Sunteți pe pagina 1din 576

www.gandeste.

org

1
2
CAPITALUL

CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE
AL CAPITALULUI

3
Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MARX, KARL
Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich
Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava : Alexandria
Publishing House, 2009
vol.
ISBN 978-606-92038-0-4.
Vol. 2. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-2-8

I. Agoutin, Carmen (trad.)

33

4
KARL MARX

CAPITALUL
Critica economiei politice

Volumul I

Cartea II

Procesul de circulaţie al capitalului

5
6
7
8
9
10
PREFAŢĂ

A pregăti pentru tipar cartea a doua a „Capitalului”, şi anume în


aşa fel încât să se înfăţişeze pe de o parte ca o operă unitară şi cât mai
închegată, iar pe de altă parte ca operă exclusiv a autorului şi nu a celui
care a editat-o, nu a fost lucru uşor. Marele număr al manuscriselor, în
cea mai mare parte fragmentare, a făcut şi mai grea această sarcină. Cel
mult unul dintre ele (manuscrisul IV) era pregătit în întregime pentru
tipar; în schimb însă, cea mai mare parte a lui era depăşită de redactări
ulterioare. Dacă în ceea ce priveşte fondul o mare parte din material era
elaborată, în privinţa stilului lucrurile stăteau cu totul altfel; materialul
era redactat în limbajul în care Marx obişnuia să-şi facă extrasele: stil
neglijent, expresii şi formulări familiare, adeseori de un umor viguros,
termeni tehnici englezi şi francezi, de multe ori fraze şi chiar pagini
întregi în englezeşte; ideile erau aşternute pe hârtie în forma în care se
conturaseră în acel moment în capul autorului. Alături de unele părţi
expuse pe larg, altele, la fel de importante, erau abia schiţate; materialul
de fapte menit a servi pentru exemplificare era adunat, dar abia dacă
fusese clasificat, şi cu atât mai puţin prelucrat; la sfârşitul fiecărui
capitol, nerăbdarea de a trece la cel următor îl făcea de multe ori pe
autor să indice mersul gândirii neîncheiate doar prin câteva fraze
întretăiate; în fine scrisul, pe care, după cum se ştie, uneori autorul
însuşi nu-l mai putea descifra.
M-am mulţumit să redau manuscrisele cât mai fidel, să nu
modific stilul decât acolo unde l-ar fi modificat şi Marx, şi să nu
introduc fraze şi intercalări decât acolo unde acest lucru era neapărat
necesar şi unde nu încăpea nici îndoială asupra înţelesului. Am preferat
să redau cuvânt cu cuvânt acele propoziţii a căror interpretare permitea
vreo îndoială cât de vagă. Modificările şi intercalările făcute de mine nu
însumează în total nici zece pagini de tipar şi sunt de natură pur formală.
Simpla enumerare a manuscriselor postume ale lui Marx pentru
cartea a II-a dovedeşte cu câtă conştiinciozitate neasemuită, cu câtă
severitate autocritică s-a străduit Marx să-şi elaboreze, până la atingerea
celui mai înalt grad de perfecţiune, marile sale descoperiri economice,
înainte de a le publica; această autocritică îl făcea să nu poată ridica
decât rareori fondul şi forma expunerii la înălţimea orizontului său,

11
care se lărgea mereu prin noi studii. Acest material se compune din
următoarele:
În primul rând, un manuscris intitulat „ Zur Kritik der politischen
Oekonomie”, 1.472 de pagini in quarto, legate în 23 de caiete şi scrise
între august 1861 şi iunie 1863. Este continuarea primei fascicole
apărute sub acelaşi titlu la Berlin, în 1859. În paginile 1 – 220 (caietele I
– V) şi apoi în paginile 1.159 – 1.472 (caietele XIX – XXIII) sunt tratate
chestiunile cercetate în cartea I a „Capitalului”, de la transformarea
banilor în capital până la sfârşit. Acest manuscris constituie prima
redactare a materialului respectiv. Paginile 973 – 1.158 (caietele XVI –
XVIII) tratează despre capital şi profit, rata profitului, capitalul comercial
şi capitalul bănesc, deci despre chestiuni care au fost dezvoltate mai
târziu în manuscrisul cărţii a III-a. În schimb, chestiunile tratate în
cartea a II-a, precum şi foarte multe din cele tratate mai târziu în
cartea a III-a, nu sunt încă grupate separat. Ele sunt tratate în mod
incidental, mai ales în secţiunea care formează grosul manuscrisului:
paginile 220 – 972 (caietele VI – XV): Teorii asupra plusvalorii. Această
parte conţine un istoric critic amănunţit al punctului central al
economiei politice, teoria plusvalorii, şi dezvoltă concomitent, sub
forma unei polemici cu premergătorii, majoritatea punctelor ulterior
cercetate atât separat cât şi în înlănţuirea lor logică în manuscrisul cărţii
a II-a şi a III-a. Îmi propun să public ca a IV-a carte a „Capitalului”
partea critică a acestui manuscris, după ce voi fi înlăturat numeroasele
pasaje privind probleme deja rezolvate în cărţile a II-a şi a III-a. Pe cât
de valoros este acest manuscris, pe atât de puţin a putut fi folosit
pentru prezenta ediţie a cărţii a II-a.
Manuscrisul care urmează în ordine cronologică este cel al
cărţii a III-a. A fost scris, cel puţin în cea mai mare parte, în 1864 şi
1865. Abia după ce acest manuscris a fost gata în esenţă, a început
Marx prelucrarea pentru tipar a cărţii I, adică a volumului I, tipărit în
1867. În prezent, pregătesc pentru tipar acest manuscris al cărţii
a III-a.
Din perioada următoare de după apariţia cărţii I, există pentru
cartea a II-a o culegere de patru manuscrise in folio, numerotate chiar
de Marx cu I – IV. Dintre acestea, manuscrisul I (150 de pagini), datând
probabil din 1865 sau 1867, era prima redactare independentă, dar mai
mult sau mai puţin fragmentară, a cărţii a II-a în împărţirea ei actuală.
Nici de aici n-am putut utiliza nimic. Manuscrisul III constă în parte
dintr-o listă de citate şi trimiteri la caietele de extrase ale lui Marx – din

12
care cele mai multe se referă la prima secţiune a cărţii a II-a – şi în parte
din prelucrarea diferitelor chestiuni, în special a criticii tezelor lui A.
Smith despre capitalul fix şi cel circulant şi despre izvorul profitului;
apoi dintr-o prezentare a raportului dintre rata plusvalorii şi rata
profitului, care îşi are locul în cartea a III-a. Trimiterile nu au adus
decât puţine lucruri noi, iar prelucrările erau depăşite prin redactări
ulterioare atât în ceea ce priveşte cartea a II-a, cât şi în ceea ce priveşte
cartea a III-a, astfel că şi ele au trebuit lăsate la o parte. Manuscrisul
IV este prelucrarea în forma definitivă pentru tipar a primei secţiuni
şi a primelor capitole din a doua secţiune a cărţii a II-a, şi a şi fost
utilizat acolo unde îi vine rândul. Cu toate că s-a constatat că fusese
redactat înaintea manuscrisului II, totuşi el a putut fi utilizat cu folos
pentru partea respectivă a cărţii, pentru că este mai desăvârşit ca formă
decât manuscrisul II; a fost suficient să intercalez unele pasaje din
manuscrisul II. Acest din urmă manuscris este singura redactare
oarecum încheiată care există pentru cartea a II-a şi datează din 1870.
Notele, despre care se va vorbi mai jos, privitoare la redactarea
definitivă spun în mod expres: „Se va lua ca bază cea de a doua
redactare”.
După 1870 intervine o nouă pauză, provocată mai ales de boală.
Ca de obicei, Marx a întrebuinţat acest timp pentru studiu; agronomia,
situaţia agrară din America şi în special din Rusia, piaţa financiară şi
comerţul bancar, în fine ştiinţele naturii: geologia şi fiziologia, şi mai cu
seamă lucrări independente în domeniul matematicilor, formează
conţinutul numeroaselor caiete de extrase din această perioadă. La
începutul anului 1877 el se simţi îndeajuns de întremat pentru a-şi putea
reîncepe munca propriu-zisă. De pe la sfârşitul lui martie 1877 datează
indicaţiile şi notele din cele patru manuscrise menţionate mai sus ca
bază a unei noi redactări a cărţii a II-a, al cărei început îl constituie
manuscrisul V (56 de pagini in folio). La rândul lui, acesta cuprinde
primele patru capitole şi nu e decât în mică măsură elaborat; unele
puncte esenţiale sunt tratate în note de subsol; materialul e mai mult
strâns decât triat; dar acest manuscris constituie ultima redactare
completă a acestei părţi, cea mai importantă din secţiunea întâi. O
primă încercare de a întocmi din acest material un manuscris bun pentru
tipar este manuscrisul VI (scris după octombrie 1877 şi înainte de iulie
1878); numai 17 pagini in quarto, cuprinzând cea mai mare parte a
capitolului întâi; o a doua şi ultima încercare e manuscrisul VII, de
numai 7 pagini in folio, care poartă data „2 iulie 1878”.

13
Se pare că în această perioadă Marx şi-a dat seama că fără o
schimbare radicală în starea sănătăţii sale nu va fi niciodată în stare să
termine o prelucrare, pe care s-o considere el însuşi satisfăcătoare, a
volumelor II şi III. Într-adevăr, manuscrisele V-VII poartă de foarte
multe ori urmele unei rezistenţe încordate împotriva bolii care îl
copleşea. Partea cea mai dificilă din secţiunea întâi fusese prelucrată din
nou în manuscrisul V; restul secţiunii întâi şi întreaga secţiune a doua (cu
excepţia capitolului şaptesprezece) nu prezentau dificultăţi teoretice prea
însemnate; în schimb secţiunea a treia, reproducţia şi circulaţia capitalului
social, i se părea lui Marx că necesită neapărat o prelucrare.
Într-adevăr, în manuscrisul II reproducţia fusese tratată mai întâi fără
a se lua în consideraţie circulaţia monetară prin mijlocirea căreia se
efectuează, iar, imediat după aceea, ţinându-se seama de ea. Acest lucru
trebuia remediat, şi întreaga secţiune trebuia în genere astfel prelucrată,
încât să corespundă orizontului lărgit al autorului. Astfel a luat naştere
manuscrisul VIII, un caiet având numai 70 de pagini in quarto; cât
de vast este materialul pe care Marx a reuşit să-l comprime într-un spaţiu
atât de mic, ne putem da seama prin compararea acestui manuscris cu
secţiunea a III-a, aşa cum a fost tipărită, minus fragmentele care au fost
intercalate din manuscrisul II.
Nici acest manuscris nu este altceva decât o tratare provizorie a
subiectului, menită înainte de toate să stabilească şi să dezvolte unele
puncte de vedere câştigate în plus faţă de manuscrisul II, neglijân-
du-se punctele despre care autorul nu avea nimic nou de spus. O
parte importantă din capitolul XVII al secţiunii a doua, care şi aşa
încăleca în oarecare măsură secţiunea a treia, a fost înglobată aici şi
lărgită. Succesiunea logică este de multe ori întreruptă, în unele locuri
expunerea prezintă lacune şi este, în special spre sfârşit, cu totul
fragmentară. Dar ceea ce a vrut să spună Marx e totuşi exprimat aici
într-un fel sau altul.
Acesta e materialul pentru cartea a II-a, din care, cum i-a spus
Marx fiicei sale Eleanor scurt timp înainte de moartea sa, trebuia „să fac
ceva”. Am interpretat această însărcinare în sensul cel mai strict:
pretutindeni unde a fost cu putinţă, m-am rezumat la o simplă selecţie
între diferitele redactări. Şi anume, am luat ca bază în toate cazurile
ultima redactare existentă, pe care am comparat-o cu cele anterioare.
Dificultăţi reale, adică mai mult decât simple dificultăţi tehnice, am
întâmpinat numai la secţiunea întâi şi a treia, dar aceste dificultăţi au
fost destul de însemnate. Am căutat să le rezolv exclusiv în spiritul

14
autorului.
În majoritatea cazurilor am tradus citatele din text acolo unde
era vorba de documentarea unor fapte şi unde, cum era cazul cu pasajele
din A. Smith, originalul stă la dispoziţia oricui vrea să cerceteze lucrurile
în mod amănunţit. Numai în capitolul X lucrul acesta nu a fost posibil,
pentru că aici e criticat însuşi textul englezesc. Citatele din cartea I
poartă numerele paginilor din ediţia a doua, ultima pe care a apucat-o
Marx1.
Pentru cartea a III-a, în afară de prima prelucrare din manuscrisul
„Zur Kritik etc.”, de fragmentele menţionate din manuscrisul III şi de
câteva note scurte împrăştiate pe ici pe colo în caietele de extrase, nu
există alt material decât manuscrisul in folio din 1864–1865, pe care
l-am menţionat şi care este aproape tot atât de complet elaborat ca şi
manuscrisul II din cartea a II-a, şi în fine un caiet din 1875: Raportul
dintre rata plusvalorii şi rata profitului, dezvoltat matematic (în
ecuaţii). Pregătirea acestei cărţi pentru tipar face progrese rapide. După
câte îmi pot da seama până acum, ea va prezenta mai ales dificultăţi de
ordin pur tehnic, cu excepţia, bineînţeles, a câtorva secţiuni foarte
importante.
E locul aici să resping o acuzaţie adusă lui Marx, o acuzaţie care
la început a fost formulată în mod timid şi izolat, dar care acum, după
moartea lui, e răspândită ca un fapt incontestabil de către anumiţi
socialişti de catedră şi socialişti de stat germani şi de suitele lor - şi
anume aceea că Marx l-ar fi plagiat pe Rodbertus. Am spus în altă parte
ceea ce era neapărat necesar de spus în această privinţă2, dar abia aici
sunt în măsură să prezint dovezile decisive.
După câte ştiu, această acuzaţie îi este adusă pentru prima dată
în lucrarea lui R. Meyer „Emanzipationskampf des vierten Standes”,
pag. 43: „Din aceste publicaţii” (ale lui Rodbertus, apărute cam prin a
doua jumătate a deceniului al patrulea) „a luat Marx cea mai mare parte
a criticii sale, lucru care poate fi dovedit”. Până la proba contrară îmi
permit să presupun că „dovada” acestei afirmaţii o constituie simplul
fapt că Rodbertus l-a asigurat pe domnul Meyer de acest lucru. În 1879
apare pe scenă Rodbertus însuşi, şi-i scrie lui J. Zeller („Zeitschrift für
die gesammte Staatswissenschaft”, Tübingen 1879, pag. 219) cu privire
la lucrarea sa „Zur Erkenntniss unserer staatswirtschaftlichen
Zustände” (1842): „Veţi constata că acesta” (raţionamentul expus
acolo) „a şi fost utilizat... foarte frumuşel de Marx, dar, bineînţeles, fără
să fiu citat”. Lucru pe care Th. Kozak, care i-a editat operele după

15
moarte, îl repetă fără să stea prea mult pe gânduri. („Capitalul” de
Rodbertus, Berlin 1884, Introducere, pag. XV.) În fine, în „Briefe und
sozialpolitische Aufsätze von Dr. Rodbertus-Jagetzow”, editate de R.
Meyer în 1881, Rodbertus susţine deschis: „astăzi mă văd jefuit de
Schaffle şi de Marx, fără ca să fiu numit”. (Scrisoarea nr. 60, pag. 134)
În alt loc, pretenţia lui Rodbertus ia o formă şi mai precisă: „De unde
provine plusvaloarea capitalistului am arătat în a treia scrisoare socială
a mea, în esenţă întocmai ca Marx, dar mai concis şi mai clar”.
(Scrisoarea nr. 48, pag. 111)
Despre toate aceste acuzaţii de plagiat, Marx nu a aflat
niciodată nimic. În exemplarul său din lucrarea „Der
Emanzipationskampf”, nu erau tăiate decât foile cuprinzând partea
privitoare la Internaţională; restul foilor le-am tăiat eu însumi, abia după
moartea lui. Revista din Tübingen nu a citit-o niciodată. „Briefe etc.”
către R. Meyer i-au rămas de asemenea necunoscute, iar eu am luat
cunoştinţă de pasajul privitor la „jefuire” abia în 1884, prin bunăvoinţa
domnului Dr. Meyer însuşi. În schimb, Marx cunoştea scrisoarea nr. 48;
domnul Meyer avusese bunăvoinţa de a dărui fiicei mai mici a lui Marx
originalul acestei scrisori. Marx, căruia îi parveniseră, ce-i drept, unele
zvonuri misterioase despre izvorul secret al criticii sale, care trebuia
căutat la Rodbertus, mi-o arătă spunând că deţine, în fine, o formulare
autentică a ceea ce pretinde Rodbertus însuşi; că dacă nu susţine nimic
altceva, el, Marx, se declară mulţumit; iar dacă Rodbertus consideră
propria sa prezentare ca fiind mai concisă şi mai clară, el, din partea lui,
îi lasă şi această plăcere. De fapt, prin această scrisoare a lui Rodbertus
el considera lichidată întreaga afacere.
Şi lucrul acesta i-a fost cu atât mai uşor posibil cu cât, după câte
ştiu precis, întreaga activitate publicistică a lui Rodbertus i-a rămas
complet necunoscută până aproximativ în anul 1859, dată la care
propria lui Critică a economiei politice era gata elaborată nu numai în
linii generale, dar şi în amănuntele ei cele mai importante. Marx a
început studiile economice în 1843, la Paris, cu marii autori englezi şi
francezi; dintre germani nu cunoştea decât pe Rau şi List, şi aceştia îi
ajungeau. Nici Marx, nici eu nu am aflat despre existenţa lui Rodbertus
decât în 1848, când i-am criticat, în „Neue Rheinische Zeitung”,
discursurile rostite în calitate de deputat al Berlinului şi acţiunile
săvârşite în calitate de ministru. Eram atât de ignoranţi, încât i-am
întrebat pe deputaţii din Renania cine este acest Rodbertus care a ajuns
ministru în mod atât de subit. Nici ei nu ştiau însă nimic despre scrierile

16
economice ale lui Rodbertus. Dar că Marx ştia foarte bine încă de pe
atunci, fără ajutorul lui Rodbertus, nu numai de unde „provine
plusvaloarea capitalistului”, dar şi cum se naşte ea, rezultă din „Misère
de la Philosophie”, 1847 şi din conferinţele despre muncă salariată şi
capital, rostite în 1847 la Bruxelles şi publicate în 1849 în „Neue
Rheinische Zeitung”, nr. 264-269. Abia în jurul anului 1859 Marx află,
prin Lassalle, de existenţa unui economist cu numele Rodbertus, a cărui
„a treia scrisoare socială” a găsit-o apoi la Muzeul Britanic.
Acestea sunt faptele. Cum stau însă lucrurile cu conţinutul pe
care Marx i l-ar fi „jefuit” lui Rodbertus? „De unde provine
plusvaloarea capitalistului” – spune Rodbertus – „am arătat în a treia
scrisoare socială a mea, întocmai ca şi Marx, dar mai concis şi mai
clar”. Prin urmare, acesta e punctul esenţial: teoria plusvalorii; şi
într-adevăr nici nu ştiu ce altceva ar mai avea de reclamat Rodbertus de
la Marx. Rodbertus declară aici, aşadar, că el este adevăratul autor al
teoriei plusvalorii, de care Marx l-ar fi jefuit.
Dar să vedem ce ne spune a treia scrisoare socială [pag. 87]
despre naşterea plusvalorii? Pur şi simplu că „renta”, termen sub care
Rodbertus înglobează atât renta funciară cât şi profitul, nu rezultă
dintr-un „adaos de valoare” la valoarea mărfii, ci „dintr-o scădere de
valoare pe care o suferă salariul, cu alte cuvinte din faptul că salariul nu
formează decât o parte din valoarea produsului muncii”, şi că, atunci
când productivitatea muncii este suficient de mare, „el nici nu trebuie să
fie egal cu valoarea de schimb naturală a produsului ei, pentru ca din
această valoare să mai rămână şi pentru înlocuirea capitalului (!), şi
pentru rentă”. El nu ne spune însă ce fel de „valoare de schimb
naturală” a produsului este aceea din care nu rămâne nimic pentru
„înlocuirea capitalului”, adică probabil pentru înlocuirea materiei prime
şi uzarea uneltelor.
Din fericire, avem posibilitatea să constatăm ce efect a avut
asupra lui Marx această descoperire epocală a lui Rodbertus. În
manuscrisul „Zur Kritik etc.” se găseşte, în caietul X, pag. 445 şi urm.,
o „Digresiune. Domnul Rodbertus. O nouă teorie a rentei funciare”. A
treia scrisoare socială e privită aici numai din acest punct de vedere.
Teoria lui Rodbertus despre plusvaloare în general e lichidată de Marx
prin următoarea observaţie ironică: „Domnul Rodbertus cercetează mai
întâi cum arată lucrurile într-o ţară în care proprietatea funciară şi
proprietatea asupra capitalului nu sunt despărţite şi ajunge, apoi, la
importantul rezultat că renta (sub care înţelege întreaga plusvaloare)

17
este egală doar cu munca neplătită sau cu cantitatea de produse în care
aceasta se concretizează”.
Omenirea capitalistă produce plusvaloare de câteva secole şi,
încetul cu încetul, a ajuns chiar să se întrebe de unde provine ea. Prima
concepţie a fost aceea care rezultă din practica comercială nemijlocită:
plusvaloarea rezultă dintr-un adaos la valoarea produsului. Ea a dominat
printre mercantilişti, dar încă James Steuart şi-a dat seama că ceea ce
câştigă unul cu acest sistem trebuie în mod necesar să piardă altul.
Totuşi, această concepţie s-a menţinut încă multă vreme, în special
printre socialişti; din ştiinţa clasică însă ea a fost înlăturată de către A.
Smith.
Acesta spune, în „Wealth of Nations”, cartea I, cap. VI: „În
momentul în care în mâinile unor indivizi s-a îngrămădit o anumită
cantitate de capital (stock), unii dintre ei îl vor utiliza, în mod firesc,
pentru a pune la muncă oameni harnici şi a le furniza materii prime şi
mijloace de subzistenţă cu scopul de a realiza un profit prin vânzarea
produselor muncii lor, sau din ceea ce munca lor a adăugat la valoarea
acestor materii prime [...] Valoarea pe care muncitorii o adaugă
materiilor prime se scindează aici în două părţi, una constituind salariul
muncitorilor, iar cealaltă reprezentând profitul patronului asupra întregii
sume avansate de el pentru materii prime şi salarii.” Şi ceva mai
departe: „De îndată ce întreg pământul unei ţări a devenit proprietate
individuală, proprietarilor funciari, ca şi altor oameni de altfel, le place
să recolteze şi de acolo de unde nu au semănat, şi cer rentă funciară
chiar şi pentru produsele naturale ale solului [...] Muncitorul [...] trebuie
să-i cedeze proprietarului funciar o parte din ceea ce munca sa a strâns
sau a produs. Această parte, sau ceea ce e acelaşi lucru – preţul acestei
părţi, constituie renta funciară.”
Cu privire la acest pasaj, Marx spune în sus-menţionatul
manuscris, intitulat „Zur Kritik etc.”, pag. 253: „A. Smith consideră
deci plusvaloarea, adică munca suplimentară, excedentul de muncă
efectuată şi concretizată în marfă peste munca plătită, deci peste munca
ce şi-a primit echivalentul în salariu, drept categoria generală, iar
profitul propriu-zis şi renta funciară ca simple derivate ale acesteia”.
Mai departe, în cartea I, cap. VIII, A. Smith spune: „De îndată
ce solul a devenit proprietate privată, proprietarul funciar cere o parte
aproape din toate produsele pe care muncitorul poate să le producă sau
să le strângă de pe acest sol. Renta funciară a proprietarului constituie
primul scăzământ din produsul muncii utilizate asupra solului. Dar

18
cultivatorul pământului nu dispune decât rareori de mijloacele necesare
pentru a se întreţine până la strângerea recoltei. Întreţinerea lui îi este de
obicei avansată din capitalul (stock) unui patron, adică al arendaşului,
care nu ar avea interes să-i dea cultivatorului de lucru dacă acesta nu ar
împărţi cu el produsul muncii lui, adică dacă nu i s-ar restitui capitalul
împreună cu un profit. Acest profit constituie al doilea scăzământ din
munca utilizată asupra solului. Produsul aproape al fiecărei munci este
supus aceluiaşi scăzământ pentru profit. Majoritatea muncitorilor din
toate industriile au nevoie de un patron, care să le avanseze materii
prime, salariu şi întreţinere până la terminarea muncii. Acest patron
împarte cu ei produsul muncii lor, sau valoarea pe care această muncă o
adaugă materiilor prime prelucrate; în această parte pe care el şi-o face
constă profitul lui.”
Cu privire la aceasta, Marx scrie următoarele (manuscris, pag.
256): „Aici A. Smith defineşte, aşadar, în cuvinte seci, renta funciară şi
profitul capitalului ca simple scăzăminte din produsul muncitorului sau
din valoarea produsului său, care este egală cu munca adăugată de el
materiei prime. Dar, după cum a arătat însuşi Smith mai înainte, acest
scăzământ nu poate consta decât din acea parte de muncă pe care
muncitorul o adaugă materiilor prime peste cantitatea de muncă care
corespunde numai salariului ce i se plăteşte sau nu furnizează decât un
echivalent pentru salariul său – deci din munca suplimentară, din partea
neplătită a muncii sale.”
Prin urmare, încă A. Smith ştia „de unde provine plusvaloarea
capitalistului” şi pe deasupra şi aceea a proprietarului funciar, lucru pe
care Marx l-a recunoscut cu toată sinceritatea încă din 1861, în timp ce
Rodbertus şi roiul de admiratori ai săi, răsăriţi ca ciupercile sub ploaia
călduţă de vară a socialismului de stat, par să-l fi uitat cu totul.
„Totuşi” – spune Marx – „Smith nu a distins plusvaloarea ca
atare, ca o categorie aparte, de formele speciale pe care ea le îmbracă în
profit şi în renta funciară. Din această cauză găsim la el, şi într-o
măsură şi mai mare la Ricardo, multe erori şi multe insuficienţe în
analiză”. Această propoziţie este valabilă cuvânt cu cuvânt şi pentru
Rodbertus. „Renta” sa este pur şi simplu suma care rezultă din rentă
funciară + profit; despre renta funciară el plăsmuieşte o teorie cu totul
falsă, iar profitul îl ia neschimbat, aşa cum îl găseşte la predecesorii săi.
Plusvaloarea lui Marx este, dimpotrivă, forma generală a cantităţii de
valoare apropriate fără echivalent de proprietarii mijloacelor de
producţie, formă care se scindează, după anumite legi, cu totul speciale,

19
descoperite abia de Marx, în două forme distincte, modificate: profitul
şi renta funciară. Aceste legi sunt dezvoltate în cartea a III-a. Abia aici
se va vedea de câţi termeni intermediari e nevoie pentru a ajunge de la
înţelegerea plusvalorii în general la înţelegerea transformării sale în
profit şi rentă funciară, deci la înţelegerea legilor repartizării plusvalorii
înăuntrul clasei capitaliştilor.
Ricardo face un important pas înainte faţă de A. Smith. El îşi
întemeiază teoria despre plusvaloare pe o nouă teorie a valorii, care,
ce-i drept, exista în germen şi la A. Smith, dar pe care acesta a uitat
aproape totdeauna s-o aplice; mai târziu, ea a devenit punctul de plecare
al întregii ştiinţe economice. Din determinarea valorii mărfurilor prin
cantitatea de muncă concretizată în mărfuri, el deduce repartizarea între
muncitori şi capitalişti a cantităţii de valoare adăugată materiilor prime
prin muncă, scindarea ei în salariu şi profit (adică, aici, plusvaloare). El
dovedeşte că valoarea mărfurilor rămâne aceeaşi, oricum ar varia
raportul dintre aceste două părţi, o lege de la care nu admite decât rare
excepţii. Ricardo stabileşte chiar unele legi principale, e drept că într-o
formulare prea generală (Marx: „Capitalul”, I, cap. XV, I) [pag. 470–
474] în ceea ce priveşte raportul reciproc dintre salariu şi plusvaloare
(în forma ei de profit), şi demonstrează că renta funciară este un
excedent peste profit care ia naştere în anumite împrejurări. În niciunul
din aceste puncte Rodbertus nu 1-a depăşit pe Ricardo. Contradicţiile
intrinseci ale teoriei lui Ricardo, care au dus la dispariţia şcolii sale, i-au
rămas cu totul necunoscute sau l-au condus („Zur Erkenntniss etc.”,
pag. 130) doar la deziderate utopice, în loc să-l conducă la soluţii
economice.
Dar teoria lui Ricardo despre valoare şi plusvaloare n-a avut
nevoie să aştepte lucrarea „Zur Erkenntniss etc.” a lui Rodbertus pentru
a fi valorificată din punct de vedere socialist. La pagina 617 [528] a
primului volum din „Capitalul” (ediţia de faţă)3 este citată expresia:
„The possessors of surplus produce or capital” [„Posesorii de
plusprodus sau capital”], luată dintr-o scriere cu titlul: „The Source and
Remedy of the National Difficulties. A Letter to Lord John Russel”,
Londra 1821. În această scriere, a cărei importanţă ar fi trebuit să sară
în ochi prin simpla citire a expresiei: surplus produce or capital
[plusprodus sau capital] şi care este un pamflet de 40 de pagini, smuls
uitării de Marx, se spune:
„Oricât i s-ar cuveni capitalistului” (din punctul de vedere al
acestuia), „el nu-şi poate apropria decât supramunca (surplus labour)

20
muncitorului, căci muncitorul trebuie să trăiască” (pag. 23). Însă cum
trăieşte muncitorul şi până la cât se poate ridica deci supramunca
apropriată de capitalist, este o chestiune foarte relativă. „Dacă valoarea
capitalului nu scade în acelaşi raport în care creşte masa sa, capitalistul
îi va stoarce muncitorului produsul fiecărei ore de muncă peste minimul
care îi e necesar pentru a trăi. Capitalistul poate să-i spună în cele din
urmă muncitorului: nu mai mânca pâine; se poate trăi şi cu sfeclă şi
cartofi; atât de departe am ajuns” (pag. 24). „Dacă muncitorul poate fi
adus în situaţia de a se hrăni cu cartofi în loc de pâine, este incontestabil
că se poate scoate mai mult din munca lui; cu alte cuvinte, dacă, pentru
a se hrăni cu pâine, el trebuia să reţină, pentru întreţinerea sa şi a
familiei sale, munca zilelor de luni şi de marţi, în caz de alimentare cu
cartofi el nu va primi decât jumătatea zilei de luni, iar cealaltă
jumătate a zilei de luni şi întreaga zi de marţi vor rămâne disponibile
fie în folosul statului, fie în folosul capitalistului” (pag. 26). „E
incontestabil (it is admitted) că interesele4 plătite capitaliştilor, sub
formă de rentă, de dobândă sau de profit al întreprinderii, sunt plătite
din munca altora” (pag. 23). Întocmai „renta” lui Rodbertus, numai că
în loc de „rentă” i se spune interese.
Referitor la aceasta, Marx remarcă (manuscrisul „Zur Kritik
etc.”, pag. 852): „Acest pamflet aproape necunoscut – apărut în epoca
în care «formidabilul cârpaici» MacCulloch a început să stârnească
vâlvă – conţine un progres esenţial faţă de Ricardo. El defineşte în mod
direct plusvaloarea sau «profitul», cum îi zice Ricardo (de multe ori şi
plusprodus, surplus produce), sau interesele, cum se exprimă autorul
pamfletului, ca surplus labour, supramunca, adică munca pe care
muncitorul o prestează gratuit, pe care el o prestează peste cantitatea de
muncă prin care e înlocuită valoarea forţei sale de muncă, prin care se
produce deci un echivalent pentru salariul său. Pe cât de important era
ca valoarea să se reducă la muncă, pe atât de important era şi ca
plusvaloarea (surplus value), care se concretizează într-un plusprodus
(surplus produce), să se reducă la supramuncă (surplus labour). De fapt
acest lucru a fost exprimat şi de A. Smith şi constituie unul din punctele
principale în deducţia lui Ricardo. Dar nicăieri ei nu-1 formulează şi
nu-1 fixează în această formă absolută.” Şi mai departe, la pagina 859 a
manuscrisului, Marx spune: „De altfel, autorul este prizonier al
categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Aşa cum la
Ricardo confuzia dintre plusvaloare şi profit duce la contradicţii
neplăcute, tot astfel şi la el faptul că dă plusvalorii numele de interese la

21
capital. E drept că el e superior lui Ricardo în primul rând prin faptul că
reduce orice plusvaloare la supramuncă, şi chiar dacă dă plusvalorii
numele de interese la capital, în acelaşi timp el subliniază că prin
interest of capital [interese la capital] înţelege forma generală a
plusvalorii, spre deosebire de formele ei speciale, rentă, dobândă şi
profit al întreprinderii. Dar simplul fapt că întrebuinţează denumirea
uneia din aceste forme speciale, interest [interese, dobândă], pentru
forma generală, e suficient pentru ca autorul să cadă din nou în jargonul
economic” (slang e cuvântul întrebuinţat în manuscris).
Acest din urmă pasaj i se potriveşte lui Rodbertus al nostru ca şi
cum ar fi fost scris anume pentru el. Şi Rodbertus este prizonier al
categoriilor economice, aşa cum au existat până la el. Şi el botează
plusvaloarea cu numele uneia din formele ei derivate modificate, nume
pe care îl mai întrebuinţează pe deasupra şi în mod cu totul nedefinit:
rentă. Rezultatul acestor două greşeli e că autorul lor cade din nou în
jargonul economic, că nu continuă în mod critic progresul pe care 1-a
realizat faţă de Ricardo, ci se lasă ademenit să facă din teoria lui, înainte
ca ea să fi ieşit din găoace, baza unei utopii, cu care, ca întotdeauna,
vine prea târziu. Pamfletul, apărut în 1821, anticipează deja, în
întregime, „renta” lui Rodbertus din 1842.
Pamfletul nostru nu este decât avanpostul cel mai înaintat al
unei întregi literaturi care, în deceniul al treilea, întoarce teoria lui
Ricardo despre valoare şi plusvaloare în interesul proletariatului şi
împotriva producţiei capitaliste, luptând împotriva burgheziei cu
propriile ei arme. Întreg comunismul lui Owen se întemeiază, în ceea ce
priveşte latura sa economico-polemică, pe Ricardo. Tot pe Ricardo se
întemeiază şi o serie întreagă de alţi autori, dintre care Marx citează,
încă în 1847, numai pe câţiva împotriva lui Proudhon („Misère de la
Philosophie”): Edmonds, Thompson, Hodgskin etc. „şi încă patru
pagini de etcaetera”. Din această sumedenie de scrieri iau la întâmplare
una: „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth, most
conducive to Human Happiness”, de William Thompson; ediţie nouă,
Londra, 1850. Această lucrare, scrisă în 1822, a apărut pentru prima
dată abia în 1824. Şi aici avuţia pe care şi-o însuşesc clasele
neproducătoare este definită pretutindeni ca un scăzământ din produsul
muncitorului, şi încă cu expresii destul de tari. „Tendinţa continuă a
ceea ce noi numim societate a fost ca prin înşelăciune sau persuasiune,
prin intimidare sau violenţă, să-l facă pe muncitorul productiv să
muncească în schimbul unei părţi cât mai mici posibile din produsul

22
propriei sale munci” (pag. 28). „De ce să nu primească muncitorul
întregul produs absolut al muncii sale?” (pag. 32). „Această
compensaţie pe care capitaliştii i-o smulg muncitorului productiv sub
numele de rentă funciară sau de profit este pretinsă în schimbul
utilizării solului sau a altor obiecte... De vreme ce toate materialele
fizice cu ajutorul sau prin intermediul cărora muncitorul productiv fără
avere, care nu posedă decât facultatea de a produce, poate să-şi
valorifice această facultate a sa, se află în posesiunea altora, ale căror
interese sunt opuse intereselor sale şi al căror consimţimânt este o
condiţie sine qua non a activităţii sale, nu depinde oare şi nu trebuie să
depindă de bunăvoinţa acestor capitalişti ce parte anume din roadele
propriei sale munci îi va lăsa capitalistul muncitorului ca o compensare
pentru această muncă? (pag.125) [...] în raport cu mărimea produsului
reţinut, indiferent dacă numim impozit, profit sau furt... aceste
defalcări” (pag.126) etc.
Mărturisesc că scriu aceste rânduri nu fără un oarecare
sentiment de ruşine. Faptul că literatura anticapitalistă engleză din
deceniile al treilea şi al patrulea e atât de necunoscută în Germania, cu
toate că încă în „Misère de la Philosophie” Marx a atras direct atenţia
asupra ei, iar în volumul întâi al „Capitalului” a citat unele lucrări în
repetate rânduri – ca, de pildă, pamfletul din 1821, sau Ravenstone,
Hodgskin etc. – mai poate să treacă. Dar faptul că nu numai literatus
vulgaris [scriitorul vulgar], „care într-adevăr n-a învăţat nimic” şi care
se cramponează cu deznădejde de poalele lui Rodbertus, dar şi onoratul
domn profesor „care se umflă în pene cu erudiţia lui”, a uitat până
într-atâta economia clasică pe care a învăţat-o, încât vine să-i reproşeze
lui Marx cu toată seriozitatea că 1-a plagiat pe Rodbertus în chestiuni
care pot fi citite încă la A. Smith şi la Ricardo, faptul acesta dovedeşte
până la ce grad de decădere a ajuns astăzi ştiinţa economică oficială.
Dar în ce constă atunci contribuţia lui Marx în ceea ce priveşte
plusvaloarea? Cum se face că teoria lui Marx despre plusvaloare a avut
efectul unui trăsnet din senin, în toate ţările civilizate, în timp ce teoriile
tuturor predecesorilor săi socialişti, inclusiv Rodbertus, s-au spulberat
fără să lase nicio urmă?
Istoria chimiei ne poate ilustra acest lucru cu ajutorul unui
exemplu.
Se ştie că spre sfârşitul secolului trecut domina încă teoria
flogistică, după care esenţa oricărei arderi constă în faptul că din corpul
care arde se separă un alt corp, ipotetic, un combustibil absolut, care

23
purta numele de flogistic. Această teorie era suficientă pentru explicarea
celor mai multe dintre fenomenele chimice cunoscute până atunci, deşi
nu fără a forţa lucrurile în unele cazuri. Iată însă că în 1774 Priestley a
preparat o speţă de aer „pe care 1-a găsit atât de curat sau atât de liber
de flogistic, încât în comparaţie cu el aerul obişnuit părea alterat”. El îi
dădu numele de aer deflogisticat. Scurt timp după aceea, în Suedia,
Scheele prepară aceeaşi speţă de aer şi dovedi existenţa lui în atmosferă.
El mai constată că acest aer dispare atunci când un corp e ars în el sau
în aer obişnuit şi-i dădu deci numele de aer de foc. „Din aceste rezultate
el trase concluzia că ceea ce rezultă din combinarea flogisticului cu
unul din elementele aerului” (deci din ardere) „ nu este altceva decât
focul sau căldura, care se degajează prin sticlă.”5
Priestley şi Scheele preparaseră oxigenul, dar nu ştiau peste ce
anume au dat. Ei „rămaseră prizonieri ai categoriilor” flogistice, „aşa
cum au existat şi până la dânşii”. În mâna lor elementul care avea să
răstoarne întreaga concepţie flogistică şi să revoluţioneze chimia era
sterp. Dar scurt timp după aceea, Priestley comunică descoperirea, la
Paris, lui Lavoisier, care cercetă, în lumina acestui fapt nou, întreaga
chimie flogistică. El stabili mai întâi că noua speţă de aer este un
element chimic nou, că la ardere nu flogisticul misterios părăseşte
corpul care arde, ci că acest element nou se combină cu corpul, şi puse
astfel pe picioare întreaga chimie, care în forma ei flogistică stătuse cu
capul în jos. Şi chiar dacă Lavoisier n-ar fi preparat oxigenul
concomitent cu ceilalţi şi independent de ei, cum a susţinut mai târziu,
totuşi el rămâne descoperitorul propriu-zis al oxigenului, spre deosebire
de ceilalţi doi, care n-au făcut decât să-l prepare, fără să bănuiască
măcar ce au preparat.
Între Marx şi predecesorii săi întru teoria plusvalorii, raportul
este acelaşi ca între Lavoisier şi Priestley şi Scheele. Existenţa acelei
părţi din valoarea produsului căreia în prezent îi spunem plusvaloare a
fost constatată mult timp înaintea lui Marx; ba s-a şi arătat în mod mai
mult sau mai puţin clar din ce constă ea, şi anume din produsul muncii
pentru care cel ce şi-o apropriază nu a plătit niciun echivalent. Mai
departe nu ajunse însă nimeni. Unii – economiştii clasici burghezi –
cercetară cel mult proporţia în care produsul muncii este împărţit între
muncitor şi posesorul mijloacelor de producţie. Ceilalţi – socialiştii –
considerau această împărţire ca inechitabilă şi căutau mijloace utopice
pentru a înlătura această inechitate. Atât unii, cât şi ceilalţi rămaseră
însă prizonieri ai categoriilor economice aşa cum au existat până la ei.

24
Şi atunci apăru Marx. Şi anume în opoziţie directă cu toţi
predecesorii săi. Acolo unde aceştia văzuseră o soluţie, el nu văzu decât
o problemă. El văzu că aici nu era vorba nici de aer deflogisticat, nici de
aer de foc, ci de oxigen, că nu era vorba de simpla constatare a unui fapt
economic sau de un conflict între acest fapt şi justiţia eternă sau morală
adevărată, ci de un fapt care era sortit să revoluţioneze întreaga
economie şi care oferea cheia pentru înţelegerea întregii producţii
capitaliste aceluia care ştia s-o mânuiască. În lumina acestui fapt, el
cercetă toate categoriile existente, aşa cum Lavoisier cercetase în
lumina descoperirii oxigenului categoriile existente ale chimiei
flogistice. Pentru a afla ce este plusvaloarea, el trebuia să ştie ce este
valoarea. Înainte de toate trebuia supusă criticii însăşi teoria lui Ricardo
asupra valorii. Marx cercetă deci munca în calitatea ei de producătoare
de valoare şi stabili pentru prima dată care muncă creează valoare, cum
şi de ce, şi că, în general, valoarea nu este altceva decât cristalizarea
unei astfel de munci – un punct pe care Rodbertus nu 1-a înţeles
niciodată. Marx cercetă apoi raportul dintre marfă şi bani şi dovedi cum
şi de ce, graţie valorii pe care o conţine, marfa şi schimbul de mărfuri
trebuie să genereze antagonismul dintre marfă şi bani; teoria monetară
pe care el o întemeiază pe acest antagonism este cea mai completă
teorie monetară şi acceptată în prezent în mod tacit de toată lumea. El
cercetă transformarea banilor în capital şi dovedi că ea se bazează pe
cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă. Punând în locul muncii forţa
de muncă, proprietatea ei de a crea valoare, el înlătură dintr-odată una
din dificultăţile care duseseră la prăbuşirea şcolii lui Ricardo:
imposibilitatea de a pune de acord schimbul reciproc dintre capital şi
muncă cu legea lui Ricardo despre determinarea valorii prin muncă.
Constatând diferenţierea capitalului în capital constant şi capital
variabil, el ajunse să prezinte şi, deci, să explice până în cele mai mici
amănunte procesul de formare a plusvalorii, aşa cum are loc în mod
real, ceea ce niciunul din predecesorii săi nu reuşise să facă. El constată
astfel o diferenţiere înăuntrul capitalului însuşi, diferenţiere cu care nici
Rodbertus, nici economiştii burghezi n-au fost în stare să facă nimic,
dar care oferea cheia pentru rezolvarea celor mai complicate probleme
economice, lucru pe care îl dovedeşte din plin această carte a II-a şi,
într-un mod şi mai strălucit, după cum vom vedea, cartea a III-a.
Cercetând mai departe plusvaloarea, el descoperi cele două forme ale ei
– plusvaloarea absolută şi plusvaloarea relativă – şi puse în evidenţă
rolurile diferite, dar hotărâtoare în ambele cazuri, pe care ele le-au jucat

25
în dezvoltarea istorică a producţiei capitaliste. Pe baza plusvalorii el
dezvoltă prima teorie raţională a salariului pe care o avem şi trasează
pentru prima dată liniile generale pentru o istorie a acumulării
capitaliste, precum şi o prezentare a tendinţei ei istorice.
Şi Rodbertus? După ce a citit toate aceste lucruri, el le
consideră ca un economist tendenţios ce e drept o „spărtură în
societate”; găseşte că el însuşi a expus mult mai pe scurt şi mai clar de
unde provine plusvaloarea; găseşte, în fine, că tot ce susţine Marx se
aplică, ce-i drept, „formei actuale a capitalului”, cu alte cuvinte
capitalului aşa cum există în realitatea istorică, nu însă „noţiunii de
capital”, adică ideii utopice pe care şi-a făurit-o d-l Rodbertus despre
capital. Exact ca bătrânul Priestley, care a crezut orbeşte până la
moartea sa în existenţa flogisticului şi n-a vrut să ştie nimic despre
oxigen. Numai că Priestley preparase într-adevăr pentru prima dată
oxigenul, în timp ce Rodbertus cu plusvaloarea, respectiv cu „renta” sa,
n-a făcut decât să descopere din nou un loc comun, iar Marx, spre
deosebire de Lavoisier, n-a susţinut că ar fi fost primul care a descoperit
existenţa plusvalorii.
Tot ceea ce a mai realizat Rodbertus în materie de economie e
cam la acelaşi nivel. Utopia în care el a transformat plusvaloarea a fost
criticată în mod implicit de Marx în „Misère de la Philosophie”, fără
nicio intenţie din partea autorului; ceea ce mai era de adăugat în această
privinţă, am spus eu însumi în prefaţa la traducerea germană a acestei
lucrări. Explicaţia pe care Rodbertus o dă crizelor comerciale, pe care le
consideră ca un rezultat al subconsumului clasei muncitoare, există deja
în lucrarea lui Sismondi „Nouveaux Principes de l’Economie
Politique”, cartea a IV-a, cap. IV6. Cu singura deosebire că Sismondi
avea în vedere întotdeauna piaţa mondială, în timp ce orizontul lui
Rodbertus nu depăşeşte graniţele Prusiei. Speculaţiile sale asupra
chestiunii dacă salariul provine din capital sau din venit ţin de domeniul
scolasticii şi au fost definitiv rezolvate în secţiunea a treia din această
carte a doua a „Capitalului”. Teoria sa despre rentă îi aparţine în mod
exclusiv şi poate să dormiteze în linişte până la apariţia manuscrisului
în care Marx o critică. În fine, propunerile sale pentru emanciparea
proprietăţii funciare prusace vechi de sub presiunea capitalului sunt şi
ele cu totul utopice; ele evită singura chestiune practică ce se impune
aici, şi anume cum poate junkerul prusac de la ţară să încaseze 20.000
de mărci pe an şi să cheltuiască an de an 30.000 fără ca totuşi să facă
datorii?

26
Şcoala lui Ricardo a eşuat în jurul anului 1830 din cauza
plusvalorii. Problema pe care n-o putea rezolva rămase cu atât mai mult
insolubilă pentru succesoarea ei, economia vulgară. Cele două puncte
care făcură să eşueze şcoala lui Ricardo erau următoarele:
Întâi. Munca este măsura valorii. Dar munca vie are, în
schimbul dintre capital şi muncă, o valoare mai mică decât munca
materializată contra căreia e schimbată. Salariul, valoarea unei anumite
cantităţi de muncă vie, este întotdeauna mai mic decât valoarea
produsului creat de această cantitate de muncă vie sau în care ea se
concretizează. În această formă, chestiunea este într-adevăr insolubilă.
Marx însă a pus just problema şi, prin urmare, a găsit şi răspunsul. Nu
munca este aceea care are valoare. Ca activitate care creează valoare, ea
nu poate avea o valoare specială, aşa cum gravitaţia nu are o greutate
specială, cum căldura nu are o temperatură specială şi cum electricitatea
nu are o forţă electromotrice specială. Nu munca este cumpărată şi
vândută, forţa de muncă. În momentul în care aceasta devine marfă,
valoarea ei depinde de munca încorporată în marfa respectivă,
considerată ca produs social; ea este egală cu munca socialmente
necesară pentru producţia şi reproducţia ei. Cumpărarea şi vânzarea
forţei de muncă pe baza acestei valori a ei nu contrazice deci în niciun
fel legea economică a valorii.
Al doilea. Conform legii lui Ricardo asupra valorii, două
capitaluri care utilizează muncă vie în aceeaşi cantitate şi plătesc pentru
ea acelaşi preţ, produc în perioade de timp egale, presupunând că toate
celelalte condiţii sunt egale – produse de aceeaşi valoare şi, de
asemenea, plusvaloare sau profit de aceeaşi mărime. Dacă ele utilizează
însă cantităţi inegale de muncă vie, ele nu pot produce plusvaloare sau,
cum spun ricardienii, profit de aceeaşi mărime. Dar iată că în realitate
se întâmplă tocmai contrariul. În realitate, capitaluri egale, indiferent cât
de multă sau cât de puţină muncă vie utilizează, produc în perioade de
timp egale profituri în medie egale. Acest fapt, care contrazice legea
valorii şi pe care îl constatase încă Ricardo, nu a putut fi explicat nici de
şcoala lui. Rodbertus a fost nevoit şi el să constate această contradicţie;
dar în loc s-o rezolve, el a transformat-o într-unul din punctele de
plecare ale utopiei sale. („Zur Erkenntniss etc.”, pag. 131) Această
contradicţie a fost rezolvată de Marx încă în manuscrisul „Zur Kritik
etc.”; în conformitate cu planul „Capitalului”, soluţia va fi cuprinsă în
cartea a III-a, până la a cărei apariţie vor mai trece luni de zile.
Economiştilor care vor să descopere în Rodbertus un predecesor

27
superior lui Marx şi izvorul secret al teoriilor sale li se oferă, aşadar,
aici ocazia să arate de ce este în stare economia lui Rodbertus. Dacă vor
demonstra cum poate şi trebuie să se formeze o rată medie egală a
profitului, fără violarea legii valorii, ci, dimpotrivă, pe baza ei, vom sta
de vorbă mai departe. Dar până atunci îi sfătuiesc să se grăbească.
Strălucitele analize ale cărţii a doua şi rezultatele lor cu totul noi,
obţinute în domenii aproape necunoscute până în prezent, nu constituie
decât piesele introductive la conţinutul cărţii a III-a, care dezvoltă
rezultatele finale ale prezentării pe care Marx o face procesului social
de reproducţie pe baze capitaliste. După apariţia cărţii a III-a, un
economist ca Rodbertus nici nu prea va mai fi pomenit.
După cum mi-a spus Marx în mai multe rânduri, cartea a doua
şi a treia a „Capitalului” urmau să fie dedicate soţiei sale.

Londra, în ziua naşterii lui Marx, 5 mai 1885.


Friedrich Engels

Această a doua ediţie este în general o retipărire fidelă a celei


dintâi. Greşelile de tipar au fost corectate, unele neglijenţe de stil au fost
înlăturate, unele pasaje scurte, care nu conţineau decât repetări, au fost
şterse.
Cartea a treia, care a prezentat dificultăţi neaşteptate, este şi ea
aproape gata în manuscris. Dacă sănătatea îmi va permite, tipărirea va
putea începe chiar în toamna aceasta.
Londra, 15 iulie 1893.
F. Engels

Dăm mai jos o scurtă clasificare a pasajelor scoase din


manuscrisele II-VIII, pentru a le putea mai uşor cuprinde cu privirea.

Secţiunea întâia

[Cap. I] pag. 25 - 26 din manuscrisul II


pag. 26 - 34 din manuscrisul VII
pag. 34 - 38 din manuscrisul VI
pag. 38 - 55 din manuscrisul V

28
[Cap. II-IV] pag. 55 - 98 din manuscrisul V
[Cap. IV] pag. 98 - 101 notă, găsită între extrasele din cărţi
[Cap. V-VI] pag. 101 - 126 din manuscrisul IV

Au fost totuşi introduse în:


pag. 107 - 109 un pasaj din manuscrisul VIII
pag. 112 - 117 note din manuscrisul II

Secţiunea a doua

Cap. VII-VIII pag. 127 - 135 sfârşitul manuscrisului IV


Cap. VIII-XVII pag. 135 - 288 în întregime din manuscrisul II

Secţiunea a treia

Cap. XVIII pag. 289 - 295 din manuscrisul II


Cap. XIX, I, II pag. 296 - 321 din manuscrisul VIII
III pag. 321 - 322 din manuscrisul II
Cap. XX, I pag, 323 - 325 din manuscrisul II, ultimul aliniat fiind
însă scos din manuscrisul VIII
II pag. 325 - 328 în esenţă din manuscrisul II
III-V pag. 328 - 347 din manuscrisul VIII
VI-IX pag. 347 - 360 din manuscrisul II
X-XII pag. 360 - 395 din manuscrisul VII
XIII pag. 395 - 402 din manuscrisul II
Cap. XXI pag. 402 - 431 în întregime din manuscrisul VIII

NOTE:
1
În ediţia de faţă trimiterile respective se referă la Karl Marx: „Capitalul", vol. I, ed.
A.P.H. 2009. - Nota Red.
2
În introducerea la „Das Elend der Philosophie. Antwort auf Proudhons Philosophie
des Elends”, de Karl Marx. Traducere germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, Stuttgart
1885.
3
În ediţia Meissner: ediţia a 2-a. - Nota Inst. M.E.L.
4
De la cuvântul englezesc interest = dobândă. - Nota Inst. M.E.L.
5
Roscoe-Schorlemmer: „Ausführliches Lehrbuch der Chemie”, Braunschweig 1887, I,
pag. 13, 18.

29
6
„Şi astfel, prin concentrarea avuţiilor în mâna unui număr restrâns de proprietari, piaţa
internă se îngustează tot mai mult, iar industria este silită din ce în ce mai mult să-şi
caute debuşeele pe pieţele străine, unde o aşteaptă convulsiuni şi mai mari” (şi anume
criza din 1817, a cărei descriere urmează imediat după aceea). („Nouveaux Principes”,
ediţia 1819, partea I-a, pag. 336).

30
CARTEA A DOUA

PROCESUL DE CIRCULAŢIE
A CAPITALULUI

31
32
SECŢIUNEA ÎNTÂI
METAMORFOZELE CAPITALULUI ŞI CIRCUITUL LOR

Capitolul unu
CIRCUITUL CAPITALULUI BĂNESC

Procesul circuitului1 capitalului se efectuează în trei stadii, care,


după cele expuse în volumul întâi, formează următoarea succesiune:
Stadiul întâi: Capitalistul apare pe piaţa de mărfuri şi pe piaţa
muncii în calitate de cumpărător; banii săi sunt transformaţi în marfă,
adică trec prin actul de circulaţie B - M.
Stadiul al doilea: Consumarea productivă de către capitalist a
mărfurilor cumpărate. El acţionează ca producător de mărfuri capitalist;
capitalul său este supus procesului de producţie. Rezultatul este: marfă
de valoare mai mare decât aceea a elementelor ei de producţie.
Stadiul al treilea: Capitalistul se întoarce pe piaţă în calitate de
vânzător; marfa sa e transformată în bani, adică trece prin actul de
circulaţie M - B.
Formula pentru circuitul capitalului bănesc este deci: B - M ... P ... M'-
B'; punctele indică faptul că procesul de circulaţie este întrerupt, iar M'
şi B' desemnează M şi B sporite cu plusvaloare.
Stadiul întâi şi al treilea au fost tratate în cartea întâi numai în
măsura în care acest lucru a fost necesar pentru înţelegerea stadiului al
doilea, adică a procesului de producţie al capitalului. Diferitele forme pe
care le ia capitalul în diferitele sale stadii şi pe care le îmbracă şi le
leapădă pe rând atunci când îşi repetă circuitul au fost deci lăsate la o
parte. Ele formează acum obiectul următor al cercetării noastre.
Pentru a sezisa aceste forme în puritatea lor, va trebui să facem
abstracţie deocamdată de toate acele momente care nu au propriu zis
nici o legătură cu alternarea formelor şi cu formarea lor ca atare. Vom
presupune deci nu numai că mărfurile se vând la valorile lor, dar şi că
acest fapt se întâmplă în împrejurări care rămân aceleaşi. Se va face deci
abstracţie şi de schimbările de valoare care pot interveni în cursul
procesului circuitului.
33
I. Stadiul întâi. B – M2

B - M reprezintă transformarea unei sume de bani într-o sumă


de mărfuri; pentru cumpărător transformarea banilor săi în marfă, pentru
vânzători transformarea mărfurilor lor în bani. Ceea ce face ca acest
proces, făcând parte din circulaţia generală a mărfurilor, să fie în acelaşi
timp o secţiune, determinată din punct de vedere funcţional, din circuitul
de sine stătător al unui capital individual, nu este, în primul rând, forma
procesului, ci conţinutul său material, caracterul util specific al
mărfurilor care îşi schimbă locul cu banii. Sunt, pe de o parte, mijloace
de producţie, pe de altă parte forţă de muncă, factori materiali şi
personali ai producţiei de mărfuri, a căror natură specială trebuie să
corespundă bineînţeles felului de articol care urmează să fie
confecţionat. Dacă denumim forţa de muncă F, iar mijloacele de pro-
ducţie Mp, suma de mărfuri ce urmează a fi cumpărate este
F
M = F + Mp, sau mai scurt M . Privit din punctul de vedere
Mp
al conţinutului său, B - M se prezintă deci ca
F
B-M , adică B -M se scindează în B - F şi B - Mp; suma de
Mp
bani B se împarte în două părţi, din care una cumpără forţă de muncă şi
cealaltă mijloace de producţie. Aceste două serii de cumpărături aparţin
unor pieţe cu totul diferite, anume una pieţei de mărfuri propriu zise,
cealaltă pieţei muncii.
Afară de această scindare calitativă a sumei de mărfuri în care se
F
transformă B, formula B - M mai reprezintă şi un raport cantitativ
Mp
extrem de caracteristic.
Ştim că valoarea, respectiv preţul forţei de muncă, se plăteşte
proprietarului ei care o vinde ca marfă, în formă de salariu, deci ca preţ
al unei cantităţi de muncă ce conţine supramuncă; astfel că, dacă, de
pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă este egală cu 3 mărci, produs al
unei munci de cinci ore, această sumă figurează în contractul dintre
cumpărător şi vânzător ca preţ sau salariu al unei munci, să zicem, de
zece ore. Dacă s-a încheiat un asemenea contract, de pildă, cu 50 de
muncitori, ei trebuie să livreze toţi, împreună, cumpărătorului, în cursul

34
unei zile, 500 ore de muncă, din care jumătate, adică 250 ore de muncă
= 25 zile de muncă de câte zece ore, constă doar din supramuncă.
Cantitatea şi volumul mijloacelor de producţie ce urmează a fi cumpă-
rate trebuie să fie suficiente pentru utilizarea acestei cantităţi de muncă.
F
B-M nu exprimă deci numai raportul calitativ după care o
Mp
anumită sumă de bani, de pildă 422 1. st., este transformată în mijloace
de producţie şi în forţă de muncă ce-şi corespund reciproc, dar şi un
raport cantitativ între părţile de bani investite în forţa de muncă F şi în
mijloacele de producţie Mp, un raport care este din capul locului
determinat de cantitatea de supramuncă, de muncă excedentară, ce
urmează a fi cheltuită de un număr determinat de muncitori.
Prin urmare, dacă, de pildă, într-o filatură salariul săptămânal al
celor 50 de muncitori este de 50 1. st., 372 1. st. trebuie cheltuite cu
mijloacele de producţie, dacă aceasta este valoarea mijloacelor de
producţie pe care le transformă în fire munca de 3.000 de ore din cursul
săptămânii, din care 1.500 de ore sunt supramuncă.
E cu totul indiferent aici în ce măsură, în diferitele ramuri
industriale, utilizarea muncii suplimentare presupune o valoare
suplimentară în formă de mijloace de producţie. Ceea ce importă este
doar ca, în orice caz, partea de bani cheltuită cu mijloacele de producţie
– ca mijloacele de producţie cumpărate în B - Mp – să fie suficiente,
deci ca ele să fie de la început calculate, ca ele să fie procurate în
proporţia corespunzătoare. Cu alte cuvinte, masa de mijloace de
producţie trebuie să fie suficientă pentru a absorbi masa de muncă,
pentru a fi transformată prin intermediul ei în produs. Dacă nu ar exista
mijloace de producţie suficiente, munca suplimentară de care dispune
cumpărătorul nu ar putea fi utilizată; dreptul său de dispoziţie asupra
acestei munci nu ar duce la nimic. Dacă ar exista mai multe mijloace de
producţie decât muncă disponibilă, ele ar rămâne nesaturate de muncă,
ele nu s-ar transforma în produs.
F
Îndată ce B - M s-a efectuat, cumpărătorul nu dispune
Mp
numai de mijloacele de producţie şi de forţa de muncă necesare pentru
producerea unui articol util. El dispune de o sporită punere în funcţiune
a forţei de muncă, adică de o cantitate mai mare de muncă decât e
necesar pentru înlocuirea valorii forţei de muncă, şi în acelaşi timp de

35
mijloacele de producţie necesare pentru realizarea, adică pentru
materializarea acestei cantităţi de muncă: el dispune deci de factorii
producţiei unor articole de valoare mai mare decât aceea a elementelor
de producţie a acestor factori, sau de factorii producţiei unei mase de
mărfuri care conţine plusvaloare. Valoarea avansată de el în formă de
bani se află deci acum într-o formă naturală, în care ea se poate realiza
ca valoare ce naşte plusvaloare (sub formă de mărfuri). Cu alte cuvinte,
ea se află în starea sau în forma de capital productiv, care are
proprietatea de a funcţiona în calitate de creator de valoare şi de
plusvaloare. Să desemnăm capitalul în această formă cu P.
Dar valoarea lui P este = valoarea lui F + Mp, = B transformat
în F şi Mp. B este aceeaşi valoare-capital ca şi P, atâta doar că se află în
altă formă de existenţă; anume, el este valoare-capital în stare de bani
sau în forma de bani – capital bănesc.
F
B-M sau, după forma sa generală, B - M, adică totalul
Mp
cumpărărilor de mărfuri, acest proces care face parte din circulaţia
generală a mărfurilor este deci în acelaşi timp, ca stadiu în procesul
circuitului de sine stătător al capitalului, transformarea valorii-capital
din forma sa bănească în forma sa productivă, sau, mai scurt,
transformarea capitalului bănesc în capital productiv. În figura
circuitului pe care o privim aici, în primul rând, banii apar deci ca
primul purtător al valorii-capital; capitalul bănesc apare, aşadar, ca
forma în care e avansat capitalul.
În calitate de capital bănesc capitalul se află într-o stare în care
el poate îndeplini funcţii băneşti, ca în cazul de faţă, unde îndeplineşte
funcţiile de mijloc general de cumpărare şi de mijloc general de plată.
(Aceasta din urmă întrucât forţa de muncă este, ce-i drept, cumpărată
mai întâi, dar plătită abia după ce a funcţionat. Atunci când mijloacele
de producţie nu se află gata pe piaţă, ci trebuie abia comandate, banii
funcţionează de asemenea, în B - Mp, ca mijloc de plată.) Această
proprietate nu rezultă din faptul că capitalul bănesc este capital, ci din
faptul că este bani.
Pe de altă parte, valoarea-capital în stare de bani nu poate să
îndeplinească niciun fel de alte funcţii decât numai funcţii băneşti. Ceea
ce face ca aceste funcţii să fie funcţii de capital, este rolul lor
determinant în mişcarea capitalului, deci şi legătura dintre stadiul în care
ele se manifestă şi celelalte stadii ale circuitului său. Astfel, în cazul de

36
care ne ocupăm, banii sunt transformaţi în mărfuri a căror combinare
constituie forma naturală a capitalului productiv, conţinând deci în ea în
mod latent, potenţial, însuşi rezultatul procesului de producţie capitalist.
F
O parte a banilor, care în B - M îndeplineşte funcţia de
Mp
capital bănesc, trece, prin însăşi efectuarea acestei circulaţii, la o funcţie
în care caracterul lor de capital dispare, iar caracterul lor bănesc rămâne.
Circulaţia capitalului bănesc B se divide în B - Mp şi B - F, cumpărare
de mijloace de producţie şi cumpărare de forţă de muncă. Să privim
acest din urmă proces în mod separat. B - F este cumpărare de forţă de
muncă din partea capitalistului; este vânzare a forţei de muncă - putem
spune aici a muncii, întrucât forma de salariu se presupune - din partea
muncitorului, a proprietarului forţei de muncă. Ceea ce pentru
cumpărător este B - M (= B - F), este pentru vânzător (pentru muncitor),
aici ca la orice cumpărare, F - B (= M - B), vânzare a forţei sale de
muncă. Acesta este primul stadiu al circulaţiei sau prima metamorfoză a
mărfii (cartea I, cap. III, 2 a [pag. 125 şi urm.]); este, de partea
vânzătorului muncii, transformarea mărfii sale în forma bani a ei. Banii
astfel obţinuţi muncitorul îi cheltuieşte în mod succesiv cu o sumă de
mărfuri care îi satisfac nevoile, cu articole de consum. Circulaţia totală a
mărfii sale se prezintă deci ca F - B - M, adică, în primul rând, F - B (=
M - B) şi, în al doilea rând, B - M, aşa dar în forma generală a circulaţiei
simple de mărfuri M - B - M, unde banii figurează ca simplu mijloc de
circulaţie ce dispare, ca simplu mijlocitor al schimbului unei mărfi
contra alteia.
B - F este momentul caracteristic al transformării capitalului
bănesc în capital productiv, pentru că este condiţia esenţială pentru ca
valoarea avansată în formă de bani să se transforme în mod efectiv în
capital, în valoare ce produce plusvaloare. B - Mp este necesar numai
pentru realizarea masei de muncă ce a fost cumpărată prin B - F. B - F a
fost cercetat deci din acest punct de vedere în cartea I, secţiunea a II-a:
Transformarea banilor în capital [pag. 159-184]. Chestiunea mai trebuie
privită aici şi din alt punct de vedere, cu referire specială la capitalul
bănesc ca formă de manifestare a capitalului.
B - F este considerat în general ca fiind caracteristic pentru
modul de producţie capitalist. Dar nicidecum din motivul arătat, anume
acela că cumpărarea forţei de muncă este un contract de cumpărare prin
care se stipulează livrarea unei cantităţi mai mari de muncă decât e

37
necesară pentru înlocuirea preţului forţei de muncă, adică a salariului;
deci livrarea de supramuncă, condiţie esenţială pentru capitalizarea
valorii avansate, sau, ceea ce e acelaşi lucru, pentru producerea de
plusvaloare. Ci, dimpotrivă, din cauza formei sale, pentru că în forma
salariului munca se cumpără cu bani, fapt care este considerat ca fiind
caracteristic economiei băneşti.
Aici nu iraţionalul formei este ceea ce e considerat drept
caracteristic. Acest iraţional este, dimpotrivă, trecut cu vederea.
Iraţionalul constă în faptul că munca în calitate de element producător
de valoare nu poate să aibă ea însăşi valoare, că deci o anumită cantitate
de muncă nu poate să aibă o valoare care să fie exprimată într-un preţ al
acestei munci, prin echivalarea ei cu o anumită cantitate de bani. Şi
ştim, pe de altă parte, că salariul nu este decât o formă deghizată, o
formă în care, de pildă, preţul pe o zi al forţei de muncă se prezintă ca
preţ al muncii puse în funcţiune de către această forţă de muncă în
cursul unei zile, astfel că, de pildă, valoarea produsă de această forţă de
muncă în 6 ore de muncă este exprimată ca valoare a funcţionării ei,
adică a muncii ei, timp de 12 ore.
B - F este considerat ca fiind elementul caracteristic, ca fiind
semnul particular al aşa-zisei economii băneşti, din cauză că munca
apare aici ca marfă a posesorului ei şi deci banii în calitate de
cumpărător – aşadar din cauza raportului bănesc (adică cumpărare şi
vânzare de activitate omenească). Dar banii apar de timpuriu în calitate
de cumpărător al aşa-ziselor servicii, fără ca B să se transforme în
capital bănesc şi fără ca să aibă loc o transformare a caracterului general
al economiei.
Banilor le este cu totul indiferent în ce fel de mărfuri sunt
transformaţi. Ei sunt forma generală de echivalent a tuturor mărfurilor,
care demonstrează prin înseşi preţurile lor că ele reprezintă în mod ideal
o anumită sumă de bani, că îşi aşteaptă transformarea în bani şi că
numai prin faptul că sunt schimbate contra banilor ele obţin forma în
care ele pot fi transformate în valori de întrebuinţare pentru posesorii
lor. Dacă, deci, forţa de muncă se găseşte pe piaţă în calitate de marfă a
posesorului ei, de marfă a cărei vânzare se face sub forma plăţii muncii,
sub forma salariului, cumpărarea şi vânzarea ei nu se deosebesc de
cumpărarea şi vânzarea oricărei alte mărfi. Ceea ce este caracteristic, nu
e faptul că marfa forţă de muncă se poate cumpăra, ci faptul că forţa de
muncă apare ca marfă.

38
F
Prin B - M , transformarea capitalului bănesc în capital
Mp
productiv, capitalistul efectuează combinarea factorilor materiali ai
producţiei cu cei personali, în măsura în care aceşti factori constau din
mărfuri. Dacă banii sunt transformaţi pentru prima dată în capital
productiv, sau dacă ei funcţionează pentru prima dată în calitate de
capital bănesc pentru posesorul lor, el trebuie să cumpere mai întâi
mijloacele de producţie, clădirile pentru ateliere, maşinile etc., înainte de
a cumpăra forţa de muncă; căci în momentul în care aceasta din urmă
intră sub stăpânirea sa, trebuie să existe mijloacele de producţie pentru
ca el să o poată utiliza ca forţă de muncă. Astfel se prezintă lucrurile de
partea capitalistului. De partea muncitorului: utilizarea productivă a
forţei sale de muncă devine posibilă abia în momentul în care, în urma
vânzării sale, ea e pusă în legătură cu mijloacele de producţie. Înainte de
vânzare ea există deci despărţită de mijloacele de producţie, de
condiţiile materiale ale utilizării sale. În această stare de separaţie ea nu
poate fi întrebuinţată nici în mod direct pentru producerea de valori de
întrebuinţare pentru posesorul ei, nici pentru producerea de mărfuri din
vânzarea cărora acesta ar putea trăi. Dar îndată ce, prin vânzare, ea e
pusă în legătură cu mijloacele de producţie, ea formează o parte
componentă a capitalului productiv al cumpărătorului ei, exact ca şi
mijloacele de producţie.
Cu toate că, deci, în actul B - F posesorul de bani şi posesorul
de forţă de muncă nu au decât raporturi ca de la cumpărător la vânzător,
cu toate că ei nu se întâlnesc decât ca posesor de bani şi posesor de
marfă, aflându-se deci unul faţă de altul, din acest punct de vedere,
într-un simplu raport bănesc, totuşi cumpărătorul se prezintă din capul
locului şi ca posesor al mijloacelor de producţie care formează condiţiile
materiale ale cheltuirii productive a forţei de muncă de către posesorul
ei. Cu alte cuvinte, aceste mijloace de producţie îl întâlnesc pe posesorul
forţei de muncă în calitate de proprietate străină. Pe de altă parte,
vânzătorul muncii îl întâlneşte pe cumpărătorul ei în calitate de forţă de
muncă străină care trebuie să treacă în posesiunea lui, care trebuie
încorporată capitalului lui, pentru ca acesta să acţioneze în mod efectiv
în calitate de capital productiv. Raportul de clasă dintre capitalist şi
muncitorul salariat este deci existent, este deci presupus, în momentul în
care amândoi se întâlnesc în actul B - F (F - B de partea muncitorului).
Este cumpărare şi vânzare, un raport bănesc, dar o cumpărare şi o

39
vânzare în care cumpărătorul este presupus în calitate de capitalist şi
vânzătorul în calitate de muncitor salariat, iar raportul acesta este dat
prin faptul că, condiţiile pentru realizarea forţei de muncă – mijloacele
de subzistenţă şi mijloacele de producţie – sunt separate de posesorul
forţei de muncă, fiind proprietate străină.
Cum are loc această separaţie nu ne preocupă aici. Ea există
atunci când se efectuează B - F. Ceea ce ne interesează aici, este
următorul lucru: dacă B - F apare ca o funcţie a capitalului bănesc, sau
dacă banii apar aici ca o formă de existenţă a capitalului, acest lucru nu
se întâmplă numai pentru că banii au aici rolul unui mijloc de plată
pentru o activitate a omului având un efect util, adică pentru un serviciu;
deci nu din cauza funcţiei banilor ca mijloc de plată. Banii pot fi
cheltuiţi în această formă numai pentru că forţa de muncă se află
separată de mijloacele ei de producţie (inclusiv mijloacele de subzistenţă
ca mijloace de producţie a însăşi forţei de muncă); şi pentru că această
separaţie este înlăturată numai prin faptul că forţa de muncă este
vândută posesorului mijloacelor de producţie; că deci şi punerea în
funcţiune a forţei de muncă – punere în funcţie ale cărei limite nu
coincid nicidecum cu limitele masei de muncă necesare pentru
reproducerea propriului ei preţ – îi aparţine cumpărătorului. Raportul de
capital din cursul procesului de producţie se evidenţiază numai pentru că
ei există ca atare în actul de circulaţie, în condiţiile economice de bază
diferite în care se întâlnesc cumpărătorul şi vânzătorul, în raportul lor de
clasă. Nu banii sunt aceia a căror natură face ca acest raport să fie dat;
dimpotrivă, existenţa acestui raport este aceea care poate transforma o
simplă funcţie bănească într-o funcţie de capital.
La cercetarea capitalului bănesc (cu care deocamdată nu avem
de-a face decât în cadrul funcţiei determinate în care îl întâlnim aici) se
întâlnesc de obicei, uneori împletindu-se, două erori. Întâi: funcţiile pe
care le îndeplineşte valoarea-capital în calitate de capital bănesc, şi pe
care ea le poate îndeplini tocmai pentru că se află în formă de bani, sunt
deduse în mod eronat din caracterul ei de capital, în timp ce ele nu se
datorează decât faptului că valoarea-capital se află în stare de bani,
formei sale de manifestare ca bani. Şi, în al doilea rând, invers:
conţinutul specific al funcţiei băneşti care face din ea, în acelaşi timp, o
funcţie de capital, este dedusă din natura banilor (făcându-se astfel
confuzie între bani şi capital), în timp ce, cum e cazul aici cu efectuarea
lui B - F, ea presupune condiţii sociale care nu sunt date în simpla
circulaţie de mărfuri şi în circulaţia monetară corespunzătoare.

40
Cumpărarea şi vânzarea de sclavi este şi ea, după formă,
cumpărare şi vânzare de mărfuri. Dar fără existenţa sclaviei, banii nu pot
îndeplini această funcţie. Dacă există sclavie, banii pot fi întrebuinţaţi
pentru cumpărare de sclavi. Invers, nu este suficient ca în mâna
cumpărătorului să existe bani, pentru a face să existe sclavia.
Pentru ca vânzarea forţei de muncă proprii (în forma vânzării
muncii proprii sau în forma salariului) să nu apară ca fenomen izolat, ci
în calitate de condiţie socialmente valabilă a producţiei de mărfuri,
pentru ca, deci, capitalul bănesc să efectueze pe scară socială funcţia
F
B―M privită aici – acest lucru presupune anumite procese
Mp
istorice prin care legătura iniţială dintre mijloacele de producţie şi forţa
de muncă a fost desfiinţată; procese în urma cărora masa populaţiei,
muncitorii, ca neproprietari, se află faţă în faţă cu nemuncitorii, în
calitate de proprietari ai acestor mijloace de producţie. Şi este cu totul
indiferent dacă înainte de dizolvarea ei această legătură avea o formă în
care muncitorul însuşi era mijloc de producţie şi făcea parte din celelalte
mijloace de producţie, sau dacă era proprietarul lor.
Prin urmare, elementul de fapt care se află aici la baza actului
F
B–M este repartiţia; şi anume nu repartiţia în sensul ei obişnuit
Mp
de repartiţie a mijloacelor de consum, ci repartiţia elementelor
producţiei însăşi, din care factorii materiali sunt concentraţi într-o parte,
iar forţa de muncă, izolată de aceşti factori, în cealaltă parte.
Mijloacele de producţie, partea materială a capitalului
productiv, trebuie deci să se afle în faţa muncitorului în această calitate,
în calitate de capital, înainte ca actul B - F să poată deveni un act social
general.
Am văzut mai înainte că producţia capitalistă, odată statornicită,
nu numai că reproduce în cursul dezvoltării ei această separaţie, dar o
lărgeşte, mărindu-i mereu proporţiile, până ce ea a devenit starea socială
dominantă în mod general. Chestiunea mai prezintă însă şi altă latură.
Pentru ca să se poată forma capitalul şi pentru ca el să poată pune
stăpânire pe producţie, se presupune o anumită treaptă de dezvoltare a
comerţului, deci şi a circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta şi a producţiei
de mărfuri; căci în circulaţie nu pot intra, ca mărfuri, articole, dacă ele
nu sunt produse pentru vânzare, deci ca mărfuri. Or, producţia de

41
mărfuri nu apare în calitate de caracter normal, predominant, al
producţiei decât atunci când se întemeiază pe producţia capitalistă.
Proprietarii ruşi de pământuri care, în urma aşa-zisei emancipări
a ţăranilor, îşi exploatează acum agricultura cu muncitori salariaţi în
locul muncitorilor silnici iobagi, se plâng de două lucruri: în primul
rând, de lipsă de capital bănesc. Astfel se spune, de pildă: înainte de
vânzarea recoltei trebuie să li se facă muncitorilor salariaţi plăţi mari; şi
aici lipseşte prima condiţie, numerarul. Tocmai pentru plata salariului
trebuie să existe în mod continuu capital în formă de bani, dacă e vorba
ca producţia să fie efectuată pe baze capitaliste. Dar în această privinţă
moşierii pot fi liniştiţi. Cu timpul, ajungi să culegi şi trandafiri, iar
capitalistul industrial ajunge să dispună nu numai de banii săi proprii,
dar şi de l'argent des autres [de banii altora].
Mai caracteristică este însă a doua plângere, anume că şi în
ipoteza că există banii, nu se află disponibile în proporţii suficiente şi în
orice moment forţele de muncă ce urmează a fi cumpărate, întrucât
muncitorul agricol rus, din cauza proprietăţii comune a obştii săteşti
asupra pământului, nu este încă separat în mod complect de mijloacele
sale de producţie şi deci nu este încă un „muncitor salariat liber”, în
sensul deplin al cuvântului. Or, existenţa pe scară socială a acestui
muncitor salariat liber este o condiţie indispensabilă pentru ca B - M,
transformarea banilor în marfă, să poată lua forma transformării
capitalului bănesc în capital productiv.
Se înţelege, aşadar, de la sine că formula circuitului capitalului
bănesc: B - M ... P ... M' - B' este forma de la sine înţeleasă a circuitului
capitalului numai în cadrul producţiei capitaliste dezvoltate, pentru că
această formulă presupune existenţa clasei muncitorilor salariaţi pe
scară socială. După cum am văzut, producţia capitalistă nu produce
numai marfă şi plusvaloare; ea reproduce, şi anume în proporţie mereu
lărgită, clasa muncitorilor salariaţi şi transformă majoritatea covârşitoare
a producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi. Întrucât prima
condiţie a efectuării mişcării B - M ... P ... M' - B' este existenţa
continuă a clasei muncitorilor salariaţi, această mişcare presupune deci
capitalul ca existând deja în forma capitalului productiv şi deci forma
circuitului capitalului productiv.

42
II. Stadiul al doilea. Funcţionarea capitalului productiv

Circuitul capitalului cercetat aici începe cu actul de circulaţie B


- M, transformarea banilor în marfă, cumpărare. Circulaţia trebuie deci
completată cu metamorfoza opusă M - B, transformarea mărfii în bani,
F
vânzare. Dar rezultatul imediat al lui B – M este întreruperea
Mp
circulaţiei valorii-capital avansate sub formă de bani. Prin transformarea
capitalului bănesc în capital productiv, valoarea-capital a obţinut o
formă naturală în care ea nu poate continua circulaţia, ci trebuie să intre
în consum, anume în consumul productiv. Întrebuinţarea forţei de
muncă, munca, nu poate fi realizată decât în procesul muncii.
Capitalistul nu poate să-l vândă mai departe pe muncitor ca marfă,
întrucât acesta nu este sclavul lui şi întrucât capitalistul nu a cumpărat
nimic altceva decât întrebuinţarea forţei sale de muncă pe un timp
determinat. Pe de altă parte, el nu poate să întrebuinţeze forţa de muncă
decât punând-o să consume mijloacele de producţie ca elemente de
formare a mărfurilor. Rezultatul primului stadiu este deci intrarea în
stadiul al doilea, în stadiul productiv al capitalului.
F
Mişcarea se prezintă ca B – M ... P, punctele indicând că circulaţia
Mp
capitalului este întreruptă, dar că circuitul său continuă, prin faptul că el
intră din sfera circulaţiei mărfurilor în sfera producţiei. Primul stadiu,
transformarea capitalului bănesc în capital productiv, apare deci ca
simplu precursor şi ca fază introductivă a celui de-al doilea stadiu,
funcţionarea capitalului productiv.
F
B–M nu presupune numai ca individul care efectuează
Mp
acest act să dispună de valori într-o formă de întrebuinţare oarecare, dar
ca el să posede aceste valori în formă de bani, ca el să fie posesor de
bani. Însă actul constă tocmai în transmiterea banilor către altă persoană,
şi el nu poate să rămână posesor de bani decât dacă banii se întorc la el
în mod implicit prin însuşi actul transmiterii. Dar banii nu se pot
întoarce la el decât prin vânzarea de mărfuri. Actul îl presupune deci ca
producător de mărfuri.
B - F. Muncitorul salariat trăieşte numai din vânzarea forţei sale

43
de muncă, întreţinerea ei – întreţinerea sa – necesită consumul zilnic.
Retribuirea sa trebuie să se repete deci în mod continuu în termene mai
scurte, pentru ca el să poată repeta cumpărările necesare întreţinerii sale,
actul F - B - M adică M - B - M. Capitalistul trebuie să-i stea deci în faţă
în permanenţă, în calitate de posesor de capital bănesc, iar capitalul său
în calitate de capital bănesc. Pe de altă parte însă, pentru ca masa
producătorilor nemijlociţi, a muncitorilor salariaţi, să poată efectua actul
F - B - M, mijloacele de subzistenţă necesare trebuie să se afle în faţa ei
într-o formă în care aceste mijloace să poată fi cumpărate, adică în
formă de mărfuri. Această situaţie necesită deci un grad înalt de
circulaţie a produselor ca mărfuri, deci şi a volumului producţiei de
mărfuri. Îndată ce producţia prin intermediul muncii salariate este
generală, producţia de mărfuri trebuie să fie forma generală a producţiei.
Aceasta, dacă o presupunem ca fiind generală, determină la rândul ei o
diviziune mereu crescândă a muncii sociale, adică o specializare tot mai
mare a produsului care e confecţionat ca marfă de către un capitalist
anumit, o scindare tot mai mare a unor procese de producţie
complementare în procese de producţie autonome. În acelaşi grad în
care se dezvoltă B - F, se dezvoltă deci şi B - Mp; adică producţia
mijloacelor de producţie se separă în aceeaşi proporţie de aceea a
mărfurilor ale căror mijloace de producţie sunt, şi în aceeaşi proporţie
aceste mijloace de producţie întâmpină ele înseşi pe fiecare producător
de mărfuri în calitate de mărfuri pe care el nu le produce, ci le cumpără
în vederea procesului său de producţie determinat. Ele provin din ramuri
de producţie exercitate independent şi separate cu totul de ramura lui de
producţie şi intră în această ramură de producţie a sa în calitate de
mărfuri, trebuind deci să fie cumpărate. Condiţiile materiale ale
producţiei de mărfuri i se înfăţişează, în proporţie tot mai mare, ca
produse ale altor producători de mărfuri, ca mărfuri. În aceeaşi măsură,
capitalistul trebuie să se manifeste în calitate de posesor de capital
bănesc, adică în aceeaşi măsură se lărgeşte proporţia în care capitalul
său trebuie să funcţioneze în calitate de capital bănesc.
Pe de altă parte, aceleaşi împrejurări care produc condiţia
fundamentală a producţiei capitaliste – existenţa unei clase de muncitori
salariaţi – impun transformarea oricărei producţii de mărfuri în
producţie de mărfuri capitalistă. În măsura în care aceasta se dezvoltă,
ea exercită o acţiune de descompunere şi dizolvare asupra oricărei forme
mai vechi a producţiei care, îndreptată mai ales asupra propriilor nevoi
directe, nu transformă în marfă decât excedentul produsului. Ea face ca

44
vânzarea produsului să fie interesul principal, mai întâi fără să atace, în
aparenţă, modul de producţie însuşi; acesta a fost, de pildă, primul efect
al comerţului mondial capitalist asupra unor popoare ca chinezii,
hinduşii, arabii etc. În al doilea rând însă, acolo unde a prins rădăcini, ea
distruge toate formele de producţie de mărfuri care se întemeiază sau pe
munca proprie a producătorului, sau pe simpla vânzare a produsului
excedentar sub formă de marfă. Ea generalizează mai întâi producţia de
mărfuri şi transformă apoi, în mod treptat, orice producţie de mărfuri în
producţie capitalistă3.
Oricare ar fi formele sociale ale producţiei, muncitorii şi
mijloacele de producţie rămân totdeauna factorii ei. Dar în stare de
separaţie reciprocă atât muncitorii cât şi mijloacele de producţie sunt
numai în mod potenţial factorii producţiei. Pentru ca în general să aibă
loc producţia, aceşti factori trebuie uniţi. Modul special în care are loc
această unire distinge diferitele epoci economice ale structurii societăţii.
În cazul de faţă, separaţia muncitorului liber de mijloacele sale de
producţie este punctul de plecare dat, şi am văzut cum şi în ce condiţii
aceşti doi factori sunt reuniţi în mâna capitalistului – anume ca mod de
existenţă productiv al capitalului său. Procesul real în care intră
împreună elementele personale şi materiale de formare ale mărfurilor
astfel reunite, procesul de producţie, devine deci el însuşi o funcţie a
capitalului – proces de producţie capitalist, al cărui caracter a fost
cercetat cu amănuntul în cartea I a acestei scrieri. Orice exercitare a
producţiei de mărfuri devine în acelaşi timp o exercitare a exploatării
forţei de muncă; dar abia producţia de mărfuri capitalistă devine un mod
de exploatare epocal, care în cursul evoluţiei sale istorice
revoluţionează, prin organizarea procesului de muncă şi prin dezvoltarea
uriaşă a tehnicii, întreaga structură economică a societăţii şi lasă cu mult
în urmă toate epocile anterioare.
Prin diferitele roluri pe care le joacă în cursul procesului de
producţie în formarea valorii, deci şi în producerea de plusvaloare,
mijloacele de producţie şi forţa de muncă, în măsura în care sunt forme
de existenţă ale valorii-capital avansate, se disting drept capital constant
şi capital variabil. Ca părţi componente diferite ale capitalului productiv
ele se mai disting prin faptul că cele dintâi, aflate în posesia
capitalistului, rămân capitalul lui şi în afara procesului de producţie, în
timp ce forţa de muncă devine formă de existenţă a capitalului
individual numai înăuntrul procesului de producţie. Dacă forţa de muncă
este marfă numai în mâna vânzătorului ei, a muncitorului salariat, ea

45
devine, dimpotrivă, capital numai în mâna cumpărătorului ei, a
capitalistului, căruia îi revine utilizarea ei temporară. Cât despre
mijloacele de producţie, ele devin forme materiale ale capitalului
productiv, deci capital productiv, numai din momentul în care le poate fi
încorporată forţa de muncă, în calitate de formă personală de existenţă a
acelui capital. Aşa cum forţa de muncă omenească nu este din natură
capital, tot astfel nici mijloacele de producţie nu sunt din natură capital.
Ele nu obţin acest caracter social specific decât în anumite condiţii
istoriceşte dezvoltate, aşa cum tot numai în asemenea condiţii li se
imprimă metalelor preţioase caracterul de bani, sau banilor caracterul de
capital bănesc.
Prin faptul că funcţionează, capitalul productiv consumă
propriile sale părţi componente, pentru a le transforma într-o masă de
produse având o valoare mai mare. Întrucât forţa de muncă nu
funcţionează decât ca unul din organele acestui capital, excedentul de
valoare al produsului peste valoarea elementelor sale de formare,
excedent care este produs de supramunca forţei de muncă, este un fruct
al capitalului. Supramunca forţei de muncă este munca gratuită a
capitalului şi formează deci plusvaloare pentru capitalist, adică o valoare
care nu-1 costă niciun echivalent. Produsul nu este deci numai marfă, ci
marfă fecundată cu plusvaloare. Valoarea ei este = P + p, adică valoarea
capitalului productiv P consumat cu producerea ei plus plusvaloarea p
produsă de el. Să presupunem că această marfă constă din 10.000 pfunzi
fire, cu producerea cărora au fost consumate mijloace de producţie în
valoare de 372 1. st. şi forţă de muncă în valoare de 50 1. st. În cursul
procesului filatului, filatorii au transmis asupra firelor valoarea
mijloacelor de producţie consumate prin munca lor în sumă de 372 1.
st., aşa cum, în acelaşi timp, au format, în conformitate cu munca
cheltuită de ei, o valoare nouă, să zicem, de 128 1. st. Cei 10.000 pfunzi
de fire sunt deci purtătorii unei valori de 500 1. st.

