CAPITALUL

CARTEA ÎNTÂI

PROCESUL DE PRODUCŢIE
AL CAPITALULUI

1
 Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARX, KARL
Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich
Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava: Alexandria
Publishing House, 2009-
vol.
ISBN 978-606-92038-0-4
Vol. 1. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-1-1
I. Agoutin, Carmen (trad.)
33

2
 KARL MARX

CAPITALUL
Critica economiei politice

Volumul I

Cartea I

Procesul de producţie al capitalului

3
4
5
 Dedicată
neuitatului meu prieten
nobilul, credinciosul şi neînfricatul luptător
pentru interesele proletariatului

Wilhelm Wolff
născut la Tarnau, în 21 Iunie 1809; mort în exil, la Manchester, la
9 Mai 1864

6
7
8
 PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

Lucrarea al cărei prim volum îl predau astăzi publicului cititor

este continuarea scrierii mele „Zur Kritik der politischen Oekonomie“,
publicată în 1869. Lungul interval de timp care s-a scurs între început şi
continuare se datorează faptului că de ani de zile sufăr de o boală care
mi-a întrerupt mereu munca.
Conţinutul acelei lucrări anterioare este rezumat în primul
capitol al acestui volum. Am făcut acest lucru nu numai pentru a asigura
operei mele continuitate, ci şi caracterul unui singur tot închegat.
Expunerea este mai îngrijită. În măsura în care lucrul a fost posibil, am
dezvoltat mai pe larg numeroase puncte care nu fuseseră schiţate înainte
decât în mod sumar, reducând în schimb, la simple schiţări, expunerea
altor puncte, care înainte găsiseră o dezvoltare largă. Am eliminat,
bineînţeles cu totul, secţiunile privitoare la istoria teoriei valorii şi a
monedei. Cititorul lucrării anterioare va găsi însă în notele primului
capitol izvoare noi pentru istoria acestei teorii.
Dictonul „Orice început este greu” se aplică în toate ştiinţele.
Înţelegerea primului capitol, mai ales a secţiunii care cuprinde analiza
mărfii, va prezenta deci cele mai multe dificultăţi. În ceea ce priveşte în
special analiza substanţei valorii şi a mărimii valorii i-am dat o formă
mai populară, în măsura în care acest lucru a fost posibil1. Forma
valoare, al cărei chip desăvârşit este forma bani, este cât se poate de
lipsită de conţinut şi cât se poate de simplă. Totuşi, timp de 2000 de ani,
spiritul omenesc a încercat în zadar să o pătrundă, în timp ce, pe de altă
parte, analiza altor forme, mult mai bogate în conţinut şi mult mai
complicate, a reuşit cel puţin cu aproximaţie. De ce? Deoarece corpul
dezvoltat este mai uşor de studiat decât o celulă a corpului. Spre
deosebire de aceasta, la analiza formelor economice nu ne putem servi
nici de microscop, nici de reactivii chimici. Puterea de abstracţie trebuie
să le înlocuiască pe amândouă. Ori, pentru societatea burgheză forma
marfă a produsului muncii sau forma valoare a mărfii este forma

9
celulară economică. Omului incult i se pare că analiza acestei forme se
complace numai în subtilităţi. Este vorba într-adevăr de subtilităţi, dar
numai în măsura în care este vorba de subtilităţi şi în anatomia
micrologică.
Cu excepţia secţiunii care tratează despre forma valoare, această
carte nu va putea deci să fie acuzată că nu poate fi citită cu uşurinţă.
Presupun, bineînţeles, cititori care doresc să înveţe ceva nou şi deci să
gândească singuri.
Fizicianul observă procesele naturii acolo unde ele apar în
forma cea mai pregnantă şi sunt mai puţin tulburate de influenţe străine,
sau, dacă este posibil, face experienţe în condiţii care asigură efectuarea
pură a procesului. Ceea ce mi-am propus să cercetez în această operă
este modul de producţie capitalist şi raporturile de producţie şi de
circulaţie care îi corespund. Până în prezent, ţara lor clasică este Anglia.
Acesta este motivul pentru care am luat această ţară ca ilustrare
principală a expunerii mele teoretice. Dacă însă cititorul german ar da
fariseic din umeri cu privire la situaţia muncitorilor industriali şi agricoli
englezi, sau s-ar linişti cu gândul optimist că în Germania lucrurile sunt
departe de a sta atât de prost, sunt nevoit să-i spun: De te fabula
narratur! (Despre tine este vorba!).
De fapt nu este vorba de gradul mai mare sau mai mic de
dezvoltare a antagonismelor sociale care rezultă din legile naturale ale
producţiei capitaliste. Este vorba de înseşi aceste legi, de aceste
tendinţe, care acţionează şi se impun cu o necesitate de fier. Ţara mai
dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decât să arate ţării mai
puţin dezvoltate imaginea propriului său viitor.
Dar abstracţie făcând de acest de lucru: Acolo unde producţia
capitalistă este complet încetăţenită la noi, de exemplu fabricile propriu-
zise, situaţia este cu mult mai rea decât în Anglia, deoarece lipseşte
contraponderea pe care o constituie legile industriale. În toate celelalte
sfere suntem chinuiţi, la fel ca tot restul occidentului continental
european, nu numai de dezvoltarea producţiei capitaliste, ci şi de lipsa
dezvoltării ei. Pe lângă mizeriile moderne, ne apasă o serie întreagă de
mizerii moştenite, rezultând din dăinuirea unor moduri de producţie
învechite, perimate, cu toată suita lor de raporturi sociale şi politice
anacronice. Nu suferim numai din cauza celor vii, dar şi din cauza celor

10
morţi. Le mort saisit le vif! (Mortul îl apucă pe cel viu!)
În Germania şi în restul occidentului continental european,
statistica socială este mizerabilă, dacă o comparăm cu cea engleză. Cu
toate acestea, ea ridică vălul într-o măsură suficientă ca să putem
întrezări capul de meduză pe care el îl ascunde. Ne-am îngrozi în faţa
stărilor de la noi, dacă guvernele şi parlamentele noastre ar institui în
mod periodic comisii pentru anchetarea situaţiei economice ca în
Anglia, dacă aceste comisii ar fi învestite cu aceleaşi depline puteri ca în
Anglia pentru stabilirea adevărului şi dacă s-ar găsi în acest scop oameni
tot atât de pricepuţi, de imparţiali şi de hotărâţi ca inspectorii de fabrică
ai Angliei, ca medicii ei însărcinaţi să raporteze despre „public health“
(sănătatea publică), ca şi comisarii ei însărcinaţi să ancheteze
exploatarea femeilor şi a copiilor, situaţia locuinţelor şi a alimentaţiei
etc. Ca să urmărească monştrii, Perseu se servea de o glugă miraculoasă,
care îl făcea nevăzut. Noi ne tragem gluga cât mai adânc peste ochi şi
peste urechi ca să putem ascunde existenţa monştrilor.
Nu trebuie să ne înşelăm în această privinţă. Aşa cum războiul
american de independenţă din secolul al XVIII-lea a tras clopotul de
alarmă pentru clasa mijlocie din Europa, în Anglia procesul de
transformare poate fi pipăit cu mâinile. La un anumit punct culminant al
său, el va trebui să se întindă asupra continentului. Acolo el se va
desfăşura în forme mai brutale sau mai umane, după gradul de
dezvoltare al clasei muncitoare însăşi. Abstracţie făcând de
consideraţiuni mai înalte, propriul lor interes le porunceşte deci claselor
dominante de azi să înlăture toate piedicile care stau în calea dezvoltării
clasei muncitoare şi care pot fi în acest volum un loc atât de important
istoricului, conţinutului şi rezultatelor legislaţiei industriale engleze. O
naţiune trebuie şi poate să înveţe de la alta. Chiar dacă o societate a
descoperit legea naturală a evoluţiei sale – şi scopul final al acestei
opere este de a dezvălui legea evoluţiei economice a societăţii moderne–
ea nu poate nici să sară peste anumite faze naturale ale evoluţiei, nici să
le desfiinţeze. Dar ea poate să scurteze şi să uşureze durerile facerii.
Încă un cuvânt pentru evitarea eventualelor neînţelegeri. Figura
capitalistului şi a proprietarului funciar nu o desenez nicidecum într-o
lumină trandafirie. Este însă vorba aici de persoane numai în măsura în
care ele sunt personificarea unor categorii economice, purtătoare ale

11
unor anumite raporturi şi interese de clasă. Punctul meu de vedere, care
concepe evoluţia conformaţiei economice a societăţii ca un proces
natural, poate mai puţin decât oricare altul să considere individul izolat
ca fiind responsabil pentru raporturile a căror creaţie socială el rămâne,
oricât s-ar ridica deasupra lor din punct de vedere subiectiv.
În domeniul economiei politice, cercetarea ştiinţifică liberă nu
are de înfruntat numai duşmanul pe care îl întâlneşte în toate celelalte
domenii. Natura specifică a materiei pe care o tratează ridică împotriva
ei patimile cele mai violente, mai meschine şi mai josnice ale omului:
furiile interesului particular. Astfel, biserica anglicană iartă mai degrabă
un atac împotriva a 38 din cele 39 de articole ale Crezului său decât
împotriva a 1/39 din veniturile sale băneşti. Astăzi, însuşi ateismul este o
culpa levis (culpă uşoară), în comparaţie cu critica raporturilor de
proprietate tradiţionale. Totuşi nu se poate tăgădui că a intervenit un
progres în această privinţă. Mă refer, de exemplu, la Cartea Albastră
publicată în ultimele săptămâni sub titlul: „Correspondence with Her
Majesty’s Mission Abroad, regarding Industrial Questions and Trades’
Unions”. Reprezentanţii din străinătate ai coroanei engleze relatează în
cuvinte seci că în Germania, în Franţa, într-un cuvânt în toate statele
civilizate ale continentului european, o transformare a raporturilor
existente între capital şi muncă se face la fel de resimţită şi este la fel de
inevitabilă ca şi în Anglia. În acelaşi timp, dincolo de Oceanul Atlantic,
domnul Wade, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii de Nord,
declară în meeting-uri publice că după înlăturarea sclaviei urmează la
ordinea zilei transformarea raporturilor determinate de capital şi de
proprietatea funciară! Acestea sunt semne ale timpului, care nu pot fi
ascunse cu mantii de purpură sau cu sutane negre. Semnele acestea nu
prevestesc minuni pentru ziua de mâine. Ele arată că şi în sânul claselor
dominante îşi face loc ideea că societatea actuală nu este un cristal solid,
ci un organism capabil să se transforme şi aflat într-un continuu proces
de transformare.
Al doilea volum al acestei lucrări va trata despre procesul de
circulaţie al capitalului (cartea a II-a) şi despre formele procesului de
ansamblu (cartea a III-a), iar al treilea şi ultimul (cartea a IV-a) despre
istoria teoriei.
Orice apreciere din partea criticii ştiinţifice îmi este binevenită.

12
Faţă de prejudecăţile aşa zisei opinii publice, căreia nu i-am făcut
niciodată concesiuni, deviza mea este, acum ca şi înainte, cuvântul mare
florentin:
Segui il tuo corso, e lascia dir le genti!
(Urmează-ţi calea şi lasă lumea să vorbească!)
Londra, 25 iulie 1867
Karl Marx

NOTE:
1
Lucrul mi-a părut cu atât mai necesar, cu cât chiar acea parte a lucrării lui F. Lassalle
împotriva lui Schulze-Delitzsch, în care el afirmă că ar reda „chintesenţa spirituală” a
expunerilor mele asupra acestor subiecte, cuprinde confuzii importante. En passant.
Dacă F. Lassalle a împrumutat din scrierile mele, aproape cuvânt cu cuvânt, până la
terminologia creată de mine, toate principiile teoretice de ordin general ale lucrărilor
sale economice, de exemplu acela privind caracterul istoric al capitalului, legătura dintre
raporturile de producţie şi modul de producţie etc. etc., şi aceasta fără indicarea sursei,
procedeul acesta a fost probabil dictat de consideraţii propagandistice. Nu vorbesc,
bineînţeles, de expunerile şi de aplicările sale de amănunt, cu care nu am nimic de-a
face.

13
 POSTFAŢĂ LA EDIŢIA A DOUA

Sunt obligat în primul rând să dau lămuriri cititorilor primei

ediţii asupra modificărilor făcute în ediţia a doua. Împărţirea mai
sistematică a cărţii este evidentă. Toate notele noi adăugate sunt
însemnate ca note la ediţia a doua. În ceea ce priveşte textul, iată în ce
constau modificările importante:
În capitolul I, 1, deducţiunea valorii prin analiza ecuaţiilor în
care se exprimă orice valoare de schimb este făcută cu mai multă
stricteţe ştiinţifică; de asemeni am scos în evidenţă în mod expres
legătura dintre substanţa valorii şi determinarea mărimii valorii prin
timpul de muncă socialmente necesar, legătură care în prima ediţie nu
fusese menţionată decât în treacăt. Capitolul I, 3 (Forma valoare) a fost
prelucrat în întregime, lucru pe cale îl impunea de altfel dubla expunere
din prima ediţie. – Menţionez, în treacăt, că acea dublă expunere am
făcut-o la sfatul prietenului meu, Dr. L. Kugelmann din Hannover. Mă
aflam în vizită la el, în primăvara anului 1867, când am primit primele
coli de tipar din Hamburg, şi el mă convinse că pentru cei mai mulţi
cititori este necesară o expunere suplimentară, mai didactică, a formei
valoare. – Ultimul paragraf al primului capitol, „fetişismul mărfii etc.”,
este în cea mai mare parte modificat. Capitolul III, 1 (Măsură a
valorilor) a fost revizuit cu îngrijire, pentru că acest paragraf fusese
lucrat mai neglijent în prima ediţie, făcându-se trimitere la expunerea
făcută în „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, Berlin 1859.
Capitolul VII, în special paragraful 2, a suferit modificări importante.
Ar fi inutil să menţionez în mod amănunţit modificările de text
sporadice, care de multe ori nu sunt decât modificări de ordin stilistic.
Ele sunt împrăştiate în toată cartea. Totuşi constat acum, când revizuiesc
traducerea franceză care este în curs de apariţie la Paris, că anumite părţi
ale originalului german ar fi avut nevoie, unele de o prelucrare mai
temeinică, altele de corectări stilistice ce se găsesc pe ici pe acolo. Mi-a
lipsit timpul necesar pentru toate acestea, întrucât abia în toamna anului

14
1871, când eram ocupat cu alte lucrări urgente, am primit ştirea că
volumul este epuizat şi că tipărirea ediţiei a 2-a trebuie să înceapă chiar
în ianuarie 1872.
Înţelegerea pe care „Capitalul” a găsit-o după scurt timp în
cercurile largi ale clasei muncitoare germane este cea mai bună răsplată
a muncii mele. Un om care economiceşte aparţine burgheziei, domnul
Mayer, fabricant din Viena, a arătat în mod minunat, într-o broşură
publicată în timpul războiului franco-german, că marele spirit teoretic,
care era considerat ca o particularitate a poporului german, a dispărut cu
totul din rândurile aşa numitelor clase culte ale Germaniei, dar că în
schimb el renaşte la clasa muncitoare.
Până în momentul de faţă, economia politică a rămas în
Germania o ştiinţă străină. În „Geschichtliche Darstellung des Handels,
der Gewerbe usw.” şi în special în primele două volume, editate în
1830, ale acestei opere, Gustav von Gulich a expus într-un mod destul
de cuprinzător împrejurările istorice care au împiedicat dezvoltarea
modului de producţie capitalist la noi, şi deci şi constituirea societăţii
burgheze moderne. Lipsea astfel fundamentul viu al economiei politice.
Ea a fost importată ca o marfă gata din Anglia şi din Franţa; profesorii ei
germani au rămas învăţăcei. Expresia teoretică a unei realităţi străine s-a
transformat sub mâna lor într-o colecţie de dogme, interpretate de ei în
sensul lumii mic-burgheze care îi înconjura, deci interpretate greşit.
Sentimentul neputinţei ştiinţifice, care nu putea fi înăbuşit în întregime,
şi conştiinţa neplăcută că trebuie să dăscălească într-un domeniu care de
fapt le era străin, ei încercau să le ascundă sub fastul erudiţiei istorico-
literare sau prin adăugirea unor materii străine, împrumutate din aşa-
zisele ştiinţe camerale, un amestec de cunoştinţe prin al căror purgatoriu
trebuie să treacă orice candidat la un post în promiţătoarea birocraţie
germană.
Din 1848 încoace, producţia capitalistă s-a dezvoltat repede în
Germania şi a ajuns astăzi la o pseudo-înflorire. Dar specialiştilor noştri
soarta le-a rămas tot atât de vitregă ca şi mai înainte. Atâta vreme cât ei
puteau să se ocupe în mod dezinteresat de economia politică, lipseau în
realitatea germană raporturile economice moderne. Atunci când au
apărut aceste raporturi, lucrul acesta s-a întâmplat în condiţii care nu
mai permiteau un studiu dezinteresat în cadrul orizontului burghez. În

15
măsura în care este burgheză, adică în măsura în care concepe ordinea
capitalistă nu ca o treaptă de evoluţie istorică trecătoare, ci, invers, ca o
formă absolută şi ultimă a producţiei sociale, economia politică poate
rămâne ştiinţă numai atâta timp cât lupta de clasă rămâne latentă sau nu
se manifestă decât în fenomene izolate.
Să luăm Anglia. Economia ei politică clasică aparţine perioadei
luptei de clasă nedezvoltate. Ultimul ei mare reprezentant, Ricardo, este
acela care pune, în fine, în mod conştient în centrul cercetărilor sale
antagonismul dintre interesele de clasă, dintre salariu şi profit, dintre
profit şi rentă funciară, considerând în mod naiv că acest antagonism
este o lege naturală a societăţii. Cu aceasta însă ştiinţa economică
burgheză ajunsese la limita ei de netrecut. Încă pe când trăia Ricardo, şi
în opoziţie cu el, ea a fost supusă criticii, personificate de Sismondi.1
Perioada următoare, dintre 1820 şi 1830, se caracterizează în
Anglia prin activitate ştiinţifică pe tărâmul economiei politice. Era
perioada popularizării şi a răspândirii teoriei lui Ricardo şi a luptei ei cu
şcoala veche. Au avut loc strălucite încrucişări de spade. Cele realizate
atunci sunt puţin cunoscute pe continentul european, întrucât polemica
este în mare parte împrăştiată prin articole de revistă, lucrări ocazionale
şi pamflete. Caracterul de obiectivitate al acestei polemici – cu toate că
în unele cazuri teoria lui Ricardo a şi început să servească drept armă de
atac împotriva economiei burgheze – îşi găseşte explicaţia în situaţia de
atunci. Pe de o parte, însăşi marea industrie abia ieşea din perioada
copilăriei sale, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea îşi începe ciclurile
periodice ale vieţii sale moderne abia cu criza din 1825. Pe de altă parte,
lupta de clasă dintre capital şi muncă rămâne pa planul al doilea, pe
teren politic din cauza conflictului dintre guvernele şi feudalii strânşi în
jurul Sfintei Alianţe şi masele populare conduse de burghezie, pe teren
economic din cauza conflictului dintre capitalul industrial şi proprietatea
funciară aristocratică, conflict care în Franţa se ascundea în spatele
antagonismului dintre proprietatea parcelară şi marea proprietate
funciară, şi care în Anglia a izbucnit deschis odată cu legile cerealelor.
Literatura economică a Angliei aminteşte în această perioadă de epoca
de avânt impetuos care se manifestase în Franţa după moartea doctorului
Quesnay, dar numai în felul în care ultimele zile frumoase ale toamnei
amintesc de primăvară. În anul 1830 izbucni criza care avea să decidă

16
odată pentru întotdeauna.
Burghezia cucerise putere politică în Franţa şi în Anglia. Din
acest moment lupta de clasă luă forme din ce în ce mai pronunţate şi mai
ameninţătoare atât pe teren practic cât şi pe teren teoretic. Ea cânta
prohodul economiei ştiinţifice burgheze. Nu mai era vorba acum dacă
cutare sau cutare principiu teoretic este adevărat, ci dacă este folositor
sau vătămător capitalului, dacă îi este comod sau incomod, dacă este sau
nu este pe placul poliţiei. Locul cercetării dezinteresate îl luă polemica
plătită, locul muncii ştiinţifice obiective îl luă conştiinţa încărcată şi
reaua credinţă a apologeticii. Totuşi chiar şi pamfletele insolente pe care
le împrăştia Anti-Cornlaw League, în frunte cu fabricanţii Cobden şi
Bright, prezentau, dacă nu un interes ştiinţific, cel puţin unul istoric prin
polemica lor împotriva aristocraţiei moşiereşti. Dar şi acest din urmă
ghimpe a fost scos din carnea economiei vulgare de către legislaţia liber-
schimbistă inaugurată de Sir Robert Peel.
Revoluţia de la 1848 de pe continent a avut repercusiuni şi
asupra Angliei. Oameni care mai pretindeau încă a avea un rol în ştiinţă
şi care doreau să fie mai mult decât simpli sofişti şi sicofanţi ai claselor
dominante căutau să pună de acord economia politică a capitalului cu
revendicările proletariatului, care acum nu mai puteau fi ignorate. De
aici un sincretism lipsit de spirit, cum îl prezintă cel mai bine John
Stuart Mill. Este un faliment al ştiinţei economice „burgheze”, pe care
l-a scos în evidenţă cu măiestrie marele savant şi critic rus N.
Cernîşevschi, în opera sa „Schiţă a economiei politice după Mill”.
Prin urmare, în Germania modul de producţie capitalist a ajuns
la maturitate după ce în Franţa şi în Anglia caracterul lui antagonist se
manifestase în mod zgomotos prin lupte de importanţă istorică; în
acelaşi timp, proletariatul german poseda o conştiinţă teoretică de clasă
mult mai hotărâtă decât burghezia germană. În momentul în care se
părea că o ştiinţă burgheză a economiei politice va fi posibilă aici, ea
devenise deci din nou imposibilă.
În aceste condiţii, purtătorii ei de cuvânt se împărţiră în două
grupuri. Unii, oameni drepţi, doritori de câştig şi practici, se strânseră în
jurul steagului lui Bastiat, reprezentantul cel mai plat şi deci cel mai
reuşit al apologeticii economiei vulgare; ceilalţi, mândri de demnitatea
profesională a ştiinţei lor, îi urmară pe J. St. Mill în încercarea lui de a

17
împăca ceea ce nu putea fi împăcat. Ca şi în perioada clasică a ştiinţei
economice burgheze, germanii rămaseră şi în perioada decadenţei sale
simpli învăţăcei, care repetau cuvintele şi călcau pe urmele maeştrilor
lor; mici telali ai marii afaceri din străinătate.
Evoluţia istorică specifică a societăţii germane a exclus deci
orice progres original al ştiinţei economice „burgheze”, nu însă… critica
ei. În măsura în care această critică reprezintă în general o clasă, ea
poate să reprezinte numai acea clasă a cărei misiune istorică este
transformarea modului de producţie capitalist şi desfiinţarea finală a
claselor: proletariatul.
Purtătorii de cuvânt, culţi sau inculţi, ai burgheziei germane au
încercat mai întâi să acopere sub tăcere apariţia „Capitalului”, aşa cum
reuşiseră să facă cu lucrările mele anterioare. În momentul în care
această tactică nu mai corespundea condiţiilor timpului, ei scriseseră,
sub pretextul unei critici a cărţii mele, îndrumări „pentru liniştirea
conştiinţei burgheze”, dar găsiseră în presa muncitorească – vezi de
exemplu articolele lui Joseph Dietzgen în „Volksstaat” – adversari
superiori, cărora le-au rămas datori cu răspunsul până în ziua de azi.2
O excelentă traducere rusească a „Capitalului” a apărut, în
primăvara anului 1872, la Petersburg. Ediţia, având un tiraj de 3.000 de
exemplare, este aproape epuizată. Încă din 1871, d-l N. Sieber, profesor
de economie politică la Universitatea din Kiev, a demonstrat în lucrarea
sa: „Teoria lui D. Ricardo asupra valorii şi a capitalului etc.”, că teoria
valorii, a monedei şi a capitalului formulată de mine este, în trăsăturile
ei fundamentale, o continuare necesară a doctrinei lui Smith-Ricardo.
Ceea ce îl surprinde pe europeanul occidental la citirea acestei cărţi
lucrate cu îngrijire, este faptul că autorul ei se menţine în mod
consecvent pe punctul de vedere pur teoretic.
Metoda utilizată în „Capitalul” nu prea a fost înţeleasă, lucru
care rezultă chiar din părerile contradictorii exprimate asupra ei.
Astfel, „Revue Positiviste” din Paris îmi reproşează, pe de o
parte, că aş trata economia politică în mod metafizic, iar pe de alta –
ghiciţi! – că m-aş rezuma la o simplă analiză critică a relaţiei date, în loc
de a prescrie reţete (în felul lui Comte?) pentru bucătăria viitorului. În ce
priveşte reproşul metafizicii, profesorul Sieber remarcă: „În măsura în
care este vorba de teoria propriu-zisă, metoda lui Marx este metoda

18
deductivă a întregii şcoli engleze, ale cărei defecte şi avantaje sunt
comune celor mai buni economişti teoretici.” D-l M. Block – „Les
Theoriciens du Socialisme en Allemagne. Extrait du Journal des
Economistes, Juillet et Aout 1872” – descoperă că metoda mea este
analitică şi spune, între altele: „Prin această operă d-l Marx se clasează
printre spiritele analitice cele mai eminente. „Criticii germani ţipă,
bineînţeles, despre sofistică hegeliană. „Crainicul European” din
Petersburg, într-un articol care tratează exclusiv despre metoda
„Capitalului” (numărul din mai 1872, pag. 427-436), găseşte că metoda
mea de cercetare este strict realistă, dar că metoda expunerii este, din
nefericire, dialectic-germană. El spune: „La prima vedere, dacă se
judecă după forma exterioară a expunerii, Marx este filosoful cel mai
idealist, şi anume în sensul german, adică în sensul rău al cuvântului. De
fapt însă el este cu mult mai realist decât toţi predecesorii săi din
domeniul criticii economice… El nu poate în niciun caz să fie numit
idealist.” Nu pot să-i răspund autorului mai bine, decât prin câteva
extrase din critica lui proprie, care ar putea să-i intereseze pe unii dintre
cititorii mei, cărora originalul rusesc le este inaccesibil.
După un citat din prefaţa mea la «Zur Kritik der politischen
Oekonomie», Berlin 1859, pag. IV—VII, în care am expus baza
materialistă a metodei mele, autorul continuă:
«Pentru Marx numai un lucru este important: să descopere legea
fenomenelor cu al căror studiu se ocupă. Şi pentru el nu are importanţă
numai legea care guvernează aceste fenomene, în măsura în care ele au
o formă definitivă şi stau într-o corelaţie, aşa cum ea se observă într-o
anumită perioadă de timp. Importantă mai este pentru el înainte de toate
legea schimbării lor, a dezvoltării lor, adică trecerea de la o formă la
alta, de la un sistem de corelaţii la altul. După ce a descoperit această
lege, el cercetează în amănunt urmările prin care ea se manifestă în viaţa
socială... Astfel, Marx se străduieşte să facă un singur lucru: să
dovedească, prin amănunţite cercetări ştiinţifice, necesitatea unor
anumite sisteme de raporturi sociale şi să constate în mod cât se poate
de precis faptele care-i servesc drept puncte de plecare şi de sprijin. În
această privinţă este cu totul suficient dacă el dovedeşte, odată cu
necesitatea ordinii actuale, şi necesitatea altei ordini, în care prima
trebuie în mod inevitabil să se transforme, indiferent dacă oamenii cred

19
sau nu cred acest lucru, dacă ei sunt sau nu sunt conştienţi de el. Marx
priveşte evoluţia socială ca un proces natural, condus de legi care nu
numai că sunt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oa-
menilor, ci, dimpotrivă, determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile lor...
Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atât de
subordonat, se înţelege de la sine că critica al cărei obiect este însăşi
cultura poate să aibă la bază mai puţin decât orice vreo formă sau vreun
rezultat al conştiinţei. Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai
fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica
se va mărgini să compare şi să confrunte un fapt, nu cu ideea, ci cu alt
fapt. Pentru ea este important numai ca ambele fapte să fie cercetate cât
mai exact şi ca ele să constituie într-adevăr unul faţă de celălalt
momente diferite ale evoluţiei; important este însă, înainte de toate, ca
să fie cercetată cu tot atâta exactitate seria sistemelor, succesiunea şi
combinaţiile în care apar fazele de dezvoltare. Dar, se va spune, legile
generale ale vieţii economice sunt aceleaşi, indiferent dacă sunt aplicate
la prezent sau la trecut. Tocmai aceasta tăgăduieşte Marx. După el nu
există asemenea legi abstracte... După părerea lui, fiecare perioadă
istorică are, dimpotrivă, legile ei proprii... îndată ce viaţa a depăşit o
anumită perioadă de dezvoltare, îndată ce ea a trecut dintr-un stadiu anu-
mit într-altul, ea începe să fie guvernată şi de alte legi. Cu un cuvânt,
viaţa economică ne oferă un fenomen analog cu istoria evoluţiei din alte
domenii ale biologiei... Vechii economişti ignorau natura legilor
economice, atunci când le comparau cu legile fizicii şi ale chimiei... O
analiză mai profundă a fenomenelor a dovedit că organismele sociale se
deosebesc tot atât de mult unele de altele ca şi organismele plantelor şi
ale animalelor... Ba, acelaşi fenomen este supus unor legi cu totul
diferite din cauza structurii diferite a acelor organisme, din cauza
deosebirii dintre organele lor individuale, din cauza diferenţei dintre
condiţiile în care ele funcţionează. Marx tăgăduieşte, de exemplu, că
legea populaţiei ar fi aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile. El
afirmă, dimpotrivă, că fiecare treaptă de dezvoltare are propria ei lege a
populaţiei... Odată cu dezvoltarea diferită a forţei productive se schimbă
raporturile împreună cu legile care le guvernează. Punându-şi ca ţintă să
cerceteze şi să explice din acest punct de vedere ordinea economiei
capitaliste, el nu face decât să formuleze în mod strict ştiinţific ţinta pe

20
care trebuie s-o urmărească orice cercetare a vieţii economice...
Valoarea ştiinţifică a unei asemenea cercetări stă în elucidarea legilor
speciale care reglementează naşterea, existenţa, dezvoltarea şi moartea
unui organism social dat şi înlocuirea lui cu altul, superior. Şi această
valoare o are într-adevăr cartea lui Marx.»
Descriind ceea ce numeşte metoda mea adevărată, într-un mod
atât de nimerit, şi —întrucât este vorba de felul în care eu o aplic —
într-un mod atât de binevoitor, ce altceva a descris autorul decât metoda
dialectică?
E drept că metoda de expunere trebuie să se deosebească în mod
formal de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească
materia în detaliu, să analizeze diferitele ei forme de dezvoltare şi să
descopere legătura lor intrinsecă. Abia după ce această muncă a fost
făcută, procesul real poate fi înfăţişat în mod corespunzător. Dacă lucrul
acesta reuşeşte şi viaţa materiei şi-a găsit o oglindire ideală, s-ar putea
părea că am avea de-a face cu o construcţie a priori.
Metoda mea dialectică nu este numai — în ceea ce priveşte baza
ei — deosebită de cea a lui Hegel, dar este exact contrariul ei. Pentru
Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă
chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, real care
nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestui proces de
gândire. La mine, dimpotrivă, lumea ideilor nu este nimic altceva decât
lumea materială transpusă şi tradusă în capul omului.
Latura mistică a dialecticii hegeliene am criticat-o acum
aproape 30 de ani, într-o epocă în care era încă la moda zilei. Dar tocmai
atunci când lucram la primul volum al «Capitalului», epigonii mediocri,
aroganţi şi gravi, care dau astăzi tonul în lumea cultă a Germaniei, s-au
complăcut să-1 trateze pe Hegel aşa cum l-a tratat bunul Moses
Mendelssohn, pe vremea lui Lessing, pe Spinoza, anume ca pe un
«câine mort». M-am declarat deci în mod deschis discipol al marelui
gânditor şi, în capitolul despre teoria valorii, am cochetat chiar în unele
locuri cu felul lui caracteristic de a se exprima. Cu toată mistificarea pe
care o suferă dialectica în mâinile lui Hegel, el a fost acela care a expus
pentru prima oară în mod cuprinzător şi conştient formele ei generale de
mişcare. La el dialectica stă cu capul în jos. Ea trebuie răsturnată pentru
a se descoperi sâmburele raţional sub învelişul mistic.

