parte a salariului se află, cel puţin în
cursul unei părţi din săptămână, în buzunarul muncitorului sub formă de
bani. Şi această parte nu este limitată de acea parte a aurului produs,
care formează la început plusvaloarea capitaliştilor care produc aur, ci,
precum am spus, de proporţia în care acel produs de 500 1. st. se
repartizează, în general, între capitalişti şi muncitori, şi în care cantitatea
de mărfuri ce urmează a fi pusă în circulaţie se împarte în plusvaloare şi
alte componente ale valorii.
Totuşi, acea parte a plusvalorii care nu există în alte mărfuri, ci,
alături de aceste alte mărfuri, în bani, constă dintr-o parte a aurului
produs în cursul anului numai în măsura în care o parte a producţiei
anuale de aur circulă în scopul realizării plusvalorii. Cealaltă parte a
banilor, care se găseşte necontenit, în proporţii schimbătoare, în mâinile
clasei capitaliştilor ca formă bănească a plusvalorii lor, nu este un
element al aurului produs în cursul anului, ci al maselor de bani
acumulate mai înainte în ţară.
După presupunerea noastră producţia anuală de aur, de 500 1.
st., este tocmai suficientă pentru a înlocui banii uzaţi în cursul anului.
Dacă avem deci în vedere numai aceste 500 1. st. şi facem abstracţie de
acea parte a masei de mărfuri produse în cursul anului pentru a cărei
circulaţie servesc bani acumulaţi mai înainte, plusvaloarea produsă în
formă de marfă găseşte în circulaţie banii necesari pentru a i se da formă
de bani, chiar numai din cauză că de cealaltă parte se produce în fiecare
an plusvaloare în formă de aur. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
celelalte părţi ale produsului de aur de 500 1. st. care înlocuiesc capitalul

343
bănesc avansat.
În această privinţă trebuie observate două lucruri.
Urmează, în primul rând, că plusvaloarea cheltuită de capitalişti
sub formă de bani, ca şi capitalul variabil şi restul de capital productiv
avansat de ei sub formă de bani, este de fapt produsul muncitorilor,
anume al muncitorilor ocupaţi în producţia aurului. Ei produc pentru
prima dată atât acea parte a aurului produs care le este „avansată” ca
salariu, cât şi acea parte a aurului produs în care se concretizează în mod
nemijlocit plusvaloarea producătorilor de aur capitalişti. În ceea ce
priveşte, în sfârşit, acea parte a aurului produs care nu face decât să
înlocuiască valoarea capitalului constant avansat pentru producerea lui,
ea nu reapare sub formă bănească (şi, în general, într-un produs) decât
prin munca anuală a muncitorilor. La începutul afacerii ea a fost cheltu-
ită de capitalist sub formă de bani care nu au fost nou produşi, ci formau
o parte a masei sociale de bani aflată în circulaţie. Dacă, dimpotrivă,
este înlocuită printr-un produs nou, prin aur suplimentar, ea este
produsul anual al muncitorului. Avansarea din partea capitalistului apare
şi aici doar ca o formă, care îşi are originea în faptul că muncitorul nu
este nici posesor de mijloace de producţie proprii şi nici nu dispune, în
cursul producţiei, de mijloacele de subzistenţă produse de alţi muncitori.
În al doilea rând însă, în ceea ce priveşte masa de bani care
există independent de acest înlocuitor anual de 500 1. st. şi care se află
parte sub formă de tezaur, parte sub formă de bani care circulă, lucrurile
trebuie să se petreacă la fel, sau mai bine zis să se fi petrecut la început
la fel cum se mai întâmplă încă în fiecare an cu aceste 500 1. st. Asupra
acestui lucru vom reveni la sfârşitul acestui capitol. Până atunci alte
câteva observaţii.
Atunci când am analizat rotaţia, am văzut că, celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, odată cu schimbarea lungimii
perioadelor de rotaţie este nevoie de mase schimbătoare de capital
bănesc pentru a efectua producţia pe aceeaşi scară. Elasticitatea
circulaţiei monetare trebuie deci să fie destul de mare, pentru ca aceasta
să se acomodeze acestei alternări de expansiune şi contracţiune.
Dacă mai presupunem apoi împrejurări de altfel neschimbate –
deci şi mărime, intensitate şi productivitate neschimbate ale zilei de
muncă – dar o schimbare în ceea ce priveşte împărţirea valorii-produs
în salariu şi plusvaloare, astfel că sau salariul creşte şi plusvaloarea
scade, sau invers, prin acest fapt masa de monedă aflată în circulaţie nu
este afectată. Această schimbare poate să aibă loc fără vreo expansiune

344
sau contracţiune a cantităţii de monedă aflată în circulaţie. Să privim în
special ipoteza în care salariul ar creşte în mod general, şi deci – în
condiţiunile presupuse – rata plusvalorii ar scădea în mod general, şi în
care, afară de aceasta, de asemenea conform presupunerii, nu ar avea loc
o schimbare în valoarea masei de mărfuri aflate în circulaţie. E drept că
în acest caz creşte capitalul bănesc care trebuie avansat sub formă de
capital variabil, deci cantitatea de monedă care îndeplineşte această
funcţie. Dar plusvaloarea, deci şi cantitatea de monedă necesară pentru
realizarea ei, scade exact în măsura în care creşte cantitatea de monedă
necesară pentru funcţia de capital variabil. Suma cantităţii de monedă
necesară pentru realizarea valorii mărfurilor nu este afectată de acest
fapt, aşa cum nici această valoare nu este afectată de el. Preţul de cost al
mărfii creşte pentru capitalistul individual, dar preţul ei social de
producţie rămâne neschimbat. Ceea ce se schimbă este proporţia după
care, făcându-se abstracţie de partea constantă a valorii, preţul de
producţie al mărfurilor se împarte în salariu şi profit.
Dar, se spune, o cheltuire mai mare de capital bănesc variabil
(se presupune, bineînţeles, că valoarea banilor rămâne neschimbată)
înseamnă o masă mai mare de mijloace băneşti în mâna muncitorilor.
De aici urmează o creştere a cererii de mărfuri din partea muncitorilor,
care are drept urmare o creştere a preţului mărfurilor. Sau se spune: dacă
salariul creşte, capitaliştii urcă preţurile mărfurilor lor. În ambele cazuri
creşterea generală a salariului provoacă o creştere a preţurilor
mărfurilor. De aici urmează necesitatea unei cantităţi mai mari de
monedă pentru a pune în circulaţie mărfurile, indiferent dacă urcarea
preţurilor este explicată într-un fel sau în celălalt.
Răspuns la prima versiune: ca urmare a urcării salariului, va
creşte în special cererea de mijloace de subzistenţă necesare din partea
muncitorilor, într-o măsură mai mică va creşte cererea de articole de lux
din partea lor sau se va naşte o cerere de articole care mai înainte nu
cădeau în sfera consumului lor. Sporirea cererii de mijloace de
subzistenţă necesare, intervenită subit şi pe scară mare, va provoca
neapărat o creştere momentană a preţului lor. Urmarea: o parte mai mare
a capitalului social este întrebuinţată în producţia de mijloace de
subzistenţă necesare şi o parte mai mică în producţia de articole de lux,
întrucât preţul acestora din urmă scade din cauza reducerii plusvalorii şi
deci a reducerii cererii lor din partea capitaliştilor. Dimpotrivă, în
măsura în care muncitorii cumpără ei înşişi articole de lux, sporirea sala-
riului lor nu acţionează – înăuntrul acestei măsuri – în sensul unei

345
sporiri a preţului mijloacelor de subzistenţă necesare, ci deplasează doar
pe cumpărătorii mărfurilor de lux. Mai multe mărfuri de lux ca până
acum intră în consumul muncitorilor şi relativ mai puţine intră în
consumul capitaliştilor. Voilà tout [asta e tot]. După câteva oscilaţii, în
circulaţie se află o masă de mărfuri de aceeaşi valoare ca mai înainte. În
ceea ce priveşte oscilaţiile momentane, ele nu vor avea alt rezultat decât
pe acela de a arunca în circulaţia internă capital bănesc neutilizat, care
până atunci căuta utilizare în afaceri speculative la bursă sau în
străinătate.
Răspuns la a doua versiune: dacă ar depinde de voinţa
producătorilor capitalişti de a fixa preţurile mărfurilor lor după cum le
place, ei ar putea s-o facă şi ar face-o chiar fără o urcare a salariului.
Salariul nu ar creşte niciodată dacă preţurile mărfurilor ar scădea. Clasa
capitaliştilor nu s-ar opune niciodată trade-union-urilor [sindicatelor],
întrucât ea ar putea face totdeauna şi în orice împrejurare ceea ce în
prezent face în mod efectiv numai în anumite condiţii speciale, aşa-zis
locale – anume să utilizeze orice sporire a salariului pentru a spori într-o
măsură cu mult mai mare preţurile mărfurilor, deci pentru a încasa un
profit mai mare.
Susţinerea după care capitaliştii ar putea urca preţurile
articolelor de lux pentru că cererea acestor articole scade (în urma
faptului că mijloacele de cumpărare de care dispun capitaliştii în acest
scop au scăzut) ar fi o aplicare cu totul originală a legii cererii şi ofertei.
În urma cererii scăzute, preţurile articolelor de lux scad, aceasta dacă nu
are loc doar o deplasare a cumpărătorilor, muncitorii luând locul
capitaliştilor; iar dacă o asemenea deplasare are loc, cererea
muncitorilor nu acţionează în direcţia unei urcări a preţurilor mijloacelor
de subzistenţă necesare, căci muncitorii nu pot cheltui pentru mijloace
de subzistenţă necesare acea parte a sporului de salariu pe care o
cheltuiesc pentru articole de lux. De aceea, din producţia articolelor de
lux se retrage capital până ce oferta lor este redusă la nivelul care
corespunde rolului lor schimbat în procesul social de producţie. În urma
acestei reduceri a producţiei, ele revin la preţurile lor normale, valoarea
lor rămânând de altfel neschimbată. Atâta timp cât are loc această
contracţie, adică acest proces de echilibrare, şi atâta timp cât preţurile
mijloacelor de subzistenţă urcă, producţiei acestora din urmă i se adaugă
necontenit tot atâta capital cât se retrage din cealaltă ramură a
producţiei, şi anume până ce cererea este acoperită. În acest moment
echilibrul este refăcut, iar la sfârşitul întregului proces, capitalul social,

346
deci şi capitalul bănesc, este repartizat într-o proporţie schimbată asupra
producţiei de mijloace de subzistenţă necesare şi asupra producţiei de
articole de lux.
Toată obiecţia aceasta nu este decât o sperietoare a capitaliştilor
şi a sicofanţilor lor economici.
Faptele care formează pretextul lor în această privinţă sunt de
trei feluri:
1. Este o lege generală a circulaţiei monetare că, celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, masa de monedă aflată în circulaţie
creşte atunci când creşte suma preţurilor mărfurilor care circulă,
indiferent dacă această creştere a sumei preţurilor priveşte aceeaşi masă
de mărfuri sau una mai mare. Or, se confundă efectul cu cauza. Salariul
creşte (deşi rar) odată cu creşterea preţului mijloacelor de subzistenţă
necesare (dar numai în mod excepţional în acelaşi raport cu această
creştere). Creşterea salariului este urmarea, nu cauza creşterii preţurilor
mărfurilor.
2. O creştere parţială sau locală a salariului – adică o creştere în
unele ramuri de producţie izolate – poate să provoace o creştere locală
a preţurilor la produsele acestor ramuri. Dar şi acest lucru depinde de
multe împrejurări. De pildă, de faptul ca în aceste ramuri salariul să nu
fi fost anormal de scăzut şi deci rata profitului să nu fi fost anormal de
ridicată, ca piaţa de desfacere a acestor mărfuri să nu se restrângă prin
sporirea preţurilor (deci ca pentru această sporire să nu fie nevoie de o
contracţie prealabilă a ofertei) etc.
3. Atunci când salariul urcă în mod general, preţul mărfurilor
produse creşte în acele ramuri în care predomină capitalul variabil, în
schimb el scade în acelea în care predomină capitalul constant, respectiv
fix.
S-a văzut la circulaţia simplă de mărfuri (cartea I, cap. III, 2
[pag. 125 - 133]) că, deşi înăuntrul circulaţiei fiecărei cantităţi
determinate de marfă forma ei bănească este doar trecătoare, totuşi banii
care, la metamorfoza unei mărfi, dispar din mâna unuia, trebuie să
ocupe în mod necesar locul în mâna altuia, astfel că nu are loc numai un
schimb sau o înlocuire generală de mărfuri, care se face înainte de toate,
dar această înlocuire este efectuată şi însoţită de o precipitare de
monedă. „Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în acelaşi timp ca
marfa-bani să rămână lipită de o a treia mână. Circulaţia elimină întruna
bani.” (Cartea I, pag. 132) În cadrul producţiei capitaliste de mărfuri,
acelaşi fapt se exprimă prin aceea că în mod continuu o parte a

347
capitalului există sub formă de capital bănesc şi că în mod tot atât de
continuu o parte a plusvalorii se află de asemenea sub formă bănească în
mâinile posesorilor ei.
Abstracţie făcând de acest fapt, circuitul banilor – adică
întoarcerea banilor la punctul lor de plecare – în măsura în care
formează un moment în rotaţia capitalului, este un fenomen cu totul
deosebit ba chiar opus circulaţiei banilor1, care exprimă îndepărtarea
lor continuă de la punctul de plecare printr-o serie de mâini. (Cartea I,
pag. 133) Cu toate acestea, o rotaţie accelerată presupune eo ipso [prin
însuşi acest fapt] o circulaţie accelerată.
Mai întâi, în ceea ce priveşte capitalul variabil, dacă, de pildă,
un capital bănesc de 500 1. st. se roteşte de zece ori pe an sub formă de
capital variabil, este clar că această parte aliquotă a masei de bani aflate
în circulaţie pune în circulaţie o sumă de valoare de zece ori mai mare =
5.000 1. st. Ea circulă de zece ori între capitalist şi muncitor. Muncitorul
e plătit şi plăteşte de zece ori pe an cu aceeaşi parte aliquotă a masei de
bani aflate în circulaţie. Dacă, pe aceeaşi scară a producţiei, acest capital
variabil s-ar roti o singură dată pe an, ar avea loc o singură circulaţie de
5.000 1. st.
Apoi, să presupunem că partea constantă a capitalului circulant
este = 1.000 1. st. Dacă rotaţiile capitalului sunt în număr de zece,
capitalistul îşi vinde de zece ori pe an marfa, deci şi partea circulantă
constantă a valorii ei. Aceeaşi parte aliquotă a masei de bani aflate în
circulaţie (= 1.000 1. st.) trece de zece ori pe an din mâna posesorilor ei
în mâna capitalistului. Ceea ce înseamnă zece deplasări ale acestor bani
dintr-o mână într-alta. În al doilea rând, capitalistul cumpără de zece ori
pe an mijloace de producţie; ceea ce face alte zece deplasări ale banilor
dintr-o mână într-alta. Cu o sumă de bani de 1.000 1. st., capitalistul
industrial a vândut marfă de 10.000 1. st. şi a cumpărat altă marfă de
10.000 1. st. Prin douăzeci de deplasări ale sumei de bani de 1.000 1. st.,
a fost pusă în circulaţie o cantitate de mărfuri în valoare de 20.000 1. st.
În fine, dacă rotaţia este accelerată, partea de bani care realizează
plus-valoarea circulă şi ea mai repede.
În schimb, o circulaţie monetară accelerată nu implică, invers,
în mod necesar o rotaţie accelerată a capitalului, deci şi a banilor, adică
nu implică în mod necesar o scurtare şi o reînnoire accelerată a
procesului de reproducţie.
O circulaţie monetară accelerată are loc ori de câte ori o masă
mai mare de tranzacţii este efectuată cu aceeaşi masă de monedă. Acesta

348
poate să fie cazul şi fără să se schimbe perioadele de reproducţie ale
capitalului, anume în urma unei modificări în organizarea tehnică a
circulaţiei monetare. Apoi, masa de tranzacţii în care circulă bani poate
să sporească, fără ca această circulaţie să exprime o deplasare efectivă
de mărfuri (operaţiuni pe termen la bursă etc.). Pe de altă parte, anumite
circulaţii monetare pot să dispară cu totul. Astfel, atunci când
agricultorul este el însuşi proprietar al terenului, nu are loc o circulaţie
de bani între arendaş şi proprietar; atunci când capitalistul industrial este
el însuşi proprietarul capitalului, nu are loc o circulaţie între el şi cel ce
dă bani cu împrumut.
În ceea ce priveşte formarea iniţială a unui tezaur monetar într-o
ţară, ca şi însuşirea lui de către un număr mic de oameni, este inutil să
insistăm aici asupra ei.
Modul de producţie capitalist – care are la bază munca salariată,
precum şi plata muncitorului în bani, şi în general transformarea
prestaţiilor naturale în prestaţii băneşti – nu poate să se dezvolte în
proporţii mai mari şi în mod mai profund decât acolo unde există în ţară
o masă de bani suficientă pentru circulaţie şi pentru tezaurizarea (fond
de rezervă etc.) pe care aceasta o implică. Aceasta este o condiţie
istorică, deşi lucrurile nu trebuie înţelese astfel ca şi cum mai întâi s-ar
forma o masă de tezaur suficientă şi apoi ar începe producţia capitalistă.
Producţia capitalistă se dezvoltă odată cu condiţiile ei, şi una din aceste
condiţii este o ofertă suficientă de metale preţioase. Din această cauză,
oferta sporită de metale preţioase, începând din secolul al XVI-lea,
formează un moment esenţial în istoria dezvoltării producţiei capitaliste.
În ceea ce priveşte însă importul de material monetar care e necesar
ulterior în cadrul modului de producţie capitalist, de o parte se aruncă în
circulaţie plusvaloare sub formă de produs, fără banii care sunt necesari
pentru a i se da formă de bani, şi de altă parte plusvaloare în aur, fără
transformarea ei prealabilă din produs în bani.
Mărfurile suplimentare care trebuie să se transforme în bani
găsesc suma de bani necesară pentru că de cealaltă parte se aruncă în
circulaţie, nu prin schimb ci chiar prin producţie, aur (şi argint)
suplimentar care trebuie să se transforme în mărfuri.

II. Acumulare şi reproducţie lărgită

Dacă acumularea are loc sub formă de reproducţie pe scară

lărgită, este clar că ea nu prezintă nicio problemă nouă în ceea ce

349
priveşte circulaţia monetară.
În ceea ce priveşte în primul rând capitalul bănesc suplimentar
necesar pentru funcţionarea capitalului productiv în creştere, el e
furnizat de acea parte a plusvalorii realizate pe care capitaliştii o aruncă
în circulaţie sub formă de capital bănesc şi nu ca formă bănească a
venitului. Banii se află deja în mâna capitalistului. Doar utilizarea lor
diferă.
Dar de pe urma capitalului productiv suplimentar este aruncată
în circulaţie o masă suplimentară de mărfuri, ca produs al acelui capital.
Odată cu această masă suplimentară de mărfuri a fost aruncată în
circulaţie o parte din banii suplimentari necesari pentru realizarea ei,
anume în măsura în care valoarea acestei mase de mărfuri este egală cu
valoarea capitalului productiv consumat în producţia ei. Această masă
suplimentară de bani tocmai a fost avansată sub formă de capital bănesc
suplimentar şi se reîntoarce deci la capitalist prin rotaţia capitalului său.
Aici se pune aceeaşi chestiune ca mai sus. De unde provin banii
suplimentari necesari pentru realizarea plusvalorii suplimentare, aflată
în prezent sub formă de marfă?
Şi aici răspunsul este, în linii generale, acelaşi. Suma preţurilor
masei de mărfuri în circulaţie este sporită nu pentru că preţurile unei
mase de mărfuri date au crescut, ci pentru că masa mărfurilor care se
află acum în circulaţie este mai mare decât aceea a mărfurilor care
circulau mai înainte, fără ca această creştere să fie compensată printr-o
scădere a preţurilor. Banii suplimentari necesari pentru punerea în
circulaţie a acestei mase mai mari de mărfuri având valoare mai mare
trebuie procuraţi fie printr-o economisire sporită a masei de monedă
aflată în circulaţie – prin compensare de plăţi etc. sau prin mijloace care
accelerează circulaţia aceloraşi monede – fie prin trecerea banilor de la
forma de tezaur la forma de bani care circulă. Această din urmă ipoteză
nu implică numai că un capital bănesc inactiv intră în funcţiune ca
mijloc de cumpărare sau de plată; sau că un capital bănesc care
funcţionează deja ca fond de rezervă circulă în mod activ pentru
societate, în timp ce îndeplineşte pentru proprietarul său funcţia de fond
de rezervă (cum se întâmplă cu depunerile din bănci, care sunt în mod
permanent date cu împrumut), că îndeplineşte deci o funcţie dublă; ea
implică şi o economisire a fondurilor de rezervă stagnante sub formă de
monedă.
„Pentru ca banii să curgă neîntrerupt ca monedă-numerar, e
nevoie ca moneda-numerar să se solidifice neîntrerupt, devenind bani.

350
Circulaţia continuă a monedei presupune stagnarea ei continuă, în
proporţii mai mari sau mai mici, în fonduri de rezervă de monedă care
se nasc pretutindeni înăuntrul circulaţiei şi o condiţionează, a căror
formare, repartizare, desfiinţare şi reapariţie alternează mereu, a căror
existenţă dispare mereu, a căror dispariţie există întruna. A. Smith a
exprimat această transformare neîntreruptă a monedei-numerar în bani şi
a banilor în monedă-numerar spunând că orice posesor de marfă trebuie
să aibă în rezervă, pe lângă marfa specială pe care o vinde, o cantitate
anumită din marfa generală cu care cumpără. Am văzut că în circulaţia
M - B - M, al doilea termen, B - M, se fărâmiţează în permanenţă într-o
serie de cumpărări care nu se efectuează dintr-odată, ci în mod succesiv
în timp, astfel că o parte a lui B circulă în calitate de monedă, în timp ce
cealaltă parte se află în repaus, în calitate de bani. Banii nu sunt de fapt
aici decât monedă care şi-a suspendat circulaţia şi componentele
individuale ale masei de monedă aflate în circulaţie apar în mod
alternativ ba sub o formă, ba sub cealaltă. Această primă transformare a
mijlocului de circulaţie în bani nu reprezintă deci decât un moment
tehnic al circulaţiei monetare.” (Karl Marx, „Zur Kritik der politischen
Oekonomie”, 1859, pag. 105, 106. „Monedă”, spre deosebire de bani,
este întrebuinţat aici pentru a desemna banii în funcţia lor de simplu
mijloc de circulaţie, spre deosebire de celelalte funcţii ale lor.)
Dacă toate aceste mijloace nu sunt suficiente, este nevoie de o
producţie de aur suplimentară sau, ceea ce e acelaşi lucru, o parte a
produsului suplimentar este schimbată, direct sau indirect, contra aur –
produs al ţărilor producătoare de metale preţioase.
Întreg totalul de forţă de muncă şi de mijloace sociale de
producţie, care e cheltuit în producţia anuală a aurului şi a argintului ca
instrumente ale circulaţiei, formează un post însemnat al aşa-ziselor faux
frais [cheltuieli neproductive, dar necesare] ale modului de producţie
capitalist şi în general ale modului de producţie întemeiat pe producţia
de mărfuri. El face inutilizabilă pentru societate o sumă corespunzătoare
de mijloace de producţie şi de consum suplimentar potenţial, adică de
avuţie reală. În măsura în care cheltuielile acestui scump mecanism de
circulaţie se reduc, scara producţiei rămânând aceeaşi, respectiv gradul
extinderii sale fiind dat, în aceeaşi măsură e sporită prin acest fapt
productivitatea muncii sociale. Deci în măsura în care mijloacele tehnice
pe care le dezvoltă creditul au acest efect, ele sporesc în mod direct
avuţia capitalistă, fie că o parte importantă a procesului social de
producţie şi de muncă este efectuată cu ajutorul lor fără nicio intervenţie

351
de bani efectivi, fie că eficacitatea masei de monedă care funcţionează
efectiv este sporită.
În modul acesta îşi găseşte un răspuns şi întrebarea insipidă
dacă producţia capitalistă în amploarea ei actuală ar fi posibilă (chiar şi
numai din acest punct de vedere) fără credit, adică numai cu circulaţie
metalică. Evident, răspunsul este negativ. Producţia capitalistă ar fi găsit
o limită în volumul producţiei de metale preţioase. Pe de altă parte, nu
trebuie să ne facem niciun fel de idei mistice despre forţa productivă a
creditului, în măsura în care el procură sau lichefiază capital bănesc. O
dezvoltare mai amplă a acestei chestiuni nu-şi are locul aici.
Trebuie cercetată acum ipoteza în care nu are loc acumulare
efectivă, adică lărgire directă a scării producţiei, dar în care o parte din
plusvaloarea realizată este îngrămădită pentru un timp mai îndelungat
sau mai scurt sub forma unui fond de rezervă bănesc pentru a fi
transformată mai târziu în capital productiv.
În măsura în care banii astfel acumulaţi sunt suplimentari,
lucrurile se înţeleg uşor. Banii aceştia nu pot fi decât o parte a aurului
suplimentar importat din ţările producătoare de aur. Şi trebuie să notăm
că produsul naţional în schimbul căruia a fost importat acest aur nu mai
există în ţară. El a fost trimis în străinătate, în schimbul aurului.
Dacă se presupune, dimpotrivă, că masa de bani aflată în ţară
rămâne aceeaşi, banii acumulaţi şi care se acumulează provin din
circulaţie; s-a schimbat doar funcţia lor. Din bani care circulă, ei s-au
transformat în capital bănesc latent, în formare progresivă.
Banii care sunt acumulaţi aici sunt forma bănească a mărfii
vândute, şi anume a acelei părţi a valorii ei care reprezintă plusvaloare
pentru posesorul lor. (Se presupune aici că încă nu există credit.) În
această măsură, capitalistul care a strâns aceşti bani a vândut fără a
cumpăra.
Dacă ne imaginăm acest fenomen în mod parţial, nu rămâne
nimic de explicat în el. O parte a capitaliştilor păstrează o parte din banii
încasaţi din vânzarea produsului lor, fără a retrage în schimbul lor
mărfuri de pe piaţă. Altă parte, dimpotrivă, îşi transformă toţi banii în
produs, cu excepţia capitalului bănesc în continuă reîntoarcere, necesar
pentru mersul normal al producţiei. O parte din produsul aruncat pe
piaţă sub formă de purtător de plusvaloare constă din mijloace de
producţie sau din elementele materiale ale capitalului variabil, mijloace
de subzistenţă necesare. Ea poate deci să servească imediat pentru
lărgirea producţiei. Căci presupunerea nu este că o parte a capitaliştilor

352
acumulează capital bănesc în timp ce cealaltă îşi consumă plusvaloarea
în întregime, ci doar că o parte îşi efectuează acumularea sub formă
bănească, formând capital bănesc latent, în timp ce cealaltă parte
acumulează în mod efectiv, adică lărgeşte scara producţiei, îşi extinde în
mod efectiv capitalul productiv. Masa de bani existentă rămâne
suficientă pentru nevoile circulaţiei, chiar dacă în mod alternativ o parte
a capitaliştilor îngrămădeşte bani, în timp ce cealaltă lărgeşte scara
producţiei, şi invers. Îngrămădirea de bani la una din părţi mai poate
avea loc şi fără bani numerar, prin simpla îngrămădire de titluri de
creanţă.
Dificultatea se naşte însă atunci când nu presupunem acumulare
parţială ci acumulare generală de capital bănesc la clasa capitaliştilor. În
ipoteza noastră – dominaţie generală şi exclusivă a producţiei capitaliste
– afară de această clasă a capitaliştilor nu mai există nicio altă clasă
decât clasa muncitoare. Tot ce cumpără clasa muncitoare este egal cu
suma salariului ei, deci cu suma capitalului variabil avansat de clasa
capitaliştilor în totalitatea ei. Banii aceştia se reîntorc la ea prin vânzarea
produsului ei către clasa muncitoare. Capitalul ei variabil îşi reia în
modul acesta forma bănească. Să presupunem că suma capitalului
variabil este = X x 100 1. st.; aceasta e suma nu a capitalului variabil
avansat în cursul anului, ci a celui utilizat în cursul anului; cât de mare
sau cât de mică, în raport cu viteza de rotaţie, este suma de bani cu care
această valoare-capital variabil este avansată în cursul anului, nu are
nicio importanţă pentru chestiunea pe care o cercetăm acum. Cu acest
capital de X x 100 1. st. clasa capitaliştilor cumpără o anumită cantitate
de forţă de muncă, adică plăteşte salariul unui anumit număr de
muncitori – prima tranzacţie. Cu aceeaşi sumă, muncitorii cumpără o
cantitate de mărfuri de la capitalişti; în modul acesta suma de X x 100 1.
st. se reîntoarce în mâinile capitaliştilor – a doua tranzacţie. Şi lucrul
acesta se repetă mereu. Suma de X x 100 1. st. nu poate deci să pună
niciodată clasa muncitoare în stare de a cumpăra acea parte a produsului
în care se concretizează capitalul constant şi cu atât mai puţin pe aceea
în care se concretizează plusvaloarea clasei capitaliştilor. Cu cele X x
100 1. st., muncitorii nu pot niciodată să cumpere decât acea parte a
valorii produsului social care este egală cu partea din valoare care
reprezintă capitalul variabil avansat.
Abstracţie făcând de ipoteza în care această acumulare generală
de bani nu exprimă decât repartizarea între diferiţii capitalişti individuali
a metalului preţios suplimentar importat, indiferent de proporţia în care

353
se face această repartizare, cum ar fi deci posibil ca întreaga clasă a
capitaliştilor să acumuleze bani?
Ei ar trebui să vândă toţi o parte a produsului lor, fără a cumpăra
din nou. Faptul că ei au toţi un anumit fond bănesc de rezervă, pe care îl
aruncă în circulaţie ca mijloc de circulaţie pentru consumul lor, şi din
care o anumită parte se reîntoarce din circulaţie la fiecare din ei, nu are
nimic misterios în el. Dar acest fond bănesc există ca fond de circulaţie
tocmai prin transformarea în bani a plusvalorii, nicidecum însă el nu
formează un capital bănesc latent.
Dacă privim lucrurile aşa cum ele se petrec în realitate, capitalul
bănesc latent, care este îngrămădit pentru utilizare ulterioară, constă din:
1. Depuneri la bănci; suma de bani de care dispune banca în
mod efectiv este relativ redusă. Aici îngrămădirea de capital bănesc este
doar nominală. Ceea ce este îngrămădit în mod efectiv sunt titluri de
creanţă, care pot fi transformate în bani (dacă în general sunt
transformate în bani) numai pentru că între banii retraşi şi banii depuşi
există un echilibru. Ceea ce se află ca bani în mâinile băncii, nu este
decât o sumă relativ mică.
2. Obligaţiuni ale statului. Acestea nu sunt capital, ci simple
titluri de creanţă asupra produsului anual al naţiunii.
3. Acţiuni. În măsura în care nu sunt fictive, ele sunt titluri de
proprietate asupra unui capital efectiv, aparţinând unei asociaţii, şi
asupra plusvalorii care rezultă din el în fiecare an.
În toate aceste cazuri nu există o îngrămădire de bani; ceea ce
apare într-o parte ca îngrămădire de capital bănesc, apare în cealaltă
parte ca cheltuire efectivă continuă de bani. Este indiferent dacă banii
sunt cheltuiţi de cei cărora le aparţin, sau de alţii care sunt debitorii lui.
În cadrul producţiei capitaliste, tezaurizarea ca atare nu este
niciodată un scop, ci un rezultat fie al unei stagnări în circulaţie – prin
aceea că mase de bani mai mari decât de obicei iau forma de tezaur – fie
al acumulărilor determinate de rotaţie sau, în fine, tezaurul nu este decât
formarea, deocamdată sub formă latentă, a unui capital bănesc destinat a
funcţiona drept capital productiv.
Dacă, deci, de o parte este retrasă din circulaţie o parte a
plusvalorii realizate în bani şi îngrămădite sub formă de tezaur, în mod
concomitent altă parte a plusvalorii este transformată necontenit în
capital productiv. Cu excepţia repartizării între membrii clasei
capitaliste a metalului preţios suplimentar, îngrămădirea sub formă
bănească nu are niciodată loc în mod simultan în toate punctele.

354
 Pentru acea parte a produsului anual care reprezintă plusvaloare
sub formă de marfă este valabil exact acelaşi lucru ca şi pentru cealaltă
parte a produsului anual. Pentru circulaţia ei este nevoie de o anumită
sumă de bani. Această sumă de bani aparţine clasei capitaliştilor ca şi
masa de mărfuri produse în cursul anului, reprezentând plusvaloarea. Ea
este aruncată în circulaţie, la început, de către însăşi clasa capitaliştilor.
Ea se reîmparte necontenit între ei prin efectul circulaţiei însăşi. Ca şi la
circulaţia monedei în general, o parte din această masă stagnează în
puncte care se schimbă mereu, în timp ce altă parte circulă necontenit.
Chestiunea dacă o parte din această îngrămădire este făcută în mod
intenţionat, cu scopul formării de capital bănesc, nu schimbă lucrurile cu
nimic.
S-a făcut abstracţie aici de acele întâmplări ale circulaţiei care
fac ca un capitalist să smulgă o bucată din plusvaloarea şi chiar din
capitalul altuia şi din această cauză are loc o acumulare şi centralizare
unilaterală atât în ceea ce priveşte capitalul bănesc, cât şi în ceea ce
priveşte capitalul productiv. Aşa, de pildă, o parte din plusvaloarea
răpită pe care A o îngrămădeşte sub formă de capital bănesc, poate să fie
o bucată din plusvaloarea lui B, care nu se mai reîntoarce la el.

NOTE:
1
Deşi fiziocraţii mai confundă încă cele două fenomene, ei sunt totuşi primii care scot în
evidenţă reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare ca o formă esenţială a circulaţiei
capitalului, ca o formă a circulaţiei care mijloceşte reproducţia. „Priviţi «Tabloul
economic» şi veţi vedea cum clasa productivă dă banii cu care celelalte clase cumpără
produsele ei şi cum ele îi restituie banii făcând în anul următor aceleaşi cumpărături la
ea [...] Nu veţi vedea deci aici alt cerc decât pe acela al cheltuirii urmate de reproducţie
şi al reproducţiei urmate de cheltuire, cerc care este descris de circulaţia banilor, care
măsoară cheltuielile şi reproducţia.” (Quesnay, „Dialogues sur le Commerce etc.”, în
Daire, „Physiocrates”, partea I, pag. 208, 209) „Această avansare şi întoarcere continuă
a capitalurilor formează ceea ce trebuie să numim circulaţia banilor, această circulaţie
utilă şi fecundă care animă toate muncile în societate, care întreţine mişcarea şi viaţa în
organismul politic şi care e comparată, pe bună dreptate, cu circulaţia sângelui în corpul
animalului.” (Turgot, „Réflexions etc.”, în „Oeuvres”, ediţia Daire, partea I, pag. 45)

355
 SECŢIUNEA A TREIA
REPRODUCŢIA ŞI CIRCULAŢIA CAPITALULUI
SOCIAL TOTAL

Capitolul optsprezece1
INTRODUCERE

I. Obiectul analizei

Procesul nemijlocit de producţie a capitalului este procesul său

de muncă şi de valorificare, proces al cărui rezultat este produsul-marfă
şi al cărui mobil determinant este producţia de plusvaloare.
Procesul de reproducţie a capitalului cuprinde atât acest proces
de producţie nemijlocit cât şi cele două faze ale procesului de circulaţie
propriu-zis, adică întregul circuit, care constituie, ca proces periodic – ca
proces care se repetă mereu în anumite perioade – rotaţia capitalului.
Indiferent dacă privim circuitul sub forma B … B' sau sub
forma P … P, procesul de producţie nemijlocit P formează totdeauna
doar o verigă din acest circuit. În prima formă el apare ca termenul
mediu care leagă extremele procesului de circulaţie, în a doua formă
procesul de circulaţie apare ca termenul mediu care leagă extremele lui.
Reînnoirea sa continuă, reprezentarea mereu repetată a capitalului drept
capital productiv, este condiţionată în ambele cazuri de transformările
sale în procesul de circulaţie. Pe de altă parte, procesul de producţie
reînnoit necontenit este condiţia transformărilor pe care capitalul le
suferă în mod continuu în sfera circulaţiei, a reprezentării sale
alternative în calitate de capital bănesc şi de capital-marfă.
Dar fiecare capital individual formează doar o fracţiune
devenită autonomă, însufleţită cu viaţă proprie, a capitalului social total,
aşa cum fiecare capitalist individual formează doar un element
individual al clasei capitaliştilor. Mişcarea capitalului social constă din
totalitatea mişcărilor fracţiunilor sale autonomizate, din totalitatea
rotaţiilor capitalurilor individuale. Aşa cum metamorfoza mărfii

356
individuale este o verigă în seria de metamorfoze a lumii mărfurilor – a
circulaţiei mărfurilor – tot astfel metamorfoza capitalului individual,
rotaţia sa, este o verigă în circuitul capitalului social.
Acest proces total cuprinde atât consumul productiv (procesul
de producţie propriu-zis) împreună cu modificările de formă (adică, din
punct de vedere material, cu schimburile) care o mijlocesc, cât şi
consumul individual împreună cu modificările de formă, cu schimburile
care o mijlocesc. Acest proces total cuprinde, pe de o parte,
transformarea capitalului variabil în forţă de muncă şi deci înglobarea
forţei de muncă în procesul de producţie capitalist. Aici muncitorul
apare în calitate de vânzător al mărfii sale, al forţei de muncă, iar
capitalistul în calitate de cumpărător al ei. Pe de altă parte însă, vânzarea
mărfurilor cuprinde cumpărarea lor de către clasa muncitoare, deci
consumul lor individual. Aici clasa muncitoare apare în calitate de
cumpărătoare, iar capitaliştii în calitate de vânzători ai mărfurilor către
muncitori.
Circulaţia capitalului-marfă cuprinde şi circulaţia plusvalorii,
deci şi cumpărările, şi vânzările prin care capitaliştii îşi mijlocesc
consumul lor individual, consumul plusvalorii.
Circuitul capitalurilor individuale, luate în ansamblul lor în
calitate de capital social, deci privite în totalitatea lor, nu cuprinde
aşadar numai circulaţia capitalului, ci şi circulaţia generală a mărfurilor.
Aceasta din urmă poate să constea, de la început, numai din două părţi
componente: 1. circuitul propriu al capitalului şi 2. circuitul mărfurilor
care intră în consumul individual, deci a mărfurilor pentru care
muncitorul îşi cheltuieşte salariul şi capitalistul plusvaloarea (sau o parte
din plusvaloare). E drept că circuitul capitalului cuprinde şi circulaţia
plusvalorii, în măsura în care aceasta formează o parte a capitalului-
marfă, şi, de asemenea, transformarea capitalului variabil în forţă de
muncă, adică plata salariului. Dar această cheltuire a plusvalorii şi a
salariului în mărfuri nu formează o verigă din circulaţia capitalului, deşi
cel puţin cheltuirea salariului presupune această circulaţie.
În cartea I, procesul de producţie capitalist a fost analizat atât ca
act izolat, cât şi ca proces de reproducţie: producţia plusvalorii şi
producţia capitalului însuşi. Modificările de formă şi de substanţă pe
care le suferă capitalul în sfera circulaţiei au fost presupuse fără să ne
mai oprim asupra lor. S-a presupus aşadar că, pe de o parte, capitalistul
îşi vinde produsul la valoarea sa şi că, pe de altă parte, el găseşte
înăuntrul sferei circulaţiei mijloacele materiale de producţie pentru a

357
reîncepe procesul sau pentru a-l continua în mod neîntrerupt. Singurul
act din cadrul sferei circulaţiei asupra căruia a trebuit să ne oprim a fost
cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă drept condiţie esenţială a
producţiei capitaliste.
În prima secţiune a acestei a II-a cărţi au fost cercetate diferitele
forme pe care le ia capitalul în circuitul său şi diferitele forme ale
acestui circuit însuşi. Timpului de muncă cercetat în cartea I i se adaugă
acum timpul de circulaţie.
În secţiunea a doua, circuitul a fost analizat ca circuit periodic,
deci ca rotaţie. S-a arătat, pe de o parte, cum diferitele părţi componente
ale capitalului (capitalul fix şi capitalul circulant) îndeplinesc circuitul
formelor în perioade diferite şi în moduri diferite; s-au cercetat, pe de
altă parte, împrejurările care determină lungimi diferite ale perioadei de
muncă şi ale perioadei de circulaţie. S-a văzut cum perioada circuitului
şi raporturile diferite dintre componentele ei influenţează însuşi volumul
procesului de producţie, precum şi rata anuală a plusvalorii. Într-adevăr,
dacă în prima secţiune au fost cercetate în special formele succesive pe
care capitalul le îmbracă şi le leapădă în mod continuu în circuitul său,
în secţiunea a doua s-a văzut cum, înăuntrul acestui flux şi acestei
succesiuni de forme, un capital de mărime dată se împarte în acelaşi
timp, deşi în proporţii variabile, în diferitele forme de capital productiv,
de capital bănesc şi de capital-marfă, astfel că ele nu alternează numai
între ele, ci diferite părţi ale întregii valori-capital se află şi funcţionează
necontenit una lângă alta sub aceste forme diferite. În special capitalul
bănesc s-a manifestat sub o formă particulară, care nu a fost arătată în
cartea I. Au fost stabilite anumite legi după care părţi componente ale
unui capital dat, a căror mărime diferă după condiţiile rotaţiei, trebuie
avansate şi reînnoite în mod continuu, sub formă de capital bănesc,
pentru a ţine în mod continuu în funcţiune un capital productiv de
mărime dată.
Dar atât în secţiunea întâi, cât şi în secţiunea a doua a fost vorba
totdeauna numai de un capital individual, de mişcarea unei părţi
autonomizate a capitalului social.
Or, circuiturile capitalurilor individuale se împletesc între ele, se
presupun între ele şi se condiţionează între ele şi constituie tocmai în
această împletire mişcarea capitalului social total. Aşa cum în circulaţia
de mărfuri simplă metamorfoza totală a unei mărfi apărea ca o verigă în
seria de metamorfoze ale lumii mărfurilor, tot astfel metamorfoza
capitalului individual apare acum ca o verigă în seria de metamorfoze

358
ale capitalului social. Dacă însă circulaţia de mărfuri simplă nu
cuprindea nicidecum în mod necesar circulaţia capitalului – întrucât ea
poate să aibă loc pe baze de producţie necapitalistă – circuitul
capitalului social total cuprinde, cum am mai spus, şi circulaţia de
mărfuri care nu cade în circuitul capitalului individual, adică circulaţia
mărfurilor care nu constituie capital.
Acum va trebui să cercetăm procesul de circulaţie (care în
ansamblul său este forma procesului de reproducţie) a capitalurilor
individuale ca părţi componente ale capitalului social total, deci
procesul de circulaţie a acestui capital social total.

II. Rolul capitalului bănesc

(Cu toate că analiza care urmează îşi are locul abia în partea din
urmă a acestei secţiuni, o plasăm totuşi aici; este vorba, anume, de
capitalul bănesc privit ca parte componentă a capitalului social total.)
Atunci când am cercetat rotaţia capitalului individual, capitalul bănesc
se prezenta sub două aspecte.
Întâi, el constituie forma sub care fiecare capital individual
apare pe scenă şi îşi deschide procesul în calitate de capital. El apare
deci ca primus motor [motor prim], care dă impuls întregului proces.
Al doilea, după cum perioada de rotaţie este mai lungă sau mai
scurtă şi după cum raportul dintre cele două componente ale ei –
perioada de muncă şi perioada de circulaţie – are o formă sau alta, acea
componentă a valorii-capital avansate care trebuie avansată şi reînnoită
în mod continuu sub formă de bani variază în raport cu capitalul
productiv pe care îl pune în mişcare, adică în raport cu scara continuă a
producţiei. Oricare ar fi însă acest raport, în toate cazurile acea parte a
valorii-capital în mişcare care poate funcţiona în mod continuu în
calitate de capital productiv este limitată de acea parte a valorii-capital
avansate care trebuie să existe în mod continuu sub formă bănească
alături de capitalul productiv. Nu este vorba aici decât de rotaţia
normală, de o medie abstractă. Se face abstracţie de capitalul bănesc
suplimentar necesar pentru a compensa stagnările de circulaţie.
La punctul întâi. Producţia de mărfuri presupune circulaţia de
mărfuri, iar circulaţia de mărfuri presupune ca marfa să se prezinte ca
bani; ea presupune deci circulaţia bănească; dedublarea mărfii în marfă
şi bani este o lege a prezentării produsului ca marfă. De asemenea,
producţia capitalistă de mărfuri – privită atât din punct de vedere social

359
cât şi din punct de vedere individual – presupune capitalul sub formă de
bani sau capitalul bănesc ca primus motor pentru orice întreprindere
nouă şi ca motor continuu. În special, capitalul circulant presupune
apariţia mereu repetată în intervale mai scurte a capitalului bănesc în
calitate de motor. Întreaga valoare-capital avansată, adică toate
componentele capitalului care constau din mărfuri, forţă de muncă,
mijloace de muncă şi materiale de producţie, trebuie necontenit
cumpărate şi iarăşi cumpărate cu bani. Ceea ce e valabil aici pentru
capitalul individual este valabil şi pentru capitalul social, care nu face
decât să funcţioneze sub înfăţişarea unui mare număr de capitaluri
individuale. Dar, precum am arătat încă în cartea I, de aici nu urmează
nicidecum că limitele absolute ale câmpului de funcţionare a capitalului,
ale scării producţiei, ar depinde, chiar pe baze capitaliste, de volumul
capitalului bănesc aflat în funcţiune.
Capitalului îi sunt înglobate anumite elemente de producţie, a
căror extindere este independentă, înăuntrul unor limite determinate, de
mărimea capitalului bănesc avansat. Fără ca plata forţei de muncă să se
schimbe, aceasta poate fi exploatată într-o măsură mai mare fie din
punct de vedere extensiv, fie din punct de vedere intensiv. Şi atunci
când această sporire a exploatării este însoţită de o sporire a capitalului
bănesc (adică de o sporire a salariului), această din urmă sporire nu se
face în aceeaşi proporţie, deci pro tanto [în această măsură] ea nu este o
sporire.
Materia naturală – care nu formează o componentă a valorii
capitalului – exploatată în mod productiv, pământul, marea, minereurile,
pădurile etc., este exploatată într-un grad mai înalt, din punct de vedere
intensiv sau extensiv, cu o încordare mai mare a aceluiaşi număr de
forţe de muncă, fără un avans mai mare de capital bănesc. Elementele
reale ale capitalului productiv sunt astfel sporite fără necesitatea unui
adaos de capital bănesc. În măsura în care un asemenea adaos devine
necesar pentru materiale auxiliare suplimentare, capitalul bănesc în care
e avansată valoarea-capital nu e sporit în mod proporţional cu lărgirea
eficienţei capitalului productiv, deci, pro tanto [ în această măsură ], nu
e sporit deloc.
Aceleaşi mijloace de muncă, deci acelaşi capital fix poate fi
utilizat în mod mai eficace atât prin prelungirea timpului său de
întrebuinţare în cursul zilei, cât şi prin intensificarea utilizării sale, fără o
cheltuire suplimentară de bani pentru capital fix. Nu are loc, în acest
caz, decât o accelerare a rotaţiei capitalului fix, dar şi elementele

360
reproducţiei sale sunt furnizate mai repede.
Făcând abstracţie de materia naturală, forţele naturii, care nu
costă nimic, pot fi înglobate procesului de producţie ca factori ai
acestuia cu eficienţă mai mare sau mai mică. Gradul eficienţei lor
depinde de metode şi de progrese ştiinţifice care nu-1 costă nimic pe
capitalist.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru combinarea socială a forţei
de muncă în procesul de producţie, ca şi pentru iscusinţa acumulată a
muncitorilor individuali. Carey calculează că proprietarul funciar nu
primeşte niciodată destul, pentru că nu i se plăteşte întreg capitalul,
respectiv întreaga muncă ce a fost băgată în pământ din timpuri
imemoriale pentru a i se da actuala sa capacitate de producţie. (Dar
despre capacitatea de producţie care i se ia nu se spune, bineînţeles,
nimic.) Conform acestei teorii, muncitorul individual ar trebui plătit
după munca pe care a cheltuit-o întreg neamul omenesc pentru a face
dintr-un sălbatic un mecanic modern. S-ar putea crede, dimpotrivă, că
dacă se calculează toată munca neplătită care a fost băgată în pământ,
dar care a fost transformată în bani de proprietarul funciar şi de
capitalist, se vede că întreg capitalul investit în pământ a fost restituit de
două şi de trei ori, şi cu dobândă cămătărească, astfel că proprietatea
asupra terenului a fost demult răscumpărată de societate, şi anume îndoit
şi întreit.
Sporirea forţei productive a muncii, în măsura în care nu
presupune o cheltuire suplimentară de valori-capital, nu sporeşte, ce-i
drept, din primul moment, decât masa produsului şi nu valoarea lui;
afară doar de faptul că ea permite reproducerea, cu aceeaşi muncă, a
unui capital constant mai mare, căruia i se conservă deci valoarea. Dar
ea produce în acelaşi timp o materie nouă pentru capital, deci baza unei
acumulări de capital sporite.
S-a arătat în cartea I că, în măsura în care însăşi organizarea
muncii sociale, deci sporirea productivităţii sociale a muncii, cere ca
producţia să se facă pe scară largă şi deci capitalistul individual să
avanseze capital bănesc în cantităţi mari, acest lucru are loc în parte prin
centralizarea capitalurilor în mâini puţine, fără să fie nevoie de o
creştere absolută a volumului valorilor-capital care funcţionează şi deci
a volumului capitalului bănesc în care aceste valori sunt avansate.
Mărimea capitalurilor individuale poate să crească prin centralizare în
mâini puţine, fără ca suma lor socială să crească. Nu este vorba decât de
o repartizare modificată a capitalurilor individuale.

361
 În fine, s-a arătat în secţiunea anterioară că o scurtare a
perioadei de rotaţie permite a se pune în mişcare sau acelaşi capital
productiv cu un capital bănesc mai mic, sau un capital productiv mai
mare cu acelaşi capital bănesc.
Dar este evident că toate acestea nu au nimic de-a face cu
chestiunea propriu-zisă a capitalului bănesc. Ele arată doar că, după
transformarea sa în capital productiv, capitalul avansat – o sumă de
valoare dată, care sub forma ei liberă, sub forma ei de valoare, constă
dintr-o anumită sumă de bani – cuprinde posibilităţi productive ale căror
limite nu sunt date prin limitele valorii lui şi care pot, dimpotrivă, să
acţioneze în mod diferit, din punct de vedere extensiv sau intensiv,
înăuntrul unor anumite limite. Dacă preţurile elementelor de producţie –
mijloace de producţie şi forţă de muncă – sunt date, mărimea capitalului
bănesc necesar pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din aceste
elemente de producţie existente ca mărfuri este determinată. Adică
mărimea valorii capitalului ce urmează a fi avansat este determinată.
Dar măsura în care acest capital acţionează ca făuritor de valoare şi de
produs este elastică şi variabilă.
La punctul al doilea. Faptul că o parte din munca socială şi din
mijloacele de producţie sociale care trebuie cheltuită în fiecare an pentru
producerea sau pentru cumpărarea de aur2 în scopul înlocuirii monedei
uzate este pro tanto [în această măsură] un scăzământ din volumul
producţiei sociale, se înţelege de la sine. În ceea ce priveşte însă
valoarea-bani care funcţionează parte ca mijloc de circulaţie, parte ca
tezaur, ea există, e câştigată, se află alături de forţa de muncă, de
mijloacele de muncă produse şi de izvoarele naturale ale avuţiei. Ea nu
poate fi privită ca o limită a lor. Prin transformarea ei în elemente de
producţie, prin schimb cu alte popoare, scara producţiei ar putea fi
lărgită. Aceasta presupune însă ca banii să continue a-şi îndeplini rolul
de monedă universală.
După lungimea perioadei de rotaţie este nevoie de o masă mai
mare sau mai mică de capital bănesc pentru a pune în mişcare capitalul
productiv. Tot astfel am văzut că împărţirea perioadei de rotaţie în timp
de muncă şi timp de circulaţie presupune o sporire a capitalului bănesc
latent sau suspendat.
În măsura în care perioada de rotaţie este determinată de
lungimea perioadei de muncă, ea este determinată, celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, de natura materială a procesului de producţie,
deci nu de caracterul social specific al acestui proces de producţie. Dar

362
în cadrul producţiei capitaliste operaţii mai întinse, de durată mai lungă,
presupun avansuri mai mari de capital bănesc pe timp mai îndelungat. În
aceste sfere, producţia depinde deci de limitele înăuntrul cărora
capitalistul individual dispune de capital bănesc. Această limită este
străpunsă de credit şi de asociaţiile legate de credit, de pildă societăţile
pe acţiuni. Perturbaţiile de pe piaţa financiară scot deci din funcţiune
asemenea întreprinderi, în timp ce aceleaşi întreprinderi provoacă la
rândul lor perturbaţii pe piaţa financiară.
În cadrul producţiei socializate va trebui determinată măsura în
care aceste operaţiuni, care într-o perioadă de timp mai îndelungată
retrag forţă de muncă şi mijloace de producţie fără a furniza în acest
interval vreun efect util sub formă de produs, pot fi efectuate fără a
prejudicia ramurile de producţie care nu numai că retrag în mod
continuu şi repetat, în cursul anului, forţă de muncă şi mijloace de
producţie, dar care în mod tot atât de continuu şi de repetat furnizează
mijloace de subzistenţă şi mijloace de producţie. Ca şi în producţia
capitalistă, muncitorii din ramurile de producţie cu perioadele de muncă
mai scurte vor continua şi în producţia socializată să retragă produse
numai pentru un timp mai scurt, fără a da în schimb alte produse, în
timp ce ramurile de activitate cu perioadele de muncă lungi retrag
necontenit în cursul unor intervale de timp lungi, înainte de a restitui.
Faptul acesta îşi are deci originea în condiţiile materiale ale procesului
de muncă respectiv, nu în forma sa socială. La producţia socializată
capitalul bănesc nu mai există. Societatea repartizează forţa de muncă şi
mijloacele de producţie asupra diferitelor ramuri de activitate.
Producătorii vor putea să primească de pildă adeverinţe scrise, în
schimbul cărora vor retrage din stocurile de mijloace de consum ale
societăţii o cantitate corespunzătoare timpului de muncă prestat de ei.
Aceste adeverinţe nu sunt bani. Ele nu circulă.
Se vede deci că, în măsura în care nevoia de capital bănesc
rezultă din lungimea perioadei de muncă, acest fapt depinde de două
împrejurări: în primul rând, banii sunt, în general, forma sub care
trebuie să se manifeste orice capital individual (făcându-se abstracţie de
credit) pentru a se transforma în capital productiv; acest lucru rezultă din
natura producţiei capitaliste şi în general a producţiei de mărfuri. În al
doilea rând, mărimea avansului de bani necesari şi durata de timp
pentru care ei sunt avansaţi rezultă din faptul că în cursul unei perioade
de timp mai îndelungate îi sunt retrase societăţii forţă de muncă şi
mijloace de producţie, fără ca în acest timp să i se restituie un produs

363
care să poată fi retransformat în bani. Prima condiţie, aceea că avansul
de capital trebuie făcut sub formă de bani, nu e desfiinţată prin forma
acestor bani, indiferent dacă e vorba de monedă metalică, de monedă de
credit, de semne de valoare etc. A doua condiţie nu e atinsă deloc de
chestiunea prin ce mijloc bănesc sau prin ce formă a producţiei sunt
retrase munca, mijloacele de subzistenţă şi mijloacele de producţie fără
a se restitui circulaţiei un echivalent.

NOTE:
1
Din manuscrisul II.
2
În ediţia Meissner: bani, corectat în baza manuscrisului dat de Engels la tipar. (Nota
Inst. M.E.L.)

364
 Capitolul nouăsprezece1
PREZENTĂRI ANTERIOARE ALE PROBLEMEI

I. Fiziocraţii

„Tabloul economic” al lui Quesnay arată în câteva trăsături mari

cum un rezultat anual al producţiei naţionale, determinat în ceea ce
priveşte valoarea sa, este repartizat de către circulaţie în aşa fel încât
celelalte împrejurări rămânând neschimbate, poate să aibă loc
reproducţia lui simplă, adică reproducţia pe aceeaşi scară. Din cauza
naturii lucrurilor, punctul de plecare al perioadei de producţie îl
formează recolta din ultimul an. Numeroasele acte de circulaţie
individuale sunt de la început îmbrăţişate în mişcarea lor socială de
masă caracteristică – în circulaţia dintre marile clase economice ale so-
cietăţii, determinate din punctul de vedere al funcţiunii lor. Ceea ce
interesează aici e următorul lucru: o parte a produsului total – care, ca
orice parte a lui, este, în calitate de obiect de întrebuinţare, un rezultat
nou al muncii trecute din cursul anului – nu este, în acelaşi timp, decât
purtătoare de valoare-capital veche, care reapare în aceeaşi formă
naturală. Ea nu circulă, ci rămâne în mâinile producătorilor ei, clasa
arendaşilor, pentru a-şi începe acolo din nou serviciul în calitate de
capital. În această parte de capital constant a produsului anual, Quesnay
cuprinde şi elemente care nu-şi au locul acolo, dar în esenţă el
procedează în mod just, graţie orizontului său restrâns, în care
agricultura este singura sferă de investiţie a muncii omeneşti producă-
toare de plusvaloare, deci, din punctul de vedere capitalist, singura
realmente productivă. Procesul economic de reproducţie, oricare ar fi
caracterul său social specific, se împleteşte totdeauna, în acest domeniu
(al agriculturii), cu un proces natural de reproducţie. Condiţiile palpabile
ale acestuia din urmă aruncă lumină asupra condiţiilor celui dintâi şi
îndepărtează confuziile care nu rezultă decât din aparenţele circulaţiei.
Eticheta aplicată unui sistem se deosebeşte de eticheta aplicată
altor articole, între altele prin faptul că ea nu-1 înşeală numai pe
cumpărător, dar de multe ori şi pe vânzător. Quesnay însuşi şi discipolii
săi cei mai apropiaţi credeau în emblema lor feudală. Tot astfel, până în
prezent, şi savanţii noştri de catedră. De fapt însă, sistemul fiziocratic
este prima analiză sistematică a producţiei capitaliste. Reprezentantul

365
capitalului industrial – clasa arendaşilor – conduce întreaga mişcare
economică. Agricultura se face pe baze capitaliste, deci ca întreprindere
pe scară mare a arendaşului capitalist ce lucrează în mod direct
pământul este muncitor salariat. Producţia nu creează numai obiectele
de întrebuinţare, ci şi valoarea lor; motivul ei determinant este însă
obţinerea de plusvaloare, al cărei loc de naştere este sfera producţiei şi
nu sfera circulaţiei. Dintre cele trei clase care figurează ca purtătoare ale
procesului social de reproducţie mijlocit de către circulaţie,
exploatatorul nemijlocit al muncii „productive”, producătorul de
plusvaloare, arendaşul capitalist, se deosebeşte de cei care nu fac decât
să-şi însuşească această plusvaloare. Caracterul capitalist al sistemului
fiziocratic a provocat, încă în perioada înfloririi acestuia, opoziţia pe de
o parte a lui Linguet şi Mably, pe de altă parte a apărătorilor micii
proprietăţi funciare libere.
Regresul lui A. Smith2 în ceea ce priveşte analiza procesului de
reproducţie este cu atât mai bătător la ochi, cu cât, de altfel, el nu
dezvoltă numai anumite analize juste ale lui Quesnay, generalizând de
pildă aşa zisele „avances primitives” [avansuri iniţiale] şi „avances
annuelles” [avansuri anuale] ale acestuia şi transformându-le în capital
„fix” şi capital „circulant”3, dar recade în unele locuri cu totul în
greşelile fiziocraţilor. Pentru a dovedi, de pildă, că arendaşul produce o
valoare mai mare decât orice altă categorie de capitalişti, el spune:
„Niciun alt capital de aceeaşi mărime nu pune în mişcare o cantitate mai
mare de muncă productivă decât capitalul arendaşului. Nu numai
personalul său muncitoresc dar şi vitele sale de muncă sunt muncitori
productivi.” (Plăcut compliment pentru personalul muncitoresc!) „În
agricultură lucrează şi natura alături de om; şi deşi munca ei nu costă
nicio cheltuială, produsul ei îşi are totuşi valoarea sa, la fel ca şi acela
al celor mai costisitori muncitori. Operaţiunile cele mai importante ale
agriculturii par a avea ca scop nu atât de a spori fertilitatea naturii – deşi
ele fac şi acest lucru, cât de a o dirija spre producerea plantelor care îi
aduc omului maximul de folos. Un câmp acoperit cu spini şi buruieni
prezintă de multe ori o vegetaţie tot atât de bogată ca şi cea mai îngrijită
vie şi cel mai bine lucrat ogor. Plantarea şi cultivarea servesc adesea mai
mult pentru dirijarea decât pentru sporirea fertilităţii naturii; după ce
primele două şi-au făcut efectul în întregime, cea din urmă mai are
sarcini importante de îndeplinit. Muncitorii şi vitele de muncă (!)
utilizate în agricultură nu efectuează deci, ca muncitorii din manufacturi,
numai reproducerea unei valori care este egală cu consumul lor propriu

366
sau cu capitalul care le utilizează, plus profitul capitalistului, ci
reproducerea unei valori cu mult mai mari. Pe lângă capitalul
arendaşului şi întreg profitul său, ele mai efectuează în mod regulat şi
reproducţia rentei proprietarului funciar. Renta poate fi considerată ca
produs al forţelor naturale, a căror utilizare proprietarul funciar o
împrumută arendaşului. Ea este mai mare sau mai mică, după gradul ce
se presupune că îl au aceste forţe, cu alte cuvinte după fertilitatea,
naturală sau artificială, ce se presupune că o are solul. Ea este opera
naturii, operă care rămâne, după ce se scade sau se înlocuieşte tot ceea
ce poate fi privit ca rezultat al muncii omeneşti. Rareori ea se cifrează la
mai puţin de o pătrime din produsul total şi de multe ori la mai mult de o
treime din acest produs. Niciodată o cantitate egală de muncă
productivă, întrebuinţată în manufactură, nu poate să aibă ca efect o
reproducţie atât de mare. În manufactură natura nu face nimic, iar omul
face totul; şi reproducţia trebuie să fie totdeauna proporţională cu forţa
factorilor care o efectuează. Din această cauză capitalul investit în agri-
cultură nu pune numai în mişcare o cantitate mai mare de muncă
productivă decât orice alt capital de aceeaşi mărime utilizat în
manufactură, dar, în raport cu cantitatea de muncă productivă utilizată
de el, el adaugă produsului anual al solului şi al muncii unei ţări, avuţiei
şi venitului real al locuitorilor ei, o valoare cu mult mai mare decât
adaugă acel capital.” (Cartea a II-a, cap. 5, pag. 242)
În cartea a II-a, cap. 1, A. Smith spune: „întreaga valoare a
seminţelor este şi ea, propriu-zis, un capital fix”. Aşadar, aici capital =
valoare-capital: aceasta există sub formă „fixă”. „Cu toate că sămânţa
parcurge drumul între sol şi hambar, ea nu-şi schimbă totuşi niciodată
proprietarul şi nu circulă deci în mod efectiv. Arendaşul nu-şi obţine
profitul din vânzarea ei, ci din sporirea ei.” (pag. 186) Îngustimea de
vedere consistă aici în faptul că Smith nu consideră, cum a făcut
Quesnay, reapariţia valorii capitalului constant sub o formă nouă ca4 un
moment important al procesului de reproducţie, ci doar ca o simplă
ilustrare în plus, şi încă una falsă, a deosebirii pe care el o face între
capitalul circulant şi capitalul fix. Dacă Smith traduce „avances
primitives” şi „avances annuelles” cu „fixed capital” şi „circulating
capital”, progresul constă în cuvântul „capital”, a cărui noţiune este
lărgită, nemaiţinându-se seama în mod special de sfera de aplicare
„agricolă” a fiziocraţilor; regresul constă în faptul că „fix” şi „circulant”
sunt considerate şi reţinute ca deosebiri esenţiale.

367
 II. Adam Smith

1. Punctele de vedere generale ale lui Smith

A. Smith spune în cartea I, cap. 6, pag. 42: „În orice societate,

preţul fiecărei mărfi se reduce în ultimă linie la una sau alta din aceste
trei părţi (salariu, profit, rentă funciară) sau la toate trei; şi în orice
societate avansată ele intră toate trei, în măsură mai mare sau mai mică,
în preţul majorităţii covârşitoare a mărfurilor, în calitate de componente
ale lui”5; sau, cum se spune mai departe la pagina 63: „Salariul, profitul
şi renta funciară sunt cele trei izvoare primare ale oricărui venit ca şi ale
oricărei valori de schimb.” Vom cerceta mai târziu, mai îndeaproape,
această teorie a lui A. Smith despre „componentele preţului mărfurilor”,
respectiv ale „oricărei valori de schimb”. Mai departe se spune:
„Întrucât acest lucru este valabil cu privire la orice marfă specială luată
în parte, el trebuie să fie valabil şi pentru toate mărfurile în ansamblul
lor, aşa cum ele constituie întreg produsul anual al solului şi al muncii
fiecărei ţări. Întreg preţul sau întreaga valoare de schimb a acestui
produs anual trebuie să se reducă la aceleaşi trei părţi şi trebuie să se
repartizeze asupra diferiţilor locuitori ai ţării, fie ca salariu al muncii
lor, fie ca profit al capitalului lor, fie ca rentă a proprietăţii lor funciare.”
(Cartea a II-a, cap. 2, pag. 190.)
După ce A. Smith a redus în modul acesta atât preţul tuturor
mărfurilor luate fiecare în parte, cât şi „întreg preţul sau întreaga valoare
de schimb [...] a produsului anual al solului şi al muncii fiecărei ţări” la
trei izvoare de venit pentru salariat, capitalist şi proprietar funciar, adică
la salariu, profit şi rentă funciară, el trebuie să introducă prin
contrabandă un al patrulea element, anume elementul capital. Acest
lucru se face prin distincţia dintre venitul brut şi venitul net: „Venitul
brut al tuturor locuitorilor unei ţări mari cuprinde întreg produsul anual
al pământului lor şi al muncii lor; venitul net cuprinde acea parte care
rămâne la dispoziţia lor după scăderea cheltuielilor de conservare, în
primul rând ale capitalului lor fix şi în al doilea rând ale capitalului lor
circulant; sau acea parte pe care, fără a-şi atinge capitalul, pot să o
înglobeze fondului lor de consum, adică să o cheltuiască pentru între-
ţinerea, confortul şi plăcerea lor. Avuţia lor reală stă şi ea în raport nu cu
venitul lor brut, ci cu venitul lor net.” (Ibid., pag. 190)
În această privinţă observăm următoarele:
1. A. Smith tratează aici în mod expres numai reproducţia

368
simplă, nu aceea pe scară lărgită, adică acumularea; el nu vorbeşte decât
de cheltuielile pentru conservarea (maintaining) capitalului aflat în
funcţiune. Venitul „net” este egal cu acea parte a produsului anual, fie al
societăţii, fie al capitalistului individual, care poate intra în „fondul de
consum”, dar volumul acestui fond nu are voie să impieteze asupra
capitalului aflat în funcţiune (encroach upon capital). O parte din
valoarea produsului individual, ca şi a celui social, nu se reduce deci
nici la salariu, nici la profit, nici la rentă funciară, ci la capital.
2. A. Smith îşi părăseşte propria sa teorie cu ajutorul unui joc de
cuvinte, anume distincţia dintre „gross” şi „net revenue”, venit brut şi
venit net. Capitalistul individual ca şi întreaga clasă a capitaliştilor,
adică aşa-numita naţiune, obţine în locul capitalului utilizat în producţie
un produs-marfă a cărui valoare – care poate fi reprezentată în părţi
proporţionale ale acestui produs – înlocuieşte, pe de o parte,
valorea-capital utilizată, formând deci venit, sau şi mai literal „revenue”
(revenu e participiul lui revenir, a reveni, a se întoarce), dar nota bene
[să notăm bine] revenire de capital sau încasare de capital; pe de altă
parte, componente ale valorii care „se repartizează asupra diferiţilor
locuitori ai ţării, fie ca salariu al muncii lor, fie ca profit al capitalului
lor, fie ca rentă a proprietăţii lor funciare” – ceea ce în viaţa obişnuită se
numeşte venit. Valoarea întregului produs, fie în ceea ce-1 priveşte pe
capitalistul individual, fie în ceea ce priveşte ţara întreagă, formează
deci un venit pentru cineva; acest venit este însă în parte revenire de
capital şi în parte „revenue”, care se deosebeşte de ea. Ceea ce este deci
înlăturat la descompunerea valorii mărfii în componentele sale, este
reintrodus printr-o uşă dosnică – anume cu ajutorul ambiguităţii
cuvântului „revenue”. Dar nu pot „să revină” decât acele componente
ale valorii produsului care există deja în el. Pentru ca să revină capital în
calitate de venit, trebuie ca mai întâi să fi fost cheltuit capital.
A. Smith spune mai departe: „Cea mai scăzută rată de profit
obişnuită trebuie să se cifreze totdeauna la ceva mai mult decât ceea ce e
suficient pentru recuperarea pagubelor ocazionale cărora le este expusă
orice utilizare de capital. Singur, acest excedent reprezintă profitul curat
sau net”. (Care e capitalistul care înţelege sub profit avansurile de
capital necesare ?) „Ceea ce se numeşte profit brut cuprinde adesea nu
numai acest excedent, ci şi partea reţinută in vederea acoperirii acestor
pagube extraordinare.” (Cartea I, cap. 9, pag. 72) Or, aceasta nu
înseamnă nimic altceva decât că o parte a plusvalorii, privită ca parte a
profitului brut, trebuie să formeze un fond de asigurare pentru producţie.