III. Stadiul al treilea M'-B'

Marfa devine capital-marfă, ca formă de existenţă funcţională a


valorii-capital deja valorificate, formă rezultată în mod nemijlocit din
însuşi procesul de producţie. Dacă producţia de mărfuri ar fi efectuată,
în întreg volumul ei social, pe baze capitaliste, fiecare marfă ar fi din
capul locului element al unui capital-marfă, indiferent dacă ar fi vorba

46
de fier brut sau de dantele de Bruxelles, de acid sulfuric sau de ţigări.
Problema de a şti ce speţe din armata de mărfuri ar fi destinate, prin
conformaţia lor, rangului de capital şi ce altele serviciului ca marfă de
rând, este una din dificultăţile plăcute pe care economia scolastică şi le-a
creat singură.
În forma sa4 de marfă, capitalul trebuie să îndeplinească funcţia
de marfă „şi el nu poate îndeplini decât această funcţie”. Articolele din
care constă, produse din capul locului pentru piaţă, trebuie vândute,
transformate în bani, trebuie deci să treacă prin faza M - B.
Să presupunem că marfa capitalistului constă din 10.000 pfunzi
fire de bumbac. Dacă în cursul procesului filatului au fost consumate
mijloace de producţie în valoare de 372 1. st., creându-se o valoare nouă
de 128 1. st.s firele au o valoare de 500 1. st., pe care ele o exprimă cu
preţul lor, având aceeaşi denumire. Preţul acesta se realizează prin
vânzarea M - B. Ce face ca acest proces simplu al oricărei circulaţii de
mărfuri să fie în acelaşi timp o funcţie a capitalului? Acest lucru nu este
determinat de vreo schimbare care ar avea loc în interiorul procesului,
fie în ceea ce priveşte caracterul util al mărfii, căci ca obiect de
întrebuinţare ea trece la cumpărător, fie în ceea ce priveşte valoarea ei,
căci aceasta nu este supusă nici unei schimbări de mărime, ci numai
unei schimbări de formă. Mai întâi ea exista în fire, acum ea există în
bani. În modul acesta iese în evidenţă o deosebire esenţială între primul
stadiu B – M5 şi ultimul stadiu M - B. Acolo, banii avansaţi
funcţionează în calitate de capital bănesc, pentru că se transformă prin
intermediul circulaţiei în mărfuri de o valoare de întrebuinţare specifică.
Aici, marfa funcţionează în calitate de capital numai întrucât aduce cu
ea acest caracter gata din procesul de producţie, înainte ca circulaţia ei
să înceapă. In cursul procesului filatului filatorii au creat o valoare în
fire cifrându-se la 128 1. st. Din acestea, să zicem, 50 1. st. formează,
pentru capitalist, un simplu echivalent pentru ceea ce a avansat pe forţa
de muncă, iar 78 1. st. – gradul de exploatare al forţei de muncă fiind de
156% – formează plusvaloare. Valoarea celor 10.000 pfunzi de fire
conţine, deci, în primul rând, valoarea capitalului productiv consumat P,
din care partea constantă = 372 1. st., partea variabilă = 50 1. st., iar
suma lor = 422 1. st., = 8.440 pfunzi de fire. Valoarea capitalului
productiv P este însă = cu M, cu valoarea elementelor sale de formare
care, în stadiul B -M, i s-au înfăţişat capitalistului ca mărfuri în mâinile
vânzătorilor lor. În al doilea rând însă, valoarea firelor conţine o
plusvaloare de 78 1. st. = 1.560 pfunzi de fire. M ca expresia valorii

47
celor 10.000 pfunzi de fire este deci = M + ΔM, M plus o creştere a lui
M (= 78 1. st.), pe care o vom numi m, întrucât ea există în aceeaşi
formă de marfă în care există acum valoarea iniţială M. Valoarea celor
10.000 pfunzi de fire = 500 1. st. este deci = M + m = M'. Ceea ce face
ca M, ca expresie a valorii celor 10.000 pfunzi de fire, să devină M', nu
este mărimea absolută a valorii sale (500 1. st.), căci, ca şi la orice alt M
ca expresie a valorii vreunei alte sume de mărfuri, această mărime
absolută a valorii este determinată de mărimea muncii concretizate în ea.
Este mărimea relativă a valorii sale, mărimea valorii sale comparată cu
valoarea capitalului P consumat în producţia sa. Ea conţine această
valoare plus plusvaloarea livrată de capitalul productiv. Această valoare
a ei este mai mare decât valoarea capitalului, întrecând-o cu
plusvaloarea m. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt purtătorii valorii-capital
valorificate, sporite cu o plusvaloare, şi anume ca produs al procesului
de producţie capitalist. M' exprimă un raport de valoare, anume raportul
valorii produsului-marfă faţă de aceea a capitalului cheltuit cu
producerea lui; el exprimă deci faptul că valoarea lui se compune din
valoare-capital şi plusvaloare. Cei 10.000 pfunzi de fire sunt capital-
marfă, M', numai ca formă modificată a capitalului productiv P, deci
într-o conexiune care există pentru început numai în circuitul acestui
capital individual, adică numai pentru capitalistul care a produs fire cu
capitalul său. Este, aşa zicând, doar un raport interior, nu exterior, care
transformă cei 10.000 pfunzi de fire, ca purtători de valoare, în capital-
marfă; ei îşi poartă caracterul capitalist nu în mărimea absolută a valorii
lor, ci în mărimea ei relativă, în mărimea valorii lor comparată cu aceea
pe care o avea capitalul productiv cuprins în ei înainte ca acesta să se fi
transformat în marfă. Dacă, deci, cei 10.000 pfunzi de fire sunt vânduţi
la valoarea lor de 500 1. st., acest act de circulaţie, privit pentru sine, =
M - B, nu este decât trecerea unei valori a cărei mărime rămâne aceeaşi
din forma de marfă în forma de bani. Dar ca stadiu deosebit în circuitul
unui capital individual, acelaşi act este realizarea valorii-capital de 422
1. st. pe care o conţine marfa + plusvaloarea de 78 1. st. pe care tot ea o
conţine, deci M' - B', trecerea capitalului-marfă din forma sa de marfă în
formă bănească6.
Funcţia lui M' este aceea a oricărui produs-marfă: de a se
transforma în bani, de a fi vândut, de a parcurge faza de circulaţie M -
B. Atâta timp cât capitalul, în prezent valorificat, rămâne în forma de
capital-marfă, atâta timp cât el rămâne nemişcat pe piaţă, procesul de
producţie stă pe loc. Capitalul nu funcţionează nici ca făuritor de

48
produs, nici ca făuritor de valoare. După diferitele grade de repeziciune
cu care capitalul îşi leapădă forma de marfă şi îmbracă forma de bani,
adică după viteza vânzării, aceeaşi valoare-capital va servi într-un grad
cu totul inegal ca făuritor de produs şi de valoare, iar scara reproducţiei
se va lărgi sau se va restrânge. Am arătat în cartea întâi că gradul de
acţiune al unui capital dat este determinat de potenţialuri ale procesului
de producţie care sunt într-o oarecare măsură independente de mărimea
propriei lui valori. Aici se vede că procesul de circulaţie pune în mişcare
potenţialuri ale gradului de acţiune, ale expansiunii şi contracţiunii
capitalului, independente de mărimea valorii sale.
Apoi, masa de mărfuri M', ca purtătoare a capitalului valorificat,
trebuie să treacă în întregimea ei prin metamorfoza M' - B'. Cantitatea a
ceea ce se vinde devine aici o determinare esenţială. Marfa individuală
nu mai figurează decât ca parte integrantă a masei totale. Cele 500 1. st.
există în 10.000 pfunzi de fire. Dacă capitalistul reuşeşte să vândă
numai 7.440 pfunzi la valoarea lor de 372 1. st., el nu a înlocuit decât
valoarea capitalului său constant, valoarea mijloacelor de producţie
cheltuite; dacă vinde 8.440 pfunzi, el nu a făcut decât să înlocuiască
mărimea valorii capitalului total avansat. El trebuie să vândă mai mult
pentru ca să realizeze plusvaloare şi el trebuie să vândă toţi cei 10.000
de pfunzi de fire pentru ca să realizeze întreaga plusvaloare de 78 1. st.
(= 1.560 pfunzi de fire). Prin urmare, cu cele 500 1. st. bani, el primeşte
doar un echivalent pentru marfa vândută; tranzacţia pe care el o
efectuează în cadrul circulaţiei este simplu M - B. Dacă le-ar fi plătit
muncitorilor săi un salariu de 64 1. st. în loc de 50 1. st., plusvaloarea sa
ar fi de numai 64 1. st. în loc de 78 1. st., iar gradul de exploatare ar fi
de numai 100 % în loc de 156 %; dar valoarea firelor sale ar continua să
rămână neschimbată; numai raportul dintre diferitele părţi ale ei ar fi
altul; actul de circulaţie M - B ar continua să fie vânzarea a 10.000
pfunzi de fire cu 500 1. st., valoarea lor.
M' = M + m (= 422 1. st. + 78 1. st.) - M este egal cu valoarea
lui P sau cu capitalul productiv, iar acesta este egal cu valoarea lui B,
care a fost avansat în B - M, cu cumpărarea elementelor producţiei; în
exemplul nostru = 422 1. st. Dacă masa de mărfuri se vinde la valoarea
ei, în acest caz M = 422 1. st., iar m = 78 1. st., adică cu valoarea
plusprodusului de 1.560 pfunzi de fire. Dacă denumim pe m, exprimat
în bani, cu b, atunci M' - B' = (M + m) - (B + b), iar circulaţia B - M ... P
,.. M' - B' este deci, în

49
F
forma sa explicită, B – M ... P ... (M + m) - (B + b).
Mp
În primul stadiu, capitalistul retrage articole de întrebuinţare de
pe piaţa de mărfuri propriu-zisă şi de pe piaţa muncii; în stadiul al
treilea, el aruncă marfă înapoi, dar numai pe o singură piaţă, pe piaţa de
mărfuri propriu-zisă. Dacă însă el retrage de pe piaţă, prin intermediul
mărfii sale, mai multă valoare decât a aruncat pe ea la început, aceasta
se întâmplă numai pentru că el aruncă pe ea mai multă valoare-marfă
decât a retras de pe ea la început. El a aruncat pe ea valoarea B şi a
retras de pe ea echivalentul M; el aruncă pe ea M + m şi retrage de pe ea
echivalentul B + b. În exemplul nostru, B era egal cu valoarea a 8.440
pfunzi de fire; el aruncă însă 10.000 pfunzi pe piaţă, îi dă deci o valoare
mai mare decât i-a luat. Pe de altă parte, el a aruncat pe piaţă această
valoare sporită numai pentru că a produs în procesul de producţie, prin
exploatarea forţei de muncă, plusvaloare (ca parte aliquotă a produsului,
exprimată în plusprodus). Numai ca produs al acestui proces, masa de
mărfuri este capital-marfă, purtătoare a valorii-capital valorificate. Prin
efectuarea lui M' - B' se realizează atât valoarea-capital avansată cât şi
plusvaloarea. Realizarea amândurora coincide în seria de vânzări sau şi
în vânzarea dintr-o singură dată a întregii mase de mărfuri pe care o
exprimă M' - B'. Dar acelaşi proces de circulaţie M' - B' este diferit
pentru valoarea-capital şi pentru plusvaloare, prin faptul că pentru
fiecare din acestea două el exprimă un stadiu diferit al circulaţiei, o
porţiune diferită în seria de metamorfoze pe care ele trebuie să o
parcurgă în cadrul circulaţiei, m, plusvaloarea, s-a născut abia înăuntrul
procesului de producţie. Ea păşeşte deci pentru prima dată pe piaţa de
mărfuri, şi anume în formă de marfă; această formă este prima ei formă
de circulaţie, deci actul m - b este primul ei act de circulaţie sau prima ei
metamorfoză, care rămâne deci să fie completată prin actul de circulaţie
opus, adică prin metamorfoza inversă b – m7.
Altfel stau lucrurile cu circulaţia pe care o efectuează valoarea-
capital M în acelaşi act de circulaţie M' - B', care pentru ea este actul de
circulaţie M - B, M fiind = P, adică egal cu B avansat la început. Ea şi-a
început primul său act de circulaţie drept B, drept capital bănesc, şi se
întoarce, prin intermediul actului M-B, la aceeaşi formă; ea a trecut deci
prin cele doua faze opuse ale circulaţiei 1) B - M şi 2) M - B şi se află
acum din nou în forma în care poate să reînceapă acelaşi proces al
circuitului. Ceea ce pentru plusvaloare este prima transformare a formei

50
de marfă în forma bănească, pentru valoarea-capital este o reîntoarcere
sau retransformare în forma sa bănească iniţială.
F
Prin B - M capitalul bănesc a fost transformat într-o sumă
Mp
echivalentă de mărfuri, F şi Mp. Aceste mărfuri nu mai funcţionează ca
mărfuri, ca articole de vânzare. Valoarea lor există acum în mâna
cumpărătorului lor, a capitalistului, ca valoare a unui capital productiv
P. Şi în funcţia P, în funcţia consumului productiv, ele sunt transformate
într-o speţă de marfă materialmente diferită de mijloacele de producţie,
în fire, în care valoarea lor nu este numai conservată, ci şi mărită, de la
422 1. st. la 500 1. st. Prin această metamorfoză reală mărfurile retrase
de pe piaţă în primul stadiu B - M sunt înlocuite printr-o marfă diferită
atât din punctul de vedere material cât şi din punctul de vedere al
valorii, marfă care acum trebuie să funcţioneze ca marfă, adică trebuie
transformată în bani şi vândută. Procesul de producţie nu apare deci
decât ca o întrerupere a procesului de circulaţie al valorii-capital, din
care până în acel moment este parcursă numai prima fază B - M.
Valoarea-capital parcurge faza a doua şi finală M - B, după ce M a fost
modificat din punct de vedere material şi din punctul de vedere al
valorii. Dar dacă privim numai valoarea-capital luată în sine, ea nu a
suferit în procesul de producţie decât o modificare a formei sale de
întrebuinţare. Ea a existat ca valoare de 422 1. st. în F şi Mp, acum ea
există ca valoare de 422 1. st. în 8.440 pfunzi de fire. Dacă privim deci
numai cele două faze ale procesului de circulaţie al valorii-capital,
considerând-o izolată de plusvaloarea ei, vedem că ea parcurge 1) B - M
şi 2) M - B, al doilea M având o formă de întrebuinţare modificată, dar
aceeaşi valoare ca şi primul M; deci B – M - B, o formă de circulaţie
care, prin dubla deplasare a mărfii în sens opus transformarea banilor în
marfă, transformarea mărfii în bani – înseamnă în mod necesar
întoarcerea valorii avansate sub formă de bani la forma sa bănească:
retransformarea ei în bani.
Acelaşi act de circulaţie M' - B' care pentru valoarea-capital
avansată sub formă de bani constituie metamorfoza a doua, finală,
reîntoarcerea la forma de bani constituie, în acelaşi timp, pentru
plusvaloarea purtată şi ea de capitalul-marfă şi realizată şi ea prin
transpunerea ei în formă de bani, prima metamorfoză, trecerea din forma
de marfă în forma de bani, M - B, prima fază a circulaţiei.
Trebuie deci să notăm aici două lucruri. Întâi: retransformarea

51
finală a valorii-capital în forma sa bănească iniţială este o funcţie a
capitalului-marfă. Al doilea: această funcţie înglobează prima schimbare
de formă a plusvalorii, trecerea de la forma sa iniţială de marfă la forma-
bani. Forma-bani, deci, joacă aici un rol dublu; ea este, pe de o parte,
forma de revenire a unei valori care la început a fost avansată sub formă
de bani, deci întoarcerea la forma de valoare care a deschis procesul; ea
este, pe de altă parte, prima formă transformată a unei valori care intră
în circulaţie la început sub formă de marfă. Dacă mărfurile din care
constă capitalul-marfă se vând la valoarea lor, lucru care se presupune
aici, atunci M + m se transformă în echivalentul B + b; capitalul-marfă
realizat există acum în mâna capitalistului în această formă B + b (422
1. st. +78 1. st. = 500 1. st.). Valoarea-capital şi plusvaloarea există
acum sub formă de bani, adică de echivalent general.
La sfârşitul procesului valoarea-capital se află deci din nou în
aceeaşi formă în care ea a intrat în el; ea poate deci să-l deschidă din nou
şi să-l parcurgă din nou sub formă de capital bănesc. Tocmai din cauză
că forma iniţială şi forma finală a procesului este aceea a capitalului
bănesc (B), denumim această formă a procesului circuitului cu numele
de circuitul capitalului bănesc. Ceea ce se modifică la sfârşit, nu este
forma ci numai mărimea valorii avansate.
B + b nu este decât o sumă de bani de o mărime anumită, în
cazul nostru 500 1. st. Dar ca rezultat al circuitului capitalului, în
calitate de capital-marfă realizat, această sumă de bani conţine atât
valoarea-capital cât şi plusvaloarea; şi anume acestea nu se mai
confundă una cu alta, ca în fire, ele stau acum una lângă alta. Realizarea
lor a dat fiecăreia din ele o formă bănească independentă. 211/250 din
această sumă sunt valoarea-capital, 422 1. st., iar 39/250 sunt plusvaloarea
de 78 1. st. Această separaţie, efectuată prin realizarea capitalului-marfă,
nu are numai importanţa formală despre care vom vorbi imediat; ea
devine importantă în procesul de reproducţie a capitalului după cum b
este adăugat la B în întregime, în parte sau deloc, deci după cum
continuă sau nu să funcţioneze ca parte integrantă a valorii-capital
avansate, b şi B pot avea şi circulaţii cu totul diferite.
În B' capitalul s-a reîntors la forma sa iniţială B, la forma sa
bănească, dar într-o formă în care este realizat în calitate de capital.
În primul rând există o diferenţă cantitativă. A fost B, 422 1. st.;
acum e B', 500 1. st., iar această diferenţă este exprimată în B ... B', în
extremele, diferite din punct de vedere cantitativ, ale circuitului, a cărui
mişcare e indicată doar prin puncte ... B' este > B, B' - B = p,

52
plusvaloarea. Dar, ca rezultat al acestui circuit B ... B', nu mai există
acum decât B'; acesta e produsul în care procesul său de formare s-a
stins. B' există acum de sine stătător, independent de mişcarea care i-a
dat naştere. Aceasta a dispărut; rezultatul există în locul ei.
Dar B' ca B + b, 500 1. st. ca 422 1. st. capital avansat plus o
creştere a lui de 78 1. st., reprezintă în acelaşi timp un raport calitativ,
cu toate că acest raport calitativ nu există el însuşi decât ca raport între
părţile unei sume cu aceeaşi denumire, deci ca raport cantitativ. B,
capitalul avansat, care se află acum din nou în forma sa iniţială (422 1.
st.), există acum în calitate de capital realizat. El nu s-a conservat numai,
el s-a şi realizat în calitate de capital, deosebindu-se ca atare de b (78 1.
st.), la care se raportează ca la un spor al său, ca la un fruct al său, ca la
o creştere pe care el singur a născut-o. El s-a realizat în calitate de
capital pentru că s-a realizat în calitate de valoare care a născut o
valoare. B' există ca raport de capital; B nu mai apare ca bani pur şi
simplu, ci e considerat în mod expres drept capital bănesc, e exprimat ca
valoare care s-a valorificat, care are deci şi proprietatea de a se
valorifica, de a naşte mai multă valoare decât reprezintă ea însăşi. B
există în calitate de capital prin efectul raportului său faţă de o altă parte
a lui B', existentă prin efectul lui, născută de el ca de o cauză a ei, efect a
cărui cauză este B. În modul acesta B' apare ca o sumă de valoare,
diferenţiată în sine, deosebindu-se în sine însăşi din punct de vedere
funcţional (conceptual) şi exprimând raportul de capital.
Dar acest raport nu este exprimat decât ca rezultat, fără
mijlocirea procesului al cărui rezultat este.
Porţiuni de valoare nu se deosebesc între ele ca atare din punct
de vedere calitativ decât doar în măsura în care ele se manifestă ca
valori ale unor articole diferite, ale unor lucruri concrete, în forme de
întrebuinţare diferite, deci ca valori ale unor corpuri de mărfuri diferite –
o deosebire care nu-şi are originea în aceste porţiuni de valoare ca
simple porţiuni de valoare. În bani, orice deosebire între mărfuri este
ştearsă, pentru că banii sunt forma de echivalent comună tuturor
mărfurilor. O sumă de bani de 500 1. st. constă numai din elemente
omonime de câte 1 1. st., întrucât în simpla existenţă a acestei sume de
bani originea ei este stinsă, iar din diferenţa specifică pe care o posedă
diferitele părţi componente ale capitalului în procesul de producţie a
dispărut orice urmă, deosebirea nu mai există decât în forma
conceptuală a unei sume principale (în englezeşte: principal) egală cu
capitalul avansat de 422 1. st. şi cu o sumă de valoare suplimentară de

53
78 1. st. Să presupunem, de pildă, că B' = 110 1. st., din care 100 = B,
suma principală, iar 10 = p, plusvaloarea. Există omogenitate absolută,
deci egalitate conceptuală, între cele două părţi constitutive ale sumei de
110 1. st. 10 1. st., oricare ar fi ele, sunt totdeauna 1/11 din suma totală de
110 1. st., indiferent dacă sunt 1/10 din suma principală de 100 1. st.,
avansată, sau dacă sunt excedentul de 10 1. st. peste această sumă. Suma
principală şi suma accesorie, capitalul şi suma suplimentară, pot deci fi
exprimate ca fracţiuni ale sumei totale; în exemplul nostru 10/11 formează
suma principală, sau capitalul, iar 1/11 suma suplimentară. Este deci o
expresie iraţională a raportului de capital, în care aici, la sfârşitul
procesului său, capitalul realizat apare în expresia sa bănească.
E drept că acest lucru se aplică şi lui M' (= M + m), dar cu
deosebirea că M', în care M şi m nu sunt de asemenea decât porţiuni
proporţionale de valoare ale aceleiaşi mase omogene de mărfuri, arată că
originea sa este P, al cărui produs nemijlocit este, în timp ce la B', formă
provenită direct din circulaţie, a dispărut raportarea directă la P.
Deosebirea iraţională între suma principală şi suma
suplimentară, deosebire pe care o conţine B' în măsura în care exprimă
rezultatul mişcării B ... B', dispare în momentul în care el funcţionează
din nou în calitate de capital bănesc, deci când nu mai este fixat, invers,
ca expresie bănească a capitalului industrial valorificat. Circuitul
capitalului bănesc nu poate începe niciodată cu B' (cu toate că B'
funcţionează acum ca B), ci numai cu B; adică niciodată ca expresie a
raportului de capital, ci numai ca formă de avansare a valorii-capital.
Îndată ce cele 500 1. st. sunt din nou avansate în calitate de capital
pentru a se valorifica din nou, ele sunt punct de plecare şi nu punct de
întoarcere. În locul unui capital de 422 1. st. se avansează acum unul de
500 l. st., mai mulţi bani ca mai înainte, mai multă valoare-capital; dar
raportul dintre cele două părţi componente a dispărut, ca şi cum de la
început suma de 500 1. st. ar fi funcţionat în calitate de capital în locul
celor 422 1. st.
Nu este o funcţie activă a capitalului bănesc aceea de a se
manifesta ca B'; manifestarea ca B' este, dimpotrivă, o funcţie a lui M'.
încă în circulaţia de mărfuri simplă, 1) M1 - B, 2) B - M2, B funcţionează
activ abia în actul al doilea B - M2; manifestarea sa ca B este numai
rezultatul primului act, în virtutea căruia el se manifestă abia ca formă
modificată a lui M1. Raportul de capital pe care îl conţine B', raportarea
uneia din părţile sale ca valoare-capital la cealaltă ca o creştere de
valoare a acesteia, capătă, ce-i drept, importanţă funcţională, în măsura

54
în care, circuitul B ... B' repetându-se mereu, B' se scindează în două
circulaţii, circulaţia capitalului şi circulaţia plusvalorii, cele două părţi
efectuând deci funcţii diferite nu numai din punct de vedere cantitativ,
dar şi din punct de vedere calitativ, anume B are alte funcţii decât b.
Dar, privită în sine, forma B ... B' nu înglobează consumul capitalistului,
ci, în mod expres, numai autovalorificarea şi acumularea, în măsura în
care aceasta din urmă se exprimă, în primul rând, în sporirea periodică a
capitalului bănesc, a cărui avansare se repetă întruna.
Cu toate că este o formulă iraţională a capitalului, B' =B+b este
în acelaşi timp capitalul bănesc în forma sa realizată, ca bani care au
născut bani. Aici trebuie să facem însă o deosebire faţă de funcţia
capitalului
F
bănesc în primul stadiu B - M . În acest prim stadiu B circulă ca bani.
Mp
El funcţionează în calitate de capital bănesc numai pentru că în stare de
bani el poate îndeplini o funcţie bănească, transformându-se în
elementele lui P, care se află în faţa lui în calitate de mărfuri, adică în F
şi Mp. În acest act de circulaţie el funcţionează numai ca bani; dar
întrucât acest act este primul stadiu al valorii-capital în mişcare, el este
în acelaşi timp o funcţie a capitalului bănesc, în virtutea formei utile
specifice a mărfurilor F şi Mp, care se cumpără. Dimpotrivă, B', compus
din B, valoarea-capital, şi b, plusvaloarea produsă de aceasta, exprimă
valoarea-capital valorificată, scopul şi rezultatul, mecanismul întregului
circuit al capitalului. Faptul că el exprimă acest rezultat în formă
bănească, în formă de capital bănesc realizat, nu este o urmare a
împrejurării că el este forma bănească a capitalului, că el este capital
bănesc, ci, dimpotrivă, a împrejurării că el este capital bănesc, că este
capital în formă bănească, că în această formă capitalul a deschis
procesul, că el a fost avansat în formă de bani. Retransformarea în forma
bănească este, precum am văzut, o funcţie a capitalului-marfă M', nu a
capitalului bănesc. În ceea ce priveşte însă diferenţa lui B' faţă de B,
aceasta (b) nu este decât forma bănească a lui m, a creşterii lui M; B'
este = B + b numai pentru că M' a fost = M + m. Această diferenţă şi
raportul valorii-capital faţă de plusvaloarea născută de ea există deci şi
este exprimată în M', înainte ca ele să fi fost transformate amândouă în
B', într-o sumă de bani în care ambele porţiuni de valoare se întâlnesc
independente una de alta, putând deci să fie utilizate pentru funcţii
independente şi diferite una de alta.

55
B' nu este decât rezultatul realizării lui M'. Amândouă, M' ca şi
B', nu sunt decât forme diferite, formă de marfă şi formă bănească, ale
valorii-capital valorificate; amândouă au comun faptul că sunt valoare-
capital valorificată. Amândouă sunt capital realizat, pentru că aici
valoarea-capital există ca atare împreună cu plusvaloarea, ca fruct
distinct de ea şi obţinut prin ea, cu toate că acest raport nu este exprimat
decât în formula iraţională a raportului dintre două părţi ale unei sume
de bani sau ale unei valori-marfă. Dar ca expresii ale capitalului în
raport cu şi spre deosebire de plusvaloarea produsă de el, deci ca
expresii ale valorii valorificate, B' şi M' sunt acelaşi lucru şi exprimă
acelaşi lucru, numai în formă diferită; ele nu se deosebesc în calitate de
capital bănesc şi capital-marfă, ci în calitate de bani şi de marfă. În
măsura în care reprezintă valoare valorificată, capital care a funcţionat
în calitate de capital, ele nu exprimă decât rezultatul funcţiei capitalului
productiv, singura funcţie în care valoarea-capital naşte valoare. Ceea ce
le este comun e faptul că amândouă, capitalul bănesc şi capitalul-marfă,
sunt moduri de existenţă ale capitalului. Unul este capital în formă de
bani, celălalt în formă de marfă. Funcţiile specifice care le deosebesc nu
pot deci să fie nimic altceva decât deosebirile dintre funcţia de bani şi
funcţia de marfă. Capitalul-marfă, ca produs direct al procesului de
producţie capitalist, aminteşte de această origine a sa şi este deci mai
raţional, mai puţin iraţional în forma sa decât capitalul bănesc, în care
orice urmă a acestui proces a dispărut, aşa cum în general în bani
dispare orice formă utilă specială a mărfii. Prin urmare, numai acolo
unde B' funcţionează el însuşi în calitate de capital-marfă, unde el este
produs nemijlocit al unui proces de producţie şi nu formă modificată a
acestui produs, numai acolo dispare forma sa bizară – deci în producţia
materialului monetar însuşi. Pentru producţia de aur, de pildă, formula
ar fi:
F
B–M ... P ... B' (B + b), B' figurând ca produs-marfă, întrucât P
Mp
livrează mai mult aur decât a fost avansat pentru elementele de
producţie ale aurului în primul B, în capitalul bănesc. Aici dispare deci
iraţionalul expresiei B ... B' ( B + b), unde o parte a sumei de bani apare
ca generatoare a altei părţi a aceleiaşi sume de bani.

56
IV. Circuitul total
F
Am văzut că, după trecerea primei sale faze B - M , procesul
Mp
de circulaţie este întrerupt prin P, în care mărfurile F şi Mp, cumpărate
pe piaţă, sunt consumate în calitate de componente ale capitalului
productiv atât în ceea ce priveşte materia lui, cât şi în ceea ce priveşte
valoarea lui; produsul acestui consum este o marfă nouă, M', schimbată
atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în ceea ce priveşte valoarea.
Procesul de circulaţie întrerupt, B - M, trebuie completat prin M - B.
Dar, ca purtător al acestei faze, a doua şi finală, a circulaţiei apare M', o
marfă deosebită de primul M atât în ceea ce priveşte materia, cât şi în
ceea ce priveşte valoarea. Succesiunea circulaţiei se prezintă deci ca 1)
B - M1; 2) M'2 - B', prima marfă fiind înlocuită în a doua fază prin alta,
M'2, de o valoare mai mare şi de o formă utilă diferită, aceasta în cursul
întreruperii cauzate de funcţionarea lui P, adică în cursul producţiei lui
M' din elementele lui M, din formele de existenţă ale capitalului
productiv P. Dimpotrivă, prima formă de manifestare în care ni s-a
înfăţişat capitalul (cartea I, cap. IV, 1 [pag. 159-166]), B – M - B'
(descompus: 1) B - M1; 2) M1 - B'), ne arată aceeaşi marfă de două ori.
În amândouă rândurile este vorba de aceeaşi marfă în care, în prima
fază, se transformă banii şi care, în a doua fază, se retransformă în bani
mai mulţi. Cu toată această deosebire de esenţă, ambele circulaţii au
comun faptul că în prima lor fază banii sunt transformaţi în marfă, iar în
a doua lor fază marfa este transformată în bani, că, deci, banii cheltuiţi
în prima fază se reîntorc în faza a doua. Pe de o parte, le este comună
această întoarcere a banilor la punctul lor de plecare; pe de altă parte, le
este comun însă şi un excedent al banilor care se întorc, peste banii
avansaţi. În această măsură B - M ... M' - B' apare ca fiind cuprins în
formula generală B - M - B'.
Se mai constată apoi, aici, că în ambele metamorfoze aparţinând
circulaţiei, atât în B - M cât şi în M' - B', se întâlnesc şi se înlocuiesc de
fiecare dată entităţi de valoare de aceeaşi mărime, existente în mod
concomitent. Schimbarea de valoare ţine în mod exclusiv de
metamorfoza P, de procesul de producţie, care apare astfel ca o
metamorfoză reală a capitalului, faţă de metamorfozele doar formale ale
circulaţiei.
Să privim acum ansamblul mişcării B-M ... P ... M'-B' sau forma

57
F
ei explicită B - M ... P ... M' (M + m) - B' (B + b). Capitalul apare
Mp
aici ca o valoare care parcurge o serie de modificări legate una de alta şi
condiţionate una de alta, o serie de metamorfoze care formează tot
atâtea faze sau stadii ale procesului total. Două din aceste faze aparţin
sferei circulaţiei; una aparţine sferei producţiei. În fiecare din aceste faze
valoarea-capital se află în altă formă, căreia îi corespunde o altă funcţie,
specială. Înăuntrul acestei mişcări, valoarea avansată nu numai că se
conservă, dar ea creşte, îşi sporeşte mărimea. In cele din urmă, în stadiul
final, ea se întoarce la aceeaşi formă în care a apărut la începutul
procesului total. Acest proces total este deci un proces de circuit.
Cele două forme pe care le îmbracă valoarea-capital înlăuntrul
stadiilor circulaţiei sale sunt aceea a capitalului bănesc şi aceea a
capitalului-marfă; acea formă a sa care ţine de stadiul producţiei este
aceea a capitalului productiv. Capitalul care, în cursul circuitului său
total, îmbracă şi leapădă aceste forme, îndeplinind în fiecare din ele
funcţia care îi corespunde, este capital industrial – industrial aici în
sensul că îmbrăţişează orice ramură de producţie exploatată pe baze
capitaliste.
Capital bănesc, capital-marfă, capital productiv nu desemnează
deci, aici, categorii de capital independente, ale căror funcţii ar forma
conţinutul unor ramuri industriale, independente şi ele şi distincte unele
de altele. Ele nu desemnează aici decât forme speciale de funcţionare ale
capitalului industrial, care le îmbracă pe toate trei în mod succesiv.
Circuitul capitalului nu se efectuează în mod normal decât atâta
timp cât diferitele sale faze trec una în alta fără stagnări. Atunci când
capitalul stagnează în prima fază B - M, capitalul bănesc se solidifică şi
devine tezaur; dacă stagnează în faza producţiei, mijloacele de producţie
stau într-o parte fără să funcţioneze, în timp ce forţa de muncă rămâne
neutilizată în cealaltă parte; dacă stagnează în ultima fază M' - B', măr-
furi care nu pot fi vândute se îngrămădesc şi barează fluxul circulaţiei.
Pe de altă parte, este în natura lucrurilor ca însuşi circuitul să
determine fixarea capitalului, în diferitele segmente ale circulaţiei,
înlăuntrul anumitor termene. În fiecare din fazele sale capitalul
industrial este legat de o anumită formă: de capital bănesc, de capital
productiv, de capital-marfă. Numai după ce a îndeplinit funcţia care
corespunde formei pe care o poartă de fiecare dată, el îmbracă forma în
care poate să se supună unei noi faze de transformare. Pentru a evidenţia

58
acest lucru, am presupus în exemplul nostru că valoarea-capital a masei
de mărfuri produse în stadiul producţiei este egală cu suma totală a
valorii avansate la început sub formă de bani, cu alte cuvinte că întreaga
valoare-capital avansată sub formă de bani trece dintr-o singură dată în
stadiul următor respectiv. Am văzut însă (cartea I, cap. VI [pag. 203 şi
urm.]) că o parte a capitalului constant, anume mijloacele de muncă
propriu-zise (de pildă maşinile), serveşte de mai multe ori într-un număr
mai mare sau mai mic de repetări ale aceloraşi procese de producţie şi
nu-şi trece deci valoarea asupra produsului decât bucată cu bucată. Se va
vedea mai târziu în ce măsură această împrejurare modifică procesul
circuitului capitalului. Aici vom spune doar următoarele: în exemplul
nostru valoarea capitalului productiv = 422 1. st. conţine doar uzura
clădirilor de fabrică, a maşinilor etc. calculată în medie, deci numai acea
parte din valoare pe care ele o transmit, în cursul transformării a 10.600
pfunzi de bumbac în 10.000 pfunzi de fire, asupra acestora din urmă,
deci asupra produsului unui proces de filat de o săptămână de 60 de ore.
Mijloacele de muncă, clădirile, maşinile etc. figurau aşadar în mijloacele
de producţie în care se transformă capitalul constant avansat de 372 1.
st., ca şi cum ele ar fi fost doar luate în arendă pe piaţă contra unor plăţi
în rate săptămânale. Acest fapt nu modifică însă deloc lucrurile. Nu
avem decât să înmulţim cantitatea de 10.000 pfunzi de fire produse într-
o săptămână cu numărul săptămânilor calculate pentru un anumit număr
de ani, pentru ca întreaga valoare a mijloacelor de muncă cumpărate şi
consumate în acest timp să fie transmisă asupra acestei cantităţi de fire.
Este clar astfel că mai întâi capitalul bănesc avansat trebuie să fi fost
transformat în aceste mijloace de muncă, deci trebuie să fi ieşit din
primul stadiu B - M înainte ca el să poată funcţiona în calitate de capital
productiv. Tot atât de clar este, în exemplul nostru, că suma
valorii-capital de 422 1. st., încorporată în fire în cursul procesului de
producţie, nu poate intra în faza de circulaţie M' - B' ca parte
componentă a valorii celor 10.000 pfunzi de fire înainte ca acestea să fie
gata. Firele nu pot fi vândute înainte de a fi fost filate.
În formula generală, produsul lui P este privit ca un lucru
material distinct de elementele capitalului productiv, ca un obiect care
are o existenţă distinctă de procesul de producţie, care posedă o formă
de întrebuinţare diferită de aceea a elementelor de producţie. Şi acesta
este totdeauna cazul atunci când rezultatul procesului de producţie se
manifestă ca obiect, chiar acolo unde o parte a produsului intră din nou,
ca element de producţie, în producţia reînnoită. Astfel, cerealele servesc

59
ca sămânţă pentru propria lor producţie; dar produsul constă numai din
cereale, are deci o formă deosebită de elementele care au mai fost
întrebuinţate, cum sunt forţa de muncă, instrumentele, îngrăşămintele.
Există însă ramuri industriale independente la care produsul procesului
de producţie nu este un produs material nou, nu este o marfă. Dintre
aceste ramuri industriale are importanţă economică numai industria
comunicaţiilor, fie că e vorba de industria de transport propriu-zisă
pentru mărfuri şi persoane, fie că e vorba numai de transmiterea de ştiri,
scrisori, telegrame etc.
A. Ciuprov spune în această privinţă: „Fabricantul are
posibilitatea ca mai întâi să producă articole şi apoi să caute
consumatori pentru ele” (produsul său, după ce a părăsit procesul de
producţie în formă finită, intră în circulaţie ca marfă distinctă de
procesul de producţie). „Producţia şi consumul apar astfel ca două acte
distincte în spaţiu şi timp. În industria transporturilor, care nu creează
produse noi şi nu face decât să deplaseze oamenii şi lucrurile, aceste
două acte coincid; serviciile” (deplasarea în spaţiu) „trebuie consumate
în acelaşi moment în care sunt produse. Din această cauză regiunea din
care căile ferate îşi pot recruta clientela se întinde pe o distanţă de cel
mult 50 verste (53 km) în ambele părţi.”
Rezultatul – indiferent dacă se transportă oameni sau mărfuri –
este faptul că ele se află în alt loc decât la început, de pildă că firele se
află acum în India şi nu în Anglia, unde au fost produse.
Ceea ce vinde industria transporturilor este însăşi deplasarea în
spaţiu. Efectul util obţinut este legat în mod inseparabil de procesul de
transport, adică de procesul de producţie al industriei de transporturi.
Oamenii şi mărfurile călătoresc cu mijlocul de transport, şi călătoria
acestuia, mişcarea lui în spaţiu, este tocmai procesul de producţie pe
care el îl efectuează. Efectul util nu poate fi consumat decât în cursul
procesului de producţie; el nu există sub forma unui obiect de
întrebuinţare distinct de acest proces, a unui obiect care, după
producerea sa, ar funcţiona ca articol de comerţ, ar circula ca marfă. Or,
valoarea de schimb a acestui efect util este determinată, ca la orice altă
marfă, de valoarea elementelor de producţie (forţă de muncă şi mijloace
de producţie) consumate în el plus plusvaloarea pe care a creat-o
supramunca muncitorilor ocupaţi în industria transporturilor. Şi în ceea
ce priveşte consumul său acest efect util se comportă exact ca şi alte
mărfuri. Dacă e supus consumului individual, valoarea va dispare odată
cu consumul; dacă e consumat în mod productiv, astfel că el însuşi este

60
un stadiu de producţie al mărfii care se transportă, valoarea sa se adaugă
mărfii ca valoare suplimentară.
F
Pentru industria de transport formula ar fi deci B - M ... P
Mp
- B', deoarece însuşi procesul de producţie este plătit şi consumat, iar nu
un produs care poate fi distins de el. Ea are deci aproape aceeaşi formă
ca şi aceea a producţiei metalelor nobile, numai că B' este aici forma
modificată a efectului util obţinut în cursul procesului de producţie, nu
forma naturală a aurului sau argintului produs în cursul procesului şi
eliminat din el.
Capitalul industrial este singurul mod de existenţă al capitalului
în care funcţia acestuia din urmă nu este numai însuşirea de plusvaloare,
respectiv de plusprodus, ci şi crearea acestuia. El presupune deci
caracterul capitalist al producţiei; existenţa lui cuprinde în ea şi existenţa
antagonismului de clasă între capitalişti şi muncitori salariaţi. În măsura
în care el pune stăpânire pe producţia socială, tehnica şi organizarea
socială a procesului de muncă sunt revoluţionate, şi cu ele tipul
economico-istoric al societăţii. Celelalte feluri de capital, care au apărut
înaintea lui în cadrul unor stări de producţie sociale dispărute sau în
dispariţie, nu numai că îi sunt subordonate lui şi modificate în
conformitate cu el în ceea ce priveşte mecanismul funcţiilor lor, dar ele
nu se mai mişcă decât pe bazele pe care el le trasează, trăind deci şi
murind, existând şi dispărând odată cu aceste baze ale lor. Capitalul
bănesc şi capitalul-marfă, în măsura în care ele se manifestă alături de
capitalul industrial cu funcţiile lor de purtătoare ale unor ramuri de
activitate proprii, nu mai sunt decât moduri de existenţă, autonomizate şi
dezvoltate în mod unilateral de către diviziunea socială a muncii, ale
diferitelor forme de funcţionare pe care capitalul industrial le îmbracă şi
le leapădă în mod succesiv în cadrul sferei circulaţiei.
Circuitul B ... B' se împleteşte, pe de o parte, cu circulaţia
generală a mărfurilor, iese din ea şi intră în ea, formând o parte a ei. Pe
de altă parte, el formează o mişcare proprie, independentă, a
valorii-capital pentru capitalistul individual, o mişcare care în parte se
efectuează în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor, în parte în afara ei,
care îşi păstrează însă totdeauna caracterul ei independent. Aceasta în
primul rând prin faptul că cele două faze ale ei care au loc în sfera
circulaţiei, B - M şi M' - B', posedă, ca faze ale mişcării capitalului,
caractere determinate din punct de vedere funcţional; în B - M, M este

61
determinat din punct de vedere material ca forţă de muncă şi ca mijloace
de producţie; în M' - B' se realizează valoarea-capital + plusvaloarea. În
al doilea rând P, procesul de producţie, cuprinde consumul productiv. În
al treilea rând întoarcerea banilor la punctul de plecare al mişcării B - B'
face ca această mişcare să fie o mişcare de circuit închisă în sine însăşi.
Pe de o parte deci, fiecare capital individual constituie în cele
două jumătăţi de circulaţie ale sale B - M şi M' - B' un factor al
circulaţiei generale a mărfurilor, în care el funcţionează sau e înlănţuit
fie ca bani, fie ca marfă, formând astfel el însuşi un termen în seria
generală de metamorfoze ale lumii mărfurilor. Pe de altă parte, el
descrie în cadrul circulaţiei generale un circuit al său propriu,
independent, în care sfera producţiei formează un stadiu de trecere şi în
care el se întoarce la punctul său de plecare în aceeaşi formă în care 1-a
părăsit. În cadrul propriului său circuit, care înglobează metamorfoza sa
reală din procesul de producţie, el îşi schimbă totodată mărimea valorii.
El se întoarce nu numai ca valoare în bani, dar ca valoare în bani mărită,
sporită.
În fine, dacă privim formula B - M ... P ... M' - B' ca o formă
specială a procesului circular al capitalului, alături de alte forme care
urmează a fi cercetate mai târziu, ea se distinge prin următoarele:
1. Ea apare ca circuit al capitalului bănesc, deoarece capitalul
industrial în forma sa bănească, în forma de capital bănesc, formează
punctul de plecare şi de întoarcere al procesului său total. Însăşi formula
exprimă faptul că banii nu sunt cheltuiţi aici ca bani, ci că sunt doar
avansaţi, că ei nu sunt, deci, decât forma bănească a capitalului, capital
bănesc. Ea mai exprimă apoi faptul că valoarea de schimb, nu valoarea
de întrebuinţare, este scopul determinant al procesului. Tocmai pentru
că înfăţişarea bănească a valorii este forma ei de manifestare
independentă, concretă, forma de circulaţie B ... B', al cărei punct de
plecare şi punct final sunt banii reali, exprimă în modul cel mai palpabil
mobilul determinant al producţiei capitaliste, care este câştigul bănesc.
Procesul de producţie apare doar ca un termen mediu indispensabil, ca
un rău necesar pentru câştigul de bani. Toate naţiunile cu mod de
producţie capitalist sunt deci cuprinse în mod periodic de un vârtej în
cursul căruia vor să câştige bani fără mijlocirea procesului de producţie.
2. Stadiul producţiei, funcţiunea lui P, formează în acest circuit
întreruperea celor două faze ale circulaţiei – şi tocmai de aceea figurează
numai ca o verigă intermediară în circulaţia – B - M ... M' - B', care, la
rândul ei, nu este decât mijlocirea circulaţiei simple B - M - B'. În forma

62
procesului circuitului însuşi, procesul de producţie apare, în mod formal
şi expres, drept ceea ce este în modul de producţie capitalist, drept
simplu mijloc pentru valorificarea valorii avansate; îmbogăţirea ca atare
apare deci ca scop al producţiei.
3. Întrucât succesiunea fazelor este deschisă prin B - M, al
doilea termen al circulaţiei este M' - B'; punctul de plecare este deci B,
capitalul bănesc care urmează a se valorifica, iar punctul final este B',
capitalul bănesc valorificat B + b, în care B figurează în calitate de
capital realizat, alături de odrasla sa b. Acest fapt deosebeşte circuitul B
de celelalte două circuite, P şi M', şi anume în două feluri. Pe de o parte,
prin forma bănească a celor două extreme; or, banii sunt forma de
existenţă concretă, independentă a valorii; ei sunt valoarea produsului în
forma valoare independentă a sa, în care a dispărut orice urmă a valorii
de întrebuinţare a mărfurilor. Pe de altă parte, forma P ... P nu devine în
mod necesar P ... P' (P + p), iar în forma M' ... M' nu e vizibilă niciun fel
de diferenţă de valoare între cele două extreme. Formulei B ... B' îi este
deci caracteristic, pe de o parte, faptul că valoarea-capital formează
punctul de plecare, iar valoarea-capital valorificată – punctul de
întoarcere, astfel că avansarea valorii-capital apare ca mijloc, iar
valoarea-capital valorificată ca scop al întregii operaţiuni, şi, pe de altă
parte, faptul că acest raport este exprimat în formă bănească, în forma
valoare independentă, că deci capitalul bănesc este exprimat ca bani care
nasc bani. Producerea plusvalorii de către valoare nu este exprimată
numai ca alfa şi omega procesului, dar ea este exprimată în mod expres
în forma strălucitoare a banilor.
4. Întrucât B', capitalul bănesc realizat, se află, ca rezultat al lui
M' - B' adică al fazei care completează şi încheie faza B - M, în absolut
aceeaşi formă în care el şi-a început primul său circuit, el poate, imediat
ce iese din acest circuit, să redeschidă acelaşi circuit sub formă de
capital bănesc sporit (acumulat): B' = B + b; cel puţin forma B ... B' nu
exprimă că, la repetarea circuitului, circulaţia lui b se separă de aceea a
lui B. În forma sa unică, din punct de vedere formal, circuitul capitalului
bănesc exprimă deci numai procesul de valorificare şi de acumulare. În
acest circuit, consumul este exprimat doar drept consum productiv prin
F
B-M ; numai acest consum este cuprins în acest circuit al
Mp
capitalului individual. B - F este F - B sau M - B de partea muncitorului
şi este, deci, prima fază a circulaţie care îi mijloceşte consumul său

63
individual: F - B - M (mijloace de subzistenţă). A doua fază B - M nu
mai ţine de circuitul capitalului individual, dar ea este deschisă de acest
circuit, care o presupune, întrucât, pentru ca muncitorul să se afle
întruna pe piaţă ca material exploatabil al capitalistului, el trebuie
înainte de toate să trăiască, deci să se întreţină prin consum individual.
Dar acest consum este presupus aici doar ca o condiţie a consumării
productive a forţei de muncă de către capital, deci numai în măsura în
care muncitorul se conservă şi se reproduce ca forţă de muncă prin
consumul său individual. Iar Mp, mărfurile propriu-zise care intră în
circuit, nu formează decât materialul pentru alimentarea consumului
productiv. Actul F - B mijloceşte consumul individual al muncitorului,
transformarea mijloacelor de subzistenţă în carne şi sânge al său. E drept
că pentru a funcţiona în calitate de capitalist şi acesta trebuie să existe,
deci să trăiască şi să consume. De fapt, în acest scop el nu ar trebui să
consume decât atâta cât consumă un muncitor, şi, mai mult, nici nu se
presupune în această formă a procesului de circulaţie. În mod formal,
nici acest lucru nu este exprimat măcar, întrucât formula se încheie cu
B', deci cu un rezultat care poate imediat să funcţioneze din nou drept
capital bănesc sporit.
În M' - B', vânzarea lui M' este cuprinsă în mod direct; dar M' -
B', vânzare de o parte, este B - M, cumpărare de cealaltă parte, şi marfa
este cumpărată definitiv numai de dragul valorii sale de întrebuinţare,
pentru a intra (făcându-se abstracţie de cumpărări intermediare) în
procesul de consum, fie că acesta este individual sau productiv, după
natura articolului cumpărat. Dar acest consum nu intră în circuitul
capitalului individual, al cărui produs este M'; acest produs, tocmai
pentru că are forma aceasta de marfă ce urmează a fi vândută, este
eliminat din circuit. M' este destinat în mod expres pentru consum
străin. De aceea găsim, deci, la tălmacii sistemului mercantilist (care se
întemeiază pe formula B - M ... P ... M' - B') predici foarte prolixe, după
care capitalistul individual trebuie să consume numai cât consumă un
muncitor şi după care naţiunea capitalistă trebuie să lase pe seama
celorlalte naţiuni, mai puţin deştepte, consumarea mărfurilor ei şi, în
general, procesul de consum, făcând, dimpotrivă, din consumul
productiv propriul său scop în viaţă. Aceste predici amintesc de multe
ori, în formă şi în conţinut, de îndemnurile ascetice analoage ale
părinţilor bisericii.
Procesul circuitului capitalului este deci unitatea circulaţiei şi a
producţiei; ea le cuprinde pe amândouă. În măsura în care cele două

64
faze, B - M şi M' - B', sunt procese de circulaţie, circulaţia capitalului
formează o parte a circulaţiei generale a mărfurilor. Dar ca segmente
determinate din punct de vedere funcţional, ca stadii ale circuitului
capitalului, circuit care nu ţine numai de sfera circulaţiei, dar şi de sfera
producţiei, capitalul îşi îndeplineşte, în cadrul circulaţiei generale a
mărfurilor, propriul său circuit. Circulaţia generală a mărfurilor îi
serveşte în primul stadiu ca să îmbrace forma în care poate funcţiona
drept capital productiv; în stadiul al doilea ea îi serveşte ca să lepede
forma de marfă8, în care el nu-şi poate reînnoi circuitul, şi în acelaşi
timp ca să-i deschidă posibilitatea de a separa propriul său circuit de
circulaţia plusvalorii care i s-a adăugat.
Circuitul capitalului bănesc este deci forma de manifestare cea
mai unilaterală şi, din această cauză, cea mai izbitoare şi mai
caracteristică a circuitului capitalului industrial, al cărui scop şi mobil
determinant – valorificarea valorii, câştigul bănesc şi acumularea – sunt
reprezentate într-un mod palpabil (a cumpăra pentru a vinde mai
scump). Prin faptul că prima fază este B - M, iese în evidenţă şi faptul
că elementele componente ale capitalului productiv îşi au originea în
piaţa de mărfuri, aşa cum în general iese în evidenţă faptul că procesul
de producţie capitalist este condiţionat de circulaţie, de comerţ. Circuitul
capitalului bănesc nu este numai producţie de mărfuri; el însuşi nu este
posibil decât numai graţie circulaţiei; el o presupune pe aceasta din
urmă. Acest fapt se explică chiar şi numai prin faptul că forma B, care
face parte din circulaţie, apare ca forma primă şi pură a valorii-capital
avansate, ceea ce nu este cazul în celelalte două forme ale circuitului.
Circuitul capitalului bănesc rămâne totdeauna expresia generală
a capitalului industrial, întrucât ea include totdeauna valorificarea valorii
avansate. În P ... P expresia bănească a capitalului nu se manifestă decât
ca preţ al elementelor producţiei, deci ca valoare exprimată în monedă
de calcul, şi este fixată în această formă în contabilitate.
B ... B' devine o formă specială a circuitului capitalului
industrial atunci când un capital nou apărut este avansat mai întâi ca
bani şi este retras apoi în aceeaşi formă, fie la trecerea dintr-o ramură de
activitate într-alta, fie la retragerea capitalului industrial din afaceri.
Cele de mai sus se referă şi la funcţionarea în calitate de capital a
plusvalorii care e avansată pentru prima dată în formă bănească şi iese
în evidenţă în modul cel mai izbitor atunci când această plusvaloare
funcţionează în altă întreprindere decât aceea din care vine. B ... B'
poate fi primul circuit al unui capital; poate fi şi ultimul; poate trece

65
drept formă a capitalului social total; este forma capitalului care e
investit pentru prima dată, fie că e vorba de capital nou acumulat în
formă de bani, fie că e vorba de capital vechi care e transformat în între-
gime în bani pentru a fi transferat dintr-o ramură de producţie într-alta.
Ca formă cuprinsă totdeauna în toate circuitele, capitalul bănesc
îndeplineşte acest circuit tocmai pentru acea parte a capitalului care
produce plusvaloarea, pentru capitalul variabil. Forma normală a
avansării salariului este plata în bani; acest proces trebuie mereu înnoit
în termene scurte, pentru că muncitorul trăieşte de la mână până la gură.
Muncitorului, capitalistul trebuie să i se înfăţişeze deci în mod
necontenit în calitate de capitalist posesor de bani, iar capitalul său – în
calitate de capital bănesc. Aici nu poate să aibă loc, ca la cumpărarea
mijloacelor de producţie şi la vânzarea mărfurilor productive, o
compensare directă sau indirectă (astfel ca masa mai mare a capitalului
bănesc să nu figureze de fapt decât în formă de monedă de calcul, iar în
numerar numai la urmă, pentru echilibrarea bilanţurilor). Pe de altă
parte, o porţiune a plusvalorii, provenită din capitalul variabil, este
cheltuită de capitalist pentru consumul său particular, care ţine de
comerţul cu amănuntul, şi e cheltuită în numerar, în forma bănească a
plusvalorii, indiferent de căile ocolite pe care se face acest lucru.
Chestiunea cât de mare sau cât de mică este această porţiune a
plusvalorii, nu modifică lucrurile cu nimic. Capitalul variabil continuă
să apară întruna drept capital bănesc investit în salariu (B - F), iar b ca
plusvaloare ce se cheltuieşte pentru satisfacerea nevoilor particulare ale
capitalistului. B apare deci întruna, ca valoare-capital variabil avansată,
iar b ca spor al ei, amândouă reţinute în mod necesar în formă de bani,
pentru a fi cheltuite în această formă.
Formula B - M ... P ... M' - B', cu rezultatul B' = B+b, cuprinde
în forma ei o mistificare, poartă un caracter iluzoriu, care rezultă din
faptul că valoarea avansată şi valorificată există în forma sa de
echivalent, în bani. Accentul nu se află pe valorificarea valorii, ci pe
forma bănească a procesului, pe faptul că în cele din urmă se retrage din
circulaţie mai multă valoare în formă de bani decât i-a fost avansată la
început, deci pe sporirea masei de aur şi de argint care îi aparţine
capitalistului. Aşa-zisul sistem monetar nu este decât expresia formulei
formale B – M - B', a unei mişcări care are loc exclusiv în circulaţie şi
care nu poate să explice cele două acte: 1) B – M, 2) M - B' decât prin
faptul că M este vândut în al doilea act peste valoarea sa, scoţând deci
din circulaţie mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea prin cumpărarea

66
lui. Dimpotrivă, B - M ... P ... M' - B', fixat ca formă exclusivă, stă la
baza sistemului mercantilist dezvoltat, în care nu numai circulaţia de
mărfuri, dar şi producţia de mărfuri apare ca element necesar.
Caracterul iluzoriu al formulei B - M ... P ... M' - B' şi
interpretarea iluzorie care îi corespunde iau naştere în momentul în care
această formă este fixată ca definitivă, nu ca fluidă, nu ca una care se
reînnoieşte mereu; în momentul, deci, în care ea nu apare ca una din
formele circuitului, ci ca formă a ei exclusivă. Ea singură indică însă că
există alte forme.
În primul rând, întreg acest circuit presupune caracterul
capitalist al procesului de producţie însuşi şi, ca bază, deci, acest proces
de producţie împreună cu orânduirea socială specifică, determinată de
F
el. B - M = B - M ;or, B - F presupune pe muncitorul salariat,
Mp
şi deci mijloacele de producţie ca parte a capitalului productiv, deci
procesul de muncă şi de valorificare, procesul de producţie ajuns o
funcţie a capitalului.
În al doilea rând: dacă B ... B' se repetă, întoarcerea la forma de
bani apare tot atât de trecătoare ca şi forma de bani în primul stadiu. B -
M dispare pentru a face loc lui P. Avansarea mereu reînnoită sub formă
de bani precum şi întoarcerea continuă ca bani apar ele însele doar ca
momente care dispar în circuit.
În al treilea rând:
B - M … P ... M - B . B - M P … M' - B . B - M ... P ... etc.
Chiar la a doua repetare a circuitului, apare circuitul P ... M' -
B'. B - M ... P, înainte ca al doilea circuit al lui B să fi fost încheiat, iar
toate circuitele ulterioare pot fi privite în modul acesta sub forma P ...
M' - B - M ... P, astfel că B - M, ca primă fază a primului circuit,
formează numai pregătirea trecătoare a circuitului mereu repetat al
capitalului productiv, aşa cum de fapt se întâmplă cu capitalul industrial,
investit pentru prima dată sub forma de capital bănesc.
Pe de altă parte, înainte ca al doilea circuit al lui P să fi fost
încheiat, e efectuat primul circuit M' - B'. B - M ... P ... M' (prescurtat M'
... M'), circuitul capitalului-marfă. În modul acesta, prima formă conţine
deja pe celelalte două, astfel că forma bănească dispare, în măsura în
care nu este simplă expresie de valoare, ci expresie de valoare în formă
de echivalent, în bani.
În fine: dacă luăm un capital individual nou apărut, care descrie

67
pentru prima dată circuitul B - M ... P ... M' - B', în acest caz B - M este
faza pregătitoare, precursorul primului proces de producţie căruia îi este
supus acest capital individual. De aceea această fază B - M nu este
presupusă, ci e implicată sau condiţionată de procesul de producţie. Dar
acest lucru e valabil numai pentru acest capital individual. Circuitul
capitalului bănesc este forma generală a circuitului capitalului industrial,
în măsura în care e presupus modul de producţie capitalist, deci în
cadrul unei orânduiri sociale determinate de producţia capitalistă.
Procesul de producţie capitalist este deci presupus ca ceva prealabil,
dacă nu în primul circuit al formei băneşti a unui capital industrial nou
investit, atunci în afara lui; existenţa continuă a acestui proces de
producţie presupune circuitul mereu reînnoit P ... P. Această
presupunere se manifestă chiar în cadrul primului stadiu
F
B-M , întrucât, pe de o parte, acest stadiu presupune existenţa
Mp
clasei muncitorilor salariaţi; întrucât, pe de altă parte, ceea ce este
primul stadiu B-M pentru cumpărătorul mijloacelor de producţie, este
M'-B' pentru vânzătorul lor, presupunând deci în M' capitalul-marfă,
deci marfa însăşi ca rezultat al producţiei capitaliste, şi deci funcţionarea
capitalului productiv.

NOTE:
1
Din manuscrisul II.
2
De aici înainte manuscrisul VII, început la 2 iulie 1878.
3
Până aici manuscrisul VII. De aici înainte, manuscrisul VI.
4
În ediţia Meissner: Într-o formă de marfă. Corectat pe baza manuscrisului lui Marx.
(Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: M - B: corectat pe baza manuscrisului dat la tipar de Engels. (Nota
Inst. M.E. L.)
6
Până aici manuscrisul VI. De aici înainte, manuscrisul V.
7
Lucrul acesta e valabil indiferent de modul în care separăm valoarea-capital de
plusvaloare. În 10.000 pfunzi de fire se află 1.560 pfunzi = 78 1. st. plusvaloare, dar în 1
pfund de fire = 1 şiling se află de asemenea 2,496 uncii = 1,872* penny plusvaloare.
*
În ediţia Meissner ca şi în manuscrisul dat de Engels la tipar: 1,728; corectat pe baza
manuscrisului lui Marx, în care se află scris de mâna lui Engels: 1,872. (Nota Inst.
M.E.L.)
8
În ediţia Meissner: funcţia de marfă; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst.
M.E.L.)

68
Capitolul doi
CIRCUITUL CAPITALULUI PRODUCTIV

Circuitul capitalului productiv are formula generală: P ... M' - B'


- M ... P. El constituie funcţionarea periodic reînnoită a capitalului
productiv, adică reproducţia, sau procesul său de producţie ca proces de
reproducţie în ceea ce priveşte valorificarea; nu numai producţie, dar
reproducţie periodică de plusvaloare; funcţionarea capitalului industrial
aflat în forma sa productivă, nu ca funcţionare izolată, ci ca funcţionare
repetată în mod periodic, astfel că reînceperea este dată prin însuşi
punctul de plecare. O parte a lui M' poate (în anumite cazuri, în anumite
ramuri de investiţie ale capitalului industrial) să reintre ca mijloc de
producţie în acelaşi proces de muncă din care a rezultat sub formă de
marfă; în modul acesta se economiseşte doar transformarea valorii ei în
bani efectivi sau în semne monetare, sau această transformare obţine o
expresie de sine stătătoare doar ca monedă de calcul. Această parte a
valorii nu intră în circulaţie. În procesul de producţie intră astfel valori
care nu intră în procesul de circulaţie. Acelaşi lucru se întâmplă cu acea
parte a lui M' pe care capitalistul o consumă în natură ca parte a
plusprodusului. Faptul acesta este însă fără importanţă pentru producţia
capitalistă; el vine în considerare cel mult în agricultură.
Două lucruri sar în ochi din primul moment la această formă.
Întâi, pe când în prima formă B ... B' procesul de producţie,
funcţionarea lui P, întrerupe circulaţia capitalului bănesc şi apare doar ca
termen intermediar între cele două faze ale sale B - M şi M' - B', aici
întreg procesul de circulaţie al capitalului industrial, întreaga sa mişcare
în faza circulaţiei, formează doar o întrerupere, doar un termen
intermediar între extremele capitalului productiv, din care prima
deschide circuitul, iar a doua îl încheie în aceeaşi formă, deci în forma în
care ea va reîncepe. Circulaţia propriu-zisă apare doar ca o mijlocire a
reproducţiei care se reînnoieşte în mod periodic şi care prin această
reînnoire este continuă.
Al doilea, întreaga circulaţie se manifestă în forma opusă
aceleia pe care o are în circuitul capitalului bănesc. Acolo ea era: B - M
- B (B - M . M - B), făcându-se abstracţie de determinarea valorii. Aici,
făcându-se iarăşi abstracţie de determinarea valorii, ea este M - B - M
(M - B . B - M), deci forma circulaţiei simple de mărfuri.

69
I. Reproducţia simplă

Să privim deci mai întâi procesul M' - B' - M care are loc între
extremele P ... P, în sfera circulaţiei.
Punctul de plecare al acestei circulaţii este capitalul-marfă: M' =
M + m = P + m. Funcţionarea capitalului-marfă M' - B' (realizarea
valorii-capital = P pe care el o conţine, care există acum ca parte
componentă a mărfii M, precum şi realizarea plusvalorii pe care o
conţine şi care există ca parte componentă a aceleiaşi mase de marfă,
având valoarea m) a fost cercetată la prima formă a circuitului. Dar
acolo ea forma a doua fază a circulaţiei întrerupte şi faza finală a
întregului circuit. Aici ea formează a doua fază a circuitului, dar prima
fază a circulaţiei. Primul circuit se termină cu B' şi întrucât B' poate,
exact ca şi B iniţial, să redeschidă, sub formă de capital bănesc, al doilea
circuit, nu a fost deocamdată necesar să cercetăm dacă B şi b
(plusvaloarea) pe care le conţine B' îşi continuă drumul împreună sau
dacă merg pe drumuri diferite. Acest lucru ar fi fost necesar numai dacă
am fi urmărit primul circuit în reînnoirea lui. Dar acest punct trebuie să
fie hotărât în circuitul capitalului productiv, întrucât determinarea chiar
şi a primului său circuit depinde de acest fapt şi întrucât M' - B' apare în
acest circuit ca prima fază a circulaţiei, care urmează a fi completată cu
B - M. Depinde de această hotărâre dacă formula reprezintă reproducţie
simplă sau reproducţie pe scară lărgită. Caracterul circuitului se
modifică deci în conformitate cu această hotărâre.
Să luăm deci mai întâi reproducţia simplă a capitalului
productiv, presupunând, ca şi în capitolul întâi, împrejurări ce nu se
schimbă, şi presupunând de asemenea cumpărarea şi vânzarea
mărfurilor la valoarea lor. Presupunând acest lucru, întreaga plusvaloare
intră în consumul personal al capitalistului. După ce transformarea în
bani a capitalului-marfă M' a avut loc, acea parte a sumei de bani care
reprezintă valoarea-capital continuă să circule în circuitul capitalului
industrial; cealaltă parte, care este plusvaloare transformată în aur, intră
în circulaţia generală a mărfurilor, este circulaţia de bani care porneşte
de la capitalist, dar are loc înafara circulaţiei capitalului său individual.
În exemplul nostru am avut un capital-marfă M' de 10.000
pfunzi de fire în valoare de 500 1. st.; din acestea, 422 1. st. sunt
valoarea capitalului productiv şi continuă, ca formă bănească a 8.440
pfunzi de fire, circulaţia capitalului începută prin M', în timp ce

70
plusvaloarea de 78 1. st., ca formă bănească a 1.560 pfunzi de fire, a
părţii excedentare a produsului-marfă, părăseşte această circulaţie şi
urmează o cale proprie în cadrul circulaţiei generale a mărfurilor.
F
M -- B -M
Mp
M' + - B' +

m -- b -m
b - m reprezintă o serie de cumpărări prin intermediul banilor pe
care capitalistul îi cheltuieşte fie cu mărfuri propriu-zise, fie cu servicii
pentru propria sa persoană respectabilă, respectiv pentru familia sa.
Aceste cumpărări sunt fărâmiţate; ele au loc la termene diferite. Banii
există deci în mod temporar în forma unei rezerve de bani sau a unui
tezaur destinat consumului curent, întrucât banii întrerupţi în circulaţia
lor se află în formă de tezaur. Funcţia lor ca mijloc de circulaţie, care
cuprinde şi forma lor trecătoare de tezaur, nu intră în circulaţia
capitalului în forma sa bănească B. Această funcţie rezultă din circuitul
capitalului individual, dar nu intră din nou în el. Banii nu sunt avansaţi,
ci cheltuiţi.
Am presupus că capitalul total avansat trece totdeauna în
întregime din una din fazele sale în cealaltă; tot astfel presupunem şi aici
că marfa produsă de P poartă valoarea întreagă a capitalului productiv P
= 422 1. st. + plusvaloarea creată în cursul procesului de producţie = 78
1. st. În exemplul nostru, în care avem de-a face cu un produs-marfă
discontinuu, plusvaloarea există sub forma a 1.560 pfunzi de fire, aşa
cum, calculată la 1 pfund de fire, ea există sub forma a 2,496 uncii de
fire. Dacă, dimpotrivă, produsul-marfă ar fi o maşină de 500 1. st., cu
aceeaşi compoziţie a valorii, e drept că o parte a valorii acestei maşini ar
fi = 78 1. st. plusvaloare, dar aceste 78 1. st. ar exista numai în maşina
întreagă; aceasta nu poate fi împărţită în valoare-capital şi plusvaloare,
fără ca să fie sfărâmată în bucăţi, fără deci ca odată cu valoarea ei de
întrebuinţare să fie distrusă şi valoarea ei. Cele două componente ale
valorii nu pot fi deci reprezentate în părţi componente ale corpului
mărfii decât numai în mod ideal, nu ca elemente independente ale mărfii
M', aşa cum fiecare pfund de fire este un element separabil,
independent, al celor 10.000 pfunzi. În primul caz marfa întreagă,
capitalul-marfă, maşina, trebuie să fie vândută în întregime, înainte ca b
să-şi poată începe circulaţia sa specială. Dimpotrivă, atunci când

71
capitalistul ar vinde 8.440 pfunzi, vânzarea restului de 1.560 pfunzi ar
reprezenta o circulaţie cu totul separată a plusvalorii în forma m (1.560
pfunzi de fire) - b (78 1. st.) - m (articole de consum). Or, elementele
valorii fiecărei cote-părţi a celor 10.000 pfunzi de fire produse pot fi
reprezentate în părţi ale produsului exact în felul în care pot fi
reprezentate şi în produsul total. Aşa cum acesta, 10.000 pfunzi de fire,
poate fi împărţit în valoare-capital constant (c), 7.440 pfunzi de fire în
valoare de 372 1. st., în valoare-capital variabil (v), 1.000 pfunzi de fire
de 50 1. st., şi în plusvaloare (p) de 1.560 pfunzi de fire de 78 1. st., tot
astfel fiecare pfund de fire poate fi împărţit în c = 11,904 uncii în
valoare de 8,928 pence, în v = 1,600 uncii de fire în valoare de 1,200
pence şi în p = 2,496 uncii de fire în valoare de 1,872 pence. Tot astfel,
dacă ar vinde în mod succesiv cei 10.000 de pfunzi, capitalistul ar putea
să consume în mod succesiv elementele de plusvaloare pe care le-ar
conţine porţiunile succesive, realizând astfel în mod tot atât de succesiv
suma c+v. Dar această operaţiune presupune în cele din urmă şi ea ca
cei 10.000 de pfunzi să fie vânduţi în întregime, deci, implicit, ca prin
vânzarea a 8.440 pfunzi să fie înlocuită valoarea lui c şi a lui v. (Cartea
I, cap. VII, 2. [pag. 219 şi urm.])
Oricum ar sta însă lucrurile, prin M' - B' atât valoarea-capital cât
şi plusvaloarea, pe care le conţine M', obţin o existenţă separabilă,
existenţa unor sume de bani diferite; în ambele cazuri, atât B cât şi b
sunt forma efectiv modificată a valorii, care la început, în M', nu posedă
o expresie proprie decât ca preţ al mărfii, nu posedă deci decât o
expresie ideală.
m - b - m este circulaţie de mărfuri simplă, a cărei primă fază m
- b este cuprinsă în circulaţia capitalului-marfă M' - B', deci în circuitul
capitalului, dar a cărei fază complementară b - m1 cade în afara acestui
circuit, ca proces al circulaţiei generale a mărfurilor distinct de el.
Circulaţia lui M şi a lui m, a valorii-capital şi a plusvalorii, se scindează
după transformarea lui M' în B'. Urmează de aici:
Întâi, capitalul-marfă realizându-se prin M' - B' = M' - (B + b),
mişcarea valorii-capital şi a plusvalorii, care în M' - B' este încă comună
şi purtată de aceeaşi masă de mărfuri, devine scindabilă, întrucât
amândouă posedă acum forme independente ca sume de bani.
Al doilea, dacă această scindare are loc, b fiind cheltuit sub
formă de venit al capitalistului în timp ce B, ca formă funcţională a
valorii-capital, îşi continuă drumul trasat de circuit, – în acest caz primul
act M' - B', legat de actele ulterioare B - M şi b - m, poate fi reprezentat

72
ca formând cele două circulaţii diferite: M - B - M şi m - b - m,
amândouă fiind, după forma lor generală, serii aparţinând circulaţiei
obişnuite a mărfurilor.
De altfel, în practică, atunci când e vorba de corpuri de mărfuri
continue, care nu pot fi împărţite, elementele componente ale valorii
sunt izolate unele de altele în mod ideal. Astfel, la Londra, în industria
construcţiilor, care lucrează în cea mai mare parte pe credit,
antreprenorul primeşte avansuri după diferitele stadii în care se află
construcţia casei. Niciunul din aceste stadii nu este o casă, ci numai o
parte componentă, existentă în mod efectiv, a unei case în devenire,
viitoare; deci, cu toate că e reală, fiecare din aceste părţi nu este decât o
parte ideală a casei întregi, dar totuşi destul de reală pentru a servi ca
acoperire pentru un avans suplimentar. (Vezi în această privinţă cap. XII
de mai jos.)
Al treilea, dacă mişcarea valorii-capital şi aceea a plusvalorii,
care în M şi B încă mai sunt comune, se despart numai în parte (astfel că
o parte a plusvalorii nu este cheltuită ca venit) sau nu se despart deloc,
în acest caz în însăşi valoarea-capital se efectuează o modificare, care
are loc încă în cadrul circuitului ei, înainte de încheierea acestuia. În
exemplul nostru valoarea capitalului productiv era egală cu 422 1. st.
Dacă el continuă deci faza B - M, de pildă ca 480 1. st. sau ca 500 1. st.,
el trece prin stadiile din urmă ale circuitului ca o valoare sporită cu 58 1.
st. sau cu 78 1. st. faţă de ce a fost la început. Acest lucru poate fi legat
în acelaşi timp de o modificare a compoziţiei sale după valoare.
M' - B', stadiul al doilea al circulaţiei şi stadiul final al
circuitului I (B ... B'), este, în circuitul nostru, al doilea stadiu al acestuia
şi primul stadiu al circulaţiei mărfurilor. În măsura în care este vorba de
circulaţie, el trebuie deci completat prin B' - M'. Dar M' - B' nu a trecut
numai prin procesul de valorificare (aici funcţia lui P, primul stadiu),
dar şi rezultatul acestui proces, marfa-produs M', este deja realizat.
Procesul de valorificare al capitalului, ca şi realizarea produsului-marfă
în care se concretizează valoarea-capital valorificată, este deci încheiat
prin M' - B'.
Am presupus, aşadar, reproducţie simplă, cu alte cuvinte am
presupus că b - m se separă cu totul de B - M. Întrucât ambele circulaţii,
m - b - m ca şi M - B - M, ţin, după forma lor generală, de circulaţia
mărfurilor (neprezentând din această cauză nici o diferenţă de valoare la
extremele lor), este uşor să consideri, aşa cum face economia vulgară,
procesul de producţie capitalist ca simplă producţie de mărfuri, de valori

73
de întrebuinţare destinate unui anumit fel de consum, pe care capitalistul
le produce numai pentru a le înlocui prin mărfuri cu altă valoare de
întrebuinţare, sau, cum se spune în mod eronat în economia vulgară,
pentru a le schimba cu ele.
M' apare de la început sub formă de capital-marfă, iar scopul
întregului proces, îmbogăţirea (valorificarea), nu exclude nicidecum un
consum al capitalistului care să crească odată cu mărimea plusvalorii
(deci şi a capitalului), ci, dimpotrivă, o include.
În circulaţia venitului capitalistului marfa produsă m (sau
fracţiunea din marfa-produs M' care îi corespunde în mod ideal) nu
serveşte de fapt decât pentru a fi transformată mai întâi în bani şi apoi
din bani într-o serie de alte mărfuri servind pentru consumul particular.
Dar nu trebuie trecută cu vederea mica împrejurare că m este
valoare-marfă care nu l-a costat nimic pe capitalist, că este concretizare
de supramuncă, din care cauză ea apare pe scenă pentru prima dată ca
parte componentă a capitalului-marfă M'. Chiar prin faptul existenţei
sale, acest m este legat de circuitul valorii-capital în mişcare, iar dacă
aceasta stagnează sau e tulburată în alt mod, nu numai consumul lui m
suferă o reducere sau încetează cu totul, dar împreună cu ea se reduce
sau încetează şi plasarea acelei serii de mărfuri care urmează să
înlocuiască pe m. Acesta e cazul şi atunci când M' - B' nu reuşeşte sau
când numai o parte a lui M' poate fi vândută.
Am văzut că m - b - m, ca circulaţie a venitului capitalistului, nu
intră în circulaţia capitalului decât atâta timp cât nu este o parte a valorii
lui M', a capitalului în forma în care funcţionează drept capital-marfă;
dar din moment ce a devenit independentă prin efectul lui b - m, adică în
forma întreagă m - b - m, ea nu intră în mişcarea capitalului avansat de
capitalist, deşi purcede din această mişcare. Ea este legată de această
mişcare în măsura în care existenţa capitalului presupune existenţa
capitalistului, iar existenţa acestuia din urmă este condiţionată de faptul
ca el să consume plusvaloare.
În cadrul circulaţiei generale, M', de pildă firele, funcţionează
numai drept marfă; dar ca moment al circulaţiei capitalului, M'
funcţionează drept capital-marfă, o formă pe care valoarea-capital o
îmbracă şi o leapădă în mod alternativ. După ce firele au fost vândute
comerciantului, ele au fost îndepărtate din procesul circuitului acelui
capital al căror produs sunt, dar se află totuşi, în mod continuu, ca
marfă, în sfera circulaţiei generale. Circulaţia aceleiaşi mase de marfă
continuă, cu toate că a încetat să mai formeze un moment în circuitul de

74
sine stătător al capitalului filatorului. Metamorfoza reală, definitivă a
masei de mărfuri aruncate de capitalist în circulaţie, M - B, faptul final
al intrării ei în consum, poate deci să fie cu totul distinct de
metamorfoza în care această masă de mărfuri funcţionează în calitate de
capital-marfă al capitalistului. Aceeaşi metamorfoză care în circulaţia
capitalului a fost efectuată, mai rămâne de efectuat în sfera circulaţiei
generale.
Lucrurile nu se schimbă deloc prin faptul că firele intră din nou
în circuitul altui capital industrial. Circulaţia generală cuprinde atât
împletirea circuitelor diferitelor fragmente independente ale capitalului
social, adică totalitatea capitalurilor individuale, cât şi circulaţia
valorilor care nu sunt aruncate pe piaţă sub formă de capital, respectiv
care intră în consumul individual.
Raportul dintre circuitul capitalului în măsura în care formează
o parte a circulaţiei generale şi aceeaşi mişcare în măsura în care
formează termeni ai unui circuit independent se mai vede apoi dacă
cercetăm circulaţia lui B' = B + b. B, capitalul bănesc, continuă circuitul
capitalului, b, cheltuire de venit (b - m), intră în circulaţia generală, iese
însă din circuitul capitalului. În acest din urmă circuit intră numai acea
parte care funcţionează drept capital bănesc suplimentar. În m - b - m
banii funcţionează doar ca monedă; scopul acestei circulaţii este
consumul individual al capitalistului. E caracteristic pentru cretinismul
economiei vulgare faptul că ea consideră această circulaţie, care nu intră
în circuitul capitalului – circulaţia acelei porţiuni din valoarea-produs
care e consumată ca venit – drept circuitul caracteristic al capitalului.
În a doua fază, B - M, valoarea-capital B = P (adică = valoarea
capitalului productiv care deschide aici circuitul capitalului industrial)
există din nou, separată de plusvaloare, deci în aceeaşi mărime de
valoare ca şi în primul stadiu al circuitului capitalului bănesc B - M. Cu
toată poziţia modificată, funcţia capitalului bănesc, în care e transformat
acum capitalul-marfă, este aceeaşi: transformarea sa în Mp şi F,
mijloace de producţie şi forţă de muncă.
Concomitent cu m - b, valoarea-capital a efectuat deci, în
funcţia M' - B' a capitalului-marfă, faza M - B şi intră acum în faza
complimentară
F F
B-M ; circulaţia sa totală este deci M - B - M .
Mp Mp
Întâi, în forma I (circuitul B … B') capitalul bănesc B a apărut

75
ca formă iniţială în care valoarea-capital este avansată; el apare aici din
capul locului ca parte a sumei de bani în care s-a transformat capita-
lul-marfă în prima fază de circulaţie M' - B', deci din capul locului ca
transformare a lui P, a capitalului productiv, în formă bănească,
transformare mijlocită prin vânzarea produsului-marfă. Capitalul bănesc
există aici din capul locului ca formă a valorii-capital care nu e nici
iniţială, nici finală, întrucât numai printr-o reînnoită lepădare a formei
băneşti poate fi efectuată faza B - M, care completează faza M - B. Acea
parte a lui B - M care este în acelaşi timp B - F nici nu mai apare, deci,
ca simplă avansare de bani prin cumpărare de forţă de muncă, ci ca
avans prin care forţei de muncă i se avansează în formă bănească aceiaşi
1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st. care formează o parte a
valorii mărfii create de forţa de muncă. Banii care i se avansează aici
muncitorului nu sunt decât forma de echivalent modificată a unei părţi
din valoarea mărfii produsă de el însuşi. Chiar şi numai din acest motiv
actul B - M, în măsura în care este B - F, nu este nicidecum numai
înlocuirea unei mărfi în formă bănească printr-o marfă în formă de
întrebuinţare, ci cuprinde alte elemente, independente de circulaţia
generală a mărfurilor ca atare.
B' apare ca formă modificată a lui M', care, la rândul său, este
un produs al unor funcţii trecute ale lui P, ale procesului de producţie;
întreaga sumă de bani B' apare deci ca expresie bănească a unei munci
trecute. În exemplul nostru, 10.000 pfunzi de fire = 500 1. st., produs al
procesului filatului, din care 7.440 pfunzi de fire = capitalul constant
avansat c = 372 1. st., 1.000 pfunzi de fire = capitalul variabil avansat v
= 50 1. st. şi 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea p = 78 1. st. Dacă din B'
nu se avansează din nou decât capitalul iniţial = 422 1. st., celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, muncitorului nu i se avansează în
săptămâna următoare în B - F decât o parte a celor 10.000 pfunzi de fire
(valoarea în bani a 1.000 pfunzi de fire) pe care le-a produs în
săptămâna aceasta. Ca rezultat al lui M - B banii sunt totdeauna expresia
unei munci trecute. În măsura în care actul complimentar B - M se
efectuează imediat pe piaţa de mărfuri, B fiind deci schimbat contra
unor mărfuri existente pe piaţă, avem iarăşi de-a face cu trecerea unei
munci trecute dintr-o formă (bani) în altă formă (marfă). Dar B - M este
diferit de M - B în ceea ce priveşte timpul. Ele pot fi concomitente, în
cazuri excepţionale, atunci când, de pildă, capitalistul care efectuează
operaţiunea B - M şi capitalistul pentru care acest act este M - B îşi
transmit reciproc mărfurile în acelaşi timp şi B nu face apoi decât să

76
echilibreze balanţa. Intervalul de timp dintre efectuarea lui M - B şi
aceea a lui B - M poate să fie mai mare sau mai mic. Cu toate că B, ca
rezultat al actului M - B, reprezintă muncă trecută, B poate reprezenta
pentru actul B - M forma modificată a unor mărfuri care nici nu se
găsesc încă pe piaţă, ci se vor afla aici abia în viitor, întrucât B - M
trebuie să aibă loc abia după ce M a fost produs din nou. Tot astfel, B
poate să reprezinte mărfuri care sunt produse odată cu acel M a cărui
expresie bănească este. De pildă, în schimbul B - M (cumpărarea de
mijloace de producţie) cărbunii pot fi cumpăraţi înainte de a fi scoşi din
mină. În măsura în care b figurează ca acumulare de bani şi nu e cheltuit
ca venit, el poate reprezenta bumbac care va fi produs abia în anul viitor.
Tot astfel şi la cheltuirea venitului capitalistului, b - m. La fel şi salariul
F = 50 1. st.; aceşti bani nu sunt numai forma bănească a muncii trecute
a muncitorilor, dar în acelaşi timp un titlu asupra unei munci
concomitente sau viitoare, care se realizează abia sau care urmează să se
realizeze în viitor. Muncitorul poate să cumpere cu ei o haină care se va
face abia în săptămâna viitoare. Acesta e cazul în special în ceea ce
priveşte numărul foarte mare al mijloacelor de subzistenţă necesare care
trebuie consumate aproape chiar în momentul producerii lor, ca să nu se
altereze. În modul acesta muncitorul primeşte, cu banii în care i se
plăteşte salariul, forma modificată a propriei sale munci viitoare sau a
aceleia a altor muncitori. Cu o parte a muncii sale trecute, capitalistul îi
dă un titlu asupra muncii sale viitoare. Este propria sa muncă, prezentă
sau viitoare, care formează rezerva încă inexistentă cu care i se plăteşte
munca sa trecută. Aici ideea formării unei rezerve dispare cu totul.
F
Al doilea, în circulaţia M - B - M , aceiaşi bani îşi schimbă
Mp
de două ori locul; capitalistul îi primeşte întâi în calitate de vânzător şi îi
cheltuieşte în calitate de cumpărător; trecerea mărfii în forma bănească
nu serveşte decât pentru a o trece din nou din forma bănească în forma
de marfă; forma bănească a capitalului, existenţa sa în forma de capital
bănesc, nu este, deci, în această mişcare, decât un moment trecător, sau,
capitalul bănesc. În măsura în care mişcarea este fluidă, apare doar ca
mijloc de circulaţie atunci când serveşte ca mijloc de cumpărare; ca
mijloc de plată propriu-zis el apare atunci când capitaliştii cumpără unul
de la altul şi când deci nu e nevoie decât de o soldare a balanţei de plăţi.
Al treilea, funcţia capitalului bănesc, indiferent dacă acesta
serveşte ca simplu mijloc de circulaţie sau ca mijloc de plată, nu

77
efectuează decât înlocuirea lui M prin F şi Mp, adică înlocuirea firelor, a
produsului-marfă în care se concretizează capitalul productiv (după
scăderea plusvalorii, care urmează a fi utilizată ca venit) prin elementele
sale de producţie, deci retransformarea valorii-capital din forma sa de
marfă în elementele de formare ale acestei mărfi; ea nu efectuează, deci,
la urma urmei, decât retransformarea capitalului-marfă în capital
productiv.
Pentru ca circuitul să se efectueze în mod normal, M' trebuie
vândut la valoarea sa şi în totalitatea sa. Apoi M - B - M înseamnă nu
numai înlocuirea unei mărfi prin alta, dar şi faptul că această înlocuire se
face în acelaşi raport de valoare. Am presupus că acest lucru se întâmplă
aici. De fapt însă, valorile mijloacelor de producţie variază; tocmai
producţia capitalistă e caracterizată prin modificări continue ale
raporturilor de valoare, provocate chiar şi numai prin modificările
continue ale productivităţii muncii care caracterizează producţia
capitalistă. Menţionăm doar în treacăt, aici, aceste modificări ale valorii
factorilor de producţie cu care vom avea să ne ocupăm mai târziu.
Transformarea elementelor de producţie în produs-marfă, a lui P în M',
are loc în sfera producţiei, iar retransformarea lui M' în P are loc în sfera
circulaţiei. Ea este efectuată prin metamorfoza simplă a mărfii.
Conţinutul ei este însă un moment al procesului de reproducţie privit ca
un întreg. M - B - M, ca formă a circulaţiei capitalului, înseamnă un
schimb de materii determinat din punct de vedere funcţional.
Operaţiunea M - B - M mai presupune apoi ca M să fie egal cu
elementele de producţie ale cantităţii de marfă M' şi ca acestea să-şi
menţină raporturile lor de valoare iniţiale; se presupune deci nu numai
că mărfurile sunt cumpărate şi vândute la valoarea lor, dar şi că în cursul
circuitului ele nu suferă nici o modificare a valorii; în caz contrar,
procesul nu poate decurge în mod normal.
În B ... B', B este forma iniţială a valorii-capital, care este
lepădată pentru a fi adoptată din nou. În P ... M' - B' - M ... P, B nu este
decât o formă adoptată în cursul procesului, care este din nou lepădată
încă înăuntrul acestuia. Forma bănească apare aici doar ca formă
independentă trecătoare a valorii capitalului; capitalul, ca M', este tot
atât de grăbit să o îmbrace pe cât este de grăbit, ca B', să o lepede
imediat ce s-a metamorfozat în ea, pentru a lua din nou forma
capitalului productiv. Atâta timp cât rămâne în forma de bani, el nu
funcţionează în calitate de capital şi deci nu se valorifică; capitalul nu
produce. B acţionează aici ca mijloc de circulaţie, dar ca mijloc de

78
circulaţie al capitalului. Aparenţa de independenţă pe care forma
bănească a valorii capitalului o posedă în prima formă a circuitului lui
(aceea a capitalului bănesc) dispare în această a doua formă, care
constituie deci o critică a formei I, reducând-o la o formă doar specială.
Dacă a doua metamorfoză, B - M, se loveşte de piedici (dacă, de pildă,
mijloacele de producţie lipsesc de pe piaţă), atunci circuitul, cursul
procesului de reproducţie este întrerupt exact ca şi cum capitalul ar sta
imobilizat sub forma capitalului-marfă. Deosebirea este însă aceasta: în
forma bănească el poate să stea mai mult decât în forma trecătoare, de
marfă. El nu încetează să fie bani atunci când nu funcţionează în calitate
de capital bănesc; el încetează însă să fie marfă, şi în general valoare de
întrebuinţare, dacă este reţinut prea mult timp în funcţiunea sa de
capital-marfă. În al doilea rând, în forma bănească el este în stare să
îmbrace în locul formei iniţiale de capital productiv altă formă, în timp
ce ca M' el nu se mişcă deloc.
Numai pentru M' formula M' - B' - M cuprinde, după forma sa,
acte de circulaţie care sunt momente ale reproducţiei sale. Dar
reproducţia reală a lui M, în care se transformă M', este necesară pentru
efectuarea lui M' - B' - M; aceasta însă e condiţionată de procese de
reproducţie din afara procesului de reproducţie a capitalului individual
reprezentat prin M'.
F
În forma I, B - M nu face decât să pregătească prima
Mp
transformare a capitalului bănesc în capital productiv; în forma II, el
pregăteşte retransformarea din capital-marfă în capital productiv, adică,
în măsura în care investirea capitalului industrial rămâne aceeaşi,
retransformarea capitalului-marfă în aceleaşi elemente de producţie din
F
care a luat naştere. B - M apare deci, aici, ca şi în forma I, ca fază
Mp
pregătitoare a procesului de producţie, dar ca întoarcere la el, ca
reînnoire a lui, prin urmare ca precursor al procesului de reproducţie,
deci şi ca repetare a procesului de valorificare. Trebuie să mai observăm
apoi că B - F nu este simplu schimb de mărfuri, ci cumpărarea unei
mărfi F care urmează să servească producţiei de plus-valoare, aşa cum B
- Mp nu este decât o operaţiune care este indispensabilă din punctul de
vedere al materialului pentru atingerea acestui scop.

79
F
Prin efectuarea lui B - M B a fost transformat în capital
Mp
productiv, în P, şi reîncepe circuitul.
Forma explicită a lui P ... M' - B' - M ... P este deci:
F
M - B -M …P
Mp
P … M' + +

m - b -m
Transformarea capitalului bănesc în capital productiv este
cumpărare de mărfuri în scopul producţiei de mărfuri, şi anume în
scopul producţiei capitaliste de mărfuri. Numai în măsura în care
consumul este acest consum productiv, el cade în circuitul capitalului
însuşi; condiţia lui este ca prin intermediul mărfurilor consumate în
modul acesta să se producă plusvaloare. Şi lucrul acesta e cu totul
altceva decât producţia sau chiar producţia de mărfuri al cărei scop este
existenţa producătorului. O înlocuire a mărfii prin marfă, condiţionată în
modul acesta de producţia de plusvaloare, este cu totul altceva decât este
schimbul de produse în sine, efectuat numai prin intermediul banilor.
Lucrurile sunt însă considerate aşa de către economişti pentru a se
dovedi că nu este posibilă supraproducţia.
Afară de consumul productiv al lui B, care se transformă în F şi
Mp, circuitul conţine primul termen al lui B - F, care pentru muncitor
este F - B = M - B. Din circulaţia muncitorului F - B - M, care cuprinde
consumul său, numai primul termen cade, ca rezultat al lui B - F, în
circuitul capitalului. Al doilea act, anume B - M, nu cade în circulaţia
capitalului individual, cu toate că el rezultă din ea. Dar existenţa
continuă a clasei muncitoare este necesară pentru clasa capitalistă, prin
urmare şi consumul muncitorului, efectuat prin intermediul lui B - M.
Actul M' - B' nu presupune, pentru ca circuitul valorii-capital să
continue şi pentru ca plusvaloarea să fie consumată de capitalist, decât
ca M' să fi fost transformat în bani, să fi fost vândut. Se înţelege că M'
este cumpărat numai pentru că articolul este o valoare de întrebuinţare,
deci pentru că este potrivit pentru un consum oarecare, productivă sau
individuală. Dar dacă M' circulă mai departe, de pildă în mâna
comerciantului care a cumpărat firele, faptul acesta nu atinge
deocamdată cu nimic continuarea circuitului capitalului individual care

80
a produs firele şi le-a vândut comerciantului. Întreg procesul îşi continuă
cursul şi odată cu el şi consumul individual al capitalistului şi a
muncitorului pe care el o determină. Este un punct important în
cercetarea crizelor.
Într-adevăr, odată ce M' este vândut, transformat în bani, el
poate fi retransformat în factorii reali ai procesului de muncă şi prin
urmare ai procesului de reproducţie. Chestiunea dacă M' este cumpărat
de consumatorul ultim sau de comerciantul care vrea să-l vândă din nou,
nu modifică deci lucrurile în mod direct. Volumul maselor de mărfuri
create de producţia capitalistă este determinat de scara pe care se face
această producţie şi de nevoile de expansiune continuă ale acesteia din
urmă, şi nu de vreun cerc predestinat al cererii şi ofertei, al nevoilor care
urmează a fi satisfăcute. Producţia în masă nu poate avea drept
cumpărător direct al ei, afară de alţi capitalişti industriali, decât numai
pe marele comerciant. În cadrul unor limite determinate, procesul de
reproducţie poate avea loc pe aceeaşi scară sau pe scară lărgită, cu toate
că mărfurile care ies din el nu au intrat în mod efectiv în consumul
individual sau în cel productiv. Consumul mărfurilor nu este cuprins în
circuitul capitalului din care acestea au rezultat. Imediat, de pildă, ce
firele au fost vândute, circuitul valorii-capital reprezentate prin fire
poate să reînceapă, indiferent de ceea ce se întâmplă deocamdată cu
firele vândute. Atâta timp cât produsul se vinde, lucrurile îşi urmează,
din punctul de vedere al producătorului capitalist, cursul lor normal.
Circuitul valorii-capital pe care produsul o reprezintă nu este întrerupt.
Şi dacă acest proces este lărgit, ceea ce înseamnă şi o consumare
productivă lărgită a mijloacelor de producţie, această reproducţie a
capitalului poate fi însoţită de un consum individual (deci de o cerere)
lărgit al muncitorilor, întrucât procesul este deschis şi condiţionat de un
consum productiv. În modul acesta producţia de plusvaloare şi împreună
cu ea consumul individual al capitalistului pot să crească, întreg
procesul de reproducţie se poate afla în situaţia cea mai înfloritoare şi
totuşi o mare parte a mărfurilor să fi intrat numai în mod aparent în
consum şi să se afle în realitate în mâinile revânzătorilor, fără să fi fost
vândută, să se afle deci, încă, de fapt, pe piaţă. Şi acum urmează o
avalanşă de mărfuri după alta, pentru ca în cele din urmă să se vadă că
avalanşa anterioară nu a fost înghiţită de consum decât în mod aparent.
Capitalurile-marfă îşi dispută unul altuia locurile pe piaţă. Cele care vin
din urmă, pentru a putea vinde, vând sub preţ. Avalanşele anterioare nu
au fost încă lichidate, în timp ce termenele lor de plată ajung la scadenţă.