21
 În forma ei mistificată dialectica a devenit o modă germană,
pentru că se părea că ea transfigurează ceea ce există. În forma ei
raţională ea constituie un scandal şi o grozăvie pentru burghezie şi
pentru purtătorii ei de cuvânt doctrinari, pentru că în înţelegerea pozitivă
a realităţii existente ea include şi înţelegerea negaţiei acestei realităţi, a
pieirii sale necesare, pentru că orice formă finită ea o concepe în fluxul
mişcării, adică privită şi din latura ei trecătoare, pentru că ea nu
cunoaşte nimic care să-i poată impune, pentru că prin esenţa ei ea este
critică şi revoluţionară.
Mişcarea antagonistă a societăţii capitaliste o simte în modul cel
mai violent burghezul practic prin peripeţiile ciclului periodic pe care-1
parcurge industria modernă şi prin punctul lor culminant — criza
generală. Această criză se apropie din nou, cu toate că se mai află încă
în stadiile ei preliminare, şi prin întinderea teritoriului ce va cuprinde,
precum şi prin intensitatea efectelor sale, ea îi va învăţa dialectica chiar
şi pe norocoşii profitori ai sfântului imperiu pruso-german de dată
recentă.
Londra, 24 Ianuarie 1873
Karl Marx

NOTE:
2
Palavragiii dezlânaţi ai economiei vulgare germane critică stilul şi forma exterioară a
lucrării mele. Nimeni nu poate judeca lipsurile literare ale „Capitalului” mai sever decât
mine. Totuşi, voi cita aici o apreciere engleză şi una rusă, ca să le fiu pe plac domnilor
acestora şi publicului lor. „Saturday Review”, cu totul ostilă concepţiilor mele, anunţând
apariţia primei ediţii germane, spunea: Expunerea „dă şi chestiunilor economice celor
mai aride un farmec (charm) propriu”. „Gazeta St. Petersburgului” scrie, între altele, în
numărul ei din 20 Aprilie 1872: „Cu excepţia câtorva părţi prea speciale, expunerea
excelează prin limbaj simplu, prin claritate şi, în ciuda nivelului ştiinţific ridicat al
subiectului, printr-o vioiciune neobişnuită. În această privinţă, autorul… nu seamănă
nici pe departe cu majoritatea savanţilor germani, care… îşi scriu cărţile într-o limbă atât
de obscură şi de aridă, că muritorilor de rând le crapă capul de pe urma lor.” Cititorilor
actualei literaturi profesorale naţional-liberale germane le crapă însă cu totul altceva
decât capul.

22
 PREFAŢĂ ŞI POSTFAŢĂ LA EDIŢIA FRANCEZĂ

Londra, 18 Martie 1872

Către cetăţeanul Maurice La Châtre
Stimate cetăţean,
Sunt de acord cu ideea domniei voastre de a publica traducerea
«Capitalului» în fascicole periodice. În această formă opera va fi mai
accesibilă clasei muncitoare, şi pentru mine această consideraţie este
mai importantă decât toate celelalte.
Aceasta este partea frumoasă a medaliei d-voastre, dar iată
reversul ei: Metoda de analiză pe care am utilizat-o, şi care nu a fost
încă aplicată la problemele economice, face ca lectura primelor capitole
să fie destul de anevoioasă şi este de temut că publicul francez,
întotdeauna nerăbdător să ajungă la concluzii, dornic de a cunoaşte
raportul dintre principiile generale şi chestiunile imediate care îl
pasionează, ar putea să întrerupă lectura, pentru că nu ar pătrunde totul
de la început.
Este un dezavantaj împotriva căruia nu pot să fac nimic altceva
decât să avertizez şi să previn pe cititorii dornici de adevăr. Nu există
şosea pietruită care să ducă la ştiinţă, şi numai acei pe care nu-i sperie
oboseala ascensiunii pe cărările sale abrupte pot nădăjdui că vor ajunge
la culmile ei luminoase.
Primiţi, stimate cetăţean, asigurarea sentimentelor mele de
devotament.
Karl Marx

AVIZ PENTRU CITITORI

Dl J. Roy se angajase să dea o traducere cât se poate de exactă,

şi chiar literală; el şi-a îndeplinit sarcina cu scrupulozitate. Dar tocmai
această scrupulozitate m-a obligat să modific forma lucrării, pentru a o

23
face mai accesibilă cititorului. Aceste modificări care au fost făcute de
pe o zi pe alta, întrucât cartea a apărut în fascicole, au fost executate cu
atenţie inegală şi trebuiau să producă discordanţe de stil.
Întrucât întreprinsesem această muncă de revizuire, m-am văzut
în situaţia de a o aplica şi textului de bază original (ediţia a doua
germană), de a simplifica anumite expuneri, de a completa altele, de a
da materiale istorice sau statistice suplimentare, de a adăuga anumite
observaţii critice etc. Oricare ar fi deci lipsurile literare ale acestei ediţii
franceze, ea posedă o valoare ştiinţifică independentă de original şi ar
trebui consultată chiar şi de cititorii care cunosc limba germană.
Redau mai jos acele pasaje din postfaţa la a doua ediţie
germană, care se referă la dezvoltarea economiei politice în Germania şi
la metoda utilizată în această lucrare.
Londra, 28 aprilie 1875
Karl Marx

24
 LA EDIŢIA A TREIA

Nu i-a fost dat lui Marx să pregătească el însuşi pentru tipar

această a treia ediţie. Uriaşul gânditor, înaintea căruia se înclină astăzi şi
adversarii, a murit la 14 martie 1883.
Am pierdut în el pe omul care timp de patruzeci de ani mi-a fost
prietenul cel mai bun şi cel mai credincios, şi căruia îi datorez mai mult
decât se poate spune în cuvinte. Mie îmi revine acum datoria de a scoate
atât această a treia ediţie, cât şi volumul al doilea, rămas în manuscris.
Sunt dator să dau socoteală aici cititorului cum mi-am îndeplinit prima
parte a acestei obligaţiuni.
Marx intenţiona la început să prelucreze în mare parte textul
primului volum, să formuleze mai clar unele puncte teoretice, să adauge
altele noi, să completeze materialul istoric şi statistic până în timpurile
cele mai noi. Boala lui şi dorinţa de a vedea încheiată redactarea celui de
al doilea volum l-au silit să renunţe la această intenţie. Se hotărî deci să
modifice numai ceea ce era mai necesar şi să facă numai adăugirile pe
care le cuprindea ediţia franceză («Le Capital. Par Karl Marx», Paris,
Lachâtre 1873) apărută între timp.
Printre scriptele sale s-a şi găsit un exemplar german, corectat
de el în unele părţi şi conţinând trimiteri la ediţia franceză; de asemeni şi
un exemplar francez în care însemnase exact pasajele care urmau să fie
folosite. Aceste modificări şi adăugiri se mărginesc, cu puţine excepţii,
la partea ultimă a cărţii, la secţiunea Procesul de acumulare a
capitalului. Aici textul de până acum era mai aproape de conceptul
iniţial, pe când secţiunile anterioare fuseseră prelucrate mai temeinic.
Stilul era deci mai viu, mai unitar, dar şi mai neglijent, presărat cu
anglicisme, pe alocuri neclar; expunerea prezenta lacune în unele locuri,
anumite momente importante fiind atinse doar în treacăt.
În ce priveşte stilul, însuşi Marx revizuise în mod temeinic mai
multe capitole, arătându-mi prin aceasta, precum şi prin numeroase
indicaţii verbale, cât de departe puteam merge în înlăturarea termenilor

25
tehnici englezi şi a celorlalte anglicisme. Adăugirile şi completările,
Marx le-ar mai fi prelucrat, înlocuind franceza limpede cu germana lui
concisă; eu însă eram obligat să mă mărginesc a le traduce, ţinându-mă
cât mai aproape de textul original.
Nu există deci, în această a treia ediţie, niciun cuvânt modificat
despre care să nu ştiu în mod sigur că şi autorul însuşi l-ar fi modificat.
Nu putea să-mi treacă prin gând să introduc în «Capitalul» jargonul
curent în care economiştii germani obişnuiesc să se exprime, acea limbă
păsărească în care, de pildă, acela care primeşte în schimbul unei sume
de bani munca altora se numeşte Arbeitgeber*, iar acela căruia i se ia
munca în schimbul unui salariu — Arbeitnehmer**. Şi în limba franceză
cuvântul «travail» se întrebuinţează în viaţa obişnuită în sensul de
«ocupaţie». Dar francezii ar socoti, pe bună dreptate, nebun pe
economistul care l-ar numi pe capitalist „donneur de travail” şi pe
muncitor „receveur de travail”.
De asemeni, nu mi-am permis să transform moneda, măsurile şi
greutăţile engleze, întrebuinţate în text în mod exclusiv, în noile lor
echivalente germane. Când a apărut prima ediţie, existau în Germania
atâtea feluri de măsuri şi greutăţi câte zile are anul, în plus două feluri de
mărci (marca Reichului avea curs atunci numai în capul lui Soetbeer,
care o inventase în preajma anului 1840), două feluri de guldeni şi cel
puţin trei feluri de taleri, dintre care unul avea drept unitate «noua două-
treime». În ştiinţă domnea sistemul metric, pe piaţa mondială măsurile şi
greutăţile engleze. În aceste împrejurări, unităţile engleze de măsură
erau de la sine înţelese într-o carte care era nevoită să-şi ia temeiurile de
fapt în mod aproape exclusiv din industria engleză. Şi această ultimă
cauză rămâne hotărâtoare şi astăzi, cu atât mai mult, cu cât lucrurile nu
prea s-au schimbat în această privinţă pe piaţa mondială şi cu cât
măsurile şi greutăţile engleze se întrebuinţează şi astăzi în mod aproape
exclusiv, în special în industriile hotărâtoare — a fierului şi a
bumbacului.
În fine, încă un cuvânt despre felul de a cita al lui Marx, pe care
puţini l-au înţeles. Atunci când e vorba de simple date şi relatări de fapt,
citatele, de exemplu acelea din Cărţile Albastre engleze, servesc ca
simple documentări. Altfel stau însă lucrurile acolo unde se citează
vederile teoretice ale altor economişti. Aici citatul are doar menirea să

26
stabilească unde, când şi de cine a fost exprimată pentru prima oară în
mod clar o idee economică, rezultată din mersul evoluţiei. Şi ceea ce
interesează este ca ideea economică respectivă să aibă importanţă pentru
istoria ştiinţei, ca ea să fie expresia teoretică, mai mult sau mai puţin
adecvată, a situaţiei economice din epoca respectivă. Nu interesează însă
deloc dacă această idee mai are valabilitate absolută sau relativă pentru
punctul de vedere al autorului, sau dacă a trecut cu totul în istorie.
Aceste citate nu formează deci decât un comentariu continuu al textului,
comentariu împrumutat din istoria doctrinelor economice, fixând
diferitele progrese mai importante ale teoriei economice după dată şi
autor. Şi lucrul acesta era foarte necesar într-o ştiinţă ai cărei istorici au
excelat până astăzi printr-o ignoranţă tendenţioasă, frizând arivismul. Se
va înţelege acum şi cauza pentru care Marx, în concordanţă cu postfaţa
la ediţia a doua, se află atât de rar în situaţia de a cita economişti
germani. Sper că volumul al doilea va putea să apară în cursul anului
1884.
Londra, 7 Noiembrie 1883
Friedrich Engels

NOTE:
* Dătător de muncă, patron
** Primitor de muncă, salariat

27
 PREFAŢĂ LA EDIŢIA ENGLEZĂ

Publicarea unei ediţii engleze a «Capitalului» nu are nevoie de

nicio justificare. Dimpotrivă, ar fi de aşteptat o explicaţie pentru faptul
că această ediţie engleză a întârziat atât de mult, avându-se în vedere
faptul că de câţiva ani teoriile susţinute în această carte sunt în mod
continuu menţionate, atacate şi apărate, explicate şi răstălmăcite, în
presa şi în literatura actuală a Angliei şi a Americii.
Atunci când, scurt timp după moartea autorului, intervenită în
1883, s-a văzut că o ediţie engleză era într-adevăr necesară, domnul
Samuel Moore, un vechi prieten al lui Marx şi al scriitorului acestor
rânduri şi familiarizat cu cartea poate mai bine decât oricare altul, se
declară gata să se însărcineze cu efectuarea traducerii, pe care executorii
testamentului literar al lui Marx ţineau să o dea publicităţii. S-a convenit
ca eu să confrunt manuscrisul cu originalul şi să propun modificările pe
care le socoteam nimerite. Atunci când, cu timpul, s-a văzut că
ocupaţiile sale profesionale îl împiedică pe domnul Moore să termine
traducerea atât de repede cum doream noi toţi, am acceptat cu bucurie
oferta doctorului Aveling de a prelua o parte din această muncă; în
acelaşi timp, doamna Aveling, fiica cea mai mică a lui Marx, se declară
gata să controleze citatele şi să reconstituie textul original al pasajelor
scoase din numeroşi autori englezi şi din numeroase Cărţi Albastre
engleze şi traduse de Marx în limba germană. Lucrul acesta s-a făcut,
afară de câteva excepţii care nu au putut fi evitate.
Următoarele părţi ale cărţii au fost traduse de doctorul
Aveling*: 1. Capitolele X («Ziua de muncă») şi XI («Rata şi masa
plusvalorii»); 2. Secţiunea a şasea («Salariul», cuprinzând capitolele
XIX—XXII); 3. Din capitolul XXIV, paragraful 4 («împrejurări care
etc.») până la sfârşitul cărţii, adică ultima parte a capitolului XXIV,
capitolul XXV şi întreaga secţiune a şaptea (capitolele XXVI până la
XXXIII); 4. Cele două prefeţe ale autorului. Tot restul cărţii a fost
tradus de domnul Moore. Fiecare traducător poartă astfel răspunderea

28
pentru partea sa de muncă, iar eu port răspunderea pentru întreaga
lucrare.
Ediţia a treia germană, care a fost luată în întregime ca bază a
muncii noastre, a fost pregătită de mine în 1883, cu ajutorul unor notiţe
postume ale autorului, în care se indică acele pasaje din ediţia a doua
care urmau să fie înlocuite cu pasaje, indicate în mod special, din textul
francez publicat în 1873.1 Modificările făcute în modul acesta în textul
ediţiei a doua concordă în general cu modificările pe care Marx le
prevăzuse în indicaţiile scrise de mâna lui pentru o traducere engleză
care a fost plănuită acum zece ani în America, dar care nu a fost
realizată îndeosebi din lipsa unui traducător capabil şi potrivit. Acest
manuscris ne-a fost pus la dispoziţie de vechiul nostru prieten, d-l F. A.
Sorge, din Hoboken, New Jersey. El mai prevede alte câteva intercalări
din ediţia franceză; dar întrucât acest manuscris este cu atâţia ani mai
vechi decât ultimele directive date de Marx pentru ediţia a treia, nu
m-am considerat îndreptăţit să-l utilizez decât în mod excepţional, şi în
special în cazurile în care ne ajuta să înlăturăm dificultăţile ce se iveau.
De asemeni, la cele mai multe pasaje dificile ne-am orientat după textul
francez, pentru a constata ce consimţise să sacrifice autorul însuşi,
oriunde era nevoie să se sacrifice, în traducere, ceva din întreaga
importanţă a originalului.
Există totuşi o dificultate de care nu putem să-1 cruţăm pe
cititor: utilizarea anumitor expresii într-un sens diferit nu numai de cel
obişnuit în limbajul de toate zilele, dar şi în cel al economiei politice
curente. Lucrul acesta era însă inevitabil. Orice concepţie nouă într-o
ştiinţă include o revoluţie în termenii tehnici ai acestei ştiinţe. Dovada
cea mai bună o găsim în chimie, unde întreaga terminologie se modifică
în mod radical aproximativ odată la douăzeci de ani şi unde nu vom găsi
aproape nicio combinaţie organică care să nu fi purtat o serie întreagă de
denumiri diferite. Economia politică s-a mulţumit în general să preia
expresiile din viaţa comercială şi industrială aşa cum erau, şi să opereze
cu ele, fără să-şi dea seama că în modul acesta ea se limita la sfera
îngustă a ideilor exprimate prin aceste cuvinte. Astfel nici chiar
economia politică clasică, cu toate că era perfect conştientă de faptul că
atât profitul cât şi renta nu sunt decât sub împărţiri, porţiuni ale acelei
părţi neplătite a produsului pe care muncitorul trebuie să o livreze

29
patronului său (primul apropriator al ei, dar nu posesorul ei ultim,
exclusiv), nu a trecut totuşi niciodată dincolo de noţiunile obişnuite de
profit şi rentă, nu a cercetat niciodată în ansamblu, ca un singur tot,
această parte neplătită a produsului (pe care Marx o numeşte
plusprodus) şi nu a ajuns deci niciodată să înţeleagă în mod clar
nicioriginea ei, nici natura ei şi nici legile care reglementează repartiţia
ulterioară a valorii ei. Tot astfel orice activitate productivă, alta decât
agricultura şi meseriile, este înglobată, fără distincţie, în termenul
manufactură; ştergându-se astfel deosebirea dintre două perioade mari şi
esenţialmente diferite ale istoriei economice: perioada manufacturii
propriu-zise, întemeiată pe diviziunea muncii de mână, şi perioada
industriei moderne, întemeiată pe maşinism. Pe de altă parte, este de la
sine înţeles că o teorie care priveşte producţia capitalistă modernă ca o
simplă fază trecătoare a istoriei economice a omenirii trebuie să
utilizeze altă terminologie decât a acelor autori care consideră această
formă de producţie ca permanentă şi definitivă.
E nimerit, poate, un cuvânt despre metoda de a cita a autorului.
În cele mai multe cazuri citatele servesc, aşa cum se obişnuieşte, ca
documentări pentru susţinerile făcute în text. Dar în multe cazuri se
citează pasaje din autori economişti pentru a se arăta când, unde şi de
cine a fost exprimată pentru prima oară în mod clar o anumită părere.
Acest lucru se întâmplă în acele cazuri în care părerea respectivă are
importanţă ca expresie mai mult sau mai puţin adecvată a condiţiilor
producţiei şi schimbului social, predominante într-un anumit moment, şi
cu totul independent de faptul dacă Marx recunoaşte această părere sau
dacă ea are valabilitate generală. Aceste citate însoţesc deci textul ca un
comentariu continuu împrumutat din istoria ştiinţei.
Traducerea noastră cuprinde numai cartea întâi a operei. Dar
această primă carte este în mare măsură un singur tot închegat şi a fost
considerată timp de douăzeci de ani ca o operă de sine stătătoare. Cartea
a doua, pe care am editat-o în 1885 în limba germană, este, fără îndoială,
incompletă fără cartea a treia, care nu poate fi publicată înainte de
sfârşitul anului 1887. Atunci când cartea a treia va fi apărut în originalul
german, vom avea timp să ne gândim la pregătirea unei ediţii engleze a
amândurora.
Pe continent, «Capitalul» este numit adesea «biblia clasei

30
muncitoare». Că pe zi ce trece concluziile la care ajunge această carte
devin tot mai mult principiile de bază ale marii mişcări a clasei
muncitoare, nu numai în Germania şi în Elveţia, dar şi în Franţa, în
Olanda şi în Belgia, în America şi chiar în Italia şi în Spania; că
pretutindeni clasa muncitoare recunoaşte tot mai mult în aceste
concluzii expresia cea mai adecvată a situaţiei sale şi a aspiraţiilor sale -
lucrurile acestea nu le va tăgădui niciun om familiarizat cu această
mişcare. Dar şi în Anglia teoriile lui Marx exercită chiar în momentul de
faţă o influenţă extraordinară asupra mişcării socialiste, care se
răspândeşte în rândurile «celor culţi» în aceeaşi măsură ca şi în rândurile
clasei muncitoare. Dar asta nu este totul. Se apropie cu repeziciune
timpul în care o cercetare temeinică a situaţiei economice din Anglia se
va impune ca un imperativ naţional de neînlăturat. Dezvoltarea
sistemului industrial al Angliei, dezvoltare care este imposibilă fără o
expansiune continuă şi rapidă a producţiei şi deci a pieţelor de
desfacere, s-a oprit. Liberul schimb şi-a epuizat resursele; însuşi
Manchester-ul se îndoieşte de eficacitatea acestui sistem economic, pe
care înainte îl considera literă de evanghelie.2 Industria străină, în curs
de dezvoltare rapidă, sfidează pretutindeni producţia engleză, şi anume
nu numai pe pieţele apărate de sisteme protecţioniste, dar şi pe pieţele
neutre şi chiar dincoace de Canal. În timp ce forţa productivă creşte în
progresie geometrică, expansiunea pieţelor creşte în cel mai bun caz în
progresie aritmetică. Ciclul decenal de stagnare, prosperitate,
supraproducţie şi criză, care din 1825 până în 1867 revenea mereu, pare
să fi încetat; dar numai pentru a ne lăsa în mlaştina disperată a unei
depresiuni permanente şi cronice. Mult aşteptata perioadă de
prosperitate nu vrea să se arate; ori de câte ori ni se pare că vedem
simptomele care o prevestesc, ele se volatilizează din nou. Între timp
însă, orice iarnă nouă pune tot mereu întrebarea: «Ce să facem cu
şomerii?» Dar în timp ce numărul şomerilor creşte din an în an, nu
există nimeni care să răspundă la această întrebare; şi suntem aproape în
stare să calculăm momentul în care şomerii îşi vor pierde răbdarea şi vor
lua soarta lor în propriile lor mâini. Într-un asemenea moment, desigur
că este bine să fie ascultată vocea unui om a cărui teorie este, în
întregime, rezultatul unui studiu de o viaţă întreagă al istoriei şi situaţiei
economice a Angliei şi pe care acest studiu l-a condus la concluzia că,

31
cel puţin în Europa, Anglia este singura ţară în care inevitabila revoluţie
socială ar putea fi efectuată în întregime prin mijloace paşnice şi legale.
Bineînţeles că el nu a uitat niciodată să adauge că nu se aşteaptă câtuşi
de puţin ca clasa dominantă din Anglia să se supună fără «proslavery
rebellion» [rebeliune în favoarea sclaviei] acestei revoluţii paşnice şi
legale. **
5 noiembrie 1886
Friedrich Engels

NOTE:
1
«Le Capital. Par Karl Marx» Traducere de d-l J. Roy, revizuită în întregime de autor,
Paris, Lachâtre. Această traducere conţine, în special în ultima parte a cărţii, modificări
şi adăugiri apreciabile faţă de textul celei de a doua ediţii germane.
2
«La adunarea trimestrială a Camerei de Comerţ din Manchester, care s-a ţinut astăzi
după amiază, a avut loc o discuţie aprinsă asupra chestiunii liberului-schimb. S-a depus
o rezoluţie în sensul că «s-a aşteptat în zadar timp de 40 de ani ca şi alte naţiuni să
urmeze exemplul Angliei, adoptând liberul-schimb; Camera consideră că a venit timpul
ca această atitudine să fie modificată». Rezoluţia a fost respinsă cu o majoritate de un
singur vot, raportul fiind de 21 voturi pentru şi 22 voturi contra. («Evening Standard», 1
Noiembrie 1886.)
* Împărţirea pe capitole a ediţiei engleze corespunde cu cea a ediţiei franceze; Marx a
transformat aici paragrafele capitolului al 4-lea (care este în acelaşi timp şi secţiunea a
II-a) în capitole, capitolul al 24-lea în secţiunea a VIII-a şi paragrafele lui în capitole.—
** Despre această restrângere a teoriei revoluţiei violente, restrângere pe care Marx a
făcut-o în privinţa Angliei, Lenin scrie în «Statul şi Revoluţia»: «La 12 Aprilie 1871,
adică tocmai în timpul Comunei, Marx i-a scris lui Kugelmann: „Dacă vei răsfoi ultimul
capitol al lui «18 Brumar» al meu, vei vedea că eu afirm că viitoarea încercare a
revoluţiei franceze nu va fi ca până acum trecerea maşinăriei birocrato-militare dintr-o
mână într-alta, ci sfărâmarea ei” (subliniat de Marx; în original: zerbrechen),” şi în
aceasta constă actul pregătitor al oricărei revoluţii cu adevărat populare pe continent.
Tocmai acest lucru au încercat să-l facă eroicii noştri tovarăşi parizieni.” [...] Aceste
cuvinte: „sfărâmarea maşinăriei de stat birocrato-militare” cuprind, exprimat pe scurt,
lecţia principală a marxismului cu privire la sarcinile proletariatului faţă de stat în
decursul revoluţiei. Şi tocmai această lecţie nu e numai cu totul uitată, ci şi de-a dreptul
denaturată de „interpretarea” predominantă, kautskistă, a marxismului! [...Marx] îşi
limitează concluzia numai la continent. Era de înţeles acest lucru în 1871, când Anglia
constituia încă modelul unei ţări pur capitaliste, fără militarism însă şi, în mare măsură,
fără birocraţie. De aceea a făcut Marx excepţie în privinţa Angliei, în sânul căreia
revoluţia, şi chiar revoluţia populară, era pe atunci imaginabilă şi posibilă fără
condiţiunea prealabilă a distrugerii „maşinii de stat existente”.
În prezent, în anul 1917, în epoca primului mare război imperialist, această limitare a lui

32
Marx cade; atât Anglia cât şi America, cei mai mari şi cei din urmă reprezentanţi — în
întreaga lume — ai „libertăţii” anglo-saxone, în sensul absenţei militarismului şi a
birocraţiei, au alunecat cu totul în murdara şi sângeroasa mlaştină a instituţiilor biro-
crato-militare, inerente întregii Europe, instituţii ce-şi subordonează totul, înăbuşe totul.
În prezent, în Anglia ca şi în America, „condiţia prealabilă a oricărei revoluţii
într-adevăr populare” este sfărâmarea, distrugerea „maşinii de stat existente” (adusă, în
1914 — 1917, şi în aceste ţări până la perfecţiunea „europeană” pan-imperialistă).”
(Opere complecte, vol. XXI, pag. 497 şi urm.)