369
Acest fond de asigurare îl creează o parte a supramuncii, care, în această
măsură, produce capital în mod direct, anume fondul destinat
reproducţiei. În ceea ce priveşte cheltuiala pentru „conservarea”
capitalului fix etc. (vezi pasajele citate mai sus), înlocuirea capitalului
fix consumat cu altul nou nu constituie o nouă investiţie de capital; ea
nu este decât reînnoirea vechii valori-capital sub o formă nouă. În ceea
ce priveşte însă reparaţiile capitalului fix pe care A. Smith le socoteşte,
de asemenea, între cheltuielile de conservare, costul lor face parte din
preţul capitalului avansat. Faptul că acest capital, în loc să fie avansat de
capitalist dintr-odată, este investit încet, încet şi după necesităţi în
timpul funcţionării capitalului şi poate fi investit din profitul deja
realizat, nu modifică deloc originea acestui profit. Componenta valorii
din care el provine arată doar că muncitorul furnizează supramuncă atât
pentru fondul de asigurare, cât şi pentru fondul de reparaţii.
A. Smith ne povesteşte apoi că din venitul net, adică din venitul
în sensul propriu al cuvântului, trebuie eliminat întreg capitalul fix, dar
şi toată acea parte a capitalului circulant necesară pentru conservarea,
repararea şi reînnoirea capitalului fix, de fapt întreg capitalul care nu se
află într-o formă naturală destinată fondului de consum.
„Întreaga investiţie în vederea conservării capitalului fix trebuie,
evident, exclusă din venitul net al societăţii. Nici materiile prime [...]
necesare pentru întreţinerea maşinilor şi instrumentelor industriale utile,
nici produsul muncii necesare pentru a se da acestor materii prime
forma cerută nu pot forma vreodată o parte s-a acestui venit. Preţul
acestei munci poate, ce-i drept, să formeze o parte a acestui venit,
întrucât muncitorii astfel utilizaţi pot investi întreaga valoare a salariului
lor în fondul lor de consum direct. Dar la alte feluri de muncă în acest
fond de consum intră atât preţul” (adică salariul plătit pentru această
muncă) „cât şi produsul” (în care se concretizează această muncă);
„anume preţul în fondul de consum al muncitorilor, iar produsul în cel al
altor oameni a căror întreţinere, confort şi distracţie sunt sporite prin
munca acestor muncitori.” (Cartea a II-a, cap. 2, pag. 190, 191)
A. Smith atinge aici distincţia foarte importantă dintre
muncitorii care lucrează în producţia de mijloace de producţie şi cei care
lucrează în producţia directă de mijloace de consum. Valoarea
produsului-marfă rezultat din munca celor dintâi conţine o componentă
egală cu suma salariilor, deci cu valoarea părţii din capital cheltuite cu
cumpărarea de forţă de muncă; această parte a valorii există în mod
material, ca o cotă-parte anumită a mijloacelor de producţie produse de

370
aceşti muncitori. Banii obţinuţi de ei ca salariu formează pentru ei venit,
dar munca lor nu a creat produse care să poată fi consumate de ei sau de
alţii. Aceste produse nu formează deci ele însele un element al acelei
părţi a produsului anual care este destinată să furnizeze fondul social de
consum, singurul în care se poate realiza „venitul net”. A. Smith uită să
adauge aici că ceea ce este valabil pentru salarii este valabil, în aceeaşi
măsură, şi pentru acea componentă a valorii mijloacelor de producţie
care constituie plusvaloare şi care formează, sub formă de profit şi de
rentă, venitul (în prima mână) al capitalistului industrial. Şi aceste
componente ale valorii există în mijloace de producţie, în produse
neconsumabile; abia după transformarea lor în bani ele pot să ridice o
cantitate, corespunzătoare preţului lor, din mijloacele de consum
produse de a doua categorie de muncitori, trecând-o în fondul de
consum individual al posesorilor lor. Dar cu atât mai mult A. Smith ar fi
trebuit să vadă că o parte din valoarea mijloacelor de producţie produse
în cursul anului, egală cu valoarea mijloacelor de producţie care
funcţionează înăuntrul acestei sfere de producţie – a mijloacelor de
producţie cu care se fac mijloace de producţie – deci o parte din valoare
egală cu valoarea capitalului constant utilizat aici, este în mod absolut
exclusă din orice componentă a valorii care constituie venit, şi anume nu
numai din cauza formei sale naturale, dar şi din cauza faptului că
funcţionează în calitate de capital.
În ceea ce priveşte a doua categorie de muncitori – care produc
în mod nemijlocit mijloace de consum – determinările lui A. Smith nu
sunt cu totul exacte. Într-adevăr, el spune că la aceste categorii de
muncă atât preţul muncii cât şi produsul intră în (go to) fondul
consumului nemijlocit: „preţul” (adică banii primiţi ca salariu) „în
fondul de consum al muncitorilor, iar produsul în cel al altor oameni
(that of other people), a căror întreţinere, confort şi distracţie sunt
sporite prin munca acestor muncitori”.
Dar muncitorul nu poate să trăiască din „preţul” muncii sale, din
banii în care i se plăteşte salariul; el realizează aceşti bani, cumpărând
cu ei mijloace de consum; acestea pot consta, în parte, din categorii de
mărfuri pe care el însuşi le-a produs. Pe de altă parte, propriul său
produs poate să fie din acelea care intră numai în consumul celor ce
exploatează munca.
După ce A. Smith a exclus în felul acesta în întregime capitalul
fix din „venitul net” al unei ţări, el continuă:
„Deşi în modul acesta întreaga cheltuială pentru conservarea

371
capitalului fix este necesarmente exclusă din venitul net al societăţii,
totuşi nu acesta este cazul şi cu cheltuiala pentru conservarea capitalului
circulant. Dintre cele patru părţi din care constă acest din urmă capital:
bani, mijloace de subzistenţă, materii prime şi produse gata, cele trei din
urmă sunt, precum am mai spus, scoase în mod regulat din el şi
transpuse sau în capitalul fix al societăţii, sau în fondul destinat
consumului direct. Acea parte a articolelor consumabile care nu este
întrebuinţată pentru conservarea celui dintâi” (a capitalului fix) „intră în
întregime în cel de-al doilea” (fondul destinat consumului direct) „şi
formează o parte din venitul net al societăţii, întreţinerea acestor trei
părţi ale capitalului circulant nu micşorează deci venitul net al societăţii
decât cu acea parte a produsului anual care este necesară pentru
întreţinerea capitalului fix.” (Cartea a II-a, cap. 2, pag. 192)
Până aici nu avem decât tautologia după care acea parte a
capitalului circulant care nu serveşte pentru producerea de mijloace de
producţie intră în producţia mijloacelor de consum, deci în acea parte a
produsului anual care este destinată a forma fondul de consum al
societăţii. Dar important este ceea ce urmează imediat după aceasta:
„Capitalul circulant al unei societăţi se deosebeşte, în această
privinţă, de cel al unui individ. Cel al unui individ este cu totul exclus de
la venitul său net şi nu poate forma niciodată o parte din el; acest venit
net nu poate să constea decât numai din profitul său. Dar, deşi capitalul
circulant al fiecărui individ formează o parte din capitalul circulant al
societăţii căreia îi aparţine, el nu este totuşi în mod neapărat exclus din
venitul net al societăţii şi poate să formeze o parte a lui. Deşi totalitatea
mărfurilor din prăvălia unui mic negustor nu poate în niciun caz să fie
considerată ca făcând parte din fondul destinat propriului său consum
nemijlocit, ea poate totuşi să aparţină fondului de consum al altor
oameni care, cu ajutorul unui venit obţinut din alte fonduri, îi înlocuiesc
în mod regulat valoarea acestor mărfuri, împreună cu profitul lui, fără ca
din acest fapt să rezulte o micşorare nici a capitalului lui şi nici a
capitalului lor.” (Ibid.)
Ni se spune, aşadar:
1. Ca şi capitalul fix, şi ca şi capitalul circulant necesar pentru
reproducţia celui dintâi (funcţionarea e uitată) şi pentru conservarea lui,
tot astfel şi capitalul circulant al fiecărui capitalist individual, care este
întrebuinţat în producţia de mijloace de consum, este în întregime exclus
din venitul său net, care nu poate consta decât din profiturile sale. Prin
urmare, acea parte a produsului-marfă al său care îi înlocuieşte capitalul

372
nu poate fi redusă la componente ale valorii care formează venit pentru
el.
2. Capitalul circulant al fiecărui capitalist individual formează o
parte a capitalului circulant al societăţii, exact ca şi orice capital fix
individual.
3. Deşi nu este decât totalul capitalurilor circulante individuale,
capitalul circulant al societăţii posedă un caracter diferit de acela al
capitalului circulant al fiecărui capitalist individual. Acest din urmă
capital nu poate să formeze niciodată o parte din venitul lui;
dimpotrivă, o parte din cel dintâi (anume aceea care constă din mijloace
de consum) poate să formeze în acelaşi timp o parte a venitului societăţii
sau, cum a spus Smith mai înainte, ea nu trebuie în mod necesar să
micşoreze venitul net al societăţii cu o parte a produsului anual. De fapt,
ceea ce Smith numeşte aici capital circulant constă din capitalul-marfă
produs în cursul anului pe care capitaliştii care produc mijloace de
consum îl aruncă în circulaţie în cursul anului. Întreg acest produs-marfă
anual al lor constă din articole ce pot fi consumate şi formează deci
fondul în care se realizează sau se cheltuiesc veniturile nete (inclusiv
salariile) ale societăţii. În loc de a alege ca exemplu mărfurile din
prăvălia micului negustor, A. Smith ar fi trebuit să aleagă masele de
bunuri aflate în depozitele de mărfuri ale capitaliştilor industriali.
Dacă A. Smith ar fi sintetizat ideile disparate care i s-au impus,
mai întâi la analiza reproducţiei a ceea ce el numeşte capital fix şi acum
la analiza reproducţiei a ceea ce el numeşte capital circulant, el ar fi
ajuns la următorul rezultat:
I. Produsul social anual constă din două părţi: prima cuprinde
mijloacele de producţie, a doua mijloacele de consum; amândouă
trebuie tratate în mod separat.
II. Valoarea totală a acelei părţi din produsul anual care constă
din mijloace de producţie se repartizează precum urmează: o parte din
valoare nu este decât valoarea mijloacelor de producţie consumate cu
producerea acestor mijloace de producţie, deci valoarea-capital care nu
face decât să reapară într-o formă înnoită; o a doua parte este egală cu
valoarea capitalului investit în forţă de muncă, sau cu totalul salariilor
plătite de capitaliştii din această sferă de producţie. În fine, o a treia
parte a valorii formează izvorul profiturilor, inclusiv al rentelor funciare,
ale capitaliştilor industriali din această categorie.
Prima parte componentă, care după A. Smith este partea
reprodusă a capitalului fix al tuturor capitalurilor individuale utilizate în

373
această primă secţiune, este, „evident, exclusă şi nu poate să formeze
niciodată o parte din venitul net”, fie al capitalistului individual, fie al
societăţii. Ea funcţionează totdeauna drept capital, niciodată drept venit.
În această măsură, „capitalul fix” al fiecărui capitalist individual nu se
deosebeşte întru nimic de capitalul fix al societăţii. Dar celelalte părţi
din valoarea produsului social anual care constă din mijloace de
producţie – părţi din valoare care există deci şi ele în părţi aliquote ale
acestei mase totale de mijloace de producţie – formează, ce-i drept, în
acelaşi timp venituri pentru toţi agenţii care participă la această pro-
ducţie, salarii pentru muncitori, profituri şi rente pentru capitalişti. Dar
pentru societate ele nu formează venit ci capital, deşi produsul anual al
societăţii nu constă decât din totalul produselor capitaliştilor individuali
care fac parte din ea. De cele mai multe ori chiar după natura lor ele nu
pot funcţiona decât ca mijloace de producţie, şi chiar acelea care la
nevoie ar putea să funcţioneze ca mijloace de consum sunt destinate să
servească drept materii prime şi materii auxiliare pentru o producţie
nouă. Ele funcţionează în această calitate – deci în calitate de capital –
dar nu în mâinile producătorilor lor, ci în ale celor care le utilizează,
anume:
III. În ale capitaliştilor din sectorul al doilea, acela al
producătorilor nemijlociţi de mijloace de consum. Ele le înlocuiesc
acestora capitalul întrebuinţat în producţia mijloacelor de consum (în
măsura în care acesta nu este transformat în forţă de muncă, deci în
măsura în care el nu constă din totalul salariilor pentru muncitorii din
această a doua secţiune), în timp ce acest capital întrebuinţat, care acum
se află, sub formă de mijloace de consum, în mâinile capitaliştilor care
le produc pe acestea, formează la rândul lui – deci din punct de vedere
social – fondul de consum în care capitaliştii şi muncitorii din sectorul
întâi îşi realizează venitul.
Dacă A. Smith şi-ar fi continuat analiza până aici, nu ar mai fi
lipsit decât puţin pentru rezolvarea întregii probleme. În mod
inconştient, el se apropia de această soluţie, pentru că observase deja că
anumite părţi din valoarea unei categorii a capitalurilor-marfă (mijloace
de producţie) din care constă produsul anual total al societăţii formează,
ce-i drept, venit pentru muncitorii şi capitaliştii individuali ocupaţi cu
producţia lor, dar nu formează o parte componentă a venitului societăţii;
în timp ce o parte din valoarea celeilalte categorii (mijloace de consum)
formează, ce-i drept, valoarea-capital pentru proprietarii ei individuali,
capitaliştii ocupaţi în această sferă de investiţie, dar formează totuşi o

374
parte din venitul social.
Din cele ce preced rezultă însă următoarele:
Întâi, deşi capitalul social este egal doar cu totalul capitalurilor
individuale şi deci şi produsul-marfă (sau capitalul-marfă) anual al
societăţii este egal doar cu totalul produselor-marfă ale acestor capitaluri
individuale; deşi, prin urmare, descompunerea valorii mărfurilor în
componentele sale, descompunere care e valabilă pentru fiecare capital-
marfă individual, trebuie să fie valabilă şi pentru cel al societăţii întregi
şi este în ultimă linie valabilă pentru el; totuşi forma sub care aceste
componente se manifestă în ansamblul procesului de reproducţie social
este diferită.
Al doilea, chiar în cadrul reproducţiei simple nu are loc numai
producţie de salariu (capital variabil) şi plusvaloare, ci în mod direct
producţie de valoare-capital constant nouă; aceasta deşi ziua de muncă
nu constă decât din două părţi, una în care muncitorul înlocuieşte
capitalul variabil, producând de fapt un echivalent pentru cumpărarea
forţei sale de muncă, şi a doua în care el produce plusvaloare (profit,
rentă etc.). Într-adevăr, munca zilnică ce se cheltuieşte cu reproducerea
mijloacelor de producţie – şi a cărei valoare se împarte în salariu şi
plusvaloare – se realizează în mijloace de producţie noi, care înlocuiesc
partea din capitalul constant ce se cheltuieşte cu producerea mijloacelor
de consum.
Dificultăţile principale, din care, în cele de mai sus, cea mai
mare parte au fost rezolvate, se prezintă nu la cercetarea acumulării, ci
la aceea a reproducţiei simple. De aceea A. Smith (cartea a II-a), ca şi
mai înainte Quesnay („Tableau Economique”), porneşte de la
reproducţia simplă atunci când este vorba de mişcarea produsului anual
al societăţii şi de reproducţia sa prin intermediul circulaţiei.

2. Reducerea de către Smith a valorii de schimb la v + p

Dogma lui A. Smith după care preţul sau valoarea de schimb

(exchangeable value) a fiecărei mărfi individuale, deci şi a tuturor
mărfurilor împreună, din care constă produsul anual al societăţii (el
presupune în mod just producţie capitalistă peste tot) – se compune din
cele trei părţi componente (component parts) sau se reduce la (resolves
itself into): salariu, profit şi rentă, poate fi redusă la expresia că valoarea
mărfii = v + p, deci că este egală cu valoarea capitalului variabil avansat
plus plusvaloarea. Şi această reducere a profitului şi a rentei la aceeaşi

375
unitate, pe care o numim p, putem să o facem cu permisiunea expresă a
lui A. Smith, după cum rezultă din următoarele citate, în care vom
neglija deocamdată toate punctele secundare, deci, în special, orice
abatere aparentă sau reală de la dogma după care valoarea mărfurilor
constă în mod exclusiv din elementele pe care noi le numim v+p.
În manufactură: „Valoarea pe care muncitorii o adaugă
materialelor se reduce la două părţi, din care una le plăteşte salariul, iar
cealaltă profitul patronului lor asupra întregului capital avansat de el în
material şi salariu.” (Cartea I, cap. 6, pag. 41) „Deşi manufacturierului”
(muncitorului din manufactură) „i se avansează salariul din partea
patronului său, el nu-1 costă totuşi de fapt nimic pe acesta, întrucât de
regulă valoarea acestui salariu se regăseşte (reserved), împreună cu un
profit, în valoarea sporită a obiectului asupra căruia a fost cheltuită
munca sa.” (Cartea a II-a, cap. 3, pag. 221) Acea parte a capitalului
(stock) care este cheltuită „cu întreţinerea unei munci productive [...]
după ce i-a servit” (patronului) „în funcţia de capital [...] formează un
venit pentru ei” (pentru muncitori). În capitolul pe care l-am citat, A.
Smith spune în mod expres: „Întregul produs anual al solului şi al
muncii fiecărei ţări, se scindează de la sine (naturally) în două părţi.
Una din aceste părţi, şi de multe ori cea mai mare, este destinată în
primul rând să înlocuiască un capital şi să reînnoiască mijloacele de
subzistenţă, materiile prime şi produsele finite care au fost retrase
dintr-un capital; cealaltă parte este destinată să formeze un venit, fie
pentru proprietarul acestui capital, ca profit al capitalului lui, fie pentru
altcineva, ca rentă a proprietăţii sale funciare.” Cum ne-a spus mai
înainte A. Smith, numai o parte a capitalului formează în acelaşi timp
venit pentru cineva, anume aceea întrebuinţată pentru cumpărarea de
muncă productivă. Această parte – capitalul variabil – îndeplineşte mai
întâi „funcţia de capital” în mâna unui patron şi pentru el, şi în al doilea
rând ea „formează un venit” pentru muncitorul productiv însuşi.
Capitalistul transformă o parte a valorii capitalului său în forţă de muncă
şi prin acest fapt în capital variabil; doar prin această transformare
funcţionează nu numai această parte a capitalului, ci şi capitalul său
întreg în calitate de capital industrial. Muncitorul – vânzătorul forţei de
muncă – obţine valoarea acesteia din urmă sub formă de salariu. În
mâinile sale, forţa de muncă nu este decât marfă de vânzare, o marfă din
a cărei vânzare el trăieşte, care deci constituie singurul izvor al venitului
său; în calitate de capital variabil, forţa de muncă nu funcţionează decât
în mâinile cumpărătorului ei, capitalistul, iar preţul de cumpărare

376
capitalistul nu-l avansează decât în mod aparent, întrucât valoarea lui i-a
fost furnizată mai înainte de către muncitor.
După ce A. Smith ne-a arătat în modul acesta că în manufactură
valoarea produsului este = v + p (p fiind profitul capitalistului), el ne
spune că în agricultură muncitorii, pe lângă „reproducţia unei valori care
este egală cu propriul lor consum şi cu capitalul” (variabil) „care îl
utilizează plus profitul capitalistului” – mai „efectuează în mod regulat
reproducţia rentei proprietarului funciar peste aceea a capitalului
arendaşului şi a întregului său profit.” (Cartea a II-a, cap. 5, pag. 243)
Faptul că renta merge în mâna proprietarului funciar este cu totul fără
importanţă pentru chestiunea pe care o cercetăm. Înainte de a intra în
mâna lui, ea trebuie să se afle în mâna arendaşului, adică în aceea a
capitalistului industrial. Ea trebuie să formeze o componentă a valorii
produsului înainte de a deveni venit pentru cineva. Atât renta cât şi
profitul nu sunt deci, la A. Smith, decât componente ale plusvalorii pe
care muncitorul productiv le reproduce necontenit concomitent cu
propriul lui salariu, deci cu valoarea capitalului variabil. Atât renta cât şi
profitul sunt deci părţi ale plusvalorii p, astfel că la A. Smith preţul
tuturor mărfurilor se reduce la v + p.
Dogma după care preţul tuturor mărfurilor (deci şi cel al
produsului-marfă anual) se reduce la salariu plus profit plus rentă
funciară ia, în partea esoterică ce străbate întreaga operă a lui Smith,
forma după care valoarea fiecărei mărfi, deci şi aceea a
produsului-marfă anual al societăţii, este = v + p, = cu valoarea-capital
avansată pentru forţă de muncă şi reprodusă mereu de muncitor, plus
plusvaloarea adăugată de muncitori prin munca lor.
Acest rezultat la care ajunge A. Smith ne arată în acelaşi timp –
vezi mai jos – care este cauza analizei unilaterale pe care el o face
componentelor în care poate fi scindată valoarea mărfurilor. Dar faptul
că aceste componente formează în acelaşi timp izvoare de venit pentru
diferite clase care funcţionează în producţie nu are nimic de-a face cu
determinarea mărimii fiecăreia din aceste componente.
Dacă A. Smith spune: „Salariul, profitul şi renta funciară sunt
cele trei izvoare primare ale oricărui venit ca şi ale oricărei valori de
schimb; orice alt venit derivă în ultimă linie din unul dintre ele” (cartea
I, cap. 6, pag. 48), în această frază sunt îngrămădite o serie de quid pro
quo-uri [confuzii].
1. Toţi acei membri ai societăţii care nu figurează direct în
reproducţie, cu sau fără muncă, nu pot să-şi obţină din prima mână

377
partea pe care o au în produsul-marfă anual – deci mijloacele lor de
consum – decât de la clasele cărora produsul le revine în prima mână –
muncitori productivi, capitalişti industriali şi proprietari funciari. În
această măsură, veniturile lor derivă din punct de vedere material din
salariu (al muncitorilor productivi), profit şi rentă funciară şi apar deci,
în raport cu acele venituri primare, ca venituri derivate. Pe de altă parte
însă, cei ce primesc aceste venituri, derivate în sensul de mai sus, le
primesc în virtutea funcţiilor lor sociale – ca rege, popă, profesor, prosti-
tuată, războinic etc. – şi pot deci privi aceste funcţii ale lor drept
izvoarele primare ale venitului lor.
2. Şi aici eroarea neroadă a lui A. Smith îşi atinge culmea: după
ce a început prin a determina în mod just componentele valorii mărfii şi
totalul valorii-produs care e înglobată în ele, şi a demonstra apoi cum
aceste componente formează tot atâtea izvoare de venit diferite6, după ce
a dedus în modul acesta veniturile din valoare, el inversează procedeul –
şi acesta rămâne punctul său de vedere predominant – şi transformă
veniturile din „componente” (component parts) în „izvoare primare ale
oricărei valori de schimb”, procedeu prin care se deschid larg porţile
pentru economia vulgară. (Vezi pe Roscher al nostru.)

3. Partea capitalului constant

Să vedem acum cum încearcă A. Smith să escamoteze din

valoarea mărfii partea constantă a valorii capitalului.
„În preţul cerealelor, de pildă, o parte plăteşte renta
proprietarului funciar”. Provenienţa acestei componente a valorii nu are
nimic de-a face cu faptul că ea se plăteşte proprietarului funciar,
formând pentru el venit sub formă de rentă, aşa cum provenienţa
celorlalte componente ale valorii nu are nimic de-a face cu faptul că ele
formează izvoare de venit sub formă de profit şi de salariu.
„Altă parte plăteşte salariul şi întreţinerea muncitorilor” (şi a
vitelor de muncă, adaugă el) „care au fost utilizaţi în producţia lor, iar a
treia parte plăteşte profitul arendaşului. Aceste trei părţi par” (seem; ele
par, într-adevăr) „să constituie, fie în mod direct, fie în ultimă linie,
întreg preţul cerealelor.”7
Acest preţ întreg, adică determinarea mărimii sale, este cu totul
independent de repartizarea lui între trei categorii de persoane. „Ar
părea necesară [...] o a patra parte pentru a înlocui capitalul arendaşului
sau pentru a înlocui uzura vitelor sale de muncă şi al celorlalte unelte

378
agricole ale sale. Dar trebuie să se ţină seama de faptul că preţul unei
unelte agricole oarecare, de pildă al unui cal de muncă, se compune şi el
la rândul său din cele trei părţi arătate mai sus: renta pământului pe care
a fost crescut, munca depusă de crescător şi profitul arendaşului care
avansează atât renta acelui pământ cât şi salariul acelei munci. Cu toate
că preţul cerealelor înlocuieşte deci atât preţul calului, cât şi cheltuielile
sale de întreţinere, preţul continuă, în întregimea lui, să se reducă, în
mod nemijlocit sau în ultimă linie, la aceleaşi trei părţi: «rentă funciară,
muncă»” (este vorba de salariu) „«şi profit».”
Iată, cuvânt cu cuvânt, tot ce are de spus A. Smith în motivarea
uimitoarei sale teorii. Dovada pe care el o aduce constă pur şi simplu în
repetarea aceleiaşi susţineri. El admite, de pildă, că preţul cerealelor nu
constă numai din v + p, dar şi din preţul mijloacelor de producţie
consumate în producţia cerealelor, deci dintr-o valoare-capital pe care
arendaşul nu a investit-o în forţă de muncă. Dar, spune el, preţurile
tuturor acestor mijloace de producţie se scindează şi ele la rândul lor, ca
şi preţul cerealelor, în v + p; numai că A. Smith uită să adauge: şi, în
afară de aceasta, şi în preţul mijloacelor de producţie consumate în
propria lor producţie. El trimite de la o ramură de producţie la alta şi de
la aceasta la o a treia. Formula după care întreg preţul mărfurilor se
reduce „în mod nemijlocit” sau „în ultimă linie” (ultimately) la v + p nu
ar fi un subterfugiu lipsit de conţinut, numai dacă s-ar dovedi că
produsele-mărfuri al căror preţ se reduce în mod nemijlocit la c (preţul
mijloacelor de producţie consumate) + v + p ar fi în cele din urmă
compensate prin produse-mărfuri care ar înlocui acele „mijloace de
producţie consumate” în întregimea lor şi care la rândul lor ar fi
confecţionate prin simplă cheltuire de capital variabil, adică de capital
investit în forţă de muncă. Preţul acestor din urmă produse ar fi, în acest
caz, în mod nemijlocit, = v + p. Preţul produselor iniţiale, c + v + p, c
figurând ca parte de capital constant, ar putea fi astfel redus în ultimă
linie la v + p. A. Smith nu a crezut nici el singur că ar fi adus o
asemenea dovadă cu exemplul său despre culegătorii de scotch pebbles
[cremene scoţiană], care însă, chiar după susţinerea lui, 1. nu livrează
niciun fel de plusvaloare, ci îşi produc doar propriul lor salariu; 2. nu
utilizează mijloace de producţie (pe care, totuşi, le utilizează probabil
sub formă de coşuri, saci şi alte recipiente pentru transportarea
pietricelelor).
Am văzut mai înainte că A. Smith îşi răstoarnă mai târziu
propria sa teorie, fără a-şi da seama însă de contradicţiile sale. Dar

379
izvorul lor trebuie căutat tocmai în punctele sale de plecare ştiinţifice.
Capitalul transformat în muncă produce o valoare mai mare decât
propria sa valoare. În ce mod? Prin aceea că, spune A. Smith, în cursul
procesului de producţie muncitorii imprimă lucrurilor pe care ei le
prelucrează o valoare care constituie, în afară de echivalentul propriului
lor preţ de cumpărare, o plusvaloare (profit sau rentă) care nu le revine
lor, ci patronilor lor. Dar aceasta e tot ceea ce ei fac şi ceea ce pot face.
Ceea ce este valabil pentru munca industrială a unei zile, este valabil
pentru munca pusă în mişcare în cursul unui an de întreaga clasă a
capitaliştilor. Masa totală a valorii sociale produse în cursul anului nu
poate deci să fie scindată decât în v + p, într-un echivalent cu care
muncitorii înlocuiesc valoarea-capital cheltuită cu propriul lor preţ de
cumpărare şi în valoarea suplimentară pe care ei trebuie să o furnizeze,
peste acest echivalent, patronului lor. Aceste două componente ale
valorii mărfurilor formează însă, în acelaşi timp, izvoare de venit pentru
diferitele clase care participă la reproducţie: prima componentă
formează salariul, venitul muncitorilor; a doua formează plusvaloarea,
din care capitalistul industrial reţine o parte pentru sine sub formă de
profit, cedând a doua parte a ei sub formă de rentă, de venit al
proprietarului funciar. De unde ar putea deci să mai provină o a treia
componentă a valorii, dacă valoarea produsă în cursul anului nu conţine
alte elemente afară de v + p? Ne aflăm aici în domeniul reproducţiei
simple. Întrucât întreaga cantitate de muncă din cursul anului se reduce
la munca necesară pentru reproducerea valorii-capital investite în forţă
de muncă şi la munca necesară pentru crearea unei plusvalori, de unde
ar putea să mai provină munca necesară pentru producerea unei
valori-capital care să nu fie investită în forţă de muncă?
Iată cum stau lucrurile:
1. A. Smith determină valoarea unei mărfi prin masa de muncă
pe care muncitorul salariat o adaugă (adds) obiectului muncii. El spune
textual „materialelor”, pentru că se ocupă de manufactură, care
prelucrează ea însăşi produse ale muncii; dar aceasta nu schimbă
lucrurile cu nimic. Valoarea pe care muncitorul o adaugă unui lucru (şi
acest „adds” este expresia lui Adam) este cu totul independentă de
chestiunea dacă acest obiect, căruia i se adaugă valoare, are sau nu are el
însuşi valoare înaintea acestei adăugiri. Muncitorul creează deci o
valoare-produs sub formă de marfă: această valoare-produs este, după
A. Smith, în parte un echivalent pentru salariul său, şi această parte este
deci determinată de mărimea valorii salariului său; după cum acesta este

380
mai mare sau mai mic, el trebuie să pună în funcţiune mai multă muncă
pentru a produce sau reproduce o valoare egală cu aceea a salariului său.
Pe de altă parte însă, muncitorul mai adaugă, peste limita astfel trasată,
o muncă suplimentară, care formează plusvaloare pentru capitalistul
care îl utilizează. Chestiunea dacă această plusvaloare rămâne în
întregime în mâna capitalistului sau dacă acesta trebuie să o cedeze în
parte unor terţe persoane nu modifică deloc nici determinarea calitativă
(că e vorba de plusvaloare), nici pe cea cantitativă (în ceea ce priveşte
mărimea) a plusvalorii adăugate de salariat. E valoare ca şi orice altă
parte din valoarea produsului, se deosebeşte însă prin faptul că
muncitorul nu a primit şi nu primeşte nici ulterior vreun echivalent în
schimbul ei, această valoare fiind, dimpotrivă, însuşită de capitalist fără
echivalent. Valoarea totală a mărfii este determinată de cantitatea de
muncă pe care muncitorul a cheltuit-o cu producerea ei; o parte a acestei
valori totale este determinată prin faptul că ea este egală cu valoarea
salariului, că ea este deci echivalent al acestuia. A doua parte,
plusvaloarea, este deci, în mod necesar, determinată şi ea, anume, este
egală cu valoarea totală a produsului, minus acea parte din valoarea lui
care este echivalent al salariului; ea este deci egală cu excedentul valorii
produse prin confecţionarea mărfii peste acea parte a valorii acestei
mărfi care este egală cu echivalentul salariului său.
2. Ceea ce este valabil pentru marfa produsă într-o întreprindere
industrială individuală de fiecare muncitor individual este valabil şi
pentru produsul anual al tuturor ramurilor de activitate luate împreună.
Ceea ce este valabil pentru munca zilnică a unui muncitor productiv
individual este valabil pentru munca anuală pusă în funcţiune de
întreaga clasă de muncitori productivi. Ea „fixează” (expresie a lui
Smith) în produsul anual o valoare totală, determinată de cantitatea de
muncă cheltuită în cursul anului, şi această valoare totală se
descompune într-o parte, determinată de acea porţiune din munca anuală
în care clasa muncitoare creează un echivalent al salariului ei anual, de
fapt însuşi acest salariu; şi în altă parte, determinată de munca supli-
mentară din cursul anului, prin care muncitorul creează o plusvaloare
pentru clasa capitaliştilor. Valoarea creată în cursul anului şi cuprinsă în
produsul anului nu constă deci decât din două elemente, echivalentul
salariului primit de clasa muncitoare şi plusvaloarea furnizată clasei
capitaliştilor în cursul anului. Or, salariul anual constituie venitul clasei
muncitoare, iar totalul anual al plusvalorii, venitul clasei capitaliştilor;
amândouă reprezintă deci (şi acest punct de vedere este just atunci când

381
se vorbeşti despre reproducţia simplă) porţiunile relative din fondul de
consum anual şi se realizează în el. Astfel că nu rămâne loc nicăieri
pentru valoarea-capital constant, pentru reproducţia capitalului care
funcţionează sub formă de mijloace de producţie. Dar că toate părţile
valorii mărfii care au funcţia de venit coincid cu produsul anual al
muncii destinat fondului de consum social, acest lucru A. Smith îl spune
în mod expres în introducerea lucrării sale: „Scopul acestor prime patru
cărţi este să explice în ce a constat în general venitul poporului sau care
este natura fondului care a furnizat (supplied) în diferite epoci şi la
diferite popoare consumul lor anual”. (pag 12) Şi chiar în prima frază a
introducerii se spune: „Munca anuală a fiecărei naţiuni este fondul
primitiv care îi furnizează toate mijloacele de subzistenţă pe care ea le
consumă în cursul anului şi care constau totdeauna sau din produsul
nemijlocit al acestei munci, sau din obiectele cumpărate de la alte
naţiuni cu acest produs.”
Prima greşeală a lui Smith constă în faptul că el consideră
valoarea produselor unui an egală cu valoarea-produs din acel an.
Aceasta din urmă nu este decât produsul muncii anului care a trecut; cea
dintâi mai cuprinde, în afară de aceasta, toate acele elemente ale valorii
care au fost utilizate pentru confecţionarea acestui produs anual, dar
care au fost produse în anul anterior şi în parte în alţi ani anteriori:
mijloace de producţie a căror valoare nu face decât să reapară, care deci
în ceea ce priveşte valoarea lor nu au fost nici produse, nici reproduse
prin muncă cheltuită în cursul ultimului an. Cu ajutorul acestei confuzii,
A. Smith escamotează partea constantă a valorii produsului anual.
Confuzia însăşi se întemeiază pe altă eroare în concepţia sa fundamen-
tală: el nu distinge caracterul dublu al muncii însăşi, ca muncă care,
privită drept cheltuire de forţă de muncă, creează valoare şi ca muncă
care, privită ca muncă concretă, utilă, creează obiecte de întrebuinţare
(valoare de întrebuinţare). Suma totală a mărfurilor confecţionate în
cursul anului, deci întreg produsul anual, este produsul muncii utile care
a acţionat în cursul ultimului an; toate aceste mărfuri există numai
datorită faptului că o muncă întrebuinţată pe scară socială a fost
cheltuită într-un sistem complex de speţe de muncă utilă; numai datorită
acestui fapt în valoarea lor totală se află conservată valoarea mijloacelor
de producţie consumate în producţia lor, reapărând într-o formă naturală
nouă. Întreg produsul anual este deci rezultatul muncii utile cheltuite în
cursul anului; dar din valoarea produsului anual numai o parte a fost
creată în cursul anului; această parte este valoarea-produs a anului

382
respectiv, valoare în care se concretizează totalul muncii puse în
funcţiune în cursul acestui an.
Dacă deci A. Smith spune în pasajul pe care tocmai l-am citat:
„Munca anuală a fiecărei naţiuni este fondul primitiv care îi furnizează
toate mijloacele de subzistenţă pe care ea le consumă în cursul anului
etc.”, el adoptă punctul de vedere unilateral al simplei munci utile, care,
ce-i drept, a dat tuturor acestor mijloace de subzistenţă forma care
permite ca ele să fie consumate. Dar el uită că acest lucru nu a fost
posibil fără contribuţia mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii
transmise din anii anteriori, şi că deci „munca anuală”, în măsura în care
a creat valoare, nu a creat nicidecum întreaga valoare a produsului pe
care ea 1-a confecţionat; că valoarea-produs este mai mică decât
valoarea produsului.
Dacă lui A. Smith nu i se poate face un reproş din faptul că în
această analiză el nu a mers mai departe decât vreunul din succesorii săi
(deşi anumite începuturi ale analizei juste se găsesc încă la fiziocraţi), el
se pierde însă mai târziu într-un adevărat haos, şi anume înainte de toate
pentru că teoria sa „esoterică” asupra valorii mărfii în general este în
permanenţă străbătută de idei esoterice, care predomină la el în
majoritatea cazurilor, în timp ce instinctul său ştiinţific permite, din timp
în timp, reapariţia punctului de vedere esoteric.

4. Capital şi venit la A. Smith

Acea parte din valoarea fiecărei mărfi (şi deci şi a produsului

anual) care nu formează decât un echivalent al salariului este egală cu
capitalul avansat de capitalist pentru salariu, deci cu componenta
variabilă a capitalului său total avansat. Această componentă a
valorii-capital avansate o reprimeşte ca o componentă nou produsă a
valorii mărfii furnizate de muncitorii salariaţi. Indiferent dacă acest
capital variabil este avansat în sensul că capitalistul plăteşte în bani
partea ce revine muncitorului dintr-un produs care încă nu este gata
pentru vânzare, sau care este gata dar n-a fost încă vândut de capitalist,
sau dacă el o plăteşte cu bani pe care i-a primit deja prin vânzarea mărfii
furnizate de muncitor, sau dacă a anticipat aceşti bani cu ajutorul
creditului – în toate aceste cazuri capitalistul cheltuieşte capital variabil
pe care muncitorii îl primesc sub formă de bani, şi posedă, pe de altă
parte, echivalentul acestei valori-capital în acea parte din valoarea
mărfurilor sale în care muncitorul a produs partea care îi revine din

383
valoarea totală a lor; cu alte cuvinte, în care el a produs valoarea
propriului său salariu. În loc să-i dea această parte din valoare sub forma
naturală a propriului său produs, capitalistul i-o plăteşte în bani. Pentru
capitalist componenta variabilă a valorii avansate a capitalului său
constă acum din marfă, în timp ce muncitorul a primit, sub formă de
bani, echivalentul forţei sale de muncă vândute. Prin urmare, în timp ce
acea parte din capitalul avansat de capitalist care e transformată în
capital variabil prin cumpărarea forţei de muncă funcţionează în
procesul de producţie ca forţă de muncă în acţiune şi este produsă din
nou prin cheltuirea acestei forţe, adică reprodusă sub formă de marfă, ca
valoare nouă, deci reproducţie, adică producere din nou a valorii-capital
avansate – în acest timp muncitorul cheltuieşte valoarea, respectiv preţul
forţei sale de muncă vândute, în mijloace de subzistenţă, în mijloace
pentru reproducerea forţei sale de muncă. O sumă de bani egală cu capi-
talul variabil formează încasările sale, deci venitul său, care nu curge
decât atâta timp cât el este în stare să vândă capitalistului forţa sa de
muncă. Marfa muncitorului salariat – forţa sa de muncă – nu
funcţionează ca marfă decât în măsura în care este încorporată
capitalului capitalistului, în măsura în care funcţionează drept capital; pe
de altă parte, capitalul capitalistului, cheltuit sub formă de capital bănesc
cu cumpărarea de forţă de muncă, funcţionează ca venit în mâna
vânzătorului forţei de muncă, în mâna muncitorului salariat.
Se împletesc aici diferite procese de circulaţie şi de producţie pe
care A. Smith nu le distinge.
Întâi. Acte care ţin de procesul de circulaţie: muncitorul vinde
capitalistului marfa sa, forţa de muncă; banii cu care capitalistul o
cumpără sunt pentru el bani investiţi pentru valorificare, deci capital
bănesc; ei nu sunt cheltuiţi, ci avansaţi. (Acesta este sensul adevărat al
„avansului” – avance al fiziocraţilor – cu totul independent de faptul de
unde ia capitalistul banii. Pentru capitalist e avansată orice valoare pe
care el o plăteşte în vederea procesului de producţie, indiferent dacă
acest lucru se face înainte sau post festum [ulterior]; ea este avansată
însuşi procesului de producţie.) Aici nu se întâmplă decât ceea ce se
întâmplă la orice vânzare de marfă: vânzătorul dă o valoare de
întrebuinţare (în speţă forţa de muncă) şi obţine valoarea ei (realizează
preţul ei) în bani; cumpărătorul dă banii şi obţine în schimb marfa – în
speţă forţa de muncă.
Al doilea. În procesul de producţie, forţa de muncă cumpărată
formează acum o parte a capitalului în funcţiune, iar muncitorul însuşi

384
nu funcţionează aici decât ca o formă naturală specială a acestui capital,
deosebită de acele elemente ale capitalului care constau din mijloace de
producţie. Prin cheltuirea forţei sale de muncă în cursul procesului,
muncitorul adaugă mijloacelor de producţie transformate de el în produs
o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă (abstracţie făcând de
plusvaloare); el reproduce deci pentru capitalist, sub formă de marfă,
acea parte a capitalului acestuia pe care capitalistul i-a avansat-o sau
urmează să i-o avanseze ca salariu; îi produce un echivalent al ei; el
produce deci pentru capitalist capitalul pe care acesta poate să-l
„avanseze” din nou cu cumpărarea de forţă de muncă.
Al treilea. La vânzarea mărfii, o parte a preţului ei de vânzare îi
înlocuieşte deci capitalistului capitalul variabil avansat de el, îi dă deci
atât lui posibilitatea să cumpere din nou forţă de muncă, cât şi
muncitorului pe aceea de a şi-o vinde din nou.
La toate cumpărările şi vânzările de mărfuri – în măsura în care
privim numai aceste tranzacţii în sine – este cu totul indiferent ce se
întâmplă în mâna vânzătorului cu banii pe care i-a încasat în schimbul
mărfii sale şi ce se întâmplă în mâna cumpărătorului cu obiectul de
întrebuinţare cumpărat de el. În ceea ce priveşte simplul proces de
circulaţie, este deci cu totul indiferent faptul că forţa de muncă pe care a
cumpărat-o capitalistul reproduce valoare-capital pentru el şi că, pe de
altă parte, banii încasaţi ca preţ de cumpărare a forţei de muncă
formează venit pentru muncitor. Mărimea valorii articolului pe care îl
are de vânzare muncitorul, adică a forţei sale de muncă, nu este afectată
nici prin faptul că ea formează „venit” pentru el, nici prin faptul că
întrebuinţarea acestui articol al său din partea cumpărătorului îi
reproduce acestui cumpărător valoare-capital.
Întrucât valoarea forţei de muncă – adică preţul de vânzare
adecvat al acestei mărfi – este determinată de cantitatea de muncă
necesară pentru reproducerea ei, iar această cantitate de muncă este
determinată, la rândul ei, aici, de cantitatea de muncă necesară pentru
producerea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, deci
pentru întreţinerea sa, salariul devine venit din care muncitorul trebuie
să trăiască.
Este absolut fals ceea ce spune A. Smith (pag. 223): „Acea parte
a capitalului care este cheltuită cu întreţinerea unei munci productive
[...] după ce i-a servit” (capitalistului) „în funcţia de capital [...],
formează un venit pentru ei” (pentru muncitori). Banii cu care
capitalistul plăteşte forţa de muncă pe care el a cumpărat-o „îi servesc în

385
funcţia de capital” în măsura în care el încorporează cu ajutorul lor forţa
de muncă în componentele materiale ale capitalului său şi îşi pune
astfel, în general, capitalul său în situaţia de a funcţiona în calitate de
capital productiv. Să facem distincţia: în mâna muncitorului, forţa de
muncă este marfă, nu capital, şi ea constituie un venit pentru el, dacă el
poate să repete mereu vânzarea ei; după vânzare, ea funcţionează în
calitate de capital în mâna capitalistului, în cursul procesului de
producţie. Ceea ce serveşte aici de două ori este forţa de muncă; în mâna
muncitorului – ca marfă care e vândută la valoarea ei; în mâna
capitalistului care a cumpărat-o – ca forţă care produce valoare şi
valoare de întrebuinţare. Dar banii pe care muncitorul îi primeşte de la
capitalist, el îi primeşte abia după ce i-a dat întrebuinţarea forţei sale de
muncă, după ce această forţă de muncă este deja realizată în valoarea
produsului muncii. Capitalistul posedă această valoare înainte de a o fi
plătit. Nu banii sunt deci aceia care funcţionează de două ori: întâi ca
formă bănească a capitalului variabil şi apoi ca salariu, ci forţa de muncă
este aceea care a funcţionat de două ori: întâi ca marfă, cu ocazia
vânzării forţei de muncă (la stipularea salariului ce urmează a se plăti,
banii funcţionează ca simplă măsură ideală a valorii, nefiind nevoie încă
să se afle în mâna capitalistului); în al doilea rând, în procesul de
producţie, în care funcţionează, în mâna capitalistului, în calitate de
capital, adică în calitate de element creator de valoare de întrebuinţare şi
valoare. Ea a furnizat deja, sub formă de marfă, echivalentul ce urmează
a se plăti muncitorului, înainte ca acesta să o fi primit de la capitalist sub
formă de bani. Muncitorul creează deci el însuşi fondul din care îl
plăteşte capitalistul. Dar lucrurile nu se reduc numai la aceasta.
Banii pe care îi primeşte muncitorul sunt cheltuiţi de el pentru
a-şi întreţine forţa de muncă, deci – privind clasa capitaliştilor şi clasa
muncitoare în totalitatea lor – pentru a-i conserva capitalistului singurul
instrument care face ca el să poată rămâne capitalist.
Cumpărarea şi vânzarea continuă a forţei de muncă
permanentizează deci, pe de o parte, forţa de muncă drept element al
capitalului prin care acesta din urmă apare ca creator de mărfuri, de
obiecte de întrebuinţare care au valoare, şi prin care, mai departe, acea
parte a capitalului care cumpără forţa de muncă este mereu reconstituită
prin propriul produs al acesteia, prin care deci muncitorul însuşi creează
în mod continuu fondul de capital din care este plătit. Pe de altă parte,
vânzarea continuă a forţei de muncă devine izvorul de întreţinere mereu
reconstituit al muncitorului, astfel că forţa sa de muncă apare ca factorul

386
care îi aduce venitul din care trăieşte. Venit nu înseamnă aici decât
însuşirea de valori efectuată prin vânzarea mereu repetată a unei mărfi (a
forţei de muncă), valorile acestea servind doar la reproducerea continuă
a mărfii ce urmează a se vinde. Şi în această privinţă, A. Smith are
dreptate să spună că acea parte din valoarea produsului creat de
muncitor pentru care capitalistul îi plăteşte un echivalent sub formă de
salariu devine un izvor de venit pentru muncitor. Dar acest fapt nu
schimbă natura sau mărimea acestei părţi din valoarea mărfii, aşa cum
faptul că mijloacele de producţie funcţionează ca valori-capital nu le
schimbă valoarea, sau cum faptul că o linie dreaptă funcţionează ca bază
a unui triunghi sau ca diametru al unei elipse nu-i schimbă natura sau
mărimea. Valoarea forţei de muncă rămâne determinată în mod tot atât
de independent ca şi valoarea acelor mijloace de producţie. Această
parte din valoare nu constă din venit ca factor independent care ar
constitui-o şi nici nu se reduce la venit. Faptul că această valoare nouă,
reprodusă în mod continuu de muncitor formează pentru el un izvor de
venit nu face ca venitul său să formeze o componentă a valorii nou
produse de el. Mărimea părţii ce i se plăteşte din valoarea nou creată de
el determină mărimea valorii venitului său, nu invers. Faptul că această
parte din valoarea nouă formează venit pentru el arată doar ce se
întâmplă cu ea, arată doar care este utilizarea ei şi nu are nimic de-a face
cu formarea ei, aşa cum nu are nimic de-a face cu formarea oricărei alte
valori. Dacă încasez în fiecare săptămână zece taleri, faptul acestei
încasări săptămânale nu modifică nimic nici în natura valorii celor zece
taleri, nici în mărimea ei. Ca la orice altă marfă, valoarea forţei de
muncă este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru repro-
ducerea ei: faptul că această cantitate de muncă este determinată de
valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, şi este deci
egală cu munca necesară pentru reproducerea a înseşi condiţiunilor sale
de viaţă, este un fapt caracteristic acestei mărfi (forţa de muncă), dar nu
mai caracteristic decât faptul că valoarea vitelor de povară este
determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru
întreţinerea lor, deci de masa de muncă omenească necesară pentru a
produce aceste mijloace de subzistenţă.
Categoria „venit” provoacă aici toată confuzia la A. Smith.
Diferitele categorii de venituri formează la el „component parts”, părţile
componente ale valorii-marfă nou create, produse în cursul anului, în
timp ce, invers, cele două părţi în care această valoare-marfă se împarte
pentru capitalist – echivalentul capitalului său variabil avansat sub

387
formă de bani la cumpărarea muncii şi cealaltă parte a valorii, care de
asemenea îi aparţine lui, dar nu-1 costă nimic: plusvaloarea – formează
izvoare de venit. Echivalentul capitalului variabil este din nou avansat în
forţă de muncă şi formează deci, pentru muncitor, un venit sub forma
salariului său; cealaltă parte – plusvaloarea, întrucât nu trebuie să
înlocuiască niciun avans de capital capitalistului, poate să fie cheltuită
de el pentru mijloace de consum (necesare sau de lux), să fie consumată
de el ca venit, în loc să formeze valoare-capital de un fel oarecare.
Condiţia acestui venit este însăşi valoarea mărfii, iar componentele
acestei valori nu se deosebesc pentru capitalist decât în măsura în care
ele formează sau un echivalent pentru, sau un excedent peste
valoarea-capital variabil avansată de el. Amândouă constau numai din
forţă de muncă cheltuită în cursul producţiei mărfii, din forţă de muncă
transformată în muncă. Ele constau din cheltuială, nu din încasări sau
venit – din cheltuială de muncă.
După acest quid pro quo [confuzie], prin care venitul devine
izvor al valorii mărfii, în loc ca valoarea mărfii să fie izvorul venitului,
valoarea-marfă apare ca fiind „compusă” din diferite categorii de
venituri; ele sunt determinate independent una de alta, iar prin adunarea
mărimilor valorilor acestor venituri se determină valoarea totală a
mărfii. Dar acum se pune întrebarea cum se determină valoarea fiecăruia
din aceste venituri din care se pretinde că ia naştere valoarea mărfii? La
salariu determinarea aceasta e clară, căci salariul este valoarea mărfii
sale, a forţei de muncă, iar aceasta se determină (ca şi valoarea oricărei
alte mărfi) prin munca necesară pentru reproducerea acestei mărfi. Dar
cum se determină plusvaloarea sau, mai bine zis, la A. Smith, cele două
forme ale ei, profitul şi renta funciară ? În această privinţă nu ni se spun
decât vorbe goale. A. Smith ba prezintă salariul şi plusvaloarea (res-
pectiv salariul şi profitul) drept componente din care constă valoarea,
respectiv preţul mărfurilor, ba – şi de multe ori aproape în acelaşi
moment – drept părţi la care „se reduce” preţul mărfurilor (resolves
itself); ceea ce înseamnă însă, invers, că valoarea mărfii este lucrul dat
mai întâi şi că diferite părţi ale acestei valori date revin, sub formă de
venituri diferite, diferitelor persoane care participă la procesul de
producţie. Lucrul acesta nu este nicidecum identic cu compunerea
valorii din aceste trei „părţi componente”. Dacă determin mărimea a trei
linii drepte diferite, în mod independent una de alta, şi formez apoi din
aceste trei linii, privite drept „componente”, o a patra linie dreaptă care
este egală cu mărimea sumei lor, procedeul nu este nicidecum acelaşi ca

388
atunci când am, dimpotrivă, în faţa mea o linie dreaptă dată şi o împart,
într-un scop oarecare, în trei părţi diferite, „reducând-o” deci într-un
anumit fel la acestea. În primul caz, mărimea liniei variază totdeauna cu
mărimea celor trei linii a căror sumă o formează; în al doilea caz,
mărimea celor trei părţi de linie este din capul locului limitată prin
faptul că ele sunt părţi ale unei linii cu mărime dată.
De fapt însă, dacă reţinem ceea ce este just în expunerea lui A.
Smith, anume că valoarea nou creată prin munca din cursul anului şi
conţinută în marfa produsă în cursul anului de societate (ca şi cea
conţinută în fiecare marfă individuală sau în produsul zilnic, săptămânal
etc.) este egală cu valoarea capitalului variabil avansat (deci cu partea
din valoare destinată pentru o nouă cumpărare de forţă de muncă) plus
plusvaloarea pe care – la reproducţie simplă şi la împrejurări de altfel
neschimbate – capitalistul poate să o realizeze în mijloace ale
consumului său individual; dacă reţinem apoi faptul că A. Smith
confundă munca în calitate de creatoare de valoare, în calitate de
cheltuire de forţă de muncă cu munca în calitate de creatoare de valoare
de întrebuinţare, adică cheltuită într-o formă utilă, adecvată – întreaga
lui susţinere se reduce la următoarele: valoarea fiecărei mărfi este
produsul muncii; deci şi valoarea produsului muncii anuale sau valoarea
produsului-marfă social anual. Dar întrucât orice muncă se reduce la 1.
timp de muncă necesar, în care muncitorul reproduce doar un echivalent
pentru capitalul avansat cu cumpărarea forţei sale de muncă şi 2.
supramunca, prin care el furnizează capitalistului o valoare pentru care
acesta nu plăteşte niciun echivalent, deci plusvaloare, orice valoa-
re-marfă se poate descompune numai în aceste două componente diferite
şi formează deci, în ultimă analiză, ca salariu venitul clasei muncitoare
şi ca plusvaloare venitul clasei capitaliştilor. În ceea ce priveşte însă
valoarea capitalului constant, adică valoarea mijloacelor de producţie
consumate în confecţionarea produsului anual, e drept că nu se poate
spune (afară de fraza după care capitalistul pune în socoteală această
valoare cumpărătorului atunci când îi vinde marfa sa) cum intră această
valoare în valoarea produsului nou, dar în ultimă linie – ultimately –,
întrucât mijloacele de producţie sunt ele însele produse ale muncii,
această parte a valorii nu poate să constea la rândul ei decât dintr-un
echivalent al capitalului variabil şi din plusvaloare; din produs al muncii
necesare şi produs al supramuncii. Dacă valorile acestor mijloace de
producţie funcţionează în mâna celor care le întrebuinţează ca
valori-capital, acest fapt nu împiedică deloc ca ele să fi putut fi

389
descompuse „la început” şi, dacă cercetăm lucrurile temeinic, în altă
mână – deşi mai înainte – în aceleaşi două valori, deci în două izvoare
de venit diferite.
Un lucru just în această privinţă e următorul: că în mişcarea
capitalului social – adică a totalităţii capitalurilor individuale – lucrurile
se prezintă altfel decât pentru fiecare capital individual privit în parte,
adică decât din punctul de vedere al fiecărui capitalist individual. Pentru
acesta, valoarea mărfii se descompune 1. într-un element constant (un al
patrulea, cum spune Smith) şi 2. în suma salariului şi plusvalorii,
respectiv a salariului, profitului şi rentei funciare. Din punct de vedere
social însă, elementul al patrulea al lui Smith, valoarea capitalului
constant, dispare.

5. Rezumat

Formula insipidă după care cele trei venituri – salariul, profitul,

renta – formează trei „părţi componente” ale valorii mărfii rezultă la A.
Smith din formula mai plauzibilă după care valoarea mărfii resolves
itself, se reduce, la aceste trei componente. Şi acest lucru e fals, chiar
dacă presupunem că valoarea mărfurilor nu poate fi împărţită decât în
echivalentul forţei de muncă utilizate şi plusvaloarea creată de aceasta
din urmă. Dar aici eroarea are un temei just mai profund. Producţia
capitalistă se întemeiază pe faptul că muncitorul productiv vinde propria
sa forţă de muncă, drept marfă, capitalistului, în ale cărui mâini ea
funcţionează apoi ca un simplu element al capitalului său productiv.
Această tranzacţie – vânzarea şi cumpărarea forţei de muncă – ţinând de
domeniul circulaţiei, nu numai că este introducerea la procesul de
producţie, ci determină în mod implicit caracterul lui specific. Producţia
unei valori de întrebuinţare şi chiar producţia unei mărfi (căci această
producţie se poate face şi prin muncă productivă independentă) nu este
aici decât un mijloc pentru producţia de plusvaloare absolută şi relativă
pentru capitalist. Am văzut în consecinţă, la analiza procesului de
producţie, cum producţia de plusvaloare relativă şi absolută determină 1.
durata procesului zilnic de muncă, 2. întreaga conformaţie socială şi teh-
nică a procesului de producţie capitalist. În cadrul acestuia, capătă o
realizare concretă deosebirea dintre simpla conservare a valorii (a valorii
capitalului constant), reproducerea efectivă a unei valori avansate
(echivalent al forţei de muncă) şi producţia de plusvaloare, adică de
valoare pentru care capitalistul nici nu a avansat şi nici nu avansează

390
post festum [ulterior] vreun echivalent.
Însuşirea de plusvaloare – de valoare care întrece echivalentul
valorii avansate de capitalist – deşi începută prin cumpărarea şi vânzarea
forţei de muncă, este un act care are loc înăuntrul procesului de
producţie însuşi şi formează un moment esenţial.
Actul introductiv care formează un act de circulaţie, cumpărarea
şi vânzarea forţei de muncă, se întemeiază la rândul lui pe o distribuţie a
elementelor de producţie care este anterioară distribuţiei produselor
sociale şi constituie o condiţie a ei, anume pe separarea forţei de muncă
ca marfă a muncitorului de mijloacele de producţie ca proprietate a
nemuncitorilor.
În acelaşi timp însă, această însuşire de plusvaloare sau această
scindare a producţiei valorii în reproducţia unei valori avansate şi în
producţia unei valori noi (plusvalori), care nu înlocuieşte un echivalent,
nu modifică nimic din substanţa valorii însăşi şi din natura producţiei de
valoare. Substanţa valorii este şi rămâne, pur şi simplu, forţă de muncă
cheltuită – muncă, independent de caracterul util special al acestei
munci – iar producţia valorii nu este decât procesul acestei cheltuiri.
Astfel, şerbul cheltuieşte forţă de muncă timp de şase zile, lucrează timp
de şase zile; pentru faptul acestei cheltuiri ca atare este cu totul
indiferent că, de pildă, trei din aceste zile de muncă el le prestează
pentru sine însuşi pe propriul lui ogor, şi celelalte trei pentru stăpânul
său pe ogorul acestuia. Munca lui voluntară pentru sine şi munca silită
pentru stăpân sunt muncă şi una, şi alta; în măsura în care e privită ca
muncă în raport cu valorile sau produsele utile create de ea, nu există
nicio diferenţiere în munca lui de şase zile. Deosebirea se referă doar la
diferitele relaţii care determină cheltuirea forţei sale de muncă în cursul
celor două jumătăţi ale timpului de muncă de şase zile. Tot astfel stau
lucrurile cu munca necesară şi cu supramunca salariatului.
Procesul de producţie se stinge în marfă. Faptul că în
confecţionarea ei a fost cheltuită forţă de muncă apare acum ca o
proprietate materială a mărfii, anume aceea că ea posedă valoare;
mărimea acestei valori se măsoară prin mărimea muncii cheltuite;
valoarea mărfii nu se reduce la nimic altceva şi nu constă din nimic
altceva. Dacă am tras o linie dreaptă de o anumită mărime, „am produs”
(ce-i drept, numai simbolic, lucru pe care îl ştiu de mai înainte), prin
felul desenului, care se face după anumite reguli (legi), independente de
mine, o linie dreaptă. Dacă împart această linie în trei secţiuni (care de
asemenea pot corespunde unei anumite probleme), fiecare din aceste trei

391
părţi rămâne o linie dreaptă şi linia întreagă, din care ele formează
părţile, nu se reduce prin această împărţire la un lucru care ar fi altceva
decât o linie dreaptă, de pildă o curbă oarecare. De asemenea, eu nu pot
împărţi linia, având mărimea determinată, în aşa mod ca suma acestor
părţi să fie mai mare decât însăşi linia neîmpărţită; mărimea liniei
neîmpărţite nu este deci determinată de mărimi arbitrare ale liniilor
parţiale. Invers, mărimile relative ale acestora din urmă sunt limitate din
capul locului prin dimensiunile liniei ale cărei părţi sunt.
Din acest punct de vedere, marfa confecţionată de capitalist nu
se deosebeşte cu nimic de mărfurile confecţionate de un muncitor
autonom, de o comunitate de muncitori sau de sclavi. Dar în cazul
nostru întreg produsul muncii ca şi întreaga lui valoare aparţin
capitalistului. Ca şi orice alt producător, el trebuie mai întâi să
transforme, prin vânzare, marfa în bani, pentru a putea manipula cu ea
mai departe; el trebuie să o treacă sub forma de echivalent general.
Să privim produsul-marfă înainte de a fi fost transformat în
bani. El aparţine în întregime capitalistului. Pe de altă parte, ca produs
util al muncii – ca valoare de întrebuinţare – el este în întregime
produsul procesului de muncă ce a trecut; nu aceeaşi este situaţia şi cu
valoarea lui. O parte a acestei valori nu este decât valoare a mijloacelor
de producţie cheltuite în producerea mărfii, reapărută sub o formă nouă;
această valoare nu a fost produsă în cursul procesului de producţie al
acestei mărfi, căci această valoare o posedau mijloacele de producţie
înaintea acestui proces de producţie, independent de el; ele au intrat în
acest proces în calitate de purtători ai acestei valori; ceea ce s-a înnoit şi
s-a modificat nu este decât forma de manifestare a ei. Această parte a
valorii mărfii formează pentru capitalist un echivalent pentru acea parte
a valorii capitalului constant avansată de el care a fost consumată în
cursul producţiei mărfii. Ea exista mai înainte sub formă de mijloace de
producţie; ea există acum ca o componentă a valorii mărfii nou produse.
După ce aceasta a fost transformată în bani, această valoare care există
acum sub formă de bani trebuie retransformată în mijloace de producţie,
adică trebuie din nou trecută în starea ei iniţială, determinată de procesul
de producţie şi de funcţia ei în acest proces. Caracterul de valoare al
unei mărfi nu e deloc modificat prin funcţia de capital a acestei valori.
O a doua parte din valoarea unei mărfi este valoarea forţei de
muncă pe care salariatul o vinde capitalistului. Ca şi valoarea
mijloacelor de producţie, ea este determinată independent de procesul de
producţie în care urmează să intre forţa de muncă şi este fixată într-un

392
act de circulaţie – cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă – înainte ca
aceasta să intre în procesul de producţie. Prin funcţionarea sa –
cheltuirea forţei sale de muncă – salariatul produce o valoare-marfă
egală cu valoarea pe care urmează a i-o plăti capitalistul pentru
utilizarea forţei sale de muncă. El îi dă capitalistului această valoare sub
formă de marfă, iar capitalistul i-o plăteşte în bani. Împrejurarea că
această parte a valorii mărfii nu este pentru capitalist decât un echivalent
pentru capitalul său variabil ce urmează a fi avansat pentru salariu, nu
modifică deloc faptul că este o valoare-marfă nou creată în cursul
procesului de producţie, care nu constă din nimic altceva decât din ceea
ce constă şi plusvaloarea, anume din cheltuire trecută de forţă de muncă.
De asemenea, acest fapt nu este deloc atins prin împrejurarea că
valoarea forţei de muncă plătită de capitalist muncitorului, sub formă de
salariu, ia pentru muncitor forma de venit şi că, prin ea, se reproduce în
mod continuu nu numai forţa de muncă, dar şi clasa muncitorilor
salariaţi ca atare şi deci temelia întregii producţii capitaliste.
Suma acestor două părţi ale valorii nu constituie însă întreaga
valoare a mărfii rămâne un excedent peste amândouă: plusvaloarea. Ca
şi partea din valoare care înlocuieşte capitalul variabil avansat pentru
salariu, această plusvaloare este o valoare nou creată de muncitor în
cursul procesului de producţie – muncă solidificată. Numai că ea nu-l
costă nimic pe proprietarul produsului întreg, pe capitalist. Acest din
urmă fapt îi permite într-adevăr capitalistului să o consume în întregime
ca venit, atunci când nu trebuie să cedeze anumite părţi ale ei altor
participanţi – ca de pildă renta funciară proprietarului funciar, în care
caz aceste părţi formează venitul terţelor persoane respective. Tot acest
fapt a fost motivul determinant de dragul căruia capitalistul nostru s-a
ocupat în general cu producţia de marfă. Dar nici buna sa intenţie
iniţială de a acapara plusvaloare, nici cheltuirea ulterioară a acestei
plusvalori de către el sau de către alţii sub formă de venit, nu afectează
plusvaloarea ca atare. Ele nu modifică faptul că ea este muncă neplătită
solidificată şi nici mărimea ei, care e determinată de cu totul alte
împrejurări.
Dar dacă A. Smith a vrut, aşa cum face de altfel, să cerceteze,
chiar atunci când se ocupă de valoarea mărfii, ce rol revine diferitelor
părţi ale acestei valori în procesul total al reproducţiei, era clar că dacă
anumite părţi funcţionează drept venit, altele funcţionează în mod tot
atât de continuu drept capital – astfel că, după logica sa, el ar fi trebuit
să le considere şi pe acestea din urmă drept părţi constitutive ale valorii

393
mărfii sau drept părţi la care aceasta se reduce.
A. Smith identifică producţia de mărfuri în general cu producţia
capitalistă de mărfuri; mijloacele de producţie sunt din capul locului
„capital”, munca este din capul locului muncă salariată şi deci „numărul
muncitorilor utili şi productivi” se află „peste tot [...] în raport cu
mărimea capitalului întrebuinţat pentru utilizarea lor” (to the quantity of
the capital stock which is employed in setting them to work; ibid.,
Introducere). Într-un cuvânt, diferiţii factori ai procesului de muncă –
materiali şi personali – apar din capul locului sub măştile caracteristice
perioadei de producţie capitaliste. Analiza valorii mărfii coincide deci,
în mod direct, cu preocuparea în ce măsură această valoare formează, pe
de o parte, un simplu echivalent al unui capital avansat şi în ce măsură
ea formează, pe de altă parte, o valoare „liberă”, care nu înlocuieşte o
valoare-capital avansată, adică plusvaloare. Porţiunile valorii mărfii
comparate între ele din acest punct de vedere se transformă astfel pe
nesimţite în „componente” independente ale ei şi în cele din urmă în
„izvoare ale oricărei valori”. Altă consecinţă este compunerea valorii
mărfii din, sau, alternativ, „reducerea” ei la venituri de categorii diferite,
astfel că nu veniturile constau din valoarea mărfii, ci valoarea-marfă
constă din „venituri”. Dar aşa cum natura unei valori-marfă ca
valoare-marfă sau a banilor ca bani nu e deloc modificată prin faptul
că funcţionează în calitate de valoare-capital, tot astfel natura valorii-
marfă nu e modificată prin faptul că ea funcţionează mai târziu ca venit
pentru cutare sau cutare persoană. Marfa de care se ocupă A. Smith este
din capul locului capital-marfă (care, afară de valoarea-capital
consumată cu producerea mărfii, cuprinde şi plusvaloarea), deci marfă
produsă pe baze capitaliste, rezultatul procesului de producţie capitalist.
Ar fi fost deci nevoie de o analiză prealabilă a acestuia, deci şi a
procesului de valorificare şi de formare a valorii pe care el îl cuprinde,
întrucât condiţia acestui proces este, la rândul ei, circulaţia mărfurilor,
prezentarea lui necesită o analiză, prealabilă şi independentă de el, a
mărfii. Chiar şi atunci când, în mod trecător, A. Smith nimereşte
„esoteric” concepţia justă, el ia în considerare producţia de valoare
numai cu ocazia analizei mărfii, deci a analizei capitalului-marfă.

III. Autorii posteriori8

Ricardo reproduce aproape textual teoria lui A. Smith: „Trebuie

să înţelegem că toate produsele unei ţări sunt consumate; dar există cea

394
mai mare deosebire ce se poate închipui între consumarea lor de către
acei care le reproduc valoarea din nou şi consumarea lor de către acei
care nu o reproduc. Dacă spunem că se economiseşte venit care e
adăugat capitalului, vrem să spunem prin aceasta că acea parte a
venitului despre care se spune că se adaugă capitalului este consumată
de muncitori productivi şi nu de muncitori neproductivi.” („Principles
etc.”, pag. 163)
Într-adevăr, Ricardo a acceptat în întregime teoria lui A. Smith
despre reducerea preţului mărfii la salariu şi plusvaloare (sau capital
variabil şi plusvaloare). Punctele asupra cărora nu este de acord cu el
privesc 1. componentele plusvalorii: el elimină renta funciară ca element
necesar al acesteia; 2. Ricardo descompune preţul mărfii în aceste părţi
componente. Mărimea valorii este deci factorul primar. Suma
componentelor este presupusă ca mărime dată; de la ea se porneşte şi nu
se obţine mărimea valorii mărfii post festum [ulterior] prin adunarea
componentelor, aşa cum procedează de multe ori A. Smith în
contradicţie cu propria sa concepţie mai profundă.
Împotriva lui Ricardo, Ramsay observă: „Ricardo uită că nu
întreg produsul se împarte între salariu şi profit şi că este necesară o
parte şi pentru înlocuirea capitalului fix”. („An Essay on the Distribution
of Wealth”, Edinburgh 1836, pag. 174) Ramsay înţelege sub capital fix
ceea ce înţeleg eu sub capital constant: „Capital fix există într-o formă
sub care contribuie, ce-i drept, la confecţionarea mărfii aflate în lucru,
dar nu la întreţinerea muncitorilor”.
A. Smith s-a ridicat împotriva concluziei necesare a reducerii
valorii mărfii, deci şi a valorii produsului social anual, la salariu şi
plusvaloare, prin urmare la simplu venit: anume a concluziei că, în acest
caz, întregul produs anual ar putea fi consumat. Niciodată gânditorii
originali nu sunt aceia care trag concluziile absurde. Ei lasă acest lucru
în grija unor Say şi MacCulloch. Într-adevăr, Say nu-şi complică
lucrurile prea mult. Ceea ce pentru unul este avans de capital, este, sau a
fost, venit şi produs net pentru celălalt; deosebirea dintre produsul brut
şi produsul net este pur subiectivă şi „astfel întreaga valoare a tuturor
produselor s-a distribuit în societate ca venit”. (Say, „Traité d'Economie
Politique”, 1817, II, pag. 64) „Valoarea totală a fiecărui produs se
compune din profiturile proprietarilor funciari, ale capitaliştilor şi ale
celor ce muncesc” (salariul figurează aici ca profits des industrieux!
[profituri ale celor ce muncesc]), „care au contribuit la producerea lui.
De aici rezultă că venitul societăţii este egal cu valoarea brută produsă,

395
şi nu cum crede secta economiştilor” (fiziocraţii) „numai cu produsul
net al solului.” (pag. 63)
Această descoperire a lui Say şi-a însuşit-o, între alţii, şi
Proudhon.
Storch, care în principiu acceptă şi el doctrina lui A. Smith,
consideră însă că aplicarea pe care i-o face Say nu poate fi susţinută.
„Dacă se admite că venitul unei naţiuni este egal cu produsul ei brut, că
deci nu trebuie scăzut niciun capital” (vrea să spună: niciun capital
constant), „trebuie să se admită şi că această naţiune poate să consume
în mod neproductiv întreaga valoare a produsului ei anual, fără a
prejudicia cu nimic venitul ei viitor [...] Produsele care constituie
capitalul” (constant) „al unei naţiuni nu pot fi consumate.” (Storch,
„Considérations sur la nature du revenu naţional”, Paris 1824, pag. 147,
150)
Storch a uitat însă să ne spună cum se împacă existenţa acestei
părţi constante a capitalului cu analiza preţului făcută de Smith şi
acceptată de el, analiză după care valoarea mărfii conţine numai salariu
şi plusvaloare şi nicio parte de capital constant. Numai graţie lui Say, el
îşi dă seama că această analiză a preţului duce la rezultate absurde, şi
ultimul său cuvânt în această privinţă este: „că este imposibil să
descompunem preţul necesar în elementele sale cele mai simple”.
(Storch, „Cours d'Economie Politique”, Petersburg 1815, II, pag. 141)
Sismondi, care se ocupă în special cu raportul dintre capital şi
venit şi face de fapt din formularea specială a acestui raport diferenţa
specifică a lucrării sale „Nouveaux Principes”, nu a spus niciun singur
cuvânt de valoare ştiinţifică, nu a contribuit cu niciun atom la
clarificarea problemei.
Barton, Ramsay şi Cherbuliez fac încercări să depăşească
formularea lui Smith. Ei eşuează pentru că din capul locului pun
problema în mod unilateral, nefăcând o distincţie clară între deosebirea
dintre valoarea-capital variabil şi valoarea-capital constant şi deosebirea
dintre capitalul fix şi capitalul circulant.
Şi John Stuart Mill reproduce, cu obişnuita sa suficienţă,
doctrina pe care a transmis-o A. Smith urmaşilor săi.
Rezultatul: confuzia lui Smith subzistă până în momentul de
faţă, iar dogma lui constituie un articol de crez ortodox al economiei
politice.

396
 NOTE:
1
Aici începe manuscrisul VIII.
2
„Capitalul”, vol. I, nota 32.
3
Şi în această privinţă unii fiziocraţi îi pregătiseră calea, în special Turgot. Acesta
întrebuinţează mai des decât Quesnay şi ceilalţi fiziocraţi cuvântul „capital” pentru
„avances”, şi identifică şi mai mult avansurile şi capitalurile proprietarilor de
manufacturi cu cele ale arendaşilor. De pildă: „Ca şi aceia” (întreprinzătorii de
manufacturi) „ei” (arendaşii, adică arendaşii capitalişti) „trebuie să primească, afară de
restituirea capitalurilor etc.” (Turgot, „Oeuvres”, ediţia Daire, Paris 1844, vol. I, pag. 40)
4
În ediţia Meissner: deci; corectat pe baza manuscrisului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)
5
Pentru ca cititorul să nu se înşele asupra expresiei „preţul majorităţii covârşitoare a
mărfurilor”, arătăm în cele ce urmează modul în care A. Smith o explică el însuşi. De
pildă, în preţul peştelui de mare nu intră rentă, ci numai salariu şi profit; în preţul
cremenei scoţiene [scotch pebbles] nu intră decât salariu, anume: „În unele părţi ale
Scoţiei, oamenii săraci se îndeletnicesc cu strângerea de pietricele colorate de pe malul
mării, cunoscute sub numele de cremene scoţiană. Preţul pe care li-1 plătesc lucrătorii de
mozaicuri nu conţine decât salariul lor, întrucât în compoziţia lui nu intră nici rentă
funciară, nici profit.”
6
Redau această propoziţie exact în forma în care se află în manuscris, cu toate că în
contextul de aci ea pare să fie în contradicţie atât cu cele ce preced, cât şi cu cele ce
urmează imediat. Contradicţia aceasta aparentă dispare însă mai jos sub 4: Capital şi
venit la A. Smith. (F. E.)
7
Facem cu totul abstracţie aici de faptul că Adam a fost cât se poate de nefericit în
alegerea exemplului său. Valoarea cerealelor poate fi redusă la salariu, profit şi rentă
numai prin faptul că alimentele consumate de vitele de muncă sunt prezentate ca salariu
al vitelor de muncă, iar vitele ca muncitori salariaţi, deci şi muncitorul salariat la rândul
său ca vită de muncă. (Adaos din manuscrisul II.)
8
Începând de aici, până la sfârşitul capitolului, adaos din manuscrisul II.