81
Posesorii lor trebuie să se declare insolvabili sau vând la orice preţ
pentru a plăti. Această vânzare nu are absolut nimic de-a face cu starea
reală a cererii. Ea are de-a face numai cu cererea de plată, cu necesitatea
absolută de a transforma marfa în bani. Apoi izbucneşte criza. Ea se
manifestă nu în scăderea nemijlocită a cererii consumative, a cererii
pentru consumul individual, ci în scăderea schimbului de capital contra
capital, în scăderea procesului de reproducţie a capitalului. Dacă
mărfurile Mp şi F în care se transformă B pentru a-şi îndeplini funcţia
de capital bănesc, de valoare-capital destinată a se retransforma în
capital productiv – dacă aceste mărfuri trebuie cumpărate sau plătite la
termene diferite, dacă B - M reprezintă deci o serie de cumpărări şi de
plăţi care se efectuează în mod succesiv, în acest caz o parte a lui B
efectuează actul B - M, în timp ce altă parte rămâne în formă de bani
pentru a servi la alte acte B - M, concomitente sau succesive, la un timp
pe care înseşi condiţiile procesului urmează abia să-l determine. Această
parte este sustrasă circulaţiei numai în mod temporar, pentru ca la
momentul hotărât să intre în acţiune, să-şi exercite funcţia. Această
tezaurizare a ei este în acest caz ea însăşi determinată de circulaţie şi
făcută în vederea circulaţiei. Existenţa sa ca fond de cumpărare şi de
plată, suspendarea mişcării sale, circulaţia sa întreruptă, toate acestea
constituie o situaţie în care banii îşi exercită una din funcţiile lor, aceea
de capital bănesc; căci în acest caz, banii care se află în mod temporar în
repaos sunt ei înşişi o parte a capitalului bănesc B (adică a lui B' - b =
B), a acelei părţi din valoarea capitalului-marfă care este egală cu P, cu
valoarea capitalului productiv de la care porneşte circuitul. Pe de altă
parte, orice cantitate de bani sustrasă circulaţiei se află în formă de
tezaur. Forma de tezaur a banilor devine deci, aici, o funcţie a
capitalului bănesc, exact cum în B - M funcţia banilor ca mijloc de
cumpărare şi de plată devine o funcţie a capitalului bănesc, şi anume
pentru că aici valoarea-capital există în formă de bani, pentru că
forma-bani este aici o formă a capitalului industrial, în unul din stadiile
sale, impusă de ansamblul circuitului. Dar în acelaşi timp se verifică aici
încă o dată faptul că înăuntrul circuitului capitalului industrial capitalul
bănesc nu îndeplineşte decât funcţii băneşti, şi că aceste funcţii băneşti
au în acelaşi timp rolul de funcţii ale capitalului numai graţie legăturii
lor cu celelalte stadii ale acestui circuit.
Reprezentarea lui B' ca raport al lui b faţă de B, ca raport de
capital, nu este în mod nemijlocit o funcţie a capitalului bănesc, ci a
capitalului-marfă M', care la rândul său, ca raport al lui m faţă de M, nu

82
exprimă decât rezultatul procesului de producţie, rezultatul autovalori-
ficării valorii-capital care a avut loc în acest proces de producţie.
În caz că mersul procesului de circulaţie întâmpină obstacole,
astfel că, din cauza unor împrejurări exterioare, a situaţiei de pe piaţă
etc., B trebuie să-şi suspende funcţia B - M, rămânând din această cauză
un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în forma de bani, avem şi
aici de-a face cu o stare de tezaurizare a banilor care se întâlneşte şi în
circulaţia simplă a mărfurilor, atunci când trecerea de la M - B la B - M
este întreruptă din cauza unor împrejurări exterioare. Este o tezaurizare
involuntară. În cazul nostru banii au astfel forma de capital bănesc
inactiv, latent. Dar deocamdată nu insistăm asupra acestui lucru.
În ambele cazuri însă, rămânerea capitalului bănesc în forma sa
bănească apare ca rezultat al mişcării întrerupte, indiferent dacă această
întrerupere este conformă cu scopul sau contrară scopului, voluntară sau
involuntară, conformă cu funcţiile capitalului sau contrară lor.

II. Acumularea şi reproducţia pe scară lărgită

Întrucât proporţiile în care poate fi lărgit procesul de producţie


nu sunt arbitrare, ci determinate din punct de vedere tehnic, plusvaloarea
realizată, deşi destinată capitalizării, nu poate, de multe ori, să atingă
volumul în care să poată funcţiona în mod efectiv drept capital
suplimentar, adică să poată intra în circuitul valorii-capital în evoluţie,
decât prin repetarea mai multor circuite (trebuind deci să fie acumulată
până atunci). Plusvaloarea se solidifică deci, devenind tezaur, şi
formează în această formă capital bănesc latent. Latent, pentru că atâta
timp cât rămâne în forma de bani el nu poate să acţioneze drept capital2.
Astfel, tezaurizarea apare aici ca un moment care e încadrat în interiorul
procesului de acumulare capitalist şi îl însoţeşte, dar care în acelaşi timp
este esenţialmente diferit de el. Căci prin formarea de capital bănesc
latent procesul de reproducţie însuşi nu este lărgit. Dimpotrivă. Se
formează aici capital bănesc latent pentru că producătorul capitalist nu
poate să lărgească imediat scara producţiei sale. Dacă el îşi vinde
plusprodusul său unui producător de aur sau de argint care aruncă în
circulaţie aur sau argint nou, sau, ceea ce este acelaşi lucru, unui
comerciant care, în schimbul unei părţi din plusprodusul naţional,
importă aur sau argint suplimentar din străinătate, capitalul său bănesc
latent formează o creştere a tezaurului naţional de aur sau de argint. În
toate celelalte cazuri, cele 78 1. st., de pildă, care în mâna

83
cumpărătorului au fost mijloc de circulaţie, nu au făcut decât să ia în
mâna capitalistului forma de tezaur; ceea ce a avut loc este doar o nouă
repartizare a tezaurului naţional de aur sau de argint.
Dacă în tranzacţiile capitalistului nostru banii funcţionează ca
mijloc de plată (astfel că marfa trebuie plătită de cumpărător abia la un
termen mai scurt sau mai lung), plusprodusul destinat capitalizării nu se
transformă în bani, ci în creanţe, în titluri asupra unui echivalent pe care
cumpărătorul poate că îl posedă deja sau poate că îl are abia în
perspectivă. El nu intră în procesul de reproducţie al circuitului, aşa cum
nu intră nici banii care sunt plasaţi în hârtii purtătoare de dobândă etc.,
deşi poate să intre în circuitul altor capitaluri industriale individuale.
Întreg caracterul producţiei capitaliste este determinat de
valorificarea valorii-capital avansate, deci în prima linie de producţia de
cât mai multă plusvaloare; în al doilea rând însă (vezi cartea I, cap. XXII
[pag. 521 şi urm.]) de producţia de capital, deci de transformarea
plusvalorii în capital. Acumularea sau producţia pe scară lărgită, care
apare ca mijloc pentru o producţie tot mai întinsă de plusvaloare, deci
pentru îmbogăţirea capitalistului, ca scop personal al acestuia din urmă,
şi care este înglobată în tendinţa generală a producţiei capitaliste, devine
însă, la rândul ei – cum s-a arătat în cartea întâi – prin dezvoltarea ei, o
necesitate pentru fiecare capitalist individual. Sporirea continuă a
capitalului său devine o condiţie pentru conservarea acestuia. Dar nu
trebuie să revenim aici la cele expuse mai înainte.
Am cercetat mai întâi reproducţia simplă şi am presupus că
întreaga plusvaloare este cheltuită ca venit. În realitate, în condiţii
normale, este totdeauna nevoie ca o parte a plusvalorii să fie cheltuită ca
venit şi ca altă parte a ei să fie capitalizată, fiind cu totul indiferent dacă
plusvaloarea produsă înăuntrul anumitor perioade este ba consumată în
întregime, ba capitalizată în întregime. În media procesului – şi formula
generală nu poate să redea decât această medie – se întâmplă ambele
aceste lucruri. Ca să nu complicăm însă formula, e mai bine să
presupunem că întreaga
F
plusvaloare este acumulată. Formula P ... M' - B' - M' ... P' exprimă:
Mp
capital productiv care e reprodus pe scară mai mare şi cu valoare mai
mare şi care îşi începe al doilea circuit, sau, ceea ce este acelaşi lucru,
care îşi reînnoieşte primul său circuit ca un capital productiv sporit.
Atunci când începe acest al doilea circuit, îl avem din nou pe P ca punct

84
de plecare; doar atât că P este un capital productiv mai mare decât a fost
primul P. Tot astfel, atunci când în formula B ... B' al doilea circuit
începe cu B', B' funcţionează drept B, drept capital bănesc de o anumită
mărime, avansat; este un capital bănesc mai mare decât acela cu care a
fost deschis primul circuit, dar în momentul în care el apare în
funcţiunea de capital bănesc avansat, a dispărut orice referire la faptul că
el a sporit prin capitalizarea plusvalorii. În forma sa de capital bănesc
care îşi începe circuitul, această origine a sa a fost ştearsă. La fel stau
lucrurile şi cu P', atunci când el funcţionează ca punct de plecare al unui
nou circuit.
Comparând pe P ... P' cu B ... B', cu primul circuit, vedem că ele
nu au aceeaşi semnificaţie. B ... B', luat pentru sine ca circuit izolat,
exprimă doar faptul că B, capitalul bănesc (sau capitalul industrial în
circuitul său sub formă de capital bănesc), este bani care nasc bani,
valoare care naşte valoare, că el naşte plusvaloare. Dimpotrivă, în
circuitul lui P, procesul de valorificare însuşi este încheiat odată ce s-a
încheiat primul stadiu, procesul de producţie, iar după ce au trecut prin
al doilea stadiu, M' - B' (primul stadiu al circulaţiei), valoarea-capital +
plusvaloarea există deja sub formă de capital bănesc realizat, ca B', care
a apărut în primul circuit ca extrema finală. Faptul că a fost creată
plusvaloare este reprezentat în forma lui P ... P pe care am privit-o la
început (vezi formula explicită la pag. 65) prin m - b - m, care, în al
doilea stadiu al său, cade înafara circulaţiei capitalului şi reprezintă
circulaţia plusvalorii ca venit. În această formă, în care întreaga mişcare
este reprezentată prin P ... P, în care deci nu există o diferenţă de valoare
între cele două extreme, valorificarea valorii avansate, producerea de
plusvaloare, este deci reprezentată în acelaşi mod ca şi în B ... B'; numai
că actul M' - B' apare ca ultim stadiu în B ... B', iar în P ... P ca al doilea
stadiu al circuitului şi ca primul stadiu al circulaţiei.
În P ... P', P' nu exprimă că a fost produsă plusvaloare, ci că
plusvaloarea produsă a fost capitalizată, că deci a fost acumulat capital
şi că, în raport cu P, P' constă, prin urmare, din valoarea-capital iniţială
plus valoarea capitalului acumulat prin mişcarea acesteia.
B', ca simplă încheiere a lui B ... B', la fel ca şi M', aşa cum
apare înăuntrul tuturor acestor circuituri, nu exprimă, luate pentru sine,
mişcarea, ci rezultatul ei: valorificarea valorii-capital realizată în formă
de marfă sau în formă de bani, şi deci valoarea-capital ca B+b sau ca
M+m, ca raport al valorii-capital faţă de plusvaloarea ei ca faţă de un
descendent al ei. Ele exprimă acest rezultat ca forme diferite de

85
circulaţie ale valorii-capital valorificate. Dar nici în forma M', nici în
forma B' valorificarea care a avut loc nu este ea însăşi o funcţie fie a
capitalului bănesc, fie a capitalului-marfă. Ca forme, ca moduri de
existenţă speciale, diferite, care corespund unor funcţii speciale ale
capitalului industrial, capitalul bănesc nu poate îndeplini decât funcţii
băneşti, iar capitalul-marfă funcţii de marfă; deosebirea dintre ele nu
este decât aceea dintre bani şi marfă. Tot astfel, capitalul industrial, în
forma sa de capital productiv, nu poate consta decât din aceleaşi
elemente ca şi orice alt proces de muncă ce creează un produs: pe de o
parte, condiţii de muncă materiale (mijloace de producţie), pe de altă
parte, forţă de muncă ce funcţionează în mod productiv (util). Aşa cum
capitalul industrial nu poate să existe, în cadrul sferei producţiei, decât
în compoziţia care corespunde procesului de producţie în general, deci
şi procesului de producţie necapitalist, tot astfel el nu poate exista în
sfera circulaţiei decât în cele două forme care corespund acesteia, aceea
de marfă şi aceea de bani. Dar aşa cum suma elementelor de producţie
se anunţă din capul locului ca fiind capital productiv prin faptul că forţa
de muncă este forţă de muncă străină pe care capitalistul a cumpărat-o
chiar de la proprietarul ei exact cum şi-a cumpărat mijloacele de
producţie de la alţi proprietari de mărfuri; aşa cum, prin urmare, însuşi
procesul de producţie apare şi el ca funcţie productivă a capitalului
industrial, tot astfel banii şi marfa apar ca forme de circulaţie ale
aceluiaşi capital industrial, deci şi funcţiile lor apar ca funcţii de
circulaţie ale sale, care sau preced funcţiile capitalului productiv, sau
derivă din ele. Numai prin legătura lor ca forme ale funcţiilor pe care
capitalul industrial are a le îndeplini în diferitele stadii ale procesului
circuitului său, funcţia de bani şi funcţia de marfă sunt aici în acelaşi
timp funcţii ale capitalului bănesc şi ale capitalului-marfă. Este deci
greşit a voi să deduci proprietăţile şi funcţiile specifice care
caracterizează banii ca bani şi marfa ca marfă din faptul că acestea sunt
capital, aşa cum este greşit să deduci, invers, proprietăţile capitalului
productiv din modul său de existenţă ca mijloace de producţie.
Îndată ce B' sau M' sunt fixate ca B + b, M + m, deci ca raport al
valorii-capital faţă de plusvaloare ca faţă de un lucru care derivă din ea,
acest raport este exprimat în amândouă, odată în formă de bani, a doua
oară în formă de marfă, ceea ce nu schimbă lucrurile deloc. Acest raport
nu rezultă deci nici din proprietăţi şi funcţii care revin banilor ca atare,
nici din altele care revin mărfii ca atare. În ambele cazuri proprietatea
care caracterizează capitalul, aceea de a fi valoare ce naşte valoare, este

86
exprimată doar ca rezultat. M' este totdeauna produsul funcţionării lui P,
iar B' este totdeauna doar o formă a lui M' modificată în circuitul
capitalului industrial. Îndată ce, prin urmare, capitalul bănesc realizat îşi
reîncepe funcţia sa specială, în calitate de capital bănesc, el încetează a
mai exprima raportul de capital pe care îl conţine B' = B + b. Atunci
când B ... B' este parcurs, iar B' îşi reîncepe circuitul, acesta nu figurează
ca B', ci ca B, chiar dacă întreaga plusvaloare pe care o conţine B' este
capitalizată. Al doilea circuit începe, în cazul nostru, cu un capital
bănesc de 500 1. st. şi nu cu 422 1. st. ca cel dintâi. Capitalul bănesc
care deschide circuitul este cu 78 l. st. mai mare decât mai înainte;
această deosebire iese în evidenţă prin comparaţia unui circuit cu
celălalt; dar această comparaţie nu există în cadrul fiecărui circuit în
parte. Cele 500 1. st. avansate drept capital bănesc, din care 78 1. st.
existau înainte ca plusvaloare, nu joacă alt rol decât ar juca 500 1. st. cu
care alt capitalist şi-ar deschide primul său circuit. Tot astfel stau
lucrurile şi în circuitul capitalului productiv. P' mărit se manifestă, la
reluare, ca P, tot aşa cum se manifestă P în reproducţia simplă P … P.
F
În stadiul B' -M' , mărimea sporită este indicată numai prin
Mp
M', dar nu prin F' şi Mp'. Întrucât M este totalul lui F şi Mp, însuşi M'
arată că totalul lui F şi Mp pe care le conţine este mai mare decât P
iniţial. În al doilea rând însă, denumirea F' şi Mp' ar fi falsă deoarece
ştim că odată cu creşterea capitalului are loc o modificare a compoziţiei
sale după valoare, că în cursul acestei modificări valoarea lui Mp creşte,
iar cea a lui F scade totdeauna în mod relativ, de multe ori şi în mod
absolut.

III. Acumulare de bani

Chestiunea dacă b, plusvaloarea transformată în aur, este


adăugată imediat valorii-capital în mişcare, putând să intre, astfel,
înglobată în mărimea B', împreună cu capitalul B, în procesul de
circulaţie, depinde de împrejurări care sunt independente de simpla
existenţă a lui b. Dacă e vorba ca b să servească drept capital bănesc
într-o a doua întreprindere, independentă, care urmează a fi înfiinţată
alături de cea dintâi, este clar că el nu va putea fi întrebuinţat în acest
scop decât dacă are mărimea minimă necesară pentru o asemenea
întreprindere. Dacă e vorba ca el să fie întrebuinţat pentru extinderea

87
întreprinderii iniţiale, raporturile dintre factorii materiali ai lui P,
precum şi raporturile dintre valorile lor determină şi ele o anumită
mărime minimă pentru b. Toate mijloacele de producţie care
funcţionează în întreprinderea respectivă nu stau numai într-un raport
calitativ unele faţă de altele, dar şi într-un raport cantitativ; ele au
anumite mărimi proporţionale. Aceste raporturi materiale ale factorilor
care intră în capitalul productiv, precum şi raporturile lor de valoare ce
se întemeiază pe cele dintâi determină volumul minim pe care trebuie
să-l aibă pentru a putea fi transformat, ca o creştere a capitalului
productiv, în mijloace de producţie şi în forţă de muncă suplimentare
sau numai în mijloace de producţie suplimentare. Astfel filatorul nu
poate să-şi mărească numărul fusurilor fără a-şi procura în acelaşi timp
maşinile pentru filatul preparator şi cardele corespunzătoare, abstracţie
făcând de cheltuielile sporite pentru bumbac şi salariu pe care le necesită
o asemenea extindere a întreprinderii. Pentru a se face o astfel de
extindere, plusvaloarea trebuie deci să fi ajuns să se cifreze la o sumă
apreciabilă (se calculează de obicei 1 1. st. de fiecare fus nou introdus).
Atâta timp cât b nu are acest volum minim, circuitul capitalului trebuie
să se repete de mai multe ori, până ce suma b-urilor produse de el în
mod succesiv poate să funcţioneze împreună cu B,
F
adică în B' - M' . Chiar şi simple modificări de detaliu care se fac, de
Mp
pildă, în maşinile de filat, necesită, în măsura în care maşinile devin
astfel mai productive, o cheltuire mai mare de material de filat, o lărgire
a mecanismului filatului preparator etc. Între timp b este deci adunat, şi
această adunare a lui nu este o funcţie a sa proprie, ci rezultatul unor
procese P ... P repetate. Funcţiunea sa proprie este rămânerea în formă
de bani până ce a primit destule adaosuri din repetatele circuite de
valorificare, deci dinafară, pentru a atinge mărimea minimă necesară
pentru funcţionarea sa activă, singura mărime în care el poate să intre
drept capital bănesc, în speţă drept parte acumulată a capitalului bănesc
B aflat în funcţie, în mecanismul activ al acestuia din urmă. Între timp el
este adunat şi există doar în forma unui tezaur aflat în curs de formare,
în creştere. Acumularea de bani, tezaurizarea, apare deci aici ca un
proces care însoţeşte în mod trecător acumularea reală, extinderea scării
pe care acţionează capitalul industrial. În mod trecător, pentru că atâta
timp cât tezaurul rămâne tezaur, el nu funcţionează drept capital, el nu
participă la procesul de sporire, rămânând o sumă de bani care creşte

88
doar pentru că banii care există fără intervenţia ei sunt aruncaţi în
aceeaşi ladă.
Forma de tezaur nu este decât forma de bani care nu se află în
circulaţie, de bani a căror circulaţie este întreruptă şi care sunt păstraţi
din această cauză în formă bănească. În ceea ce priveşte însuşi procesul
tezaurizării, el este comun oricărei producţii de mărfuri şi nu joacă un
rol, ca scop în sine, decât în formele precapitaliste nedezvoltate ale
acesteia. Aici, însă, tezaurul apare ca formă a capitalului bănesc, iar
tezaurizarea ca un proces care însoţeşte în mod trecător acumularea
capitalului pentru că – şi în măsura în care – banii figurează aici drept
capital bănesc latent; pentru că tezaurizarea, existenţa ca tezaur a
plusvalorii aflate în formă bănească, este un stadiu pregătitor pentru
transformarea plusvalorii în capital funcţionând în mod efectiv, stadiu
pregătitor care îşi are locul în afara circuitului capitalului şi care este
determinat din punct de vedere funcţional. Prin această determinare a
lor, aceşti bani sunt deci capital bănesc latent; aceasta este şi cauza
pentru care volumul pe care trebuie să-l fi atins pentru a intra în proces
este determinat de respectiva compoziţie, în ce priveşte valoarea, a
capitalului productiv. Dar atâta timp cât rămân în forma de tezaur, ei nu
funcţionează încă drept capital bănesc, ci sunt doar capital bănesc
inactiv; şi anume, nu întrerupt în funcţionarea sa, ca în cazul de mai
înainte, ci neajuns încă la capacitatea de a funcţiona.
Luăm aici îngrămădirea de bani în forma sa iniţială, reală, ca
tezaur bănesc efectiv. Ea poate să existe şi sub forma de simple creanţe,
de titluri de creanţă ale capitalistului care a vândut M'. În ceea ce
priveşte celelalte forme în care acest capital bănesc latent există el
însuşi, între timp, ca bani care nasc bani, de pildă ca depunere spre
fructificare într-o bancă, în cambii sau în hârtii de valoare de un anumit
fel, cercetarea lor nu-şi are locul aici. În aceste cazuri plusvaloarea
realizată ca bani îndeplineşte funcţii de capital speciale, în afara
circuitului capitalului industrial din care derivă; funcţii care, în primul
rând, nu au nimic de-a face cu acel circuit ca atare şi care, în al doilea
rând, presupun anumite funcţii de capital care sunt deosebite de funcţiile
capitalului industrial şi care aici nu au fost încă dezvoltate.

IV. Fonduri de rezervă

În forma pe care tocmai am cercetat-o, tezaurul în care există


plusvaloarea este fond de acumulare bănească, este forma bănească pe

89
care acumularea de capital o posedă în mod trecător, fiind deci el însuşi
o condiţie a acesteia din urmă. Dar acest fond de acumulare poate să
îndeplinească şi anumite servicii accesorii speciale, cu alte cuvinte să
intre în procesul circuitului capitalului, fără ca acest proces să aibă
forma P ... P', deci fără ca reproducţia capitalistă să fie lărgită.
Dacă procesul M'-B' se prelungeşte peste măsura sa normală,
dacă deci capitalul-marfă este oprit în mod anormal în procesul de
transformare a sa în formă de bani sau, de pildă, dacă această
transformare fiind efectuată preţul mijloacelor de producţie în care
urmează a se transforma capitalul bănesc s-a urcat peste nivelul pe care
1-a avut la începutul circuitului, tezaurul care funcţionează ca fond de
acumulare poate fi utilizat pentru a lua locul capitalului bănesc sau a
unei părţi din el. Fondul de acumulare bănească serveşte astfel ca fond
de rezervă pentru eliminarea unor deranjamente intervenite în circuit.
Ca un asemenea fond de rezervă el se deosebeşte de fondul de
mijloace de cumpărare şi de plată cercetat la circuitul P ... P. Aceste
mijloace de cumpărare şi de plată sunt o parte a capitalului bănesc în
funcţie (deci forme de existenţă ale unei părţi din valoarea-capital aflată
în proces), ale cărui părţi nu intră în funcţie decât în mod succesiv la
termene diferite. În cursul procesului de producţie se formează în mod
continuu o rezervă de capital bănesc, întrucât astăzi au intrat plăţi şi
altele urmează a fi făcute abia la un termen ulterior, astăzi au fost
vândute cantităţi mai mari de mărfuri şi alte cantităţi mai mari de
mărfuri urmează a fi cumpărate abia cu un număr de zile mai târziu; în
aceste intervale, o parte a capitalului care circulă se află deci în mod
continuu în formă de bani. Dimpotrivă, fondul de rezervă nu este o parte
componentă a capitalului în funcţie, mai precis a capitalului bănesc, ci a
capitalului aflat încă într-un stadiu iniţial al acumulării sale, a
plusvalorii încă netransformate în capital activ. Se înţelege de altfel cu
totul de la sine că atunci când se află în nevoie capitalistul nu se întreabă
în niciun fel de funcţiile determinate ale banilor aflaţi în mâinile sale, ci
utilizează ceea ce are, pentru a menţine în mers procesul circuitului
capitalului său. Astfel, în exemplul nostru B = 422 1. st., iar B' = 500 1.
st. Atunci când o parte a capitalului de 422 1. st. există ca fond de
mijloace de cumpărare şi de plată, ca rezervă de bani, ea este astfel
calculată ca, împrejurările rămânând neschimbate, ea să intre în
întregime în circuit şi să şi fie suficientă în acest scop. Dimpotrivă,
fondul de rezervă este o parte a plusvalorii de 78 1. st.; el nu poate să
intre în circuitul capitalului în valoare de 422 1. st. decât dacă acest

90
circuit se efectuează în împrejurări care nu rămân neschimbate, căci el
este o parte a fondului de acumulare şi figurează aici fără lărgirea scării
reproducţiei.
Fondul de acumulare bănească înseamnă deja existenţa unui
capital bănesc latent, deci transformare de bani în capital bănesc.
Formula generală a circuitului capitalului productiv, care
cuprinde reproducţia simplă şi reproducţia pe scară lărgită, este
următoarea:
1 2
F
P ... M' - B'. B - M ... P (P')
Mp
Dacă P = P, atunci B este în 2) = B' - b; dacă P =P', atunci B
este în 2) mai mare decât B' - b; cu alte cuvinte, b a fost transformat în
întregime sau în parte în capital bănesc.
Circuitul capitalului productiv este forma în care economia
clasică priveşte procesul circuitului capitalului industrial.

NOTE:
1
În ediţia Meissner: m - b; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)
2
Expresia „latent” este împrumutată din fizică, prin analogie cu noţiunea de căldură
latentă care, în prezent, a fost în mare parte înlăturată de teoria despre transformarea
energiei. Din această cauză Marx întrebuinţează în secţiunea a treia (redactată mai
târziu) expresia de „capital potenţial” prin analogie cu noţiunea de energie potenţială,
sau de „capital virtual” prin analogie cu viteza virtuală a lui D'Alembert. (F. E.)

91
Capitolul trei
CIRCUITUL CAPITALULUI-MARFĂ

Formula generală pentru circuitul capitalului-marfă este: M' - B'


- M ... P ... M'.
M' nu apare numai drept produs, dar şi drept condiţie a celor
două circuite anterioare, întrucât ceea ce este B - M pentru un capital
presupune deja M' - B' pentru altul, în măsura în care cel puţin o parte a
mijloacelor de producţie sunt la rândul lor produsul-marfă al altor
capitaluri individuale aflate în circuitul lor. În cazul nostru, de pildă,
cărbunii, maşinile etc. suni capitalul-marfă al exploatatorului de mine,
al constructorului de maşini capitalist etc. apoi, s-a arătat încă în cap. I,
4, că începând chiar de la prima repetare a lui B ... B', încă înainte ca
acest al doilea circuit al capitalului bănesc să se fi încheiat, este
presupus nu numai circuitul P ... P, dar şi circuitul M' ... M'.
Dacă are loc reproducţie pe scară lărgită, M' final este mai mare
decât M' iniţial şi-1 vom desemna deci aici cu M".
Deosebirea dintre forma a treia şi primele două se manifestă, în
primul rând, prin faptul că aici circulaţia totală cu cele două faze opuse
ale ei începe circuitul, în timp ce la forma I circulaţia este întreruptă prin
procesul de producţie, iar la forma a II-a circulaţia totală, cu cele două
faze complementare ale ei, apare numai ca un termen mediu în procesul
de reproducţie, formând deci mişcarea intermediară între P ... P. La B ...
B' forma de circulaţie este B - M ... M' - B' = B - M - B'. La P... P ea
este, dimpotrivă, M' - B' . B - M = M - B - M. La M' ... M' ea are de
asemenea această ultimă formă.
În al doilea rând, la repetarea circuitelor I şi II, chiar dacă
punctele finale B' şi P' formează punctele iniţiale ale circuitului reînnoit,
dispare forma în care ele au fost produse. B' = B + b, P' = P + p reîncep
în procesul nou ca B şi P. Dimpotrivă, în forma a III-a punctul de
plecare M trebuie desemnat ca M', chiar dacă circuitul se reînnoieşte pe
aceeaşi scară, şi anume din următorul motiv: în forma I, atunci când B'
ca atare deschide un nou circuit, el funcţionează în calitate de capital
bănesc B, în calitate de avansare în formă de bani a valorii-capital ce
urmează a fi valorificată. Mărimea capitalului bănesc avansat, sporită
prin acumularea efectuată în primul circuit, a crescut. Dar chestiunea
dacă mărimea capitalului bănesc avansat este de 422 1. st. sau 500 1. st.

92
nu modifică deloc faptul că el apare ca simplă valoare-capital. B' nu mai
există în calitate de capital valorificat sau fecundat cu plusvaloare, în
calitate de raport de capital. Abia în cursul procesului el urmează să se
valorifice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru P ... P'; P' trebuie
totdeauna să continue a funcţiona şi să reînnoiască circuitul ca P, ca
valoare-capital care urmează să producă plusvaloare. Dimpotrivă,
circuitul capitalului-marfă nu se deschide cu valoare-capital, ci cu
valoare-capital sporită în formă de marfă, cuprinde deci de la început nu
numai circuitul valorii-capital existente în formă de marfă, dar şi pe
aceea a plusvalorii. Dacă deci în această formă are loc reproducţie
simplă, la punctul final apare un M' de aceeaşi mărime ca şi la punctul
de plecare. Dacă o parte a plusvalorii intră în circuitul capitalului, e
drept că în locul lui M' apare la sfârşit M", un M' mai mare, dar circuitul
care urmează acum este iarăşi deschis cu M', care nu este decât un M'
mai mare decât în circuitul anterior şi îşi începe noul său circuit cu o
valoare-capital acumulată mai mare, deci şi cu o plusvaloare nou creată
relativ mai mare. În toate cazurile M' deschide, totdeauna, circuitul ca
un capital-marfă care este = valoare-capital + plusvaloare.
M' ca M apare, în circuitul unui capital industrial individual, nu
ca formă a acestui capital, ci ca formă a altui capital industrial, în
măsura în care mijloacele de producţie sunt produsul acestuia. Actul B -
M (adică B - Mp) al primului capital este pentru acest al doilea capital
M' - B'.
F
F şi Mp sunt în actul de circulaţie B - M întru atât identice,
Mp
întrucât ele sunt mărfuri în mâna vânzătorilor lor, de o parte a
muncitorilor care îşi vând forţa de muncă, de altă parte a posesorilor
mijloacelor de producţie care le vând pe acestea. Pentru cumpărător, ai
cărui bani funcţionează aici drept capital bănesc, ele funcţionează ca
mărfuri doar atâta timp cât nu le-a cumpărat încă, atâta timp deci cât ele
întâmpină capitalul lui, existent în formă de bani, ca mărfuri ale altora;
Mp şi F se deosebesc aici numai prin faptul că Mp poate fi în mâna
vânzătorului său = M', deci capital, dacă Mp este forma de marfă a
capitalului său, în timp ce pentru muncitor F este totdeauna numai marfă
şi devine capital abia în mâna cumpărătorului, ca parte componentă a lui
P.
Din această cauză M' nu poate să deschidă niciodată ca simplu
M, ca simplă formă de marfă a valorii-capital, un circuit. În calitate de

93
capital-marfă el este totdeauna un lucru dublu. Din punctul de vedere al
valorii de întrebuinţare el este produsul funcţionării lui P, în speţă fire,
ale cărui elemente F şi Mp, provenite din circulaţie ca mărfuri, au
funcţionat doar1 ca elemente de formare ale acestui produs. În al doilea
rând, din punctul de vedere al valorii, el este valoarea-capital P plus
plusvaloarea p produsă prin funcţionarea lui P.
Numai în circuitul lui M' însuşi, M = P = valoarea-capital
trebuie să se separe de acea parte a lui M' în care există plusvaloare; prin
urmare produsul-marfă, sub forma căruia există valoarea-capital, poate
şi trebuie să se separe de plusprodusul în care se află cuprinsă
plusvaloarea, indiferent dacă ele pot fi separate în fapt, ca în cazul
firelor, sau nu, ca în cazul maşinii. Ele devin totdeauna separabile în
momentul în care M' s-a transformat în B'. Dacă întregul produs-marfă
poate fi împărţit în produse parţiale omogene independente, ca, de pildă,
cei 10.000 pfunzi de fire ale noastre, şi dacă deci actul M' - B' se poate
manifesta într-o sumă de vânzări efectuate în mod succesiv, în acest caz
valoarea-capital poate funcţiona ca M în formă de marfă; ea poate să se
separe de M' înainte ca să se fi realizat plusvaloarea, adică înainte ca M'
să se fi realizat în întregime.
Din cei 10.000 pfunzi de fire în valoare de 500 1. st., valoarea a
8.440 pfunzi este = 422 1. st.= valoarea-capital separată de plusvaloare.
Dacă capitalistul vinde mai întâi 8.440 pfunzi de fire în valoare de 422
1. st., aceşti 8.440 pfunzi de fire reprezintă M, valoarea-capital în formă
de marfă; plusprodusul de 1.560 pfunzi de fire = plusvaloarea de 78 1.
st., care se află şi el în M', ar circula abia mai târziu; capitalistul ar putea
efectua
F
operaţiunea M - B - M înaintea circulaţiei plusprodusului m - b - m.
Mp
Sau dacă ar vinde mai întâi 7.440 pfunzi de fire în valoare de
372 1. st. şi apoi 1.000 pfunzi de fire în valoare de 50 1. st., în acest caz
mijloacele de producţie (partea constantă a capitalului, c) ar putea fi
înlocuite cu prima parte a lui M, iar partea variabilă a capitalului, v,
forţa de muncă, cu partea a doua a lui M şi pentru rest ca mai sus.
Dar dacă au loc asemenea vânzări succesive şi dacă permit
condiţiile circuitului, capitalistul poate, în loc de a descompune pe M' în
c + v + p, să efectueze această descompunere şi la anumite părţi aliquote
ale lui M'.
Astfel, 7.440 pfunzi de fire = 372 1. st., care, ca părţi ale lui M'

94
(10.000 pfunzi de fire = 500 1. st.), reprezintă partea constantă a
capitalului, pot şi ele să fie scindate în 5.535,360 pfunzi de fire, în
valoare de 276,768 1. st., care înlocuiesc doar partea constantă, valoarea
mijloacelor de producţie consumate în 7.440 pfunzi de fire; în 744
pfunzi de fire, în valoare de 37,200 1. st., care înlocuiesc numai
capitalul variabil, şi în 1.160,640 pfunzi de fire, în valoare de 58,032 1.
st., care, ca plusprodus, sunt purtători de plusvaloare. Din cei 7.440
pfunzi vânduţi el poate deci să înlocuiască valoarea-capital pe care ei o
conţin, vânzând 6.279,360 pfunzi de fire cu preţul de 313,968 1. st. şi să
cheltuiască valoarea plusprodusului 1.160,640 pfunzi = 58,032 1. st. ca
venit.
Tot astfel el poate scinda apoi cei 1.000 pfunzi de fire = 50 1. st.
= valoarea-capital variabilă, vânzând-o în mod corespunzător; şi anume:
744 pfunzi de fire în valoare de 37,200 1. st., valoarea-capital constantă
a 1.000 pfunzi de fire; 100 pfunzi de fire în valoare de 5,000 1. st., parte
variabilă de capital a aceleiaşi cantităţi de fire; deci 844 pfunzi de fire în
valoare de 42,200 l. st., înlocuind valoarea-capital conţinută în 1.000
pfunzi de fire; în fine, 156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 1. st., care
reprezintă plusprodusul pe care îl conţin cei 1.000 pfunzi de fire şi care
pot fi deci consumaţi ca atare.
În fine, el poate să mai despice şi restul de 1.560 pfunzi în
valoare de 78 1. st., dacă vânzarea reuşeşte, astfel ca vânzarea a
1.160,640 pfunzi de fire în valoare de 58,032 1. st. să înlocuiască
valoarea mijloacelor de producţie conţinută în 1.560 pfunzi de fire, iar
156 pfunzi de fire în valoare de 7,800 l. st. să înlocuiască
valoarea-capital variabilă; în total 1.316,640 pfunzi de fire = 65,832 l. st.
înlocuind întreaga valoare-capital; în fine, plusprodusul de 243,360
pfunzi = 12,168 1. st. rămâne să fie cheltuit ca venit.
Aşa cum fiecare din elementele c, v, p, existente în fire, poate fi
descompus la rândul lui în aceleaşi elemente componente, tot astfel
poate fi descompus fiecare pfund de fire în parte în valoare de 1 şiling =
12 pence.

c = 0,744 pfunzi fire = 8,928 pence


v = 0,100 pfunzi fire = 1,200 pence
p = 0,156 pfunzi fire = 1,872 pence
c+v+p=1 pfund fire = 12 pence

Dacă adunăm rezultatele celor trei vânzări parţiale descrise mai

95
sus, obţinem acelaşi rezultat ca la vânzarea dintr-o singură dată a celor
10.000 pfunzi de fire.
Avem capital constant:
La vânzarea 1: 5.535,360 pfunzi fire = 276,768 1. st.
La vânzarea a 2-a: 744,000 pfunzi fire = 37,200 l. st.
La vânzarea a 3-a: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 l. st.
Total . . . 7.440 pfunzi fire = 372 1. st.
Capital variabil:
La vânzarea 1: 744,000 pfunzi fire = 37,200 1. st.
La vânzarea a 2-a: 100,000 pfunzi fire = 5,000 l. st.
La vânzarea a 3-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st.
Total . . . 1.000 pfunzi fire = 50 1. st.
Plusvaloare:
La vânzarea 1: 1.160,640 pfunzi fire = 58,032 1. st.
La vânzarea a 2-a: 156,000 pfunzi fire = 7,800 l. st.
La vânzarea a 3-a: 243,360 pfunzi fire = 12,168 l. st.
Total … 1.560 pfunzi fire = 78 1. st.
Total general:
Capital constant: 7.440 pfunzi fire = 372 1. st.
Capital variabil: 1.000 pfunzi fire = 50 l. st.
Plusvaloare: 1.560 pfunzi fire = 78 l. st.
Total . . . 10.000 pfunzi fire = 500 1. st.

M' - B' nu este, ca atare, decât vânzarea a 10.000 pfunzi de fire.


Cei 10.000 pfunzi de fire sunt marfă ca şi orice alte fire. Pe cumpărător
îl interesează preţul de 1 şiling pentru 1 pfund, sau de 500 1. st. pentru
10.000 pfunzi. Dacă în cursul pertractărilor el discută compoziţia
valorii, el nu face acest lucru decât cu intenţia perfidă de a dovedi că
pfundul poate fi vândut sub 1 şiling şt că vânzătorul tot va mai face încă
o afacere bună. Dar cantitatea pe care o cumpără depinde de nevoile
sale; dacă, de pildă, e posesorul unei ţesătorii, ea depinde de compoziţia
propriului său capital, care funcţionează în ţesătorie, nu de cel al
filatorului de la care cumpără. Proporţiile în care M' trebuie, pe de o
parte, să înlocuiască capitalul conservat în el (respectiv diferitele sale
elemente componente), pe de altă parte să servească drept plusprodus,

96
fie pentru cheltuirea de plusvaloare, fie pentru acumularea de capital, nu
există decât în circuitul capitalului a cărui formă de marfă o constituie
cei 10.000 pfunzi de fire. Ele nu au nimic de-a face cu vânzarea ca atare.
Aici se mai presupune apoi că M' se vinde la valoarea sa, că nu este
vorba deci decât de trecerea lui din forma de marfă în forma de bani.
Bineînţeles că pentru M', ca formă funcţională în circuitul acestui capital
individual, formă din care trebuie înlocuit capitalul productiv, este de
importanţă hotărâtoare dacă – şi în ce măsură – la vânzare, preţul şi
valoarea se abat unul de la celălalt, dar acest lucru nu ne interesează aici,
în cercetarea simplelor deosebiri de formă.
În forma I, B ... B', procesul de producţie apare la mijloc între
cele două faze complementare şi opuse ale circulaţiei capitalului; el s-a
terminat înainte ca faza finală M' - B' să fi început. Banii au fost
avansaţi drept capital, transformaţi mai întâi în elemente de producţie,
care au fost transformate în produs-marfă, iar acesta, la rândul lui, a fost
transformat în bani. Este un ciclu productiv încheiat în întregime, al
cărui rezultat îl formează banii, utilizabili pentru orice. Reînceperea este
deci dată numai în mod potenţial. B ... P ... B' poate să fie atât ultimul
circuit care încheie funcţionarea unui capital individual atunci când
acesta se retrage din afaceri, cât şi primul circuit al unui capital nou care
intră în funcţie. Mişcarea generală este aici B ... B', de la bani la bani
mai mulţi.
În forma II, P ... M' - B' - M ... P (P'), întreg procesul de
circulaţie urmează după primul P şi-1 precede pe cel de al doilea. El se
face însă în ordine inversă faţă de cel din forma I. Primul P este
capitalul productiv, iar funcţia sa este procesul de producţie, condiţie
prealabilă a procesului de circulaţie care-i urmează. Dimpotrivă, P final
nu este procesul de producţie; el nu este decât existenţa înnoită a
capitalului industrial în forma sa de capital productiv. Şi aceasta ca
rezultat al transformării valorii-capital în F + Mp, efectuată în ultima
fază a circulaţiei, a transformării ei în factorii subiectivi şi obiectivi care,
reuniţi, constituie forma de existenţă a capitalului productiv. La sfârşit,
capitalul, fie că e vorba de P, fie că e vorba de P', se află din nou pregătit
într-o formă în care trebuie să funcţioneze iarăşi drept capital productiv
şi să efectueze procesul de producţie. Forma generală a mişcării, P ... P,
este forma reproducţiei şi nu arată valorificarea ca scop al procesului,
aşa cum face B ... B'. În modul acesta ea face ca economiei clasice să-i
fie cu atât mai uşor să facă abstracţie de forma capitalistă determinată a
procesului de producţie şi să prezinte producţia ca atare ca scop al

97
procesului, astfel ca să se producă pe cât posibil mai mult şi mai ieftin,
şi ca produsul să fie schimbat cu alte produse cât mai variate, în parte
pentru reînnoirea producţiei (B - M), în parte pentru consum (b - m). Şi
întrucât B şi b apar aici doar ca mijloace de circulaţie trecătoare,
particularităţile atât ale banilor cât şi ale capitalului bănesc pot astfel să
fie trecute cu vederea, iar întreg procesul apare simplu şi natural, adică
posedă naturaleţa raţionalismului plat. De asemenea, la capitalul-marfă
este uitat câteodată profitul, acest capital figurând, atunci când e vorba
de ansamblul circuitului producţiei, doar drept marfă, iar atunci când e
vorba de elementele componente ale valorii, drept capital-marfă.
Acumularea apare, bineînţeles, în acelaşi mod ca şi producţia.
În forma III, M' - B' - M ... P ... M', circuitul este deschis de cele
două faze ale procesului de circulaţie, şi anume în aceeaşi ordine ca şi în
forma II, P ... P; urmează apoi P, şi anume, ca şi în forma I, cu funcţia
sa, procesul de producţie; cu rezultatul acestuia din urmă, M', se încheie
circuitul. Aşa cum în forma II el se încheie cu P, ca simplă reapariţie a
capitalului productiv, tot astfel el se încheie aici cu M', ca reapariţie a
capitalului-marfă; aşa cum în forma II capitalul trebuie, în forma sa
finală P, să reînceapă procesul ca proces de producţie, tot astfel aici,
odată cu reapariţia capitalului industrial în forma de capital-marfă,
circuitul trebuie să se redeschidă cu faza de circulaţie M' - B'. Ambele
forme ale circuitului sunt neîncheiate, pentru că nu se sfârşesc cu B', cu
valoarea-capital valorificată, retransformată în bani. Amândouă trebuie
deci să fie continuate şi presupun, aşadar, reproducţia. În forma III
circuitul total este M' ... M'.
Ceea ce deosebeşte forma a treia de primele două este faptul că
numai în acest circuit valoarea-capital valorificată este aceea care apare
ca punct de plecare al valorificării sale, nu valoarea-capital iniţială, care
abia urmează a fi valorificată. Aici punctul de plecare este M', ca raport
de capital, care determină în modul acesta caracterul întregului circuit,
întrucât cuprinde chiar în prima sa fază atât circuitul valorii-capital cât şi
pe acela al plusvalorii şi întrucât plusvaloarea trebuie, în parte, să fie
cheltuită ca venit – deşi nu în fiecare circuit în parte, totuşi în media lor
– deci să efectueze circulaţia m - b - m şi, în parte, să funcţioneze ca
element al acumulării de capital.
În forma M' ... M', consumarea întregului produs-marfă este
presupusă ca o condiţie a efectuării normale a circuitului capitalului
însuşi. Consumul individual al muncitorului şi consumul individual al
părţii neacumulate din plusprodus cuprinde întregul consum individual.

98
Consumul în întregul său – cuprinzând atât consumul individual cât şi
consumul productiv – intră deci ca o condiţie în circuitul M'. Consumul
productiv (în care e cuprins, în fapt, consumul individual al
muncitorului, întrucât forţa de muncă este, în cadrul anumitor limite,
produsul continuu al consumului individual al muncitorului) se
efectuează de către fiecare capital în parte. Consumul individual – afară
de cel necesar existenţei capitalistului individual – e presupus numai ca
un act social, nicidecum ca un act al capitalistului individual.
În formele I şi II, ansamblul mişcării se prezintă ca mişcare a
valorii-capital avansate. În forma III, capitalul valorificat formează, în
forma totalităţii produsului-marfă, punctul de plecare şi posedă forma
capitalului aflat în mişcare, forma capitalului-marfă. Abia după
transformarea lui în bani, această mişcare se bifurcă în mişcare a
capitalului şi mişcare a venitului. Împărţirea produsului social total, ca şi
împărţirea separată a fiecărui produs în cazul fiecărui capital-marfă în
parte, în fond de consum individual, pe de o parte, şi fond de
reproducţie, pe de altă parte, este înglobată, în această formă, în circuitul
capitalului.
B ... B' cuprinde posibilitatea unei lărgiri a circuitului, după
volumul lui b care intră în circuitul reînnoit.
În P... P, P poate să înceapă noul circuit cu aceeaşi valoare, şi
chiar cu una mai mică, şi să reprezinte totuşi reproducţie pe scară
lărgită; de pildă, dacă anumite elemente de mărfuri se ieftinesc din
cauza productivităţii sporite a muncii. Invers, în ipoteza opusă, capitalul
productiv crescut în valoare poate să reprezinte reproducţie pe scară
restrânsă din punct de vedere material, dacă, de pildă, elementele
producţiei se scumpesc. Acelaşi lucru e valabil şi pentru M' ... M'.
În M' ... M', capitalul în forma de marfă este o condiţie a
producţiei; în cadrul acestui circuit el revine ca o condiţie în al doilea M.
Dacă acest M nu este încă produs sau reprodus, circuitul este stânjenit;
acest M trebuie reprodus, în cea mai mare parte, ca M' al altui capital
industrial. În acest circuit M' există ca punct de plecare, ca punct de
trecere şi ca punct final al mişcării; el este deci prezent întotdeauna. El
este condiţia permanentă a procesului de reproducţie.
M' ... M' se deosebeşte de formele I şi II prin alt moment. Toate
cele trei circuite au comun faptul că forma în care capitalul îşi deschide
procesul circuitului este şi forma în care el îl încheie, aflându-se astfel
din nou în forma iniţială, în care redeschide acelaşi circuit. Forma
iniţială B, P, M' este totdeauna forma în care este avansată

99
valoarea-capital (în III, împreună cu plusvaloarea cu care a sporit), este
deci forma de început în ceea ce priveşte circuitul respectiv; forma
finală B', P, M' este de fiecare dată forma modificată a unei forme
funcţionale, anterioară în circuit, formă care nu este cea iniţială.
Astfel, în I, B' este o formă modificată a lui M', iar P final din II
este o formă modificată a lui B (în I şi în II această modificare se
efectuează printr-un proces simplu al circulaţiei mărfurilor, printr-un
schimb formal al poziţiei mărfii şi banilor); în III, M' este o formă
modificată a lui P, a capitalului productiv. Dar în primul rând aici, în III,
modificarea nu priveşte numai forma funcţională a capitalului, ci şi
mărimea valorii sale; în al doilea rând însă, modificarea este rezultatul
nu al unui simplu schimb formal de poziţie, ţinând de procesul de
circulaţie, ci al schimbării reale pe care forma de întrebuinţare şi
valoarea mărfurilor care compun capitalul productiv au suferit-o în
procesul de producţie.
Forma extremităţii iniţiale B, P, M' este presupusă la fiecare din
circuitele respective I, II, III; forma care revine în extremitatea finală
este produsă şi deci condiţionată de seria de metamorfoze ale însuşi
circuitului. M', ca punct final al circuitului unui capital industrial
individual, nu presupune decât forma P a aceluiaşi capital industrial al
cărui produs este, formă care nu aparţine circulaţiei. B', ca punct final în
I, ca formă modificată a lui M' (M' - B'), presupune că B există în mâna
cumpărătorului, în afara circuitului B ... B', şi că este atras în acest
circuit prin vânzarea lui M', fiind transformat în propria lui formă finală.
Tot astfel P final presupune, în II, că F şi Mp (M) există în exterior,
fiindu-i încorporate ca formă finală prin B - M. Dar, abstracţie făcând de
extremitatea finală, nici circuitul capitalului bănesc individual nu
presupune circuitul capitalului bănesc în general, nici circuitul
capitalului productiv individual nu presupune pe acela al capitalului
productiv. În I, B poate să fie primul capital bănesc; în II, P poate să fie
primul capital productiv care apare pe scena istoriei, dar în III,
F
M- B-M … P … M'
Mp
M' - B'

m- b-m

M este presupus de două ori în afara circuitului. O dată, în circuitul

100
F
M' - B'- M . Acest M, în măsura în care constă din Mp, este marfă în
Mp
mâna vânzătorului; el însuşi este capital-marfă în măsura în care este
produs al unui proces de producţie capitalist; şi chiar dacă acesta nu este
cazul, el apare în calitate de capital-marfă în mâna comerciantului. A
doua oară, în al doilea m din m - b - m, care de asemenea trebuie să
existe ca marfă pentru a putea fi cumpărat. În orice caz, indiferent dacă
sunt capital-marfă sau nu, F şi Mp sunt mărfuri la fel ca şi M' şi se
comportă unul faţă de altul ca mărfuri. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru al doilea m din m - b - m. Prin urmare, în măsura în care M' = M
(F + Mp), elementele sale de formare sunt mărfuri şi el trebuie înlocuit,
în circulaţie, prin aceeaşi marfă; aşa cum şi în m - b - m al doilea m
trebuie înlocuit, în circulaţie, cu alte mărfuri de acelaşi fel.
În afară de aceasta, în cadrul modului de producţie capitalist, ca
mod de producţie predominant, orice marfă trebuie să fie, în mâna
vânzătorului, capital-marfă. Ea continuă să fie capital-marfă şi în mâna
comerciantului, sau, dacă nu a fost încă, ea devine capital-marfă în mâna
lui. Sau, cum e cazul, de pildă, cu articolele importate – ea trebuie să fie
marfă care a înlocuit un capital-marfă iniţial, care deci i-a dat doar altă
formă de existenţă.
Elementele de marfă F şi Mp, din care constă capitalul
productiv P, nu mai au, ca forme de existenţă ale lui P, aceeaşi înfăţişare
pe care au avut-o pe diferitele pieţe de mărfuri de pe care sunt strânse. În
prezent ele sunt reunite, şi numai în reunirea lor pot ele funcţiona în
calitate de capital productiv.
Faptul că numai în această formă III, chiar înăuntrul circuitului,
M apare ca fiind condiţia lui M, se explică prin aceea că punctul de
plecare este capitalul în formă de marfă. Circuitul se deschide prin
transformarea lui M' (în măsura în care funcţionează ca valoare-capital,
indiferent dacă aceasta este mărită prin adăugare de plusvaloare sau nu)
în acele mărfuri care formează elementele sale de producţie. Or, această
transformare cuprinde întreg procesul de circulaţie M - B - M (= F +
Mp) şi este rezultatul lui. Aici M se află deci la ambele extremităţi, dar a
doua extremitate care îşi obţine forma M prin B - M din afară, din piaţa
de mărfuri, nu este ultima extremitate a circuitului, ci a primelor două
stadii ale sale, care cuprind procesul de circulaţie. Rezultatul lui este P,
a cărui funcţionare, procesul de producţie, începe apoi. Abia ca rezultat
al acestuia, deci nu ca rezultat al procesului de circulaţie, apare M' ca

101
încheiere a circuitului şi în aceeaşi formă ca şi extremitatea iniţială M'.
Dimpotrivă, în B ... B' şi în P ... P extremităţile finale B' şi P sunt
rezultate nemijlocite ale procesului de circulaţie. Prin urmare, aici, odată
B' şi a doua oară P sunt presupuse numai la sfârşit ca existând în mâna
altuia. Atâta timp cât circuitul are loc între extremităţi, nici B într-un
caz, nici P în celălalt – adică nici existenţa lui B ca bani străini, nici
existenţa lui P ca proces de producţie străin – nu apar în calitate de
condiţii prealabile ale acestor circuite. Dimpotrivă, M' ... M' presupune
pe M (= F + Mp) ca mărfuri străine în mână străină, ca mărfuri care,
prin procesul de circulaţie introductiv, sunt atrase în circuit şi
transformate în capital productiv, a cărui funcţionare are drept rezultat
faptul că M' devine din nou forma finală a circuitului.
Dar tocmai pentru că circuitul M' ... M' presupune, în cursul
efectuării sale, alt capital industrial în formă de M (= F + Mp) (şi Mp
cuprinde alte diferite capitaluri, de pildă, în cazul nostru, maşini,
cărbuni, ulei etc.), el însuşi cere să fie privit nu numai ca o formă
generală a circuitului, cu alte cuvinte ca o formă socială sub care poate
fi privit orice capital industrial individual (cu excepţia cazului când este
investit pentru prima dată), deci nu numai ca o formă de mişcare
comună tuturor capitalurilor industriale individuale, dar în acelaşi timp
şi ca formă de mişcare a totalităţii capitalurilor individuale, adică a
capitalului total al clasei capitaliste, o mişcare în care mişcarea fiecărui
capital industrial individual apare doar ca o mişcare parţială care se
împleteşte cu alta şi este condiţionată de ea. Dacă privim, de pildă,
totalul mărfurilor produse într-o ţară în cursul unui an şi analizăm
mişcarea prin care o parte a acestui total înlocuieşte capitalul productiv
din toate întreprinderile individuale şi altă parte intră în consumul
individual al diferitelor clase, în acest caz noi privim M' ... M' ca formă
de mişcare atât a capitalului social cât şi a plusvalorii, respectiv a
plusprodusului creat de acesta. Faptul că capitalul social este = cu totalul
capitalurilor individuale (inclusiv capitalurile societăţilor pe acţiuni
respectiv capitalul statului, în măsura în care guvernele utilizează muncă
salariată productivă în mine, căi ferate etc. adică funcţionează în calitate
de capitalişti industriali) şi că mişcarea totală a capitalului social este =
cu suma algebrică a mişcărilor capitalurilor individuale, nu exclude în
niciun fel ca această mişcare să prezinte, ca mişcare a capitalului
individual izolat, alte fenomene decât aceeaşi mişcare dacă e privită ca o
parte a mişcării totale a capitalului social, deci în legătura ei cu mişcarea
celorlalte părţi ale acestuia, şi ca în acelaşi timp ea să rezolve probleme

102
a căror rezolvare trebuie presupusă atunci când se cercetează circuitul
unui capital individual izolat, în loc să rezulte din el.
M' ... M' este singurul circuit în care valoarea-capital avansată la
început formează doar o parte a extremităţii care deschide mişcarea,
astfel că mişcarea se anunţă de la început ca mişcare totală a capitalului
industrial, atât a acelei părţi din produs care înlocuieşte capitalul
productiv, cât şi a aceleia care constituie plusprodus şi care în parte e
cheltuită ca venit, în parte trebuie să servească drept element al
acumulării. În măsura în care cheltuirea de plusvaloare ca venit este
cuprinsă în acest circuit, în aceeaşi măsură este cuprinsă în el şi
consumul individual. Dar acesta din urmă mai este cuprins în el şi prin
faptul că punctul de plecare M, marfă, există ca un articol de
întrebuinţare oarecare; or, orice articol produs pe baze capitaliste este
capital-marfă, indiferent dacă forma sa utilă îl destinează consumului
productiv, consumului individual sau amândurora. B ... B' nu se referă
decât la latura valorii, la valorificarea valorii-capital avansate, ca scop al
procesului întreg; P ... P (P') nu se referă decât la procesul de producţie
al capitalului ca proces de reproducţie, mărimea capitalului productiv
rămânând aceeaşi sau sporind (acumulare); M' ... M', anunţându-se chiar
din extremitatea sa iniţială ca formă a producţiei capitaliste de mărfuri,
cuprinde de la început consumul productiv şi consumul individual;
consumul productiv şi valorificarea înglobată în el apare doar ca o
ramură a mişcării sale. În sfârşit, întrucât M' poate să existe într-o formă
de întrebuinţare care nu mai poate intra într-un proces de producţie,
acest fapt arată din capul locului că diferitele elemente componente ale
valorii lui M', exprimate în părţi ale produsului, trebuie să ocupe locuri
diferite, după cum M' ... M' are rolul de formă a mişcării capitalului
social total sau de mişcare independentă a unui capital industrial
individual. În toate aceste particularităţi ale sale acest circuit arată că el
este mai mult decât circuitul izolat al unui simplu capital individual.
În figura M' ... M' mişcarea capitalului-marfă, adică a
produsului total creat pe baze capitaliste, apare atât ca fiind o condiţie a
circuitului independent al capitalului individual, cât şi ca fiind la rândul
ei determinată de acesta. Dacă deci această figură e cercetată în
particularitatea ei, nu mai e suficient să ne mulţumim cu faptul că
metamorfozele M' - B' şi B - M sunt, pe de o parte, segmente
determinate din punct de vedere funcţional în metamorfoza capitalului
şi, pe de altă parte, termeni ai circulaţiei generale a mărfurilor. Se
impune necesitatea de a se pune în evidenţă împletirile metamorfozelor

103
unui capital individual cu acelea ale altor capitaluri individuale şi cu
acea parte a produsului total care este destinată consumului individual.
Atunci când analizăm circuitul capitalului industrial individual punem
deci la baza analizei primele două forme.
Circuitul M' ... M' apare ca formă a capitalului individual izolat,
de pildă în agricultură, unde se calculează de la recoltă la recoltă. În
figura II se porneşte de la însămânţare, în figura III de la recoltă, sau,
cum se exprimă fiziocraţii, în cea dintâi se porneşte de la avances
[avansuri], iar în cea din urmă de la reprises [reprimiri]. În III, mişcarea
valorii capitalului apare din capul locului doar ca parte a mişcării masei
generale a produselor, în timp ce în I şi II mişcarea lui M' nu constituie
decât un moment în mişcarea unui capital izolat.
În figura III, mărfurile aflate pe piaţă formează condiţia
permanentă a procesului de producţie şi reproducţie. Dacă se fixează
deci această figură, toate elementele procesului de producţie par să
provină din circulaţia mărfurilor şi să constea numai din mărfuri.
Această concepţie unilaterală trece cu vederea elementele procesului de
producţie independente de elementele mărfurilor.
Întrucât în M' ... M' punctul de plecare îl formează produsul
total (valoarea totală), se vede că (abstracţie făcând de comerţul
exterior) nu poate să aibă loc reproducţie pe scară lărgită,
productivitatea rămânând de altfel neschimbată, decât dacă partea de
plusprodus care urmează a fi capitalizată conţine deja elementele
materiale ale capitalului productiv suplimentar; că deci, în măsura în
care producţia unui an serveşte drept condiţie a producţiei anului
următor, sau în măsura în care acest lucru poate să aibă loc în mod
concomitent cu procesul de reproducţie simplu înăuntrul unui singur an,
plusprodusul se produce direct în forma care îi permite să funcţioneze
drept capital suplimentar. Productivitatea sporită nu poate decât să
sporească materialul capitalului, fără a-i spori valoarea; prin aceasta ea
creează însă material suplimentar pentru valorificare.
Pe M' ... M' se întemeiază tabloul economic al lui Quesnay şi
este o dovadă de mare şi de justă intuiţie că el a ales această formă, şi nu
P ... P, ca opoziţie la B ... B' (forma reţinută în mod izolat de sistemul
mercantilist).

NOTE:
1
În ediţia Meissner: acum; corectat pe baza originalului lui Marx. (Nota Inst. M.E.L.)

104
Capitolul patru
CELE TREI FIGURI ALE PROCESULUI CIRCUITULUI

Însemnând procesul total al circulaţiei cu Cc, cele trei figuri pot


fi reprezentate în modul următor:
I) B - M ... P ... M' - B'
II) P ... Cc ... P
III) Cc ... P (M').
Dacă sintetizăm toate cele trei forme, toate premisele procesului
apar ca rezultat al său, ca o premisă produsă de el însuşi, şi toate
rezultatele procesului apar ca premisele lui. Fiecare moment apare ca
punct de plecare, ca punct de trecere şi ca punct de întoarcere. Procesul
total se prezintă ca unitate a procesului de producţie şi a procesului de
circulaţie; procesul de producţie devine mijlocitorul procesului de
circulaţie şi invers.
Tuturor celor trei circuite le este comună valorificarea valorii ca
scop determinant, ca mobil. În I, însăşi forma exprimă acest lucru.
Forma II începe cu P, cu procesul de valorificare însuşi. În III, circuitul
începe cu valoarea valorificată şi se încheie cu valoare valorificată din
nou, chiar dacă mişcarea este repetată pe aceeaşi scară.
În măsura în care M - B este pentru cumpărător B - M, iar B - M
este pentru vânzător M - B, circulaţia capitalului nu reprezintă decât
metamorfoza de mărfuri obişnuită, aplicându-se legile despre masa
monedei aflate în circulaţie, aşa cum au fost dezvoltate atunci când a
fost vorba despre această metamorfoză (cartea I, cap. III, 2 [pag. 125-
145]). Dacă se lasă însă de o parte această latură formală, cercetându-se
legătura reală dintre metamorfozele diferitelor capitaluri individuale,
adică, de fapt, legătura dintre circuitele capitalurilor individuale ca
mişcări parţiale ale procesului de reproducţie a capitalului social total,
această legătură nu poate fi explicată prin simpla alternare de forme
între bani şi marfă.
Într-un cerc care se află într-o mişcare de rotaţie continuă,
fiecare punct este în acelaşi timp punct de plecare şi punct de întoarcere.
Dacă întrerupem rotaţia, nu fiecare punct de plecare este şi punct de
întoarcere. Tot astfel am văzut nu numai că fiecare circuit special
presupune în mod implicit pe celălalt, dar şi că repetarea circuitului
într-o formă cuprinde în ea efectuarea circuitului în celelalte forme. În

105
modul acesta toată deosebirea se prezintă ca o deosebire pur formală,
sau ca o deosebire pur subiectivă, care există, numai pentru observatori.
În măsura în care fiecare din aceste circuite este privit ca o
formă specială a mişcării în care se află diferite capitaluri industriale
individuale, deosebirea aceasta există şi ea totdeauna numai ca o
deosebire individuală. În realitate însă, fiecare capital industrial
individual se află în acelaşi timp în toate trei. Cele trei circuite, formele
de reproducţie ale celor trei forme ale capitalului, se efectuează în mod
continuu una lângă alta. De pildă, o parte a valorii-capital care
funcţionează acum în calitate de capital-marfă se transformă în capital
bănesc, dar în acelaşi timp o altă parte trece din procesul de producţie în
procesul de circulaţie sub formă de capital-marfă nou. În modul acesta
forma circulară M' ... M' este descrisă în mod continuu; la fel şi celelalte
două forme. Reproducţia capitalului în fiecare din formele sale şi în
fiecare din stadiile sale este tot atât de continuă ca şi metamorfoza
acestor forme şi trecerea succesivă prin cele trei stadii. Aici întregul
circuit este deci unitate efectivă a celor trei forme ale lui.
În analiza noastră am presupus că valoarea-capital apare toată,
cu întreaga ei mărime, sub formă de capital bănesc, sau de capital
productiv, sau de capital-marfă. Astfel am avut, de pildă, cele 422 1. st.
mai întâi sub formă de capital bănesc, apoi transformate, de asemenea în
toată mărimea lor, în capital productiv şi, în fine, sub formă de
capital-marfă – fire în valoare de 500 1. st. (din care 78 1. st.
plusvaloare). Aici diferitele stadii formează tot atâtea întreruperi. Atâta
timp, de pildă, cât cele 422 1. st. rămân în formă de bani, adică până
când cumpărările B - M (F + Mp) sunt efectuate, întreg capitalul există
şi funcţionează în mod exclusiv drept capital bănesc. În momentul în
care e transformat în capital productiv el nu funcţionează nici drept
capital bănesc şi nici drept capital-marfă. Întreg procesul său de
circulaţie este întrerupt aşa cum, pe de altă parte, întreg procesul său de
producţie este întrerupt atunci când el funcţionează într-unul din cele
două stadii de circulaţie, fie ca B, fie ca M'. Astfel, circuitul P ... P s-ar
prezenta nu numai ca o reînnoire periodică a capitalului productiv dar şi,
în aceeaşi măsură, ca o întrerupere a funcţiei sale, adică a procesului de
producţie, până la încheierea procesului de circulaţie; în loc să se facă în
mod continuu, producţia s-ar face cu intermitenţe şi nu s-ar reînnoi decât
după anumite intervale de timp, de durată întâmplătoare, după cum cele
două stadii ale procesului de circulaţie ar fi parcurse mai repede sau mai
încet. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu un meseriaş chinez, care nu

106
lucrează decât pentru clienţi particulari şi al cărui proces de producţie
încetează până ce comanda este reînnoită.
De fapt acest lucru este valabil pentru fiecare porţiune de capital
aflată în mişcare, în parte, şi toate porţiunile de capital efectuează în
mod succesiv această mişcare. Astfel, de pildă, cei 10.000 pfunzi de fire
sunt produsul săptămânal al unui filator. Aceşti 10.000 pfunzi de fire ies
în întregimea lor din sfera producţiei în sfera circulaţiei; valoarea-capital
pe care ele o conţin trebuie transformată în întregime în capital bănesc,
şi atâta timp cât ea se află în forma de capital bănesc nu poate să intre
din nou în procesul de producţie; ea trebuie, mai întâi, să intre în
circulaţie şi să se retransforme în elementele capitalului productiv, F +
Mp. Procesul circuitului capitalului este o continuă întrerupere,
părăsirea unui stadiu şi intrarea în cel următor, lepădarea unei forme,
existenţa în altă formă; fiecare din aceste stadii nu numai că îl
condiţionează pe celălalt, dar îl şi exclude.
Dar o particularitate caracteristică a producţiei capitaliste este
continuitatea, determinată de baza tehnică a acestei producţii, deşi nu
este totdeauna posibilă în mod absolut. Să vedem, aşadar, cum se
întâmplă lucrurile în realitate. În timp ce, de pildă, cei 10.000 pfunzi de
fire intră pe piaţă sub formă de capital-marfă şi îşi efectuează
transformarea lor în bani (indiferent dacă aceşti bani sunt mijloc de
plată, mijloc de cumpărare sau simplă monedă de calcul), alte cantităţi
de bumbac, cărbuni etc. intră în locul lor în procesul de producţie, s-au
şi retransformat deci din formă de bani şi din formă de marfă în formă
de capital productiv, începându-şi funcţia de capital productiv; iar în
acelaşi timp în care primii 10.000 pfunzi de fire sunt transformaţi în
bani, alţi 10.000 pfunzi de fire anteriori descriu deja al doilea stadiu al
circulaţiei lor şi se retransformă din bani în elementele capitalului
productiv. Toate porţiunile de capital efectuează în mod succesiv
procesul circuitului şi se află în acelaşi moment în stadii diferite ale
acestuia. Astfel, în decursul circuitului său, capitalul industrial se află în
acelaşi moment în toate stadiile sale şi în diferitele forme de funcţionare
care le corespund. Pentru acea porţiune care se transformă pentru prima
dată din capital-marfă în bani circuitul M' ... M' este deschis, în timp ce
pentru capitalul industrial, ca un întreg aflat în mişcare, circuitul M' ...
M' este încheiat. Cu o mână se avansează bani, cu cealaltă se încasează;
deschiderea circuitului B ... B' într-un punct este, în acelaşi timp,
întoarcerea lui în alt punct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capitalul
productiv.

107
Circuitul real al capitalului industrial, în continuitatea sa, nu este
deci numai unitatea dintre procesul de circulaţie şi procesul de
producţie, ci unitatea tuturor celor trei circuite ale capitalului. Dar el
poate să constituie această unitate numai în măsura în care fiecare
porţiune deosebită a capitalului poate să parcurgă, pe rând, fazele
succesive ale circuitului, poate să treacă dintr-o fază, dintr-o formă de
funcţionare într-alta, în măsura în care, deci, capitalul industrial, ca total
al acestor porţiuni, se află în acelaşi moment în diferitele faze şi funcţii,
descriind astfel toate cele trei circuite în mod simultan. Modificările
succesive ale fiecărei porţiuni sunt condiţionate aici de faptul că
porţiunile se află una lângă alta, adică de împărţirea capitalului. Tot
astfel, în sistemul de fabrică articulat produsul se află în mod continuu
atât pe diferitele trepte ale procesului său de formare, cât şi în trecerea
de la o fază a producţiei la alta. Întrucât capitalul industrial individual
reprezintă o mărime determinată, care depinde de mijloacele
capitalistului şi care are pentru fiecare ramură industrială un anumit
minim, trebuie să existe o anumită proporţie la împărţirea capitalului.
Mărimea capitalului existent determină volumul procesului de
producţie, iar acesta determină volumul capitalului-marfă şi pe cel al
capitalului bănesc, în măsura în care ele funcţionează alături de procesul
de producţie. Funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital,
funcţionare care determină continuitatea producţiei, există însă numai
prin mişcarea porţiunilor de capital în care acestea trec pe rând prin
diferitele stadii. Funcţionarea concomitentă nu este ea însăşi decât un
rezultat al succesiunii. Dacă, de pildă, M' - B' stagnează pentru una din
porţiuni, dacă marfa nu poate fi vândută, circuitul acestei porţiuni este
întrerupt, iar înlocuirea prin mijloacele sale de producţie nu are loc;
porţiunile următoare, care ies din procesul de producţie ca M', îşi găsesc
închisă posibilitatea de a-şi schimba funcţiile, din cauza predecesorului
lor. Dacă acest fapt continuă un timp oarecare, producţia este restrânsă
şi întreg procesul este oprit. Orice stagnare în succesiune
dezorganizează funcţionarea concomitentă a porţiunilor de capital, orice
stagnare într-unul din stadii are ca efect o stagnare mai mare sau mai
mică în întregul circuit nu numai al porţiunii de capital stagnante, dar a
întregului capital individual.
Forma următoare în care se prezintă procesul este aceea a unei
succesiuni de faze, astfel că trecerea capitalului într-o fază nouă este
condiţionată de ieşirea lui din cealaltă fază. Iată de ce fiecare circuit
deosebit are ca punct de plecare şi ca punct de întoarcere una din

108
formele de funcţionare ale capitalului. Pe de altă parte, procesul total
este de fapt unitatea celor trei circuite, care sunt formele diferite în care
se exprimă continuitatea procesului. Circuitul total se prezintă pentru
fiecare formă de funcţionare a capitalului drept circuitul ei specific, şi
anume fiecare din aceste circuite condiţionează continuitatea procesului
total; circuitul uneia din formele de funcţionare îl condiţionează pe
celălalt. Este o condiţie necesară pentru procesul de producţie total, în
special în ceea ce priveşte capitalul social, ca acest proces de producţie
să fie în acelaşi timp proces de reproducţie, şi deci circuit al fiecăruia
din momentele sale. Diferite fracţiuni ale capitalului parcurg în mod
succesiv diferitele stadii şi forme de funcţionare. Prin acest fapt, fiecare
formă de funcţionare trece, concomitent cu toate celelalte, prin propriul
ei circuit, cu toate că de fiecare dată altă porţiune a capitalului se
manifestă în această formă. O porţiune a capitalului, dar o porţiune
mereu schimbată, mereu reprodusă, există sub formă de capital-marfă
care se transformă în bani; alta sub formă de capital bănesc care se
transformă în capital productiv; o a treia sub formă de capital productiv
care se transformă în capital-marfă. Existenţa permanentă a tuturor celor
trei forme este obţinută prin faptul că întreg capitalul parcurge în
circuitul său tocmai aceste trei faze.
Ca un întreg, capitalul se află astfel, în acelaşi moment, în
diferitele sale faze, într-o alăturare spaţială. Dar încontinuu fiecare
porţiune trece în mod succesiv dintr-o fază, dintr-o formă de funcţionare
în alta, funcţionând astfel pe rând în fiecare din ele. În modul acesta
formele sunt forme fluide a căror simultaneitate este un rezultat al
succesiunii lor. Fiecare formă urmează după alta şi o precede, astfel că
întoarcerea unei porţiuni de capital la o formă este condiţionată de
întoarcerea altei porţiuni la altă formă. Fiecare porţiune descrie în mod
continuu propria sa mişcare circulară, dar mereu altă porţiune a
capitalului se află în această formă, şi aceste mişcări circulare speciale
nu formează decât momente simultane şi succesive ale mişcării totale.
Numai în unitatea celor trei circuite se realizează continuitatea
procesului total, desfiinţându-se întreruperea descrisă mai sus. Capitalul
social total posedă totdeauna această continuitate, iar procesul său
prezintă totdeauna unitatea celor trei circuite.
În ceea ce priveşte capitalurile individuale, continuitatea
reproducţiei este întreruptă în unele locuri în măsură mai mare sau mai
mică. În primul rând, masele de valoare sunt adesea repartizate, în
diferite epoci, în porţiuni inegale asupra diferitelor stadii şi forme de

109
funcţionare. În al doilea rând, aceste porţiuni se pot repartiza în mod
diferit, după categoria mărfii care urmează a fi produsă, deci după sfera
specială de producţie în care este investit capitalul. În al treilea rând,
continuitatea poate fi întreruptă, în măsură mai mare sau mai mică, în
ramuri de producţie care depind de anotimp, fie din cauza unor condiţii
naturale (agricultura, pescuitul scrumbiilor etc.), fie din cauza unor
împrejurări convenţionale, ca, de pildă, în cazul aşa-numitelor lucrări de
sezon. Procesul decurge în modul cel mai regulat şi mai uniform în
fabrici şi în mine. Dar aceste deosebiri între ramurile de producţie nu
produc deosebiri în formele generale ale procesului circuitului.
Capitalul ca valoare care se valorifică nu cuprinde numai relaţii
de clasă, un anumit caracter social determinat, care se întemeiază pe
existenţa muncii ca muncă salariată. El este o mişcare, un proces de
circuit prin diferite stadii, care cuprinde la rândul lui trei forme ale
circuitului diferite. El poate fi deci înţeles numai ca o mişcare şi nu ca
un lucru aflat în repaos. Aceia care consideră autonomizarea valorii ca o
simplă abstracţie, uită că mişcarea capitalului industrial este această
abstracţie in actu (în acţiune). Valoarea parcurge aici diferite forme,
diferite mişcări, în care ea se conservă şi în acelaşi timp se valorifică, se
măreşte. Întrucât aici avem de-a face deocamdată cu simpla formă a
mişcării, lăsăm la o parte revoluţiile cărora le poate fi supusă
valoarea-capital în procesul circuitului ei; este însă clar că, în ciuda
tuturor revoluţiilor valorii, producţia capitalistă nu poate să existe şi să
continue a exista decât atâta timp cât valoarea-capital se valorifică, adică
îşi descrie procesul circuitului ei ca valoare autonomizată, atâta timp
deci cât revoluţiile valorii sunt dominate şi echilibrate într-un fel
oarecare. Mişcările capitalului apar ca acţiuni ale capitalistului industrial
individual, astfel încât el funcţionează în calitate de cumpărător de
mărfuri şi de muncă, în calitate de vânzător de mărfuri şi de capitalist
productiv şi efectuează deci prin activitatea sa circuitul. Dacă
valoarea-capital socială este supusă unei revoluţii a valorii, capitalul său
individual poate să sucombe în faţa ei şi să dispară pentru că nu poate
îndeplini condiţiile acestei mişcări a valorii. Cu cât mai acute şi mai
dese sunt revoluţiile valorii, cu atât mişcarea automată a valorii
autonomizate, mişcare care acţionează cu forţa unui proces natural
elementar, se face mai simţită în faţa prevederilor şi calculelor
capitalistului individual, cu atât cursul producţiei normale este
subordonat mai mult speculaţiei anormale, cu atât mai mare devine
pericolul pentru existenţa capitalurilor individuale. Aceste revoluţii

110
periodice ale valorii confirmă deci ceea ce se susţine că ele ar dezminţi:
autonomizarea pe care o cunoaşte valoarea în calitate de capital şi pe
care ea o menţine şi o accentuează prin mişcarea sa.
Această succesiune de metamorfoze ale capitalului în mişcare
cuprinde o comparare continuă a modificării mărimii valorii capitalului,
efectuată în circuit, cu valoarea iniţială. Dacă autonomizarea valorii faţă
de forţa creatoare de valoare, faţă de forţa de muncă, este începută în
actul B - F (cumpărare de forţă de muncă) şi este realizată în cursul
procesului de producţie ca exploatare a forţei de muncă, această
autonomizare a valorii nu reapare în acest circuit în care banii, marfa,
elementele de producţie nu sunt decât forme alternante ale
valorii-capital în mişcare, iar mărimea trecută a valorii capitalului se
compară cu cea actuală, modificată.
„Valoarea” – susţine Bailey împotriva autonomizării valorii,
care caracterizează modul de producţie capitalist şi pe care el o tratează
ca pe o iluzie a anumitor economişti – „valoarea este un raport între
mărfuri care există în mod concomitent, pentru că numai acestea pot fi
schimbate unele cu altele”. Acestea el le spune împotriva comparării
unor valori de mărfuri în epoci diferite, comparare care, valoarea
bănească fiind o dată fixată pentru fiecare epocă, nu înseamnă decât o
comparare a cheltuirii de muncă, necesară în diferite epoci, pentru
producerea aceluiaşi fel de mărfuri. Acest fapt îşi are originea în
confuzia principială pe care o face considerând valoarea de schimb
egală cu valoarea, forma valorii ca fiind valoarea însăşi, considerând
deci că valorile mărfurilor nu mai sunt comparabile unele cu altele
atunci când ele nu funcţionează în mod activ ca valori de schimb, deci
atunci când ele nu pot fi schimbate în mod real unele cu altele. Prin
urmare, el nici nu bănuieşte măcar că valoarea nu funcţionează în
calitate de valoare-capital sau de capital decât pentru că rămâne identică
cu sine însăşi şi este comparată cu sine însăşi în diferitele faze ale
circuitului ei, care nu sunt nicidecum contemporary [concomitente], ci
succesive.
Pentru a menţine puritatea formulei circuitului, nu e suficient să
presupunem că mărfurile se vând la valoarea lor, ci că acest lucru se
întâmplă în timp ce celelalte împrejurări rămân neschimbate. Să luăm,
de pildă, forma P ... P, făcând abstracţie de toate revoluţiile tehnice din
cadrul procesului de producţie care pot devaloriza capitalul productiv al
unui anumit capitalist; făcând abstracţie de asemenea şi de orice
repercusiune pe care ar putea să o aibă o schimbare a elementelor valorii

111
capitalului productiv asupra valorii capitalului-marfă existent, valoare
care poate fi sporită sau redusă, dacă există rezerve de asemenea capital.
Să presupunem că M', cei 10.000 pfunzi de fire, se vând la valoarea lor
de 500 1. st.; 8.440 pfunzi = 422 1. st. înlocuiesc valoarea-capital pe
care o conţine M'. Dacă însă valoarea bumbacului, a cărbunilor etc. s-a
urcat (facem abstracţie aici de simple oscilaţii ale preţurilor), aceste 422
1. st. nu sunt, poate, suficiente pentru a înlocui în întregime elementele
capitalului productiv; este nevoie de capital bănesc suplimentar;
capitalul bănesc este legat. Invers dacă acele preţuri scad; capitalul
bănesc este eliberat. Procesul decurge în mod cu totul normal numai
atunci când raporturile de valoare rămân constante; el decurge în fapt
atâta timp cât deranjamentele în repetarea circuitului se compensează;
cu cât mai mari sunt deranjamentele, cu atât mai mult capital bănesc
trebuie să posede capitalistul industrial pentru a putea aştepta această
compensare; şi întrucât în cursul producţiei capitaliste se lărgeşte scara
fiecărui proces de producţie individual, şi împreună cu ea mărimea
minimă a capitalului ce trebuie avansat, împrejurarea arătată mai sus se
adaugă celorlalte împrejurări care transformă din ce în ce mai mult
funcţia capitalistului industrial într-un monopol al marilor posesori de
capitaluri băneşti, izolaţi sau asociaţi.
Trebuie să observăm aici în treacăt, că dacă are loc o schimbare
în valoarea elementelor de producţie, se vădeşte o deosebire între forma
B ... B', pe de o parte, şi P ... P şi M' ... M', pe de altă parte.
În B ... B', ca formulă a capitalului nou investit care apare
pentru prima data sub formă de capital bănesc, o scădere în valoarea
mijloacelor de producţie, de pildă a materiilor prime, a materiilor
auxiliare etc. va necesita, pentru începerea unei exploatări cu un volum
anumit, o cheltuire mai mică de capital bănesc decât înainte de scădere,
aceasta întrucât volumul procesului de producţie (dezvoltarea forţei
productive rămânând constantă) depinde de masa şi de volumul
mijloacelor de producţie pe care poate să le pună în lucru o anumită
cantitate de forţă de muncă, nu însă de valoarea acestor mijloace de
producţie, nici de aceea a forţei de muncă (valoarea acesteia din urmă nu
influenţează decât mărimea valorificării).
Invers. Dacă are loc o creştere a valorii elementelor de producţie
ale mărfurilor care constituie elementele capitalului productiv, este
nevoie de mai mult capital bănesc pentru întemeierea unei întreprinderi
cu un anumit volum. În ambele cazuri nu este afectată decât cantitatea
capitalului bănesc ce urmează să servească la noile investiţii; în primul

112
caz un capital bănesc devine excedentar, în al doilea caz un capital
bănesc este legat, aceasta dacă, în ramura de producţie respectivă,
creşterea unor noi capitaluri industriale individuale continuă în mod
obişnuit.
Circuitele P ... P şi M' ... M' se reprezintă pe sine însele ca B ...
B' numai în măsura în care mişcarea lui P şi a lui M' este în acelaşi timp
acumulare, deci în măsura în care b suplimentar, bani suplimentari, se
transformă în capital bănesc. Deosebit de aceasta ele sunt afectate de
schimbarea valorii elementelor capitalului productiv altfel decât B ... B':
facem din nou abstracţie aici de repercusiunile unei astfel de schimbări a
valorii asupra componentelor capitalului aflate în cursul procesului de
producţie. Nu investiţia iniţială este aceea care e afectată aici în mod
direct, ci un capital industrial aflat în procesul său de reproducţie şi nu
F
în primul său circuit; deci M' ... M , retransformarea
Mp
capitalului-marfă în elementele sale de producţie, în măsura în care
acestea constau din mărfuri. În ipoteza scăderii valorii (respectiv a
preţului) sunt posibile trei situaţii: procesul de reproducţie continuă pe
aceeaşi scară; în acest caz o parte a capitalului bănesc de până acum este
eliberată şi are loc o îngrămădire de capital bănesc fără să fi avut loc
acumulare efectivă (producţie pe scară lărgită), sau fără să fi avut loc
transformarea lui b (plusvaloare) în fond de acumulare, transformare
care deschide şi însoţeşte acumularea efectivă; sau, dacă proporţiile
tehnice permit acest lucru, procesul de reproducţie este lărgit pe o scară
mai mare decât s-ar fi întâmplat în mod normal; sau, în fine, se face un
stocaj mai mare de materii prime etc.
Invers stau lucrurile dacă valoarea elementelor de înlocuire a
capitalului-marfă creşte. Reproducţia nu mai are loc, în acest caz, în
volumul normal (de pildă, se munceşte un timp mai scurt); sau trebuie
să intervină un capital bănesc suplimentar pentru ca ea să continue în
acelaşi volum ca mai înainte (legare de capital bănesc), sau fondul
bănesc de acumulare, dacă există, serveşte în întregime sau în parte nu
pentru lărgirea procesului de reproducţie, ci pentru continuarea lui pe
aceeaşi scară ca mai înainte. Şi aceasta este legare de capital bănesc,
numai că aici capitalul suplimentar nu vine din afară, din piaţa
financiară, ci din mijloacele capitalistului industrial însuşi.
La P ... P şi la M' ... M' pot interveni însă împrejurări care să
modifice situaţia. Dacă, de pildă, filatorul nostru de bumbac are o

113
rezervă mare de bumbac (dacă deci o mare parte a capitalului său
productiv se află în forma de rezervă de bumbac), o parte a capitalului
său productiv va fi devalorizată printr-o scădere a preţurilor
bumbacului; dacă, dimpotrivă, acestea cresc, are loc o creştere a valorii
părţii respective a capitalului său productiv. Pe de altă parte, dacă el a
imobilizat mase mari în forma de capital-marfă, de pildă în fire de
bumbac, atunci, în ipoteza unei scăderi a valorii bumbacului, se
devalorizează o parte a capitalului-marfă al său, deci o parte a
capitalului său aflat în circuit, în general; invers stau lucrurile atunci
F
când preţurile bumbacului cresc. În fine, în procesul M' - B – M :
Mp
dacă M' - B, realizarea capitalului-marfă, a avut loc înainte ca valoarea
elementelor lui M să se fi schimbat, capitalul este afectat numai în
modul arătat în primul caz, adică în al doilea act de circulaţie
F
B-M ; dacă însă schimbarea de valoare a avut loc înainte de
Mp
efectuarea lui M' - B, în acest caz, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, o scădere a preţului bumbacului are ca efect o scădere
corespunzătoare a preţului firelor, iar o creştere a preţului bumbacului
are, invers, ca efect o creştere a preţului firelor. Efectul asupra
diferitelor capitaluri individuale plasate în aceeaşi ramură de producţie
poate să fie foarte diferit după diferitele împrejurări în care ele se pot
afla. De-asemenea, eliberarea şi legarea de capital bănesc pot rezulta din
deosebiri în ceea ce priveşte durata procesului de circulaţie, deci şi în
ceea ce priveşte viteza circulaţiei. Dar aceste lucruri îşi vor găsi locul în
analiza rotaţiei. Aici nu ne interesează decât deosebirea reală care se
manifestă între B ... B' şi celelalte două forme ale procesului circuitului
în ceea ce priveşte schimbările în valoarea elementelor capitalului
productiv.
F
În segmentul de circulaţie B - M , o mare parte a mărfurilor
Mp
din care constă Mp, mijloacele de producţie, va fi ea însăşi, în epoca
modului de producţie capitalist ajuns la dezvoltare, deci predominant,
capital-marfă străin aflat în funcţie. Din punctul de vedere al
vânzătorului are deci loc M' - B', transformarea capitalului-marfă în
capital bănesc. Lucrul acesta nu este însă valabil în mod absolut.