33
 LA EDIŢIA A PATRA

Ediţia a patra a necesitat stabilirea cât mai definitivă atât a

textului cât şi a notelor. Iată, pe scurt, în ce mod am îndeplinit această
sarcină:
În urma unei noi confruntări a ediţiei franceze cu notele
manuscrise ale lui Marx, am mai înglobat în textul german câteva
adaosuri luate din ediţia franceză. Ele se găsesc la paginile: 80 (ediţia a
3-a, pag. 88), 458—60 (ed. a 3-a, 509—10), 547—51 (ed. a 3-a, 600),
591—93 (ed. a 3-a, 644) şi 596 (ed. a 3-a, 648) în nota 79. De asemeni,
am înglobat în text, după exemplul ediţiei franceze şi a celei engleze,
voluminoasa notă despre muncitorii minieri (ediţia a 3-a, pag. 509—15,
ediţia a 4-a, pag. 461—67). * Alte mici modificări pe care le-am făcut
sunt de natură pur tehnică.
Am mai adăugat apoi câteva note lămuritoare suplimentare, în
special acolo unde împrejurări istorice schimbate păreau să impună acest
lucru. Toate aceste note suplimentare sunt puse în paranteze mari şi
însemnate cu iniţialele mele sau cu literele «D. H.». **
Ediţia engleză, apărută între timp, necesitase o revizuire
integrală a numeroaselor citate. În acest scop, fiica cea mai mică a lui
Marx, Eleanor, preluase munca anevoioasă de a confrunta cu originalele
toate pasajele citate, astfel că în ediţia engleză citatele din surse
englezeşti, care sunt cele mai numeroase, nu au fost retraduse din limba
germană, ci redate în forma lor originală englezească. Se impunea deci
ca la pregătirea ediţiei a patra să consult aceste texte originale. Am
descoperit, cu această ocazie, unele mici inexactităţi. Greşeli în
indicările de pagini, survenite în parte la transcrierea din caiete şi în
parte datorite unor erori de tipar cumulate în decurs de trei ediţii.
Ghilimele sau puncte de întrerupere puse greşit, lucru inevitabil atunci
când se utilizează citate numeroase din caiete cu extrase. Ici-colo, câte
un cuvânt în traducere mai puţin fericită. Unele pasaje citate din vechile
caiete pariziene din 1843—45, când Marx nu ştia încă englezeşte şi-i

34
citea pe economiştii englezi în traducere franceză; dubla traducere
produsese uşoare schimbări de nuanţă, ca de exemplu la Steuart, Ure
ş.a.; aici trebuia deci să utilizez textul englezesc. Şi alte mici inexactităţi
şi inadvertenţe asemănătoare. Cine va compara însă ediţia a patra cu
cele anterioare se va convinge că în tot acest proces anevoios de
revizuire cartea nu a suferit niciun fel de schimbare demnă de relevat.
Un singur citat nu a putut fi găsit, acela din Richard Jones (ediţia a 4-a,
pag. 562, nota 47 ***); este probabil că Marx a greşit în transcrierea
titlului cărţii. Toate celelalte citate îşi păstrează deplina lor putere
probatorie sau şi-o întăresc în forma lor actuală exactă.
Aici sunt obligat însă să mă ocup de o poveste veche.
Nu cunosc, anume, decât un singur caz în care a fost pusă la
îndoială exactitatea unei citări făcute de Marx. Şi întrucât această
îndoială a provocat discuţii care au durat şi după moartea lui Marx, nu
pot să o trec cu vederea aici.
În revista «Concordia» din Berlin, organul asociaţiei
fabricanţilor germani, a apărut la 7 martie 1872 un articol anonim,
intitulat: «Cum citează Karl Marx». În acest articol se susţine, cu mare
cheltuială de indignare morală şi de expresii neparlamentare, că citatul
din discursul la buget ţinut de Gladstone la 16 aprilie 1863 (reprodus în
Adresa inaugurală a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor şi repetat în
«Capitalul», I, pag. 617, ed. a patra; pag. 671, ed. a treia ****) este
falsificat; anume că niciun cuvânt din propoziţia: «Această ameţitoare
sporire de bogăţie şi de putere... este limitată în întregime la clasele
posedante», nu se află în raportul stenografie (quasi-oficial) al lui
Hansard. «Ori, această propoziţie nu se găseşte nicăieri în discursul lui
Gladstone. Gladstone a spus exact contrariul. (Cu litere îngroşate:) Marx
a adăugat prin fraudă această frază, minţind în mod formal şi
material!»
Trimiţându-i-se, în mai, numărul respectiv din «Concordia»
Marx îi răspunse anonimului în «Volksstaat” din 1 iunie. Întrucât nu-şi
mai amintea din relatarea cărui ziar citase, el se mulţumi să dovedească,
în primul rând, că citatul se afla în aceeaşi formă în două publicaţii
engleze şi să citeze apoi relatarea ziarului «Times», după care Gladstone
spune! «That is the state of the case as regards the wealth of this
country. I must say for one, I should look almost with apprehension and

35
with pain upon this intoxicating augmentation of wealth and power, if it
were my belief that it was confined to classes who are in easy
circumstances. This takes no cognizance at all of the condition of the
labouring population. The augmentation I have described and which is
founded, I think, upon accurate returns, is an augmentation entirely
confined to classes of property» *****.
Gladstone spune, aşadar, că ar regreta dacă lucrurile ar sta aşa,
dar că ele stau aşa: această ameţitoare sporire de putere şi de bogăţie
este limitată în întregime la clasele posedante. Iar în ceea ce-l priveşte
pe quasi-oficialul Hansard, Marx spune mai departe: «În această
versiune cârpită ulterior, domnul Gladstone a fost atât de deştept să
escamoteze pasajul, care, ce-i drept, e compromiţător dacă e rostit de un
ministru de finanţe englez. De altfel, aceasta este o uzanţă parlamentară
tradiţională şi nu e nicidecum o invenţie a lui Lasker piticul, contra
Bebel.»
Anonimul devine din ce în ce mai furios. Lăsând la o parte, în
răspunsul său din «Concordia» cu data de 4 iulie, sursele de mâna a
doua, el arată timid că există «obiceiul” de a cita discursurile
parlamentare după darea de seamă stenografică, dar că, pe de altă parte,
relatarea din «Times» (care conţine fraza «adăugată prin fraudă») şi cea
a lui Hansard (în care ea lipseşte), «concordă pe deplin din punct de
vedere material», şi că relatarea din «Times» conţine «exact contrariul
faimosului pasaj din Adresa inaugurală»; omul are însă grijă să treacă
sub tăcere faptul că această relatare conţine în mod expres, alături de
acest pretins «contrariu», tocmai acel «faimos pasaj»! Cu toate acestea,
anonimul îşi dă seama că se află în capcană şi că numai o nouă manevră
îl poate scăpa. Împestriţându-şi deci articolul, care, cum tocmai am
dovedit, este pe de-a-ntregul o «minciună grosolană», cu invective
înălţătoare, ca: «mala fides», «rea credinţă», «arătare mincinoasă»,
«citat mincinos», «minciună grosolană», «un citat care a fost falsificat în
întregime», «această falsificare», «pur şi simplu infam” etc., el găseşte
de cuviinţă să deplaseze problema în discuţie pe alt plan şi să promită
deci că «într-un al doilea articol vom arăta înţelesul pe care noi
(anonimul care nu e «mincinos») îl atribuim conţinutului cuvintelor lui
Gladstone». Ca şi cum modesta d-sale părere în această privinţă ar avea
de-a face ceva cu problema în discuţie! Acest al doilea articol a apărut în

36
«Concordia» din 11 iulie.
Marx mai răspunse odată în «Volksstaat» din 7 august,
reproducând de astă dată şi dările de seamă din «Morning Star» şi
«Morning Advertiser» din 17 aprilie 1863 asupra pasajului în discuţie.
După ambele aceste dări de seamă, Gladstone a spus că ar privi cu
îngrijorare etc., această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere, dacă
ar considera-o limitată la clasele realmente avute (classes in easy
circumstances). Dar această sporire este limitată la clase care posedă
proprietate (entirely confined to classes possessed of property). Prin
urmare, şi aceste relatări conţin cuvânt cu cuvânt fraza despre care s-a
susţinut că a fost «adăugată prin fraudă». Marx mai constată apoi încă
odată, confruntând textul din «Times» cu cel al lui Hansard, că
propoziţia, care în realitate a fost rostită, lucru constatat prin trei relatări
din presă, identice şi independente una de alta, apărute a doua zi,
lipseşte în darea de seamă a lui Hansard, revăzută conform «obiceiului”
cunoscut, că deci, cum se exprimă Marx, Gladstone «a şterpelit-o
ulterior». El declară apoi că nu are timp să mai stea de vorbă cu
anonimul. Se pare «că şi acesta se săturase, căci lui Marx nu i s-au mai
trimis alte numere din «Concordia».
Cu aceasta se părea că această chestiune este definitiv închisă. E
drept că de atunci au mai ajuns la urechea noastră, odată sau de două ori,
nişte zvonuri misterioase din partea unor oameni aflaţi în legătură cu
universitatea din Cambridge, despre o extraordinară crimă literară pe
care ar fi comis-o Marx în «Capitalul»; dar, cu toate investigaţiile
noastre, nu am putut afla nimic precis. Iată însă că la 29 noiembrie 1883,
la opt luni după moartea lui Marx, apare în «Times» o scrisoare
expediată de la Trinity College, Cambridge, şi semnată Sedley Taylor,
în care, profitând de o ocazie oarecare, acest omuleţ, de felul lui
cooperatist de speţa cea mai blândă, ne-a dat în fine toate informaţiile nu
numai asupra zvonurilor de la Cambridge, dar şi asupra anonimului de
la «Concordia».
«Ceea ce este deosebit de curios», spune omuleţul de la Trinity
College, «este faptul că i-a fost rezervată profesorului Brentano (pe
atunci la Breslau, azi la Strasbourg) misiunea... de a dezvălui reaua
credinţă care a dictat în mod evident citatul din discursul lui Gladstone
astfel cum este redat în Adresă (Adresa inaugurală). Domnul Karl Marx,

37
care... încerca să justifice citatul, a avut îndrăzneala ca, în zvârcolirile de
moarte (deadly shifts) la care l-au redus în scurt timp atacurile conduse
cu măiestrie de Brentano, să susţină că domnul Gladstone a cârpit darea
de seamă asupra discursului său, apărută în «Times» din 17 Aprilie
1863, înainte ca ea să apară în Hansard, şi aceasta pentru a escamota un
pasaj, care ar fi, ce-i drept, compromiţător pentru un ministru de finanţe
englez. Atunci când Brentano a dovedit, printr-o confruntare amănunţită
a textelor, că dările de seamă din «Times» şi din Hansard se află în
concordanţă, cu excluderea totală a sensului pe care şiretenia unei citări
izolate îl atribuise cuvintelor lui Gladstone, Marx se retrase sub
pretextul că nu are timp!»
Iată, aşadar, adevărul gol goluţ! Şi iată ce oglindire glorioasă a
găsit în fantezia cooperativelor de producţie din Cambridge campania
anonimă dusă de domnul Brentano în «Concordia»! Aşa stătea şi aşa îşi
mânuia spada, «în atacuri conduse cu măiestrie», Sfântul Gheorghe al
asociaţiei fabricanţilor germani, în timp ce balaurul Marx îşi dădea
sufletul la picioarele lui, «în zvârcoliri de moarte»!
Dar toată această descriere ariostică a luptei nu avea alt scop
decât acela de a acoperi manevrele piezişe ale Sfântului Gheorghe al
nostru. Aici nu mai este vorba de «adăugiri prin fraudă» şi de falsificări,
ci de «şiretenia unei citări izolate” (craftily isolated quotation). Toată
problema fusese deplasată, iar Sfântul Gheorghe împreună cu scutierul
său din Cambridge ştiau foarte bine din ce cauză.
Eleanor Marx răspunse în «To-Day», februarie 1884 — întrucât
«Times» refuză să publice răspunsul —, readucând discuţia la singurul
punct de care fusese vorba: «Adăugase» Marx «prin fraudă» acea frază,
sau nu? La aceasta domnul Sedley Taylor răspunse: «Chestiunea dacă o
anumită frază fusese rostită sau nu în discursul domnului Gladstone» a
fost, după părerea sa, «de o importanţă cu totul secundară» în discuţia
dintre Marx şi Brentano, «în comparaţie cu chestiunea dacă citatul a fost
făcut cu intenţia de a reda sensul celor spuse de Gladstone sau de a-l
denatura». Apoi el admite că darea de seamă din «Times» «conţine
într-adevăr o contrazicere în cuvinte»; dar, restul contextului, explicat în
mod just, adică în spirit liberal-gladstonian, arată ce a vrut să spună
domnul Gladstone («To-Day», martie 1884). Şi ceea ce e mai comic, e
faptul că omuleţul nostru din Cambridge insistă acum ca discursul să fie

38
citat nu după Hansard, cum e «obiceiul” după părerea anonimului
Brentano, ci după relatarea din «Times», considerată de acelaşi
Brentano ca «indiscutabil defectuoasă». Nici nu se putea altfel, pentru
că fraza fatală lipseşte doar în Hansard!
Această argumentare a fost desfiinţată cu uşurinţă de Eleanor
Marx în acelaşi număr al lui «To-Day». Sau domnul Taylor a citit
polemica din 1872. În acest caz, el a «fraudat» acum, nu numai
«adăugând», dar şi «subtilizând». Sau nu a citit-o. În acest caz el era
obligat să tacă din gură. Sigur era în orice caz că el nu îndrăznea să mai
menţină niciun singur moment acuzaţia amicului său Brentano, după
care Marx ar fi «adăugat prin fraudă». Dimpotrivă, acum se susţinea că
Marx nu a adăugat, ci a sustras o frază importantă. Dar aceeaşi frază este
citată la pagina 5 a Adresei inaugurale, câteva rânduri după fraza despre
care se pretinde că a fost «adăugată prin fraudă». Iar în ce priveşte
«contradicţia” din discursul lui Gladstone, nu este oare Marx acela care
vorbeşte în «Capitalul», pag. 618 (ediţia a 3-a, pag. 672) nota
105******, despre «neîncetatele şi ţipătoarele contraziceri din
discursurile la buget ţinute de Gladstone în 1863 şi 1864»? Numai că el
nu încearcă să le explice, cum face Sedley Taylor, în spirit de bună
învoire liberală. Şi E. Marx îşi încheie răspunsul cu următoarea
concluzie: «Dimpotrivă, Marx nu a suprimat nimic important şi nu a
adăugat absolut nimic. Dar el a reconstituit şi a sustras uitării o anumită
frază dintr-un discurs al lui Gladstone, frază care fără îndoială că a fost
rostită, dar care într-un fel sau altul şi-a croit drumul - afară din
Hansard.»
Aceasta i-a fost de ajuns domnului Sedley Taylor, iar rezultatul
întregii intrigi profesorale, ţesută timp de două decenii peste două ţări
mari, a fost că nimeni nu a mai îndrăznit să pună la îndoială probitatea
intelectuală a lui Marx şi că de atunci domnul Sedley Taylor are,
probabil, tot atât de puţină încredere în comunicatele de luptă literară ale
domnului Brentano, cât are şi domnul Brentano în infailibilitatea papală
a lui Hansard.
Londra, 25 iunie 1890
F. Engels

39
 NOTE:
* În ediţia de faţă aceste pasaje se află la paginile 134, 448—450, 525—528, 562—563,
566, 450-455.
** Der Herausgeber. - În ediţia de faţă toate aceste note se află în paranteze rotunde şi
sunt prevăzute cu iniţialele F. E.
*** În ediţia de faţă citatul din Richard Jones se află la pag. 537.
**** Pag. 583 din ediţia de faţă.
***** Aşa stau lucrurile cu bogăţia ţării noastre. În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun
că aş privi aproape cu îngrijorare şi cu durere această ameţitoare sporire de bogăţie şi de
putere, dacă aş fi convins că ea este limitată la clasele avute. Ea nu se referă deloc la
situaţia populaţiei muncitoare. Sporirea pe care am descris-o, şi care, cred eu, se
întemeiază pe relatări exacte, este limitată în întregime la clasele posedante
****** Pag. 584 din ediţia de faţă.

40
 CARTEA ÎNTÂI

PROCESUL DE PRODUCŢIE AL CAPITALULUI

41
42
 SECŢIUNEA ÎNTÂI
MARFA ŞI BANII

Capitolul unu
MARFA

1. Cei doi factori ai mărfii: valoarea de întrebuinţare şi valoarea

(substanţa valorii, mărimea valorii)

Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie

capitalist se prezintă ca o «uriaşă îngrămădire de mărfuri»,1 iar fiecare
marfă luată separat — ca formă elementară a acestei avuţii. Studiul
nostru începe deci cu analiza mărfii.
Marfa este, în primul rând, un obiect exterior, un lucru, care prin
proprietăţile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului. Natura
acestor nevoi, chestiunea dacă ele provin, de exemplu, din stomac sau
din fantezie, este indiferentă.2 Nu este vorba aici nici de a şti în ce fel
lucrul satisface nevoia omenească, dacă în mod direct, ca mijloc de
subzistenţă, deci ca obiect de consumaţie, sau în mod indirect, ca mijloc
de producţie.
Orice lucru util, ca fierul, hârtia etc., trebuie privit sub un dublu
aspect: al calităţii şi al cantităţii. Orice asemenea lucru este o totalitate
de proprietăţi numeroase şi poate fi deci util în diferite privinţe.
Descoperirea acestor proprietăţi şi, prin urmare, a diferitelor moduri de
întrebuinţare a lucrurilor este operă istorică.3 Acesta este cazul şi cu
descoperirea măsurilor sociale pentru cantitatea lucrurilor utile.
Diversitatea măsurilor mărfurilor îşi are originea în parte în natura
diferită a obiectelor ce urmează a fi măsurate, în parte în convenţie.
Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de
întrebuinţare.4 Dar această utilitate nu pluteşte în aer. Determinată de
proprietăţile corpului mărfii, ea nu există fără el, însuşi corpul mărfii, ca

43
fierul, grâul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuinţare, sau un
bun. Acest caracter al lui nu depinde deloc de faptul dacă, pentru a-şi
însuşi calităţile lui utile, omul trebuie să depună mai multă sau mai
puţină muncă. Când se cercetează valorile de întrebuinţare, se presupune
întotdeauna o determinare cantitativă a lor, ca: o duzină de ceasuri, un
cot de pânză, o tonă de fier etc. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor
alcătuiesc materia unei ştiinţe speciale: ştiinţa mărfurilor.5 Valoarea de
întrebuinţare nu se realizează decât în întrebuinţare sau consumare.
Valorile de întrebuinţare formează fondul material al avuţiei, oricare ar
fi forma socială a acestei avuţii. În orânduirea socială de care ne vom
ocupa, ele sunt în acelaşi timp purtătorii materiali ai valorii de schimb.
Valoarea de schimb apare mai întâi ca fiind raportul cantitativ,
proporţia în care valorile de întrebuinţare dintr-o speţă se schimbă cu
valorile de întrebuinţare din altă speţă,6 raport care variază mereu după
timp şi după loc. Valoarea de schimb pare să fie aşa dar ceva
întâmplător şi doar relativ, iar o valoare de schimb intrinsecă, imanentă
mărfii, apare deci ca o contradictio in adjecto [contrazicere în termeni].7
Să cercetăm chestiunea mai de aproape.
O marfă oarecare, un quarter de grâu de exemplu, se schimbă cu
x unsoare de ghete, sau cu y mătase, sau cu z aur etc., într-un cuvânt, cu
alte mărfuri în proporţiile cele mai diferite. Grâul are deci multiple
valori de schimb, în locul uneia singure. Dar cum x unsoare de ghete, y
mătase, z aur etc. reprezintă valoarea de schimb a unei măsuri de grâu, x
unsoare de ghete, y mătase, z aur etc. trebuie să fie valori de schimb care
pot fi înlocuite una prin alta sau care sunt egale una cu alta. De aici
urmează, în primul rând: valorile de schimb valabile ale aceleiaşi mărfi
exprimă toate un singur lucru; iar în al doilea rând, valoarea de schimb
nu poate fi decât expresia, «forma de manifestare” a unui conţinut
deosebit de ea.
Să luăm acum două mărimi, de exemplu grâul şi fierul. Oricare
ar fi raportul lor de schimb, el poate fi întotdeauna reprezentat printr-o
ecuaţie, în care o anumită cantitate de grâu e considerată egală cu o
cantitate oarecare de fier; spre exemplu: 1 quarter de grâu = a chintale
de fier. Ce înseamnă această ecuaţie? Că un element comun de aceeaşi
mărime există în două obiecte diferite, într-un quarter de grâu şi în a
chintale de fier. Cele două obiecte sunt deci egale cu un al treilea

44
element, care în sine nu este nici unul, nici celălalt. Ca valoare de
schimb, fiecare din cele două obiecte trebuie deci să poată fi redus la
acest al treilea element.
Un exemplu simplu din geometrie va ilustra acest lucru. Pentru
a determina şi a compara suprafaţa oricărui poligon, îl descompunem în
triunghiuri; triunghiul însuşi îl reducem la o expresie cu desăvârşire
deosebită de figura sa vizibilă—jumătatea produsului dintre bază şi
înălţime. Tot astfel trebuie reduse şi valorile de schimb ale mărfurilor la
un element comun, din care ele reprezintă o cantitate mai mare sau mai
mică.
Acest element comun nu poate fi o proprietate naturală
oarecare, geometrică, fizică, chimică sau de altă natură, a mărfurilor. În
general, proprietăţile lor corporale nu intră în socoteală decât în măsura
în care fac ca mărfurile să fie utilizabile, adică în măsura în care fac din
ele valori de întrebuinţare. Dar, pe de altă parte, tocmai abstracţia ce se
face de valorile de întrebuinţare este aceea care caracterizează cu toată
evidenţa raportul de schimb al mărfurilor. Înăuntrul acestui raport de
schimb, o valoare de întrebuinţare preţuieşte exact cât oricare alta, cu
condiţia ca ea să existe într-o proporţie convenabilă. Sau, cum spune
bătrânul Barbon: «O specie oarecare de marfă face cât alta, dacă
valoarea lor de schimb este aceeaşi. Nu există nicio deosebire sau
distincţie între lucruri cu valoare de schimb egală.»8 Ca valori de
întrebuinţare, mărfurile sunt înainte de toate de calitate diferită; ca valori
de schimb, ele nu pot fi decât de cantitate diferită şi nu conţin deci
niciun atom de valoare de întrebuinţare.
Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a corpurilor
mărfurilor, nu le mai rămâne decât o singură calitate: aceea de a fi
produse ale muncii. Dar produsul muncii s-a schimbat şi el pe
neobservate. Dacă facem abstracţie de valoarea sa de întrebuinţare,
facem de asemeni abstracţie şi de elementele şi formele materiale care
fac din el o valoare de întrebuinţare. El nu mai este o masă, o casă, un
fir sau alt obiect util. Toate proprietăţile sale sensibile sunt desfiinţate.
De asemeni, el nu mai este produsul muncii tâmplarului, a zidarului, a
torcătorului sau al altei munci productive determinate. Odată cu
caracterul util al produselor muncii, dispare şi caracterul util al muncilor
pe care aceste produse le reprezintă, dispar deci şi diferitele forme

45
concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc între ele şi se reduc
toate la aceeaşi muncă omenească, la muncă omenească abstractă.
Să privim acum reziduul produselor muncii. Nu a mai rămas din
ele decât aceeaşi materialitate fantomatică, simplă masă gelatinoasă de
muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă
omenească, indiferent de forma în care se face această cheltuire. Aceste
obiecte nu mai reprezintă decât faptul că în producţia lor a fost cheltuită
forţă de muncă omenească, a fost acumulată muncă omenească. Cristale
ale acestei substanţe sociale comune, ele sunt valori — valori de
mărfuri.
În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a
apărut ca fiind cu totul independentă de valorile lor de întrebuinţare.
Dacă facem într-adevăr abstracţie de valoarea de întrebuinţare a
produselor muncii, obţinem valoarea lor astfel cum a fost determinată
mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în
valoarea de schimb a mărfii este deci valoarea ei. Continuarea analizei
noastre ne va conduce la valoarea de schimb ca expresie şi formă de
manifestare necesară a valorii; deocamdată trebuie să privim însă
valoarea independent de această formă a sa.
O valoare de întrebuinţare, un bun, nu are deci valoare decât
pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească
abstractă. Cum să măsurăm mărimea valorii sale? Prin cantitatea de
«substanţă creatoare de valoare” pe care o conţine, adică de muncă.
Cantitatea de muncă se măsoară, la rândul ei, prin durata ei, iar durata
muncii îşi are măsura în anumite fracţiuni de timp, cum sunt ora, ziua
etc.
Dacă valoarea unei mărfi este determinată de totalul muncii
cheltuite pentru a o produce, s-ar putea crede că, cu cât mai leneş şi mai
neîndemânatic este omul, cu atât mai mare va fi valoarea mărfii sale,
întrucât pentru confecţionarea ei îi trebuie un timp cu atât mai
îndelungat. Dar munca ce formează substanţa valorilor este muncă
omenească identică, este cheltuirea aceleiaşi forţe de muncă omeneşti.
Întreaga forţă de muncă a societăţii, care este reprezentată prin valorile
lumii mărfurilor, este considerată aici ca una şi aceeaşi forţă de muncă
omenească, cu toate că ea se compune din nenumărate forţe de muncă
individuale. Fiecare din aceste forţe de muncă individuale este aceeaşi

46
forţă de muncă omenească ca şi celelalte, în măsura în care are
caracterul unei forţe de muncă sociale mijlocii şi acţionează ca
asemenea forţă de muncă socială mijlocie, în măsura în care deci, pentru
producerea unei mărfi, ea nu întrebuinţează decât timpul de muncă
necesar în medie, adică timpul de muncă socialmente necesar. Timpul
de muncă socialmente necesar este timpul de muncă necesar pentru a
produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie
existente, normale din punct de vedere social, şi cu media socială de
îndemânare şi intensitate a muncii. Astfel, de pildă, în Anglia, după
introducerea războiului de ţesut mecanic, a fost suficientă poate
jumătate din munca ce fusese necesară mai înainte, pentru a transforma
în ţesătură o cantitate oarecare de fir. Pentru această transformare,
ţesătorul cu mâna din Anglia avea nevoie desigur şi de acum înainte de
acelaşi timp de muncă, dar produsul orei sale individuale de muncă nu
mai reprezenta în prezent decât jumătatea unei ore sociale de muncă şi
scăzu deci la jumătate din valoarea sa anterioară.
Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară
sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori
de întrebuinţare este acela care determină mărimea valorii sale.9 Marfa
individuală este considerată aici în general ca un exemplar mijlociu al
speciei sale.10 Mărfurile care conţin cantităţi egale de muncă sau pot fi
produse în acelaşi timp de muncă au deci aceeaşi mărime a valorii.
Valoarea unei mărfi se află faţă de valoarea altei mărfi în acelaşi raport
în care se află timpul de muncă necesar pentru producerea uneia faţă de
timpul de muncă necesar pentru producerea celeilalte. «Ca valori, toate
mărfurile sunt doar măsuri determinate ale unui timp de muncă
solidificat.»11
Mărimea valorii unei mărfi ar rămâne deci constantă, dacă
timpul de muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta
din urmă se schimbă odată cu orice schimbare în forţa productivă a
muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări
variate, între altele de media de îndemânare a muncitorilor, de gradul de
dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii sale tehnologice, de combinarea
socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea
mijloacelor de producţie, precum şi de condiţii naturale. Aceeaşi
cantitate de muncă îşi găseşte, de pildă, expresia, dacă timpul este

47
favorabil, în 8 busheli de grâu, iar dacă timpul este nefavorabil, numai
în 4. Aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele
bogate decât în cele sărace etc. Diamantele se găsesc rar în scoarţa
pământului şi descoperirea lor costă deci în medie mult timp de muncă.
Într-un volum mic ele reprezintă deci multă muncă. Jacob se îndoieşte
dacă aurul a plătit vreodată în întregime valoarea sa. Şi mai mult, acesta
este cazul cu diamantul. După Eschwege, exploatarea totală, în timp de
80 ani, a zăcămintelor de diamant din Brazilia nu atinsese încă în 1823
preţul producţiei mijlocii pe timp de un an şi jumătate a plantaţiilor de
zahăr şi de cafea din Brazilia, cu toate că reprezenta mult mai multă
muncă, deci mai multă valoare. Dacă zăcămintele ar fi mai bogate,
aceeaşi cantitate de muncă şi-ar găsi expresia în mai multe diamante şi
valoarea lor ar scădea. Dacă ar reuşi transformarea cărbunelui în
diamant cu muncă puţină, valoarea acestuia ar putea să scadă mai jos de
aceea a cărămizilor. În general: cu cât e mai mare forţa productivă a
muncii, cu atât e mai redus timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atât e mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atât
este mai mică valoarea lui. Invers, cu cât e mai mică forţa productivă a
muncii, cu atât e mai lung timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atât e mai mare valoarea lui. Mărimea valorii unei mărfi
variază deci în proporţie directă cu cantitatea şi în proporţie inversă cu
forţa productivă a muncii care se realizează în ea.
Un lucru poate fi o valoare de întrebuinţare fără să fie o
valoare. Acesta este cazul atunci când utilitatea sa pentru om nu este un
rezultat al muncii. De exemplu aerul, pământul virgin, livezile naturale,
copacii crescuţi în mod sălbatic etc. Un lucru poate fi folositor şi produs
de munca omenească, fără să fie marfă. Omul care, prin produsul său,
îşi satisface propria sa nevoie, creează desigur valoare de întrebuinţare,
dar nu marfă. Pentru a produce marfă, el trebuie să producă nu numai
valoare de întrebuinţare, dar valoare de întrebuinţare pentru alţii,
valoare de întrebuinţare socială. (Şi nu numai pentru alţii pur şi simplu.
Ţăranul medieval producea grâul de dijmă pentru stăpânul feudal, iar
grâul de zeciuială pentru popă. Dar, prin faptul că era produs pentru
alţii, nici grâul de dijmă nici grâul de zeciuială nu devenea marfă. Pentru
a deveni marfă, produsul trebuie transmis, prin intermediul schimbului,
persoanei căreia îi serveşte ca valoare de întrebuinţare.) 11a În sfârşit,

48
niciun lucru nu poate fi valoare, fără a fi obiect de întrebuinţare. Dacă
lucrul este nefolositor, munca pe care o conţine este de asemeni
nefolositoare, nu contează ca muncă şi deci nu creează valoare.