397
 Capitolul douăzeci
REPRODUCŢIA SIMPLĂ

I. Punerea problemei1

Dacă privim funcţionarea anuală a capitalului social – adică a

capitalului total, din care capitalurile individuale nu formează decât
fragmente a căror mişcare este atât mişcarea lor individuală cât şi, în
acelaşi timp, parte integrantă a mişcării capitalului total – în rezultatul
ei, adică dacă privim produsul-marfă pe care îl furnizează societatea în
cursul anului, va trebui să vedem în ce mod se efectuează procesul de
reproducţie al capitalului social, ce caractere deosebesc acest proces de
reproducţie de procesul de reproducţie a capitalului individual şi ce
caractere le sunt comune amândurora. Produsul anual cuprinde atât
acele părţi ale produsului social care înlocuiesc capitalul – producţia,
respectiv reproducţia socială – cât şi acele părţi care intră în fondul de
consum, care sunt consumate de muncitori şi de capitalişti, aşadar atât
consumul productiv, cât şi consumul individual. Reproducţia cuprinde
atât reproducţia lumii mărfurilor, cât şi reproducţia (deci conservarea)
clasei capitaliştilor şi clasei muncitoare, deci şi reproducţia caracterului
capitalist al întregului proces de producţie.
Este evident că ceea ce trebuie să analizăm este formula
B - M … P … M'
circulaţiei, M' - b - m şi anume consumul joacă în mod
necesar un rol în ea; căci punctul de pornire M' = M + m,
capitalul-marfă, cuprinde atât valoarea-capital constant, cât şi
valoarea-capital variabil, precum şi plusvaloarea. Mişcarea lui cuprinde
deci atât consumul individual cât şi pe cel productiv. La circuitele B - M
… P ... M' - B' şi P ... M' - B' - M … P mişcarea capitalului este atât
punct de pornire cât şi punct de încheiere, ceea ce, e drept, cuprinde şi
consumul, întrucât marfa, produsul, trebuie vândut. Presupunând însă
vânzarea ca fiind efectuată, este indiferent pentru mişcarea capitalului
individual ce se întâmplă mai departe cu această marfă. Dimpotrivă, la
mişcarea lui M' ... M', condiţiile reproducţiei sociale se cunosc tocmai
din faptul că trebuie să se demonstreze ce se întâmplă cu fiecare parte
din valoarea acestui produs total M'. Procesul total de reproducţie
cuprinde aici atât procesul de consum, efectuat prin intermediul

398
circulaţiei, cât şi procesul de reproducţie al capitalului însuşi.
Şi anume, pentru scopul care ne interesează, procesul de
reproducţie trebuie cercetat atât din punctul de vedere al înlocuirii
valorii, cât şi din cel al înlocuirii materiei diferitelor componente ale lui
M'. Nu mai putem să ne mulţumim, ca la analiza valorii produsului
capitalului individual, cu presupunerea după care capitalistul individual
poate mai întâi să transforme în bani componentele capitalului său prin
vânzarea produsului-marfă ce-i aparţine şi să le retransforme apoi în
capital productiv printr-o nouă cumpărare a elementelor de producţie pe
piaţa mărfurilor. Acele elemente de producţie, în măsura în care sunt de
natură materială, formează în aceeaşi măsură o componentă a capitalului
social ca şi produsul finit individual care se schimbă contra lor şi se
înlocuieşte prin ele. Pe de altă parte, mişcarea acelei părţi din
produsul-marfă social care e consumată de muncitor în cheltuirea
salariului său şi de capitalist în cheltuirea plusvalorii sale nu constituie
numai o parte componentă a mişcării produsului total, ci ea se
împleteşte cu mişcarea capitalurilor individuale şi efectuarea ei nu poate
deci să fie explicată prin faptul că o presupunem pur şi simplu.
Întrebarea, aşa cum se pune ea în mod nemijlocit, este
următoarea: în ce mod capitalul consumat în producţie este înlocuit, în
ceea ce priveşte valoarea lui şi în ceea ce priveşte forma lui naturală, din
produsul anual şi în ce mod se împleteşte mişcarea acestei înlocuiri cu
consumarea plusvalorii de către capitalist şi cu consumarea salariului de
către muncitor? Este vorba deci, mai întâi, de reproducţia pe scară
simplă. Se presupune, apoi, nu numai că produsele se schimbă la
valoarea lor, dar şi că părţile componente ale capitalului productiv nu
suferă nicio răsturnare în valoarea lor. Dacă preţurile se abat de la
valori, această împrejurare nu poate, de altfel, să exercite nicio influenţă
asupra mişcării capitalului social. În ansamblu, se schimbă acum
aceleaşi mase de produs ca mai înainte, deşi capitaliştii individuali
participă la acest schimb în raporturi de valoare care nu mai sunt
proporţionale cu avansurile lor respective şi cu cantităţile de plusvaloare
produse de fiecare din ei. În ceea ce priveşte însă răsturnările de valoare,
ele nu modifică nimic în raporturile dintre componentele valorii
produsului anual total, dacă aceste răsturnări sunt generale şi repartizate
în mod uniform. Dimpotrivă, dacă ele sunt parţiale şi nu sunt repartizate
în mod uniform, ele reprezintă perturbaţii care, întâi, pot fi înţelese ca
atare numai dacă sunt considerate ca abateri de la raporturi constante
între valori; în al doilea rând, însă, dacă legea după care o parte din

399
valoarea produsului anual înlocuieşte capitalul constant şi altă parte
capitalul variabil ar fi demonstrată, o răsturnare fie a valorii capitalului
constant, fie a valorii capitalului variabil nu ar atinge deloc această lege.
Ea nu ar face decât să modifice mărimea relativă a părţilor din valoare
care funcţionează într-o calitate sau alta şi aceasta deoarece locul
valorilor iniţiale l-ar fi luat alte valori.
Atâta timp cât am cercetat producţia valorii şi valoarea
produsului capitalului din punct de vedere individual, forma naturală a
produsului-marfă, adică chestiunea dacă ea constă din maşini, din
cereale sau din oglinzi, era cu totul indiferentă pentru analiză. Aceste
forme au servit totdeauna doar ca exemplu şi orice ramură de producţie
putea să servească în aceeaşi măsură ca ilustrare. Ceea ce ne preocupa
era însuşi procesul de producţie nemijlocit, care se prezintă în orice
punct ca proces al capitalului individual. Iar în ceea ce priveşte
reproducţia capitalului, era suficient să presupunem că înăuntrul sferei
circulaţiei acea parte a produsului-marfă care reprezintă valoare-capital
găseşte ocazia să se retransforme în elementele sale de producţie, şi deci
în forma sa de capital productiv, aşa cum era suficient să presupunem că
muncitorul şi capitalistul găsesc pe piaţă mărfurile pe care îşi cheltuiesc
salariul şi plusvaloarea. Acest mod formal de a prezenta lucrurile nu mai
este suficient atunci când se cercetează capitalul social total şi valoarea
produsului său. Retransformarea unei părţi din valoarea produsului în
capital, înglobarea altei părţi în consumul individual a clasei
capitaliştilor ca şi a clasei muncitoare constituie o mişcare a valorii
produsului capitalului total; şi această mişcare nu este numai o înlocuire
de valoare, dar şi o înlocuire de materie, şi este deci determinată în egală
măsură de raportul reciproc dintre componentele valorii produsului
social ca şi de valoarea lor de întrebuinţare, de forma lor materială.
Reproducţia2 simplă pe aceeaşi scară apare întru atât ca o
abstracţie, întrucât, pe de o parte, în cadrul producţiei capitaliste absenţa
oricărei acumulări, adică a oricărei reproducţii pe scară lărgită, este o
presupunere paradoxală, şi întrucât, pe de altă parte, condiţiile în care
are loc producţia nu rămân absolut neschimbate (şi acest lucru se
presupune) de la un an la altul. Presupunerea este că un capital social de
o valoare dată furnizează în anul acesta aceeaşi masă de valori-mărfuri
ca şi în anul trecut şi îndestulează aceeaşi cantitate de necesităţi, deşi
formele mărfurilor se pot schimba în procesul de reproducţie. Totuşi,
atunci când are loc acumulare, reproducţia simplă formează totdeauna o
parte a ei, poate deci să fie privită pentru sine şi este un factor real al

400
acumulării. Valoarea produsului anual poate să scadă, cu toate că masa
valorilor de întrebuinţare rămâne neschimbată; valoarea poate să rămână
neschimbată, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare scade; masa
valorii şi masa valorilor de întrebuinţare reproduse pot să scadă în mod
concomitent. Toate acestea înseamnă că reproducţia se face sau în
condiţii mai favorabile decât înainte, sau în condiţii mai nefavorabile,
acestea din urmă putând avea ca rezultat o reproducţie incompletă,
defectuoasă. Toate acestea nu pot atinge decât latura cantitativă a
diferitelor elemente ale reproducţiei, nu însă rolul pe care ele îl joacă în
procesul de ansamblu în calitate de capital reproducător sau de venit
reprodus.

II. Cele două sectoare ale producţiei sociale3

Produsul total al societăţii, deci şi producţia ei totală, se împarte

în două sectoare mari:
I. Mijloace de producţie, mărfuri care posedă o formă cu care
trebuie sau cel puţin pot să intre în consumul productiv.
II. Mijloace de consum, mărfuri care posedă o formă cu care
intră în consumul individual al clasei capitaliştilor şi al clasei
muncitoare.
În fiecare din aceste sectoare, totalitatea diferitelor ramuri de
producţie care aparţin sectorului respectiv formează o singură ramură de
producţie mare, de o parte ramura mijloacelor de producţie, de cealaltă
parte ramura mijloacelor de consum. Totalitatea capitalului utilizat în
fiecare din cele două ramuri de producţie formează o secţiune mare,
distinctă a capitalului social.
În fiecare din cele două sectoare capitalul se împarte în două
părţi componente :
1. Capital variabil. Acest capital, privit din punctul de vedere al
valorii, este egal cu valoarea forţei de muncă socială utilizată în ramura
de producţie respectivă, deci cu suma salariilor plătite în schimbul
acestei forţe de muncă. Privit din punctul de vedere al materiei, el constă
din însăşi forţa de muncă aflată în funcţiune, adică din munca vie pusă
în mişcare de această valoare-capital.
2. Capital constant, adică valoarea tuturor mijloacelor de
producţie utilizate pentru producţie în ramura respectivă. Acestea se
împart la rândul lor în capital fix – maşini, instrumente de muncă,
clădiri, vite de muncă etc. – şi în capital constant circulant – materiale

401
de producţie, ca materii prime şi materii auxiliare, semifabricate etc.
Valoarea produsului anual total confecţionat cu ajutorul acestui
capital în fiecare din cele două sectoare se împarte într-o parte din
valoare care reprezintă capitalul constant c, care a fost consumat în
producţie şi a cărui valoare a fost doar transmisă asupra produsului, şi în
acea parte din valoare care a fost adăugată prin întreaga muncă a anului.
Această din urmă parte a valorii se împarte la rândul ei în înlocuirea
capitalului variabil v avansat, şi în excedentul peste acest capital
variabil, excedent care formează plusvaloarea p. Ca şi valoarea oricărei
mărfuri individuale, valoarea produsului anual total din fiecare sector se
împarte şi ea în c + v + p. Partea din valoare c, care reprezintă capitalul
constant consumat în producţie, nu este identică cu valoarea capitalului
constant utilizat în producţie. E drept că materialele de producţie sunt
consumate în întregime, astfel că valoarea lor este transmisă în
întregime asupra produsului, dar numai o parte a capitalului fix utilizat
este consumată în întregimea ei, deci numai o parte din valoarea lui este
transmisă asupra produsului. Altă parte a capitalului fix, maşinile,
clădirile etc., continuă să existe şi să funcţioneze, deşi cu o valoare
redusă prin uzura anuală. Această parte a capitalului fix, care continuă
să funcţioneze, nu există pentru noi atunci când privim valoarea
produsului. Ea constituie o parte a valorii-capital, independentă de
această valoare-marfă nou produsă şi existentă alături de ea. Lucrul
acesta s-a văzut şi atunci când s-a cercetat valoarea produsului unui
capital individual. (Cartea I, cap. VI, pag. 206) Aici trebuie să facem
însă, deocamdată, abstracţie de metoda de cercetare pe care am utilizat-o
acolo. Atunci când am analizat valoarea produsului capitalului
individual, am văzut că valoarea pe care o pierde capitalul fix prin uzură
se transmite asupra produsului-marfă confecţionat în cursul perioadei de
uzură, indiferent dacă o parte a acestui capital fix este sau nu înlocuită în
natură, în cursul acestei perioade, din valoarea transmisă. Aici,
dimpotrivă, suntem nevoiţi, atunci când cercetăm produsul social total şi
valoarea lui, să facem abstracţie, cel puţin deocamdată, de partea din
valoare transmisă în cursul anului asupra produsului anual prin uzura
capitalului fix, în măsura în care acest capital fix nu a fost înlocuit în
natură în cursul anului. Într-o parte ulterioară a acestui capitol ne vom
ocupa în mod separat de acest punct.
Pentru analiza reproducţiei simple vom lua ca bază următoarea
schemă, în care c = capitalul constant, v = capitalul variabil, p =
plusvaloarea, iar raportul de valorificare este considerat a fi de 100%.

402
Cifrele pot însemna milioane de mărci, franci sau lire sterline.
I. Producţia de mijloace de producţie:
Capital ............... 4.000 c + 1.000 v = 5.000,
Produs-marfă...... 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000, existente
în mijloace de producţie.
II. Producţia de mijloace de consum:
Capital ............... 2.000 c + 500 v = 2.500,
Produs-marfă ...... 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000, existente în
mijloace de consum.
Total produs-marfă anual:
I. 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 6.000 mijloace de producţie,
II. 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000 mijloace de consum.
Valoarea totală = 9.000, care, conform presupunerii, nu
cuprinde capitalul fix care continuă să funcţioneze sub forma sa
naturală.
Dacă cercetăm acum schimburile necesare în cadrul reproducţiei
simple, în care întreaga plusvaloare este deci consumată în mod
neproductiv, şi lăsăm deocamdată la o parte circulaţia monetară care
efectuează aceste schimburi, obţinem de la început trei mari puncte de
reper.
1. Cele 500 v, salariu al muncitorilor, şi cele 500 p, plusvaloare
a capitaliştilor din sectorul II, trebuie cheltuite pentru mijloace de
consum. Dar valoarea lor există în mijloacele de consum în valoare de
1.000, care în mâinile capitaliştilor din sectorul II înlocuiesc cele 500 v
şi reprezintă cele 500 p. Salariul şi plusvaloarea sectorului II se schimbă
deci înăuntrul sectorului II cu produse ale acestui sector II. În modul
acesta dispar din produsul total al sectorului II (500 v + 500 p) = 1.000
în mijloace de consum.
2. Cele l.000 v + l.000 p din sectorul I trebuie de asemenea
cheltuite în mijloace de consum, deci în produse ale sectorului II. Ele
trebuie deci schimbate cu partea constantă din capital, 2.000 c, care a
mai rămas din acest produs şi care, ca mărime, este egală cu ele.
Sectorul II primeşte în schimb o cantitate egală de mijloace de
producţie, produs al sectorului I, în care se concretizează valoarea lui
l.000 v + l. 000 p din sectorul I. În modul acesta dispar din calcul 2.000
IIc şi (l. 000 v + l. 000 p) I.
3. Mai rămân 4.000 Ic. Acestea constau din mijloace de
producţie care nu pot fi întrebuinţate decât în sectorul I, servind la
înlocuirea capitalului lui constant consumat, şi care deci vor fi

403
schimbate între capitaliştii individuali din I, aşa cum cele (500 v + 500
p) II sunt schimbate între muncitori şi capitalişti, respectiv între
capitaliştii individuali din II.
Acestea, deocamdată, pentru înţelegerea mai uşoară a celor ce
urmează.

III. Schimbul dintre cele două sectoare: I (v + p) contra II c4

Începem cu marele schimb dintre cele două categorii. (1.000 v+

l.000 p) I – aceste valori care există în mâinile producătorilor lor sub
forma naturală de mijloace de producţie se schimbă cu 2.000 IIc, cu
valori care există sub forma naturală de mijloace de consum. Prin acest
schimb, categoria capitaliştilor II a trecut din nou capitalul ei constant =
2.000 din forma de mijloace de consum sub forma de mijloace de
producţie a mijloacelor de consum, sub o formă în care poate să
funcţioneze din nou drept factor al procesului de muncă şi, în ceea ce
priveşte valorificarea, drept valoare-capital constant. Pe de altă parte,
prin acest schimb sunt realizate în mijloace de consum echivalentul
forţei de muncă din I (1.000 Iv) şi plusvaloarea capitaliştilor I (1.000
Ip); amândouă sunt trecute din forma lor naturală de mijloace de
producţie sub o formă naturală în care pot fi consumate în calitate de
venit.
Acest schimb reciproc se efectuează însă printr-o circulaţie
monetară care, aşa cum îl mijloceşte, îi îngreunează şi înţelegerea, dar
care are o importanţă hotărâtoare, pentru că partea capitalului variabil
trebuie să reapară mereu sub formă de bani, sub formă de capital bănesc,
care se transformă din bani în forţă de muncă. Capitalul variabil trebuie
avansat sub formă de bani în toate ramurile de activitate exploatate în
mod concomitent şi paralel pe tot întinsul societăţii, indiferent dacă
acestea fac parte din categoria I sau II. Capitalistul cumpără forţa de
muncă înainte ca ea să intre în procesul de producţie, o plăteşte însă abia
la anumite termene convenite, după ce a fost cheltuită cu producerea de
valoare de întrebuinţare. Ca şi restul valorii produsului, capitalistului îi
aparţine şi acea parte a ei care nu este decât un echivalent pentru banii
cheltuiţi cu plata salariului, adică acea parte din valoarea produsului care
reprezintă valoarea-capital variabil. În această parte din valoare,
muncitorul i-a furnizat deja echivalentul pentru salariul său. Or,
retransformarea mărfii în bani, vânzarea ei, este aceea care îi
reconstituie capitalistului capitalul său variabil sub formă de capital

404
bănesc, pe care poate să-l avanseze din nou cu cumpărarea forţei de
muncă.
În sectorul I, capitalistul total a plătit deci muncitorilor 1.000 1.
st. (spun 1. st. numai pentru a exprima că e valoare sub formă bănească)
= 1.000 v pentru acea parte a valorii produsului I, adică a mijloacelor
de producţie produse de ei, care există deja ca parte v a acestui produs I.
Cu aceste 1.000 1. st., muncitorii cumpără mijloace de consum de
aceeaşi valoare de la capitaliştii II şi transformă astfel o jumătate a
capitalului constant II în bani; capitaliştii II, la rândul lor, cumpără cu
aceste 1.000 1. st. mijloace de producţie în valoare de 1.000 de la
capitaliştii I; prin acest fapt, pentru aceştia din urmă valoarea-capital
variabil = l.000 v, care, ca parte a produsului lor, există sub forma
naturală de mijloace de producţie, este retransformată în bani şi poate să
funcţioneze acum din nou în mâna lor în calitate de capital bănesc care e
transformat în forţă de muncă, în elementul esenţial al capitalului
productiv. Pe această cale li se întoarce capitalul variabil sub formă
bănească, în urma realizării unei părţi din capitalul-marfă al lor.
În ceea ce priveşte însă banii care sunt necesari pentru schimbul
părţii p a capitalului-marfă I contra celei de a doua jumătăţi a părţii
constante a capitalului II, ei pot fi avansaţi în diferite feluri. În realitate,
această circulaţie cuprinde o masă enormă de cumpărări şi de vânzări
izolate ale capitaliştilor individuali din ambele categorii, banii trebuind
neapărat să provină de la aceşti capitalişti, întrucât socotelile cu privire
la masa de bani aruncaţi de muncitori în circulaţie le-am terminat. Ba,
un capitalist din categoria II poate să cumpere cu capitalul său bănesc,
existent alături de capitalul său productiv, mijloace de producţie de la
capitalişti din categoria I, ba, invers, un capitalist din categoria I poate
să cumpere, din fondurile băneşti destinate a fi cheltuite pentru nevoi
personale şi nu drept capital, mijloace de consum de la capitalişti din
categoria II. Cum am arătat mai sus, în secţiunile I şi II, anumite rezerve
de bani trebuie să fie considerate în orice caz ca existând – fie pentru, a
fi avansate drept capital, fie pentru a fi cheltuite drept venit – alături de
capitalul productiv în mâinile capitalistului. Să presupunem că jumătate
din bani – proporţia este cu totul indiferentă pentru ceea ce ne
interesează – sunt avansaţi de capitaliştii II cu cumpărarea de mijloace
de producţie pentru înlocuirea capitalului lor constant şi că cealaltă
jumătate este cheltuită de capitaliştii I pentru consum; în acest caz,
sectorul II avansează 500 1. st. şi cumpără cu ele de la I mijloace de
producţie, astfel că el şi-a înlocuit (socotind şi cele 1.000 1. st.

405
menţionate mai sus, provenite de la muncitorii I) 3/4 din capitalul său
constant, în natură; sectorul I cumpără cu cele 500 1. st. astfel obţinute
mijloace de consum de la II şi a descris astfel, pentru o jumătate din
acea parte a capitalului-marfă al său care constă din p, circulaţia m - b -
m, realizându-şi acest produs al său într-un fond de consum. Prin acest
al doilea proces, cele 500 1. st. se întorc în mâinile lui II sub formă de
capital bănesc pe care acest sector îl posedă alături de capitalul său
productiv. Pe de altă parte, sectorul I anticipează pentru o jumătate din
partea p a capitalului-marfă al său, aflată încă la el sub formă de produs
–înainte de vânzarea acesteia – o cheltuială de bani în sumă de 500 1. st.
pentru cumpararea de mijloace de consum II. Cu aceleaşi 5001. st.,
sectorul II cumpără mijloace de producţie de la sectorul I şi şi-a înlocuit
astfel în natură întreg capitalul constant (1.000 + 500 + 500 = 2.000), în
timp ce sectorul I şi-a realizat întreaga plusvaloare în mijloace de
consum. În total ar fi avut deci loc un schimb de mărfuri în sumă de
4.000 1. st., cu o circulaţie monetară de 2.000 1. st.; această circulaţie
monetară e atât de mare numai pentru că se presupune că întreg
produsul anual se schimbă dintr-odată în câteva fracţiuni mari. Ceea ce e
important aici nu este decât împrejurarea că sectorul II nu numai că şi-a
retransformat în mijloace de producţie capitalul său constant reprodus
sub formă de mijloace de consum, dar, afară de aceasta, i se reîntorc şi
cele 500 1. st. pe care le-a avansat circulaţiei cu cumpărarea de mijloace
de producţie; şi că, de asemenea, sectorul I nu numai că posedă din nou
sub formă de bani capitalul său variabil, pe care îi reproduce sub formă
de mijloace de producţie, nu numai că-l posedă din nou sub formă de ca-
pital bănesc, care poate fi din nou transformat în mod direct în forţă de
muncă, dar afară de aceasta i se reîntorc şi cele 500 1. st. pe care le-a
cheltuit în mod anticipat cu cumpărarea de mijloace de consum, înainte
de vânzarea acelei părţi a capitalului său care reprezintă plusvaloarea.
Dar ele i se reîntorc nu prin cheltuirea care a avut loc, ci prin vânzarea
ulterioară a unei părţi din produsul-marfă al lui, purtând jumătate din
plusvaloarea lui.
În ambele cazuri, nu numai că capitalul constant al sectorului II
a trecut din nou din forma de produs sub forma naturală de mijloace de
producţie, singura formă sub care el poate să funcţioneze în calitate de
capital; de asemenea, nu numai că partea capitalului variabil a sectorului
I e trecută sub formă bănească, iar partea mijloacelor de producţie din
sectorul I, reprezentând plusvaloarea, sub forma care permite
consumarea ei în calitate de venit. Dar în afară de aceasta, în sectorul II

406
se întorc cele 500 1. st., capital bănesc care a fost avansat cu cumpărarea
de mijloace de producţie, înainte de a fi fost vândută partea
corespunzătoare din valoarea capitalului constant care le compensează –
şi care există sub formă de mijloace de consum; apoi, în sectorul I se
întorc cele 500 1. st. cheltuite antizipando [anticipat], cu cumpărarea de
mijloace de consum. Dacă în sectorul II se întorc banii avansaţi în
contul părţii constante a produsului-marfă al său, iar în sectorul I banii
avansaţi în contul unei părţi din plusvaloarea produsului-marfă al său,
acest lucru se întâmplă pentru că cele două categorii de capitalişti au
mai aruncat în circulaţie câte 500 1. st., şi anume una afară de capitalul
constant care există sub forma mărfurilor II, şi cealaltă afară de
plusvaloarea care există sub forma mărfurilor I. În cele din urmă, ei se
achită unii pe alţii în întregime prin schimbul echivalentelor lor
respective de mărfuri. Banii pe care ei i-au aruncat în circulaţie peste
valoarea mărfurilor lor, ca mijloc al acestui schimb de mărfuri, se întorc
la fiecare din ei din circulaţie, pro rata [în raport] cu cota-parte pe care
fiecare a aruncat-o în circulaţie. Prin acest fapt ei nu au devenit mai
bogaţi nici măcar cu un ban. Sectorul II avea un capital constant = 2.000
sub formă de mijloace de consum + 500 în bani; în prezent, el posedă,
ca şi mai înainte, 2.000 în mijloace de producţie şi 500 în bani; tot
astfel, sectorul I posedă, ca şi mai înainte, o plusvaloare de 1.000 (din
mărfuri, mijloace de producţie, transformate acum în fond de consum) +
500 în bani. – De aici urmează, ca regulă generală: din banii pe care
capitaliştii industriali îi aruncă în circulaţie pentru efectuarea propriei lor
circulaţii de mărfuri, fie în contul părţii constante a valorii mărfii, fie în
contul plusvalorii existente în mărfuri, în măsura în care aceasta e
cheltuită ca venit, se întoarce în mâna capitaliştilor respectivi atâta cât
au avansat ei pentru circulaţia bănească.
În ceea ce priveşte retransformarea în bani a capitalului variabil
al categoriei I, acest capital există pentru capitaliştii I, după ce ei l-au
avansat pentru salariu, mai întâi sub forma mărfurilor în care ei l-au
primit de la muncitori. Ei l-au plătit acestor muncitori, sub formă de
bani, ca preţ al forţei lor de muncă. Ei au plătit astfel acea componentă a
valorii produsului-marfă al lor care este egală cu acest capital variabil
avansat sub formă de bani. În schimb, le aparţine şi această parte a
produsului-marfă. Dar acea parte a clasei muncitoare pe care ei o
utilizează nu este cumpărătoare a mijloacelor de producţie produse chiar
de ea; ea e cumpărătoare a mijloacelor de consum produse de sectorul II.
Capitalul variabil avansat sub formă de bani cu plata salariului nu se

407
întoarce deci direct la capitaliştii I. El trece, prin intermediul cumpă-
rărilor efectuate de muncitori, în mâinile producătorilor capitalişti ai
mărfurilor necesare şi în general accesibile muncitorilor, deci în mâinile
capitaliştilor II, şi abia prin faptul că aceştia utilizează banii pentru
cumpărarea de mijloace de producţie – abia prin acest înconjur el se
întoarce în mâinile capitaliştilor I.
Rezultă din cele de până acum că la reproducţia simplă suma de
valori v + p a capitalului-marfă I (deci şi o parte proporţională
corespunzătoare din produsul-marfă total I) trebuie să fie egală cu
capitalul constant II c, considerat şi el separat, ca parte proporţională a
produsului-marfă total al clasei II; sau: I (v + p) = II c.

IV. Schimbul înăuntrul sectorului II. Mijloace de subzistenţă necesare şi

obiecte de lux

Din valoarea mărfii produse în sectorul II a mai rămas să

cercetăm componentele v + p. Cercetarea lor nu are nimic de-a face cu
chestiunea cea mai importantă care ne preocupă aici: anume, în ce
măsură scindarea valorii produsului-marfă al capitalistului individual în
c + v + p, deşi efectuându-se sub forme de manifestare diferite, este
valabilă şi pentru valoarea produsului anual total. Această chestiune este
rezolvată prin schimbul lui I (v + p) contra II c, pe de o parte, şi prin
analiza pe care o vom face mai târziu reproducţiei lui I c în
produsul-marfă anual I, pe de altă parte. Întrucât II (v + p) există sub
forma naturală de articole de consum, întrucât capitalul variabil avansat
muncitorilor în plata forţei de muncă trebuie cheltuit de aceştia, în linii
mari, pentru mijloace de consum şi întrucât, în ipoteza reproducţiei
simple, partea p din valoarea mărfurilor este cheltuită de fapt, ca venit,
pentru mijloace de consum, este clar prima facie [din primul moment]
că muncitorii II cumpără din nou, cu salariul obţinut de la capitaliştii II,
o parte din propriul lor produs, în raport cu mărimea valorii băneşti
primite ca salariu. În felul acesta, categoria capitaliştilor II retransformă
în bani capitalul lor bănesc pe care îl avansaseră pentru plata forţei de
muncă; e la fel ca şi cum ei şi-ar fi plătit muncitorii cu simple semne de
valoare, care s-ar întoarce în mâinile capitaliştilor atunci când muncitorii
şi le-ar realiza prin cumpărarea unei părţi din marfa pe care ei au
produs-o şi care aparţine capitaliştilor; cu deosebirea că aici semnul nu
numai că reprezintă valoare, dar conţine valoare încorporată în aur sau
argint. Vom cerceta mai târziu mai amănunţit această reîntoarcere a

408
capitalului variabil avansat sub formă bănească, reîntoarcere care are loc
prin mijlocirea procesului în care clasa muncitoare apare în calitate de
cumpărătoare, iar clasa capitaliştilor în calitate de vânzătoare. Aici este
vorba însă de un alt punct care trebuie cercetat în această reîntoarcere a
capitalului variabil la punctul său de plecare.
Categoria II a producţiei anuale de mărfuri constă din cele mai
diferite ramuri industriale, care pot fi însă împărţite – în ceea ce priveşte
produsele lor – în două subdiviziuni mari:
a) Mijloace de consum care intră în consumul clasei muncitoare
şi care formează şi o parte din consumul clasei capitaliştilor, întrucât
este vorba de mijloace de subzistenţă necesare, deşi diferite de cele ale
muncitorilor în ceea ce priveşte calitatea şi valoarea. Întreagă această
subdiviziune o putem cuprinde, pentru scopul care ne interesează, în
rubrica mijloace de consum necesare, indiferent dacă un asemenea
produs, ca de pildă tutunul, este din punct de vedere fiziologic un mijloc
de consum necesar sau nu; e suficient că obiceiul a făcut din el un
mijloc de consum necesar.
b) Mijloace de consum de lux, care intră numai în consumul
clasei capitaliştilor şi care nu pot fi deci vândute decât în schimbul
plusvalorii cheltuite pe care muncitorul nu o capătă niciodată. La prima
rubrică este clar că capitalul variabil avansat în producţia categoriilor de
mărfuri ce ţin de aceasta trebuie să se întoarcă direct, sub formă
bănească, la acea parte a capitaliştilor II (adică la capitaliştii II a) care
au produs aceste mijloace de subzistenţă necesare. Ei le vând propriilor
lor muncitori la valoarea capitalului variabil plătit acestora sub formă de
salariu. Reîntoarcerea aceasta este directă în ceea ce priveşte întreagă
această subdiviziune a categoriei capitaliştilor II, oricât de numeroase ar
fi tranzacţiile dintre capitaliştii diferitelor ramuri industriale
participante, tranzacţii prin care acest capital variabil ce se întoarce este
repartizat pro rata [în conformitate cu partea fiecăruia]. Sunt procese de
circulaţie ale căror mijloace de circulaţie sunt furnizate direct de banii
pe care îi cheltuiesc muncitorii. Altfel stau însă lucrurile cu
subdiviziunea II b. Întreaga parte din valoarea-produs cu care avem de-a
face aici, II b (v + p), constă sub forma ei naturală din articole de lux,
adică din articole pe care clasa muncitoare nu poate să le cumpere, aşa
cum nu poate să cumpere valoarea-marfă I v, care există sub formă de
mijloace de producţie, deşi articolele de lux, ca şi mijloacele de
producţie, sunt produse ale acestor muncitori. Reîntoarcerea capitalului
variabil, avansat în acest subsector, la producătorul capitalist, sub formă

409
de bani, nu poate deci să fie directă, ci trebuie să fie mijlocită, ca şi sub
Iv.
Să presupunem, de pildă, aşa cum am presupus mai sus, că
pentru întreaga categorie II: v = 500 şi p = 500; dar capitalul variabil şi
plusvaloarea care ii corespunde presupunem că se repartizează precum
urmează:
Subsectorul a: mijloace de subzistenţă necesare: v = 400; p =
400; deci o masă de mărfuri în mijloace de consum
necesare în valoare de 400 v + 400 p = 800, sau II a (400 v
+ 400 p).
Subsectorul b: articole de lux în valoare de l00 v + l00 p = 200,
sau II b (l00 v + l00 p).
Muncitorii din II b au primit ca plată pentru forţa lor de muncă
100 în bani, să zicem 100 1. st.; cu aceşti bani ei cumpără de la
capitaliştii II a mijloace de consum în valoare de 100. Această categorie
de capitalişti cumpără cu ei marfă de la II b în valoare de 100, fapt prin
care capitaliştilor II b li se întoarce capitalul lor variabil sub formă de
bani.
În II a există deja 400 v din nou sub formă de bani în mâna
capitaliştilor prin schimbul cu proprii lor muncitori; în afară de aceasta,
din acea parte a produsului lor care reprezintă plusvaloarea, a patra parte
a fost cedată muncitorilor II b obţinându-se în schimb II b (l00 v) în
articole de lux.
Dacă presupunem acum la capitaliştii II a şi II b o împărţire
proporţională asemănătoare cheltuirii venitului în mijloace de
subzistenţă necesare şi articole de lux – dacă presupunem că atât unii cât
şi ceilalţi cheltuiesc câte 3/5 în mijloace de subzistenţă necesare şi câte
2
/5 în articole de lux, capitaliştii din subsectorul II a îşi vor cheltui 3/5 din
venitul provenit din plusvaloarea de 400 p, deci 240, pentru propriile lor
produse, mijloacele de subzistenţă necesare; şi 2/5 = 160 în articole de
lux. Capitaliştii subsectorului II b îşi vor împărţi plusvaloarea = l00 p în
acelaşi mod: 3/5 = 60 pentru articole necesare şi 2/5 = 40 pentru articole
de lux, acestea din urmă fiind produse şi schimbate în propriul lor
subsector.
Cele 160 în articole de lux pe care le obţine (II a) p revin
capitaliştilor II a precum urmează: din cele (II a) 400 p, 100 au fost
schimbate, precum am văzut, sub formă de mijloace de subzistenţă
necesare contra unei valori identice din (II b), care există în articole de
lux, iar alte 60 sub formă de mijloace de subzistenţă necesare contra (II

410
b) 60 p în articole de lux. Calculul de ansamblu se prezintă deci precum
urmează:

II a: 400 v + 400 p; II b: l00 v + l00 p.

1. 400 v (a) sunt consumate de muncitorii II a, din al căror

produs (mijloace de subzistenţă necesare) ele formează o parte;
muncitorii le cumpără de la producătorii capitalişti ai propriului lor
sector. Acestora li se întorc prin acest fapt 400 1. st. în bani, valoarea
capitalului lor variabil de 400 plătit acestor muncitori drept salariu; cu
aceşti bani capitaliştii pot să cumpere din nou forţă de muncă.
2. O parte din cele 400 p (a), egală cu l00 v (b), deci cu 1/4 din
plusvaloare (a), este realizată în articole de lux precum urmează:
muncitorii (b) au obţinut de la capitaliştii sectorului lor (b) 100 1. st.
drept salariu; cu aceşti bani ei cumpără 1/4 din p (a), adică mărfuri care
constau din mijloace de subzistentă necesare; capitaliştii din a cumpără
cu aceşti bani articole de lux de aceeaşi valoare = l00 v (b), adică
jumătate din întreaga producţie de lux. Prin acest fapt li se întoarce
capitaliştilor b întreg capitalul lor variabil sub formă de bani şi ei pot
să-şi înceapă din nou reproducţia printr-o nouă cumpărare de forţă de
muncă, întrucât întreg capitalul constant al sectorului de ansamblu II
este deja înlocuit prin schimbul lui I (v + p) contra II c. Forţa de muncă
a muncitorilor de articole de lux poate deci să fie vândută din nou numai
graţie faptului că acea parte a propriului lor produs care a fost creată ca
echivalent pentru salariul lor, este atrasă de capitaliştii II a în fondul lor
de consum, este consumată de ei. (Acelaşi lucru e valabil pentru
vânzarea forţei de muncă sub I; aceasta întrucât II c, contra căruia se
schimbă I (v + p), constă atât din articole de lux, cât şi din mijloace de
subzistentă necesare şi întrucât ceea ce este reînnoit prin I (v + p)
constituie mijloacele de producţie atât ale articolelor de lux, cât şi ale
mijloacelor de subzistenţă necesare.)
3. Ajungem acum la schimbul dintre a şi b, în măsura în care nu
este decât schimb între capitaliştii celor două subsectoare. Prin cele de
până acum sunt scoase din calcul capitalul variabil (400 v) şi o parte a
plusvalorii (l00 p) în a, precum şi capitalul variabil (l00 v) în b. Am
presupus apoi ca proporţie medie a cheltuirii de venit din partea
capitaliştilor, în ambele sectoare, 2/5 pentru lux şi 3/5 pentru nevoi de
întreţinere. În afară de cele 100 cheltuite deja pentru lux, revin deci
întregului subsector a încă 60 pentru lux şi în aceeaşi proporţie, adică

411
40, subsectorului b.
(II a) p se împarte deci în 240 pentru mijloace de subzistenţă şi
160 pentru articole de lux = 240 + 160 = 400 p (II a).
(II b) p se împarte în 60 pentru mijloace de subzistenţă şi 40
pentru lux: 60 + 40 = l00 p (II b). Cele 40 din urmă, această categorie le
consumă din propriul ei produs (2/5 din plusvaloarea ei); cele 60 pentru
mijloace de subzistenţă ea le obţine prin faptul că schimbă 60 din
plusprodusul său contra 60 p (a).
Avem, aşadar, pentru întreaga categorie de capitalişti II (v + p
existând în subsectorul a în mijloace de subzistenţă necesare, iar în b în
articole de lux):
II a (400 v + 400 p) + II b (l00 v + l00 p) = 1.000; prin mişcarea
arătată sunt astfel realizate: 500 v (a + b) (realizate în 400 v (a) + l00 p
(a)) şi 500 p (a + b) (realizate în 300 p (a) + l00 v (b) + l00 p (b)) =
1.000.
Pentru a şi b, privite fiecare în parte, obţinem realizarea:
a) 800
b) …
.

Dacă, pentru a simplifica lucrurile, menţinem acelaşi raport

între capitalul variabil şi cel constant (lucru care, de altfel, nu e
nicidecum necesar), la 400 v (a) revine un capital constant de 1.600, iar
la l00 v (b) unul de 400, astfel că pentru II avem următoarele sectoare a
şi b:
II a) 1.600 c + 400 v + 400 p = 2.400
II b) 400 c + l00 v + l00 p = 600
şi împreună:
2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000.
În mod corespunzător, din cele 2.000 II c în mijloace de
consum, care sunt schimbate contra 2.000 I (v + p), 1.600 sunt
transformate în mijloace de producţie a mijloacelor de subzistenţă
necesare şi 400 în mijloace de producţie a articolelor de lux.
Cele 2.000 I (v + p) s-ar scinda deci în (800 v + 800 p) I pentru
a = 1.600 mijloace de producţie a mijloacelor de subzistenţă necesare şi
(200 v + 200 p) I pentru b = 400 mijloace de producţie a articolelor de
lux.
O parte importantă nu numai a mijloacelor de muncă
propriu-zise, dar şi a materiilor prime şi a celor auxiliare etc., este de

412
acelaşi fel pentru ambele sectoare. Acest fapt este însă cu totul
indiferent pentru schimbul diferitelor părţi din valoarea produsului total
I (v + p). Atât cele 800 I v de mai sus, cât şi cele 200 I v se realizează
prin faptul că salariul este cheltuit în mijloace de consum 1.000 II c, că
deci capitalul bănesc avansat pentru acest salariu se repartizează, la
întoarcerea sa, în mod uniform asupra producătorilor capitalişti I,
înlocuindu-se din nou, în bani, pro rata [proporţional cu partea
fiecăruia] capitalul lor variabil avansat; pe de altă parte, în ceea ce
priveşte realizarea celor 1.000 I p, şi aici capitaliştii vor scoate în mod
uniform (proporţional cu mărimea p-ului lor) din întreaga jumătate a
doua a lui II c = 1.000, 600 II a şi 400 II b în mijloace de consum; deci,
acelea care înlocuiesc capitalul constant din II a:
480 (8/5) din 600 c (II a) şi 320 (2/5) din 400 c (II b) = 800; iar
acelea care înlocuiesc capitalul constant din II b:
120 (3/5) din 600 c (II a) şi 80 (2/5) din 400 c (II b) = 200. Total
= 1.000.
Ceea ce este arbitrar aici, atât pentru I cât şi pentru II, este
raportul capitalului variabil faţă de cel constant, ca şi identitatea acestui
raport pentru I şi II şi pentru subsectoarele lor. În ceea ce priveşte
această identitate, ea e presupusă aici doar pentru simplificare, iar
presupunerea unor raporturi diferite nu ar modifica nimic din condiţiile
problemei şi din rezolvarea ei. Ceea ce rezultă însă în mod necesar,
atunci când se presupune reproducţia simplă, sunt următoarele:
1. Că noua valoare-produs creată de munca din cursul anului
sub formă naturală de mijloace de producţie (şi care poate fi scindată în
v + p) este egală cu valoarea capitalului constant c cuprinsă în valoarea
produsului creat de cealaltă parte a muncii anuale, capital constant
reprodus sub formă de mijloace de consum. Dacă ar fi mai mică decât II
c, II nu ar putea să-şi înlocuiască în întregime capitalul său constant;
dacă ea ar fi mai mare, ar rămâne un excedent neutilizat. În ambele
cazuri, presupunerea reproducţie simplă ar fi violată.
2. Că la produsul anual reprodus sub formă de mijloace de
consum, capitalul variabil v avansat sub formă de bani nu poate fi
realizat de cei care îl primesc, dacă sunt lucrători de articole de lux,
decât în acea parte a mijloacelor de subzistenţă necesare care reprezintă
pentru capitaliştii care le-au produs plusvaloarea lor prima facie [în
prima înfăţişare]; că deci v-ul avansat în producţia de articole de lux este
egal cu o parte din p care corespunde mărimii valorii sale şi care a fost
produsă sub formă de mijloace de subzistenţă necesare, trebuind deci să

413
fie mai mic decât acest p întreg – anume (II a) p – şi că numai prin
realizarea acelui v în această parte a lui p capitaliştii care au produs
articole de lux îşi reprimesc sub formă de bani capitalul variabil avansat.
Este un fenomen cu totul analog realizării lui I (v + p) în II c, numai că
în al doilea caz (II b) v se realizează într-o parte a lui (II a) p egală cu el
în ceea ce priveşte valoarea. Aceste raporturi rămân din punct de vedere
calitativ hotărâtoare la orice repartizare a produsului anual total, în
măsura în care acesta intră în procesul reproducţiei anuale mijlocite prin
circulaţie. I (v + p) nu poate fi realizat decât în I c, aşa cum II c, în
funcţia sa de componentă a capitalului productiv, nu poate fi reînnoit
decât prin această realizare; tot astfel (II b) v nu este realizabil decât
într-o parte a lui (II a) p, iar (II b) v nu poate fi retransformat sub forma
sa de capital bănesc decât în felul acesta. Se înţelege că cele de mai sus
sunt valabile numai în măsura în care ele sunt în mod efectiv un rezultat
al procesului de reproducţie însuşi, deci în măsura în care, de pildă,
capitaliştii IIb nu obţin capital bănesc pentru v printr-un credit din altă
parte. Din punct de vedere cantitativ însă, schimburile diferitelor părţi
ale produsului anual pot avea loc în proporţiile arătate mai sus numai
dacă scara şi raporturile de valoare ale producţiei rămân staţionare şi
dacă aceste raporturi stricte nu sunt alterate de comerţul exterior.
Dacă am spune acum, în maniera lui A. Smith, că I (v + p) se
reduce la II c, iar II c se reduce la I (v + p), sau, cum obişnuieşte el să
spună mai des şi într-un mod mai insipid, că I (v + p) formează
componente ale preţului (respectiv ale valorii – el spune value in
exchange [valoare de schimb]) – lui II c, iar II c constituie în întregime
valoarea I (v+ p), s-ar putea spune şi ar trebui să se spună de asemenea
că (II b) v se reduce la (II a) p, sau (II a) p la (II b) v, sau că (II b) v
formează o componentă a plusvalorii II a şi viceversa; plusvaloarea s-ar
reduce în modul acesta la salariu, respectiv la capital variabil, iar capi-
talul variabil ar forma o „componentă” a plusvalorii. Această absurditate
se şi găseşte sub această formă la A. Smith, întrucât la el salariul este
determinat de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare, iar valoarea
acestor mărfuri este determinată la rândul ei, invers, de valoarea
salariului (adică a capitalului variat) şi a plusvalorii cuprinse în ele.
Smith e atât de absorbit de fragmentele în care valoarea-produs a unei
zile de muncă poate fi scindată în cadrul capitalist – anume în v + p –
încât uită cu totul că, la schimbul de mărfuri simplu, e cu totul indiferent
dacă echivalentele care există sub formă naturală diferită constau din
muncă plătită sau neplătită, întrucât în ambele cazuri ele necesită aceeaşi

414
cantitate de muncă pentru producerea lor; şi că e tot atât de indiferent
dacă marfa lui A este un mijloc de producţie şi aceea a lui B un mijloc
de consum, dacă după vânzare o marfă trebuie să funcţioneze drept
componentă a capitalului, iar cealaltă trebuie să intre, dimpotrivă, în
fondul de consum, fiind consumată secundum [după] Adam ca venit.
Ceea ce face cumpărătorul individual cu marfa sa nu cade în sfera
schimbului de mărfuri, în sfera circulaţiei, şi nu atinge valoarea mărfii.
Acest lucru nu se schimbă deloc prin faptul că la analiza circulaţiei
produsului social total al anului trebuie să se ţină seama de scopul util
determinat, adică de consumul diferitelor componente ale acelui produs.
La schimbul lui (II b) v contra unei părţi echivalente a lui (II a)
p, schimb constatat mai sus, şi la celelalte schimburi dintre (II a) p şi (II
b) p, nu se presupune nicidecum ca fie capitaliştii individuali din II a şi
II b, fie totalităţile lor respective să-şi împartă plusvaloarea în aceeaşi
proporţie între obiectele de consum necesare şi articolele de lux. Unul
poate să cheltuiască mai mult într-o ramură a consumului, altul într-alta.
În cadrul reproducţiei simple se presupune doar că o sumă de valoare
egală cu întreaga plusvaloare este realizată în fond de consum. Limitele
sunt deci date. Înăuntrul fiecărei categorii unul poate să consume mai
mult în a, al doilea mai mult în b, dar diferenţele se pot compensa
reciproc astfel că, luate în întregimea lor, categoria capitaliştilor a şi
categoria capitaliştilor b participă în aceeaşi proporţie la amândouă.
Raporturile de valoare – partea proporţională din valoarea totală a
produsului II ce revine fiecăreia din cele două categorii de producători a
şi b – deci şi un anumit raport cantitativ între ramurile de producţie care
furnizează acele produse – sunt însă date în mod necesar în fiecare caz
concret; numai raportul care figurează ca exemplu este ipotetic; dacă s-
ar lua ca exemplu alt raport, acest lucru nu ar modifica deloc lucrurile
din punct de vedere calitativ; ceea ce s-ar schimba ar fi doar raporturile
cantitative. Dacă însă, graţie unor anumite împrejurări, ar avea loc o
modificare reală în mărimea proporţională a lui a şi b, s-ar modifica în
mod corespunzător şi condiţiile reproducţiei simple.
Din faptul că (II b) v se realizează într-o parte echivalentă a lui
(II a) p urmează că în proporţia în care creşte partea afectată luxului din
produsul anual, în care deci o cotă-parte crescândă din forţa de muncă e
absorbită în producţia de lux – în aceeaşi proporţie retransformarea
capitalului variabil avansat în (II b) v în capital bănesc care funcţionează
din nou ca formă bănească a capitalului variabil, şi prin aceasta existenţa
şi reproducţia acelei părţi a clasei muncitoare care e ocupată în II b –

415
aprovizionarea ei cu mijloacele de consum necesare – este condiţionată
de risipa clasei capitaliste, de transformarea unei părţi importante a
plusvalorii sale în articole de lux.
Orice criză reduce în mod trecător consumul articolelor de lux;
ea încetineşte retransformarea lui (II b) v în capital bănesc, face ca
aceasta să aibă loc doar în mod parţial şi aruncă în modul acesta pe
stradă o parte din muncitorii din industria de lux, provocând în acelaşi
timp, tocmai prin acest fapt, o stagnare şi o reducere a vânzării
mijloacelor de consum necesare. Aceasta, făcând cu totul abstracţie de
muncitorii neproductivi rămaşi şi ei fără lucru în acelaşi timp, care
primeau pentru serviciile lor o parte din cheltuiala capitaliştilor afectată
luxului (pro tanto [în această măsură] muncitorii aceştia sunt ei înşişi
articole de lux) şi care luau şi ei o parte foarte activă în consumul
mijloacelor de subzistenţă necesare etc. Invers stau lucrurile în perioada
de prosperitate, şi în special în cursul perioadei sale de pseudoînflorire –
când şi din alte motive valoarea relativă, exprimată în marfă, a banilor
scade (fără altă răsturnare reală în ceea ce priveşte valoarea), când deci
preţul mărfurilor creşte independent de propria lor valoare. Nu numai că
consumul mijloacelor de subzistenţă necesare creşte; clasa muncitoare
(în care a intrat acum în mod activ întreaga ei armată de rezervă) ia parte
în mod trecător şi la consumul unor articole de lux care altfel îi sunt
inaccesibile, precum şi la consumul acelei categorii de articole de
consum necesare care altfel formează în cea mai mare parte mijloace de
consum „necesare” numai pentru clasa capitaliştilor, fapt care la rândul
său provoacă o urcare a preţurilor.
E o pură tautologie să spui că crizele rezultă din lipsa de
consum solvabil sau de consumatori solvabili. Sistemul capitalist nu
cunoaşte alte feluri de consum decât cu plată, cu excepţia aceleia sub
forma pauperis [sub forma săracului] sau aceleia a „pungaşului”. Că
mărfurile nu au putut fi vândute nu înseamnă decât că nu s-au găsit
pentru ele cumpărători solvabili, deci consumatori (indiferent dacă
mărfurile sunt cumpărate cu scopul ultim al consum productiv sau al
celui individual). Dacă se încearcă însă a se da acestei tautologii o
aparenţă de temeinicie mai profundă prin faptul că se susţine că clasa
muncitoare primeşte o parte prea mică din propriul ei produs şi că
neajunsul este deci înlăturat atunci când ea obţine o parte mai mare a lui,
adică atunci când salariul ei creşte, trebuie să se observe doar atât – că
de fiecare dată crizele sunt tocmai pregătite de o perioadă în care
salariul creşte în mod general şi în care clasa muncitoare obţine realiter

416
[în mod efectiv] o parte mai mare din acea porţiune a produsului anual
care este destinată consumului. Din punctul de vedere al acestor cavaleri
ai „simplului” (!) bun simţ, acea perioadă ar trebui, dimpotrivă, să
înlăture criza. Se pare, aşadar, că producţia capitalistă implică anumite
condiţii independente de buna sau reaua voinţă, condiţii care fac ca acea
prosperitate relativă a clasei muncitoare să nu fie decât momentană, şi
anume totdeauna numai ca semn prevestitor al crizei5.
S-a văzut mai înainte cum raportul proporţional dintre producţia
mijloacelor de consum necesare şi producţia de lux determină împărţirea
lui II (v + p) între II a şi II b – deci şi împărţirea lui II c între (II a) c şi
(II b) c. El acţionează deci în mod radical asupra caracterului şi
raporturilor cantitative ale producţiei şi este un element determinant
esenţial al aspectului ei total.
Reproducţia simplă are în fond ca scop consumul, deşi
acapararea de plusvaloare apare ca mobil determinant al capitaliştilor
individuali; căci, oricare ar fi mărimea sa proporţională, plusvaloarea are
aici scopul ultim de a servi doar pentru consumul individual al
capitalistului.
În măsura în care reproducţia simplă formează o parte, şi anume
partea cea mai importantă, din reproducţia anuală pe scară lărgită, acest
motiv subzistă alături de, şi în opoziţie cu motivul îmbogăţirii ca atare;
în realitate, lucrurile apar mai complicate pentru că anunţi participanţi
(partners) la pradă – la plusvaloarea capitalistului – apar drept
consumatori independenţi de el.

V. Efectuarea schimburilor prin intermediul circulaţiei monetare

După cele expuse până acum, circulaţia dintre diferitele clase de

producători se face după următoarea schemă.
1. Intre clasa I şi clasa II:
I. 4.000 c + 1.000 v + 1.000 p
II. 2.000 c + 500 v + 5.000 p.
Circulaţia lui II c = 2.000 este încheiată prin schimbul contra I
(l.000 v + l.000 p).
Întrucât deocamdată lăsăm la o parte 4.000 I c, mai rămâne
circulaţia lui v + p înăuntrul clasei II. II (v + p) se împarte între
subclasele II a şi II b precum urmează:
2. II. 500 v + 500 p = a (400 v + 400 p) + b (l00 v + l00 p).
Cele 400 v (a) circulă înăuntrul propriului lor subsector;

417
muncitorii plătiţi cu ele cumpără în schimbul lor de la patronii lor,
capitaliştii II a, mijloace de subzistenţă necesare produse de ei înşişi.
Întrucât capitaliştii din ambele subsectoare îşi cheltuiesc 3/5 din
plusvaloare în produse ale lui II a (mijloace de subzistenţă necesare) şi
2
/5 în produse ale lui II b (articole de lux), 3/5 din plusvaloarea a, deci
240, sunt consumate înăuntrul subsectorului II a însuşi; de asemenea 2/5
din plusvaloarea b (care e produsă şi există sub formă de articole de lux)
înăuntrul subsectorului II b.
Între II a şi II b mai rămân deci de schimbat:
de partea lui II a: 160 p,
de partea lui II b: l00 v + 60 p. Acestea se compensează reciproc.
Muncitorii II b cumpără de la II a, pentru cele 100 primite drept salariu,
mijloace de subzistenţă necesare în valoare de 100. De asemenea,
capitaliştii II b îşi cumpără cu 3/5 din plusvaloarea lor = 60 mijloacele de
subzistenţă necesare de la II a, Capitaliştii II a obţin în modul acesta
banii necesari pentru a-şi plasa cele 2/5, presupuse mai sus, ale
plusvalorii lor = 160p, în articolele de lux produse de II b (l00 v, care se
află în mâinile capitaliştilor II b ca produs ce înlocuieşte salariul plătit,
şi 60 p). Schema respectivă este deci:
3. II a. (400 v) + (240 p) + 160p
b. ……………………100 v + 60 p + (40 p)
termenii puşi în paranteză fiind aceia care nu circulă şi nu sunt
consumaţi decât înăuntrul propriului lor subsector.
Reîntoarcerea directă a capitalului bănesc avansat drept capital
variabil, reîntoarcere care nu are loc decât pentru categoria de capitalişti
IIa, care produce mijloace de subzistenţă necesare, nu este decât o
manifestare, modificată prin împrejurări speciale, a legii generale
pomenite mai înainte, după care producătorii de mărfuri care avansează
bani circulaţiei îşi reprimesc aceşti bani atunci când circulaţia mărfurilor
decurge în mod normal. De aici urmează – observăm acest lucru în
treacăt – că atunci când în spatele producătorului de mărfuri propriu-zis
se află un capitalist bănesc care avansează capitalistului industrial
capital bănesc (în sensul cel mai strict al cuvântului, deci valoare-capital
sub formă bănească), punctul de întoarcere propriu-zis al acestor bani
este buzunarul acestui capitalist bănesc. În modul acesta, deşi banii
circulă mai mult sau mai puţin prin toate mâinile, masa banilor care
circulă aparţine acelei fracţiuni a capitalului bănesc care e organizată şi
concentrată în bănci etc.; felul în care acest capital e avansat determină
reîntoarcerea finală continuă sub formă bănească, deşi această întoarcere

418
este mijlocită la rândul ei prin retransformarea capitalului industrial în
capital bănesc.
Pentru circulaţia mărfurilor sunt totdeauna necesare două
lucruri: mărfuri care sunt aruncate în circulaţie şi bani care sunt aruncaţi
în circulaţie. „[...] Procesul de circulaţie [...] nu se termină, ca schimbul
direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au schimbat
locul, adică stăpânul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din urmă au
ieşit din seria de metamorfoze a unei mărfi. Ei ocupă mereu acel loc din
circulaţie care a fost eliberat de una din mărfuri” etc. (Cartea I, cap. III,
pag. 131-132)
De pildă, în circulaţia dintre II c şi I (v + p) am presupus că
pentru această circulaţie sunt avansate de către II 500 1. st. în bani.
Având în vedere numărul imens de procese de circulaţie în care se
descompune circulaţia dintre marile grupe sociale de producători, vor
apărea în calitate de cumpărători – şi vor arunca deci bani în circulaţie –
ba unul dintr-un grup, ba altul dintr-alt grup. Făcându-se cu totul
abstracţie de împrejurări individuale, acest fapt e determinat chiar de
deosebirile dintre perioadele de producţie şi deci dintre rotaţiile
diferitelor capitaluri-marfă. Prin urmare, II cumpără cu 500 1. st.
mijloace de producţie de aceeaşi valoare de la I, iar acesta cumpără de la
II mijloace de consum de 500 1. st.; banii se reîntorc deci la II; acesta
din urmă nu se îmbogăţeşte câtuşi de puţin prin această întoarcere. El a
aruncat în circulaţie bani în sumă de 500 1. st. şi a scos din ea mărfuri de
aceeaşi valoare; apoi el vinde mărfuri de 500 1. st. şi scoate din ea bani
în aceeaşi valoare; în modul acesta, cele 500 1. st. se reîntorc. De fapt,
în modul acesta II a aruncat în circulaţie de 500 1. st. bani şi de 500 1.
st. mărfuri = 1.000 1. st.; el scoate din circulaţie de 500 1. st. mărfuri şi
de 500 1. st. bani. Pentru a schimba 500 1. st. mărfuri (I) şi 500 1. st.
mărfuri (II), circulaţia nu are nevoie decât de 500 1. st. bani; cel ce a
avansat banii atunci când a cumpărat marfă străină îi primeşte îndărăt
atunci când îşi vinde propria sa marfă. Dacă deci I ar fi cumpărat mai
întâi mărfuri de 500 1. st. de la II şi ar fi vândut mai târziu lui II marfă
de 500 1. st., cele 500 1. st. s-ar întoarce la I şi nu la II.
În sectorul I, banii cheltuiţi cu salariul, cu alte cuvinte capitalul
variabil avansat sub formă de bani, nu se întoarce direct sub această
formă, ci indirect, pe o cale ocolită. Dimpotrivă, în II, cele 500 1. st.
salariu se reîntorc direct de la muncitori la capitalişti, aşa cum o
asemenea întoarcere este directă ori de câte ori cumpărarea şi vânzarea
se repetă între aceleaşi persoane, în aşa fel încât ele se întâlnesc în mod

419
continuu şi alternativ în calitate de cumpărători şi de vânzători de
mărfuri. Capitalistul II plăteşte forţa de muncă în bani; el o încorporează
în modul acesta capitalului său şi numai prin acest act de circulaţie, care
pentru el nu este decât transformare de capital bănesc în capital
productiv, el întâlneşte în calitate de capitalist industrial pe muncitor în
calitate de muncitor salariat al său. Apoi însă, muncitorul care în prima
fază era vânzător, negustor cu propria sa forţă de muncă, întâlneşte în a
doua fază în calitate de cumpărător, de posesor de bani, pe capitalist în
calitatea acestuia de vânzător de mărfuri; prin acest fapt, acesta din urmă
îşi reprimeşte banii pe care i-a avansat cu salariul. În măsura în care
vânzarea acestor mărfuri nu se face cu înşelătorie etc., în măsura în care
se schimbă echivalente în marfă şi bani, vânzarea aceasta nu este un
proces prin care capitalistul se îmbogăţeşte. El nu-i plăteşte
muncitorului de două ori, odată în bani şi a doua oară în marfă; banii săi
se reîntorc la el, atunci când muncitorul îşi ia mărfuri de la el în
schimbul lor.
Capitalul bănesc transformat în capital variabil, deci banii
avansaţi pentru salariu – joacă însă un rol de căpetenie în circulaţia
banilor; anume – deoarece clasa muncitoare trebuie să trăiască de la
mână la gură şi nu poate să le dea deci capitaliştilor credite lungi – e
nevoie ca în nenumărate puncte diferite ale societăţii să fie avansat în
mod concomitent capital variabil sub formă de bani în anumite termene
scurte, ca săptămâni etc., şi anume în perioade de timp care alternează
relativ repede (cu cât aceste perioade sunt mai scurte, cu atât mai mică
poate să fie, relativ, suma totală de bani care e aruncată dintr-odată în
circulaţie prin acest canal), oricare ar fi diferitele perioade de rotaţie ale
capitalurilor în diferitele ramuri industriale. În fiecare ţară cu producţie
capitalistă, capitalul bănesc astfel avansat formează o parte
proporţională hotărâtoare din circulaţia totală, cu atât mai mult cu cât
aceiaşi bani – înainte de reîntoarcerea lor la punctul de plecare – umblă
prin cele mai variate canaluri şi funcţionează ca mijloc de circulaţie
pentru o sumedenie de alte tranzacţii.
Să privim acum circulaţia dintre I (v + p) şi II c din alt punct de
vedere.
Capitaliştii I avansează 1.000 1. st. pentru plata salariului în
schimbul căruia muncitorii cumpără mijloace de subzistenţă în valoare
de 1.000 1. st. de la capitaliştii II, aceştia cumpărând la rândul lor, cu
aceiaşi bani, mijloace de producţie de la capitaliştii I. Acestora li s-a
reîntors acum capitalul variabil sub formă de bani, în timp ce capitaliştii

420
II au retransformat jumătate din capitalul lor constant din capital-marfă
în capital productiv. Capitaliştii II mai avansează alte 500 1. st. în bani
pentru a ridica mijloace de producţie de la I; capitaliştii I cheltuiesc
banii pentru mijloace de consum de la II; aceste 500 l. st. se reîntorc
astfel la capitaliştii II; ei le avansează din nou, pentru a retransforma
ultimul sfert al capitalului lor constant, transformat în marfă, sub forma
sa naturală productivă. Aceşti bani se reîntorc la I şi ridică din nou, de la
II, mijloace de consum de aceeaşi valoare; în modul acesta, cele 500 1.
st. se întorc la II; capitaliştii din acest sector se află acum, ca şi mai
înainte, în posesia a 500 1. st. bani şi 2.000 l. st. capital constant, care
însă a fost transformat din nou din capital-marfă în capital productiv. Cu
o sumă de bani de 1.500 1. st. a fost efectuată circulaţia unei mase de
mărfuri de 5.000 1. st.; anume: 1. I plăteşte muncitorilor 1.000 1. st.
pentru forţă de muncă de aceeaşi valoare; 2. muncitorii cumpără cu
aceleaşi 1.000 1. st. mijloace de subzistenţă de la II; 3. II cumpără cu
aceiaşi bani mijloace de producţie de la I, care în modul acesta posedă
din nou 1.000 1. st. capital variabil sub formă de bani; 4. II cumpără cu
500 1. st. mijloace de producţie de la I; 5.I cumpără cu aceleaşi 500 1.
st. mijloace de consum de la II; 6. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st.
mijloace de producţie de la I; 7. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st.
mijloace de consum de la II. La II s-au reîntors 500 l. st., pe care le-a
aruncat în circulaţie afară de cele 2.000 1. st. în marfă şi pentru care nu a
scos din circulaţie niciun echivalent în marfă6.
Schimbul se face deci după cum urmează:
1. I plăteşte 1.000 1. st. bani pentru forţa de muncă, deci pentru
marfă = 1.000 1. st.
2. Muncitorii cumpără cu salariul lor, în sumă de 1.000 1. st.,
mijloace de consum de la II; deci marfă = 1.000 1. st.
3. II cumpără cu cele 1.000 1. st. încasate de la muncitori
mijloace de producţie în aceeaşi valoare de la I; deci marfă = 1.000 1. st.
Prin aceasta s-au reîntors la I 1.000 1. st. bani, ca formă
bănească a capitalului variabil.
4. II cumpără cu 500 1. st. mijloace de producţie de la I; deci
marfă = 500 1. st.
5. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II;
deci marfă = 500 1. st.
6. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de producţie de la I;
deci marfă = 500 1. st.
7. I cumpără cu aceleaşi 500 1. st. mijloace de consum de la II;

421
deci marfă = 500 1. st.
Totalul valorii-marfă schimbate = 5.000 1. st.
Cele 500 1. st. pe care II le-a avansat cu cumpărarea s-au întors
la el.
Rezultatul e următorul:
1. I posedă capital variabil sub formă de bani în sumă de 1.000
1. st., pe care i-a avansat la început circulaţiei; el a mai cheltuit apoi
pentru consumul său individual 1.000 l. st. – în propriul său pro-
dus-marfă; adică a cheltuit banii pe care i-a încasat din vânzarea de
mijloace de producţie în valoare de 1.000 1. st.
Pe de altă parte, forma naturală pe care trebuie să o îmbrace
capitalul variabil care există sub formă de bani – adică forţa de muncă –
este conservată şi reprodusă prin consum; ea există din nou sub forma
acelei unice mărfi a posesorilor ei pe care aceştia trebuie să o vândă
dacă vor să trăiască. Este reprodus deci şi raportul muncitori salariaţi –
capitalişti.
2. Capitalul constant din II este înlocuit în natură, şi cele 500 1.
st. avansate circulaţiei de acelaşi II s-au reîntors la el.
Pentru muncitorii I circulaţia este circulaţia simplă a lui M - B -
M, M (forţă de muncă) - B (1.0001. st., formă bănească a capitalului
variabil I) - M (mijloace de subzistenţă necesare, în valoare de 1.000 1.
st.); aceste 1.000 l. st. transformă în bani, până la concurenţa valorii lor,
capitalul constant II, care există sub formă de marfă-mijloace de
subzistenţă.
Pentru capitaliştii II, procesul M - B este transformarea unei
părţi din marfa produsă de ei în bani, formă din care e retransformată în
componente ale capitalului productiv – anume într-o parte din
mijloacele de producţie care le sunt necesare.
La avansul de B (500 1. st.) pe care capitaliştii II îl fac în scopul
cumpărării celorlalte părţi din mijloacele de producţie, este anticipată
forma bănească a acelei părţi din II care mai există încă sub formă de
marfă (mijloace de consum); în actul B - M, în care II cumpără cu B şi
M e vândut de I, banii (II) se transformă într-o parte a capitalului
productiv, în timp ce M (I) efectuează actul M - B, se transformă în
bani, care nu reprezintă însă pentru I o componentă a valorii-capital, ci
plusvaloare transformată în bani care e cheltuită numai cu mijloace de
consum.
În circulaţia B - M … P … M' - B' primul act, B - M, al unuia
din capitalişti este ultimul act, M' - B', al altuia (sau numai o parte din

422
el); dacă acest M, prin care B este transformat în capital productiv,
reprezintă pentru vânzătorul lui M (care transformă deci pe acest M în
bani) o componentă a capitalului constant, o componentă a capitalului
variabil, sau plusvaloare, este cu totul indiferent pentru circulaţia
mărfurilor.
În ceea ce priveşte componenta v + p a produsului-marfă al
categoriei I, această categorie scoate mai mulţi bani din circulaţie decât
a aruncat în ea. În primul rând, i se întorc cele 1.000 1. st. capital
variabil; în al doilea rând, ea vinde (vezi mai sus, schimbul nr. 4) de 500
1. st. mijloace de producţie: în modul acesta e transformată în bani
jumătate din plusvaloarea ei; apoi (schimbul nr. 6) ea vinde din nou de
500 1. st. mijloace de producţie, a doua parte din plusvaloarea ei; în
modul acesta a fost scoasă din circulaţie întreaga plusvaloare sub formă
de bani; deci, pe rând, 1. capital variabil retransformat în bani = 1.000 1.
st.; 2. jumătate din plusvaloare transformată în bani = 500 1. st.; 3.
cealaltă jumătate din plusvaloare = 500 1. st.; deci total: l.000 v + l.000
p transformaţi în bani = 2.000 1. st. Deşi categoria I nu a aruncat în
circulaţie decât 1.000 1. st. (făcându-se abstracţie de schimburile care
mijlocesc reproducţia lui Ic şi care vor fi cercetate mai târziu), ea a scos
din ea de două ori pe atâta. Bineînţeles că p transformat în bani dispare
imediat din nou în alte mâini, (II) prin faptul că aceşti bani sunt
transformaţi în mijloace de consum. Capitaliştii din I au scos numai
atâta din circulaţie sub formă de bani, câtă valoare au aruncat în ea sub
formă de marfă; faptul că această valoare e plusvaloare, adică nu-i costă
nimic pe capitalişti, nu modifică deloc valoarea acestor mărfuri, este
deci cu totul indiferent în ceea ce priveşte schimbul de valoare în
circulaţia mărfurilor. Forma de bani a plusvalorii este, bineînţeles,
trecătoare, ca şi toate celelalte forme prin care trece capitalul avansat, în
transformările sale. Ea nu durează decât atât cât durează intervalul dintre
transformarea mărfii I în bani şi transformarea banilor I în marfa II,
transformare care îi urmează celei dintâi.
Dacă s-ar presupune rotaţii mai scurte – sau, privind lucrurile
din punctul de vedere al circulaţiei simple de mărfuri, o circulaţie
monetară mai rapidă – ar ajunge o sumă de bani şi mai mică pentru a
efectua circulaţia valorilor de mărfuri ce se schimbă; această sumă este
totdeauna determinată – dacă numărul schimburilor succesive este dat –
de suma preţurilor, respectiv a valorilor mărfurilor care circulă. În ce
proporţie această sumă de valoare constă, pe de o parte, din plusvaloare
şi, pe de altă parte, din valoare-capital, este cu totul indiferent.

423
 Dacă în exemplul nostru salariul ar fi plătit, în I, de patru ori pe
an, am avea 4 x 250 = 1.000. Ar fi deci suficiente 250 1. st. în bani
pentru circulaţia I v - 1/2II c şi pentru circulaţia dintre capitalul variabil I
v şi forţa de muncă I. De asemenea, în ipoteza că circulaţia dintre I p şi
II c s-ar face în patru rotaţii, nu ar fi nevoie în acest scop decât de 250 1.
st.; în total deci, ar fi nevoie de o sumă de bani, respectiv de un capital
bănesc de 500 1. st. pentru circulaţia unor mărfuri în valoare de 5.000 1.
st. În acest caz plusvaloarea ar fi transformată în bani nu de două ori în
mod succesiv câte o jumătate, ci de patru ori în mod succesiv câte un
sfert.
Dacă, în schimbul nr. 4, apare I în calitate de cumpărător, în
locul lui II, cheltuind deci bani în sumă de 500 1. st. pentru mijloace de
consum de aceeaşi valoare, II cumpără în acest caz, în schimbul nr. 5,
mijloace de producţie cu aceleaşi 500 1. st.; 6. I cumpără mijloace de
consum cu aceleaşi 500 1. st.; 7. II cumpără cu aceleaşi 500 1. st.
mijloace de producţie; cele 500 1. st. se întorc deci, în cele din urmă, la
I, aşa cum mai înainte s-au întors la II. Plusvaloarea capătă aici forma de
bani cu ajutorul unor bani cheltuiţi de producătorii ei capitalişti în
consumul lor particular, bani care reprezintă un venit anticipat, o
încasare anticipată din plusvaloarea aflată în marfa ce urmează abia a se
vinde. Transformarea în bani a plusvalorii nu are loc prin întoarcerea
celor 500 1. st.; căci, pe lângă cele 1.000 1. st. în marfă I v, I a aruncat
în circulaţie la sfârşitul schimbului nr. 4 alte 500 1. st. în bani şi aceştia
au fost suplimentari – după câte ştim – iar nu rezultaţi din vânzarea
mărfii. Dacă aceşti bani se întorc la I, el reprimeşte numai banii săi
suplimentari, nu-şi transformă deci în bani plusvaloarea. Transformarea
plusvalorii sectorului I în bani nu are loc decât prin vânzarea mărfurilor
I p, în care ea se află, şi durează de fiecare dată numai atâta timp cât
banii încasaţi prin vânzarea mărfii nu sunt din nou cheltuiţi pentru
mijloace de consum.
I cumpără de la II cu bani suplimentari (500 1. st.) mijloace de
consum; aceşti bani sunt cheltuiţi de I, care primeşte în schimb un
echivalent în marfă II; banii se întorc pentru prima dată prin faptul că II
cumpără de la I marfă de 500 1. st.; ei se reîntorc deci ca echivalent al
mărfii vândute de I, dar această marfă nu-1 costă nimic pe I, formează
deci plusvaloare pentru I, şi în modul acesta banii aruncaţi de el însuşi
în circulaţie dau formă bănească propriei sale plusvalori; tot astfel, la a
doua cumpărare a sa (nr. 6), I şi-a primit echivalentul în marfă II. Dacă
presupunem acum că II nu cumpără (nr. 7) mijloace de producţie de la I,

424
în acest caz I ar fi plătit de fapt 1.000 1. st. pentru mijloace de consum –
şi-ar fi consumat întreaga plusvaloare ca venit – anume 500 în propriile
sale mărfuri I (mijloace de producţie) şi 500 în bani; el ar mai avea în
depozit mărfuri I de-ale sale (mijloace de producţie) de 500 1. st., în
schimb el nu ar mai avea 500 1. st. în bani.
În schimb, II ar fi retransformat trei pătrimi ale capitalului său
constant din capital-marfă în capital productiv, iar o pătrime din acest
capital s-ar afla sub formă de capital bănesc (500 1. st.), de fapt sub
formă de bani inactivi sau de bani care îşi întrerup funcţionarea şi se află
în aşteptare. Dacă această situaţie ar dura un timp mai îndelungat, II ar
trebui să reducă scara reproducţiei cu un sfert. – Cele 500 existente în
mijloace de producţie cu care se află încărcat I nu sunt însă plusvaloare
aflată sub formă de marfă; ele există în locul celor 500 1. st. bani
avansaţi pe care îi avea I alături de plusvaloarea sa de 1.000 1. st. aflată
sub formă de marfă. Ca bani, ele se află sub formă oricând realizabilă;
ca marfă, ele nu pot fi deocamdată vândute. Atâta e clar că reproducţia
simplă – în care fiecare element al capitalului productiv trebuie înlocuit,
în II ca şi în I – nu e posibilă aici decât dacă cele 500 păsări de aur se
reîntorc la I, de la care şi-au luat zborul la început.
Dacă un capitalist (aici nu mai avem în faţa noastră decât
capitalişti industriali, care în acelaşi timp sunt reprezentanţi ai tuturor
celorlalţi capitalişti) cheltuieşte bani pentru mijloace de consum, aceşti
bani nu mai există pentru dânsul, au murit pentru dânsul. Dacă ei se
reîntorc la dânsul, acest lucru nu se poate întâmpla decât în măsura în
care el îi pescuieşte din circulaţie dând mărfuri în schimb – deci prin
intermediul capitalului-marfă al său. Ca şi valoarea întregii mărfi
produse de el în cursul anului (care pentru el este = capital-marfă), tot
astfel valoarea fiecărui element al acestui ansamblu de mărfuri, adică
valoarea fiecărei mărfi în parte, poate fi scindată, pentru el, în
valoare-capital constant, în valoare-capital variabil şi în plusvaloare.
Transformarea în bani a fiecăreia din mărfuri în parte (care constituie
elementele componente ale totalităţii produsului-marfă) este deci, în
acelaşi timp, transformarea în bani a unei anumite cote-părţi din
plusvaloarea care se află în întregul produs-marfă. În sens literal este
deci just, în cazul concret, că însuşi capitalistul a aruncat în circulaţie
banii cu ajutorul cărora plusvaloarea sa primeşte formă de bani,
respectiv este realizată – şi anume că el i-a aruncat în circulaţie atunci
când i-a cheltuit pentru mijloace de consum. Bineînţeles că nu este
vorba de aceleaşi monede, ci de o sumă în bani numerar egală cu aceea

425
(sau care este o parte din aceea) pe care el a aruncat-o în circulaţie
pentru acoperirea nevoilor personale.
În practică, lucrul acesta se întâmplă în două feluri: dacă
întreprinderea şi-a început activitatea abia în cursul anului curent,
durează destul de mult, în cazul cel mai bun câteva luni, până ce
capitalistul poate să cheltuiască pentru consumul său personal din
încasările întreprinderii. Aceasta nu înseamnă că el şi-ar suspenda
consumul chiar şi pentru un singur moment. El îşi avansează sie însuşi
bani (indiferent dacă din buzunarul său sau din buzunarul altuia, pe
calea creditului) asupra plusvalorii pe care o va acapara în viitor; banii
aceştia avansaţi servesc însă în acelaşi timp ca mijloc de circulaţie
pentru plusvaloarea ce se va realiza mai târziu. Dacă, dimpotrivă,
întreprinderea funcţionează în mod regulat de mult timp, plăţile şi
încasările se repartizează asupra unor termene diferite din cursul anului.
Un lucru continuă însă în mod neîntrerupt: consumul capitalistului, care
este anticipată şi al cărei volum este calculat într-o anumită proporţie
faţă de încasările obişnuite sau scontate. Cu fiecare marfă vândută se
realizează o parte din plusvaloarea ce urmează a fi creată în cursul
anului. Dacă însă în tot timpul anului nu s-ar vinde decât acea parte din
marfa produsă cât ar fi necesar pentru a înlocui valorile-capital constant
şi variabil pe care această marfă produsă le conţine; sau dacă preţurile ar
scădea în aşa mod că la vânzarea întregii mărfi produse în cursul anului
nu s-ar realiza decât valoarea capitalului avansat pe care ea o conţine,
caracterul de anticipaţie al cheltuielilor făcute în vederea plusvalorii
viitoare ar reieşi în mod clar. Iar atunci când capitalistul nostru dă
faliment, creditorii şi justiţia cercetează dacă cheltuielile sale particulare
anticipate se află în raportul cuvenit faţă de volumul întreprinderii sale
şi faţă de încasările de plusvaloare care corespund, în mod obişnuit sau
normal, acestui volum.
În ceea ce priveşte însă ansamblul clasei capitaliştilor, afirmaţia
că ea însăşi trebuie să arunce în circulaţie banii necesari pentru
realizarea plusvalorii sale (respectiv şi pentru punerea în circulaţie a
capitalului său, constant şi variabil) nu numai că nu apare paradoxală, ci
apare drept condiţie necesară a întregului mecanism; căci aici nu există
decât două clase: clasa muncitoare, care nu dispune decât de forţa ei de
muncă, şi clasa capitaliştilor, care se află în posesiunea monopolistă a
mijloacelor sociale de producţie ca şi a banilor. Paradox ar fi ca clasa
muncitoare să avanseze de la început şi din mijloacele sale banii
necesari pentru circulaţia mărfurilor şi prin urmare şi pentru realizarea

426
plusvalorii aflate în aceste mărfuri. În ceea ce-1 priveşte însă pe
capitalistul individual, el efectuează totdeauna acest avans prin aceea că
acţionează în calitate de cumpărător, că cheltuieşte bani cu cumpărarea
de mijloace de consum sau că avansează bani cu cumpărarea de
elemente ale capitalului său productiv, fie că e vorba de forţă de muncă,
fie că e vorba de mijloace de producţie. Totdeauna el îşi cheltuieşte
banii numai contra unui echivalent. El nu avansează circulaţiei bani
decât în acelaşi fel în care îi avansează marfă. În ambele cazuri el
acţionează ca punct de pornire al circulaţiei mărfii. Fenomenul real este
întunecat de două împrejurări:
1. Intervenţia capitalului comercial (a cărui primă formă sunt
totdeauna banii, întrucât comerciantul ca atare nu confecţionează un
„produs” sau o „marfă”) şi a capitalului bănesc, obiect al operaţiunilor
unei categorii speciale de capitalişti în procesul de circulaţie al
capitalului industrial.
2. Scindarea plusvalorii – care la început trebuie să se afle
totdeauna în mâna capitalistului industrial – în diferite categorii, ale
căror purtători sunt, alături de capitalistul industrial, proprietarul funciar
(în ceea ce priveşte renta funciară), cămătarul (în ceea ce priveşte
dobânda) etc., apoi guvernul împreună cu funcţionarii şi rentierii săi
etc. Indivizii aceştia apar drept cumpărători în faţa capitalistului
industrial şi deci drept aceia care le transformă mărfurile în bani; şi ei
aruncă „bani” în circulaţie, fiecare partea lui, bani pe care capitalistul
industrial îi primeşte de la ei. Dar se uită totdeauna din ce sursă au
obţinut şi continuă să obţină ei aceşti bani.