114
Dimpotrivă, înăuntrul procesului său de circulaţie, în care capitalul
industrial funcţionează fie ca bani, fie ca marfă, circuitul capitalului
industrial se încrucişează, fie în calitate de capital bănesc, fie în calitate
de capital-marfă, cu circulaţia de mărfuri a celor mai diferite moduri
sociale de producţie, în măsura în care această circulaţie de mărfuri este
în acelaşi timp producţie de mărfuri. Indiferent dacă marfa este produsul
producţiei întemeiate pe sclavagism sau produsul unor ţărani (chinezi,
ryoţi hinduşi), al unor comunităţi (Indiile Orientale olandeze), al
producţiei de stat (cum se găseşte, întemeiată pe şerbie, în epocile mai
vechi ale istoriei ruse), sau al unor popoare de vânători pe jumătate
sălbatice etc., ea întâmpină ca marfă şi ca bani banii şi mărfurile în care
se manifestă capitalul industrial şi intră atât în circuitul acestuia cât şi în
acela al plusvalorii aduse de capitalul-marfă, în măsura în care această
plusvaloare este cheltuită ca venit; ea intră deci în ambele ramuri ale
circulaţiei capitalului-marfă. Caracterul procesului de producţie din care
provine marfa este indiferent; ea funcţionează ca marfă pe piaţă, ea intră
ca marfă în circuitul capitalului industrial, ca şi în circulaţia plusvalorii
produse de acesta. Caracterul diferit al originii ei, existenţa pieţei ca
piaţă mondială este deci ceea ce caracterizează procesul de circulaţie al
capitalului industrial. Ceea ce este valabil pentru mărfurile străine, este
valabil şi pentru banii străini; aşa cum capitalul-marfă nu funcţionează
în faţa lor decât ca marfă, tot astfel aceşti bani nu funcţionează în faţa lui
decât ca bani; banii funcţionează aici ca monedă universală.
În această privinţă trebuie să observăm însă două lucruri.
Întâi. Mărfurile (Mp) încetează de a fi mărfuri în momentul în
care actul B-Mp este încheiat şi devin unul din modurile de existenţă ale
capitalului industrial în forma sa de funcţionare ca P, capital productiv.
În modul acesta însă originea lor este ştearsă; ele nu mai există decât ca
forme de existenţă ale capitalului industrial; ele îi sunt încorporate. Dar
rămâne stabilit că pentru înlocuirea lor este nevoie de reproducerea lor,
şi în această măsura modul de producţie capitalist este condiţionat de
alte moduri de producţie aflate pe alte trepte de dezvoltare decât a sa.
Tendinţa lui este însă de a transforma pe cât posibil orice producţie în
producţie de mărfuri; mijlocul lui principal în această privinţă este
tocmai această atragere a altor producţii în propriul lui proces de
circulaţie, iar producţia de mărfuri dezvoltată este ea însăşi producţie de
mărfuri capitalistă. Intervenţia capitalului industrial grăbeşte peste tot
această transformare, dar împreună cu ea şi transformarea tuturor
producătorilor nemijlociţi în muncitori salariaţi.

115
Al doilea. Mărfurile care intră în procesul de circulaţie al
capitalului industrial (aici se numără şi mijloacele de subzistenţă
necesare în care se transformă capitalul variabil în scopul reproducerii
forţei de muncă, după ce a fost plătit muncitorilor), oricare le-ar fi
originea şi oricare ar fi forma socială a procesului de producţie din care
provin – întâmpină deja capitalul industrial sub formă de capital-marfă,
sub formă de capital de comerţ cu mărfuri sau de capital comercial;
acesta cuprinde însă prin natura sa mărfuri din toate modurile de
producţie.
Aşa cum modul de producţie capitalist presupune o scară largă a
producţiei, tot astfel el presupune în mod necesar şi o scară largă a
vânzării; deci vânzare către comerciant, nu către consumatorul
individual. În măsura în care acest consumator este el însuşi consumator
productiv, deci capitalist industrial, adică în măsura în care capitalul
industrial al unei ramuri de producţie îi livrează celeilalte ramuri
mijloace de producţie, are loc (sub formă de comandă etc.) şi vânzare
directă din partea unui capitalist industrial către mulţi alţii. În această
măsură fiecare capitalist este deci vânzător direct, propriul său
comerciant, ceea ce este de altfel şi atunci când îi vinde comerciantului.
Comerţul cu mărfuri ca funcţie a capitalului comercial este presupus şi
se dezvoltă tot mai mult odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. Noi
îl presupunem, aşadar, în unele cazuri pentru ilustrarea unor anumite
laturi ale procesului de circulaţie capitalist; dar la analiza generală a
acestui proces de circulaţie presupunem vânzare directă, fără intervenţia
comerciantului, pentru că aceasta din urmă acoperă diferite momente ale
mişcării.
Să-l luăm pe Sismondi, care prezintă lucrurile cam naiv:
„Comerţul utilizează un capital apreciabil, care, cum se pare în primul
moment, nu formează o parte componentă a capitalului a cărui mişcare
am descris-o în mod amănunţit. Valoarea postavurilor strânse în
depozitele comerciantului de postavuri nu pare în primul moment să
aibă de-a face ceva cu acea parte a producţiei anuale pe care bogatul o
dă săracului ca salariu pentru a-l face să muncească. Acest capital nu a
făcut însă decât să înlocuiască pe celălalt, despre care am vorbit. Pentru
a cunoaşte în mod clar progresele avuţiei, am urmărit-o de la crearea ei
până la consumare. Şi capitalul utilizat, de pildă în fabricarea
postavului, părea să fie totdeauna acelaşi; atunci când era schimbat cu
venitul consumatorului, el nu făcea decât să se împartă în două părţi: o
parte reprezintă, ca profit, venitul fabricantului, cealaltă parte reprezintă

116
ca salariu venitul muncitorilor, în timp ce produceau postav nou.
S-a constatat însă în scurtă vreme că ar fi în avantajul tuturor
dacă diferitele părţi ale acestui capital s-ar înlocui reciproc şi dacă,
presupunând că 100.000 taleri ar fi suficienţi pentru întreaga circulaţie
dintre fabricant şi consumator, aceşti 100.000 taleri s-ar repartiza în mod
egal între fabricant, mare comerciant şi comerciant cu amănuntul. Cel
dintâi ar efectua doar cu o treime acelaşi lucru pe care l-ar fi efectuat cu
întregul, pentru că în momentul în care procesul său de fabricaţie era
încheiat găsea pe comerciant în calitate de cumpărător cu mult mai
devreme decât l-ar fi găsit pe consumator. Capitalul marelui comerciant,
la rândul său, s-a găsit înlocuit cu mult mai devreme de către cel al
comerciantului cu amănuntul [...] Diferenţa dintre suma avansată pentru
salarii şi preţul de cumpărare la consumatorul ultim trebuia să reprezinte
profitul capitalurilor. El se repartiza între fabricant, comerciant şi
comerciant cu amănuntul de când aceştia îşi împărţiseră funcţiunile între
ei, iar munca prestată era aceeaşi, cu toate că ea avea nevoie de trei
persoane şi de trei porţiuni de capital în locul uneia singure.”
(„Nouveaux Principes”, partea I, pag. 139, 140.) – „Toţi” (comercianţii)
„participau în mod indirect la producţie; căci aceasta, având ca scop
consumul, nu poate fi socotită ca încheiată, înainte ca să fi adus
produsul la dispoziţia consumatorului.” (Ibid., pag. 137.)
În cercetarea formelor generale ale circuitului şi în general în
întreaga carte a doua luăm banii ca monedă metalică, cu excluderea
monetei simbolice, a simplelor semne de valoare, care sunt doar
specialitatea unor anumite state, şi cu excluderea monedei de credit, pe
care nu am analizat-o încă. În primul rând, aceasta este evoluţia istorică;
moneda de credit nu joacă niciun rol sau un rol foarte puţin important în
prima epocă a producţiei capitaliste. În al doilea rând, caracterul necesar
al acestei evoluţii este dovedit din punct de vedere teoretic şi prin faptul
că tot ce a fost spus, ca analiză critică, asupra circulaţiei monedei de
credit de către Tooke şi alţii, i-a silit întruna să cerceteze cum s-ar
prezenta lucrurile dacă s-ar presupune doar circulaţie metalică. Nu
trebuie să uităm însă că moneda metalică poate funcţiona atât ca mijloc
de cumpărare cât şi ca mijloc de plată. Pentru a simplifica lucrurile o
considerăm în general, în această carte a II-a, numai în prima sa formă
de funcţionare.
Procesul de circulaţie al capitalului industrial, care nu formează
decât o parte a circuitului său individual, este determinat, în măsura în
care reprezintă doar o succesiune de fenomene în cadrul circulaţiei

117
generale a mărfurilor, prin legile generale dezvoltate mai înainte (cartea
I, cap. III [pag. 117 şi urm.]). Aceeaşi masă de bani, de pildă 500 1. st.,
pune în circulaţie, pe rând, cu atât mai multe capitaluri industriale (sau
şi capitaluri individuale în forma lor de capitaluri-marfă), cu cât mai
mare e viteza de circulaţie a banilor, deci cu cât mai repede fiecare
capital individual trece prin seria metamorfozelor sale de marfă şi de
bani. Prin urmare, aceeaşi masă de valoare a capitalului cere cu atât mai
puţini bani pentru circulaţia ei, cu cât mai mult banii funcţionează ca
mijloc de plată, deci cu cât mai mult, de pildă la înlocuirea unui capi-
tal-marfă prin mijloacele sale de producţie, sunt a se plăti doar simple
solduri şi cu cât mai scurte sunt termenele de plată, ca, de pildă, la plata
salariilor. Pe de altă parte, presupunând că viteza circulaţiei şi toate
celelalte împrejurări rămân neschimbate, masa de monedă care trebuie
să circule în calitate de capital bănesc este determinată de suma
preţurilor mărfurilor (preţul înmulţit cu masa mărfurilor), sau, dacă
masa şi valorile mărfurilor sunt date, de valoarea monedei însăşi.
Dar legile circulaţiei generale a mărfurilor nu se aplică decât
dacă procesul de circulaţie al capitalului formează o serie de fenomene
de circulaţie simple, nu însă dacă acestea din urmă formează secţiuni,
determinate din punct de vedere funcţional, ale circuitului unor
capitaluri industriale individuale.
Pentru a explica acest lucru, cel mai bine e să privim procesul
de circulaţie în legătura sa neîntreruptă, aşa cum apare în cele două
forme:
F
M- B-M … P (P')
Mp
II) P ... M' - B'

m- b-m
F
M- B-M … P … M'
Mp
III) M' - B'

m- b-m
Ca serie de fenomene de circulaţie în general, procesul de
circulaţie reprezintă (fie ca M - B - M, fie ca B - M - B) numai cele două
serii opuse de metamorfoze de mărfuri, din care fiecare metamorfoză la

118
rândul ei cuprinde metamorfoza opusă de partea mărfii străine sau a
banilor străini, care se află în faţa ei.
M - B de partea posesorului de marfă este B - M de partea
cumpărătorului; prima metamorfoză a mărfii în M - B este a doua
metamorfoză a mărfii care apare ca B; invers în B - M. Ceea ce s-a
arătat deci despre împletirea metamorfozei unei mărfi într-unul din
stadii cu aceea a altei mărfi în alt stadiu, se aplică circulaţiei capitalului
în măsura în care capitalistul funcţionează în calitate de cumpărător şi de
vânzător de marfă, în măsura deci în care capitalul său funcţionează ca
bani în faţa mărfii străine, sau ca marfă în faţa banilor străini. Dar
această împletire nu este în acelaşi timp şi o expresie a împletirii
metamorfozelor capitalurilor.
În primul rând, precum am văzut, B - M (Mp) poate să
reprezinte o împletire a metamorfozelor unor capitaluri individuale
diferite. Astfel capitalul-marfă al filatorului de bumbac, firele, este
înlocuit în parte prin cărbuni. O parte a capitalului său se află în formă
bănească şi trece din această formă în formă de marfă, în timp ce
capitalul producătorului capitalist de cărbuni se află în formă de marfă şi
este deci trecut în formă bănească; acelaşi act de circulaţie reprezintă
aici metamorfoze opuse a două capitaluri industriale (aparţinând unor
ramuri de producţie diferite), deci împletire a seriei de metamorfoze ale
acestor capitaluri. Cum am văzut însă, Mp, în care se transformă B, nu
trebuie să fie neapărat capital-marfă, adică nu trebuie să fie o formă de
funcţionare a capitalului industrial, nu trebuie să fie produs de către un
capitalist. Avem totdeauna B - M de o parte şi M - B de altă parte, dar
nu avem totdeauna împletire de metamorfoze de capital. Apoi B - F,
cumpărarea de forţă de muncă, nu este niciodată împletire de
metamorfoze de capital, întrucât, ce-i drept, forţa de muncă este marfa
muncitorului, dar ea nu devine capital decât atunci când este vândută
capitalistului. Pe de altă parte, în procesul M' - B', B' nu trebuie să fie
capital-marfă transformat; el poate să fie rezultat din transformarea în
bani a mărfii forţă de muncă (salariu) sau a unui produs creat de un
muncitor independent, de un sclav, de un şerb, de o comunitate.
În al doilea rând însă, pentru rolul, determinat din punct de
vedere funcţional, pe care îl joacă fiecare metamorfoză înăuntrul
procesului de circulaţie al capitalului individual, nu este nicidecum
necesar ca ea să reprezinte, în circuitul celuilalt capital, metamorfoza
corespunzătoare opusă, anume dacă presupunem că întreaga producţie a
pieţei mondiale este efectuată pe baze capitaliste. Astfel, în circuitul P ...

119
P, B', care reprezintă forma bănească a lui M', poate fi de partea
cumpărătorului doar forma bănească a plusvalorii sale (dacă marfa este
un articol de consum); sau, în
F
B' - M (în care capitalul intră deci acumulat), el poate să intre în
Mp
circulaţia capitalului vânzătorului lui Mp doar ca înlocuire a capitalului
său avansat, sau nu trebuie să intre deloc în această circulaţie a
capitalului său, anume dacă intră în cheltuirea venitului.
Modul în care diferitele părţi componente ale capitalului social
total, din care capitalurile individuale nu sunt decât porţiuni care
funcţionează independent, se înlocuiesc reciproc în procesul de
circulaţie atât în ceea ce priveşte capitalul cât şi în ceea ce priveşte
plusvaloarea, nu rezultă deci din împletirile simple ale metamorfozelor
circulaţiei mărfurilor care sunt comune atât fenomenelor circulaţiei
capitalului cât şi întreg restului circulaţiei de mărfuri; e nevoie în acest
scop de alt mod de cercetare. Până în prezent lumea s-a mulţumit, în
această privinţă, cu fraze care, analizate mai îndeaproape, nu conţin
decât concepţii vagi, aşa cum se deduc din împletirile de metamorfoze
proprii oricărei circulaţii de mărfuri.
Una din particularităţile cele mai palpabile ale procesului
circuitului capitalului industrial, deci şi ale producţiei capitaliste, este
faptul că, pe de-o parte, elementele de formare ale capitalului productiv
vin din piaţa de mărfuri şi trebuie înnoite încontinuu din piaţa de
mărfuri, trebuie cumpărate încontinuu ca mărfuri; că, pe de altă parte,
produsul procesului de muncă iese din acest proces sub formă de marfă
şi trebuie încontinuu să fie vândut din nou ca marfă. Să comparăm, de
pildă, un arendaş modern din Scoţia inferioară cu un mic agricultor de
modă veche de pe continent. Primul îşi vinde întreg produsul şi trebuie
să înlocuiască deci toate elementele acestuia, chiar şi sămânţa,
cumpărându-le de pe piaţă; celălalt consumă el însuşi cea mai mare
parte a produsului său, cumpără şi vinde cât mai puţin şi îşi
confecţionează el însuşi, pe cât îi este posibil, uneltele, îmbrăcămintea
etc.
În consecinţă, economia naturală, economia bănească şi
economia de credit au fost opuse una alteia ca fiind cele trei forme
caracteristice de mişcare economică a producţiei sociale.
În primul rând, aceste trei forme nu reprezintă faze de egală
importanţă ale dezvoltării. Aşa-numita economie de credit nu este ea

120
însăşi decât o formă a economiei băneşti, în măsura în care aceşti doi
termeni exprimă funcţii de schimb sau moduri de schimb între
producătorii înşişi. În producţia capitalistă dezvoltată economia
bănească nu mai apare decât ca bază a economiei de credit. În modul
acesta economia bănească şi economia de credit corespund doar unor
trepte de dezvoltare diferite ale producţiei capitaliste; nu sunt însă
nicidecum forme diferite de schimb, independente faţă de economia
naturală. Cu acelaşi drept, formele foarte diferite ale economiei naturale
ar putea fi opuse celorlalte două ca egale în importanţă.
În al doilea rând, întrucât la noţiunile economie bănească,
economie de credit, nu se accentuează şi nu se subliniază ca un caracter
distinctiv economia, adică procesul de producţie însuşi, ci modul de
schimb, corespunzător economiei, dintre diferiţii agenţi ai producţiei
sau producători, acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi la prima
noţiune. În loc de economie naturală ar trebui să se spună deci economie
de schimb. O economie naturală cu totul închisă, ca, de pildă, statul de
incaşi din Peru, nu s-ar subsuma nici uneia din aceste noţiuni.
În al treilea rând, economia bănească este comună tuturor
producţiilor de mărfuri, iar produsul apare ca marfă în cele mai diferite
organisme sociale de producţie. Ceea ce ar caracteriza deci producţia
capitalistă ar fi doar proporţiile în care produsul ar fi confecţionat ca
articol de comerţ, ca marfă, şi deci proporţiile în care propriile sale
elemente de formare trebuie să reintre ca articole de comerţ, ca mărfuri,
în economia din care a ieşit.
De fapt producţia capitalistă este producţia de mărfuri ca formă
generală a producţiei, dar aceasta numai – şi într-o măsură tot mai mare
în cursul dezvoltării sale – pentru că aici munca apare ea însăşi ca
marfă, pentru că muncitorul vinde munca, adică funcţia forţei sale de
muncă, şi anume, după presupunerea noastră, la valoarea ei, determinată
de cheltuielile ei de reproducţie. În măsura în care munca devine muncă
salariată, producătorul devine capitalist industrial; din această cauză
producţia capitalistă (deci şi producţia de mărfuri) apare în întreaga ei
amploare abia atunci când şi producătorul agricol nemijlocit este
muncitor salariat. În raportul dintre capitalist şi muncitorul salariat,
raportul bănesc, raportul dintre cumpărător şi vânzător, devine un raport
imanent producţiei însăşi. Or, acest raport are ca bază caracterul social
al producţiei, nu al schimbului; caracterul acesteia din urmă rezultă,
dimpotrivă, din cel dintâi. Corespunde de altfel orizontului burghez,
unde afacerile constituie obiectul tuturor preocupărilor, ca să nu se vadă

121
în caracterul modului de producţie baza modului de schimb care îi
corespunde, ci invers1.
Capitalistul aruncă în circulaţie mai puţină valoare în formă de
bani decât scoate din ea, pentru că aruncă în ea mai multă valoare în
formă de marfă decât a scos din ea în formă de marfă. În măsura în care
el figurează în calitate de simplă personificare a capitalului, în calitate
de capitalist industrial, oferta sa de valoare-marfă este totdeauna mai
mare decât cererea sa de valoare-marfă. Dacă oferta şi cererea sa s-ar
acoperi în aceasta privinţă, aceasta ar însemna o nevalorificare a
capitalului său; acesta nu ar fi funcţionat în calitate de capital productiv;
capitalul productiv s-ar fi transformat în capital-marfă care nu este
fecundat cu plusvaloare; el nu ar fi scos în cursul procesului de
producţie plusvaloare în formă de marfă din forţa de muncă şi nu ar fi
funcţionat deci în calitate de capital; el trebuie într-adevăr „să vândă mai
scump decât a cumpărat”, dar acest lucru îi reuşeşte numai pentru că a
transformat, prin intermediul procesului de producţie capitalist, marfa
mai ieftină pentru că e mai puţin valoroasă – pe care a cumpărat-o,
într-o marfă mai valoroasă, deci mai scumpă. El vinde mai scump nu
pentru că vinde peste valoarea mărfii sale, ci pentru că vinde marfă
având o valoare ce întrece suma valorii ingredientelor ei de producţie.
Proporţia în care capitalistul îşi valorifică capitalul este cu atât
mai mare cu cât e mai mare diferenţa dintre oferta sa şi cererea sa, cu
alte cuvinte cu cât e mai mare excedentul valorii mărfurilor pe care el
le-a adus peste valoarea mărfurilor pe care el le cere. Scopul lui nu este
ca ele să se acopere, ci ca, în măsură cât mai mare, ele să nu se acopere,
ca cererea sa să fie întrecută de oferta sa.
Ceea ce este valabil pentru capitalistul individual, este valabil
pentru întreaga clasă a capitaliştilor.
În măsura în care capitalistul personifică doar capitalul
industrial, cererea sa constă numai în cererea de mijloace de producţie şi
de forţă de muncă. Cererea sa de Mp este mai mică, în ceea ce priveşte
valoarea lor, decât capitalul său avansat; el cumpără mijloace de
producţie în valoare mai mică decât valoarea capitalului său şi deci în
valoare mult mai mică încă decât valoarea capitalului-marfă pe care el îl
aduce.
Cât despre cererea sa de forţă de muncă, ea este determinată, în
ceea ce priveşte valoarea ei, de raportul dintre capitalul său variabil şi
capitalul său total, deci = v : C, şi este, deci, în ceea ce priveşte
proporţia ei, din ce în ce mai mică, în producţia capitalistă, decât cererea

122
sa de mijloace de producţie. În măsură mereu sporită el este cumpărător
mai mare de Mp decât de F. Întrucât ca regulă generală muncitorul îşi
transformă salariul în mijloace de subzistenţă, şi în cea mai mare parte
în mijloace de subzistenţă necesare, cererea de forţă de muncă a
capitalistului este în acelaşi timp în mod indirect cerere de mijloace de
consum care intră în consumul clasei muncitoare. Dar această cerere
este = v şi niciun atom mai mult (dacă muncitorul face economii din
salariul său – raporturile de credit suntem nevoiţi să le lăsăm de o parte
aici – acest lucru înseamnă că îşi transformă o parte a salariului în tezaur
şi că pro tanto [în aceeaşi proporţie] el nu se manifestă ca cineva care
cere, ca cumpărător). Limita maximă a cererii capitalistului este = C = c
+ v, dar aportul său este = c + v + p; dacă deci structura capitalu-
lui-marfă al său este 80c + 20v + 20p, cererea sa este = 80c + 20v, deci, în
ceea ce priveşte valoarea, cu 1/5 mai mică decât oferta sa. Cu cât mai
mare este cota procentuală a masei p produse de el (rata profitului), cu
atât cererea sa devine mai mică în raport cu oferta sa. Cu toate că
cererea de forţă de muncă a capitalistului, şi deci indirect de mijloace de
subzistenţă necesare, devine, odată cu progresul producţiei, din ce în ce
mai mică în raport cu cererea sa de mijloace de producţie, nu trebuie să
uităm, pe de altă parte, că cererea sa de Mp este totdeauna mai mică
decât capitalul său, socotind zi cu zi. Cererea sa de mijloace de
producţie trebuie deci să privească totdeauna o valoare mai mică decât e
aceea a produsului-marfă a capitalistului care îi livrează aceste mijloace
de producţie, lucrând cu un capital egal şi în împrejurări de altfel egale.
Că este vorba în această privinţă de mulţi capitalişti şi nu de unul singur,
nu schimbă deloc lucrurile. Presupunând capitalul său ca fiind de 1.000
1. st., iar partea constantă a acestuia = 800 1. st., cererea sa faţă de
totalitatea capitaliştilor este = 800 1. st.; împreună ei livrează, la 1.000
1. st. (indiferent ce parte din această sumă cade asupra fiecăruia dintre ei
şi indiferent ce parte din capitalul total al fiecăruia o constituie cantitatea
care cade asupra lui), rata profitului fiind egală, mijloace de producţie în
valoare de 1.200 1. st.; deci cererea sa nu acoperă decât 3/3 din oferta
lor, în timp ce cererea sa totală nu egalează decât 4/5 din propria sa
ofertă, în ceea ce priveşte valoarea.
Trebuie să mai anticipăm acum în treacăt asupra cercetării
rotaţiei. Să presupunem că totalul capitalului său este de 5.000 1. st., din
care 4.000 1. st. capital fix şi 1.000 1. st. capital circulant; aceste 1.000
= 800c + 200v după presupunerea de mai sus. Capitalul său circulant
trebuie să se rotească de cinci ori în cursul unui an pentru ca totalul

123
capitalului său să se rotească odată în cursul unui an; produsul-marfă
este în acest caz = 6.000 1. st., este deci cu 1.000 1. st. mai mare decât
capitalul său avansat, ceea ce dă iarăşi acelaşi raport de plusvaloare ca
mai sus:
5.000 C: 1000p = 100(c+v) : 20p. Această rotaţie nu schimbă deci
nimic în raportul cererii sale totale faţă de aportul său total, prima
rămânând cu 1/5 mai mică decât acesta din urmă.
Să presupunem că capitalul său fix trebuie reînnoit în 10 ani. El
amortizează deci anual 1/10 = 400 1. st. În modul acesta el mai are o
valoare de 3.600 1. st. în capital fix + 400 1. st. în bani. Dacă e nevoie
de reparaţii şi dacă acestea nu trec peste măsura medie, ele nu sunt decât
investiţie de capital pe care el o face abia ulterior. Putem privi lucrurile
ca şi cum el ar fi calculat cheltuielile de reparaţie chiar la evaluarea
valorii capitalului său de investiţie, în măsura în care acesta intră în
produsul-marfă anual, astfel că ele sunt cuprinse în amortizarea de 1/10.
(Dacă de fapt nevoile sale de reparaţii sunt mai mici decât media, e
norocul lui, aşa cum e paguba lui dacă ele întrec media. Lucrurile se
echilibrează însă pentru întreaga clasă a capitaliştilor care sunt ocupaţi
în aceeaşi ramură industrială.) În orice caz, cu toate că, în ipoteza unei
singure rotaţii a capitalului său total în cursul unui an, cererea sa anuală
rămâne = 5.000 1. st., adică egală cu valoarea-capital a sa avansată la
început, ea creşte în ceea ce priveşte partea circulantă a capitalului, în
timp ce scade încontinuu în ceea ce priveşte partea fixă a lui.
Trecem acum la reproducţie. Să presupunem că capitalistul
consumă întreaga plusvaloare b şi transformă în capital productiv numai
mărimea iniţială a capitalului, C. Acum cererea capitalistului este egală
în valoare cu oferta sa. Dar nu în ceea ce priveşte mişcarea
capitalului său; în calitate de capitalist cererea sa nu atinge decât 4/5 din
oferta sa (în ceea ce priveşte mărimea valorii); 1/5 o consumă în calitate
de necapitalist, nu în funcţia sa de capitalist, ci pentru nevoia sau
plăcerea sa particulară.
Calculul este în acest caz, în procente, următorul:

în calitate de capitalist cerere = 100, ofertă = 120


în calitate de om de viaţă cerere = 20, ofertă = ―
Total cerere = 120, ofertă = 120.

A presupune cele de mai sus, înseamnă a presupune că


producţia capitalistă nu există, că deci însuşi capitalistul industrial nu

124
există. Căci capitalismul este desfiinţat în temelia sa prin presupunerea
că motivul determinant este satisfacerea plăcerii şi nu îmbogăţirea
însăşi.
Dar această presupunere este imposibilă şi din punct de vedere
tehnic. Capitalistul nu trebuie numai să formeze un capital de rezervă
împotriva oscilaţiilor preţurilor şi pentru a putea aştepta conjuncturile
mai favorabile pentru cumpărare şi vânzare; el trebuie să acumuleze
capital pentru a lărgi cu el producţia şi pentru a încorpora organismului
său productiv progresele tehnice.
Pentru a acumula capital el trebuie, în primul rând, să scoată din
circulaţie o parte a plusvalorii în formă de bani care i-a revenit din
circulaţie, să o lase să crească în formă de tezaur, până ce acesta a luat
dimensiunile necesare pentru extinderea vechii întreprinderi sau pentru
deschiderea unei întreprinderi accesorii. Atâta timp cât durează
tezaurizarea, ea nu sporeşte cererea capitalistului; banii sunt imobilizaţi;
ei nu scot de pe piaţa de mărfuri un echivalent în marfă pentru
echivalentul în bani pe care l-a scos din ea în schimbul mărfii aduse de
el.
De credit se face abstracţie aici; şi din credit face parte situaţia
în care capitalistul depune, de pildă, la o bancă banii, pe măsură ce sunt
adunaţi, în cont curent contra dobânzi.

NOTE:
1
Până aici manuscrisul V. Ceea ce urmează până la sfârşitul capitolului este o notă ce se
află într-un caiet din 1877 sau 1878, conţinând extrase din cărţi.

125
Capitolul cinci
TIMPUL DE CIRCULAŢIE1

Mişcarea capitalului prin sfera producţiei şi prin cele două faze


ale sferei circulaţiei se efectuează, după cum s-a văzut, într-o succesiune
în timp. Timpul cât se află în sfera producţiei formează timpul său de
producţie, iar timpul cât se află în sfera circulaţiei formează timpul său
de circulaţie. Timpul total în care îşi efectuează circuitul este deci egal
cu suma timpului de producţie şi timpului de circulaţie.
Timpul de producţie cuprinde, bineînţeles, perioada procesului
de muncă, dar el nu este cuprins de ea. Ne amintim, în primul rând, că o
parte a capitalului constant există în mijloace de muncă: maşini, clădiri
etc. care servesc până la moartea lor în aceleaşi procese de muncă
repetate mereu. Întreruperile periodice ale procesului de muncă, de pildă
noaptea, întrerup, ce-i drept, funcţionarea acestor mijloace de muncă,
dar nu existenţa lor în localul de producţie. Ele sunt legate de local nu
numai în timp ce funcţionează, dar şi în timpul cât nu funcţionează. Pe
de altă parte, capitalistul trebuie să ţină pregătită o anumită rezervă de
materii prime şi de materii auxiliare pentru ca procesul de producţie să
aibă loc pe o scară de mai înainte stabilită înăuntrul unor intervale mai
scurte sau mai lungi, fără a depinde de hazardul aprovizionării zilnice de
pe piaţă. Această rezervă de materii prime etc. nu este supusă
consumului productiv decât în mod succesiv. Se naşte deci o diferenţă
între timpul ei de producţie2 şi timpul ei de funcţionare. Timpul de
producţie al mijloacelor de producţie în general cuprinde deci 1) timpul
în cursul căruia ele funcţionează ca mijloace de producţie, în care
servesc deci în procesul de producţie; 2) pauzele în cursul cărora
procesul de producţie, deci şi funcţionarea mijloacelor de producţie care
îi sunt înglobate, sunt întrerupte; 3) timpul în cursul căruia ele stau, ce-i
drept, gata pregătite în calitate de condiţii ale procesului, în care, deci,
ele reprezintă deja capital productiv, dar nu au intrat încă în procesul de
producţie.
Diferenţa pe care am privit-o până acum este de fiecare dată
diferenţa dintre timpul în care capitalul productiv se află în sfera de
producţie şi acela în care el se află în procesul de producţie. Dar
procesul de producţie însuşi poate să necesite întreruperi ale procesului
de muncă, şi deci ale timpului în care se munceşte, intervale în cursul

126
cărora obiectul muncii este supus acţiunii unor procese fizice, fără altă
intervenţie a muncii omeneşti. În acest caz procesul de producţie, deci
funcţionarea mijloacelor de producţie, continuă, cu toate că procesul de
muncă, şi deci funcţionarea mijloacelor de producţie ca mijloace de
muncă, este întreruptă. Astfel, de pildă, grâul care e semănat, vinul care
fermentează în beci, materialul de muncă al multor manufacturi, ca, de
exemplu, cel al tăbăcăriilor, care este supus unor procese chimice. Aici
timpul de producţie este mai mare decât timpul de muncă. Diferenţa
dintre ele constă într-un excedent al timpului de producţie asupra
timpului de muncă. Acest excedent se întemeiază totdeauna pe faptul că
un capital productiv se află în mod latent în sfera producţiei, fără a
funcţiona în procesul de producţie însuşi, sau că el funcţionează în
procesul de producţie, fără a se afla în procesul de muncă.
Acea parte a capitalului productiv latent care se află doar
pregătită ca o condiţie pentru procesul de producţie, ca bumbacul,
cărbunele etc. în filatură, nu acţionează nici în calitate de creator de
produs, nici în aceea de creator de valoare. Este capital inactiv, cu toate
că inactivitatea lui formează o condiţie pentru mersul neîntrerupt al
procesului de producţie. Clădirile, aparatele etc. necesare pentru a servi
la adăpostirea rezervei productive (a capitalului latent) sunt condiţii ale
procesului de producţie şi constituie deci părţi componente ale
capitalului productiv avansat. Ele îşi îndeplinesc funcţia lor de
păstrătoare ale componentelor productive în stadiul preliminar. Dacă în
acest stadiu sunt necesare procese de muncă, ele scumpesc materia
primă etc., dar sunt munci productive şi formează plusvaloare, pentru că
o parte a acestei munci, ca şi a oricărei alte munci salariate, nu se
plăteşte. Întreruperile normale ale întregului proces de producţie, adică
intervalele în care capitalul productiv nu funcţionează, nu produc nici
valoare, nici plusvaloare. De aici tendinţa de a continua munca şi în
timpul nopţii. (Cartea I, cap. VIII, 4 [pag. 249 şi urm.]) Intervalele în
timpul de muncă pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă în cursul
procesului de producţie însuşi, nu formează nici valoare, nici
plusvaloare; ele promovează însă produsul, ele formează o parte din
viaţa sa, un proces prin care el trebuie să treacă. Valoarea aparatelor etc.
este transmisă asupra produsului în raport cu întreg timpul în cursul
căruia ele funcţionează; produsul este adus în acest stadiu prin însăşi
munca, iar utilizarea acestor aparate este o condiţie a producţiei exact ca
şi pulverizarea unei părţi din bumbac, care nu intră în produs, dar care
totuşi îi transmite valoarea sa. Cealaltă parte a capitalului latent –

127
clădirile, maşinile etc., adică mijloacele de muncă a căror funcţionare nu
este întreruptă decât de pauzele regulate ale procesului de producţie,
întreruperile neregulate în urma restrângerii producţiei, a crizelor etc.
sunt pierderi pure, adaugă valoare fără a intra în formarea produsului;
valoarea totală pe care ea o adaugă produsului este determinată de
durata sa medie; ea pierde valoare, pentru că pierde valoare de
întrebuinţare, atât în timpul în care funcţionează, cât şi în timpul în care
nu funcţionează.
În fine, valoarea părţii de capital constant care continuă să se
afle în procesul de producţie, cu toate că procesul de muncă este
întrerupt, reapare în rezultatul procesului de producţie. Prin însăşi
munca, mijloacele de producţie sunt puse aici în condiţii înăuntrul
cărora ele trec de la sine prin anumite procese naturale, al căror rezultat
este un anumit efect util sau o formă schimbată a valorii lor de
întrebuinţare. Munca transmite totdeauna valoarea mijloacelor de
producţie asupra produsului, în măsura în care ea le consumă pe acestea
efectiv, în mod util, ca mijloace de producţie. Acest fapt nu se schimbă,
indiferent dacă, pentru a produce acest efect, munca trebuie să acţioneze
în mod continuu asupra obiectului muncii cu ajutorul mijloacelor de
muncă, sau dacă ea nu trebuie să dea decât impulsul, punând mijloacele
de producţie în condiţii prin efectul cărora, fără altă intervenţie a muncii,
mijloacele de producţie suferă de la sine modificarea dorită, în urma
unor procese naturale.
Oricare ar fi cauza excedentului timpului de producţie asupra
timpului de muncă – fie că anumite mijloace de producţie formează doar
capital productiv latent şi se află deci încă într-o fază anterioară
procesului de producţie efectiv, sau că funcţionarea lor este întreruptă
înăuntrul procesului de producţie, prin pauzele acestuia, sau că, în fine,
procesul de producţie însuşi determină întreruperi ale procesului de
muncă – în niciunul din aceste cazuri mijloacele de producţie nu
funcţionează ca absorbante de muncă. Dacă ele nu absorb muncă, ele nu
absorb nici supramuncă. O valorificare a capitalului productiv nu are
deci loc atâta timp cât el se află în acea parte a timpului său de producţie
care întrece timpul de muncă, oricât de inseparabilă ar fi efectuarea
procesului de valorificare de aceste pauze ale sale. Este clar că, cu cât
mai mult se acoperă timpul de producţie cu timpul de muncă, cu atât
este mai mare productivitatea şi valorificarea unui capital productiv dat,
într-un interval de timp dat. De aici tendinţa producţiei capitaliste de a
scurta pe cât mai mult posibil excedentul timpului de producţie asupra

128
timpului de muncă. Dar deşi timpul de producţie al capitalului poate să
se abată de la timpul său de muncă, cel dintâi îl înglobează totdeauna pe
cel de-al doilea, şi excedentul însuşi este condiţia procesului de
producţie. Timpul de producţie este deci totdeauna timpul în cursul
căruia capitalul produce valori de întrebuinţare şi se valorifică, deci
timpul în cursul căruia el funcţionează în calitate de capital productiv,
cu toate că el cuprinde şi un timp în cursul căruia capitalul său este
latent, sau produce fără a se valorifica.
Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul sălăşluieşte în calitate de
capital-marfă şi de capital bănesc. Cele două procese de circulaţie ale
sale constau în faptul că el trece din forma de marfă în forma de bani şi
din forma de bani în forma de marfă. Faptul că transformarea mărfii în
bani este aici în acelaşi timp realizarea plusvalorii încorporate în marfă
şi că transformarea banilor în marfă este în acelaşi timp transformarea
sau retransformarea valorii-capital în forma elementelor sale de
producţie, nu modifică deloc faptul că aceste procese, ca procese de
circulaţie, sunt procese ale metamorfozelor simple ale mărfurilor.
Timpul de circulaţie şi timpul de producţie se exclud reciproc.
În cursul timpului său de circulaţie, capitalul nu funcţionează în calitate
de capital productiv şi nu produce deci nici marfă şi nici plusvaloare.
Dacă privim circuitul în forma cea mai simplă, anume aceea în care
întreaga valoare-capital trece, în fiecare caz, dintr-o singură dată, dintr-o
fază în cealaltă, este evident că procesul de producţie, deci şi
autovalorificarea capitalului, sunt întrerupte atâta timp cât durează
timpul său de circulaţie şi că, după lungimea acestui timp de circulaţie,
reînnoirea procesului de producţie va fi mai rapidă sau mai lentă. Dacă,
dimpotrivă, diferitele părţi ale capitalului efectuează circuitul una după
alta, astfel că circuitul întregii valori-capital se efectuează în mod
succesiv în circuitul diferitelor sale porţiuni, este clar că, cu cât este mai
lung timpul în care părţile sale aliquote se află în mod continuu în sfera
circulaţiei, cu atât mai mică trebuie să fie acea parte a sa care
funcţionează în mod continuu în sfera producţiei. Expansiunea şi
contracţiunea timpului de circulaţie acţionează deci ca o limită negativă
în faţa contracţiunii şi expansiunii timpului de producţie sau a proporţiei
în care un capital de o anumită mărime funcţionează în calitate de
capital productiv. Cu cât mai mult metamorfozele circulaţiei capitalului
sunt doar ideale, cu alte cuvinte cu cât mai mult timpul de circulaţie
devine = 0 sau se apropie de zero, cu atât capitalul funcţionează mai
mult, cu atât productivitatea şi autovalorificarea sa devin mai mari.

129
Dacă, de pildă, un capitalist lucrează după comandă, astfel că primeşte
plata la furnizarea produsului şi dacă plata se face în propriile sale
mijloace de producţie, timpul de circulaţie se apropie de zero.
În general, timpul de circulaţie al capitalului limitează aşadar
timpul său de producţie şi deci procesul său de valorificare. Şi anume el
îl limitează în raport cu propria sa durată. Or, aceasta poate să crească şi
să scadă în mod foarte diferit şi deci să limiteze într-un grad foarte
diferit timpul de producţie al capitalului. Dar ceea ce vede economia
politică este ceea ce apare, anume efectul timpului de circulaţie asupra
procesului de valorificare al capitalului în general. Ea consideră această
acţiune negativă ca o acţiune pozitivă, pentru că urmările ei sunt
pozitive. Ea se cramponează cu atât mai mult de această aparenţă, cu cât
ea pare să aducă dovada că capitalul posedă un izvor mistic al
autovalorificării, care este independent de procesul său de producţie, şi
deci de exploatarea muncii, şi care îi vine din sfera circulaţiei. Vom
vedea mai târziu cum însăşi economia ştiinţifică se lasă înşelată de
această aparenţă. Cum de asemenea se va vedea mai târziu, această
aparenţă este întărită de diferite fenomene: 1) Modul capitalist de a
calcula profitul, în care cauza negativă figurează ca o cauză pozitivă,
întrucât pentru capitaluri din diferite sfere de investiţie, în care numai
timpul de circulaţie diferă, un timp de circulaţie mai lung acţionează ca
o cauză de creştere a preţurilor, într-un cuvânt ca una din cauzele
egalizării profiturilor. 2) Timpul de circulaţie formează doar un moment
al timpului de rotaţie; acesta însă cuprinde timpul de producţie,
respectiv de reproducţie. Ceea ce se datoreşte acestuia din urmă pare că
se datoreşte timpului de circulaţie. 3) Transformarea mărfurilor în
capital variabil (salariu) este condiţionată de transformarea lor prealabilă
în bani. În cazul acumulării de capital, transformarea în capital variabil
adiţional are deci loc în sfera circulaţiei, adică în cursul timpului de
circulaţie. Acumularea dată în modul acesta pare că se datorează deci
acestuia din urmă. Înăuntrul sferei circulaţiei, capitalul efectuează –
indiferent dacă într-o direcţie sau în cealaltă – cele două faze opuse M -
B şi B - M. Timpul său de circulaţie se împarte deci în două părţi:
timpul care îi e necesar pentru a se transforma din marfă în bani şi
timpul care îi e necesar pentru a se transforma din bani în marfă. Ştim
deja din analiza circulaţiei simple a mărfurilor (cartea I, cap. III [pag.
117 şi urm.]) că M - B, vânzarea, este partea cea mai dificilă a
metamorfozei sale, cuprinzând, din această cauză, în împrejurări
obişnuite, partea mai mare a timpului de circulaţie. Ca bani, valoarea se

130
află în forma sa mereu transformabilă. Ca marfă, ea trebuie să obţină,
mai întâi, prin transformare în bani, această înfăţisare de a putea fi
nemijlocit schimbată şi de eficienţă totdeauna gata de acţiune. Dar la
procesul de circulaţie a capitalului în faza sa B - M este vorba de
transformarea sa în mărfuri care formează elemente determinate ale
capitalului productiv într-o investiţie dată. Mijloacele de producţie poate
că nu se află pe piaţă şi trebuie abia produse, sau ele trebuie procurate de
pe pieţe îndepărtate, sau se întâmplă întreruperi în sosirea lor normală,
sau modificări de preţuri etc., într-un cuvânt o mulţime de împrejurări
care nu pot fi recunoscute în simpla schimbare de formă B - M, dar care
fac ca pentru această parte a fazei de circulaţie să fie nevoie ba de un
timp mai îndelungat, ba de unul mai puţin îndelungat. Aşa cum M - B şi
B - M sunt despărţite în timp, ele pot fi despărţite şi în spaţiu; piaţa de
cumpărare şi piaţa de vânzare pot fi pieţe despărţite în spaţiu. În cazul
fabricilor, de pildă, achizitorii şi vânzătorii sunt chiar, de multe ori,
persoane diferite. La producţia de mărfuri circulaţia este tot atât de
necesară ca şi producţia însăşi, prin urmare agenţii circulaţiei sunt tot
atât de necesari ca şi agenţii producţiei. Procesul de reproducţie
cuprinde ambele funcţii ale capitalului, deci şi necesitatea ca aceste
funcţii să fie reprezentate fie de capitalistul însuşi, fie de salariaţi, agenţi
ai acestuia. Acesta însă nu este un motiv de a se confunda agenţii
circulaţiei cu agenţii producţiei, aşa cum nu este un motiv de a se
confunda funcţiile capitalului-marfă şi ale capitalului bănesc cu cele ale
capitalului productiv. Agenţii circulaţiei trebuie plătiţi de agenţii
producţiei. Dacă însă capitaliştii care cumpără şi vând unii altora nu
creează prin acest act nici produse şi nici valoare, acest fapt nu se
schimbă atunci când volumul întreprinderii lor le dă posibilitatea şi îi
sileşte să treacă aceste funcţii pe spinarea altora. În unele întreprinderi
achizitorii şi vânzătorii sunt plătiţi printr-un procentaj din profit. Fraza
că ei sunt plătiţi de consumatori nu ajută la nimic. Consumatorii nu pot
să plătească decât în măsura în care ei înşişi îşi produc, ca agenţi ai
producţiei, un echivalent în mărfuri sau achiziţionează un asemenea
echivalent de la agenţii producţiei, fie pe bază de titluri de drept (ca
asociaţi ai lor etc.), fie prin servicii personale.
Între M - B şi B - M există o deosebire care nu are nimic de-a
face cu deosebirea de formă dintre marfă şi bani, ci rezultă din
caracterul capitalist al producţiei. În sine, atât M - B cât şi B - M sunt
simple transpuneri, dintr-o formă în alta, ale unei valori date. Dar M' -
B' este în acelaşi timp realizarea plusvalorii aflate în M'. Acesta nu este

131
cazul cu B -M. Din această cauză, vânzarea este mai importantă decât
cumpărarea. În împrejurări normale B - M este un act necesar pentru
valorificarea valorii exprimate în B, dar el nu este realizare de
plusvaloare; este un prolog la producerea ei, şi nu un epilog.
Circulaţiei capitalului-marfă, M' - B', îi sunt trasate anumite
limite de către însăşi forma de existenţă a mărfurilor, de către existenţa
lor ca valori de întrebuinţare. Mărfurile sunt trecătoare prin natura lor.
Prin urmare, dacă ele nu intră, înăuntrul unui termen anumit, în
consumul productiv sau în cel individual, după destinaţia lor; dacă, cu
alte cuvinte, ele nu sunt vândute într-un timp determinat, ele se alterează
şi pierd, odată cu valoarea de întrebuinţare, şi facultatea de a fi
purtătoare ale valorii de schimb. Valoarea-capital pe care ele o conţin,
respectiv plusvaloarea cu care această valoare a crescut, se pierde.
Valorile de întrebuinţare nu rămân purtătoare ale valorii-capital, care se
perpetuează şi se valorifică, decât în măsura în care ele sunt mereu
reînnoite şi reproduse, înlocuite prin valori de întrebuinţare noi, de
aceeaşi speţă sau de altă speţă. Dar vânzarea lor în forma lor de marfă
gata, deci intrarea lor în consumul productivă sau în cel individual
mijlocită prin această vânzare, este o condiţie a reproducţiei lor, condiţie
care reapare mereu. Înăuntrul unui timp determinat, ele trebuie să-şi
schimbe vechea lor formă de întrebuinţare, pentru a-şi continua
existenţa într-o formă de întrebuinţare nouă. Valoarea de schimb se
conservă numai prin această reînnoire continuă a corpului ei. Valorile de
întrebuinţare ale diferitelor mărfuri se alterează mai repede sau mai
încet; între producţia şi consumul lor poate deci să treacă un interval mai
lung sau mai scurt; ele pot deci să stea un timp mai scurt sau mai
îndelungat în faza de circulaţie M - B sub formă de capital-marfă fără să
fie distruse; ele pot suporta un timp de circulaţie, ca mărfuri, mai scurt
sau mai îndelungat. Limita pe care alterarea corpului mărfii o trasează
timpului de circulaţie al capitalului-marfă este limita absolută a acestei
părţi a timpului de circulaţie, adică a timpului de circulaţie pe care
capitalul-marfă îl poate parcurge în calitate de capital-marfă. Cu cât mai
trecătoare este o marfă, deci cu cât mai scurt timp după producţia ei ea
trebuie consumată, deci şi vândută, cu atât mai mică este distanţa pe
care ea poate să o parcurgă de la locul ei de producţie, cu atât mai
restrânsă este sfera ei de circulaţie în spaţiu, cu atât mai locală este piaţa
ei de desfacere. Cu cât mai trecătoare este deci o marfă, cu cât mai
restrânsă este, din cauza conformaţiei sale fizice, limita absolută a
timpului ei de circulaţie ca marfă, cu atât mai puţin se potriveşte ea ca

132
obiect al producţiei capitaliste. Ea poate să cadă în sfera acesteia numai
în locuri foarte populate sau în măsura în care distanţele locale se
scurtează prin efectul dezvoltării mijloacelor de transport. Dar
concentrarea producţiei unui articol în mâini puţine şi într-un loc foarte
populat poate să creeze o piaţă relativ mare chiar pentru aceste articole,
ca, de exemplu, în cazul marilor fabrici de bere, de derivate ale laptelui
etc.

NOTE:
1
De aici înainte, manuscrisul IV.
2
Timp de producţie aici în înţeles activ. Timpul de producţie al mijloacelor de producţie
nu este aici timpul în care ele sunt produse, ci timpul în care ele iau parte la procesul de
producţie al unui produs-marfă. (F. E.)

133
Capitolul şase
CHELTUIELILE DE CIRCULAŢIE

I. Cheltuieli de circulaţie propriu zise

1. Timp de cumpărare şi de vânzare

Transformările de formă ale capitalului, din marfă în bani şi din


bani în marfă, sunt în acelaşi timp tranzacţiuni ale capitalistului, acte de
cumpărare şi de vânzare. Timpul în care se îndeplinesc aceste
transformări de formă ale capitalului este, în mod subiectiv, din punctul
de vedere al capitalistului, timpul de vânzare şi timpul de cumpărare,
timpul în cursul căruia capitalistul figurează pe piaţă ca vânzător şi
cumpărător. Aşa cum timpul de circulaţie al capitalului formează o
secţiune necesară a timpului său de reproducţie, tot astfel timpul în
cursul căruia capitalistul cumpără şi vinde, în cursul căruia umblă pe
piaţă, formează o secţiune necesară a timpului său de funcţionare în
calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat. El
formează o parte a timpului pe care îl întrebuinţează în afacere.
(Întrucât s-a presupus că mărfurile se cumpără şi se vând la
valorile lor, este vorba la aceste fenomene doar de trecerea aceleiaşi
valori dintr-o formă într-alta, din forma de marfă în forma de bani şi din
forma de bani în forma de marfă – de o modificare de stare. Dacă
mărfurile se vând la valorile lor, mărimea valorii rămâne neschimbată
atât în mâna cumpărătorului, cât şi în mâna vânzătorului; nu s-a
modificat decât forma ei de existenţă. Dacă mărfurile nu se vând la
valorile lor, suma valorilor schimbate rămâne neschimbată; ceea ce
într-o parte este plus, este minus în cealaltă parte.
Dar metamorfozele M - B şi B - M sunt tranzacţiuni care au loc
între cumpărător şi vânzător; ei au nevoie de timp pentru a cădea de
acord, cu atât mai mult cu cât aici are loc o luptă în care fiecare parte
caută să obţină un avantaj în dauna celeilalte părţi şi întrucât faţă în faţă
stau oameni de afaceri: „when Greek meets Greek then comes the tug of
war” [dacă un grec întâlneşte un alt grec, se naşte lupta cea mai aprigă].
Schimbarea de stare costă timp şi forţă de muncă, dar nu pentru a se crea
valoare, ci pentru a se efectua trecerea valorii dintr-o formă în alta, fapt
care nu este modificat deloc prin încercarea fiecăreia din părţi de a-şi

134
însuşi, cu această ocazie, o cantitate suplimentară de valoare. Această
muncă, mărită prin intenţiile de rea-credinţă ale ambelor părţi, nu
creează valoare, tot aşa cum munca ce se face cu ocazia unui proces în
faţa justiţiei nu măreşte mărimea valorii obiectului litigios. Cu munca
aceasta – care este un moment necesar al procesului de producţie
capitalist în totalitatea sa, în care el cuprinde şi circulaţia sau este
cuprins de ea – situaţia este aceeaşi ca, de pildă, cu munca de ardere a
unui corp care se întrebuinţează pentru producerea de căldură. Această
muncă de ardere nu produce căldură, cu toate că este un moment necesar
al procesului de ardere. Pentru a întrebuinţa, de pildă, cărbunii ca
material combustibil, eu trebuie să-i combin cu oxigen şi să-i trec în
acest scop din stare solidă în stare gazoasă (căci în acidul carbonic
rezultat din ardere cărbunele se află în stare gazoasă), deci să efectuez o
modificare a formei de existenţă sau a stării fizice. Dezagregarea
moleculelor de carbon, care sunt legate într-un tot solid, şi spargerea
moleculei de carbon în atomii săi trebuie să preceadă combinarea nouă,
şi acest lucru costă o anumită cheltuială de forţă care nu se transformă
deci în căldură, ci se scade din ea. Dacă deci posesorii de mărfuri nu
sunt capitalişti, ci producători nemijlociţi, independenţi, timpul
întrebuinţat pentru cumpărare şi vânzare se scade din timpul lor de
muncă; din această cauză ei căutau totdeauna să facă aceste operaţiuni în
zilele de sărbătoare (în antichitate ca şi în evul mediu). Dimensiunile pe
care le ia schimbul de mărfuri în mâinile capitaliştilor nu pot bineînţeles
să transforme munca aceasta, care nu creează valoare, ci efectuează doar
schimbarea de formă a valorii, în muncă ce creează valoare. Tot atât de
puţin miracolul acestei transsubstanţieri poate fi îndeplinit prin
transpunere, adică prin faptul că, în loc să efectueze ei înşişi acea
„muncă de ardere”, capitaliştii o transformă în ocupaţie exclusivă a unor
persoane terţe, plătite de ei. Se înţelege că aceste persoane terţe nu le vor
pune la dispoziţie forţa lor de muncă de dragul ochilor lor frumoşi.
Încasatorului rentelor unui proprietar funciar şi omului de serviciu al
unei bănci le este de asemenea indiferent că munca lor nu măreşte nici
cu o singură para nici mărimea valorii rentei, nici mărimea valorii
monedelor duse cu sacul la altă bancă.)1
Pentru capitalistul care lasă pe alţii să muncească pentru el,
cumpărarea şi vânzarea devin funcţiuni principale. Întrucât el îşi
însuşeşte produsul multor oameni pe scară socială mai mare, el trebuie,
pe aceeaşi scară, să-l şi vândă şi să-l retransforme mai târziu din bani în
elementele de producţie. Ca şi mai înainte, timpul de cumpărare şi de

135
vânzare nu creează valoare. O iluzie se naşte prin funcţiunea capitalului
comercial. Dar, fără să ne ocupăm încă mai aproape de această
chestiune, un lucru este clar de la început: dacă prin diviziune a muncii
o funcţie care în sine este neproductivă, dar constituie un moment
necesar al reproducţiei, este transformată din îndeletnicire accesorie a
multora în îndeletnicire exclusivă a câtorva, în ocupaţie specială a lor,
caracterul funcţiei însăşi nu se transformă. Un comerciant (privit aici ca
simplu agent al transformării de formă a mărfurilor, ca simplu
cumpărător şi vânzător) poate să scurteze prin operaţiunile sale timpul
de cumpărare şi de vânzare pentru mulţi producători. El trebuie privit în
acest caz ca o maşină care reduce cheltuirea inutilă de forţă, adică ajută
la liberarea de timp de producţie2.
Pentru a simplifica lucrurile (întrucât abia mai târziu vom privi
pe comerciant în calitate de capitalist şi de capital comercial), să
presupunem că acest agent însărcinat cu cumpărarea şi cu vânzarea este
un om care îşi vinde munca. El îşi cheltuieşte forţa de muncă şi timpul
de muncă în aceste operaţiuni M - B şi B - M. Şi trăieşte deci din ele,
aşa cum altul trăieşte din tors sau din facerea pilulelor. El îndeplineşte o
funcţiune necesară, deşi neproductivă, pentru că procesul de reproducţie
însuşi cuprinde funcţiuni neproductive. El munceşte ca oricare altul, dar
conţinutul muncii sale nu creează nici valoare, nici produs. El însuşi
face parte din aşa-zisele faux frais [cheltuieli neproductive, dar
necesare] ale producţiei. Utilitatea lui nu constă în faptul că el ar
transforma o funcţiune neproductivă într-una productivă, sau o muncă
neproductivă într-una productivă. Ar fi un miracol dacă o asemenea
transformare ar putea fi efectuată prin această transmitere de funcţie.
Utilitatea lui constă, dimpotrivă, în faptul că o porţiune mai mică din
forţa de muncă şi din timpul de muncă ale societăţii este legată în
această funcţie neproductivă. Mai mult. Să presupunem că el e simplu
muncitor salariat, unul mai bine retribuit, dacă vreţi. Oricare i-ar fi
retribuţia, în calitate de muncitor salariat el munceşte o parte a timpului
său în mod gratuit. El obţine, poate, într-o zi valoarea-produs a opt ore
de muncă şi funcţionează timp de zece ore. Cele două ore de
supramuncă pe care le prestează nu produc valoare, aşa cum nici cele
opt ore de muncă necesară ale sale nu produc valoare, cu toate că prin
intermediul acestora din urmă i se transmite o parte din produsul social.
În primul rând, acum ca şi mai înainte – privind lucrurile din punct de
vedere social – o forţă de muncă este utilizată timp de zece ore în
această simplă funcţie de circulaţie. Ea nu poate fi utilizată pentru

136
altceva, ea nu poate fi utilizată pentru muncă productivă. În al doilea
rând însă, societatea nu plăteşte aceste două ore de supramuncă, cu toate
că ele sunt cheltuite de individul care o efectuează. Prin ele societatea
nu-şi însuşeşte un produs suplimentar sau o valoare suplimentară. Dar
cheltuielile de circulaţie pe care el le reprezintă se reduc cu o cincime,
de la zece ore la opt. Societatea nu plăteşte niciun echivalent pentru o
cincime din acest timp de circulaţie activ, al cărui agent este. Dacă însă
e vorba de capitalistul care utilizează pe acest agent, prin neplata celor
două ore se reduc cheltuielile de circulaţie ale capitalului său, cheltuieli
care reprezintă un scăzământ din încasările sale. Pentru el este vorba de
un câştig pozitiv, deoarece limita negativă a valorificării capitalului său
este îngustată. Atunci când mici producători de mărfuri independenţi
cheltuiesc o parte din timpul lor propriu cu cumpărări şi vânzări, acest
timp se prezintă ca un timp cheltuit în intervalele funcţionării lor
productive sau ca un scăzământ din timpul lor de producţie.
În orice caz, timpul întrebuinţat în acest scop este o cheltuială
de circulaţie care nu adaugă nimic valorilor schimbate. Este cheltuiala
necesară pentru transpunerea lor din forma de marfă în forma de bani. În
măsura în care producătorul capitalist de mărfuri apare ca agent al
circulaţiei, el nu se deosebeşte de producătorul nemijlocit de mărfuri
decât prin faptul că vinde şi cumpără pe scară mai mare şi funcţionează
deci în măsură mai mare în calitate de agent al circulaţiei. Dar atunci
când proporţiile întreprinderii sale îl silesc sau îi dau posibilitatea să
cumpere (să angajeze) agenţi proprii ai circulaţiei în calitate de
muncitori salariaţi, fenomenul nu se modifică deloc în fond. În procesul
de circulaţie (în măsura în care este simplă schimbare de formă) trebuie
să se cheltuiască într-un anumit grad forţă de muncă şi timp de muncă.
Dar acest fapt apare acum ca o investiţie suplimentară de capital; o parte
a capitalului variabil trebuie avansată pentru cumpărarea acestor forţe de
muncă ce funcţionează numai în procesul de circulaţie. Acest avans de
capital nu creează nici produs şi nici valoare. El reduce pro tanto [în
aceeaşi proporţie] măsura în care capitalul avansat funcţionează în mod
productiv. Situaţia e aceeaşi ca şi cum o parte a produsului s-ar
transforma într-o maşină care cumpără şi vinde restul produsului.
Această maşină provoacă un scăzământ din produs. Ea nu participă în
procesul de producţie, cu toate că ea poate să reducă forţa de muncă etc.
cheltuită în circulaţie. Ea formează doar o parte a cheltuielilor de
circulaţie.

137
2. Contabilitate

În afară de cumpărarea şi de vânzarea efectivă, se mai


cheltuieşte timp de muncă şi cu contabilitatea, în care mai intră, pe lângă
aceasta, şi muncă materializată, tocuri, cerneală, hârtie, pupitru de scris,
cheltuieli de birou; în această funcţie se cheltuieşte deci forţă de muncă
pe de o parte, mijloace de muncă, pe de altă parte. Situaţia este, aici,
aceeaşi ca şi cu timpul de cumpărare şi de vânzare.
Ca unitate înăuntrul circuitelor sale, ca valoare în mişcare, fie
înăuntrul sferei producţiei, fie înăuntrul celor două faze ale sferei
circulaţiei, capitalul există în mod ideal doar în forma monedei de
calcul, în primul rând în capul producătorului de mărfuri, respectiv al
producătorului de mărfuri capitalist. Cu ajutorul contabilităţii, care
cuprinde şi determinarea preţurilor sau calcularea preţurilor mărfurilor,
această mişcare este fixată şi controlată. Mişcarea producţiei, şi în
special a valorificării – şi mărfurile figurează aici doar ca purtătoare de
valoare, ca denumiri ale unor lucruri a căror existenţă ideală ca valoare
este fixată în moneda de calcul – capătă astfel o oglindire simbolică în
imaginaţie. Atâta timp cât producătorul individual de mărfuri face
contabilitate numai în capul său (ca, de pildă, ţăranul; abia agricultura
capitalistă îl produce pe arendaşul care face contabilitate) sau ţinând
numai în mod accesoriu, în afara timpului său de producţie, un registru
asupra cheltuielilor, încasărilor, termenelor de plată etc., atâta timp este
evident că această funcţie a sa împreună cu mijloacele de muncă pe care
le întrebuinţează eventual în acest scop, ca hârtie etc., reprezintă o
cheltuială suplimentară de timp de muncă şi de mijloace de muncă, care
sunt necesare, dar care constituie un scăzământ atât din timpul pe care
poate să-l întrebuinţeze în mod productiv, cât şi din mijloacele de muncă
ce funcţionează în procesul de producţie efectiv care intră în formarea
produsului şi a valorii3. Natura funcţiei însăşi nu se schimbă nici prin
proporţiile pe care le ia prin faptul că este concentrată în mâna
producătorului de mărfuri capitalist şi că, în loc să apară ca funcţie a
unui mare număr de producători mici de mărfuri, apare ca funcţie a unui
capitalist, ca funcţie înăuntrul unui proces de producţie pe scară largă;
nici prin detaşarea ei de funcţiile productive, al căror accesoriu era, şi
nici prin transformarea ei în funcţie independentă a unor agenţi speciali,
cărora le-a fost încredinţată în mod exclusiv.
Diviziunea muncii, autonomizarea unei funcţii, nu face ca ea să
devină creatoare de produs şi de valoare, dacă nu este în sine creatoare

138
de produs şi de valoare, deci încă înainte de autonomizarea ei. Dacă un
capitalist îşi investeşte capitalul pentru prima dată, el trebuie să
investească o parte pentru achiziţionarea unui contabil etc. şi pentru
mijloacele necesare contabilităţii. Atunci când capitalul său se află deja
în funcţiune şi este supus procesului său continuu de reproducţie, el
trebuie să retransforme încontinuu, prin intermediul transformării în
bani, o parte a produsului-marfă în contabil, funcţionar comercial etc.
Această parte a capitalului este sustrasă procesului de producţie şi face
parte din cheltuielile de circulaţie, care se scad din produsul total.
(Inclusiv forţa de muncă întrebuinţată în mod exclusiv pentru această
funcţie.)
Există însă o anumită deosebire între cheltuielile rezultate din
contabilitate, respectiv între cheltuirea neproductivă de timp de muncă,
pe de o parte, şi acelea ale simplului timp de vânzare şi de cumpărare,
pe de altă parte. Acestea din urmă rezultă numai din forma socială
determinată a procesului de producţie, din faptul că el este un proces de
producţie de marfă. Contabilitatea, în calitate de control şi de sintetizare
ideală a procesului, devine cu atât mai necesară, cu cât mai mult
procesul se efectuează pe scară socială şi îşi pierde caracterul pur
individual; ea este deci mai necesară în producţia capitalistă decât în
producţia fărâmiţată a exploatării meşteşugăreşti sau ţărăneşti, este mai
necesară în producţia în comun decât în producţia capitalistă.
Cheltuielile contabilităţii se reduc însă odată cu concentrarea producţiei
şi cu cât ea se transformă mai mult în contabilitate socială.
Este vorba aici numai de caracterul general al cheltuielilor de
circulaţie care rezultă din simpla metamorfoză formală. Nu este nevoie
să ne ocupăm aici de toate formele lor de detaliu. Dar cum anumite
forme, care ţin de simpla schimbare de formă a valorii, care rezultă deci
din forma socială determinată a procesului de producţie şi care la
producătorul de mărfuri individual nu sunt decât momente trecătoare şi
abia perceptibile, merg paralel cu funcţiunile productive ale valorii sau
se împletesc cu ele – cum aceste forme pot să frapeze ochiul ca
cheltuieli masive de circulaţie, acest lucru se vede din simpla operaţiune
de încasare şi de plată de bani, atunci când această operaţiune este
autonomizată ca funcţiune exclusivă a băncilor etc. sau a casierului în
întreprinderile individuale şi concentrată pe scară largă. Ceea ce trebuie
reţinut, e faptul că prin forma lor modificată aceste cheltuieli de
circulaţie nu-şi modifică natura.

139
3. Bani

Indiferent dacă un produs este creat ca marfă sau nu, el este


totdeauna formă materială a avuţiei, valoare de întrebuinţare destinată a
intra în consumul individual sau în cel productiv. Dacă e produs ca
marfă, valoarea lui există în mod ideal în preţ, care nu modifică nimic în
forma lui utilă reală. Dar faptul că anumite mărfuri, ca aurul şi argintul,
funcţionează ca bani şi sălăşluiesc în această calitate exclusiv în
procesul de circulaţie (şi ca tezaur, ca rezervă etc. ele rămân, deşi latent,
în sfera circulaţiei) este un produs pur al formei sociale determinate a
procesului de producţie, care este proces de producţie de mărfuri.
Întrucât în cadrul producţiei capitaliste marfa este forma generală a
produsului, iar masa cea mai mare a produsului se confecţionează ca
marfă şi trebuie să îmbrace deci forma bani, întrucât deci masa de
mărfuri, partea avuţiei sociale care funcţionează ca marfă, creşte în mod
continuu – cantitatea de aur şi de argint care funcţionează ca mijloc de
circulaţie, ca mijloc de plată, ca rezervă etc. creşte şi ea. Aceste mărfuri,
care funcţionează ca bani, nu intră nici în consumul individual, nici în
consumul productiv. Ele sunt muncă socială fixată într-o formă în care
ea serveşte ca simplă maşină de circulaţie. Afară de faptul că o parte a
avuţiei sociale este fixată în această formă neproductivă, uzarea
monedei necesită înlocuirea ei continuă, adică transformarea de mai
multă muncă socială – sub formă de produs – în mai mult aur şi argint.
La naţiunile dezvoltate din punct de vedere capitalist aceste cheltuieli de
înlocuire sunt importante, pentru că în general partea de avuţie fixată în
formă de bani este voluminoasă. Aurul şi argintul, ca mărfuri-monedă,
formează pentru societate cheltuieli de circulaţie care nu rezultă decât
din forma socială a producţiei. Ele sunt faux frais [ cheltueli
neproductive] ale producţiei de mărfuri în general, cheltuieli care cresc
odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi în special a producţiei
capitaliste. Este o parte a avuţiei sociale care trebuie sacrificată
procesului circulaţiei4.

II. Cheltuieli de păstrare

Cheltuielile de circulaţie, care rezultă din simpla schimbare de


formă a valorii, din circulaţia privită în mod ideal, nu intră în valoarea
mărfurilor. Părţile de capital astfel cheltuite formează simple scăzăminte
din capitalul cheltuit în mod productiv, dacă îl avem în vedere pe

140
capitalist, şi forţă de muncă cheltuită neproductiv, dacă privim
societatea întreagă. De altă natură sunt cheltuielile de circulaţie pe care
le vom cerceta acum. Ele pot să rezulte din procese de producţie care nu
sunt decât continuate în circulaţie, al căror caracter productiv este, prin
urmare, doar ascuns de forma de circulaţie. Ele pot, pe de altă parte,
privind lucrurile din punct de vedere social, să fie cheltuieli simple,
cheltuire neproductivă fie de muncă vie, fie de muncă materializată, şi
totuşi, tocmai prin acest fapt, să aibă un efect de creare de valoare pentru
capitalistul individual, să formeze un spor la preţul de vânzare al mărfii
sale. Aceasta rezultă chiar din faptul că în diferite sfere de producţie şi,
pe alocuri, pentru diferite capitaluri individuale din cadrul aceleiaşi sfere
de producţie, aceste cheltuieli sunt diferite. Prin adăugarea lor la preţul
mărfii, ele sunt repartizate în proporţia care corespunde fiecărui
capitalist individual. Dar orice muncă ce adaugă valoare poate să adauge
şi plusvaloare şi va adăuga totdeauna plusvaloare în cadrul sistemului
capitalist, întrucât valoarea pe care ea o formează depinde de propria ei
mărime, iar plusvaloarea pe care ea o formează depinde de proporţia în
care capitalistul o plăteşte. Prin urmare, acele cheltuieli care scumpesc
marfa fără a-i adăuga valoare de întrebuinţare, care deci pentru societate
fac parte din faux frais [cheltueli neproductive] ale producţiei, pot
constitui pentru capitalistul individual un izvor de îmbogăţire. Pe de altă
parte, în măsura în care sporul pe care ele îl adaugă preţului mărfii nu
face decât să repartizeze aceste cheltuieli de circulaţie în mod uniform,
caracterul lor neproductiv nu încetează prin acest fapt. Astfel, societăţile
de asigurare repartizează pierderile capitaliştilor individuali asupra
clasei capitaliste. Aceasta nu împiedică însă ca pierderile astfel
repartizate să continue a fi pierderi, dacă privim capitalul social total.

1. Formare de rezerve în general

În timpul existenţei sale sub formă de capital-marfă sau în


timpul cât se află pe piaţă, adică atâta timp cât se află în intervalul dintre
procesul de producţie din care iese şi procesul de consum în care intră,
produsul formează un stoc de marfă. Ca marfă pe piaţă, şi deci în formă
de stoc, capitalul-marfă apare de două ori în fiecare circuit; o dată ca
produs-marfă al însuşi capitalului în mişcare, al cărui circuit se
cercetează, iar a doua oară ca produs-marfă al altui capital, trebuind să
se afle pe piaţă pentru a fi cumpărat şi transformat în capital productiv.
E posibil, ce-i drept, ca acest din urmă capital-marfă să fie produs abia

141
după comandă. În acest caz are loc o întrerupere până ce el a fost
produs. Fluxul procesului de producţie şi de reproducţie cere însă ca pe
piaţă să se afle în mod continuu o masă de mărfuri (mijloace de
producţie) şi să formeze deci un stoc. Tot astfel, capitalul productiv
cuprinde şi cumpărarea de forţă de muncă, iar forma de bani nu este aici
decât forma valoare a unor mijloace de subzistenţă pe care muncitorul
trebuie să le găsească în cea mai mare parte pe piaţă. Mai încolo, în
acest paragraf, ne vom ocupa mai îndeaproape de acest lucru. Aici, acest
punct este, deocamdată, câştigat. Dacă privim lucrurile din punctul de
vedere al valorii capital în mişcare, care s-a transformat în produs-marfă
şi care acum trebuie vândută, cu alte cuvinte retransformată în bani, care
funcţionează, aşadar, în momentul de faţă pe piaţă în calitate de
capital-marfă, starea de stocaj este o rămânere involuntară pe piaţă şi
contrară scopului. Cu cât se vinde mai repede, cu atât procesul de
reproducţie este mai fluid. Rămânerea în forma M' - B" împiedică
schimbul real de materii care trebuie efectuat în circuitul capitalului, aşa
cum împiedică şi funcţionarea sa ulterioară în calitate de capital
productiv. Pe de altă parte, pentru B - M existenţa continuă a mărfii pe
piaţă, stocul de marfă, apare ca o condiţie a mersului procesului de
reproducţie, ca şi a investirii de capital nou sau suplimentar.
Rămânerea capitalului-marfă ca stoc de mărfuri pe piaţă
necesită clădiri, magazii, rezervoare pentru mărfuri, depozite de mărfuri,
deci cheltuire de capital constant; de asemenea şi plata unor forţe de
muncă în scopul înmagazinării mărfurilor în rezervoarele lor. Spre
deosebire de aceasta, mărfurile se alterează şi sunt supuse unor influenţe
naturale dăunătoare. Pentru a se preveni acest lucru, trebuie avansat un
capital suplimentar, parte în mijloace de muncă, în formă materială,
parte în forţă de muncă5.
Existenţa capitalului în forma sa de capital-marfă şi deci ca stoc
de mărfuri provoacă, aşadar, cheltuieli care nu fac parte din sfera
producţiei, ci din sfera circulaţiei, şi contează de aceea ca cheltuieli de
circulaţie. Aceste cheltuieli de circulaţie se deosebesc de cele arătate sub
I prin faptul că intră, într-o anumită măsură, în valoarea mărfurilor, că
scumpesc deci marfa. În orice caz, capitalul şi forţa de muncă ce servesc
pentru conservarea şi păstrarea stocului de mărfuri sunt sustrase
procesului de producţie direct. Pe de altă parte, capitalurile utilizate aici
– forţa de muncă fiind înglobată ca parte componentă a capitalului –
trebuie înlocuite din produsul social. Cheltuirea lor are deci efectul unei
reduceri a forţei de producţie a muncii, astfel că este nevoie de o

142
cantitate mai mare de capital şi de muncă pentru obţinerea unui anumit
efect util. Sunt cheltuieli suplimentare.
În măsura în care cheltuielile de circulaţie necesitate de
formarea stocului de mărfuri îşi au originea doar în durata trecerii unor
valori existente din forma de marfă în forma de bani, prin urmare doar
în forma socială determinată a procesului de producţie (în faptul că
produsul este creat ca marfă şi trebuie deci să fie supus şi transformării
în bani) – ele împărtăşesc cu totul caracterul cheltuielilor de circulaţie
enumerate sub I. Pe de altă parte, valoarea mărfurilor nu este conservată,
respectiv sporită, aici decât pentru că valoarea de întrebuinţare, pentru
că produsul însuşi este pus în anumite condiţii materiale care costă o
cheltuială de capital şi este supus unor operaţiuni care fac ca asupra
valorilor de întrebuinţare să acţioneze muncă suplimentară. Dimpotrivă,
calcularea valorilor mărfurilor, contabilitatea acestui proces,
tranzacţiunile de cumpărare şi de vânzare nu acţionează asupra valorii
de întrebuinţare în care există valoarea. Ele nu au de-a face decât cu
forma acestei valori de întrebuinţare. Cu toate că, deci, în cazul pe care
l-am presupus, aceste cheltuieli suplimentare ale stocării (care aici este
involuntară) rezultă doar dintr-o oprire a transformării de formă şi din
necesitatea acesteia, ele se deosebesc totuşi de cheltuielile suplimentare
de sub I prin faptul că obiectul lor nu este transformarea de formă a
valorii, ci conservarea valorii care există în marfa privită ca produs, ca
valoare de întrebuinţare, şi care nu poate deci să fie conservată decât
prin conservarea produsului, a valorii de întrebuinţare. Aici valoarea de
întrebuinţare nu este nici mărită, nici sporită; dimpotrivă, ea scade. Dar
scăderea ei este limitată şi ea este conservată. Nici valoarea avansată,
care există în marfă, nu este sporită aici. Dar se adaugă muncă nouă,
materializată şi vie.
Trebuie să cercetăm acum, mai departe, în ce măsură aceste
cheltuieli suplimentare rezultă din caracterul particular al producţiei de
mărfuri în general şi al producţiei de mărfuri în forma ei generală,
absolută, adică al producţiei capitaliste de mărfuri; în ce măsură, pe de
altă parte, ele sunt comune tuturor formelor de producţie socială, luând
doar aici, în cadrul producţiei capitaliste, o înfăţişare deosebită, o formă
de manifestare specială.
A. Smith a emis ideea uimitoare cum că stocarea este un
fenomen propriu producţiei capitaliste6. Economişti mai noi, de pildă
Lalor, susţin, dimpotrivă, că ea scade odată cu dezvoltarea producţiei
capitaliste. Sismondi consideră chiar acest fapt ca una din laturile

143
negative ale acesteia din urmă.
De fapt, stocul există în trei forme: în forma capitalului
productiv, în forma fondului de consum individual şi în forma stocului
de mărfuri sau a capitalului-marfă. Stocul scade în mod relativ într-una
din forme dacă sporeşte în cealaltă, deşi mărimea sa absolută poate să
crească în mod simultan în toate cele trei forme.
Este clar de la început că acolo unde producţia este îndreptată
direct înspre satisfacerea propriilor nevoi şi unde nu se produce decât în
măsură mică pentru schimb sau vânzare, unde deci produsul social nu ia
deloc sau numai în mică măsură forma de marfă, stocul în formă de
marfă, adică stocul de marfă, nu formează decât o parte infimă şi
neglijabilă a avuţiei. Dar fondul de consum este relativ mare aici, în
special în ceea ce priveşte mijloacele de subzistenţă propriu-zise. Nu
avem decât să privim gospodăria ţărănească patriarhală. O parte
covârşitoare a produsului se transformă aici în mod direct, fără a
constitui un stoc de mărfuri – tocmai pentru că rămâne în mâna
posesorului ei –, în mijloace de producţie şi de subzistenţă disponibile.
Ea nu ia forma stocului de marfă şi tocmai din această cauză, după A.
Smith, nu există stocaj în societăţile întemeiate pe acest mod de
producţie. A. Smith confundă forma stocajului cu stocajul însuşi şi crede
că societatea a trăit până azi de la mână până la gură sau îşi punea
nădejdea în ceea ce îi va aduce ziua de mâine7. Este o confuzie
copilărească.
Stoc în formă de capital productiv există sub înfăţişarea de
mijloace de producţie care se află deja în procesul de producţie sau care
se află cel puţin în mâna producătorului, deci în mod latent chiar în
procesul de producţie. S-a văzut mai înainte că odată cu dezvoltarea
productivităţii muncii, deci şi odată cu dezvoltarea modului de producţie
capitalist – care dezvoltă forţa productivă socială a muncii mai mult
decât toate modurile de producţie anterioare, masa mijloacelor de
producţie (clădiri, maşini etc.), încorporate odată pentru totdeauna
procesului sub formă de mijloace de muncă şi figurând mereu şi în mod
repetat în acest proces în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte,
creşte în mod continuu şi că această creştere a ei este în acelaşi timp
condiţie şi efect ale dezvoltării forţei productive sociale a muncii.
Creşterea nu numai absolută, dar şi relativă a avuţiei în această formă
(comp. cartea I, cap. XXIII, 2 [pag. 557 şi urm.]) caracterizează înainte
de toate modul de producţie capitalist. Formele de existenţă materială
ale capitalului constant, mijloacele de producţie, nu constau însă numai

144
din asemenea mijloace de muncă, ci şi din material de muncă aflat pe
cele mai diferite trepte ale prelucrării şi din materiale auxiliare. Odată cu
lărgirea scării producţiei şi cu sporirea forţei productive a muncii prin
cooperaţie, diviziune, maşinism etc., creşte masa de materie primă, de
materii auxiliare etc. care intră în procesul de reproducţie zilnic. Aceste
elemente trebuie să stea pregătite la locul producţiei. Volumul acestui
stoc existent sub formă de capital productiv creşte, aşadar, în mod
absolut. Pentru ca procesul să curgă în mod neîntrerupt – indiferent dacă
acest stoc poate fi reînnoit zilnic sau numai la anumite termene – trebuie
ca totdeauna să se afle la locul producţiei o cantitate mai mare de
materie primă etc. decât se consumă, de pildă, într-o zi sau într-o
săptămână. Continuitatea procesului cere ca existenţa condiţiilor sale să
nu depindă nici de o întrerupere posibilă în cumpărările zilnice, nici de
faptul că produsul-marfă s-ar vinde zilnic sau săptămânal şi deci nu ar
putea fi retransformat în elementele sale de reproducţie decât în mod
neregulat. Dar capitalul productiv poate, evident, să fie latent sau să
formeze stoc în proporţii foarte diferite. Este, de pildă, o situaţie cu totul
deosebită aceea în care filatorul trebuie să aibă pregătit bumbac sau
cărbuni pentru trei luni, de aceea în care îi trebuie numai pentru o lună.
Se vede că acest stoc poate să scadă în mod relativ, deşi creşte în mod
absolut.
Faptul acesta depinde de diferite condiţii, care se reduc toate, în
esenţă, la viteza, regularitatea şi siguranţa mai mare cu care masa
necesară de materie primă poate fi adusă totdeauna în aşa fel ca
niciodată să nu aibă loc o întrerupere. Cu cât aceste condiţii sunt
îndeplinite mai puţin, cu cât siguranţa, regularitatea şi viteza
aprovizionării sunt deci mai reduse, cu atât mai mare trebuie să fie
partea latentă a capitalului productiv, adică stocul de materii prime etc.
care se află în mâna producătorului şi care mai aşteaptă ca să fie
prelucrat. Aceste condiţii, deci şi mărimea stocului în această formă,
stau în raport invers cu gradul de dezvoltare al producţiei capitaliste şi
deci cu cel al forţei productive a muncii sociale.
Totuşi, ceea ce apare aici ca o scădere a stocului (de pildă, la
Lalor) nu este, în parte, decât o scădere a stocului în forma de
capital-marfă sau a stocului de marfă propriu-zis; deci o simplă
schimbare de formă a aceluiaşi stoc. Dacă, de pildă, masa de cărbuni
care se produce zilnic în ţară, deci volumul şi intensitatea producţiei de
cărbuni, este mare, filatorul nu are nevoie de rezervă mare de cărbuni
pentru a-şi asigura continuitatea producţiei. Reînnoirea continuă şi

145
sigură a aprovizionării cu cărbuni face ca acest lucru să fie de prisos. În
al doilea rând, viteza cu care produsul unui proces poate trece, ca mijloc
de producţie, în alt proces, depinde de dezvoltarea mijloacelor de
transport şi de comunicaţie. Ieftinătatea transportului joacă un mare rol
în această privinţă. Transportul mereu reînnoit, de pildă al cărbunilor de
la mină la filatură, ar fi mai scump decât aprovizionarea cu o cantitate
mai mare de cărbuni pentru un timp mai îndelungat şi cu un transport
relativ mai ieftin. Aceste două împrejurări, considerate până acum,
rezultă din însuşi procesul de producţie. În al treilea rând, îşi mai
exercită influenţa dezvoltarea creditului. Cu cât filatorul depinde mai
puţin, în ceea ce priveşte reînnoirea rezervelor sale de bumbac, cărbuni
etc. de vânzarea nemijlocită a firelor sale – şi cu cât mai dezvoltat e
creditul, cu atât mai redusă este această dependenţă directă, cu atât mai
mică poate fi mărimea relativă a acestor rezerve, pentru a asigura pe o
scară dată, o producţie continuă de fire, independentă de hazardul
vânzării firelor. În al patrulea rând însă, multe materii prime,
semifabricate etc. au nevoie pentru producţia lor de perioade de timp
mai lungi, lucru care este valabil în special pentru toate materiile prime
pe care le livrează agricultura. Pentru ca să nu aibă loc nicio întrerupere
a procesului de producţie, trebuie să existe deci un anumit stoc din
aceste materii prime pentru întreaga perioadă de timp în care nu există
produs nou care să ia locul celui vechi. Dacă acest stoc scade în mâna
capitalistului industrial, acest fapt dovedeşte doar că el creşte, sub formă
de stoc de marfă, în mâna comerciantului. Dezvoltarea mijloacelor de
transport permite, de pildă, transportarea rapidă a bumbacului aflat în
portul Liverpool, pe unde a fost importat, spre Manchester, astfel că
fabricantul poate să-şi reînnoiască stocul de bumbac în porţiuni relativ
mici, după nevoie. Dar în acest caz bumbacul se află în mase cu atât mai
mari ca stoc de mărfuri în mâna comercianţilor din Liverpool. Nu este
deci vorba decât de o schimbare de formă a stocului, lucru pe care Lalor
şi alţii l-au trecut cu vederea. Şi, dacă privim capitalul social, aceeaşi
masă de produs continuă să se afle aici în formă de stoc. Pentru o ţară
singură, cantitatea în care trebuie să existe masa necesară, de pildă
pentru un an, scade odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport. Dacă
între America şi Anglia circulă multe vapoare şi corăbii cu pânze,
posibilităţile de a se reînnoi stocul de bumbac se înmulţesc pentru
Anglia, astfel că masa stocului de bumbac care trebuie să se afle în
medie în Anglia scade. Aceeaşi acţiune o exercită şi dezvoltarea pieţei
mondiale şi deci înmulţirea surselor de aprovizionare cu acelaşi articol.

146
Articolul este adus pe rând din diferite ţări şi la termene diferite.

2. Stoc de mărfuri propriu zis

S-a văzut: în cadrul producţiei capitaliste marfa devine forma


generală a produsului şi anume cu atât mai mult cu cât această producţie
se dezvoltă mai mult în ceea ce priveşte volumul şi adâncimea. Există,
aşadar, – chiar dacă volumul producţiei este acelaşi – o parte cu mult
mai mare a produsului sub formă de marfă în comparaţie fie cu modurile
de producţie anterioare, fie cu modul de producţie capitalist la o treaptă
mai puţin dezvoltată. Or, orice marfă – deci şi orice capital-marfă, care
nu este decât marfă, dar marfă ca formă de existenţă a valorii-capital –
dacă nu intră în mod direct din sfera ei de producţie în consumul
productiv sau în cel individual, aflându-se deci în faza intermediară, pe
piaţă, constituie un element al stocului de mărfuri. Privit în sine –
volumul producţiei rămânând neschimbat-stocul de mărfuri (adică
această autonomizare şi fixare a formei de marfă a produsului) creşte
deci odată cu producţia capitalistă. S-a văzut ca aceasta nu este decât o
schimbare de formă a stocului, cu alte cuvinte că într-o parte stocul
sporeşte în formă de marfă pentru că în altă parte scade în formă de stoc
direct de producţie şi de consum. Nu este decât o formă socială
modificată a stocului. Dacă în acelaşi timp creşte nu numai mărimea
relativă a stocului de mărfuri în raport cu produsul social total, dar şi
mărimea sa absolută, acest lucru se întâmplă pentru că odată cu
producţia capitalistă creşte masa produsului total.
Odată cu dezvoltarea producţiei capitaliste, scara producţiei este
determinată în măsură tot mai mică de cererea directă de produse şi în
măsură tot mai mare de volumul capitalului de care dispune capitalistul
individual, de tendinţa de valorificare a capitalului său şi de necesitatea
continuităţii şi extinderii procesului său de producţie. În modul acesta
creşte cu necesitate, în fiecare ramură de producţie în parte, masa de
produse care se află pe piaţă ca marfă, care, cu alte cuvinte, caută un
debuşeu. Creşte masa de capital fixată, pentru un timp mai scurt sau mai
lung, în forma de capital-marfă. Creşte deci stocul de mărfuri.
În fine, cea mai mare parte a societăţii se transformă în
muncitori salariaţi, în oameni care trăiesc de la mână până la gură, care
îşi primesc salariul în fiecare săptămână şi-1 cheltuiesc în fiecare zi,
care trebuie deci să-şi găsească mijloacele de subzistenţă ca stoc. Oricât
de fluide ar fi elementele individuale ale acestui stoc, o parte din ele

147
trebuie să stea totuşi încontinuu pe loc, pentru ca stocul să se afle în flux
continuu.
Toate aceste momente rezultă din forma producţiei şi din
transformarea de formă pe care ea o cuprinde şi prin care trebuie să
treacă produsul în cursul procesului de circulaţie.
Oricare ar fi forma socială a stocului de produse, păstrarea lui
necesită cheltuieli: clădiri, vase etc. în care se păstrează produsele; apoi
mijloace de producţie şi muncă, în cantitate mai mare sau mai mică,
după natura produsului, care trebuie cheltuite pentru înlăturarea unor
influenţe dăunătoare. Cu cât stocurile sunt mai concentrate din punct de
vedere social, cu atât mai mici sunt, relativ, cheltuielile acestea. Aceste
cheltuieli formează totdeauna o parte a muncii sociale, fie în formă
materializată, fie în formă vie – în forma capitalistă ele reprezintă deci
cheltuire de capital – şi nu intră în formarea propriu zisă a produsului;
ele sunt deci scăzăminte din produs. Ele sunt necesare, sunt cheltuieli
ale avuţiei sociale. Ele sunt cheltuielile de întreţinere ale produsului
social, indiferent dacă existenţa sa ca element al stocului de mărfuri
rezultă doar din forma socială a producţiei, deci din forma de marfă şi
din transformările ei necesare, sau dacă privim stocajul de marfă doar ca
o formă specială a stocajului de produse, comun tuturor orânduirilor
sociale, deşi nu în forma stocajului de mărfuri, această formă a
stocajului de produse proprie procesului de circulaţie.
Se pune acum întrebarea în ce măsură intră aceste cheltuieli în
valoarea mărfurilor.
Atunci când capitalistul şi-a transformat capitalul avansat pentru
mijloace de producţie şi forţă de muncă în produs, într-o masă de
mărfuri finite, destinate vânzării, iar aceasta rămâne în depozit,
neputând fi vândută, nu stagnează numai procesul de valorificare al
capitalului său în acest timp. Cheltuielile pentru clădiri, muncă
suplimentară etc. pe care le necesită întreţinerea acestui stoc constituie o
pierdere pozitivă. Cumpărătorul care ar apărea în cele din urmă ar râde
de el dacă i-ar spune: „Marfa mea nu a putut fi vândută timp de şase
luni, şi păstrarea ei în cursul acestor şase luni nu mi-a ţinut numai în
inactivitate atâta şi atâta capital, dar mi-a şi cauzat x cheltuieli.” „Tant
pis pour vous [cu atât mai rău pentru d-ta]”, spune cumpărătorul. Aici,
alături de d-ta, se află alt vânzător a cărui marfă a fost terminată abia
alaltăieri. Marfa d-tale a stat în depozit atâta vreme şi calitatea ei a fost,
probabil, atinsă de această trecere a timpului. Aşa că d-ta trebuie să
vinzi mai ieftin decât rivalul d-tale. – Chestiunea dacă producătorul de

148
marfă este producătorul efectiv al mărfii sau producătorul ei capitalist,
adică, de fapt, doar reprezentantul producătorilor ei adevăraţi, nu
schimbă deloc condiţiile de viaţă ale mărfii. El trebuie să-şi transforme
lucrul în bani. Cheltuielile suplimentare pe care i le cauzează fixarea lui
în formă de marfă fac parte din aventurile sale individuale, care nu-l
privesc pe cumpărătorul mărfii. Acesta nu-i plăteşte timpul de circulaţie
al mărfii sale. Chiar atunci când capitalistul îşi ţine în mod intenţionat
marfa departe de piaţă, în timpuri de răsturnări reale sau presupuse ale
valorii, chestiunea dacă el îşi realizează cheltuielile suplimentare
depinde de faptul dacă această răsturnare a valorii are loc, de faptul dacă
speculaţia sa a fost justă sau nu. Dar răsturnarea valorii nu este o urmare
a cheltuielilor sale suplimentare. În măsura în care stocajul este deci o
stagnare a circulaţiei, cheltuielile pe care el le cauzează nu adaugă
mărfii nicio valoare. Pe de altă parte, nu poate să existe stocaj fără
rămânerea capitalului în sfera circulaţiei, fără ca el să se oprească, un
timp mai îndelungat sau mai scurt, în forma sa de marfă; prin urmare, nu
există stocaj fără stagnare a circulaţiei, aşa cum banii nu pot circula fără
să se formeze o rezervă de bani. Fără stocaj de mărfuri nu există, aşadar,
circulaţie de mărfuri. Dacă această necesitate nu-i apare capitalistului în
M' - B', ea îi apare în B - M; nu în ceea ce priveşte capitalul-marfă al
său, ci în ceea ce priveşte capitalul-marfă al altor capitalişti, care produc
mijloace de producţie pentru el şi mijloace de subzistenţă pentru
muncitorii săi.
Chestiunea dacă stocajul este voluntar sau involuntar, adică
dacă producătorul de mărfuri ţine cu intenţie un stoc sau dacă mărfurile
sale sunt stocate din cauza rezistenţei pe care împrejurările procesului de
circulaţie însuşi o opun vânzării lor, pare să nu poată modifica întru
nimic esenţa lucrurilor. Dar pentru rezolvarea acestei întrebări este util
să ştim ce deosebeşte stocajul voluntar de cel involuntar. Formarea
involuntară a stocului rezultă din, sau este identică cu o stagnare a
circulaţiei care este independentă de ştiinţa producătorului de mărfuri şi
este contrară voinţei sale. Ce caracterizează stocajul voluntar? Acum, ca
şi mai înainte, vânzătorul caută să scape cât mai repede de marfa sa. El
oferă totdeauna spre vânzare produsul său în calitate de marfă. Dacă el
nu ar duce-o la vânzare, ea ar forma doar un element posibil al
stocului de mărfuri şi nu unul efectiv. Acum, ca şi mai înainte,
marfa nu este pentru el decât un purtător al valorii ei de schimb, şi ca
atare ea nu poate să acţioneze decât prin şi după lepădarea formei sale
de marfă şi îmbrăcarea formei sale de bani.