2. Dublul caracter al muncii concretizate în mărfuri

La început marfa ne-a apărut ca având un dublu caracter: acela

de valoare de întrebuinţare şi de valoare de schimb. Mai târziu s-a văzut
că şi munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoare, nu mai
posedă aceleaşi caractere care îi revin în calitate de creatoare de valori
de întrebuinţare. Acest dublu caracter al muncii pe care o conţine marfa
a fost pus pentru prima dată în evidenţă în mod critic de către mine. 12
Întrucât acest punct este punctul esenţial de care este legată înţelegerea
economiei politice, îl vom cerceta aici ceva mai îndeaproape.
Să luăm două mărfuri, spre exemplu o haină şi zece coţi de
pânză. Să presupunem că prima are o valoare de două ori mai mare
decât a doua, astfel că dacă 10 coţi de pânză sunt egali cu M, haina este
egală cu 2 M.
Haina este o valoare de întrebuinţare care satisface o nevoie
specială. Pentru a o produce, este nevoie de un anumit fel de activitate
productivă. Această activitate este determinată de scopul ei, de modul în
care operează, de obiect, de mijloace şi de rezultat. Munca a cărei
utilitate îşi găseşte astfel expresia în valoarea de întrebuinţare a
produsului ei sau în faptul că produsul ei este o valoare de întrebuinţare,
o numim pe scurt muncă utilă. Din acest punct de vedere ea este
întotdeauna considerată în raport cu rezultatul ei practic.
Aşa cum haina şi pânza sunt valori de întrebuinţare diferite din
punct de vedere calitativ, tot aşa şi muncile care le creează sunt diferite
din punct de vedere calitativ — croitoria şi ţesătoria. Dacă obiectele de
mai sus n-ar fi valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere
calitativ, şi deci produse ale unor munci utile diferite din punct de
vedere calitativ, ele nu s-ar putea întâlni deloc în calitate de mărfuri. O
haină nu se schimbă cu altă haină, o valoare de întrebuinţare nu se
schimbă cu aceeaşi valoare de întrebuinţare.
În ansamblul variatelor valori de întrebuinţare sau corpuri de
mărfuri îşi găseşte expresia un ansamblu de munci utile tot atât de

49
variate, care diferă după gen, specie, familie, subspecie, varietate — o
diviziune socială a muncii. Această diviziune socială a muncii este o
condiţie pentru existenţa producţiei de mărfuri, cu toate că producţia de
mărfuri nu este, invers, o condiţie pentru existenţa diviziunii sociale a
muncii. În vechea comunitate hindusă munca este socialmente divizată,
fără ca produsele să devină mărfuri. Sau, ca să luăm un exemplu mai
apropiat: în orice fabrică munca este divizată în mod sistematic, dar
această diviziune nu este mijlocită prin aceea că muncitorii ar schimba
între ei produsele lor individuale. Numai produsele unor munci
particulare autonome şi independente unele de altele se întâlnesc în
calitate de mărfuri.
S-a văzut, aşadar, că în valoarea de întrebuinţare a oricărei mărfi
se află ascunsă o anumită activitate productivă potrivită, adică o muncă
utilă. Valorile de întrebuinţare nu se pot întâlni în calitate de mărfuri,
dacă ele nu conţin munci utile, diferite din punct de vedere calitativ.
Într-o societate ale cărei produse iau în mod general forma de marfă,
adică într-o societate de producători de mărfuri, această deosebire
calitativă între muncile utile care se execută independent unele de altele
ca îndeletniciri particulare ale unor producători autonomi se dezvoltă şi
devine un sistem complex: o diviziune socială a muncii.
De altfel, pentru haină e indiferent dacă o poartă croitorul sau
clientul croitorului. În ambele cazuri ea are rolul de valoare de
întrebuinţare. Tot astfel raportul dintre haină şi munca de care e produsă
nu este modificat în sine prin faptul că croitoria devine o profesiune
deosebită, o verigă autonomă în diviziunea socială a muncii. Acolo unde
nevoia de îmbrăcăminte l-a silit, omul a făcut croitorie milenii de-a
rândul, înainte de a fi devenit croitor. Dar existenţa hainei, a pânzei sau
a oricărui element al avuţiei materiale care nu se găseşte în natură avea
întotdeauna drept condiţie o activitate productivă potrivită, specială,
care să adapteze anumite materii naturale unor anumite nevoi omeneşti.
În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, în calitate de muncă
utilă, munca este deci o condiţie a existenţei omeneşti, independentă de
orice formă a societăţii, o necesitate naturală eternă, având menirea de a
întreţine circulaţia organică dintre om şi natură, adică viaţa omenească.
Valorile de întrebuinţare haină, pânză etc., cu un cuvânt
corpurile mărfurilor, sunt combinaţii din două elemente, materia

50
naturală şi munca. Dacă se face abstracţie de suma totală a diferitelor
munci utile în totalitatea lor, care sunt cuprinse în haină, pânză etc.,
rămâne întotdeauna un substrat material care există în mod natural fără
intervenţia omului. În producţia sa, omul nu poate să procedeze decât
aşa cum procedează natura însăşi, adică să schimbe formele materiilor.13
Mai mult încă. În această muncă de transformare el este în continuu
ajutat de forţele naturii. Munca nu este deci singurul izvor al valorilor
de întrebuinţare pe care le produce, adică al avuţiei materiale. Munca
este tatăl acesteia, cum spune William Petty, iar pământul este mama ei.
Să trecem acum, de la marfa considerată obiect de întrebuinţare,
la valoarea mărfii.
După presupunerea noastră, haina are o valoare de două ori mai
mare decât pânza. Dar aceasta nu este decât o deosebire cantitativă, care
deocamdată nu ne interesează încă. Amintim deci că dacă valoarea unei
haine este de două ori mai mare decât aceea a 10 coţi de pânză, 20 de
coţi de pânză au aceeaşi mărime de valoare ca şi o haină. Ca valori,
haina şi pânza sunt obiecte din aceeaşi substanţă, expresii obiective ale
unei munci identice. Dar croitoria şi ţesătoria sunt munci diferite din
punct de vedere calitativ. Există totuşi forme sociale în care acelaşi om
face cu schimbul muncă de croitorie şi de ţesătorie, în care deci aceste
două feluri diferite de muncă nu sunt decât modificări ale muncii
aceluiaşi individ, fără să fie deci încă funcţiuni speciale determinate ale
unor indivizi deosebiţi, exact în felul în care haina pe care croitorul
nostru o face astăzi şi pantalonii pe care îi face mâine nu presupun decât
variaţiuni ale aceleiaşi munci individuale. Evidenţa ne mai învaţă apoi
că în societatea noastră capitalistă, după cum cererea de muncă se face
într-o direcţie sau într-alta, o parte anumită a muncii omeneşti este
utilizată cu schimbul când sub formă de croitorie, când sub formă de
ţesătorie. Aceste modificări în forma muncii nu se vor face poate fără
fricţiuni, dar ele trebuie să se facă. Dacă se face abstracţie de caracterul
determinat al activităţii productive, şi deci de caracterul util al muncii, îi
mai rămâne această particularitate de a fi o cheltuire de forţă de muncă
omenească. Croitoria şi ţesătoria, cu toate că sunt activităţi productive
diferite din punct de vedere calitativ, sunt amândouă o cheltuire
productivă de creier, muşchi, nervi, mână etc. omeneşti, şi în acest sens
ele sunt amândouă muncă omenească. Ele nu sunt decât două forme

51
diferite de cheltuire a forţei de muncă omeneşti. Desigur că forţa de
muncă omenească trebuie ea însăşi să fie mai mult sau mai puţin
dezvoltată, pentru a fi cheltuită în cutare sau cutare formă. Dar valoarea
mărfii reprezintă muncă omenească pur şi simplu, cheltuire de muncă
omenească în general. În societatea burgheză un general sau un bancher
joacă un rol însemnat, iar omul ca atare joacă un rol foarte jerpelit; 14 cu
munca omenească situaţia este aceeaşi aici. Ea este cheltuire de forţă de
muncă simplă, pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice
om obişnuit, fără vreo formare specială. Munca medie simplă, îşi
schimbă, ce-i drept, ea însăşi caracterul după diferitele ţări şi epoci de
civilizaţie; într-o societate dată ea este însă determinată. Munca mai
complicată este considerată doar ca muncă simplă potenţată, sau mai
bine zis înmulţită, astfel că o cantitate mai mică de muncă complicată
este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. Că această reducere
se face în mod permanent, ne arată experienţa. O marfă poate să fie
produsul muncii celei mai complicate; valoarea ei o face să fie egală cu
produsul muncii simple, şi ea însăşi nu reprezintă decât o cantitate
determinată de muncă simplă. 15 Diferitele proporţii în care diferite
feluri de muncă se reduc la munca simplă ca la unitatea lor de măsură
se stabilesc printr-un proces social fără ştirea producătorilor, astfel că
aceştia le consideră date prin tradiţie. Pentru a simplifica lucrurile, vom
considera, în cele ce urmează, orice fel de forţă de muncă direct ca forţă
de muncă simplă, astfel că vom evita operaţiunea reducerii.
Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pânză se face
abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot astfel în
muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori, se face abstracţie de
deosebirea dintre formele lor utile, dintre croitorie şi ţesătorie. Aşa cum
valorile de întrebuinţare haină şi pânză sunt combinaţii ale unor
activităţi productive potrivite, cu postavul şi cu firul, în timp ce valorile
haină şi pânză nu sunt decât simple cristalizări de muncă identică, tot
astfel şi muncile pe care aceste valori le conţin nu sunt privite în lumina
raportului lor productiv faţă de postav şi fir, ci numai ca cheltuiri de
forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria sunt elementele
creatoare ale valorilor de întrebuinţare haină şi pânză tocmai prin
calităţile lor diferite; dar ele nu constituie substanţa valorii hainei şi a
valorii pânzei decât numai în măsura în care se face abstracţie de

52
calitatea lor specială şi în măsura în care ambele au aceeaşi calitate,
calitatea de muncă omenească.
Dar haina şi pânza nu sunt numai valori în general, ci valori de
mărime determinată, iar după presupunerea noastră haina valorează de
două ori cât 10 coţi de pânză. De unde provine această deosebire dintre
mărimile valorilor lor? Din faptul că pânza nu conţine decât jumătate
din munca pe care o conţine haina, astfel că pentru producerea acesteia
din urmă forţa de muncă trebuie cheltuită într-o durată de timp de două
ori mai lungă decât pentru producerea celei dintâi.
Dacă deci în raport cu valoarea de întrebuinţare munca pe care
o conţine marfa este privită numai din punct de vedere calitativ, în
raport cu mărimea valorii ea este privită numai din punct de vedere
cantitativ, după ce a fost redusă la muncă omenească fără altă calitate.
În primul caz interesează cum şi ce se munceşte, în al doilea caz cât se
munceşte, durata în timp a muncii, întrucât mărimea valorii unei mărfi
nu reprezintă decât cantitatea de muncă pe care aceasta o conţine,
urmează că într-o proporţie dată mărfurile trebuie să fie întotdeauna
valori egale.
Dacă forţa productivă, să zicem a tuturor muncilor utile,
necesare pentru producerea unei haine, rămâne neschimbată, mărimea
valorii hainelor creşte odată cu cantitatea lor. Dacă o haină reprezintă x
zile de muncă, 2 haine reprezintă 2 x zile de muncă etc. Să presupunem
însă că munca necesară pentru producerea unei haine sporeşte la dublul
ei sau scade la jumătate. În primul caz o haină are valoarea pe care mai
înainte o aveau două haine, în al doilea caz două haine nu au decât
valoarea pe care mai înainte o avea una singură, cu toate că în ambele
cazuri o haină face aceleaşi servicii ca şi mai înainte, iar munca utilă pe
care o conţine are aceeaşi calitate ca şi mai înainte. Dar cantitatea de
muncă cheltuită cu producerea ei s-a schimbat.
O cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare formează în
sine o avuţie materială mai mare; două haine reprezintă mai mult decât
una. Cu două haine se pot îmbrăca doi oameni, cu o singură haină un
singur om etc. Totuşi, unei sporiri a masei avuţiei materiale poate să-i
corespundă o scădere simultană a mărimii valorii sale. Această mişcare
în sensuri contrare provine din dublul caracter al muncii. Se înţelege că
forţa productivă este întotdeauna forţa productivă a unei munci utile

53
concrete şi nu determină de fapt decât eficacitatea unei activităţi
productive potrivite într-o durată de timp anumită. Munca utilă devine
deci o sursă mai bogată sau mai săracă de produse în raport direct cu
creşterea sau scăderea forţei sale productive. Dimpotrivă, o modificare a
forţei productive nu atinge deloc munca în sine, care îşi găseşte expresia
în valoare. întrucât forţa productivă ţine de forma utilă, concretă a
muncii, ea nu poate, bineînţeles, să mai atingă munca îndată ce se face
abstracţie de forma utilă, concretă a acesteia. Aceeaşi muncă produce
deci întotdeauna, în intervale de timp egale, mărimi egale de valoare,
oricum s-ar modifica forţa productivă. Dar în acelaşi interval de timp ea
produce cantităţi diferite de valori de întrebuinţare, anume, cantităţi
mai mari dacă forţa productivă creşte, cantităţi mai mici dacă această
forţă scade. Aceeaşi schimbare a forţei productive care măreşte
fecunditatea muncii, şi deci masa valorilor de întrebuinţare produse de
ea, reduce deci mărimea valorii acestei mase totale sporite, atunci când
scurtează totalul timpului de muncă necesar pentru producerea ei, şi
viceversa.
Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă
omenească, în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă
omenească egală sau abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice
muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească
într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, şi în această
calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuinţare. 6

3. Forma valoare sau valoarea de schimb

Mărfurile se nasc sub forma de valori de întrebuinţare sau de

corpuri de mărfuri, ca fier, pânză, grâu etc. Aceasta este forma lor
naturală, vulgară. Dar ele nu sunt mărfuri decât pentru că au un caracter
dublu, decât pentru că sunt în acelaşi timp obiecte de întrebuinţare şi
purtătoare de valoare. Ele nu apar deci ca mărfuri sau nu posedă forma
de mărfuri decât în măsura în care au formă dublă: forma naturală şi
forma valoare.
Materialitatea valorii mărfurilor se deosebeşte de Văduva
Quickly prin aceea că nu ştii de unde s-o iei. În contrast direct cu
materialitatea sensibilă şi grosolană a corpurilor mărfurilor, niciun atom

54
de materie naturală nu intră în compoziţia materialităţii valorii lor.
Putem deci să sucim şi să învârtim o marfă determinată cum vrem; ca
lucru conţinând valoare ea rămâne insesizabilă. Dar dacă ne amintim că
mărfurile n-au valoare decât în măsura în care sunt expresii ale aceleiaşi
unităţi sociale, adică a muncii omeneşti, că materialitatea valorii lor este
deci pur socială, se înţelege de la sine că ea nu poate să apară decât în
cadrul raportului social dintre o marfă şi alta. Într-adevăr, am plecat de
la valoarea de schimb sau de la raportul de schimb al mărfurilor pentru a
descoperi valoarea mărfurilor ascunsă în acest raport. Va trebui să ne
întoarcem acum la această formă de manifestare a valorii.
Toată lumea ştie, chiar dacă nu ştie nimic altceva, că mărfurile
au o formă valoare comună, care contrastează în modul cel mai izbitor
cu formele naturale împestriţate ale valorilor lor de întrebuinţare —
forma bani. Ori, aici urmează să facem ceea ce economia burgheză nici
n-a încercat măcar, anume să stabilim geneza acestei forme bani, adică
să urmărim dezvoltarea expresiei de valoare pe care o conţine raportul
de valoare al mărfurilor de la forma sa cea mai simplă şi cea mai
modestă până la strălucitoarea formă bani. Astfel va dispărea în acelaşi
timp şi enigma banilor.
Raportul de valoare cel mai simplu este în mod evident raportul
de valoare dintre o marfă şi o singură altă marfă de speţă diferită,
oricare ar fi ea. Raportul de valoare dintre două mărfuri ne dă deci cea
mai simplă expresie de valoare a unei mărfi.

A. FORMA VALOARE SIMPLĂ, SINGULARĂ SAU

ACCIDENTALĂ

x marfă A = y marfă B, sau: x marfă A valorează cât y marfă B

(20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză valorează cât 1 haină)

1. Cei doi poli ai expresiei valorii: forma valoare relativă şi forma de

echivalent

Secretul oricărei forme valoare este ascuns în această formă

valoare simplă. În analiza ei rezidă deci adevărata dificultate.

55
 Se vede clar că două mărfuri de natură diferită, A şi B, în
exemplul nostru pânza şi haina, joacă două roluri diferite. Pânza îşi
exprimă valoarea în haină, iar haina serveşte ca material pentru această
expresie a valorii. Prima marfă joacă un rol activ, a doua un rol pasiv.
Valoarea primei mărfi este reprezentată ca valoare relativă; cu alte
cuvinte, ea se află în forma valoare relativă. A doua marfă funcţionează
ca echivalent; ea se găseşte în forma de echivalent.
Forma valoare relativă şi forma de echivalent sunt factori
inseparabili, corelativi, care se condiţionează reciproc; dar în acelaşi
timp ele sunt extreme care se exclud, cu alte cuvinte, opuse, adică poli
ai aceleiaşi expresii de valoare; ele se repartizează întotdeauna asupra
diferitelor mărfuri, pe care expresia de valoare le raportează una la
cealaltă. Astfel, eu nu pot exprima valoarea pânzei în pânză. 20 coţi de
pânză = 20 coţi de pânză nu este o expresie de valoare. Dimpotrivă,
această ecuaţie spune că 20 coţi de pânză nu sunt nimic altceva decât 20
coţi de pânză, adică o cantitate determinată din obiectul de întrebuinţare
pânză. Valoarea pânzei nu poate fi deci exprimată decât în mod relativ,
adică prin altă marfă. Forma valoare relativă a pânzei presupune deci
că o altă marfă oarecare îi este opusă sub formă de echivalent. Pe de
altă parte, această altă marfă, care figurează ca echivalent, nu poate să
se afle în acelaşi timp în forma valoare relativă. Nu ea este aceea care
exprimă valoarea sa. Ea nu face decât să ofere materialul pentru
expresia de valoare a altei mărfi.
E drept că expresia: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de
pânză valorează cât 1 haină conţine în ea şi reciproca: 1 haină — 20
coţi de pânză, sau: 1 haină valorează cât 20 coţi de pânză. Dar în modul
acesta trebuie să inversez ecuaţia pentru a exprima în mod relativ
valoarea hainei şi, îndată ce fac acest lucru, pânza devine echivalent în
locul hainei. În aceeaşi expresie de valoare, aceeaşi marfă nu poate deci
să apară în mod simultan în ambele forme. Dimpotrivă, acestea se
exclud după principiul polarităţii.
Chestiunea dacă o marfă se găseşte în forma valoare relativă sau
în forma opusă de echivalent depinde în mod exclusiv de poziţia pe care
ea o ocupă de fiecare dată în expresia de valoare, adică de faptul dacă
ea este marfa a cărei valoare se exprimă, sau marfa prin care se exprimă
o valoare.

56
 2. Forma valoare relativă

a) Conţinutul formei valoare relativă

Pentru a stabili în ce mod expresia simplă a valorii unei mărfi

este ascunsă în raportul de valoare dintre două mărfuri, trebuie să-l
analizăm pe acesta mai întâi cu totul independent de latura sa
cantitativă. De obicei se procedează tocmai invers, văzându-se în
raportul de valoare doar proporţia în care anumite cantităţi din două
speţe de mărfuri sunt considerate egale între ele. Se trece cu vederea
faptul că mărimile unor lucruri diferite devin comparabile din punct de
vedere cantitativ abia după ce au fost reduse la aceeaşi unitate. Numai
ca expresii ale aceleiaşi unităţi sunt ele mărimi omonime şi deci
comensurabile. 17
Că 20 coţi de pânză = 1 haină, sau = 20 haine, sau = x haine, că
adică o cantitate dată de pânză valorează multe sau puţine haine, orice
proporţie de acest fel implică întotdeauna că pânza şi hainele, ca mărimi
de valoare, sunt expresii ale aceleiaşi unităţi, lucruri de aceeaşi natură.
Pânză = haină, iată baza ecuaţiei.
Dar cele două mărfuri socotite egale din punct de vedere
calitativ nu joacă acelaşi rol. Singură valoarea pânzei este exprimată. Şi
în ce mod? Prin raportarea pânzei la haină ca «echivalent” al ei, ca
obiect «care poate fi schimbat cu ea». În acest raport haina este
considerată ca formă de existenţă a valorii, ca obiect-valoare, căci numai
în această calitate are ea caracter identic cu cel al pânzei. Pe de altă
parte, propriul caracter de valoare al pânzei iese în evidenţă, găsindu-şi
o expresie independentă, căci numai ca valoare poate fi ea raportată la
haină ca la un lucru care are aceeaşi valoare sau care poate fi schimbat
cu ea. Tot astfel acidul butiric este un corp diferit de formiatul de propil.
Ambele sunt compuse însă din aceleaşi substanţe chimice — carbon
(C), hidrogen (H) şi oxigen (O), şi anume în aceeaşi proporţie
procentuală, adică C4H802. Dacă am pune în ecuaţie acidul butiric cu
formiatul de propil, în primul rând formiatul de propil ar fi considerat în
acest raport ca fiind doar o formă de existenţă a lui C4H802, iar în al
doilea rând aceasta ar însemna că şi acidul butiric constă din C4H802.
Punând în ecuaţie acidul butiric cu formiatul de propil, am exprimat deci

57
substanţa lor chimică spre deosebire de forma lor fizică.
Dacă spunem: ca valori, mărfurile sunt simple cristalizări de
muncă omenească, analiza noastră le reduce la abstracţia valorii, fără a
le da însă o formă valoare distinctă de formele lor naturale. Altfel stau
lucrurile în raportul de valoare al unei mărfi faţă de alta. Aici, caracterul
de valoare al ei se manifestă prin propriul ei raport faţă de cealaltă
marfă.
Dacă, de exemplu, haina, ca obiect având valoare, este
considerată egală cu pânza, munca pe care o conţine cea dintâi este
considerată egală cu munca pe care o conţine cea de a doua. E drept că
croitoria, care face haina, este o muncă concretă diferită de ţesătorie,
care face pânza. Dar considerând croitoria egală cu ţesătoria, o reducem
de fapt la ceea ce este realmente egal în ambele munci, la caracterul lor
comun de muncă omenească. Pe această cale ocolită am spus astfel că şi
ţesătoria, în măsura în care ţese valoare, nu posedă caractere distinctive
care să o deosebească de croitorie şi este deci muncă omenească
abstractă. Numai expresia de echivalenţă a unor mărfuri diferite face să
apară caracterul specific al muncii creatoare de valoare, prin aceea că
această expresie reduce de fapt diferitele munci ascunse în diferitele
mărfuri la ceea ce le este comun, la muncă omenească în general. 17a
Nu ajunge însă să exprimăm caracterul specific al muncii din
care constă valoarea pânzei. Forţa de muncă omenească în formă fluidă,
adică munca omenească, creează valoare, dar nu este valoare. Ea devine
valoare în stare congelată, în formă materială. Pentru ca valoarea pânzei
să fie exprimată ca o cristalizare de muncă omenească, ea trebuie
exprimată ca o «realitate» care este materialmente distinctă de pânza
însăşi şi care este în acelaşi timp comună ei şi altei mărfi. Această
problemă a şi fost rezolvată.
În raportul de valoare al pânzei, haina este considerată ca un
lucru egal cu pânza din punct de vedere calitativ, ca un lucru de aceeaşi
natură, deoarece constituie o valoare. Ea este deci considerată aici ca un
lucru în care se manifestă valoare, sau care în forma sa naturală
palpabilă reprezintă valoare. E drept că haina, corpul mărfii haină, nu
este decât o simplă valoare de întrebuinţare. O haină exprimă tot atât de
puţină valoare ca o bucată de pânză oarecare. Acest lucru dovedeşte
doar că, în cadrul raportului de valoare dintre ea şi pânză, ea înseamnă

58
mai mult decât în afara acestui raport, aşa cum mulţi oameni înseamnă
mai mult înăuntrul unei haine galonate decât în afara ei.
În producţia hainei a fost cheltuită efectiv forţă de muncă
omenească, sub forma croitoriei. În haină se află deci acumulată muncă
omenească. Din acest punct de vedere, haina este «purtătoare de
valoare», cu toate că, oricât de străvezie ar fi ea, această calitate a ei nu
poate fi văzută. Iar în raportul de valoare al pânzei, ea nu este
considerată decât din acest punct de vedere, deci ca valoare
materializată, ca materie-valoare. Cu tot exteriorul ei încopciat, pânza a
recunoscut în ea sufletul nobil şi înrudit al valorii. Dar în faţa pânzei
haina nu poate să reprezinte valoare, fără ca în acelaşi timp valoarea să
ia pentru ea forma de haină. Tot astfel individul A nu poate să considere
pe individul B ca majestate, fără ca pentru A majestatea să ia în acelaşi
timp figura lui B, schimbând astfel trăsăturile, părul şi multe alte lucruri
ori de câte ori se schimbă domnitorul.
În raportul de valoare în care haina formează echivalentul
pânzei, forma haină este deci considerată formă valoare. Valoarea mărfii
pânză este deci exprimată prin corpul mărfii haină, valoarea unei mărfi
este exprimată prin valoarea de întrebuinţare a celeilalte. Ca valoare de
întrebuinţare pânza este un lucru care se deosebeşte de haină din punctul
de vedere al simţurilor; ca valoare ea este «un lucru egal cu haina» şi
arată deci ca o haină. În modul acesta ea ia o formă valoare deosebită de
forma ei naturală. Caracterul de valoare al ei apare în egalitatea ei cu
haina, aşa cum firea de miel a creştinului apare în egalitatea sa cu mielul
lui Dumnezeu.
După cum se vede, tot ce ne-a spus mai înainte analiza valorii
mărfurilor ne spune pânza însăşi, îndată ce intră în contact cu altă marfă,
cu haina. Numai că gândurile sale ea şi le exprimă în singura limbă pe
care ea o cunoaşte, în limba mărfurilor. Pentru a spune că valoarea ei
proprie este creată de munca în calitatea acesteia abstractă de muncă
omenească, ea spune că haina, în măsura în care este egală cu ea, adică
în măsura în care este valoare, constă din aceeaşi muncă ca şi pânza.
Pentru a spune că realitatea eterică a valorii sale este distinctă de trupul
ei de pânză grosolană, ea spune că valoarea are înfăţişarea unei haine şi
că deci ea însăşi, ca obiect de valoare, seamănă cu haina ca un ou cu
altul. Remarcăm în treacăt că şi limba mărfurilor mai are multe dialecte,

59
mai mult sau mai puţin corecte, afară de cel ebraic. Astfel nemţescul
«Wertsein” exprimă mai puţin pregnant decât verbul romanic valere,
valer, valoir, că punerea în ecuaţie a mărfii B cu marfa A este propria
expresie de valoare a mărfii A. Paris vaut bien une messe! [Parisul
valorează o liturghie!]
Prin intermediul raportului de valoare, forma naturală a mărfii B
devine deci forma valoare a mărfii A, sau, cu alte cuvinte, corpul mărfii
B devine oglinda valorii mărfii A.18 Raportându-se la marfa B ca
materie-valoare, ca materializare a muncii omeneşti, marfa A face din
valoarea de întrebuinţare B materialul propriei sale expresii de valoare.
Valoarea mărfii A, astfel exprimată în valoarea de întrebuinţare a mărfii
B, are forma valorii relative.

b) Determinarea cantitativă a formei valoare relativă

Orice marfă a cărei valoare urmează a fi exprimată este un

obiect de întrebuinţare având o anumită cantitate, de exemplu 15 baniţe
de grâu, 100 pfunzi de cafea etc. Această cantitate dată de marfă conţine
o cantitate determinată de muncă omenească. Forma valoare trebuie să
exprime deci nu numai valoare în general, ci valoare determinată din
punct de vedere cantitativ, sau mărime de valoare. În raportul de
valoare al mărfii A faţă de marfa B, al pânzei faţă de haină, speţa de
marfă haină nu este deci considerată egală cu pânza numai din punct de
vedere calitativ, ca materie-valoare în general, ci unei cantităţi
determinate de pânză, de pildă cantităţii de 20 coţi de pânză, îi este
opusă ca egală o cantitate determinată a materiei-valoare sau a
echivalentului, de pildă o haină.
Ecuaţia: „20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză
valorează cât 1 haină” presupune că într-o haină se află aceeaşi
substanţă de valoare ca şi în 20 coţi de pânză, că deci ambele cantităţi de
mărfuri costă tot atâta muncă sau un timp de muncă de aceeaşi durată.
Dar timpul de muncă necesar pentru producerea a 20 coţi de pânză sau a
unei haine variază odată cu orice variaţie în forţa productivă a ţesătoriei
sau a croitoriei. Vom examina acum mai de aproape influenţa acestor
variaţii asupra expresiei relative a mărimii valorii.
I. Valoarea pânzei se schimbă, 19 în timp ce valoarea hainei