VI. Capitalul constant al sectorului I7

Mai rămâne de analizat capitalul constant al sectorului I = 4.000

I c. Această valoare este egală cu valoarea mijloacelor de producţie
consumate la producerea mărfurilor I, valoare care reapare în aceste
mărfuri. Această valoare, care reapare şi care nu e produsă în procesul
de producţie I, ci a intrat în acest proces de producţie în anul trecut în
calitate de valoare constantă, în calitate de valoare determinată a
mijloacelor sale de producţie, există acum în acea întreagă porţiune a
masei de mărfuri I care nu este absorbită de sectorul II; şi anume
valoarea acestei mase de mărfuri care rămâne astfel în mâna
capitaliştilor I este = 2/3 din valoarea întregului lor produs-marfă anual.
Despre capitalistul individual, care produce un mijloc de producţie

427
special, am putut spune: el îşi vinde produsul-marfă, îl transformă în
bani. Transformându-1 în bani, el a retransformat în bani partea
constantă a valorii produsului său. Cu această parte din valoare
transformată în bani, el îşi cumpără apoi din nou mijloacele de producţie
de la alţi vânzători de mărfuri sau transformă partea constantă a valorii
produsului său într-o formă naturală, în care ea poate funcţiona din nou
în calitate de capital productiv constant. Acum însă, această presupunere
nu este posibilă. Categoria capitaliştilor I cuprinde totalitatea
capitaliştilor care produc mijloace de producţie. Afară de aceasta,
produsul-marfă în valoare de 4.000, care a rămas în mâna ei, este o parte
a produsului social care nu poate fi schimbată contra vreunei alte părţi,
căci nu mai există nicio asemenea altă parte a produsului anual. Cu
excepţia acestor 4.000, s-a dispus deja de tot restul acestui produs anual;
o parte a fost absorbită prin fondul social de consum, iar altă parte
trebuie să înlocuiască capitalul constant al sectorului II, care a schimbat
deja tot ce i-a stat la dispoziţie pentru schimbul cu sectorul I.
Dificultatea se rezolvă foarte simplu dacă se ţine seama de
faptul că întreg produsul-marfă I constă, în ceea ce priveşte forma sa
naturală, din mijloace de producţie, adică din elementele materiale ale
capitalului constant însuşi. Se manifestă aici acelaşi fenomen ca mai
înainte sub II, doar sub alt aspect. Sub II, întreg produsul-marfă consta
din mijloace de consum; o parte a lui, egală cu salariul pe care îl
cuprinde această marfă plus plusvaloarea, putea deci să fie consumată de
propriii ei producători. Aici, sub I, întreg produsul-marfă constă din
mijloace de producţie, clădiri, maşini, recipiente, materii prime şi
auxiliare etc. O parte a lor, anume aceea care înlocuieşte capitalul
constant utilizat în această sferă, poate deci să funcţioneze imediat sub
forma sa naturală drept componentă a capitalului productiv. În măsura
în care intră în circulaţie, ea circulă înăuntrul clasei I. Sub II, o parte a
mărfurilor produse este supusă în natură consumului individual din
partea propriilor săi producători, iar sub I, o parte a produsului este
consumată în mod productiv de către producătorii săi capitalişti.
În acea parte a produsului-marfă I care este = 4.000 c, reapare
valoarea-capital constant consumată în acest sector, şi anume sub o
formă naturală sub care ea poate să funcţioneze imediat din nou drept
capital productiv constant. Sub II, acea parte a produsului-marfă de
3.000 a cărei valoare este egală cu salariul plus plusvaloarea (= 1.000)
intră direct în consumul individual al capitaliştilor şi muncitorilor din II,
în timp ce, dimpotrivă, valoarea-capital constant a acestui produs-marfă

428
(= 2.000) nu poate să intre iar în consumul productiv al capitaliştilor II
şi trebuie înlocuit prin schimb cu I.
Dimpotrivă, sub I, acea parte a produsului-marfă de 6.000 a
cărei valoare este egală cu salariul plus plusvaloarea (= 2.000) nu intră
în consumul individual al producătorilor săi şi nici nu poate să intre în
acest consum din cauza formei sale naturale. Ea trebuie mai întâi
schimbată cu II. Dimpotrivă, partea constantă a valorii acestui produs =
4.000 se află sub o formă naturală sub care ea poate – dacă privim clasa
capitaliştilor I în ansamblul ei – să funcţioneze iarăşi direct drept capital
constant al acesteia. Cu alte cuvinte, întregul produs al sectorului I
constă din valori de întrebuinţare care după forma lor naturală –
presupunând modul de producţie capitalist – nu pot servi decât ca
elemente ale capitalului constant. Din acest produs în valoare de 6.000,
o treime (2.000) înlocuieşte deci capitalul constant al sectorului II, iar
restul de 2/3 capitalul constant al sectorului I.
Capitalul constant I constă dintr-o masă de diferite grupuri de
capital care sunt investite în diferite ramuri producătoare de mijloace de
producţie: atât în uzine siderurgice, atât în mine de cărbuni etc. Fiecare
din aceste grupuri de capital sau fiecare din aceste capitaluri sociale
grupate se compune, la rândul lui, dintr-o masă mai mare sau mai mică
de capitaluri individuale care funcţionează în mod independent. În
primul rând, capitalul societăţii, de pildă 7.500 (cifră care poate însemna
milioane etc.), se împarte în diferite grupuri de capital; capitalul social
de 7.500 e împărţit în părţi speciale, din care fiecare e plasată într-o
ramură de producţie specială; partea din capitalul social investită în
fiecare ramură de producţie în parte constă, în ceea ce priveşte forma sa
naturală, parte din mijloacele de producţie ale fiecărei sfere de producţie
speciale, parte din forţa de muncă necesară pentru punerea în mişcare a
acestor mijloace de producţie şi calificată în mod corespunzător,
modificată în mod diferit prin diviziunea muncii, după felul de muncă8
specific pe care trebuie să-l facă în fiecare sferă de producţie deosebită.
Partea din capitalul social investită în fiecare ramură de producţie
specială constă la rândul ei din suma capitalurilor individuale care sunt
investite în ramura respectivă şi care funcţionează în mod autonom.
Lucrul acesta este valabil, bineînţeles, pentru ambele sectoare, pentru I
ca şi pentru II.
În ceea ce priveşte sub I, valoarea-capital constant care reapare
sub forma mărfii pe care o produce acest capital, ea reintră în parte ca
mijloace de producţie în sfera de producţie specială (sau chiar în

429
întreprinderea individuală) din care iese ca produs; astfel cerealele intră
în producţia de cereale, cărbunele în producţia de cărbune, fierul sub
formă de maşini în producţia fierului etc.
În măsura în care produsele parţiale din care constă
valoarea-capital constant din I nu reintră direct în sfera lor de producţie
specială sau individuală, ele nu fac decât să-şi schimbe locul. Ele intră
sub formă naturală în altă sferă de producţie a sectorului I, produsul
altor sfere de producţie ale sectorului I înlocuindu-le în natură.
Produsele acestea nu fac decât să-şi schimbe locul. Ele intră toate din
nou ca factori care înlocuiesc capital constant în I, doar atât că în loc s-o
facă într-un grup al lui I o fac într-altul. În măsura în care are loc aici un
schimb între capitaliştii individuali din I, acesta este schimbul unei
forme naturale a capitalului constant contra altei forme naturale a
capitalului constant, al unei categorii de mijloace de producţie contra
altor categorii de mijloace de producţie. Este schimbul reciproc al
diferitelor părţi individuale ale capitalului constant din I. În măsura în
care ele nu servesc direct ca mijloace de producţie în propriile lor ramuri
de producţie, produsele sunt trecute de la locul lor de producţie la un alt
loc de producţie şi se înlocuiesc astfel reciproc. Cu alte cuvinte (analog
cu cele ce s-au întâmplat sub II cu plusvaloarea), fiecare capitalist din I
scoate din această masă de mărfuri, în măsura în care participă şi el la
proprietatea acestui capital constant de 4.000, mijloacele de producţie
corespunzătoare care îi sunt necesare. Dacă producţia s-ar face în comun
şi nu pe baze capitaliste, este clar că aceste produse ale sectorului I ar fi
repartizate ca mijloace de producţie în mod tot atât de continuu, în
vederea reproducţiei, între ramurile de producţie ale acestui sector, o
parte rămânând direct în sfera de producţie din care a ieşit ca produs, iar
cealaltă parte trecând în alte locuri de producţie; ar rezulta astfel o
circulaţie continuă între diferitele locuri de producţie ale acestui sector.

VII. Capitalul variabil şi plusvaloarea în ambele sectoare

Valoarea totală a mijloacelor de consum produse în cursul

anului este deci egală cu valoarea-capital variabil II reprodusă în cursul
anului, la care se adaugă plusvaloarea II nou produsă (deci cu valoarea
produsă în cursul anului sub II), valoarea-capital variabil I reprodusă în
cursul anului şi plusvaloarea I nou produsă (deci plusvaloarea produsă
în cursul anului sub I).
Prin urmare, la reproducţia simplă valoarea totală a mijloacelor

430
de consum produse în cursul anului este egală cu valoarea-produs
anuală, adică este egală cu întreaga valoare produsă în cursul anului prin
munca societăţii; ea trebuie să fie egală cu această valoare, întrucât la
reproducţia simplă această valoare este consumată în întregime.
Ziua de muncă socială totală se împarte în două părţi: 1. munca
necesară – ea creează în cursul anului o valoare de 1.500 v; 2.
supramunca – ea creează o valoare suplimentară sau plusvaloare de
1.500 p. Totalul acestor valori este = 3.000, este egal cu valoarea
mijloacelor de consum de 3.000, produse în cursul anului. Valoarea
totală a mijloacelor de consum produse în cursul anului este deci egală
cu valoarea totală pe care o produce în cursul anului ziua socială totală
de muncă, este egală cu valoarea capitalului variabil social plus
plusvaloarea socială, este egală cu totalul noului produs anual.
Ştim însă că, deşi aceste două mărimi de valoare se acoperă,
aceasta nu înseamnă că totalul valorii mărfurilor II, a mijloacelor de
consum, a fost produs în acest sector al producţiei sociale. Ele se
acoperă pentru că valoarea-capital constant care reapare sub II este egală
cu valoarea nou produsă sub I (valoare-capital variabil plus
plusvaloare); de aceea I (v + p) poate cumpăra acea parte a produsului II
care reprezintă pentru producătorii lui (în sectorul II) valoare-capital
constant. Se vede de aici de ce valoarea produsului capitaliştilor II poate
fi împărţită din punct de vedere social în v + p, deşi pentru aceşti
capitalişti ea se împarte în c + v + p. Într-adevăr, acest lucru se întâmplă
numai pentru că II c este egal aici cu I (v + p) şi pentru că aceste două
componente ale produsului social, atunci când se schimbă, îşi schimbă
formele lor naturale, II c existând deci din nou, după acest schimb, în
mijloace de producţie, iar I (v + p) în mijloace de consum.
Acesta este faptul care 1-a îndemnat pe A. Smith să susţină că
valoarea produsului anual se descompune în v + p. Această susţinere
este valabilă 1. numai pentru acea parte a produsului anual care constă
din mijloace de consum, şi 2. ea nu este valabilă în sensul că această
valoare totală este produsă în II şi că deci valoarea acestui produs al lui
II ar fi egală cu valoarea-capital variabil avansată sub II plus
plusvaloarea produsă sub II, ci numai în sensul că II (c + v + p) = II (v +
p) + I (v + p) sau pentru că II c = I (v + p).
Mai urmează apoi:
Deşi ziua socială de muncă (adică munca cheltuită în cursul
anului întreg de către totalitatea clasei muncitoare) se împarte numai în
două părţi, ca şi orice zi individuală de muncă, anume în muncă

431
necesară şi supramuncă, deşi deci valoarea produsă de această zi de
muncă se împarte şi ea numai în două părţi, anume în valoare-capital
variabil, adică în acea parte a valorii cu care muncitorul cumpără
propriile sale mijloace de reproducţie, şi plusvaloarea, pe care
capitalistul poate să o cheltuiască pentru propriul său consum individual,
– totuşi, din punct de vedere social, o parte a zilei sociale de muncă este
cheltuită în mod exclusiv cu producţia de capital constant nou, anume
de produse care sunt destinate în mod exclusiv a funcţiona în procesul
de muncă drept mijloace de producţie şi deci drept capital constant în
procesul de valorificare care îl însoţeşte. Conform presupunerii noastre,
întreaga zi socială de muncă se concretizează într-o valoare bănească
de 3.000, din care numai 1/3 = 1000 este produsă în sectorul II, care
produce mijloace de consum, adică mărfuri în care se realizează până la
urmă întreaga valoare-capital variabil şi întreaga plusvaloare a societăţii.
Conform cu această presupunere, 2/3 din ziua socială de muncă sunt deci
utilizate în producţia de capital constant nou. Deşi din punctul de vedere
al capitaliştilor individuali şi al muncitorilor din sectorul I aceste 2/3 din
ziua socială de muncă servesc doar pentru producţia de valoare-capital
variabil plus plusvaloare, exact ca şi ultima treime a zilei sociale de
muncă în sectorul II, totuşi aceste 2/3 ale zilei sociale de muncă, privite
din punct de vedere social şi, de asemenea, privite din punctul de vedere
al valorii de întrebuinţare a produsului, nu produc decât o înlocuire de
capital constant aflat sau dispărut în consumul productiv. Privite şi din
punct de vedere individual, aceste 2/3 ale zilei de muncă produc, ce-i
drept, o valoare totală care este egală numai cu valoarea-capital variabil
plus plusvaloarea producătorului, dar ele nu produc valori de
întrebuinţare pentru care să se poată cheltui salariu sau plusvaloare;
produsul lor este un mijloc de producţie.
În primul rând, e de observat că nicio parte a zilei sociale de
muncă, fie sub I fie sub II, nu serveşte pentru producerea valorii
capitalului constant care este utilizat şi funcţionează în aceste două mari
sfere de producţie. Ea nu produce decât valoare suplimentară, 2.000 I (v
+ p) + 1.000 II (v + p), suplimentară faţă de valoarea-capital constant =
4.000 I c + 2.000 II c. Valoarea nouă care a fost produsă sub formă de
mijloace de producţie încă nu este capital constant. Ea este doar
destinată să îndeplinească în viitor această funcţie.
Întregul produs al lui II – mijloacele de consum – este, dacă îl
privim din punctul de vedere al valorii de întrebuinţare, adică în mod
concret, sub forma sa naturală, un produs al treimii prestate de II din

432
ziua socială de muncă, un produs al muncilor sub forma lor concretă de
muncă de ţesător, de brutar etc., care au fost utilizate în acest sector, un
produs al muncii în măsura în care ea funcţionează ca element subiectiv
al procesului de muncă. În ceea ce priveşte însă partea constantă a
valorii acestui produs II, ea nu face decât să reapară într-o nouă valoare
de întrebuinţare, sub o nouă formă naturală, forma mijloacelor de
consum, în timp ce mai înainte ea exista sub forma de mijloace de
producţie. Valoarea capitalului constant a fost trecută, prin intermediul
procesului de muncă, de la vechea sa formă naturală, asupra noii sale
forme naturale. Dar valoarea acestor 2/3 ale valorii produsului = 2.000
nu a fost produsă în procesul de valorificare II al anului acestuia.
Aşa cum, privit din punctul de vedere al procesului de muncă,
produsul II este rezultatul unei munci vii noi, puse în funcţiune, şi al
unor mijloace de producţie existente de mai înainte, puse la dispoziţia
acestei munci, mijloace care constituie condiţiile materiale în care
această muncă se realizează, tot astfel, din punctul de vedere al
procesului de valorificare, valoarea produsului II = 3.000 se compune
din valoarea nouă produsă de 1/3 din ziua socială de muncă adăugată
acum (500 v + 500 p = 1.000) şi dintr-o valoare constantă în care se află
concretizate 2/3 dintr-o zi socială de muncă trecută, efectuată înaintea
procesului de producţie II cercetat aici. Această parte din valoarea
produsului II se concretizează într-o parte a produsului însuşi. Ea există
într-o cantitate de mijloace de consum în valoare de 2.000 = 2/3 dintr-o
zi socială de muncă. Aceasta e noua formă de întrebuinţare sub care ea
reapare. Schimbul unei părţi a mijloacelor de consum = 2.000 II c contra
mijloace de producţie I = I (l.000 v + l.000 p) este deci în realitate
schimbul a 2/3 din ziua totală de muncă, 2/3 care nu fac parte din munca
din anul acesta, ci au fost efectuate înaintea lui, contra 2/3 din ziua de
muncă de anul acesta, adăugată în cursul anului acestuia. 2/3 din ziua
socială de muncă a anului acestuia nu ar putea fi utilizate în producţia de
capital constant şi să formeze totuşi, concomitent, valoare-capital
variabil plus plusvaloare pentru propriii lor producători, dacă nu ar
trebui să fie schimbate contra unei părţi din valoarea mijloacelor de
consum ce se consumă anual, în care se află 2/3 dintr-o zi de muncă
cheltuită şi realizată înaintea acestui an, nu în cursul lui. Este schimbul a
2
/3 din ziua de muncă din anul acesta contra 2/3 din ziua de muncă ce au
fost cheltuite înaintea acestui an, este un schimb între un timp de muncă
din anul acesta şi un timp de muncă din anul trecut. Iată explicaţia
enigmei pe care o constituie faptul că valoarea-produs a întregii zile

433
sociale de muncă se poate descompune în valoare-capital variabil şi
plusvaloare, deşi 2/3 din această zi de muncă nu au fost cheltuite cu
producerea de obiecte în care se poate realiza capitalul variabil sau
plusvaloarea, ci cu producerea de mijloace de producţie destinate a
înlocui capitalul uzat în cursul anului. Explicaţia este faptul simplu că 2/3
din valoarea produsului II în care capitaliştii şi muncitorii I realizează
valoarea-capital variabil şi plusvaloarea produse de ei (şi care constituie
2
/3 din întreaga valoare a produsului anual) sunt, din punctul de vedere al
valorii, produsul a 2/3 dintr-o zi socială de muncă care a decurs înaintea
acestui an.
E drept că suma produselor sociale I şi II, mijloacele de
producţie şi mijloacele de consum, sunt, dacă le privim din punctul de
vedere al valorii lor de întrebuinţare, în mod concret, după forma lor
naturală, produsul muncii de anul acesta, dar numai în măsura în care
privim această muncă drept muncă utilă concretă şi nu drept cheltuire de
forţă de muncă, drept muncă creatoare de valoare. Dar şi aceasta numai
în sensul că mijloacele de producţie s-au transformat într-un produs nou,
în produsul de anul acesta, numai prin intermediul muncii vii care le
este adăugată şi care le mânuieşte. În schimb însă, nici munca de anul
acesta nu s-ar fi putut transforma în produs, fără mijloace de producţie
independente de ea, fără mijloace de muncă şi materiale de producţie.

VIII. Capitalul constant în ambele sectoare

În ceea ce priveşte valoarea produsului total de 9.000 şi

categoriile în care ea se scindează, analiza ei nu prezintă o dificultate
mai mare decât aceea a valorii produsului unui capital individual;
dimpotrivă, cele două analize sunt identice.
În întregul produs social al anului se cuprind, în exemplul
nostru, trei zile sociale anuale de muncă. Expresia valorii fiecăreia din
aceste zile de muncă este = 3.000; deci expresia valorii produsului total
= 3 x 3.000 = 9.000.
Apoi, din acest timp de muncă s-au efectuat înainte de procesul
de producţie al anului al cărui produs îl analizăm: în sectorul I 4/3 de zi
de muncă (valoare-produs 4.000), iar în sectorul II 2/3 de zi de muncă
(valoare-produs 2.000). Total 2 zile sociale de muncă, a căror
valoare-produs este = 6.000. Din această cauză 4.000 I c + 2.000 II c =
6.000 figurează ca valoare a mijloacelor de producţie, deci ca valoa-
re-capital constant, reapărând în întreaga valoare a produsului societăţii.

434
 Apoi, din ziua socială de muncă nou adăugată în cursul anului
în sectorul I, 1/3 este muncă necesară sau muncă ce înlocuieşte valoarea
capitalului variabil 1.000 I v şi plăteşte preţul muncii utilizate sub I. De
asemenea, în II, 1/6 a zilei sociale de muncă este muncă necesară
corespunzând valorii de 500. Deci 1.000 I v + 500 II v = 1.500 v,
expresia valorii unei jumătăţi din ziua socială de muncă, este expresia
valorii primei jumătăţi a zilei totale de muncă adăugată în acest an,
constând din muncă necesară.
În fine, sub I, 1/3 din ziua totală de muncă, valoare-produs =
1.000, este supramunca; sub II, 1/6 din ziua de muncă, valoare-produs =
500, este supramuncă; ele constituie împreună cealaltă jumătate a zilei
totale de muncă adăugate.
Deci totalul plusvalorii produse = 1.000 I p + 500 II p = 1.500 p
Prin urmare :
Partea capitalului constant din valoarea produsului social (c):
2 zile de muncă cheltuite înaintea procesului de producţie.
Expresia valorilor = 6.000.
Muncă necesară cheltuită în cursul anului (v):
o jumătate de zi de muncă cheltuită în producţia anului curent.
Expresia valorii ei = 1.500.
Supramunca cheltuită în cursul anului (p):
o jumătate de zi de muncă cheltuită în producţia anului curent.
Expresia valorii ei = 1.500.
Valoarea nou produsă de munca din cursul anului (v + p) = 3.000.
Valoarea totală a produsului (c + v + p) = 9.000.
Dificultatea nu constă deci în analiza valorii produsului social.
Ea se naşte atunci când se compară componentele valorii produsului
social cu componentele sale materiale.
Partea constantă a valorii, care nu face decât să reapară, este
egală cu valoarea acelei părţi din acest produs care constă din mijloace
de producţie şi se concretizează în această parte.
Valoarea nou produsă în cursul anului = v + p este egală cu
valoarea acelei părţi din acest produs care constă din mijloace de
consum şi se concretizează în această parte.
Dar, cu anumite excepţii care nu interesează aici, mijloacele de
producţie şi mijloacele de consum sunt două categorii de mărfuri cu
totul diferite, produse având forme naturale, adică forme de
întrebuinţare, cu totul diferite, prin urmare produse ale unor categorii de
muncă concretă cu totul diferite. Munca ce utilizează maşini pentru

435
producerea de mijloace de consum este cu totul diferită de munca ce
face maşini. Ziua de muncă anuală totală, expresia valorii căreia =
3.000, pare cheltuită cu producerea de mijloace de consum = 3.000, în
care nu reapare nici o parte constantă a valorii, întrucât aceste 3.000 =
1.500 v + 1.500 p se descompun numai în valoare-capital variabil +
plusvaloare. Pe de altă parte, valoarea-capital constant = 6.000 reapare
într-o categorie de produse cu totul diferită de mijloacele de consum, în
mijloace de producţie, în timp ce nicio parte a zilei sociale de muncă nu
pare să fi fost cheltuită în producţia acestor produse noi; toată această zi
de muncă pare, dimpotrivă, că constă numai din categorii de muncă, din
care nu rezultă mijloace de producţie, ci mijloace de consum. Misterul
este dezlegat. Valoarea nou produsă de munca din cursul anului este
egală cu valoarea produsului din sectorul II, cu valoarea totală a
mijloacelor de consum nou produse. Dar această din urmă valoare este
mai mare cu 2/3 decât acea parte a muncii anuale care a fost cheltuită
înăuntrul producţiei de mijloace de consum (sectorul II). Numai 1/3 din
munca anului a fost cheltuită cu producerea lor. 2/3 din munca aceasta a
anului au fost cheltuite cu producţia de mijloace de producţie, deci în
sectorul I. Valoarea-produs creată în acest timp sub I, egală cu valoa-
rea-capital variabil plus plusvaloarea produse sub I, este egală cu
valoarea-capital constant a lui II, care reapare sub II în mijloace de
consum. Ele se pot deci schimba reciproc şi înlocui în natură. Valoarea
totală a mijloacelor de consum II este deci egală cu suma valorii nou
produse sub I + II sau II (c + v + p) = I (v + p) + II (v + p), adică este
egală cu suma valorii noi produse de munca din cursul anului sub formă
de v + p.
Pe de altă parte, valoarea totală a mijloacelor de producţie (I)
este egală cu suma valorii-capital constant reapărută sub formă de
mijloace de producţie (I) şi sub formă de mijloace de consum (II), este
deci egală cu totalul valorii-capital constant reapărută în produsul total
al societăţii. Această valoare totală este egală cu expresia valorii a
1
/3 zi de muncă efectuate înaintea procesului de producţie I şi a
2
/3 zi de muncă efectuate înaintea procesului de producţie II, deci în total
a două zile totale de muncă.
La produsul social anual dificultatea provine deci din faptul că
partea constantă a valorii se concretizează în cu totul altă categorie de
produse – mijloace de producţie – decât valoarea nouă v + p adăugată
acestei părţi constante a valorii, valoare nouă care se concretizează în
mijloace de consum. Se naşte astfel aparenţa că 2/3 din masa de produse

436
consumate ar reapare – în ceea ce priveşte valoarea – sub o formă nouă,
ca produs nou, fără ca societatea să fi cheltuit vreo muncă pentru
producerea lor. La capitalul individual această aparenţă nu există.
Fiecare capitalist individual utilizează un anumit fel de muncă concretă,
care transformă mijloacele de producţie care îi sunt caracteristice într-un
produs având o formă naturală determinată. Capitalistul este, de pildă,
constructor de maşini, capitalul constant cheltuit în cursul anului =
6.000 c, cel variabil = 1.500 v, plusvaloarea = 1.500 p; produsul =
9.000, să zicem, un produs de 18 maşini, din care fiecare = 500. Întregul
produs există aici sub aceeaşi formă, aceea de maşini. (Dacă el produce
mai multe feluri de maşini, fiecare e calculat în mod separat.) Întregul
produs-marfă este produs al muncii cheltuite în cursul anului cu
construcţiile de maşini, combinare a aceleiaşi categorii de muncă
concretă cu aceleaşi mijloace de producţie. Diferitele părţi ale valorii
produsului se concretizează deci în aceeaşi formă naturală. În 12 maşini
se află 6.000 c, în 3 maşini 1.500 v, în 3 maşini 1.500 p. Este clar că
valoarea celor 12 maşini este = 6.000 c, nu pentru că în aceste 12 maşini
s-ar afla concretizată numai muncă anterioară construcţiei maşinii şi
care nu a fost cheltuită în această construcţie. Valoarea mijloacelor de
producţie pentru 18 maşini nu s-a transformat de la sine în 12 maşini,
dar valoarea acestor 12 maşini (care ea însăşi constă din 4.000 c + l.000
v + l.000 p) este egală cu valoarea totală a capitalului constant pe care îl
conţin cele 18 maşini. Constructorul de maşini trebuie deci să vândă 12
din cele 18 maşini pentru a-şi înlocui capitalul constant cheltuit, care îi
este necesar pentru reproducţia a 18 maşini noi. Dimpotrivă, chestiunea
ar fi inexplicabilă dacă, deşi munca utilizată este numai munca de
construcţie a maşinilor, rezultatul ei ar fi: pe de o parte 6 maşini = 1.500
v + 1.500 p, pe de altă parte fier, aramă, şuruburi, curele etc., în valoare
de 6.000 c, adică mijloacele de producţie ale maşinilor sub forma lor
naturală, pe care, după cum se ştie, capitalistul individual care
construieşte maşini nu le produce el însuşi, ci trebuie să şi le înlocuiască
din procesul de circulaţie. Şi totuşi, la prima vedere, reproducţia
produsului anual social pare să se efectueze în modul acesta absurd.
Produsul capitalului individual, adică al fiecărui fragment,
funcţionând independent şi însufleţit cu viaţă proprie, al capitalului
social, are o formă naturală oarecare. Singura condiţie este să aibă în
mod efectiv o formă de întrebuinţare, o valoare de întrebuinţare care îi
conferă calitatea de membru cu putere circulatorie al lumii mărfurilor.
Este cu totul indiferent şi accidental daca el intră din nou în calitate de

437
mijloc de producţie în acelaşi proces de producţie din care iese în
calitate de produs, deci dacă acea parte din valoarea sa în care se
concretizează partea constantă a capitalului are o formă naturală în care
el poate să funcţioneze din nou în mod efectiv în calitate de capital
constant. Dacă acest lucru nu se întâmplă, această parte a valorii
produsului este transformată din nou, prin vânzare şi cumpărare, în
elementele sale materiale de producţie, reproducându-se astfel capitalul
constant sub forma sa naturală aptă pentru funcţionare.
Altfel stau lucrurile cu produsul capitalului social total. Toate
elementele materiale ale reproducţiei trebuie să formeze sub forma lor
naturală părţi ale acestui produs. Partea capitalului constant consumat
poate fi înlocuită prin producţia totală numai în măsura în care în produs
reapare întreaga parte a capitalului constant sub forma naturală a unor
mijloace de producţie noi, care pot funcţiona efectiv în calitate de
capital constant. Presupunându-se reproducţia simplă, valoarea acelei
părţi a produsului care constă din mijloace de producţie trebuie deci să
fie egală cu partea constantă a capitalului social.
Apoi, privit individual, capitalistul nu produce, în valoarea
produsului, prin munca nouă adăugată, decât capitalul său variabil plus
plusvaloarea, în timp ce partea constantă a valorii este transmisă
produsului prin caracterul concret al muncii nou adăugate.
Din punct de vedere social, acea parte a zilei sociale de muncă
ce produce mijloace de producţie, adăugându-le valoare nouă şi
transmiţându-le valoarea mijloacelor de producţie consumate cu
producerea lor, nu produce decât capital constant nou, destinat a înlocui
capitalul constant consumat sub forma vechilor mijloace de producţie,
atât sub I cât şi sub II. El nu produce decât produse destinate a intra în
consumul productiv. Întreaga valoare a acestui produs este deci valoare
care nu poate funcţiona din nou decât drept capital constant, care nu
poate decât să cumpere din nou capital constant sub forma sa naturală,
care deci, din punct de vedere social, nu se reduce nici la capital
variabil, nici la plusvaloare. Pe de altă parte, acea parte a zilei sociale de
muncă care produce mijloace de consum nu produce vreo parte destinată
reînnoirii capitalului social. Ea nu produce decât produse care sunt
destinate să realizeze sub forma lor naturală valoarea capitalului variabil
şi plusvaloarea de sub I şi II.
Dacă se vorbeşte de un punct de vedere social, adică dacă se
priveşte produsul social total, care cuprinde atât reproducţia capitalului
social, cât şi consumul individual, nu trebuie să cădem în maniera pe

438
care Proudhon a preluat-o de la economia burgheză şi să privim
lucrurile ca şi cum o societate cu mod de producţie capitalist şi-ar pierde
acest caracter specific istorico-economic, atunci când e privită en bloc,
ca un singur tot. Dimpotrivă. Avem de-a face, în acest caz, cu
capitalistul total. Capitalul total apare drept capitalul pe acţiuni al
tuturor capitaliştilor individuali, luaţi împreună. Această societate pe
acţiuni are comun cu multe alte societăţi pe acţiuni faptul că fiecare ştie
ceea ce varsă în ea, dar nu ştie ce va scoate.

IX. Privire retrospectivă asupra lui A. Smith, Storch şi Ramsay

Valoarea totală a produsului social este de 9.000 = 6.000 c +

1.500 v + 1.500 p; cu alte cuvinte: 6.000 reproduc valoarea mijloacelor
de producţie şi 3.000 valoarea mijloacelor de consum. Valoarea
venitului social (v + p) nu se cifrează deci decât la 1/3 din valoarea
produsului total, şi numai până la concurenţa valorii acestei treimi
totalitatea consumatorilor, muncitori ca şi capitalişti, poate să retragă
din produsul social total mărfuri, produse, şi să le înglobeze fondului lor
de consum. Dimpotrivă, 6.000 = 2/3 din valoarea produsului reprezintă
valoarea capitalului constant, care trebuie înlocuit în natură. Trebuie
deci înglobate din nou fondului de producţie mijloace de producţie
având această valoare. Storch e nevoit să-şi dea seama de acest lucru,
fără a-l putea dovedi: „Este clar că valoarea produsului anual se împarte
în capitaluri şi profituri şi că fiecare din aceste părţi ale valorii
produsului anual cumpără în mod regulat produsele de care are nevoie
naţiunea atât pentru a-şi întreţine capitalul, cât şi pentru a-şi înnoi fondul
de consum [...] Produsele care constituie capitalul unei naţiuni nu sunt
consumabile.” (Storch, „Considérations sur la nature du revenu
national”, Paris 1824, pag. 150)
A. Smith a formulat însă dogma sa uimitoare, care e crezută
până în ziua de astăzi, şi anume nu numai sub forma pe care am
menţionat-o deja, după care întreaga valoare a produsului social se
reduce la venit, la salariu şi plusvaloare sau, cum se exprimă el, la
salariu plus profit (dobândă), plus rentă funciară. Ci şi sub forma şi mai
răspândită după care consumatorii trebuie să plătească producătorilor, în
ultimă instanţă (ultimately), întreaga valoare a produselor. Acesta este
până astăzi unul din locurile comune cele mai acreditate sau, mai bine
zis, unul din adevărurile eterne ale aşa-zisei ştiinţe a economiei politice.
Iată modul plauzibil în care e ilustrată această susţinere. Să luăm un

439
articol oarecare, de pildă cămăşile de in. Mai întâi torcătorul de fire de
in trebuie să plătească întreaga valoare a inului ţăranului care l-a
cultivat, deci sămânţa de in, îngrăşămintele, hrana vitelor de muncă etc.,
împreună cu acea parte a valorii pe care capitalul fix al cultivatorului de
in, clădiri, instrumente agricole etc., o transmite acestui produs, salariul
plătit în producţia inului, plusvaloarea (profitul, renta funciară) pe care o
conţine inul, în fine, cheltuielile necesitate de transportul inului de la
locul producţiei lui la torcătorie. În al doilea rând, ţesătorul trebuie să-i
întoarcă torcătorului firelor de in nu numai acest preţ al inului, dar şi
acea parte a valorii maşinilor, clădirilor etc., într-un cuvânt a capitalului
fix, care e transmisă asupra inului, apoi toate materialele auxiliare
consumate în cursul procesului de tors, salariul torcătorilor, plusvaloarea
etc.; la fel lucrurile continuă cu albitorul, cu cheltuielile de transport ale
pânzei, în fine cu fabricantul de cămăşi care a plătit preţul întreg cuvenit
tuturor producătorilor anteriori, care nu au făcut decât să-i livreze
materia primă. În mâna lui se adaugă altă valoare, anume o parte care
reprezintă valoarea capitalului constant, care e consumat în producţia de
cămăşi sub formă de mijloace de muncă, materii auxiliare etc., iar
cealaltă parte, valoarea adăugată prin munca cheltuită în această
producţie, adică valoarea salariului lucrătorului de cămăşi şi
plusvaloarea fabricantului de cămăşi. Să presupunem că aceste cămăşi
produse costă până la urmă 100 1. st. şi că aceasta este partea pe care
societatea o cheltuieşte, în cămăşi, din întreaga valoare a produsului
anual. Consumatorii cămăşilor plătesc cele 100 1. st., deci valoarea
tuturor mijloacelor de producţie pe care le conţin cămăşile, ca şi salariul
şi plusvaloarea cultivatorului de in, torcătorului, ţesătorului, albitorului,
fabricantului de cămăşi, precum şi a tuturor celor care au efectuat
transporturile. Lucrul acesta este în întregime just. Este de fapt ceea ce
vede orice copil. Dar apoi se spune: tot astfel stau lucrurile cu valoarea
tuturor celorlalte mărfuri. De fapt ar trebui să se spună: tot astfel stau
lucrurile cu valoarea tuturor mijloacelor de consum, cu valoarea acelei
părţi a produsului social care intră în fondul de consum, deci cu acea
parte a valorii produsului social care poate fi cheltuită ca venit. Este
adevărat că suma valorilor tuturor acestor mărfuri este egală cu valoarea
tuturor mijloacelor de producţie consumate în ele (părţile constante ale
capitalului) plus valoarea pe care a creat-o munca adăugată la urmă
(salariu plus plusvaloare). Totalitatea consumatorilor poate deci să
plătească această întreagă sumă de valoare pentru că, deşi valoarea
fiecărei mărfi individuale constă din c + v + p, totuşi suma valorii

440
tuturor mărfurilor care intră în fondul de consum luate împreună nu
poate să fie decât cel mult egală cu acea parte a valorii produsului social
care se reduce la v + p, deci cu valoarea pe care munca cheltuită în
cursul anului a adăugat-o mijloacelor de producţie existente – valorii
capitalului constant. În ceea ce priveşte însă valoarea capitalului
constant, am văzut că ea este înlocuită în două feluri din masa de
produse ale societăţii. În primul rând, prin schimbul dintre capitaliştii II,
care produc mijloace de consum, şi capitaliştii I, care produc în schimb
mijloace de producţie. Şi aici este izvorul frazei că ceea ce este capital
pentru unul este venit pentru celălalt. Dar lucrurile nu stau aşa. Cele
2.000 II c care există în mijloace de consum în valoare de 2.000
formează pentru categoria capitaliştilor II valoare-capital constant.
Aceşti capitalişti nu pot deci s-o consume ei înşişi, cu toate că după
forma sa naturală produsul trebuie consumat. Pe de altă parte, 2.000 I (v
+ p) sunt salariul şi plusvaloarea produse de categoria capitaliştilor şi
aceea a muncitorilor din I. Ele există sub forma naturală de mijloace de
producţie, de lucruri a căror valoare nu poate fi desfiinţată prin consum
individual. Avem, aşadar, aici o sumă de valoare de 4.000 din care,
înainte ca şi după schimb, o jumătate nu face decât să înlocuiască capital
constant, iar cealaltă jumătate nu formează decât venit. În al doilea rând
însă, capitalul constant al sectorului I e înlocuit în natură, fie prin
schimb între capitaliştii I, fie prin înlocuire în natură în cadrul însuşi al
fiecărei întreprinderi.
Fraza după care întreaga valoare a produsului anual ar trebui
plătită în cele din urmă de consumatori ar fi exactă numai dacă în
termenul consumatori ar fi înglobate două feluri de consumatori cu totul
diferiţi: consumatori individuali şi consumatori productivi. Dar faptul că
o parte a produsului trebuie consumată în mod productiv nu înseamnă
decât că ea trebuie să funcţioneze drept capital şi nu poate fi consumată
ca venit.
Dacă împărţim valoarea produsului total = 9.000 în 6.000 c +
1.500 v + 1.500 p şi privim cele 3.000 (v + p) numai în calitatea lor de
venit, atunci pare, invers, că dispare capitalul variabil, iar capitalul privit
din punct de vedere social pare că constă numai din capital constant.
Căci, ceea ce a apărut la început ca 1.500 v, s-a redus la o parte a
venitului social, la salariu, la venit al clasei muncitoare, pierzându-şi
astfel caracterul de capital. De fapt Ramsay trage această concluzie.
După el capitalul constă, din punct de vedere social, numai din capital
fix, dar prin capital fix el înţelege capitalul constant, masa valorii care

441
există sub formă de mijloace de producţie, indiferent dacă aceste
mijloace de producţie constau din mijloace de muncă sau din materiale
de muncă, de pildă din materie primă, semifabricat, material auxiliar etc.
Capitalul variabil el îl numeşte capital circulant: „Capitalul circulant
constă în mod exclusiv din mijloace de subzistenţă şi alte articole
necesare avansate muncitorilor înainte ca ei să-şi confecţioneze
produsul. Numai capitalul fix, nu şi cel circulant, este, strict vorbind, o
sursă a avuţiei naţionale. Capitalul circulant nu este un agent direct al
producţiei şi nici măcar un element esenţial al ei, ci un simplu
expedient, devenit necesar în urma sărăciei deplorabile a masei
poporului. Din punctul de vedere al naţiunii întregi, singur capitalul fix
formează un element al cheltuielilor de producţie.” Capitalul fix, prin
care înţelege capital constant, Ramsay îl explică mai de aproape precum
urmează: „Durata de timp în care o parte a produsului acelei munci”
(adică a muncii întrebuinţate pentru confecţionarea unei mărfi oarecare)
„a existat sub formă de capital fix, adică sub o formă în care, deşi
contribuie la confecţionarea mărfii viitoare, ea nu întreţine muncitori.”
Se văd aici din nou consecinţele deplorabile ale teoriei lui A.
Smith, la care deosebirea dintre capitalul constant şi cel variabil se
confundă cu deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant.
Capitalul constant al lui Ramsay constă din mijloace de muncă, iar
capitalul său circulant din mijloace de subzistenţă; şi unele, şi celelalte
sunt mărfuri de valoare determinată; nici unele, nici celelalte nu pot
produce plusvaloare.

X. Capital şi venit: capital variabil şi salariu9

Întreaga reproducţie anuală, întreg produsul anului acesta, este

produsul muncii utile din cursul acestui an. Dar valoarea acestui produs
total este mai mare decât acea parte a acestei valori în care se
concretizează munca din cursul anului, ca forţă de muncă cheltuită în
cursul acestui an. Valoarea-produs a anului, valoarea nou creată în
cursul acestui an sub formă de marfă, este mai mică decât valoarea
produsului, decât valoarea totală a masei de mărfuri confecţionate în
cursul anului întreg. Diferenţa pe care o obţinem dacă scădem din
valoarea totală a produsului anual valoarea care i-a fost adăugată prin
munca din cursul anului nu este valoarea efectiv reprodusă, ci doar
valoare care reapare sub o nouă formă de existenţă, valoare transmisă
asupra produsului anului dintr-o valoare care exista înaintea lui şi care

442
poate să fie de dată mai veche sau mai nouă, după durata componentelor
capitalului constant care au conlucrat în procesul social de muncă al
anului acestuia. Ea poate să provină din valoarea unui mijloc de
producţie care a luat naştere anul trecut sau într-o serie de ani anteriori.
Este în orice caz valoare trecută de la mijloacele de producţie anterioare
anului curent asupra produsului acestui an.
În schema noastră avem, după schimbul între I şi II şi înăuntrul
lui II, al elementelor cercetate până acum:
I) 4.000 c + l.000 v + l.000 p (aceste 2.000 din urmă realizate în
mijloace de consum II c) = 6.000.
II) 2.000 c (reproduse prin schimb cu I (v + p)) + 500 v + 500 p
= 3.000.
Total valoare = 9.000.
Valoarea nou produsă în cursul anului nu se află decât în v şi p.
Suma valorii-produs a acestui an este deci egală cu suma din v + p, =
2.000 I (v + p) + 1.000 II (v + p) = 3.000. Toate celelalte părţi din
valoarea produsului acestui an sunt doar valoare transmisă din valoarea
unor mijloace de producţie anterioare, consumate în producţia anului de
faţă. În afară de valoarea de 3.000, munca din cursul acestui an nu a
produs niciun fel de valoare; această valoare este întreaga
valoare-produs a muncii din cursul anului.
Dar, precum am văzut, cele 2.000 I (v + p) înlocuiesc la
categoria II cele 2.000 II c ale ei sub formă naturală de mijloace de
producţie. Două treimi ale muncii anului, cheltuite în sectorul I, au
reprodus deci capitalul constant II, atât în ceea ce priveşte întreaga sa
valoare, cât şi în ceea ce priveşte forma sa naturală. Din punctul de
vedere al societăţii, două treimi ale muncii cheltuite în cursul anului au
creat deci o nouă valoare-capital constant, realizată sub forma naturală
potrivită pentru sectorul II. Partea cea mai mare a muncii sociale din
cursul anului a fost deci cheltuită cu producerea de capital constant nou
(valoare-capital existentă în mijloace de producţie) pentru înlocuirea
valorii-capital constant cheltuite în producţia de mijloace de consum.
Ceea ce deosebeşte însă în această privinţă societatea capitalistă de
sălbatici nu este, cum crede Senior10, faptul că sălbaticul ar avea
privilegiul şi particularitatea de a-şi cheltui munca uneori în aşa fel încât
ea nu-i procură fructe care să se transforme în venit, adică în mijloace de
consum (prin schimb), ci deosebirea este următoarea:
a) Societatea capitalistă utilizează o parte mai mare din munca
sa anuală disponibilă pentru producţia de mijloace de producţie (deci de

443
capital constant), care nu pot fi reduse la venit nici sub formă de salariu,
nici sub formă de plusvaloare, ci pot funcţiona numai drept capital.
b) Atunci când sălbaticul face arcuri, săgeţi, ciocane de piatră,
topoare, coşuri etc., el ştie foarte bine că timpul astfel întrebuinţat nu 1-a
întrebuinţat pentru confecţionarea de mijloace de consum, deci că el şi-a
acoperit nevoile de mijloace de producţie, şi nimic mai mult. Afară de
aceasta, sălbaticul făptuieşte un grav păcat economic prin indiferenţa sa
totală faţă de pierderile de timp şi consacră, de pildă, uneori, cum
povesteşte Tylor, o lună întreagă confecţionării unei săgeţi11.
Concepţia curentă cu ajutorul căreia o parte a economiştilor
caută să scape de dificultatea teoretică, adică de înţelegerea legăturii
reale dintre lucruri – anume concepţia după care ceea ce este capital
pentru unul este venit pentru celălalt, şi invers –, este justă în parte, dar
ea devine cu totul falsă atunci când i se dă un caracter general (prin
înţelegerea cu totul greşită a întregului proces de schimb care are loc
odată cu reproducţia anuală, deci o înţelegere greşită a bazei de fapt a
ceea ce este în parte just).
Vom trece acum în revistă faptele pe care se întemeiază justeţea
parţială a acestei concepţii şi cu ocazia aceasta va ieşi în evidenţă şi
modul în care aceste fapte sunt interpretate greşit.
1. Capitalul variabil funcţionează în calitate de capital în mâna
capitalistului şi în calitate de venit în mâna muncitorului salariat.
Capitalul variabil există, mai întâi, în mâna capitalistului, în
calitate de capital bănesc; el funcţionează în calitate de capital bănesc
prin faptul că acest capitalist cumpără cu el forţă de muncă. Atâta timp
cât el rămâne în mâna capitalistului sub formă de bani, el nu este decât o
valoare determinată care există sub formă de bani, deci o mărime
constantă şi nu una variabilă. Este un capital variabil doar în mod
potenţial – tocmai graţie faptului că poate fi transformat în forţă de
muncă. El devine capital variabil efectiv abia după ce îşi leapădă forma
bănească, după ce a fost transformat în forţă de muncă şi aceasta
funcţionează în procesul capitalist în calitate de componentă a
capitalului productiv.
Banii, care au funcţionat, mai întâi, pentru capitalist, ca formă
bănească a capitalului variabil, funcţionează acum în mâna
muncitorului, ca formă bănească a salariului său, pe care îl transformă în
mijloace de subzistenţă; deci ca formă bănească a venitului, pe care îl
primeşte prin vânzarea mereu repetată a forţei sale de muncă.
Aici nu avem decât faptul simplu că banii cumpărătorului, aici

444
ai capitalistului, trec din mâna lui în mâna vânzătorului, aici a
vânzătorului forţei de muncă, a muncitorului. Nu capitalul variabil este
acela care funcţionează de două ori, în calitate de capital pentru
capitalist şi de venit pentru muncitor, ci este vorba de aceiaşi bani, care
există mai întâi în mâna capitalistului în calitate de formă bănească a
capitalului său variabil, deci în calitate de capital variabil potenţial, şi
care, îndată ce capitalistul i-a transformat în forţă de muncă, servesc în
mâna muncitorului ca echivalent pentru forţa de muncă vândută. Faptul
însă că aceiaşi bani servesc, în mâna vânzătorului, altui scop util decât
în mâna cumpărătorului, este un fenomen comun oricărei cumpărări şi
vânzări de mărfuri.
Apologeţii economişti prezintă lucrurile în mod eronat, ceea ce
se vede cel mai bine atunci când avem în vedere numai actul de
circulaţie B - F (= B - M), transformarea banilor în forţă de muncă de
partea cumpărătorului capitalist, F - B (= M - B) transformarea mărfii
forţă de muncă în bani de partea vânzătorului, a muncitorului, fără să
ţinem seama deocamdată de cele ce urmează. Ei spun: aceiaşi bani
realizează aici două capitaluri, cumpărătorul – capitalistul – îşi
transformă capitalul său bănesc în forţă de muncă vie, pe care o
înglobează capitalului său productiv; vânzătorul – muncitorul –, pe de
altă parte, îşi transformă marfa sa – forţa de muncă – în bani pe care îi
cheltuieşte ca venit, fapt care îi permite să-şi vândă în mod repetat şi
să-şi menţină astfel forţa de muncă; forţa sa de muncă este deci ea însăşi
capitalul său sub formă de marfă, din care îi curge în mod continuu
venitul. În realitate, forţa sa de muncă este averea sa (care se reînnoieşte
şi se reproduce mereu), şi nu capitalul său. Ea este singura marfă pe care
poate şi trebuie să o vândă în mod continuu pentru a trăi şi care nu
acţionează în calitate de capital (variabil) decât abia în mâna
cumpărătorului, a capitalistului. Faptul că cineva e silit fără încetare ca,
în mod repetat, să-şi vândă forţa de muncă, adică pe sine însuşi, unei
terţe persoane, dovedeşte după acei economişti că acea persoană este un
capitalist, pentru că are în permanenţă de vânzare o „marfă” (pe sine
însuşi). În acest sens, şi sclavul devine capitalist, deşi e vândut odată
pentru totdeauna ca marfă de o terţă persoană; căci natura acestei mărfi
– a sclavului muncitor – face ca persoana care 1-a cumpărat nu numai
să-l pună în fiecare zi din nou la muncă, dar să-i dea şi mijloacele de
subzistenţă care îl pun în situaţia de a putea munci în permanenţă din
nou. (Compară în această privinţă scrisorile lui Sismondi şi Say către
Malthus.)

445
 2. Prin urmare, în schimbul lui 1.000 I v + 1.000 I p contra
2.000 II c, ceea ce este capital constant pentru unii (2.000 II c) devine
capital variabil şi plusvaloare, deci venit în general, pentru ceilalţi; şi
ceea ce este capital variabil şi plusvaloare (2.000 I (v + p)), deci venit în
general, pentru unii devine capital constant pentru ceilalţi.
Să privim deocamdată schimbul lui I v contra II c, şi anume mai
întâi din punctul de vedere al muncitorului.
Muncitorul total din I şi-a vândut forţa de muncă cu 1.000
capitalistului total din I; această valoare i se plăteşte în bani, sub forma
salariului său. Cu aceşti bani el cumpără de la II mijloace de consum de
aceeaşi valoare. Capitalistul II îi stă în faţă numai ca vânzător de marfă
şi ca nimic altceva, chiar dacă muncitorul cumpără de la propriul său
capitalist, ca de pildă mai sus (pag. 377) în schimbul celor 500 II v.
Forma de circulaţie pe care o efectuează marfa sa, forţa de muncă, este
aceea a circulaţiei simple de mărfuri M (forţă de muncă) - B - M
(mijloace de consum, marfă II), îndreptată asupra simplei satisfaceri a
nevoilor, asupra consumului. Rezultatul acestui proces de circulaţie este
că muncitorul s-a conservat ca forţă de muncă pentru capitalistul I, şi,
pentru a se conserva mai departe în această calitate, el trebuie să repete
mereu procesul F (M)-B-M. Salariul său se realizează în mijloace de
consum; el este cheltuit ca venit şi, luând clasa muncitoare în ansamblul
ei, el este în mod continuu cheltuit ca venit.
Să privim acum acelaşi schimb I v contra II c din punctul de
vedere al capitalistului. Întreg produsul-marfă din II constă din mijloace
de consum, deci din lucruri destinate a intra în consumul anului, deci a
servi pentru realizarea de venit pentru cineva, în cazul de faţă pentru
muncitorul total I. Pentru capitalistul II însă, o parte a produsului-marfă
al său, = 2.000, este acum partea constantă a capitalului său productiv,
transformată în marfă, formă din care trebuie să treacă din nou în forma
sa naturală pentru a putea acţiona din nou ca parte constantă a
capitalului productiv. Ceea ce a obţinut capitalistul II până acum este că,
prin vânzarea către muncitorul I, a retransformat în bani o jumătate (=
1.000) din valoarea capitalului său constant, reprodusă sub formă de
marfă (mijloace de consum). Prin urmare, nu capitalul variabil I v este
acela care s-a transformat în prima jumătate a valorii-capital constant II
c, ci banii, care au funcţionat pentru I în calitate de capital bănesc în
schimbul cu forţa de muncă, au ajuns prin acest fapt în posesia
vânzătorului forţei de muncă, pentru care ei nu reprezintă capital, ci
venit sub formă de bani, fiind deci cheltuiţi ca mijloc pentru a cumpăra

446
mijloace de consum. Banii = 1.000, care le-au revenit capitaliştilor II de
la muncitorii I, nu pot, pe de altă parte, să funcţioneze ca element
constant al capitalului productiv II. Ei nu sunt decât forma bănească a
capitalului-marfă, care trebuie abia transformată în elemente fixe sau
circulante ale capitalului constant. II cumpără deci cu banii încasaţi de la
muncitorii I, cumpărătorii mărfii sale, mijloace de producţie de 1.000 de
la I. În modul acesta, o jumătate din valoarea-capital constant II este
înnoită sub forma naturală în care poate funcţiona din nou ca element al
capitalului productiv II. Forma circulaţiei respective a fost M - B - M:
mijloace de consum în valoare de 1.000 - bani = 1.000 - mijloace de
producţie în valoare de 1.000.
Dar aici M - B - M este o mişcare a capitalului. M, vândut
muncitorilor, se transformă în B, iar acest B se transformă în mijloace
de producţie; este retransformare din marfă în elementele materiale de
formare a acestei mărfi. Pe de altă parte, aşa cum capitalistul II nu
funcţionează faţă de I decât în calitate de cumpărător de mărfuri, tot
astfel capitalistul I nu funcţionează aici faţă de II decât ca vânzător de
mărfuri. I a cumpărat, la început, cu bani în sumă de 1.000, destinaţi a
funcţiona în calitate de capital variabil, forţă de muncă în valoare de
1.000; el a obţinut deci un echivalent pentru cele l.000 v ale sale pe care
le-a cheltuit sub formă de bani; banii aparţin acum muncitorului care îi
cheltuieşte în cumpărături de la II; I nu poate să redobândească aceşti
bani, care au trecut astfel în casa lui II, decât pescuindu-i din nou prin
vânzare de mărfuri de aceeaşi valoare.
La început, I are o anumită sumă de bani = 1.000, destinată a
funcţiona în calitate de parte variabilă a capitalului; ea funcţionează în
această calitate prin transformarea ei în forţă de muncă de aceeaşi
valoare. Dar muncitorul i-a furnizat, ca rezultat al procesului de
producţie, o masă de mărfuri (mijloace de producţie) în valoare de
6.000, din care 1/6, adică 1.000, sunt, în ceea ce priveşte valoarea lor, un
echivalent al părţii capitalului variabil, avansat în bani. Aşa cum mai
înainte, sub forma sa bănească, valoarea-capital variabil nu funcţiona în
calitate de capital variabil, tot astfel nici acum, sub forma sa de marfă,
ea nu funcţionează în calitate de capital variabil; ea nu poate să
îndeplinească această funcţie decât după transformarea sa în forţă de
muncă vie şi numai atâta timp cât aceasta funcţionează în procesul de
producţie. Sub formă de bani, valoarea-capital variabil nu era decât
capital variabil potenţial. Dar ea se afla sub o formă din care putea fi
transformată direct în forţă de muncă. Sub forma de marfă, aceeaşi

447
valoare-capital variabil nu mai este decât bani potenţiali; ea îşi reia
forma sa iniţială de bani abia prin vânzarea mărfii, prin urmare, aici prin
aceea că II cumpără de la I marfă de 1.000. Mişcarea de circulaţie este
aici următoarea: l.000 v (bani) - forţă de muncă în valoare de 1.000 -
1.000 în marfă (echivalent al capitalului variabil) - 1.000 v (bani); deci
B - M ... M - B (= B - F ... M - B). Procesul de producţie care îşi are
locul între M ... M nu face parte el însuşi din sfera circulaţiei; el nu
apare în procesul schimbului diferitelor elemente ale reproducţiei anuale
între dânsele, deşi acest schimb cuprinde reproducţia tuturor elementelor
capitalului productiv, atât a elementului său constant, cât şi a celui
variabil, forţa de muncă. Toţi purtătorii acestui schimb apar doar drept
cumpărători sau vânzători sau drept amândouă; muncitorii apar numai
drept vânzători de mărfuri; capitaliştii pe rând drept cumpărători şi
vânzători, iar înăuntrul anumitor limite, exclusiv drept cumpărători de
mărfuri sau exclusiv drept vânzători de mărfuri.
Rezultatul: I posedă din nou partea variabilă a valorii capitalului
său sub formă bănească, singura din care poate fi transformată direct în
forţă de muncă, adică o posedă din nou sub singura formă în care poate
fi avansată în mod efectiv ca element variabil al capitalului său
productiv. Pe de altă parte, pentru a putea apărea din nou în calitate de
cumpărător de marfă, muncitorul trebuie acum din nou să apară mai
întâi ca vânzător de marfă, ca vânzător al forţei sale de muncă.
În ceea ce priveşte capitalul variabil al categoriei II (500 II v),
procesul de circulaţie dintre capitaliştii şi muncitorii aceluiaşi sector de
producţie se face în mod nemijlocit, dacă îl privim ca efectuându-se
între capitalistul total II şi muncitorul total II.
Capitalistul total II avansează 500 v, cumpărând forţă de muncă
de aceeaşi valoare; capitalistul total este aici cumpărător, muncitorul
total este vânzător. Apoi muncitorul apare, cu banii încasaţi pentru forţa
sa de muncă, în calitate de cumpărător al unei părţi a mărfurilor produse
de el însuşi. Aici, capitalistul este deci vânzător. Muncitorul i-a înlocuit
capitalistului banii pe care acesta i-a plătit lui, atunci când i-a cumpărat
forţa de muncă, printr-o parte a capitalului-marfă II produs, adică prin
500 v în marfă; capitalistul posedă acum sub formă de marfă acelaşi v
pe care îl avea sub formă de bani înaintea transformării în forţă de
muncă; pe de altă parte, muncitorul a realizat în bani valoarea forţei sale
de muncă şi realizează acum din nou aceşti bani, cheltuindu-i, ca venit,
pentru acoperirea consumului său, prin cumpărarea unei părţi din
mijloacele de consum produse de el însuşi. Este schimbul venitului

448
muncitorului sub formă de bani contra componentei 500 v, care aparţine
capitalistului şi pe care muncitorul însuşi a reprodus-o sub formă de
marfă. Astfel, aceşti bani se întorc la capitalistul II ca formă bănească a
capitalului său variabil. Valoarea echivalentă de venit sub formă de bani
înlocuieşte aici valoarea-capital variabil sub formă de marfă.
Capitalistul nu se îmbogăţeşte prin faptul că, prin vânzarea unei
mase echivalente de mărfuri către muncitor, îi retrage din nou banii pe
care i-a plătit acestuia atunci când i-a cumpărat forţa de muncă. El i-ar
plăti într-adevăr de două ori muncitorului, dacă mai întâi i-ar plăti 500
atunci când îi cumpără forţa de muncă şi i-ar mai da, în afară de aceasta,
în mod gratuit, masa de mărfuri în valoare de 500 pe care muncitorul a
produs-o. Invers, dacă muncitorul nu i-ar produce nimic altceva decât un
echivalent în marfă de 500 în schimbul forţei sale de muncă de 500,
capitalistul s-ar afla, după operaţiune, în acelaşi punct în care se afla
înaintea ei. Dar muncitorul a reprodus un produs de 3.000; el a
conservat partea constantă a valorii produsului, adică valoarea
mijloacelor de producţie – 2.000 consumate cu producerea lui,
transformându-le într-un produs nou; el a mai adăugat apoi acestei
valori date o valoare de 1.000 (v + p). (Ideea după care capitalistul s-ar
îmbogăţi în sensul că el ar câştiga plusvaloare prin reîntoarcerea celor
500 în bani, e dezvoltată de Destutt de Tracy; amănunte în această
privinţă se află în paragraful XIII al acestui capitol.)
Prin cumpărarea mijloacelor de consum în valoare de 500 de
către muncitorul II, valoarea a 500 II v pe care până în acest moment
capitalistul II a posedat-o în marfă i se reîntoarce acestuia în bani, sub
forma în care a avansat-o la început. Rezultatul direct al tranzacţiei este,
ca şi la orice altă vânzare de marfă, trecerea unei anumite valori din
forma de marfă în forma de bani. Nici reîntoarcerea banilor la punctul
lor de plecare, efectuată prin această tranzacţie, nu are nimic special.
Dacă capitalistul II ar fi cumpărat, cu o sumă de bani de 500, marfă de la
capitalistul I şi ar fi vândut apoi la rândul lui capitalistului I marfă în
valoare de 500, i s-ar fi reîntors, de asemenea, 500 în bani. Suma de bani
în valoare de 500 nu ar fi făcut decât să servească schimbului unei mase
de mărfuri de 1.000 şi s-ar fi reîntors, conform legii generale dezvoltate
mai sus, la acela care a aruncat în circulaţie banii în vederea schimbului
acestei mase de mărfuri.
Dar suma de bani de 500 care s-a reîntors la capitalistul II este,
în acelaşi timp, capital variabil potenţial reînnoit, sub formă de bani. De
ce anume? Banii, deci şi capitalul bănesc, nu sunt capital variabil

449
potenţial decât pentru că, şi în măsura în care, pot fi transformaţi în forţă
de muncă. Reîntoarcerea celor 500 1. st. bani la capitalistul II este
însoţită de reîntoarcerea forţei de muncă II pe piaţă. Reîntoarcerea
amândurora la cei doi poli opuşi – deci şi reapariţia celor 500 bani nu
numai în calitate de bani, dar şi în calitate de capital variabil sub formă
de bani – este determinată de una şi aceeaşi operaţiune. Banii = 500 se
reîntorc la capitalistul II pentru că acesta a vândut muncitorului II
mijloace de consum în valoare de 500, deci pentru că muncitorul şi-a
cheltuit salariul, conservându-se prin acest fapt pe sine, împreună cu
familia sa, şi deci forţa sa de muncă. Pentru a trăi mai departe şi pentru a
putea acţiona mai departe în calitate de cumpărător de marfă, el trebuie
să-şi vândă din nou forţa sa de muncă. Reîntoarcerea celor 500 în bani la
capitalistul II este deci în acelaşi timp reîntoarcerea, respectiv rămânerea
forţei de muncă în calitate de marfă care poate fi cumpărată cu cele 500
bani, şi, prin urmare, reîntoarcerea celor 500 bani în calitate de capital
variabil potenţial.
În ceea ce priveşte categoria II b, producătoare de articole de
lux, situaţia lui v – (II b) v – este analoagă cu aceea a lui I v. Banii care
înnoiesc capitaliştilor II b capitalul lor variabil sub formă de bani le vin
prin intermediul capitaliştilor II a. Este totuşi o deosebire dacă
muncitorii îşi cumpără mijloacele de subzistenţă direct de la
producătorii capitalişti cărora le vând forţa lor de muncă sau dacă le
cumpără de la altă categorie de capitalişti, prin intermediul cărora banii
ajung, pe o cale ocolită, îndărăt la cei dintâi.
Întrucât clasa muncitoare trăieşte de pe o zi pe alta, ea cumpără
atâta timp cât poate cumpăra. Altfel stau lucrurile cu capitalistul, de
pildă atunci când e vorba de schimbul lui II c contra 1.000 I v.
Capitalistul nu trăieşte de azi pe mâine. Ceea ce urmăreşte el este o cât
mai bună valorificare a capitalului său. Dacă se ivesc deci împrejurări
care îl fac pe capitalistul II să considere mai avantajos ca, în loc să-şi
înlocuiască imediat capitalul său constant, să-l păstreze mai mult timp,
cel puţin în parte, sub formă de bani, reîntoarcerea celor 1.000 II c (în
bani) la I întârzie, deci şi reconstituirea celor l.000 v sub formă de bani,
iar capitalistul I nu poate să continue să lucreze pe aceeaşi scară decât
dacă are la dispoziţie o rezervă de bani, aşa cum în general este nevoie
de o rezervă de capital în bani, pentru ca lucrul să poată continua
neîntrerupt, independent de chestiunea dacă reîntoarcerea valorii-capital
variabil sub formă de bani se face mai repede sau mai încet.
Dacă avem de cercetat schimbul diferitelor elemente ale

450
reproducţiei anuale curente, trebuie să cercetăm şi rezultatul muncii de
anul trecut, al muncii anului care s-a încheiat. Procesul de producţie al
cărui rezultat este acest produs anual a trecut, s-a stins în produsul său;
cu atât mai mult a trecut deci şi procesul de circulaţie care precedează
sau însoţeşte acest proces de producţie, transformarea capitalului
variabil potenţial în capital variabil efectiv, cu alte cuvinte cumpărarea
şi vânzarea de forţă de muncă. Piaţa muncii nu mai formează o parte a
pieţei de mărfuri, de care ne ocupăm aici. Aici muncitorul nu numai că
şi-a vândut forţa de muncă, dar a şi furnizat afară de plusvaloare un
echivalent în marfă al preţului forţei sale de muncă; pe de altă parte, el
are salariul său în buzunar şi figurează, în timpul schimbului, doar drept
cumpărător de marfă (mijloace de consum). Pe de altă parte însă, pro-
dusul anului trebuie să conţină toate elementele reproducţiei, să
reconstituie toate elementele capitalului productiv, înainte de toate, deci,
elementul său cel mai important, capitalul variabil. Şi am văzut
într-adevăr că, în ceea ce priveşte capitalul variabil, rezultatul
schimbului este următorul: în calitate de cumpărător de marfă, prin
cheltuirea salariului său şi prin consumarea mărfii cumpărate,
muncitorul îşi conservă şi îşi reproduce forţa de muncă, singura marfă
pe care o are de vânzare: aşa cum banii avansaţi de capitalist cu
cumpărarea acestei forţe de muncă se întorc la el, tot astfel şi forţa de
muncă se întoarce pe piaţa muncii ca marfă care poate fi schimbată cu
aceşti bani; ca rezultat, în special în ceea ce priveşte pe 1.000 I v,
obţinem: 1.000 v în bani de partea capitalistului I – iar dincolo: forţă de
muncă în valoare de 1.000 de partea muncitorilor I, astfel că întreg
procesul de reproducţie I poate să înceapă din nou. Acesta este unul din
rezultatele procesului de schimb.
Pe de altă parte, cheltuirea salariului muncitorilor I a scos de la
II mijloace de consum în valoare de 1.000 c, trecându-le astfel de la
forma de marfă la forma de bani; din această formă de bani II le-a
retransformat sub forma naturală a capitalului său constant, prin
cumpărare de mărfuri = l.000 v de la I, căruia i se reîntoarce astfel din
nou sub formă bănească valoarea capitalului său variabil.
Capitalul variabil I trece prin trei transformări, care nu apar
deloc sau care nu fac decât să se schiţeze în schimbul produsului anual.
1. Prima formă, 1.000 I v în bani, care sunt transformaţi în forţă
de muncă de aceeaşi valoare. Acest schimb nu apare el însuşi în
schimbul de mărfuri dintre I şi II, dar rezultatul său apare în faptul că
clasa muncitoare I întâmpină pe vânzătorul de marfă II cu 1.000 în bani,

451
aşa cum clasa muncitoare II întâmpină cu 500 în bani pe vânzătorul
celor 500 II v în marfă.
2. A doua formă, singura sub care capitalul variabil variază
într-adevăr, funcţionând în calitate de capital variabil, şi în care forţa
creatoare de valoare ia locul valorii determinate, date în schimbul ei,
ţine în mod exclusiv de procesul de producţie, care e deja încheiat.
3. A treia formă sub care capitalul variabil s-a verificat ca atare
în rezultatul procesului de producţie este valoarea-produs anuală, deci la
I = l.000 v + l.000 p = 2.000 I (v + p). Locul valorii sale iniţiale = 1.000
în bani 1-a luat o valoare de două ori mai mare = 2.000 în marfă.
Valoarea-capital variabil = 1.000 în marfă nu formează deci decât o
jumătate a valorii-produs create de capitalul variabil ca element al
capitalului productiv. Cele 1.000 I v în marfă sunt echivalentul exact al
acelei părţi din capitalul total care a fost avansată la început de I în l.000
v şi care după destinaţia sa este variabilă; sub forma de marfă, ele nu
sunt însă decât bani potenţiali (ele devin bani efectivi abia prin vânzarea
lor) şi cu atât mai puţin sunt ele, în mod direct, capital bănesc variabil.
În cele din urmă, ele devin capital bănesc variabil prin vânzarea mărfii
1.000 I v către II c, şi prin reapariţia apropiată a forţei de muncă în
calitate de marfă ce poate fi cumpărată, în calitate de material în care se
pot transforma cele l.000 v bani.
În timpul tuturor acestor transformări, capitalistul I are în mod
neîntrerupt capitalul variabil în mâna sa: 1. mai întâi în calitate de
capital bănesc; 2. apoi în calitate de element al capitalului său productiv;
3. mai târziu ca o parte din valoarea capitalului marfă al său, deci ca
valoare-marfă; 4. în fine, din nou ca bani care au din nou în faţă forţa de
muncă în care urmează să se transforme. În cursul procesului muncii,
capitalistul are capitalul variabil în mâna sa, în calitate de forţă de
muncă în acţiune care creează valoare, dar nu în calitate de valoare de
mărime determinată; dar întrucât el nu-i plăteşte muncitorului decât
după ce forţa lui a funcţionat deja un timp anumit, mai scurt sau mai
lung, el deţine în mâna sa echivalentul valorii ei plus plusvaloarea,
înainte de a o plăti.
Întrucât capitalul variabil rămâne totdeauna sub o formă
oarecare în mâna capitalistului, nu se poate spune sub niciun motiv că
el s-ar transforma în venit pentru cineva. Dimpotrivă, 1.000 I v în marfă
se transformă în bani prin vânzarea lor către II, căruia îi înlocuiesc în
natură jumătatea capitalului său constant.
Ceea ce se reduce la venit nu este capitalul variabil I, l.000 v în

452
bani; aceşti bani au încetat să mai funcţioneze ca formă bănească a
capitalului variabil I, în momentul în care au fost transformaţi în forţă de
muncă, aşa cum banii oricărui alt vânzător de marfă au încetat să
reprezinte un lucru care să-i aparţină lui, din momentul în care i-a
schimbat cu marfa unui vânzător. Transformările pe care banii primiţi ca
salariu le suferă în mâna clasei muncitoare nu sunt transformări ale
capitalului variabil, ci ale valorii, transformate în bani, a forţei lor de
muncă; tot aşa cum transformarea valorii-produs create de muncitor
(2.000 I (v + p)) nu este decât transformarea unei mărfi care aparţine
capitalistului şi care nu-1 priveşte deloc pe muncitor. Capitalistul însă –
şi mai mult încă interpretul lui teoretic, economistul – pot cu greu să
renunţe la ideea că banii plătiţi muncitorului continuă să fie banii lui, ai
capitalistului. În cazul când capitalistul este producător de aur, partea
variabilă a valorii – adică echivalentul în marfă care îi înlocuieşte preţul
de cumpărare al muncii – apare ea însăşi direct sub formă bănească,
poate deci să funcţioneze din nou în calitate de capital variabil în bani
fără înconjurul reîntoarcerii. În ceea ce-1 priveşte însă pe muncitorul din
II – dacă facem abstracţie de muncitorul din industria de lux – 500 v
există în mărfuri care sunt destinate consumului muncitorului şi pe care
acesta, privit ca muncitor total, le cumpără din nou direct de la acelaşi
capitalist total, căruia i-a vândut forţa sa de muncă. Partea variabilă a
valorii capitalului II constă, în ceea ce priveşte forma sa naturală, din
mijloace de consum, destinate în cea mai mare parte pentru consumul
clasei muncitoare. Dar nu capitalul variabil este acela care e cheltuit sub
această formă de muncitor; salariul, banii muncitorului sunt aceia care
tocmai prin realizarea lor în aceste mijloace de consum îi reconstituie
capitalistului capitalul variabil 500 II v sub forma sa bănească. Capitalul
variabil II v este reprodus în mijloace de consum, ca şi capitalul
constant 2.000 II c; nici unul, nici celălalt nu se reduce la venit. Ceea ce
se reduce la venit în ambele cazuri este salariul.
Dar faptul că prin cheltuirea salariului ca venit sunt reconstituite
în calitate de capital bănesc într-un caz 1.000 II c, la fel, prin acelaşi
ocol, 1.000 I v, şi, de asemenea, 500 II v, deci atât capitalul constant cât
şi capitalul variabil (acesta din urmă în parte prin reîntoarcere directă, în
parte prin reîntoarcere indirectă), este un fapt important în schimbul
produsului anual.