149
Stocul de mărfuri trebuie să aibă un anumit volum pentru a
corespunde volumului cererii în cursul unei perioade anumite. Se
socoteşte în această privinţă cu o extindere continuă a cercului
cumpărătorilor. Ca să ajungă, de pildă, pentru o zi, o parte a mărfurilor
care se află pe piaţă trebuie să rămână încontinuu sub formă de marfă, în
timp ce altă parte curge, transformându-se în bani. Partea care stă pe loc,
în timp ce cealaltă parte curge, scade, ce-i drept, în mod continuu, aşa
cum scade însuşi volumul stocului până ce e vândut în cele din urmă cu
totul. Stagnarea mărfii este deci calculată aici ca o condiţie necesară
pentru vânzarea mărfii. Volumul trebuie să fie, apoi, mai mare decât
vânzarea medie sau decât volumul cererii medii. Ceea ce ar întrece
această vânzare medie, respectiv această cerere medie, nu ar putea fi
îndestulat dacă lucrurile n-ar sta aşa. Pe de altă parte, stocul trebuie
mereu reînnoit, pentru că el se desfiinţează mereu. Această reînnoire nu
poate să vină, în ultimă linie, decât din producţie, dintr-o ofertă de
marfă. Dacă aceasta vine din străinătate sau nu, nu modifică deloc
lucrurile. Reînnoirea depinde de perioadele de care au nevoie mărfurile
pentru reproducerea lor. În cursul acestei perioade, stocul de marfă
trebuie să fie suficient. Faptul că el nu rămâne în mâna producătorului
iniţial, ci trece prin diferite rezervoare, de la marele comerciant până la
vânzătorul detailist, nu modifică decât aparenţa, nu însă fondul
lucrurilor. Din punct de vedere social, o parte a capitalului continuă să
se afle în forma stocului de mărfuri, atâta timp cât marfa nu a intrat în
consumul individual sau în cel productiv. Producătorul însuşi caută să
aibă în depozit o rezervă corespunzătoare cu cererea medie a mărfii sale,
pentru a nu depinde în mod direct de producţie şi pentru a-şi asigura un
cerc constant de clienţi. Corespunzător cu perioadele de producţie apar
termene de cumpărare, iar marfa este stocată pe perioade mai lungi sau
mai scurte, până ce poate fi înlocuită prin exemplare noi de aceeaşi
speţă. Numai prin această stocare este asigurată permanenţa şi
continuitatea procesului de circulaţie şi deci a procesului de reproducţie,
care cuprinde procesul de circulaţie.
Trebuie să ne amintim că M' - B' poate să fie încheiat pentru
producătorul lui M, cu toate că M se mai află încă pe piaţă. Dacă
producătorul însuşi ar vrea să ţină în depozit marfa sa până ce ea ar fi
vândută consumatorului final, el ar trebui să pună în mişcare un capital
dublu, unul în calitate de producător al mărfii, celălalt în calitate de
comerciant. Pentru marfa însăşi – privită fie ca marfă individuală, fie ca
parte componentă a capitalului social – lucrurile nu se schimbă cu nimic

150
prin faptul că cheltuielile stocajului cad asupra producătorului ei sau
asupra unei serii de comercianţi de la a la z.
În măsura în care stocul de mărfuri nu este nimic altceva decât
forma de marfă a stocului care, pe o scară dată a producţiei sociale, ar
exista sau ca stoc productiv (fond de producţie latent) sau ca fond de
consum (rezervă de mijloace de consum), dacă n-ar exista ca stoc de
mărfuri, cheltuielile pe care le necesită păstrarea stocului, deci
cheltuielile stocajului – adică munca, materializată sau vie, întrebuinţată
în acest scop – sunt şi ele doar cheltuieli transpuse ale păstrării fie a
fondului social de producţie, fie a fondului social de consum. Sporirea
valorii mărfii pe care ele o cauzează nu repartizează aceste cheltuieli
decât pro rata [în conformitate cu partea fiecăruia] asupra diferitelor
mărfuri, întrucât cheltuielile sunt diferite pentru diferitele categorii de
mărfuri. Cheltuielile stocajului continuă să fie scăzăminte din avuţia
socială, cu toate că ele sunt o condiţie pentru existenţa acesteia.
Numai în măsura în care stocajul de mărfuri este o condiţie a
circulaţiei mărfurilor şi în măsura în care el însuşi nu este decât o formă
născută în mod necesar în circulaţia mărfurilor, în măsura deci în care
această stagnare aparentă este o formă a fluxului însuşi, aşa cum
formarea unei rezerve de bani este o condiţie a circulaţiei monetare –
numai în această măsură această stagnare este normală. Dar atunci când
mărfurile aflate în rezervoarele lor de circulaţie nu fac loc valului de
producţie care vine din urmă, atunci când rezervoarele sunt, aşadar,
supraîncărcate, stocul de mărfuri se măreşte ca urmare a stagnării
circulaţiei, aşa cum cresc tezaurele atunci când stagnează circulaţia
monetară. Şi este indiferent dacă această stagnare are loc în depozitele
capitalistului industrial sau în cele ale comerciantului. Stocul de mărfuri
nu este, în acest caz, o condiţie a vânzării neîntrerupte, ci o urmare a
faptului că mărfurile nu pot fi vândute. Cheltuielile rămân aceleaşi, dar,
întrucât acum ele nu se nasc din nimic altceva decât din formă, adică din
necesitatea de a transforma mărfurile în bani şi din dificultatea efectuării
acestei metamorfoze, ele nu intră în valoarea mărfii, ci formează
scăzăminte, pierderi de valoare în realizarea valorii. Întrucât forma
normală şi cea anormală a stocului nu se deosebesc din punct de vedere
formal, amândouă fiind stagnări ale circulaţiei, fenomenele pot fi
confundate şi pot induce în eroare pe însuşi agentul producţiei, cu atât
mai mult cu cât pentru producător procesul de producţie a capitalului
său poate să-şi continue cursul, deşi procesul de circulaţie a mărfurilor
sale, care au trecut în mâinile comercianţilor, stagnează. Dacă volumul

151
producţiei şi volumul consumului cresc, creşte – celelalte împrejurări
rămânând neschimbate – şi volumul stocului de mărfuri. Reînnoirea şi
absorbirea sa se face în acelaşi ritm, dar volumul său este mai mare.
Volumul crescând al stocului de mărfuri, cauzat de stagnarea circulaţiei,
poate deci să fie considerat din greşeală ca un simptom al lărgirii
procesului de reproducţie, în special atunci când, din cauza dezvoltării
creditului, mişcarea reală poate fi mistificată.
Cheltuielile stocajului constau 1) dintr-o scădere cantitativă a
masei de produs (de pildă, la stocarea făinii); 2) dintr-o alterare
calitativă; 3) din munca materializată şi vie pe care o necesită
conservarea stocului.

III. Cheltuieli de transport

Nu este necesar să intrăm aici în toate detaliile cheltuielilor de


circulaţie, ca de pildă împachetare, sortare etc. Legea generală este că
toate cheltuielile de circulaţie care rezultă doar din modificarea de formă
a mărfii nu-i adaugă acesteia din urmă nicio valoare. Sunt simple
cheltuieli necesare pentru realizarea valorii sau pentru trecerea ei dintr-o
formă într-alta. Capitalul avansat în aceste cheltuieli (inclusiv munca pe
care el o comandă) face parte din faux frais [cheltuieli neproductive, dar
necesare] ale producţiei capitaliste. Înlocuirea lor trebuie să se facă din
plusprodus şi formează, din punctul de vedere al întregii clase
capitaliste, un scăzământ din plusvaloare sau din plusprodus, aşa cum
pentru un muncitor timpul de care are nevoie pentru a-şi cumpăra
mijloacele de subzistenţă este timp pierdut. Cheltuielile de transport
joacă însă un rol prea important ca să nu le cercetăm aici şi pe ele pe
scurt.
Înăuntrul circuitului capitalului şi al metamorfozei mărfii,
metamorfoză care formează un segment al acestui circuit, se efectuează
schimbul organic de materii al muncii sociale. Acest schimb de materii
poate să determine deplasarea produselor în spaţiu, mişcarea lor reală
dintr-un loc într-altul. Dar circulaţia mărfurilor poate să aibă loc fără o
deplasare fizică a lor, iar transportarea produselor poate să aibă loc fără
o circulaţie a mărfurilor şi chiar fără schimb nemijlocit de produse. O
casă pe care A o vinde lui B circulă ca marfă, dar nu se plimbă. Valori
de mărfuri mobile, ca bumbac sau fier brut, stau în depozitele lor în timp
ce trec prin zeci de procese de circulaţie, fiind cumpărate şi revândute de
către speculanţi8. Ceea ce se deplasează aici în mod efectiv este titlul de

152
proprietate asupra lucrului, nu lucrul însuşi. Pe de altă parte, industria
transporturilor a jucat un rol important, de pildă în imperiul incaşilor, cu
toate că produsul social nici nu circula ca marfă şi nici nu era repartizat
prin intermediul schimbului.
Dacă deci industria transporturilor apare, în cadrul producţiei
capitaliste, drept cauză de cheltuieli de circulaţie, această formă specială
de manifestare nu schimbă lucrurile cu nimic.
Masele de produse nu sporesc prin transportul lor. De asemenea,
modificarea proprietăţilor lor naturale, pe care transportul o provoacă
uneori, nu este, cu anumite excepţii, un efect util voit, ci un rău
inevitabil. Dar valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu se realizează
decât în consumarea lor, iar consumarea lor poate să facă necesară
deplasarea lor în spaţiu, deci procesul de producţie suplimentar al
industriei transporturilor. Capitalul productiv investit în această
industrie adaugă deci valoare produselor transportate, în parte prin
transmiterea valorii mijloacelor de transport, în parte prin adăugare de
valoare prin intermediul muncii de transport. Acest din urmă adaos de
valoare se împarte, ca la orice producţie capitalistă, în înlocuire a
salariului şi în plusvaloare.
Înăuntrul fiecărui proces de producţie joacă un mare rol
deplasarea în spaţiu a obiectului muncii, precum şi mijloacele de muncă
şi forţele de muncă necesare în acest scop, de pildă bumbacul care trece
din atelierul de cardat în atelierul de tors, cărbunele care e ridicat din
galerie la suprafaţă. Trecerea produsului terminat, ca marfă gata,
dintr-un local de producţie independent într-altul, îndepărtat în spaţiu,
arată acelaşi fenomen, numai că-l arată pe scară mai mare. Transportul
produselor dintr-un local de producţie într-altul mai este urmat şi de
transportul produselor finite din sfera producţiei în sfera consumului.
Produsul este gata pentru consum abia atunci când a efectuat această
mişcare.
Precum am arătat mai înainte, este o lege generală a producţiei
de mărfuri că productivitatea muncii şi măsura în care ea creează
valoare stau în raport invers. Această lege se aplică şi industriei
transporturilor, ca şi oricărei alte industrii. Cu cât cantitatea de muncă,
moartă sau vie, pe care o necesită transportul mărfii pe o distanţă dată
este mai mică, cu atât mai mare este forţa productivă a muncii, şi
invers9.
Mărimea absolută a valorii pe care transportul o adaugă
mărfurilor se află, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, în raport

153
invers cu forţa productivă a industriei transporturilor şi în raport direct
cu distanţele ce trebuie parcurse.
Partea relativă din valoare pe care cheltuielile de transport o
adaugă, celelalte împrejurări rămânând neschimbate, preţului mărfii stă
în raport direct cu volumul şi cu greutatea lor şi în raport invers cu
valoarea lor . Dar împrejurările modificatoare sunt numeroase. Astfel
transportul necesită, de pildă, măsuri de precauţie mai mari sau mai
mici, deci o cheltuire mai mare sau mai mică de muncă şi de mijloace de
muncă, după cum articolul este, relativ, mai fragil, mai perisabil, sau
după cum poate mai uşor să facă explozie. În această privinţă, magnaţii
căilor ferate dezvoltă o mai mare genialitate în formarea de specii
fanteziste decât botaniştii şi zoologii. La căile ferate engleze, de pildă,
clasificarea bunurilor umple volume întregi şi se întemeiază, potrivit
principiului general, pe tendinţa de a transforma nenumăratele
proprietăţi naturale ale bunurilor în tot atâtea dezavantaje, în ceea ce
priveşte transportul, şi în tot atâtea pretexte obligatorii de înşelăciune.
„Sticla, care mai înainte valora 11 1. st. crate-ul (o ladă de transport de
un anumit volum), nu valorează acum decât 2 1. st., în urma unor
progrese industriale şi în urma desfiinţării impozitului asupra sticlei, dar
cheltuielile de transport sunt tot atât de ridicate ca mai înainte şi chiar
mai ridicate la transportul pe canale. Înainte vreme se transportau sticla
şi mărfurile de sticlă pentru lucrările de plumb înăuntrul unei distanţe de
50 de mile în jurul Birminghamului cu 10 şilingi tona. În prezent costul
transportului este triplu, sub pretextul riscului pe care îl prezintă
fragilitatea articolului. În schimb însă, direcţia căilor ferate nu plăteşte
ceea ce se strică în mod efectiv.”10 Mai departe, faptul că partea relativă
a valorii pe care cheltuielile de transport o adaugă unui articol stă în
raport invers cu valoarea lui, devine pentru magnaţii căilor ferate un
motiv special să taxeze articolul respectiv în raport direct cu valoarea
lui. Plângerile industriaşilor şi comercianţilor cu privire la acest punct se
repetă pe fiecare pagină din mărturiile ce se află în raportul menţionat.
Modul de producţie capitalist reduce cheltuielile de transport
pentru marfa individuală prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi de
comunicaţie, ca şi prin concentrarea – adică prin lărgirea scării –
transportului. El sporeşte porţiunea de muncă socială, vie sau
materializată, care se cheltuieşte cu transportul mărfurilor, în primul
rând prin transformarea marii majorităţi a produselor în mărfuri şi, în al
doilea rând, prin înlocuirea pieţelor locale cu pieţe îndepărtate.
Circulaţia, adică deplasarea efectivă a mărfurilor în spaţiu, se

154
reduce la transportul mărfii. Industria transporturilor formează, pe de o
parte, o ramură de producţie independentă, şi deci o sferă specială de
investiţie a capitalului productiv. Pe de altă parte, ea se distinge prin
faptul că apare drept continuare a unui proces de producţie înăuntrul
procesului de circulaţie şi pentru procesul de circulaţie.

NOTE:
1
Cele scrise în paranteze sunt scoase dintr-o notă de la sfârşitul manuscrisului VIII.
2
„Cheltuielile zadarnice ale comerţului, deşi necesare, trebuie privite ca o cheltuială
apăsătoare.” (Quesnay, „Analyse du Tableau Economique”, în Daire, „Physiocrates”,
partea I, Paris 1846, pag. 71.) După Quesnay, „profitul” pe care îl produce concurenţa
dintre comercianţi, prin faptul că ea îi sileşte „a-şi reduce câştigul sau beneficiul... nu
este, strict vorbind, decât o reducere a pierderii pentru vânzătorul de prima mână şi
pentru cumpărătorul consumator. Or, o reducere a pierderii rezultate din cheltuielile
zadarnice ale comerţului nu este un produs real, adică o sporire a avuţiei obţinută prin
comerţ, indiferent dacă îl privim pe acesta, în sine, ca simplu schimb, independent de
cheltuielile de transport sau în legătură cu cheltuielile de transport” (pag. 145-146).
„Cheltuielile comerţului sunt suportate totdeauna de vânzătorii produselor, care ar obţine
preţul întreg pe care îl plătesc cumpărătorii dacă nu ar exista niciun fel de cheltuieli de
mijlocire” (pag. 163). „Proprietarii funciari şi producătorii sunt «plătitori de salarii», iar
comercianţii sunt «salariaţi».” (Quesnay, „Dialogue du Commerce”, în Daire,
„Physiocrates”, partea I, Paris 1846, pag. 164)
3
În Evul Mediu găsim contabilitatea pentru agricultură numai în mănăstiri. S-a văzut
însă (cartea I, pag. 315) că şi în comunităţile hinduse primitive figurează un contabil
pentru agricultură. Contabilitatea s-a detaşat aici şi a devenit funcţia exclusivă a unui
funcţionar al comunităţii. Prin această diviziune a muncii se economiseşte timp, muncă
şi cheltuieli, dar producţia şi contabilitatea producţiei rămân lucruri tot atât de diferite ca
şi încărcătura unui vapor şi scrisoarea de încărcare. În persoana contabilului, o parte din
forţa de muncă a comunităţii se află sustrasă producţiei, iar costul funcţiei sale nu este
înlocuit prin propria sa muncă, ci printr'un scăzământ din produsul comunităţii. Mutatis
mutandis [cu modificările ce se impun], lucrurile stau cu contabilul capitalistului ca şi cu
contabilul comunităţii hinduse. (Din manuscrisul II.)
4
„Moneda care circulă într-o ţară este o parte determinată a capitalului acelei ţări, cu
totul sustrasă scopurilor productive, pentru a facilita sau a mări productivitatea restului;
din această cauză o anumită mărime a avuţiei este tot atât de necesară pentru
transformarea aurului în mijloc de circulaţie, pe cât este de necesară pentru
confecţionarea vreunei maşini care să uşureze restul producţiei.” („Economist”, vol. 5,
pag. 520)
5
Corbet calculează, în 1841, cheltuielile înmagazinării grâului pentru o perioadă de 9
luni la 1/2 % pierdere de cantitate, 3 % dobândă la preţul grâului, 2 % taxă de magazmaj,
1 % vânturat şi cărăuşie, 1/2% muncă de înmagazinare, total 7%, sau, la un preţ al grâului
de 50 şilingi, 3 şilingi şi 6 pence de fiecare quarter. (Th. Corbet, „An Inquiry into the
Causes and Modes of the Wealth of Individuals etc.”, Londra 1841) Conform
declaraţiilor unor comercianţi din Liverpool în faţa comisiei căilor ferate, cheltuielile

155
neproductive (pure) ale înmagazinării cerealelor s-au cifrat în 1865 la 2 pence de quarter
pe lună, sau 9-10 pence de tonă. („Royal Commission on Railways” 1867. Evidence,
pag. 19, Nr. 331)
6
Cartea a II-a, Introducere.
7
În loc ca, aşa cum crede A. Smith, stocajul să ia naştere abia din transformarea
produsului în marfă şi a stocului de consum în stoc de mărfuri, această schimbare de
formă din timpul trecerii de la producţia pentru nevoile proprii la producţia de mărfuri
provoacă, dimpotrivă, crizele cele mai violente în economia producătorilor. Astfel, în
India s-a păstrat până în timpurile cele mai noi „obiceiul de a stoca în mase mari
cerealele, pentru care în anii de abundenţă nu se putea obţine mult”. („Return. Bengal
and Orissa Famine”, H. of. C. 1867, I, pag. 230, Nr. 74.) Cererea de bumbac, iută etc.,
sporită în mod brusc prin efectul războiului civil american, a provocat în multe părţi ale
Indiei o mare reducere a culturii orezului, o sporire a preţurilor orezului şi vânzarea
vechilor rezerve de orez ale producătorilor. La aceasta se mai adaugă în 1864-1866 un
export nemaivăzut de orez spre Australia, Madagascar etc. De aici caracterul acut al
foametei din 1866, care numai în districtul Orissa a costat viaţa unui milion de oameni.
(Ibid. 174, 175, 213, 214 şi III „Papers relating to the Famine in Behar”, pag. 32, 33,
unde printre cauzele foametei se sublimează drain of old stock [scurgerea vechilor
rezerve]). (Din manuscrisul II.)
8
Storch numeşte această din urmă circulaţie circulation postiche [circulaţie factice].
9
Ricardo îl citează pe Say, care consideră ca o binecuvântare a comerţului faptul că prin
cheltuielile de transport el scumpeşte produsele sau le măreşte valoarea. „Comerţul” –
spune Say – „ne permite să obţinem o marfă la locul ei de origine şi să o transportăm în
alt loc, în care ea va fi consumată; el ne permite deci să sporim valoarea mărfii cu
întreaga diferenţă dintre preţul ei din primul loc şi din cel de al doilea.” La acestea,
Ricardo observă: „Just; dar cum i se dă valoarea suplimentară? Adăugându-se
cheltuielilor de producţie, în primul rând, cheltuielile pentru transport şi, în al doilea
rând, profitul asupra avansurilor de capital pe care le-a făcut comerciantul. Marfa este
mai valoroasă exact pentru aceleaşi motive pentru care orice altă marfă poate deveni mai
valoroasă: pentru că asupra producţiei şi transportului ei s-a cheltuit mai multă muncă,
înainte ca ea să fi fost cumpărată de consumator. Acest lucru nu poate fi considerat ca
unul din avantajele comerţului.” (Ricardo, „Principles of Political Economy”, ediţia
a 3-a, Londra 1821, pag. 309, 310)
10
„Royal Commission on Railways”, pag, 31, Nr. 630.

156
SECŢIUNEA A DOUA
ROTAŢIA CAPITALULUI

Capitolul şapte
TIMP DE ROTAŢIE ŞI NUMĂR DE ROTAŢII

S-a văzut că timpul circuitului total al unui capital dat este egal
cu suma timpului său de circulaţie propriu-zis şi a timpului său de
producţie. Este perioada de timp dintre momentul în care
valoarea-capital a fost avansată într-o formă anumită şi momentul în
care valoarea-capital în evoluţie se întoarce în aceeaşi formă.
Scopul determinant al producţiei capitaliste este totdeauna
valorificarea valorii avansate, indiferent dacă această valoare a fost
avansată într-o formă de sine stătătoare, adică în formă de bani, sau în
marfă, în care ultim caz forma valoare a sa posedă doar o autonomie
ideală în preţul mărfurilor avansate. În ambele cazuri această
valoare-capital trece, în cursul circuitului său, prin diferite forme de
existenţă. Identitatea ei cu sine însăşi se constată în registrele
capitalistului sau în forma monedei de calcul.
Indiferent dacă luăm forma B ... B' sau forma P ... P, ambele
forme presupun: 1. că valoarea avansată a funcţionat ca valoare-capital
şi s-a valorificat; 2. că ea s-a întors la forma în care şi-a început procesul
după ce 1-a efectuat pe acesta. Valorificarea valorii avansate B şi în
acelaşi timp întoarcerea capitalului la această formă (forma bani) este
vizibilă cu toată evidenţa în B ... B'. Dar acelaşi lucru are loc şi în forma
a doua. Căci punctul de plecare al lui P este existenţa elementelor
producţiei, a unor mărfuri de valoare determinată. Forma presupune
valorificarea acestei valori (M' şi B') şi întoarcerea la forma iniţială, căci
în al doilea P valoarea avansată posedă din nou forma elementelor de
producţie în care a fost avansată la început.
S-a văzut mai înainte: „Dacă producţia are formă capitalistă,
reproducţia are şi ea formă capitalistă. Aşa cum în modul de producţie
capitalist procesul muncii nu apare decât ca un mijloc pentru procesul
de valorificare, reproducţia nu apare, de asemenea, decât ca un mijloc
157
pentru a reproduce valoarea avansată, sub formă de capital, adică de
valoare care se valorifică singură”. (Cartea I, cap. XXI [pag. 510])
Cele trei forme I. B ... B', II. P ... P şi III. M' ... M' se deosebesc
prin următoarele: în forma II (P ... P) reînnoirea procesului, procesul de
reproducţie, este exprimată ca fiind reală, pe când în forma I ea este
exprimată doar ca posibilă. Dar ambele se deosebesc de forma III prin
faptul că valoarea-capital avansată – fie ca bani, fie în forma
elementelor materiale ale producţiei – formează punctul de plecare şi
deci şi punctul de întoarcere. În B ... B' întoarcerea este B' = B + b. Dacă
procesul este reînnoit pe aceeaşi scară, B formează din nou punctul de
plecare, iar b nu intră în el, ci ne arată doar că B s-a valorificat în
calitate de capital şi a produs plusvaloare b, pe care însă a eliminat-o din
sine. În forma P ... P valoarea-capital avansată în forma elementelor de
producţie P formează de asemenea punctul de plecare. Forma cuprinde
în ea valorificarea valorii-capital. Dacă are loc reproducţie simplă,
aceeaşi valoare-capital îşi reîncepe procesul în aceeaşi formă P. Dacă
are loc acumulare, P' (care în ceea ce priveşte mărimea valorii sale este
= B' = M') deschide acum procesul ca valoare-capital sporită. Dar
procesul reîncepe cu capitalul avansat, aflându-se în forma lui iniţială,
deşi având valoare mai mare ca mai înainte. Dimpotrivă, în forma III,
valoarea-capital nu începe procesul ca valoare avansată, ci ca valoare
deja valorificată, ca totalitate a avuţiei aflate în formă de mărfuri, din
care valoarea-capital avansată nu este decât o parte. Această din urmă
formă este importantă pentru secţiunea a treia, în care mişcarea
capitalurilor individuale este considerată în legătură cu mişcarea
capitalului social total. Ea nu poate fi utilizată însă pentru cercetarea
rotaţiei capitalului, care începe întotdeauna cu avansarea de
valoare-capital, fie în formă de bani, fie în formă de marfă, şi care
presupune totdeauna întoarcerea valorii-capital aflate în circuit la forma
în care a fost avansată. Din circuitele I şi II, primul trebuie reţinut atunci
când se cercetează în special influenţa rotaţiei asupra formării
plusvalorii; al doilea, atunci când se cercetează influenţa ei asupra
formării produsului.
Aşa cum economiştii n-au făcut distincţie între diferitele forme
ale circuitelor, tot astfel ei nu le-au privit în mod separat în ceea ce
priveşte rotaţia capitalului. De obicei se ia forma B ... B' pentru că ea îl
domină pe capitalistul individual şi îi serveşte în calculele sale, chiar şi
atunci când banii formează punctul de plecare numai în forma monedei
de calcul. Alţii pornesc de la avansul în forma elementelor de producţie

158
până ce are loc reîntoarcerea, fără ca să se ocupe de forma reîntoarcerii,
adică de chestiunea dacă ea se face în marfă sau în bani. De pildă:
„Ciclul economic, [...] adică întreg cursul producţiei din momentul în
care se face investiţia până ce s-a efectuat reîntoarcerea”. („Economic
cycle [...] the whole course of production, from the time that outlays are
made till returns are received. In agriculture seedtime is its
commencement, and harvesting its ending.” S. P. Newman, „Elements
of Political Economy”, Andover and New York, pag. 81) Alţii încep cu
M' (forma III): „Lumea legăturilor de producţie poate fi privită ca
rotindu-se într-un cerc pe care îl voi numi ciclu economic şi în care ea a
efectuat o mişcare circulară ori de câte ori întreprinderea, după
efectuarea tranzacţiilor sale succesive, ajunge din nou la punctul de la
care a plecat, începutul poate fi socotit la punctul în care capitalistul a
făcut încasările prin intermediul cărora capitalul său se reîntoarce la el;
punct din care el porneşte din nou să-şi recruteze muncitori, dându-le,
sub formă de salariu, întreţinerea, sau, mai bine zis, posibilitatea de a
şi-o procura; de a primi de la ei, gata confecţionate, articolele cu
fabricarea cărora se ocupă; de a duce aceste articole pe piaţă şi de a
încheia acolo circuitul acestei serii de procese, vânzând şi obţinând prin
preţul mărfii restituirea întregului său avans de capital pentru perioada
respectivă.” (Th. Chalmers, „On political Economy”, ediţia a 2-a,
Londra 1832, pag. 84 şi urm.)
În momentul în care întreaga valoare-capital pe care un
capitalist individual o investeşte într-o ramură oarecare de producţie a
descris întregul ei circuit, ea se găseşte din nou în forma sa iniţială şi
poate să repete acelaşi proces. Pentru ca valoarea să se permanentizeze
ca valoare-capital şi să se valorifice, ea trebuie să-l repete. În viaţa
capitalului, circuitul individual nu formează decât o secţiune care se
repetă mereu, deci o perioadă. La sfârşitul perioadei B ... B', capitalul se
află din nou în forma capitalului bănesc, care parcurge din nou
succesiunea de modificări de formă în care este cuprins procesul său de
reproducţie, respectiv de valorificare. La sfârşitul perioadei P ... P,
capitalul se află din nou în forma elementelor de producţie, care
formează condiţia reînnoirii circuitului său. Circuitul capitalului,
determinat nu ca proces izolat ci ca proces periodic, se numeşte rotaţie a
capitalului. Durata acestei rotaţii este dată de suma timpului său de
producţie şi a timpului său de circulaţie. Această sumă de timp formează
timpul de rotaţie a capitalului. Ea măsoară deci intervalul dintre o
perioadă a circuitului întregii valori-capital şi cea următoare; adică

159
periodicitatea în procesul de viaţă a capitalului sau, dacă vrem, timpul
reînnoirii, al repetării procesului de valorificare, respectiv de producţie,
al aceleiaşi valori-capital.
Abstracţie făcând de peripeţiile individuale care pot accelera sau
scurta timpul de rotaţie în ceea ce priveşte un capital individual, timpul
de rotaţie a capitalurilor variază după diferitele lor sfere de investiţie.
Aşa cum ziua de muncă formează unitatea naturală de măsură
pentru funcţionarea forţei de muncă, tot astfel anul formează unitatea
naturală de măsură pentru rotaţiile capitalului în evoluţie. Baza naturală
a acestei unităţi de măsură o constituie faptul că cele mai importante
produse ale pământului din zona temperată, care este patria producţiei
capitaliste, sunt produse anuale.
Dacă desemnăm anul ca unitate de măsură a timpului de rotaţie
cu R, timpul de rotaţie a unui capital anumit cu r, iar numărul rotaţiilor
sale cu n, atunci n = . Dacă deci timpul de rotaţie r ar fi de trei luni, n
= 12/3 = 4; capitalul efectuează 4 rotaţii pe an, sau roteşte de 4 ori, Dacă r
= 18 luni, n = 12/18 = 2/3 sau, cu alte cuvinte, capitalul efectuează într-un
an numai 2/3 din timpul său de rotaţie. Prin urmare, dacă timpul său de
rotaţie este de mai mulţi ani, el se calculează în multipli ai unui an.
Pentru capitalist, timpul de rotaţie a capitalului său este timpul
în cursul căruia el trebuie să-şi avanseze capitalul pentru a-l valorifica şi
pentru a-l primi din nou în forma sa iniţială.
Înainte de a cerceta mai îndeaproape influenţa rotaţiei asupra
procesului de producţie şi de valorificare, trebuie să mai privim două
forme noi care îi revin capitalului din procesul de circulaţie şi
influenţează forma rotaţiei sale.

160
Capitolul opt
CAPITAL FIX ŞI CAPITAL CIRCULANT

I. Deosebirile de formă

S-a văzut în cartea I, cap. VI [pag. 203 şi urm.] că o parte a


capitalului constant îşi păstrează forma de întrebuinţare determinată cu
care intră în procesul de producţie, în faţa produselor la a căror formare
contribuie. El efectuează deci aceeaşi funcţiune, în mod repetat şi
continuu, în timpul unei perioade mai scurte sau mai lungi, în procese de
muncă ce se repetă mereu. Aşa, de pildă, clădirile atelierelor, maşinile
etc., într-un cuvânt tot ceea ce reunim sub denumirea de mijloace de
muncă. Această parte a capitalului constant cedează produsului valoare
în măsura în care ea pierde propria sa valoare de schimb odată cu
propria sa valoare de întrebuinţare. Această cedare de valoare sau
această trecere a valorii unui asemenea mijloc de producţie asupra
produsului la a cărui formare contribuie, se determină printr-un calcul
de medie; ea se măsoară prin durata medie a funcţionării lui, din
momentul în care mijlocul de producţie intră în procesul de producţie
până în momentul în care este uzat, decedat şi trebuie înlocuit printr-un
exemplar nou de aceeaşi speţă, adică reprodus.
Ceea ce caracterizează deci această parte a capitalului constant –
mijloacele de muncă propriu-zise – este următorul lucru:
O parte a capitalului a fost avansată în formă de capital
constant, adică de mijloace de producţie, care acum funcţionează ca
factori ai procesului de muncă, atâta timp cât dăinuieşte forma de
întrebuinţare independentă cu care au intrat în acest proces. Produsul
terminat, deci şi elementele de formare ale produsului în măsura în care
au fost transformate în produs, este respins din procesul de producţie
pentru a trece ca marfă din sfera producţiei în sfera circulaţiei.
Mijloacele de muncă, dimpotrivă, nu părăsesc niciodată sfera producţiei
odată ce au intrat în ea. Funcţia lor le fixează în sfera de producţie. O
parte a valorii-capital avansate este fixată în această formă, determinată
de funcţionarea mijloacelor de muncă în proces. Cu funcţionarea şi deci
cu uzura mijlocului de muncă, o parte a valorii sale trece asupra
produsului, iar cealaltă parte rămâne fixată în mijlocul de muncă şi deci
în procesul de producţie. Valoarea astfel fixată scade în mod continuu

161
până ce mijlocul de muncă şi-a încheiat serviciul şi deci şi valoarea sa
s-a repartizat, într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, asupra unei
mase de produse ce rezultă dintr-o serie de procese de muncă mereu
repetate. Dar atâta timp cât el mai acţionează ca mijloc de muncă şi nu
trebuie deci înlocuit printr-un exemplar nou de aceeaşi speţă, rămâne
totdeauna fixată în el o valoare-capital constantă, în timp ce altă parte a
valorii iniţiale fixate în el trece asupra produsului şi circulă deci ca parte
componentă a stocului de mărfuri. Cu cât mijlocul de muncă durează
mai mult, cu cât se uzează el mai încet, cu atât mai mult timp valoa-
rea-capital constantă rămâne fixată în această formă de întrebuinţare.
Oricare ar fi însă gradul durabilităţii sale, proporţia în care el cedează
valoare se află totdeauna în raport invers faţă de întregul său timp de
funcţionare. Dacă din două maşini de aceeaşi valoare una se uzează în
cinci ani şi cealaltă în zece ani, prima cedează în acelaşi interval de timp
de două ori atâta valoare ca cea de-a doua.
Această parte a valorii-capital, fixată în mijlocul de muncă,
circulă la fel ca şi oricare alta. În general, am văzut că întreaga valoa-
re-capital se află în circulaţie continuă şi în acest sens orice capital este
deci capital circulant. Dar circulaţia părţii de capital privită aici este
caracteristică. În primul rând, ea nu circulă în forma sa de întrebuinţare,
ci numai valoarea ei circulă, şi anume în mod treptat, fracţionar, în
măsura în care ea trece de pe această parte de capital asupra produsului
care circulă ca marfă. În timpul întregii durate a funcţionării sale o parte
din valoarea sa rămâne totdeauna fixată în ea, de sine stătătoare faţă de
mărfurile la a căror producţie ajută. Prin această particularitate, partea
aceasta a capitalului constant ia forma de capital fix. În opoziţie cu ea,
toate celelalte elemente materiale ale capitalului avansat în procesul de
producţie formează, dimpotrivă, capitalul circulant sau fluid.
O parte a mijloacelor de producţie – anume acele materii
auxiliare care sunt consumate de înseşi mijloacele de muncă în timpul
funcţionării lor, aşa cum sunt consumaţi cărbunii de către maşina cu
vapori, sau care nu fac decât să ajute la proces, ca gazul de iluminat etc.
– nu intră în mod material în produs. Numai valoarea lor este aceea care
formează o parte a valorii produsului. În propria sa circulaţie, produsul
efectuează circulaţia valorii lor. Lucrul acesta ele îl au comun cu
capitalul fix. Dar în fiecare proces de muncă în care intră, ele sunt
consumate în întregime şi trebuie deci înlocuite în întregime cu
exemplare noi, de aceeaşi speţă, pentru fiecare proces de muncă nou.
Ele nu-şi păstrează în timpul funcţionării lor forma lor de întrebuinţare

162
independentă. În timpul funcţionării lor nicio parte a valorii-capital nu
rămâne deci fixată în vechea lor formă de întrebuinţare, în forma lor
naturală. Faptul că această parte din materiile auxiliare nu intră în mod
material în produs, ci intră doar în ceea ce priveşte valoarea ei, ca parte
de valoare, în valoarea produsului, şi celălalt fapt, în legătură cu cel
dintâi, că funcţiunea acestor materii este limitată la sfera producţiei, a
făcut pe unii economişti, ca Ramsay, să le aplice şi lor noţiunea de
capital fix (făcând în acelaşi timp confuzie între capitalul fix şi cel
circulant).
Acea parte a mijloacelor de producţie care intră în mod material
în produs, deci materii prime etc., ia prin acest fapt, în parte, anumite
forme cu care poate mai târziu să intre ca obiect de consum în consumul
individual. Mijloacele de muncă propriu-zise, purtătorii materiali ai
capitalului fix, nu sunt consumate decât în mod productiv şi nu pot intra
în consumul individual, pentru că nu intră în produsul sau valoarea de
întrebuinţare la a cărei formare contribuie, păstrându-şi, dimpotrivă, faţă
de ea forma lor independentă până la uzarea lor totală. O excepţie
formează mijloacele de transport. Efectul util pe care ele îl produc în
cursul funcţionării lor productive, deci în timpul cât se află în sfera
producţiei, deplasarea în spaţiu, intră în acelaşi timp în consumul
individual, de pildă a călătorului. El şi plăteşte întrebuinţarea lor, aşa
cum plăteşte întrebuinţarea altor mijloace de consum. S-a văzut că, de
pildă, în industria chimică materia primă şi materiile auxiliare se
contopesc unele cu altele. La fel şi mijlocul de muncă, materia auxiliară
şi materia primă. Astfel, de pildă, în agricultură materiile adăugate
pentru ameliorarea solului intră în parte ca elemente de formare ale
produsului în planta produsă. Pe de altă parte, acţiunea lor este
repartizată asupra unei perioade mai lungi, de pildă 4 - 5 ani. O parte a
lor intră deci în mod material în produs şi îşi trece astfel, concomitent,
valoarea sa asupra produsului, în timp ce altă parte îşi fixează şi
valoarea în vechea sa formă de întrebuinţare. Ea continuă să existe ca
mijloc de producţie şi ia deci forma de capital fix. Ca vită de muncă, un
bou este capital fix. Dacă e mâncat, el nu funcţionează ca mijloc de
muncă, deci nu este nici capital fix.
Elementul care dă unei părţi a valorii-capital avansate în
mijloace de producţie caracterul de capital fix rezidă exclusiv în modul
caracteristic în care circulă această valoare. Acest mod particular de a
circula rezultă din modul particular în care mijlocul de muncă îşi trece
valoarea asupra produsului, adică în care el se manifestă, în cursul

163
procesului de producţie, ca element ce formează valoare. Iar acest mod,
la rândul său, rezultă din felul special în care funcţionează mijlocul de
muncă în procesul de muncă.
Se ştie că aceeaşi valoare de întrebuinţare care iese ca produs
dintr-un proces de muncă, intră ca mijloc de producţie în celălalt. Numai
funcţionarea unui produs ca mijloc de muncă în procesul de producţie
face din el capital fix. Dar atunci când el însuşi iese abia dintr-un
proces, el nu este nicidecum capital fix. Astfel, o maşină, ca produs,
respectiv ca marfă a unui fabricant de maşini, face parte din capita-
lul-marfă al său. Ea devine capital fix abia în mâna cumpărătorului ei, a
capitalistului care o utilizează în mod productiv.
Considerând toate celelalte împrejurări neschimbate, gradul de
fixitate creşte odată cu durabilitatea mijlocului de muncă. Căci de
această durabilitate depinde mărimea diferenţei dintre valoarea-capital
fixată în mijloace de muncă şi acea parte a acestei mărimi de valoare pe
care mijlocul de muncă o cedează produsului în procesele de muncă
repetate. Cu cât această transmisie de valoare este mai înceată – şi
mijlocul de muncă transmite valoare la orice repetare a aceluiaşi proces
de muncă – cu atât mai mare este capitalul fixat, cu atât mai mare este
diferenţa dintre capitalul utilizat în procesul de producţie şi capitalul
consumat în acest proces de producţie. În momentul în care această
diferenţă a dispărut, mijlocul de muncă şi-a trăit traiul şi şi-a pierdut
valoarea odată cu valoarea de întrebuinţare. El a încetat de a mai fi
purtător de valoare, întrucât mijlocul de muncă, la fel ca şi orice alt
purtător material de capital constant, nu transmite produsului valoare
decât în măsura în care îşi pierde valoarea odată cu valoarea de
întrebuinţare; este clar că cu cât valoarea sa de întrebuinţare se pierde
mai încet, cu cât el durează mai mult în procesul de producţie, cu atât
mai lungă este perioada în care rămâne fixată în el valoare-capital
constantă.
Dacă un mijloc de producţie care nu este un mijloc de muncă în
sensul propriu al cuvântului, de pildă materii auxiliare, materie primă,
semifabricat etc. se comportă, în ceea ce priveşte transmiterea valorii şi
deci în ceea ce priveşte modul de circulaţie a valorii sale, ca mijloacele
de muncă, el este de asemenea purtător material, formă de existenţă a
capitalului fix. Acesta este cazul la acele ameliorări ale solului, deja
menţionate, care adaugă solului substanţe chimice a căror acţiune se
întinde asupra mai multor perioade de producţie, adică asupra mai
multor ani. Aici, o parte a valorii mai continuă să existe în forma sa de

164
sine stătătoare, alături de produs, adică în formă de capital fix, în timp
ce altă parte a valorii a fost transmisă produsului şi circulă deci cu el. În
acest caz, în produs intră nu numai o parte din valoarea capitalului fix,
dar şi valoarea de întrebuinţare, substanţa, în care există această parte a
valorii.
Abstracţie făcând de eroarea fundamentală – confuzia dintre
noţiunile capital fix şi capital circulant, pe de o parte, şi noţiunile capital
constant şi capital variabil pe de altă parte – confuzia din terminologia
consacrată a economiştilor se întemeiază înainte de toate pe următoarele
puncte:
Anumite proprietăţi materiale ale mijloacelor de muncă sunt
transformate în proprietăţi nemijlocite ale capitalului fix, de pildă
imobilitatea fizică, să zicem, a unei case. Este uşor apoi să dovedeşti că
alte mijloace de muncă care, ca atare, sunt tot capital fix au proprietatea
opusă, de pildă mobilitatea fizică, să zicem, a unui vapor.
Sau se confundă determinările economice de formă care rezultă
din circulaţia valorii cu o proprietate materială; ca şi cum anumite
lucruri care în sine nu sunt deloc capital, ci devin capital numai în
anumite relaţii sociale determinate, ar putea fi în sine şi din natură
capital într-o formă determinată, fix sau circulant. Am văzut în cartea I,
cap. V [pag. 185 şi urm.] că în orice proces de muncă, indiferent de
condiţiile sociale în care are loc, mijloacele de producţie se împart în
mijloace de muncă şi obiecte ale muncii. Dar abia în cadrul modului de
producţie capitalist amândouă se transformă în capital, şi anume în
capital productiv, aşa cum acesta a fost determinat în secţiunea
precedentă. În modul acesta deosebirea dintre mijlocul de muncă şi
obiectul muncii, deosebire întemeiată în natura procesului de muncă, se
oglindeşte în forma nouă a deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul
circulant. Prin acest fapt abia, un lucru care funcţionează ca mijloc de
muncă devine capital fix. Dacă proprietăţile sale materiale îi permit să
servească şi în alte funcţiuni decât aceea de mijloc de muncă, el este sau
nu este capital fix după funcţia pe care o îndeplineşte. Vitele, ca vite de
muncă, sunt capital fix; ca vite de îngrăşat ele sunt materie primă care,
în cele din urmă, intră în circulaţie ca produs: ele nu sunt deci capital
fix, ci capital circulant.
Simplul fapt că un mijloc de producţie este fixat un timp mai
îndelungat în procese de muncă repetate, dar legate unul de altul,
continue, formând deci o perioadă de producţie – care este identică cu
timpul de producţie total, necesar pentru a confecţiona produsul –

165
necesită, exact ca şi capitalul fix, un avans mai îndelungat sau mai scurt
din partea capitalistului, însă nu-i transformă capitalul în capital fix.
Sămânţa, de pildă, nu este capital fix, ci numai materie primă care este
fixată în procesul de producţie timp de aproximativ un an. Orice capital
este fixat în procesul de producţie atâta timp cât funcţionează drept
capital productiv, la fel deci şi toate elementele capitalului productiv,
oricare le-ar fi forma materială, funcţia şi modul de circulaţie a valorii.
Chestiunea dacă această fixare durează mai mult sau mai puţin, după
felul procesului de producţie sau după efectul util urmărit, nu determină
deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant1.
O parte a mijloacelor de muncă, în care sunt cuprinse condiţiile
generale ale muncii, este sau fixată pe loc atunci când intră ca mijloc de
muncă în procesul de producţie, respectiv atunci când este pregătită
pentru funcţionarea productivă, ca de pildă maşinile; sau ea este produsă
de la început în această formă stabilă, legată de loc, ca de pildă
ameliorări ale solului, clădiri de fabrică, furnale înalte, canaluri, căi
ferate etc., ataşarea continuă a mijlocului de muncă de procesul de
producţie înăuntrul căruia el urmează să funcţioneze este determinată
aici, în acelaşi timp, prin modul lui de existenţă fizică. Pe de altă parte,
un mijloc de muncă poate, din punct de vedere fizic, să-şi schimbe
întruna locul, să se mişte, şi totuşi să se afle încontinuu în procesul de
producţie, cum e cazul cu o locomotivă, un vapor, vite de muncă etc.
Într-un caz imobilitatea nu-i dă caracterul de capital fix, aşa cum în al
doilea caz mobilitatea nu-i ia acest caracter. Dar împrejurarea că
anumite mijloace de muncă sunt fixate pe loc, că ele sunt prinse cu
rădăcinile în pământ, atribuie acestei părţi a capitalului fix un rol propriu
în economia naţiunilor. Ele nu pot fi trimise în străinătate; ele nu pot
circula ca mărfuri pe piaţa mondială. Titlurile de proprietate asupra
acestui capital fix pot fi transmise, el poate fi cumpărat şi vândut şi,
deci, în această măsură, el poate circula în mod ideal. Aceste titluri de
proprietate pot chiar să circule pe pieţele străine, de pildă sub formă de
acţiuni. Dar prin schimbarea persoanelor care sunt proprietarii acestui
fel de capital fix, nu se schimbă raportul dintre partea stabilă, fixată în
mod material, a avuţiei unei ţări şi partea ei mobilă2.
Din circulaţia caracteristică a capitalului fix rezultă o rotaţie
caracteristică. Partea de valoare, pe care o pierde în forma sa naturală
prin uzare, circulă ca parte din valoarea produsului. Produsul se
transformă prin circulaţia sa din marfă în bani; deci şi partea din
valoarea mijlocului de muncă a cărei circulaţie o efectuează produsul; şi

166
anume, această parte din valoare picură sub formă de bani, venind din
procesul de circulaţie, în aceeaşi proporţie în care mijlocul de muncă
respectiv încetează de a fi purtător de valoare în procesul de producţie.
Valoarea sa obţine deci, acum, o existenţă dublă. O parte a ei rămâne
legată de forma ei de întrebuinţare, adică de forma ei naturală care
aparţine procesului de producţie; altă parte se detaşează de ea sub formă
de bani. În cursul funcţionării sale, acea parte din valoarea mijlocului de
muncă care există în forma naturală scade mereu, în timp ce acea parte
din valoarea lui care ia forma de bani creşte mereu, până ce mijlocul de
muncă a încetat să mai existe şi valoarea lui totală, detaşată de cadavrul
lui, s-a transformat în bani. Aici se vede caracterul particular din rotaţia
acestui element al capitalului productiv. Transformarea în bani a valorii
sale merge mână în mână cu metamorfozarea în bani a mărfii care este
purtătorul valorii sale. Dar retransformarea sa din forma de bani în
forma de întrebuinţare se separă de retransformarea mărfii în celelalte
elemente de producţie ale ei şi este, dimpotrivă, determinată de propria
sa perioadă de reproducţie, adică de timpul în cursul căruia mijlocul de
muncă şi-a încheiat viaţa şi trebuie înlocuit prin alt exemplar din aceeaşi
speţă. Dacă durata de funcţionare a unei maşini, să zicem în valoare de
10.000 1. st., este, de pildă, de 10 ani, timpul de rotaţie a valorii care a
fost avansată la început în această maşină este de 10 ani. Înainte de
trecerea acestui timp maşina nu trebuie reînnoită, ci continuă să
funcţioneze în forma ei naturală. În acest timp, valoarea ei circulă bucată
cu bucată ca parte a valorii mărfurilor pentru a căror producţie continuă
serveşte şi se transformă astfel încetul cu încetul în bani, până ce, în cele
din urmă, la sfârşitul celor 10 ani, a fost în întregime transformată în
bani şi retransformată din bani în maşină, astfel că ea şi-a efectuat
rotaţia. Până la sosirea acestui timp al reproducţiei, valoarea ei este mai
întâi acumulată în mod progresiv în forma unui fond de rezervă în bani.
Celelalte elemente ale capitalului productiv constau în parte din
elementele capitalului constant existente în materiile auxiliare şi în
materiile prime, în parte din capital variabil, avansat pentru forţă de
muncă. Analiza procesului de muncă şi de valorificare (cartea I, cap. V
[pag. 185 şi urm.]) ne-a arătat că aceste componente diferite se comportă
cu totul diferit ca elemente de formare a produsului şi ca elemente de
formare a valorii. Valoarea acelei părţi din capitalul constant care constă
din materii auxiliare şi materii prime – la fel ca şi valoarea acelei părţi a
lui care constă din mijloace de muncă – reapare în valoarea produsului
doar ca valoare transmisă, în timp ce forţa de muncă îi adaugă

167
produsului, prin intermediul procesului de muncă, un echivalent al
valorii sale, adică îşi reproduce valoarea în mod efectiv. Apoi: o parte a
materiilor auxiliare, cărbuni pentru încălzit, gaz de iluminat etc., este
consumată în procesul de muncă fără a intra în mod material în produs,
în timp ce altă parte a lor intră în mod material în produs şi formează
substanţa sa. Toate aceste deosebiri nu au însă nicio importanţă pentru
circulaţie şi deci pentru modul de rotaţie. Dacă materiile auxiliare şi
materiile prime sunt consumate în întregime în formarea produsului lor,
ele îşi transmit întreaga valoare asupra produsului. Această valoare este
deci pusă în întregime în circulaţie de către produs, se transformă în
bani şi din bani iarăşi în elementele de producţie a mărfii. Rotaţia ei nu
este întreruptă ca aceea a capitalului fix, ci efectuează încontinuu
întregul circuit al formelor ei, astfel că aceste elemente ale capitalului
productiv sunt mereu reînnoite în natură.
În ceea ce priveşte componenta variabilă a capitalului productiv,
avansată pentru forţa de muncă: forţa de muncă se cumpără pentru o
durată de timp determinată. Din momentul în care capitalistul a
cumpărat-o şi a încorporat-o procesului de producţie, ea formează o
parte componentă a capitalului său, şi anume componenta sa variabilă.
În fiecare zi ea funcţionează în cursul unei durate de timp în care ea
adaugă produsului nu numai întreaga ei valoare pe o zi, dar şi o
plusvaloare peste această valoare, plusvaloare de care deocamdată
facem abstracţie aici. După ce forţa de muncă a fost cumpărată, de pildă
pentru o săptămână, şi a funcţionat, cumpărarea trebuie reînnoită mereu
în termenele obişnuite. Echivalentul valorii forţei de muncă pe care
aceasta din urmă îl adaugă produsului în timpul funcţionării ei şi care
prin circulaţia produsului este transformat în bani, trebuie să fie
retransformat în mod continuu din bani în forţă de muncă sau, cu alte
cuvinte, trebuie să efectueze în mod continuu circuitul complet al
formelor sale, adică să se rotească, dacă e vorba ca circuitul producţiei
continue să nu fie întrerupt.
Acea parte din valoarea capitalului productiv care este avansată
pentru forţă de muncă trece deci în întregime asupra produsului
(continuăm să facem aici abstracţie de plusvaloare), descrie cu el cele
două metamorfoze care aparţin sferei circulaţiei şi rămâne, prin această
reînnoire continuă, încorporată mereu procesului de producţie. Oricât de
diferită ar fi deci, de altfel, comportarea forţei de muncă, în ceea ce
priveşte crearea de valoare, de comportarea acelor elemente ale
capitalului constant care nu formează capital fix, acest mod de rotaţie a

168
valorii ei îi este comun cu acestea din urmă, în opoziţie cu capitalul fix.
Aceste componente ale capitalului productiv – părţile din valoarea lui
avansate pentru forţă de muncă şi mijloace de producţie care nu
formează capital fix – se opun capitalului fix, prin acest caracter comun
al rotaţiei, în calitate de capital circulant sau fluid.
După cum s-a văzut mai înainte, banii pe care capitalistul îi
plăteşte muncitorului pentru utilizarea forţei de muncă nu sunt de fapt
decât forma de echivalent general pentru mijloacele de subzistenţă
necesare ale muncitorului. În această măsură, capitalul variabil constă,
din punct de vedere material, din mijloace de subzistenţă. Dar aici, la
cercetarea rotaţiei, este vorba de formă. Ceea ce cumpără capitalistul nu
sunt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci însăşi forţa sa de
muncă. Ceea ce constituie partea variabilă a capitalului său nu sunt
mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci forţa lui de muncă ce se
află în activitate. Ceea ce consumă capitalistul în mod productiv în
procesul de muncă este însăşi forţa de muncă şi nu mijloacele de
subzistenţă ale muncitorului. Muncitorul însuşi este acela care
transformă banii primiţi pentru forţa sa de muncă în mijloace de
subzistenţă, pentru a le retransforma în forţă de muncă cu scopul de a se
menţine în viaţă, la fel cum, de pildă, capitalistul transformă o parte din
plusvaloarea mărfii sale, pe care o vinde pe bani, în mijloace de
subzistenţă pentru sine însuşi, fără ca să se spună din această cauză că
cel care îi cumpără marfa i-o plăteşte în mijloace de subzistenţă. Chiar
dacă muncitorului i se plăteşte o parte a salariului său în mijloace de
subzistenţă, în natură, acest fapt constituie astăzi o a doua tranzacţie. El
îşi vinde forţa de muncă pentru un anumit preţ şi se stipulează cu
această ocazie ca el să primească o parte a acestui preţ în mijloace de
subzistenţă. Împrejurarea aceasta nu modifică decât forma plăţii, iar nu
faptul că ceea ce el vinde în mod efectiv este forţa sa de muncă. Este o a
doua tranzacţie, care nu se mai încheie între muncitor şi capitalist, ci
între muncitor în calitate de cumpărător de marfă şi între capitalist în
calitate de vânzător de marfă, în timp ce în prima tranzacţie muncitorul
este vânzător de marfă (forţa sa de muncă), iar capitalistul cumpărător.
Situaţia e aceeaşi ca atunci când capitalistul obţine pentru marfa sa altă
marfă, de pildă când obţine fier în schimbul maşinii pe care o livrează
uzinei de fier. Nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului sunt deci
acelea care obţin caracterul de capital circulant în opoziţie cu capitalul
fix. De asemenea, nu forţa sa de muncă, ci partea din valoarea
capitalului productiv avansată pentru această forţă de muncă este aceea

169
care prin forma rotaţiei sale obţine acest caracter, împreună cu unele
componente ale părţii constante de capital şi în opoziţie cu alte
componente ale ei.
Valoarea capitalului circulant în forţă de muncă şi mijloace de
producţie este avansată numai pentru timpul în care se confecţionează
produsul, timp care depinde de scara producţiei, care la rândul ei este
dată odată cu volumul capitalului fix. Această valoare intră în întregime
în produs, se reîntoarce, deci, prin vânzarea produsului, în întregime din
circulaţie şi poate fi din nou avansată. Forţa de muncă şi mijloacele de
producţie care constituie componenta circulantă a capitalului sunt scoase
din circulaţie în cantitatea necesară pentru formarea şi vânzarea
produsului terminat, dar ele trebuie înlocuite şi reînnoite mereu prin
reîntoarcere, prin retransformare din forma de bani în aceea de elemente
de producţie. Ele sunt retrase, dintr-odată, de pe piaţă în mase mai mici
decât elementele capitalului fix, dar aceste retrageri trebuie să fie cu atât
mai dese, iar avansarea capitalului investit în ele se reînnoieşte în
perioade mai scurte. Această reînnoire continuă se efectuează prin
intermediul punerii continue în circulaţie a produsului, care efectuează
circulaţia întregii lor valori. În fine, ele descriu întruna întregul circuit al
metamorfozelor, nu numai în ceea ce priveşte valoarea lor, dar şi în ceea
ce priveşte forma lor materială; ele sunt retransformate necontenit din
marfă în elementele de producţie ale aceleiaşi mărfi.
Odată cu propria sa valoare, forţa de muncă adaugă încontinuu
produsului plusvaloare, concretizare de muncă neplătită. Plusvaloarea
este deci pusă în circulaţie şi transformată în bani de către produsul
terminat, în mod tot atât de continuu ca şi celelalte elemente ale valorii
sale. Dar aici, unde este vorba în primul rând de rotaţia valorii-capital şi
nu de aceea a plusvalorii care se roteşte concomitent cu ea, se face
deocamdată abstracţie de plusvaloare.
Din cele spuse până acum rezultă următoarele:
1. Determinările de formă: capital fix şi capital circulant nu
rezultă decât din rotaţia diferită a valorii-capital care funcţionează în
procesul de producţie, adică a capitalului productiv. Deosebirile acestea
de rotaţie rezultă la rândul lor din modul diferit în care diferitele
componente ale capitalului producţiei îşi trec valoarea asupra
produsului, dar nu din faptul că partea pe care fiecare din ele o are în
producerea valorii produsului este diferită sau din comportarea
particulară a fiecăreia în procesul de valorificare. Deosebirile în
transmiterea valorii asupra produsului şi deci şi modul diferit în care

170
această valoare este pusă în circulaţie de către produs şi este reînnoită, în
forma sa naturală iniţială, prin metamorfozele acestuia – rezultă din
deosebirile dintre formele materiale în care există capitalul productiv şi
din care o parte este consumată în întregime în cursul confecţionării
produsului individual, iar alta nu este consumată decât în mod progresiv.
Prin urmare, numai capitalul productiv se poate scinda în capital fix şi
capital circulant. Această opoziţie nu există pentru celelalte două moduri
de existenţă ale capitalului industrial, deci nici pentru capitalul-marfă,
nici pentru capitalul bănesc, şi nici ca opoziţie a amândurora faţă de
capitalul productiv. Ea nu există decât pentru capitalul productiv şi
înăuntrul acestuia. Oricât ar funcţiona în calitate de capital şi oricât ar
circula de fluid, capitalul bănesc şi capitalul-marfă pot numai atunci să
devină capital circulant, în opoziţie cu capitalul fix, când s-au
transformat în componente circulante ale capitalului productiv; întrucât
însă aceste două forme ale capitalului sălăşluiesc în sfera circulaţiei,
economia politică de la A. Smith încoace s-a lăsat ademenită, precum
vom vedea, de a le subsuma, împreună cu partea circulantă a capitalului
productiv, noţiunii de capital circulant. Ele sunt de fapt capital de
circulaţie în opoziţie cu capitalul productiv, dar ele nu sunt capital
circulant în opoziţie cu capitalul fix.
2. Rotaţia componentei fixe a capitalului, deci şi timpul de
rotaţie necesar în acest scop, cuprinde mai multe rotaţii ale
componentelor circulante ale capitalului; în aceeaşi perioadă de timp în
care capitalul fix se roteşte o dată, capitalul circulant se roteşte de mai
multe ori. Una din componentele valorii capitalului productiv obţine
determinarea de formă a capitalului fix numai în măsura în care mijlocul
de producţie în care ea există nu este uzat în intervalul de timp în care
produsul este confecţionat şi eliminat din procesul de producţie sub
formă de marfă. O parte a ei trebuie să rămână legată în vechea formă de
întrebuinţare, care subzistă, în timp ce altă parte este pusă în circulaţie
de produsul terminat, a cărui circulaţie pune însă în acelaşi timp în
circulaţie valoarea totală a componentelor circulante ale capitalului.
3. Partea din valoarea capitalului productiv cheltuită pe capital
fix a fost avansată în întregime, dintr-o singură dată, pentru întreaga
durată a funcţionării acelei părţi a mijloacelor de producţie din care
constă capitalul fix. Această valoare este deci aruncată în circulaţie de
capitalist dintr-odată; dar ea nu este retrasă din circulaţie decât bucată cu
bucată şi în mod progresiv, prin realizarea porţiunilor din valoarea pe
care capitalul fix le adaugă mărfurilor bucată cu bucată. Pe de altă parte,

171
mijloacele de producţie înseşi, în care este fixată o parte componentă a
capitalului productiv, sunt retrase dintr-odată din circulaţie spre a fi
încorporate procesului de producţie pentru întreaga durată a funcţionării
lor, dar pentru acest timp ele nu au nevoie de înlocuire prin exemplare
noi de aceeaşi speţă; ele nu au nevoie de reproducţie. Ele continuă un
timp mai mult sau mai puţin îndelungat să contribuie la formarea
mărfurilor aruncate în circulaţie, fără a retrage ele înseşi din circulaţie
elementele propriei lor reînnoiri. În cursul acestei perioade ele nu
necesită deci, la rândul lor, ca avansul făcut de capitalist să fie reînnoit.
În fine, capitalul avansat drept capital fix nu trece în mod material prin
circuitul formelor sale în timpul cât funcţionează mijloacele de
producţie în care el există, ci numai în ceea ce priveşte valoarea sa, şi
aceasta iarăşi numai în mod parţial şi progresiv. Cu alte cuvinte, o parte
a valorii sale este pusă în circulaţie încontinuu ca parte din valoarea
mărfii şi este transformată în bani, fără a se retransforma din bani în
forma sa naturală iniţială. Această retransformare a banilor în forma
naturală a mijlocului de producţie are loc abia la sfârşitul perioadei sale
de rotaţie, atunci când mijlocul de producţie este consumat în întregime.
4. Elementele capitalului circulant sunt fixate în mod tot atât de
permanent în procesul de producţie – dacă e vorba ca acesta să fie
continuu – ca şi elementele capitalului fix. Dar elementele astfel fixate
ale celui dintâi sunt necontenit reînnoite în natură (mijloacele de
producţie prin exemplare noi de aceeaşi speţă, forţa de muncă prin
cumpărare mereu reînnoită), în timp ce elementele capitalului fix nu
trebuie reînnoite în timpul duratei lor şi nici cumpărarea lor nu trebuie
reînnoită. Materii prime şi materii auxiliare se află în mod continuu în
procesul de producţie, dar totdeauna exemplare noi de aceeaşi speţă,
după ce cele vechi au fost consumate în formarea produsului terminat.
Tot atât de continuu se află în procesul de producţie şi forţă de muncă,
dar numai prin reînnoirea continuă a cumpărării ei şi de multe ori prin
schimbarea persoanelor. Dimpotrivă, aceleaşi clădiri, maşini etc.
continuă să funcţioneze, în timpul unor rotaţii repetate ale capitalului
circulant, în aceleaşi procese de producţie repetate.

II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare la capitalul fix

În aceeaşi investiţie de capital, diferitele elemente ale capitalului


fix au o durată diferită, deci şi timpi de rotaţie diferiţi. Astfel, la o cale
ferată, şinele, traversele, terasamentele, clădirile gărilor, podurile,

172
tunelurile, locomotivele şi vagoanele au durate de funcţionare şi timpi
de reproducţie diferiţi; capitalul avansat pentru ele are deci timpi de
rotaţie diferiţi. În cursul unui şir întreg de ani, clădirile, peroanele,
rezervoarele de apă, viaductele, tunelurile, terasamentele şi rambleurile,
într-un cuvânt tot ce în căile ferate engleze se numeşte works of art
[lucrări de artă], nu au nevoie de reînnoire. Principalele obiecte ale
uzurii sunt liniile ferate şi materialul rulant (rolling stock).
La început, atunci când au fost construite căile ferate moderne,
părerea predominantă, întreţinută de cei mai străluciţi ingineri
practicieni, era că durata unei căi ferate ar fi seculară şi că uzarea şinelor
ar fi atât de imperceptibilă, încât poate fi neglijată în calculele băneşti şi
practice; se considera că durata unor şine bune este de 100-150 de ani.
S-a văzut însă în curând că durata unei şine, care depinde bineînţeles de
viteza locomotivelor, de greutatea şi numărul trenurilor, de greutatea
şinelor înseşi şi de un mare număr de împrejurări secundare, nu întrecea
în medie o perioadă de 20 de ani. În unele gări, care sunt mari centre de
comunicaţie, şinele se uzează chiar în fiecare an. În jurul anului 1867 s-a
început a se introduce şine de oţel, care costau aproximativ de două ori
mai mult ca şinele de fier, dar durau în schimb de două ori atâta timp.
Durata traverselor de lemn era de 12-15 ani. În ceea ce priveşte
materialul rulant, s-a constatat o uzare cu mult mai mare la vagoanele de
marfă decât la vagoanele de pasageri. În 1867 durata unei locomotive
era socotită la 10-12 ani.
Uzura este provocată în primul rând prin însăşi utilizarea. În
general, şinele se uzează în raport cu numărul trenurilor (R. C., nr.
17.645)3. Dacă viteza era mai mare, uzura creştea în proporţie mai mare
decât pătratul vitezei: adică, la o viteză dublă uzura creştea cu mai mult
decât de patru ori. (R. C., nr. 17.046.)
Altă uzură este provocată de acţiunea forţelor naturale. Astfel, şi
aversele nu suferă numai de pe urma uzării efective, dar şi de pe urma
putrezirii. „Cheltuielile de întreţinere ale căii ferate nu depind atât de
uzura pe care o comportă traficul de cale ferată, cât de calitatea
lemnului, a fierului şi a zidăriei care sunt expuse acţiunii atmosferice. O
singură lună de iarnă grea va aduce căii ferate mai multă pagubă decât
un an întreg de trafic de cale ferată.” (R. P. Williams, „On the
Maintenance of Permanent Way”, Conferinţă la Institutul Inginerilor
civili, toamna 1867)
În fine, ca peste tot în marea industrie, uzura morală îşi are şi
aici rolul ei. După trecerea a 10 ani, se poate cumpăra de obicei cu

173
30.000 1. st. aceeaşi cantitate de vagoane şi de locomotive care mai
înainte costa 40.000 1. st. Trebuie să se calculeze deci la acest material o
depreciere de 25% asupra preţului de piaţă, chiar dacă nu are loc o
depreciere a valorii de întrebuinţare. (Lardner, „Railway Economy”)
„Podurile tabulare nu vor mai fi reînnoite în actuala lor formă.”
(Pentru că există acum forme mai bune pentru asemenea poduri.)
„Reparaţii simple la aceste poduri, înlăturarea şi înlocuirea unor piese
izolate ale lor nu sunt convenabile.” (W. B. Adams, „Roads and Rails”,
Londra 1862) Mare parte a mijloacelor de muncă sunt necontenit
revoluţionate prin progresul industriei. Ele nu sunt deci înlocuite în
forma lor iniţială, ci în forma revoluţionată. Pe de o parte, masa de
capital fix care este investită într-o anumită formă naturală şi care
trebuie să dureze, îmbrăcată în această formă, o anumită perioadă medie
de viaţă, este o cauză a introducerii doar treptate a unor maşini noi etc.
şi deci o piedică în calea introducerii generale rapide a mijloacelor de
muncă perfecţionate. Pe de altă parte, lupta de concurenţă impune, în
special atunci când e vorba de transformări decisive, înlocuirea vechilor
mijloace de muncă cu cele noi, înainte ca ele să fi ajuns la capătul
natural al vieţii lor. În primul rând catastrofele, crizele sunt acelea care
impun o asemenea reînnoire prematură a instalaţiilor pe scară socială
mai mare.
Uzura (făcând abstracţie de cea morală) este acea parte din
valoare pe care capitalul fix o trece în mod succesiv, prin consumarea
sa, asupra produsului, în măsura mijlocie în care îşi pierde valoarea de
întrebuinţare.
În parte, această uzură are loc în modul următor: capitalul fix
are o anumită durată medie; pentru această durată de timp el este
avansat în întregime; după trecerea ei, el trebuie înlocuit în întregime.
Pentru mijloacele de muncă vii, de pildă pentru cai, timpul de
reproducţie este prescris de însăşi natura. Durata medie a existenţei lor
ca mijloace de muncă este determinată de legi naturale. După ce acest
termen a trecut, exemplarele uzate trebuie înlocuite cu altele noi. Un cal
nu poate fi înlocuit bucată cu bucată, ci numai prin alt cal.
Alte elemente ale capitalului fix permit o înlocuire periodică sau
parţială. Aici înlocuirea parţială sau periodică trebuie deosebită de
extinderea progresivă a întreprinderii.
Capitalul fix constă, în parte, din componente identice, care nu
durează însă la fel de mult, ci sunt reînnoite bucată cu bucată, la
intervale de timp diferite. De pildă, şinele din gări, care trebuie înlocuite

174
mai des decât pe restul căii ferate. Tot astfel traversele, din care, pe la
mijlocul secolului, au fost înlocuite, după Lardner, la căile ferate
belgiene, 8% pe an, deci în curs de 124 ani totalitatea traverselor. Aici
situaţia este deci următoarea: Se avansează, de pildă pentru 10 ani, o
sumă într-o anumită speţă de capital fix. Acest avans se face dintr-odată.
Dar o parte anumită a acestui capital fix, a cărei valoare a intrat în
valoarea produsului şi a fost transformată împreună cu aceasta în bani,
este înlocuită în fiecare an în natură, în timp ce cealaltă parte continuă să
existe în forma sa naturală iniţială. Ceea ce deosebeşte acest capital, în
calitate de capital fix, de capitalul circulant, este faptul că avansul se
face dintr-odată, iar reproducţia în formă naturală se face bucată cu
bucată.
Alte părţi ale capitalului fix constau din componente inegale,
care se uzează şi trebuie deci înlocuite în intervale de timp inegale.
Lucrul acesta se întâmplă în special la maşini. Ceea ce am spus mai sus,
cu privire la durata diferită a diferitelor componente ale unui capital fix,
este valabil aici pentru durata diferitelor părţi componente ale aceleiaşi
maşini, care figurează ca parte a acestui capital fix.
Cu privire la extinderea progresivă a întreprinderii în cursul
reînnoirii parţiale, observăm următoarele: cu toate că, precum am văzut,
capitalul fix continuă să funcţioneze în natură în procesul de producţie,
o parte a valorii sale, în raport cu uzura medie, a circulat cu produsul, a
fost transformată în bani, formează un element al fondului de rezervă în
bani destinat înlocuirii capitalului la termenul reproducţiei sale în
natură. Această parte a valorii capitalului fix, astfel transformată în bani,
poate să servească pentru a se lărgi întreprinderea sau pentru a se aduce
maşinilor perfecţionări care le sporesc eficacitatea. În modul acesta, la
intervale mai scurte sau mai lungi, are deci loc reproducţie, şi anume –
privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii – reproducţie pe
scară lărgită, extensivă, dacă se extinde câmpul de producţie, intensivă,
dacă se măreşte eficacitatea mijlocului de producţie. Această reproducţie
pe scară lărgită nu rezultă din acumulare – din transformarea plusvalorii
în capital – ci din retransformarea valorii care s-a desfăcut, care s-a
desprins, în formă de bani, de corpul capitalului fix, într-un nou capital
fix de aceeaşi speţă, fie suplimentar, fie doar mai eficient. Depinde,
bineînţeles de natura specifică a întreprinderii cât de mult şi în ce
proporţii ea e susceptibilă de asemenea adăugiri succesive, deci şi în ce
proporţii trebuie adunat un fond de rezervă pentru a fi reinvestit în acest
mod şi în ce intervale de timp poate avea loc acest lucru. Pe de altă

175
parte, măsura în care perfecţionări de detaliu pot fi aduse maşinilor
existente depinde, bineînţeles, de natura perfecţionărilor şi de
construcţia maşinii însăşi. Cât de mult însă acest punct este luat în
considerare din capul locului, de pildă la construcţiile de căi ferate, ne
dovedeşte Adams: „Întreaga construcţie ar trebui să se conducă după
principiul care domneşte în stupul de albine – posibilitatea unei
extinderi nelimitate. Toate structurile extrasolide, şi din capul locului
simetrice, sunt nepotrivite; în caz de extindere ele trebuie distruse” (pag.
123).
Lucrul acesta depinde în mare măsură de spaţiul disponibil. La
unele clădiri se pot ridica etaje pe deasupra, la altele se impune o
extindere în lărgime, este deci nevoie de mai mult spaţiu. În cadrul
producţiei capitaliste se risipesc, pe de o parte, multe mijloace, şi, pe de
altă parte, se fac multe extinderi laterale de felul acesta, nepotrivite (în
parte în dauna forţei de muncă), odată cu extinderea succesivă a
întreprinderii, pentru că nimic nu se face după un plan social şi totul
depinde de nenumăratele şi variatele împrejurări, mijloace etc. cu care
acţionează capitalistul individual. De aici rezultă o mare risipă a forţelor
de producţie.
Această reinvestiţie treptată a fondului de rezervă bănesc (adică
a părţii capitalului fix retransformate în bani) se face cel mai uşor în
agricultură. Aici, un câmp de producţie determinat în ceea ce priveşte
întinderea sa este capabil de cea mai mare absorbţie succesivă de
capital. Tot astfel acolo unde are loc reproducţia naturală, ca la creşterea
vitelor.
Capitalul fix pricinuieşte cheltuieli speciale de întreţinere. O
parte a întreţinerii este efectuată prin însuşi procesul de muncă; capitalul
fix se strică dacă nu funcţionează în procesul de muncă. (Vezi cartea I,
cap. VI, pag. 209 şi cap. XIII, pag. 373: Uzura maşinilor rezultată din
neîntrebuinţarea lor.) Din această cauză, în Anglia, legea consideră în
mod expres ca deteriorare (waste) faptul de a nu cultiva conform uzului
general terenurile arendate. (W. A. Holdsworth, Barrister at Law
[avocat], „The Law of Landlord and Tenant”, Londra 187, pag. 96.)
Această conservare care rezultă din utilizarea în procesul de muncă este
un dar natural gratuit al muncii vii. Şi anume, forţa de conservare a
muncii este de două feluri. Pe de o parte, ea conservă valoarea
materialelor muncii, transmiţând-o produsului; pe de altă parte, ea
conservă valoarea mijloacelor de muncă, în măsura în care nu o
transmite şi pe aceasta produsului, conservându-le valoarea de

176
întrebuinţare prin efectul acţiunii ei în procesul de producţie.
Dar capitalul fix cere şi o cheltuială pozitivă de muncă pentru
întreţinerea sa. Maşinile trebuie curăţate din timp în timp. Este vorba
aici de o muncă suplimentară, fără de care ele devin inutilizabile; de
simpla înlăturare a unor influenţe naturale dăunătoare, inseparabile de
procesul de producţie, deci, în sensul cel mai strict al cuvântului, de
întreţinerea în stare de funcţiune. Durata normală a capitalului fix se
calculează, bineînţeles, presupunându-se că se îndeplinesc condiţiile în
care el poate să funcţioneze în mod normal în acest timp, aşa cum se
presupune că, dacă un om trăieşte în medie 30 de ani, el se şi spală. De
asemenea, nu este vorba aici de înlocuirea muncii pe care o conţine
maşina, ci de o muncă suplimentară, continuă, pe care o necesită
utilizarea maşinii. Nu este vorba de o muncă pe care o face maşina, ci de
o muncă ce se face asupra ei, în care ea nu este agent al producţiei ci
materie primă. Capitalul avansat pentru această muncă, deşi nu intră în
procesul de muncă propriu-zis din care rezultă produsul, face parte din
capitalul circulant. Această muncă trebuie cheltuită mereu în producţie,
valoarea ei trebuie deci mereu înlocuită prin valoarea produsului.
Capitalul avansat pentru ea aparţine acelei părţi a capitalului circulant
care trebuie să acopere cheltuielile zadarnice generale şi care trebuie
repartizat, printr-un calcul anual mediu, asupra valorii-produs. Am văzut
că în industria propriu-zisă această curăţire se face de către muncitori în
mod gratuit, în orele de repaus, şi, din această cauză, de multe ori în
cursul procesului de producţie însuşi, devenind izvorul celor mai multe
accidente. Această muncă nu este calculată în preţul produsului.
Consumatorul o primeşte deci gratuit. Pe de altă parte, în modul acesta
întreţinerea maşinii nu-1 costă nimic pe capitalist. Muncitorul plăteşte el
singur, şi faptul acesta constituie unul din misterele autoconservării
capitalului care, în fapt, dau naştere unui titlu juridic al muncitorului
asupra maşinii şi îl transformă, chiar din punctul de vedere al dreptului
burghez, într-un coproprietar al ei. În diferite ramuri de producţie însă,
în care maşina trebuie scoasă din procesul de producţie pentru a fi
curăţată, în care curăţarea nu se poate face deci în timpul mersului, ca de
pildă la locomotive, această muncă de întreţinere face parte din
cheltuielile curente, deci din elementele capitalului circulant. Dacă o
muncă de cel mult trei zile o locomotivă trebuie adusă la depou şi
curăţită; pentru a putea fi spălat fără a i se aduce stricăciuni, cazanul
trebuie mai întâi să se răcească. (R. C, Nr. 17.823.)
Reparaţiile propriu-zise necesită o cheltuială de capital şi de

177
muncă ce nu sunt cuprinse în capitalul avansat la început şi deci nu pot
fi înlocuite şi acoperite – cel puţin nu totdeauna – prin înlocuirea
succesivă a valorii capitalului fix. Dacă, de pildă, valoarea capitalului
fix este = 10.000 1. st. şi durata sa totală este = 10 ani, cele 10.000 1. st.,
transformate în întregimea lor în bani după zece ani, nu înlocuiesc decât
valoarea capitalului investit la început, dar ele nu înlocuiesc capitalul,
respectiv munca adăugată din nou între timp sub formă de reparaţii.
Aceasta este o componentă suplimentară a valorii, care nici nu este
avansată dintr-o singură dată, ci după necesităţi, şi anume în diferite
momente, care sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor. Orice capital
fix necesită asemenea cheltuire suplimentară, ulterioară şi treptată, de
capital în mijloace de muncă şi în forţă de muncă.
Deteriorările cărora le sunt supuse anumite părţi ale maşinilor
etc. sunt întâmplătoare prin natura lucrurilor; tot atât de întâmplătoare
sunt deci şi reparaţiile pe care ele le impun. Totuşi, în această sumedenie
de munci de reparaţii se disting două categorii, care au un caracter mai
mult sau mai puţin constant şi care cad în perioade diferite ale vieţii
capitalului fix – cele cauzate de defecte ale copilăriei şi cele cauzate de
defectele mult mai numeroase ale vârstei care a trecut mult peste durata
medie de viaţă. Astfel, o maşină poate intra în procesul de producţie cu
o construcţie oricât de perfectă; în utilizarea ei efectivă se evidenţiază
defecte care trebuie corectate prin muncă ulterioară. Pe de altă parte, cu
cât mai mult maşina a depăşit durata sa medie, cu cât mai mult s-a
cumulat uzarea normală, cu cât mai mult materialul din care e făcută a
fost ros şi slăbit de bătrâneţe, cu atât mai numeroase şi mai importante
devin muncile de reparaţie, necesare pentru a menţine în viaţă maşina
până la sfârşitul perioadei sale normale de viaţă; exact cum un om
bătrân, ca să nu moară înainte de vreme, cheltuieşte mai mult cu
medicamentele decât unul tânăr şi viguros. Cu tot caracterul lor
întâmplător, muncile de reparaţii se repartizează deci în mase inegale
asupra diferitelor perioade de viaţă ale capitalului fix.
Atât din acest fapt cât şi din caracterul de altfel întâmplător al
muncilor de reparaţii la maşină rezultă următoarele:
Pe de o parte, cheltuiala efectivă de forţă de muncă şi mijloace
de muncă pentru muncile de reparaţii este întâmplătoare, ca şi înseşi
împrejurările care fac ca aceste reparaţii să fie necesare; volumul
reparaţiilor necesare este repartizat în mod diferit asupra diferitelor
perioade ale vieţii capitalului fix. Pe de altă parte, la evaluarea perioadei
medii de viaţă a capitalului fix se presupune că el este menţinut

178
totdeauna în stare de funcţiune, în parte prin curăţare (din care face parte
şi curăţenia localurilor), în parte prin reparaţii ori de câte ori este nevoie.
Transmiterea de valoare prin uzarea capitalului fix este calculată asupra
perioadei sale medii de viaţă, dar această perioadă medie de viaţă însăşi
este calculată presupunându-se că se avansează în mod continuu
capitalul suplimentar necesar pentru întreţinere.
Pe de altă parte, este tot atât de clar că valoarea adăugată prin
această cheltuială suplimentară de capital şi de muncă nu poate intra în
preţul mărfurilor concomitent cu cheltuiala efectivă. De pildă, un filator
nu poate să-şi vândă săptămâna aceasta firele mai scump decât
săptămâna trecută numai pentru că săptămâna aceasta i s-a rupt o roată
sau o curea. Cheltuielile generale ale filatului nu s-au modificat deloc
prin acest accident dintr-o singură fabrică. Aici, ca şi la orice
determinare a valorii, hotărăşte media. Experienţa arată care este
volumul mediu al acestor accidente şi al muncilor de întreţinere şi de
reparaţie necesare în cursul perioadei de viaţă medii a capitalului fix
investit într-o anumită ramură de activitate. Această cheltuială medie
este repartizată asupra perioadei medii de viaţă şi este adăugată la preţul
produsului în părţi aliquote corespunzătoare, fiind astfel înlocuită prin
vânzarea lui.
Capitalul suplimentar care este astfel înlocuit face parte din
capitalul circulant, cu toate că felul în care se face cheltuirea lui este
neuniform. Întrucât este de cea mai mare importanţă ca orice defect al
maşinilor să fie imediat înlăturat, la orice fabrică mai mare se află un
personal ataşat muncitorilor de fabrică propriu-zişi, ingineri, tâmplari,
mecanici, lăcătuşi etc. Salariul lor formează o parte a capitalului
variabil, iar valoarea muncii lor se repartizează asupra produsului. Pe de
altă parte, cheltuielile necesare pentru mijloace de producţie se
determină conform cu acel calcul mediu şi formează tot timpul o parte
din valoarea produsului, în conformitate cu acest calcul, cu toate că în
realitate ele sunt avansate la intervale neregulate şi intră deci în produs,
respectiv în capitalul fix, la intervale neregulate. Acest capital investit în
reparaţii propriu-zise formează, în anumite privinţe, un capital de un
caracter particular, capital care nu poate fi subsumat nici capitalului
circulant, nici capitalului fix, dar care este socotit ca aparţinând mai
mult celui dintâi, întrucât face parte din cheltuielile curente.
Felul în care se face contabilitatea nu modifică, bineînţeles,
nimic în starea reală a lucrurilor pentru care se ţine contabilitatea. Este
însă important de remarcat că în multe ramuri de activitate există

179
obiceiul de a se calcula împreună cheltuielile de reparaţii cu uzura
efectivă a capitalului fix în modul următor: presupunem un capital fix
avansat de 10.000 1. st., cu o perioadă de viaţă de 15 ani; uzura anuală
este de 666 2/3 l. st. Dar uzura este calculată numai la 10 ani, adică
preţului mărfurilor produse i se adaugă în fiecare an, pentru uzura
capitalului fix, 1.000 1. st. în loc de 666 2/3 1. st.; cu alte cuvinte, se
rezervă 333 1/3 1. st. pentru lucrări de reparaţie etc. (Cifrele 10 şi 15 au
fost luate numai cu titlu de exemplu.) Aceasta este deci suma care a fost
cheltuită în medie cu reparaţiile, pentru ca durata capitalului fix să fie de
15 ani. Acest calcul nu împiedică, bineînţeles, ca atât capitalul fix, cât şi
capitalul suplimentar cheltuit cu reparaţiile să formeze categorii diferite.
Pe baza acestui mod de a calcula s-a considerat, de pildă, că cheltuiala
minimă pentru întreţinerea şi înlocuirea vapoarelor este 15% anual, deci
timp de reproducţie = 62/3 ani. În deceniul al şaselea, guvernul englez
plătea cu acest titlu societăţii „Peninsular and Oriental Co.” 16% anual,
ceea ce înseamnă deci un timp de reproducţie de 61/45 ani. La căile
ferate, durata medie a unei locomotive este de 10 ani, dar calculând şi
reparaţiile, ceea ce reduce perioada de viaţă la 8 ani. La vagoanele de
pasageri şi de marfă se calculează 9%, considerându-se deci durata vieţii
ca fiind de 111/9 ani.
La contractele de închiriere de case sau de alte lucruri care
pentru proprietarul lor sunt capital fix şi care sunt închiriate ca atare,
legislaţia a recunoscut peste tot deosebirea dintre uzura normală, care
este provocată de trecerea timpului, de acţiunea elementelor naturale şi
de însăşi utilizarea normală pe de o parte, şi reparaţiile ocazionale, care
sunt necesare din când în când pentru întreţinerea casei în cursul duratei
sale normale de viaţă şi pentru întrebuinţarea ei normală, pe de altă
parte. De regulă, cele dintâi cad în sarcina proprietarului, iar celelalte în
sarcina chiriaşului. Reparaţiile se mai împart în reparaţii curente şi
reparaţii radicale. Acestea din urmă sunt o reînnoire a capitalului fix în
forma sa naturală şi cad de asemenea în sarcina proprietarului, acolo
unde contractul nu prevede în mod expres contrariul. Astfel, de pildă, în
dreptul englez:
„Chiriaşul cu anul este obligat doar să întreţină clădirile în stare
de a rezista intemperiilor, atâta vreme cât el poate să o facă fără reparaţii
radicale, şi în general să facă numai acele reparaţii care pot fi
considerate ca obişnuite. Şi chiar în această privinţă trebuie să se ţină
seama de vârsta şi de starea generală în care se aflau părţile respective
ale clădirii în momentul când chiriaşul a preluat-o, căci el nu este

180
obligat nici să înlocuiască material vechi şi uzat prin altul nou, nici să
repare devalorizarea inevitabilă rezultată din trecerea timpului şi din
uzul normal.” (Holdsworth, „Law of Landlord and Tenant”, pag. 90, 91)
Cu totul deosebită atât de înlocuirea uzurii cât şi de muncile de
întreţinere şi reparaţii este asigurarea, care se referă la distrugeri cauzate
de fenomene naturale extraordinare, ca incendiu, inundaţii etc., aceste
distrugeri trebuie refăcute din plusvaloare şi formează un scăzământ din
ea. Sau, privind lucrurile din punctul de vedere al societăţii întregi,
trebuie să aibă loc o supraproducţie continuă, adică o producţie pe scară
mai largă decât este nevoie pentru înlocuirea şi reproducerea avuţiei
existente – făcându-se cu totul abstracţie de creşterea populaţiei – pentru
ca să existe un disponibil de mijloace de producţie care să servească la
acoperirea distrugerilor extraordinare cauzate de întâmplări şi de forţele
naturii.
Numai partea cea mai mică a capitalului necesar pentru
înlocuire constă de fapt în fondul bănesc de rezervă. Partea cea mai
importantă constă în extinderea scării producţiei înseşi, extindere care,
în parte, este lărgire efectivă şi, în parte, ţine de volumul normal al
ramurilor de producţie care produc capitalul fix. Astfel, de pildă, o
fabrică de maşini îşi aranjează producţia ţinând seama de faptul că în
fiecare an fabricile clienţilor ei se lărgesc, precum şi de faptul că o parte
din ele are nevoie necontenit de reproducţie totală sau parţială.
În determinarea, în medie socială, a uzurii, ca şi a cheltuielilor
de reparaţie, se ivesc în mod necesar situaţii foarte inegale, chiar pentru
capitaluri egale, plasate în aceeaşi ramură de producţie, în împrejurări de
altfel identice. În practică, la unul din capitalişti maşina etc. durează mai
mult decât perioada mijlocie, la altul ea durează mai puţin. Cheltuielile
de reparaţie ale unuia întrec media, cele ale altuia sunt mai mici decât
media etc., dar sporul la preţul mărfii, determinat de uzură şi de
cheltuielile de reparaţie, este acelaşi şi este determinat de medie. Unul
obţine deci prin acest spor de preţ mai mult decât cheltuieşte în realitate,
altul mai puţin. Faptul acesta, ca şi toate celelalte împrejurări care fac ca
la aceeaşi exploatare a forţei de muncă beneficiile diferiţilor capitalişti
din aceeaşi ramură de activitate să fie diferite, contribuie la înţelegerea
mai anevoioasă a naturii adevărate a plusvalorii.
Limita dintre reparaţia propriu-zisă şi înlocuire, dintre
cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile de reînnoire este mai mult sau
mai puţin nedeterminată. De aici gâlceava veşnică, de pildă la căile
ferate, cu privire la chestiunea dacă anumite cheltuieli reprezintă

181
reparaţii sau înlocuire, dacă ele trebuie acoperite din fondurile curente
sau din capitalul de bază. Trecerea cheltuielilor de reparaţie în contul
capitalului şi nu în contul venitului este mijlocul cunoscut cu ajutorul
căruia direcţiile de căi ferate îşi măresc în mod artificial dividendele.
Dar şi în această privinţă practica a ajuns să ofere punctele de reper cele
mai esenţiale. Lucrările ulterioare din cursul primei perioade de viaţă a
căilor ferate, de pildă, „nu sunt reparaţii, ci trebuie privite ca fiind
operaţii esenţiale ale construcţiei căii ferate şi trebuie deci debitate în
contul capitalului şi nu în contul venitului, întrucât ele nu provin din
uzură sau din acţiunea normală a transporturilor, ci se datoresc
imperfecţiei iniţiale şi inevitabile a construcţiei căii ferate”. (Lardner,
„Railway Economy”, pag. 40) „Dimpotrivă, singura metodă justă este de
a debita venitul fiecărui an cu devalorizarea care a avut loc în mod
necesar pentru ca acest venit să poată fi realizat, indiferent dacă suma a
fost cheltuită în mod efectiv sau nu”. (Captain Fitzmaurice, „Committee
of Inquiry on Caledonian Railway”, tipărit în „Money Market Review”,
1867.)
Separarea înlocuirii şi întreţinerii capitalului fix devine practic
imposibilă şi inutilă în agricultură, cel puţin atâta timp cât ea încă nu
lucrează cu forţa aburului. „Atunci când inventarul de unelte (tot felul
de unelte de muncă şi de gospodărie necesare pentru cultivarea
pământului şi pentru alte munci similare) este complet, fără a fi însă
exagerat de bogat, uzura şi întreţinerea anuală a inventarului de unelte se
consideră în medie generală, după diferitele împrejurări concrete, ca
fiind de 15-25% din capitalul cât au costat.” (Kirchhof, „Handbuch der
Landwirtschaftilichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 137.)
În cazul materialului rulant al unei căi ferate, reparaţia şi
înlocuirea nu pot fi distincte. „În ceea ce priveşte numărul
locomotivelor noi, îl menţinem neschimbat. Oricare ar fi numărul
locomotivelor pe care le avem, acest număr noi îl menţinem. Dacă una
devine inutilizabilă în decursul timpului, astfel că este mai rentabil să
construim una nouă, noi o construim în contul venitului, creditând
bineînţeles ca venit valoarea materialelor rămase de la maşina cea veche
[...] Rămâne totdeauna destul de mult [...] Roţile, osiile, cazanele, etc.,
într-un cuvânt o parte importantă din locomotiva veche rămâne.” (T.
Gooch, „Chairman of Great Western Railway Co. [Preşedinte al Marii
Societăţi Apusene de Cale Ferată], R. C. nr. 17.327-29) „A repara
înseamnă a înnoi; pentru mine nu există cuvântul «înlocuire»; dacă o
societate de cale ferată a cumpărat un vagon sau o locomotivă, ea ar

182
trebui să le repare în aşa mod ca ele să funcţioneze în vecii vecilor.
(17.784) Calculăm cheltuiala unei locomotive ca fiind de 81/2 pence de
fiecare milă engleză parcursă. Din aceste 81/2 pence întreţinem
locomotivele pentru totdeauna. Noi ne reînnoim maşinile. Dacă vreţi să
cumpăraţi o maşină, cheltuiţi mai mulţi bani decât e necesar [...] La
maşina veche se găsesc totdeauna câteva roţi, o osie, sau altă piesă care
poate fi utilizată şi toate acestea ieftinesc construirea unei maşini care
este tot atât de bună ca şi una cu totul nouă. (17.790) Produc în prezent
în fiecare săptămână o locomotivă nouă, adică una care este tot atât de
bună ca una nouă, căci cazanul, cilindrul sau şasiul sunt noi.” (17.823,
Archibald Sturrock, Locomotive Superintendent of Great Northern
Railway [Inspector general de locomotive la marea cale ferată din Nord]
în R. C., 1867.)
Aceeaşi situaţie este şi la vagoane: „În decursul timpului, stocul
de locomotive şi de vagoane este înnoit în mod continuu; odată se
montează roţi noi, altădată se face un şasiu nou. Părţile care efectuează
mişcarea şi care sunt cele mai expuse uzării sunt reînnoite în mod
treptat; maşinile şi vagoanele pot fi astfel supuse unei asemenea serii de
reparaţii, încât la unele din ele nu mai rămâne nicio urmă din materialul
vechi. Chiar atunci când nu mai pot fi deloc reparate, se utilizează
anumite piese din vagoanele sau locomotivele vechi, astfel că ele nu
dispar niciodată cu totul de pe şine. Capitalul rulant este deci supus unei
reproducţii continue, ceea ce, într-un anumit moment, trebuie să aibă loc
dintr-o singură dată pentru drumul de fier, atunci când întreaga cale
ferată este înnoită, se efectuează în cazul materialului rulant în mod
treptat, an cu an. Existenţa lui este permanentă; el este supus unei
întineriri continue.” (Lardner, „Railway Economy”, pag. 116)
Acest proces, aşa cum 1-a descris Lardner pentru căile ferate, nu
se aplică înăuntrul vreunei fabrici individuale; el se aplică însă ca
imagine a reproducţiei capitalului fix dinăuntrul unei întregi ramuri
industriale, reproducţie care este continuă, parţială şi împletită cu
reparaţiile sau, în general, înăuntrul ansamblului producţiei, privită pe
scară socială.
Iată aici o dovadă cât de largi sunt limitele înăuntrul cărora
anumite direcţii abile pot manevra cu noţiunile de reparaţii şi înlocuire
pentru a obţine dividende. Conform cu cele relatate în conferinţa citată
mai sus a lui R. B. Williams, diferite societăţi engleze de căi ferate au
scăzut din venit în media unui şir de ani, pentru reparaţii şi cheltuieli de
administraţie la drumul de fier şi la construcţii, următoarele sume (de

183
fiecare milă engleză de cale ferată, anual):
London & North Western ................. 370 l.st.
Midland ............................................ 225 l.st.
London & South Western ……….... 257 l.st.
Great Northern ................................ 360 l.st.
Lancashire & Yorkshire .................. 377 l.st.
South Eastern .................................. 263 l.st.
Brighton ......................................... 266 l.st.
Manchester & Sheffield .................. 200 l.st.
Aceste diferenţe nu se datoresc decât în cea mai mică măsură
deosebirilor dintre cheltuielile efective; ele rezultă în mod aproape
exclusiv din diferite moduri de calcul, după cum debitele respective se
scad din contul capitalului sau din contul venitului. Williams spune
deschis: „Debitarea mai redusă se face deoarece acest lucru e necesar
pentru un dividend favorabil, iar debitarea mai masivă se face pentru că
există un venit mai substanţial care poate să suporte acest lucru.”
În anumite cazuri uzura, deci şi înlocuirea ei, devine o mărime
practic neglijabilă, astfel că nu mai vin în considerare decât cheltuielile
de reparaţii. Ceea ce spune Lardner, în cele ce urmează, despre works
of art [lucrări de artă] la căile ferate, este valabil în general pentru toate
lucrările de durată, canaluri, docuri, poduri de fier şi de piatră etc.
„Uzura care se manifestă la lucrările mai solide din cauza acţiunii lente
a timpului are o acţiune aproape imperceptibilă în intervale de timp mai
scurte; dar după trecerea unei perioade de timp îndelungate, de pildă a
câtorva secole, ea trebuie să ducă la reînnoire totală sau parţială, chiar şi
la construcţiile cele mai solide. Această uzură, imperceptibilă în
comparaţie cu uzura mai sensibilă la alte părţi ale drumului de fier, se
poate compara cu neregularităţile seculare şi periodice în mişcarea
corpurilor cereşti. Acţiunea timpului asupra construcţiilor mai masive
ale unor căi ferate, poduri, tuneluri, viaducte etc. constituie un exemplu
pentru ceea ce se poate numi uzura seculară. Devalorizarea mai rapidă şi
mai vizibilă, care e refăcută în intervale de timp mai scurte prin reparaţii
sau înlocuire, este analoagă cu neregularităţile periodice. În cheltuielile
de reparaţie anuale intră şi înlocuirea stricăciunilor întâmplătoare pe
care le suferă, din timp în timp, exteriorul, chiar şi al celor mai durabile
construcţii; dar şi independent de aceste reparaţii vârsta trebuie să
exercite o influenţă asupra lor şi trebuie să vină timpul, oricât de
îndepărtat ar fi el, în care starea lor necesită o reînnoire. E drept că din
punct de vedere financiar şi economic acest timp este de obicei cu mult

184
prea îndepărtat pentru a fi luat în considerare în mod practic”. (Lardner,
„Railway Economy”, pag. 38, 39)
Acest lucru este valabil pentru toate lucrările asemănătoare, de
durată seculară, la care deci nu capitalul avansat pentru ele trebuie
înlocuit în mod treptat, corespunzător cu uzura lor, ci cheltuielile anuale
medii ale întreţinerii şi ale reparaţiilor trebuie transferate asupra preţului
produsului.
Cu toate că, precum am văzut, o parte mai mare a banilor care
se întorc pentru înlocuirea uzurii capitalului fix este retransformată
anual sau chiar în perioade mai scurte în forma sa naturală, fiecare
capitalist individual are totuşi nevoie de un fond de amortizare pentru
acea parte a capitalului fix care ajunge dintr-o singură dată, după
trecerea unui număr de ani, la termenul de reproducţie, trebuind să fie
înlocuit în întregime. O parte importantă a capitalului fix exclude prin
natura sa reproducţia treptată. Afară de aceasta, acolo unde reproducţia
se face în mod treptat, în aşa fel că fondului devalorizat i se adaugă, în
intervale scurte, un fond nou, este nevoie, înainte ca această înlocuire să
poată avea loc, de o acumulare de bani prealabilă, de proporţii mai mari
sau mai mici, după caracterul specific al ramurii de producţie respective.
Nu orice sumă de bani este suficientă în acest scop; este nevoie de o
sumă de bani de o anumită mărime.
Dacă privim lucrurile presupunând doar circulaţia monetară
simplă, fără să ţinem seama de credit, de care ne vom ocupa abia mai
târziu, mecanismul mişcării este următorul: în cartea I (cap. III, 3a [pag.
146 şi urm.]) s-a arătat că dacă o parte a monedei existente într-o
societate se află în mod continuu retrasă sub formă de tezaur, în timp ce
altă parte funcţionează ca mijloc de circulaţie, respectiv ca fond de
rezervă nemijlocit al monedei care circulă efectiv, proporţia în care
masa totală a monedei se repartizează între tezaur şi mijlocul de
circulaţie variază mereu. În cazul nostru, banii care trebuie să se afle
adunaţi în proporţii mai mari în mâna unui capitalist mai mare sub
formă de tezaur sunt aruncaţi în circulaţie dintr-odată atunci când se
cumpără capitalul fix. Ei se repartizează din nou în societate ca mijloc
de circulaţie şi ca tezaur. Prin fondul de amortizare, în care valoarea
capitalului fix se întoarce la punctul său de plecare pe măsura uzării
acestui capital, o parte a monedei aflate în circulaţie formează din nou
tezaur – pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat – în mâna
aceluiaşi capitalist al cărui tezaur s-a transformat în mijloc de circulaţie
şi s-a depărtat de el atunci când el a cumpărat capitalul fix. Este o

185
repartizare mereu schimbătoare a tezaurului existent în societate, tezaur
care funcţionează pe rând ca mijloc de circulaţie, pentru a fi apoi din
nou desprins, ca tezaur, de masa monedei care circulă. Odată cu
dezvoltarea creditului, care, în mod necesar, este paralelă cu dezvoltarea
marii industrii şi a producţiei capitaliste, banii nu funcţionează în
calitate de tezaur, ci în calitate de capital, dar nu în mâna proprietarului
lor, ci în aceea a altor capitalişti la a căror dispoziţie sunt puşi.