60
rămâne constantă. Dacă timpul de muncă necesar pentru producerea
pânzei se dublează, de exemplu din cauza neproductivităţii crescânde a
pământului cultivat cu in, valoarea ei se dublează. În locul ecuaţiei: 20
coţi de pânză = 1 haină, am avea ecuaţia: 20 coţi de pânză = 2 haine,
deoarece 1 haină nu mai conţine acum decât jumătate din timpul de
muncă pe care îl conţin 20 coţi de pânză. Dacă, dimpotrivă, timpul de
muncă necesar pentru producerea pânzei scade cu jumătate, de exemplu
în urma unei perfecţionări a războaielor de ţesut, valoarea pânzei scade
cu jumătate. Vom avea deci acum: 20 coţi de pânză = 1/2 haină.
Valoarea relativă a mărfii A, adică valoarea ei exprimată în marfa B, se
urcă şi scade deci direct proporţional cu valoarea mărfii A, dacă
valoarea mărfii B rămâne neschimbată.
II. Valoarea pânzei rămâne constantă, în timp ce valoarea hainei
se schimbă. Dacă în aceste condiţii timpul de muncă necesar pentru
producerea unei haine se dublează, de exemplu din cauza unei recolte de
lână deficitare, avem în locul ecuaţiei: 20 coţi de pânză = 1 haină,
ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1/2 haină. Dacă, dimpotrivă, valoarea hainei
scade cu jumătate, avem: 20 coţi de pânză = 2 haine. Dacă deci valoarea
mărfii A rămâne neschimbată, valoarea ei relativă exprimată în marfa B
se urcă sau scade invers proporţional cu schimbările de valoare ale
mărfii B.
Dacă comparăm diferitele cazuri de sub I şi II, constatăm că
aceeaşi schimbare în mărimea valorii relative poate să rezulte din cauze
diametral opuse. Astfel ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1 haină se
transformă: 1. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 2 haine, fie pentru că
valoarea pânzei se dublează, fie pentru că valoarea hainelor scade la
jumătate; şi 2. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 1/2 haină, fie pentru că
valoarea pânzei scade la jumătate, fie pentru că valoarea hainei se
dublează.
III. Cantităţile de muncă necesare pentru producerea pânzei şi a
hainei se schimbă în mod simultan, în acelaşi sens şi în aceeaşi
proporţie. În cazul acesta vom avea, ca şi mai înainte, 20 coţi de pânză =
1 haină, oricum s-ar schimba valorile lor. Schimbarea în aceste valori
ale lor o vom descoperi comparându-le cu o a treia marfă, a cărei
valoare a rămas constantă. Dacă valorile tuturor mărfurilor ar urca sau
ar scădea în mod simultan şi în aceeaşi proporţie, valorile lor relative ar

61
rămâne neschimbate. Schimbarea reală în valoarea lor s-ar constata din
faptul că în prezent în acelaşi timp de muncă s-ar produce în mod
general o cantitate mai mare sau mai mică de mărfuri decât înainte.
IV. Timpurile de muncă necesare respectiv pentru producerea
pânzei şi a hainei, şi deci şi valorile acestora, se schimbă simultan în
acelaşi sens dar în proporţie diferită, sau în sens opus etc. Influenţa
tuturor combinaţiilor posibile de acest fel asupra valorii relative a unei
mărfi rezultă în mod simplu făcându-se aplicaţia cazurilor I, II şi III.
Schimbările reale ale mărimii valorii nu se oglindesc deci nici
cu toată claritatea şi nici în întregimea lor în expresia lor relativă sau în
mărimea valorii relative. Valoarea relativă a unei mărfi poate să se
schimbe, cu toate că valoarea ei rămâne constantă. Valoarea ei relativă
poate să rămână constantă, cu toate că valoarea ei se schimbă; în fine,
schimbările simultane în mărimea valorii sale şi în expresia relativă a
acestei mărimi de valoare nu trebuie nicidecum să se acopere. 20

3. Forma de echivalent

Am văzut: prin faptul că marfa A (pânza) îşi exprimă valoarea

sa prin valoarea de întrebuinţare a unei mărfi diferite B (haina), ea îi
imprimă acesteia din urmă o formă valoare particulară, aceea de
echivalent. Marfa pânză îşi manifestă propriul său caracter de valoare
prin faptul că haina este considerată egală cu ea, fără să ia o formă
valoare distinctă de forma sa fizică. De fapt pânza îşi exprimă deci
propriul său caracter de valoare prin aceea că haina poate fi în mod
nemijlocit schimbată cu ea. Forma de echivalent a unei mărfi este deci
forma în care ea poate fi schimbată în mod nemijlocit cu o altă marfă.
Dacă o speţă de marfă, de exemplu hainele, serveşte ca
echivalent altei speţe de marfă, de exemplu pânza, hainele căpătând
astfel proprietatea caracteristică de a se afla într-o formă în care pot fi
schimbate în mod nemijlocit cu pânza, prin acest fapt proporţia în care
hainele pot fi schimbate cu pânza nu este încă nicidecum dată. Mărimea
valorii pânzei fiind dată, această proporţie depinde de mărimea valorii
hainelor. Indiferent dacă haina este luată ca echivalent şi pânza ca
valoare relativă, sau, invers, pânza ca echivalent şi haina ca valoare
relativă, mărimea valorii hainei rămâne întotdeauna determinată de

62
timpul de muncă necesar pentru producerea ei, este deci independentă
de forma valoare a sa. Dar atunci când speţa de marfă haină deţine în
expresia de valoare locul echivalentului, mărimea valorii sale nu-şi
găseşte expresia ca mărime de valoare. În ecuaţia de valoare ea nu
figurează decât ca o cantitate determinată dintr-un lucru.
De exemplu: 40 coţi de pânză „valorează” — cât 2 haine. Pentru
că speţa de marfă haină joacă aici rolul de echivalent, valoarea de
întrebuinţare haină fiind considerată, în raport cu pânza, ca materie-
valoare, ajunge o cantitate determinată de haine pentru a exprima o
cantitate determinată de valoare a pânzei. Două haine pot deci exprima
mărimea valorii a 40 coţi de pânză, dar ele nu pot exprima niciodată
mărimea propriei lor valori, mărimea valorii hainelor. Înţelegerea
superficială a acestui fapt, anume că în ecuaţia de valoare echivalentul
are întotdeauna numai forma unei simple cantităţi dintr-un lucru
oarecare, dintr-o valoare de întrebuinţare, l-a ademenit pe Bailey, ca şi
pe mulţi dintre predecesorii şi succesorii săi, să nu vadă în expresia de
valoare decât un raport cantitativ. Dimpotrivă, forma de echivalent a
unei mărfi nu conţine nicio determinare cantitativă a valorii.
Prima particularitate pe care o constatăm atunci când
examinăm forma de echivalent este următoarea: valoarea de
întrebuinţare devine forma de manifestare a contrariului său, a valorii.
Forma naturală a mărfii devine formă valoare. Dar să notăm că
acest quid pro quo [această intervertire] se produce pentru o marfă B
(haină, sau grâu, sau fier etc.) numai în cadrul raportului de valoare în
care o altă marfă oarecare A (pânză etc.) intră cu ea, numai în cadrul
acestei relaţii. întrucât nicio marfă nu se poate raporta la sine însăşi ca
la un echivalent şi nu poate deci nici să facă din propria sa formă
naturală o expresie a propriei sale valori, ea trebuie să se raporteze la o
altă marfă ca la un echivalent, adică trebuie să facă din forma naturală a
altei mărfi propria sa formă valoare.
Acest lucru îl vom ilustra cu exemplul unei măsuri care este
aplicabilă corpurilor mărfurilor în calitatea lor de corpuri ale mărfurilor,
adică în calitatea lor de valori de întrebuinţare. O căpăţână de zahăr
este grea pentru că este un corp şi are deci greutate, dar această greutate
a căpăţânii de zahăr nu se poate nici vedea nici pipăi. Ori, să luăm
diferite bucăţi de fier, a căror greutate este de mai înainte determinată.

63
Forma fizică a fierului privită în sine este tot atât de puţin formă de
manifestare a greutăţii ca şi aceea a căpăţânii de zahăr. Totuşi, pentru a
exprima căpăţâna de zahăr ca greutate, o punem într-un raport de
greutate cu fierul. În acest raport, fierul este considerat ca un corp care
nu reprezintă nimic afară de greutate. Cantităţile de fier servesc, aşadar,
ca măsură de greutate a zahărului, şi în raport cu corpul zahărului ele nu
reprezintă decât întruchiparea greutăţii, forma de manifestare a
greutăţii. Acest rol fierul îl joacă numai în cadrul acestui raport în care i
se alătură zahărul sau un alt corp oarecare, a cărui greutate urmează a fi
stabilită. Dacă aceste două corpuri nu ar fi grele, ele nu ar putea intra în
acest raport şi unul nu ar putea deci servi ca expresie a greutăţii
celuilalt. Dacă le aruncăm pe amândouă în balanţă, vedem într-adevăr că
sub raportul greutăţii ele sunt acelaşi lucru şi că deci într-o proporţie
determinată ele sunt deopotrivă de grele. Aşa cum corpul de fier ca măsură
de greutate reprezintă în raport cu căpăţâna de zahăr numai greutate, tot
astfel în expresia noastră de valoare corpul hainei nu reprezintă în
raport cu pânza decât valoare.
Aici însă analogia încetează. În expresia de greutate a căpăţânii de
zahăr fierul reprezintă o proprietate naturală comună ambelor corpuri,
greutatea lor, în timp ce în expresia de valoare a pânzei haina reprezintă o
proprietate supranaturală a ambelor obiecte: valoarea lor, un element
pur social.
Prin faptul că forma valoare relativă a unei mărfi, de exemplu a
pânzei, exprimă caracterul de valoare al acesteia ca ceva cu totul distinct
de corpul ei şi de proprietăţile lui, de exemplu ca ceva care este egal cu o
haină, această expresie însăşi arată că ea ascunde un raport social. Invers
stau lucrurile cu forma de echivalent. Ea constă tocmai în faptul că un
corp de marfă cum e haina, acest obiect cum îl vedem şi cum îl pipăim,
exprimă valoare, are deci de la natură formă de valoare. E drept că acest
lucru nu se aplică decât în cadrul raportului de valoare în care marfa pânză
este raportată la marfa haină ca echivalent.21 Dar, întrucât proprietăţile unui
lucru nu se nasc din raportul său cu alte lucruri, ci se evidenţiază doar în
acest raport, haina pare să aibă şi ea de la natură forma sa de echivalent,
proprietatea sa de a putea fi schimbată în mod nemijlocit, exact cum are
de la natură calitatea sa de a fi grea sau de a ţine cald. Iată de unde provine
caracterul misterios al formei de echivalent, care nu izbeşte însă privirea

64
burgheză grosolană a economistului decât atunci când această formă se
prezintă desăvârşită, ca monedă. El caută apoi să scape, în raţionamentele
sale, de caracterul mistic al aurului şi al argintului, substituindu-le alte
mărfuri mai puţin strălucitoare şi înşirând cu o plăcere mereu înnoită
catalogul cu întreaga pleavă de mărfuri care la timpul lor au jucat rolul
echivalentului marfă. El nu-şi dă seama că până şi cea mai simplă
expresie de valoare, ca: 20 coţi de pânză = 1 haină, ne cere să rezolvăm
enigma formei de echivalent.
Corpul mărfii care serveşte ca echivalent este considerat
întotdeauna ca întruchipare de muncă omenească abstractă şi este
întotdeauna produsul unei munci concrete, utile, determinate. Această
muncă concretă devine deci expresia muncii omeneşti abstracte. Dacă,
de pildă, haina este considerată ca simplă concretizare a muncii omeneşti
abstracte, croitoria, care de fapt se concretizează în haină, este considerată
simplă formă de concretizare a muncii omeneşti abstracte. În expresia de
valoare a pânzei, utilitatea croitoriei nu constă în faptul că ea face haina, şi
deci pe om, ci în faptul că produce un corp pe care îl cunoşti că este
valoare, adică o cristalizare de muncă ce nu se deosebeşte deloc de munca
materializată în valoarea pânzei. Pentru a produce asemenea oglindă a
valorii, croitoria însăşi nu trebuie să oglindească nimic altceva decât
proprietatea ei abstractă de a fi muncă omenească.
Sub formă de croitorie ca şi sub formă de ţesătorie se
cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele posedă deci
proprietatea generală de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în
anumite cazuri, de exemplu în producerea valorii, numai din acest
punct de vedere. Lucrul nu este deloc misterios. Dar în expresia de
valoare a mărfii chestiunea devine complicată. Pentru a exprima, de
exemplu, că ţesătoria creează valoarea pânzei, nu în forma sa concretă
de ţesătorie, ci în calitatea sa generală de muncă omenească, i se opune,
ca formă de realizare palpabilă.a muncii omeneşti abstracte, croitoria, adică
munca concretă care produce echivalentul pânzei.
A doua particularitate a formei de echivalent este deci faptul că
munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii
omeneşti abstracte.
Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca
simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea posedă forma

65
egalităţii cu altă muncă, cu munca ascunsă în pânză, şi deci, cu toate că
este muncă privată ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea este
totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai din această cauză ea se
realizează într-un produs care poate fi schimbat în mod nemijlocit cu altă
marfă. A treia particularitate a formei de echivalent este deci faptul că
munca privată devine forma contrariului său, devine muncă în formă
socială nemijlocită.
Cele două particularităţi ale formei de echivalent dezvoltate la
urmă devin şi mai clare dacă ne întoarcem la marele gânditor care a
analizat pentru prima dată forma valoare, ca atâtea alte forme de
gândire, forme sociale şi forme naturale. Este vorba de Aristotel.
În primul rând, Aristotel exprimă în mod clar ideea că forma bani
a mărfii nu este decât aspectul dezvoltat mai departe al formei valoare
simple, adică al expresiunii valorii unei mărfi într-o altă marfă oarecare,
căci el spune
“5 perini = 1 casă”
“nu se deosebeşte” de:
“5 perini = cutare sumă de bani”
Apoi el îşi dă seama că raportul de valoare în care se ascunde
această expresie de valoare presupune la rândul său că această casă este
considerată egală din punct de vedere calitativ cu perina şi că fără această
egalitate de esenţă lucrurile acestea diferite din punct de vedere material nu
ar putea fi raportate unul la altul ca mărimi comensurabile. “Schimbul”,
spune el, «este imposibil fără egalitate, iar egalitatea nu este posibilă
fără comensurabilitate». Aici însă el ezită şi renunţă să mai analizeze
forma valoare. “În realitate este însă imposibil ca lucruri atât de diferite să fie
comensurabile”, adică egale din punct de vedere calitativ. Stabilirea unei
asemenea egalităţi nu poate să fie decât ceva străin naturii adevărate a
lucrurilor, adică un simplu expedient pentru nevoia practică”.
Aristotel ne spune deci el însuşi din ce cauză o continuare a
analizei sale este imposibilă, anume din cauza lipsei noţiunii de valoare.
Care este elementul egal, adică substanţa comună pe care o reprezintă
casa faţă de perină în expresia de valoare a perinei ? Aşa ceva” nu poate
să existe în realitate”, spune Aristotel. De ce ? Casa reprezintă în raport
cu perina un lucru egal în măsura în care reprezintă elementul
realmente egal din amândouă, din perină şi din casă. Şi acest

66
element egal este munca omenească.
Dar Aristotel nu putea să descopere din însăşi forma valoare că
în forma valorilor mărfurilor toate muncile sunt exprimate ca muncă
omenească egală şi deci ca având aceeaşi importanţă; aceasta din
cauză că societatea elenă se întemeia pe munca sclavilor, având ca
bază naturală inegalitatea dintre oameni şi dintre forţele lor de
muncă. Enigma expresiunii de valoare, egalitatea şi egala
importanţă a tuturor muncilor, pentru că, şi în măsura în care, sunt
muncă omenească în general, nu poate fi dezlegată decât atunci când
noţiunea de egalitate omenească a ajuns să aibă tăria unei prejudecăţi
populare. Lucrul este însă posibil abia într-o societate în care forma
marfă este forma generală a produsului muncii şi în care deci
raportul dintre oameni ca posesori de mărfuri este raportul social
dominant. Geniul lui Aristotel se manifestă tocmai în faptul că el
descoperă în expresia de valoare a mărfurilor un raport de egalitate.
Numai limita istorică pe care i-o punea societatea în care trăia îl
împiedică de a stabili în ce constă “în realitate” acest raport de
egalitate.

4. Ansamblul formei valoare simplă

Forma valoare simplă a unei mărfi este conţinută în raportul ei

de valoare faţă de o marfă de speţă diferită, sau, cu alte cuvinte, în
raportul de schimb cu această marfă. Valoarea mărfii A îşi găseşte o
expresie calitativă prin faptul că o marfă B poate fi schimbată în mod
nemijlocit cu marfa A. Ea îşi găseşte o expresie cantitativă prin faptul
că o anumită cantitate din marfa B poate fi schimbată cu cantitatea
dată din marfa A. Cu alte cuvinte: valoarea unei mărfi se exprimă în
mod independent prin reprezentarea ei ca «valoare de schimb». Dacă
la începutul acestui capitol am spus, aşa cum se spune de obicei, că
marfa este valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare, lucrul a fost,
strict vorbind, inexact. Marfa este valoare de întrebuinţare sau obiect de
întrebuinţare şi «valoare». Ea se manifestă sub acest îndoit aspect al ei,
îndată ce valoarea ei posedă o formă de manifestare deosebită de
forma ei naturală, aceea a valorii de schimb; privită izolat, ea nu posedă
niciodată această formă, ci întotdeauna numai în raportul de valoare

67
 sau de schimb cu altă marfă, de altă speţă. Odată ce ştim însă acest
lucru, expresia de mai sus nu mai poate face niciun rău, ci serveşte
doar pentru mai multă conciziune.
Analiza noastră a arătat că forma valoare sau expresia de valoare
a mărfii decurge din natura valorii mărfii, şi nu, invers, valoarea şi
mărimea valorii din expresia lor ca valoare de schimb. Aceasta este totuşi
iluzia atât a mercantiliştilor şi a epigonilor lor moderni, ca Ferrier,
Ganilh etc.22 cât şi a antipozilor lor, comis-voiajorii moderni ai liberului-
schimb, ca Bastiat şi consorţii. Mercantiliştii acordă importanţa cea mai mare
laturii calitative a expresiei de valoare, şi prin urmare formei de echivalent a
mărfii, formă care îşi găseşte întruchiparea desăvârşită în monedă, în
timp ce negustorii ambulanţi moderni ai liberului-schimb, care vor să
scape cu orice preţ de marfă, insistă asupra laturii cantitative a formei
valoare relative. Pentru ei nu există, prin urmare, nici valoare, nici mărime
de valoare a mărfii, decât în expresia pe care 1e-o găsesc în raportul de
schimb, deci în mercurialul zilnic. Scoţianul MacLeod, care şi-a propus
să împopoţoneze într-o manieră cât mai savantă concepţiile confuze ale
Lombardstreet*-ului, formează sinteza reuşită între mercantiliştii
superstiţioşi şi ambulanţii luminaţi ai liberului-schimb.
Examenul mai aprofundat al expresiei de valoare a mărfii A pe
care o conţine raportul de valoare al acestei mărfi faţă de marfa B a
arătat că în cadrul acestei expresii forma naturală a mărfii A apare numai
sub formă de valoare de întrebuinţare, iar forma naturală a mărfii B numai
sub formă de valoare sau întruchipare de valoare. Antagonismul interior
dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în marfă, îşi găseşte
deci expresia într-un antagonism exterior, adică în raportul dintre două
mărfuri, în care o marfă, a cărei valoare urmează a fi exprimată, apare în
mod nemijlocit numai ca valoare de întrebuinţare, în timp ce cealaltă
marfă, prin care se exprimă valoare, apare în mod nemijlocit numai ca
valoare de schimb. Forma valoare simplă a unei mărfi este deci forma de
manifestare simplă a antagonismului dintre valoarea de întrebuinţare şi
valoare, pe care ea îl conţine.
În toate orânduirile sociale produsul muncii este un obiect de
întrebuinţare, dar numai o epocă istoriceşte determinată a evoluţiei, în care
munca cheltuită pentru producerea unui obiect de întrebuinţare apare ca o
calitate «materială» a acestui obiect, ca valoare a lui, transformă produsul

68
muncii în marfă. Urmează de aici că forma valoare simplă a mărfii este
în acelaşi timp forma marfă simplă a produsului muncii, că deci
dezvoltarea formei marfă coincide cu dezvoltarea formei valoare.
O simplă privire arată insuficienţa formei valoare simplă, a acestei
forme embrionare, care trebuie să treacă mai întâi printr-o serie de
metamorfoze pentru a ajunge la forma preţ.
Exprimând valoarea mărfii A printr-o marfă oarecare B, nu
facem decât să deosebim valoarea mărfii A de propria ei valoare de
întrebuinţare şi să o punem deci într-un raport de schimb cu o singură
speţă de marfă oarecare deosebită de ea însăşi, în loc să exprimăm
egalitatea ei calitativă şi proporţionalitatea ei cantitativă cu toate celelalte
mărfuri. Formei valoare relative simple a unei mărfi îi corespunde
forma de echivalent singular a altei mărfi. Astfel, în expresia de
valoare relativă a pânzei, haina are forma de echivalent, adică, forma
în care poate fi schimbată în mod nemijlocit, numai în raport cu această.
singură speţă de marfă care este pânza.
Dar forma valoare singulară trece de la sine la o formă mai
completă. Prin intermediul acesteia, valoarea unei mărfi A nu este
exprimată, ce-i drept, decât într-o singură marfă de altă speţă. Este
însă cu totul indiferent cărei speţe îi aparţine această a doua marfă,
dacă este vorba de o haină, de fier sau de grâu etc. După cum marfa A
intră intr-un raport de valoare cu cutare sau cutare altă speţă de marfă,
iau naştere diferite expresii de valoare simple ale aceleiaşi mărfi.22a
Numărul expresiilor sale de valoare posibile nu este limitat decât de
numărul speţelor de marfă deosebite de ea. Expresia singulară a valorii
sale se transformă deci în seria diferitelor sale expresii de valoare
simple, care poate fi mereu prelungită.

69
 B. FORMA VALOARE TOTALĂ SAU DEZVOLTATĂ

z marfă A = u marfă B sau = v marfă C sau = w marfă D sau =

x marfă
E sau = etc.
(20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 40 pfunzi
de cafea sau = 1 quarter de grâu sau = 2 uncii de aur sau = 1/2 tonă de
fier sau = etc.)

1.Forma valoare relativă dezvoltată

Valoarea unei mărfi, de exemplu a pânzei, este exprimată acum

în nenumărate alte elemente ale lumii mărfurilor. Orice alt corp de
marfă devine oglindă a valorii pânzei.23 Abia în modul acesta,
această valoare apare ea însăşi cu adevărat ca o cristalizare de
muncă omenească nediferenţiată. Căci munca ce o creează apare de
astădată în mod expres ca o muncă cu care orice altă muncă omenească
este considerată ca egală, indiferent de forma ei naturală şi deci
indiferent dacă ea se concretizează într-o haină, în grâu, în fier, în aur
etc. Prin forma valoare a ei, pânza stă deci acum într-un raport social
nu numai cu o singură speţă de marfă diferită, ci cu lumea mărfurilor.
Ca marfă ea este cetăţean al acestei lumi. În acelaşi timp seria
nesfârşită a expresiilor sale arată că valoarea mărfii este indiferentă
faţă de forma specială a valorii de întrebuinţare în care apare.
În prima formă: 20 coţi de pânză = 1 haină, poate să fie
incidental faptul că aceste două mărfuri pot fi schimbate una cu alta
într-un raport cantitativ determinat. În a doua formă, dimpotrivă, se
întrezăreşte imediat un fond care o determină şi care este esenţialmente
diferit de forma exterioară incidentală. Valoarea pânzei rămâne aceeaşi,
indiferent dacă se exprimă prin haină, prin cafea sau prin fier etc., prin
mărfuri infinit de variate, aparţinând celor mai diferiţi posesori.
Raportul întâmplător dintre doi posesori de mărfuri individuali
dispare. Devine astfel evident că, nu schimbul determină mărimea
valorii unei mărfi, ci că, dimpotrivă, mărimea valorii unei mărfi este
aceea care îi determină raporturile de schimb.

70
 2. Forma de echivalent specială

Orice marfă: haină, ceai, grâu, fier etc. este considerată, în

expresia de valoare a pânzei, ca echivalent şi deci ca materie-
valoare. Forma naturală determinată a fiecăreia din aceste mărfuri
este acum o formă de echivalent specială pe lângă multe altele. Tot
astfel variatele munci utile concrete, determinate, pe care le conţin
diferitele corpuri de mărfuri, sunt acum tot atâtea forme speciale de
concretizare şi de manifestare ale muncii omeneşti în general.

3. Lipsurile formei valoare totală sau dezvoltată

În primul rând, expresia de valoare relativă a mărfii este

incompletă, pentru că seria termenilor săi nu se încheie niciodată.
Lanţul în care o ecuaţie de valoare se adaugă celeilalte poate fi în
mod continuu prelungit prin fiecare speţă nouă de marfă, care
formează materialul pentru o nouă expresie de valoare. În al doilea
rând, el formează un mozaic pestriţ de expresii de valoare variate şi
de natură diferită. În sfârşit, dacă valoarea relativă a fiecărei mărfi
este exprimată în această formă dezvoltată — lucru care este
inevitabil — forma valoare relativă a fiecărei mărfi este un şir nesfârşit
de expresii de valoare, diferit de forma valoare relativă a fiecăreia din
celelalte mărfi. Lipsurile formei valoare relativă dezvoltată se oglindesc
în forma de echivalent care îi corespunde. Întrucât forma naturală a
fiecărei mărfi în parte este aici o formă de echivalent specială, alături
de nenumărate alte forme de echivalent speciale, nu există în general
decât forme de echivalent limitate, din care fiecare le exclude pe toate
celelalte. Tot astfel felul de muncă utilă concretă, determinată, pe care
o conţine fiecare marfă-echivalent specială nu este decât o formă de
manifestare specială, deci incomplectă, a muncii omeneşti. Este adevărat
că această muncă omenească posedă forma ei de manifestare completă
sau totală în ansamblul acelor forme de manifestare speciale. Dar în
modul acesta ea nu posedă o formă, de manifestare unitară.
Pe de altă parte, forma valoare relativă dezvoltată nu constă
decât dintr-o sumă de expresii de valoare relative simple sau de
ecuaţii de prima formă, ca de exemplu:

71
 20 coţi de pânză = 1 haină
20 coţi de pânză = 10 pfunzi de ceai etc.
Fiecare din aceste ecuaţii conţine însă, invers, şi ecuaţia
identică:
1 haină = 20 coţi de pânză
10 pfunzi de ceai = 20 coţi de pânză etc.
Într-adevăr: dacă un om îşi schimbă pânza sa cu multe alte
mărfuri, exprimându-i deci valoarea într-o serie de alte mărfuri, în
mod necesar şi ceilalţi numeroşi posesori de mărfuri trebuie să-şi
schimbe mărfurile cu pânza şi deci să exprime valorile mărfurilor lor
diferite prin aceeaşi marfă terţă, adică prin pânză. Dacă inversăm
deci seria: 20 coţi de pânză = 1 haină; sau= 10 pfunzi de ceai sau =
etc., adică dacă exprimăm reciprocitatea deja, cuprinsă în mod
implicit în serie, obţinem:

C. FORMA VALOARE GENERALĂ

1 haină =
10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea =
1 quarter de grâu =
2 uncii de aur = 20 coţi de pânză
1
/2 tonă de fier =
x marfă A =
etc. marfă =

1. Caracterul modificat al formei valoare

De data aceasta mărfurile îşi exprimă valorile 1. în mod

simplu, pentru că şi le exprimă într-o singură marfă, şi 2. În mod
unitar, pentru că şi le exprimă în aceeaşi marfă. Forma valoare a lor
este simplă şi comună, deci generală.
Formele I şi II nu reuşeau decât să exprime valoarea unei
mărfi ca fiind ceva distinct de valoarea de întrebuinţare a acesteia
adică de corpul ei.
Prima formă ne-a dat ecuaţii de valoare ca: 1 haină = 20 coţi

72
de pânză, pfunzi de ceai = 1/2 tonă de fier etc. Valoarea hainei este
exprimată ca element egal cu pânza, valoarea ceaiului ca element egal
cu fierul etc., dar elementul egal cu pânza şi elementul egal cu
fierul, aceste expresii ale valorii hainei şi ceaiului, sunt tot atât de
diferite ca şi pânza şi fierul. În practică această formă se găseşte
desigur numai în primele începuturi, când produsele muncii se
transformă în mărfuri prin schimburi întâmplătoare şi ocazionale.
A doua formă distinge în mod mai complet decât cea dintâi
valoarea unei mărfi de propria ei valoare de întrebuinţare, căci valoarea
hainei, de pildă, egal cu pânza, cu fierul, cu ceaiul etc., numai nu cu
haina. Pe de altă parte, orice expresie comună a valorii mărfurilor este
exclusă aici în mod direct, căci în expresia valorii fiecărei mărfi în parte
toate celelalte mărfuri nu apar acum decât în forma de echivalente.
Forma valoare dezvoltată se prezintă în practică atunci când un produs
al muncii, de exemplu vitele, nu se mai schimbă în mod incidental, ci în
mod obişnuit, cu diferite alte mărfuri.
Noua formă pe care am stabilit-o exprimă valorile lumii
mărfurilor în una şi aceeaşi speţă de marfă, distinctă de această lume a
mărfurilor, de pildă în pânză, şi reprezintă astfel valorile tuturor
mărfurilor prin egalitatea lor cu pânza. Ca element egal cu pânza,
valoarea fiecărei mărfi este de astădată distinctă nu numai de propria ei
valoare de întrebuinţare, dar de orice valoare de întrebuinţare, şi tocmai
în modul acesta îşi găseşte expresie faptul că ea este comună acestei
mărfi şi tuturor celorlalte mărfuri. Prin urmare, abia această formă este
aceea care în realitate raportează mărfurile unele la altele ca valori,
adică face ca ele să apară unele faţă de altele ca valori de schimb.
Primele două forme exprimă valoarea a câte unei mărfi, fie într-o
singură marfă de altă speţă, fie într-o serie de multe alte mărfuri distincte
de ea. În ambele cazuri este treaba fiecărei mărfi în parte să-şi dea o formă
valoare, şi ea face acest lucru fără concursul celorlalte mărfuri. Acestea
nu joacă faţă de ea decât rolul pasiv al echivalentului. Dimpotrivă, forma
valoare generală nu ia naştere decât ca operă comună a lumii mărfurilor.
O marfă nu obţine o expresie de valoare generală decât pentru că în acelaşi
timp toate celelalte mărfuri îşi exprimă valoarea în acelaşi echivalent, şi
orice speţă nouă de marfă trebuie să facă la fel. Se vede în modul acesta că
materialitatea valorii mărfurilor, nefiind decât «existenţa socială» a acestor

73
obiecte, nu poate de asemeni să fie exprimată decât prin ansamblul
raporturilor lor sociale, iar forma valoare a lor trebuie să fie, aşadar, o
formă valabilă din punct de vedere social.
În forma de lucruri egale cu pânza, mărfurile apar acum toate
nu numai ca lucruri egale din punct de vedere calitativ, ca valori în
general, dar în acelaşi timp ca mărimi de valoare comparabile din punct
de vedere cantitativ. Întrucât mărfurile îşi oglindesc mărimile valorilor
lor în unul şi acelaşi material, în pânză, aceste mărimi ale valorilor se
oglindesc în mod reciproc. De exemplu: 10 pfunzi de ceai = 20 coţi de
pânză, şi 40 pfunzi de cafea = 20 coţi de pânză. Deci 10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea. Sau: într-un pfund de cafea se află numai 1/4 din
substanţa de valoare, din munca, ce se află într-un pfund de ceai.
Forma valoare relativă generală a lumii mărfurilor imprimă
mărfii echivalent excluse din ea, adică pânzei, caracterul de echivalent
general. Forma naturală proprie a pânzei este forma valoare comună a
acestei lumi a mărfurilor; pânza poate deci să fie schimbată în mod
nemijlocit cu toate celelalte mărfuri. Forma sa materială are rolul de
încarnare vizibilă, de metamorfozare socială generală a oricărei munci
omeneşti. Ţesătoria, adică munca specială care produce pânza se află
în acelaşi timp în forma socială generală, în forma egalităţii cu
toate celelalte munci. Nenumăratele ecuaţii din care constă forma valoare
generală consideră, pe rând, munca întruchipată în pânză ca fiind egală
cu munca pe care o conţin alte mărfuri şi transformă astfel ţesătoria în
forma de manifestare generală a muncii omeneşti în general. În modul
acesta, munca materializată în valoarea mărfurilor nu este exprimată
numai în mod negativ, ca muncă în care se face abstracţie de toate
formele concrete şi de toate proprietăţile utile ale muncilor reale. Natura
ei pozitivă proprie iese în evidenţă în mod expres. Ea înseamnă
reducerea tuturor muncilor reale la caracterul lor comun de muncă
omenească, la cheltuirea de forţă de muncă omenească.
Forma valoare generală, care prezintă produsele muncii ca
simple cristalizări de muncă omenească în general, demonstrează prin
propria sa structură că ea este expresia socială a lumii mărfurilor. Ea ne
face astfel să cunoaştem că în această lume a mărfurilor caracterul
omenesc general al muncii formează caracterul ei specific social.