453
 XI. Înlocuirea capitalului fix

O mare dificultate în descrierea schimburilor reproducţiei

anuale este următoarea. Dacă luăm forma cea mai simplă sub care se
prezintă lucrurile, avem:
(I) 4.000 c + 1.000 v+ 1.000 p +
(II) 2.000 c + 500 v + 500 p = 9.000,
ceea ce se reduce în cele din urmă la:
4.000 I c + 2.000 II c + 1.000 I v + 500 II v + 1.000 I p + 500 II p =
6.000 c + 1.500 v + 1.500 p = 9.000. O parte din valoarea capitalului
constant, anume în măsura în care acesta constă din mijloace de muncă
propriu-zise (ca fracţiune distinctă a mijloacelor de producţie), este
transmisă de la mijloacele de muncă asupra produsului muncii (asupra
mărfii); aceste mijloace de muncă continuă să funcţioneze ca elemente
ale capitalului productiv şi anume sub vechea lor formă naturală; uzura
lor, pierderea de valoare pe care ele o suferă în mod succesiv în timpul
funcţionării lor într-o perioadă anumită, reapare ca element al valorii
mărfurilor produse cu ajutorul lor, e transmisă de la instrumentele de
muncă asupra produsului muncii. În ceea ce priveşte reproducţia anuală,
vin deci în considerare aici, din capul locului, numai acele elemente ale
capitalului fix a căror viaţă durează mai mult decât un an. Dacă ele pier
în întregime în cursul anului, ele trebuie de asemenea înlocuite şi înnoite
în întregime prin reproducţia anuală, astfel că ele nu interesează din
capul locului. La maşini şi la alte forme ale capitalului fix care durează
mai mult, se poate întâmpla – şi se întâmplă adeseori – ca anumite
organe parţiale ale lor să trebuiască să fie înlocuite în întregime în cursul
anului, deşi corpul întreg al clădirii sau al maşinii este de lungă durată.
Aceste organe parţiale cad în aceeaşi categorie a elementelor capitalului
fix care trebuie înlocuite în cursul anului.
Elementul acesta al valorii mărfurilor nu trebuie în niciun caz
confundat cu cheltuielile de reparaţie. Dacă marfa e vândută, elementul
acesta al valorii e transformat în bani ca şi celelalte, dar după
transformarea sa în bani, se manifestă deosebirea dintre el şi celelalte
elemente ale valorii. Materiile prime şi materiile auxiliare consumate în
producţia mărfurilor trebuie înlocuite în natură, pentru ca reproducţia
mărfurilor să înceapă (pentru ca în general procesul de producţie al
mărfurilor să fie continuu); de asemenea, forţa de muncă cheltuită cu ele
trebuie înlocuită cu forţă de muncă nouă. Banii încasaţi în schimbul
mărfii trebuie deci retransformaţi mereu în aceste elemente ale

454
capitalului productiv, trebuie trecuţi din formă de bani în formă de
marfă. Lucrurile nu se schimbă cu nimic prin faptul că, de pildă,
materiile prime şi materiile auxiliare sunt cumpărate, în anumite
perioade, în cantităţi mai mari, ca să formeze rezerve de producţie, că
deci într-un anumit timp aceste mijloace de producţie nu trebuie
cumpărate din nou, astfel că, atâta timp cât aceste mijloace de producţie
durează, banii intraţi din vânzările de mărfuri, în măsura în care sunt
destinaţi cumpărării de mijloace de producţie, pot fi strânşi şi, în modul
acesta, această parte a capitalului constant apare drept capital bănesc
suspendat în funcţionarea sa activă. Nu e venit sub formă de capital; e
capital productiv, suspendat sub formă bănească. Reînnoirea mijloacelor
de producţie trebuie să aibă loc în mod continuu, deşi forma acestei
reînnoiri poate să fie diferită în ceea ce priveşte circulaţia. Cumpărarea,
operaţiunea circulatorie prin efectul căreia ele sunt reînnoite, înlocuite,
poate să aibă loc în intervale mai lungi: în acest caz are loc o investiţie
de bani mai mare, compensată printr-un stoc productiv corespunzător;
sau în intervale de timp scurte: în acest caz cheltuirea banilor se face în
porţiuni succesive mai mici, iar stocurile productive sunt de asemenea
mici. Fondul lucrurilor nu este deloc atins prin acest fapt. Tot astfel stau
lucrurile şi cu forţa de muncă. Acolo unde producţia este efectuată în
mod continuu în tot cursul anului pe aceeaşi scară, are loc înlocuirea
continuă a forţei de muncă consumate prin forţă de muncă nouă; acolo
unde munca este sezonieră sau unde se utilizează diferite porţiuni de
muncă în perioade diferite, ca în agricultură, forţa de muncă se cumpără
în cantităţi corespunzătoare mai mici sau mai mari. Dimpotrivă, banii
încasaţi din vânzarea de mărfuri, în măsura în care dau formă bănească
acelei părţi din valoarea mărfii care este egală cu uzura capitalului fix,
nu se retransformă în acea componentă a capitalului productiv a cărei
valoare pierdută o înlocuiesc. Ei se precipită alături de capitalul
productiv şi rămân sub formă de bani. Această precipitare de bani se
repetă până ce a trecut perioada de reproducţie care constă dintr-un
număr mai mare sau mai mic de ani şi în cursul căreia elementul fix al
capitalului constant continuă să funcţioneze în procesul de producţie sub
vechea sa formă naturală. Atunci când elementul fix, clădiri, maşini etc.,
şi-a trăit traiul şi nu mai poate funcţiona în procesul de producţie,
valoarea sa există alături de el, înlocuit în întregime în bani – în suma
precipitaţiunilor de bani, a valorilor care au fost în mod succesiv
transmise de la capitalul fix asupra mărfurilor la a căror producţie a
participat şi care au trecut la forma de bani prin vânzarea mărfurilor.

455
Aceşti bani servesc apoi pentru a înlocui în natură capitalul fix (sau
anumite elemente ale acestuia, întrucât diferitele sale elemente au o
durată diferită) şi pentru a reînnoi astfel în mod efectiv această
componentă a capitalului productiv. Aceşti bani sunt deci forma
bănească a unei părţi din valoarea-capital constant, a părţii sale fixe.
Această tezaurizare este deci ea însăşi un element al procesului de
reproducţie capitalist, reproducţie şi stocare – sub formă de bani – a
valorii capitalului fix sau a diferitelor sale elemente, până în momentul
în care capitalul fix s-a epuizat şi şi-a transmis deci întreaga valoare
asupra mărfurilor produse, trebuind a fi înlocuit acum în natură. Dar
aceşti bani nu-şi pierd forma de tezaur şi nu reintră în mod activ în
procesul de reproducţie a capitalului, mijlocit prin circulaţie, decât
atunci când sunt retransformaţi în elemente noi ale capitalului fix,
pentru a înlocui pe cele decedate.
Aşa cum circulaţia de mărfuri simplă nu este identică cu simplul
schimb de produse, tot astfel nici schimbul produsului-marfă al anului
nu poate fi redus la un simplu schimb reciproc direct al diferitelor
componente ale lui. Banii joacă în această privinţă un rol specific, care
se exprimă în special în modul de reproducţie a valorii-capital fix.
(Chestiunea cum s-ar prezenta lucrurile dacă producţia s-ar face în
comun şi nu ar avea forma producţiei de mărfuri, va trebui să formeze
obiectul unei analize ulterioare.)
Să ne întoarcem acum la schema fundamentală. Pentru sectorul
II am avut: 2.000 c + 500 v + 500 p. Totalitatea mijloacelor de consum
produse în cursul anului sunt egale aici cu o valoare de 3.000; şi fiecare
din diferitele mărfuri individuale din care constă suma mărfurilor se
descompune în ceea ce priveşte valoarea sa în 2/3c + 1/6v + 1/6p sau, în
procente, în 662/3c + 162/3v + 162/3p. Diferitele categorii de mărfuri ale
sectorului II pot să conţină capital constant în proporţii diferite; de
asemenea, partea fixă a capitalului constant poate să fie diferită; de
asemenea, şi durata părţilor fixe ale capitalului, deci şi uzura anuală,
adică partea din valoare pe care ele o transmit, în mod proporţional,
asupra mărfurilor la a căror producţie participă. Lucrul acesta este
indiferent aici. În ceea ce priveşte procesul social de reproducţie nu este
vorba aici decât de schimbul dintre sectoarele II şi I. II şi I nu se în-
tâlnesc aici decât în raporturile lor sociale globale; mărimea
proporţională a părţii valorii c din produsul-marfă II (singura care
interesează în chestiunea de care ne ocupăm) este deci raportul mijlociu
care rezultă din cercetarea globală a tuturor ramurilor de producţie

456
cuprinse sub II.
Fiecare din categoriile de mărfuri (şi în mare parte este vorba de
aceleaşi categorii de mărfuri) a căror valoare totală este exprimată prin:
2.000 c + 500 v + 500 p este deci egală, în ceea ce priveşte valoarea, cu
662/3%c + l62/3%v + 162/3%p. Acest lucru este valabil pentru fiecare 100
de unităţi din mărfurile care figurează fie sub c, fie sub v, fie sub p.
Mărfurile în care se concretizează cele 2.000 c sunt, la rândul
lor, divizibile, în ceea ce priveşte valoarea, în:
1. 1.333 c + 333 v + 333 p = 2.000 c, de asemenea 500 v în:

2. 333 c + 83 v + 83 p = 500 v, în fine 500 p în:

3. 333 c + 83 v + 83 p = 500 p.
Dacă adunăm acum, în 1, 2 şi 3, c-urile, avem 1.333 c + 333 c
+ 333 c = 2.000. De asemenea 333 v + 83 v + 83 v = 500; la fel şi cu
p; totalizarea generală ne dă valoarea totală de 3.000 ca mai sus.
Întreaga valoare-capital constant aflată în masa de mărfuri II, în
valoare de 3.000, este deci cuprinsă în 2.000 c, şi nici 500 v, nici 500 p
nu conţin vreun atom din ea. Acelaşi lucru e valabil şi pentru v şi p la
rândul lor.
Cu alte cuvinte: întreaga cotă-parte a masei de mărfuri II care
reprezintă valoarea-capital constant şi poate deci să fie retransformată
fie în forma sa naturală, fie în forma sa bănească, există în 2.000 c. Tot
ce se referă la schimbul valorii constante a mărfurilor II este deci limitat
la mişcarea lui 2.000 II c; şi acest schimb nu poate fi făcut decât cu I
(l.000 v şi l.000 p).
De asemenea, pentru sectorul I, tot ce se referă la schimbul
valorii-capital constant a acestui sector trebuie limitat la cercetarea lui
4.000 I c.

1. Înlocuirea sub formă de bani a părţii din valoare a uzurii

Dacă luăm mai întâi:

I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p

II ………........... 2.000 c + 500 v + 500 p,

schimbul mărfurilor 2.000 II c contra unor mărfuri de aceeaşi valoare I

457
(l.000 v + l.000 p) ar presupune ca 2.000 II c să se transforme în
întregime, în natură, în componentele naturale ale capitalului constant II,
produse de I; dar valoarea de 2.000 a mărfii în care există acest capital
constant conţine o componentă pentru pierderea valorii capitalului fix
care nu trebuie înlocuită imediat în natură, ci trebuie transformată în
bani, care se îngrămădesc succesiv ca sumă totală, până ce termenul
reînnoirii capitalului fix sub forma sa naturală s-a împlinit. Fiecare an
este anul morţii unui capital fix care trebuie înlocuit în cutare sau cutare
întreprindere individuală sau în cutare sau cutare ramură industrială; în
acelaşi capital individual trebuie înlocuită cutare sau cutare parte a
capitalului fix (întrucât părţile acestuia au durate diferite). Dacă privim
reproducţia anuală – fie şi pe scară simplă, adică făcând abstracţie de
orice acumulare – nu începem lucrurile ab ovo [de la capăt]; este un an
între alţi ani şi nu anul de naştere a producţiei capitaliste. Diferitele capi-
taluri care sunt plasate în diferitele ramuri de producţie ale sectorului II
sunt deci de vârstă diferită şi aşa cum în fiecare an mor diferite persoane
care funcţionează în aceste ramuri de producţie, tot astfel anumite mase
de capital fix ajung în cursul anului la sfârşitul vieţii lor şi trebuie
înlocuite în natură din fonduri băneşti acumulate. Prin aceasta, în
schimbul 2.000 II c contra 2.000 I (v + p) este cuprins schimbul lui
2.000 II c din forma sa de marfă (ca mijloc de consum) în elemente
naturale, care nu constau numai din materii prime şi auxiliare, ci şi din
elemente naturale ale capitalului fix: maşini, unelte, clădiri etc. Uzura
care trebuie înlocuită în bani în valoarea de 2.000 II c nu corespunde
deloc cu volumul capitalului fix în funcţiune, întrucât în fiecare an
trebuie înlocuită o parte a lui în natură; ceea ce presupune însă ca în anii
anteriori să fi fost îngrămădiţi în mâinile unor capitalişti din sectorul II
banii necesari pentru acest schimb. Dar această presupunere este
valabilă pentru anul în curs exact ca şi pentru anii anteriori.
În schimbul dintre I (l.000 v + l.000 p) şi 2.000 II c trebuie să
observăm mai întâi că suma de valoare I (v+p) nu conţine niciun
element constant al valorii, deci niciun element al valorii uzurii care
urmează a fi înlocuită, deci al valorii care ar fi fost transferată de la
componenta fixă a capitalului constant asupra mărfurilor sub a căror
formă naturală există v + p. Dimpotrivă, acest element există în II c, şi
tocmai o parte a acestui element al valorii provenit din capitalul fix nu
este obligată să se transforme imediat din formă bănească în formă
naturală, ci trebuie să rămână deocamdată sub formă bănească. La
schimbul lui I (l.000 v + l.000 p) contra 2.000 II c se naşte, aşadar,

458
imediat dificultatea pe care o constituie faptul că mijloacele de producţie
I, sub a căror formă naturală există cele 2.000 (v + p), trebuie schimbate
la întreaga lor valoare de 2.000 contra unui echivalent în mijloace de
consum II şi că, dimpotrivă, mijloacele de consum 2.000 II c nu pot fi,
pe de altă parte, schimbate în întreaga lor valoare cu mijloacele de
producţie I (l.000 v + l.000 p), aceasta pentru că o cotă-parte din
valoarea lor – egală cu uzura, deci cu pierderea de valoare a capitalului
fix care urmează a fi înlocuit – trebuie să se precipite mai întâi sub
formă de bani care nu mai funcţionează ca mijloc de circulaţie înăuntrul
perioadei de reproducţie din cursul anului, singura de care ne ocupăm
aici. Or, banii cu ajutorul cărora se dă formă bănească acelei părţi din
valoarea-marfă 2.000 II c care reprezintă uzura nu pot proveni decât din
I, întrucât II nu-şi poate plăti singur, ci obţine bani prin vânzarea mărfii
sale şi întrucât, conform presupunerii, I (v + p) cumpără întreaga
cantitate de marfă 2.000 II; categoria I trebuie deci, prin această
cumpărare, să dea formă bănească acelei uzuri a lui II. Dar în
conformitate cu legea dezvoltată mai înainte, banii avansaţi circulaţiei se
întorc la producătorul capitalist, care mai târziu aruncă în circulaţie o
cantitate de marfă de aceeaşi valoare. I nu poate, evident, să treacă lui II,
cu ocazia cumpărării lui II c, mărfuri de 2.000 şi, în plus, o sumă de bani
suplimentară în mod definitiv (fără ca aceasta să se întoarcă la el prin
operaţiunea schimbului). Căci, în acest caz, el ar cumpăra masa de
mărfuri II c peste valoarea ei. Dacă II schimbă într-adevăr cele 2.000 II
c ale sale cu I (l.000 v + l.000 p), el nu mai are nimic de cerut de la I, iar
banii care au circulat în cursul acestui schimb se întorc la I sau la II,
după cum unul sau celălalt i-a aruncat în circulaţie, adică după cum unul
sau celălalt a funcţionat mai întâi în calitate de cumpărător. În acelaşi
timp, în acest caz, II şi-ar fi retransformat capitalul-marfă al său, în
întreaga lui valoare, sub forma naturală de mijloace de producţie, în
timp ce presupunerea este că o cotă-parte a acestui capital nu este
retransformată după vânzarea ei, în cursul perioadei de reproducţie din
timpul anului, din bani în forma naturală de componente fixe ale
capitalului constant. II nu ar primi deci un sold în bani decât dacă ar
vinde lui I pentru 2.000, dar ar cumpăra de la I pentru mai puţin de
2.000, de pildă numai pentru 1.800; în acest caz I ar trebui să acopere
soldul printr-o sumă de bani de 200, care nu s-ar mai întoarce la el,
pentru că aceşti bani avansaţi de I circulaţiei nu i-ar fi retraşi din nou de
I prin aruncarea în circulaţie a unor mărfuri = 200. În acest caz am avea
un fond bănesc pentru II în contul uzurii capitalului fix în acest sector;

459
dar de cealaltă parte, la I, am avea o supraproducţie de mijloace de
producţie, în valoare de 200, şi în modul acesta ar fi dispărut întreg
fundamentul schemei noastre, anume reproducţia pe aceeaşi scară, în
care e presupusă cea mai perfectă proporţionalitate între diferitele
sectoare de producţie. O dificultate nu ar fi înlăturată decât de alta, cu
mult mai neplăcută.
Întrucât această problemă prezintă dificultăţi specifice şi nu a
fost tratată până acum deloc de către economişti, vom cerceta pe rând
toate soluţiile posibile (cel puţin în aparenţă posibile) ale problemei, sau
mai bine zis modurile de a pune problema.
În primul rând, am presupus mai sus că II a vândut lui I de
2.000, dar că nu cumpără de la I mărfuri decât de 1.800. Valoarea-marfă
2.000 II c ar conţine deci 200 pentru înlocuirea uzurii, care urmează a se
tezauriza în bani; în modul acesta valoarea 2.000 II c s-ar scinda în
1.800 care trebuie schimbate contra mijloacelor de producţie I şi în 200
pentru înlocuirea uzurii care urmează a se reţine în bani (după vânzarea
celor 2.000 c către I). Sau, în ceea ce priveşte valoarea sa, 2.000 II c ar fi
= 1.800 c + 200 c (d), d fiind = déchet (uzura – F. E.).
Am avea deci de cercetat
schimbul I. l.000 v + l.000 p

II. 1.800 c + 200 c (d).

I cumpără cu 1.000 1. st. care le-au revenit muncitorilor ca
salariul în plată forţei lor de muncă mijloace de consum 1.000 II c; II
cumpără cu aceleaşi 1.000 1. st. mijloace de producţie l.000 v.
Capitaliştilor I li se întoarce astfel capitalul lor variabil sub formă
bănească şi ei sunt în stare să cumpere cu aceşti bani în anul următor
forţă de muncă de aceeaşi valoare, adică să înlocuiască în natură partea
variabilă a capitalului lor productiv. II cumpără apoi cu 400 1. st.
avansate mijloace de producţie I p, iar I p cumpără cu aceleaşi 400 1. st.
mijloace de consum II c. Cele 400 1. st. avansate de către II circulaţiei
s-au reîntors astfel la capitaliştii II, dar numai ca echivalent pentru marfă
vândută. I cumpără cu 400 1. st. avansate mijloace de consum; II
cumpără de la I cu 400 1. st. mijloace de producţie, fapt prin care aceste
400 1. st. se reîntorc la I. Calculul de până acum este deci următorul:
I aruncă în circulaţie 1.000 v + 800 p în marfă; mai aruncă în
circulaţie în bani: 1.000 1. st. ca salariu şi 400 1. st. pentru schimbul cu
II. După efectuarea schimbului, I are: l.000 v în bani, 800 p transformaţi
în 800 II c (mijloace de consum) şi 400 1. st. în bani.

460
 II aruncă în circulaţie 1.800 c în marfă (mijloace de consum) şi
400 l. st. în bani; după efectuarea schimbului el are: 1.800 în marfa I
(mijloace de producţie) şi 400 1. st. în bani.
Mai avem acum de partea lui I 200 p (în mijloace de producţie),
de partea lui II 200 c (d) (în mijloace de consum).
Conform presupunerii, I cumpără cu 200 1. st. mijloacele de
consum c (d) în valoare de 200; II reţine însă aceste 200 1. st., întrucât
200 c (d) reprezintă uzura, deci nu trebuie retransformate imediat în
mijloace de producţie. Prin urmare, 200 I p nu pot fi vândute; 1/5 din
plusvaloarea I ce urmează a fi înlocuită este nerealizabilă, nu poate fi
trecută din forma sa naturală de mijloace de producţie în aceea de
mijloace de consum.
Acest lucru nu contrazice numai presupunerea reproducţiei pe
scară simplă; este în general o ipoteză care nu poate să explice
transformarea în bani a celor 200 c (d); dimpotrivă, de aici rezultă că ea
nu poate fi explicată, întrucât nu se poate demonstra în ce mod cele 200
c (d) se transformă în bani. Se face presupunerea că I are bunăvoinţa să
le transforme în bani, tocmai pentru că I nu este în stare să transforme în
bani propriul său rest de 200 p. Dar a considera acest fapt ca o
operaţiune normală a mecanismului de schimb este acelaşi lucru ca şi
cum am presupune că în fiecare an cad din cer 200 1. st. pentru a
transforma în mod regulat în bani cele 200 c (d).
Caracterul insipid al unor asemenea ipoteze nu sare însă imediat
în ochi dacă I p, în loc să se manifeste, ca în cazul de faţă, sub forma sa
de existenţă iniţială – anume ca parte componentă a valorii unor
mijloace de producţie, deci ca parte componentă a valorii unor mărfuri
pe care producătorii lor capitalişti trebuie să le realizeze în bani prin
vânzare – apare în mâna copărtaşilor capitaliştilor, de pildă ca rentă
funciară în mâna proprietarilor funciari, sau ca dobândă în mâna acelora
care dau bani cu împrumut. Dar dacă acea parte a plusvalorii mărfurilor
pe care capitalistul industrial trebuie să o cedeze altor coproprietari ai
plusvalorii sub formă de rentă funciară sau de dobândă nu este
realizabilă un timp mai îndelungat prin vânzarea mărfurilor, s-a sfârşit şi
cu plata rentei sau a dobânzii, astfel că proprietarii funciari sau
beneficiarii dobânzii nu pot servi, prin cheltuielile pe care le fac, ca nişte
dei ex machina [zei creaţi anume] având menirea să transforme în bani,
după voie, anumite părţi ale reproducţiei anuale. Tot astfel stau lucrurile
şi cu cheltuielile tuturor aşa-zişilor muncitori neproductivi, funcţionari
de stat, medici, avocaţi etc. şi tot ce mai prestează „servicii”

461
economiştilor sub numele de „marele public” pentru a explica lucrurile
pe care ei nu le pot explica.
De asemenea, nu ajută cu nimic dacă în locul schimbului direct
între I şi II – între cele două sectoare mari ale producătorilor capitalişti –
se recurge la comerciant ca mijlocitor, care cu „banii” săi înlătură toate
dificultăţile. În cazul nostru, de pildă, 200 I p trebuie în cele din urmă să
ajungă în mod definitiv la capitaliştii industriali din II. Chiar dacă ar
trece prin mâinile unei serii de comercianţi, cel din urmă se află –
conform presupunerii – în aceeaşi situaţie faţă de II în care se aflau
producătorii capitalişti din I la început: el nu poate să vândă cele 200 I p
lui II, iar preţul de cumpărare înţepenit nu poate să reînnoiască acelaşi
proces cu I.
Se vede aici cum, abstracţie făcând de scopul nostru propriu-zis,
cercetarea procesului de reproducţie sub forma sa fundamentală – în
care toate intercalările care întunecă lucrurile dispar – este neapărat
necesară pentru a înlătura subterfugiile false care dau o aparenţă de
explicaţie „ştiinţifică”, când procesul social de reproducţie este supus în
mod direct analizei sub forma sa concretă complicată.
Legea după care, dacă reproducţia decurge normal (fie pe scară
simplă, fie pe scară lărgită), banii avansaţi circulaţiei de producătorul
capitalist trebuie să se întoarcă la punctul lor de plecare (indiferent dacă
banii îi aparţin lui sau sunt împrumutaţi) exclude deci odată pentru
totdeauna ipoteza că 200 II c (d) primesc forma de bani cu ajutorul unor
bani avansaţi de I.

2. Înlocuirea în natură a capitalului fix

După înlăturarea ipotezei pe care tocmai am cercetat-o, nu mai

rămân decât acele posibilităţi în care înlocuirea în bani a uzurii este
însoţită de efectuarea înlocuirii în natură a capitalului fix, decedat în
întregime.
Am presupus mai înainte:
a) că 1.000 1. st. plătite de I ca salariu sunt cheltuite în aceeaşi
valoare de muncitori în IIc, că adică muncitorii cumpără cu ele mijloace
de consum.
Că cele 1.000 1. st. sunt avansate în bani de I, nu este decât
constatarea unui fapt. Salariul trebuie plătit în bani de producătorii
capitalişti respectivi; aceşti bani sunt apoi cheltuiţi de muncitori pe
mijloace de subzistenţă şi servesc vânzătorilor mijloacelor de

462
subzistenţă, la rândul lor, ca mijloc de circulaţie la schimbarea
capitalului lor constant din capital-marfă în capital productiv. E drept că
ei trec prin multe canale (comercianţi cu amănuntul, proprietari de case,
perceptori, muncitori neproductivi, ca medici etc. de care are nevoie
muncitorul însuşi) şi nu sunt transferaţi decât numai în parte direct din
mâinile muncitorilor I în cele ale categoriei capitaliştilor II. Fluxul poate
să stagneze în măsură mai mare sau mai mică, astfel ca de partea
capitaliştilor să fie nevoie de o nouă rezervă de bani. Dar toate acestea
nu vin în considerare la această formă fundamentală.
b) Am mai presupus că odată I avansează alte 400 1. st. în bani
pentru cumpărarea de II, bani care se reîntorc la el, aşa cum a doua oară
II avansează 400 1. st. pentru cumpărarea de I, bani care de asemenea se
reîntorc la el. Această presupunere trebuie făcută, întrucât, invers,
presupunerea că banii necesari pentru schimbul mărfurilor ar fi avansaţi
circulaţiei numai de categoria capitaliştilor I sau numai de categoria
capitaliştilor II ar fi arbitrară, întrucât în paragraful anterior, 1, s-a arătat
că ipoteza după care I ar arunca în circulaţie bani suplimentari pentru a
da formă bănească celor 200 II c (d) trebuie înlăturată ca insipidă, nu ar
mai rămâne, evident, decât ipoteza în aparenţă şi mai insipidă că II
însuşi aruncă în circulaţie banii cu care se dă formă bănească acelei părţi
din valoarea mărfii care urmează să înlocuiască uzura capitalului fix. De
pildă, partea din valoare pe care o pierde în producţie maşina de filat a
d-lui X, reapare ca parte din valoarea aţei de cusut; ceea ce pierde, de o
parte, ca valoare sau ca uzură maşina sa de filat, s-ar îngrămădi la el, de
cealaltă parte, sub formă de bani. Să presupunem acum, de pildă, că X
cumpără de la Y de 200 1. st. bumbac şi că ar avansa astfel circulaţiei
200 1. st. în bani; Y cumpără de la el cu aceleaşi 200 1. st. aţă, iar aceste
200 1. st. îi servesc acum lui X ca fond pentru înlocuirea uzurii maşinii
de filat. Aceasta ar însemna doar că X ţine pregătite 200 1. st., în afară
de producţia sa, de produsul ei şi de vânzarea acestuia, pentru a-şi plăti
lui însuşi pentru pierderea din valoarea maşinii de filat, cu alte cuvinte
că, în afară de pierderea de valoare de 200 1. st. pe care o suferă maşina
sa de filat, el trebuie să mai adauge alte 200 1. st. bani anual, pentru a fi
în stare în cele din urmă să-şi cumpere o maşină de filat nouă.
Dar insipiditatea nu este decât aparentă. Sectorul II constă din
capitalişti al căror capital fix se află în faze cu totul diferite ale
reproducţiei. Pentru unii, el a ajuns în faza în care trebuie înlocuit în
întregime în natură. Pentru alţii, el se află la o depărtare mai mare sau
mai mică de acest stadiu; tuturor membrilor acestui sector le este comun

463
faptul că capitalul lor fix nu este reprodus în mod efectiv, adică nu este
reînnoit în natură, deci înlocuit cu un exemplar nou de aceeaşi speţă, ci
că valoarea lui este îngrămădită în mod succesiv sub formă de bani.
Prima parte se află în întregime (respectiv în parte, ceea ce este
indiferent aici) în aceeaşi situaţie ca la înfiinţarea întreprinderii, când
capitalistul a apărut pe piaţă cu un capital bănesc, pentru a-l transforma
pe de o parte în capital constant (fix şi circulant), şi pe de altă parte în
forţă de muncă, în capital variabil. Ca şi atunci, el trebuie să avanseze şi
acum acest capital bănesc circulaţiei, deci valoarea capitalului constant
fix ca şi pe aceea a capitalului circulant şi a capitalului variabil.
Dacă se presupune deci că din cele 400 1. st. pe care categoria
capitaliştilor II le aruncă în circulaţie în vederea schimbului cu I, o
jumătate provine de la acei capitalişti din II care nu trebuie numai să
înnoiască, prin mărfurile lor, mijloacele lor de producţie care ţin de
capitalul circulant, dar trebuie să-şi mai înnoiască în natură, cu ajutorul
banilor lor, capitalul fix, în timp ce cealaltă jumătate a capitaliştilor II îşi
înlocuieşte în natură, cu banii săi, doar partea circulantă a capitalului
constant, fără să-şi înlocuiască însă în natură capitalul fix, nu există
nicio contrazicere în faptul că cele 400 1. st. care se reîntorc (atunci
când I cumpără cu ele mijloace de consum) se repartizează acum în mod
diferit între aceste două părţi ale lui II. Ele se reîntorc în sectorul II, dar
ele nu se reîntorc în aceleaşi mâini, ci se repartizează în mod diferit
înăuntrul acestui sector, trecând de la o parte a lui la cealaltă.
O parte a lui II a transformat o sumă de bani de 200 1. st. în
elemente naturale noi ale capitalului fix, abstracţie făcând de acea parte
a mijloacelor de producţie acoperită în cele din urmă prin mărfurile sale.
Banii ei cheltuiţi în modul acesta – ca şi la înfiinţarea întreprinderii – nu
i se reîntorc din circulaţie decât în mod succesiv, într-o serie de ani, sub
forma acelei părţi din valoarea mărfurilor produse cu acest capital fix
care urmează să înlocuiască uzura.
Cealaltă parte a lui II, dimpotrivă, nu a cumpărat mărfuri de la I
de 200 1. st., ci acesta îi plăteşte cu banii cu care prima parte a lui II a
cumpărat elemente de capital fix. O parte a lui II posedă din nou
valoarea capitalului său fix sub formă naturală reînnoită, cealaltă parte
mai este încă ocupată să o strângă sub formă de bani, în vederea
înlocuirii ulterioare, în natură, a capitalului său fix.
Punctul de la care trebuie să pornim, după schimburile
anterioare, este restul mărfurilor ce urmează a fi schimbate în ambele
sectoare: la I – 400 p, la II – 400 c12. Presupunem că II avansează 400 în

464
bani în vederea schimbului acestor mărfuri în valoare de 800. O
jumătate a celor 400 (= 200) trebuie avansată în orice caz de acea parte a
lui II c care a îngrămădit 200 în bani ca valoare pentru înlocuirea uzurii
şi care trebuie să o retransforme acum sub forma naturală a capitalului
său fix.
Exact în felul în care valoarea-capital constant, valoarea-capital
variabil şi plusvaloarea – în care poate fi scindată valoarea capitalu-
lui-marfă din II ca şi aceea din I – pot fi reprezentate în cote-părţi
proporţionale deosebite ale mărfurilor II, respectiv I, tot astfel, înăuntrul
valorii-capital constant, acea parte a valorii care nu trebuie încă trecută
sub forma naturală a capitalului fix, ci mai trebuie încă tezaurizată în
mod succesiv sub formă bănească, poate şi ea să fie reprezentată în
asemenea cote-părţi. O anumită cantitate de mărfuri II (în cazul nostru
deci jumătatea restului = 200) nu mai este aici decât purtătoare a valorii
care urmează a înlocui uzura, valoare care prin schimb trebuie să se
transforme în bani. (Prima parte a capitaliştilor II care reînnoieşte capital
fix în natură poate să-şi fi realizat deja în modul acesta o parte din
valoarea sa destinată reînnoirii uzurii cu partea respectivă a masei de
mărfuri, din care aici nu mai figurează decât restul; dar îi mai rămân în
modul acesta de realizat 200, aflaţi în bani.)
În ceea ce priveşte a doua jumătate (= 200) a celor 400 1. st.
aruncate în circulaţie de II cu ocazia acestei operaţii suplimentare, ea
cumpără de la I componente circulante ale capitalului constant. O parte
a acestor 200 1. st. poate să fie aruncată în circulaţie de ambele părţi ale
lui II sau numai de acea parte care nu reînnoieşte în natură componenta
fixă a valorii.
Cu cele 400 1. st. sunt ridicate de la I deci: 1. mărfuri în valoare
de 200 1. st. care nu constau decât din elemente ale capitalului fix, 2.
mărfuri în valoare de 200 1. st. care nu înlocuiesc decât elemente
naturale ale părţii circulante ale capitalului constant II. I şi-a vândut
astfel întreaga marfă produsă de el în cursul anului, în măsura în care
aceasta trebuie vândută lui II; valoarea unei cincimi din această marfă,
400 1. st., există însă acum în mâna lui sub formă de bani. Dar aceşti
bani sunt plusvaloare transformată în bani, care trebuie cheltuită ca venit
în mijloace de consum. I cumpără deci cu cele 400 întregul stoc de
mărfuri al lui II = 400. Banii se reîntorc astfel la II, ridicându-i marfa.
Vom presupune acum trei ipoteze şi vom desemna acea parte a
capitaliştilor II care înlocuieşte capital fix în natură cu denumirea
„partea 1”, iar partea care strânge sub formă de bani valoarea destinată a

465
înlocui uzura capitalului fix cu denumirea „partea 2”. Cele trei ipoteze
sunt următoarele: a) cele 400 care mai există sub II ca rest în mărfuri
trebuie să înlocuiască anumite părţi circulante ale capitalului constant, şi
anume o porţiune (să zicem o jumătate) pentru partea 1 şi alta pentru
partea 2; b) partea 1 şi-a vândut deja întreaga marfă, astfel că partea 2
este aceea care mai are de vândut 400; c) partea 2 a vândut totul afară de
200 care poartă valoare destinată a înlocui uzura.
Obţinem astfel următoarele împărţiri:
a) Din valoarea-marfă = 400 c pe care II o mai are în mână,
partea 1 posedă 100 şi partea 2 posedă 300; din aceste 300, 200
reprezintă uzura. În acest caz, din cele 400 1. st. bani, pe care I le
retrimite acum pentru a ridica mărfurile II, partea 1 va fi avansat în mod
iniţial 300, anume 200 în bani în schimbul cărora a retras din I elemente
de capital fix în natură şi 100 în bani pentru efectuarea schimbului său
de mărfuri cu I; dimpotrivă, partea 2 a avansat din cele 400 numai 1/4,
deci 100, de asemenea pentru efectuarea schimbului său de mărfuri cu I.
Din cele 400 în bani, partea 1 a avansat deci 300, iar partea 2 a
avansat 100.
Întoarcerile din aceste 400 se fac în modul următor:
Către partea 1: 100, deci numai 1/3 din banii pe care i-a avansat.
Ea posedă însă pentru celelalte 2/3 un capital fix reînnoit în valoare de
200. Pentru acest element de capital fix în valoare de 200, ea a transmis
bani lui I, dar n-a mai transmis marfă. În ceea ce priveşte aceste 2/3, ea
apare, faţă de I, numai în calitate de cumpărător, şi nu mai apare ulterior
în calitate de vânzător. Aceşti bani nu se mai pot deci întoarce la partea
1, căci în acest caz ea ar fi primit elementele capitalului fix drept cadou
de la I. În ceea ce priveşte ultima treime a banilor avansaţi de ea, partea
1 a apărut mai întâi în calitate de cumpărător de componente circulante
ale capitalului său constant. Cu aceiaşi bani, I cumpără de la ea restul
mărfii sale, în valoare de 100. Banii se întorc deci la ea (la partea 1 a
sectorului II), pentru că ea apare ca vânzător de mărfuri imediat după ce,
mai înainte, apăruse în calitate de cumpărător. Dacă ei nu s-ar întoarce,
ar însemna că II (partea 1) i-a dat lui I, pentru mărfuri în valoare de 100,
mai întâi 100 în bani şi, pe deasupra, încă 100 în marfă, că i-a dăruit
deci marfa.
Dimpotrivă, părţii 2, care a avansat 100 în bani, i se reîntorc 300
în bani; 100 pentru că, în calitate de cumpărător, a aruncat în circulaţie
100 în bani şi le obţine pe acestea din nou în calitate de vânzător; 200,
pentru că ea funcţionează numai în calitate de vânzător de mărfuri în

466
valoare de 200, nu însă în calitate de cumpărător. Banii nu pot deci să se
reîntoarcă la I. Uzura capitalului fix este deci acoperită prin banii
aruncaţi în circulaţie de II (partea l) cu cumpărarea de elemente de
capital fix; dar aceşti bani vin în mâna părţii 2 nu ca bani proveniţi de la
partea 1, ci ca bani proveniţi de la sectorul I.
b) În această a doua ipoteză, restul lui II c se repartizează astfel
că partea 1 posedă 200 în bani, iar partea 2 posedă 400 în mărfuri.
Partea 1 şi-a vândut toată marfa, dar 200 în bani sunt forma
modificată a componentei fixe a capitalului său constant pe care trebuie
să o reînnoiască în natură. Aici ea nu apare deci decât în calitate de
cumpărător şi obţine în locul banilor săi marfă I în elemente naturale ale
capitalului fix de aceeaşi valoare. Partea 2 nu trebuie să arunce în
circulaţie (dacă 1 nu avansează bani pentru schimbul de mărfuri dintre I
şi II) decât cel mult 200 1. st., întrucât în ceea ce priveşte o jumătate din
marfa sa ea nu face decât să vândă sectorului I fără să cumpere ceva în
schimb.
I se reîntorc din circulaţie 400 1. st.; 200, pentru că le-a avansat
în calitate de cumpărător şi le redobândeşte în calitate de vânzător a 200
marfă; 200, pentru că vinde lui I marfă în valoare de 200, fără a scoate
în schimb din I vreun echivalent în marfă.
c) Partea 1 posedă 200 în bani şi 200 c în marfă; partea 2 posedă
200 c (d) în mărfuri.
În această ipoteză, partea 2 nu trebuie să avanseze nimic în bani
pentru că, faţă de I, ea nu mai funcţionează deloc în calitate de
cumpărător, ci doar în calitate de vânzător, trebuind deci să aştepte până
cumpără cineva de la ea.
Partea 1 avansează 400 1. st. în bani, 200 pentru schimbul
reciproc de mărfuri cu I, 200 ca simplu cumpărător de la I. Cu aceste din
urmă 200 1. st. ea cumpără elementele capitalului fix.
I cumpără cu bani în suma de 200 1. st. marfă în valoare de 200
de la partea 1, căreia i se reîntorc în modul acesta cele 200 1. st. bani
avansate în vederea acestui schimb de mărfuri; şi I cumpără cu celelalte
200 1. st. pe care le-a primit de asemenea de la partea 1 – de 200 1. st.
mărfuri de la partea 2, căreia îi revine astfel, sub formă de bani, uzura
capitalului său fix.
Lucrurile nu s-ar schimba deloc dacă am presupune că în
ipoteza c) nu sectorul II (partea 1), ci sectorul I este acela care
avansează cele 200 bani pentru schimbul mărfurilor existente. Dacă I
cumpără, în acest caz, mai întâi marfă de 200 de la II partea 2 – se

467
presupune că aceasta nu mai are de vânzare decât acest rest de mărfuri –
cele 200 1. st. nu se reîntorc la I, întrucât II partea 2 nu apare din nou în
calitate de cumpărător; dar II partea 1 are, în acest caz de 200 1. st., bani
pentru a cumpăra şi mai are de schimbat mărfuri de 200; ea are deci de
schimbat în total 400 cu I. În acest caz, 200 1. st. bani se reîntorc la I de
la II partea 1. Dacă I le avansează din nou pentru a cumpăra de la II
partea 1 marfă de 200, ele se reîntorc atunci când II partea 1 ridică de la
I a doua jumătate a mărfii de 400. Partea 1 (II) a avansat 200 1. st. bani
în calitate de simplu cumpărător de elemente ale capitalului fix; ele nu
se reîntorc deci la ea, ci servesc pentru a da formă de bani restului de
mărfuri 200 c din II partea 2, în timp ce la I banii în sumă de 200 l. st.
avansaţi pentru schimbul de mărfuri nu s-au reîntors prin II partea 2, ci
prin II partea 1. Pentru marfa sa de 400, i s-a reîntors un echivalent în
mărfuri în valoare de 400; cele 200 1. st., bani avansaţi de acest sector în
vederea schimbului celor 800 marfă, s-au întors de asemenea la el – şi
astfel totul este în regulă.

Dificultatea pe care am întâlnit-o la schimbul:

I. l.000v+l.000 p a fost redusă la dificultatea de la schimbul rămăşiţelor:

II. 2.000 c

I. .......... 400p
II. (1) 200 bani + 200 c marfă + (2) 200 c marfă, sau pentru a face lucru-
rile şi mai clare:
I. 200 p + 200 p.
II. (1) 200 bani + 200 c marfă + (2) 200 c marfă.

Întrucât în II, partea 1, 200 c marfă se schimbă cu 200 I p

(marfă) şi întrucât toţi banii care circulă între I şi II cu ocazia acestui
schimb de 400 în mărfuri se reîntorc la cel care i-a avansat, fie I, fie II,
aceşti bani, în calitate de element al schimbului între I şi II, nu sunt de
fapt obiectul problemei care ne interesează aici. Sau altfel exprimat:
dacă presupunem că în schimbul dintre 200 I p (marfă) şi 200 II c
(marfă din II partea 1) banii funcţionează în calitate de mijloc de plată,
nu ca mijloc de cumpărare şi deci nu ca „mijloc de circulaţie” în sensul
cel mai strict, este clar că, întrucât mărfurile 200 I p şi 200 II c (partea 1)
au aceeaşi valoare, mijloace de producţie în valoare de 200 se schimbă
cu mijloace de consum în valoare de 200, că banii nu funcţionează aici

468
decât în mod ideal şi că nu trebuie aruncaţi în mod efectiv în circulaţie
bani pentru plata vreunui sold de o parte sau de alta. Problema ni se
prezintă deci în puritatea sa abia atunci când tăiem de o parte şi de alta,
la I şi la II, marfa 200 I p şi echivalentul ei, marfa 200 II c (partea 1).
După înlăturarea acestor două cantităţi de mărfuri de aceeaşi
valoare (I şi II), care se compensează reciproc, mai rămâne deci un rest
al schimbului, în care problema se prezintă în puritatea ei, anume:
I. 200 p marfă.
II. (1) 200 c bani + (2) 200 c marfă.
Aici este clar: II, partea 1, cumpără cu 200 în bani
componentele capitalului său fix 200 I p; în modul acesta, capitalul fix
din II, partea 1, este reînnoit în natură, iar plusvaloarea din I, în valoare
de 200, a trecut din forma de marfă (mijloace de producţie, şi anume
elemente de capital fix) în forma de bani. Cu aceşti bani I cumpără
mijloace de consum de la II, partea 2, şi rezultatul este, în ceea ce
priveşte pe II, că pentru partea 1 o componentă fixă a capitalului său
constant este reînnoită în natură şi că pentru partea 2 o altă componentă
(care înlocuieşte uzura capitalului fix) s-a precipitat sub formă de bani;
şi lucrul acesta durează în fiecare an, până când şi această componentă
trebuie reînnoită în natură.
Condiţia este aici, evident, ca această componentă fixă a
capitalului constant II, care, în întreaga ei valoare, se retransformă în
bani şi trebuie deci reînnoită în fiecare an în natură (partea 1), să fie
egală cu uzura anuală a celeilalte componente fixe a capitalului constant
II, care mai continuă încă să funcţioneze sub vechea sa formă naturală şi
a cărei uzură – adică valoarea pe care o pierde trecând-o asupra
mărfurilor în a căror producţie funcţionează – trebuie mai întâi înlocuită
în bani. Un asemenea echilibru ar apărea deci ca lege a reproducţiei pe
aceeaşi scară; ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că în sectorul I, care
produce mijloace de producţie, diviziunea proporţională a muncii
trebuie să rămână neschimbată, pe de o parte, în măsura în care
furnizează componente circulante ale capitalului constant din sectorul II
şi, pe de altă parte, în măsura în care furnizează componente fixe ale lui.
Înainte de a cerceta acest lucru mai de aproape, trebuie să vedem mai
întâi cum se prezintă situaţia atunci când rămăşiţa din II c (1) nu este
egală cu rămăşiţa din II c (2); ea poate să fie mai mare sau mai mică. Să
luăm pe rând ambele ipoteze.

469
 Primul caz:
I. 200 p.
II. (1) 220 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă).
Aici II c (1) cumpără cu 200 1. st. mărfurile 200 I p şi I cumpără
cu aceiaşi bani mărfurile 200 II c (2), deci acea componentă a capitalului
fix care trebuie transformată în bani; această componentă a luat astfel
forma de bani. Dar 20 II c (1) în bani nu pot fi retransformaţi în capital
fix sub formă naturală.
Se pare că acest inconvenient ar putea fi înlăturat dacă am
considera rămăşiţa din I p ca fiind de 220 în loc de 200, în aşa fel că din
cele 2.000 I să nu fi fost schimbate prin operaţiunile anterioare 1.800, ci
numai 1.780. În acest caz am avea deci:
I. 220 p.
II. (1) 220 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă).
II c, partea 1, cumpără cu 220 1. st. bani cele 220 I p şi I
cumpără apoi cu 200 1. st. cele 200 II c (2) în marfă. Dar în acest caz
rămân de partea lui I 20 1. st. în bani, o bucată de plusvaloare pe care
acest sector trebuie să o păstreze în bani şi nu poate să o cheltuiască cu
mijloace de consum. În modul acesta dificultatea a fost doar deplasată
de la II c (partea 1) la I p.
Să presupunem acum, dimpotrivă, că II c, partea 1, este mai
mică decât II c (partea 2), deci:

Al doilea caz:
I. 200 p (în marfă).
II. (1) 180 c (în bani) + (2) 200 c (în marfă).
II (partea 1) cumpără cu 180 1. st. bani mărfuri 180 I p; I
cumpără cu aceşti bani mărfuri în aceeaşi valoare de la II (partea 2), deci
180 II c (2); rămân 20 I p nevânduţi de o parte şi, de asemenea, 20 II c
(2) nevânduţi de cealaltă parte; mărfuri în valoare de 40 nu pot fi
transformate în bani.
Nu ne-ar ajuta la nimic să considerăm rămăşiţa din I egală cu
180; e drept că în I nu ar rămâne un excedent, dar în II c (partea 2) ar
continua să rămână un excedent de 20 nevândut, netransformabil în
bani.
În primul caz, în care II (1) este mai mare decât II (2), de partea
lui II c (1) rămâne un excedent în bani care nu poate fi retransformat în
capital fix, sau, dacă rămăşiţa I p este considerată egală cu II c (1),
rămâne acelaşi excedent în bani de partea lui I p, excedent care nu poate

470
fi transformat în mijloace de consum.
În al doilea caz, în care II c (1) este mai mic decât II c (2),
rămâne un deficit în bani de partea lui 200 I p şi II c (2) şi un excedent
egal în marfă de ambele părţi, sau, dacă rămăşiţa I p este considerată
egală cu II c (1), rămâne un deficit în bani şi un excedent în marfă de
partea lui II c (2).
Dacă socotim că rămăşiţele I p sunt totdeauna egale cu II (1) –
întrucât comenzile sunt acelea care determină producţia şi întrucât
reproducţia nu e deloc modificată prin faptul că anul acesta se produc
mai multe componente fixe ale capitalurilor constante II şi I, iar în anul
următor mai multe componente circulante ale acestor capitaluri – I p nu
ar putea, în primul caz, să fie retransformat în mijloace de consum decât
dacă prin acest act I ar cumpăra o parte a plusvalorii de la II, astfel că
această plusvaloare, în loc să fie consumată, ar fi îngrămădită de I sub
formă de bani; în cazul al doilea singura soluţie ar fi ca I să cheltuiască
singur banii, o ipoteză pe care am respins-o.
Dacă II c (1) este mai mare decât II c (2), este nevoie de
importul unor mărfuri din străinătate pentru realizarea excedentului de
bani în I p. Dacă II c (1) este mai mic decât II c (2), este nevoie,
dimpotrivă, de un export de mărfuri II (mijloace de consum) pentru
realizarea în mijloace de producţie a părţii din II c destinate a înlocui
uzura. În ambele cazuri este deci nevoie de comerţ exterior.
De asemenea, dacă s-ar presupune, în scopul cercetării
reproducţiei pe aceeaşi scară, că productivitatea tuturor ramurilor
industriale, deci şi raporturile dintre valorile produselor lor, rămân
constante, totuşi cele două ipoteze cercetate la urmă, în care II c (1) este
mai mare sau mai mic decât II c (2), vor prezenta totdeauna interes
pentru producţia pe scară lărgită, în care ele se pot realiza în orice caz.

3. Rezultate

În ceea ce priveşte înlocuirea capitalului fix, se impune

următoarea observaţie :
Dacă – presupunând că toate celelalte împrejurări rămân
neschimbate, deci nu numai scara producţiei, ci în special şi
productivitatea muncii – moare o porţiune mai mare din elementul fix al
lui II c decât în anul anterior, dacă deci o parte mai mare a lui trebuie
înlocuită în natură, în acest caz acea parte a capitalului fix, care se află
abia pe cale de a muri şi care până la data acestui deces trebuie înlocuită

471
în bani, trebuie să scadă în aceeaşi proporţie întrucât, conform
presupunerii, suma (şi suma valorii) părţii capitalului fix care
funcţionează în II c rămâne neschimbată. De aici rezultă însă urmă-
toarele, întâi: dacă o parte mai mare a capitalului-marfă I constă din
elemente ale capitalului fix din II c, o parte corespunzător mai mică a lui
constă din componente circulante ale lui II c, întrucât producţia totală a
lui I pentru IIc rămâne neschimbată. Dacă o parte a ei creşte, scade
cealaltă, şi invers. Pe de altă parte, şi producţia totală a sectorului II îşi
păstrează aceeaşi mărime. Cum e posibil însă acest lucru dacă materiile
sale prime, semifabricatele sale şi materiile sale auxiliare (adică
elementele circulante ale capitalului constant II) scad? Al doilea: o parte
mai mare a capitalului fix II c, reconstituit sub formă de bani, se
reîntoarce la I, pentru a fi trecută din nou din formă bănească în formă
naturală. Afară de banii care circulă între I şi II pentru simplul schimb
de mărfuri, vine deci la I un supliment de bani, un supliment de bani
care nu mijloceşte un schimb reciproc de mărfuri, ci se manifestă doar
în mod unilateral în funcţia de mijloc de cumpărare. În acelaşi timp însă,
masa de mărfuri II c care este purtătoare a echivalentului valorii ce
urmează să înlocuiască uzura ar fi scăzut în mod proporţional; este
vorba deci de acea masă de mărfuri II care nu trebuie schimbată contra
marfă din I, ci numai contra bani din I. Mai mulţi bani ar fi venit de la II
la I ca simplu mijloc de cumpărare şi ar exista mai puţină marfă din II
faţă de care I ar trebui să funcţioneze ca simplu cumpărător. O parte mai
mare din I p – căci I v este deja transformat în marfă II – nu ar putea
deci să fie transformată în marfă II, ci ar rămâne imobilizată sub formă
de bani.
După cele de mai sus, nu mai e nevoie să ne ocupăm de cazul
invers, în care, într-un an, reproducţia elementelor decedate ale
capitalului fix II este mai mică, iar partea care urmează să înlocuiască
uzura este mai mare.
Şi astfel am fi ajuns la criză – la o criză de producţie – cu toată
reproducţia pe aceeaşi scară.
Într-un cuvânt: dacă la reproducţia simplă şi în împrejurări care
rămân neschimbate, deci în special forţa productivă, mărimea totală şi
intensitatea muncii rămânând neschimbate, nu se presupune o proporţie
constantă între capitalul fix care moare (care trebuie înlocuit) şi capitalul
fix care continuă să funcţioneze sub vechea sa formă naturală (care nu
face decât să adauge produselor valoare pentru înlocuirea uzurii sale),
atunci sau masa componentelor circulante ce urmează a fi reproduse

472
rămâne neschimbată, dar masa componentelor fixe ce urmează a fi
reproduse creşte; producţia totală I trebuie deci să crească, căci în caz
contrar am avea un deficit al reproducţiei, chiar făcând abstracţie de
circulaţia monetară.
În celălalt caz: dacă mărimea relativă a capitalului fix II ce
urmează a fi reprodus în natură ar scădea, deci acea componentă a
capitalului fix II care trebuie înlocuită doar în bani ar creşte, în acest caz
masa componentelor circulante ale capitalului constant II, reproduse de
I, ar rămâne neschimbată, iar cea a capitalului fix ce urmează a fi
reprodus ar scădea. Deci se impune o scădere a producţiei totale I, căci
în caz contrar intervine un excedent al producţiei (aşa cum mai înainte
am avut un deficit) şi anume un excedent ce nu poate fi transformat în
bani.
E drept că, în primul caz, aceeaşi muncă poate să livreze un
produs mai mare dacă productivitatea, volumul şi intensitatea muncii
cresc, acoperindu-se astfel deficitul; dar o asemenea schimbare nu s-ar
putea efectua fără o deplasare de muncă şi de capital dintr-o ramură de
producţie a sectorului I într-altă ramură şi orice asemenea deplasare ar
provoca perturbări momentane. În al doilea rând însă (în măsura în care
cresc volumul şi intensitatea muncii), I ar avea de schimbat cu II o
valoare mai mare decât aceea de care ar dispune II, astfel că ar avea loc
o depreciere a produsului lui I.
Invers stau lucrurile în al doilea caz, unde I trebuie să-şi
contracte producţia – ceea ce înseamnă o criză pentru muncitorii şi
capitaliştii ocupaţi aici – sau produce un excedent, ceea ce iarăşi
înseamnă criză. Privite în sine, asemenea excedente nu sunt dezavantaje,
ci avantaje; în producţia capitalistă ele sunt însă dezavantaje.
Comerţul exterior ar constitui în ambele cazuri o soluţie; în
primul caz transformând în mijloace de consum marfa I reţinută sub
formă bănească, iar în al doilea caz găsind un debuşeu pentru excedentul
de marfă. Dar comerţul exterior, dacă nu are ca singur efect înlocuirea
elementelor capitalului (şi în ceea ce priveşte valoarea), nu face decât să
deplaseze contradicţiile într-o sferă mai largă, deschizându-le un câmp
de acţiune mai larg.
Odată cu înlăturarea formei capitaliste a reproducţiei, chestiunea
se reduce pur şi simplu la faptul că mărimea acelei părţi din capitalul fix
(în speţă, din capitalul fix funcţionând în producţia de mijloace de
consum) care moare şi care trebuie deci înlocuită în natură variază de la
an la an. Dacă într-un an ea e foarte mare (întrecând mortalitatea medie,

473
cum se întâmplă şi cu oamenii), atunci în anul următor ea va fi desigur
mai mică. Masa de materii prime, semifabricate şi materiale auxiliare
necesară pentru producţia anuală de mijloace de consum nu scade din
această cauză – presupunând că celelalte împrejurări rămân
neschimbate; producţia totală de mijloace de producţie ar trebui deci să
crească într-un caz şi să scadă în celălalt caz. Inconvenientul acesta nu
poate fi înlăturat decât printr-o supraproducţie relativă continuă; pe de o
parte, o anumită cantitate de capital fix care este produsă mai mult decât
e necesar în mod direct; pe de altă parte, şi în special, o rezervă de
materii prime etc. care întrece nevoile anuale directe (lucrul acesta e
valabil în special pentru mijloacele de subzistenţă). O asemenea
supraproducţie înseamnă un control al societăţii asupra mijloacelor
materiale ale propriei sale reproducţii. Dar în cadrul societăţii capitaliste
ea constituie un element anarhic.
Acest exemplu cu privire la capitalul fix – în reproducţia pe
aceeaşi scară – este decisiv. Disproporţia în producţia de capital fix şi de
capital circulant este unul din argumentele pe care economiştii le
întrebuinţează cu predilecţie pentru explicarea crizelor. Că o asemenea
disproporţie poate şi trebuie să aibă loc şi la simpla conservare a
capitalului fix, este un lucru nou pentru ei; este nou pentru ei faptul că
această disproporţie poate şi trebuie să ia naştere şi atunci când se
presupune o producţie normală ideală, o reproducţie simplă a
capitalului social care funcţionează deja.

XII. Reproducţia materialului monetar

Am lăsat până acum cu totul la o parte un factor, anume

reproducţia anuală a aurului şi argintului. Ca simplu material pentru
articole de lux, pentru aurit etc., ele n-ar trebui menţionate aici în mod
special, aşa cum n-au fost menţionate nici alte produse. Dimpotrivă, ele
joacă un rol important în calitate de material monetar şi deci ca bani
potenţiali. Pentru a simplifica lucrurile, nu considerăm aici ca material
monetar decât aurul.
După date mai vechi, întreaga producţie anuală a aurului se cifra
la 8-900.000 pfunzi = aproximativ 1.100 sau 1.250 milioane mărci.
După Soetbeer13, dimpotrivă, ea s-ar cifra în media anilor 1871 - 1875 la
numai 170.675 kilograme, în valoare de aproximativ 476 milioane
mărci. Din această sumă au furnizat: Australia aproximativ 167
milioane, Statele Unite 166 milioane, Rusia 93 milioane mărci. Restul

474
se repartizează între diverse ţări, cu sume mai mici de 10 milioane
mărci. Producţia anuală a argintului s-a cifrat în cursul aceleiaşi
perioade la ceva mai puţin de 2 milioane kilograme, în valoare de 354
1/2 milioane mărci; din această sumă au furnizat Mexicul 108 milioane,
Statele Unite 102, America de Sud 67, Germania 26 milioane etc.
Dintre ţările cu producţie capitalistă predominantă, numai
Statele Unite sunt producătoare de aur şi de argint; ţările capitaliste
europene primesc aproape întreg aurul şi partea cea mai mare a
argintului lor din Australia, Statele Unite, Mexic, America de Sud şi
Rusia.
Noi transpunem însă minele de aur în ţara cu producţie
capitalistă a cărei reproducţie anuală o analizăm aici, şi anume din
următorul motiv:
Producţie capitalistă nu există fără comerţ exterior. Or, dacă
presupunem reproducţie anuală normală pe o scară dată, presupunem
totodată, prin acest fapt, că comerţul exterior nu face decât să
înlocuiască articole indigene cu articole având altă formă de
întrebuinţare şi altă formă naturală, fără a afecta raporturile de valoare,
deci fără a afecta nici raporturile de valoare în care se efectuează
schimbul reciproc al celor două categorii: mijloace de producţie şi
mijloace de consum, şi nici raporturile dintre capitalul constant, capi-
talul variabil şi plusvaloarea în care se scindează valoarea produsului
fiecăreia din aceste categorii. Introducerea comerţului exterior în analiza
valorii produsului, reproduse în cursul anului, nu poate deci decât să
provoace confuzie, fără a furniza vreun element nou fie al problemei, fie
al soluţiei acesteia. Trebuie deci să facem abstracţie de el cu totul; aurul
va trebui, aşadar, considerat şi el aici ca un element direct al
reproducţiei anuale, şi nu ca o marfă importată din afară pe calea
schimbului.
Producţia de aur aparţine, ca şi producţia de metal în general,
sectorului I, acela care cuprinde producţia mijloacelor de producţie. Să
presupunem că aurul produs în cursul anului este = 30 (din motive de
oportunitate; de fapt cifra este cu mult prea ridicată în comparaţie cu
cifrele schemei noastre); această valoare se scindează în 20 c + 5 v + 5
p; 20 c trebuie schimbate cu alte elemente ale lui I c, lucru pe care îl
vom analiza mai târziu; dar 5 v + 5 p (I) trebuie schimbate contra unor
elemente ale lui II c, deci cu mijloace de consum.
În ceea ce priveşte cele 5 v, orice întreprindere care vrea să
producă aur începe prin a cumpăra forţă de muncă; şi anume nu cu aur

475
produs de ea, ci cu o parte din banii aflaţi în ţară. Muncitorii primesc de
la II, în schimbul acestor 5 v, mijloace de consum, iar II cumpără cu
aceşti bani mijloace de producţie de la I. Să zicem că II cumpără de la I,
cu suma de 2, aur ca material de marfă etc. (componentă a capitalului
său constant); în acest caz 2 v se reîntorc la producătorii de aur I, sub
formă de bani care aparţineau circulaţiei de mai înainte. Dacă II nu mai
cumpără de la I aur ca material, I cumpără în schimb de la II, şi anume
aruncându-şi aurul în circulaţie ca bani, întrucât aurul poate cumpăra
orice marfă. Deosebirea constă doar în faptul că I nu apare aici în
calitate de vânzător, ci doar în calitate de cumpărător. Căutătorii de aur
din I pot oricând să-şi desfacă marfa; ea se află totdeauna sub o formă
care permite schimbul direct.
Să presupunem că un filator a plătit 5 v muncitorilor săi, care îi
furnizează în schimb – facem abstracţie de plusvaloare – un produs în
fire = 5; muncitorii cumpără cu 5 de la II c, care cumpără cu 5 în bani
fire de la I, astfel că 5 v se reîntorc sub formă de bani la filator.
Dimpotrivă, în cazul nostru I a (cum îi vom numi pe producătorii de aur)
avansează muncitorilor săi 5v în bani care de mai înainte aparţineau
circulaţiei; muncitorii cheltuiesc banii cu mijloace de subzistenţă; dar
din cele 5 nu se întorc decât 2 din II la I a. Dar I a poate să reînceapă
procesul de reproducţie exact ca şi filatorul; căci muncitorii săi i-au
furnizat 5 în aur, din care a vândut 2 şi din care mai posedă 3 în aur, pe
care nu trebuie decât să-l transforme în monedă14 sau în bilete de bancă,
pentru ca întreg capitalul său variabil să se afle din nou în mâna sa sub
formă bănească, în mod direct, fără altă intervenţie a lui II.
Dar chiar la acest prim proces al reproducţiei anuale a avut loc o
modificare în masa de bani care aparţine în mod efectiv sau virtual
circulaţiei. Am presupus că II c a cumpărat 2 v (I a) ca material şi că 3 a
fost vărsat de I a în II, ca formă bănească a capitalului variabil. Din
masa de bani furnizată prin intermediul producţiei de aur nou, 3 au
rămas deci în II şi nu s-au întors la I. Conform presupunerii, II şi-a
satisfăcut nevoile de material de aur. 3 rămân deci în mâinile sale ca
tezaur de aur, întrucât ei nu pot forma elemente ale capitalului său
constant, şi întrucât II avea de mai înainte capital bănesc suficient pentru
cumpărarea de forţă de muncă; întrucât, apoi, aceşti 3 a suplimentari, în
afară de înlocuirea uzurii, nu au de îndeplinit vreo funcţie înăuntrul lui
II c, cu o parte a căruia ei sunt schimbaţi (ei ar putea servi doar pentru a
acoperi pro tanto uzura, dacă II c (1) ar fi mai mic decât II c (2), lucru
care se poate întâmpla doar în mod accidental); întrucât pe de altă parte

476
însă, tocmai cu excepţia uzurii, întreg produsul-marfă II c trebuie
schimbat cu mijloace de producţie I (v + p) –aceşti bani trebuie trans-
feraţi în întregime din II c în II p, indiferent dacă acesta din urmă constă
din mijloace de subzistenţă necesare, sau din obiecte de lux,
transferându-se în schimb mărfuri în valoare corespunzătoare din lip în
IIc. Rezultatul: o parte a plusvalorii este păstrată sub formă de tezaur.
În al doilea an de reproducţie, când aceeaşi porţiune a aurului
produs în cursul anului continuă să fie utilizată ca material, 2 se vor
întoarce iarăşi la I a, iar 3 vor fi înlocuiţi din nou în natură, adică vor fi
eliberaţi din nou ca tezaur în II etc.
În ceea ce priveşte capitalul variabil în general, capitalistul I a
trebuie, ca şi oricare altul, să avanseze necontenit acest capital sub
formă de bani pentru cumpărare de muncă. Cu privire la acest v, nu el,
ci muncitorii săi sunt aceia care trebuie să cumpere de la II; nu poate
deci să se întâmple niciodată ca el să apară în calitate de cumpărător,
deci ca el să arunce aur în II fără iniţiativa acestuia din urmă. Dar în
măsura în care II cumpără material de la el, trebuind să-şi transforme
capitalul constant II c în material de aur, i se reîntoarce de la II o parte
din (I a) v, în acela i mod ca şi celorlalţi capitalişti din I; iar în măsura
în care acest lucru nu se întâmplă, el îşi înlocuieşte pe v al său cu aur
luat direct din produsul său. Dar în aceeaşi măsură în care v avansat sub
formă de bani nu se reîntoarce de la II, o parte a circulaţiei deja existente
(bani care au venit de la I şi care nu au fost restituiţi lui I) ia în II forma
de tezaur, iar o parte corespunzătoare a plusvalorii sale nu e cheltuită cu
mijloace de consum. Întrucât în mod continuu se deschid noi mine de
aur sau se redeschid altele vechi, o anumită porţiune a banilor pe care Ia
trebuie să-i avanseze în v formează totdeauna o parte a masei de bani
existente înaintea noii producţii de aur; această masă de bani este
aruncată de Ia în II prin intermediul muncitorilor săi şi, în măsura în
care nu se întoarce din II la I a, ea formează acolo un element de
tezaurizare.
În ceea ce priveşte însă pe (I a) p, I a poate să funcţioneze aici
întotdeauna în calitate de cumpărător; el îşi aruncă pe p al său în
circulaţie sub formă de aur şi scoate în schimb mijloace de consum IIc;
aici aurul este întrebuinţat în parte ca material şi funcţionează deci ca
element real al componentei constante c a capitalului productiv; iar în
măsura în care acesta nu este cazul, el devine iarăşi un element de
tezaurizare ca parte a lui II c rămasă sub formă de bani. Se vede – chiar
dacă se face abstracţie de I c, care va fi cercetat ulterior15 – cum şi la

477
reproducţia simplă, deşi acumularea în sensul propriu al cuvântului,
adică reproducţia pe scară lărgită, este exclusă, totuşi îngrămădirea de
bani, adică tezaurizarea, este în mod necesar presupusă. Şi întrucât acest
lucru se repetă în fiecare an, el ne explică presupunerea de la care se
porneşte atunci când se cercetează producţia capitalistă: anume că la
începutul reproducţiei în mâinile capitaliştilor din sectoarele I şi II se
află o masă de mijloace băneşti corespunzătoare schimbului de mărfuri.
Asemenea îngrămădire are loc chiar după ce se scade aurul ce se pierde
prin uzarea monedei care se află în circulaţie.
Se înţelege de la sine că, cu cât vârsta producţiei capitaliste este
mai înaintată, cu atât mai mare este masa de bani îngrămădită în toate
părţile, cu atât mai mică este deci partea proporţională pe care noua
producţie de aur anuală o adaugă în fiecare an acestei mase, deşi în ceea
ce priveşte mărimea absolută acest adaos poate să fie important. Vrem
să mai revenim încă o dată în mod general asupra obiecţiunii făcute
împotriva lui Tooke: cum e posibil ca fiecare capitalist să scoată din
produsul anual o plusvaloare în bani, adică să scoată mai mulţi bani din
circulaţie decât aruncă în ea, dat fiind că, în ultimă instanţă, însăşi clasa
capitaliştilor trebuie privită ca fiind izvorul care aruncă în circulaţie
banii în totalitatea lor?
Răspundem în această privinţă rezumând cele expuse mai
înainte (cap. XVII [pag. 298-326]):
1. Singura condiţie necesară aici: ca în general să existe bani
suficienţi pentru a efectua schimbul diferitelor elemente ale masei
reproducţiei anuale, – nu e deloc afectată prin faptul că o parte a valorii
mărfurilor constă din plusvaloare. Dacă am presupune că întreaga
producţie aparţine muncitorilor înşişi, că deci supramunca lor este
supramuncă pentru ei şi nu pentru capitalişti, masa valorii mărfurilor
aflată în circulaţie ar fi aceeaşi şi ar necesita, celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, aceeaşi masă de bani pentru circulaţia ei.
Singura chestiune care se pune în ambele cazuri este deci aceasta: de
unde provin banii necesari pentru a pune în circulaţie această valoare
totală a mărfurilor ? – În niciun caz chestiunea nu poate fi formulată în
modul următor: de unde provin banii necesari pentru transformarea în
bani a plusvalorii?
E drept – ca să mai revenim încă odată asupra acestui lucru – că
fiecare marfă în parte constă din c + v + p, iar pentru ca întreaga masă
de mărfuri să circule este nevoie, pe de o parte, de o anumită sumă de
bani pentru circulaţia capitalului, c + v, şi, pe de altă parte, de o altă

478
sumă de bani pentru circulaţia venitului capitaliştilor, a plusvalorii p. Ca
şi pentru capitaliştii individuali, tot astfel şi pentru clasa întreagă, banii
prin care ea avansează capital sunt deosebiţi de banii prin care ea
cheltuieşte venit. De unde provin aceşti din urmă bani? Pur şi simplu din
faptul că din masa de bani aflată în mâna clasei capitaliştilor, deci –
privind lucrurile în mare – din masa totală de bani aflată în societate, o
parte funcţionează în calitate de capital bănesc, iar cealaltă parte pune
în circulaţie venitul capitaliştilor. S-a văzut mai sus cum orice capitalist
care porneşte o întreprindere nouă îşi pescuieşte din nou banii pe care îi
cheltuieşte cu mijloace de consum pentru întreţinerea sa, şi anume şi-i
pescuieşte, odată ce întreprinderea se află în mers, sub formă de bani ce
servesc pentru transformarea în monedă sunătoare a plusvalorii sale.
Dar, în general vorbind, dificultatea provine din două izvoare: întâi,
dacă nu privim decât circulaţia şi rotaţia capitalului, deci şi pe capitalist
numai în calitate de personificare a capitalului – nu în calitate de
consumator şi om de viaţă capitalist – îl vedem, ce-i drept, aruncând
necontenit plusvaloare în circulaţie în calitate de componentă a
capitalului-marfă al său, dar nu vedem niciodată în mâna sa banii ca
formă a venitului; nu-1 vedem niciodată aruncând în circulaţie bani în
vederea consumării plusvalorii. Al doilea: atunci când clasa
capitaliştilor aruncă în circulaţie o anumită sumă de bani sub formă de
venit, se pare că ea ar plăti un echivalent pentru această parte a
produsului anual total şi că aceasta ar înceta deci de a mai reprezenta
plusvaloare. Însă plusprodusul, în care se concretizează plusvaloarea, nu
costă nimic clasa capitaliştilor. În calitate de clasă, ea îl posedă şi îl
consumă în mod gratuit, şi circulaţia monetară nu poate să schimbe
nimic în această privinţă. Singura modificare pe care aceasta o
mijloceşte constă în faptul că fiecare capitalist în parte, în loc să-şi
consume plusprodusul în natură, lucru care în cele mai multe cazuri nici
nu se poate, scoate şi îşi însuşeşte din totalul plusprodusului social anual
mărfuri de tot felul până la concurenţa plusvalorii însuşite de el. Dar
mecanismul circulaţiei a arătat că dacă clasa capitaliştilor aruncă în
circulaţie bani, cheltuindu-şi venitul, ea retrage din nou aceiaşi bani din
circulaţie, putând deci să reînceapă mereu acelaşi proces; că deci, privită
în calitate de clasă a capitaliştilor, ea continuă să rămână în posesia
acestei sume de bani necesare pentru transformarea plusvalorii în bani.
Dacă deci capitalistul retrage de pe piaţa de mărfuri nu numai
plusvaloare sub formă de mărfuri pentru fondul său de consum, ci, în
acelaşi timp, se reîntorc la el şi banii cu care cumpără aceste mărfuri,

479
este evident că el a retras mărfurile din circulaţie fără echivalent. Ele
nu-1 costă nimic, deşi le plăteşte cu bani. Dacă eu cumpăr mărfuri cu o
liră sterlină şi vânzătorul mărfii îmi restituie lira în schimbul unui
plusprodus care nu m-a costat nimic, este evident că am obţinut
mărfurile în mod gratuit. Repetarea continuă a acestei operaţiuni nu
modifică deloc faptul că eu retrag mereu mărfuri şi rămân mereu în
posesiunea lirei, deşi mă despart de ea în mod trecător în scopul
achiziţionării mărfurilor. Capitalistul primeşte necontenit înapoi aceşti
bani ca formă bănească a plusvalorii, care nu 1-a costat nimic.
Am văzut că la A. Smith valoarea întregului produs social se
reduce la venit, la v + p, că deci valoarea-capital constant este
considerată egală cu zero. De aici urmează în mod necesar că banii
necesari pentru circulaţia venitului anual sunt suficienţi şi pentru
circulaţia întregului produs anual; că deci, în cazul nostru, banii necesari
pentru circulaţia mijloacelor de consum în valoare de 3.000 sunt
suficienţi pentru circulaţia întregului produs anual în valoare de 9.000.
Aceasta este într-adevăr părerea lui A. Smith, iar Th. Tooke şi-o
însuşeşte. Această concepţie greşită despre raportul dintre masa de
monedă necesară pentru transformarea în bani a venitului şi masa de
monedă care pune în circulaţie întreg produsul social este un rezultat
necesar al modului greşit în care e înţeleasă şi privită reproducţia şi
înlocuirea anuală a diferitelor elemente materiale ale produsului total
anual şi a elementelor valorii sale. Nu este deci nevoie să o mai
combatem.
Să-i ascultăm pe Smith şi pe Tooke înşişi.
Smith spune în cartea a II-a, cap. 2: „Circulaţia fiecărei ţări
poate fi împărţită în două părţi: circulaţia comercianţilor între ei şi
circulaţia dintre comercianţi şi consumatori. Deşi e posibil ca aceleaşi
monede, de hârtie sau de metal, să fie utilizate ba într-o circulaţie, ba în
cealaltă, amândouă aceste circulaţii se efectuează totuşi în mod
concomitent şi paralel şi fiecare din ele are deci nevoie de o anumită
masă de monedă, de un fel sau de celălalt, pentru ca să continue.
Valoarea mărfurilor care circulă între diferiţii comercianţi nu poate să
întreacă niciodată valoarea mărfurilor care circulă între comercianţi şi
consumatori; căci tot ce cumpără comercianţii trebuie doar să fie vândut,
în cele din urmă, consumatorilor. Întrucât între comercianţi circulaţia se
face cu ridicata, ea cere în general o sumă destul de mare pentru fiecare
act individual de schimb. Dimpotrivă, circulaţia dintre comercianţi şi
consumatori se face de regulă cu amănuntul şi nu cere de multe ori decât