NOTE:
1
Din cauza dificultăţii pe care o prezintă determinarea capitalului fix şi a celui circulant,
d1 Lorenz Stein este de părere că această deosebire se face doar în scopul de a uşura
expunerea.
2
Până aici manuscrisul IV. De aici înainte, manuscrisul II.
3
Citatele însemnate cu R. C. sunt din „Royal Commission on Railways. Minutes of
evidence taken before the Commissioners. Presented to both Houses of Parliament”,
Londra 1867. Întrebările şi răspunsurile sunt numerotate, iar numerele sunt indicate aici.
4
La Lardner se spune: aproximativ 8%; la exact 8% ar fi trebuit să se spună aici: 121/2
ani. (Nota Inst. M.E.L.)
5
În ediţia Meissner: 61/3. (Nota Inst. M.E.L.)

186
Capitolul nouă
ROTAŢIA DE ANSAMBLU A CAPITALULUI AVANSAT.
CICLURI DE ROTAŢIE

Am văzut că elementele componente fixe şi circulante ale


capitalului productiv se rotesc în mod diferit şi în perioade diferite; la fel
am văzut că diferitele componente ale capitalului fix din aceeaşi
întreprindere au la rândul lor perioade de rotaţie diferite, după diferitele
lor perioade de viaţă, deci de reproducţie. (Despre deosebirile reale sau
aparente în rotaţia diferitelor componente ale capitalului circulant în
aceeaşi întreprindere, vezi sfârşitul acestui capitol, sub 6 [pag. 170 şi
urm.])
1. Rotaţia de ansamblu a capitalului avansat este rotaţia medie a
diferitelor sale componente; modul de calculare se va vedea mai jos. În
măsura în care nu este vorba decât de perioade de timp diferite, nu este,
bineînţeles, nimic mai simplu decât stabilirea mediei acestor perioade;
dar:
2. Nu este vorba numai de deosebiri cantitative, ci şi de
deosebiri calitative.
Capitalul circulant care intră în procesul de producţie transmite
produsului întreaga sa valoare şi trebuie deci înlocuit în mod continuu,
în natură, prin vânzarea produsului, dacă este vorba ca procesul de
producţie să se efectueze fără întrerupere. Capitalul fix care intră în
procesul de producţie transmite produsului numai o parte a valorii sale
(uzura) şi continuă să funcţioneze în procesul de producţie în ciuda
uzurii; el nu trebuie deci înlocuit, în natură, decât la intervale mai scurte
sau mai lungi, în orice caz nu atât de des cum e înlocuit capitalul
circulant. Această necesitate de înlocuire, şi deci termenul reproducţiei,
nu sunt numai diferite din punct de vedere cantitativ, pentru diferitele
componente ale capitalului fix, dar, precum am văzut, o parte a
capitalului fix care durează mai mult, care ţine un număr mai mare de
ani poate fi înlocuit în fiecare an sau în intervale mai scurte şi adăugat în
natură capitalului fix vechi; la alte categorii de capital fix, înlocuirea nu
poate avea loc decât dintr-odată, la sfârşitul perioadei sale de viaţă.
Este deci nevoie să reducem rotaţiile speciale ale diferitelor
componente ale capitalului fix la o formă unică de rotaţie, astfel ca ele
să nu se mai deosebească decât din punct de vedere cantitativ, din
187
punctul de vedere al duratei rotaţiei.
Această identitate calitativă nu are loc atunci când luăm ca
punct de plecare P ... P' – forma procesului de producţie continuu. Căci
anumite elemente ale lui P trebuie încontinuu înlocuite în natură, altele
nu. În schimb însă, forma B ... B' prezintă această identitate de rotaţie.
Să luăm, de pildă, o maşină în valoare de 10.000 l. st., care durează zece
ani, din care deci 1/10 = 1.000 l. st. se retransformă în bani în fiecare an.
Aceste 1.000 l. st. s-au transformat în cursul unui an din capital bănesc
în capital productiv şi capital-marfă şi s-au retransformat din această
formă în capital bănesc. Ele s-au reîntors la forma lor iniţială, bănească,
aşa cum se întoarce şi capitalul circulant, atunci când îl privim sub
această formă; şi este indiferent dacă cele 1.000 l. st. capital bănesc se
retransformă la sfârşitul anului în forma naturală a maşinii sau nu.
Atunci când calculăm, aşadar, rotaţia de ansamblu a capitalului
productiv avansat, îi fixăm toate elementele în forma de bani, astfel că
reîntoarcerea la forma de bani încheie rotaţia. Considerăm valoarea ca
fiind avansată totdeauna ca bani, chiar şi la procesul de producţie
continuu, unde această formă bănească a valorii nu este decât forma
monetei de calcul. În modul acesta putem să stabilim media.
3. Urmează că, chiar dacă partea covârşitoare a capitalului
productiv avansat constă din capital fix, al cărui timp de reproducţie, şi
deci de rotaţie, cuprinde un ciclu de mai mulţi ani, totuşi, valoa-
rea-capital rotită în cursul unui an poate să fie mai mare decât valoarea
totală a capitalului avansat, din cauza rotaţiilor repetate ale capitalului
circulant în cursul anului.
Capitalul fix este, presupunem, = 80.000 l. st., timpul său de
reproducţie = 10 ani, astfel că, din această sumă, 8.000 l. st. se reîntorc
în fiecare an la forma lor bănească, adică efectuează 1/10 din rotaţia
sumei întregi. Presupunem, mai departe, că capitalul circulant este =
20.000 l. st. şi se roteşte de cinci ori pe an. Capitalul total este în acest
caz = 100.000 l. st. Capitalul fix rotit este = 8.000 l. st.; capitalul
circulant rotit este = 5 x 20.000 = 100.000 l. st. Prin urmare, capitalul
rotit în cursul anului este = 108.000 l. st., deci cu 8.000 l. st. mai mare
decât capitalul avansat. Ceea ce s-a rotit este 1 + 2/25 din capital.
4. Rotaţia valorii capitalului avansat se deosebeşte deci de
timpul lui de reproducţie efectiv sau de timpul de rotaţie real al
elementelor lui componente. Să presupunem că un capital de 4.000 l. st.
se roteşte, de pildă, de cinci ori în cursul unui an. Capitalul rotit este în
acest caz de 5 x 4.000 = 20.000 l. st. Ceea ce se reîntoarce însă la

188
sfârşitul fiecărei rotaţii pentru a fi avansat din nou este capitalul de
4.000 l. st. avansat la început. Mărimea lui nu este modificată prin
numărul perioadelor de rotaţie în cursul cărora el funcţionează din nou
în calitate de capital. (Se face abstracţie de plusvaloare.)
În exemplul de sub 3 s-au întors deci, la sfârşitul anului, în
mâna capitalistului, conform presupunerii, a) o sumă de valoare de
20.000 l. st., pe care el o investeşte din nou în elemente circulante ale
capitalului, şi b) o sumă de 8.000 1. st., care s-a desprins, prin uzare, de
valoarea capitalului fix avansat; alături continuă să existe în procesul de
producţie acelaşi capital fix, dar cu valoarea redusă de 72.000 l. st. în
locul celei de 80.000 l. st. Ar fi deci nevoie ca procesul de producţie să
mai continue încă nouă ani până ce capitalul fix avansat se va fi epuizat
şi îşi va fi terminat atât funcţia de creator de produs cât şi funcţia de
creator de valoare, trebuind să fie înlocuit. Valoarea-capital avansată
trebuie deci să descrie un ciclu de rotaţii, în cazul nostru, de pildă, un
ciclu de zece rotaţii anuale – şi anume acest ciclu este determinat de
timpul de viaţă, deci de timpul de reproducţie sau de timpul de rotaţie al
capitalului fix utilizat.
În aceeaşi măsură deci în care, odată cu dezvoltarea modului de
producţie capitalist, se dezvoltă mărimea şi durata capitalului fix
utilizat, viaţa industriei şi a capitalului industrial din diferitele investiţii
speciale durează mai mulţi ani, anume, în medie, zece ani. Dacă, pe de o
parte, dezvoltarea capitalului fix lungeşte această viaţă, ea este, pe de
altă parte, scurtată prin revoluţionarea continuă a mijloacelor de
producţie, revoluţionare care sporeşte, de asemenea, în mod continuu,
odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist. Odată cu ea
sporeşte deci şi schimbarea mijloacelor de producţie şi necesitatea
înlocuirii lor continue ca urmare a uzurii morale, cu mult înainte ca ele
să fi murit din punct de vedere fizic. Se poate presupune că pentru
ramurile cele mai hotărâtoare ale marii industrii acest ciclu de viaţă este
în prezent, în medie, de zece ani. Dar aici nu este vorba de numărul
anilor. Ceea ce rezultă este următorul lucru: prin acest ciclu de rotaţii
conexe, care cuprinde o serie de ani şi în care capitalul este încătuşat
prin componenta sa fixă, este dată o bază materială a crizelor periodice,
în care afacerile trec prin perioade succesive de depresiune, înviorare
mijlocie, avânt şi criză. E drept că perioadele în care se investeşte
capital sunt foarte diferite şi disparate. Totuşi, criza formează totdeauna
punctul de plecare al unor mari investiţii noi. Deci şi – privind
societatea în ansamblul ei – mai mult sau mai puţin o bază materială

189
nouă pentru următorul ciclu de rotaţie1.
5. Asupra modului de calculare a rotaţiei dăm cuvântul unui
economist american.
„În unele ramuri de activitate, întreg capitalul avansat se roteşte,
sau circulă, de mai multe ori în cursul unui an; în altele, o parte se
roteşte mai mult decât o singură dată pe an, iar altă parte mai puţin.
Capitalistul trebuie să-şi calculeze profitul după perioada medie de care
a avut nevoie întreg capitalul său pentru a trece prin mâna sa sau pentru
a efectua o rotaţie. Să presupunem că, într-o anumită întreprindere,
cineva a plasat jumătate din capitalul său în clădiri şi maşini care se
reînnoiesc odată la zece ani; un sfert în unelte etc. care se reînnoiesc
după doi ani; iar ultimul sfert, avansat în salarii şi materii prime, se
roteşte de două ori pe an. Întreg capitalul său este de 50.000 dolari. În
acest caz, avansul său anual va fi:

.
= 25.000 dolari în 10 ani = 2.500 dolari în 1 an
.
= 12.500 dolari în 2 ani = 6.250 dolari în 1 an
.
= 12.500 dolari în 1/2 ani = 25.000 dolari în 1 an
în 1 an = 33.750 dolari

Prin urmare, timpul mediu în care întreg capitalul său va efectua


o rotaţie este de 16 luni... Să luăm un alt caz: un sfert din capitalul total
de 50.000 dolari circulă în 10 ani; un sfert într-un an; cealaltă jumătate
de două ori într-un an. În acest caz, avansul anual va fi:

.
= 1.250 dolari
12.500 = 12.500 dolari
25.000 x 2 = 50.000 dolari
Rotaţie în 1 an = 63.750 dolari

(Scrope, „Political Economy”, editat de Alonzo Potter, New


York 1841, pag. 141, 142)
6. Deosebiri reale şi aparente în rotaţia diferitelor părţi ale

190
capitalului. Acelaşi Scrope spune în acelaşi loc: „Cel mai repede circulă
capitalul pe care un fabricant, un agricultor sau un comerciant îl
avansează pentru plata salariilor, aceasta pentru că el îşi efectuează
rotaţia poate o dată pe săptămână (dacă oamenii sunt plătiţi săptămânal)
prin intrările săptămânale din vânzări sau din facturi plătite. Capitalul
care se află investit în materii prime sau în produse gata circulă mai
puţin repede; el poate să efectueze două sau patru rotaţii pe an, după
timpul care trece între cumpărarea celor dintâi şi vânzarea celor din
urmă, presupunând că atât cumpărarea cât şi vânzarea se fac cu credite
pe acelaşi termen. Capitalul investit în unelte şi maşini circulă şi mai
încet, întrucât el nu se roteşte, adică nu este consumat şi reînnoit, poate,
în medie, decât o dată la cinci sau la zece ani, cu toate că unele unelte
sunt uzate chiar după o singură serie de operaţii. Capitalul investit în
clădiri, de pildă fabrici, magazine, depozite, hambare, drumuri, lucrări
de irigaţie etc., abia pare că circulă. De fapt însă şi aceste instalaţii se
uzează în întregime, ca şi cele menţionate mai înainte, în timp ce
contribuie la producţie, şi trebuie reproduse pentru ca producătorul să-şi
poată continua operaţiunile. Cu deosebirea doar că ele sunt consumate şi
reproduse mai încet decât celelalte. Capitalul investit în ele se roteşte
poate abia o dată la 20 sau la 50 de ani.”
Scrope confundă aici deosebirile din mişcarea anumitor părţi ale
capitalului circulant, determinate, pentru capitalistul individual, de
termenele de plată şi de condiţiile de credit, cu rotaţiile care rezultă din
natura capitalului. El spune că salariul trebuie plătit săptămânal cu
intrările săptămânale din vânzări sau facturi plătite. În primul rând,
trebuie să observăm aici că chiar în ceea ce priveşte salariul se ivesc
deosebiri după durata termenului de plată, adică după durata timpului
pentru care muncitorul trebuie să-i dea credit capitalistului, după cum
deci termenul de plată a salariului este săptămânal, lunar, trimestrial,
semestrial etc. Se aplică aici legea demonstrată mai înainte: „Masa
necesară a mijloacelor de plată (deci a capitalului bănesc ce urmează a fi
avansat dintr-odată) stă în raport direct2 cu lungimea termenelor de
plată”. (Cartea I, cap. III, 3, b, pag. 155)
Al doilea: în produsul săptămânal nu intră numai totalitatea
valorii noi adăugate de munca săptămânii în cursul producţiei sale, dar
şi valoarea materiilor prime şi a celor auxiliare consumate în produsul
săptămânii. Odată cu produsul circulă şi această valoare pe care el o
conţine. Prin vânzarea acestui produs, ea obţine forma de bani şi trebuie
transformată din nou în aceleaşi elemente de producţie. Acest lucru este

191
valabil pentru forţa de muncă, la fel ca şi pentru materiile prime şi
auxiliare. Dar după cum s-a văzut (cap. VI, II., 1 [pag. 124-129]),
continuitatea producţiei cere o rezervă de mijloace de producţie, diferită
pentru diferitele ramuri de producţie, iar, în aceeaşi ramură de producţie,
iarăşi diferită pentru diferitele componente ale acestui element al
capitalului circulant, de pildă pentru cărbuni şi bumbac. Cu toate că,
deci, aceste materii trebuie în mod continuu înlocuite în natură, ele nu
trebuie cumpărate încontinuu din nou. Cât de des se repetă cumpărarea,
depinde de mărimea rezervei ce s-a făcut, depinde de timpul care trece
până la epuizarea ei. La forţa de muncă nu există asemenea formare de
rezerve. Retransformarea în bani a părţii de capital avansate pentru
muncă merge mână în mână cu aceea a părţii de capital avansate pentru
materii auxiliare şi materii prime. Dar retransformarea banilor pe de o
parte în forţă de muncă, pe de altă parte în materii prime se face în mod
separat din cauza termenelor de cumpărare şi de plată diferite ale acestor
două componente, din care una este cumpărată la termene mai lungi, ca
rezervă productivă, iar cealaltă, forţa de muncă, este cumpărată la
termene mai scurte, de pildă săptămânal. Pe de altă parte, capitalistul
trebuie să ţină pe lângă rezerva de producţie şi un stoc de mărfuri finite.
Abstracţie făcând de dificultăţile de vânzare etc., o anumită cantitate
trebuie produsă, de pildă, după comandă. În timp ce ultima parte a
acestei cantităţi se produce, partea deja produsă aşteaptă în depozit până
în momentul în care comanda poate fi livrată în întregime. Alte
deosebiri în rotaţia capitalului circulant se nasc atunci când anumite
elemente ale lui trebuie să rămână mai mult timp decât altele într-un
stadiu pregătitor al producţiei (uscatul lemnului etc.). Creditul, la care se
referă Scrope aici, ca şi capitalul comercial, modifică rotaţia pentru
capitalistul individual. Pe scară socială, el nu o modifică decât în măsura
în care accelerează nu numai producţia, dar şi consumul.

NOTE:
1
„Producţia orăşenească este legată de alternarea zilelor; cea rurală, dimpotrivă, este
legată de alternarea anilor.” (Adam H. Müller, „Die Elemente der Staatskunst”, Berlin
1809, III, pag. 178) Aceasta este concepţia naivă a romantismului industriei şi
agriculturii.
2
În ediţia Meissner: invers; vezi „Capitalul”, cartea I, pag. 155, nota noastră. (Nota Inst.
M.E.L.)

192
Capitolul zece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI
CIRCULANT. FIZIOCRAŢII ŞI ADAM SMITH

La Quesnay deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant apare


ca avances primitives şi avances annuelles [avansuri iniţiale şi avansuri
anuale]. El prezintă această deosebire în mod just ca o deosebire
înăuntrul capitalului productiv, încorporat procesului de producţie
nemijlocit. Întrucât pentru el singurul capital realmente productiv este
capitalul utilizat în agricultură, deci capitalul arendaşului, această
deosebire nu există decât pentru capitalul arendaşului. De aici rezultă şi
perioada de rotaţie anuală a unei părţi a capitalului şi cea plurianuală
(decenală) a celeilalte părţi. În treacăt, fiziocraţii extind aceste deosebiri,
în cursul expunerilor lor, şi asupra altor categorii de capital, asupra
capitalului industrial în general. Pentru societate, deosebirea dintre
avansurile anuale şi cele plurianuale este atât de importantă, încât mulţi
economişti au revenit la această determinare, chiar după A. Smith.
Deosebirea dintre cele două feluri de avansuri se naşte abia
atunci când banii avansaţi au fost transformaţi în elementele capitalului
productiv. Este o deosebire care există exclusiv înăuntrul capitalului
productiv. Astfel că lui Quesnay nici nu-i trece prin gând să socotească
banii printre avansurile iniţiale sau printre cele anuale. În calitate de
avansuri ale producţiei – deci în calitate de capital productiv – ambele
aceste feluri de avansuri se deosebesc atât de bani, cât şi de mărfurile
care se află pe piaţă. Apoi, deosebirea dintre aceste două elemente ale
capitalului productiv se reduce, la Quesnay, în mod just la felul diferit în
care ele intră în valoarea produsului terminat, deci la felul diferit în care
valoarea lor este pusă în circulaţie odată cu valoarea produsului, şi deci
la felul diferit al înlocuirii sau al reproducerii lor, valoarea unuia fiind
înlocuită în întregime în fiecare an, iar valoarea celuilalt fiind înlocuită
bucată cu bucată în perioade mai lungi1.
Singurul progres pe care-1 face A. Smith este generalizarea
categoriilor. Distincţia nu se mai referă, la el, la o formă specială a
capitalului, capitalul arendaşului, ci la orice formă a capitalului
productiv. De aici urmează de la sine că locul deosebirii dintre rotaţia
anuală şi cea plurianuală, luată din agricultură, îl ia deosebirea generală
193
dintre rotaţiile de durată diferită, astfel că o rotaţie a capitalului fix
cuprinde totdeauna mai mult decât o rotaţie a capitalului circulant,
oricare ar fi durata acestor rotaţii ale capitalului circulant, un an, mai
mult de un an sau mai puţin de un an. În modul acesta, la Smith
avansurile anuale se transformă în capital circulant, iar avansurile
iniţiale în capital fix. Progresul său se rezumă însă la această
generalizare a categoriilor. În ceea ce priveşte aplicarea, el cade mult
înapoia lui Quesnay.
Chiar felul empiric brut în care Smith îşi începe analiza,
constituie începutul obscurităţii: „Există două feluri diferite în care un
capital poate fi plasat, pentru a aduce posesorului său un venit sau un
beneficiu”. („Wealth of Nations”, cartea a 2-a, cap. I, pag. 189, ed.
Aberdeen, 1848)
Felurile în care poate fi plasată o valoare pentru a funcţiona
drept capital, pentru a aduce proprietarului ei o plusvaloare, sunt tot atât
de diferite, tot atât de variate ca şi sferele de investiţie ale capitalului.
Este pur şi simplu chestiunea diferitelor ramuri de producţie în care
poate fi plasat un capital. Chestiunea astfel formulată merge şi mai
departe. Ea cuprinde şi chestiunea în ce mod o valoare, chiar dacă nu
este plasată în calitate de capital productiv, poate să funcţioneze pentru
posesorul său în calitate de capital, de pildă în calitate de capital purtător
de dobândă, de capital comercial etc., în modul acesta ne-am îndepărtat,
aşadar, ca cerul de pământ, de obiectul adevărat al analizei, anume
chestiunea: ce efect are împărţirea capitalului productiv în diferitele sale
elemente asupra rotaţiei acestora, indiferent de diferitele lor sfere de
investiţie.
A. Smith continuă imediat după aceea: „În primul rând, ei pot fi
investiţi pentru a creşte, a fabrica sau a cumpăra bunuri şi a le revinde
apoi cu un câştig”.
A. Smith nu ne spune aici decât că un capital poate fi utilizat în
agricultură, în manufactură şi în comerţ. El nu vorbeşte, aşadar, decât de
diferitele sfere de investiţie ale capitalului, şi anume şi de acelea în care,
ca în cazul comerţului, capitalul nu este înglobat în procesul de
producţie nemijlocit şi nu funcţionează deci în calitate de capital
productiv. El a şi părăsit astfel baza pe care fiziocraţii îşi întemeiază
diferenţierea capitalului productiv şi influenţa ei asupra rotaţiei. Ba mai
mult; el ia chiar ca exemplu capitalul comercial într-o chestiune în care
este vorba în mod exclusiv de deosebirile cărora le este supus capitalul
productiv în procesul de creare a produsului şi a valorii, deosebiri care

194
la rândul lor dau naştere altor deosebiri în rotaţia şi în reproducţia
capitalului.
El continuă: „Capitalul investit în modul acesta nu-i aduce
posesorului său nici venit nici profit, atâta timp cât rămâne în
posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. – Capitalul investit în
modul acesta! Dar Smith vorbeşte despre capital care este investit în
agricultură, în industrie, şi mai târziu el ne spune că un capital plasat în
modul acesta se împarte în capital fix şi capital circulant! Investirea
capitalului în acest mod nu poate să facă din capital nici capital fix, nici
capital circulant.
Sau a vrut poate să spună că un capital, utilizat pentru a produce
mărfuri şi pentru a vinde aceste mărfuri cu un profit, trebuie, după
transformarea sa în mărfuri, să fie vândut şi să treacă întâi, prin vânzare,
din posesiunea vânzătorului în aceea a cumpărătorului şi, în al doilea
rând, din forma sa naturală de marfă în forma sa bănească, fiind astfel
inutilă posesorului ei atâta timp cât sau rămâne în posesiunea lui, sau
rămâne – pentru el – în aceeaşi formă. Dar în acest caz lucrurile se reduc
la cele ce urmează: aceeaşi valoare-capital care mai înainte funcţiona
sub forma capitalului productiv, sub o formă care ţine de procesul de
producţie, funcţionează acum în calitate de capital-marfă sau de capital
bănesc, sub formele sale ţinând de procesul de circulaţie, şi nu poate
deci să mai fie nici capital fix, nici capital circulant. Şi acest lucru este
valabil atât pentru elementele valorii care sunt adăugate de materiile
prime şi de materiile auxiliare, deci de capitalul circulant, cât şi pentru
acelea care sunt adăugate prin uzarea mijloacelor de muncă, deci de
capitalul fix. Nici în modul acesta nu ne apropiem măcar cu un pas de
deosebirea dintre capitalul fix şi cel fluid.
Mai departe: „Bunurile comerciantului nu-i aduc nici venit şi
nici profit până când nu le vinde pe bani şi banii îi aduc tot atât de puţin
până când nu sunt din nou schimbaţi pe bunuri. Capitalul pleacă în mod
continuu de la el într-o formă şi se întoarce la el în altă formă şi numai
prin mijlocirea unei asemenea circulaţii, adică a unor schimburi
succesive, el poate să-i aducă un profit. Din această cauză aceste
capitaluri pot fi numite foarte just capitaluri circulante”.
Ceea ce A. Smith defineşte aici drept capital circulant este ceea
ce eu vreau să denumesc capital de circulaţie, capital într-o formă care
aparţine procesului de circulaţie, schimbării de formă prin intermediul
schimbului (schimb de substanţă şi schimb de posesiune), deci capita-
lul-marfă şi capitalul bănesc, în opoziţie cu acea formă a sa care ţine de

195
procesul de producţie, aceea a capitalului productiv. Acestea nu sunt
categorii deosebite în care capitalistul industrial îşi împarte capitalul, ci
forme diferite pe care le îmbracă şi le leapădă necontenit, în mod
succesiv, în al său curriculum vitae [în cursul vieţii sale],
valoarea-capital avansată. Acest lucru A. Smith îl confundă – şi acesta
este un mare regres faţă de fiziocraţi – cu deosebirile de formă care se
nasc înăuntrul circulaţiei valorii-capital, în circuitul acesteia prin
formele ei succesive, în timp ce valoarea-capital se află în forma
capitalului productiv, şi anume care se nasc din modul diferit în care
diferitele elemente ale capitalului productiv participă la procesul de
formare a valorii şi îşi transmit valoarea asupra produsului. Vom vedea
mai jos care sunt urmările acestei confuzii esenţiale între capitalul
productiv şi cel aflat în sfera circulaţiei (capital-marfă şi capital bănesc),
pe de o parte, şi capitalul fix şi cel circulant, pe de altă parte. Valoa-
rea-capital avansată în capital fix este pusă în circulaţie de către produs,
exact ca şi cea avansată în capital circulant, şi ea se transformă ca şi
aceasta în capital bănesc prin circulaţia capitalului-marfă. Deosebirea
rezultă doar din faptul că valoarea ei circulă în mod fragmentar şi
trebuie deci să şi fie înlocuită, reprodusă în formă naturală, în mod
fragmentar, în perioade mai scurte sau mai lungi.
Că A. Smith nu înţelege aici prin capital circulant nimic altceva
decât capitalul de circulaţie, adică valoarea-capital în formele sale
ţinând de procesul de circulaţie (capital-marfă şi capital bănesc), rezultă
din exemplul ales de el cu o deosebită neîndemânare. El ia ca exemplu o
categorie de capital care nici nu aparţine procesului de producţie, ci
sălăşluieşte numai în sfera circulaţiei, şi care constă numai din capital de
circulaţie – capitalul comercial.
Cât e de insipid să începi cu un exemplu în care capitalul nu
figurează deloc în calitate de capital productiv, ne spune el însuşi
imediat după aceea: „Capitalul unui comerciant este în întregime un
capital circulant”. Dar, cum ni se spune mai târziu, deosebirea dintre
capitalul circulant şi capitalul fix ar rezulta din deosebiri esenţiale
dinăuntrul capitalului productiv. A. Smith are în mintea sa, pe de o
parte, deosebirea fiziocratică şi, pe de altă parte, deosebirile de formă
cărora le este supusă valoarea-capital în circuitul ei. Şi ambele aceste
lucruri sunt mereu confundate.
Dar nu este deloc de întrevăzut cum ar putea să ia naştere un
profit din schimbarea de formă a banilor şi a mărfii, prin simpla trecere
a valorii de la una din aceste forme la cealaltă. Şi explicaţia acestui fapt

196
devine absolut imposibilă, pentru că el începe aici cu capitalul
comercial, care se mişcă numai în sfera circulaţiei. Vom mai reveni
asupra acestui lucru; să ascultăm deocamdată ce spune despre capitalul
fix:
„În al doilea rând el” (capitalul) „poate fi întrebuinţat pentru
ameliorări ale solului, pentru cumpărarea de maşini şi de instrumente de
muncă utile sau pentru lucruri asemănătoare, care aduc un venit sau un
profit fără să-şi schimbe posesorul sau să mai circule într-un fel
oarecare. Asemenea capitaluri pot fi deci denumite foarte just capitaluri
fixe. Activităţi diferite cer proporţii foarte diferite ale capitalurilor fixe
şi circulante investite în ele. O anumită parte a capitalului fiecărui
meseriaş sau fabricant trebuie să fie fixată în instrumentele sale de
muncă. La unii însă, această parte este foarte mică, iar la alţii ea este
foarte mare [...] Dar partea covârşitoare a capitalului tuturor meseriaşilor
patroni de acest fel” (cum sunt croitorii, cizmarii, ţesătorii) „circulă sau
în salariile muncitorilor lor, sau în preţul materiilor lor prime şi le este
restituit cu un profit în preţul produsului”.
Abstracţie făcând de determinarea copilărească în ceea ce
priveşte izvorul profitului, slăbiciunea şi confuzia se văd chiar în
următorul lucru: pentru fabricantul de maşini, de pildă, maşina este un
produs care circulă în calitate de capital-marfă, deci, cum spune A.
Smith: „de care te desparţi, care îşi schimbă stăpânul şi pe care îl laşi să
circule mai departe”. După propria sa definiţie, maşina n-ar fi deci
capital fix, ci capital circulant. Şi aici Smith confundă deosebirea dintre
capitalul fix şi capitalul circulant, rezultată din circulaţia diferită a
diferitelor elemente ale capitalului productiv, cu deosebiri de formă
cărora le este supus acelaşi capital în măsura în care funcţionează
înăuntrul procesului de producţie în calitate de capital productiv, iar
înăuntrul sferei circulaţiei – în calitate de capital de circulaţie, adică în
calitate de capital-marfă sau de capital bănesc. După locul pe care îl
ocupă în procesul de viaţă al capitalului, aceleaşi lucruri pot deci, după
Smith, să funcţioneze în calitate de capital fix (ca mijloace de muncă,
elemente ale capitalului productiv) şi de capital „circulant”, capital-
marfă (ca produs care este împins din sfera producţiei în sfera
circulaţiei).
Dar A. Smith îşi schimbă dintr-odată toată baza împărţirii şi
contrazice ceea ce, cu câteva rânduri mai sus, i-a servit pentru
deschiderea întregii analize. Lucrul acesta se întâmplă în special cu
propoziţia: „Există două feluri diferite în care un capital poate fi plasat,

197
pentru a aduce posesorului său un venit sau un beneficiu”, anume în
calitate de capital circulant sau de capital fix. Era vorba, aşadar, de două
moduri diferite de a utiliza capitaluri diferite, independente unul de
celălalt, aşa cum, de pildă, capitaluri pot fi utilizate în industrie sau în
agricultură. Dimpotrivă, acum se spune: „Activităţi diferite cer proporţii
foarte diferite ale capitalurilor fixe şi circulante investite în ele”.
Capitalul fix şi capitalul circulant nu mai sunt acum investiţii de capital
diferite, independente, ci porţiuni diferite ale aceluiaşi capital productiv,
care formează, în sfere de investiţie diferite, proporţii diferite din
valoarea totală a acestui capital. Sunt deci deosebiri care rezultă din
însăşi diviziunea materială a capitalului productiv şi care nu sunt
valabile decât referitor la acesta. Dar în contrazicere cu acest lucru,
capitalul comercial este opus capitalului fix doar în calitate de capital
circulant, căci A. Smith spune: „Capitalul unui comerciant este în
întregime un capital circulant”. El este de fapt un capital care
funcţionează doar în sfera circulaţiei şi se deosebeşte ca atare de
capitalul productiv, de capitalul încorporat în procesul de producţie; dar
tocmai din această cauză el nu se poate deosebi, ca o parte fluidă
(circulantă) a capitalului productiv, de partea fixă a capitalului
productiv.
În exemplele pe care le dă, Smith consideră drept capital fix
aşa-zisele instruments of trade [instrumente de muncă], iar drept capital
circulant – porţiunea de capital avansată pentru salarii şi materii prime,
inclusiv materiile auxiliare (repaid with a profit by the price of the work
[restituite cu un profit în preţul produsului]).
Se iau deci mai întâi ca punct de plecare diferitele componente
ale procesului de muncă, forţa de muncă (munca) şi materiile prime de o
parte, instrumentele de muncă de cealaltă parte. Dar acestea sunt
componente ale capitalului pentru că în ele se află avansată o sumă de
valoare care urmează să funcţioneze drept capital. În această măsură ele
sunt elementele materiale, modurile de existenţă ale capitalului
productiv, adică ale capitalului care funcţionează în procesul de
producţie. De ce una din părţi se numeşte capital fix? Pentru că „o
anumită parte a capitalului trebuie să fie fixată în instrumentele de
muncă”. Dar şi cealaltă parte este fixată în salarii şi materii prime.
Totuşi, maşinile şi „instrumentele de muncă [...] lucrurile asemănătoare,
aduc un venit sau un profit fără să-şi schimbe posesorul [changing
masters] sau să mai circule într-un fel oarecare. Asemenea capitaluri pot
deci fi denumite foarte just capitaluri fixe”.

198
Să luăm, de pildă, industria minieră. Materii prime nu se
întrebuinţează aici deloc, întrucât obiectul muncii, de pildă arama, este
un produs natural care urmează abia să intre în stăpânirea omului prin
muncă. Arama pe care omul urmează abia să şi-o însuşească, produsul
procesului, care mai târziu circulă în calitate de marfă, respectiv de
capital-marfă, nu formează un element al capitalului productiv. Nici o
parte a valorii acestuia nu este avansată în ea. Pe de altă parte, celelalte
elemente ale procesului de producţie, forţa de muncă şi materiile
auxiliare, cum e cărbunele, apa etc. nu intră nici ele în mod material în
produs. Cărbunele este consumat în întregime şi numai valoarea lui intră
în produs, aşa cum intră în produs o parte din valoarea maşinii etc. În
fine, muncitorul rămâne tot atât de independent faţă de produs, faţă de
aramă, ca şi maşina. Numai valoarea pe care el o produce prin munca sa
este acum o parte componentă a valorii aramei. Prin urmare, în acest
exemplu niciun element component al capitalului productiv nu-şi
schimbă stăpânul [masters], sau, cu alte cuvinte, niciun element nu
circulă mai departe, pentru că niciunul nu intră în mod material în
produs. Unde rămâne deci capitalul circulant? După propria definiţie a
lui A. Smith, întreg capitalul utilizat într-o mină de aramă ar consta
numai din capital fix.
Să luăm, dimpotrivă, altă industrie, utilizând materii prime care
formează substanţa produsului, apoi materii auxiliare care intră în
produs în mod material şi nu numai după valoare, cum se întâmplă cu
cărbunele. Odată cu produsul, de pildă cu firele, materia primă,
bumbacul din care constau firele, îşi schimbă şi ea posesorul şi trece din
procesul de producţie în procesul de consum. Dar atâta timp cât
bumbacul funcţionează ca element al capitalului productiv, proprietarul
nu-1 vinde, ci îl prelucrează transformându-1 în fire. El nu-1 dă din
mână. Sau, ca să întrebuinţăm expresia grosolană şi falsă a lui Smith, el
nu face profit by parting with it, by its changing masters, or by
circulating it [despărţindu-se de el, făcându-1 să-şi schimbe stăpânul sau
lăsându-1 să circule]. Ca şi maşinile, el nu pune în circulaţie nici
materialele. Ele sunt fixate în procesul de producţie ca şi maşinile de
filat şi clădirile de fabrică. Ba mai mult, o parte a capitalului productiv
trebuie să fie fixată în mod tot atât de permanent în forma de cărbuni,
bumbac, etc., ca şi în forma de mijloace de muncă. Deosebirea este doar
aceea că bumbacul, cărbunele, etc., necesare, de pildă, pentru producţia
săptămânală de fire, sunt necontenit consumate în întregimea lor în
confecţionarea produsului săptămânal şi trebuie deci înlocuite prin

199
exemplare noi de bumbac, cărbune, etc.; că deci aceste elemente ale
capitalului productiv, cu toate că după specie rămân identice, constau
necontenit din exemplare noi din aceeaşi specie, în timp ce aceeaşi
maşină de filat individuală, aceeaşi clădire de fabrică individuală
continuă să colaboreze într-o serie întreagă de producţii săptămânale,
fără a fi înlocuite prin alt exemplar din aceeaşi specie. Ca elemente ale
capitalului productiv, toate componentele sale sunt permanent fixate în
procesul de producţie, căci acesta nu poate să aibă loc fără ele. Şi toate
elementele capitalului productiv, cele fixe ca şi cele circulante, se
deosebesc în acelaşi fel, în calitate de capital productiv, de capitalul de
circulaţie, adică de capitalul-marfă şi de capitalul bănesc.
Tot astfel stau lucrurile şi cu forţa de muncă. O parte a
capitalului productiv trebuie să fie în mod permanent fixată în ea şi
acelaşi capitalist utilizează peste tot, într-un timp mai îndelungat,
aceleaşi forţe de muncă, aşa cum utilizează aceleaşi maşini. Deosebirea
dintre aceste forţe de muncă şi maşini nu constă aici în faptul că maşina
este cumpărată odată pentru totdeauna (ceea ce nici nu este cazul, ca de
pildă atunci când ele sunt plătite în rate) şi muncitorul nu – ci în faptul
că munca pe care acesta o cheltuieşte intră în întregime în valoarea
produsului, iar valoarea maşinii numai bucată cu bucată.
Smith confundă lucruri diferite atunci când spune despre
capitalul circulant spre deosebire de cel fix: „Capitalul investit în modul
acesta nu-i aduce posesorului său venit sau beneficiu, atâta timp cât
rămâne în posesiunea sa sau îşi păstrează aceeaşi formă”. El aşează pe
aceeaşi treaptă metamorfoza doar formală a mărfii prin care trece
produsul, capitalul-marfă, în sfera circulaţiei, şi care efectuează
schimbarea de posesie a mărfurilor, cu metamorfoza materială căreia îi
sunt supuse diferitele elemente ale capitalului productiv în timpul
procesului de producţie. El confundă aici, fără multă vorbă,
transformarea de marfă în bani şi de bani în marfă, cumpărarea şi
vânzarea, cu transformarea elementelor de producţie în produs.
Exemplul de capital circulant pe care îl dă este capitalul comercial, care
se transformă din marfă în bani şi din bani în marfă – schimbarea de
formă M - B - M, ţinând de circulaţia mărfurilor. Or, această schimbare
de formă din cadrul circulaţiei înseamnă pentru capitalul industrial în
funcţiune că mărfurile în care se retransformă banii sunt elemente de
producţie (mijloace de muncă şi forţe de muncă), că ea mijloceşte deci
continuitatea funcţionării capitalului, că ea mijloceşte procesul de
producţie ca proces de producţie continuu sau ca proces de reproducţie,

200
întreagă această schimbare de formă se petrece în circulaţie; ea este
aceea care mijloceşte trecerea efectivă a mărfurilor dintr-o mână
într-alta. Dimpotrivă, metamorfozele pe care le parcurge capitalul
productiv înăuntrul procesului său de producţie sunt metamorfoze ţinând
de procesul de muncă, necesare pentru a transforma elementele de
producţie în produsul dorit. A. Smith insistă asupra faptului că o parte a
mijloacelor de producţie (mijloacele de muncă propriu-zise) serveşte în
procesul de muncă (ceea ce el exprimă în mod eronat astfel: yield a
profit to their master [aduc posesorului lor un profit]) fără să-şi schimbe
forma naturală şi uzându-se doar în mod treptat; în timp ce altă parte,
materialele, se schimbă şi îşi îndeplinesc tocmai prin această modificare
misiunea de mijloace de producţie. Dar această comportare diferită a
elementelor capitalului productiv în procesul de muncă nu formează
decât punctul de plecare ai deosebirii dintre capitalul fix şi capitalul
nefix, nu această deosebire însăşi, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea
există în mod egal în toate modurile de producţie, capitaliste şi
necapitaliste. Or, acestei comportări materiale diferite îi corespunde
transmiterea în mod diferit a valorii asupra produsului, căreia la rândul
ei îi corespunde înlocuirea valorii prin vânzarea produsului; abia acest
fapt constituie deosebirea pe care o căutăm. Capitalul nu este deci fix
pentru că este fixat în mijloacele de muncă, ci pentru că o parte a valorii
sale avansate pentru mijloace de muncă rămâne fixată în ele, în timp ce
altă parte circulă ca element component al valorii produsului.
„Dacă el” (capitalul de bază) „este investit pentru a aduce un
profit viitor, el trebuie să aducă acest profit sau prin faptul că rămâne la
dânsul” (la posesor), „sau prin faptul că-l părăseşte. Într-un caz el e
capital fix, în celălalt caz e capital circulant” (pag. 189).
În primul rând izbeşte aici ideea empirică grosolană despre
profit, care e împrumutată din concepţiile capitalistului obişnuit şi care
contrazice în întregime părerile esoterice mai bune ale lui A. Smith. Prin
preţul produsului este înlocuit atât preţul materialelor cât şi cel al forţei
de muncă, dar şi partea valorii trecute, prin uzare, de la instrumentele de
muncă asupra produsului. Din această înlocuire nu rezultă în niciun caz
profit. Chestiunea dacă o valoare avansată pentru confecţionarea unui
produs este înlocuită în întregime sau bucată cu bucată, dintr-odată sau
în mod succesiv, prin vânzarea produsului, nu poate să modifice decât
modul şi momentul în care se face această înlocuire; în niciun caz ea nu
poate să transforme însă ceea ce este comun ambelor acestor ipoteze –
înlocuirea valorii, în creare de plusvaloare. Această părere se întemeiază

201
pe ideea curentă că deoarece plusvaloarea nu este realizată decât prin
vânzarea produsului, prin circulaţia sa, ea ar şi rezulta în mod exclusiv
din vânzare, din circulaţie. De fapt, diferitele moduri de naştere a
profitului despre care se vorbeşte aici nu sunt decât o exprimare greşită
a faptului că diferitele elemente ale capitalului productiv servesc în mod
diferit, acţionează în mod diferit, ca elemente productive, în procesul de
muncă. Apoi, deosebirea nu este dedusă din procesul de muncă,
respectiv de valorificare, din funcţionarea capitalului productiv, ci e
considerată ca existând doar în mod subiectiv pentru capitalistul indivi-
dual, căruia o parte a capitalului îi e utilă într-un fel, alta într-alt fel.
Quesnay dedusese, dimpotrivă, deosebirile din procesul de
reproducţie şi din necesităţile sale. Pentru ca acest proces să fie
continuu, trebuie ca valoarea avansurilor anuale să fie înlocuită anual
din valoarea produsului anual, iar valoarea capitalului de investiţie să fie
înlocuită doar bucată cu bucată, astfel încât această înlocuire a ei (prin
exemplare noi de aceeaşi specie), şi deci reproducerea ei totală, să se
facă într-un şir, de pildă, de zece ani. A. Smith cade deci mult înapoia
lui Quesnay.
Pentru determinarea capitalului fix nu rămâne deci, la A. Smith,
nimic altceva decât faptul că e vorba de mijloace de muncă ce nu-şi
modifică forma în procesul de producţie şi continuă să servească în
producţie până la uzarea lor, distingându-se de produsele la a căror
creare contribuie. Se uită că toate elementele capitalului productiv se
disting încontinuu, în forma lor naturală (de mijloace de muncă,
materiale de muncă şi forţă de muncă), de produs şi de produsul care
circulă ca marfă, şi că deosebirea dintre partea care constă din materiale
şi din forţă de muncă şi aceea care constă din mijloace de muncă rezidă,
în ceea ce priveşte forţa de muncă, numai în faptul că ea e întruna
cumpărată din nou (nu pentru toată durata ei, cum se întâmplă cu
mijloacele de muncă), iar în ceea ce priveşte materialele, în faptul că în
procesul de muncă nu figurează întruna aceleaşi exemplare, ci mereu
exemplare noi, de aceeaşi speţă. Se creează în acelaşi timp aparenţa
falsă ca şi cum valoarea capitalului fix nu ar circula şi ea, cu toate că A.
Smith a explicat, bineînţeles, mai înainte uzura capitalului fix ca fiind o
parte din preţul produsului.
La capitalul circulant, ca opus capitalului fix, nu se scoate în
evidenţa faptul că această opoziţie nu-i revine decât pentru că el este
acea componentă a capitalului productiv care trebuie înlocuită în
întregime din valoarea produsului şi trebuie deci să împărtăşească în

202
întregime metamorfozele acestuia, lucru care nu se întâmplă la capitalul
fix. Capitalul circulant este, dimpotrivă, confundat cu formele pe care
capitalul le îmbracă atunci când trece din sfera producţiei în sfera
circulaţiei, cu formele de capital-marfă şi capital bănesc. Dar ambele
forme, atât capitalul-marfă cât şi capitalul bănesc, sunt purtători atât ai
valorii componentelor fixe ale capitalului productiv, cât şi ai valorii
celor circulante. Ambele sunt capital de circulaţie, spre deosebire de
capitalul productiv, dar nu sunt capital circulant (fluid) spre deosebire
de capitalul fix.
În fine: ideea cu totul greşită după care capitalul fix aduce profit
rămânând în procesul de producţie, iar cel circulant părăsindu-1 şi
intrând în circulaţie, ascunde, din cauza identităţii de formă care există
între capitalul variabil şi componenta circulantă a capitalului constant în
rotaţie, deosebirea esenţială dintre ele în procesul de valorificare şi de
formare a plusvalorii şi întunecă deci şi mai mult întreg misterul
producţiei capitaliste; prin denumirea comună de capital circulant
această deosebire esenţială este desfiinţată. Acest lucru a fost dus şi mai
departe de ştiinţa economică ulterioară, care n-a reţinut ca esenţială şi ca
singură distinctivă opoziţia dintre capitalul variabil şi cel constant, ci pe
aceea dintre capitalul fix şi cel circulant.
După ce A. Smith a desemnat mai întâi capitalul fix şi capitalul
circulant ca fiind două feluri diferite de a investi capital, care privite
fiecare în parte aduc un profit, el spune: „Niciun capital fix nu poate să
aducă un profit în alt fel decât cu ajutorul unui capital circulant.
Maşinile şi instrumentele de muncă cele mai utile nu vor produce nimic
fără capitalul circulant, care procură materialele asupra cărora ele sunt
întrebuinţate şi întreţinerea muncitorilor care le întrebuinţează” (pag.
188).
Aici se vede ce înseamnă expresiile de mai înainte: yield a
revenue, make a profit [a aduce un venit, a realiza un profit] etc., anume
că ambele părţi ale capitalului servesc ca elemente de formare ale
produsului.
A. Smith dă apoi următorul exemplu: „Acea parte a capitalului
unui arendaş care este investită în unelte agricole este capital fix, iar
aceea care este investită în salarii şi în întreţinerea muncitorilor săi este
capital circulant”. (Aici deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant se
referă deci, în mod just, numai la circulaţia diferită, la rotaţia diferitelor
componente ale capitalului productiv.) „Cu unul el obţine un profit prin
faptul că îl reţine în propria sa posesie, iar cu celălalt prin faptul că se

203
desparte de el. Preţul sau valoarea vitelor sale de muncă este de
asemenea capital fix” (aici iarăşi ideea justă că valoarea este aceea la
care se referă deosebirea, nu elementul material) „ca şi aceea a
instrumentelor agricole; întreţinerea lor” (a vitelor de muncă) „este
capital circulant, la fel ca şi aceea a muncitorilor. Arendaşul îşi
realizează profitul reţinând vitele de muncă şi despărţindu-se de
întreţinerea lor.” (Arendaşul reţine hrana vitelor; el nu o vinde. El o
întrebuinţează în calitate de hrană pentru vite, în timp ce întrebuinţează
vitele înseşi ca instrument de muncă. Deosebirea este doar aceasta:
hrana vitelor, care intră în întreţinerea vitelor de muncă, este consumată
în întregime şi trebuie mereu înlocuită cu hrană nouă, provenită din
produsul muncii agricole sau din vânzarea lui; vitele înseşi sunt
înlocuite numai în măsura în care fiecare din ele devine, pe rând,
incapabilă de muncă.) „Atât preţul cât şi întreţinerea vitelor care au fost
cumpărate şi îngrăşate nu pentru muncă, ci pentru revânzare sunt capital
circulant. Arendaşul îşi realizează profitul prin faptul că se desparte de
ele.” (Orice producător de marfă, deci şi cel capitalist, îşi vinde
produsul, rezultat al procesului său de producţie, dar din această cauză
produsul nu formează nici componentă fixă, nici componentă circulantă
a capitalului său productiv. El se află acum, dimpotrivă, într-o formă în
care el e eliminat din procesul de producţie şi trebuie să funcţioneze în
calitate de capital-marfă. Vitele de îngrăşat funcţionează în procesul de
producţie ca materie primă, nu ca instrument, ca vitele de muncă. Ele
intră deci, ca substanţă, în produs, şi întreaga lor valoare intră în el, ca şi
aceea a materiilor auxiliare (hrana). Iată de ce ele constituie partea
circulantă a capitalului productiv, şi nu pentru că produsul vândut –
vitele îngrăşate – are aici aceeaşi formă naturală ca şi materia primă,
vitele încă neîngrăşate. Faptul acesta e accidental. Totodată, Smith ar fi
putut să vadă însă din acest exemplu că nu forma materială a
elementului de producţie este aceea care face ca valoarea pe care el o
conţine să fie fixă sau circulantă, ci funcţia lui în cadrul procesului de
producţie.) „De asemenea şi întreaga valoare a seminţelor este de fapt
capital fix. Cu toate că ele îşi schimbă încontinuu locul între ogor şi
hambar, ele nu-şi schimbă totuşi niciodată stăpânul [it never changes
masters] şi nu circulă deci propriu-zis. Arendaşul nu-şi realizează
profitul prin vânzarea lor, ci prin înmulţirea lor.”
Aici iese în evidenţă toată absurditatea distincţiei făcute de
Smith. După el, sămânţa ar fi capital fix dacă nu ar avea loc a change of
masters [o schimbare de stăpân], adică dacă sămânţa ar fi înlocuită

204
direct din produsul anual, dacă ea ar fi scăzută din el. Dimpotrivă, ea ar
fi capital circulant dacă întreg produsul ar fi vândut şi dacă dintr-o parte
a valorii acestuia s-ar cumpăra sămânţă de la altcineva. Într-un caz are
loc change of masters, în celălalt caz nu. Şi aici Smith confundă
capitalul circulant cu capitalul-marfă. Produsul este purtătorul material
al capitalului-marfă. Dar, bineînţeles, numai acea parte a produsului care
intră efectiv în circulaţie şi nu se întoarce direct în procesul de producţie
din care el a ieşit ca produs.
Indiferent dacă sămânţa este scăzută direct ca o parte din produs
sau dacă întregul produs este vândut şi o parte a valorii sale este
transformată, cumpărându-se cu ea sămânţă de la alţii, în niciunul din
aceste două cazuri nu are loc decât o înlocuire şi nu se realizează profit
prin această înlocuire. Într-un caz sămânţa intră în circulaţie ca marfă,
împreună cu restul produsului, în celălalt caz ea intră doar în
contabilitate, în calitate de componentă a valorii capitalului avansat. Dar
în ambele cazuri ea rămâne componentă circulantă a capitalului
productiv. Ea e consumată în întregime în vederea confecţionării
produsului şi ea trebuie înlocuită în întregime din acest produs, pentru a
permite reproducţia.
„Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd forma
independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în procesul de
muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-zise. Un
instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc în
procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor iniţială
şi intră, mâine, în procesul de muncă în aceeaşi formă ca şi ieri. Aşa
cum în timpul vieţii lor, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin
forma independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi,după
moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc.,
continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit.”
(Cartea I, cap. VI, pag. 206)
Aceste moduri diferite în care mijloacele de producţie sunt
întrebuinţate pentru formarea produsului, unele din ele păstrându-şi
forma independentă faţă de produs, iar celelalte modificându-şi-o sau
pierzând-o complet – această deosebire care ţine de procesul de muncă
ca atare şi care este deci valabilă în aceeaşi măsură şi pentru procesele
de muncă îndreptate asupra simplei îndestulări a nevoilor proprii, fără
schimb, fără producţie de mărfuri, cum e de pildă cazul familiei
patriarhale – A. Smith o denaturează prin faptul că 1. introduce o
definiţie a profitului, cu totul nelalocul ei, după care unele aduc

205
proprietarului lor profit conservându-şi forma, iar celelalte pierzându-şi-
o; 2. confundă schimbările pe care le suferă o parte a elementelor de
producţie în procesul de muncă cu schimbarea de formă care ţine de
schimbul produselor, de circulaţia mărfurilor (cumpărare şi vânzare),
schimbare care cuprinde în acelaşi timp şi schimbarea proprietăţii asupra
mărfurilor care circulă.
Rotaţia presupune că reproducţia este mijlocită de circulaţie,
deci de vânzarea produsului, de transformarea sa în bani şi de
retransformarea din bani în elementele sale de producţie. Dar atunci
când o parte din propriul său produs îi serveşte în mod direct însuşi
producătorului capitalist ca mijloc de producţie, producătorul apare ca
vânzător al produsului către sine însuşi, iar în contabilitatea sa lucrul
apare sub acest aspect. În acest caz această parte a reproducţiei nu este
mijlocită prin circulaţie, ci în mod direct. Or, partea de produs care
serveşte în modul acesta din nou ca mijloc de producţie înlocuieşte
capital circulant şi nu fix, în măsura în care 1. valoarea sa intră în
întregime în produs şi 2. ea însăşi a fost înlocuită în întregime, în natură,
printr-un exemplar nou din noul produs.
Apoi, A. Smith ne spune din ce constă capitalul circulant şi
capitalul fix. El enumeră lucrurile, elementele materiale care formează
capital fix şi acelea care formează capital circulant, ca şi cum acest
caracter le-ar reveni acestor lucruri în mod material, din natură, şi nu ar
izvorî din funcţia lor determinată în procesul de producţie capitalist. Şi
totuşi, în acelaşi capitol (cartea a II-a, cap. I), el face observaţia că deşi
un lucru oarecare, ca de pildă o casă de locuit, care este destinată
consumului direct, „poate să-i aducă posesorului său un venit şi să-i
servească în modul acesta drept capital, el nu poate să aducă un venit
comunităţii, nici să-i servească în calitate de capital, astfel că el nu este
în stare niciodată să mărească în măsură cât de mică venitul totalităţii
naţiunii” (pag. 186). Aici, A. Smith exprimă deci în mod clar ideea că
proprietatea de a fi capital nu le revine lucrurilor ca atare şi în toate
împrejurările, ci este o funcţie pe care ele o îndeplinesc sau nu o
îndeplinesc, după împrejurări. Or, ceea ce este valabil pentru capitalul în
general, este valabil şi pentru subîmpărţirile sale.
Aceleaşi lucruri formează o parte integrantă a capitalului
circulant sau a capitalului fix, după funcţia pe care o îndeplinesc în
procesul de muncă. Astfel, o vită constituie ca vită de muncă (mijloc de
muncă) un mod material de existenţă a capitalului fix, iar ca vită de
îngrăşat (materie primă), o parte componentă a capitalului circulant al

206
arendaşului. Pe de altă parte, acelaşi lucru poate ba să funcţioneze ca
element al capitalului productiv, ba să aparţină fondului de consum
direct. Astfel, o casă este componentă fixă a capitalului productiv, dacă
funcţionează ca local de muncă; dacă funcţionează ca locuinţă, ea nu
este deloc capital, ci locuinţă. Aceleaşi mijloace de muncă pot în multe
cazuri să funcţioneze ba ca mijloace de producţie, ba ca mijloace de
consum.
Iată care a fost una din erorile care rezultă din modul de a vedea
al lui Smith: aceea de a considera caracterele de capital fix şi de capital
circulant drept caractere care ţin de obiectele înseşi. Chiar din analiza
procesului de muncă se vede (cartea I, cap V [pag. 185 şi urm.]) cum
alternează caracterele de mijloc de muncă, material de muncă, produs,
după rolurile diferite pe care le joacă acelaşi obiect în proces.
Determinaţiunile de capital fix şi nefix se întemeiază însă la rândul lor
pe rolurile determinate pe care le joacă aceste elemente în procesul de
muncă şi deci şi în procesul de formare a valorii.
În al doilea rând însă, enumerarea lucrurilor din care constau
capitalul fix şi capitalul circulant arată cu toată evidenţa că Smith
confundă deosebirea dintre componentele fixe şi circulante ale
capitalului, deosebire care e valabilă şi are un sens numai în ceea ce
priveşte capitalul productiv (capitalul în forma sa productivă), cu
deosebirea dintre capitalul productiv şi formele pe care le are capitalul
în procesul său de circulaţie: capital-marfă şi capital bănesc. În acelaşi
loc (pag. 187, 188) el spune: „Capitalul circulant constă [...] din
mijloacele de subzistenţă, materialele şi produsele finite de tot felul care
se află în mâinile comercianţilor lor respectivi şi din banii care sunt
necesari pentru a le pune în circulaţie, a le repartiza etc.” Într-adevăr,
dacă privim lucrurile mai de aproape, vedem că aici, spre deosebire de
cele de mai înainte, capitalul circulant este din nou identificat cu
capitalul-marfă şi cu capitalul bănesc, deci cu două forme ale capitalului
care nu ţin de procesul de producţie, care nu formează capital circulant
(fluid) spre deosebire de capitalul fix, ci capital de circulaţie spre
deosebire de capitalul productiv. Numai alături de acestea figurează apoi
din nou componentele capitalului productiv avansate pentru materiale
(materii prime sau semifabricate) şi încorporate în mod efectiv
procesului de producţie. El spune:
„[...] A treia şi ultima din cele trei părţi în care se împarte în
mod natural fondul general al societăţii este capitalul circulant, care se
caracterizează prin faptul că nu dă un venit decât prin circulaţie, adică

207
prin schimbarea posesorului. Şi el constă din patru părţi: în primul rând,
din bani, [...]” (Dar banii nu sunt niciodată o formă a capitalului
productiv, a capitalului care funcţionează în procesul de producţie. Ei nu
sunt decât una din formele pe care le ia capitalul înăuntrul procesului
său de circulaţie.) „în al doilea rând, din fondul de mijloace de
subzistenţă care se află în posesiunea măcelarului, a crescătorului de
vite, a arendaşului [...] şi din a căror vânzare aceştia speră să realizeze
un câştig [...] În al patrulea şi în ultimul rând, din produsul care e gata şi
terminat, dar se află încă în mâinile comerciantului sau fabricantului.”
Şi: „în al treilea rând, din materialul care este sau cu totul brut, sau
prelucrat, în măsură mai mare sau mai mică; din haine, mobile, clădiri
care nu au primit încă una din aceste trei forme, ci se mai află încă în
mâna agricultorilor, a fabricanţilor, a comercianţilor de mătase şi de
postav, a comercianţilor de lemne, a dulgherilor şi a tâmplarilor, a
cărămidarilor etc.”
Numerele 2 şi 4 nu conţin decât produse care sunt eliminate ca
atare din procesul de producţie şi trebuie vândute; care, într-un cuvânt,
figurează acum în calitate de mărfuri, deci, respectiv, în calitate de
capital-marfă, având, aşadar, o formă şi o poziţie în proces în care ele nu
formează un element al capitalului productiv, oricare ar fi destinaţia lor
finală, adică indiferent de faptul dacă după scopul lor (valoarea de
întrebuinţare) ele urmează să intre în consumul individual sau în cel
productiv. În 2, aceste produse sunt alimente, iar în 4 se află toate
celelalte produse finite care constau deci şi ele, la rândul lor, numai din
mijloace de muncă finite sau din mijloace de consum finite (altele decât
alimentele de sub 2).
Faptul că Smith vorbeşte şi de comerciant arată cât e de confuz.
În măsura în care producătorul şi-a vândut produsul către comerciant,
acest produs nu mai formează deloc o formă a capitalului lui. E drept că
din punct de vedere social el continuă să fie capital-marfă, deşi în altă
mână decât în aceea a producătorului său; dar tocmai pentru că este
capital-marfă, el nu este nici capital fix, nici capital circulant.
În orice producţie care nu este îndreptată asupra îndestulării
propriilor nevoi imediate, produsul trebuie să circule ca marfă, adică
trebuie vândut, nu pentru a aduce un profit ci, pur şi simplu, pentru ca
producătorul să poată trăi. La producţia capitalistă se mai adaugă faptul
că prin vânzarea mărfii se realizează şi plusvaloarea pe care ea o
conţine. Produsul iese din procesul de producţie ca marfă; el nu este
deci nici element fix şi nici element circulant al lui.

208
De altfel, Smith se contrazice aici pe sine însuşi. Produsele
finite, oricare ar fi forma lor materială sau valoarea lor de întrebuinţare,
efectul lor util, sunt aici, toate, capital-marfă, deci capital într-o formă
care ţine de procesul de circulaţie. Aflându-se în această formă, ele nu
constituie elemente ale eventualului capital productiv al proprietarului
lor; ceea ce nu împiedică deloc ca, odată vândute, ele să devină în mâna
cumpărătorului lor componente, circulante sau fixe, ale unui capital
productiv. Se vede aici că aceleaşi lucruri care într-un moment apar pe
piaţă sub formă de capital-marfă, spre deosebire de capitalul productiv,
pot să funcţioneze sau şi să nu funcţioneze, în calitate de componente
circulante sau fixe ale capitalului productiv atunci când sunt retrase de
pe piaţă.
Produsul filatorului de bumbac – firele – este forma de marfă a
capitalului lui, este pentru el capital-marfă. El nu poate să funcţioneze
din nou ca element al capitalului productiv al acestuia, nici ca material
de muncă şi nici ca mijloc de muncă. Dar în mâna ţesătorului care îl
cumpără, el este încorporat capitalului productiv al acestuia ca o
componentă circulantă a sa. Pentru filator firele sunt însă purtătorii
valorii unei părţi atât din capitalul său fix cât şi din capitalul său
circulant (făcând abstracţie de plusvaloare). Tot astfel, o maşină, ca
produs al fabricantului de maşini, este forma de marfă a capitalului său,
este pentru el capital-marfă; şi atâta timp cât ea rămâne în această formă,
ea nu este nici capital circulant, nici capital fix. Vândută unui fabricant
care o utilizează, ea devine componenta fixă a unui capital productiv.
Chiar dacă, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul poate să
intre din nou, ca mijloc de producţie, în procesul din care a ieşit, aşa
cum, de pildă, cărbunele reintră în producţia de cărbune, partea din
cărbunele produs destinată vânzării nu este nici capital circulant şi nici
capital fix, ci capital-marfă.
Pe de altă parte, din cauza formei sale de întrebuinţare, produsul
poate să fie inapt să formeze vreun element al capitalului productiv, fie
ca material de muncă, fie ca mijloc de muncă. De pildă, vreun mijloc de
subzistenţă oarecare. Cu toate acestea, el este capital-marfă pentru
producătorul său, purtător de valoare atât al capitalului fix cât şi al
capitalului circulant; şi anume al unuia sau al altuia, după cum capitalul
utilizat în producţia lui trebuie înlocuit în întregime sau în parte, după
cum acest capital şi-a trecut valoarea asupra lui în întregime sau numai
în parte.
La Smith figurează sub 3 materialul brut (materia primă,

209
semifabricatul, materia auxiliară), pe de o parte, nu ca un element deja
încorporat capitalului productiv, ci de fapt doar ca o categorie specială a
valorilor de întrebuinţare din care constă în general produsul social, ca o
categorie specială a masei de mărfuri, alături de celelalte elemente
materiale, mijloace de subzistenţă etc., enumerate sub 2 şi 4. Pe de altă
parte, el este menţionat, ce-i drept, ca fiind încorporat capitalului
productiv şi deci şi ca element al acestui capital în mâna producătorului.
Confuzia se manifestă în faptul că materialul brut este considerat, în
parte, ca funcţionând în mâinile producătorului („în mâna agricultorilor,
a fabricanţilor” etc.), pe de altă parte ca aflându-se în mâinile
comercianţilor („a comercianţilor de mătase şi de postav, a
comercianţilor de lemne”), unde el e doar capital-marfă, nu element al
capitalului productiv.
De fapt, în această enumerare a elementelor capitalului
circulant, A. Smith uită cu totul de deosebirea dintre capitalul fix şi
capitalul circulant, valabilă numai în ceea ce priveşte capitalul
productiv. Dimpotrivă, el opune capitalul-marfă şi capitalul bănesc,
adică cele două forme ale capitalului ţinând de procesul de circulaţie,
capitalului productiv, dar şi acest lucru el îl face în mod inconştient.
Mai e, în fine, bătător la ochi că la enumerarea componentelor
capitalului circulant A. Smith uită forţa de muncă. Şi anume acest lucru
se întâmplă din două motive.
Am văzut mai sus că, abstracţie făcând de capitalul bănesc,
capitalul circulant nu este decât o altă denumire pentru capitalul-marfă.
Dar în măsura în care forţa de muncă circulă pe piaţă, ea nu este capital,
ea nu este o formă a capitalului-marfă. Ea în general nu este capital;
muncitorul nu este capitalist, cu toate că el aduce o marfă pe piaţă,
anume propria sa piele. Abia după ce forţa de muncă este vândută şi
încorporată procesului de producţie, adică după ce ea a încetat să circule
ca marfă, ea devine o componentă a capitalului productiv: capital
variabil ca izvor al plusvalorii, componentă circulantă a capitalului
productiv în ceea ce priveşte rotaţia valorii-capital avansate pentru ea.
Întrucât Smith confundă aici capitalul circulant cu capitalul-marfă, el nu
poate să încadreze forţa de muncă în rubrica sa privitoare la capitalul
circulant. Capitalul variabil apare deci aici sub forma mărfurilor pe care
le cumpără muncitorul cu salariul său, sub forma mijloacelor de
subzistenţă. Sub această formă se susţine că valoarea-capital avansată
pentru salariu ar face parte din capitalul circulant. Or, ceea ce este
încorporat procesului de producţie este forţa de muncă, este muncitorul

210
însuşi, nu mijloacele de subzistenţă cu care se întreţine muncitorul. Am
văzut, ce-i drept (cartea I, cap. XXI [pag. 510 şi urm.]), că şi reproducţia
muncitorului face de asemenea parte, prin consumul lui individual, din
procesul de reproducţie al capitalului social. Dar acest lucru nu este
valabil pentru procesul de producţie individual, încheiat în sine, pe care
îl privim aici. Aşa-zisele acquired and useful abilities [dexterităţi
dobândite şi utile] (pag. 187), pe care Smith le subsumează capitalului
fix, formează, dimpotrivă, componente ale capitalului circulant, atunci
când ele sunt abilities ale muncitorului salariat şi acesta şi-a vândut
munca împreună cu abilities ale ei.
Este o mare eroare a lui Smith faptul că el împarte întreaga
avuţie socială în 1. fond de consum imediat, 2. capital fix şi 3. capital
circulant. Aceasta echivalează cu o împărţire a avuţiei în 1. fond de
consum, care nu formează o parte a capitalului social în funcţiune, deşi
anumite părţi ale acestui fond pot funcţiona în mod continuu în calitate
de capital; şi 2. capital. O parte a avuţiei ar funcţiona în calitate de
capital, iar cealaltă parte în calitate de non-capital, adică de fond de
consum. Şi pentru orice capital ar rezulta de aici necesitatea inexorabilă
de a fi sau fix sau circulant, aşa cum, de pildă, pentru un mamifer există
necesitatea naturală ca el să fie sau masculin sau feminin. Or, am văzut
că opoziţia dintre fix şi circulant este aplicabilă numai elementelor
capitalului productiv, că deci mai există o cantitate foarte importantă de
capital – capitalul-marfă şi capitalul bănesc – care se află într-o formă în
care el nu poate să fie nici fix, nici circulant.
Întrucât, cu excepţia acelei părţi a produsului care este utilizată
din nou ca mijloc de producţie, în formă naturală, de către însuşi
producătorul capitalist individual, în mod direct, fără vânzare sau
cumpărare, întreaga masă a producţiei sociale circulă, în cadrul
capitalist, în calitate de capital-marfă pe piaţă, este clar că atât
elementele fixe cât şi cele circulante ale capitalului productiv, precum şi
toate elementele fondului de consum provin din capitalul-marfă; ceea ce
nu înseamnă de fapt nimic altceva decât că atât mijloacele de producţie
cât şi mijloacele de consum apar, în cadrul producţiei capitaliste, mai
întâi sub formă de capital-marfă, chiar dacă sunt destinate a servi mai
târziu ca mijloace de consum sau ca mijloace de producţie; aşa cum şi
forţa de muncă se găseşte pe piaţă sub formă de marfă, deşi nu sub
formă de capital-marfă.
De aici următoarea nouă confuzie la Smith. El spune:
„Din aceste patru părţi” (ale capitalului circulant, adică ale

211
capitalului în formele sale de capital-marfă şi de capital bănesc, ţinând
amândouă de procesul de circulaţie, două părţi care se împart în patru
prin faptul că Smith subdivizează din punct de vedere material
componentele capitalului-marfă) „trei, anume mijloacele de subzistenţă,
materialele şi produsele finite, sunt scoase din el în mod regulat, anual
sau în perioade mai lungi sau mai scurte, şi adăugate sau capitalului fix,
sau stocului destinat consumului direct. Orice capital fix derivă, la
originea sa, dintr-un capital circulant şi trebuie încontinuu să fie
alimentat de un capital circulant. Toate maşinile şi uneltele de muncă
utile derivă, la originea lor, dintr-un capital circulant, care oferă
materialele din care ele sunt făcute şi întreţinerea muncitorilor care le
confecţionează. De asemenea, ele necesită un capital de acelaşi fel,
pentru ca să fie permanent întreţinute în stare bună” (pag. 188).
Exceptând întotdeauna partea de produs utilizată din nou de
producătorul lui ca mijloc de producţie, pentru producţia capitalistă e
valabil următorul principiu general: toate produsele vin pe piaţă ca
mărfuri şi circulă, deci, pentru capitalist, sub forma de marfă a
capitalului său, în calitate de capital-marfă, indiferent dacă aceste
produse trebuie sau pot să funcţioneze, după forma lor naturală, după
valoarea lor de întrebuinţare, ca elemente ale capitalului productiv (ale
procesului de producţie), ca mijloace de producţie, şi deci ca elemente
fixe sau circulante ale capitalului productiv, sau dacă ele nu pot să
servească decât ca mijloace ale consumului individual, nu al celui
productiv. Toate produsele sunt aruncate pe piaţă ca mărfuri; toate
mijloacele de producţie şi de consum, toate elementele consumului
productiv şi al celui individual trebuie deci să fie scoase de pe piaţă, prin
cumpărare, ca mărfuri. Acest truism este bineînţeles just. Lucrul este,
deci, de asemenea valabil atât pentru elementele fixe cât şi pentru cele
circulante ale capitalului productiv, pentru mijloacele de muncă şi
pentru materialul de muncă în toate formele lor. (Şi s-a mai lăsat la o
parte faptul că există elemente ale capitalului productiv care sunt date de
la natură, care nu sunt produse.) Maşina se cumpără pe piaţă exact ca şi
bumbacul. Dar de aici încă nu rezultă că orice capital fix derivă la
originea sa dintr-unul circulant. (Acest lucru rezultă doar din confuzia
pe care Smith o face între capitalul de circulaţie şi capitalul circulant sau
fluid adică nefix.) Şi pe deasupra, Smith se mai contrazice el însuşi.
Chiar după el maşinile formează, ca mărfuri, o parte din categoria de
sub 4 a capitalului circulant. Că ele provin din capitalul circulant nu
înseamnă deci decât că ele au funcţionat în calitate de capital-marfă

212
înainte de a funcţiona ca maşini, dar că din punct de vedere material ele
derivă din ele înseşi, aşa cum bumbacul, ca element circulant al
capitalului filatorului, provine din bumbacul de pe piaţă. Dar dacă în
expunerile sale următoare Smith derivă capitalul fix din capitalul
circulant pe motiv că, pentru a se face maşini, e nevoie de muncă şi de
material brut, e de observat că, în primul rând, pentru confecţionarea
maşinilor mai e nevoie şi de mijloace de muncă, deci de capital fix şi că,
în al doilea rând, e nevoie de asemenea de capital fix, maşini etc. pentru
producerea materiilor brute, întrucât capitalul productiv cuprinde
totdeauna mijloace de muncă, dar nu cuprinde totdeauna material de
muncă. El însuşi spune ceva mai încolo: „Solul, minele şi pescăriile cer
toate, pentru exploatarea lor, atât capital fix cât şi capital circulant” (el
admite deci că pentru producerea materialului brut e nevoie nu numai de
capital circulant, dar şi de capital fix); „şi” (altă eroare) „produsul lor
restituie, cu profit, nu numai acele capitaluri, dar şi toate celelalte
capitaluri din societate” (pag. 188). Lucru cu totul eronat. Produsul lor
oferă materia primă, materiile auxiliare etc. pentru toate celelalte ramuri
industriale. Dar valoarea acestor materii nu înlocuieşte valoarea tuturor
celorlalte capitaluri sociale; ea nu înlocuieşte decât propria lor valoa-
re-capital (+ plusvaloare). Aici se manifestă din nou la A. Smith
reminiscenţe de la fiziocraţi.
Din punct de vedere social este just că acele părţi ale
capitalului-marfă care constau din produse ce nu pot servi decât ca
mijloace de muncă trebuie – pentru ca producţia lor să nu fi fost
zadarnică, pentru ca ele să nu rămână nevândute – să şi funcţioneze, mai
devreme sau mai târziu, ca mijloace de muncă, adică să formeze, în
cadrul producţiei capitaliste, în momentul în care au încetat de a mai fi
mărfuri, elemente reale ale părţii fixe a capitalului productiv social, aşa
cum mai înainte formau elemente prezumtive ale ei.
Aici îşi găseşte locul o distincţie care rezultă din forma naturală
a produsului.
Astfel, o maşină de filat nu are valoare de întrebuinţare dacă nu
e utilizată la filat, deci dacă nu funcţionează în calitate de element de
producţie, deci, din punct de vedere capitalist, în calitate de componentă
fixă a unui capital productiv. Dar maşina de filat este mobilă. Ea poate fi
exportată din ţara în care a fost produsă şi vândută în ţară străină, în
mod direct sau indirect, fie în schimbul unor materii prime etc., fie în
schimbul unor cantităţi de şampanie. În ţara în care a fost produsă ea n-a
funcţionat deci decât în calitate de capital-marfă; niciodată însă, nici

213
după vânzarea ei, ea nu a funcţionat aici în calitate de capital fix.
Dimpotrivă, produsele care sunt fixate de sol şi care deci nu pot
fi utilizate decât într-un anumit loc, ca de pildă clădiri de fabrică, linii
ferate, poduri, tuneluri, docuri etc., ameliorări ale terenurilor etc., nu pot
fi exportate în mod material, în întregimea lor. Ele nu pot fi deplasate.
Ele sunt sau inutile, sau trebuie să funcţioneze în calitate de capital fix
în ţara în care au fost produse, din momentul în care au fost vândute.
Pentru producătorul lor capitalist, care în scopuri de câştig construieşte
fabrici sau ameliorează terenuri pentru a le vinde, aceste lucruri sunt o
formă a capitalului-marfă al său, deci, după A. Smith, o formă a
capitalului circulant. Dar privite din punct de vedere social, aceste
lucruri trebuie în cele din urmă – pentru ca să nu rămână inutile – să
funcţioneze în calitate de capital fix în ţară, într-un proces de producţie
fixat prin aşezarea lor, ceea ce nu înseamnă însă că obiectele
nemişcătoare sunt, ca atare, capital fix, fără altă discriminare; ele pot să
facă parte din fondul de consum servind ca locuinţe etc. şi deci să nu
aparţină deloc capitalului social, cu toate că formează un element al
avuţiei sociale, din care capitalul este doar o parte. Producătorul acestor
obiecte – ca să ne exprimăm în limbajul lui Smith – realizează un profit
prin vânzarea lor. Deci capital circulant, cel ce le utilizează,
cumpărătorul lor ultim, nu poate să se servească de ele decât utilizân-
du-le în procesul de producţie. Deci capital fix!
Titlurile de proprietate, de pildă asupra unei căi ferate, pot să-şi
schimbe în fiecare zi posesorul, iar posesorii lor pot, prin vânzarea lor,
să realizeze un profit chiar şi în străinătate, astfel că titlurile de
proprietate pot fi exportate, deşi nu calea ferată însăşi. Dar cu toate
acestea, în ţara în care se află fixate, aceste lucruri trebuie sau să stea
inactive sau să funcţioneze în calitate de componentă fixă a unui capital
productiv. Tot astfel, fabricantul A poate să realizeze un profit prin
vânzarea fabricii sale către fabricantul B, ceea ce nu împiedică însă
fabrica de a funcţiona ca şi mai înainte în calitate de capital fix.
Dacă deci mijloacele de muncă imobilizate, inseparabile de
pământ, trebuie să funcţioneze în mod necesar, în ţară, în calitate de
capital fix, deşi pentru producătorul lor ele funcţionează în calitate de
capital-marfă şi nu formează elemente ale capitalului său fix (pentru el
acesta constă din mijloacele de muncă pe care el le întrebuinţează pentru
construcţia de clădiri, căi ferate etc.), acest fapt nu înseamnă, invers, că
un capital fix constă în mod necesar din lucruri imobile. Un vapor şi o
locomotivă acţionează numai prin mişcarea lor; şi totuşi ele

214
funcţionează în calitate de capital fix, nu pentru producătorul lor ci
pentru cel ce le utilizează. Pe de altă parte, lucruri care sunt fixate în
procesul de producţie în modul cel mai efectiv, care trăiesc şi mor în el
şi care, odată intrate în el, nu-1 mai părăsesc niciodată, sunt componente
circulante ale capitalului productiv. De pildă, cărbunii care sunt
consumaţi pentru punerea în funcţiune a maşinii în procesul de
producţie sau gazul care e întrebuinţat pentru luminat în clădirea fabricii
etc., ele sunt circulante nu pentru că părăsesc în mod material, odată cu
produsul, procesul de producţie şi circulă ca marfă, ci pentru că valoarea
lor intră în întregime în valoarea mărfii la a cărei producere contribuie şi
trebuie deci înlocuită în întregime din vânzarea mărfii.
In pasajul citat la urmă din A. Smith mai e de remarcat o frază:
„Un capital circulant, care oferă întreţinerea muncitorilor care le
confecţionează (maşini etc.)”.
La fiziocraţi partea din capital avansată pentru salariu figurează
în mod just între avances annuelles [avansurile anuale], în opoziţie cu
avances primitives [avansurile iniţiale]. Pe de altă parte, la ei nu forţa de
muncă însăşi apare ca o parte componentă a capitalului productiv
utilizat de către arendaş, ci mijloacele de subzistenţă ce se dau
muncitorilor agricoli (the maintenance of the workmen [întreţinerea
muncitorilor], cum spune Smith). Această concepţie este în concordanţă
perfectă cu doctrina lor specifică. Anume, la ei partea din valoare pe
care munca o adaugă produsului (ca şi partea din valoare pe care o
adaugă produsului materialul brut, instrumentele de muncă etc., într-un
cuvânt componentele materiale ale capitalului constant) este egală doar
cu valoarea mijloacelor de subzistenţă care li se plătesc muncitorilor şi
pe care aceştia trebuie să le consume pentru menţinerea funcţiei lor de
forţe de muncă; însăşi doctrina lor îi împiedică să sesizeze deosebirea
dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Dacă munca este aceea
care produce plusvaloarea (afară de reproducţia propriului ei preţ), ea o
produce atât în industrie, cât şi în agricultură. Întrucât însă, după
concepţia fiziocratică, ea nu o creează decât într-una din ramurile de
producţie, în agricultură, plusvaloarea nu rezultă din ea, ci din acţiunea
specială (aportul) a naturii în această ramură. Şi numai din această cauză
fiziocraţii consideră munca agricolă ca muncă productivă, spre
deosebire de celelalte feluri de muncă.
A. Smith consideră mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor
drept capital circulant, în opoziţie cu cel fix,
1. pentru că el confundă capitalul circulant (înţeles în opoziţie

215
cu cel fix) cu formele capitalului care ţin de sfera circulaţiei, cu capitalul
de circulaţie; o confuzie pe care cei de după el au adoptat-o fără nici o
critică. El confundă deci capitalul-marfă cu componenta circulantă a
capitalului productiv şi se înţelege astfel de la sine că, acolo unde
produsul social ia formă de marfă, mijloacele de subzistenţă ale
muncitorilor ca şi ale nemuncitorilor, materialele ca şi mijloacele de
muncă înseşi, trebuie livrate din capitalul-marfă.
2. Dar se observă şi concepţia fiziocratică la Smith, cu toate că
ea contrazice partea esoterică – realmente ştiinţifică – a propriilor sale
idei.
Capitalul avansat este transformat, în totalitatea lui, în capital
productiv, adică el ia forma de elemente ale producţiei, care sunt ele
însele produsul unei munci anterioare. (Între aceste elemente se numără
şi forţa de muncă.) Numai în această formă poate el funcţiona înăuntrul
procesului de producţie. Or, dacă înlocuim forţa de muncă în care s-a
transformat partea variabilă a capitalului cu mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului e clar că, în ceea ce priveşte formarea valorii, aceste
mijloace de subzistenţă nu se deosebesc, ca atare, de celelalte elemente
ale capitalului productiv, de materialele brute şi de hrana vitelor de
muncă, cu care Smith le şi pune pe aceeaşi treaptă, după exemplul
fiziocraţilor, într-un pasaj citat mai înainte [pag. 170-171]. Mijloacele de
subzistenţă nu pot să-şi valorifice singure valoarea, adică să-i adauge o
plusvaloare. Valoarea lor, ca şi aceea a celorlalte elemente ale
capitalului productiv, nu poate decât să reapară în valoarea produsului.
Ele nu pot să-i adauge acestuia mai multă valoare decât posedă ele
însele. Ele se deosebesc, ca şi materialul brut, semifabricatul etc., de
capitalul fix, care constă din mijloace de muncă, numai prin faptul că
(cel puţin pentru capitalistul care le plăteşte) ele sunt consumate în
întregime în produsul în a cărui formare intră, că deci valoarea lor
trebuie înlocuită în întregime, lucru care la capitalul fix se face doar în
mod treptat, bucată cu bucată. Partea de capital productiv avansată
pentru forţă de muncă (respectiv pentru mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului) se deosebeşte deci acum de celelalte elemente materiale
ale capitalului productiv doar din punct de vedere material, nu în ceea ce
priveşte procesul de muncă şi de valorificare. Ea nu se deosebeşte decât
prin faptul că, împreună cu o parte a elementelor de formare obiective
ale produsului (materials [materiale] spune Smith în mod general), cade
în categoria capitalului circulant, spre deosebire de altă parte a
elementelor de formare obiective ale produsului, care cade în categoria

216
capitalului fix.
Faptul că partea de capital avansată pentru salariu aparţine părţii
circulante a capitalului productiv, că ea este circulantă ca şi o parte a
elementelor obiective de formare a produsului, ca materiile prime etc.,
spre deosebire de componenta fixă a capitalului productiv, nu are
absolut nimic de-a face cu rolul pe care această parte variabilă a
capitalului îl joacă în procesul de valorificare, spre deosebire de partea
constantă. Acest fapt se referă numai la chestiunea modului în care
această parte a valorii-capital avansate trebuie înlocuită, reînnoită din
valoarea produsului prin intermediul circulaţiei, deci reprodusă.
Cumpărarea şi recumpărarea forţei de muncă ţine de procesul de
circulaţie. Dar abia înăuntrul procesului de producţie valoarea avansată
pentru forţă de muncă se transformă (nu pentru muncitor, ci pentru
capitalist) dintr-o mărime determinată, constantă, într-o mărime
variabilă, şi abia prin aceasta valoarea avansată este transformată în
valoare-capital, în capital, în valoare care se valorifică. Dar prin faptul
că, aşa cum se întâmplă la Smith, nu valoarea avansată pentru forţa de
muncă este considerată ca fiind componenta circulantă a capitalului
productiv, ci valoarea avansată pentru mijloacele de subzistenţă ale
muncitorului, înţelegerea deosebirii dintre capitalul variabil şi capitalul
constant, şi deci înţelegerea procesului din producţie capitalist în
general, devine imposibilă. Definirea acestei părţi din capital drept
capital variabil, spre deosebire de capitalul constant investit în elemente
materiale de formare a produsului, este îngropată sub susţinerea că
partea din capital investită în forţă de muncă face parte, în ceea ce
priveşte rotaţia, din partea circulantă a capitalului productiv.
Înmormântarea este desăvârşită prin faptul că în locul forţei de muncă
sunt considerate ca element al capitalului productiv mijloacele de
subzistenţă. Este indiferent dacă valoarea forţei de muncă este avansată
în bani sau direct în mijloace de subzistenţă. Cu toate că, bineînţeles,
alternativa aceasta din urmă nu poate, în cadrul producţiei capitaliste, să
fie decât o excepţie2.
Prin faptul că a definit astfel valoarea-capital avansată pentru
forţa de muncă ca fiind, în esenţă, capital circulant – definiţie
fiziocratică fără presupunerea fiziocraţilor – A. Smith a reuşit să-i
împiedice pe urmaşii săi să vadă că partea din capital avansată pentru
forţa de muncă este variabilă. Expunerile mai profunde şi mai juste pe
care el însuşi le-a făcut în altă parte nu s-au impus, în schimb s-a impus
eroarea aceasta. Ba mai mult, autori mai târzii au mers şi mai departe; ei

217
nu numai că au considerat drept caracter esenţial al părţii de capital
avansată pentru forţa de muncă acela de a fi capital circulant – spre
deosebire de cel fix; ei au considerat faptul de a fi avansat pentru
mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor ca fiind caracterul esenţial al
capitalului circulant. De această concepţie s-a legat apoi în mod natural
ideea despre fondul de muncă ce constă din mijloacele de subzistenţă
necesare ca despre o mărime dată care, pe de o parte, limitează din punct
de vedere fizic partea muncitorului din produsul social, dar care, pe de
altă parte, trebuie cheltuită în întregime cu cumpărarea de forţă de
muncă.