74
 2. Raportul dintre dezvoltarea formei valoare relativă şi cea
a formei de echivalent

Gradului de dezvoltare a formei valoare relativă îi corespunde

gradul de dezvoltare a formei de echivalent. Dar şi lucrul acesta trebuie
să-l notăm bine — dezvoltarea formei de echivalent nu este decât
expresia şi rezultatul dezvoltării formei valoare relativă.
Forma valoare relativă simplă sau singulară transformă o altă
marfă într-un echivalent singular. Forma dezvoltată a valorii relative,
această expresie a valorii unei mărfi în toate celelalte mărfi, le imprimă
forma unor echivalente speciale, de speţe diferite. În fine, o anumită speţă de
marfă capătă forma de echivalent general pentru că toate celelalte
mărfuri o transformă în material al formei valoare generale, unitare, a
lor.
Dar în măsura în care se dezvoltă forma valoare în general, se
dezvoltă şi antagonismul dintre cei doi poli ai ei, forma valoare
relativă şi forma de echivalent.
Deja prima formă - 20 coţi de pânză = 1 haină conţine acest
antagonism, fără să-l fixeze însă. După cum aceeaşi ecuaţie este citită de
la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, fiecare din cele două
mărfuri extreme, adică pânza şi haina, se află în mod egal când în
forma valoare relativă, când în forma de echivalent. Aici fixarea
antagonismului polar se face încă în mod anevoios.
În forma II numai o singură speţă de marfă poate de fiecare
dată să-şi dezvolte total valoarea ei relativă, numai ea posedă forma
valoare relativă dezvoltată, pentru că, şi în măsura în care, toate
celelalte mărfuri se află faţă de ea în formă de echivalent. Aici cei doi
termeni ai ecuaţiei de valoare ca 20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10
pfunzi de ceai sau = 1 quarter de grâu etc. — nu mai pot fi inversaţi
fără a se schimba întreg caracterul ei şi fără ca ea să fie transpusă
din forma valoare totală în cea generală.
În fine, ultima formă, forma III, imprimă lumii mărfurilor forma
valoare relativă cu caracter general, pentru că, şi în măsura în care,
toate mărfur i l e c are fac parte din ea, cu o singură excepţie, sunt
excluse de la forma de echivalent general. O marfă, pânza, se află
deci în forma în care poate fi schimbată în mod nemijlocit cu toate

75
 celelalte mărfuri, adică într-o formă nemijlocit socială, pentru că, şi în
măsura în care, toate celelalte mărfuri nu se află în această formă.24
Dimpotrivă, marfa care figurează ca echivalent general este
exclusă din forma valoare relativă unitară şi deci generală a lumii
mărfurilor. Dacă pânza, adică o marfă oarecare aflată în forma de
echivalent general, ar participa în acelaşi timp şi la forma valoare
relativă generală, ea ar trebui să-şi servească sie însăşi ca
echivalent. Am obţine în cazul acesta: 20 coţi de pânză = 20 coţi de
pânză, adică o tautologie care nu ar exprima nici valoarea şi nici
mărimea valorii. Pentru a exprima valoarea relativă a echivalentului
general, forma III trebuie, dimpotrivă, inversată. El nu posedă o formă
valoare relativă comună cu celelalte mărfuri, ci valoarea lui se exprimă
relativ în seria nesfârşită a tuturor celorlalte corpuri de mărfuri.
Astfel forma valoare relativă dezvoltată, sau forma II, apare acum ca
forma valoare relativă specifică a mărfii echivalent.

3. Trecerea de la forma valoare generală la forma bani

Forma de echivalent general este o formă a valorii în

general. Ea poate să revină deci oricărei mărfi. Pe de altă parte, o
marfă se află în forma de echivalent general (forma III) numai pentru
că, şi în măsura în care, toate celelalte mărfuri o exclud, atribuindu-i
rolul de echivalent. Şi abia în momentul în care această excludere se
fixează în mod definitiv asupra unui fel de marfă special, forma valoare
relativă unitară a lumii mărfurilor a căpătat stabilitate obiectivă şi
valabilitate socială universală.
Ori, felul de marfă special cu a cărui formă naturală, forma
de echivalent se identifică din punct de vedere social, devine marfă-
bani sau funcţionează ca bani. Funcţia ei socială specifică, şi deci
monopolul ei social, este de a juca în lumea mărfurilor rolul de
echivalent general. Dintre mărfurile care figurează în forma II ca
echivalente speciale ale pânzei şi care în forma III îşi exprimă toate
împreună valoarea lor relativă în pânză, o marfă anumită, aurul, şi-a
cucerit acest loc privilegiat în baza unui proces istoric. Dacă aşezăm,
în forma III, în locul mărfii pânză, marfa aur, obţinem:

76
 D. FORMA BANI

20 coţi de pânză =
1 haină =
10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea = 2 uncii de aur
1 quarter de grâu =
1
/2 tonă de fier =
x marfă A =

Cu ocazia trecerii de la forma I la forma II, şi de la forma II

la forma III, se petrec schimbări esenţiale. Dimpotrivă, forma IV nu
se deosebeşte prin nimic de forma III, afară de faptul că acum, în locul
pânzei, forma de echivalent general o posedă aurul. În forma IV aurul
rămâne ceea ce era pânza în forma III — echivalent general.
Progresul nu constă decât în faptul că forma în care o marfă poate fi
schimbată în mod general şi nemijlocit, adică, forma de echivalent
general, s-a identificat acum în mod definitiv, pe baza uzului social,
cu forma naturală specifică a mărfii aur.
Aurul li se opune celorlalte mărfuri ca bani, numai pentru că
mai înainte li s-a opus ca marfă. Asemenea celorlalte mărfuri, a
funcţionat şi el ca echivalent, fie ca echivalent singular în acte de
schimb izolate, fie ca echivalent special, alături de alte mărfuri-
echivalent. Puţin câte puţin, el a ajuns să funcţioneze, în sfere mai
restrânse sau mai largi, ca echivalent general. Îndată ce a cucerit
monopolul acestei poziţii în expresia de valoare a lumi mărfurilor,
el devine marfă-bani, şi abia din momentul în care el a devenit
marfă-bani forma IV se deosebeşte de forma III, adică forma
valoare generală este transformată în forma bani.
Expresia de valoare relativă simplă a unei mărfi, de
exemplu a pânzei, făcută cu ajutorul acelei mărfi care funcţionează
deja ca marfă-bani, de exemplu aurul, este forma preţ.” Forma
preţ” a pânzei este deci:
20 coţi de pânză = 2 uncii de aur
sau, dacă o monedă bătută din 2 uncii de aur poartă denumirea de 2
lire sterline,

77
 20 coţi de pânză = 2 lire sterline.
Dificultatea în conceptul formei bani se limitează la
înţelegerea formei de echivalent general, adică a formei valoare
generală ca atare, a formei III. Forma III se reduce, prin raportare
inversă, la forma II, forma valoare dezvoltată, iar elementul constitutiv
al acesteia este forma I: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau x marfă A =
y marfă B. Forma marfă simplă este deci germenul formei bani.

4. Fetişismul mărfii şi misterul său

La prima vedere o marfă pare să fie un lucru simplu, banal.

Dar analiza ei dovedeşte că este un lucru foarte complicat, plin de
subtilităţi metafizice şi de năzdrăvănii teologice. Ca valoare de
întrebuinţare ea nu are nimic misterios, indiferent dacă o privesc prin
prisma faptului că, datorită proprietăţilor sale, ea satisface nevoi
omeneşti sau că ea dobândeşte aceste proprietăţi abia ca produs al
muncii omeneşti. Este evident că prin activitatea sa omul modifică
formele materiilor naturale într-un mod adecvat nevoilor sale. Astfel,
forma lemnului se modifică dacă facem din el o masă. Cu toate acestea,
masa rămâne lemn, un obiect fizic ordinar. Dar, îndată ce se
înfăţişează ca marfă, ea se transformă într-un lucru în acelaşi timp
fizic şi metafizic. Ea nu se mărgineşte să stea cu picioarele pe
pământ; ea se aşează cu capul în jos în faţa tuturor celorlalte mărfuri
şi din acest cap de lemn al său ea produce năzbâtii mai bizare
decât dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă.25
Caracterul mistic al mărfii nu decurge deci din valoarea ei de
întrebuinţare. De asemeni, el nu decurge din conţinutul elementelor
determinante ale valorii. Căci, în primul rând, oricât de variate ar fi
muncile utile, adică activităţile productive, este un adevăr fiziologic că
ele sunt funcţiuni ale organismului omenesc şi că fiecare din aceste
funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa,
cheltuire de creier, nervi, muşchi, organ senzorial etc. omeneşti. În
ceea ce priveşte, în al doilea rând, elementul care determină
mărimea valorii, adică durata în timp a acelei cheltuiri sau can-
titatea muncii, această cantitate poate fi distinsă de calitatea
muncii chiar cu ajutorul simţurilor. În toate stările sociale timpul de

78
 muncă necesar pentru producerea mijloacelor de existenţă a trebuit
să-1 intereseze pe om, chiar dacă intensitatea acestui interes varia de
la o fază a dezvoltării la alta.26 În fine, din momentul în care
oamenii muncesc într-un mod oarecare unul pentru altul, munca lor
dobândeşte o formă socială.
De unde provine deci caracterul misterios pe care îl ia
produsul muncii îndată ce îmbracă forma marfă? Desigur, chiar din
această formă. Egalitatea dintre muncile omeneşti ia forma concretă a
unei materialităţi de valoare egale a produselor muncii; măsura
cheltuirii forţei de muncă omeneşti — efectuată prin intermediul duratei
în timp a acestei cheltuiri — ia forma mărimii valorii produselor muncii;
în fine, raporturile dintre producători, în care se afirmă menţionatele
elemente determinante cu caracter social ale muncilor lor, iau forma
unui raport social între produsele muncii.
Caracterul misterios al formei marfă constă deci pur şi simplu în
faptul că ea le oglindeşte oamenilor caracterele sociale ale propriei lor
munci sub formă de caractere materiale ale produselor muncii, sub
formă de proprietăţi sociale pe care aceste lucruri le au de la natură,
oglindindu-le deci şi raportul social dintre producători şi ansamblul
întreg al muncii sub forma unui raport social între obiecte, existent în
afara lor. Prin acest quid pro quo [această substituire] produsele muncii
devin mărfuri, devin lucruri în acelaşi timp fizice şi metafizice, adică
lucruri cu caracter social. Tot astfel impresia luminoasă pe care un
obiect o produce asupra nervului optic nu se înfăţişează ca o excitare
subiectivă a însuşi nervului optic, ci ca formă obiectivă a unui lucru
aflat în afara ochiului. Dar în actul vederii lumina cade în mod real de pe
un lucru, de pe obiectul exterior, asupra altui lucru, asupra ochiului. Este
un raport fizic între obiecte fizice. Dimpotrivă, forma marfă şi raportul
de valoare al produselor muncii, în care această formă îşi găseşte
expresia, nu au absolut nimic a face cu natura lor fizică şi cu raporturile
materiale care decurg din ea. Ceea ce ia aici în ochii oamenilor forma
fantasmagorică a unui raport între lucruri, nu e nimic altceva decât
raportul social determinat dintre oamenii înşişi. Pentru a găsi o analogie,
trebuie, aşadar, să ne refugiem în regiunea nebuloasă a lumii religiei.
Aici produsele creierului omenesc par a fi făpturi independente,
însufleţite cu viaţă proprie şi aflate în raport atât între ele cât şi cu

79
oamenii. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea mărfurilor cu produsele
muncii omeneşti. Iată ce numesc eu fetişismul care caracterizează
produsele muncii din momentul când ele sunt produse ca mărfuri şi care,
din această cauză, este inseparabil de producţia de mărfuri.
Caracterul acesta fetişist al lumii mărfurilor decurge, cum s-a
văzut din analiza de mai sus, din caracterul social specific al muncii care
produce mărfuri.
În general, obiectele de întrebuinţare devin mărfuri numai
pentru că sunt produse ale unor munci particulare executate
independent una de alta. Complexul acestor munci particulare formează
ansamblul muncii sociale. Întrucât producătorii intră în contact social
abia atunci când îşi schimbă produsele muncii lor, caracterele specific
sociale ale muncilor lor particulare nu ies nici ele în evidenţă decât în
acest schimb. Sau: muncile particulare nu se manifestă în mod real ca
elemente ale ansamblului muncii sociale decât prin raporturile pe care
schimbul le stabileşte între produsele muncii şi, prin intermediul
acestora, între producători. Acestora din urmă, raporturile sociale dintre
muncile lor particulare le apar, din această cauză, drept ceea ce sunt,
adică nu drept raporturi sociale nemijlocite ale persoanelor în chiar
muncile lor, ci, dimpotrivă, drept raporturi materiale între persoane şi
drept raporturi sociale între lucruri.
Numai în sfera schimbului lor dobândesc produsele muncii o
materialitate de valoare identică din punct de vedere social şi distinctă
de materialitatea lor utilă, care e diferenţiată din punct de vedere fizic.
Această scindare a produsului muncii în obiect util şi obiect-valoare nu
se manifestă în mod practic decât din momentul în care schimbul a ajuns
la o amploare şi la o importanţă suficiente pentru a face ca obiectele de
utilitate să fie produse în vederea schimbului şi ca să se aibă în vedere
caracterul de valoare al lucrurilor chiar cu ocazia producerii lor. Din
acest moment, muncile particulare ale producătorilor dobândesc în mod
efectiv un dublu caracter social. Pe de o parte, ele trebuie, în calitate de
munci utile determinate, să satisfacă o nevoie socială determinată,
verificându-se astfel ca elemente componente ale ansamblului muncii,
ale sistemului natural de diviziune socială a muncii. Pe de altă parte, ele
satisfac nevoile variate ale propriilor lor producători numai în măsura în
care fiecare muncă particulară utilă specială poate fi schimbată cu orice

80
fel de altă muncă particulară utilă, fiind deci considerată egală cu ea.
Egalitatea unor munci toto coelo [cu totul] diferite nu poate să existe
decât dacă facem abstracţie de inegalitatea lor reală şi le reducem la
caracterul comun pe care ele îl posedă ca cheltuire de forţă de muncă
omenească, ca muncă omenească abstractă. Creierul producătorilor
particulari nu oglindeşte acest dublu caracter social al muncilor lor
particulare decât în forme care se manifestă în relaţiile practice, în
schimbul produselor, deci: caracterul de utilitate socială al muncilor lor
particulare în forma constând în faptul că produsul muncii trebuie să fie
util, şi anume pentru alţii, iar caracterul social al egalităţii diferitelor
munci în forma caracterului de valoare comun al acestor lucruri diferite
din punct de vedere material, al produselor muncii.
Prin urmare, oamenii nu pun în relaţie reciprocă produsele
muncii lor ca valori pentru că aceste obiecte le apar ca simple învelişuri
materiale ale aceleiaşi munci omeneşti. Dimpotrivă. Prin faptul că în
procesul schimbului ei consideră produsele lor diferite ca fiind egale
între ele ca valori, ei consideră muncile lor diferite ca fiind egale între
ele ca muncă omenească. Ei fac acest lucru fără să ştie.27 Prin urmare,
valoarea nu are scris pe frunte ce este ea. Dimpotrivă, valoarea
transformă orice produs al muncii într-un hieroglif social. Mai târziu,
oamenii caută să descifreze sensul acestei hieroglife, să descopere
secretul propriului lor produs social, căci determinarea obiectelor de
întrebuinţare ca valori este un produs social al oamenilor, la fel ca şi
limba. Descoperirea ştiinţifică târzie după care produsele muncii, în
calitatea lor de valori, nu sunt decât expresii concrete ale muncii
omeneşti cheltuite cu producerea lor, face epocă în istoria dezvoltării
omenirii, dar nu face nicidecum să dispară aparenţa materială a
caracterelor sociale ale muncii. Ceea ce este valabil numai pentru
această formă de producţie specială care este producţia de mărfuri,
anume caracterul specific social al muncilor particulare independente
una de alta constă în egalitatea lor ca munca omenească şi ia forma
caracterului de valoare al produselor muncii, apare celor cuprinşi în
relaţiile producţiei de mărfuri, după, ca şi înainte de acea descoperire, ca
fiind tot atât de definitiv ca şi faptul că descompunerea pe cale ştiinţifică
a aerului în elementele sale nu împiedică forma gazoasă să continue a
exista ca stare de agregare fizică.

81
 Ceea ce interesează în primul rând în mod practic pe cei ce-şi
schimbă produsele este chestiunea câte produse ale altora obţin pentru
propriul lor produs, adică în ce proporţii se schimbă produsele între ele.
Îndată ce aceste proporţii au dobândit, prin uz, o oarecare fixitate, ele
par să decurgă din natura produselor muncii, astfel că, de pildă, o tonă
de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur
şi un pfund de fier au aceeaşi greutate, cu toate proprietăţile lor fizice şi
chimice diferite. De fapt, caracterul de valoare al produselor muncii nu
se precizează decât prin faptul că aceste produse se manifestă ca mărimi
de valoare. Acestea din urmă variază în continuu, independent de
voinţa, ştiinţa şi acţiunea celor care schimbă. Propria lor mişcare socială
posedă pentru ei forma mişcării unor lucruri de care ei sunt controlaţi, în
loc ca ei să le controleze. Este nevoie ca producţia de mărfuri să fi ajuns
la deplina sa dezvoltare, pentru ca din însăşi experienţa să ia naştere
convingerea ştiinţifică după care muncile particulare efectuate
independent una de cealaltă, dar dependente una de alta în toate
direcţiile ca ramuri naturale ale diviziunii sociale a muncii, sunt în mod
continuu reduse la măsura lor socială proporţională pentru că în
raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor lor,
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune
cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de exemplu,
legea gravitaţiei atunci când se prăbuşeşte casa peste tine.28
Determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă este deci un mister
ascuns în dosul mişcărilor aparente ale valorilor relative ale mărfurilor.
Descoperirea acestui mister înlătură aparenţa determinării doar
accidentale a mărimilor de valoare ale produselor muncii, nu însă forma
ei materializată.
În general, reflecţia asupra formelor vieţii omeneşti, deci şi
analiza ştiinţifică a lor, merge pe o cale opusă evoluţiei reale. Ea începe
post festum şi deci cu rezultatele încheiate ale procesului de evoluţie.
Formele care imprimă produselor muncii caracterul de mărfuri, şi care
sunt deci condiţii ale circulaţiei mărfurilor, posedă deja fixitatea unor
forme naturale ale vieţii sociale înainte ca oamenii să fi încercat a-şi da
seama, nu de caracterul istoric al acestor forme, pe care ei, dimpotrivă,
le consideră deja ea imuabile, ci de conţinutul lor. Astfel, numai analiza
preţurilor mărfurilor a fost aceea care a dus la determinarea mărimii

82
valorii, numai expresia comună în bani a mărfurilor a fost aceea care a
dus la fixarea caracterului lor de valoare. Dar tocmai această formă
desăvârşită a lumii mărfurilor — forma bani — este aceea care învăluie
prin materializare caracterul social al muncilor particulare, şi deci
raporturile sociale ale muncitorilor individuali, în loc să-1 dezvăluie.
Dacă spun că haina, cizma etc. se raportează la pânză ca la întruchiparea
universală a muncii omeneşti abstracte, expresia pare sucită şi ne sare în
ochi. Dar atunci când producătorii hainei, cizmei etc. raportează aceste
mărfuri la pânză — sau la aur şi argint, ceea ce nu schimbă lucrurile cu
nimic — ca echivalent general, raportul dintre muncile lor particulare şi
ansamblul muncii sociale le apare exact în aceeaşi formă sucită.
Asemenea forme constituie categoriile economiei burgheze. Ele
sunt forme ideologice socialmente valabile, deci obiective, pentru
raporturile de producţie ale acestui mod social de producţie istoriceşte
determinat, ale producţiei de mărfuri. Tot misticismul lumii mărfurilor,
toată scamatoria şi toată magia care învăluie produsele muncii realizate
pe baza producţiei de mărfuri, dispare deci imediat ce trecem la alte
forme de producţie.
Întrucât economiei politice îi plac robinsonadele,29 să-l vedem
mai întâi pe Robinson pe insula sa. Modest cum este din naştere, el are
totuşi diferite nevoi pe care trebuie să le satisfacă şi trebuie deci să
efectueze diferite feluri de munci utile, să facă unelte, să fabrice mobilă,
să domesticească lame, să pescuiască, să vâneze etc. Despre rugăciuni şi
alte lucruri asemănătoare nu vorbim aici, pentru că ele îi fac plăcere lui
Robinson, care priveşte asemenea activitate ca o destindere. Cu toată
varietatea funcţiilor sale productive, el ştie că acestea nu sunt decât
diferite forme de manifestare ale aceluiaşi Robinson, adică diferite feluri
de muncă omenească. Însăşi nevoia îl sileşte să-şi împartă cu exactitate
timpul între diferitele sale funcţiuni. Chestiunea dacă una din aceste
funcţiuni ocupă un loc mai mare şi alta un loc mai mic în ansamblul
activităţii sale depinde de dificultatea mai mare sau mai mică pe care
trebuie să o treacă, pentru a putea obţine rezultatul urmărit. Experienţa îl
învaţă acest lucru, şi Robinson, care a salvat din naufragiu ceasul, cartea
mare, cerneala şi tocul, începe în curând, ca un englez care se respectă,
să ţină contabilitatea propriei sale persoane. Inventarul său cuprinde o
listă a obiectelor de întrebuinţare pe care le posedă, a diferitelor

83
operaţiuni necesare pentru producerea lor, în fine a timpului de muncă ce
cheltuieşte în medie pentru anumite cantităţi din aceste produse diferite.
Toate raporturile dintre Robinson şi obiectele care formează avuţia sa,
creată de el însuşi, sunt atât de simple şi de limpezi aici, încât chiar şi
d-l M. Wirth le-ar înţelege fără prea mare. efort intelectual, şi totuşi ele
conţin toate determinările esenţiale ale valorii.
Să ne transpunem acum din insula plină de lumină a lui
Robinson în întunecosul ev-mediu al Europei. În locul omului
independent, găsim aici numai oameni dependenţi — şerbi şi seniori,
vasali şi suzerani, laici şi popi. Dependenţa personală caracterizează atât
raporturile sociale ale producţiei materiale, cât şi sferele de viaţă clădite
pe aceasta din urmă. Dar tocmai pentru că raporturile de dependenţă
personală formează baza socială dată, muncile şi produsele nu trebuie să
ia o formă fantastică, distinctă de realitatea lor. Ele intră în angrenajul
social ca servicii naturale şi ca prestaţiuni naturale. Forma socială
nemijlocită a muncii o constituie aici forma naturală a muncii,
caracterul ei special, şi nu, aşa cum e cazul în sistemul producţiei de
mărfuri, caracterul ei general. Munca de clacă se măsoară cu ajutorul
timpului, la fel ca şi munca producătoare de mărfuri, dar fiecare clăcaş
ştie că ceea ce cheltuieşte el în folosul stăpânului său este o cantitate
determinată din forţa sa de muncă personală. Zeciuiala pe care o
primeşte popa este mai clară decât binecuvântarea pe care o dă. Oricum
am aprecia deci măştile de caracter pe care le poartă oamenii atunci când
se întâlnesc aici raporturile sociale ale oamenilor în muncile lor apar în
orice caz ca propriile lor raporturi personale şi nu sunt deghizate în
raporturi sociale ale lucrurilor, ale produselor muncii.
Pentru analizarea muncii în comun, adică a muncii făcute prin
asociere nemijlocită, nu trebuie să ne întoarcem la forma primitivă a
acesteia, formă pe care o întâlnim în pragul istoriei tuturor popoarelor
civilizate.30 Un exemplu mai apropiat îl formează gospodăria agricolă
patriarhală a unei familii de ţărani, care produce cereale, vite, fire de
tort, pânză, îmbrăcăminte etc. pentru propriile sale nevoi. Aceste obiecte
diferite se înfăţişează familiei ca produse diferite ale muncii familiei; ele
nu se înfăţişează însă unele altora ca mărfuri. Diferitele munci din care
rezultă aceste produse, adică agricultura, creşterea vitelor, torsul,
ţesătoria, croitoria etc., sunt în forma lor naturală funcţii sociale, pentru

84
că sunt funcţii ale familiei, care posedă propria sa diviziune naturală a
muncii, aşa cum producţia de mărfuri şi-o posedă pe a sa. Deosebirile de
sex şi de vârstă, precum şi schimbările în condiţiile naturale ale muncii,
legate de schimbările anotimpului, reglementează repartizarea ei în cadrul
familiei şi timpul de muncă al fiecăruia din membrii familiei. Dar
cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei
în timp, apare aici din capul locului ca determinare socială a muncilor,
pentru că forţele de muncă individuale nu funcţionează din capul locului
decât ca organe ale forţei comune de muncă a familiei.
Să ne închipuim, în fine, ca să mai alternăm exemplele, o
asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune
şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod
conştient, ca o singură forţă de muncă socială. Toate determinările
muncii lui Robinson se repetă aici, dar pe scară socială, iar nu individuală.
Toate produsele lui Robinson erau produsele sale exclusiv personale; ele
erau deci în mod nemijlocit obiecte de întrebuinţare pentru el. Produsul
total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs
serveşte, la rândul său, ca mijloc de producţie. Ea rămâne socială. Dar
altă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de
subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între dânşii. Modul acestei
repartiţii va varia cu felul special al organismului social de producţie
însuşi şi cu gradul de dezvoltare istoric corespunzător al pro-
ducătorilor. Numai pentru a face o paralelă cu producţia de mărfuri,
presupunem că partea ce revine fiecărui producător din mijloacele de
subzistenţă este determinată de timpul său de muncă. Timpul de muncă
ar juca deci un rol dublu. Repartizarea sa socială metodică reglementează
proporţia justă dintre diferitele funcţii ale muncii şi diferitele nevoi. Pe de
altă parte, de muncă mai serveşte ca măsură a părţii individuale a
producătorului în munca comună, deci şi în acea porţiune a produsului
total care urmează a fi consumată în mod individual. Raporturile sociale
ale oamenilor faţă de muncile lor şi faţă de produsele muncii lor rămân aici
limpezi şi simple, atât în producţie cât şi în distribuţie.
Pentru o societate de producători de mărfuri, al căror raport de
producţie social general constă în aceea că ei consideră produsele lor
ca mărfuri, deci ca valori, şi că în această formă materializată ei
raportează muncile lor particulare una la alta ca muncă omenească