480
sume de bani foarte mici; un şiling sau chiar o jumătate de penny sunt
uneori suficienţi. Dar sumele mici circulă mult mai repede decât sumele
mari. Deşi cumpărările anuale ale tuturor consumatorilor sunt cel puţin”
(acest „cel puţin” e delicios!) „egale în valoare cu cele ale tuturor
comercianţilor, ele pot fi totuşi efectuate, de regulă, cu o masă mult mai
mică de monedă” etc.
Cu privire la acest pasaj al lui Adam, Tooke observă („An
Inquiry into the Currency Principle”, Londra 1844, pag. 34-36): „Nu
poate exista nicio îndoială că această distincţie făcută aici este justă în
fond. Schimbul dintre comercianţi şi consumatori cuprinde şi plata
salariului, care constituie venitul principal (the principal means) al
consumatorilor. Toate actele de schimb de la comerciant la comerciant,
adică toate vânzările, începând cu producătorul sau importatorul,
trecând prin toată gama de procese intermediare ale manufacturii etc.,
până jos, la comerciantul cu amănuntul sau la exportator, pot fi reduse la
mişcări de transferare de capital. Or, transferările de capital nu presupun
în mod necesar, şi nu au de fapt ca urmare, în marea masă de acte de
schimb, o transferare efectivă de bancnote sau de monedă – mă gândesc
la o transferare materială şi nu fictivă – în momentul transferării de
capital [...] Suma totală a actelor de schimb dintre comercianţi şi
comercianţi trebuie să fie determinată şi limitată în ultimă instanţă de
suma actelor de schimb dintre comercianţi şi consumatori.” Dacă s-ar
citi ultima frază în mod izolat, s-ar putea crede că Tooke nu face decât
să constate existenţa unui raport între actele de schimb de la comerciant
la comerciant şi acelea de la comerciant la consumator, cu alte cuvinte
între valoarea venitului anual total şi valoarea capitalului cu care acest
venit este produs. Acesta nu este însă cazul. El acceptă în mod expres
concepţia lui A. Smith. O critică specială a teoriei sale asupra circulaţiei
nu este deci necesară.
2. Orice capital industrial aruncă în circulaţie, la începutul
funcţionării sale, bani pentru întreaga sa componentă fixă, pe care nu
şi-i retrage din nou decât în mod succesiv, într-un şir de ani, prin
vânzarea produsului său anual. El aruncă deci, la început, în circulaţie,
mai mulţi bani decât scoate din ea. Acest lucru se repetă la orice
reînnoire a capitalului total în natură; el se repetă în fiecare an pentru un
anumit număr de întreprinderi al căror capital fix trebuie reînnoit în
natură; el se repetă în mod parţial la orice reparaţie, la orice reînnoire
doar parţială a capitalului fix. Dacă deci într-o parte se scot mai mulţi
bani din circulaţie decât au fost aruncaţi în ea, în cealaltă parte se

481
întâmplă contrariul.
În toate ramurile industriale a căror perioadă de producţie
(distinctă de perioada de muncă) îmbrăţişează un timp mai îndelungat,
producătorii capitalişti aruncă necontenit, în cursul acestei perioade de
producţie, bani în circulaţie, parte pentru plata forţei de muncă utilizate,
parte pentru cumpărarea mijloacelor de producţie ce urmează a fi
întrebuinţate; sunt retrase astfel de pe piaţa de mărfuri mijloace de
producţie în mod direct, iar mijloace de consum parte în mod indirect
prin muncitorii care îşi cheltuiesc salariul, parte în mod direct prin
capitaliştii care nu-şi suspendă în niciun fel consumul; această retragere
se face fără ca deocamdată aceşti capitalişti să arunce pe piaţă în mod
concomitent un echivalent în mărfuri. În cursul acestei perioade, banii
aruncaţi de ei în circulaţie servesc pentru a transforma în bani o valoare-
marfă, inclusiv plusvaloarea pe care ea o cuprinde. Acest moment
devine foarte important, în producţia capitalistă dezvoltată, la con-
strucţiile de lungă durată executate de societăţile pe acţiuni etc., ca
lucrări de căi ferate, canaluri, docuri, mari construcţii edilitare,
construcţii de vapoare de fier, secări de terenuri pe întinderi mari etc.
3. În timp ce ceilalţi capitalişti scot din circulaţie – dacă facem
abstracţie de avansul de capital fix – mai mulţi bani decât au aruncat în
ea atunci când au cumpărat forţa de muncă şi elementele circulante,
capitaliştii producători de aur şi de argint nu aruncă în circulaţie – dacă
facem abstracţie de metalul preţios care serveşte ca materie primă –
decât bani, retrăgându-i numai mărfuri. Capitalul constant, cu excepţia
părţii care serveşte la înlocuirea uzurii, cea mai mare parte a capitalului
variabil şi întreaga plusvaloare cu excepţia tezaurului care se
îngrămădeşte eventual în propriile lor mâini sunt aruncate în circulaţie
sub formă de bani.
4. Pe de o parte, circulă tot felul de obiecte ca mărfuri care nu
au fost produse în cursul anului, terenuri, case etc., apoi produse a căror
perioadă de producţie se întinde asupra unui interval mai lung decât un
an, ca vite, lemne, vin etc. Pentru fenomenele acestea şi altele
asemănătoare, este important de reţinut faptul că, afară de suma de bani
necesară pentru circulaţia directă, se găseşte totdeauna o anumită
cantitate de bani în stare latentă, în afară de funcţiune, gata a intra în
funcţiune la momentul potrivit. De asemenea, valoarea unor astfel de
produse circulă de multe ori bucată cu bucată şi în mod succesiv, ca şi
valoarea caselor în chiria unui şir de ani.
Pe de altă parte, nu toate mişcările procesului de reproducţie

482
sunt efectuate prin intermediul circulaţiei monetare. Întreg procesul de
producţie este exclus din această circulaţie din momentul în care
elementele sale sunt procurate. Sunt excluse apoi toate produsele pe care
producătorul le consumă el însuşi în mod direct, fie prin consum
individual, fie prin consum productiv, din care face parte şi
aprovizionarea în natură a muncitorilor agricoli.
Prin urmare, masa de monedă care pune în circulaţie produsul
anual există în societate, a fost acumulată în mod succesiv. Ea nu face
parte din valoarea-produs a anului respectiv, cu excepţia eventuală a
aurului care urmează a înlocui monedele uzate.
În această expunere, presupunem în mod exclusiv circulaţie de
monedă din metal preţios şi cea mai simplă formă de cumpărări şi de
vânzări în numerar; aceasta deşi în cadrul simplei circulaţii metalice
banii pot să funcţioneze şi ca mijloc de plată şi, din punct de vedere
istoric, ei au şi funcţionat în această calitate, şi deşi pe această bază s-a
dezvoltat un sistem de credit şi anumite laturi ale mecanismului unui
astfel de sistem.
Această presupunere o facem nu numai din consideraţii de
metodă, a căror importanţă se vede chiar din faptul că atât Tooke şi
şcoala sa, cât şi adversarii lor sunt mereu obligaţi în controversele lor,
atunci când e vorba de circulaţia biletelor de bancă, să facă apel la
ipoteza unei circulaţii pur metalice. Ei erau siliţi să facă acest lucru post
festum [după aceea], dar o făceau într-un mod foarte superficial, aceasta
pentru că modul lor de a proceda face ca punctul lor de plecare să nu
joace decât rolul unui punct accidental în analiză.
Dar cea mai simplă cercetare a circulaţiei monetare, privită sub
forma ei naturală şi primitivă, şi această formă este aici un moment
imanent al procesului anual de reproducţie, ne arată că:
a) Dacă se presupune producţia capitalistă dezvoltată, deci
predominarea sistemului muncii salariate, capitalul bănesc joacă,
evident, un rol principal, în măsura în care el constituie forma sub care e
avansat capitalul variabil. Pe măsură ce se dezvoltă sistemul muncii
salariate, orice produs se transformă în marfă şi trebuie deci să fie supus
în întregime – cu câteva excepţii importante – transformării în bani ca
fază a mişcării sale. Masa de monedă aflată în circulaţie trebuie să fie
suficientă pentru această transformare a mărfurilor în bani, şi cea mai
mare parte a acestei mase este furnizată sub forma salariului, sub forma
banilor care sunt avansaţi de capitaliştii industriali, ca formă bănească a
capitalului variabil, pentru plata forţei de muncă, şi care în mâinile

483
muncitorilor nu funcţionează – în marea lor majoritate – decât ca
mijloace de circulaţie (de cumpărare). Fenomenul acesta este cu totul
opus economiei naturale aşa cum predomină în cadrul oricărui sistem
întemeiat pe dependenţa personală (inclusiv Serbia) şi cu atât mai mult
în cadrul unor comunităţi mai mult sau mai puţin primitive, indiferent
dacă acestea conţin şi raporturi de sclavie sau şerbie.
În sistemul sclaviei, capitalul bănesc care e avansat cu
cumpărarea forţei de muncă joacă rolul de formă bănească a capitalului
fix, care nu e înlocuit decât după trecerea perioadei de viaţă activă a
sclavului. Din această cauză, la atenieni câştigul pe care îl realizează un
posesor de sclavi în mod direct, prin utilizarea industrială a sclavului
său, sau în mod indirect, prin închirierea lui către alţi industriaşi (de
pildă, pentru munca în mine), nu este privit decât ca dobândă (plus
amortizare) a capitalului bănesc avansat, exact în felul în care, în
producţia capitalistă, capitalistul industrial contabilizează o bucată din
plusvaloarea sa, plus uzura capitalului fix, ca dobândă şi înlocuire a
capitalului său fix; lucru pe care obişnuiesc să-l facă şi capitaliştii care
închiriază capital fix (case, maşini etc.). Nu e vorba aici de simplii
sclavi domestici, fie că servesc la prestarea de servicii necesare, fie că
servesc pentru paradă; ei corespund personalului nostru casnic. Dar şi
sclavia conservă un element de economie naturală, atunci când este
forma predominantă a muncii productive în agricultură, manufactură,
navigaţie etc., ca în statele dezvoltate ale Greciei şi la Roma. Însăşi piaţa
sclavilor este permanent alimentată cu marfa care furnizează forţă de
muncă, prin război, piraterie etc., şi acest fapt la rândul său nu este
efectuat printr-un proces de circulaţie, ci este o însuşire naturală de forţă
de muncă străină prin constrângere fizică directă. Chiar şi în Statele
Unite, după ce teritoriul intermediar dintre statele cu muncă salariată din
Nord şi statele sclavagiste din Sud se transformase într-o pepinieră de
sclavi pentru Sud, unde sclavul aruncat pe piaţă devenise deci el însuşi
un element al reproducţiei anuale, această transformare era insuficientă
pentru un timp mai îndelungat, astfel că comerţul african de sclavi a mai
continuat mult timp să acopere nevoile pieţei.
b) Fluxul şi refluxul de monedă care au loc în mod spontan, în
cadrul producţiei capitaliste, cu ocazia efectuării circulaţiei produsului
anual; apoi avansurile unice de capitaluri fixe, în întreaga lor valoare, şi
retragerea din circulaţie a valorii lor efectuată în cursul unor perioade de
ani de zile, deci reconstituirea lor succesivă sub formă bănească prin
tezaurizare anuală, o tezaurizare care prin esenţa ei este cu totul

484
deosebită de tezaurizarea concomitentă, întemeiată pe producţia anuală
de aur nou; lungimea diferită a timpului în care, corespunzător cu
lungimea perioadelor de producţie a mărfurilor, trebuie să se avanseze –
deci, în prealabil, să se tezaurizeze – întruna bani, înainte ca aceştia să
poată fi retraşi din circulaţie prin vânzarea mărfii; lungimea diferită a
timpului pentru care se face avansul, diferenţă care rezultă chiar din
depărtarea diferită a locului de producţie de piaţa de desfacere; de
asemenea deosebirile în ceea ce priveşte mărimea şi perioada refluxului,
corespunzător cu starea, respectiv cu mărimea relativă a stocurilor
productive la diferitele întreprinderi şi la diferiţii capitalişti individuali
din aceeaşi ramură, deci diferitele termene de cumpărare a elementelor
capitalului constant – şi anume toate acestea în cursul anului de
reproducţie: toate aceste momente diferite ale mişcării spontane trebuie
doar să se fi făcut observate şi să fi devenit evidente în practică pentru a
prilejui formarea sistematică a mijloacelor mecanice ale creditului şi
pescuirea efectivă a capitalurilor disponibile existente.
Se mai adaugă apoi deosebirea dintre întreprinderile a căror
producţie se efectuează, dacă împrejurările sunt normale, în mod
continuu pe aceeaşi scară şi acelea care utilizează în diferite perioade ale
anului diferite cantităţi de forţă de muncă, cum e cazul cu agricultura.

XIII. Teoria lui Destutt de Tracy despre reproducţie16

Ca exemplu al lipsei de logică, al confuziei şi în acelaşi timp al

lăudăroşeniei cu care economiştii se ocupă de reproducţia socială, îl
vom lua pe marele logician Destutt de Tracy (vezi cartea I, pag. 173,
nota 30), pe care însuşi Ricardo 1-a luat în serios, numindu-1 a very
distinguished writer [un scriitor foarte distins].
Acest scriitor distins ne dă următoarele lămuriri asupra
întregului proces social de reproducţie şi de circulaţie:
„Mă veţi întreba în ce mod realizează întreprinzătorii industriali
profituri atât de mari şi de la cine şi le pot ei trage. Răspund că ei fac
acest lucru prin aceea că tot ce produc vând mai scump decât i-a costat
producţia; şi că ei vând
1. unul altuia, aceasta în ceea ce priveşte întreaga parte a
consumului lor destinat satisfacerii nevoilor lor, pe care ei îl plătesc cu o
parte a profiturilor lor;
2. muncitorilor salariaţi, atât acelora pe care ei îi plătesc, cât şi
acelora pe care îi plătesc capitaliştii inactivi; de la aceşti muncitori

485
salariaţi ei primesc îndărăt pe această cale întreg salariul lor, afară de
eventualele lor mici economii;
3. capitaliştilor inactivi, pe care îi plătesc cu acea parte a
venitului lor pe care nu au dat-o muncitorilor salariaţi utilizaţi de ei în
mod direct; astfel că întreaga rentă pe care ei o plătesc în cursul anului
acestor capitalişti inactivi se întoarce la ei pe una sau alta din aceste
căi.” (Destutt de Tracy : „Traité de la volonté et de ses effets”, Paris
1826, pag. 239)
Deci, capitaliştii se îmbogăţesc, în primul rând, prin faptul că,
punând în circulaţie acea parte a plusvalorii pe care o consacră
consumului lor particular, adică pe care o consumă ca venit, ei se înşeală
unul pe celălalt. Prin urmare, dacă această parte a plusvalorii lor,
respectiv a profiturilor lor, este = 400 1. st., aceste 400 1. st. se
transformă în aproximativ 500 1. st. prin faptul că fiecare părtaş al celor
400 1. st. vinde altuia partea sa cu 25% prea scump. Întrucât toţi fac
acelaşi lucru, rezultatul este acelaşi ca şi cum ei ar fi vândut unul altuia
la valoarea reală. Numai că pentru punerea în circulaţie a unor mărfuri
în valoare de 400 1. st. ei au nevoie de o masă de bani de 500 1. st.,
procedeu care pare mai degrabă o metodă de sărăcire decât de
îmbogăţire, întrucât o mare parte din totalul averilor trebuie păstrată în
mod neproductiv sub forma inutilă de mijloace de circulaţie. Chestiunea
se reduce la faptul că, în ciuda creşterii nominale generale a preţurilor
mărfurilor lor, capitaliştii nu au de repartizat între ei, pentru consumul
lor privat, decât un stoc de mărfuri în valoare de 400 1. st., făcându-şi
însă plăcerea reciprocă de a efectua circulaţia unor mărfuri în valoare de
400 1. st. cu o masă de bani necesară pentru mărfuri în valoare de 500 1.
st.
Aceasta, făcând cu totul abstracţie de faptul că se presupune aici
„o parte a profiturilor lor” şi deci, în general, un stoc de mărfuri în care
se concretizează profit. Or, ceea ce vrea să ne explice Destutt e tocmai
de unde provine acest profit. Masa de monedă necesară pentru punerea
lui în circulaţie este o chestiune cu totul subordonată. Masa de mărfuri
în care se concretizează profitul pare să derive din faptul că capitaliştii
nu numai că-şi vând unul altuia această masă de mărfuri, lucru care el
singur e foarte frumos şi profund, dar că ei toţi le vând unul altuia prea
scump. Cunoaştem, aşadar, acum unul din izvoarele de îmbogăţire a
capitaliştilor. El se reduce la misterul „entspectorului Bräsig”, după care
marea sărăcie provine din marea pauvreté [paupertate].
2. Aceiaşi capitalişti mai vând apoi „muncitorilor salariaţi, atât

486
acelora pe care ei îi plătesc, cât şi acelora pe care îi plătesc capitaliştii
inactivi; de la aceşti muncitori salariaţi ei primesc îndărăt pe această cale
întreg salariul lor, afară de micile lor economii”.
Reîntoarcerea la capitalişti a capitalului bănesc care le-a servit
capitaliştilor la avansarea salariului către muncitori constituie, după
domnul Destutt, al doilea izvor de îmbogăţire a acestor capitalişti.
Dacă deci clasa capitaliştilor a plătit muncitorilor, de pildă, 100
1. st. ca salariu şi apoi aceiaşi muncitori cumpără de la aceeaşi clasă a
capitaliştilor marfă în valoare de 100 1. st. şi deci suma de 100 1. st. pe
care capitaliştii au avansat-o în calitate de cumpărători de forţă de
muncă li se reîntoarce cu ocazia vânzării unor mărfuri în valoare de 100
1. st. către muncitori, ei se îmbogăţesc prin acest fapt. Bunul-simţ ne
spune că în urma acestei operaţiuni capitaliştii se află din nou în
posesiunea a 100 1. st. pe care le posedau înainte. La începutul
operaţiunii ei posedă 100 1. st. în bani, cu care cumpără forţă de muncă.
În schimbul acestor bani în sumă de 100 1. st., munca pe care
capitalistul a cumpărat-o produce mărfuri de o valoare care, după câte
ştim până acum, este de 100 1. st. Prin vânzarea către muncitori a
mărfurilor de 100 1. st. capitaliştii îşi reprimesc cele 100 1. st. bani. Prin
urmare, capitaliştii posedă din nou 100 1. st. bani, iar muncitorii marfă
de 100 1. st. pe care ei înşişi au produs-o. Cum ar putea capitaliştii să se
îmbogăţească prin acest fapt, nu se poate vedea. Dacă cele 100 1. st.
bani nu li s-ar reîntoarce, ar însemna că mai întâi le-au plătit
muncitorilor 100 1. st. bani pentru munca lor şi că apoi le-au dat în mod
gratuit produsul acestei munci, mijloace de consum de 100 1. st. Prin
urmare, reîntoarcerea nu ar putea să explice decât cel mult de ce
capitaliştii nu au devenit mai săraci prin această operaţiune, nu însă în
ce mod s-au îmbogăţit prin ea.
Altă chestiune este, într-adevăr, aceea cum au ajuns capitaliştii
să posede cele 100 1. st. bani şi de ce muncitorii, în loc de a produce
mărfuri pe cont propriu, sunt siliţi să-şi înstrăineze forţa de muncă în
schimbul a 100 1. st. Dar acesta e un lucru care pentru un cugetător de
calibrul lui Destutt se înţelege de la sine.
Destutt însuşi nu este pe deplin mulţumit cu această soluţie.
Într-adevăr, el nu ne-a spus că îmbogăţirea se datoreşte faptului că se
cheltuieşte o sumă de bani de 100 1. st. şi că se încasează apoi din nou o
sumă de bani de 100 1. st., deci reîntoarcerii sumei de bani de 100 1. st.,
care ne explică doar de ce cele 100 1. st. bani nu se pierd. El ne-a spus
doar că îmbogăţirea capitaliştilor se explică prin faptul „că tot ce produc

487
vând mai scump decât i-a costat producţia”.
Prin urmare, capitaliştii trebuie să se îmbogăţească şi în
tranzacţiile lor cu muncitorii prin faptul că le vând acestora prea scump.
Minunat! „Ei plătesc salarii [...] şi toate acestea li se reîntorc prin
cheltuielile tuturor acestor oameni, care le plătesc” (produsele) „mai
scump decât i-au costat pe ei” (pe capitalişti) „aceste salarii.” (pag. 240)
Prin urmare, capitaliştii le plătesc muncitorilor 100 1. st. salariu şi le
vând apoi muncitorilor propriul lor produs cu 120 1. st., astfel că nu li se
reîntorc numai cele 100 1. st., dar mai câştigă 20 1. st.? Lucrul acesta e
imposibil. Muncitorii nu pot plăti decât cu banii pe care i-au primit sub
formă de salariu. Dacă primesc 100 1. st. salariu de la capitalişti, ei pot
cumpăra numai de 100 1. st. şi nu de 120 1. st. Deci, în modul acesta
lucrurile nu merg. Dar mai există şi altă cale. Muncitorii cumpără de la
capitalişti marfă de 100 1. st., dar nu primesc de fapt decât marfă în
valoare de 80 1. st. Ei sunt astfel înşelaţi, fără îndoială, cu 20 1. st. Iar
capitalistul s-a îmbogăţit, fără îndoială, cu 20 1. st., pentru că a plătit
forţa de muncă, de fapt, cu 20% sub valoarea ei, adică a făcut, pe o cale
ocolită, un scăzământ de 20% din salariul nominal.
Clasa capitaliştilor ar ajunge la acelaşi rezultat dacă le-ar plăti
din capul locului muncitorilor numai 80 1. st. bani şi apoi le-ar furniza
de fapt muncitorilor, în schimbul acestor 80 1. st. bani, marfă în valoare
de 80 1. st. Aceasta pare să fie calea normală – dacă privim clasa în
ansamblul ei – întrucât chiar după domnul Destutt, clasa muncitoare
trebuie să primească un „salariu suficient” (pag. 219), care să ajungă cel
puţin pentru întreţinerea existenţei lor şi a forţei lor de muncă, „pentru
procurarea subzistenţei celei mai stricte”. (pag. 180) Dacă muncitorii nu
primesc aceste salarii suficiente, acest fapt înseamnă, după acelaşi
Destutt, „moartea industriei” (pag. 208), şi nu este deci, pe cât se pare,
un mijloc de îmbogăţire pentru capitalişti. Dar oricare ar fi mărimea
salariilor pe care le plăteşte clasa capitaliştilor clasei muncitoare, ele au
o valoare determinată, de pildă 80 1. st. Dacă deci clasa capitaliştilor le
plăteşte muncitorilor 80 1. st., ea trebuie să le livreze în schimbul
acestor 80 1. st. mărfuri în valoare de 80 1. st., iar reîntoarcerea celor 80
1. st. nu-i îmbogăţeşte. Dacă ea le plăteşte 100 1. st. în bani şi le vinde
cu 100 1. st. mărfuri în valoare de 80 1. st., ea le plăteşte în bani cu 25%
mai mult decât salariul lor normal şi le livrează în schimbul acestor bani
cu 25% mai puţine mărfuri.
Cu alte cuvinte: fondul din care clasa capitaliştilor, în general,
îşi trage profitul ar fi format prin scăzăminte din salariul normal, prin

488
plata forţei de muncă sub valoarea ei, adică sub valoarea mijloacelor de
subzistenţă necesare pentru reproducţia lor normală ca muncitori
salariaţi. Dacă s-ar plăti deci salariul normal, lucru care după Destutt
trebuie să se întâmple, nu ar exista un fond de profit, nici pentru
industriaşi şi nici pentru capitaliştii inactivi.
Domnul Destutt ar fi trebuit deci să reducă întreg misterul
îmbogăţirii clasei capitaliştilor la următoarea formulă: prin scăzăminte
din salariu. Celelalte fonduri de plusvaloare, despre care vorbeşte sub 1
şi 3, nu ar mai exista în acest caz.
Prin urmare, în ţările în care salariul de bază al muncitorilor este
redus la valoarea mijloacelor de consum necesare pentru perpetuarea lor
în calitate de clasă, nu ar exista nici fond de consum şi nici fond de
acumulare pentru capitalişti, deci nici fond de existenţă pentru clasa
capitaliştilor şi deci nici capitalişti. Şi anume, acesta ar fi cazul, după
Destutt, în toate ţările de civilizaţie veche bogate şi dezvoltate, căci aici
„în societăţile noastre vechi fondul din care se plăteşte salariul este [...]
o mărime aproape constantă.” (pag. 202)
Chiar şi atunci când se rupe din salariu, îmbogăţirea
capitaliştilor nu provine din faptul că ei plătesc mai întâi muncitorului
100 1. st. în bani şi îi livrează apoi în schimbul acestor 100 1. st. în bani
801. st. în mărfuri – punând deci de fapt în circulaţie marfă în valoare de
80 1. st. cu ajutorul sumei de bani de 100 1. st., mai mare cu 25% – ci
din faptul că din produsul muncitorului capitalistul îşi însuşeşte, afară de
plusvaloare – de acea parte a produsului în care se concretizează
plusvaloarea – şi 25% din acea parte care ar trebui să-i revină
muncitorului ca salariu. În modul copilăros în care Destutt concepe
lucrurile, clasa capitaliştilor nu ar câştiga absolut nimic. Ea plăteşte 100
1. st. drept salariu şi-i restituie muncitorului în schimbul acestor 100 1.
st. mărfuri în valoare de 80 1. st. din propriul său produs. Dar data
viitoare ea trebuie să avanseze din nou, pentru aceeaşi operaţiune, 100 1.
st. Ea îşi permite deci plăcerea inutilă de a avansa 100 1. st. bani şi de a
livra apoi în schimbul lor 80 1. st. marfă, în loc de a avansa 80 1. st. bani
şi a livra în schimbul lor 80 1. st. marfă. Cu alte cuvinte, ea avansează
mereu, pentru circulaţia capitalului ei variabil, un capital bănesc cu 25%
prea mare, ceea ce e o metodă cu totul curioasă de îmbogăţire.
3. În fine, clasa capitaliştilor vinde „capitaliştilor inactivi, care îi
plătesc cu acea parte a venitului lor pe care nu au dat-o muncitorilor
salariaţi utilizaţi de ei în mod direct; astfel că întreaga rentă pe care ea o
plăteşte în cursul anului acestor capitalişti (inactivi) se întoarce la dânsa

489
pe una sau alta din aceste căi”.
Am văzut mai înainte cum capitaliştii industriali „plătesc cu o
parte a profiturilor lor întreaga parte a consumului lor destinat
satisfacerii nevoilor lor”. Presupunem deci că profiturile lor sunt = 200
1. st. Să zicem că pentru consumul lor individual ei consumă 100 1. st.
Dar cealaltă jumătate = 100 1. st. nu le aparţine lor, ci capitaliştilor
inactivi, adică rentierilor funciari şi capitaliştilor care dau bani cu
dobândă. Ei trebuie deci să plătească acestei companii 100 1. st. Vom
spune acum că aceştia din urmă întrebuinţează din aceşti bani 80 1. st.
pentru propriul lor consum şi 20 1. st. pentru plata servitorilor etc., ei
cumpără deci cu cele 80 1. st. mijloace de consum de la capitaliştii
industriali. În timp ce aceşti capitalişti se despart, astfel, de un produs de
80 1. st., li se reîntorc 80 1. st. bani, adică 4/5 din cele 100 1. st. pe care
le-au plătit capitaliştilor inactivi sub numele de rentă, dobândă etc. Apoi
clasa servitorilor, salariaţii direcţi ai capitaliştilor inactivi, au primit de
la stăpânii lor 20 1. st. Cu aceşti bani, ei cumpără de asemenea mijloace
de consum de 20 1. st. de la capitaliştii industriali. În timp ce aceştia se
despart, astfel, de un produs de 20 1. st., li se reîntorc 20 1. st. bani,
adică ultima cincime din cele 100 1. st. bani pe care le-au plătit
capitaliştilor inactivi ca rentă, dobândă etc..
La sfârşitul tranzacţiei, capitaliştilor industriali li s-au reîntors
cele 100 l. st. bani pe care le cedaseră capitaliştilor inactivi, ca plată a
rentei, dobânzii etc., în timp ce jumătate din plusprodusul lor = 100 1. st.
a trecut din mâinile lor în fondul de consum al capitaliştilor inactivi.
Este deci, evident, cu totul de prisos pentru chestiunea care ne
interesează aici să ţinem seama într-un fel oarecare de împărţirea celor
100 1. st. între capitaliştii inactivi şi salariaţii lor direcţi. Chestiunea este
simplă: rentele şi dobânzile lor, într-un cuvânt porţiunea care le revine
din plusvaloarea = 200 l. st., li se plăteşte de capitaliştii industriali în
bani, în 100 1. st. Cu aceste 100 1. st. ei cumpără direct sau indirect
mijloace de consum de la capitaliştii industriali. Ei le restituie deci 100
1. st. în bani şi le retrag de 100 1. st. mijloace de consum.
În modul acesta a fost efectuată reîntoarcerea celor 100 1. st.,
bani plătiţi de capitaliştii industriali capitaliştilor inactivi. Oare această
reîntoarcere de bani să fie, cum îşi închipuie Destutt, un mijloc de
îmbogăţire pentru capitaliştii industriali? Înaintea tranzacţiei, ei aveau o
sumă de valoare de 200 l. st.; 100 1. st. în bani şi 100 1. st. în mijloace
de consum. După tranzacţie, ei nu posedă decât o jumătate din suma de
valoare iniţială. Ei se află din nou în posesia celor 100 1. st. în bani, dar

490
ei au pierdut cele 100 1. st. în mijloace de consum, care au trecut în
mâinile capitaliştilor inactivi. În loc să fie mai bogaţi cu 100 1. st., ei
sunt deci mai săraci cu 100 1. st. Dacă, în locul ocolului de a plăti mai
întâi 100 1. st. bani şi de a reprimi apoi aceste 100 1. st. bani ca plată
pentru mijloace de consum de 100 1. st., ar fi plătit în mod direct renta,
dobânda etc., sub forma naturală a produsului lor, nu li s-ar fi reîntors
din circulaţie 100 1. st. bani, pentru că nu ar fi aruncat în ea 100 1. st.
bani. Prin intermediul plăţii în natură, lucrurile s-ar fi prezentat mai
simplu: din plusprodusul în valoare de 200 1. st. ei ar fi reţinut jumătate,
iar cealaltă jumătate ar fi cedat-o fără echivalent capitaliştilor inactivi.
Nici măcar Destutt nu s-ar fi putut simţi tentat să considere acest lucru
ca un mijloc de îmbogăţire. Pământul şi capitalul pe care capitaliştii
industriali le-au împrumutat de la capitaliştii inactivi şi pentru care
trebuie să le plătească o parte a plusvalorii sub formă de rentă funciară,
dobândă etc., le-au adus bineînţeles un câştig, căci ele au făcut parte din
condiţiile producţiei, atât a produsului în general, cât şi a acelei părţi din
produs care constituie plusprodusul, deci în care se concretizează
plusvaloarea. Câştigul acesta decurge din utilizarea pământului şi
capitalului care au fost împrumutate, iar nu din preţul care a fost plătit în
schimb. Preţul acesta constituie, dimpotrivă, un scăzământ din acest
câştig. Sau ar trebui să se susţină că capitaliştii industriali nu s-ar
îmbogăţi ci ar sărăci dacă ar putea să reţină pentru ei cealaltă jumătate a
plusvalorii în loc să o cedeze. Iată la ce situaţii se ajunge dacă se
confundă fenomene de circulaţie, cum e reîntoarcerea banilor, cu
repartizarea produsului, pe care asemenea fenomene de circulaţie nu fac
decât să o mijlocească.
Şi totuşi acelaşi Destutt e atât de deştept ca să întrebe: „De unde
provin veniturile acestor oameni inactivi? Nu provin ele oare din renta
pe care le-o plătesc din profitul lor acei care pun în acţiune capitalurile
celor dintâi, adică acei care plătesc cu fondurile celor dintâi o muncă ce
produce mai mult decât costă, cu un cuvânt industriaşii? La ei trebuie
deci să ne întoarcem întotdeauna pentru a descoperi izvorul oricărei
avuţii. Ei sunt cei care întreţin în realitate chiar şi pe salariaţii celor
dintâi.” (pag. 246)
Prin urmare, de această dată, plata acestei rente etc., este un
scăzământ din profitul industriaşilor. Mai înainte ea era pentru ei un
mijloc de îmbogăţire.
Dar o consolare i-a rămas lui Destutt al nostru. Industriaşii
aceştia cumsecade se poartă cu industriaşii inactivi aşa cum se poartă

491
între ei şi cum se poartă faţă de muncitori. Ei le vând toate mărfurile
prea scump, de pildă cu 20%. Şi acum există două posibilităţi. În afară
de cele 100 1. st. pe care le primesc anual de la industriaşi, inactivii pot
să aibă sau să nu aibă alte mijloace băneşti. În primul caz, industriaşii le
vând mărfuri în valoare de 100 1. st. cu preţul, să zicem, de 120 1. st. La
vânzarea mărfurilor lor nu li se reîntorc deci numai cele 100 1. st. pe
care le-au plătit inactivilor, dar în plus şi alte 20 1. st., care constituie în
mod efectiv o valoare nouă pentru ei. Cum stăm cu socoteala în acest
caz? Ei au dat în mod gratuit marfă de 100 1. st., căci cele 100 1. st. în
bani care constituie o parte din plata primită de ei erau banii lor proprii.
Propria lor marfă le-a fost deci plătită cu propriii lor bani. Deci 100 1.
st. pierdere. Dar ei au mai primit 20 1. st. ca excedent al preţului peste
valoare. Deci 20 1. st. câştig; scăzându-se acest câştig din pierderea de
1001. st., obţinem o pierdere de 80 1. st.; nu vom avea niciodată un plus;
rămâne totdeauna un minus. Înşelăciunea făptuită în dauna inactivilor a
micşorat pierderea industriaşilor, dar nu a transformat pierderea de
avuţie într-un mijloc de îmbogăţire a lor. Această metodă nu poate să fie
însă aplicată vreme îndelungată, întrucât inactivii nu pot în niciun caz să
plătească în fiecare an câte 120 1. st. bani, dacă nu încasează decât 100
1. st. bani.
Deci, cealaltă metodă: industriaşii vând mărfuri în valoare de 80
1. st. în schimbul celor 100 1. st. în bani pe care le-au plătit inactivilor.
În acest caz, ei continuă să dea în mod gratuit 80 1. st. sub formă de
rentă, dobândă etc. Prin această înşelăciune, ei au micşorat tributul către
inactivi, dar el există ca şi mai înainte, iar inactivii sunt în stare,
conform aceleiaşi teorii după care preţurile depind de bunul plac al
vânzătorilor, să ceară în viitor pentru pământul, respectiv capitalul lor o
rentă sau dobândă etc. de 120 l. st. în loc de 100 1. st. cât au luat până
acum.
Raţionamentul acesta strălucit este cu totul demn de cugetătorul
profund care, pe de o parte, scrie, după A. Smith, că „munca este izvorul
oricărei avuţii” (pag. 242), că capitaliştii industriali „îşi utilizează
capitalul pentru a plăti o muncă ce-1 reproduce cu profit” (pag. 246) şi
care conchide, pe de altă parte, că aceşti capitalişti industriali „întreţin
pe toţi ceilalţi oameni, sporesc ei singuri avuţia publică şi ne procură
toate mijloacele de consum” (pag. 242), că nu capitaliştii sunt întreţinuţi
de muncitori, ci muncitorii de capitalişti, şi anume pentru motivul
extraordinar că banii cu care sunt plătiţi muncitorii nu rămân în mâinile
lor, ci se întorc neîncetat la capitalişti ca plată a mărfurilor produse de

492
muncitori. „Ei primesc cu o mână şi restituie cu cealaltă. Consumul lor
trebuie deci privit ca datorându-se acelora care îi plătesc.” (pag. 235)
După această expunere cuprinzătoare a reproducţiei şi
consumului social aşa cum este el efectuat de circulaţia monetară,
Destutt continuă: „Iată ce completează acest perpetuum mobile al
avuţiei, mişcare care, deşi greşit înţeleasă” (mal connu – adevărat!) „a
fost numită pe drept cuvânt circulaţie; căci ea este într-adevăr un circuit
şi se întoarce mereu la punctul ei de plecare. Acest punct este acela în
care are loc producţia.” (pag. 239, 240)
Destutt, that very distinguished writer, membre de l'Institut de
France et de la Société Philosophique de Philadelphie [acest scriitor
foarte distins, membru al Institutului Franţei şi al Societăţii de filosofie
din Philadelphia] şi care, într-un anumit sens, este de fapt o lumină între
economiştii vulgari, invită în cele din urmă pe cititor să admire claritatea
minunată cu care a descris mersul procesului social, să admire fascicola
de lumină pe care a aruncat-o asupra acestui subiect, şi are chiar
condescendenţa de a comunica cititorilor de unde provine toată această
lumină. Acestea trebuie să le redăm în original:
„On remarquera, j'espère, combien cette manière de considérer
la consommation de nos richesses est concordante avec tout ce que nous
avons dit à propos de leur production et de leur distribution, et en même
temps quelle clarté elle répand sur toute la marche de la société. D'où
viennent cet accord et cette lucidité? De ce que nous avons rencontré la
vérité. Cela rappelle l'effet de ces miroirs où les objets se peignent
nettement et dans leurs justes proportions, quand on est placé dans leur
vrai point de vue, et où tout paraît confus et désuni, quand on en est trop
près ou trop loin.” (pag. 242, 243)17
Voilâ le cretinisme bourgeois dans toute sa beatitude! [Iată
cretinismul burghez în toată beatitudinea sa!]

NOTE:
1
Din manuscrisul II.
2
Din manuscrisul VIII.
3
În esenţă, din manuscrisul II. Schema, din manuscrisul VIII.
4
De aici înainte, din nou manuscrisul VIII.
5
Aviz eventualilor adepţi ai teoriei lui Rodbertus asupra crizelor. (F.E.)
6
Expunerea se abate puţin aici de la aceea de mai sus (pag. 372). Acolo şi I a aruncat în
circulaţie o sumă independentă de 500. Aici numai II furnizează banii suplimentari
pentru circulaţie. Dar acest lucru nu modifică deloc rezultatul final. (F. E.)

493
7
De aici înainte, din manuscrisul II.
8
În ediţia Meissner (editia a 2-a) şi în manuscrisul dat la tipar de Engels: forţa de
muncă; corectat pe baza ediţiei întâi. (Nota Inst. M.E.L.)
9
De aici înainte, manuscrisul VIII.
10
„Dacă sălbaticul confecţionează arcuri, el exercită o industrie, dar nu practică
abstinenţa.” (Senior, „Principes fondamentaux de l'Economie Politique”, trad.
Arrivabene, Paris 1836, pag. 342) „Cu cât societatea progresează mai mult, cu atât ea
cere mai multă abstinenţă.” (Ibid., pag. 312) Comp. „Capitalul”, vol. I, cap. XXII, 3,
pag. 536.
11
E. B. Tylor: «Forschungen Ober die Urgeschichte der Menschheit”, traducere de H.
Müller, Leipzig, fără dată, pag. 240.
12
Nici aici cifrele nu concordă cu presupunerea anterioară. Dar lucrul acesta este
indiferent, întrucât importante sunt numai proporţiile. (F. E.)
13
Ad. Soetbeer, „Edelmetall-Produktion”, Gotha 1879.
14
„O cantitate însemnată de aur natural (gold bullion) [...] e adusă de căutătorii de aur
direct în monetăria de la San Francisco.” – „Reports of H. M. Secretaries of Embassy
and Legation”, 1879, partea a III-a, pag. 337.
15
Analiza schimbului aurului nou produs înăuntrul capitalului constant al sectorului I nu
se găseşte în manuscris. (F. E.)
16
Din manuscrisul II.
17
„Se va observa, sper, cum acest fel de a privi consumul avuţiilor noastre concordă cu
tot ce am spus privitor la producţia şi distribuirea lor şi, în acelaşi timp, ce claritate
răspândeşte el asupra întregii mişcări a societăţii. De unde provine această concordanţă
şi această luciditate? Din faptul că am descoperit adevărul. Lucrul acesta aminteşte de
acţiunea acelor oglinzi în care obiectele se desemnează clar şi în proporţiile lor juste
atunci când ne aşezăm în punctul potrivit şi în care totul apare confuz şi deformat atunci
când distanţa e prea mică sau prea mare.”

494
 Capitolul douăzeci şi unu1
ACUMULAREA ŞI REPRODUCŢIA LĂRGITĂ

Am arătat în cartea I în ce mod are loc acumularea pentru

capitalistul individual. Prin transformarea capitalului-marfă în bani se
transformă în bani şi plusprodusul în care se concretizează plusvaloarea.
Această plusvaloare astfel transformată în bani, capitalistul o
retransformă în elemente naturale suplimentare ale capitalului său
productiv. În următorul circuit al producţiei, capitalul sporit furnizează
un produs sporit. Dar ceea ce apare la capitalul individual trebuie să
apară şi la producţia anuală totală, aşa cum am văzut şi atunci când am
cercetat reproducţia simplă că precipitarea succesivă în bani ce se
tezaurizează a componentelor fixe uzate ale capitalului individual îşi
găseşte expresia şi în reproducţia socială anuală.
Dacă un capital individual este = 400 c + l00 v, iar plusvaloarea
anuală este = 100, marfa-produs este = 400 c + l00 v + l00 p. Aceste 600
sunt transformate în bani. Din aceşti bani, 400 c sunt la rândul lor
trecute în forma naturală a capitalului constant, l00 v sunt transformate
în forţă de muncă şi – în caz de acumulare totală a plusvalorii – l00 p se
mai transformă în capital constant suplimentar prin transformare în
elementele naturale ale capitalului productiv. În această privinţă se
presupune: 1. că suma este suficientă, în condiţiile tehnice date, fie
pentru extinderea capitalului constant în funcţiune, fie pentru
întemeierea unei noi întreprinderi industriale. Dar mai e posibil să fie
nevoie pentru o durată mai lungă de transformarea plusvalorii în bani şi
de tezaurizarea acestor bani, înainte ca acest proces să poată avea loc,
deci înainte să poată avea loc acumulare efectivă, lărgire a producţiei. 2.
Se presupune că de fapt a avut loc de mai înainte producţie pe scară
lărgită; căci pentru ca banii (plusvaloarea tezaurizată sub formă de bani)
să poată fi transformaţi în elemente ale capitalului productiv, aceste
elemente trebuie să poată fi cumpărate pe piaţă ca mărfuri; faptul că ele
nu sunt cumpărate ca mărfuri gata, ci se confecţionează la comandă, nu
are nicio importanţă. Ele nu sunt plătite decât atunci când ele există şi în
orice caz după ce a avut loc în privinţa lor în mod efectiv reproducţie pe
scară lărgită, extindere a producţiei până atunci normale. Ele trebuiau să
existe în mod potenţial, adică în elementele lor, întrucât nu este nevoie
decât de impulsul comenzii, adică al unei cumpărări a mărfii înaintea

495
existenţei sale, şi de vânzarea ei anticipată, pentru ca producţia ei să aibă
loc în mod efectiv. Banii existenţi într-o parte provoacă reproducţia
lărgită în cealaltă parte, pentru că posibilitatea ei există fără bani; căci
banii în sine nu sunt un element al reproducţiei reale.
Dacă, de pildă, capitalistul A vinde în cursul unui an sau al unui
număr mai mare de ani cantităţile de mărfuri produse de el în mod
succesiv, prin acest fapt el transformă în bani, în mod succesiv, acea
parte a mărfii produse care este purtătoarea plusvalorii – plusprodusul –
deci însăşi plusvaloarea produsă de el sub formă de marfă, tezaurizează
încetul cu încetul aceşti bani şi îşi formează astfel un nou capital bănesc
potenţial; potenţial datorită proprietăţii şi destinaţiei sale de a fi
transformat în elemente ale capitalului productiv. În fapt însă, el nu
efectuează decât tezaurizare simplă, care nu este un element al
reproducţiei reale. Activitatea sa în această privinţă constă la început
numai în retragerea succesivă de bani din circulaţie, nefiind bineînţeles
exclusă posibilitatea ca banii din circulaţie, pe care el îi închide astfel
după gratii, să fi fost ei înşişi – înainte de a fi intrat în circulaţie – o
parte a altui tezaur. Acest tezaur al lui A, care în mod potenţial este
capital bănesc nou, nu este o avuţie socială suplimentară; e ca şi cum ar
fi fost cheltuit cu mijloace de consum. Banii care sunt retraşi din
circulaţie, deci care înainte se aflau în circulaţie, pot să fi format odată,
mai înainte, o parte a unui tezaur, să fi fost formă bănească a unui
salariu, să fi dat formă de bani unor mijloace de producţie sau altei
mărfi, sau să fi pus în circulaţie părţi de capital constant sau venitul
vreunui capitalist. Ei nu sunt avuţie nouă, aşa cum banii, priviţi din
punctul de vedere al circulaţiei simple de mărfuri, nu sunt purtători ai
valorii lor înzecite (şi nu numai ai acelei reale), pentru că au circulat de
zece ori în cursul unei zile, realizând zece valori-mărfuri diferite.
Mărfurile există independent de bani şi banii înşişi rămân ceea ce sunt
(sau scad chiar din cauza uzării), indiferent dacă efectuează o singură
deplasare sau zece deplasări. Numai în producţia aurului – în măsura în
care aurul produs conţine plusprodus, purtător de plusvaloare – se
creează avuţie nouă (bani potenţiali), şi numai în măsura în care întreg
produsul monetar nou intră în circulaţie, el sporeşte materialul monetar
al unor capitaluri băneşti potenţiale noi.
Deşi nu este avuţie socială nouă, suplimentară, această
plusvaloare tezaurizată sub formă de bani reprezintă capital bănesc
potenţial nou, din cauza funcţiei în vederea căreia este păstrată. (Vom
vedea mai târziu că un capital bănesc nou poate să ia naştere şi pe altă

496
cale decât prin transformare succesivă a plusvalorii în bani.)
Banii sunt retraşi din circulaţie şi îngrămădiţi ca tezaur prin
vânzarea mărfii, fără cumpărare ulterioară. Dacă presupunem deci
această operaţiune ca fiind generală, nu se poate întrevedea de unde vor
veni cumpărătorii, deoarece în acest proces – care trebuie presupus ca
fiind general, întrucât fiecare capital individual se poate afla în curs de
acumulare – fiecare vrea să vândă pentru a tezauriza şi niciunul nu vrea
să cumpere.
Dacă ne-am închipui procesul de circulaţie dintre diferitele părţi
ale reproducţiei anuale ca efectuându-se în linie dreaptă – ceea ce nu ar
corespunde realităţii, întrucât acest proces constă întotdeauna, cu puţine
excepţii, din mişcări care, unele faţă de celelalte, sunt inverse – ar trebui
să începem cu producătorul de aur (respectiv de argint) care cumpără
fără a vinde şi să presupunem că toţi ceilalţi îi vând lui. În acest caz,
întregul plusprodus social anual (purtătorul întregii plusvalori) ar trece
la el, şi toţi ceilalţi capitalişti şi-ar repartiza pro rata [în mod
proporţional] plusprodusul lui, care de la natură există sub formă de
bani, forma bănească naturală a plusvalorii lui; căci acea parte din
produsul producătorului de aur care este destinată a-i înlocui capitalul în
funcţiune este deja legată şi indisponibilă. Plusvaloarea producătorului
de aur produsă sub formă de aur ar fi, în acest caz, singurul fond din
care toţi ceilalţi capitalişti îşi procură materialul pentru transformarea în
bani a plusprodusului lor anual. El ar trebui deci să fie egal, în ceea ce
priveşte mărimea valorii sale, cu întreaga plusvaloare socială anuală
care trebuie abia să se metamorfozeze sub forma de tezaur. Insipide cum
sunt, aceste presupuneri nu ar ajuta la nimic altceva decât la explicarea
posibilităţii unei tezaurizări simultane generale, fără a duce însă nici
măcar cu un singur pas înainte explicarea reproducţiei înseşi, cu
excepţia aceleia a producătorului de aur.
Înainte de a rezolva această aparentă dificultate, trebuie să
deosebim: acumularea în sectorul I (producţia de mijloace de producţie)
şi acumularea în sectorul II (producţia de mijloace de consum). Începem
cu I.

497
 I. Acumularea în sectorul I

1. Tezaurizarea

Este clar că atât capitalurile investite în numeroasele ramuri

industriale din care constă sectorul I, cât şi diferitele capitaluri
individuale investite înăuntrul fiecăreia din aceste ramuri industriale se
află, corespunzător cu vârsta lor, adică cu timpul cât ele au funcţionat
deja şi făcându-se cu totul abstracţie de volumul lor, de condiţiile lor
tehnice, de situaţia de pe piaţă etc., pe diferite trepte ale procesului
transformării succesive a plusvalorii în capital bănesc potenţial,
indiferent dacă acest capital bănesc urmează să servească la sporirea
capitalului lor aflat în funcţiune sau la înfiinţarea unei întreprinderi
industriale noi – două forme ale lărgirii producţiei. O parte a
capitaliştilor transformă deci necontenit capitalul ei bănesc potenţial,
ajuns la mărimea corespunzătoare, în capital productiv, adică cumpără
cu banii tezaurizaţi prin transformarea în bani a plusvalorii mijloace de
producţie, elemente suplimentare ale capitalului constant, în timp ce altă
parte mai este ocupată cu tezaurizarea capitalului ei bănesc potenţial.
Capitalişti din ambele categorii se întâlnesc deci, unii în calitate de
cumpărători, ceilalţi în calitate de vânzători, şi, fiecare din aceste două
grupuri, în acest rol exclusiv.
Să presupunem că A vinde, de pildă, 600 (= 400 c + 100 v + l00
p) lui B (care poate să reprezinte mai mult decât un singur cumpărător).
El a vândut mărfuri de 600, contra 600 în bani, din care 100 reprezintă
plusvaloare pe care el o retrage circulaţiei, tezaurizând-o sub formă de
bani. Dar aceste 100 în bani nu sunt decât forma bănească a
plusprodusului care a fost purtătorul unei valori de 100. Tezaurizarea nu
este producţie, deci din capul locului nu înseamnă nici creştere a
producţiei. Acţiunea capitalistului în această privinţă se rezumă pur şi
simplu la faptul că el retrage din circulaţie banii acaparaţi prin vânzarea
plusprodusului de 100, reţinându-i şi sechestrându-i. Această operaţiune
nu are loc numai cu A, dar în numeroase puncte ale circulaţiei cu A', A",
A'", capitalişti care lucrează toţi cu aceeaşi asiduitate la acest fel de
tezaurizare. Aceste puncte numeroase, în care se retrag bani din
circulaţie şi se îngrămădesc în numeroase tezaure individuale, respectiv
capitaluri băneşti potenţiale, par să fie tot atâtea piedici ale circulaţiei,
pentru că imobilizează banii, luându-le, pentru un timp mai lung sau mai
scurt, posibilitatea de a circula. Dar trebuie să se ţină seama de faptul că

498
tezaurizarea are loc şi în cadrul circulaţiei simple de mărfuri, cu mult
timp înainte ca circulaţia mărfurilor să se întemeieze pe producţia
capitalistă de mărfuri; cantitatea de bani existentă în societate este
totdeauna mai mare decât cantitatea care se află în circulaţie activă, deşi
aceasta din urmă sporeşte şi scade după împrejurări. Aceleaşi tezaure şi
aceeaşi tezaurizare le aflăm şi aici, dar acum ca un element imanent al
procesului de producţie capitalist.
Se va înţelege plăcerea pe care o va provoca faptul că, în cadrul
sistemului de credit, toate aceste capitaluri potenţiale devin, prin
concentrarea lor în mâinile băncilor etc., capital disponibil, „loanable
capital” [capital ce poate fi împrumutat], capital bănesc, şi anume nu un
capital pasiv şi ca muzică de viitor, ci un capital activ, în creştere
exuberantă.
Dar A nu efectuează această tezaurizare decât dacă apare numai
ca vânzător al plusprodusului său, nu şi în calitate de cumpărător
ulterior. Producţia lui succesivă de plusprodus – purtător al plusvalorii
sale ce urmează a fi transformată în bani – este deci condiţia tezaurizării
sale. În cazul nostru, în care nu privim decât circulaţia din interiorul
sectorului I, forma naturală a plusprodusului, ca şi aceea a produsului
total, din care primul este o parte, este forma naturală a unui element al
capitalului constant I, adică face parte din categoria mijloacelor de
producere de mijloace de producţie. Vom vedea imediat ce se întâmplă
cu ea, adică ce funcţie îndeplineşte în mâna cumpărătorilor B, B', B" etc.
Ceea ce trebuie să reţinem însă aici este următorul lucru: deşi A
retrage din circulaţie bani în schimbul plusvalorii sale şi îi tezaurizează,
el aruncă în ea, pe de altă parte, marfă, fără a-i retrage în schimb altă
marfă, fapt prin care B, B', B" etc. obţin la rândul lor posibilitatea de a
arunca în circulaţie bani şi de a scoate din ea în schimb numai marfă. În
speţă, această marfă intră, atât în ceea ce priveşte forma sa naturală cât
şi destinaţia sa, ca element fix sau circulant în capitalul constant al lui B,
B' etc. Despre acest din urmă capital vom vorbi mai mult atunci când
vom avea de-a face mai de aproape cu cumpărătorul acestui plusprodus,
cu B, B' etc.
Să observăm aici în treacăt: ca şi mai înainte, când am cercetat
reproducţia simplă, constatăm acum din nou că schimbul diferitelor
componente ale produsului anual, adică circulaţia lor (care trebuie să
cuprindă în acelaşi timp reproducţia capitalului, adică restaurarea sa în
diferitele sale forme de capital constant, variabil, fix, circulant, capital
bănesc, capital-marfă), nu presupune numai simplă cumpărare de marfă

499
care se completează cu vânzare ulterioară sau vânzare care se
completează prin cumpărare ulterioară, astfel că de fapt nu ar avea loc
decât schimbul unei mărfi contra altei mărfi, cum crede Economia
politică şi în special şcoala liberului schimb de la fiziocraţi şi de la
Adam Smith încoace. Ştim că, odată investit, capitalul fix nu mai e
reînnoit în tot timpul funcţionării sale, ci continuă să funcţioneze sub
vechea sa formă, în timp ce valoarea sa se precipită în mod succesiv sub
formă de bani. Or, am văzut că reînnoirea periodică a capitalului fix II c
(a cărui valoare totală se transformă în elemente egale ca valoare cu I (v
+ p)) presupune, pe de o parte, simplă cumpărare a părţii componente
fixe a capitalului, bunăoară a capitalului constant II c, care trece din nou
de la forma de bani la forma naturală (acestei cumpărări îi corespunde
simplă vânzare a lui I p); pe de altă parte, ea presupune simplă vânzare
din partea lui II c, vânzare a părţii fixe a valorii sale (care urmează să
înlocuiască uzura) şi care se precipită sub formă de bani; acestei vânzări
îi corespunde simplă cumpărare a lui I p. Pentru ca schimbul să se
efectueze aici în mod normal, trebuie presupus că simpla cumpărare de
partea lui II c este egală, în ceea ce priveşte mărimea valorii, cu simpla
vânzare de partea lui II c şi, de asemenea, că simpla vânzare de I p către
II c, partea 1, este egală cu o simplă cumpărare de II c, partea 2. (pag.
433) În caz contrar, reproducţia simplă este perturbată; cumpărarea
simplă, pe de o parte, trebuie compensată prin vânzare simplă, pe de altă
parte. De asemenea, trebuie să presupunem aici că simpla vânzare a
părţii A, A, A" din I p, parte ce trebuie să servească pentru tezaurizare,
se află în echilibru cu simpla cumpărare a părţii B, B', B" din I p, care îşi
transformă tezaurul în elemente de capital productiv suplimentar.
În măsura în care echilibrul este restabilit prin faptul că
cumpărătorul apare ulterior, pentru aceeaşi mărime de valoare, ca
vânzător, şi invers, are loc reîntoarcerea banilor la acea parte care i-a
avansat cu ocazia cumpărării, care a vândut mai întâi, înainte de a
cumpăra din nou. Dar echilibrul real, în ceea ce priveşte schimbul de
mărfuri însuşi, în ceea ce priveşte schimbul diferitelor părţi ale
produsului anual, are drept condiţie ca valorile mărfurilor schimbate să
fie egale.
Dar dacă au loc numai acte de schimb unilaterale, de o parte
aflându-se doar simpli cumpărători, de cealaltă parte simpli vânzători, –
şi am văzut că schimbul normal al produsului anual presupune, în
sistemul capitalist, aceste metamorfoze unilaterale – echilibrul nu există
decât dacă se presupune că mărimea valorii cumpărărilor unilaterale şi

500
mărimea valorii vânzărilor unilaterale se acoperă. Faptul că producţia de
mărfuri este forma generală a producţiei capitaliste cuprinde deja rolul
pe care banii îl joacă în această producţie nu numai în calitate de mijloc
de circulaţie, dar şi în calitate de capital bănesc şi creează anumite
condiţii ale schimbului normal, care sunt particulare acestui mod de
producţie, deci condiţii ale efectuării normale a reproducţiei, fie pe scară
simplă, fie pe scară lărgită, condiţii care se transformă în tot atâtea
condiţii ale efectuării ei anormale, în posibilităţi de crize, întrucât –
având în vedere caracterul spontan al acestei producţii – echilibrul însuşi
este o întâmplare.
Tot astfel am văzut că la schimbul lui I v contra unei valori
corespunzătoare din II c are loc, ce-i drept, în cele din urmă pentru II c
înlocuirea de marfă II prin marfă I de valoare egală, că deci, în ceea ce-1
priveşte pe capitalistul total II, vânzarea mărfii sale proprii se
completează ulterior prin cumpărare de marfă I de aceeaşi valoare.
Această înlocuire are loc; dar nu are loc un schimb direct între
capitaliştii I şi II în această circulaţie a mărfurilor lor respective. II c îşi
vinde marfa clasei muncitoare din I; aceasta îl întâmpină în mod
unilateral, în calitate de cumpărătoare de mărfuri, iar II c întâmpină
această clasă muncitoare în mod unilateral, în calitate de vânzător de
mărfuri; cu banii astfel încasaţi, IIc întâmpină în mod unilateral, în
calitate de cumpărător de mărfuri, pe capitalistul total I, iar acesta îl
întâmpină pe el în mod unilateral, până la concurenţa lui I v, în calitate
de vânzător de mărfuri. Numai prin această vânzare de mărfuri
reproduce I în cele din urmă capitalul său variabil sub formă de capital
bănesc. Aşa cum capitalul I întâmpină capitalul II în mod unilateral în
calitate de vânzător de mărfuri până la concurenţa lui Iv, tot astfel el
întâmpină propria sa clasă muncitoare în calitate de cumpărător de
mărfuri, cumpărându-i forţa de muncă; şi aşa cum clasa muncitoare I
întâmpină în mod unilateral pe capitalistul II în calitate de cumpărătoare
de mărfuri (anume în calitate de cumpărătoare de mijloace de
subzistenţă), tot astfel ea îl întâmpină pe capitalistul I în mod unilateral
în calitate de vânzătoare de mărfuri, anume în calitate de vânzătoare a
forţei sale de muncă.
Oferta continuă de forţă de muncă din partea clasei muncitoare
în I, retransformarea unei părţi din capitalul-marfă I în forma bănească a
capitalului variabil, înlocuirea unei părţi din capitalul-marfă II prin
elemente naturale ale capitalului constant II c – toate aceste premise
necesare ale reproducţiei se condiţionează în mod reciproc, dar ele sunt

501
realizate printr-un proces foarte complicat, care cuprinde trei procese de
circulaţie, ce se efectuează independent unul de celălalt, dar se împletesc
între ele. Caracterul complicat al procesului însuşi oferă tot atâtea
motive pentru o efectuare anormală a sa.

2. Capitalul constant suplimentar

Plusprodusul, purtătorul plusvalorii, nu-i costă nimic pe

proprietarii acestuia, pe capitaliştii I. Ei nu trebuie să avanseze niciun fel
de bani sau de mărfuri pentru a-l obţine. Încă la fiziocraţi, avansul
(avance) este forma generală a valorii, concretizată în elemente ale
capitalului productiv. Ceea ce capitaliştii avansează nu este decât
capitalul lor constant şi capitalul lor variabil. Muncitorul nu le conservă
numai prin munca sa capitalul constant; el nu le înlocuieşte numai
valoarea-capital variabil cu o parte din valoarea corespunzătoare nou
creată sub formă de marfă; el le mai furnizează în plus prin supramunca
sa o plusvaloare existentă sub formă de plusprodus. Prin vânzarea
succesivă a acestui plusprodus, ei formează tezaurul, capital bănesc
potenţial suplimentar. În cazul de care ne ocupăm, acest plusprodus
constă din capul locului din mijloace de producere de mijloace de
producţie. Abia în mâna lui B, B', B" etc. (I) acest plusprodus
funcţionează în calitate de capital constant suplimentar; dar în mod
virtual el este capital constant suplimentar încă înainte de a fi fost
vândut. Încă în mâna tezaurizatorilor A, A', A" (I). Dacă nu privim decât
mărimea valorii reproducţiei de partea lui I, ne mai aflăm încă în
limitele reproducţiei simple, căci niciun capital suplimentar nu a fost
pus în mişcare pentru a crea acest capital constant virtualmente
suplimentar (plusprodusul); de asemenea nu a fost pusă în mişcare nici
supramuncă mai mare decât cea cheltuită în cadrul reproducţiei simple.
Deosebirea rezidă aici doar în forma supramuncii utilizate, în natura
concretă a caracterului ei util special. Ea a fost cheltuită în mijloace de
producţie pentru I c, în loc de mijloace de producţie pentru II c, în
mijloace de producere de mijloace de producţie, în loc de mijloace de
producere de mijloace de consum. La reproducţia simplă s-a presupus că
întreaga plusvaloare I se cheltuieşte ca venit, deci cu mărfuri II; ea
constă deci numai din acele mijloace de producţie care urmează să
înlocuiască capitalul constant IIc sub forma sa naturală. Pentru ca
trecerea de la reproducţia simplă la cea lărgită să aibă loc, producţia din
sectorul I trebuie să fie în stare să confecţioneze mai puţine elemente ale

502
capitalului constant pentru II, dar să confecţioneze o cantitate
corespunzător mai mare pentru I. Această trecere, care nu se va face
totdeauna fără dificultăţi, este uşurată prin faptul că anumite produse din
I pot servi ca mijloace de producţie în ambele sectoare.
Urmează deci că – privind lucrurile doar din punctul de vedere
al mărimii valorii – substratul material al reproducţiei lărgite se produce
în cadrul reproducţiei simple. E vorba pur şi simplu de supramunca
muncitorilor din sectorul I cheltuită direct în producţia de mijloace de
producţie, în crearea de capital I suplimentar virtual. Formarea de
capital bănesc suplimentar virtual din partea lui A, A', A" (I) – prin
vânzarea succesivă a plusprodusului lor, care s-a format fără să se fi
cheltuit vreun capital bănesc – este deci, aici, simpla formă bănească a
unor mijloace de producţie I produse în mod suplimentar.
Producţia de capital bănesc suplimentar virtual nu exprimă deci
în cazul nostru (căci, precum vom vedea, acest capital se poate forma şi
într-un mod cu totul diferit) decât un fenomen al procesului de producţie
însuşi, producţia, sub o formă anumită, a unor elemente ale capitalului
productiv.
Producţia pe scară mare a unui capital bănesc suplimentar
virtual – în numeroase puncte ale circulaţiei – nu este deci decât
rezultatul şi expresia unei producţii generale de capital productiv
suplimentar virtual, a cărui apariţie nu presupune niciun fel de cheltuieli
suplimentare de bani din partea capitaliştilor industriali.
Transformarea succesivă a acestui capital productiv suplimentar
virtual în capital bănesc virtual (tezaur) din partea lui A, A', A" etc. (I),
condiţionată de vânzarea succesivă a plusprodusului lor – deci de o
vânzare unilaterală, repetată, de mărfuri fără cumpărare complementară
– se efectuează printr-o retragere repetată de bani din circulaţie şi
printr-o tezaurizare corespunzătoare. Această tezaurizare – cu excepţia
cazului în care producătorul de aur este cumpărătorul – nu presupune
niciun fel de bogăţie suplimentară în metal preţios, ci numai o
schimbare în funcţia unor bani aflaţi deja în circulaţie. Până acum, ei au
funcţionat în calitate de mijloc de circulaţie, acum ei funcţionează în
calitate de tezaur, de capital bănesc virtual nou, în formare. Formarea de
capital bănesc suplimentar şi masa metalului preţios aflat într-o ţară, nu
se află deci în niciun fel de legătură cauzală.
De aici mai urmează apoi: cu cât e mai mare capitalul productiv
care funcţionează într-o ţară (inclusiv forţa de muncă, producătoarea
plusprodusului, care îi este încorporată), cu cât e mai dezvoltată

503
productivitatea muncii şi deci mai dezvoltate mijloacele tehnice ale unei
lărgiri rapide a producţiei de mijloace de producţie – cu cât e mai mare
aşadar şi plusprodusul atât în ceea ce priveşte valoarea sa, cât şi în ceea
ce priveşte cantitatea de valori de întrebuinţare în care el se
concretizează – cu atât mai mare este:
1. capitalul productiv suplimentar virtual, aflat sub formă de
plusprodus în mâna lui A, A', A" etc. şi
2. masa acestui plusprodus transformat în bani, deci a
capitalului bănesc suplimentar virtual, aflat în mâinile lui A, A', A".
Dacă deci Fullarton, de pildă, nu vrea să ştie nimic despre
supraproducţie în sens obişnuit, susţinând în schimb supraproducţia de
capital, anume de capital bănesc, acest lucru dovedeşte din nou cât de
puţin înţeleg, chiar şi cei mai buni economişti burghezi, mecanismul
sistemului lor.
Dacă plusprodusul, produs şi însuşit direct de către capitaliştii
A, A', A" (I), este baza reală a acumulării de capital, adică a reproducţiei
lărgite, deşi el nu funcţionează în mod efectiv în această calitate decât în
mâinile lui B, B', B" etc. (I), el este, dimpotrivă, cu totul neproductiv
sub forma sa bănească – sub formă de tezaur şi de capital bănesc virtual
ce nu se formează decât în mod progresiv; sub această formă el merge
paralel cu procesul de producţie, dar se află în afara lui. Pentru producţia
capitalistă el este ca o greutate legată de picior (dead weight). Tendinţa
de a utiliza această plusvaloare, ce se tezaurizează sub formă de capital
bănesc virtual, atât pentru profit, cât şi pentru venit îşi află scopul în
credit şi în „bileţelele de hârtie”. În modul acesta, capitalul bănesc
obţine, sub altă formă, o influenţă enormă asupra mersului şi dezvoltării
uriaşe a sistemului de producţie capitalist.
Plusprodusul transformat în capital bănesc virtual va fi cu atât
mai mare, în ceea ce priveşte masa sa, cu cât a fost mai mare suma totală
a capitalului aflat în funcţiune, din a cărui funcţionare el a rezultat.
Creşterea absolută a volumului capitalului bănesc virtual reprodus în
cursul anului uşurează însă şi segmentarea acestuia, astfel că el e plasat
mai repede într-o întreprindere separată, fie în mâna aceluiaşi capitalist,
fie în alte mâini (de pildă membri de familie, în caz de partaje
succesorale etc.). Segmentarea capitalului bănesc înseamnă aici că el e
despărţit cu totul de capitalul iniţial, pentru a fi plasat ca un nou capital
bănesc într-o întreprindere nouă, de sine stătătoare.
Dacă vânzătorii plusprodusului A, A', A" etc. (I) au obţinut
acest plusprodus ca rezultat direct al procesului de producţie, care nu

504
presupune niciun fel de alte acte de circulaţie afară de avansarea de
capital constant şi capital variabil, necesară şi la reproducţia simplă,
dacă prin acest plusprodus ei oferă baza reală a reproducţiei pe scară
lărgită, fabricând de fapt capital suplimentar virtual, dimpotrivă B, B',
B" etc. (I) se comportă în mod diferit. 1. Abia în mâna lor plusprodusul
lui A, A', A" etc., va funcţiona în mod efectiv în calitate de capital
constant suplimentar (celălalt element al capitalului productiv, forţa de
muncă suplimentară, deci capitalul variabil suplimentar, îl lăsăm
deocamdată la o parte); 2. pentru ca el să ajungă în mâna lor, este nevoie
de un act de circulaţie: ei trebuie să cumpere plusprodusul.
La punctul 1 e de observat aici că o parte importantă a
plusprodusului (a capitalului constant suplimentar virtual) produs de A,
A', A" (I) e produs, ce-i drept, în anul acesta, dar nu poate să
funcţioneze efectiv în mâinile lui B, B', B" (I) în calitate de capital
industrial decât în anul următor sau şi mai târziu; la punctul 2 se pune
întrebarea de unde provin banii necesari pentru procesul de circulaţie?
În măsura în care produsele pe care le produc B, B', B" etc. (I)
intră ele însele din nou în propriul lor proces, sub formă naturală, se
înţelege de la sine că o parte corespunzătoare a propriului lor plusprodus
trece în mod direct (fără mijlocirea circulaţiei) în capitalul lor productiv,
intrând aici ca element suplimentar al capitalului constant. În această
măsură însă, ei nici nu transformă în bani plusprodusul lui A, A' etc. (I).
Făcând abstracţie de acest fapt, de unde provin banii? Ştim că ei şi-au
format tezaurul ca şi A, A' etc., prin vânzarea plusproduselor lor res-
pective şi acum au ajuns la ţintă, capitalul lor bănesc doar virtual, îngră-
mădit sub formă de tezaur, urmând a funcţiona în mod efectiv în calitate
de capital bănesc suplimentar. Dar în modul acesta nu facem decât să ne
învârtim în cerc. Tot mai e deschisă chestiunea de unde provin banii pe
care capitaliştii B (I) i-au retras mai înainte din circulaţie şi i-au
îngrămădit.
Ştim însă din cercetarea reproducţiei simple că în mâna
capitaliştilor I şi II trebuie să se afle o anumită cantitate de bani pentru
punerea în circulaţie a plusprodusului lor. Acolo, banii care nu serveau
decât pentru a fi cheltuiţi sub formă de venit în mijloace de consum se
întorceau la capitalişti, în măsura în care aceştia îi avansaseră pentru
punerea în circulaţie a mărfurilor lor respective; aici reapar aceiaşi bani,
dar cu o funcţie schimbată. Capitaliştii A şi B (I) îşi furnizează pe rând
banii pentru transformarea plusprodusului în capital bănesc suplimentar
virtual şi aruncă îndărăt în circulaţie, pe rând, ca mijloc de cumpărare,

505
capitalul bănesc nou format.
Singurul lucru care se presupune în această privinţă este că
masa de bani aflată în ţară (viteza de circulaţie etc. fiind considerate
constante) este suficientă atât pentru circulaţia activă, cât şi pentru
tezaurul de rezervă – deci aceeaşi condiţie care, după cum am văzut,
trebuie să fie îndeplinită şi în circulaţia de mărfuri simplă. Numai
funcţia tezaurelor este diferită aici. De asemenea, masa de bani existentă
trebuie să fie mai mare, 1. pentru că în producţia capitalistă orice produs
(cu excepţia metalului preţios nou produs şi a puţinelor produse
consumate de însuşi producătorul) este produs ca marfă, deci trebuie să
treacă prin forma de bani; 2. pentru că în cadrul producţiei capitaliste
masa capitalului-marfă şi mărimea valorii sale nu sunt numai mai mari
din punct de vedere absolut, dar cresc cu o viteză incomparabil mai
mare; 3. pentru că un capital variabil tot mai mare trebuie să se
transforme întruna în capital bănesc; 4. pentru că lărgirea producţiei este
însoţită pas cu pas de formarea unor noi capitaluri băneşti, astfel că
trebuie să existe şi materialul pentru tezaurizarea lor. Dacă acest lucru
este valabil în general pentru prima fază a producţiei capitaliste, în care
şi creditul există alături de o circulaţie în special metalică, el se aplică şi
fazei celei mai dezvoltate a creditului, în măsura în care baza lui rămâne
circulaţia metalică. Pe de o parte, producţia suplimentară de metale
preţioase, dacă e în mod alternativ bogată sau săracă, poate să exercite
influenţe cu caracter de perturbare asupra preţurilor mărfurilor nu numai
în perioade mai lungi, dar şi înăuntrul unor perioade foarte scurte; pe de
altă parte, întreg mecanismul creditului limitează necontenit circulaţia
metalică efectivă prin tot felul de operaţiuni, metode, instrumente
tehnice, la un minim care scade mereu din punct de vedere relativ – fapt
care face să sporească în aceeaşi proporţie şi caracterul artificial al
întregului mecanism şi posibilităţile unor perturbări ale mersului său
normal.
Diferiţii B, B', B" etc. (I), al căror capital bănesc nou virtual
intră în funcţiune în calitate de capital activ, pot să-şi cumpere şi să-şi
vândă în mod reciproc produsele (părţi din plusprodusul lor). În această
măsură, banii avansaţi circulaţiei plusprodusului se reîntorc – dacă
lucrurile decurg normal – la diferiţii B, în aceeaşi proporţie în care ei
i-au avansat în scopul efectuării circulaţiei mărfurilor lor respective.
Dacă banii circulă ca mijloc de plată, nu trebuie plătite decât soldurile,
în măsura în care cumpărările şi vânzările reciproce nu se acoperă. Dar
este important să presupunem la început, peste tot, aşa cum se face aici,

506
circulaţia metalică sub forma sa originară cea mai simplă, pentru că în
acest mod fluxul şi refluxul, compensarea bilanţurilor, într-un cuvânt
toate momentele care în sistemul creditului apar ca procese reglementate
în mod conştient, se prezintă ca fiind independente de credit, astfel că
lucrurile apar sub o formă spontană şi nu sub una reflectată, cum apar
mai târziu.