NOTE:
1
Compară, în ceea ce-1 priveşte pe Quesnay, „Analyse du Tableau Economique”
(„Physiocrates”, ediţia Daire, partea întâi, Paris 1846). Se spune acolo, de pildă:
„Avansurile anuale constau în cheltuelile care se fac în fiecare an pentru munca de
cultivare a câmpului; aceste avansuri trebuie deosebite de avansurile iniţiale care
formează fondul pentru constituirea întreprinderii agricole” (pag. 59). La fiziocraţii mai
tineri, avansurile sunt desemnate deja, în mai multe locuri, drept capital: „Capital ou
avances”. (Dupont de Nemours, „Maximes du Docteur Quesnay etc.”, Daire,
„Physiocrates”, partea I, pag. 391); apoi Le Trosne: „Din cauza duratei mai mult sau
mai puţin îndelungate a produselor muncii, o naţiune posedă un fond considerabil de
avuţii, independent de reproducţia sa anuală, fond care reprezintă un capital acumulat
într-un timp mai îndelungat şi care, plătit la început cu produse, se menţine şi creşte în
mod continuu”. (Daire, partea a 2-a, pag. 928.) Turgot întrebuinţează deja mai regulat
cuvântul capital în loc de avansuri şi identifică încă şi mai mult avansurile
„manufacturierilor” [industriaşilor] cu acelea ale arendaşilor. (Turgot, „Réflexions sur la
Formation et la Distribution des Richesses”, 1766.)
2
Cât de mult şi-a închis A. Smith singur drumul spre înţelegerea rolului forţei de muncă
în procesul de valorificare, o dovedeşte următoarea propoziţie care, după modelul
fiziocratic, aşează munca muncitorului pe aceeaşi treaptă cu aceea a vitelor de muncă:
„Nu numai muncitorii săi” (ai arendaşului), „dar şi vitele sale de muncă sunt muncitori
productivi”. (Cartea a 2-a, cap. V, pag. 243)

218
Capitolul unsprezece
TEORII ASUPRA CAPITALULUI FIX ŞI A CELUI
CIRCULANT. RICARDO

Ricardo nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix şi cel


circulant decât pentru a prezenta excepţiile la regula valorii, anume
cazurile în care mărimea salariului influenţează preţurile. De această
chestiune ne vom ocupa abia în cartea a III-a a acestei lucrări.
Neclaritatea iniţială se vede însă de la început în următoarea
alăturare lipsită de interes: „Această deosebire în gradul durabilităţii
capitalului fix şi această schimbare în raporturile în care ambele feluri
de capital pot fi combinate1.”
Şi dacă întrebăm care sunt cele două feluri de capital, ni se
răspunde: „De asemenea şi proporţiile variate în care capitalul care
trebuie să susţină munca şi capitalul care e investit în unelte, maşini şi
clădiri pot fi combinate2.” Deci capital fix = mijloace de muncă, şi
capital circulant = capital investit în muncă. Capital care trebuie să
susţină munca este în sine o expresie insipidă, preluată de la A. Smith.
Capitalul circulant este, pe de o parte, confundat cu capitalul variabil,
adică cu acea parte a capitalului productiv care este investită în muncă.
Pe de altă parte însă, deoarece distincţia nu este luată din procesul de
valorificare – capital constant şi capital variabil – ci din procesul de
circulaţie (vechea confuzie a lui Smith), se ajunge la determinări de
două ori false.
Întâi: deosebirile în gradul de durabilitate a capitalului fix şi
deosebirile în compunerea capitalului din capital constant şi capital
variabil sunt considerate ca având aceeaşi importanţă. Or, această din
urmă deosebire determină deosebirea în producţia plusvalorii; cea
dintâi, dimpotrivă, nu se referă, în ceea ce priveşte procesul de
valorificare, decât la modul în care o valoare dată este transferată de la
mijlocul de producţie asupra produsului, iar în ceea ce priveşte procesul
de circulaţie, ea nu se referă decât la perioada reînnoirii capitalului
avansat sau, altfel privind lucrurile, la timpul pentru care acesta a fost
avansat. Dacă în loc să pătrundem mecanismul interior al procesului de
producţie capitalist nu privim decât fenomenele gata, aceste deosebiri se
confundă într-adevăr. La repartizarea plusvalorii sociale între
capitalurile care funcţionează în diferite ramuri de activitate, deosebirile

219
în perioadele pentru care e avansat capitalul (ca, de pildă, diferitele
durate ale capitalului fix) şi compoziţiile organice diferite ale capitalului
(deci şi circulaţia diferită a capitalului constant şi a capitalului variabil)
contribuie în mod uniform la egalizarea ratei generale a profitului şi la
transformarea valorilor în preţuri de producţie.
Al doilea: din punctul de vedere al procesului de circulaţie se
află într-o parte mijloacele de muncă – capitalul fix, şi în cealaltă parte
materialul de muncă şi salariul – capitalul circulant. Dimpotrivă, din
punctul de vedere al procesului de muncă şi de valorificare se află într-o
parte: mijloacele de producţie (mijloacele de muncă şi materialul de
muncă), capitalul constant; în cealaltă-parte forţa de muncă, capitalul
variabil. Pentru compoziţia organică a capitalului (cartea I, cap. XXIII,
2, pag. 557 şi urm.) este cu totul indiferent dacă aceeaşi cantitate de
valoare-capital constant constă din multe mijloace de muncă şi puţin
material de muncă, sau din mult material de muncă şi puţine mijloace de
muncă, în timp ce totul depinde de raportul dintre capitalul investit în
mijloace de producţie şi cel investit în forţă de muncă. Invers: din
punctul de vedere a procesului de circulaţie, a deosebirii dintre capitalul
fix şi cel circulant, este tot atât de indiferent în ce proporţii o anumită,
cantitate de valoare-capital circulant se împarte în material de muncă şi
salariu. Dintr-un punct de vedere, materialul de muncă figurează în
aceeaşi categorie cu mijloacele de muncă, în opoziţie cu valoarea-capital
investită în forţă de muncă. Din celălalt punct de vedere, partea de
capital investită în forţa de muncă figurează împreună cu cea investită în
material de muncă, în opoziţie cu partea de capital investită în mijloace
de muncă.
Din această cauză, la Ricardo, acea parte din valoarea
capitalului care e investită în material de muncă (materii prime şi
auxiliare) nu apare în niciuna din cele două părţi. Ea dispare cu totul.
Căci ea nu se încadrează de partea capitalului fix, pentru că ea coincide
cu totul, în ceea ce priveşte modul ei de circulaţie, cu partea de capital
investită în forţa de muncă. Şi, pe de altă parte, ea nu poate fi aşezată de
partea capitalului circulant, pentru că în modul acesta confundarea
antinomiei capital fix şi capital circulant cu antinomia capital constant şi
capital variabil, preluată de la A. Smith şi continuată după el, ar deveni
imposibilă. Ricardo are prea mult simţ logic pentru a nu-şi da seama de
acest lucru şi, din această cauză, această parte a capitalului dispare cu
totul la el.
E de observat aici că, după cum sună limbajul economiei

220
politice, capitalistul avansează, la intervale diferite, capitalul investit în
salariu, după cum îl plăteşte, de pildă, săptămânal, lunar sau trimestrial.
De fapt lucrurile stau invers. Muncitorul îi avansează capitalistului
munca sa pe o săptămână, pe o lună, pe trei luni, după cum e plătit cu
săptămâna, cu luna sau cu trimestrul. Dacă, în loc să o plătească,
capitalistul ar cumpăra forţa de muncă, dacă deci el ar plăti muncitorului
salariul său cu anticipaţie în fiecare zi, săptămână, lună sau trimestru, s-
ar putea vorbi de un avans pentru aceste intervale de timp. Dar întrucât
el plăteşte după ce munca a durat zile, săptămâni, luni, în loc să o
cumpere şi să o plătească pentru timpul cât ea urmează să dureze, totul
nu este decât un quid pro quo [intervertire] capitalist, iar avansul în
muncă pe care muncitorul i-1 acordă capitalistului este transformat
într-un avans în bani pe care capitalistul i-l dă muncitorului. Lucrurile
nu se modifică deloc prin faptul că acel capitalist reprimeşte din
circulaţie sau realizează produsul însuşi sau valoarea lui (împreună cu
plusvaloarea care îi este încorporată) în termene mai scurte sau mai
lungi – după diferitele perioade de timp pe care le necesită
confecţionarea unui, sau după diferitele perioade de timp necesare
pentru circulaţia lui. Vânzătorului îi este cu totul indiferent ceea ce vrea
să întreprindă cu marfa cumpărătorul ei. Capitalistul nu obţine mai ieftin
o maşină pentru că el trebuie să avanseze întreaga ei valoare dintr-o
dată, în timp ce aceeaşi valoare nu-i revine din circulaţie decât în mod
treptat şi bucată cu bucată; de asemenea el nu plăteşte mai scump
bumbacul pentru că valoarea lui intră în întregime în valoarea
produsului confecţionat din el şi este deci înlocuită în întregime şi
dintr-odată prin vânzarea produsului.
Să ne întoarcem la Ricardo.
1. Ceea ce e caracteristic pentru capitalul variabil e faptul că o
parte anumită a capitalului dată (deci, ca atare, constantă), că o anumită
sumă de valoare (pe care o presupunem egală cu valoarea forţei de
muncă, deşi aici e indiferent dacă salariul este egal cu valoarea forţei de
muncă sau e mai mare sau mai mic decât valoarea forţei de muncă) este
schimbată contra unei forţe care se valorifică, contra unei forţe creatoare
de valoare – forţa de muncă, forţă care nu-şi reproduce numai valoarea,
plătită de capitalist, dar produce în acelaşi timp şi o plusvaloare, o
valoare care mai înainte nu exista şi care nu a fost plătită prin niciun
echivalent. Acest caracter particular al părţii din capital investite în
salariu, care o deosebeşte toto coelo [în toate privinţele], în calitate de
capital variabil, de capitalul constant, dispare atunci când partea

221
capitalului investită în salariu este privită doar din punctul de vedere al
procesului de circulaţie, apărând astfel în calitate de capital circulant în
faţa capitalului fix investit în mijloace de muncă. Aceasta rezultă chiar
din faptul că, în acest caz, capitalul variabil este opus, în aceeaşi rubrică
– aceea a capitalului circulant – împreună cu o componentă a capitalului
constant, aceea investită în material de muncă, altei componente a
capitalului constant, aceea investită în mijloace de muncă. De
plusvaloare, deci tocmai de faptul care transformă în capital suma de
valoare avansată, se face cu totul abstracţie aici. De asemenea, se face
abstracţie de faptul că partea din valoare pe care capitalul investit în
salariu o adaugă produsului este nou produsă (deci şi efectiv reprodusă),
în timp ce partea din valoare pe care materialul brut o adaugă produsului
nu este nou produsă, nu este efectiv reprodusă, ci este doar menţinută,
conservată în valoarea produsului şi nu face deci decât să reapară în
calitate de componentă a valorii produsului. Deosebirea, aşa cum se
prezintă ea din punctul de vedere al opoziţiei dintre capitalul circulant şi
capitalul fix, constă doar din următoarele: valoarea mijloacelor de
muncă utilizate pentru producerea unei mărfi nu intră decât parţial în
valoarea mărfii şi nu este înlocuită deci, prin vânzarea mărfii, decât în
mod parţial, nu este deci, în genere, înlocuită decât bucată cu bucată şi
în mod treptat. Pe de altă parte, valoarea forţei de muncă şi a obiectelor
de muncă (materii prime etc.) utilizate pentru producerea unei mărfi
intră în întregime în marfă şi este deci înlocuită în întregime prin
vânzarea ei. În această măsură, în ceea ce priveşte procesul de circulaţie,
o parte a capitalului se prezintă în calitate de capital fix, iar alta în
calitate de capital fluid sau circulant. În ambele cazuri este vorba de
transmiterea asupra produsului a unor valori avansate date şi de
înlocuirea lor prin vânzarea produsului. Deosebirea nu mai constă acum
decât în faptul dacă transmiterea valorii şi deci înlocuirea valorii se face
bucată cu bucată şi în mod treptat sau dintr-o singură dată. În modul
acesta deosebirea decisivă dintre capitalul variabil şi capitalul constant
este ştearsă, şterse sunt deci întreg misterul formării plusvalorii şi al
producţiei capitaliste şi împrejurările care transformă în capital anumite
valori şi obiectele în care aceste valori se concretizează. Toate
componentele capitalului nu se mai deosebesc decât prin modul de
circulaţie (şi circulaţia mărfii nu are de a face, bineînţeles, decât cu
valori date, deja existente); şi un mod de circulaţie deosebit este comun
capitalului investit în salariu şi părţii de capital investite în materii brute,
semifabricate, materii auxiliare, în opoziţie cu partea de capital investită

222
în mijloace de muncă.
Se înţelege deci de ce economia politică burgheză a reţinut în
mod instinctiv confuzia pe care o face Smith între noţiunile „capital
constant şi capital variabil” pe de o parte, şi noţiunile „capital fix şi
capital circulant” pe de altă parte, şi a repetat-o din generaţie în
generaţie timp de un secol fără nicio încercare de critică. Partea de
capital investită în salariu nu se mai deosebeşte deloc, în această
economie politică, de partea de capital investită în materie primă şi nu
se deosebeşte decât din punct de vedere formal – după cum e pus în
circulaţie de către produs bucată cu bucată sau în întregime – de
capitalul constant. În modul acesta, baza pentru înţelegerea mişcării
reale a producţiei capitaliste şi deci a exploatării capitaliste este distrusă
dintr-o singură dată. Nu mai este vorba decât de reapariţia unor valori
avansate.
La Ricardo preluarea necritică a confuziei lui Smith este mai
supărătoare nu numai decât la apologeţii de mai târziu, la care mai
degrabă confuziile de logică nu mai supără, dar decât la Smith însuşi,
pentru că, spre deosebire de acesta, Ricardo dezvoltă mai consecvent şi
mai precis valoarea şi plusvaloarea, apărând de fapt pe A. Smith
esotericul împotriva lui A. Smith exotericul.
La fiziocraţi nu se găseşte nimic din această confuzie.
Deosebirea dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances
primitives [avansuri iniţiale] nu se referă decât la diferitele perioade de
reproducţie ale diferitelor componente ale capitalului, în special ale
capitalului agricol; în timp ce concepţiile lor despre producţia
plusvalorii formează o parte a teoriei lor, independentă de aceste
distincţii, şi anume ceea ce ei subliniază ca fiind punctul esenţial al
teoriei lor. Formarea plusvalorii nu este explicată cu ajutorul capitalului
în general, ci este atribuită numai unei anumite sfere de producţie a
capitalului, agricultura.
2. Esenţialul pentru caracterizarea capitalului variabil – şi deci
pentru transformarea unei sume oarecare de valoare în capital – este
următorul fapt: capitalistul schimbă o anumită mărime de valoare dată
(şi în acest sens constantă) contra forţei de muncă; o valoare el o
schimbă pe o forţă creatoare de valoare; o mărime de valoare contra
producţiei de valoare, contra autovalorificării. Chestiunea dacă
muncitorul îşi primeşte plata de la capitalist în bani sau în mijloace de
subzistenţă nu modifică deloc caracterul acesta specific esenţial. Ea nu
modifică decât modul de existenţă a valorii avansate de capitalist,

223
valoare care există odată sub forma banilor cu care muncitorul îşi
cumpără pe piaţă mijloacele sale de subzistenţă, iar altădată sub forma
mijloacelor de subzistenţă pe care el le consumă direct. Producţia
capitalistă dezvoltată presupune într-adevăr ca muncitorul să fie plătit în
bani, aşa cum, în general, presupune un proces de producţie mijlocit de
procesul de circulaţie, deci o economie bănească. Dar crearea plusvalorii
– deci capitalizarea sumei de valoare avansate – nu izvorăşte nici din
forma bănească şi nici din forma naturală a salariului, adică a capitalului
avansat cu cumpărarea forţei de muncă. Ea izvorăşte din schimbarea
valorii contra forţei creatoare de valoare, din transformarea unei mărimi
constante într-una variabilă.
Fixitatea mai mare sau mai mică a mijloacelor de muncă
depinde de gradul de durabilitate a lor, deci de o proprietate fizică. După
gradul lor de durabilitate ele se vor uza mai repede sau mai încet, deci
vor funcţiona, în calitate de capital fix, un timp mai îndelungat sau mai
scurt. Dar nu numai această proprietate fizică a durabilităţii este aceea
care face ca ele să funcţioneze drept capital fix. În fabricile metalurgice,
materia primă este tot atât de durabilă ca şi maşinile cu care se lucrează
şi mai durabilă decât unele piese ale acestor maşini, făcute din piele,
lemn etc.; cu toate acestea metalul care serveşte ca materie primă
formează o parte a capitalului circulant, iar mijlocul de muncă în
funcţiune, construit poate din acelaşi metal, formează o parte a
capitalului fix. Prin urmare, nu natura fizică materială, nu durabilitatea
lui mai mare sau mai mică este aceea care face ca acelaşi metal să fie
încadrat odată în categoria capitalului fix şi altădată în categoria
capitalului circulant. Deosebirea aceasta rezultă, dimpotrivă, din rolul pe
care el îl joacă în procesul de producţie, odată ca obiect al muncii,
altădată ca mijloc de muncă.
Funcţionarea mijlocului de muncă în procesul de producţie
necesită, în medie, ca el să servească întruna, în cursul unor perioade
mai lungi sau mai scurte, în procese de muncă mereu repetate.
Funcţionarea sa cere deci o durabilitate mai mare sau mai mică a
materialului din care e făcut. Dar durabilitatea materialului din care e
făcut nu-1 transformă ea însăşi în capital fix. Acelaşi material devine
capital circulant atunci când e materie primă, iar la economiştii care
confundă deosebirea dintre capitalul-marfă şi capitalul productiv cu
deosebirea dintre capitalul circulant şi capitalul fix acelaşi material,
aceeaşi maşină, este capital circulant ca produs şi capital fix ca mijloc de
muncă.

224
Cu toate că nu materialul durabil din care e făcut mijlocul de
muncă îl transformă în capital fix, totuşi rolul său ca mijloc de muncă
cere ca el să fie făcut dintr-un material relativ durabil. Durabilitatea
materialului său este deci o condiţie a funcţionării sale ca mijloc de
muncă, deci şi baza materială a modului de circulaţie care face din el
capital fix. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, durabilitatea
mai mare sau mai mică a materialului său îi imprimă într-un grad mai
mare sau mai mic pecetea fixităţii, este deci legată în mod esenţial de
calitatea sa de capital fix.
Dacă partea de capital investită în forţă de muncă este privită în
mod exclusiv drept capital circulant, deci în opoziţie cu capitalul fix;
dacă, deci, deosebirile dintre capitalul constant şi capitalul variabil sunt
confundate cu deosebirile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, este
natural, aşa cum realitatea materială a mijlocului de muncă formează
una din bazele esenţiale ale caracterului său de capital fix, ca, prin
opoziţie faţă de acesta, să se deducă din realitatea materială a capitalului
investit în forţă de muncă caracterul de capital circulant al acestuia şi să
se definească apoi capitalul circulant prin realitatea materială a
capitalului variabil.
Materialul real al capitalului investit în salariu este munca
însăşi, este forţa de muncă în acţiune, creând valoare, munca vie pe care
capitalistul o achiziţionează, dând în schimb muncă materializată,
moartă, şi o înglobează capitalului său şi numai prin acest fapt valoarea
aflată în mâna sa se transformă într-o valoare care se valorifică. Dar
această forţă capabilă de a se valorifica singură capitalistul nu o vinde.
Ea intră totdeauna în compoziţia numai a capitalului său productiv, ca şi
mijloacele sale de muncă; niciodată ea nu intră în compoziţia
capitalului-marfă, aşa cum intră, de pildă, produsul finit, pe care el îl
vinde. Înăuntrul procesului de producţie, în calitate de componente ale
capitalului productiv, mijloacele de muncă nu se opun forţei de muncă
în calitate de capital fix, aşa cum nici materialul de muncă şi materiile
auxiliare nu se confundă cu ea în calitate de capital circulant;
amândurora forţa de muncă li se opune ca factor personal, ele fiind
factorii materiali – aceasta din punctul de vedere al procesului de
muncă. Amândouă se opun, în calitate de capital constant, forţei de
muncă în calitate de capital variabil – aceasta din punctul de vedere al
procesului de valorificare. Sau, dacă e vorba să stabilim aici o
diferenţiere materială care să acţioneze asupra procesului de circulaţie,
aceasta nu poate fi decât următoarea: din natura valorii, care nu este

225
decât muncă materializată, şi din natura forţei de muncă în acţiune, care
nu este decât muncă în curs de materializare, urmează că forţa de
muncă, în timpul funcţionării sale, creează întruna valoare şi
plusvaloare; că ceea ce de partea ei apare ca mişcare, ca creare de
valoare, apare de partea produsului ei în formă statică în calitate de
valoare creată. Dacă forţa de muncă a funcţionat, capitalul nu mai constă
din forţă de muncă de o parte şi mijloace de producţie de cealaltă parte.
Valoarea-capital care a fost investită în forţă de muncă este acum
valoarea care (+ plusvaloarea) a fost adăugată produsului. Pentru a se
repeta procesul, produsul trebuie vândut, iar cu banii obţinuţi trebuie
mereu cumpărată forţa de muncă şi înglobată capitalului productiv.
Acest fapt dă părţii din capital investite în forţă de muncă, exact ca şi
celei investite în material de muncă etc., caracterul de capital circulant,
spre deosebire de capitalul care rămâne fixat în mijloacele de muncă.
Dacă, dimpotrivă, caracterul secundar de capital circulant, care
este comun porţiunii de capital investite în forţă de muncă şi unei părţi
din capitalul constant (materiilor prime şi celor auxiliare), este
transformat în caracter esenţial al acelei porţiuni de capital – anume
acela că valoarea investită în el este transmisă în întregime asupra
produsului în a cărui confecţionare a fost consumată şi nu în mod treptat
şi bucată cu bucată, cum se întâmplă la capitalul fix, că deci ea trebuie
înlocuită în întregime prin vânzarea produsului – în acest caz partea de
capital investită în forţă de muncă trebuie să constea, din punct de
vedere material, nu din forţa de muncă în acţiune, ci din elementele
materiale pe care muncitorul le cumpără cu salariul său, deci din acea
parte a capitalului-marfă social care intră în consumul muncitorului –
din mijloace de subzistenţă. Capitalul fix constă în acest caz din
mijloacele de muncă ce se uzează mai încet şi care trebuie deci înlocuite
în intervale mai lungi, iar capitalul investit în forţă de muncă, din
mijloacele de subzistenţă care posedă o durată de existenţă mai scurtă şi
care trebuie de aceea înlocuite mai repede.
Dar limitele dintre durabilitatea mai mare şi durabilitatea mai
mică se şterg.
„Alimentele şi îmbrăcămintea pe care le consumă muncitorul,
clădirile în care lucrează, uneltele pe care le întrebuinţează în munca sa
sunt toate trecătoare. Dar există deosebiri enorme în ceea ce priveşte
timpul cât durează aceste capitaluri diferite; o maşină cu vapori durează
mai mult decât o corabie; o corabie durează mai mult decât
îmbrăcămintea muncitorului, iar îmbrăcămintea muncitorului durează

226
mai mult decât hrana pe care el o consumă3.”
Şi Ricardo uită casa în care locuieşte muncitorul, mobila,
instrumentele de care se serveşte atunci când consumă, cum sunt
cuţitele, furculiţele, vasele etc., care au toate acelaşi caracter de
durabilitate ca şi mijloacele de muncă. Aceleaşi obiecte, aceleaşi
categorii de obiecte apar aici ca mijloace de consum, dincolo ca
mijloace de muncă.
Deosebirea, aşa cum o formulează Ricardo, este următoarea:
„După cum capitalul este mai puţin durabil şi trebuie reprodus mai des
sau este consumat cu încetul, el e clasificat drept capital circulant sau
drept capital fix4”.
Şi aici el face nota: „O diviziune neesenţială şi în care linia de
demarcaţie nu poate fi trasată cu precizie5.”
Am ajuns astfel din nou cu bine la fiziocraţi, la care deosebirea
dintre avances annuelles [avansuri anuale] şi avances primitives
[avansuri iniţiale] era o deosebire în ceea ce priveşte timpul consumării
şi deci al reproducerii capitalului utilizat. Doar atât că ceea ce la ei
exprimă un fenomen important pentru producţia socială, fiind exprimat
în „Tableau economique” şi în legătură cu procesul de circulaţie, devine
aici o diferenţiere subiectivă şi, cum se exprimă Ricardo însuşi, de
prisos.
Dacă partea din capital investită în muncă nu se deosebeşte de
partea din capital investită în mijloacele de muncă decât prin perioada sa
de reproducţie, şi deci prin durata circulaţiei sale, dacă o parte constă
din mijloace de subzistenţă, aşa cum cealaltă constă din mijloace de
muncă, astfel că acestea din urmă se deosebesc de cele dintâi numai
printr-un grad mai mic de durabilitate, aşa cum cele dintâi posedă chiar
înăuntrul lor diferite grade de durabilitate – se înţelege că orice
differentia specifica [diferenţă specifică] între capitalul investit în forţă
de muncă şi cel investit în mijloace de producţie se şterge.
Lucrul acesta contrazice în întregime teoria lui Ricardo asupra
valorii, ca şi teoria sa asupra profitului, care de fapt este o teorie a
plusvalorii. În general, el nu se ocupă de deosebirea dintre capitalul fix
şi capitalul circulant decât pentru a constata în ce măsură proporţii
diferite ale amândurora, făcând parte din capitaluri de aceeaşi mărime
plasate în ramuri de activitate diferite, influenţează legea valorii, şi
anume în ce măsură o urcare sau o scădere a salariului, datorate acestor
împrejurări, afectează preţurile. Dar chiar în cadrul acestei analize
limitate el comite cele mai grave erori şi porneşte de fapt de la o bază de

227
cercetare cu totul greşită, din cauza confuziei pe care o face între
capitalul fix şi cel circulant, pe de o parte, şi capitalul constant şi cel
variabil, pe de cealaltă parte. Prin urmare: 1. în măsura în care acea
parte din valoarea capitalului care e investită în forţă de muncă trebuie
încadrată în categoria capitalului circulant, se dă o definiţie falsă
capitalului circulant şi, în special, se dezvoltă greşit împrejurările care
fac ca partea din capital investită în muncă să fie subsumată acestei
rubrici; 2. se face o confuzie între definiţia după care partea din capital
investită în muncă este variabilă şi aceea după care ea este circulantă,
spre deosebire de capitalul fix.
Este clar din capul locului că definiţia capitalului investit în
forţă de muncă drept capital circulant sau fluid este o definiţie secundară
în care differentia specifica [diferenţa specifică] pe care acest capital o
are în procesul de producţie dispare; căci, pe de o parte, în această
definiţie capitalurile investite în muncă şi cele investite în materii prime
etc. sunt la fel de importante; o rubrică ce identifică o parte a capitalului
constant cu capitalul variabil nu se ocupă de differentia specifica a
capitalului variabil faţă de capitalul constant. Pe de altă parte, e adevărat
că părţile de capital investite în muncă şi cele investite în mijloace de
muncă sunt opuse unele altora, dar nu cu referire la faptul că ele intră în
moduri cu totul diferite în producţia valorii, ci cu referire la faptul că
ambele transmit asupra produsului valoarea lor determinată, numai că
ele fac acest lucru în perioade de timp diferite.
În toate aceste cazuri este vorba de chestiunea în ce mod o
valoare determinată care este investită în procesul de producţie al mărfii,
fie că e vorba de salariu, de preţul materiei prime sau de preţul
mijloacelor de muncă, este transmisă asupra produsului, deci în ce mod
este pusă în circulaţie de către produs şi întoarsă, prin vânzarea acestuia,
la punctul său de plecare, adică înlocuită. Singura deosebire constă în
acest „în ce mod”, în felul special al transmiterii şi deci al circulaţiei
acestei valori.
Chestiunea dacă preţul forţei de muncă, determinat de mai
înainte în fiecare caz în parte prin contract, se plăteşte în bani sau în
mijloace de subzistenţă nu modifică deloc faptul că este vorba de un
anumit preţ determinat. Dar în cazul salariului plătit în bani este evident
că nu banii înşişi intră în procesul de producţie, aşa cum nu numai
valoarea, dar şi materia mijloacelor de producţie intră în procesul de
producţie. Dar dacă mijloacele de subzistenţă pe care muncitorul le
cumpără cu salariul său sunt aşezate direct, ca formă materială a

228
capitalului circulant, în aceeaşi categorie cu materiile prime etc. şi opuse
astfel mijloacelor de muncă, lucrurile capătă prin acest fapt altă
aparenţă. Dacă valoarea unei categorii de lucruri, a mijloacelor de
producţie, este transmisă, în cursul procesului de muncă, asupra
produsului, valoarea celeilalte categorii de lucruri, a mijloacelor de
subzistenţă, reapare în forţa de muncă ce le consumă şi este de asemenea
transmisă asupra produsului prin funcţionarea acesteia. Este vorba peste
tot, în mod uniform, de simpla reapariţie în produs a valorilor avansate
în cursul producţiei. (Fiziocraţii şi-au însuşit cu toată seriozitatea cele de
mai sus şi negau deci că munca industrială ar crea plusvaloare.) Astfel,
se spune în pasajul deja citat al lui Wayland: „Nu importă în ce formă
reapare capitalul. Diferitele feluri de alimente, de îmbrăcăminte şi de
locuinţă necesare pentru existenţa şi bunăstarea oamenilor se modifică şi
ele. În cursul timpului ele sunt consumate, iar valoarea lor reapare etc.”
(„Elements of Political Economy”, pag. 31, 32) Valorile-capital avansate
producţiei în formă de mijloace de producţie şi de mijloace de
subzistenţă reapar aici, toate în acelaşi fel, în valoarea produsului. În
modul acesta, transformarea procesului de producţie capitalist într-un
mister total este completă, iar originea plusvalorii existente în produs
este cu totul ascunsă.
Apoi, se desăvârşeşte în modul acesta fetişismul caracteristic
economiei burgheze, care transformă caracterul social, economic,
imprimat lucrurilor în procesul social de producţie, într-un caracter
natural, care ar rezulta din natura materială a acestor lucruri. De pildă:
mijloacele de muncă sunt capital fix – o determinare scolastică ce duce
la contradicţii şi confuzie. Aşa cum la procesul de muncă (cartea I, cap.
V [pag. 185 şi urm.]) s-a demonstrat că chestiunea dacă elementele
materiale funcţionează ca mijloace de muncă, material de muncă sau
produs depinde de rolul pe care ele îl joacă de fiecare dată într-un
anumit proces de muncă, de funcţia lor, – tot aşa mijloacele de muncă
nu sunt capital fix decât acolo unde, în general, procesul de producţie
este un proces de producţie capitalist şi unde, în general, mijloacele de
producţie sunt capital, au determinarea economică, caracterul social de
capital; şi, în al doilea rând, ele nu sunt capital fix decât dacă îşi transmit
valoarea asupra produsului într-un anumit fel. Dacă nu, ele rămân
mijloace de muncă fără a fi capital fix. Tot astfel, materiile auxiliare, ca
îngrăşămintele, dacă îşi cedează valoarea în acelaşi fel ca şi partea cea
mai mare a mijloacelor de muncă, devin capital fix, deşi nu sunt
mijloace de muncă. Nu este vorba aici de definiţii sub care să fie

229
subsumate lucrurile. Este vorba de anumite funcţiuni determinate, care
sunt exprimate cu ajutorul anumitor noţiuni determinate.
Dacă mijloacele de subzistenţă sunt considerate ca având, în
sine şi în toate împrejurările, caracterul de capital investit în salariu,
acest capital „circulant” mai obţine şi caracterul de „a susţine munca”,
to support labour. (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 25) Dacă mijloacele
de subzistenţă nu ar fi „capital”, ele nu ar întreţine deci forţa de muncă,
în timp ce, de fapt, caracterul lor de capital le dă tocmai proprietatea de
a întreţine capitalul prin muncă străină.
Dacă mijloacele de subzistenţă sunt în sine capital circulant –
după ce acesta s-a transformat în salariu – mai urmează apoi că mărimea
salariului depinde de raportul dintre numărul muncitorilor şi masa de
capital circulant dată – o propoziţiune economică foarte răspândită – în
timp ce, de fapt, masa de mijloace de subzistenţă pe care muncitorul le
retrage de pe piaţă şi masa mijloacelor de subzistenţă de care dispune
capitalistul pentru consumul său depind de raportul dintre plusvaloare şi
preţul muncii.
Ricardo, ca şi Barton6, confundă peste tot raportul capitalului
variabil faţă de cel constant cu raportul capitalului circulant faţă de cel
fix. Vom vedea mai târziu cum această confuzie îi falsifică analiza ratei
profitului. Ricardo identifică apoi deosebirile care apar în rotaţie din alte
motive decât din deosebirea dintre capitalul fix şi cel circulant cu
această din urmă deosebire: „Este de observat apoi că un capital
circulant poate să circule, adică să se întoarcă la cel care îl utilizează, în
intervale foarte inegale. Grâul cumpărat de un arendaş pentru
însămânţare este un capital fix în comparaţie cu grâul cumpărat de un
brutar pentru a fi transformat în pâine. Primul îl lasă în pământ şi nu
poate să obţină o reîntoarcere decât după un an; celălalt poate să-l dea la
măcinat şi să-l vândă clienţilor săi sub formă de pâine, astfel că în curs
de o săptămână el şi-a eliberat din nou capitalul, pentru a începe cu el
din nou aceeaşi operaţie, sau alta7.”
Aici este caracteristic că grâul, deşi ca grâu de sămânţă el nu
funcţionează drept mijloc de subzistenţă ci drept materie primă, este, în
primul rând, capital circulant pentru că este în sine mijloc de subzistenţă
şi, în al doilea rând, capital fix pentru că reîntoarcerea lui se întinde
asupra unui an întreg. Dar nu numai reîntoarcerea mai înceată sau mai
rapidă este aceea care face ca un mijloc de producţie să fie capital fix, ci
felul special de a transmite valoarea asupra produsului.
Confuzia pricinuită de A. Smith a dus la următoarele rezultate:

230
1. Deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant este
confundată cu deosebirea dintre capitalul productiv şi capitalul-marfă.
Astfel, de pildă, aceeaşi maşină este capital circulant atunci când se află
pe piaţă ca marfă, şi capital fix atunci când este înglobată procesului de
producţie. Şi nu se vede de ce un anumit fel de capital este în mai mare
măsură fix sau circulant decât altul.
2. Orice capital circulant este identificat cu capitalul investit sau
care urmează să fie investit în salariu. Aceasta la J. St. Mill şi la alţii.
3. Deosebirea dintre capitalul variabil şi capitalul constant, care
e confundată încă la Barton, Ricardo şi alţii cu aceea dintre capitalul
circulant şi cel fix, este redusă în cele din urmă cu totul la această ultimă
deosebire, cum se întâmplă de pildă la Ramsay, la care toate mijloacele
de producţie, materiile prime etc. ca şi mijloacele de muncă sunt capital
fix şi numai capitalul investit în salariu este capital circulant. Întrucât
însă reducţia se face în această formă, deosebirea reală dintre capitalul
constant şi cel variabil nu este înţeleasă.
4. La cei mai noi economişti englezi, în special scoţieni, care
privesc toate din punctul de vedere extrem de mărginit al funcţionarului
de bancă – aici se numără MacLeod, Patterson şi alţii – deosebirea
dintre capitalul fix şi cel circulant se transformă în deosebirea dintre
money at call şi money not at call (depuneri care pot fi ridicate fără aviz
prealabil şi depuneri care nu pot fi ridicate decât după un aviz prealabil).

NOTE:
1
„This difference in the degree of durability of fixed capital, and this variety in the
proportions in which the two sorts of capital may be combined”. (Ricardo, „Principles of
Political Economy”, pag. 25)
2
„The proportions, too, in which the capital that is to support labour, and the capital that
is invested in tools, machinery and buildings, may be variously combined.” (Ibid.)
3
„The food and clothing consumed by the labourer, the buildings in which he works, the
implements with which his labour is assisted, are all of a perishable nature. There is,
however, a vast difference in the time for which these different capitals will endure: a
steam-engine will last longer than a ship, a ship than the clothing of the labourer, and the
clothing of the labourer longer than the food which he consumes”. (Ricardo, „Principles
etc.”, pag. 26)
4
„According as capital is rapidly perishable and requires to be frequently reproduced, or
is of slow consumption, it is classed under the heads of circulating, or of fixed capital.”
5
„A division not essential, and in which the line of demarcation cannot be accurately
drawn”.
6
„Observations on the Circumstances which influence the Condition of the Labouring

231
Classes of Society”, Londra 1817. Un pasaj care se aplică aici se află citat în cartea I,
pag. 566, nota 79.
7
„It is also to be observed that the circulating capital may circulate, or be returned to its
employer, in very unequal times. The wheat bought by a farmer to sow is comparatively
a fixed capital to the wheat purchased by a baker to make into loaves. One leaves it in
the ground, and can obtain no return for a year; the other can get it ground into flour, sell
it as bread to his customers, and have his capital free, to renew the same, or commence
any other employment in a week.” (Ricardo, „Principles etc.”, pag. 26, 27)

232
Capitolul doisprezece
PERIOADA DE MUNCĂ

Să luăm două ramuri de activitate cu zile de muncă la fel de


mari, să zicem cu un proces de muncă de zece ore, de pildă filatura de
bumbac şi fabricarea de locomotive. Într-o ramură se livrează zilnic sau
săptămânal o anumită cantitate de produs finit, de fire de bumbac; în
cealaltă procesul de muncă trebuie repetat, poate, timp de trei luni,
pentru a se confecţiona un produs finit, o locomotivă. Într-un caz
produsul e de natură discontinuă şi aceeaşi muncă reîncepe în fiecare zi
sau în fiecare săptămână din nou. În celălalt caz procesul de muncă este
continuu şi se întinde asupra unui număr mai mare de procese de muncă
zilnice, care în conexiunea lor, în continuitatea funcţionării lor dau un
produs finit abia după un timp mai îndelungat. Cu toate că aici durata
procesului zilnic de muncă este aceeaşi, are loc o deosebire foarte
importantă în ceea ce priveşte durata actului de producţie, adică în ceea
ce priveşte durata proceselor de muncă repetate care sunt necesare
pentru a livra produsul gata, pentru a-l trimite pe piaţă ca marfă, deci
pentru a-l transforma din capital productiv în capital-marfă. Deosebirea
dintre capitalul fix şi capitalul circulant nu are niciun rol în această
privinţă. Deosebirea arătată ar exista chiar dacă în ambele ramuri de
activitate ar fi utilizate exact aceleaşi proporţii de capital fix şi de capital
circulant.
Aceste deosebiri în ceea ce priveşte durata actului de producţie
au loc nu numai între diferite sfere de producţie, dar şi înăuntrul
aceleiaşi sfere de producţie, după dimensiunile produsului care trebuie
livrat. O casă de locuit obişnuită se construieşte într-un timp mai scurt
decât o fabrică mai mare şi necesită deci un număr mai mic de procese
de muncă în continuare. Construcţia unei locomotive durează trei luni,
aceea a unui cuirasat durează unul sau mai mulţi ani. Producţia
cerealelor necesită aproape un an, aceea a vitelor cornute mai mulţi ani,
iar producţia silvică poate să cuprindă 12 până la 100 de ani; un drum de
ţară poate fi făcut probabil în câteva luni, în timp ce o cale ferată
necesită ani de zile; un covor simplu se face într-o săptămână, în timp ce
goblenurile au nevoie de ani etc. deosebirile în ceea ce priveşte durata
actului de producţie sunt, aşadar, infinit de variate.
Deosebirea în ceea ce priveşte durata actului de producţie

233
trebuie, evident, dacă investiţiile de capital sunt la fel de mari, să
provoace o deosebire în viteza rotaţiei, deci în intervalele de timp pentru
care un capital anumit este avansat. Să presupunem că filatura mecanică
şi fabrica de locomotive utilizează capitaluri la fel de mari, că raportul
dintre capitalul constant şi cel variabil este acelaşi, că şi cel dintre
componentele fixe şi cele circulante ale capitalului este acelaşi; în fine,
că ziua de muncă are aceeaşi mărime şi că împărţirea ei în muncă
necesară şi supramuncă este aceeaşi. Pentru a înlătura, apoi, toate
împrejurările care rezultă din procesul de circulaţie şi care sunt
exterioare cazului ales de noi, vom mai presupune că atât firele cât şi
locomotiva sunt fabricate după comandă şi se plătesc la livrarea
produsului finit. La sfârşitul săptămânii, atunci când predă firele gata,
filatorul reprimeşte capitalul circulant investit (facem abstracţie aici de
plusvaloare) precum şi uzura capitalului fix care se află în valoarea
firelor. El poate deci să repete cu acelaşi capital acelaşi circuit. Capitalul
şi-a efectuat rotaţia. Dimpotrivă, fabricantul de locomotive trebuie, în
cursul celor trei luni, să investească săptămână cu săptămână capital nou
în salariu şi materii prime şi abia după trei luni, după ce a livrat
locomotiva, capitalul circulant, investit treptat, treptat în unul şi acelaşi
act de producţie pentru confecţionarea uneia şi aceleiaşi mărfi, se află
din nou într-o formă în care el poate să-şi înceapă din nou circuitul; tot
astfel şi uzura maşinilor din cursul acestor trei luni de zile îi este
înlocuită abia acum. Avansul unuia este cel făcut pe timp de o
săptămână, avansul celuilalt este cel făcut pe o săptămână înmulţit cu
12. Presupunând că celelalte împrejurări sunt egale, unul trebuie să aibă
la dispoziţie de douăsprezece ori mai mult capital circulant decât
celălalt.
Faptul că capitalurile avansate săptămânal sunt egale este însă
fără importanţă aici; oricare ar fi mărimea capitalului avansat, într-un
caz el este avansat pentru o săptămână, în celălalt el este avansat pentru
douăsprezece săptămâni, înainte de a se putea opera din nou cu el,
înainte de a se putea repeta cu el aceeaşi operaţiune sau de a se putea
începe cu el una de altă natură.
Deosebirea în ceea ce priveşte viteza rotaţiei, adică durata de
timp pentru care capitalul individual trebuie avansat înainte ca el să
poată servi din nou pentru alt proces de muncă sau de valorificare,
rezultă aici din următoarele:
Să presupunem că construcţia unei locomotive sau a altei maşini
costă 100 zile de muncă. Din punctul de vedere al muncitorilor utilizaţi

234
în filatură şi în construcţia maşinilor, cele 100 zile de muncă formează
în mod egal o mărime discontinuă, constând, conform presupunerii, din
100 procese de muncă consecutive, separate, de câte zece ore fiecare.
Dar din punctul de vedere al produsului – al maşinii – cele 100 zile de
muncă formează o mărime continuă, o zi de muncă de 1.000 ore de
muncă, un singur act de producţie conex. O asemenea zi de muncă,
formată din succesiunea unui număr mai mare sau mai mic de zile
conexe de muncă, o numesc perioadă de muncă. Dacă vorbim de ziua de
muncă, ne referim la lungimea timpului de muncă în cursul căruia
muncitorul trebuie să-şi cheltuiască zilnic forţa de muncă, să muncească.
Dacă, dimpotrivă, vorbim de perioada de muncă, aceasta înseamnă
numărul zilelor conexe de muncă necesare într-o anumită ramură de
activitate pentru livrarea unui produs finit. Produsul fiecărei zile de
muncă nu este aici decât un produs parţial care este prelucrat mai
departe în fiecare zi şi care îşi capătă forma definitivă abia la sfârşitul
perioadei mai lungi sau mai scurte de timp de muncă, devenind o
valoare de întrebuinţare finită.
Întreruperile, perturbările procesului social de producţie, de
pildă în urma crizelor, acţionează deci într-un mod foarte diferit asupra
unor produse ale muncii care sunt discontinue şi asupra acelora care
pentru confecţionarea lor necesită o perioadă mai lungă, continuă.
Într-un caz, producţia unei anumite mase de fire, cărbuni etc., de azi, nu
este urmată, mâine, de altă producţie de fire, cărbuni etc. altfel stau
lucrurile cu vapoarele, clădirile, căile ferate etc. – nu numai munca este
întreruptă, ci un act de producţie unitar este întrerupt. Dacă lucrarea nu
continuă, mijloacele de producţie şi munca utilizate deja în producţia ei
au fost cheltuite zadarnic. Chiar dacă lucrarea se reia, între timp a avut
totdeauna loc o deteriorare.
În tot cursul perioadei de muncă, partea din valoare pe care
capitalul fix o cedează produsului până la terminarea acestuia se
îngrămădeşte, aşezându-se în straturi. Şi aici se vădeşte în acelaşi timp
deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant în toată importanţa
sa practică. Capitalul fix este avansat procesului de producţie pentru o
durată de timp mai lungă; el nu trebuie reînnoit înainte de scurgerea
acestui termen, care poate să cuprindă mai mulţi ani de zile. Faptul că
maşina cu vapori îşi transmite valoarea zilnic şi bucată cu bucată asupra
firelor, care sunt produsul unui proces de muncă discontinuu, sau în
termen de trei luni asupra unei locomotive, care este produsul unui act
de producţie continuu, nu modifică deloc avansarea capitalului necesar

235
pentru cumpărarea maşinii cu vapori. Într-un caz valoarea ei se întoarce
în porţiuni mici, de pildă în fiecare săptămână, iar în celălalt caz în mase
mai mari, de pildă odată la trei luni. Dar în ambele cazuri reînnoirea
maşinii cu vapori se face poate abia după 20 de ani. Atâta timp cât
fiecare perioadă în cursul căreia valoarea maşinii se reîntoarce bucată cu
bucată prin vânzarea produsului este mai scurtă decât propria sa
perioadă de existenţă, aceeaşi maşină cu vapori continuă să funcţioneze
în procesul de producţie în cursul mai multor perioade de muncă.
Altfel stau lucrurile cu componentele circulante ale capitalului
avansat. Forţa de muncă ce a fost cumpărată pentru săptămâna aceasta
se cheltuieşte în cursul acestei săptămâni şi s-a materializat în produs.
Ea trebuie plătită la sfârşitul acestei săptămâni. Şi această investire de
capital în forţă de muncă se repetă în fiecare săptămână în cursul celor
trei luni, fără ca cheltuirea acestei porţiuni de capital într-una din
săptămâni să-l pună pe capitalist în situaţia de a putea acoperi
cumpărarea muncii în săptămâna următoare. În fiecare săptămână
trebuie cheltuit un capital suplimentar pentru cumpărarea forţei de
muncă şi, dacă facem cu totul abstracţie de credit, capitalistul trebuie să
fie în stare să avanseze salariul pentru timpul de trei luni, cu toate că
nu-l plăteşte decât în porţiuni săptămânale. La fel şi cu cealaltă parte a
capitalului circulant, cu materiile prime şi cu cele auxiliare. Un strat de
muncă după altul se aşează pe produs. Nu numai valoarea forţei de
muncă este transmisă necontenit asupra produsului în cursul procesului
de muncă, ci şi plusvaloarea, dar asupra unui produs neterminat, care nu
are încă forma mărfii finite, deci nu este încă apt de a circula. Aceeaşi
este situaţia cu valoarea-capital pe care materiile prime şi cele auxiliare
o transferă, în straturi, asupra produsului.
După cum durata perioadei de muncă pe care natura specifică a
produsului sau a efectului util urmărit o necesită pentru producerea lui
este mai lungă sau mai scurtă, este necesară o cheltuire suplimentară
continuă de capital circulant (salariu, materii prime şi materii auxiliare),
din care nicio parte nu se află într-o formă aptă pentru circulaţie, astfel
ca ea să poată servi pentru reînnoirea aceleiaşi operaţiuni; dimpotrivă,
fiecare parte este fixată în sfera de producţie în mod succesiv ca element
component al produsului în devenire, în formă de capital productiv. Dar
timpul de rotaţie este egal cu suma timpului de producţie şi a timpului
de circulaţie ale capitalului. O prelungire a timpului de producţie reduce
deci viteza de rotaţie ca şi o prelungire a timpului de circulaţie. În cazul
de faţă trebuie însă observate doua lucruri.

236
Întâi, rămânerea prelungită în sfera producţiei. Capitalul
avansat, de pildă în prima săptămână, în muncă, materie primă etc., ca şi
porţiunile de valoare cedate produsului de către capitalul fix, rămân
fixate în sfera de producţie pentru întreg termenul de trei luni şi nu pot
intra în circulaţie în calitate de marfă, ele fiind înglobate unui produs
care este abia în devenire, care nu este încă terminat.
Al doilea, întrucât perioada de muncă necesară pentru actul de
producţie durează trei luni, formând de fapt un singur proces de muncă
unitar, trebuie ca, necontenit, în fiecare săptămână, să se adauge o nouă
porţiune de capital circulant celor precedente. Masa capitalului
suplimentar, avansat în mod succesiv, creşte deci odată cu lungimea
perioadei de muncă.
Am presupus că în filatură ca şi în construcţia de maşini sunt
plasate capitaluri la fel de mari, că aceste capitaluri sunt în aceeaşi
proporţie împărţite în capital constant şi capital variabil, de asemenea şi
în capital fix şi în capital circulant, că zilele de muncă sunt la fel de
lungi, într-un cuvânt că toate împrejurările sunt aceleaşi afară de durata
perioadei de muncă. În prima săptămână avansul este acelaşi pentru
amândoi, dar produsul filatorului poate fi vândut, iar cu banii realizaţi se
poate cumpăra forţă de muncă nouă şi materii prime noi etc., într-un
cuvânt producţia poate fi continuată pe aceeaşi scară. Dimpotrivă,
fabricantul de maşini nu poate să retransforme în bani capitalul circulant
cheltuit în prima săptămână şi să opereze cu el din nou decât după trei
luni, după ce produsul său a fost terminat. Există deci, în primul rând, o
deosebire în reîntoarcerea aceleiaşi cantităţi de capital avansat. În al
doilea rând însă, în cursul celor trei luni se utilizează capitaluri
productive egale în filatură şi în construcţia de maşini, dar mărimea
avansului de capital este cu totul diferită în filatură şi în construcţia de
maşini, pentru că într-un caz acelaşi capital se reînnoieşte repede şi
poate deci să repete din nou aceeaşi operaţiune, în timp ce în celălalt nu
se reînnoieşte decât relativ încet, astfel că până la termenul reînnoirii
sale trebuie să se adauge necontenit cantităţi noi de capital celor vechi.
Prin urmare, este diferită atât perioada de timp în care se reînnoiesc
anumite porţiuni ale capitalului, adică lungimea timpului pentru care se
avansează capital, cât şi masa de capital (deşi capitalul utilizat zilnic sau
săptămânal este acelaşi) care trebuie avansat în conformitate cu
lungimea procesului de muncă. Faptul acesta trebuie menţionat pentru
că lungimea avansului poate să crească, la fel ca în cazurile care vor fi
cercetate în capitolul următor, fără ca din acest motiv masa capitalului

237
ce trebuie avansat să crească în raport cu această durată de timp.
Capitalul trebuie avansat pentru un timp mai îndelungat şi o cantitate
mai mare de capital este legată în formă de capital productiv.
Pe treptele mai puţin dezvoltate ale producţiei capitaliste,
întreprinderile care necesită o perioadă lungă de muncă, deci un
avans mare de capital pentru un timp mai îndelungat, în special atunci
când lucrările pot fi executate numai pe scară mare, fie că nu sunt
efectuate pe baze capitaliste, cum se întâmplă de pildă cu şoselele,
canalurile etc., care se construiesc pe socoteala comunei sau a statului
(în timpurile mai vechi, în ceea ce priveşte forţa de muncă, cu ajutorul
muncii silnice), fie că aceste produse, a căror confecţionare cere o
perioadă mai lungă de muncă, nu se fabrică decât în foarte mică măsură
cu averea capitalistului. Astfel, la construcţia de case, particularul pentru
care se construieşte casa îi plăteşte antreprenorului avansuri treptate. De
fapt el plăteşte deci casa bucată cu bucată, pe măsură ce procesul ei de
producţie progresează. Dimpotrivă, în perioada capitalistă dezvoltată în
care, pe de o parte, capitaluri masive se află concentrate în mâinile unor
indivizi şi în care, pe de altă parte, alături de capitalistul individual apare
capitalistul asociat (societăţile pe acţiuni), cu dezvoltarea concomitentă
a creditului, antreprenorul capitalist de construcţii nu mai
construieşte decât în mod excepţional după comanda unor particulari
izolaţi. El face o afacere din faptul de a construi şiruri de case şi cartiere
de oraş pentru piaţă, aşa cum alţi capitalişti construiesc căi ferate în
calitate de antreprenori. Despre modul în care producţia capitalistă a
revoluţionat construcţia de case la Londra ne informează declaraţiile
unui antreprenor de construcţii în faţa Comisiei Băncilor din 1857. În
tinereţea sa, spune el, casele se construiau în mod obişnuit după
comandă, iar suma i se plătea antreprenorului în rate în cursul lucrărilor
de construcţie, la încheierea anumitor stadii ale acestor lucrări. Pentru
speculaţie se construia puţin; antreprenorii făceau acest lucru în special
pentru a da de lucru muncitorilor lor în mod regulat şi a-i ţine astfel la
un loc. De 40 de ani încoace toate acestea s-au schimbat. După comandă
nu se mai construieşte decât foarte puţin. Cine are nevoie de o casă nouă
îşi caută una din cele construite pentru speculaţie sau din cele aflate încă
în construcţie. Antreprenorul nu mai lucrează pentru client, ci pentru
piaţă; ca orice alt industriaş, el este silit să aibă marfă gata pe piaţă. În
timp ce mai înainte un antreprenor putea să aibă în curs de construcţie
în vederea speculaţiei trei sau patru case deodată, el trebuie să cumpere
acum un teren întins (adică, în terminologia de pe continent, să-l ia în

238
arendă pe timp de 99 ani), să construiască pe el 100 sau 200 case şi să
înceapă astfel o afacere care îi întrece averea de douăzeci până la
cincizeci de ori. Fondurile se procură prin înfiinţare de ipoteci, iar banii
sunt puşi la dispoziţia antreprenorului pe măsură ce construcţia
diferitelor case progresează. Dacă apoi intervine o criză care face să
stagneze plata ratelor de avansuri, întreaga afacere eşuează de obicei; în
cel mai bun caz casele rămân neterminate până la o îndreptare a
vremurilor, iar în cazul cel mai rău ele sunt scoase la licitaţie şi sunt
vândute la jumătate de preţ. Fără a construi pentru speculaţie, şi anume
pe scară mare, niciun antreprenor nu mai poate prospera astăzi. Profitul
din operaţiunea propriu-zisă de construcţie este extrem de redus;
câştigul său principal constă în mărirea rentei funciare, în alegerea şi
utilizarea abilă a terenului de construcţie. Pe această cale a speculaţiei
care anticipează cererea de case au fost construite aproape în întregimea
lor Belgravia şi Tyburnia, precum şi miile de vile din jurul Londrei.
(Rezumat din „Report from the Select Committee on Bank Acts”, partea
I, 1857, Evidence. Întrebările 5.413-18, 5.435-36)
Executarea unor lucrări cu perioada de muncă foarte lungă şi pe
scară mare cade în întregime în sfera producţiei capitaliste abia atunci
când concentrarea capitalului a ajuns foarte importantă şi când, pe de
altă parte, dezvoltarea creditului îi oferă capitalistului expedientul
comod de a avansa, şi deci de a risca, în locul capitalului propriu un
capital străin. Se înţelege însă de la sine că chestiunea dacă acel capital
avansat aparţine sau nu celui ce-l utilizează nu influenţează întru nimic
viteza de rotaţie şi timpul de rotaţie.
Împrejurările care măresc produsul zilei individuale de muncă,
cum sunt cooperările, diviziunea muncii, utilizarea maşinilor, scurtează
totodată perioada de muncă la actele de producţie conexe. Astfel,
maşinile scurtează timpul de construcţie a caselor, podurilor etc.; maşina
de secerat, maşina de treierat etc., scurtează perioada de muncă necesară
pentru a transforma grâul copt în marfă gata. Perfecţionările în
construcţia de vapoare scurtează, prin sporirea vitezei, timpul de rotaţie
a capitalului investit în navigaţie. Aceste ameliorări, care scurtează
perioada de muncă şi deci timpul pentru care trebuie avansat capital
circulant, sunt însă de cele mai multe ori legate de o cheltuială mai mare
de capital fix. Pe de altă parte, perioada de muncă poate fi scurtată în
anumite ramuri prin simpla extindere a cooperaţiei; construirea unei căi
ferate este scurtată prin aceea că se mobilizează mari armate de
muncitori şi lucrarea este deci începută din mai multe locuri deodată.

239
Timpul de rotaţie este scurtat aici prin sporirea capitalului avansat. Sub
comanda capitalistului trebuie reunite mai multe mijloace de producţie
şi mai multă forţă de muncă.
Dacă deci scurtarea perioadei de muncă este legată de cele mai
multe ori cu o sporire a capitalului avansat pentru timpul mai scurt,
astfel că pe măsură ce timpul de avans se scurtează se măreşte masa
capitalului avansat – trebuie să menţionăm aici că, abstracţie făcând de
masa de capital social existentă, este important a se şti în ce măsură
mijloacele de producţie şi de subzistenţă, respectiv dispoziţia asupra lor,
sunt risipite sau reunite în mâinile unor capitalişti individuali, deci la ce
grad a ajuns concentrarea capitalurilor. În măsura în care creditul
mijloceşte, grăbeşte şi sporeşte concentrarea de capital într-o singură
mână, el contribuie la scurtarea perioadei de muncă, deci şi a timpului
de rotaţie.
În ramurile de producţie în care perioada de muncă, continuă
sau discontinuă, este prescrisă de anumite condiţii naturale, nu poate să
aibă loc o scurtare prin mijloacele arătate mai sus. „Expresia
accelerarea rotaţiei nu poate fi aplicată la recolta de cereale, întrucât în
cursul unui an nu este posibilă decât o singură rotaţie. În ceea ce
priveşte creşterea vitelor vom întreba pur şi simplu cum s-ar putea
accelera rotaţia oilor de trei ani şi a boilor de patru şi de cinci ani?” (W.
Walter Good, „Political, Agricultural and Commercial Fallacies”,
Londra 1866, pag. 325)
Necesitatea de a avea mai devreme bani lichizi (de pildă, pentru
a plăti anumite prestaţii fixe, cum sunt impozitele, renta funciară etc.)
rezolvă această problemă prin faptul că, de pildă, vitele sunt vândute şi
tăiate înainte ca să fi ajuns la vârsta economică normală, spre marea
pagubă a agriculturii; faptul acesta provoacă şi o sporire a preţurilor
cărnii. „Oamenii care mai înainte se ocupau mai ales cu creşterea vitelor
pentru a popula cu ele vara păşunile din Midland counties [comitatele
din centrul ţării] şi iarna grajdurile comitatelor răsăritene [...] au fost
aduşi într-o asemenea situaţie de oscilaţiile şi scăderile în preţurile
grânelor, că sunt mulţumiţi să poată profita de pe urma preţurilor
ridicate ale untului şi brânzei; untul ei îl aduc în fiecare săptămână pe
piaţă pentru a-şi acoperi cheltuielile curente; asupra brânzei iau avansuri
de la un negustor care vine să o ia îndată ce poate fi transportată şi care
îşi face, bineînţeles, propriul său preţ. Din această cauză şi din cauză că
agricultura este guvernată de legile economiei politice, viţeii care mai
înainte erau duşi din regiunile în care se prelucrează laptele spre sud,

240
spre a fi crescuţi acolo, sunt acum sacrificaţi în masă, adeseori la vârsta
de abia opt sau zece zile, în abatoarele din Birmingham, Manchester,
Liverpool şi alte oraşe mari învecinate. Dacă însă malţul ar fi fost liber
de impozite, nu numai că arendaşii ar fi realizat câştiguri mai mari,
putându-şi astfel păstra vitele tinere până ce ar fi fost mai mari şi mai
grele, dar malţul ar fi servit acelor oameni care nu ţin vaci, în locul
laptelui la creşterea viţeilor, şi actuala lipsă de vite tinere[...] ar fi fost în
mare parte evitată. Dacă în prezent li se recomandă acestor mici
agricultori să-şi crească viţeii, ei spun: «Ştim foarte bine că creşterea cu
lapte ar renta, dar în primul rând ar trebui să avansăm bani, lucru pe care
nu-l putem face, şi în al doilea rând ar trebui să aşteptăm mult până ce
banii ne-ar reveni, în timp ce cu lăptăritul îi primim imediat îndărăt.»”
(Ibid., pag. 12, 13) Dacă prelungirea rotaţiei are asemenea urmări chiar
şi la fermierii englezi mai mici, este uşor de înţeles ce perturbări trebuie
să provoace la micii agricultori de pe continent.
Corespunzând cu durata perioadei de muncă, deci şi cu perioada
de timp ce trebuie să treacă până la terminarea mărfii apte a circula,
partea din valoare pe care capitalul fix o cedează în mod treptat
produsului se acumulează şi îşi întârzie reîntoarcerea. Dar această
întârziere nu provoacă un nou avans de capital fix. Maşina continuă să
acţioneze în procesul de producţie, indiferent dacă înlocuirea uzurii ei se
întoarce, în formă de bani, mai repede sau mai încet. Altfel stau lucrurile
cu capitalul circulant. Nu numai că un capital trebuie imobilizat pe un
timp mai îndelungat în raport cu durata perioadei de muncă; mai este
nevoie de o avansare continuă de capital nou în salariu, materii prime şi
materii auxiliare. Întârzierea reîntoarcerii influenţează deci în mod
diferit fiecare din aceste două aspecte. Indiferent dacă reîntoarcerea se
face mai încet sau mai repede, capitalul fix continuă să funcţioneze.
Capitalul circulant, dimpotrivă, devine incapabil de a funcţiona1 la o
întârziere a reîntoarcerii, atunci când se află imobilizat în formă de
produs care nu poate fi vândut sau care nu este încă terminat şi deci nu
poate fi încă vândut, şi nu există un capital suplimentar pentru înlocuirea
lui în natură. „În timp ce ţăranul moare de foame, vitele sale se dezvoltă.
Plouase destul de bine şi fâneţele arătau bine. Ţăranul hindus va muri de
foame, având alături un bou gras. Prescripţiile superstiţiei apar crude
faţă de individ, dar ele au un efect de conservare asupra societăţii;
menţinerea vitelor de muncă asigură continuitatea agriculturii şi în
modul acesta izvoarele întreţinerii şi avuţiei viitoare. E poate dur şi trist,
dar aşa este: în India, un om poate fi înlocuit mai uşor decât un bou.”

241
(„Return, East India. Madras and Orissa Famine”, Nr. 4, pag. 4)
Comparaţi cu cele de mai sus următoarea frază din „Manava-Dharma-
Sastra”, cap. X, § 62: „Sacrificiul vieţii, fără recompensă, pentru a
conserva un preot sau o vacă [...] poate asigura mântuirea acestor triburi
de origine umilă”.
Se înţelege că e imposibil să livrezi un animal în vârstă de cinci
ani înainte să fi trecut cinci ani. Ceea ce este însă posibil, înăuntrul
anumitor limite, este de a face, printr-un tratament schimbat, ca
animalele să poată fi întrebuinţate mai repede pentru scopul căruia sunt
destinate. Lucrul acesta a fost realizat în special de Bakewell. În trecut,
oile englezeşti, ca şi cele franţuzeşti până în 1855, nu puteau fi tăiate
până la vârsta de patru sau cinci ani. După sistemul lui Bakewell, şi o
oaie de un an poate fi îngrăşată; în orice caz, înainte de a fi împlinit doi
ani ea e adultă. Printr-o selecţie îngrijită, Bakewell, fermier din Dishley
Grange, a redus scheletul oilor la minimul necesar pentru existenţa lor.
Oile sale se numeau New Leicesters. „Crescătorul poate acum să aducă
pe piaţă trei oi în timpul în care înainte creştea una singură, şi anume cu
părţile cărnoase mai largi, mai rotunde şi mai mari. Aproape întreaga lor
greutate constă din carne.” (Lavergne, „The Rural Economy of England
etc.”, 1855, pag. 22)
Metodele care scurtează perioada de muncă nu pot fi
întrebuinţate, în ramuri industriale diferite, decât în măsură foarte
diferită şi nu compensează deosebirile în durata diferitelor perioade de
muncă. Ca să rămânem la exemplul nostru, utilizarea unor maşini-unelte
noi poate să scurteze în mod absolut perioada de muncă necesară pentru
confecţionarea unei locomotive. Dar dacă în filatură anumite procedee
perfecţionate sporesc cu mult mai rapid produsul finit livrat zilnic sau
săptămânal, lungimea perioadei de muncă din construcţia de maşini a
sporit totuşi în mod relativ în comparaţie cu filatura.

NOTE:
1
În ediţia Meissner: capabil de a funcţiona. (Nota Inst. M.E.L.)

242
Capitolul treisprezece
TIMPUL DE PRODUCŢIE

Timpul de muncă este totdeauna timp de producţie, adică timp


în decursul căruia capitalul este fixat în sfera producţiei. Dar, invers, nu
orice timp în decursul căruia capitalul se află în procesul de producţie
este din această cauză, în mod necesar, şi timp de muncă.
Nu este vorba aici de întreruperile procesului de muncă,
determinate de limitele naturale ale forţei de muncă, cu toate că s-a
văzut în ce măsură faptul că, în pauzele procesului de muncă, capitalul
fix, clădirile de fabrică, maşinile etc., stă inactiv, a devenit unul din
motivele prelungirii nenaturale a procesului de muncă şi al muncii de zi
şi de noapte. Este vorba aici de o întrerupere independentă de lungimea
procesului de muncă, determinată de însăşi natura produsului şi a
modului său de confecţionare, întrerupere în decursul căreia obiectul
muncii este supus unor procese naturale, de durată mai scurtă sau mai
lungă, şi trebuie să suporte modificări fizice, chimice, fiziologice, în
decursul cărora procesul de muncă este suspendat în întregime sau în
parte.
Astfel, vinul ieşit din teascuri trebuie să fermenteze un timp
oarecare şi să stea apoi din nou un oarecare timp, pentru a ajunge la un
anumit grad de perfecţiune. În multe ramuri industriale produsul trebuie
supus unui proces de uscare, ca în olărie, sau unor anumite influenţe
care îi modifică natura chimică, ca în albitorii. Grâul de toamnă are
nevoie de aproape nouă luni pentru a se coace. Între însămânţare şi
recoltă, procesul de muncă este întrerupt aproape în întregime. În
silvicultură, după ce însămânţarea şi muncile pregătitoare au fost
terminate, sămânţa are nevoie aproape de 100 de ani pentru a fi
transformată în produs gata; în tot acest timp, nu este nevoie decât de o
muncă relativ foarte puţin importantă.
În toate aceste cazuri, în cursul unei mari părţi a timpului de
producţie nu se adaugă decât pe alocuri muncă suplimentară. Situaţia
descrisă în capitolul anterior, după care capitalului deja fixat în procesul
de producţie trebuie să i se adauge capital suplimentar şi muncă, nu are
loc aici decât cu întreruperi mai lungi sau mai scurte.
În toate aceste cazuri, timpul de producţie a capitalului avansat
constă deci din două perioade: una, în care capitalul se află în procesul

243
de muncă; a doua, în care forma lui de existenţă – aceea de produs
neterminat – este supusă acţiunii unor procese naturale, fără a se afla în
procesul de muncă. Chestiunea dacă aceste două perioade de timp se
încrucişează şi se împletesc pe alocuri, nu schimbă lucrurile cu nimic.
Perioada de muncă şi perioada de producţie nu se acoperă aici. Perioada
de producţie este mai mare decât perioada de muncă. Dar abia după ce
şi-a încheiat perioada de producţie, produsul este gata, copt, deci
transformabil din forma de capital productiv în aceea de capital-marfă.
Corespunzător cu lungimea timpului de producţie care nu constă din
timp de muncă, se prelungeşte deci şi perioada sa de rotaţie. În cazurile
în care timpul de producţie care întrece timpul de muncă nu este
determinat prin legi naturale date odată pentru totdeauna, cum e cazul la
coacerea grâului, la creşterea unui stejar etc., perioada de rotaţie poate
de multe ori să fie scurtată într-o măsură mai mare sau mai mică prin
reducerea artificială a timpului de producţie. Aşa s-a întâmplat cu
introducerea albitului chimic în locul albitului pe pajişte sau a unor
aparate de uscat mai eficiente în procesele de uscare. Aşa s-a întâmplat
în industria tăbăcitului, unde pătrunderea argăselii în piei necesita, după
metoda veche, 6-18 luni, în timp ce după metoda nouă, în care se
utilizează pompa de aer, nu e nevoie în acest scop decât de o lună şi
jumătate până la două luni. (J. G. Courcelle-Seneuil, „Traité théorique
et pratique des Entreprises industrielles etc.”, Paris 1857, ediţia a 2-a)
Exemplul cel mai extraordinar de reducere artificială a timpului de
producţie propriu-zis conţinând procese naturale îl oferă istoria
producţiei fierului şi în special transformarea de fier brut în oţel în
ultimii 100 de ani, începând cu „puddling”-ul descoperit în jurul anului
1780 şi terminând cu procedeul modern „Bessemer” şi cu ultimele
procedee introduse de atunci încoace. Timpul de producţie a fost scurtat
enorm, dar în aceeaşi măsură a fost sporită şi investiţia de capital fix.
Un exemplu caracteristic pentru abaterea timpului de producţie
de la timpul de muncă ne oferă fabricaţia de calapoade în America. Aici,
o parte importantă a cheltuielilor se naşte din faptul că lemnul trebuie să
stea la uscat o perioadă de timp care merge până la 18 luni, pentru ca
astfel calapodul terminat să nu se întindă şi să nu-şi schimbe forma. În
tot acest timp, lemnul nu este supus niciunui alt proces de muncă.
Perioada de rotaţie a capitalului investit nu este deci determinată numai
de timpul necesar pentru fabricarea calapoadelor, dar şi de timpul în
care acest capital se află imobilizat în lemnul supus uscării. El se află
timp de 18 luni în procesul de producţie, înainte de a putea intra în

244
procesul de muncă propriu-zis. Acest exemplu demonstrează în acelaşi
timp cum timpii de rotaţie ai diferitelor părţi ale capitalului circulant
total pot să difere din cauza unor împrejurări care îşi au originea nu în
interiorul sferei circulaţiei, ci în procesul de producţie. Deosebit de
limpede iese în evidenţă deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul
de muncă în agricultură. În regiunile noastre cu clima moderată,
pământul rodeşte cereale odată pe an. Scurtarea sau prelungirea
perioadei de producţie (care pentru semănăturile de toamnă este în
medie de nouă luni) depinde la rândul ei de alternarea anilor buni şi răi
şi nu poate deci să fie determinată şi controlată de mai înainte, ca în
industria propriu-zisă. Numai produsele secundare, laptele, brânza etc.,
pot fi produse şi vândute în mod curent în perioade mai scurte.
Dimpotrivă, în ceea ce priveşte timpul de muncă, situaţia este
următoarea: „Numărul zilelor de muncă va trebui considerat precum
urmează, pentru cele trei perioade principale de muncă, în diferitele
regiuni ale Germaniei, ţinându-se seama de situaţia climaterică şi de
celelalte împrejurări care îşi exercită influenţa: pentru perioada de
primăvară, de la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie până la
mijlocul lui mai, 50-60; pentru perioada de vară, de la începutul lui iunie
până la sfârşitul lui august, 65-80; iar pentru perioada de toamnă, de la
începutul lui septembrie până la sfârşitul lui octombrie sau la mijlocul
sau sfârşitul lui noiembrie, 55-75 zile de muncă. În ceea ce priveşte
iarna, trebuie menţionate doar muncile care trebuie executate în acest
anotimp, cum e căratul gunoiului, al lemnelor, al materialelor de
construcţie, drumurile la târg etc.” (F. Kirchhof, „Handbuch der
landwirtschaftlichen Betriebslehre”, Dessau 1852, pag. 160)
Cu cât mai nefavorabilă este clima, cu atât perioada de muncă a
agriculturii, şi deci investiţia de capital şi de muncă, se comprimă într-o
perioadă de timp mai scurtă. De pildă, Rusia. În unele regiuni nordice
ale Rusiei munca agricolă nu este posibilă decât timp de 130-150 zile pe
an. Se înţelege uşor ce pierdere ar avea de suferit Rusia dacă 50 din cele
65 milioane ale populaţiei sale europene ar rămâne fără ocupaţie în
cursul celor şase sau opt luni de iarnă, în care orice muncă a câmpului
trebuie să înceteze. Abstracţie făcând de cei 200.000 ţărani care lucrează
în cele 10.500 fabrici ale Rusiei, s-au dezvoltat peste tot la sate industrii
casnice proprii. Astfel există sate în care toţi ţăranii sunt de generaţii
întregi ţesători, tăbăcari, cizmari, lăcătuşi, tocilari etc.; acesta e cazul în
special în guberniile Moscova, Vladimir, Caluga, Costroma şi
Petersburg. De altfel, această industrie casnică este din ce în ce mai mult

245
pusă în slujba producţiei capitaliste; ţesătorilor li se livrează, de pildă,
urzeala şi bătătura de către comercianţi, direct sau prin intermediul unor
agenţi. (Rezumat după „Reports by H. M. Secretaries of Embassy and
Legation, on the Manufactures, Commerce etc.», Nr. 8, 1865, pag. 86,
87) Se vede aici cum deosebirea dintre perioada de producţie şi perioada
de muncă – aceasta din urmă formând doar o parte din cea dintâi –
constituie baza naturală a reunirii agriculturii cu industria accesorie
rurală şi cum, pe de altă parte, aceasta devine punctul de sprijin pentru
capitalist, care la început se intercalează în calitate de comerciant. Prin
faptul că producţia capitalistă efectuează mai târziu separaţia între
manufactură şi agricultură, muncitorul agricol devine tot mai dependent
de o ocupaţie secundară întâmplătoare şi situaţia lui se înrăutăţeşte prin
acest fapt. Se va vedea mai târziu că pentru capital toate deosebirile se
compensează în rotaţie. Pentru muncitor însă, nu.
Pe când în cele mai multe din ramurile industriei propriu-zise,
ale industriei minelor, ale transporturilor etc. funcţionarea este
uniformă, timpul de muncă este acelaşi ani de-a rândul şi, făcându-se
abstracţie de întreruperile anormale pe care le reprezintă oscilaţiile de
preţuri, perturbările în mersul afacerilor etc., avansurile pentru capitalul
care intră în procesul zilnic de circulaţie se repartizează în mod uniform;
în timp ce, de asemenea, celelalte împrejurări de pe piaţă rămânând
neschimbate, şi reîntoarcerea capitalului circulant sau reînnoirea sa se
repartizează, în cursul anului, asupra unor perioade uniforme – în
investiţiile de capital în care timpul de muncă formează doar o parte a
timpului de producţie, are loc, în cursul diferitelor perioade ale anului,
cea mai mare neregularitate în ceea ce priveşte avansarea de capital
circulant, pe când reîntoarcerea se face dintr-o singură dată, la timpul
fixat de condiţiile naturale. La aceeaşi scară de producţie, adică atunci
când mărimea capitalului circulant este egală, el trebuie deci avansat în
mase mai mari dintr-odată şi pentru un timp mai îndelungat decât în
întreprinderile cu perioade continue de muncă. De asemenea, durata
capitalului fix se deosebeşte aici cu mult mai mult de durata cât el
funcţionează în mod realmente productiv. Din cauza deosebirii dintre
timpul de muncă şi timpul de producţie, se înţelege că şi timpul de
întrebuinţare a capitalului fix utilizat este încontinuu întrerupt pentru un
timp mai lung sau mai scurt, cum se întâmplă, de pildă, în agricultură cu
vitele de muncă, uneltele şi maşinile. Dacă acest capital fix constă din
vite de muncă, el necesită în mod continuu aceleaşi sau aproape aceleaşi
cheltuieli pentru furaje etc. ca şi în timpul cât lucrează. La mijloacele de

246
muncă moarte, neutilizarea cauzează şi ea o oarecare devalorizare. În
general, are deci loc o scumpire a produsului, întrucât transmiterea de
valoare asupra produsului nu se calculează după timpul cât funcţionează
capitalul fix, ci după timpul în care el pierde valoare. În aceste ramuri de
producţie inactivitatea capitalului fix, indiferent dacă mai este legată şi
de cheltuieli curente sau nu, este o condiţie a utilizării sale normale ca
şi, de pildă, pierderea unei anumite cantităţi de bumbac la filatură; tot
astfel, în orice proces de muncă, forţa de muncă cheltuită, în condiţii
tehnice normale, în mod neproductiv, dar inevitabil, contează exact ca şi
cea cheltuită în mod productiv. Orice perfecţionare care reduce
cheltuirea neproductivă de mijloace de muncă, de materie primă şi de
forţă de muncă reduce şi valoarea produsului.
În agricultură se combină amândouă, durata mai lungă a
perioadei de muncă şi diferenţa însemnată între timpul de muncă şi
timpul de producţie. Hodgskin observă în această privinţă în mod just:
„Deosebirea dintre timpul” (deşi el nu face deosebire aici între timpul de
muncă şi timpul de producţie) „necesar pentru a termina produsele
agriculturii şi timpul din alte ramuri de activitate este cauza principală a
marii dependenţe a agricultorilor. Ei nu pot să-şi aducă mărfurile pe
piaţă într-un timp mai scurt decât un an. În tot acest interval de timp, ei
trebuie să ia cu împrumut de la cizmar, de la croitor, de la fierar, de la
rotar şi de la ceilalţi producători diverşi, de ale căror produse au nevoie,
produse care sunt gata în câteva zile sau săptămâni. Din cauza acestei
împrejurări naturale şi din cauza sporirii mai rapide a avuţiei în celelalte
ramuri de activitate, proprietarii de pământ care au monopolizat
pământul întregului imperiu, deşi şi-au mai însuşit şi monopolul
legiferării, sunt totuşi incapabili să se elibereze pe ei şi pe cei care îi
servesc, pe arendaşi, de soarta de a deveni oamenii cei mai dependenţi
din ţară.” (Thomas Hoagskin „Popular Political Economy”, Londra
1827, pag. 147, notă) Toate metodele prin care, în parte, cheltuielile
pentru salariu şi mijloace de muncă, în agricultură, sunt repartizate în
mod mai uniform asupra anului întreg, iar, în parte, rotaţia este scurtată
prin cultivarea de produse mai variate, care dau recolte diferite în cursul
anului, necesită o sporire a capitalului circulant investit în producţie şi
avansat pentru salariu, îngrăşăminte, sămânţă etc. Aşa se întâmplă la
trecerea de la asolamentul trienal cu pârloagă la asolamentul alternativ
fără pârloagă. Aşa se întâmplă cu aşa-zisele cultures dérobées [culturi
intercalate] în Flandra. „Rădăcinoasele se cultivă prin intercalare;
acelaşi ogor poartă mai întâi cereale – in, rapiţă – pentru nevoile

247
oamenilor, iar după recoltă se seamănă rădăcinoase ca furaj pentru vite.
Sistemul acesta, în care vitele cornute pot rămâne încontinuu în grajd,
produce o îngrămădire considerabilă de gunoi şi devine astfel pivotul
culturii alternative. Mai mult de o treime din suprafaţa cultivată este
lucrată, în regiunile nisipoase, prin intercalare; este acelaşi lucru ca şi
cum suprafaţa cultivată ar fi mărită cu o treime.” Pe lângă rădăcinoase
se mai întrebuinţează în acest scop trifoiul şi alte plante furajere.
„Agricultura, împinsă în modul acesta până la un punct în care se
confundă cu grădinăritul, necesită, bineînţeles, un capital de investiţie
relativ important. În Anglia se calculează un capital de investiţie de 250
franci la hectar. În Flandra, ţăranii noştri vor găsi probabil că un capital
de investiţie de 500 franci la hectar este prea mic.” (Emile de Laveleye,
„Essai sur l'Economie Rurale de la Belgique”, Paris 1863, pag. 45, 46,
48)
Să luăm, în fine, silvicultura. „Producţia lemnului se deosebeşte
în mod esenţial de cele mai multe din celelalte producţii prin faptul că în
cazul ei forţa naturii acţionează în mod independent şi, din cauza
întineririi naturale, nu are nevoie de forţa omului şi a capitalului. De
altfel, chiar şi acolo unde pădurile sunt întinerite în mod artificial,
cheltuirea de forţă umană şi de capital alături de acţiunea forţelor
naturale nu este decât redusă. Afară de aceasta, pădurea poate creşte pe
terenuri şi în poziţii în care cerealele nu se mai dezvoltă sau nu mai pot
fi cultivate în mod rentabil. Dar pentru o cultură regulată silvicultura
mai are nevoie şi [...] de o suprafaţă mai mare decât cultura de cereale,
întrucât la parcelele mai mici nu se pot executa tăieri raţionale,
utilizările secundare se pierd de obicei, protecţia este mai anevoioasă
etc. Procesul de producţie mai este însă legat şi de intervale de timp atât
de lungi, încât el întrece posibilităţile de planificare ale unei gospodării
private şi uneori chiar şi durata vieţii unui om. Într-adevăr, capitalul
investit cu achiziţionarea terenului” (la producţia în comun acest capital
nu este necesar şi chestiunea este doar cât teren arabil şi islaz poate
comuna să afecteze producţiei silvice) „nu poartă fructe remuneratorii
decât după un timp îndelungat şi nu se roteşte decât în mod parţial,
rotaţia totală făcându-se, la unele specii de lemn, la intervale de 150 ani.
Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de
lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori exploatarea
anuală. Cine nu are deci şi alte venituri şi întinderi însemnate de pădure
nu poate să facă silvicultură regulată.” (Kirchhof, pag. 58)
Timpul de producţie îndelungat (care nu cuprinde decât un timp

248
de muncă relativ redus) şi deci lungimea perioadelor sale de rotaţie face
ca silvicultura să fie o ramură de activitate improprie pentru exploatarea
particulară şi deci pentru exploatarea capitalistă, care este prin esenţa sa
exploatare privată, chiar dacă în locul capitalistului individual apare
capitalistul asociat. Dezvoltarea culturii şi a industriei, în general, a fost
dintotdeauna atât de activă în distrugerea pădurilor, încât tot ce a făcut,
pe de altă parte, pentru întreţinerea şi producerea lor este o mărime cu
totul neglijabilă.
Deosebit de remarcabil în citatul din Kirchhof este următorul
pasaj: „Afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o
rezervă de lemn viu care să întreacă de zece până la patruzeci de ori
exploatarea anuală”. Deci o rotaţie în zece până la patruzeci şi mai mulţi
ani.
Aceeaşi este situaţia şi la creşterea vitelor. O parte a cirezii
(stocul de vite) rămâne în procesul de producţie, în timp ce altă parte a
ei e vândută ca produs anual. Numai o parte a capitalului se roteşte aici
în cursul unui an, exact ca la capitalul fix format din maşini, vite de
muncă etc. Cu toate că acest capital este un capital fixat în procesul de
producţie pentru un timp mai îndelungat, prelungind astfel rotaţia
capitalului total, el nu formează capital fix în sens strict.
Ceea ce se numeşte aici stoc – o anumită cantitate de lemn viu
sau de vite – se află în mod relativ în procesul de producţie (în acelaşi
timp ca mijloc de muncă şi ca material de muncă) corespunzând cu
condiţiile naturale ale reproducţiei lor, pentru exploatarea regulată este
nevoie ca totdeauna o parte importantă să se afle în această formă.
O acţiune asemănătoare exercită asupra rotaţiei o altă categorie
de stoc, care nu formează decât capital productiv potenţial, dar care, din
cauza felului exploatării, trebuie să fie îngrămădită în mase mai mari sau
mai mici, deci să fie avansată producţiei pentru un timp mai îndelungat,
cu toate că nu intră în procesul de producţie activ decât în mod treptat.
Aici se numără, de pildă, gunoiul înainte de a fi dus pe câmp, de
asemenea cerealele, fânul etc. şi acele focuri de hrană care intră în
producţia vitelor. „O parte importantă a capitalului de exploatare este
conţinută în proviziile gospodăriei. Dar acestea pot să piardă o porţiune
mai mare sau mai mică din valoarea lor dacă măsurile de precauţie
necesare pentru buna lor conservare nu sunt aplicate în modul cuvenit;
ba, prin lipsa de supraveghere, o parte a proviziilor de produse poate să
fie cu totul pierdută pentru gospodărie. E necesară deci în această
privinţă, în special, o supraveghere atentă a hambarelor, a podurilor în

249
care se află cereale şi furaje şi a pivniţelor; de asemenea, e nevoie ca
magaziile să fie totdeauna bine încuiate, curăţate, aerisite etc.; cerealele
şi alte fructe depozitate trebuie din timp în timp întoarse, cartofii şi
sfecla trebuie apărate în mod suficient de frig, de apă, de putreziciune
etc.” (Kirchhof, pag. 292) „Atunci când se calculează nevoile proprii, în
special în ceea ce priveşte vitele – şi în această privinţă repartizarea
trebuie să se facă ţinându-se seama de cantitatea produsului şi de scop –
trebuie să se aibă în vedere nu numai acoperirea nevoilor, dar şi faptul
că pentru anumite cazuri neprevăzute trebuie să rămână şi o rezervă
suficientă. Dacă se constată că nevoile nu pot fi acoperite în întregime
prin produsul propriu, trebuie să se încerce completarea acestor lipsuri
cu alte produse (succedanee) sau procurarea acestora la un preţ mai mic
decât ar costa cele care lipsesc. Dacă s-ar constata, de pildă, o lipsă de
fân, această lipsă poate fi împlinită cu rădăcini cărora li se adaugă paie.
În general, trebuie ca în această privinţă să se ţină seama întotdeauna de
valoarea şi de preţul la piaţă al diferitelor produse, luându-se dispoziţiile
de consum în conformitate cu ele; dacă, de pildă, ovăzul este mai
scump, în timp ce mazărea şi secara sunt relativ mai ieftine, o parte din
ovăzul întrebuinţat pentru hrana cailor va fi înlocuită cu folos prin
mazăre sau secară, vânzându-se ovăzul rămas disponibil în modul acesta
etc.” (Ibid., pag. 300) Am observat mai înainte, când am cercetat
formarea stocurilor, că este nevoie de o anumită cantitate, mai mare sau
mai mică, de capital productiv potenţial, adică de mijloace de producţie
destinate producţiei, care trebuie să fie pregătite în mase mai mari sau
mai mici pentru a intra în mod treptat în procesul de producţie. S-a
observat în această privinţă că la o anumită întreprindere, adică la o
investiţie de capital de o anumită mărime, volumul acestui stoc
productiv depinde de dificultatea mai mare sau mai mică de reînnoire a
lui, de apropierea relativă a pieţelor de aprovizionare, de dezvoltarea
mijloacelor de transport şi de comunicaţie etc. Toate aceste împrejurări
influenţează minimul de capital care trebuie să existe sub formă de stoc
productiv, deci durata de timp pentru care trebuie făcute avansurile de
capital, şi volumul masei de capital care trebuie avansată dintr-odată.
Acest volum, care acţionează deci şi asupra rotaţiei, este determinat de
timpul mai lung sau mai scurt pentru care se află imobilizat capital
circulant în formă de stoc productiv, deci în formă de capital productiv
doar potenţial. Pe de altă parte, în măsura în care această stocare
depinde de posibilitatea mai mare sau mai mică de înlocuire rapidă, de
situaţia de pe piaţă etc. ea însăşi rezultă la rândul ei din timpul de

250
rotaţie, din împrejurări care ţin de sfera circulaţiei. „Apoi, tot inventarul
şi toate accesoriile, ca unelte de mână, site, coşuri, frânghii, unsoare
pentru roţi, cuie etc. trebuie să existe în stoc pentru a putea fi imediat
înlocuite, şi anume cu atât mai mult, cu cât posibilitatea de a le înlocui
repede este mai mică. În fine, întreg inventarul de unelte trebuie
verificat cu atenţie în fiecare iarnă, făcându-se imediat completările şi
reparaţiile necesare. Înainte de toate însă, împrejurările de ordin local
vor decide dacă în general stocurile ce se vor face vor fi mai mari sau
mai mici. Acolo unde nu există în apropiere meseriaşi sau prăvălii,
trebuie ţinute rezerve mai mari decât acolo unde asemenea meseriaşi sau
prăvălii există în localitate sau în apropierea imediată. Dacă proviziile
necesare sunt procurate în cantităţi mai mari, celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, există de obicei avantajul aprovizionării ieftine,
dacă s-a ales în acest scop şi momentul potrivit; e drept că în modul
acesta se ia dintr-odată din capitalul investit aflat în circulaţie o sumă
proporţional mai mare, care nu totdeauna poate să lipsească fără
inconveniente din întreprindere.” (Kirchhof, pag. 301)
Precum am văzut, deosebirea dintre timpul de producţie şi
timpul de muncă permite posibilităţi foarte diferite. Capitalul circulant
poate să se afle în timpul de producţie înainte de a intra în procesul de
muncă propriu-zis (fabricaţia de calapoade) sau se află în timpul de
producţie după ce a trecut prin procesul de muncă propriu zis (vin,
cereale însămânţate); sau timpul de producţie este întrerupt pe alocuri de
timpul de muncă (agricultură, silvicultură); o parte mare din produsul
capabil de a circula rămâne încorporată procesului de producţie activ. În
timp ce o parte cu mult mai mică intră în circulaţie anuală (silvicultură
şi creşterea vitelor), timpul mai îndelungat sau mai scurt pentru care
trebuie avansat capital circulant în formă de capital productiv potenţial,
deci şi cantitatea mai mare sau mai mică în care trebuie avansat
dintr-odată acest capital, rezultă, în parte, din felul procesului de
producţie (agricultură) şi depinde, în parte, de apropierea pieţelor etc.,
într-un cuvânt de împrejurări care ţin de sfera circulaţiei.
Se va vedea mai târziu (cartea a III-a) la ce teorie absurdă a dat
loc, la MacCulloch, James Mill etc., încercarea de a identifica timpul de
producţie, care se abate de la timpul de muncă, cu acesta din urmă, o
încercare care la rândul ei provine din aplicarea greşită a teoriei valorii.
Ciclul de rotaţie pe care l-am privit mai înainte este determinat
prin durata capitalului fix avansat procesului de producţie. Întrucât
acesta din urmă cuprinde un şir mai mare sau mai mic de ani, el

251
cuprinde şi o serie de rotaţii anuale ale capitalului fix, respectiv o serie
de rotaţii care se repetă în cursul unui an.
În agricultură un asemenea ciclu de rotaţie ia naştere din
sistemul de plasament întrebuinţat. „Durata timpului de arendare nu
poate, în orice caz, să fie mai scurtă decât necesită timpul de rotaţie al
asolamentului adoptat; de aceea la asolamentul trienal această durată
este fixată totdeauna la 3, 6, 9 etc. ani. Dar în ipoteza asolamentului
trienal cu pârloagă totală ogorul e cultivat în şase ani de patru ori, iar în
anii de cultivare se alternează culturile de toamnă cu cele de primăvară
şi, atunci când conformaţia solului cere sau permite, alternarea se face şi
între grâu, secară, orz şi ovăz. Or, fiecare speţă de cereale se înmulţeşte,
pe acelaşi sol, într-o măsură mai mare sau mai mică decât cealaltă;
fiecare are altă valoare şi se şi vinde cu alt preţ. Din această cauză
produsul solului este altul în fiecare an de cultivare; de asemenea, el este
altul în prima jumătate a rotaţiei” (în primii trei ani) „şi altul în cea de-a
doua. Chiar şi produsul mediu nu este la fel de mare la un timp de
rotaţie şi la celălalt, întrucât fertilitatea nu depinde numai de calitatea
solului, ci şi de timp, iar preţurile depind de o serie întreagă de
împrejurări schimbătoare. Dacă se calculează produsul ogorului pe ani
medii asupra întregului timp de rotaţie de şase ani şi asupra preţurilor
medii din aceşti şase ani, putem stabili produsul total anual, atât pentru
un timp de rotaţie cât şi pentru celălalt. Acesta nu este însă cazul atunci
când produsul este calculat numai pentru jumătatea timpului de rotaţie,
deci numai pentru trei ani; în acest caz produsul total nu ar fi acelaşi. De
aici rezultă că în cazul asolamentului trienal durata timpului de arendare
trebuie fixată la cel puţin şase ani. Mult mai de dorit şi mai avantajos
este totdeauna, atât pentru arendaş cât şi pentru arendator, dacă timpul
de arendare este un multiplu al timpului de arendare* (sic! F. E.), deci
dacă la plasamentul trienal el nu e de 6, ci de 12, 18 sau mai mulţi ani,
iar la asolamentul septenal el nu e de 7, ci de 14, 28 ani”. (Kirchhof,
pag. 117, 118)
(În acest loc, găsim în manuscris: „Economia asolamentului
englez. Aici să se facă o notă.” F. E.)