85
identică, creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează,
este, în special în evoluţia sa burgheză, în protestantism, în deism etc.,
forma de religie cea mai corespunzătoare. În modurile de producţie
ale Asiei vechi, ale antichităţii etc., transformarea produsului în
marfă, şi deci existenţa oamenilor ca producători de mărfuri, joacă un
rol subordonat, care devine însă cu atât mai important, cu cât
comunităţile intră mai mult în stadiul dispariţiei lor. Popoare propriu-zise
de negustori nu există decât în intermundiile lumii vechi, ca zeii lui
Epicur, sau ca evreii în porii societăţii poloneze. Acele vechi
organisme sociale de producţie sunt incomparabil mai simple şi mai
limpezi decât cel burghez, dar ele se întemeiază fie pe lipsa de maturitate
a omului individual, care nu s-a desprins încă de cordonul ombilical al
legăturii naturale cu semenii săi, fie pe raporturi nemijlocite de
stăpânire şi aservire. Ele sunt determinate de un grad de dezvoltare
redus al forţelor productive ale muncii şi de o perplexitate
corespunzătoare în raporturile oamenilor în cadrul procesului de
producţie a vieţii lor materiale, deci ale oamenilor între ei şi ale
oamenilor faţă de natură. Această perplexitate reală are o oglindire
ideologică în vechile religii naturale şi populare. Reflexul religios al
lumii reale nu poate, în general, să dispară decât atunci când raporturile
vieţii practice de zi cu zi vor reprezenta în mod curent relaţii limpezi
şi raţionale ale oamenilor între ei şi faţă de natură. Procesul vieţii
sociale, adică procesul producţiei materiale, nu-şi scoate vălul de ceaţă
mistică ce-i acoperă chipul decât atunci când un produs al unor oameni
asociaţi prin liber consimţământ — stă sub controlul conştient şi
metodic al acestora. În acest scop este însă nevoie de o anumită bază
materială a societăţii, adică de o serie de condiţii materiale de existenţă,
care la rândul lor sunt produsul natural al unei dezvoltări istorice lungi
şi anevoioase.
E drept că economia politică a analizat, fie chiar şi în mod
incomplect,31 valoarea şi mărimea valorii şi a descoperit conţinutul care
se ascunde în aceste forme. Niciodată însă ea nu a pus măcar
chestiunea de ce cutare conţinut ia cutare formă, de ce, aşadar,
munca îşi găseşte expresia în valoarea produsului muncii, iar măsura
muncii cu ajutorul duratei sale în timp, în mărimea valorii acestui
produs.32 Formule care, în modul cel mai evident, aparţin unei formaţiuni

86
sociale în care procesul de producţie stăpâneşte pe oameni şi omul
încă nu stăpâneşte procesul de producţie, sunt, în concepţia ei bur-
gheză, o necesitate naturală tot atât de evidentă ca şi munca
productivă însăşi. Ea tratează deci formele pre-burgheze ale
organizării sociale a producţiei cam în felul în care părinţii bisericii
tratează religiile pre-creştine.33
Cât de mult se lasă înşelată o parte a economiştilor de fetişismul
care caracterizează lumea mărfurilor, adică de aparenţa materială a
determinaţiilor sociale ale muncii, ne-o dovedeşte între altele ciorovăiala
insipidă asupra rolului naturii în formarea valorii de schimb. Întrucât
valoarea de schimb este un mod social determinat de a exprima munca
întrebuinţată pentru producerea unui lucru, ea nu poate să conţină mai
multă materie naturală decât cursul schimbului, de pildă.
Întrucât forma marfă este forma cea mai generală şi mai puţin
dezvoltată a producţiei burgheze, din care cauză ea apare de timpuriu
chiar dacă nu în modul predominant şi deci caracteristic de astăzi,
fetişismul ei mai poate fi înţeles cu relativă uşurinţă. La formele mai
concrete dispare şi această aparenţă de simplicitate. Cum se explică
iluziile sistemului monetar? El nu-şi dădea seama că aurul şi argintul
reprezintă, ca bani, un raport social de producţie, dar aceasta în forma unor
lucruri naturale cu proprietăţi sociale curioase. Iar ştiinţa economică
modernă, care se uită cu dispreţ suveran la sistemul monetar, nu-şi
dezvăluie oare în întregime fetişismul îndată ce tratează despre capital?
Cât e de când a dispărut iluzia fiziocratică, după care renta funciară
creşte din pământ, şi nu din societate?
Ca să nu anticipăm însă, vom mai da aici un singur exemplu cu
privire la forma marfă. Dacă mărfurile ar putea să vorbească, ele ar spune:
Valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Ea nu ne
revine nouă ca lucruri. Ceea ce ne revine însă nouă ca lucruri este
valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte
acest lucru. Noi ne raportăm una la alta numai în calitate de valori de
schimb. Să ascultăm acum pe economist vorbind prin gura mărfii
«Valoarea (valoarea de schimb) este o proprietate a lucrurilor; avuţia
(valoarea de întrebuinţare), o proprietate a oamenilor. Valoarea luată în
acest sens implică în mod necesar schimbul, avuţia însă nu.» 34 «Avuţia
(valoarea de întrebuinţare) este un atribut al omului, valoarea este un

87
atribut al mărfurilor. Un om este avut, o comunitate este avută; o
perlă sau un diamant sunt valoroase… O perlă sau un diamant au
valoare ca perlă sau ca diamant.» 35 Până în prezent niciun chimist nu
a descoperit valoare de schimb într-o perlă sau într-un diamant.
Descoperitorii economişti ai acestei substanţe chimice, care au pretenţii
deosebite de profunzime critică, găsesc însă că valoarea de
întrebuinţare a lucrurilor le revine independent de proprietăţile lor
materiale şi că, dimpotrivă, valoarea le revine lucrurilor ca lucruri. Ceea
ce îi întăreşte în această părere este faptul curios că valoarea de
întrebuinţare a lucrurilor se realizează, pentru oameni, fără schimb,
adică în raportul direct dintre obiect şi, în timp ce valoarea lor nu se
realizează, dimpotrivă, decât în schimb, adică într-un proces social. Cine
nu-şi aminteşte, cu această ocazie, de bunul Dogberry, care îl instruieşte pe
paznicul de noapte Seacoal: «Să ai o înfăţişare plăcută, este un fapt
care depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii, este un
dar al naturii.» 36

NOTE:
1
Karl Marx: «Zur Kritik der politischen Oekonomie», Berlin 1859, pag. 3.
2
«Dorinţa implică nevoia; este apetitul sufletului, căruia îi este tot atât de natural, cum îi
este corpului foamea... cea mai mare parte (a lucrurilor) îşi trag valoarea din faptul că
satisfac nevoile spiritului.» (Nicolas Barbon: «A discourse concerning coining the new
money lighter, in answer to Mr. Locke's considerations etc.», Londra 1696, pag. 2, 3.)
3
«Lucrurile au o virtute intrinsecă (vertue — acesta este la Barbon termenul specific
pentru valoarea de întrebuinţare), care rămâne pretutindeni aceeaşi. Astfel, magnetul
atrage fierul.» (ibid., pag. 16.) Proprietatea magnetului de a atrage fierul nu a devenit util
decât în ziua în care, datorită ei, s-a descoperit polaritatea magnetică.
4
«Valoarea naturală (natural worth) a oricărui lucru constă în proprietatea pe care o are
de a satisface nevoile sau de a servi interesele vieţii omeneşti.» (John Locke: «Some
Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest», 1691, în «Works»,
editate la Londra 1777, vol. II, pag. 28.) În secolul al XVII-lea mai găsim încă deseori la
scriitorii englezi termenul «worth» pentru valoarea de întrebuinţare şi termenul «value»
pentru valoarea de schimb, lucru care corespunde în totul spiritului unei limbi căreia îi
place să exprime în germanică lucrul imediat şi în romanică lucrul reflectat.
5
În societatea burgheză există ficţiunea juridică după care orice om devenit cumpărător
de mărfuri posedă o cunoaştere enciclopedică a mărfurilor.
6
«Valoarea constă în raportul de schimb care există între un lucru şi altul, între o
cantitate dintr-un produs şi o cantitate din alt produs.» (Le Trosne: «De l'Intérêt Social»,
“Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 889.)
7
«Nimic nu poate avea valoare de schimb intrinsecă.” (N. Barbon: „A Discourse

88
concerning coining etc.”, pag. 16.) Sau, cum spune Butler:” Valoarea unui lucru este
tocmai atât cât el va produce.”
8
«One sort of wares are as good as another, if the value be equal. There is no difference
or distinction in things of equal value... One hundred pounds worth of lead or iron, is of
as great a value as one hundred pounds worth of silver and gold.» [O cantitate de plumb
sau de fier în valoare de o sută lire sterline are o valoare de schimb tot atât de mare ca şi
o cantitate de argint sau de aur în valoare de o sută lire sterline.] (N. Barbon, ibid., pag.
53 şi 7.)
9
Notă la ediţia a 2-a. “The value of them (the necessaries of life) when they are
exchanged the one for another, is regulated by the quantity of labour necessarily
required, and commonly taken in producing them.” «Valoarea obiectelor utile, de îndată
ce acestea sunt schimbate unul contra altuia, este determinată de cantitatea de muncă
cerută în mod necesar şi întrebuinţată de obicei pentru producerea lor.» («Some
Thoughts on the Interest of Money în general, and particularly in the Public Funds etc.»,
Londra, pag. 36.) Această remarcabilă scriere anonimă din secolul trecut nu are dată.
Din conţinutul ei rezultă însă că a apărut în timpul lui George al II-lea, aproximativ în
1739 sau 1740.
10
“Totalitatea produselor de acelaşi gen nu formează de fapt decât o masă, al cărei preţ
se determină în mod general şi indiferent de circumstanţele speciale.” (Le Trosne:” De
l'Intérêt Social”, pag. 893.)
11
Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 6.
11a
(Notă la ediţia a 4-a. — Intercalez pasajul pus în paranteză, pentru că prin lipsa lui s-a
născut adeseori părerea greşită că, după Marx, orice produs pe care îl consumă altcineva
decât producătorul este o marfă. — F. E.)
12
„Zur Kritik etc.”, pag. 12, 13 şi urm.
13
„Toate fenomenele universului, fie că sunt produse de mâna omului sau de legile
generale ale fizicii, nu reprezintă o creaţie reală, ci o simplă modificare a materiei.
Împreunarea şi separarea sunt singurele elemente pe care spiritul omenesc le descoperă
atunci când analizează ideea de reproducţie; acesta este cazul şi cu reproducţia valorii (a
valorii de întrebuinţare, cu toate că însuşi Verri, în această polemică a sa împotriva
fiziocraţilor, nu prea ştie despre ce fel de valoare vorbeşte) şi a avuţiei, atunci când
pământul, aerul şi apa se transformă pe ogoare în grâu, sau când, prin mâna omului,
secreţia unei insecte se transformă în mătase, sau când câteva bucăţele de metal sunt
astfel orânduite încât să formeze un ceas cu repetiţie.” (Pietro Verri: «Meditazioni sulla
Economia Politica», tipărit pentru prima oară în 1773, în ediţia economiştilor italieni a
lui Custodi, Parte Moderna, vol. XV, pag. 22.)
14
Comp. Hegel: «Philosophie des Rechts», Berlin 1840, pag. 250, § 190.
15
Cititorul trebuie să fie atent la faptul că nu este vorba aici de salariu, adică de valoarea
pe care muncitorul o primeşte, de pildă, pentru o zi de muncă, ci de valoarea mărfii cu
care se concretizează ziua sa de muncă. Noţiunea de salariu nici nu există încă în punctul
acesta al expunerii noastre.
16
Notă la ediţia a 2-a. Pentru a dovedi «că munca singură este măsura definitivă şi reală
cu ajutorul căreia valoarea tuturor mărfurilor poate fi apreciată şi comparată în toate
timpurile», A. Smith spune: «Cantităţi egale de muncă trebuie să aibă pentru muncitorul
însuşi aceeaşi valoare, întotdeauna şi pretutindeni. În starea sa normală de sănătate, forţă

89
şi activitate şi cu gradul său mijlociu de îndemânare pe care poate să o aibă, el trebuie să
sacrifice întotdeauna aceeaşi porţiune din odihna sa, din libertatea sa şi din fericirea sa.»
(«Wealth of Nations», cartea I, cap. 5 [ediţia E. G. Wakefield, Londra 1836, vol. I, pag.
104 şi urm.]) Pe de o parte, A. Smith confundă aici (nu peste tot) determinarea valorii
prin cantitatea de muncă cheltuită în producerea mărfii, cu determinarea valorilor
mărfurilor prin valoarea muncii şi caută, în consecinţă, să dovedească că cantităţi egale
de muncă au întotdeauna valoare egală. Pe de altă parte, el presimte că munca, în măsura
în care îşi găseşte expresia în valoarea mărfurilor, nu este decât cheltuire de forţă de
muncă, dar şi această cheltuire el o concepe doar ca un sacrificiu de odihnă, libertate si
fericire, şi nu ca o activitate normală a vieţii. Este adevărat că el are în vedere pe
salariatul modern. Cu mult mai multă dreptate înaintaşul anonim al lui A. Smith, citat în
nota 9, spune: «Un om a întrebuinţat o săptămână pentru a produce cutare obiect de
utilitate... iar acela care îi dă alt obiect în schimb nu poate să aprecieze mai bine ce
obiect are o valoare identică, decât calculând care obiect îl costă tot atâta muncă şi timp;
ceea ce nu înseamnă de fapt altceva decât un schimb al muncii pe care un om a
cheltuit-o. Într-un timp determinat pentru a produce un anumit obiect, cu munca
cheltuită de altul într-o durată de timp egală pentru a produce alt obiect.» («Some
Thoughts on the Interest of Money etc.», pag. 39.) — (La ediţia a 4-a. — Limba engleză
are avantajul de a dispune de doi termeni diferiţi pentru aceste două aspecte diferite ale
muncii. Munca care creează valori de întrebuinţare şi care este determinată din punct de
vedere calitativ se numeşte work, spre deosebire de labour; munca care creează valoare
şi este susceptibilă a fi măsurată numai din punct de vedere cantitativ se numeşte labour,
spre deosebire de work. Vezi nota la traducerea engleză, pag, 14. F. E.)
17
Cei câţiva economişti care s-au ocupat, ca S. Bailey, cu analiza formei valoare nu
puteau ajunge la niciun rezultat, în primul rând pentru că ei confundă forma valoare cu
valoarea şi în al doilea rând pentru că, sub influenţa brută a burghezului practic, ei au în
vedere din capul locului în mod exclusiv determinarea cantitativă. «Dispoziţia asupra
cantităţii... face valoarea.» («Money and its Vicissitudes», Londra 1837, pag. 11. Autor
S. Bailey,)
17a
Notă la ediţia a 2-a. Unul dintre primii economişti care, după William Petty, a înţeles
natura valorii, renumitul Franklin, spune: «întrucât comerţul nu este absolut nimic
altceva decât schimbul unei munci contra altei munci, valoarea tuturor lucrurilor se
estimează cel mai bine prin muncă.» («The Works of B. Franklin etc.», editate de
Sparks, Boston 1836, vol. II, pag. 267.) Franklin nu-şi dă seama că, estimând valoarea
tuturor lucrurilor «prin muncă», el face abstracţie de deosebirile dintre muncile
schimbate, reducându-le astfel la muncă omenească egală. Dar el spune ceea ce nu ştie.
El vorbeşte întâi despre «o muncă», apoi despre «altă muncă» şi, în cele din urmă,
despre «muncă» fără altă determinare ca substanţă a valorii tuturor lucrurilor.
18
Într-un fel oarecare, se întâmplă şi cu omul ceea ce se întâmplă cu marfa. Deoarece nu
vine pe lume nici înzestrat cu oglindă şi nici ca filosof fichtean: Eu sunt eu, omul se
oglindeşte mai întâi în alt om. Numai raportându-se la omul Pavel ca la un semen al său,
omul Petru se raportează la sine însuşi ca om. Prin acest fapt însă Pavel îi apare în
totalitatea sa, în materialitatea sa paveliană, ca formă de manifestare a genului om.
19
Termenul «valoare» îl întrebuinţez aici pentru valoarea determinată din punct de
vedere cantitativ, deci pentru mărimea valorii, lucru pe care l-am mai făcut în câteva

90
locuri în expunerea de până acum.
20
Notă la ediţia a 2-a. Această nepotrivire dintre mărimea valorii şi expresiunea ei
relativă a fost exploatată de economiştii vulgari cu obişnuita lor perspicacitate. Iată un
exemplu: «Admiteţi că A scade pentru că B, cu care este schimbat, se urcă, cu toate că
nu se cheltuieşte între timp mai puţină muncă cu producerea lui A, şi principiul vostru
general al valorii cade... Dacă se admite că, întrucât valoarea lui A se urcă în raport cu
B, valoarea lui B scade în raport cu A, se distruge însuşi fundamentul pe care Ricardo îşi
construieşte marele său principiu, după care valoarea unei mărfi este determinată
întotdeauna de cantitatea de muncă pe care o conţine. Căci dacă o schimbare în costul lui
A modifică nu numai propria sa valoare în raport cu B, dar şi valoarea lui B în raport cu
aceea a lui A, cu toate că nu a intervenit nicio schimbare în cantitatea de muncă necesară
pentru producerea lui B, nu cade numai doctrina care spune că munca cheltuită cu
producerea unui articol îi determină valoarea, dar şi doctrina după care costul de
producţie al unui articol îi determină valoarea.” (J. Broadhurst: «Treatise on Political
Economy», Londra 1824, pag. 11, 14.) Domnul Broadhurst ar fi putut spune tot atât de
bine: consideraţi raporturile numerice 10/20, 10/50, 10/100 etc. Cifra 10 rămâne neschimbată
şi totuşi mărimea ei proporţională, adică mărimea ei în raport cu numitorii 20, 50, 100,
scade mereu. Prin urmare, marele principiu după care mărimea unui număr întreg, ca 10
de pildă, este «determinat» de numărul unităţilor pe care le conţine, cade.
21
În genere aceste determinări reflexive conţin ceva curios în ele. Cutare om, de pildă, este rege
numai pentru că alţi oameni se comportă faţă de el ca supuşi. Ei, pe de altă parte, cred că
sunt supuşi, pentru că el este rege.
22
Notă la ediţia a 2-a. F. D. A. Ferrier (sous-inspecteur des douanes [subinspector
vamal]): “Du Gouvernement considéré dans ses rapports avec le commerce”, Paris
1805, şi Charles Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie Politique”, ediţia a 2-a,
Paris 1821.
* Mare stradă comercială în Londra.
22a
Notă la ediţia a 2-a. Astfel, la Homer valoarea unui lucru este exprimată într-o serie
de lucruri diferite.
23
De aceea se vorbeşte de valoarea în haine a pânzei dacă valoarea ei este exprimată
în haine, de valoarea ei în grâu dacă e exprimată în grâu etc. Fiecare din aceste
expresii spune că valoarea ei este aceea care apare în valorile de întrebuinţare
haină, grâu etc. “Întrucât valoarea fiecărei mărfi îşi exprimă raportul în schimb [cu o
altă marfă oarecare], putem să o considerăm ca... valoare în grâu sau valoare în
postav, după marfa cu care o comparăm; şi astfel există o mulţime de feluri diferite
de valori, atâtea câte mărfuri există şi toate sunt la fel de reale şi de nominale.” (“ A
Critical Dissertation on the Nature, Measure and Causes of Value: chiefly in reference
to the writings of Mr. Ricardo and his followers.” By the Author of “Essays on the
Formation etc. of Opinions Londra 1825, pag. 39.) S. Bailey, autorul acestei scrieri
anonime, care la apariţia sa a făcut multă vâlvă în Anglia, crede că, subliniind în
modul acesta diversitatea extraordinară a expresiilor relative ale aceleiaşi valori de
marfă, a desfiinţat orice conţinut real al noţiunii de valoare. De altfel, iritarea cu
care şcoala lui Ricardo 1-a atacat, de exemplu în “Westminster Review”, a dovedit că,
oricât de mărginit a fost, el a atins unele puncte slabe ale teoriei lui Ricardo.
24
De fapt nu se cunoaşte deloc că forma în care o marfă poate fi schimbată în mod

91
nemijlocit şi general este o formă antagonistă a mărfii tot atât de inseparabilă de
forma în care acest schimb nu este posibil în mod nemijlocit, pe cât este de inseparabil
caracterul pozitiv al unui pol de magnet de caracterul negativ al celuilalt. Unii şi-ar
putea deci închipui că li s-ar putea imprima tuturor mărfurilor în acelaşi timp pecetea
unei interschimbabilităţi nemijlocite, aşa cum putem să ne închipuim că toţi catolicii ar
putea fi transformaţi în papi. Micul burghez, care vede în producţia de mărfuri un nec
plus ultra [o culme] al libertăţii omeneşti şi al independenţei individuale, ar dori,
bineînţeles, foarte mult să scape de dezavantajele legate de această formă, şi în special
de imposibilitatea unui schimb nemijlocit al mărfurilor. Socialismul lui Proudhon nu
este decât zugrăvirea acestei utopii de filistin; cum am arătat în altă parte, el nu are
nici măcar meritul originalităţii, întrucât cu mult timp înaintea lui Proudhon, Gray,
Bray şi alţii 1-au dezvoltat cu mult mai bine. Fapt care nu împiedică însă ca astăzi
înţelepciunea aceasta să fie răspândită în anumite cercuri sub numele de «science»
[ştiinţă]. Nicio altă şcoală nu a abuzat mult de cuvântul «science», decât şcoala lui
Proudhon, căci «wo Begriffe fehlen,da stellt zur rechten Zeit ein Wort zich ein»
[“acolo unde lipsesc noţiunile, apare un cuvânt la timp” ].
25
Ne amintim că atât China cât şi mesele au început să danseze, atunci când tot restul
lumii părea că stă pe loc — pour encourager les autres [pentru a-i încuraja pe
ceilalţi].
26
Notă la ediţia a 2-a. La germanii vechi mărimea unui pogon de pământ se calcula
după munca prestată în cursul unei zile; pogonul purta în consecinţă numele de
Tagwerk (sau Tagwanne) (jurnale sau jurnalis, terra jurnalis, jurnalis sau diornalis),
Mannwerk, Mannskfraft, Mannsmahd, Mahnsnhauet etc. (Vezi Georg Ludwig von
Maurer: Einleitung zur Geschichte der Mark-, Hof-, usw. Verfassung»,
München 1854, pag. 129 şi urm.)
27
Notă la ediţia a 2-a. Prin urmare, dacă Galiani spune: Valoarea este un raport între
persoane — «La Ricchezza e una ragione tra due persone” — el ar fi trebuit să adauge:
un raport ascuns într-un înveliş material. (Galiani: «Della Moneta», pag. 220, vol. III al
colecţiei lui Custodi: «Scrittori Classici Italiani di Economia Politica», Parte Moderna,
Milano 1803.)
28
Ce să credem despre o lege care nu se poate impune decât prin revoluţii periodice ?
Este vorba, pur si simplu, de o lege naturală, care se întemeiază pe faptul că cei
interesaţi nu sunt conştienţi de ea. (Friedrich Engels: «Umrisse zu einer Kritik der
Nationalökonomie» în «Deutsch-Französische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi
Karl Marx, Paris 1844.)
29
Notă la ediţia a 2-a. Şi Ricardo îşi are robinsonada sa. «Pe pescarul şi pe vânătorul
primitiv el îi face să schimbe din capul locului peştele şi vânatul, în calitate de posesori
de mărfuri, în raport cu timpul de muncă concretizat în aceste valori de schimb. Cu acest
prilej, el comite un anacronism prin faptul că, pentru a evalua instrumentele lor de
muncă, pescarul primitiv şi vânătorul primitiv consulta tabelele de anuităţi curente la
bursa din Londra în anul 1817. „Paralelogramele domnului Owen” par să fie singura
formă socială pe care el a cunoscut-o afară de cea burgheză”(Karl Marx: „Zur Kritik
etc.”, pag. 38, 39)
30
Notă la ediţia a 2-a. «Este o prejudecată ridicolă, care s-a răspândit în ultima
vreme, că forma de proprietate comună primitivă ar fi o formă specifică slavă, ba

92
chiar exclusiv rusească. Ea este forma primitivă pe care o întâlnim la Romani, la
Germani şi la Celţi, dar din care se mai găseşte şi astăzi o colecţie întreagă de
eşantioane variate la hinduşi, cu toate că, în parte, numai sub formă de rămăşiţe. Un
studiu mai atent al formelor de proprietate comună asiatice, în special al celor hinduse,
ar arăta cum din diferitele forme de proprietate comună primitivă au rezultat forme
diferite ale dizolvării. Astfel, de exemplu, diferitele tipuri originale de proprietate
privată romană sau germanică pot fi deduse din diferite forme ale proprietăţii
comune hinduse.» (Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, pag. 10.)
31
Insuficienţa analizei pe care Ricardo a făcut-o mărimii valorii — şi această analiză
este cea mai bună — se va vedea în cartea a III-a şi a IV-a a acestei scrieri. În ceea ce
priveşte însă valoarea ca atare, economia politică clasică nu distinge nicăieri în mod
expres şi conştient munca, astfel cum îşi găseşte expresia în valoarea produsului său, de
aceeaşi muncă, astfel cum îi găseşte expresia în valoarea de întrebuinţare a
produsului său. Se înţelege că în fapt ea face această distincţie, întrucât munca e
privită de ea când din punct de vedere cantitativ, când din punct de vedere calitativ.
Dar nici nu-i vine în minte că o deosebire doar cantitativă între munci presupune
identitatea sau egalitatea lor calitativă, adică reducerea lor la muncă omenească
abstractă. Astfel Ricardo se declară de acord cu Destutt de Tracy, atunci când acesta
spune: «Întrucât este sigur că facultăţile noastre fizice şi intelectuale singure
constituie avuţia noastră iniţială, utilizarea acestor facultăţi, adică un anumit fel de
muncă, constituie comoara noastră iniţială; această utilizare este întotdeauna aceea
care creează acele lucruri pe care noi le numim avuţii... Este cert apoi că toate
acele lucruri nu reprezintă decât munca ce le-a creat şi, dacă ele au o valoare sau
chiar două valori diferite, ele nu pot să le aibă decât din aceea (din valoarea) a
muncii, din care ele sau născut.» ([Destutt de Tracy: «Eléments d'idéologie. IVe et
Ve parties”, Paris 1826, pag. 35, 36 comp.] Ricardo: «The Principles of Political
Economy ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 334.) Menţionăm doar în treacăt că
Ricardo îi atribuie lui Destutt propria sa idee mai profundă. E drept că Destutt spune
într-adevăr, pe de o parte, că toate lucrurile care formează avuţia “reprezintă munca
depusă”, dar pe de altă parte el spune că ele îşi dobândesc cele ”două valori diferite”,
ale lor (valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) de la valoarea muncii. El
cade astfel în platitudinea economiei vulgare, care presupune valoarea unei mărfi
(aici pe aceea a muncii), pentru ca apoi cu ajutorul ei să determine valoarea celorlalte
mărfuri. Ricardo citeşte de aşa manieră, că atât în valoarea de întrebuinţare cât şi în
valoarea de schimb îşi găseşte expresie munca (nu valoarea muncii). El însuşi distinge
însă atât de puţin caracterul dublu al muncii, reprezentată sub două aspecte, că în întreg
capitolul întitulat: “Valoare şi avuţie, caracterele lor distinctive” el trebuie să se
zbată în mod penibil cu trivialităţile unui J. B. Say. Din această cauză, el se şi miră
la sfârşit că Destutt, cu toate că este de acord cu el în a considera munca drept izvor
de valoare, este totuşi pe de altă parte de acord cu Say în ceea ce priveşte noţiunea
de valoare.
32
Una din slăbiciunile fundamentale ale economiei politice clasice este aceea că ea
nu a reuşit niciodată să stabilească, din analiza mărfii şi în special a valorii mărfii,
forma valorii, care o transformă pe aceasta din urmă în valoare de schimb. Tocmai cei mai
buni reprezentanţi ai ei, ca A. Smith şi Ricardo, tratează forma valoare ca pe un lucru cu

93
totul indiferent sau ca pe un lucru care este exterior naturii mărfii însăşi. Cauza nu trebuie
căutată numai în faptul că analiza mărimii valorii absoarbe întreaga lor atenţie. Ea e
mai profundă. Forma valoare a produsului muncii este forma cea mai abstractă, dar şi
cea mai generală, a modului de producţie burghez, care prin acest fapt este
caracterizat ca un mod special, şi deci în acelaşi timp istoric, de producţie socială.
Dacă deci, în mod greşit, o considerăm drept forma naturală veşnică a producţiei sociale,
pierdem în mod necesar din vedere şi specificul formei valoare, adică al formei marfă,
şi, pe o treaptă mai dezvoltată, al formei bani, al formei capital etc. Din această cauză
se găsesc la anumiţi economişti, care sunt cu totul de acord în a măsura mărimea valorii
prin timpul de muncă, cele mai variate şi mai contrazicătoare concepţii asupra banilor,
adică asupra formei desăvârşite a echivalentului general. Lucrul se vede cu toată
claritatea, de exemplu, atunci când e vorba de comerţul de bancă, domeniu în care
definiţiile banale ale banilor nu mai sunt suficiente. Ca o reacţiune s-a născut, din
această cauză, un sistem mercantilist restaurat (Ganilh etc.), care nu vede în valoare
decât forma socială sau, mai bine zis, aparenţa ei nematerială. — Menţionez odată
pentru întotdeauna că sub economia politică clasică înţeleg toată ştiinţa economică
de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a raporturilor de producţie
burgheze, spre deosebire de economia vulgară, care nu face decât să rătăcească în
interiorul unei legături aparente şi care, pentru a da o explicaţie plauzibilă fenomenelor
— ca să zicem aşa — celor mai brute şi pentru a satisface nevoile uzului casnic burghez,
rumegă mereu acelaşi material furnizat de mult de economia ştiinţifică, dar care, de
altfel, se mărgineşte a sistematiza, a migăli şi a proclama drept adevăruri eterne con-
cepţiile banale şi prezumţioase ale agenţilor de producţie burghezi despre propria lor lume
minunată.
33
“Economiştii au un mod curios de a proceda. Pentru ei nu există decât două feluri
de instituţii, artificiale şi naturale. Instituţiile feudalismului sunt artificiale, cele ale
burgheziei sunt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologi, care împart şi ei
religiile în două categorii. Orice religie, alta decât a lor, este o născocire omenească, în
timp ce religia lor proprie este o revelaţie divină. — A existat, aşadar, istorie în
trecut, dar nu mai există în prezent.” (Karl Marx:” Misère de la Philosophie.
Réponse à la Philosophie de la Misère par M. Proudhon”, 1847, pag. 113.) Cu
adevărat amuzant este d-l Bastiat, care îşi închipuie că vechii Greci şi Romani trăiau
numai din jaf. Dar dacă trăieşti multe secole de-a rândul din jaf, trebuie doar într-una
să ai ce jefui, cu alte cuvinte obiectul jafului trebuie să se reproducă în mod continuu.
Se pare deci că şi Grecii şi Romanii aveau un proces de producţie, adică o economie
a lor, care forma baza materială a lumii lor, exact în felul în care economia
burgheză formează baza lumii actuale. Sau crede, poate, Bastiat că un mod de
producţie care se întemeiază pe sclavaj se întemeiază pe un sistem de jaf ? În acest
caz, el se plasează pe un teren periculos. Dacă un uriaş al gândirii, ca Aristotel, a greşit
în modul cum a apreciat sclavajul, de ce un pitic al ştiinţei economice ca Bastiat n-ar
greşi în modul cum apreciază munca salariată ? — Profit de ocazie pentru a respinge, în
câteva cuvinte, o obiecţie ce mi-a fost făcută de o gazetă germană din America la
apariţia lucrării mele “Zur Kritik der politischen Oekonomie” în 1859. Se spunea
anume că concepţia mea, după care modul de producţie determinat şi raporturile de
producţie care îi corespund de fiecare dată, într-un cuvânt “structura economică a

94
societăţii este baza reală pe care se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia
îi corespund anumite forme de conştiinţă socială”, după care deci “modul de producţie a
vieţii materiale ar condiţiona procesul de viaţă social, politic şi spiritual în general” —
că toate acestea sunt juste pentru lumea actuală, în care predomină interesele materiale,
dar nu se aplică nici evului mediu, în care predomina catolicismul, nici Atenei şi
Romei, în care predomina politica. Mai întâi, este curios că cineva poate să presu-
pună că aceste fraze arhicunoscute despre evul mediu şi despre lumea antică ar fi rămas
necunoscute cuiva. Atât este clar, că nici evul mediu nu putea să trăiască din
catolicism, nici lumea antică din politică. Dimpotrivă, modul în care aceste epoci îşi
agoniseau viaţa, ne explică de ce în cazul din urmă rolul principal îl joacă politica, iar în
cel dintâi catolicismul. De altfel, nu e nevoie să cunoşti prea bine, de exemplu, istoria
republicii romane ca să-ţi dai seama că istoria proprietăţii funciare formează istoria
secretă a republicii. Pe de altă parte, şi Don Quichotte a plătit scump greşeala de a fi
considerat pe cavaleri rătăcitori deopotrivă de compatibili cu toate formele economice
ale societăţii.
34
«Value is a property of things, riches of men. Value, in this sense, necessarily
implies exchange, riches do not.» („Observations on certain verbal disputes în Political
Economy, particularly relating to value and to demand and supply”, Londra 1821, pag.
16.)
35
Riches are the attribute of man, value is the attribute of commodities. A man or a
community is rich, a pearl or a diamond is valuable... A pearl or a diamond is
valuable as a pearl or diamond. (S. Bailey: A critical Dissertation etc., pag. 165.)
36
«Autorul Observaţiunilor» („Observations” ) şi S. Bailey îi reproşează lui Ricardo
că a transformat valoarea de schimb dintr-un lucru doar relativ în ceva absolut.
Dimpotrivă. El a redus relativitatea aparentă, pe care aceste lucruri, diamante, perle
etc., o posedă, la raportul real care se ascunde în dosul acestei aparenţe, la relativitatea
lor ca simple expresii ale muncii omeneşti. Dacă ricardienii îi răspund lui Bailey pe un
ton grosolan dar deloc convingător, lucrul se explică numai prin aceea că ei nu au găsit
la Ricardo însuşi nicio desluşire asupra legăturii intime dintre valoare şi forma valoare
sau valoarea de schimb.