3. Capitalul variabil suplimentar

Până acum a fost vorba numai de capitalul constant suplimentar.

Trecem acum la cercetarea capitalului variabil suplimentar.
În cartea I am expus pe larg cum în cadrul producţiei capitaliste
există totdeauna o rezervă de forţă de muncă şi cum, la nevoie, se poate
pune în funcţiune mai multă muncă fără sporirea numărului de
muncitori ocupaţi, adică a masei de forţă de muncă. Nu e nevoie deci,
deocamdată, să mai insistăm asupra acestui lucru, ci vom presupune că
partea din capitalul bănesc nou format ce urmează a fi transformată în
capital variabil găseşte totdeauna forţă de muncă în care să se
transforme. S-a mai arătat în cartea I în ce mod un capital dat poate să-şi
lărgească dimensiunile producţiei sale, înăuntrul unor anumite limite,
fără acumulare. Aici însă e vorba de acumulare de capital în sens
specific, aşa încât lărgirea producţiei este condiţionată de transformarea
plusvalorii în capital suplimentar, deci şi de lărgirea capitalului care stă
la baza producţiei.
Producătorul de aur poate să acumuleze o parte a plusvalorii
sale de aur sub formă de capital bănesc virtual; în momentul în care
acest capital a atins mărimea necesară, el poate să-l transforme direct
într-un capital variabil nou, fără ca el să fie nevoit a-şi vinde mai întâi
plusprodusul în acest scop; de asemenea, el poate să-l transforme în
elemente ale capitalului constant. Dar în acest din urmă caz, el trebuie să
găsească prezente aceste elemente materiale ale capitalului său constant;
fie că, aşa cum am presupus în expunerea de până acum, fiecare
producător lucrează fără comenzi, pentru a-şi aduce apoi pe piaţă marfa
terminată, fie că lucrează la comandă. Lărgirea reală a producţiei, adică
plusprodusul, este presupus în ambele cazuri, o dată ca existând în mod
efectiv, a doua oară ca existând în mod virtual, ca fiind livrabil.

507
 II. Acumularea în sectorul II

Am presupus până acum că A, A', A" (I) îşi vând plusprodusul

către B, B', B" etc., care fac parte din acelaşi sector I. Dar să
presupunem că A (I) îşi transformă în bani plusprodusul, vânzându-l
unui B din sectorul II. Acest lucru se poate face numai prin aceea că,
după ce a vândut lui B (II) mijloace de producţie, A (I) nu cumpără
ulterior mijloace de consum; deci numai prin vânzare unilaterală de
partea sa. Or, II c poate fi trecut din forma de capital-marfă în forma
naturală de capital constant productiv numai prin faptul că nu numai I v,
dar şi cel puţin o parte din I p se schimbă contra unei părţi a lui II c,
acest II c existând sub formă de mijloace de consum; dacă însă A îşi
transformă în bani pe I p al său fără ca acest schimb să se efectueze şi,
dimpotrivă, A al nostru retrage din circulaţie banii încasaţi de la II din
vânzarea lui I p al său, în loc de a-i cheltui cu cumpărarea de mijloace
de consum II c – atunci de partea lui A (I) are loc ce-i drept formarea
unui capital bănesc suplimentar virtual, dar de cealaltă parte se află
imobilizată sub formă de capital-marfă o parte a capitalului constant al
lui B (II) egală în valoare, fără ca ea să poată trece sub forma naturală de
capital productiv, constant. Cu alte cuvinte, o parte a mărfurilor lui B
(II), şi anume prima facie [la prima vedere], o parte fără a cărei vânzare
el nu poate să-şi treacă în întregime capitalul său constant din nou sub
formă productivă, nu mai poate fi vândută; în ceea ce priveşte această
parte, are loc deci supraproducţie care, de asemenea în ceea ce priveşte
această parte, împiedică reproducţia – chiar reproducţia pe aceeaşi scară.
În acest caz, deci, capitalul bănesc suplimentar virtual este, ce-i
drept, de partea lui A (I) forma bănească a plusprodusului (plusvalorii);
dar plusprodusul (plusvaloarea) privit ca atare este aici un fenomen al
reproducţiei simple, nu încă al reproducţiei pe scară lărgită. I v + p –
lucrul fiind valabil în orice caz pentru o parte a lui p – trebuie să se
schimbe în cele din urmă contra II c, pentru ca reproducţia lui II c să se
efectueze pe scară neschimbată. Prin vânzarea plusprodusului său către
B (II), A (I) i-a furnizat acestuia o parte corespunzătoare a valorii
capitalului constant sub formă naturală, dar, în acelaşi timp, prin
retragerea banilor din circulaţie neefectuându-se completarea vânzării cu
o cumpărare ulterioară – el a făcut ca o parte, egală în valoare, din marfa
lui B (II) să rămână nevândută. Dacă privim deci întreaga reproducţie
socială – care cuprinde în mod egal pe capitaliştii I şi pe capitaliştii II –
transformarea plusprodusului lui A (I) în capital bănesc virtual exprimă

508
faptul că o parte, egală în valoare, din capitalul-marfă al lui B (II) nu
poate fi retransformară în capital productiv (constant); deci nu, în mod
virtual, producţie pe scară lărgită, ci împiedicarea reproducţiei simple,
deci un deficit în reproducţia simplă. Întrucât formarea şi vânzarea
plusprodusului lui A (I) sunt ele însele fenomene normale ale
reproducţiei simple, avem aici, chiar în cadrul reproducţiei simple,
următoarele fenomene care se condiţionează reciproc: formarea unui
capital bănesc suplimentar virtual în sectorul I (deci subconsum din
punctul de vedere al lui II); imobilizarea de stocuri de mărfuri la
sectorul II care nu pot fi retransformate în capital productiv (deci
supraproducţie relativă la II): capital bănesc excedentar la I şi deficit în
reproducţie la II.
Fără să ne oprim mai mult asupra acestui punct, vom observa
doar atât: la expunerea reproducţiei simple s-a presupus că întreaga
plusvaloare I şi II se cheltuieşte ca venit. De fapt însă o parte a
plusvalorii e cheltuită ca venit, altă parte e transformată în capital.
Acumularea reală are loc numai cu această condiţie. Susţinerea că
acumularea s-ar face în dauna consumului, este – în formularea aceasta
generală – o iluzie care contrazice natura producţiei capitaliste, întrucât
ea presupune că scopul şi elementul motor al acestei producţii este
consumul şi nu acapararea de plusvaloare şi capitalizarea ei, adică
acumularea.
Să privim acum ceva mai de aproape acumularea în sectorul II.
Prima dificultate cu privire la II c, adică la retransformarea sa din
element al capitalului-marfă II în forma naturală a capitalului constant
II, priveşte reproducţia simplă. Să luăm schema de mai înainte:
(l.000 v + l.000 p) I se schimbă cu:
2.000 II c.
.
Dacă, de pildă, jumătatea plusprodusului I, deci p, sau 500
I p este din nou încorporată sectorului I în calitate de capital constant,
această parte a plusprodusului, reţinută în I, nu poate să înlocuiască
nicio parte a lui II c. În loc de a fi schimbată cu mijloace de consum (şi
aici în această parte a circulaţiei dintre I şi II are loc – spre deosebire de
înlocuirea a 1.000 II c cu 1.000 I v efectuată de muncitorii din I – un
schimb reciproc real, deci o deplasare a mărfurilor de ambele părţi, ea
urmează să servească drept mijloc de producţie suplimentar chiar în I.
Ea nu poate să îndeplinească această funcţie în mod simultan în I şi în
II. Capitalistul nu poate să cheltuiască valoarea plusprodusului său cu
mijloace de consum şi în acelaşi timp să consume în mod productiv
509
însuşi plusprodusul, adică să-l încorporeze capitalului său productiv. În
loc de 2.000 I (v + p) nu pot deci să fie transformate în 2.000 II c decât
numai 1.500, anume (l.000 v + 500 p) I; prin urmare 500 II c nu pot fi
trecute din nou din forma lor de marfă în capital productiv (constant) II.
Ar avea deci loc în II o supraproducţie, care după volumul ei ar
corespunde exact volumului lărgirii producţiei care a avut loc în I.
Supraproducţia din II ar influenţa poate atât de mult sectorul I, încât
chiar şi reîntoarcerea sumei de 1.000 cheltuită de muncitorii I în
mijloace de consum II ar avea loc numai în mod parţial, astfel că aceste
1.000 nu s-ar întoarce în mâinile capitaliştilor I sub formă de capital
bănesc variabil. Aceştia din urmă s-ar vedea astfel împiedicaţi chiar în
reproducţia pe scară neschimbată, şi anume prin simpla încercare de a o
lărgi. Şi trebuie să ţinem seama de faptul că în I n-a avut loc de fapt
decât reproducţie simplă şi că nu s-a făcut decât o nouă grupare a
elementelor, astfel cum se găsesc ele în schemă, în vederea unei lărgiri
în viitor, anume în anul următor.
S-ar putea încerca înlăturarea acestor dificultăţi în modul
următor: cele 500 II c care se află în depozit la capitalist şi care nu pot fi
transformate în mod direct în capital productiv sunt atât de departe de a
constitui supraproducţie, încât ele formează, invers, un element necesar
al reproducţiei, pe care până în prezent l-am neglijat. S-a văzut că e
nevoie ca o rezervă de bani să se îngrămădească în multe puncte, fiind
deci sustrasă circulaţiei, parte pentru a permite formarea de capital
bănesc nou înăuntrul însuşi sectorului I, parte pentru a reţine în mod
provizoriu sub formă bănească valoarea capitalului fix care se consumă
în mod succesiv. Dar întrucât conform schemei toţi banii şi toate
mărfurile se află din capul locului în mod exclusiv în mâinile
capitaliştilor I şi II, aici neexistând nici comerciantul, nici cămătarul,
nici bancherul şi nici vreo clasă care să nu facă decât să consume şi să
nu participe în mod direct în producţia de mărfuri – formarea continuă
de stocuri de mărfuri, aici în mâinile producătorilor lor respectivi, este
de asemenea indispensabilă, pentru a menţine în mers mecanismul
reproducţiei. Cele 500 II c care se află în depozit la capitaliştii II
reprezintă deci, în mărfuri, stocul de mijloace de consum care asigură
continuitatea procesului de consum înglobat în reproducţie, aici, deci,
trecerea de la un an la altul. Fondul de consum, care se mai află aici în
mâinile vânzătorilor săi, care în acelaşi timp sunt producătorii săi, nu
poate să scadă în anul acesta la zero pentru a începe în anul viitor cu
zero, lucru care nu este posibil nici la trecerea de la ziua de azi la ziua de

510
mâine. Întrucât în mod continuu trebuie să aibă loc o nouă formare a
unor asemenea stocuri de mărfuri, deşi în proporţii schimbătoare,
producătorii noştri capitalişti II trebuie să aibă un capital bănesc de
rezervă, care să le permită să-şi continue procesul de producţie, deşi o
parte a capitalului lor productiv este imobilizată în mod trecător sub
formă de mărfuri. Căci, conform presupunerii, ei îmbină întreaga acti-
vitate comercială cu activitatea productivă; ei trebuie să dispună deci şi
de capitalul bănesc suplimentar, care, atunci când diferitele funcţii ale
procesului de reproducţie sunt împărţite între diferite categorii de
capitalişti, se află în mâinile comercianţilor.
Răspunsul e următorul: 1. Această formare de rezerve şi
necesitatea ei este valabilă pentru toţi capitaliştii, atât cei din I cât şi cei
din II. Priviţi ca simpli vânzători de mărfuri, ei nu se deosebesc decât
prin faptul că vând mărfuri de categorii diferite. Stocul de mărfuri II
presupune un stoc anterior de mărfuri I. Dacă neglijăm acest stoc într-o
parte, trebuie să-l neglijăm şi în cealaltă parte. Dacă îl luăm însă în
considerare în ambele părţi, nu modificăm problema deloc. 2. Aşa cum
acest an se încheie de partea lui II cu un stoc de mărfuri pentru anul
viitor, tot astfel el a început cu un stoc de mărfuri în aceeaşi parte,
transmis din anul precedent. Atunci când analizăm reproducţia anuală –
redusă la expresia ei cea mai abstractă – trebuie să-l ştergem, aşadar, şi
aici, şi dincolo. Lăsând anului acestuia întreaga sa producţie, deci şi
ceea ce el transmite anului viitor ca stoc de mărfuri, îi luăm, pe de altă
parte, stocul de mărfuri pe care 1-a primit de la anul precedent şi avem
astfel de fapt în faţa noastră, ca obiect al analizei, produsul total al unui
an mediu. 3. Simplul fapt că dificultatea care urmează să fie înlăturată
nu am întâmpinat-o atunci când am cercetat reproducţia simplă,
dovedeşte că este vorba de un fenomen specific care nu se datoreşte
decât unei schimbări în gruparea elementelor I (în ceea ce priveşte
reproducţia), schimbare fără de care nu ar putea să aibă loc niciun fel de
reproducţie pe scară lărgită.

III. Prezentarea schematică a acumulării

Vom privi acum reproducţia după următoarea schemă:

I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p = 6.000
Schema a) Total = 8.252.
II. 1.500 c + 376 v + 376 p = 2.252
Observăm mai întâi că suma totală a produsului social anual =

511
8.252 este mai mică decât în prima schemă, în care era = 9.000. Am
putea tot atât de bine să luăm o sumă mult mai mare, de pildă una de
zece ori mai mare. Am ales anume o sumă mai mică decât în schema 1,
pentru a sublinia că reproducţia pe scară lărgită (care e concepută aici ca
o producţie efectuată cu o investiţie mai mare de capital) nu are nimic
de-a face cu mărimea absolută a produsului, că, pentru o masă de
mărfuri dată, ea nu presupune decât un aranjament diferit şi o destinaţie
diferită, în ceea ce priveşte funcţia lor, a diferitelor elemente ale
produsului dat, că, deci, în ceea ce priveşte mărimea valorii, ea nu este
pentru început decât reproducţie simplă. Nu cantitatea, ci determinarea
calitativă a elementelor date ale reproducţiei simple se schimbă, şi
această schimbare este condiţia materială a reproducţiei pe scară lărgită,
care urmează mai târziu2.
Am putea să modificăm schema, modificând raporturile dintre
capitalul variabil şi capitalul constant, de pildă, în modul următor:
I. 4.000 c + 875 v + 875 p = 5.750
Schema b) Total = 8.252.
II. 1.750 c + 376 v + 376 p = 2.502
Schema ar apărea astfel aranjată pentru reproducţia pe scară
simplă, astfel că plusvaloarea ar fi cheltuită în întregime ca venit şi nu ar
fi acumulată. În ambele cazuri, sub a) ca şi sub b), avem un produs
anual de aceeaşi valoare, numai că o dată, sub b), elementele sale sunt
astfel grupate în ceea ce priveşte funcţia lor, încât reproducţia reîncepe
pe aceeaşi scară, în timp ce sub a) modul de grupare a acestor elemente
formează baza materială a reproducţiei pe scară lărgită; într-adevăr, sub
b) (875 v + 875 p) I = 1.750 I (v + p) se schimbă fără nicio rămăşiţă cu
1.750 II c, în timp ce sub a) (l.000 v + l.000 p) I = 2.000 I (v + p), în
schimbul cu 1.500 II c, lasă o rămăşiţă de 500 I p pentru acumulare în
sectorul I.
Şi acum să trecem la analiza mai amănunţită a schemei a). Să
presupunem că atât în I, cât şi în II o jumătate a plusvalorii, în loc să fie
cheltuită ca venit, este acumulată, adică este transformată într-un
element al capitalului suplimentar. Întrucât o jumătate din 1.000 I p =
500 urmează să fie acumulată sub o formă sau alta, să fie investită în
calitate de capital bănesc suplimentar, adică să fie transformată în
capital productiv suplimentar, numai (l.000 v + 500 p) I sunt cheltuite
în calitate de venit. Din această cauză, ca mărime normală a lui II c
figurează aici numai 1.500. Schimbul dintre 1.500 I (v + p) şi 1.500 II c
nu mai trebuie cercetat aici, întrucât l-am descris deja ca proces al

512
reproducţiei simple; de asemenea, nici 4.000 I c nu este luat în
considerare, întrucât rearanjarea lui pentru reproducţia care urmează să
înceapă (şi care de data aceasta are loc pe scară largă) a fost şi ea
analizată ca proces al reproducţiei simple.
Ceea ce rămâne deci de cercetat aici este: 500 I p şi (376 v +
376 p) II, în măsura în care e vorba, pe de o parte, de relaţiile interne
atât ale lui I, cât şi ale lui II, iar pe de altă parte, de mişcarea dintre
amândouă. Întrucât s-a presupus că şi în II urmează să fie acumulată o
jumătate din plusvaloare, trebuie deci transformate în capital, în acest
sector, 188, din care 1/4 în capital variabil = 47, sau într-o cifră mai
rotundă, 48; în capital constant urmează deci să se transforme 140.
Ne lovim aici de o nouă problemă, a cărei simplă existenţă
trebuie să apară curioasă concepţiei curente că mărfuri de un fel
obişnuiesc să se schimbe pe mărfuri de alt fel şi că mărfuri se schimbă
pe bani, iar banii aceştia la rândul lor pe marfă de alt fel. Cele 140 II p
pot fi transformate în capital productiv prin faptul că ele sunt înlocuite
cu o parte a mărfurilor I p având aceeaşi valoare. Se înţelege de la sine
că acea parte a lui I p care urmează să fie schimbată cu II p trebuie să
constea din mijloace de producţie care să poată intra fie atât în producţia
sectorului I, cât şi în cea a sectorului II, fie în mod exclusiv numai în
producţia sectorului II. Această înlocuire nu se poate efectua decât prin
cumpărare unilaterală din partea lui II, întrucât întreg plusprodusul 500 I
p, care mai trebuie încă cercetat, urmează să servească pentru acumulare
înăuntrul lui I, deci nu poate să fie schimbat cu mărfuri II; nu poate, cu
alte cuvinte, să fie acumulat şi consumat în acelaşi timp de I. II trebuie
să cumpere deci 140 I p cu bani numerar, fără ca aceşti bani să se
întoarcă la el prin vânzarea ulterioară a mărfii sale către I. Şi anume
acesta este un proces care se repetă în mod continuu la orice producţie
anuală nouă, în măsura în care ea este reproducţie pe scară lărgită. De
unde izvorăsc, în sectorul II, banii necesari în acest scop ?
II pare să fie, dimpotrivă, un câmp cu totul steril în ceea ce
priveşte formarea de capital bănesc nou, formare care însoţeşte
acumularea reală şi o condiţionează în cadrul producţiei capitaliste şi
care, de fapt, se manifestă la început ca o simplă tezaurizare.
Avem în primul rând 376 II v; capitalul bănesc de 376, avansat
în forţă de muncă, se întoarce necontenit, în calitate de capital variabil
sub formă bănească, la capitalistul II, prin cumpărarea de mărfuri II.
Această continuă îndepărtare şi reîntoarcere la punctul de plecare –
buzunarul capitalistului – nu sporeşte în niciun fel banii care sunt

513
antrenaţi în acest circuit. Ea nu este un izvor de acumulare de bani. De
asemenea, aceşti bani nu pot fi retraşi din circulaţie pentru a forma
capital bănesc virtual nour tezaurizat.
Dar să ne oprim puţin! Oare nu e rost aici de vreun profit ?
Nu trebuie să uităm că sectorul II are faţă de sectorul I avantajul
că muncitorii pe care îi utilizează trebuie să-şi cumpere de la el
mărfurile produse chiar de ei. Sectorul II este cumpărător de forţă de
muncă şi în acelaşi timp vânzător de mărfuri către posesorii forţei de
muncă utilizate de el. Sectorul II poate deci:
1. Lucru care îi este comun cu capitaliştii sectorului I, să reducă
pur şi simplu salariul sub mărimea sa medie normală. În modul acesta se
eliberează o parte a banilor care funcţionează ca formă bănească a
capitalului variabil, şi acest lucru ar putea să devină, dacă acelaşi proces
se repetă mereu, un izvor normal al tezaurizării, deci şi al formării de
capital bănesc suplimentar virtual în sectorul II. Bineînţeles că nu este
vorba de un profit fraudulos, accidental; aici unde avem de-a face cu
formarea normală de capital. Dar nu trebuie să uităm că salariul normal
plătit în realitate (care, caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând
neschimbate], determină mărimea capitalului variabil) nu e nicidecum
plătit din bunătatea capitaliştilor, ci pentru că în împrejurările date el
trebuie să fie plătit. Astfel, explicaţia aceasta trebuie înlăturată. Dacă
presupunem că sectorul II cheltuieşte un capital variabil de 376 v nu
avem dreptul, pentru a rezolva o problemă nouă ce ni se pune, să
introducem dintr-o dată ipoteza că el avansează de pildă numai 350 v şi
nu 376 v.
2. Pe de altă parte însă, sectorul II, privit ca un singur tot, are,
precum am spus, avantajul faţă de sectorul I că el este în acelaşi timp
cumpărătorul forţei de muncă şi, de asemenea, revânzătorul mărfii sale
către propriii săi muncitori. Şi în ce mod acest lucru poate fi exploatat –
în ce mod se poate plăti, nominal, salariul normal, retrăgându-se, alias
[cu alte cuvinte] furându-se, o parte din acest salariu fără un echivalent
în marfă corespunzător; cum se poate face acest lucru, fie cu ajutorul
truck-system-ului, fie prin falsificarea mijlocului de circulaţie (deşi
nesesizabilă de justiţie), în această privinţă există în orice ţară
industrială datele cele mai concrete. Astfel, de pildă, în Anglia şi în
Statele Unite. (Se va ilustra, cu această ocazie, cu ajutorul câtorva
exemple edificatoare.) Este aceeaşi operaţie ca sub 1, numai că e
disimulată şi executată pe o cale ocolită. Ea trebuie deci respinsă ca şi
cea dintâi. E vorba aici de salariu plătit în mod real, nu în mod nominal.

514
 Se vede cum, la analiza obiectivă a mecanismului capitalist,
anumite tare ruşinoase care îl mai caracterizează în mod excepţional nu
pot fi utilizate ca expediente pentru înlăturarea unor dificultăţi teoretice.
E curios însă că marea majoritate a criticilor mei burghezi se indignează
susţinând că în cartea I a „Capitalului” aş fi făcut capitaliştilor o mare
nedreptate de pildă prin presupunerea după care capitalistul plăteşte
valoarea reală a forţei de muncă, lucru pe care, de altfel, în cea mai mare
parte a cazurilor nu-1 face! (Aici poate fi citat Schäffle, în ceea ce
priveşte mărinimia pe care mi-o atribuie.)
Cu 376 II v nu se poate deci face nimic în scopul arătat mai sus.
Dar şi mai puţin avantajos stau lucrurile cu 376 II p. Aici nu-şi
stau faţă în faţă decât capitalişti din acelaşi sector, care îşi vând şi îşi
cumpără reciproc mijloacele de consum produse de ei. Banii necesari
pentru această circulaţie nu funcţionează decât ca mijloc de circulaţie şi,
dacă lucrurile decurg normal, trebuie să se întoarcă la participanţi în
măsura în care ei i-au avansat circulaţiei, pentru a parcurge în mod
repetat şi continuu aceeaşi cale.
O retragere a acestor bani din circulaţie în scopul formării unui
capital bănesc suplimentar virtual nu pare posibilă decât pe două căi.
Sau o parte a capitaliştilor II înşeală pe cealaltă, jefuindu-i deci banii.
Precum ştim, pentru formarea de capital bănesc nou nu este nevoie de
vreo sporire trecătoare a mijlocului de circulaţie; nu e nevoie decât ca
banii să fie retraşi, dintr-o parte sau dintr-alta, din circulaţie şi
îngrămădiţi ca tezaur. Nu ar avea nicio importanţă faptul că banii ar
putea să fie furaţi şi că, deci, formarea de capital bănesc suplimentar la o
parte din capitaliştii II ar putea să fie însoţită cu o pierdere reală de bani
la altă parte. Partea înşelată a capitaliştilor II ar trebui să trăiască ceva
mai puţin bine; atât şi nimic mai mult.
Sau, o parte din II p, concretizată în mijloace de subzistenţă
necesare, e transformată direct în capital variabil nou înăuntrul
sectorului II. Vom cerceta la sfârşitul acestui capitol (sub nr. IV) cum
se face acest lucru.

1. Primul exemplu
A) Schema reproducţiei simple
I. 4.000 c + l.000 v + l.000 p = 6.000
Total = 9.000.
II. 2.000 c + 500 v + 500 p = 3.000

515
 B) Schema de plecare pentru reproducţia3 pe scară lărgită
I. 4.000c + l.000v + l.000p = 6.000
Total = 9.000.
II. 1.500c - 750v + 750p = 3.000

Dacă presupunem că în schema B se acumulează o jumătate din

plusvaloarea sectorului I, adică 500, obţinem mai întâi (l.000 v + 500 p)
I sau 1.500 I (v + p) ce urmează a fi înlocuiţi cu 1.500 II c; în acest caz
rămân în I: 4.000 c + 500 p, aceasta din urmă urmând a fi acumulată.
Înlocuirea lui (l.000v + 500p) I cu 1.500 II c este un proces al
reproducţiei simple şi a fost explicată atunci când a fost vorba de aceasta
din urmă.
Să presupunem că, din cele 500 I p, 400 trebuie transformate în
capital constant şi 100 în capital variabil. Circulaţia, înăuntrul sectorului
I, a celor 400 p care urmează să fie astfel capitalizate, a fost analizată;
ele pot deci să fie anexate de I c, astfel că pentru I obţinem:
4.400 c + l.000 v + 100 p (care urmează a fi transformate în l00
v).
La rândul lui, II cumpără de la I, în vederea acumulării, cele 100
I p (existente ca mijloace de producţie), care formează acum capital
constant suplimentar al lui II, în timp ce cele 100 în bani pe care II le
plăteşte în schimb, devin forma bănească a capitalului variabil
suplimentar al lui I. Avem în acest caz, în ceea ce priveşte sectorul I, un
capital de 4.400 c + 1.100 v (acestea din urmă în bani) = 5.500.
II are acum pentru capitalul constant 1.600 c; pentru punerea lor
în lucru, el trebuie să mai adauge alte 50 v în bani pentru cumpărarea de
forţă de muncă nouă, astfel încât capitalul său variabil creşte de la 750 la
800. Această creştere a capitalului constant şi a capitalului variabil din II
cu cifra totală de 150 este acoperită din plusvaloarea acestui sector; din
cele 750 II p nu mai rămân deci decât 600 p ca fond de consum al
capitaliştilor II, al căror produs anual se repartizează acum precum
urmează:
II. 1.600 c + 800 v + 600 p (fond de consum) = 3.000.
Cele 150p produse sub formă de mijloace de consum, care sunt
transformate aici în (100 c + 50 v) II, intră în întregime, sub forma lor
naturală, în consumul muncitorilor: 100 sunt consumate de muncitorii I
(100 I v) şi 50 de muncitorii II (50 II v), cum s-a arătat mai sus. De fapt,
în II, atunci când acesta îşi pregăteşte produsul total sub forma necesară
pentru acumulare, trebuie ca acea parte din plusvaloare care e reprodusă

516
sub formă de mijloace de consum necesare să fie mai mare cu 100.
Dacă reproducţia pe scară lărgită începe în mod efectiv, cele 100 capital
bănesc variabil din I trec, prin mâinile clasei sale muncitoare, îndărăt la
II, care, la rândul lui, trece lui I, ca stoc de mărfuri, l00 p şi în acelaşi
timp propriei sale clase muncitoare 50, de asemenea ca stoc de mărfuri.
Aranjamentul, modificat în vederea acumulării, este acum
următorul:
I. 4.400 c + 1.100 v + 500 fond de consum = 6.000
II. 1.600 c + 800 v + 600 fond de consum = 3.000
Total 9.000 ca mai sus.
Din această sumă e capital:
I. 4.400 c + l.l00 v (bani) = 5.500
= 7.900,
II. 1.600 c + 800 v (bani) = 2.400
în timp ce producţia a început cu:
I. 4.000 c + l.000 v = 5.000
= 7.250.
II. 1.500 c + 750 v = 2.250
Dacă acumularea reală se face pe această bază, adică dacă se
produce în mod efectiv cu acest capital sporit, obţinem la sfârşitul anului
următor:
I. 4.400 c + l.l00 v + l.l00 p = 6.600
= 9.800.
II. 1.600 c + 800v + 800p = 3.200
Să presupunem acum că sub I acumularea continuă în aceeaşi
proporţie; că deci 550 p sunt cheltuite ca venit, iar 550 p sunt acumulate.
În acest caz, 1.100 I v sunt, în primul rând, înlocuite cu 1.100 II c; apoi
550 I p mai trebuie realizate într-o sumă egală de mărfuri II; deci, în
total, 1.650 I (v + p). Dar capitalul constant II care trebuie înlocuit nu
este decât de 1.600; restul de 50 trebuie deci completat din 800 II p.
Dacă facem abstracţie deocamdată aici de bani, obţinem ca rezultat al
acestei tranzacţii:
I. 4.400 c + 550 p (care urmează să fie capitalizaţi); iar alături,
ca fond de consum al capitaliştilor şi muncitorilor, 1.650 (v + p),
realizate în mărfuri II c.
II. 1.650 c (50 fiind adăugate din II p conform celor de mai sus)
+ 800 v + 750 p (fond de consum al capitaliştilor).
Dar dacă în II se menţine vechea proporţie dintre v şi c, pentru
50 c mai trebuie avansate încă 25 v; acestea trebuie luate din cele 750 p;

517
obţinem deci:
II. 1.650 c + 825 v + 725 p.
Sub I trebuie capitalizate 550p; dacă proporţia rămâne cea de
mai înainte, 440 din această cifră formează capital constant, iar 110
capital variabil. Aceste 110 trebuie eventual luate din 725 II p, cu alte
cuvinte mijloace de consum în valoare de 110 sunt consumate de
muncitori I în loc să fie consumate de capitalişti II, aceştia din urmă
fiind adică siliţi să capitalizeze aceste 110 p pe care nu le pot consuma.
Din cele 725 II p rămân deci 615 II p. Dar, dacă II transformă astfel
aceste 110 în capital constant suplimentar, el mai are nevoie de încă un
capital variabil suplimentar de 55; acesta trebuie iarăşi luat din
plusvaloarea lui; dacă îl scădem din 615 IIp, rămân 560 pentru con-
sumul capitaliştilor II, astfel că obţinem acum, după efectuarea tuturor
transferurilor efective şi potenţiale, următoarea valoare-capital:
I. (4.400 c + 440 c) + (l.l00 v + 110 v) = 4.840 c + 1.210 v = 6.050
II. (1.600c + 50c + 110c) + (800v+25v+55v) = 1.760 c + 880 v = 2.640
8.690
Pentru ca lucrurile să decurgă normal, e nevoie ca în II acumularea să se
facă mai repede decât în I, pentru că în caz contrar acea parte a lui I (v +
p) care urmează a fi transformată în mărfuri II c creşte mai repede decât
II c, singurul cu care poate fi schimbat.
Dacă reproducţia continuă pe această bază, în împrejurări de
altfel neschimbate, obţinem la sfârşitul anului următor:
I. 4.840 c + 1.210 v + 1.210 p = 7.260
= 10.780.
II. 1.760 c + 880 v + 880 p = 3.520
Dacă proporţia în care e împărţită plusvaloarea rămâne
neschimbată, trebuie mai întâi cheltuit ca venit din I: 1.210 v şi jumătate
din p = 605, în total = 1.815. Acest fond de consum este, la rândul lui,
mai mare cu 55 decât II c. Cele 55 trebuie scăzute din 880 p; rămân 825.
55 II p transformat în II c presupune apoi ca din II p să se mai scadă
271/2 pentru capitalul variabil corespunzător; rămâne disponibil pentru
consum 7971/2 II p.
Trebuie acum capitalizate în I 605 p; din acestea, constant 484
şi variabil 121; acestea din urmă trebuie scăzute din IIp, care acum mai
este încă = 7971/2; rămâne 6761/2 II p. Prin urmare II transformă alte 121
în capital constant şi are nevoie în acest scop de un nou capital variabil
= 601/2; şi acesta se scade din 6761/2; rămân de consumat 616.
Capitalul pe care îl avem acum este următorul:

518
 I. Constant 4.840 + 484 = 5.324.
Variabil 1.210 + 121 =1.331.
II. Constant 1.760 + 55 + 121 = 1.936.
Variabil 880 + 271/2 + 601/2 = 968.
I. 5.324 c + 1.331 v = 6.655
Total: = 9.559,
II. 1.936 c + 968 v = 2.904
iar la sfârşitul anului produsul este:
I. 5.324 c + 1.331 v + 1.331 p = 7.986
= 11.858.
II. 1.936 c + 968 v + 968 p = 3.872
Repetând acelaşi calcul şi rotunjind fracţiile, obţinem la sfârşitul
anului următor un produs de:
I. 5.856 c + 1.464 v + 1.464 p = 8.784
= 13.043.
4
II. 2.129 c + 1.065 v + 1.065 p = 4.259
Iar la sfârşitul încă unui an:

I. 6.442 c + 1.610 v + 1.610 p = 9.662

= 14.348.
II. 2.342 c + 1.172 v + 1.172 p = 4.686
În decurs de 5 ani5 de reproducţie pe scară lărgită, capitalul
total al lui I şi II s-a urcat de la 5.500c6 + 1.750 v = 7.2506 la 8.784 c +
2.782 v = 11.566, deci într-un raport de 100:160. Plusvaloarea totală era
la început de 1.750; acum ea e de 2.782. Plusvaloarea consumată era la
început de 500 pentru I şi de 600 pentru II, total = 1.100; în ultimul an
ea era de 732 pentru I şi de 746 pentru II, total = 1.478. Ea a crescut deci
în raport de 100:1347.

2. Al doilea exemplu

Să luăm acum produsul anual de 9.000, care, în calitate de

capital-marfă se află în întregime în mâna clasei capitaliştilor industriali,
sub o formă în care proporţia medie generală dintre capitalul variabil şi
capitalul constant este de 1:5. Acest lucru presupune: o dezvoltare
importantă a producţiei capitaliste şi, în mod corespunzător, a forţei
productive a muncii sociale; o lărgire prealabilă importantă a scării
producţiei; în fine, dezvoltarea tuturor împrejurărilor care produc o
suprapopulaţie relativă în sânul clasei muncitoare. Rotunjindu-se

519
fracţiile, produsul anual se va repartiza precum urmează:

I. 5.000 c + 1.000 v + 1.000 p = 7.000

= 9.000.
II. 1.430 c + 285 v + 285 p = 2.000

Să presupunem acum că sectorul capitaliştilor I consumă o

jumătate din plusvaloare = 500 şi acumulează cealaltă jumătate. În acest
caz (1.000 v + 500 p) I = 1.500 ar trebui transformaţi în 1.500 II c.
Întrucât aici II c nu sunt decât = 1.430, trebuie să scădem din
plusvaloare 70; scăzând 70 din 285 II p, rămân 215 II p. Obţinem deci:
I. 5.000 c + 500 p (destinate capitalizării) + 1.500 (v + p) fond
de consum al capitaliştilor şi muncitorilor.
II. 1.430 c + 70 p (destinate capitalizării) + 285 v + 215 p.
Întrucât aici 70 II p sunt anexate direct la II c, e nevoie, pentru
punerea în mişcare a acestui capital constant suplimentar, de un capital
variabil de =14; şi aceste 14 se scad deci din 215 II p; rămân 201 II p,
astfel că avem:
II. (1.430 c + 70 c) + (285 v + 14 v) + 201 p.
Schimbul celor 1.500 I (v + 1/2 p) cu 1.500 II c este un proces al
reproducţiei8 simple, astfel că nu mai avem a ne ocupa de el. Totuşi,
trebuie să mai menţionăm aici unele particularităţi care rezultă din faptul
că, la reproducţia însoţită de acumulare I (v +1/2 p) nu e înlocuit numai
prin II c, ci prin II c plus o parte a lui II p.
Că în caz de acumulare I (v + p) este mai mare decât II c şi nu
egal cu II c, ca în reproducţia simplă, se înţelege de la sine; căci, în
primul rând, I încorporează o porţiune a plusprodusului său în propriul
său capital productiv şi transformă 5/6 din această porţiune în capital
constant, neputând deci să înlocuiască în acelaşi timp aceste 5/6 cu
mijloace de consum II; în al doilea rând, I trebuie să furnizeze din
plusprodusul său materialul pentru capitalul constant necesar în vederea
acumulării înăuntrul lui II, aşa cum II trebuie să furnizeze lui I
materialul pentru capitalul variabil care urmează să pună în mişcare acea
parte din plusprodusul lui I pe care însuşi I o utilizează în calitate de
capital constant suplimentar. Noi ştim: capitalul variabil propriu-zis
constă din forţă de muncă, deci şi cel suplimentar. Nu capitalistul I este
acela care cumpără de la II o rezervă de mijloace de subzistenţă
necesare, ţinându-le stocate pentru forţa de muncă pe care el urmează să
o utilizeze, aşa cum era obligat să facă stăpânul de sclavi. Muncitorii
520
înşişi sunt cei care tratează cu II. Acest fapt nu împiedică însă ca din
punctul de vedere al capitalistului mijloacele de consum ale forţei de
muncă suplimentare să nu fie decât mijloace de producere şi de
conservare a forţei sale de muncă suplimentare eventuale, deci forma
naturală a capitalului său variabil. Propria sa operaţiune următoare, în
speţă aceea a lui I, constă doar în faptul că el capitalizează capitalul
bănesc nou, necesar pentru cumpărarea forţei de muncă suplimentare. În
momentul în care el o înglobează pe aceasta din urmă, banii devin
mijloc de cumpărare a mărfurilor II pentru această forţă de muncă,
trebuie deci să găsească existente mijloacele de consum care îi sunt
necesare.
În treacăt, de multe ori domnul capitalist, ca şi presa lui, sunt
nemulţumiţi de modul în care forţa de muncă îşi cheltuieşte banii şi de
mărfurile II în care ea îşi realizează aceşti bani. Cu această ocazie, el
face pe filosoful, pe omul de cultură şi pe filantropul, ca de pildă
domnul Drummond, secretar de legaţie al Angliei la Washington: „The
Nation” (un ziar), spune el, a publicat la sfârşitul lui octombrie 1879 un
articol interesant în care se spune între altele: „Muncitorii nu au ţinut
pasul, în ceea ce priveşte cultura, cu progresul invenţiilor; le-au devenit
accesibile o serie de obiecte pe care ei nu ştiu să le întrebuinţeze şi
pentru care ei nu creează deci o piaţă.” (Orice capitalist doreşte,
bineînţeles, ca muncitorul să-i cumpere marfa.) „Nu există niciun motiv
ca muncitorul să nu-şi dorească aceleaşi lucruri de confort ca şi preotul,
avocatul, medicul, care câştigă aceeaşi sumă ca şi el.” (Această
categorie de preoţi, avocaţi şi medici sunt într-adevăr nevoiţi a se
mulţumi cu dorinţa multor lucruri de confort!) „Dar el nu are asemenea
dorinţe. Şi astăzi se pune încă problema în ce mod el ar putea fi ridicat
la un nivel mai înalt, printr-o metodă raţională şi sănătoasă, în calitate de
consumator; o problemă nu tocmai uşoară, întrucât toată ambiţia lui nu
trece dincolo de reducerea orelor sale de muncă, iar demagogul îl incită
mai mult în această direcţie decât în direcţia ameliorării situaţiei sale
prin ridicarea facultăţilor sale morale şi spirituale.” („Reports of H. M.'s
Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures, Commerce
etc. of the Countries in which they reside”, Londra 1879, pag. 404)
Orele de muncă îndelungate par să fie taina metodei raţionale şi
sănătoase care urmează să amelioreze situaţia muncitorului prin
ridicarea facultăţilor sale morale şi spirituale şi să facă din el un
consumator raţional. Pentru a deveni un consumator raţional al mărfii
capitaliştilor, el trebuie, înainte de toate, să înceapă prin a permite

521
capitalistului său – lucru pe care demagogul îl împiedică să-l facă! – să-i
consume forţa de muncă într-un mod iraţional şi dăunător sănătăţii.
Ceea ce înţelege capitalistul prin consum raţional, se vede acolo unde el
consimte să se amestece în mod direct în sfera de consum a muncitorilor
săi – în truck-system, din care face parte, între multe altele, şi închirierea
de locuinţe către muncitori, astfel că el e, în acelaşi timp, capitalistul lor
şi proprietarul locuinţei lor.
Acelaşi Drummond, al cărui suflet nobil se entuziasmează
pentru încercările capitaliştilor în sensul ridicării clasei muncitoare,
povesteşte, între altele, în acelaşi raport, despre fabricile de bumbac ale
întreprinderilor Lowell and Lawrence Mills, considerate fabrici model.
Casele în care mănâncă şi locuiesc fetele din fabrică aparţin societăţii
anonime care e proprietara fabricilor; supraveghetoarele acestor case se
află în serviciul aceleiaşi societăţi, care le prescrie norme de conduită;
nicio fată nu are voie să vină acasă după ora 10 seara. Şi acum urmează
lucrul cel mai frumos. O poliţie specială a societăţii patrulează în
împrejurimi pentru a împiedica încălcarea acestui regulament. După ora
10 nicio fată nu poate nici să iasă, nici să intre. Nicio fată nu poate să
locuiască în afara terenului societăţii, pe care orice casă îi aduce acesteia
o chirie săptămânală de aproximativ 10 dolari; şi acum vedem pe
consumatorul raţional în plină strălucire: „întrucât însă în multe din cele
mai bune case de închiriat pentru muncitoare se găseşte şi
indispensabilul pian, muzica, dansul şi cântecul joacă un rol important
cel puţin la acelea care, după o muncă neîntreruptă de zece ore la
războiul de ţesut, au nevoie mai mult de un divertisment după atâta
monotonie decât de odihnă efectivă”. (pag. 412) Dar misterul adevărat
al transformării muncitorului într-un consumator raţional urmează abia
acum. Domnul Dummond vizitează fabrica de cuţite din Turner's Falls
(Connecticut River), şi domnul Oakman, trezorierul societăţii, după ce îi
povesteşte că cuţitele de masă americane le bat pe cele englezeşti în
ceea ce priveşte calitatea, continuă: „Vom bate Anglia şi în ceea ce
priveşte preţurile; în privinţa calităţii, i-am luat-o înainte, lucrul este
recunoscut; dar trebuie să ajungem la preţuri mai scăzute şi vom ajunge
la ele în momentul în care vom obţine oţelul cu un preţ mai redus şi vom
reduce şi preţul muncii!” (pag. 427) Reducerea salariului şi prelungirea
timpului de muncă, iată miezul metodei raţionale şi sănătoase care
urmează să-l ridice pe muncitor la demnitatea unui consumator raţional,
care să creeze o piaţă pentru întreaga serie de obiecte pe care cultura şi
progresul invenţiilor i le-au făcut accesibile.

522
 Prin urmare, aşa cum I trebuie să livreze din plusprodusul său
capitalul constant suplimentar al lui II, tot astfel II livrează, în acelaşi
sens, capitalul variabil suplimentar al lui I. II acumulează pentru I şi
pentru sine însuşi, întrucât este vorba de capitalul variabil, reproducând
o parte mai mare din produsul său total, în special, deci, din
plusprodusul său, sub forma de mijloace de consum necesare.
La producţia pe bază de capital în creştere, I (v + p) trebuie să
fie = II c plus acea parte a plusprodusului care e înglobată din nou în
calitate de capital, plus partea suplimentară de capital constant necesară
pentru lărgirea producţiei în II; iar minimul acestei lărgiri este acela fără
de care acumularea reală, adică extinderea efectivă a producţiei, nu
poate fi efectuată în I.
Dacă ne întoarcem acum la ultimul caz privit mai sus, vedem că
el prezintă particularitatea că II c este mai mic decât I (v + 1/2p), decât
acea parte a produsului lui I care e cheltuită, ca venit, pentru mijloace de
consum, astfel că, pentru a pune în circulaţie cele 1.500 I (v + p), trebuie
ca imediat, prin acest fapt, să fie realizată o parte a plusprodusului II =
70. În ceea ce priveşte pe II c = 1.430, el trebuie înlocuit, dacă celelalte
împrejurări rămân neschimbate, cu o valoare egală din I (v + p), pentru
ca în II să poată avea loc reproducţie simplă, astfel că nu avem să ne mai
ocupăm de el aici. Altfel stau lucrurile cu cele 70 II p suplimentare.
Ceea ce pentru I este simplă înlocuire a venitului prin mijloace de
consum, simplu schimb de mărfuri în vederea consumului, nu este, aici,
pentru II – ca în cadrul reproducţiei simple – simplă retransformare a
capitalului său constant din capital-marfă în forma sa naturală, ci proces
direct de acumulare, trecerea unei părţi a plusprodusului său din forma
de mijloace de consum în aceea de capital constant. Dacă I cumpără cu
70 1. st. bani (rezervă de bani destinată punerii în circulaţie a
plusvalorii) cele 70 II p şi dacă II nu cumpără cu aceşti bani 70 I p, ci
acumulează cele 70 1. st. în calitate de capital bănesc, acesta din urmă
continuă, ce-i drept, să fie expresia unui produs suplimentar (adică a
plusprodusului lui II din care el e o cotă-parte), deşi nu a unui produs
care intră din nou în producţie; dar în acest caz această acumulare de
bani de partea lui II ar fi în acelaşi timp expresia a 70 I p în mijloace de
producţie care nu pot fi vândute. Ar avea deci loc în I o supraproducţie
relativă, corespunzătoare acestei lipse de lărgire a reproducţiei de partea
lui II.
Dar abstracţie făcând de acest fapt, în timpul în care cele 70 în
bani care au venit de la I nu s-au întors încă sau s-au întors numai în

523
mod parţial la I, prin cumpărare de 70 I p de către II, 70 în bani
figurează, în întregime sau în mod parţial, în mâna lui II, în calitate de
capital bănesc virtual. Lucrul acesta este valabil pentru orice schimb
dintre I şi II înainte ca înlocuirea reciprocă a mărfurilor respective să fi
efectuat reîntoarcerea banilor la punctul lor de plecare. Dar, dacă
lucrurile decurg normal, banii nu figurează decât în mod temporar în
acest rol. Or, în sistemul creditului, în care orice sumă de bani
suplimentară, devenită momentan liberă, trebuie să funcţioneze imediat
în mod activ în calitate de capital bănesc suplimentar, un asemenea
capital bănesc, liber în mod trecător, poate să fie imobilizat, servind, de
pildă, pentru întreprinderi noi în sectorul I; în acelaşi timp, el va trebui
să pună în funcţiune în alte întreprinderi produsul suplimentar care se
mai află încă imobilizat în acest sector. Mai e de observat că anexarea
de 70 I p la capitalul constant II necesită în acelaşi timp lărgirea
capitalului variabil II cu cifra 14. Acest lucru presupune – ca şi în I, în
caz de înglobare directă a unui plusprodus I p în capitalul I c – că în II
reproducţia se face deja cu tendinţa de capitalizare ulterioară; că ea
presupune deci o lărgire a acelei părţi a plusprodusului care constă din
mijloace de subzistenţă necesare.
Precum am văzut, în exemplul al doilea produsul celor 9.000
trebuie să se repartizeze, în vederea reproducţiei, precum urmează,
pentru ca 500 I p să fie capitalizaţi. Ţinem seama numai de mărfuri şi
neglijăm circulaţia monetară.
I. 5.000 c + 500 p (de capitalizat) + 1.500 (v + p) fond de
consum = 7.000 în mărfuri.
II. 1.500 c + 299 v + 201 p = 2.000 în mărfuri. Total 9.000 în
produs-marfă.
Capitalizarea se face precum urmează:
În I cele 500 p care se capitalizează se împart în 5/6 = 417 c + 1/6
= 83 v. Cele 83 v retrag o sumă egală de la II p, care cumpără elemente
ale capitalului constant, fiind deci adăugate la I c. O sporire a lui II c cu
83 presupune o sporire a lui II v cu 1/5 din 83 = 17. După efectuarea
schimbului avem, aşadar:
I. (5.000 c + 417 p) c + (1.000 v + 83 p) v = 5.417 c + 1.083 v = 6.500
II. (1.500 c + 83 p) c + ( 299 v + 17 p) v = 1.583 c + 316 v = 1.899
Total: 8.399
În I capitalul a crescut de la 6.000 la 6.500, deci cu 1/12. În II el a
crescut de la 1.715 la 1.899, deci cu mai puţin de 1/9.
Reproducţia pe această bază în anul al doilea dă la sfârşitul

524
anului următorul capital:
I. (5.417 c + 452 p) c + (1.083 v + 90 p) v = 5.869 c + 1.173 v = 7.042
II. (1.583c + 42p + 90p)c + (316v + 8p + 18p) v = 1.715 c + 342 v =
2.057, şi ca produs la sfârşitul anului al treilea:
I. 5.869 c + l.173 v + 1.173 p
II. 1.715 c + 342 v + 342 p.
Dacă I acumulează, ca până acum, o jumătate din plusvaloare, I
(v +1/2 p) dă 1.173 v + 587 (1/2 p) = 1.760, fiind deci mai mare decât
1.715 II c în întregimea lor, şi anume cu 45. Aceştia trebuie deci
compensaţi din nou, prin faptul că o sumă egală de mijloace de
producţie trece la II c. II c creşte deci cu 45, ceea ce presupune o
creştere de 1/5 = 9 în II v. Apoi cei 587 I p capitalizaţi se împart în 5/6,
adică 489 c şi 1/6, adică 98 v; aceste 98 provoacă în II un nou adaos la
capitalul constant de 98, iar acesta, la rândul lui, o sporire a capitalului
variabil din II cu 1/5 = 20. Avem, aşadar:
I. (5.869 c + 489 p) c + (1.173 v + 98 p) v = 6.358 c + 1.271v = 7.629
II. (1.715c + 45 p + 98p)c + (342v + 9p + 20p)v = 1.858c + 37lv = 2.229
Total capital 9.858.

În trei ani de reproducţie crescândă, capitalul total al lui I a

crescut deci de la 6.000 la 7.629, capitalul total al lui II a crescut de la
1.715 la 2.229, iar capitalul social total de la 7.715 la 9.858.

3. Înlocuirea lui II c în caz de acumulare

În schimbul lui I (v + p) cu II c există deci diferite posibilităţi.

În caz de reproducţie simplă, amândouă trebuie să fie egale şi să
se înlocuiască reciproc, întrucât altfel, după cum am văzut mai sus,
reproducţia simplă nu se poate efectua fără perturbaţii.
În caz de acumulare, importantă e în primul rând rata
acumulării. În cazurile de până acum, am presupus că rata acumulării în
I este = 1/2 p I şi, de asemenea, că ea a rămas constantă în diferiţii ani.
Nu am făcut decât să variem proporţia după care acest capital acumulat
se împarte în capital variabil şi capital constant. În această privinţă am
văzut că există trei posibilităţi :
1. I (v + 1/2p) = II c, care este deci mai mic decât I (v + p).
Acesta trebuie să fie totdeauna cazul, căci altfel I nu ar acumula.
2. I (v + 1/2p) este mai mare decât II c. În acest caz, înlocuirea
se face prin faptul că la II c se adaugă o parte corespunzătoare din II p,

525
astfel că această sumă este = I (v + 1/2p). Aici, schimbul nu este, pentru
II, reproducţie simplă a capitalului său constant, ci este deja acumulare,
sporire a acestui capital cu acea parte a plusprodusului său pe care o
schimbă cu mijloace de producţie I; această sporire presupune în acelaşi
timp că II îşi sporeşte în mod corespunzător şi capitalul variabil din
propriul său plusprodus.
3. I (v + 1/2p) este mai mic decât II c. În acest caz, II nu şi-a
reprodus în întregime, prin schimb, capitalul său constant şi trebuie deci
să-şi înlocuiască deficitul prin cumpărare de la I. Acest lucru nu necesită
însă o nouă acumulare de capital variabil II, întrucât capitalul său
constant e reprodus în întregime, în ceea ce priveşte mărimea sa, abia
prin această operaţie. Pe de altă parte, prin acest schimb acea parte a
capitaliştilor din I, care nu face decât să îngrămădească capital bănesc
suplimentar, a efectuat deja o parte din acest fel de acumulare de bani.
Presupunerea reproducţiei simple, după care I (v + p) = II c,
nu este numai incompatibilă cu producţia capitalistă, ceea ce nu exclude
de altfel ca de multe ori, în ciclul industrial de 10-11 ani, un an să aibă o
producţie totală mai scăzută decât cel precedent, astfel că nu are loc nici
măcar reproducţie simplă în raport cu anul precedent. Dar, în plus,
ţinându-se seama de creşterea naturală anuală a populaţiei, reproducţia
simplă nu ar putea să aibă loc decât dacă din cele 1.500 care reprezintă
plusvaloarea totală mănâncă un număr corespunzător mai mare de
oameni de serviciu neproductivi. Acumulare de capital, deci producţie
capitalistă propriu-zisă, nu ar fi însă posibilă în aceste împrejurări.
Acumularea capitalistă exclude deci posibilitatea ca II c să fie = I (v +
p). Totuşi, chiar în caz de acumulare capitalistă, s-ar putea întâmpla ca,
din cauza modului în care s-au efectuat procesele de acumulare care au
avut loc în seria anterioară de perioade de producţie, II c să nu fie numai
egal cu I (v + p), dar să fie chiar mai mare decât el. Aceasta ar însemna
o supraproducţie în II, care nu poate să fie echilibrată decât printr-o
prăbuşire, în urma căreia capitaluri ar trece din II în I. De asemenea, nu
se schimbă nimic în raportul lui I (v + p) faţă de II c, dacă o parte a
capitalului constant din II se reproduce singur, cum se întâmplă, de
pildă, în agricultură, unde se utilizează sămânţa din producţia proprie.
Această parte a lui II c nu vine în considerare în ceea ce priveşte
schimbul dintre I şi II, aşa cum nu vine în considerare nici I c. Tot astfel,
lucrurile nu se schimbă dacă o parte a produselor lui II este, la rândul ei,
în stare să intre în I ca mijloc de producţie. Aceste produse sunt
compensate cu o parte din mijloacele de producţie livrate de I; aceasta

526
trebuie din capul locului scăzută de ambele părţi, dacă vrem să cercetăm
schimbul dintre cele două categorii mari ale producţiei sociale,
producătorii de mijloace de producţie şi producătorii de mijloace de
consum, în puritatea sa şi fără perturbaţii.
Prin urmare, în producţia capitalistă I (v + p) nu poate să fie
egal cu II c, adică ele nu pot să se acopere în schimbul lor reciproc.
Dimpotrivă, dacă I este acea parte a lui I p care e cheltuită de
capitaliştii I în calitate de venit I (v + ) poate să fie egal cu II c, mai
mare sau mai mic decât el; I (v + trebuie sa fie însă, întotdeauna, mai
mic decât II (c + p), diferenţa fiind egală cu acea parte din II p pe care
categoria capitaliştilor II trebuie să o consume în orice caz.
E de observat că în această prezentare a acumulării valoarea
capitalului constant, în măsura în care este o parte din valoarea
capitalului-marfă la a cărui producere contribuie, nu a fost prezentată în
mod exact. Partea fixă a capitalului constant nou acumulat nu intră în
capitalul-marfă decât în mod succesiv şi periodic, în mod diferit după
natura acestor elemente fixe; din această cauză, acolo unde în producţia
mărfii intră mase mari de materii prime, de semifabricate etc., acest
capital-marfă constă în cea mai mare parte din elemente de înlocuire a
componentelor constante circulante şi a capitalului variabil. (Procedeul
nostru este totuşi admisibil, dacă vrem să descriem rotaţia
componentelor circulante; se presupune astfel că în cursul anului partea
circulantă, împreună cu acea parte din valoarea capitalului fix care e
trecută asupra ei, efectuează atâtea rotaţii câte sunt necesare pentru ca
suma totală a mărfurilor produse să fie egală cu valoarea întregului
capital care intră în producţia anuală.) Dimpotrivă, acolo unde în
producţie nu intră materii prime, ci numai materii auxiliare necesare
funcţionării maşinilor, elementul muncă = v trebuie să reapară în
capitalul-marfă în calitate de componentă mai mare. În timp ce la
calcularea ratei profitului plusvaloarea e raportată la capitalul total,
independent de faptul dacă componentele fixe cedează produsului, în
mod periodic, multă sau puţină valoare, pentru valoarea fiecărui capi-
tal-marfă produs în fiecare perioadă în parte trebuie înglobată în calcul
partea fixă a capitalului constant numai în raport cu valoarea medie pe
care o cedează, prin uzarea sa, produsului.

527
 IV. Observaţii suplimentare

Izvorul iniţial de bani pentru II este v + p din producţia de aur

din I, schimbat cu o parte din II c; numai în măsura în care producătorul
de aur îngrămădeşte plusvaloare sau o transformă în mijloace de
producţie I, extinzându-şi deci producţia, v + p al lui nu intră în II; pe de
altă parte, în măsura în care acumularea de bani din partea
producătorului de aur însuşi duce în cele din urmă la reproducţia lărgită,
o parte din plusvaloarea producţiei de aur, care nu a fost cheltuită ca
venit, intră în II sub formă de capital variabil suplimentar al
producătorului de aur, permite aici o tezaurizare nouă sau oferă mijloace
noi de a se cumpăra de la I, fără a i se vinde ceva în mod direct. Din
aceşti bani, proveniţi din I (v + p) al producţiei de aur, se scade acea
porţiune de aur pe care anumite ramuri de producţie din II o
întrebuinţează ca materie primă etc., într-un cuvânt ca element de înlo-
cuire a capitalului lor constant. De un element pentru tezaurizarea provi-
zorie, în schimbul dintre I şi II – în vederea unei viitoare reproducţii
lărgite – este vorba: pentru I, numai dacă o parte din Ip este vândută lui
II în mod unilateral, fără cumpărare complementară, servind aici drept
capital constant suplimentar II; pentru II, dacă aceeaşi vânzare se face
către I în vederea măririi capitalului variabil al acestuia; apoi, dacă o
parte din plusvaloarea cheltuită de I ca venit nu e acoperită cu II c,
cumpărându-se deci cu ea o parte din II p, care e astfel transformată în
bani. Dacă I (v + ) este mai mare decât II c, acesta din urmă nu trebuie,
în scopul reproducţiei sale simple, să înlocuiască cu marfă din I ceea ce
I a consumat din II p. Se pune întrebarea în ce măsură poate avea loc
tezaurizarea înăuntrul schimbului dintre capitaliştii II între ei – un
schimb care nu poate să constea decât din II p. Ştim că înăuntrul lui II
are loc acumulare directă prin faptul că o parte din II p este transformată
direct în capital variabil (aşa cum în I o parte a lui I p e transformată
direct în capital constant). La diferitele stadii ale acumulării în care se
află diferitele ramuri ale lui II şi, înăuntrul fiecărei ramuri în parte,
pentru capitaliştii individuali, lucrurile se explică mutatis mutandis [cu
schimbările necesare] exact ca sub I. Unii se mai află încă în stadiul
tezaurizării, vânzând fără să cumpere, alţii se află în momentul lărgirii
efective a reproducţiei, cumpărând fără să vândă. Capitalul bănesc
variabil suplimentar este avansat, ce-i drept, în mod iniţial pentru forţă
de muncă suplimentară; dar aceasta cumpără mijloace de subzistenţă de
la proprietarii mijloacelor de consum suplimentare ce intră în consumul
528
muncitorilor, proprietari care tezaurizează. În măsura în care ei
tezaurizează, banii nu se întorc de la ei la punctul lor de plecare; ei îi
strâng.

NOTE:
1
De aici până la sfârşit, manuscrisul VIII.
2
În modul acesta se pune capăt o dată pentru totdeauna certei cu privire la acumularea
capitalului dintre James Mill şi S. Bailey, de care ne-am ocupat, din alt punct de vedere,
în cartea I (capitolul XXII, 5, pag. 547, 548, notele 64 şi 65), anume cearta despre
posibilitatea unei extinderi a acţiunii capitalului industrial, mărimea sa rămânând
constantă. Se va reveni ulterior asupra acestei chestiuni.
3
În ediţia Meissner, în mod eronat: acumularea. (Nota Inst. M.E.L.)
4
În ediţia Meissner: 4.249 şi 13.033. În cazurile de faţă, ca şi în cele următoare, e vorba
de erori de calcul evidente. (Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: 4 ani. (Nota Inst. M.E.L.)
6
În ediţia Meissner: 5.400 c şi 7.150; în manuscrisul dat de Engels la tipar: 5.400 c şi
7.250. (Nota Inst. M.E.L.)
7
În ediţia Meissner: Plusvaloarea consumată era la început de 500 pentru I şi de 535
pentru II, total = 1.035; în ultimul an ea era de 732 pentru I şi de 958 pentru II, total =
1.690. Ea a crescut deci în raport de 100:163. (Nota Inst. M.E.L.)
8
În ediţia Meissner: acumulării; eroare evidentă de scris. (Nota Inst. M.E.L.)

529
 ANEXE
KARL MARX ŞI FRIEDRICH ENGELS
SCRISORI PRIVITOARE LA CARTEA A DOUA A
„CAPITALULUI”

Marx către Engels1

Londra, 6 iulie 1863
Te rog, dacă-ţi permit căldurile, să citeşti cu atenţie anexatul
„tablou economic”, cu care eu înlocuiesc tabloul lui Quesnay, şi
comunică-mi eventualele rezerve pe care le ai. Tabloul cuprinde întreg
procesul de reproducţie.
Ştii că A. Smith consideră că „preţul natural” sau „necesar” se
compune din salariu, profit (dobândă) şi rentă – reducându-1 deci în
întregime la venit. Inepţia aceasta a trecut la Ricardo, deşi acesta
exclude din socoteală renta, ca fiind un lucru accesoriu. Aproape toţi
economiştii au preluat acest lucru de la Smith, iar cei care îl combat cad
în alte prostii.
Smith însuşi simte că e o inepţie ca, în ceea ce priveşte
societatea întreagă, să reduci produsul total la venit pur şi simplu (care
poate fi consumat în fiecare an) şi să reduci, în acelaşi timp, în ceea ce
priveşte fiecare ramură a producţiei în parte, preţul la capital (materii
prime, maşini etc.) şi venit (salariu, profit, rentă). După această concep-
ţie, societatea ar trebui să o ia în fiecare an de la capăt fără capital.
În ceea ce priveşte tabloul meu, care figurează ca un rezumat în
unul din ultimele capitole ale lucrării mele, trebuie să ţinem seamă de
următoarele lucruri:
1. Cifrele sunt indiferente. Ele înseamnă milioane.
2. Sub mijloace de subzistenţă trebuie să înţelegem tot ce intră
în fondul de consum în cursul anului (sau ar putea să intre în fondul de
consum, acumularea fiind exclusă din tablou).
În sectorul II (mijloace de subzistenţă) întreg produsul (700)
constă din mijloace de subzistenţă care, deci, prin natura lucrurilor, nu
intră în capitalul constant (materii prime, maşini, clădiri etc.). De
asemenea, în sectorul I întreg produsul constă din mărfuri care formează
capital constant, care reintră deci în procesul de reproducţie ca materii
prime şi maşini.
3. Liniile ascendente sunt punctate, iar cele descendente sunt
530
continue.
4. Capitalul constant este acea parte a capitalului care constă
din materii prime şi maşini. Capitalul variabil este acea parte care se dă
în schimbul muncii.
5. De pildă, în agricultură etc. o parte a aceluiaşi produs (să
zicem grâu) formează mijloace de subzistenţă, în timp ce altă parte (tot
grâu) intră din nou în reproducţie în forma sa naturală, ca materie primă
(de pildă ca sămânţă). Aceasta însă nu schimbă lucrurile cu nimic,
întrucât asemenea ramuri de producţie figurează dintr-un punct de
vedere în sectorul I, iar din alt punct de vedere în sectorul II.
6. Chestiunea trebuie deci înţeleasă în modul următor [tabel I]:
Sectorul II mijloace de subzistenţă. Material de muncă şi
maşini (adică acea parte a lor care intră în produsul anual ca uzură;
partea neconsumată a maşinii etc. nu figurează deloc în tabel) = 400 1.
st., de pildă. Capitalul variabil, dat în schimbul muncii, = 100 şi se
reproduce ca 300, din care 100 înlocuieşte salariul sub formă de produs,
iar 200 reprezintă plusvaloarea (supramunca neplătită). Produsul = 700,
din care 400 reprezintă valoarea capitalului constant, care a trecut însă
în întregime în produs, trebuind deci să fie înlocuit.
Acest raport dintre capitalul variabil şi plusvaloare presupune că
muncitorul lucrează 1/3 din ziua de muncă pentru sine şi 2/3 pentru his
natural superiors [superiorii săi fireşti].
100 (capital variabil) se plătesc aşadar, cum indică linia
punctată, sub formă de bani, ca salariu; muncitorul cumpără cu aceste
100 (cum arată linia descendentă) produs al acestui sector, adică
mijloace de subzistenţă de 100. Banii se reîntorc astfel la categoria
capitaliştilor II.
Plusvaloarea de 200, în forma sa generală, = profit, care se
scindează însă în profit industrial (inclusiv cel comercial), apoi în
dobândă, pe care capitalistul industrial o plăteşte în bani, şi în rentă, pe
care o plăteşte de asemenea în bani. Aceşti bani plătiţi ca profit
industrial, dobândă, rentă se reîntorc (cum arată liniile descendente),
prin aceea că în schimbul lor se cumpără produs al sectorului II. Toţi
banii avansaţi de capitalistul industrial înăuntrul sectorului II se reîntorc
deci la el, în timp ce 300 din produsul de 700 sunt consumate de
muncitori, de întreprinzători, de cei care au împrumutat banii şi de
proprietarii funciari. Rămâne în sectorul II un excedent de produs (în
mijloace de subzistenţă) în sumă de 400 şi un deficit de capital constant
de 400.

531
 Tabelul I.
TABELUL PROCESULUI DE REPRODUCŢIE
(prezentat fără circulaţia monetară şi în cazul reproducţiei simple)
II. [Producţia de]
Salariu Profit
mijloace de subzistenţă
(mijloace de consum)
Rentă
Dobândă
Profit industrial

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs

4.000 100 200 700

Rentă
Dobândă
3600 400 Profit industrial

nu intră în procesul de valorificare intră în produs

I. [Producţia de]
capital constant Salariu Profit
(mijloace de
producţie)

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs

5533 133 266 933

4.800 533
nu intră în procesul de valorificare intră în produs

Deci în total
Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs total
933 233 466 1633

532
 Tabelul II.
TABELUL ECONOMIC AL PROCESULUI TOTAL DE PRODUCŢIE
(prezentat fără circulaţia monetară şi în cazul reproducţiei simple; fără
parte componentă fixă a capitalului)
Profit industrial 200
II. [Producţie de] Dobândă
mijloace de subzistenţă
(mijloace de consum)
Rentă

Salariu Profit
100 200

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs

400 100 200 700

I. [Producţie de]
Profit industrial 266
maşini si materii prime Dobândă
(mijloace de producţie)
Rentă

Salariu Profit
133 266

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs

533 133 266 933

III. Reproducţia totală

700

Capital constant Capital variabil Plusvaloare Produs

933 233 466 1.633

Capital constant Salariu Profit

933 233 466

466

Profit industrial Dobândă Rentă

533
 Sectorul I maşini şi materii prime.
Întrucât întreg produsul acestui sector, adică nu numai acea
parte din produs care înlocuieşte capitalul constant, ci şi aceea care
reprezintă echivalentul salariului şi plusvaloarea, constă din materii
prime şi maşini, venitul acestui sector nu poate fi realizat în propriul lui
produs, ci numai în produsul sectorului II. Dar dacă se lasă la o parte
acumularea, aşa cum facem aici, sectorul II nu poate să cumpere de la
sectorul I decât atât cât îi trebuie pentru înlocuirea capitalului său
constant, în timp ce sectorul I nu poate să cheltuiască în produse ale
sectorului II decât acea parte a produsului său care reprezintă salariu şi
plusvaloare (venit). Muncitorii sectorului I îşi plasează deci banii =
1331/3 în produse ale sectorului II. Acelaşi lucru se întâmplă cu
plusvaloarea sectorului I, care se scindează, ca şi sub 1, în profit
industrial, dobândă şi rentă. Prin urmare, la capitalistul industrial al
sectorului II trec 400 în bani de la sectorul I; sectorul II îi cedează în
schimb acestuia rămăşiţa sa de produs = 400.
Cu aceste 400 în bani, sectorul II cumpără cele ce-i sunt
necesare pentru înlocuirea capitalului său constant = 400 de la sectorul I,
căruia i se reîntorc în modul acesta banii cheltuiţi pentru salariu şi
pentru consum (pentru consumul capitaliştilor industriali înşişi, a
rentierilor şi a proprietarilor funciari). Din produsul său total îi rămân
deci sectorului I 5331/3, cu care îşi înlocuieşte propriul său capital
constant prelucrat.
Atât mişcarea dinăuntrul sectorului II, cât şi aceea dintre
sectorul II şi sectorul I arată, în acelaşi timp, cum se întorc capitaliştilor
industriali respectivi, din ambele sectoare, banii cu care plătesc din nou
salariu, dobândă şi rentă funciară.
Punctul III [tabelul II] reprezintă reproducţia totală.
Produsul total al sectorului I apare aici drept capital constant al
întregii societăţi, iar produsul total al sectorului II ca acea parte a
produsului care înlocuieşte capitalul variabil (fondul de salarizare) şi
veniturile acelor categorii sociale care îşi împart plusvaloarea între ele.

Marx către Engels

4 august 1867
La încheierea cărţii a 2-a (procesul de circulaţie), pe care o
scriu acum, trebuie să-ţi cer din nou sprijinul asupra unei chestiuni de
care te-am mai întrebat cu mulţi ani în urmă.

534
 Capitalul fix trebuie înlocuit în natură abia după 10 ani, să
zicem. Între timp, valoarea lui se reîntoarce bucată cu bucată şi succesiv,
odată cu vânzarea mărfurilor produse cu ajutorul lui. Banii aceştia
reîntorşi în mod progresiv nu sunt necesari pentru înlocuirea capitalului
fix (abstracţie făcând de reparaţii etc.), nu sunt necesari decât atunci
când capitalul acesta este mort în ceea ce priveşte forma sa materială, de
pildă ca maşină. În acest interval însă, capitalistul are în mână aceşti
bani, care se reîntorc în mod succesiv.
Ţi-am scris cu mulţi ani în urmă că mi se pare că în modul
acesta s-ar forma un fond de acumulare, întrucât capitalistul
întrebuinţează între timp banii reîntorşi, înainte de a înlocui cu ei
capitalul fix. Într-o scrisoare pe care mi-ai trimis-o te-ai pronunţat, cam
superficial, împotriva acestei păreri, mai târziu am constatat că
MacCulloch consideră acest fond de amortizare ca fond de acumulare.
Convins că MacCulloch nu e în stare niciodată să gândească ceva ca
lumea, am abandonat această părere. Intenţiile sale apologetice în
această privinţă au fost combătute încă de malthusieni, dar şi ei admit
faptul în sine.
Or, tu, ca fabricant, trebuie să ştii ce faceţi voi cu banii reîntorşi
pentru capitalul fix până în momentul în care acesta trebuie înlocuit în
natură. Iată întrebarea la care trebuie să-mi răspunzi (fără teorie, pur
practic).

Engels către Marx

27 august 1867
Anexat două tabele în ceea ce priveşte maşinile. Ele îţi vor
clarifica lucrurile în mod complet. Regula este ca în fiecare an să se
scadă din suma originală 71/2 %, dar pentru a simplifica lucrurile am
menţinut o uzură de 10%, cifră care pentru unele maşini nu este prea
mare. Astfel:

1860 1 ianuarie investiţie maşini .......... 1. st. 1.000

1861 1 ianuarie scăzământ 10% ........... l. st. 100
l. st. 900
Investiţie nouă: l. st. 200
l. st. 1.100
1862 1 ianuarie scăzământ 10% [din] 1. st. 1.200
(1. st. 1.000 + 1. st. 200) ................ l. st. 120
l. st. 980

535
 Investiţie nouă l. st. 200
l. st. 1.180
1863 1 ianuarie scăzământ 10% [din] 1. st. 1.000 +
1. st. 200 + 1. st. 200 etc. ............... l. st. 140
1. st. 1.0402

În tabelul nr. 1 presupun că fabricantul dă cu dobândă [banii]

săi destinaţi amortizării; în ziua în care trebuie să-şi înlocuiască maşinile
vechi el are, în loc de 1.000 1. st., 1.252 1. st. Tabelul nr. 2 presupune că
banii sunt investiţi imediat, în fiecare an, în maşini noi. Cum rezultă din
ultima coloană, care reprezintă valoarea totalului investiţiilor astfel cum
se prezintă în ultima zi a celor 10 ani, el nu are, ce-i drept, în acest
moment o valoare mai mare decât 1.000 1. st. în maşini (şi el nu poate
să aibă mai mult, pentru că el nu a investit, bineînţeles, decât valoarea
amortizată, astfel că valoarea totală a maşinilor nu poate să crească prin
acest proces), dar din an în an el şi-a extins fabrica şi a lucrat în media
celor 11 ani cu maşini care, la investiţie, au costat 1.449 1. st.,
producând şi câştigând deci cu mult mai mult decât i-ar fi fost posibil cu
cele 1.000 l. st. iniţiale. Dacă presupunem că este un filator şi că fiecare
liră sterlină reprezintă un fus cu mecanismul preparator respectiv, el a
filat în medie cu 1.449 fusuri în loc de 1.000 şi, la 1 ianuarie 1866, după
moartea celor 1.000 fusuri iniţiale, el începe noua perioadă cu 1.357
fusuri procurate între timp, la care se adaugă din amortizarea pe 1865
alte 236 fusuri, deci cu 1.593 fusuri. Cu ajutorul fondului de amortizare,
el a fost deci în stare ca, pornind de la maşinile sale iniţiale şi fără a
băga nici măcar un farthing3 din profitul său propriu-zis în noile
investiţii, să-şi sporească maşinile cu 60%.
La ambele tabele, am neglijat reparaţiile. La o amortizare de
10%, maşina trebuie să-şi acopere propriile sale cheltuieli de reparaţie,
cu alte cuvinte, acestea trebuie să fie cuprinse în amortizare. De altfel,
ele nici nu modifică lucrurile, pentru că sau sunt cuprinse în cele 10%,
sau prelungesc în mod corespunzător durata maşinii, ceea ce revine la
acelaşi lucru.
Sper că tabelul nr. 2 este destul de clar; dacă nu, scrie-mi, pentru
că mai am o copie.