NOTE:
*
Eroare evidentă la Kirchhof; în loc de: timp de rotaţie. (Nota Inst. M.E.L.)

252
Capitolul patrusprezece
TIMPUL DE CIRCULAŢIE

Toate împrejurările cercetate până acum, care deosebesc


perioadele de circulaţie ale unor capitaluri diferite, investite în diferite
ramuri de activitate, şi care fac deci să varieze şi timpurile pentru care
trebuie avansat capitalul, îşi au originea înăuntrul procesului de
producţie însuşi, cum e de pildă deosebirea dintre capitalul fix şi
capitalul circulant, deosebirea dintre perioadele de muncă etc. Dar
timpul de rotaţie al capitalului este egal cu suma timpului său de
producţie şi a timpului său de circulaţie. Se înţelege deci de la sine că
deosebirile în lungimea timpului de circulaţie implică deosebiri în
timpul de rotaţie şi deci în lungimea perioadei de rotaţie. Lucrul acesta
devine cel mai evident fie atunci când se compară două investiţii de
capital diferite în care toate celelalte împrejurări care modifică rotaţia
sunt egale şi numai timpii de circulaţie sunt diferiţi, fie atunci când se ia
un capital dat, cu compoziţia din capital fix şi capital circulant dată, cu
perioada de muncă dată etc., şi se presupune în mod ipotetic că numai
timpii de circulaţie variază.
Una din secţiunile timpului de circulaţie şi anume aceea care e
relativ cea mai importantă – constă din timpul de vânzare, din perioada
în care capitalul se află în stare de capital-marfă. Corespunzător cu
mărimea relativă a acestei perioade, se prelungeşte sau se scurtează
timpul de circulaţie, şi deci perioada de rotaţie în general. E posibil ca
din cauza cheltuielilor de conservare etc. să devină necesară o investiţie
suplimentară de capital. Din capul locului, este clar că pentru capitaliştii
individuali dintr-una şi aceeaşi ramură de activitate timpul necesar
pentru vânzarea mărfurilor lor finite poate să fie foarte diferit; deci nu
numai pentru masele de capital investite în diferite ramuri de producţie,
dar şi pentru diferitele capitaluri independente, care de fapt nu formează
decât părţi devenite autonome ale capitalului total investit în aceeaşi
sferă de producţie. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate,
perioada de vânzare va varia, pentru acelaşi capital individual, odată cu
variaţiile generale ale situaţiei de pe piaţă sau cu variaţiile situaţiei din
ramura de activitate respectivă. Nu ne mai oprim acum asupra acestei
chestiuni. Constatăm doar următorul fapt simplu: toate împrejurările
care provoacă în general o diversitate în perioadele de rotaţie a

253
capitalurilor investite în diferite ramuri de activitate au drept urmare,
atunci când acţionează în mod individual (atunci când, de pildă, unul din
capitalişti are ocazia să vândă mai repede decât concurentul său, când
unul aplică mai multe metode de scurtare a perioadelor de muncă decât
celălalt etc.), o diversitate şi în rotaţia diferitelor capitaluri individuale
care sălăşluiesc în aceeaşi ramură de activitate.
O cauză care acţionează în mod permanent în sensul
diferenţierii timpului de vânzare, şi deci a timpului de rotaţie în general,
este depărtarea pieţei pe care se vinde marfa de locul în care ea este
produsă. În tot timpul călătoriei sale spre piaţă, capitalul se află
imobilizat în starea de capital-marfă; dacă se produce după comandă,
până în momentul livrării; dacă nu se produce după comandă, se adaugă
la timpul călătoriei spre piaţă şi timpul cât marfa se află pe piaţă spre
vânzare. Perfecţionarea mijloacelor de comunicaţie şi de transport scur-
tează în mod absolut perioada de călătorie a mărfurilor, dar nu
desfiinţează diferenţa relativă, rezultată din deplasare, în ceea ce
priveşte timpul de circulaţie a diferitelor capitaluri-marfă sau a
diferitelor părţi ale aceluiaşi capital-marfă care merg spre pieţe diferite.
Astfel, corăbiile cu pânze şi vapoarele perfecţionate care scurtează
drumul îl scurtează atât în ceea ce priveşte porturile apropiate cât şi cele
depărtate. Diferenţa relativă rămâne, deşi de multe ori redusă. Dar în
urma dezvoltării mijloacelor de transport şi de comunicaţie diferenţele
relative pot fi deplasate într-un mod care nu corespunde depărtărilor
naturale. Astfel, o cale ferată care duce de la locul de producţie spre un
centru populat principal din interiorul ţării poate să mărească, în mod
absolut sau relativ, depărtarea spre un punct mai apropiat din ţară la care
nu duce nicio cale ferată, în comparaţie cu punctul care în mod natural
este mai îndepărtat; tot astfel, din cauza aceleiaşi împrejurări, depărtarea
relativă a locurilor de producţie de pieţele de desfacere mai mari poate
să sufere o modificare, fapt care explică decăderea unor centre de
producţie vechi şi avântul altor centre de producţie noi, cu mijloace de
transport şi de comunicaţie modificate. (Aici se mai adaugă costul
relativ mai mic al transportului pentru distanţele mai lungi decât pentru
cele scurte.) Odată cu dezvoltarea mijloacelor de transport nu se măreşte
numai viteza deplasării în spaţiu, reducându-se astfel depărtarea
spaţială. Nu se dezvoltă numai masa mijloacelor de comunicaţie, astfel
că, de pildă, un mare număr de vapoare pornesc în acelaşi timp spre
acelaşi port, că mai multe trenuri circulă între aceleaşi două puncte pe
trasee diferite, dar într-o săptămână pleacă, de pildă, în zile succesive

254
diferite cargoboturi de la Liverpool la New York, sau la diferite ore din
zi pleacă trenuri de marfă de la Manchester la Londra. Viteza absolută –
deci această parte a timpului de circulaţie – nu este, ce-i drept,
modificată prin această din urmă împrejurare, atunci când randamentul
mijloacelor de transport este dat. Dar cantităţi succesive de mărfuri pot
să pornească la drum în intervale succesive mai scurte, ajungând astfel
în mod succesiv pe piaţă fără a se îngrămădi sub formă de capital-marfă
potenţial în mase mai mari până la expedierea efectivă. Şi reîntoarcerea
se repartizează deci asupra unor perioade de timp succesive mai scurte,
astfel că în mod continuu o parte este transformată în capital bănesc, în
timp ce cealaltă parte circulă sub formă de capital-marfă. Prin această
repartizare a reîntoarcerii asupra mai multor perioade succesive, timpul
de circulaţie totală este scurtat, deci şi rotaţia. Mai întâi se dezvoltă
frecvenţa mai mare sau mai mică cu care funcţionează mijloacele de
transport, de pildă numărul trenurilor unei căi ferate, aceasta, pe de o
parte, odată cu gradul în care un loc de producţie produce mai mult,
devenind un centru de producţie mai important, şi anume în direcţia
pieţei de desfacere deja existente, deci spre marile centre de producţie şi
aglomerări de populaţie, spre porturile de export etc.; pe de altă parte
însă, această uşurare specială a comunicaţiilor şi rotaţia capitalului
accelerată prin ea (în măsura în care ea este determinată de timpul de
circulaţie) provoacă, invers, o concentrare accelerată pe de o parte a
centrului de producţie, pe de altă parte a pieţei sale. Odată cu
concentrarea accelerată a maselor de oameni şi de capital în anumite
puncte, progresează concentrarea acestor mase de capital în mâini
puţine. În acelaşi timp, are loc altă modificare şi deplasare ca urmare a
schimbărilor intervenite pe pieţele de producţie şi de desfacere odată cu
cele ale mijloacelor de comunicaţie. Un loc de producţie care avea o
poziţie avantajoasă, fiind aşezat lângă o şosea sau lângă un canal, se află
acum pe o singură linie de cale ferată secundară, care nu funcţionează
decât la intervale relativ mari, în timp ce alt punct, care mai înainte era
depărtat de arterele principale de comunicaţie, se află acum la
încrucişarea mai multor căi ferate. Localitatea aceasta din urmă se
dezvoltă, cealaltă decade. Schimbarea mijloacelor de transport provoacă
deci o diferenţiere locală în timpul de circulaţie al mărfurilor, în
posibilităţile de a cumpăra, de a vinde etc., sau deosebirile locale deja
existente sunt altfel repartizate. Importanţa acestei împrejurări pentru
rotaţia capitalului se vede din ciorovăielile reprezentanţilor comerciali şi
industriali ai diferitelor localităţi cu direcţiile de căi ferate. (Vezi, de

255
pildă, cartea albastră a lui Railway Committee, citată mai sus [pag. 126])
Toate ramurile de producţie, care după natura produsului lor depind în
special de debuşeele locale, ca de pildă fabricile de bere, se dezvoltă,
aşadar, în proporţiile cele mai mari în centrele populate principale.
Rotaţia mai rapidă a capitalului compensează aici în parte scumpirea
unora din elementele de producţie, a terenului etc.
Dacă, pe de o parte, odată cu progresul producţiei capitaliste,
dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie scurtează timpul
de circulaţie pentru o cantitate de mărfuri dată, acelaşi progres,
împreună cu posibilităţile deschise prin dezvoltarea mijloacelor de
transport şi de comunicaţie, provoacă invers necesitatea de a lucra
pentru pieţe tot mai depărtate, cu un cuvânt pentru piaţa mondială. Masa
mărfurilor aflate în drum şi a acelora care sunt transportate spre puncte
îndepărtate creşte enorm; creşte deci, în mod absolut şi relativ, şi acea
parte a capitalului social care se află permanent, pentru perioade mai
lungi, în stadiul capitalului-marfă, în perioada de circulaţie. Odată cu
aceasta creşte şi acea parte a avuţiei sociale care, în loc să servească
drept mijloc de producţie direct, este investită în mijloace de transport şi
de comunicaţie şi în capitalul fix şi circulant necesar pentru funcţionarea
lor.
Simpla lungime relativă a călătoriei mărfii de la locul de
producţie la locul de desfacere determină o deosebire nu numai în prima
parte a timpului de circulaţie, în timpul de vânzare, dar şi în a doua
parte, în perioada de retransformare a banilor în elementele capitalului
productiv, în timpul de cumpărare. De pildă, marfa este expediată în
India. Drumul durează, să zicem, patru luni. Considerăm timpul de
vânzare = 0, adică marfa este trimisă după comandă şi este plătită
agentului producătorului la livrare. Retrimiterea banilor (forma în care
se face această retrimitere este indiferentă) durează alte patru luni. Trec
astfel opt luni până ce acelaşi capital poate funcţiona din nou în calitate
de capital productiv, până ce aceeaşi operaţiune poate fi repetată cu el.
Diferenţele astfel produse în rotaţie formează una din bazele materiale
ale diferitelor termene în materie de credit, după cum de altfel comerţul
peste mare formează în general, de pildă la Veneţia şi Genova, unul din
izvoarele creditului propriu-zis1. „Criza din 1847 a pus pe bancherii şi
pe comercianţii din acel timp în situaţia de a reduce uzul de 10 luni de la
tragere folosit în India şi în China (pentru durata cambiilor între aceste
ţări şi Europa) la 6 luni de la vedere, iar cei 20 de ani scurşi de atunci,
cu scurtarea călătoriei şi cu introducerea telegrafului, provoacă acum

256
necesitatea unei noi reduceri de la 6 luni de la vedere la 4 luni după
tragere, ca un prim pas spre 4 luni de la vedere. Călătoria unei corăbii cu
pânze în jurul Capului, de la Calcutta la Londra, durează în medie mai
puţin de 90 de zile. Un uz de 4 luni de la vedere ar echivala cu un
termen de scadenţă de aproximativ 150 de zile. Uzul actual de 6 luni de
la vedere echivalează cu un termen de scadenţă de aproximativ 210
zile.” („London Economist”, 16 iunie 1866) Dimpotrivă: „Uzul brazilian
mai este şi astăzi de 2 şi 3 luni de la vedere; la Anvers cambiile se trag
(asupra Londrei) cu o scadenţă de 3 luni de la data tragerii; chiar şi
Manchester şi Bradford trag asupra Londrei cu o scadenţă de 3 luni şi
mai mult. Printr-un consens tacit i se dă astfel comerciantului
posibilitate suficientă să-şi realizeze marfa, e drept nu înainte de sca-
denţa cambiilor trase asupra acestei mărfi, totuşi la această scadenţă, de
aceea uzul cambiilor indiene nu este exagerat. Produsele indiene, care se
vând la Londra de obicei pe termen de 3 luni, nu pot fi realizate, dacă se
socoteşte un timp oarecare pentru vânzare, mult mai devreme decât în 5
luni, pe când între cumpărarea în India şi predarea în depozitul din
Anglia trec, în medie, alte 5 luni. Avem aici o perioadă de 10 luni, în
timp ce cambiile trase asupra mărfurilor nu au o scadenţă mai mare de 7
luni.” (Ibid., 30 iunie 1866) „La 2 iulie 1866, cinci bănci mari londoneze
care au relaţii în special cu India şi cu China, şi împreună cu ele
«Comptoir d'Escompte» din Paris, notificară că începând de la 1
ianuarie 1867 sucursalele şi agenţiile lor din Orient vor cumpăra şi
vinde numai cambii care nu vor avea o scadenţă mai mare de 4 luni de la
vedere.” (Ibid., 7 iulie 1866) Această reducere nu a reuşit însă şi a
trebuit să se renunţe la ea. (De atunci, canalul Suez a revoluţionat toate
acestea. F. E.)
Se înţelege că odată cu creşterea timpului de circulaţie al
mărfurilor creşte şi riscul unei schimbări de preţuri pe piaţa de
desfacere, întrucât perioada în care pot avea loc asemenea schimbări de
preţuri creşte.
Altă deosebire în ceea ce priveşte timpul de circulaţie, şi anume fie indi-
viduală, între diferitele capitaluri individuale ale aceleiaşi ramuri de
activitate, fie între ramuri de activitate diferite, după uzurile diferite în
cazurile în care nu se plăteşte imediat în numerar, rezultă din diferitele
termene de piaţă la cumpărare şi vânzare. Nu ne oprim aici asupra
acestui punct important în ceea ce priveşte creditul.
Din volumul contractelor de livrare, care creşte odată cu
volumul şi cu scara producţiei capitaliste, rezultă de asemenea deosebiri

257
în ceea ce priveşte timpul de rotaţie. Contractul de livrare, ca o
tranzacţie între cumpărător şi vânzător, este o operaţiune care ţine de
piaţă, de sfera circulaţiei. Deosebirile, în ceea ce priveşte timpul de
rotaţie, rezultate din acest contract rezultă deci din sfera circulaţiei, dar
au repercusiuni directe asupra sferei producţiei, şi anume independent
de orice termene de plată şi de orice relaţii de credit, deci şi în caz de
plată în numerar. Cărbunii, bumbacul, firele etc. sunt, de pildă, produse
discontinue. Fiecare zi livrează cantitatea ei de produs gata. Dacă însă
filatorul sau proprietarul de mine preia livrări de mase de produs care
necesită o perioadă de zile consecutive de muncă, să zicem de patru sau
de şase săptămâni, în acest caz, în ceea ce priveşte durata de timp pentru
care trebuie avansat capitalul, situaţia este aceeaşi ca şi când în acest
proces de muncă ar fi fost introdusă o perioadă continuă de muncă de
patru sau şase săptămâni. Se presupune aici, bineînţeles, că întreaga
masă de produs comandată trebuie livrată dintr-odată sau este plătită
după ce a fost livrată în întregime. Privită individual, fiecare zi şi-a
livrat astfel cantitatea ei anumită de produs gata. Dar această cantitate
confecţionată nu este, întotdeauna, decât o parte din masa ce trebuie
livrată în baza contractului. Dacă în acest caz partea gata confecţionată a
mărfurilor comandate nu se mai află în procesul de producţie, ea se află
totuşi în depozit, în calitate de capital doar potenţial.
Să trecem acum la a doua epocă a timpului de circulaţie: timpul
de cumpărare sau epoca în cursul căreia capitalul se retransformă din
forma de bani în elementele capitalului productiv. În cursul acestei
epoci, el trebuie să rămână un timp mai scurt sau mai îndelungat în
forma de capital bănesc, deci o parte anumită din capitalul total avansat
trebuie să se afle în permanenţă în forma de capital bănesc, cu toate că
această parte constă din elemente care se schimbă mereu. Trebuie de
pildă ca, într-o anumită întreprindere, din capitalul total avansat să
existe n x 100 l. st. în formă de capital bănesc, astfel ca, în timp ce toate
componentele acestor n x 100 l. st. se transformă necontenit în capital
productiv, această sumă să se completeze totuşi, în mod tot atât de
continuu, din circulaţie, din capitalul-marfă realizat. O anumită parte din
valoarea capitalului avansat se află deci în permanenţă în stare de capital
bănesc, deci într-o formă care nu ţine de sfera producţiei sale, ci de sfera
circulaţiei sale.
S-a văzut că prelungirea timpului în care capitalul este
imobilizat în forma de capital-marfă, prelungire determinată de
depărtarea pieţei de desfacere, provoacă în mod direct o întârziere în

258
reîntoarcerea banilor, deci şi o întârziere în transformarea capitalului din
capital bănesc în capital productiv. S-a mai văzut (cap. VI [pag. 126 şi
urm.]) cum, în ceea ce priveşte cumpărarea mărfurilor, timpul de
cumpărare, adică depărtarea mai mare sau mai mică de la sursele
principale de aprovizionare cu materii prime, impune nevoia de a se
cumpăra materie primă pentru perioade mai lungi şi de a se ţine în
rezervă această materie primă sub formă de stoc productiv, de capital
productiv latent sau potenţial; cum, deci, această depărtare măreşte masa
de capital care trebuie avansată dintr-odată şi timpul pentru care ea
trebuie avansată, scara producţiei rămânând de altfel neschimbată.
O acţiune asemănătoare exercită în diferite ramuri de activitate
perioadele mai scurte sau mai lungi în care mase mai mari de materii
prime sunt aruncate pe piaţă. Astfel, de pildă, la Londra au loc odată la
trei luni mari licitaţii de lână, care domină piaţa lânii, în timp ce, în linii
generale, piaţa bumbacului este reînnoită, de la recoltă la recoltă, în mod
continuu, deşi nu totdeauna în mod uniform. Asemenea perioade
determină epocile principale de aprovizionare cu aceste materii prime şi
îşi exercită influenţa în special asupra cumpărărilor speculative, care
necesită avansuri pe timp mai îndelungat sau mai scurt pentru aceste
elemente ale producţiei, tot aşa cum natura mărfurilor produse îşi
exercită influenţa asupra reţinerii speculative, intenţionate, pe timp mai
îndelungat sau mai scurt, a produsului în formă de capital-marfă
potenţial. „Agricultorul trebuie deci să fie şi el speculant până la o
anumită limită şi [...] să amâne vânzarea produsului, după împrejurări.”
(Urmează câteva reguli de ordin general. F. E.) „Dar la desfacerea
produsului lucrurile depind în mare măsură de persoană, de produs şi de
localitate. Cine, pe lângă îndemânare şi noroc (!), are capital suficient,
nu va putea fi dojenit pentru faptul că va reţine în depozit timp de un an
recolta sa, dacă preţurile sunt neobişnuit de scăzute; cine nu are însă
capital sau în general (!) spirit speculativ, acela va căuta să realizeze
preţurile medii curente şi va trebui deci să vândă îndată ce şi ori de câte
ori are posibilitatea s-o facă. Să ţii lâna în depozit mai mult de un an va
aduce aproape totdeauna pagubă, în timp ce cerealele şi seminţele de
oleaginoase pot fi păstrate timp de câţiva ani fără vreun pericol pentru
compoziţia şi calitatea produsului. Produsele care de obicei sunt supuse
unor urcări şi scăderi mari în intervale scurte, ca de pildă seminţele de
oleaginoase, hameiul, cardele etc., sunt pe drept cuvânt stocate în anii în
care preţul e mult sub preţul de producţie. Întârzierea vânzării nu e deloc
recomandabilă la acele lucruri care cauzează cheltuieli zilnice de

259
întreţinere, ca vitele îngrăşate, sau care sunt expuse alterării: cartofii,
fructele etc. În unele regiuni un produs are în anumite anotimpuri preţul
mediu cel mai scăzut, iar în alte perioade, dimpotrivă, preţul său cel mai
ridicat; astfel, de pildă, toamna cerealele sunt în unele locuri mai ieftine
decât între Crăciun şi Paşti. Apoi, în unele regiuni unele produse pot fi
vândute în mod favorabil numai în anumite perioade, cum se întâmplă,
de pildă, cu lâna pe pieţele lânii în acele regiuni în care comerţul de lână
stagnează de obicei etc.” (Kirchhof, pag. 302)
La analiza celei de-a doua jumătăţi a timpului de circulaţie, în
care banii sunt retransformaţi în elementele capitalului productiv, nu
este luată în considerare numai această transformare în sine, nu numai
timpul în care se reîntorc banii, după cum piaţa pe care se vinde
produsul este mai depărtată sau mai apropiată; este luată în considerare
înainte de toate mărimea părţii de capital avansat care trebuie să se afle
în permanenţă sub formă de bani, sub formă de capital bănesc.
Abstracţie făcând de orice speculaţie, volumul cumpărării acelor
mărfuri care trebuie să existe în permanenţă ca stoc productiv depinde
de perioadele de înnoire a acestui stoc, deci de împrejurări care depind
la rândul lor de situaţia de pe piaţă, care sunt deci diferite pentru
diferitele materii prime etc.; este nevoie, deci, aici, din timp în timp, de
sume mai mari de bani, care trebuie avansate dintr-o dată. Aceşti bani se
întorc mai repede sau mai încet, corespunzând cu rotaţia capitalului,
totdeauna însă în mod fragmentar. O parte a acestor bani este cheltuită
în mod tot atât de permanent la intervale scurte, anume partea
retransformată în salariu. Altă parte însă, anume aceea care trebuie
retransformată în materii prime etc. trebuie acumulată pentru perioade
mai lungi, ca fond de rezervă, fie pentru cumpărare, fie pentru plată. Ea
există deci sub formă de capital bănesc, deşi volumul în care ea există
sub această formă variază.
Vom vedea în capitolul următor cum alte împrejurări, indiferent
dacă rezultă din procesul de circulaţie sau din procesul de producţie,
necesită această existenţă sub formă bănească a unei porţiuni anumite
din capitalul avansat. În mod general este însă de notat că economiştii
sunt foarte înclinaţi să uite că o parte a capitalului necesar în
întreprindere nu numai că trece necontenit şi alternativ prin cele trei
forme, de capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă, ci şi că
anumite porţiuni ale acestui capital posedă în permanenţă, în mod
concomitent, aceste forme, chiar dacă mărimea relativă a acestor
porţiuni variază mereu. În special partea care există în permanenţă sub

260
formă de capital bănesc este aceea pe care o uită economiştii, cu toate că
tocmai acest fapt este foarte necesar pentru înţelegerea economiei
burgheze şi de aceea se şi manifestă ca atare în practică.

NOTE:
1
Explicarea expresiilor privitoare la cambii şi folosite în citatele care urmează: cambia
este un înscris pentru o datorie, constituind pentru datornic obligaţia legală de a plăti la o
zi anumită creditorului o sumă anumită de bani. În forma sa obişnuită, ea poate fi
transmisă mai departe ca mijloc de plată, datorită cărui fapt a devenit cel mai însemnat
mijloc de extindere a circulaţiei naţionale şi internaţionale a creditului. Durata cambiei:
durata creditului indicată în cambie. Uzul: scadenţa obişnuită a cambiei. De la tragere:
socotit de la data când a fost emisă cambia. 6 luni de la vedere: datornicul trebuie să
plătească cambia 6 luni după prezentarea ei de către creditor. La Anvers, cambiile se
trag asupra Londrei: Creditorul domiciliază în Anvers, debitorul în Londra. A trage o
cambie asupra unor mărfuri: mărfurile servesc drept garanţie pentru plata cambiei.
Scadenţa cambiei: termenul de plată al cambiei. (Nota Inst. M.E.L.)

261
Capitolul cincisprezece
INFLUENŢA TIMPULUI DE ROTAŢIE ASUPRA MĂRIMII
CAPITALULUI AVANSAT

În capitolul de faţă şi în cel următor, al şaisprezecelea, ne


ocupăm de influenţa timpului de rotaţie asupra valorificării capitalului.
Să luăm capitalul-marfă care este produsul unei perioade de
muncă, să zicem de nouă săptămâni. Dacă facem abstracţie deocamdată
atât de acea parte a valorii produsului care îi este adăugată prin uzarea
medie a capitalului fix, cât şi de plusvaloarea care îi este adăugată în
cursul procesului de producţie, valoarea acestui produs este egală cu
valoarea capitalului circulant avansat pentru producţia lui, adică a
salariului, precum şi a materiilor prime şi auxiliare consumate în cursul
producţiei lui. Să presupunem că această valoare este = 900 l. st., astfel
că avansul săptămânal se cifrează la 100 l. st. Timpul periodic de
producţie, care coincide aici cu timpul de muncă, este deci de 9
săptămâni. Este indiferent dacă presupunem că e vorba aici de o
perioadă de muncă pentru un produs continuu sau de o perioadă
continuă de muncă pentru un produs discontinuu, cu condiţia ca acea
cantitate de produs discontinuu care este adusă dintr-odată pe piaţă să
coste 9 săptămâni de muncă. Să presupunem că timpul de circulaţie
durează 3 săptămâni; că deci întreaga perioadă de rotaţie durează 12
săptămâni. După 9 săptămâni, întreg capitalul productiv avansat este
transformat în capital-marfă, dar acum el rămâne timp de 3 săptămâni în
perioada de circulaţie. Noua perioadă de producţie nu poate deci să
reînceapă decât la începutul săptămânii a 13-a, iar producţia ar înceta
pentru trei săptămâni, adică pentru un sfert din întreaga perioadă de
rotaţie. Este iarăşi indiferent dacă se presupune că vânzarea mărfii
durează în medie atâta timp, sau că acest timp este determinat de
depărtarea pieţei sau de termenele de plată pentru marfa vândută. În
fiecare răstimp de 3 luni producţia ar sta pe loc 3 săptămâni, deci în
cursul unui an 4 x 3 = 12 săptămâni = 3 luni = ¼ din perioada anuală de
rotaţie. Pentru ca producţia să fie continuă şi să se efectueze pe aceeaşi
scară săptămână cu săptămână, nu există decât două posibilităţi.
Prima posibilitate este ca scara producţiei să fie redusă, astfel ca
cele 900 l. st. să fie suficiente pentru a întreţine munca atât în timpul
perioadei de muncă, cât şi în timpul perioadei de circulaţie a primei

262
rotaţii. Cu săptămâna a 10-a se deschide deci o a doua perioadă de
muncă, deci şi o a doua perioadă de rotaţie, înainte ca prima perioadă de
rotaţie să se fi încheiat, căci perioada de rotaţie e de 12 săptămâni, iar
perioada de muncă de 9 săptămâni. 900 l. st. repartizate asupra 12
săptămâni fac 75 l. st. pe săptămână. Este clar, în primul rând, că o scară
a exploatării redusă astfel presupune dimensiuni modificate ale
capitalului fix, deci în general o investiţie redusă, în al doilea rând este
îndoielnic dacă reducerea poate, în general, să aibă loc, întrucât
corespunzător cu dezvoltarea producţiei în diferitele ramuri este nevoie
de un minim normal de investiţie de capital, sub care întreprinderea
individuală este pusă în imposibilitate de a susţine concurenţa. Acest
minim normal creşte el însuşi necontenit odată cu dezvoltarea capitalistă
a producţiei, deci nu este un minim fix. Între minimul normal dat la un
anumit moment şi maximul normal care creşte în mod continuu există
însă numeroase trepte intermediare, o linie mijlocie care permite grade
foarte diferite ale investiţiei de capital. În cadrul limitelor pe care le
constituie aceste linii mijlocii poate deci să aibă loc o reducere, a cărei
limită este minimul normal din momentul respectiv. Atunci când
producţia stagnează, când pieţele sunt supraîncărcate, când materia
primă e scumpă etc. are loc – baza de capital fix fiind dată – o reducere
a investiţiei normale de capital circulant, prin limitarea timpului de
muncă, lucrându-se, de pildă, numai jumătăţi de zile; aşa cum în timpuri
de prosperitate, baza de capital fix fiind de asemeni dată, are loc o
extindere anormală a capitalului circulant, fie prin prelungirea timpului
de muncă, fie prin intensificarea acesteia. La întreprinderile care de la
început contează cu asemenea oscilaţii, soluţia constă, în parte, în mij-
loacele arătate mai sus, în parte în utilizarea concomitentă a unui număr
mai mare de muncitori, combinată cu utilizarea de capital fix de rezervă,
de pildă locomotive de rezervă la căile ferate etc. Aici însă, unde
presupunem împrejurări normale, asemenea oscilaţii anormale nu sunt
luate în considerare.
Pentru a face ca producţia să fie continuă, cheltuirea aceluiaşi
capital circulant este deci repartizată aici asupra unei perioade de timp
mai lungi, asupra unei perioade de 12 săptămâni în locul uneia de 9
săptămâni. În fiecare secţiune de timp dată funcţionează deci un capital
productiv redus; partea circulantă a capitalului productiv este redusă de
la 100 la 75, deci cu un sfert. Suma totală cu care este redus capitalul
productiv care funcţionează în cursul perioadei de muncă de 9
săptămâni este = 9 x 25 = 225 l. st., adică 1/4 din 900 l. st. Dar raportul

263
dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie este şi el de 3/12 = 1/4.
Urmează deci: dacă este vorba ca producţia să nu fie întreruptă în cursul
perioadei de circulaţie a capitalului productiv transformat în capi-
tal-marfă, dacă este vorba ca, dimpotrivă, ea să continue în mod con-
comitent şi neîntrerupt săptămână cu săptămână, fără să existe în acest
scop un capital circulant special, acest lucru este posibil numai prin
reducerea producţiei, prin micşorarea părţii circulante a capitalului
productiv în funcţie. Partea de capital circulant eliberată în modul acesta
pentru producţia din perioada circulaţiei se află faţă de totalul capitalului
circulant avansat în acelaşi raport în care se afla timpul de circulaţie faţă
de perioada de rotaţie. Lucrul acesta este valabil, cum am mai spus,
numai în acele ramuri de producţie în care procesul de muncă este
efectuat săptămână de săptămână pe aceeaşi scară, în care nu trebuie
deci avansate sume de capital care variază de la o perioadă de muncă la
alta, cum se întâmplă în agricultură.
Dacă însă presupunem, dimpotrivă, că felul întreprinderii
exclude o reducere a scării producţiei şi deci a capitalului circulant care
trebuie avansat în fiecare săptămână, continuitatea producţiei nu poate fi
atinsă decât printr-un capital circulant suplimentar, în cazul nostru de
300 l. st. În cursul perioadei de rotaţie de 12 săptămâni se avansează în
mod succesiv 1.200 l. st., din care 300 formează o pătrime, aşa cum 3
săptămâni formează o pătrime din 12. După perioada de muncă de 9
săptămâni, valoarea-capital de 900 l. st. a trecut din forma de capital
productiv în forma de capital-marfă. Perioada ei de muncă este
încheiată, dar această perioadă de muncă nu poate fi reînnoită cu acelaşi
capital. În cursul celor 3 săptămâni în care se află în sfera circulaţiei,
funcţionând în calitate de capital-marfă, acest capital se găseşte, în ceea
ce priveşte procesul de producţie, în aceeaşi situaţie ca şi cum nu ar
exista deloc. Se face cu totul abstracţie aici de credit, iar capitalistul este
considerat că lucrează numai cu capital propriu. Dar în timp ce capitalul
avansat pentru prima perioadă de muncă se află, după îndeplinirea
procesului de producţie, în decurs de 3 săptămâni în procesul de
circulaţie, funcţionează un capital de 300 l. st., avansat în mod
suplimentar; astfel continuitatea producţiei nu este întreruptă. În această
privinţă trebuie să observăm următoarele:
Întâi, perioada de muncă a capitalului de 900 l. st. avansat la
început este încheiată după 9 săptămâni şi el nu se întoarce înainte de
alte 3 săptămâni, deci la începutul săptămânii a 13-a. Dar o nouă
perioadă de muncă este deschisă imediat cu capitalul suplimentar de 300

264
l. st. Tocmai acest fapt asigură continuitatea producţiei.
Al doilea, funcţiile capitalului iniţial de 900 l. st. şi cele ale
capitalului suplimentar de 300 l. st. adăugat la sfârşitul primei perioade
de muncă de 9 săptămâni, care, fără nicio întrerupere, deschide a doua
perioadă de muncă după încheierea celei dintâi, sunt sau pot cel puţin să
fie strict delimitate în prima perioadă de rotaţie, în timp ce în cursul
celei de-a doua perioade de rotaţie ele se încrucişează.
Să ne imaginăm lucrurile în mod concret:
Prima perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. Prima perioadă de
muncă de 9 săptămâni; rotaţia capitalului avansat în această perioadă de
muncă se încheie la începutul săptămânii a 13-a. În timpul ultimelor 3
săptămâni funcţionează capitalul suplimentar de 300 l. st. şi deschide a
doua perioadă de muncă de 9 săptămâni.
A doua perioadă de rotaţie. La începutul săptămânii a 13-a s-au
reîntors 900 l. st., care pot să înceapă o nouă rotaţie. Dar a doua
perioadă de muncă a şi fost deschisă în săptămâna a 10-a prin cele 300 l.
st. suplimentare; la începutul săptămânii a 13-a, acest capital
suplimentar a şi îndeplinit o treime din perioada de muncă; 300 l. st. au
fost transformate din capital productiv în produs. Întrucât pentru
încheierea celei de-a doua perioade de muncă nu mai e nevoie decât de 6
săptămâni, în procesul de producţie al celei de-a doua perioade de
muncă nu pot intra decât două treimi din capitalul de 900 l. st. reîntors,
anume 600 l. st. Din cele 900 l. st. iniţiale, 300 l. st. sunt eliberate pentru
a juca acelaşi rol pe care 1-a jucat capitalul suplimentar de 300 l. st. în
prima perioadă de muncă. La sfârşitul celei de-a 6-a săptămâni din a
doua perioadă de rotaţie este încheiată a doua perioadă de muncă.
Capitalul de 900 l. st. avansat în această a doua perioadă de muncă se
întoarce după alte 3 săptămâni, deci la sfârşitul săptămânii a 9-a din cea
de-a doua perioadă de rotaţie de 12 săptămâni. În cursul celor 3
săptămâni ale timpului său de circulaţie intră în funcţie capitalul de 300
l. st. eliberat. Cu aceasta începe a treia perioadă de muncă a unui capital
de 900 l. st. în săptămâna a 7-a a celei de-a doua perioade de rotaţie,
adică în cea de-a 19-a săptămână din an.
A treia perioadă de rotaţie. La sfârşitul săptămânii a 9-a din cea
de-a doua perioadă de rotaţie, altă reîntoarcere a unei sume de 900 l. st.
Dar a treia perioadă de muncă a şi început în săptămâna a 7-a din
perioada de rotaţie precedentă şi 6 săptămâni au şi trecut. Această
perioadă de muncă nu mai durează deci decât încă 3 săptămâni. Din cele
900 l. st. reîntoarse nu intră deci în procesul de producţie decât 300 l. st.

265
A patra perioadă de muncă cuprinde celelalte 9 săptămâni ale acestei
perioade de rotaţie şi astfel, odată cu a 37-a săptămână a anului, încep în
acelaşi timp a patra perioadă de rotaţie şi a cincea perioadă de muncă.
Pentru a simplifica lucrurile în vederea calculului, vom
presupune: perioada de muncă – 5 săptămâni, perioada de circulaţie – 5
săptămâni, deci perioada de rotaţie – 10 săptămâni; anul e considerat ca
având 50 de săptămâni, iar investiţia de capital este de 100 l. st. pe
săptămână. Perioada de muncă necesită deci un capital circulant de 500
l. st., iar timpul de circulaţie un capital suplimentar de încă 500 l. st.
Perioadele de muncă şi perioadele de rotaţie se prezintă deci în felul
următor:

Perioada
Săptămâna 1. st. marfă reîntors
de munca
1. 1- 5 500 Sfârşitul săptămânii a 10-a

2. 6-10 500 Sfârşitul săptămânii a 15-a

3. 11-15 500 Sfârşitul săptămânii a 20-a

4. 16-20 500 Sfârşitul săptămânii a 25-a

5. 21-25 500 Sfârşitul săptămânii a 30-a

Dacă timpul de circulaţie este = 0, perioada de rotaţie fiind deci


egală cu perioada de muncă, numărul rotaţiilor din cursul anului este
egal cu numărul perioadelor de muncă. Adică, la o perioadă de muncă
de 5 săptămâni, săptămâni = 10, iar valoarea capitalului rotit ar fi =
500 x 10 = 5.000. În tabel, unde timpul de circulaţie este presupus a fi
de 5 săptămâni, se produc de asemeni mărfuri în valoare de 5.000 l. st.
anual, din care însă 1/10 = 500 l. st. se află mereu în formă de capi-
tal-marfă şi se întoarce abia după 5 săptămâni. La sfârşitul anului,
produsul celei de-a zecea perioade de muncă (săptămânile de muncă
46-50) şi-a încheiat timpul de rotaţie numai pe jumătate, întrucât timpul
lui de circulaţie cade în primele 5 săptămâni ale anului următor.
Vom mai lua un al treilea exemplu: perioada de muncă 6
săptămâni, timp de circulaţie 3 săptămâni, avans săptămânal în procesul

266
de muncă 100 l. st.
Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. La sfârşitul
săptămânii a 6-a un capital-marfă de 600 l. st., reîntors la sfârşitul
săptămânii a 9-a.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12. În timpul
săptămânilor 7-9 avansat un capital suplimentar de 300 l. st. La sfârşitul
săptămânii a 9-a reîntoarcerea a 600 l. st. Din care se avansează 300 l.
st. în săptămânile 10-12; la sfârşitul săptămânii a 12-a se află deci bani
lichizi 300 l. st., iar în capital-marfă 600 l. st., reîntoarse la sfârşitul
săptămânii a 15-a.
A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18. În săptămânile
13-15 avansarea celor 300 l. st. de mai sus, apoi întoarcerea a 600 l. st.,
din care 300 l. st. se avansează pentru săptămânile 16-18. La sfârşitul
săptămânii a 18-a 300 l. st. în bani lichizi; 600 l. st. există în capi-
tal-marfă, care se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 21-a. (Vezi prezen-
tarea mai amănunţită a acestui caz mai jos sub II.) În 9 perioade de
muncă (= 54 săptămâni) se produc deci 600 x 9 = 5.400 l. st. marfă. La
sfârşitul celei de a 9-a perioade de muncă, în posesia capitalistului se
află 300 l. st. în bani şi 600 l. st. în marfă care nu şi-a parcurs încă
timpul de circulaţie.
Comparând cele trei exemple constatăm întâi că numai în cel
de-al doilea exemplu are loc o alternare succesivă a capitalului I de 500
l. st. şi a capitalului suplimentar II de asemenea de 500 l. st., astfel că
aceste două părţi de capital se mişcă separat una de alta, şi aceasta
numai din cauză că aici s-a făcut presupunerea cu totul excepţională că
perioada de muncă şi timpul de circulaţie formează două jumătăţi egale
ale perioadei de rotaţie. În toate celelalte cazuri, oricare ar fi inegalitatea
dintre cele două perioade ale timpului de rotaţie, mişcările celor două
capitaluri se împletesc, ca în exemplele I şi III, începând chiar cu a doua
perioadă de rotaţie. Capitalul suplimentar II, împreună cu o parte a
capitalului I, formează capitalul care funcţionează în a doua perioadă de
rotaţie, în timp ce restul capitalului I devine disponibil pentru funcţia
iniţială a capitalului II. Capitalul care acţionează în timp ce
capitalul-marfă îşi face circulaţia nu este identic aici cu capitalul II
avansat la început în acest scop, dar este egal cu el în valoare şi
formează aceeaşi parte aliquotă din capitalul total avansat, ca şi el.
Al doilea, capitalul care a funcţionat în cursul perioadei de
muncă stă inactiv în cursul timpului de circulaţie. În exemplul al doilea,
capitalul funcţionează timp de 5 săptămâni perioadă de muncă şi stă

267
inactiv timp de 5 săptămâni perioadă de circulaţie. Întreg timpul în
decursul căruia capitalul I stă inactiv în interval de un an este deci de o
jumătate de an. Pentru acest timp intră în funcţie capitalul suplimentar
II, care stă, aşadar, inactiv şi el, în cazul de faţă, timp de jumătate de an.
Dar capitalul suplimentar necesar pentru a menţine continuitatea
producţiei în decursul timpului de circulaţie nu este determinat de
volumul total, respectiv de suma timpilor de circulaţie din cursul anului,
ci doar de raportul dintre timpul de circulaţie şi perioada de rotaţie. (Se
presupune aici, bineînţeles, că toate rotaţiile se efectuează în aceleaşi
condiţii.) Din această cauză în exemplul II sunt necesare 500 l. st.
capital suplimentar, nu 2.500 l. st. Faptul se explică pur şi simplu prin
aceea că şi capitalul suplimentar intră în rotaţie la fel ca şi cel avansat la
început, şi că îşi înlocuieşte deci masa, exact ca şi acesta, prin numărul
rotaţiilor sale.
Al treilea, faptul că timpul de producţie poate să fie mai lung
decât timpul de muncă nu modifică deloc împrejurările cercetate aici. E
drept că prin acest fapt perioadele rotaţiei totale sunt prelungite, dar
această prelungire a rotaţiei nu necesită un capital suplimentar pentru
procesul de muncă. Capitalul suplimentar nu are decât scopul de a
umple golurile din procesul de muncă, provocate de timpul de circulaţie;
menirea sa nu este deci decât aceea de a feri producţia de perturbările
care rezultă din timpul de circulaţie: perturbările care rezultă din
condiţiile proprii ale producţiei trebuie compensate în alt mod, de care
nu e locul să ne ocupăm aici. Există, dimpotrivă, întreprinderi în care nu
se lucrează decât cu intermitenţe, după comandă, în care pot deci avea
loc întreruperi între perioadele de muncă. La aceste întreprinderi dispare
pro tanto [în această măsură] necesitatea capitalului suplimentar. Pe de
altă parte, în cele mai multe cazuri de munci sezoniere este dată şi o
anumită limită în ceea ce priveşte timpul reîntoarcerii. Aceeaşi muncă
nu poate fi reluată la anul cu acelaşi capital, dacă nu s-a încheiat între
timp perioada de circulaţie a acestui capital. Pe de altă parte, timpul de
circulaţie poate să fie şi mai scurt decât intervalul de la o perioadă de
producţie la alta. În acest caz capitalul stă inactiv, dacă nu este utilizat
între timp în alt fel.
Al patrulea, capitalul avansat pentru o perioadă de muncă, de
pildă cele 600 l. st. din exemplul III, este avansat, în parte, în materii
prime şi materii auxiliare, în stoc productiv pentru perioada de muncă,
în capital circulant constant, în parte în capital circulant variabil, în plată
a muncii. E posibil ca partea avansată în capital circulant constant să nu

268
existe în formă de stoc productiv pentru această perioadă de timp, de
pildă materia primă să nu stea pregătită pentru întreaga perioadă de
muncă sau cărbunii să fie procuraţi odată la două săptămâni. Dar –
întrucât creditul este încă exclus aici – această parte a capitalului, în
măsura în care nu este disponibilă în formă de stoc productiv, trebuie să
rămână disponibilă în formă de bani, pentru a fi transformată după
nevoie în stoc productiv. Acest fapt nu modifică deloc mărimea valorii
capitalului constant circulant, avansată pe timp de 6 săptămâni.
Dimpotrivă – abstracţie făcând de rezerva de bani pentru cheltuieli
neprevăzute, de fondul de rezervă propriu-zis pentru înlăturarea
perturbărilor – salariul se plăteşte în perioade mai scurte, de cele mai
multe ori săptămânal. Prin urmare, atunci când capitalistul nu-l sileşte
pe muncitor să-i facă avansuri mai mari din munca sa, capitalul necesar
pentru salariu trebuie să fie pregătit în formă de bani. La reîntoarcerea
capitalului o parte trebuie deci reţinută în formă de bani pentru plata
muncii, în timp ce restul poate fi transformat în stoc productiv.
Capitalul suplimentar se împarte exact ca şi cel iniţial. Ceea ce
îl deosebeşte însă de capitalul I este faptul că (abstracţie făcând de
credit) pentru a fi disponibil pentru propria sa perioadă de muncă el
trebuie să existe avansat încă în cursul primei perioade de muncă a
capitalului I, în care nu intră. În cursul acestei perioade el poate fi deja
transformat, în parte cel puţin, în capital circulant constant care este
avansat pentru întreaga perioadă de rotaţie. În ce măsură el ia această
formă sau rămâne în forma de capital bănesc suplimentar, până în
momentul în care devine necesară această transformare, va depinde în
parte de condiţiile de producţie speciale din anumite ramuri de
activitate, în parte de împrejurările locale, de oscilaţiile în preţurile
materiilor prime etc. Privind capitalul social în ansamblul său, o parte
mai mult sau mai puţin importantă a acestui capital suplimentar se va
afla totdeauna pentru un timp mai îndelungat sub forma capitalului
bănesc. În ceea ce priveşte, dimpotrivă, acea parte a capitalului II care
urmează să fie avansată în salariu, ea va fi totdeauna transformată în
forţă de muncă în mod treptat, în măsura în care perioade de muncă mai
mici se termină şi sunt plătite.
Această parte a capitalului II există deci în tot cursul perioadei
de muncă sub formă de capital bănesc, până ce intră în funcţionarea
capitalului productiv prin transformarea sa în forţă de muncă.
Această adăugare a capitalului suplimentar necesar pentru
transformarea timpului de circulaţie a capitalului I în timp de producţie

269
nu sporeşte deci numai mărimea capitalului avansat şi lungimea
timpului pentru care capitalul total este avansat în mod necesar, dar, în
special, şi acea parte a capitalului avansat care există ca rezervă în bani,
care se găseşte deci în stare de capital bănesc şi posedă forma de capital
bănesc potenţial.
Acest lucru se întâmplă – atât în ceea ce priveşte avansul sub
formă de stoc productiv cât şi sub formă de rezervă în bani – şi atunci
când divizarea capitalului în două părţi – capital pentru prima perioadă
de muncă şi capital suplimentar pentru timpul de circulaţie, divizare
necesitată de timpul de circulaţie – este efectuată nu prin mărirea
capitalului avansat, ci prin reducerea scării producţiei. Ba, aici creşterea
capitalului imobilizat sub formă de bani devine mai importantă în raport
cu scara producţiei.
Ceea ce se obţine prin această divizare a capitalului în capital de
la început productiv şi capital suplimentar în general este succesiunea
neîntreruptă a perioadelor de muncă, funcţionarea continuă în calitate de
capital productiv a unei părţi egal de mari din capitalul avansat.
Să examinăm exemplul II. Capitalul care se află în mod
continuu în procesul de producţie este de 500 l. st. întrucât perioada de
muncă este = 5 săptămâni, el lucrează în decurs de 50 săptămâni (luate
drept un an) de zece ori. Produsul este, deci, abstracţie făcând de
plusvaloare, de 10 x 500 = 5.000 l. st. Din punctul de vedere al
capitalului care lucrează în mod nemijlocit şi neîntrerupt în procesul de
producţie – capital a cărui valoare este de 500 l. st. – timpul de circulaţie
apare ca fiind cu totul desfiinţat. Perioada de rotaţie coincide cu
perioada de muncă; timpul de circulaţie este considerat = 0.
Dacă, dimpotrivă, capitalul de 500 l. st. ar fi stânjenit în mod
regulat în activitatea sa productivă de un timp de circulaţie de 5
săptămâni, astfel că el n-ar putea să reintre în producţie decât după
încheierea întregii perioade de rotaţie de 10 săptămâni, am avea în cele
50 de săptămâni ale anului 5 rotaţii de câte 10 săptămâni, din care 5
perioade de producţie de câte 5 săptămâni, deci în total 25 săptămâni de
producţie cu un produs total de 5 x 500 = 2.500 l. st. şi 5 perioade de
circulaţie de câte 50 săptămâni, deci un timp de circulaţie total de
asemenea de 25 săptămâni. Dacă spunem aici capitalul de 500 l. st. s-a
rotit de 5 ori în cursul anului, este evident şi clar că în cursul unei
jumătăţi din fiecare perioadă de rotaţie acest capital de 500 l. st. nu a
funcţionat deloc în calitate de capital productiv şi că, în total, el nu a
funcţionat decât în cursul unei jumătăţi de an, iar în cealaltă jumătate el

270
nu a funcţionat deloc.
În exemplul nostru, pentru timpul cât ţin aceste cinci perioade
de circulaţie intră în funcţie capitalul suplimentar de 500 l. st., şi prin
acest fapt rotaţia este sporită de la 2.500 la 5.000 l. st. Dar capitalul
avansat este acum de 1.000 l. st. în loc de 500 l. st. 5.000 împărţit la
1.000 este egal cu 5. Deci în locul celor zece rotaţii, cinci. Aşa se şi
calculează de fapt. Dar întrucât se spune că acest capital de 1.000 l. st.
s-a rotit de cinci ori în cursul anului, capetele goale ale capitaliştilor uită
de timpul de circulaţie şi se naşte o idee confuză ca şi cum acest capital
ar fi funcţionat în mod continuu în procesul de producţie în cursul celor
cinci rotaţii succesive. Dar dacă spunem că acest capital de 1.000 l.st.
s-a rotit de cinci ori, în aceste rotaţii este cuprins atât timpul de circu-
laţie, cât şi timpul de producţie. De fapt, dacă în procesul de producţie ar
fi acţionat într-adevăr în mod continuu 1.000 l. st., produsul ar fi trebuit
să fie, după presupunerile noastre, de 10.000 l. st., şi nu de 5.000. Dar
pentru ca să existe în mod continuu în procesul de producţie 1.000 l. st.,
ar trebui ca avansul total să fie de 2.000 l. st. Economiştii, la care în
general nu se găseşte o idee clară în ceea ce priveşte mecanismul
rotaţiei, uită mereu momentul acesta principal, că totdeauna numai o
parte a capitalului industrial poate să fie angajată în mod efectiv în
procesul de producţie, pentru ca acesta să poată continua fără
întrerupere. În timp ce o parte se află în perioada de producţie, trebuie ca
totdeauna altă parte să se afle în perioada de circulaţie. Sau, cu alte
cuvinte, o parte nu poate să funcţioneze în calitate de capital productiv
decât cu condiţia ca altă parte să stea departe de producţia propriu zisă,
sub formă de capital-marfă sau de capital bănesc. Trecându-se cu
vederea acest lucru, se trece cu vederea importanţa şi rolul capitalului
bănesc.
Avem acum să cercetăm ce deosebiri se manifestă în rotaţie,
după cum cele două secţiuni ale perioadei de rotaţie – perioada de
muncă şi perioada de circulaţie – sunt egale, sau perioada de muncă este
mai mare sau mai mică decât perioada de circulaţie, şi apoi în ce mod
influenţează acest fapt asupra legării capitalului sub formă de capital
bănesc.
Presupunem că în toate cazurile capitalul care trebuie avansat
săptămânal este de 100 l. st. şi că perioada de rotaţie este de 9
săptămâni, că deci capitalul care trebuie avansat pentru fiecare perioadă
de rotaţie este = 900 l. st.

271
I. Perioada de muncă egală cu perioada de circulaţie

Deşi în practică acest caz constituie o excepţie întâmplătoare, el


trebuie să servească drept punct de plecare al analizei, pentru că aici
lucrurile se prezintă cel mai simplu şi mai palpabil.
Cele două capitaluri (capitalul I, care este avansat pentru prima
perioadă de muncă, şi capitalul suplimentar II, care funcţionează în
cursul perioadei de circulaţie a capitalului I) alternează în mişcările lor
fără a se întretăia. Cu excepţia primei perioade, fiecare din cele două
capitaluri nu este deci avansat decât pentru propria sa perioadă de
rotaţie. Să presupunem că perioada de rotaţie este, ca în exemplele ce
urmează, de 9 săptămâni, perioada de muncă şi perioada de circulaţie
având deci câte 41/2 săptămâni fiecare. Obţinem în acest caz următoarea
schemă anuală:
Tabe1ul 1
Capitalul I.:
Perioade Perioade Avans Perioade
de rotaţie de muncă 1. st. de circulaţie
Săptămânile Săptămânile Săptămânile
1
I… 1- 9 1 - 4 /2 450 41/2 - 9
1
II ... 10-18 10-13 /2 450 131/2 -18
1
III … 19-27 19-22 /2 450 221/2 -27
1
IV ... 28-36 28-31 /2 450 311/2 -36
1
V… 37-45 37-40 /2 450 401/2 -45
1
VI ... 46-(54) 46-49 /2 450 491/2 -(54)1

Capitalul II.:
Perioade Perioade Perioade
de rotaţie de muncă Avans 1. de circulaţie
st.
Săptămânile Săptămânile Săptămânile
1 1 1
I ... 4 /2-13 /2 4 /2- 9 450 10-131/2
1 1 1
II ... 13 /2-22 /2 13 /2-18 450 19-221/2
1 1 1
III ... 22 /2-31 /2 22 /2-27 450 28-311/2
1 1 1
IV … 3 /2-40 /2 31 /2-36 450 37-401/2
V ... 401/2-491/2 401/2-45 450 46-491/2
1 1 1
VI ... 49 /2-(58 /2) 49 /2-(54) 450 (552-581/2)

272
În cursul celor 513 săptămâni, pe care le considerăm ca fiind un
an, capitalul I a absolvit şase perioade de muncă pline şi a produs deci
mărfuri pentru suma de 6 x 450 = 2.700 l. st., iar capitalul II a produs în
cinci perioade de muncă pline mărfuri pentru suma de 5 x 450 = 2.250 l.
st. În plus capitalul II a mai produs în ultimele 11/2 săptămâni ale anului
(de la mijlocul săptămânii 50 până la sfârşitul săptămânii 51) marfă de
150 l. st. – produs total în 51 săptămâni: 5.100 l. st. Din punctul de
vedere al producţiei propriu zise de plusvaloare, care nu este produsă
decât în cursul perioadei de muncă, capitalul total de 900 l. st. s-ar fi
rotit deci de 52/3 ori (52/3 x 900 =5.100 l. st.). Dar dacă privim rotaţia
reală, capitalul I s-a rotit de 52/3 ori, întrucât la sfârşitul săptămânii
a 51-a el mai are de absolvit încă 3 săptămâni din a şasea perioadă de
rotaţie a sa ; 52/3 x 450=2.550 l. st.; iar capitalul II s-a rotit de 51/6 ori,
întrucât el a efectuat abia 11/2 săptămâni din a şasea perioadă de rotaţie a
sa, astfel că 71/2 săptămâni din această perioadă mai cad încă în anul
viitor; 51/6 x 450 = 2.325 l. st.; rotaţie totală efectivă = 4.875 l. st.
Să considerăm capitalul I şi capitalul II drept două capitaluri cu
totul autonome unul faţă de celălalt. Ele sunt cu totul autonome în
mişcările lor; aceste mişcări nu fac decât să se completeze, întrucât
perioadele de muncă şi de circulaţie ale acestor capitaluri alternează în
mod direct. Ele pot fi considerate ca fiind două capitaluri cu totul
independente, aparţinând unor capitalişti diferiţi.
Capitalul I a efectuat cinci perioade de rotaţie complete şi două
treimi din a şasea. La sfârşitul anului, el se află sub formă de capi-
tal-marfă care mai are nevoie de 3 săptămâni pentru realizarea sa
normală. În acest timp el nu poate să intre în procesul de producţie. El
funcţionează în calitate de capital-marfă: circulă. Din ultima sa perioadă
de rotaţie el nu a efectuat decât 2/3. Acest fapt se exprimă astfel: el nu s-a
rotit decât de 2/3 ori, numai 2/3 din valoarea sa totală au efectuat o rotaţie
completă. Noi spunem: 450 l. st. îşi efectuează rotaţia în 9 săptămâni,
deci 300 l. st. în 6 săptămâni. În acest mod de a se exprima se neglijează
raporturile organice dintre cele două componente specifice diferite ale
timpului de rotaţie. Sensul exact al expresiei după care capitalul avansat
de 450 l. st. a efectuat 52/3 rotaţii este doar acela că acest capital a
efectuat cinci rotaţii în întregime şi dintr-a şasea numai 2/3. Dimpotrivă,
expresia după care capitalul rotit este de 5½ capitalul avansat, deci, în
cazul de mai sus, 52/3 x 450 l. st. = 2.550 l. st., este întru atâta justă,
întrucât, dacă acest capital de 450 l. st. nu ar fi completat cu alt capital
de 450 l. st., o parte a lui ar trebui de fapt să se afle în procesul de

273
producţie şi alta în procesul de circulaţie. Dacă este vorba ca timpul de
rotaţie să fie exprimat în masa capitalului rotit, el nu poate fi exprimat
niciodată altfel decât într-o masă de valoare existentă (de fapt de produs
terminat). Faptul că capitalul avansat nu se află sub o formă în care să
poată deschide din nou procesul de producţie se exprimă prin aceea că
numai o parte a acestui capital se află într-o stare aptă a intra în
producţie sau că, pentru a se afla în stare de producţie continuă, capitalul
ar trebui împărţit într-o parte care s-ar afla în permanenţă în perioada de
producţie şi în altă parte care s-ar afla în permanentă în perioada de
circulaţie, corespunzând cu raportul reciproc dintre aceste perioade. Este
aceeaşi lege care determină masa capitalului productiv, aflat în
permanenţă în funcţie, prin raportul dintre timpul de circulaţie şi timpul
de rotaţie.
Din capitalul II se află avansate, la sfârşitul săptămânii a 51-a,
pe care o considerăm aici ca încheind anul, 150 l. st. în producţia unui
produs neterminat. Altă parte se află sub forma de capital constant
circulant – materii prime etc., adică sub o formă care îi permite să
funcţioneze în procesul de producţie în calitate de capital productiv. Dar
o a treia parte se află sub formă de bani, anume cel puţin suma
reprezentând salariul pentru restul perioadei de muncă (3 săptămâni),
care se plăteşte însă abia la sfârşitul fiecărei săptămâni. Cu toate că la
începutul noului an, deci la începutul unui nou ciclu de rotaţie, această
parte a capitalului nu se află sub formă de capital productiv, ci sub aceea
de capital bănesc, formă sub care ea nu poate să intre în procesul de
producţie, totuşi la deschiderea noii rotaţii se află în acţiune în procesul
de producţie un capital variabil circulant, adică forţă de muncă vie.
Acest fenomen se explică prin faptul că deşi forţa de muncă este
cumpărată şi consumată la începutul perioadei de muncă, să zicem a
săptămânii, ea este plătită abia la sfârşitul săptămânii. Banii
funcţionează aici ca mijloc de plată. Pe de o parte, ei încă se află deci ca
bani în mâna capitalistului, în timp ce, pe de altă parte, forţa de muncă,
marfa în care ei sunt transformaţi, funcţionează deja în procesul de
producţie; aceeaşi valoare-capital apare, deci, aici, de două ori. Dacă nu
privim decât perioadele de muncă, vedem:

Capitalul I a produs 6 x 450 = 2.700 1. st.


Capitalul II a produs 51/3 x 450 = 2.400 1. st.
deci în total 52/3 x 900 = 5.100 1. st.

274
Capitalul total avansat, în sumă de 900 1. st., a funcţionat deci
de 52/3 ori în cursul anului în calitate de capital productiv. Pentru
producţia de plus-valoare este indiferent dacă 450 1. st. funcţionează
neîntrerupt în procesul de producţie alternând cu 450 1. st. care
funcţionează neîntrerupt în circulaţie sau dacă 900 1. st. funcţionează
câte 41/2 săptămâni în procesul de producţie-şi apoi alte 41/2 săptămâni în
procesul de circulaţie.
Dacă, dimpotrivă, privim perioadele de rotaţie, vedem:

Capitalul I s-a rotit de 52/3 x 450 = 2.550 1. st.


Capitalul II s-a rotit de 51/6 x 450 = 2.325 1. st.
deci capitalul total s-a rotit de 55/12 x 900 = 4.875 1. st.

Căci volumul capitalului total este egal cu totalul sumelor rotite de I şi II


împărţit prin totalul lui I şi II.
E de observat că dacă ar fi autonome unul faţă de celălalt
capitalurile I şi II nu ar forma totuşi decât părţi independente diferite ale
capitalului social avansat în aceeaşi sferă de producţie. Dacă, deci,
înăuntrul acestei sfere de producţie capitalul social ar consta numai din I
şi II, rotaţiei capitalului social din această sferă i s-ar aplica acelaşi
calcul care e valabil aici pentru cele două componente I şi II ale
aceluiaşi capital privat. Mergând mai departe, orice parte a capitalului
social total, investită într-o sferă de producţie specială, poate fi calculată
în modul acesta. Iar, la urmă, numărul de rotaţii ale capitalului social
total este egal cu totalul capitalului rotit în diferite sfere de producţie,
împărţit prin totalul capitalului avansat în aceste sfere de producţie.
Mai e de observat apoi că aşa cum aici, în aceeaşi întreprindere
particulară, capitalurile I şi II au, strict vorbind, ani de rotaţie diferiţi
(întrucât ciclul de rotaţie al capitalului II începe cu 41/2 săptămâni mai
târziu decât acela al capitalului I, anul lui I terminându-se deci cu 41/2
săptămâni mai devreme decât anul lui II), tot astfel diferitele capitaluri
particulare din aceeaşi sferă de producţie îşi încep activitatea în
momente cu totul diferite şi îşi încheie deci rotaţia anuală în momente
diferite ale anului. Acelaşi calcul mediu pe care l-am aplicat mai sus
pentru capitalurile I şi II este şi aici suficient pentru a reduce anii de
rotaţie ai diferitelor porţiuni independente ale capitalului social la un an
de rotaţie unitar.

275
II. Perioada de muncă mai mare decât perioada de circulaţie

Perioadele de muncă şi de rotaţie ale capitalurilor I şi II se


întretaie în loc de a alterna. De asemenea, aici are loc eliberare de
capital, lucru care nu se întâmplă la cazul privit până acum.
Cu toate acestea, ca şi mai înainte, 1. numărul perioadelor de
muncă ale capitalului total avansat este egal cu totalul valorii produsului
anual al ambelor părţi din capital avansate împărţit prin totalul
capitalului avansat şi 2. numărul rotaţiilor capitalului total este egal cu
totalul celor două sume rotite împărţit prin totalul celor două capitaluri
avansate. Trebuie şi aici să privim cele două părţi ale capitalului ca şi
cum ar efectua mişcări de rotaţie cu totul independente una de alta.
Presupunem, aşadar, din nou, că în procesul de muncă trebuie
avansate 100 1. st. pe săptămână. Perioada de muncă durează 6
săptămâni, necesită deci de fiecare dată un avans de 600 1. st. (capital I).
Perioada de circulaţie e de 3 săptămâni; perioada de rotaţie este deci, ca
mai sus, de 9 săptămâni. Un capital II de 300 1. st. intră în funcţie în
cursul perioadei de circulaţie de 3 săptămâni a capitalului I. Dacă le
privim pe amândouă drept capitaluri independente unul de celălalt,
schema rotaţiei anuale arată precum urmează:

Tabelul II Capital I, 600 l. st.


Perioade Perioade Perioade
de rotaţie de muncă Avans 1. de circulaţie
st.
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 1- 9 1- 6 600 7- 9
II... 10-18 10-15 600 16-18
III ... 19-27 19-24 600 25-27
IV ... 28-36 28-33 600 34-36
V ... 37-45 37-42 600 43-45
VI ... 46-(54) 46-51 600 (52-54)

276
Capital suplimentar II, 300 l. st.

Perioade
Perioade Perioade
Avans 1. de
de rotaţie de muncă
st. circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 7-15 7- 9 300 10-15
II ... 16-24 16-18 300 19-24
III . . . 25-33 25-27 300 28-33
IV ... 34-42 34-36 300 37-42
V… 43-51 43-45 300 46-51

Procesul de producţie se efectuează în tot cursul anului în mod


neîntrerupt pe aceeaşi scară. Cele două capitaluri I şi II rămân absolut
distincte. Dar pentru a le reprezenta aşa distincte, ar trebui să rupem
întretăierile şi împletirile lor reale şi să modificăm în modul acesta şi
numărul rotaţiilor. Într-adevăr, conform tabelului de mai sus, s-ar roti

capitalul I de 52/3 x 600 = 3.400 1. st., iar


capitalul II de 5 x 300 = 1.500 1. st.
Deci capitalul total de 54/9 x 900 = 4.900 1. st.

Lucrul acesta nu este însă exact, întrucât, după cum vom vedea,
perioadele reale de producţie şi de circulaţie nu coincid în mod absolut
cu cele ale schemei de mai sus, care aveau în special scopul de a
prezenta cele două capitaluri I şi II în mod independent unul de celălalt.
Într-adevăr, capitalul II nu are în realitate o perioadă de muncă
şi o perioadă de circulaţie distincte, deosebite de cele ale capitalului I.
Perioada de muncă este de 6 săptămâni, perioada de circulaţie de 3
săptămâni. Întrucât capitalul II este de numai 300 1. st., el nu poate
umple decât o parte dintr-o perioadă de muncă. Acest lucru se şi
întâmplă. La sfârşitul săptămânii a 6-a, o valoare a produsului de 600 1.
st. intră în circulaţie şi se reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 9-a sub
formă de bani. La începutul săptămânii a 7-a intră astfel în acţiune
capitalul II şi acoperă necesităţile perioadei de muncă următoare pentru
săptămânile 7-9. Dar, după presupunerea noastră, la sfârşitul săptămânii
a 9-a perioada de muncă este numai pe jumătate parcursă. La începutul
săptămânii a 10-a capitalul I de 600 1. st., care tocmai s-a reîntors, intră
deci din nou în acţiune şi acoperă cu 300 1. st. avansurile necesare

277
pentru săptămânile 10-12. În modul acesta, a doua perioadă de muncă
este încheiată. O valoare a produsului de 600 1. st. se află în circulaţie şi
se va reîntoarce la sfârşitul săptămânii a 15-a; pe lângă aceasta însă 300
1. st., suma la care s-a cifrat capitalul iniţial II, sunt eliberate şi pot
funcţiona în prima jumătate a perioadei de muncă următoare, adică în
săptămânile 13-15. După trecerea acestora, cele 600 1. st. se reîntorc;
300 1. st. din această sumă sunt suficiente până la sfârşitul perioadei de
muncă, iar 300 1. st. rămân disponibile pentru cea următoare.
Lucrurile se petrec deci precum urmează:

I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9.


Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-6. Funcţionează capitalul I,
600 1. st.
Prima perioadă de circulaţie: [săptămânile] 7-9. La sfârşitul săptămânii a
9-a se reîntorc 600 1. st.
II. Perioada de rotaţie: săptămânile 7-15.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 7-12.
Prima jumătate: săptămânile 7-9. Funcţionează capitalul II, 300
1. st. La sfârşitul săptămânii a 9-a se reîntorc 600 1. st. în
bani (capitalul I).
A doua jumătate: săptămânile 10-12. Funcţionează 300 1. st. din
capitalul I. Celelalte 300 1. st. din capitalul I rămân
disponibile.
A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 13-15. La sfârşitul
săptămânii a 15-a se reîntorc, în bani, 600 1. st. (formate pe
jumătate din capitalul I, pe jumătate din capitalul II).
III. Perioada de rotaţie: săptămânile 13-21.
A treia perioadă de muncă: săptămânile 13-18.
Prima jumătate: săptămânile 13-15. Cele 300 1. st. eliberate
intră în funcţie. La sfârşitul săptămânii a 15-a se reîntorc
600 1. st. în bani.
A doua jumătate: săptămânile 16-18. Din cele 600 1. st.
reîntoarse funcţionează 300 1. st.; celelalte 3001. st.
rămân din nou disponibile.
A treia perioadă de circulaţie: săptămânile 19-21, la sfârşitul cărora se
reîntorc din nou 600 1. st. sub formă de bani; în aceste 600 1. st.
capitalul I şi capitalul II sunt contopite fără a putea fi distinse.
În modul acesta rezultă opt perioade de rotaţie pline ale unui
capital de 600 1. st. (I: săptămânile 1 -9; II: 7-15; III: 13-21; IV: 19-27;

278
V: 25-33; VI: 31-39; VII: 37-45; VIII: 43-51) până la sfârşitul
săptămânii a 51-a. Dar întrucât săptămânile 49-51 cad în perioada a
opta de circulaţie, cele 300 1. st. capital disponibil trebuie să intre în
funcţiune în cursul acestor săptămâni şi să ţină producţia în mers.
Astfel, rotaţia are la sfârşitul anului următoarea înfăţişare: 600 1. st.
şi-au încheiat circuitul de opt ori, ceea ce face 4.800 l. st. Se adaugă
produsul ultimelor 3 săptămâni (49-51) care nu a efectuat însă decât o
treime a circuitului său de 9 săptămâni, contând deci în suma rotaţiei
numai cu o treime din valoarea sa, deci cu 100 1. st. Dacă deci produsul
anului de 51 săptămâni este = 5.100 1. st., capitalul rotit nu este decât de
4.800 + 100 = 4.900 1. st.; capitalul total de 900 1. st. avansat s-a rotit
deci de 54/9 ori, deci cu ceva mai mult decât în ipoteza I.
În exemplul de faţă s-a presupus un caz în care perioada de
muncă este = 2/3, iar perioada de circulaţie este = 1/3 din perioada de
rotaţie, în care deci perioada de muncă este un multiplu simplu al
perioadei de circulaţie. Se pune întrebarea dacă eliberarea de capital
constatată mai sus are loc şi atunci când nu acesta este cazul.
Să presupunem perioada de muncă = 5 săptămâni, perioada de
circulaţie = 4 săptămâni, avansul de capital pe săptămână 100 1. st.

I. Perioada de rotaţie: săptămânile 1-9.


Prima perioadă de muncă: săptămânile 1-5. Funcţionează capitalul
I = 500 1. st.
Prima perioadă de circulaţie: săptămânile 6-9. La sfârşitul săptămânii
a 9-a se reîntorc 500 1. st. în bani.
II. Perioada de rotaţie: săptămânile 6-14.
A doua perioadă de muncă: săptămânile 6-10.
Prima parte: săptămânile 6 -9. Funcţionează capitalul
II = 400 1. st.
La sfârşitul săptămânii a 9-a capitalul I = 500 1. st. se reîntoarce
sub formă de bani.
A doua parte: săptămâna a 10-a. Din cele 500 1. st. reîntoarse
funcţionează 100 1. st. Restul de 400 1. st. rămâne
disponibil pentru perioada de muncă următoare.
A doua perioadă de circulaţie: săptămânile 11-14. La sfârşitul săptă-
mânii a 14-a 500 1. st. se reîntorc sub formă de bani.
Până la sfârşitul săptămânii a 14-a (11-14) funcţionează cele
400 1. st. eliberate mai sus; 100 1. st. din cele 500 1. st., care se reîntorc
apoi, completează suma necesară pentru a treia perioadă de muncă

279
(săptămânile 11-15), astfel că din nou 400 1. st. sunt eliberate pentru
perioada a patra de muncă. Acelaşi fenomen se repetă în fiecare
perioadă de muncă; la începutul ei ea găseşte 400 1. st. care sunt
suficiente pentru primele patru săptămâni. La sfârşitul săptămânii a
patra se reîntorc 500 1. st. sub formă de bani, din care numai 100 1. st.
sunt necesare pentru ultima săptămână, celelalte 400 l. st. rămânând
disponibile pentru perioada de muncă următoare.
Să luăm, în fine, o perioadă de muncă de 7 săptămâni, capitalul
I fiind de 700 1. st., o perioadă de circulaţie de 2 săptămâni, capitalul II
fiind de 200 1. st.
În acest caz, prima perioadă de rotaţie cuprinde săptămânile 1-9,
din care săptămânile 1-7 formează prima perioadă de muncă, cu avans
de 700 1. st., prima perioadă de circulaţie cuprinzând săptămânile 8-9.
La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. se reîntorc sub formă de
bani.
A doua perioadă de rotaţie, săptămânile 8-16, cuprinde a doua
perioadă de muncă, săptămânile 8-14. În această perioadă de muncă,
sumele necesare pentru săptămânile 8 şi 9 sunt acoperite de capitalul II.
La sfârşitul săptămânii a 9-a, cele 700 1. st. de mai sus se reîntorc; din
această sumă se consumă până la sfârşitul perioadei de muncă
(săptămânile 10-14) 500 1. st. Rămân 200 1. st. disponibile pentru
perioada de muncă următoare. A doua perioadă de circulaţie cuprinde
săptămânile 15-16; la sfârşitul săptămânii a 16-a se reîntorc din nou 700
1. st. De aici înainte, în fiecare perioadă de muncă se repetă acelaşi
fenomen. Capitalul necesar în primele două săptămâni este acoperit prin
cele 200 1. st. eliberate la sfârşitul perioadei de muncă precedente; la
sfârşitul săptămânii a 2-a se reîntorc 700; dar din perioada de muncă
n-au mai rămas decât cinci săptămâni, astfel că ea nu poate consuma
decât 500 1. st.; rămân deci întruna disponibile 200 1. st. pentru
perioada de muncă următoare.
Constatăm, aşadar, ca în cazul nostru, în care perioada de muncă
este presupusă a fi mai mare decât perioada de circulaţie, la sfârşitul
fiecărei perioade de muncă se află totdeauna disponibil un capital
bănesc care este de aceeaşi mărime ca şi capitalul II, avansat pentru
perioada de circulaţie. În cele trei exemple ale noastre capitalul II era, în
primul, = 300 1. st., în cel de al doilea = 400 1. st., iar în al treilea = 200
1. st.; în mod corespunzător, capitalul eliberat la sfârşitul perioadei de
muncă era respectiv de 300, 400, 200 1. st.

280
III. Perioada de muncă mai mică decât perioada de circulaţie

Presupunem din nou mai întâi o perioadă de rotaţie de 9


săptămâni, din care perioada de muncă are 3 săptămâni, pentru care se
află disponibil capitalul I = 300 1. st. Perioada de circulaţie este de 6
săptămâni. Pentru aceste 6 săptămâni este necesar un capital suplimentar
de 600 1. st. pe care putem să-l împărţim însă din nou în două capitaluri
din care fiecare umple o perioada de muncă. Avem astfel trei capitaluri
de câte 300 1. st., din care 300 1. st. sunt utilizate în permanenţă în
producţie, în timp ce 600 1. st. circulă.

Tabelul III
Capitalul I:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 1- 9 1- 3 4- 9
II ... 10-18 10-12 13-18
III ... 19-27 19-21 22-27
IV ... 28-36 28-30 31-36
V ... 37-45 37-39 40-45
VI ... 46-(54) 46-48 49-(54)

Capitalul II:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 4-12 4- 6 7-12
II... 13-21 13-15 16-21
III ... 22-30 22-24 25-30
IV ... 31-39 31-33 34-39
V ... 40-48 40-42 43-48
VI ... 49-(57) 49-51 (52-57)

281
Capitalul III:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 7-15 7- 9 10-15
II ... 16-24 16-18 19-24
III ... 25-33 25-27 28-33
IV ... 34-42 34-36 37-42
V ... 43-51 43-45 46-51

Avem aici situaţia exact inversă aceleia din cazul I, cu


deosebirea doar că acum alternează trei capitaluri în loc de două. O
întretăiere sau împletire a capitalurilor nu are loc; fiecare din capitaluri
poate fi urmărit în mod distinct până la sfârşitul anului. Ca şi în cazul I,
nu are deci loc o eliberare de capital la sfârşitul unei perioade de muncă.
Capitalul I este avansat în întregime la sfârşitul săptămânii a 3-a, se
reîntoarce în întregime la sfârşitul săptămânii a 9-a şi intră din nou în
funcţiune la începutul săptămânii a 10-a. Situaţia este analoagă cu
capitalurile II şi III. Alternarea regulată şi completă exclude orice
punere în disponibilitate.
Rotaţia totală se calculează precum urmează:

Capitalul I ... 300 l. st. de 52/3 x = 1.700 l. st.


II ... 300 l. st. de 51/3 x = 1.600 l. st.
III ... 300 l. st. de 5 x = 1.500 l. st.
Capital total: 900 l. st. de 51/3 x = 4.800 l. st.

Să luăm acum şi un exemplu în care perioada de circulaţie nu


reprezintă un multiplu exact al perioadei de muncă; de pildă, perioada
de muncă 4 săptămâni, perioada de circulaţie 5 săptămâni; sumele de
capital corespunzătoare ar fi deci: capitalul I = 400 1. st., capitalul II =
400 1. st., capitalul III = 100 1. st. Redăm numai primele trei rotaţii.

282
T a b e 1 u 1 IV4
Capitalul I:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 1-9 1-4 5-9
II... 9-17 9.10-12 13-17
III... 17-25 17.18-20 21-25

Capitalul II:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I ... 5-13 5-8 9-13
II... 13-21 13.14-16 17-21
III... 21-29 21.22-24 25-29

Capitalul III:
Perioade
Perioade Perioade
de
de rotaţie de muncă
circulaţie
Săptămâni Săptămâni Săptămâni
I... 9-17 9 10-17
II... 17-25 17 18-25
III... 25-33 25 26-33

O împletire a capitalurilor are loc aici întrucât perioada de


muncă a capitalului III, care nu are o perioadă de muncă independentă,
pentru că nu ajunge decât pentru o săptămână, coincide cu prima
săptămână de muncă a capitalului I. În schimb se găseşte însă eliberată,
la sfârşitul perioadei de muncă atât a capitalului I cât şi a capitalului II, o
sumă de 100 1. st. egală cu capitalul III. Dacă, anume, capitalul III
umple prima săptămână a celei de-a doua perioade de muncă şi a tuturor
celorlalte perioade de muncă ale capitalului I şi dacă la sfârşitul acestei
prime săptămâni întreg capitalul I de 400 1. st. se reîntoarce, pentru
primul rest al perioadei de muncă a capitalului I nu rămâne decât un

283
timp de 3 săptămâni şi o cheltuire corespunzătoare de capital de 300 1.
st. Cele 100 1. st. devenite disponibile în modul acesta sunt astfel
suficiente pentru prima săptămână a perioadei de muncă imediat
următoare a capitalului II; la sfârşitul acestei săptămâni, întreg capitalul
II, în sumă de 400 1. st., se reîntoarce; dar întrucât perioada de muncă
începută nu mai poate absorbi decât 300 1. st., la sfârşitul ei rămân iarăşi
disponibile 100 1. st.; şi aşa mai departe. Prin urmare, atunci când
timpul de circulaţie nu este un multiplu simplu al perioadei de muncă, la
sfârşitul perioadei de muncă are loc o eliberare de capital; şi anume
acest capital eliberat este egal cu acea parte a capitalului care are să
umple excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau
peste un multiplu de perioade de muncă.
În toate cazurile analizate s-a presupus că atât perioada de
muncă cât şi perioada de circulaţie rămân în tot decursul anului aceleaşi
în ramura aleasă, cercetată aici. Această presupunere era necesară pentru
stabilirea influenţei timpului de circulaţie asupra rotaţiei şi asupra
avansului de capital. Că în realitate această condiţie nu există în forma
aceasta extremă şi că de multe ori ea nu există deloc, nu schimbă
lucrurile cu nimic.
În întreagă această secţiune am privit doar rotaţiile capitalului
circulant, nu pe acelea ale capitalului fix. Aceasta din simplul motiv că
chestiunea cercetată nu are nimic de-a face cu capitalul fix. Mijloacele
de muncă etc. utilizate în procesul de producţie nu formează capital fix
decât dacă timpul lor de utilizare durează mai mult decât perioada de
rotaţie a capitalului circulant, dacă timpul în cursul căruia aceste
mijloace de muncă servesc în mod continuu în procese de muncă mereu
repetate este mai mare decât perioada de rotaţie a capitalului circulant,
deci = n perioade de rotaţie ale capitalului circulant. Indiferent dacă
timpul total pe care îl constituie aceste n perioade de rotaţie ale
capitalului circulant este mai lung sau mai scurt, acea parte a capitalului
productiv care a fost avansată în capital fix pentru acest timp nu este
avansată din nou în cursul acestui timp. Ea continuă să funcţioneze în
vechea sa formă de întrebuinţare. Deosebirea este doar aceasta: după
cum lungimea perioadei individuale de muncă din fiecare perioadă de
rotaţie a capitalului circulant este mai mare sau mai mică, capitalul fix
cedează produsului acestei perioade de muncă o parte mai mare sau mai
mică din valoarea sa originală, şi după cum durata timpului de circulaţie
din fiecare perioadă de rotaţie este mai scurtă sau mai lungă, această
parte din valoarea capitalului fix cedată produsului se reîntoarce mai

284
repede sau mai încet în formă de bani. Natura obiectului de care ne
ocupăm în această secţiune – rotaţia părţii circulante a capitalului
productiv – rezultă din însăşi natura acestei părţi din capital. Capitalul
circulant utilizat într-o perioadă de muncă nu poate fi utilizat într-o
perioadă de muncă nouă înainte de a-şi fi îndeplinit rotaţia, înainte de a
se fi transformat în capital-marfă, din acesta în capital bănesc, iar din
acesta iarăşi în capital productiv. Pentru ca prima perioadă de muncă să
fie deci imediat urmată de o a doua, este nevoie să se avanseze un nou
capital care să fie transformat în elementele circulante ale capitalului
productiv, şi anume într-o cantitate suficientă pentru a umple golul
provocat de perioada de circulaţie a capitalului circulant avansat pentru
prima perioadă de muncă. De aici influenţa lungimii perioadei de muncă
a capitalului circulant asupra scării procesului de muncă şi asupra
divizării capitalului avansat, respectiv asupra adăugirii de noi porţiuni
de capital. Or, tocmai acest lucru am avut să-l analizăm în această
secţiune.

IV. Rezultate

Din analiza făcută până acum rezultă:


A. Diferitele porţiuni în care trebuie împărţit capitalul pentru ca
o parte a lui să se poată afla în permanenţă în perioada de muncă, în
timp ce alte părţi se află în perioada de circulaţie, alternează, ca şi cum
ar fi capitaluri particulare diferite, independente unul de altul, în două
cazuri. 1. Atunci când perioada de muncă este egală cu perioada de
circulaţie, când perioada de rotaţie este deci împărţită în două părţi
egale. 2. Atunci când perioada de circulaţie este mai lungă decât
perioada de muncă, dar formează în acelaşi timp un multiplu simplu al
perioadei de muncă, astfel că o perioadă de circulaţie este = n perioade
de muncă, n trebuind să fie un număr întreg. În aceste cazuri nu este
eliberată nicio parte a capitalului ce se avansează în mod succesiv.
B. Dimpotrivă, în toate cazurile în care 1. perioada de circulaţie
este mai mare decât perioada de muncă, fără a forma un multiplu simplu
al acesteia, şi 2. în care perioada de muncă este mai mare decât perioada
de circulaţie, o parte a capitalului circulant total este eliberată, începând
cu a doua rotaţie, în mod continuu şi periodic la sfârşitul fiecărei
perioade de muncă. Şi anume, acest capital eliberat este egal cu acea
parte a capitalului total care este avansată pentru perioada de circulaţie,
atunci când perioada de muncă este mai mare decât perioada de

285
circulaţie, şi egal cu acea parte a capitalului care trebuie să umple
excedentul perioadei de circulaţie peste o perioadă de muncă sau peste
un multiplu de perioade de muncă, atunci când perioada de circulaţie
este mai mare decât perioada de muncă.
C. De aici urmează că pentru capitalul social total, privit din
punctul de vedere al părţii sale circulante, eliberarea de capital trebuie să
formeze regula, iar simpla alternare a părţilor de capital care
funcţionează în mod succesiv în procesul de producţie, excepţia. Căci
egalitatea dintre perioada de muncă şi perioada de circulaţie, sau
egalitatea dintre perioada de circulaţie şi un multiplu simplu al
perioadei de muncă, această proporţionalitate regulată a celor două
componente ale perioadei de rotaţie nu are absolut nimic a face cu
esenţa fenomenului şi, în linii generale, poate deci să aibă loc doar în
mod excepţional.
O parte foarte însemnată a capitalului social circulant, care se
roteşte de mai multe ori pe an, se va afla deci în mod periodic, în cursul
ciclului de rotaţie anual, sub formă de capital eliberat.
Este clar apoi că, celelalte împrejurări rămânând neschimbate,
mărimea acestui capital eliberat creşte odată cu volumul procesului de
muncă sau cu scara producţiei, deci, în general, odată cu dezvoltarea
producţiei capitaliste. În cazul de sub B. 2 deoarece capitalul total
avansat creşte; în cazul de sub B. 1 deoarece odată cu dezvoltarea
producţiei capitaliste creşte lungimea perioadei de circulaţie, deci şi
perioada de rotaţie în cazurile în care perioada de muncă este mai mică
decât perioada de circulaţie fără ca să existe un raport regulat între cele
două perioade.
În primul caz trebuiau avansate, de pildă, 100 1. st. pe
săptămână. Pentru perioada de muncă de 6 săptămâni 600 1. st., pentru
perioada de circulaţie de 3 săptămâni 300 1. st., total 900 1. st. Aici se
eliberează necontenit 300 1. st. Dacă, dimpotrivă, se avansează 300 1.
st. pe săptămână, avem pentru perioada de muncă 1.800 1. st., iar pentru
perioada de circulaţie 900 1. st., deci în loc de 300 1. st. se eliberează
periodic acum 900 1. st.
D. Capitalul total de 900 1. st., de pildă, trebuie împărţit în două
părţi, şi anume, ca mai sus, în 600 1. st. pentru perioada de muncă şi 300
1. st. pentru perioada de circulaţie. Partea care este efectiv avansată în
procesul de muncă este în modul acesta redusă cu o treime, de la 900 1.
st. la 600 1. st., reducându-se astfel scara producţiei cu o treime. Pe de
altă parte, cele 300 1. st. nu funcţionează decât pentru a menţine

286
continuitatea perioadei de muncă, astfel ca în fiecare săptămână a anului
să poată fi avansate în procesul de muncă 100 1. st.
Privind lucrurile în mod abstract, este acelaşi lucru dacă 600 1.
st. lucrează 6 x 8 = 48 săptămâni (produs = 4.800 1. st.) sau dacă întreg
capitalul de 900 1. st. este avansat pentru 6 săptăm