I. Fabricantul depune fondul de reînnoire contra unei dobânzi de 5%.

1856 1 ian. investiţie maşini de ……………………... 1. st. 1.000
1857 1 ian. scăzământ 10% pentru uzură …………….... 1. st. 100 -

536
1858 1 ian. scăzământ 10% pentru uzură …1. st. 100
dobândă la 100 1. st. ........................... 1. st. 5 105 -
1. st. 205 -
1859 1 ian. dobândă la 205 1. st. ………….. 1. st. 10,54
scăzământ 10% ................................ 1. st. 100 - 110,5
1. st. 315,5
1860 1 ian. dobândă la 315,5 1. st. ………… 1. st. 15,15
scăzământ 10% ................................ 1. st. 100 115,15
1. st. 431 -
1861 1 ian. dobândă la 431 1. st. ………….... 1. st. 21,11
scăzământ 10% ................................. 1. st. 100 121,11
1. st. 552,11
1862 1 ian. dobândă la 552,11 1. st. …………1. st. 27,13
scăzământ 10%.......................................1. st. 100 127,13
1. st. 680,4
1863 1 ian. dobândă la 680,4 1. st. …..……....1. st. 34
scăzământ 10%..................................... 1. st. 100 134
1. st. 814,4
1864 1 ian. dobândă la 814,4 1. st. ..................1. st. 40,14
scăzământ 10%......................................1. st. 100 140,14
1. st. 954,18
1865 1 ian. dobândă la 954,18 1. st. ................1. st. 42,15
scăzământ 10%....................................1. st. 100 142,15
1. st. 1.097,13
1866 1 ian. dobândă la 1.097,13 1. st. ............ 1. st. 54,18
scăzământ 10%................................... 1. st. 100 154,18
Rezultatul la încheierea celor 10 ani ……………. 1. st. 1.252,11

sau la 1 ianuarie 1866, în locul celor 1.000 1. st. consumate sub formă
de maşini, 1.252,11 1. st. sub formă de bani numerar.

II. Fondul de reînnoire este plasat în fiecare an în maşini

Valoarea
Investiţie la
Uzură
nouă 1 ian.
%
l. st. 1866
l. st.
1856 1 ian. investiţie maşini ……… 1.000 100 -
1857 1 ian. scăzământ 10% investit
din nou ..................................... 100 90 10

537
1858 1 ian. scăzământ 10% [din] 1.000 100
100 10 110 80 22
210
1859 1 ian. scăzământ 10% ……. 1.000 100
210 21 121 70 36
331
1860 1 ian. scăzământ 10% ……. 1.000 100
331 33 133 60 53
464
1861 1 ian. scăzământ 10% ….... 1.000 100
464 46 146 50 73
610
1862 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100
610 61 161 40 97
771
1863 1 ian. scăzământ 10% …….1.000 100
771 77 177 30 124
948
1864 1 ian. scăzământ 10% …….1.000 100
948 95 195 20 156
1.143
1865 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100
1.143 114 214 10 193
1.357
1866 1 ian. scăzământ 10% …… 1.000 100
1.357 136 236 - 236
Valoarea nominală a noilor maşini 1.593
Valoarea reală a noilor maşini 1.000

Socotind că 1 1. st. reprezintă un fus, el a lucrat:

Transport 6.105 fusuri

1856 cu 1.000 fusuri 1861 cu 1.610 fusuri
1857 cu 1.100 fusuri 1862 cu 1.771 fusuri
1858 cu 1.210 fusuri 1863 cu 1.948 fusuri
1859 cu 1.331 fusuri 1864 cu 2.143 fusuri
1860 cu 1.464 fusuri 1865 cu 2.357 fusuri
Transport 6.105 fusuri În 11 ani 15.934 fusuri
În medie 1.449 fusuri
şi începe în 1866 cu 1.357
236
1.593 fusuri

538
 Marx către Danielson5
Londra, 10 aprilie 1879
Şi acum mă simt obligat să vă spun (în mod confidenţial) că mi
s-a relatat din Germania că al doilea volum al meu nu poate fi publicat
atâta timp cât actualul regim se menţine cu severitatea sa prezentă.
Având în vedere împrejurările actuale, ştirea aceasta nu m-a surprins şi,
mărturisesc, nu mă necăjeşte deloc, din următoarele motive:
Întâi, nu aş publica în niciun caz volumul al doilea înainte ca
actuala criză industrială engleză să-şi fi atins apogeul. De data aceasta
fenomenele sunt neobişnuite şi diferă în multe privinţe de ceea ce au
fost în trecut; lucrul acesta poate fi uşor explicat – făcând cu totul
abstracţie de alte împrejurări care au provocat schimbările – prin faptul
că nicio criză engleză anterioară nu a fost precedată de alte crize
îngrozitoare în Statele Unite, America de Sud, Germania, Australia etc.,
crize care de astă dată durează de 5 ani.
Iată de ce mersul actual al lucrurilor trebuie observat până la
maturizarea lor, înainte ca ele să fie „consumate în mod productiv”,
adică „teoretic”.
Unul din fenomenele curioase ale situaţiei actuale este
următorul: precum ştiţi, s-au prăbuşit anumite bănci din Scoţia şi din
câteva provincii engleze, în special din cele apusene (Cornwallis şi
Wales). Dar adevăratul centru al pieţei monetare – nu numai în ceea ce
priveşte Regatul Unit, dar în ceea ce priveşte lumea întreagă – Londra,
nu a fost atins până acum decât puţin. Dimpotrivă, cu câteva excepţii,
uriaşele bănci pe acţiuni, cum e Banca Angliei, nu au făcut decât să
câştige până în prezent, în urma depresiei generale. Şi faţă de totala
lipsă de speranţă a filistinilor englezi, comercianţi şi industriaşi, de a
ajunge vreodată timpuri mai bune, puteţi să vă faceţi o părere asupra
proporţiilor acestei depresiuni! Niciodată nu am văzut ceva asemănător,
niciodată nu am fost martor al unei asemenea disperări, deşi în anii 1857
şi 1866 am fost la Londra!
Nu încape nicio îndoială că una din împrejurările care
favorizează piaţa financiară londoneză este situaţia Băncii Franţei, care,
de la ultima dezvoltare a legăturilor dintre cele două ţări, a devenit o
filială a Băncii Angliei. Banca Franţei ţine rezerve uriaşe de metal
preţios, întrucât convertibilitatea bancnotelor sale nu a fost încă
restabilită; imediat ce se manifestă vreun semn de nelinişte la bursa
londoneză, vin şi banii francezi pentru a cumpăra hârtii de valoare,
devalorizate pentru moment. Dacă în toamna trecută banii francezi ar fi

539
fost retraşi în mod subit, e sigur că Banca Angliei ar fi recurs în cazul
extrem la cel din urmă mijloc, la suspendarea Legii bancare, şi în acest
caz am fi avut prăbuşirea financiară.
Pe de altă parte, liniştea cu care s-a efectuat reluarea plăţilor în
numerar în Statele Unite a înlăturat orice presiune din această parte
asupra rezervelor Băncii Angliei. Dar lucrul principal care a înlăturat
până în prezent o explozie pe piaţa financiară londoneză este situaţia în
aparenţă calmă a băncilor din Lancashire şi din celelalte regiuni
industriale (cu excepţia regiunilor miniere din vest), cu toate că e sigur
şi bine stabilit că aceste bănci nu şi-au imobilizat numai părţi importante
din mijloacele lor băneşti în scontul de efecte şi în avansuri pentru
tranzacţii dezavantajoase ale fabricanţilor, dar, aşa cum s-a întâmplat de
pildă la Oldham, şi-au investit o mare parte din capitalul lor în
înfiinţarea de fabrici noi. În acelaşi timp, pe zi ce trece se îngrămădesc
stocuri, în special de produse de bumbac, nu numai în Asia (înainte de
toate în India), unde sunt trimise în consignaţie, dar şi la Manchester etc.
Cum ar putea această stare de lucruri să ia sfârşit fără o prăbuşire
generală în rândurile fabricanţilor, şi deci a băncilor locale, prăbuşire
care ar avea în mod hotărât repercusiuni asupra pieţei londoneze – nu e
de prevăzut.
Între timp, peste tot au loc greve şi mişcări de mase. Observ în
treacăt că anul trecut, oricât de rea a fost situaţia în celelalte ramuri de
activitate, căile ferate prosperau, lucru care se datora însă numai unor
împrejurări extraordinare, ca expoziţia de la Paris etc. În realitate, căile
ferate menţin aparenţa unei înfloriri a afacerilor, făcând datorii care le
sporesc în fiecare zi contul de capital.
Oricare ar fi evoluţia ulterioară a acestei crize – deşi pentru
cercetătorul producţiei capitaliste şi pentru teoreticianul de profesie e
foarte important să o observe în amănuntele ei – ea va trece ca şi crizele
anterioare, şi va deschide un nou „ciclu industrial”, cu toate fazele sale
diferite de prosperitate etc. Dar sub coaja acestei solidităţi „aparente” a
societăţii engleze pândeşte altă criză – criza agrară, care va lăsa în urma
ei schimbări mari şi serioase în structura acestei societăţi. Cu altă
ocazie, voi reveni asupra acestei chestiuni, care aici ne-ar duce prea
departe.
Al doilea: cantitatea de material pe care am primit-o nu numai
din Rusia, dar şi din Statele Unite etc. îmi dă, spre mulţumirea mea, un
„pretext” ca să-mi continui cercetările, în loc să le închei definitiv în
vederea publicării.

540
 Al treilea: medicul meu m-a sfătuit să-mi scurtez cât se poate de
mult „ziua de muncă”, dacă nu doresc să revin din nou la starea din
1874 şi din anii următori când, după câteva ore de muncă serioasă, îmi
veneau ameţelile şi nu mai puteam să continuu.

Engels către Danielson

Londra, 13 noiembrie 1885
Nu m-am îndoit că al doilea volum o să vă facă aceeaşi plăcere
ca şi mie. Exigenţele sunt atât de mari ca să poţi urmări expunerile pe
care le conţine, încât cititorul obişnuit nu-şi va da silinţa să le pătrundă
şi să le urmărească până la capăt. Acesta e cazul în prezent în Germania,
unde întreaga ştiinţă istorică, inclusiv economia politică, a decăzut atât
de mult, încât o şi mai mare decădere e imposibilă. Socialiştii noştri de
catedră nu au fost, din punct de vedere teoretic, niciodată mai mult decât
nişte lamentabili economişti vulgari filantropici, iar în prezent au
decăzut la nivelul unor simpli apărători ai socialismului de stat al lui
Bismarck. Pentru ei volumul al doilea va rămâne totdeauna o carte cu
şapte peceţi. Este un exemplu bun pentru ceea ce Hegel numeşte ironia
istoriei universale, anume că prin ridicarea Germaniei la rangul celei
dintâi puteri europene, ştiinţa istorică germană a decăzut din nou,
ajungând la aceeaşi stare mizerabilă la care ajunsese prin îngenunchierea
politică cea mai completă a Germaniei, aceea de după Războiul de
treizeci de ani. Dar aşa stau lucrurile într-adevăr. Şi astfel „ştiinţa”
germană priveşte acest nou volum, fără a fi în stare să-l înţeleagă; numai
o teamă sănătoasă de urmări o face să nu-1 critice în public, astfel că
literatura economică oficială păstrează o tăcere prudentă asupra acestui
volum. Partea a treia o va sili însă să vorbească.

Engels către Viktor Adler

Londra, 16 martie 1895
Pentru că vrei să toceşti „Capitalul” II şi III în puşcărie, vreau
să-ţi dau câteva indicaţii care să-ţi uşureze munca.
Cartea a II-a, secţiunea I. Citeşte temeinic capitolul 1; capitolele
2 şi 3 poţi apoi să le iei mai uşor. Capitolul 4 iarăşi, ca rezumat, cu
atenţie. 5 şi 6 sunt uşoare, şi, în special, 6 tratează lucruri secundare.
Secţiunea a II-a, capitolele 7-9 importante, deosebit de
importante 10 şi 11. La fel 12, 13, 14. Dimpotrivă, 15, 16, 17 pentru

541
început numai ca simplă lectură.
Secţiunea a III-a este o prezentare cu totul strălucită a circuitului
total al mărfii şi al banilor în societatea capitalistă, circuit tratat aici
pentru prima dată de la fiziocraţi încoace – strălucită în ceea ce priveşte
conţinutul, dar extraordinar de greoaie în ceea ce priveşte forma, mai
întâi pentru că provine din combinarea a două versiuni, care aplică două
metode diferite şi, apoi, pentru că versiunea nr. 2 a fost elaborată cu
mari eforturi, într-o perioadă de boală în care creierul suferea de pe
urma unei insomnii cronice. Asta mi-aş rezerva-o pentru la urmă de tot,
după o primă prelucrare a volumului III. Şi pentru munca ta această
parte nu este deocamdată indispensabilă.
[...] Prin urmare, dacă vei studia temeinic lucrurile principale şi
deocamdată ceva mai superficial lucrurile mai puţin importante (cel mai
bine e ca mai înainte să reiei lucrurile principale din volumul 1), vei
obţine o privire generală asupra întregului şi vei înţelege apoi mai uşor
şi părţile neglijate.

NOTE:
1
Anexăm acestei scrisori două grafice pe care le extragem din caietul XXII al
manuscrisului postum al lui Marx din 1862/63, intitulat „Zur Kritik der politischen
Oekonomie”. Fotocopiile acestui manuscris se află în arhiva Institutului Marx-Engels-
Lenin. În manuscris şi în scrisoare, primul sector (producţia de mijloace de consum)
poartă numărul I, iar al doilea (producţia de mijloace de producţie) numărul II. Am
modificat aceste numere, aşa cum a făcut-o Marx însuşi în cartea a 2-a a „Capitalului”,
pentru a-i uşura cititorului înţelegerea graficelor. Primul grafic reprezintă schimburile
dintre cele două sectoare, în timp ce graficul al doilea reprezintă procesul total de
reproducţie. În acest grafic se arată sub III în ce mod se repartizează produsul total.
(Nota Inst. M.E.L.)
2
În original 1.020. (Nota Inst. M.E.L.)
3
Vezi tabloul de monede. (Nota Inst. M.E.L.)
4
1. st. 10,5 înseamnă: 10 1. st. 5 şilingi. (Nota Inst. M.E.L.)
5
Fotocopii după originalele scrise în limba engleză şi din care urmează aici extrase ale
scrisorilor lui Marx şi Engels către Danielson, care a tradus primul volum al
„Capitalului” în ruseşte, se află la Institutul Marx-Engels-Lenin. (Nota Inst. M.E.L.)

542
 INDICI

INDICE BIBLIOGRAFIC

Indicele cuprinde literatura citată în cartea a 2-a a „Capitalului”

şi în prefaţa lui Engels.

I. OPERE DE AUTORI NUMIŢI

ADAMS, W. B., „Roads and Rails and their Sequences, Physical and
Moral” [Căi ferate şi şine şi uzura lor morală şi fizică], Londra
1862, pag. 141, 143 şi urm.
BAILEY, Samuel, „A Critical Dissertation on the Nature, Measure, and
Causes of Value, chiefly in Reference to the Writings of Mr.
Ricardo and his followers. By the Author of Essays on the
Formation and Publication of Opinions etc.” [Tratat critic
asupra naturii, măsurii şi originii valorii; cu referire specială la
scrierile domnului Ricardo şi ale urmaşilor lui. De autorul
lucrărilor despre formarea şi publicarea de opinii etc.], Londra
1825, pag. 89 şi urm.
BARTON, John, „Observations on the Circumstances which influence
the Condition of the Labouring Classes of Society” [Consideraţii
asupra împrejurărilor care influenţează starea claselor
muncitoare ale societăţii], Londra 1817, pag. 186.
CHALMERS, Thomas, „On Political Economy in connection with the
Moral State and Moral Prospects of Society” [Despre economia
politică în legătură cu starea morală şi perspectivele morale ale
societăţii], ediţia a 2-a, Glasgow 1832, pag. 129.
CORBET, Thomas, „An Inquiry into the Causes and Modes of the
Wealth of Individuals; or the Principles of Trade and
Speculation explained” [Analiza cauzelor şi felurilor de avuţie a
indivizilor; sau lămurirea principiilor comerţului şi speculaţiei],
Londra 1841, pag. 115.
COURCELLE-SENEUIL, J. G., „Traité théorique et pratique des
entreprises industrielles, commercielles et agricoles ou Manuel
des affaires” [Tratat teoretic şi practic asupra întreprinderilor
industriale, comerciale şi agricole sau Manual pentru afaceri],
ediţia a 2-a, Paris 1857, pag. 197.

543
DESTUTT DE TRACY, Antoine, „Eléments d'idéologie, IV-e et V-e
Parties: Traité de la Volonté et de ses effets” [Elemente de
ideologie. Partea a IV-a şi a V-a: Tratat asupra voinţei şi a
efectelor ei], Paris 1826, pag. 395 şi urm., 398-402.
DUPONT DE NEMOURS, Pierre Samuel, „Maximes du docteur
Quesnay, ou Résumé de ses principes d'économie sociale”
[Preceptele doctorului Quesnay, sau rezumatul principiilor sale
de economie socială], în „Collection des principaux
économistes. Vol. II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846,
pag. 157.
GOOD, W. Walter, „Political, Agricultural and Commercial Fallacies”
[Sofisme politice, agricole şi comerciale], Londra 1866, pag.
194 şi urm.
HODGSKIN, Thomas, „Popular Political Economy” [Economie
politică populară], Londra 1827, pag. 199 şi urm.
HOLDSWORTH, W. A., „The Law of Landlord and Tenant” [Legea
funciară şi a arenzilor], Londra 1857, pag. 143, 147.
KIRCHHOF, Friedrich, „Handbuch der landwirtschaftlichen
Betriebslehre. Ein Leitfaden für praktische Landwirte zur
zweckmässingen Einrichtung und Verwaltung der Landgüter”
[Manual pentru întreprinderile agricole. Călăuză pentru
agricultori în vederea unei organizări şi administrări eficace a
gospodăriilor agricole], Dessau 1852, pag. 148 şi urm., 198,
200-204, 210 şi urm.
LARDNER, Dionysius, „Railway Economy: a Treatise on the new art of
Transport, its Management, Prospects, and Relations
commercial, financial and social” [Economia căilor ferate: tratat
despre arta nouă a transportului, despre mecanismul,
perspectivele şi relaţiile sale comerciale, financiare şi sociale],
Londra 1850, pag. 141, 148-150.
LAVELEYE, Emile de, „Essai sur l’Economie Rurale de la Belgique”
[Studiu asupra economiei rurale din Belgia], Paris, Bruxelles şi
Lipsca 1863, pag. 200.
LAVERGNE, Leonce de, „The Rural Economy of England, Scotland
and Ireland” [Economia rurală din Anglia, Scoţia şi Irlanda],
Londra 1855, pag. 196.
MARX, Karl, „Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie”
[Capitalul. Critica economiei politice], vol. I, Viena-Berlin
1937, pag. 8, 15 şi urm., 17, 20, 28, 45 şi urm., 57, 67, 95, 103,

544
 105, 112, 117, 127 şi urm., 130, 133, 136, 143, 150, 155, 166,
168, 171, 178, 186, 253 şi urm., 264, 268, 273, 282, 293 şi urm.,
292 şi urm., 297, 326, 340, 361, 397, 402, 412, 417, 419.
– „Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie”, vol. III, pag.
8 şi urm., 16, 21 şi urm., 177, 203.
– „Lohnarbeit und Kapital» [Muncă salariată şi capital], în
„Neue Rheinische Zeitung” nr. 264-269, Koln 1849, pag. 12.
– „Misère de la Philosophie. Reponse à la Philosophie de la
Misère par M. Proudhon” [Mizeria filozofiei. Răspuns la
«Filozofia mizeriei» de d. Proudhon], Paris, Bruxelles 1847,
pag. 12 şi urm., 17, 20.
– (aceeaşi) în limba germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, cu
prefaţă de F. Engels, Stuttgart 1885, pag. 11.
– „Theorien über den Mehrwert” [Teorii asupra plusvalorii] (în
manuscris), pag. 8, 12 şi urm., 19 şi urm.
– „Zur Kritik der politischen Oekonomie” [Contribuţii la critica
economiei politice], Berlin 1859, pag. 8, 285.
– „Zur Kritik der politischen Oekonomie” (în manuscris). Vezi
şi „Theorien über den Mehrwert”, pag. 10, 12 şi urm., 13, 21.
MEYER, Rudolf, „Der Emanzipationskampf des vierten Standes”
[Lupta pentru emanciparea celei de a patra stări], vol. I, Berlin
1874, pag. 11.
MOLLER, Adam Heinrich, „Die Elemente der Staatskunst” [Elementele
politicii], vol. II, Berlin 1809, pag. 153 şi urm.
NEWMAN, Samuel P. Philipps, „Elements of Political Economy”
[Elemente de economie politică], Andover şi New York 1835,
pag. 128.
POTTER, A., „Political Economy: its Objects, Uses, and Principles:
considered with reference to the Condition of the American
People. With a Summary for the use of students” [Economia
politică, ţelurile ei, foloasele şi principiile ei: considerate în
legătură cu starea poporului american. Cu un sumar pentru uzul
celor care vor să studieze], New York 1841, pag. 154 şi urm.
QUESNAY, Francois, „Analyse du Tableau Économique” [Analiza
tabloului economic] în „Collection des principaux économistes.
Vol. II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 84, 109,
156 şi urm., 196, 298, 305.
– „Dialogues sur le Commerce et les Travaux des Artisans »
[Discursuri asupra comerţului şi a lucrărilor meseriaşilor], în

545
 „Collection des principaux économistes. Vol. II.: Physiocrates”,
ediţia Daire, Paris 1846, pag. 109, 282.
RAMSAY, George, „An Essay on the Disiribution of Wealth” [Eseu
asupra distribuţiei avuţiei], Edinburgh 1836, pag. 321, 359 şi
urm.
RICARDO, David, „On the Principles of Political Economy and
Taxation” [Despre principiile economiei politice şi impozite],
ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 15, 19, 125, 177, 183, 186 şi
urm., 321, 395.
RODBERTUS-JAGETZOW, Karl, „Briefe und sozial-politische
Aufsätze” [Scrisori şi articole cu conţinut politico-social], ediţia
Dr. R. Meyer, Berlin 1881, pag. 13.
– „Das Kapital” [Capitalul], ediţia Theophil Kozak, Berlin
1884, pag. 11.
– „Einige Briefe von Dr. Rodbertus an J. Z.” [Câteva scrisori ale
d-nului Rodbertus către J. Z.], în „Zeitschrift für die Gesamte
Staatswissenschaft”, ediţia Tricher-Lipsca, Schäffle-Stuttgart,
A. Wagner - Berlin, vol. 35, Tübingen 1879, pag. 11 şi urm.
– „Soziale Briefe an von Kirchmann”. Dritter Brief:
„Widerlegung der Ricardoschen Lehre von der Grundrente und
Begründung einer neuen Rententheorie” [Scrisori cu conţinut
social adresate lui von Kirchmann. Scrisoarea a treia:
Combaterea teoriei lui Ricardo asupra rentei funciare şi punerea
bazelor unei noi teorii asupra rentei], Berlin 1851, pag. 11 şi
urm.
– „Zur Erkenntniss unserer Staatswirtschaftlichen Zustände”
[Pentru cunoaşterea stării economiei noastre]. Caietul I. Neu-
Brandenburg şi Friedland 1842, pag. 16, 21.
ROSCOE, H. E. şi C. SCHORLEMME, „Ausführliches Lehrbuch der
Chemie” [Manual explicit de chimie], vol. I, Braunschweig
1887, pag. 18.
SAY, Jean-Baptiste, « Traité d'Économie Politique, ou simple
Exposition de la Manière dont se forment, se distribuent et se
consomment les Richesses” [Tratat de economie politică, sau
simplă prezentare a modului de formare, distribuire şi
consumare a avuţiilor], ediţia a 3-a, vol. II, Paris 1817, pag. 322.
SCROPE, G. S, Vezi Potter, A.
SENIOR, William Nassau, „Principes Fondamentaux de l’Économie
Politique” [Principii fundamentale de economie politică], tradus

546
 de J. Arrivabene, Paris 1836, pag. 361.
SISMONDI, J. C. L. Simonde de, „Nouveaux Principes de l'Économie
Politique” [Noi principii de economie politică], vol. I, Paris
1819, pag. 20, 94 şi urm., 322.
SMITH, Adam, „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of
Nations” [Cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei
naţiunilor], ediţia E. G. Wakefield, Londra 1843, pag. 13, 117,
157-163, 165 şi urm., 167 şi urm., 171 şi urm, 174, 176, 178,
180, 293-302, 305-308, 313 şi urm., 313 şi urm., 315 şi urm.,
320 şi urm., 336, 391.
SOETBEER, Adolf, „Edelmetall-Producktion und Wertverhältnis
zwischen Gold und Silber seit der Entdeckung Amerikas bis zur
Gegenwart” [Producţia de metale nobile şi raportul de valoare
dintre aur şi argint de la descoperirea Americii până în zilele
noastre], supliment nr. 57 la „Petersmanns Mitteilungen”
[Comunicările lui Petersmann], Gotha 1879, pag. 386.
STORCH, Henri, „Cours d'Économie Politique, ou Exposition des
principes qui déterminent la prospérité des nations” [Curs de
economie politică, sau expunerea principiilor care determină
prosperitatea naţiunilor], vol. II, Petersburg 1815, pag. 124, 322.
– „Considérations sur la nature du revenu national”
[Consideraţii asupra naturii venitului naţional], Paris 1824, pag.
322, 357.
THOMPSON, William, „An Inquiry into the Principles of the
Distribution of Wealth most conducive to human Happiness;
applied to the newly proposed System of Voluntary of Wealth”
[Analiza principiilor distribuţiei avuţiei, care contribuie cel mai
mult la fericirea omenească; aplicată la sistemul de curând
propus al egalităţii de avere liber acceptate], Londra 1850, pag.
17, 265-267.
TOOKE, Th., „An Inquiry into the Currency Principle, the conection of
the currency with prices and the expediency of a separation of
issue from banking” [Studiu asupra teoriei mijloacelor de
circulaţie, asupra corelaţiei dintre mijloacele de circulaţie şi
preţuri şi a folosului separării emiterii de monedă de activitatea
bancară], Londra 1844, pag. 392.
TROSNE, Guillaume-François Le, „De l’Intérét Social” [Despre
interesul social], în „Collection des principaux économistes.
Vol. II. Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 157.

547
TURGOT, A. R. J., „Réflexions sur la formation et la distribution des
richesses” [Consideraţii asupra formării şi repartizării averilor]
(1766), în „Oeuvres”, ediţia Daire, vol. I, Paris 1844, pag. 157,
282, 297.
TYLOR (TYLER), E. B., „Forschungen über die Urgeschichte der
Menschheit und die Entwicklung der Zivilisation” [Cercetări
asupra preistoriei omenirii şi a dezvoltării civilizaţiei], trad. de
H. Müller, Lipsca, pag. 361.
WAYLAND, Francis, „The Elements of Political Economy” [Elemente
de economie politică], Boston 1843, pag. 185.
WILLIAMS, R. P., „On the Maintenance of permanent way” [Despre
întreţinerea căilor durabile], expunere făcută la Institute of Civil
Engineers, 1867, pag. 141, 149.
II. OPERE ANONIME
„Manava Dharma Sastra. Or the Institutes of Manu according to the
gloss of Kulluka comprising the Indian system of duties,
religious and civil, verbally translated from the original with a
preface by Sir William Jones, and collated with the Sanskrit text
by Graves Chamney Haughton esq M.A.F.R.S. etc. etc.: Prof. of
Hindu literature in the East India College” [Manava Dharma
Sastra. Sau legile lui Manu în interpretarea lui Kulluka, inclusiv
sistemul indian al îndatoririlor religioase şi civice, tradus ad
literam din original, cu o prefaţă de Sir William Jones şi
comparat cu textul sanscrit de către Graves Chamney Haughton,
profesor de literatură indiană la East India College], ediţia a 3-a,
Madras 1863, pag. 195.
„The Source and Remedy of the National Difficulties. A lefter to Lord
John Russel” [Izvorul şi mijlocul de remediere a greutăţilor
naţionale. Scrisoare către lordul John Russel], Londra 1821,
pag. 15 şi urm.
III. REVISTE ŞI ZIARE
Economist, Londra, 8 mai 1847, pag. 113.
16 iunie 1866, pag. 208.
30 iunie 1866, pag. 208.
7 iulie 1856, pag. 208 şi urm.
Money Market Review [Revista pieţei monetare], 1867, pag. 148.
Neue Rheinische Zeitung, organ al democraţiei, Köln 1848/49, pag. 12.
548
Zeitschrift f. d. gesamte Staatswissenschaft, Tübingen 1879, pag. 11 şi
urm.
IV. RAPOARTE PARLAMENTARE ŞI PUBLICAŢII ALE
AUTORITĂŢILOR
„East India (Madras and Orissa Famine). Return to an Address of the
Honourable The House of Commons” [India Orientală
(foametea de la Madras şi Orissa). Răspuns la o adresă a onor.
Camere a Comunelor], 4 iulie 1867, pag. 195.
„East India (Bengal and Orissa Famine). Papers and Correspondence
relative to the Famine in Bengal and Orissa, including the
Report of the Famine Commission and the Minutes of the
Lieutenant Governor of Bengal and the Governor of India”
[India Orientală (foametea de la Bengal şi Orissa). Documente
şi corespondenţă în legătură cu foametea de la Bengal şi Orissa,
inclusiv rapoartele comisiei de anchetă a foametei şi protocolul
viceguvernatorului de la Bengal şi a viceregelui Indiei], 31 mai
1867, pag. 117.
„East India (Bengal and Orissa Famine). Papers, relating to the Famine
in Behar, including Mr. F. R. Cockerells Report” [India
Orientală (foametea de la Bengal şi Orissa). Documente în
legătură cu foametea de la Behar, inclusiv raportul d-lui F. R.
Cockerell], partea a III-a, 31 mai 1867, pag. 117.
„Reports by H. M. Secretaries of Embassy and Legation on the
Manufactures Commerce etc., of the Countries in wich they
reside” [Rapoartele secretarilor de misiuni şi legaţii ai Majestăţii
Sale asupra industriei, comerţului etc. din ţările în care se află],
Londra, nr. 8 (1865), pag. 198, nr. 14 (1870), pag. 388, 425 şi
urm.
„Report from the Select Committee on Bank Acts; together with the
Proceedings of the Committee, Minutes of Evidence, Appendix
and Index. Part I. Report and Evidence” [Raportul comisiei
restrânse pentru legile bancare; împreună cu protocoalele
comisiei, declaraţiile martorilor, anexe şi index. Partea I. Raport
şi declaraţii], 30 iulie 1857, pag. 193 şi urm.
„Royal Commission on Railways. Minutes of Evidence taken before the
Commissioners” [Comisia regală a căilor ferate. Protocolul
declaraţiilor făcute în faţa membrilor comisiei], Londra 1867,
pag. 115, 126, 140, 144, 148, 206.
549
 INDICE DE PERSOANE

ADAMS, William Bridges (1797-1872), inginer englez de la calea

ferată, autorul mai multor cărţi tehnice asupra căilor ferate, pag.
141, 143 şi urm.
ADLER, Viktor (1852-1918), fondatorul şi conducătorul social-
democraţiei austriace, iniţial radical-burghez; unul din
conducătorii reformismului din Internaţionala a II-a, în timpul
războiului a fost social-pacifist; părintele austro-marxismului,
pag. 443.
D'ALEMBERT, Jean le Rond (1717-1783), matematician de vază şi om
de ştiinţă, unul din teoreticienii de frunte ai burgheziei
revoluţionare franceze, colaborator la marea enciclopedie
franceză, pentru care a scris, între altele, introducerea şi
numeroase articole. Ca filosof sensualist, deduce cunoaşterea
lumii obiective din simţuri, pag. 67.

BAILEY, Samuel (1791-1870), filosof şi economist englez;

polemizează cu Ricardo. Marx îl numeşte „critic insipid,
superficial, supradeştept”, pag. 83 şi urm., 417.
BAKEWELL, Robert (1725-1795), agricultor şi crescător de vite
englez; a făcut încercări reuşite de încrucişare de specii, pag.
195.
BARTON, John (a scris la sfârşitul secolului al 18-lea), economist
englez, pag. 186 şi urm., 322.
BERNSTEIN, Eduard (1850-1932), social-democrat german; în timpul
perioadei legii contra socialiştilor a fost redactor al ziarului
ilegal al partidului, „Sozialdemokrat”. După moartea lui Engels
a devenit treptat teoreticianul oportunismului. Teoriile sale
constituie azi îndreptarul social-fascismului, pag. 473.
BESSEMER, Sir Henry (1813-1898), inginer englez de valoare,
inventatorul procedeului „Bessemer”, denumit după dânsul,
pentru prepararea oţelului, pag. 197.
BISMARCK, Otto von (1815-1898), prim-ministru prusian şi primul

550
 cancelar al Reichului. Junker din regiunea de la răsărit de Elba.
A putut unifica, „de sus” Germania, datorită slăbiciunii mişcării
revoluţionare. A încercat în deceniul al şaptelea al secolului
trecut să folosească mişcarea muncitorească germană în
scopurile sale reacţionare (tratative cu Lassalle). Părintele legii
contra socialiştilor (1878). Cu ajutorul lui a fost înfrântă
Comuna din Paris, pag. 443.
BULGACOV, S. N. (nasc. 1871), marxist „legal” rus, care în timpul
desfăşurării şi, mai ales, după înfrângerea revoluţiei din 1905 s-
a îndepărtat complet de marxism, devenind apoi preot ortodox.
Trăieşte acum în emigrare, pag. 455 şi urm., 459-463, 467, 468,
470, 474.

CAREY, Henry Charles (1793-1879), economist american, adversar al

teoriei rentei funciare a lui Ricardo, la început liber-schimbist,
apoi partizan al taxelor vamale protecţioniste, pag. 293.
CHALMERS, Thomas (1780-1847), teolog şi economist scoţian, „unul
din adepţii cei mai fanatici ai lui Malthus, după care nu există
alt leac pentru toate relele sociale decât educarea în spirit
religios a clasei muncitoare, adică îndoparea ei cu teoria
malthusiană a populaţiei, împodobită cu creştinism şi cu
teologie înălţătoare”. (Marx), pag. 129.
CHERBULIEZ, Antoine Elisée (1797-1869), politician şi economist
elveţian, discipol al lui Sismondi, pag. 322.
CIUPROV, A. Z. (1842-1908), economist rus liberal, statistician,
specialist în ce priveşte căile ferate şi ca atare consultat adesea
în Comisiile de stat; lui i se datoreşte în mare măsură
dezvoltarea statisticii agrare în Rusia. Lenin 1-a caracterizat
drept un reacţionar care se ascunde după fraze blajine, pag. 47.
CORBET, Thomas, economist englez, pag. 115.
COURCELLE-SENEUIL, Jean Gustave (1813-1892), negustor francez,
mai târziu economist şi funcţionar superior, pag. 197.

DANIELSON, N. F. (pseudonim: Nicolai–on) (1844-1918), economist

rus, unul din teoreticienii cei mai de vază ai mişcării narodnice,

551
 prin anii 1880-1890. După arestarea lui Lopatin, a dus la capăt
traducerea în limba rusă a volumului I din „Capitalul”, pag.
441, 443, 446, 450, 455, 458, 455-468, 474, 478.
DESTUTT de TRACY, Antoine (1754-1836), autor francez de scrieri
filozofice, om politic şi economist liberal, aparţine pe târâm
filozofic şcolii sensualiste (D'Alembert). Apără interesele
burgheziei împotriva clasei muncitoare, pag. 366, 395-402.
DRUMMOND, V. A. W. (1833-1907), diplomat englez, pag. 425 şi
urm.
DUPONT DE NEMOURS, Pierre Samuel (1739-1817), economist
francez, fiziocrat, discipol al lui Quesnay, pag. 157

EDMONDS, Thomas Rowe (1803-1889), comunist utopist englez

(adept al lui Owen), director al unei societăţi de asigurare la
Londra, pag. 17.
EFRUSI B. O. (1865-1897), economist burghez rus, autor a diferite
lucrări economice, între altele şi despre Sismondi, pag. 451-454.
ENGELS, Friedrich (1820-1895), pag. 22, 37, 204, 235, 307, 338, 342,
349, 389, 435, 437, şi urm., 443 şi urm., 451, 461.

FULLARTON, John (1780-1849), economist englez, aparţine aşa

numitei banking school, care critică teoria currency, (comp.
„Capitalul”, cartea a III-a, cap. 28 şi 34), pag. 410.
GOOD, W. Walter, arendaş englez; a scris despre probleme agrar-
politice, pag. 194.

HODGSKIN, Thomas (1787-1869), economist englez, ale cărui scrieri –

spune Marx – sunt socotite printre produsele de seamă ale
economiei engleze. El este unul din reprezentanţii opoziţiei
proletare împotriva economiei clasice; rămâne totuşi tributar
teoriilor lui Ricardo, acceptă „toate premizele economice ale
producţiei capitaliste ca formă veşnică şi nu vrea decât să
înlăture capitalul, baza şi totodată consecinţa necesară” (Marx),

552
 pag. 17, 199 şi urm.
HOLDSWORTH, W. A. avocat englez, autorul unui şir de cărţi juridice
populare, mai ales despre legislaţia arenzilor, pag. 143, 147.

KIRCHHOF, Friedrich, agricultor, autorul mai multor cărţi despre

probleme agricole, pag. 148, 198, 201-204, 210.
KIRCHMANN, Julius Hermann v. (1802 - 1884), jurist german,
politician şi filozof, pag. 459.
KOZAK, Theophil, secretar al Camerei de Comerţ din Halberstadt; a
publicat unele scrieri rămase dela Rodbertus, pag. 11.

LALOR, John (1814-1856), scriitor şi ziarist englez burghezo-religios,

care a scris mult în legătură cu problemele sociale, pag. 116,
118 şi urm.
LARDNER, Dionysius (1793--1859), scriitor englez, autor a numeroase
scrieri populare de ştiinţe naturale, pag. 141, 148, 150 şi urm.
LASSALLE, Ferdinand (1825-1864), întemeietorul Asociaţiei generale
a muncitorilor germani. La moartea sa, Engels a scris despre el:
„Unul din oamenii cei mai de seamă din Germania. Pentru
prezent el ne era un prieten foarte nesigur, pentru viitor ne era
un duşman aproximativ sigur”. Când au fost cunoscute mai bine
relaţiile lui cu Bismarck, Marx şi-a înăsprit părerea despre el:
„Lassalle trădase de fapt partidul. El încheiase un contract
formal cu Bismarck”. Engels scrie că „toată gloria lui Lassalle
se întemeia pe faptul că Marx i-a permis timp de ani de zile să
se împodobească cu rezultatele cercetărilor lui Marx, ca şi cum
ar fi fost ale sale proprii, şi pe deasupra [...] să le denatureze [...]
Socialistul Lassalle este întovărăşit pas cu pas de demagogul
Lassalle”, pag. 12.
LAVELEYE, Emile Louis de (1822-1892), economist burghez, liberal
belgian, pag. 200.
LAVERGNE, Louis (1809--1880), politician şi economist reacţionar
francez, pag. 196.
LAVOISIER, Antoine Laurent (1743-1794), chimist de valoare francez,

553
 fondatorul chimiei moderne, pag. 18 şi urm.
LE TROSNE, Guillaume François (1728-1780), economist francez,
fiziocrat distins, avocat regal, pag. 157.
LINGUET, Simon Nicolas Henri (1736-1794), scriitor francez,
polemizează „împotriva idealurilor burghezo-liberale ale
contemporanilor săi iluminişti, împotriva domniei care începea a
burgheziei” (Marx), pag. 297.
LIST, Friedrich (1789-1846), economist german, reprezentantul teoretic
al burgheziei în dezvoltare din Germania înainte de 1848 în
lupta ei pentru dezvoltarea independentă a modului de producţie
capitalist în Germania faţă de concurenţa străină. Teoretic a
exprimat această tendinţă a burgheziei industriale germane în
teoria sa despre forţele de producţie. A apărat tarifele vamale
protecţioniste „pentru a înlocui lucrul manual cu maşini,
industria patriarhală cu industria modernă, pentru a [...] extinde
domnia burgheziei, în special a marilor capitalişti industriali”
(Marx). List a desfăşurat o mare activitate şi pentru dezvoltarea
căilor ferate în Germania, pag. 12.

MABLY, Gabriel Bonnot de (1709-1785), preot, mai târziu scriitor

liber, adept al dreptului natural, adversar al proprietăţii private,
apărător al unei orânduiri sociale comuniste; considera însă că
aceasta aparţine iremediabil trecutului şi se mulţumea să ceară
reforme, pag. 297.
MACCULLOCH, John Ramsay (1789-1864), economist englez,
„vulgarizator al economiei ricardiene şi totodată cel mai jalnic
tablou al descompunerii ei”. „Apologet al orânduirii existente.
Singurul lucru care-i insuflă teamă, dusă până la comic, este
tendinţa de scădere a profitului; este pe deplin împăcat cu
situaţia muncitorilor şi, în general, cu toate contradicţiile
economiei burgheze care cad în spinarea clasei muncitoare”.
„Ultimele lui lucrări despre monedă, impozite etc. sunt simple
pledoarii pentru respectivul guvern whig. În felul acesta, omul a
ajuns în funcţii bine remunerate” (Marx), pag. 16, 203, 322.
MACLEOD, Henry Dunning (1821-1902), economist scoţian, pag. 187.
MALTHUS, Thomas Robert (1766-1834), preot englez, economist, „un
plagiator abil”. Meritul lui real „constă în aceea că pune

554
 accentul principal pe schimbul inegal, dintre capital şi munca
salariată”. Dar o face „pe de o parte pentru a demonstra că
mizeria clasei muncitoare este inevitabilă [...], pe de altă parte
pentru a demonstra capitaliştilor că un cler atât bisericesc, cât şi
administrativ bine îndopat este indispensabil”. Teoria lui
„despre necesitatea unui consum neproductiv în continuă
creştere [...] se potrivea de minune scopului lui, apologetica
stărilor existente în Anglia, ca landlordismul, «statul şi
biserica», pensionarii, perceptorii, zeciuiala, datoria publică,
speculaţiile de bursă, portăreii, popii şi lacheii” (Marx). A
recomandat proletariatului limitarea naşterilor ca leac împotriva
mizeriei capitaliste, pag. 363.
MARX, Karl (1818-1883), pag. 7-21, 67, 234, 435, 437 şi urm., 441,
447, 455-461, 463 şi urm., 465, 470-473, 476-478.
MARX, Jenny (1814-1881), soţia lui Karl Marx. Fiica consilierului de
stat Ludwig von Westphalen. În pofida originii ei, 1-a urmat pe
Marx, suportând cu curaj lipsurile emigraţiei şi sprijinindu-1 în
munca sa literară, pag. 21.
MARX-AVELING, Eleanor (Tussy) (1856-1898), fiica cea mai mică a
lui Marx, soţia lui Ed. Aveling. A luat parte activă în mişcarea
muncitorească engleză şi internaţională. Organizatoare a
sindicatului londonez al muncitorilor din industria gazului şi a
mişcării muncitoarelor. A tradus numeroase scrieri socialiste în
limba engleză, pag. 10, 11.
MEYER, Hermann Rudolf (1838-1899), editorul lui Rodbertus;
„socialist feudal”, adversar al lui Bismarck, cunoscut al lui
Engels, pag. 11 şi urm.
MILL, James (1773-1836), istoric englez, filozof şi economist. „Primul
care a înfăţişat într-o formă sistematică teoria lui Ricardo”. Prin
încercările lui de „a demonstra inexistenţa contrazicerilor teoriei
ricardiene [...] se încâlceşte el singur în contraziceri şi reprezintă
totodată, cu încercarea sa de a le rezolva, începutul decăderii
teoriei al cărei reprezentant dogmatic este”, pag. 203, 417.
MILL, John Stuart (1806-1873), fiul celui de mai sus, filozof şi
economist englez, liber-schimbist şi eclectic, epigon al
economiei clasice: cu el se desăvârşeşte decăderea şcolii
ricardiene. Încearcă un compromis între doctrina acesteia şi
revendicările socialiste ale proletariatului, pag. 187, 322, 459.
MÜLLER, Adam (1779-1829), om politic şi economist german. Un

555
 economist romantic, a cărui profunzime [...] stă în faptul că vede
norii de praf de la suprafaţă şi că exprimă acest ceva prăfuit într-
o formă misterioasă şi pretenţioasă” (Marx), pag. 153.

NEWMAN, Samuel Philipps (1796-1842), economist american,

profesor de oratorie, pag. 128.
NICOLAI–ON (N.–ON), vezi Danielson.

OWEN, Robert (1771-1858), socialist utopist englez; la început

fabricant, a ajuns la doctrina sa comunistă pe baza experienţelor
practice făcute în fabricile sale. Era împotriva violenţei. Şi-a
elaborat planul de viitor cu priceperea dobândită în activitatea sa
practică. Din cauza adeziunii lui la comunism, societatea
oficială 1-a exclus din rândurile ei. Încercările lui de a pune
bazele unor colonii comuniste în America au dat greş. „Atunci
s-a adresat direct clasei muncitoare şi a continuat să mai
activeze în mijlocul ei timp de 30 de ani. Toate mişcările
sociale, toate progresele reale care s-au realizat în Anglia în
interesul muncitorilor, se leagă de numele lui Owen.” (Engels)
pag. 17.

PATTERSON, Robert (1821-1886), ziarist, a scris despre probleme

financiare, pag. 187.
PRIESTLEY, Joseph (1733-1804), chimist englez, adversar al bisericii,
a emigrat, din cauza simpatiilor sale pentru revoluţia franceză,
în America. Descoperitorul oxigenului şi al unui şir de alte
corpuri gazoase, precursor al lui Lavoisier, pag. 18 şi urm.
PROUDHON, Pierre Joseph (1809-1865), socialist mic-burghez
francez, unul din întemeietorii teoretici ai anarhismului.
Proudhon „zăpăceşte categoriile economice, prefăcându-le în
[...] idei veşnice şi se întoarce, pe această cale ocolită, la punctul
de vedere al economiei burgheze”. Socialismul lui este „tabloul
utopiei filistine”. „Deoarece nu a înţeles niciodată adevărata

556
 dialectică ştiinţifică, el nu a ajuns decât la sofistică” (Marx).
Teoriile proudhoniene, împotriva cărora Marx a scris „Mizeria
filosofiei”, au avut mult timp o mare influenţă în Franţa, pag. 11,
17, 322, 460.

QUESNAY, François (1694-1774), medic şi economist francez,

întemeietorul teoriei fiziocrate. În celebrul lui „tablou
economic”, el a înfăţişat procesul de reproducţie nu al
capitalului luat izolat, ci al capitalului social în totalitatea sa.
Aceasta „era în prima treime a secolului al 18-lea, în perioada
de copilărie a economiei politice [...], fără discuţie, ideea cea
mai genială de care s-a făcut vinovată până acum economia
politică” (Marx), pag. 84, 109, 156 şi urm., 164, 184, 296-298,
305, 435.

RAMSAY, Sir George (1800-1871), filosof şi economist englez. Din

punct de vedere istoric, se situează pe punctul „în care economia
politică însăşi, pe baza analizei ei, prezintă forma capitalistă a
producţiei, şi deci capitalul, ca o simplă condiţie istorică
«întâmplătoare» a producţiei, şi nu ca pe una absolută. Ramsay
n-a mers totuşi destul de departe cu analiza pentru a trage toate
concluziile” (Marx), pag. 132, 187, 321 şi urm., 357, 359 şi
urm.
RAU, Karl Heinrich (1792-1870), economist german, „un Say german”
(Marx), pag. 12.
RAVENSTONE, Piercy (a scris prin 1825), economist englez, care
recunoaşte în fapt caracterul istoriceşte determinat al capitalului
şi dovedeşte că creşterea productivităţii muncii măreşte
capitalul, adică avuţia altora, pag. 17.
RICARDO, David (1772-1823), economist englez, ultimul mare
reprezentant al economiei clasice. Ricardo porneşte de la
determinarea valorii prin timpul de muncă şi „constrânge ştiinţa
[...] să dea socoteală [...] de măsura în care, în general, [...]
ştiinţa [...] care nu face decât să redea formele de manifestare
ale procesului, ca şi înseşi aceste forme de manifestare

557
 corespund bazei pe care se întemeiază legătura internă,
fiziologia reală a societăţii burgheze [...] Aceasta este deci
marea importanţă istorică a lui Ricardo pentru ştiinţă”. De
aceasta se leagă faptul „că Ricardo dezvăluie şi exprimă
antagonismul economic al claselor, aşa cum îl dă la iveală
contradicţia internă; în modul acesta devine posibilă înţelegerea,
descoperirea luptei şi a procesului de evoluţie la rădăcina sa”
(Marx). Ricardo nu a înţeles totuşi caracterul istoric al modului
de producţie capitalist, ci îl concepe ca pe ceva veşnic, pag. 14-
21, 125, 177, 179 şi urm., 180, 183 şi urm., 186 urm., 245, 321
şi urm., 395, 447, 460.
RODBERTUS-JAGETZOW, Karl (1805-1875), economist german,
socialist de catedră. Teoria sa asupra rentei funciare oglindeşte
propria sa poziţie socială de proprietar în Pomerania. Rodbertus
„întrezăreşte deosebirea dintre plusvaloare şi formele sale
speciale [...], dar totuşi dă greş pentru că este interesat a priori să
interpreteze un fenomen anumit, renta funciară, şi nu să
descopere legea generală” (Marx). În teoria venitului naţional,
„Rodbertus repetă, în esenţă, teoria lui Adam Smith, inclusiv
greşeala lui de bază (reducerea valorii la salariu şi plusvaloare)”
(Lenin), pag. 11 şi urm., 15-21, 338, 449, 452-454, 460 şi urm.,
473.
ROSCHER, Wilhelm (1817-1894), economist vulgar german. La el,
economia vulgară devine „o formă profesorală, care aplică
metoda istorică şi caută să adune de peste tot, cu o moderaţie
înţeleaptă, ceea ce e mai bun, fără să se intereseze de contra-
ziceri, ci numai de o compilare cât mai completă [...] Deoarece
asemenea lucrări apar abia atunci când ciclul economiei politice,
ca ştiinţă, s-a încheiat, ele constituie, totodată, mormântul
acestei ştiinţe” (Marx), pag. 307.
ROSCOE, Sir Henry Enfield (1833-1915), chimist englez, pag. 18.
RUSSEL, Lord John (1792-1878), om de stat liberal englez, pag. 15.

SAY, Jean Baptiste (1767-1832), economist vulgar francez. Say, „acest

om lamentabil” „care încearcă să-şi ascundă superficialitatea
searbădă reducând la fraze absolute şi generale ideile neisprăvite
şi prostiile lui Smith”, „făcea afaceri cu Smith, numai pentru a

558
 avea cel puţin meritul de a pune [ideile acestuia] într-o anumită
ordine formală”. Se deosebeşte de economiştii vulgari care-i
succed prin aceea că „încă nu găseşte materialul gata prelucrat,
aşa încât mai lucrează şi el, în măsură mai mare sau mai mică, la
rezolvarea problemelor economice, din punctul de vedere al
economiei” (Marx), pag. 125, 322 şi urm., 363, 460.
SCHÄFFLE, Albert E. F. (1831-1903), om de stat austriac, economist
vulgar, pag. 11, 419.
SCHEELE, Karl Wilhelm (1742-1786), chimist, a descoperit
(independent de Priestley) oxigenul şi numeroase alte substanţe
şi aicizi, pag. 18. şi urm.
SCHORLEMMER, Carl (1834-1892), chimist, prieten intim al lui Marx
şi Engels, „după Marx, fără îndoială, cel mai celebru om din
mişcarea socialistă europeană. Când l-am cunoscut [...] era deja
comunist. Pe atunci biet asistent particular al unor profesori
englezi, el este acum membru în Royal Society (Academia de
Ştiinţe de aici) şi prima autoritate din lume în specialitatea sa,
chimia hidrocarburilor simple [...] El şi-a cucerit această poziţie
în străinătate prin lucrări pur ştiinţifice, în luptă cu oameni care
îl exploatau atâta cât puteau! Şi nu se jenează niciodată să se
manifeste ca socialist” (Engels), pag. 18.
SCROPE, Georg P. (1797-1876), geolog şi economist englez. Liber-
schimbist, apărător al legilor industriale, pag. 154 şi urm.
SENIOR, William Nassau (1790-1864), economist englez, „simplu
apologet al stării de fapt şi deci economist vulgar”, „purtătorul
de cuvânt al burghezului cult” (Marx), pag. 361.
SISMONDI, Jean Charles Simonde de (1773-1842), economist elveţian,
istoric. Critică economia clasică din punctul de vedere al
romantismului economic. „El simte în special contradicţia de
bază; dezvoltarea nestăvilită a forţei de producţie şi creşterea
avuţiei care constă în mărfuri şi trebuie în acelaşi timp
transformată în bani pe de o parte, pe de altă parte, ca bază,
limitarea masei producătorilor la mijloacele de subzistenţă
necesare” (Marx). „În toate punctele, el se deosebeşte de clasici
prin faptul că atrage atenţia asupra contrazicerilor
capitalismului. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, el nu
poate în niciun caz (şi nici nu vrea) să adâncească analiza
clasicilor şi se mărgineşte deci la o critică sentimentală a
capitalismului din punctul de vedere al micului burghez”

559
 (Lenin), pag. 20, 94, 116, 322, 363, 445 şi urm., 448-454, 473.
SOETBEER, Georg Adolf (1814-1892), economist burghez german,
statistician în domeniul finanţelor şi valutei, pag. 386.
SMITH, Adam (1723-1790), economist şi filosof englez. Dezvoltă
economia clasică. Marx îl numeşte economistul perioadei
manufacturiere. De mare importanţă erau teoriile sale despre
diviziunea muncii, despre munca productivă şi plusvaloare.
După el, avuţia reală a naţiunilor nu constă în bani – cum afirmă
mercantiliştii – ci în munca folositoare, producătoare de valori
de schimb. După S., şi munca industrială produce plusvaloare,
nu numai cea agricolă, cum socotesc fiziocraţii. „Contradicţiile
lui A. Smith sunt importante prin aceea că ele conţin probleme,
pe care el într-adevăr nu le rezolvă, dar pe care le exprimă prin
faptul că se contrazice el singur” (Marx). Greşeala fundamentală
a teoriei sale asupra reproducţiei, greşeală pe care a dezvăluit-o
Marx, este că nu a ţinut seama de capitalul constant, reducând
valoarea mărfii la salariu şi plusvaloare, pag. 10, 12, 13 şi urm.,
16 şi urm., 116 şi urm., 138, 156-177, 180, 187, 285, 298-317,
320-322, 336, 351, 357, 360, 391 şi urm., 401, 435, 445 şi urm.,
449 şi urm., 454, 459 şi urm., 478.
STEIN, Lorenz v. (1815-1890), istoric şi economist german. Profesor la
Kiel, mai târziu la Viena. „Stein [înşiră] fără sens, în trihotomii
(categorisiri tripartite) rigide îmbrăcate în câteva categorii
hegeliene, tot ce e mai trivial” (Marx), pag. 134.
STEUART (STEWART) Sir James D. (1712-1780), economist englez.
Teoria sa este „expresia raţională a mercantilismului” (Marx).
„Meritul lui în ce priveşte concepţia despre capital constă în
faptul că a pus în evidenţă modul în care are loc procesul de
separaţie între condiţiile de producţie, ca proprietate a anumitor
clase, şi forţa de muncă” (Marx). Explică provenienţa profitului
din diferenţa dintre preţ şi valoare, pag. 13.
STORCH, Heinrich (1766-1835), economist rus, polemizează cu A.
Smith, pag. 124, 322 şi urm., 357.
STRUVE, P. B. (născ. 1870) social-democrat al ultimului deceniu al
secolului trecut. Autorul „Manifestului P.M.S.D.R.” din 1898;
cel mai cunoscut reprezentant al „marxismului legal”. După
înfrângerea revoluţiei din 1905, conducător al aripei drepte a
liberalilor; în timpul războiului civil, ministru în guvernele lui
Denichin şi Vranghel; în emigrare, redactor al unor ziare alb-

560
 gardiste din Praga şi Paris, pag. 462-464, 467.

THOMPSON, William (aproximativ 1785-1833), economist englez,

adept al lui Owen, cel mai important reprezentant ştiinţific al
comunismului lui Owen, pag. 17, 265 şi urm.
TOOKE, Thomas (1774-1858), economist englez, autorul importantei
lucrări „Istoria preţurilor din 1792-1856”. Combătea pe
teoreticienii principiului „currency”, inspiraţi de falsa teorie
monetară a lui Ricardo, conform căreia banii nu sunt decât un
mijloc de circulaţie a căror valoare este determinată numai de
cantitatea de bani existentă şi care au motivat în 1844/45
legislaţia engleză privitoare la bănci. Marx îl numeşte „ultimul
economist englez of any value” [de oarecare valoare], pag. 95,
272 şi urm., 389, 391 şi urm., 394.
TUGAN-BARANOVSCHI M. J. (1865-1919), economist rus, unul din
cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai marxismului „legal”; s-a
manifestat mai târziu printr-o serie de lucrări împotriva
învăţăturilor lui Marx. Prin falsa sa teorie despre crize a
influenţat un timp, în mare măsură, „critica lui Marx” şi pe
savanţii burghezi. Din 1905, membru al partidului cadeţilor; în
timpul războiului civil, membru în guvernul Radei centrale
contrarevoluţionare din Ucraina, pag. 450, 452, 455-461, 467,
470, 473.
TURGOT ANNE, R. (1727-1781), om de stat şi economist francez.
Fiziocrat, discipolul cel mai de vază al lui Quesnay. „La Turgot
găsim teoria fiziocrată ajunsă la maximum de dezvoltare”
(Marx), pag. 282, 297.
TYLOR, Eduard Bennet (1822-1917), antropolog englez, pag. 361.

VORONŢOV V. P. (1847-1917), unul din teoreticienii de frunte ai

narodniciştilor din ultimele două decenii ale secolului al XIX-
lea. Adversar hotărît al marxismului, criticat ca atare de mai toţi
marxiştii de seamă. Plehanov a scris o critică cuprinzătoare la
adresa lucrărilor lui V. V. pag. 450, 455, 465-468, 474.

561
 W

WAYLAND, Francis (1796-1865), profesor universitar american, autor

al unui manual de economie politică, pag. 185.
WILLIAMS, R. P. pag. 141, 149.

ZELLER, J. Scriitor economic, a corespondat cu Rodbertus, pag. 11.

562
 INDICE DE CUVINTE STRĂINE

Indicele dă explicaţia tuturor neologismelor importante

întrebuinţate în vol. II al „Capitalului” şi în anexe. Nu au fost introduse
în acest indice noţiunile economice explicate în vol. I al „Capitalului”
de Marx.

Alfa şi omega, prima şi ultima literă a alfabetului grecesc, începutul şi

sfârşitul, întregul conţinut.
Amortizare, stingerea datoriei, stingerea în rate a unui capital investit.
Apologet, cel ce laudă un om, o idee, un sistem, etc. ştiind chiar că nu
are dreptate.
Autarhic, numai pentru nevoile proprii.

Botanică, ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor.

Clasic, care serveşte de model; economie politică clasică, economia

burgheză din vestul Europei de la mijlocul secolului al XVII-lea
până la începutul secolului al XIX-lea, „care cercetează legătura
internă a relaţiilor de producţie burgheze, spre deosebire de
economia vulgară” (Marx).
Conjunctură, ansamblul de fenomene economice care caracterizează
piaţa într-o anumită perioadă sau într-un anumit moment; în
sens restrâns: starea favorabilă a pieţei.
Cretinism, tâmpenie.

Defalcare, scădere, tăiere.

Dialectică, „ştiinţa legilor generale ale mişcării, atât ale lumii externe,
cât şi ale gândirii omeneşti” (Engels). „Dedublarea unicului şi
cunoaşterea părţilor lui contradictorii [...] este esenţa [...]

563
 dialecticii” (Lenin).
Discontinuu, nelegat, întrerupt.
Discret, constând din părţi separate.
Dividende, părţi de beneficiu ale membrilor unei societăţi pe acţiuni.
Drenare, secarea terenurilor inundate.

Eclectism, compunere din bucăţi diferite, împreunare întâmplătoare a

unor idei care nu se potrivesc una cu alta.
Elipsă, suprafaţă ovală care ia naştere prin tăierea oblică a unei sfere.
Empiric, bazat pe experienţă, limitat la faptele directe date.
Ergo, deci.
Esoteric, interior; care poate fi înţeles numai de o mică grupă de iniţiaţi
(contrarul: exoteric).
Exoteric, exterior; care poate fi înţeles şi de alţii, de cei neiniţiaţi.

Feudalism, mod de producţie şi formă de exploatare precapitalistă

dominantă în Europa Evului Mediu. „Proprietatea de bază
consta, în timpul epocii feudale, din proprietatea funciară cu
şerbia legate de ea, pe de o parte, şi din munca proprie cu
capitalul mic, care domina munca de breaslă, pe de altă parte
(Marx).
Fizică, ştiinţa care se ocupă cu schimbările de stare ale materiei.
Fiziocraţi, adepţii unei şcoli economice din secolul al XVIII-lea în
Franţa, care, spre deosebire de sistemul mercantilist, „tran-
spunea cercetarea originii plusvalorii din sfera circulaţiei în
sfera producţiei propriu-zise, punând în felul acesta fundamentul
analizei producţiei capitaliste” (Marx). Dar, la dânşii, munca
agricolă este considerată drept singura formă a muncii pro-
ductive.
Fiziologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor din corpurile
vegetale şi animale.
Flogiston, materie combustibilă ipotetică.
Folio, foaie de mărimea unei coli de manuscris.

564
 G

Geologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul globului pământesc.

Gobelin, tapet cu figuri ţesute în mod foarte artistic (după numele
familiei de vopsitori Gobelin din Paris, prin secolul al XVI-lea).
En-gros, cu ridicata.

Herostratic (renume), renume în sensul rău (de la Herostrat, care, pentru

a-şi face un renume, a dispus să fie ars templul din Efes, foarte
preţios din punct de vedere artistic).

Imanent, care există întotdeauna în acelaşi fel într-un lucru oarecare.

Increment, creştere, adaos, spor.

Landlord, mare proprietar capitalist de pământ în Anglia.

Latent, ascuns; nevăzut sau nebănuit prin vreun fenomen exterior.
Logică, ştiinţa care se ocupă cu legile gândirii.

Malthusian, adept al teoriei lui Malthus.

Mercantilist (sistemul), doctrină economică din secolul al XVII-lea.
Sistemul mercantilist caută originea plusvalorii în comerţ; el
constituia economia vulgară a epocii respective. „Sub pretextul
că nu se preocupă decât de avuţia naţiunii şi de resursele
statului, ei (mercantiliştii) consideră de fapt interesele clasei
capitaliştilor şi îmbogăţirea în general ca fiind scopul ultim al
statului” (Marx).
Metamorfoză, transformare, schimbare de formă.
Monetar (sistemul), doctrină economică în secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea. „În timp ce goana universală după aur împingea, în
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în perioada copilăriei
societăţii burgheze moderne, popoarele şi principii în cruciade,

565
 peste mări, în căutarea gral-ului de aur, primii interpreţi ai lumii
moderne, creatorii sistemului monetar, faţă de care sistemul
mercantilist are rolul unei simple variante, au proclamat aurul şi
argintul, adică banii, ca singura avuţie. Pe bună dreptate
considerau ei ca menire a societăţii burgheze aceea de a face
bani”, dar „confundau banii cu capitalul” (Marx).
Mistificare, a face un mister din ceva.

Patriarhală (familie), o formă de familie în care bărbatul domină în mod

nelimitat asupra femeii şi copiilor. Acestei familii aparţin şi
rudele, şi sclavii care se află împreună sub dominaţia tatălui.
Pletoră, mare abundenţă.
Puddling, procedeu de tratare a fontei.

Quasi, aproape, oarecum.

Quotum, parte.

Raţionalism, curent filozofic în care gândirea logică joacă un rol

hotărîtor, spre deosebire de senzualism, care acordă întâietate
senzaţiei, sentimentului.
Romantism, curent literar şi ştiinţific reacţionar pe la începutul secolului
al XIX-lea, care s-a ridicat împotriva capitalismului şi a tins la
restabilirea orânduirii feudale din Evul Mediu. „Conţinutul lui
constă din prejudecăţile obişnuite, rezultate ale aparenţei
superficiale a lucrurilor. Acest conţinut fals şi trivial este apoi
«înălţat» şi poetizat printr-o exprimare mistificatoare” (Marx).
Ryot, ţăran indian obligat la prestaţii în natură către proprietarul funciar.

Scont, operaţiune bancară care constă în cumpărarea unor titluri de

creanţă (în special cambii) înainte de scadenţă, preţul de
cumpărare constând din valoarea creanţei minus o sumă

566
 reprezentând dobânda până la scadenţă.
Scolastic, care aparţine sau seamănă cu scolastica, metodă de gândire
filozofică şi teologică practicată în Evul Mediu, abstractă,
străină de realitate şi pierzăndu-se în subtilităţi.
Summa sumarum, rezultat final.
Sicofant, denunţător de profesie la elenii antici; trepăduş.

Tautologie, repetarea celor spuse, pură repetare.

Transsubstanţiere, în religia creştină, credinţa despre transformarea
pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos.
Trivial, foarte comun, cunoscut de toţi.
Truck, sistem de plătire a muncitorilor în mărfuri, în loc de bani.

Utopie [ţara de nicăieri], plan sau proiect ireal şi irealizabil (după

romanul cancelarului englez Thomas More, apărut în 1515, care
descria orânduirile sociale dintr-o „insulă Utopia” imaginară).

Via, pe calea.
Viaduct, pod de piatră sau de metal construit între cele două povârnişuri
ale unei văi adânci şi care permite unei linii de drum de fier sau
unei şosele să le unească.

567
 TABLOU DE MĂSURI ŞI MONEDE

Pfund (engl.) = 16 uncii........................................... 453,6 g.

Uncie .................................................................... 28,4 g.
Milă (engl.) .......................................................... 1.609 m.
Liră sterlină = 20 de şilingi .................................. 20,43 mărci*
Şiling (şil.) = 12 pence ......................................... 1,02 mărci*
Penny (pence, p) ................................................... 8,51 pf.
Farthing = 1/4 penny ............................................. 2,12 pf.
Taler (monedă veche de argint, de valori şi cu
nume diferite) în general .......................... circa 3 mărci
Dolar = 100 de cenţi ............................................. 4,20 mărci
*
În urma inflaţiei din Anglia, valorile acestea au scăzut considerabil sub
cifrele indicate.

568
EDIŢII NOI ALE OPERELOR LUI MARX ŞI ENGELS CITATE
ÎN CARTE

Cifrele de deasupra liniilor indică – în ordinea textului –

paginile din ediţiile utilizate de Marx, iar cifrele de sub linii indică
paginile corespunzătoare din ediţiile noi.

Karl Marx, „Theorien über den Mehrwert”, 3 volume, ediţia a 5-a,

Berlin 1923.

Manuscris pag. 253, 254, 256 445

Berlin 1923 vol. I, pag. 144, 144, 148 vol. II, 167-168

852, 859
vol. III, 281, 301-302

Karl Marx, „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, Berlin 1924.

Berlin 1859 pag. 105 şi urm.

Berlin 1924 pag. 123.

569
 CUPRINS

PREFAŢĂ .............................................................................................11

SECŢIUNEA ÎNTÂI
METAMORFOZELE CAPITALULUI ŞI CIRCUITUL LOR

Capitolul unu
CIRCUITUL CAPITALULUI BĂNESC...........................................33
I. Stadiul întâi. B – M........................................................................ 34
II. Stadiul al doilea. Funcţionarea capitalului productiv ................. 43
III. Stadiul al treilea M'-B'................................................................ 46
IV. Circuitul total ............................................................................. 57

Capitolul doi
CIRCUITUL CAPITALULUI PRODUCTIV...................................69
I. Reproducţia simplă........................................................................ 70
II. Acumularea şi reproducţia pe scară lărgită ................................ 83
III. Acumulare de bani ...................................................................... 87
IV. Fonduri de rezervă ..................................................................... 89

Capitolul trei
CIRCUITUL CAPITALULUI-MARFĂ............................................92

Capitolul patru
CELE TREI FIGURI ALE PROCESULUI CIRCUITULUI ........105

Capitolul cinci
TIMPUL DE CIRCULAŢIE.............................................................126

570
 Capitolul şase
CHELTUIELILE DE CIRCULAŢIE ..............................................134
I. Cheltuieli de circulaţie propriu zise ............................................ 134
1. Timp de cumpărare şi de vânzare ........................................... 134
2. Contabilitate ........................................................................... 138
3. Bani ........................................................................................ 140
II. Cheltuieli de păstrare................................................................. 140
1. Formare de rezerve în general ................................................ 141
2. Stoc de mărfuri propriu zis ..................................................... 147
III. Cheltuieli de transport ............................................................. 152

SECŢIUNEA A DOUA
ROTAŢIA CAPITALULUI

Capitolul şapte
TIMP DE ROTAŢIE ŞI NUMĂR DE ROTAŢII ...........................157

Capitolul opt
CAPITAL FIX ŞI CAPITAL CIRCULANT ...................................161
I. Deosebirile de formă ................................................................... 161
II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare la capitalul fix.... 172

Capitolul nouă
ROTAŢIA DE ANSAMBLU A CAPITALULUI AVANSAT. ......187
CICLURI DE ROTAŢIE ..................................................................187

Capitolul zece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI ...................193
CIRCULANT. FIZIOCRAŢII ŞI ADAM SMITH .........................193

571
 Capitolul unsprezece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI
CIRCULANT. RICARDO ............................................................... 219

Capitolul doisprezece
PERIOADA DE MUNCĂ .................................................................233

Capitolul treisprezece
TIMPUL DE PRODUCŢIE ..............................................................243

Capitolul patrusprezece
TIMPUL DE CIRCULAŢIE.............................................................253

Capitolul cincisprezece
INFLUENŢA TIMPULUI DE ROTAŢIE ASUPRA MĂRIMII
CAPITALULUI AVANSAT ............................................................ 262
I. Perioada de muncă egală cu perioada de circulaţie ................... 272
II. Perioada de muncă mai mare decât perioada de circulaţie ...... 276
III. Perioada de muncă mai mică decât perioada de circulaţie ..... 281
IV. Rezultate ................................................................................... 285
V. Influenţa schimbării preţurilor .................................................. 291

Capitolul şaisprezece
ROTAŢIA CAPITALULUI VARIABIL .........................................300
I. Rata anuală a plusvalorii ............................................................ 300
II. Rotaţia capitalului variabil individual ....................................... 314
III. Rotaţia capitalului variabil, privită din punct de vedere social 319

572
 Capitolul şaptesprezece
CIRCULAŢIA PLUSVALORII .......................................................325
I. Reproducţie simplă ...................................................................... 330
II. Acumulare şi reproducţie lărgită ............................................... 349

SECŢIUNEA A TREIA
REPRODUCŢIA ŞI CIRCULAŢIA CAPITALULUI
SOCIAL TOTAL

Capitolul optsprezece
INTRODUCERE................................................................................356
I. Obiectul analizei.......................................................................... 356
II. Rolul capitalului bănesc............................................................. 359

Capitolul nouăsprezece
PREZENTĂRI ANTERIOARE ALE PROBLEMEI .....................365
I. Fiziocraţii .................................................................................... 365
II. Adam Smith ................................................................................ 368
1. Punctele de vedere generale ale lui Smith .............................. 368
2. Reducerea de către Smith a valorii de schimb la v + p........... 375
3. Partea capitalului constant ...................................................... 378
4. Capital şi venit la A. Smith .................................................... 383
5. Rezumat .................................................................................. 390
III. Autorii posteriori ...................................................................... 394

Capitolul douăzeci
REPRODUCŢIA SIMPLĂ ...............................................................398
I. Punerea problemei1 ..................................................................... 398
II. Cele două sectoare ale producţiei sociale ................................. 401
III. Schimbul dintre cele două sectoare: I (v + p) contra II c ......... 404

573
 IV. Schimbul înăuntrul sectorului II.
Mijloace de subzistenţă necesare şi obiecte de lux .................... 408
V. Efectuarea schimburilor prin intermediul circulaţiei monetare 417
VI. Capitalul constant al sectorului I ............................................. 427
VII. Capitalul variabil şi plusvaloarea în ambele sectoare ........... 430
VIII. Capitalul constant în ambele sectoare ................................... 434
IX. Privire retrospectivă asupra lui A. Smith, Storch şi Ramsay ... 439
X. Capital şi venit: capital variabil şi salariu ................................ 442
XI. Înlocuirea capitalului fix .......................................................... 454
1. Înlocuirea sub formă de bani a părţii din valoare a uzurii ...... 457
2. Înlocuirea în natură a capitalului fix ....................................... 462
3. Rezultate ................................................................................. 471
XII. Reproducţia materialului monetar .......................................... 474
XIII. Teoria lui Destutt de Tracy despre reproducţie6 ................... 485

Capitolul douăzeci şi unu

ACUMULAREA ŞI REPRODUCŢIA LĂRGITĂ .........................495
I. Acumularea în sectorul I ............................................................. 498
1. Tezaurizarea ........................................................................... 498
2. Capitalul constant suplimentar ............................................... 502
3. Capitalul variabil suplimentar ................................................ 507
II. Acumularea în sectorul II .......................................................... 508
III. Prezentarea schematică a acumulării ...................................... 511
1. Primul exemplu ...................................................................... 515
2. Al doilea exemplu .................................................................. 519
3. Înlocuirea lui II c în caz de acumulare ................................... 525
IV. Observaţii suplimentare ........................................................... 528

ANEXE
KARL MARX ŞI FRIEDRICH ENGELS SCRISORI
PRIVITOARE
LA CARTEA A DOUA A „CAPITALULUI” ..................................530
Tabelul I. ......................................................................................... 532

574
 TABELUL PROCESULUI DE REPRODUCŢIE .......................... 532
Tabelul II. ....................................................................................... 533
TABELUL ECONOMIC AL PROCESULUI TOTAL DE
PRODUCŢIE .................................................................................. 533

INDICI
INDICE BIBLIOGRAFIC ................................................................543
I. OPERE DE AUTORI NUMIŢI .................................................. 543
II. OPERE ANONIME ................................................................... 548
III. REVISTE ŞI ZIARE................................................................. 548
IV. RAPOARTE PARLAMENTARE ŞI PUBLICAŢII ALE
AUTORITĂŢILOR ........................................................................ 549
INDICE DE PERSOANE ..................................................................550
INDICE DE CUVINTE STRĂINE ..................................................563
TABLOU DE MĂSURI ŞI MONEDE .............................................568
EDIŢII NOI ALE OPERELOR LUI MARX ŞI
ENGELS CITATE IN CARTE ........................................................ 569
CUPRINS ............................................................................................570

575
 Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059
Tel.: 0230 530 342; fax: 0230 530 343

Apărut 2009
Bun de tipar: 08.07.2009
Format: 16/61x86
Coli de tipar: 18
Tipărit sub comanda 977/2009 la
S.C. Tipo-Lidana S.R.L. – Suceava
Tel.: 0230 517 518

576