95
 Capitolul doi
PROCESUL SCHIMBULUI

Mărfurile nu pot merge singure la piaţă şi nu se pot schimba

singure. Trebuie să-i căutăm, aşadar, pe paznicii lor, pe posesorii de
mărfuri. Mărfurile sunt lucruri; ele sunt deci neputincioase în faţa omului.
Dacă ele nu-1 ascultă, el poate întrebuinţa forţa, cu alte cuvinte el poate să
le ia.37 Pentru a raporta aceste lucruri unul la altul ca mărfuri, paznicii de
mărfuri trebuie să se comporte unii faţă de alţii ca persoane a căror voinţă
sălăşluieşte în acele lucruri, astfel că unul îşi însuşeşte marfa celuilalt
numai cu voinţa acestuia, adică prin intermediul unui act de voinţă
comun ambelor părţi, înstrăinându-şi propria sa marfă. Ei trebuie deci
să se recunoască în mod reciproc ca proprietari privaţi. Acest raport de
drept, a cărui formă este contractul, indiferent dacă acesta este
reglementat de lege sau nu, este un raport de voinţe, în care se
oglindeşte raportul economic. Conţinutul acestui raport de drept sau de
voinţe este dat de însuşi raportul economic.38 Persoanele nu există aici
una pentru alta decât ca reprezentanţi ai mărfurilor, deci ca posesori de
mărfuri. De altfel, în cursul expunerii noastre vom vedea că măştile de
caracter economice ale persoanelor nu sunt decât personificări ale
raporturilor economice pe care aceste persoane le reprezintă atunci
când se întâlnesc.
Ceea ce deosebeşte în special pe posesorul mărfii de marfă,
este faptul că pentru dânsa orice alt corp de marfă nu este decât o
formă de manifestare a propriei sale valori. Levelliană şi cinică din
naştere, ea e gata în fiecare moment să schimbe nu numai sufletul, dar
şi trupul, cu orice altă marfă, chiar dacă aceasta ar prezenta mai multe
neajunsuri decât Maritorne. Această lipsă a simţului pentru ceea ce este
concret în corpul mărfii o completează posesorul mărfii prin propriile sale
simţuri, în număr de cinci sau în număr mai mare. Marfa sa nu are
pentru el o valoare de întrebuinţare nemijlocită. Altfel el n-ar duce-o la
piaţă. Ea are valoare de întrebuinţare pentru alţii. Pentru el, marfa sa

96
are numai valoarea de întrebuinţare nemijlocită de a fi purtătoare de
valoare de schimb, deci mijloc de schimb.39 Din această cauză, el vrea
să o înstrăineze în schimbul unei mărfi a cărei valoare de întrebuinţare
îl satisface. Toate mărfurile sunt non-valori de întrebuinţare pentru
posesorii lor, şi valori de întrebuinţare pentru non-posesorii lor. Ele
trebuie deci să-şi schimbe, toate, stăpânii. Dar această schimbare de
stăpân reprezintă schimbul lor, iar schimbul lor le raportează pe unele la
celelalte ca valori şi le realizează ca valori. Mărfurile trebuie deci să se
realizeze ca valori, înainte de a se putea realiza ca valori de
întrebuinţare.
Pe de altă parte, ele trebuie să se verifice ca valori de
întrebuinţare, înainte de a se putea realiza ca valori. Căci munca
omenească cheltuită pentru producerea lor nu contează decât în măsura
în care a fost cheltuită într-o formă utilă, pentru alţii. Dar numai
schimbul poate să dovedească că munca este utilă pentru alţii şi că
produsul ei satisface nevoile altora.
Orice posesor de mărfuri vrea să-şi înstrăineze marfa numai în
schimbul altei mărfi, a cărei valoare de întrebuinţare satisface nevoia
sa. Din acest punct de vedere, schimbul nu este pentru el decât un
proces individual. Pe de altă parte, el vrea să-şi realizeze marfa ca
valoare, adică să şi-o realizeze în indiferent ce altă marfă având
aceeaşi valoare, indiferent de faptul ca propria sa marfă are valoare
de întrebuinţare pentru posesorul celeilalte mărfi sau nu. Din acest
punct de vedere, schimbul este pentru el un proces social general. Dar
acelaşi proces nu poate să fie în acelaşi timp pentru toţi posesorii de
mărfuri un proces doar individual şi totodată doar social general.
Dacă privim lucrurile mai de aproape, fiecare posesor de marfă
consideră fiecare marfă străină ca echivalent special al mărfii sale şi,
deci, marfa sa ca echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri.
Întrucât însă toţi posesorii de mărfuri fac acelaşi lucru, niciuna din
mărfuri nu este echivalent general, iar mărfurile nu posedă, în
consecinţă, nici forma valoare relativă generală, în care ele ar putea fi
considerate egale ca valori şi în care ele ar putea fi comparate ca mărimi
de valoare. Prin urmare, ele nici nu stau faţă în faţă ca mărfuri, ci pur
şi simplu ca produse sau ca valori de întrebuinţare.
În încurcătura lor, posesorii noştri de mărfuri gândesc cum a

97
gândit Faust. La început era fapta. Ei au acţionat deci încă înainte de a
fi gândit. Legile naturii mărfurilor s-au manifestat în instinctul natural al
posesorilor de mărfuri. Ei nu pot raporta unele la altele mărfurile lor ca
valori, şi deci ca mărfuri, decât raportându-le, prin juxtapunere, la o altă
marfă oarecare ca la un echivalent general. Lucrul acesta a rezultat
din analiza mărfii. Dar numai fapta socială poate să transforme o marfă
determinată în echivalent general. Acţiunea socială - a tuturor celorlalte
mărfuri exclude, aşadar, o marfă determinată, în care ele toate îşi
exprimă valorile lor. Prin acest fapt, forma naturală a acestei mărfi
devine forma de echivalent valabilă din punct de vedere social. Prin
acţiunea procesului social, funcţiunea socială specifică a mărfii
excluse este aceea de a fi echivalent general. Astfel ea se transformă
în bani. «Aceştia au un singur cuget, şi puterea şi stăpânirea lor o dau
fiarei, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are
semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei.» (Apocalipsa).
Cristalul de bani este un produs necesar al procesului de schimb,
în care produse diferite ale muncii sunt considerate în fapt egale
unele cu altele, şi în consecinţă transformate de fapt în mărfuri.
Lărgirea şi adâncirea istorică a schimbului dezvoltă antagonismul dintre
valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în natura mărfii. Necesitatea
de a da acestui antagonism o expresie exterioară în vederea circulaţiei
împinge spre o formă independentă a valorii mărfurilor şi nu se
linişteşte până ce această formă nu este atinsă în mod definitiv prin
dedublarea mărfii în marfă şi în bani. Prin urmare, în aceeaşi măsură
în care se efectuează transformarea produselor muncii în mărfuri, se
efectuează şi transformarea unei mărfi în bani.40
Pe de o parte, schimbul nemijlocit de produse are forma expresiei
simple de valoare, pe de altă parte el nu o are încă. Această formă era x
marfă A = y marfă B. Forma schimbului nemijlocit de produse este: x
obiect de întrebuinţare A = y obiect de întrebuinţare B.41 Aici obiectele A
şi B nu sunt mărfuri înainte de schimb; ele devin mărfuri abia prin
schimb. Prima condiţie pentru ca un obiect de întrebuinţare să fie, în
mod potenţial, o valoare de schimb, este existenţa sa ca non-valoare de
întrebuinţare, este existenţa sa ca o cantitate de valoare de întrebuinţare
depăşind nevoile imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sunt
exterioare omului; ele sunt deci alienabile. Pentru ca această alienare să fie

98
reciprocă, este suficient ca oamenii, printr-un acord tacit, să se
întâlnească în calitate de proprietari privaţi ai acelor lucruri alienabile şi,
tocmai prin acest fapt, în calitate de persoane independente una de alta.
Asemenea relaţii de independenţă reciprocă nu există însă pentru membrii
unei comunităţi naturale, fie că ea ar avea forma unei familii
patriarhale, a unei comunităţi hinduse vechi, a unui stat al incaşilor etc.
Schimbul de mărfuri începe acolo unde se sfârşesc comunităţile, la punctele
lor de contact cu alte comunităţi sau cu membrii altor comunităţi. Îndată
ce însă lucrurile devin mărfuri în relaţiile exterioare, ele devin mărfuri,
prin retro-acţiune, şi în relaţiile interioare. La început, raportul
cantitativ în care se efectuează schimbul este cu totul întâmplător.
Mărfurile intră în schimb prin actul de voinţă al posesorilor lor de a le
înstrăina în mod reciproc. Dar nevoia de obiecte de întrebuinţare străine
se permanentizează încetul cu încetul. Repetarea continuă a schimbului îl
transformă într-un proces social regulat. Cu timpul, cel puţin o parte a
produselor muncii va trebui deci să fie fabricată intenţionat în vederea
schimbului. Din acest moment se consolidează, pe de o parte,
separarea dintre utilitatea lucrurilor pentru nevoile imediate şi utilitatea
lor pentru schimb. Valoarea lor de întrebuinţare se separă de valoarea
lor de schimb. Pe de altă parte, raportul cantitativ în care se efectuează
schimbul lor devine dependent de producţia lor. Uzul le fixează ca
mărimi de valoare.
În schimbul de produse nemijlocit, fiecare marfă este în mod
nemijlocit mijloc de schimb pentru cel ce o posedă şi echivalent pentru cel
ce nu o posedă, dar numai în măsura în care este valoare de întrebuinţare
pentru el. Articolul de schimb încă nu dobândeşte deci o formă valoare
independentă de propria sa valoare de întrebuinţare sau de nevoile
individuale ale acelora care schimbă. Necesitatea acestei forme se
dezvoltă cu numărul şi cu varietatea crescândă a mărfurilor care intră
în procesul de schimb. Problema se naşte odată cu mijloacele pentru
rezolvarea ei. Nu există niciodată un contact social în care posesorii de
mărfuri să schimbe şi să compare articolele lor proprii cu diferite alte
articole, fără ca, în cadrul acestui contact al lor, diferiţii posesori de
mărfuri să schimbe şi să compare ca valori diferitele mărfuri ale lor cu
una şi aceeaşi categorie terţă de marfă. Această marfă terţă, devenind
echivalent pentru diferite alte mărfuri, obţine în mod nemijlocit, cu

99
toate că în limite reduse, forma de echivalent general sau social.
Această formă de echivalent general apare şi dispare odată cu
contactul social momentan care i-a dat naştere. Ea revine în mod
alternativ şi trecător cutărei sau cutărei mărfi. Odată cu dezvoltarea
schimbului de mărfuri ea se ataşează însă în mod exclusiv de anumite
speţe de mărfuri, adică se cristalizează în formă de bani. La început,
întâmplarea decide care e speţa de marfă de care rămâne ataşată. Dar în
general două împrejurări sunt hotărâtoare. Forma bani se ataşează de
cele mai importante articole de schimb din străinătate, care sunt de
fapt forme naturale de manifestare ale valorii de schimb a produselor
indigene. Sau de obiectul de întrebuinţare care formează elementul
principal al avuţiei indigene alienabile, ca de exemplu vitele. Popoarele
nomade sunt primele care dezvoltă forma bani, pentru că toată averea lor
se găseşte în formă mişcătoare, deci imediat alienabilă, şi pentru că
propriul lor fel de viaţă le aduce în contact continuu cu alte comunităţi,
ele fiind astfel îndemnate la schimbul de produse. De multe ori oamenii
au transformat chiar omul, sub formă de sclav, în material primitiv de
bani, niciodată însă pământul. Această idee nu putea să apară decât în
societatea burgheză gata formată. Ea datează din ultima treime a
secolului al XVII-lea, iar punerea ei în practică pe scară naţională a
fost încercată abia cu un secol mai târziu, în revoluţia burgheză a
francezilor.
În aceeaşi măsură în care schimbul de produse îşi rupe lanţurile
care îl reduceau la proporţii doar locale şi în care valoarea mărfurilor
devine, în consecinţă, încetul cu încetul, materializare a muncii
omeneşti în general, forma bani trece asupra unor mărfuri care din
natură se potrivesc pentru funcţia socială, a unui echivalent general,
asupra metalelor preţioase.
Faptul că «banii sunt din natură aur şi argint, cu toate că aurul
şi argintul nu sunt din natură bani»,42 arată concordanţa dintre
proprietăţile naturale ale acestor metale şi funcţiile banilor.43 Până în
prezent nu cunoaştem însă decât o singură funcţie a banilor, aceea de a
servi ca formă de manifestare a valorii mărfurilor sau ca material în
care mărimile de valoare ale mărfurilor îşi găsesc o expresie socială.
Formă de manifestare adecvată a valorii sau materializare de muncă
omenească abstractă, şi deci identică, nu poate să fie decât un material

100
ale cărui exemplare posedă toate aceeaşi calitate uniformă. Pe de altă
parte, întrucât deosebirea dintre mărimile de valoare este pur cantitativă,
marfa-bani trebuie să fie susceptibilă de diferenţieri pur cantitative;
va trebui deci să o putem împărţi şi recompune din părţile ei după voie.
Ori, aurul şi argintul posedă aceste calităţi din natură.
Valoarea de întrebuinţare a mărfii-bani se dedublează. Pe
lângă valoarea ei de întrebuinţare specială ca marfă, astfel cum aurul
serveşte, de exemplu, pentru plombarea dinţilor stricaţi, ca materie
primă pentru articole de lux etc..., ea dobândeşte şi o valoare de
întrebuinţare formală, care decurge din funcţiunile sale sociale
specifice.
Întrucât toate celelalte mărfuri nu sunt decât echivalente
speciale ale banilor, iar banii sunt echivalentul lor general, ele se
comportă ca mărfuri speciale faţă de banii consideraţi ca marfă
generală.44
S-a văzut că forma bani nu este decât reflexul raporturilor
dintre toate celelalte mărfuri, ataşat de una din mărfuri. Faptul că
banii sunt marfă45 este deci o descoperire numai pentru cel ce porneşte
de la forma lor desăvârşită, pentru ca apoi să o analizeze. Procesul de
schimb nu-i dă mărfii, pe care o transformă în bani, valoarea ei, ci
forma valoare specifică a ei. Confuzia dintre aceste două categorii a
făcut pe unii să considere valoarea aurului şi a argintului ca
imaginară.46 Întrucât în anumite funcţii ale lor banii pot fi înlocuiţi
prin simple semne de bani, s-a născut a doua eroare, aceea că ei nu ar fi
decât un semn. Pe de altă parte, acest fapt ascundea presimţirea că forma
bani a lucrului îi este exterioară acestuia şi nu e decât doar o formă de
manifestare a unor raporturi omeneşti ce se ascund în spatele lor. În
acest sens, orice marfă ar fi un semn, întrucât ca valoare ea nu este decât
un înveliş material al muncii omeneşti cheltuite pentru producerea ei.47
Dar considerând drept simple semne caracterele sociale pe care le iau
lucrurile, sau caracterele materiale pe care le iau determinaţiile sociale
ale muncii în cadrul unui mod de producţie determinat, le considerăm în
acelaşi timp ca un produs arbitrar al reflecţiei omeneşti. Aceasta era
maniera preferată a iluminiştilor secolului al XVIII-lea pentru a înlătura,
cel puţin în mod provizoriu, aparenţa stranie pe care o aveau formele
misterioase ale raporturilor omeneşti, a căror geneză încă nu putea fi

101
explicată.
Am observat mai sus că forma de echivalent a unei mărfi nu
implică determinarea cantitativă a mărimii valorii ei. Dacă ştim că
aurul este bani şi că poate fi schimbat în mod nemijlocit cu toate
celelalte mărfuri, aceasta nu înseamnă că ştim cât valorează de pildă 10
pfunzi de aur. Ca orice altă marfă, banii nu-şi pot exprima mărimea
propriei lor valori decât în mod relativ, în alte mărfuri. Propria lor
valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru
producerea lor şi îşi găseşte expresia în acea cantitate din orice altă
marfă în care se află cristalizat un timp de muncă egal.48 Această
determinare a mărimii valorii lor relative se efectuează la sursa lor, la
producţie, prin schimb nemijlocit. Îndată ce au intrat în circulaţie ca
bani, valoarea lor este dată. Dacă în ultimele decenii ale secolului al
XVII-lea a şti că banii sunt o marfă însemna o depăşire serioasă a
începutului analizei banilor, totuşi nu era vorba decât numai de un
început. Dificultatea nu constă în a întelege că banii sunt marfă, ci
cum, de ce şi prin ce o marfă este bani.49
Am văzut cum şi în cea mai simplă expresie de valoare, adică
în expresia x marfă A = y marfă B, lucrul prin care este exprimată
mărimea valorii altui lucru pare să-şi aibă forma de echivalent ca
o proprietate naturală de ordin social, independentă de acest
raport. Am urmărit modul cum s-a fixat această aparentă falsă.
Aparenţa este desăvârşită din momentul în care forma de
echivalent general s-a identificat cu forma naturală a unei speţe
particulare de marfă, adică din momentul în care ea s-a cristalizat
în forma bani. Aparenţa este, nu că o marfă devine bani pentru că
toate celelalte mărfuri îşi exprimă prin ea valorile lor, ci invers, că
ele îşi exprimă toate valorile lor prin ea pentru că ea este bani.
Procesul care a servit ca intermediar dispare în propriul său
rezultat, fără a lăsa vreo urmă. Fără intervenţia lor activă,
mărfurile găsesc gata pregătită propria lor întruchipare de valoare
ca un corp de marfă existând în afara lor şi alături de ele.
Aceste obiecte, adică aurul şi argintul, aşa cum ele ies din
măruntaiele pământului, sunt în acelaşi timp încarnarea nemijlocită
a oricărei munci omeneşti. Aşa se explică magia banilor.
Comportarea doar atomistică a oamenilor în procesul lor social de

102
producţie şi deci forma propriilor lor raporturi de producţie, care
are un caracter material-obiectiv şi este independentă de
controlul lor şi de activitatea lor individuală conştientă, se
evidenţiază în primul rând prin faptul că produsele muncii lor
iau în mod general forma de mărfuri. Misterul fetişismului banilor
nu este deci nimic altceva decât misterul fetişismului mărfurilor,
devenit vizibil şi strălucitor.

NOTE:
37
În secolul al XII-lea, atât de renumit pentru evlavia sa, printre mărfuri se numără
de multe ori unele lucruri foarte gingaşe. Astfel, un poet francez din acea vreme
enumeră printre mărfurile care se găseau la târgul din Landit, pe lângă postavuri pentru
îmbrăcăminte, încălţăminte, piele, unelte agricole, piei crude etc., şi «femmes folles de
leur corps” [femei care îşi vând trupul].
38
Proudhon îşi întemeiază mai întâi idealul de justiţie, de justiţie eternă, pe
raporturile de drept care corespund producţiei de mărfuri; observăm în treacăt că în
modul acesta se face şi dovada atât de plină de consolare pentru toţi burtă-verde că
forma producţiei de mărfuri este tot atât de eternă ca şi justiţia. Apoi el vrea, invers,
să prefacă în conformitate cu acest ideal producţia reală de mărfuri şi sistemul real
de drept care îi corespunde. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze
legile reale ale asimilării şi dezasimilării fiziologice, pentru a rezolva pe baza acestor
legi anumite probleme determinate, ar voi să modifice aceste fenomene cu ajutorul
«ideilor eterne» de «naturalitate» şi de «afinitate». Oare dacă spunem despre
«camătă» că ea contrazice «justiţia eternă», «echitatea eternă», «mutualitatea eternă» şi
alte «adevăruri eterne», ştim mai mult despre ea decât ştiau părinţii bisericii atunci
când spuneau că ea contravine «graţiei eterne», «credinţei eterne» şi «voinţei eterne a
lui Dumnezeu»?
39
«Căci dublă este întrebuinţarea fiecărui bun. Una este proprie lucrului ca atare,
cealaltă nu; astfel o sandală serveşte pentru încălţat şi poate fi schimbată. Ambele sunt
valori de întrebuinţare ale sandalei, căci şi acela care schimbă sandala cu ceea ce îi
lipseşte, de exemplu cu alimente, întrebuinţează sandala ca sandală. Dar nu în
modul de întrebuinţare natural. Căci ea nu există de dragul schimbului.» (Aristotel:
«De Republica», cartea I-a, cap. 9.)
40
În lumina acestui adevăr, putem aprecia deşteptăciunea socialismului mic-burghez,
care vrea să permanentizeze producţia de mărfuri, desfiinţând în acelaşi timp
«antagonismul dintre bani şi marfă», adică banii înşişi, căci banii nu există decât în
acest antagonism. Tot atât de bine am putea să-l desfiinţăm pe papa, lăsând catolicismul să
subziste. Amănunte în această privinţă vezi în lucrarea mea: «Zur Kritik der
politischen Oekonomie», pag. 61 şi urm.
41
Atâta timp cât încă nu se schimbă două obiecte de întrebuinţare diferite, ci se oferă,

103
aşa cum se constată adeseori la sălbatici, o masă haotică de lucruri ca echivalent
pentru un al treilea obiect, schimbul nemijlocit de produse se află el însuşi abia la
începuturile sale.
42
Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 135. «Metalele... sunt din natură bani. (Galiani:
«Della Moneta», în colecţia lui Custodi, Parte Moderna, vol. III, pag. 72).
43
Amănunte în această privinţă vezi în scrierea mea citată mai sus, secţiunea:
„preţioase”.
44
«Banii sunt marfa generală.» (Verri: «Meditazioni sulla Economia Politica», pag.
16.)
45
«Argintul şi aurul însele, pe care putem să le desemnăm cu numele generic de „metal
preţios”, sunt... mărfuri... a căror valoare... sporeşte şi scade. Valoarea metalului
preţios poate fi considerată mai mare atunci când pentru o greutate mai mică din acest
metal poate fi procurată o cantitate mai mare de produse — sau fabricate ale ţării
etc.» („A discourse on the General Notions of Money, Trade and Exchange, as they
stand în relations to each other. By a Merchant”, Londra 1695, pag. 7.) «Argintul şi
aurul, fie că au forma de monedă sau nu, sunt întrebuinţate, ce-i drept, ca măsură pentru
toate celelalte lucruri, dar ele sunt totuşi o marfă, ca şi vinul, uleiul, tutunul, pânza sau
postavurile.» („A Discourse concerning Trade, and that în particular of the East-Indies
etc.”, Londra 1689, pag. 2.) «Averea şi bogăţia regatului nu pot consta numai din bani,
aşa cum aurul şi argintul nu pot fi excluse din rândurile mărfurilor.» („The East India
Trade a most Profitable Trade”, Londra 1677, pag. 4.)
46
«Aurul şi argintul au valoare ca metale, înainte de a fi bani.» (Galiani: „Della Mo-
neta”, pag. 72.) Locke spune: «Consensul general al oamenilor a atribuit argintului, din
cauza calităţilor sale care îl fac să fie apt pentru rolul de bani, o valoare imaginară.»
Iată ce spune, dimpotrivă, Law: «Cum ar putea popoare diferite să dea unui lucru
oarecare o valoare imaginară... sau cum ar fi putut această valoare imaginară să se
menţină?» Dar cât de puţin înţelegea el însuşi lucrurile: «Argintul se schimba după
valoarea de întrebuinţare pe care o avea, deci după valoarea sa reală; prin
adoptarea sa ca... bani el dobândi o valoare adiţională (une valeur additionnelle).»
(Jean Law: «Considérations sur le numéraire et le commerce», în ediţia lui E. Daire:
«Economistes Financiers du XVIIIe siècle», pag. [469] 470.)
47
«Banii sunt semnul lor (al mărfurilor).» (V. de Forbonnais: «Elements du Com-
merce», ediţie nouă, Leyda 1766, vol. II, pag. 143.) «Ca semn, ei sunt atraşi de către
mărfuri.» (ibid., pag. 155.) «Banii sunt semnul unui lucru şi îl reprezintă.”
(Montesquieu: «Esprit des Lois», «Oeuvres», Londra 1767, vol. II, pag. 2.) «Banii nu
sunt un simplu semn, căci ei înşişi sunt avuţie; ei nu reprezintă valorile, ci le
echivalează.» (Le Trosne: ”De l'interět Social”, pag. 910.) «Dacă considerăm noţiunea
de valoare, lucrul însuşi nu este privit decât ca un semn; el nu este considerat ca el
însuşi, ci ca ceea ce valorează.» (Hegel: «Philosophie des Rechts», pag. 100.) Cu mult
înaintea economiştilor, juriştii au contribuit la încetăţenirea ideii că banii nu sunt decât
un simplu semn şi că metalele preţioase nu au decât o valoare imaginară; ei se puneau
astfel în slujba puterii regale, al cărei drept de a emite monedă minoră ei îl întemeiau
în tot cursul evului mediu pe tradiţiile imperiului roman şi pe concepţiile despre
monedă din Pandecte. «Nimeni nu poate şi nu are voie să se îndoiască», spune
discipolul lor ascultător, Filip de Valois, într-un decret din 1346, «că numai nouă şi

104
Majestăţii noastre regale ne aparţin... baterea monedei, fabricarea ei, compoziţia,
cantitatea şi toate orânduirile privitoare la monede, punerea lor în circulaţie în modul
şi cu preţul care ne plac nouă şi ni se par nouă potrivite.» Era o dogmă a dreptului
roman că împăratul decretează valoarea banilor. Era în mod expres interzis a se
considera banii ca marfă. «Dar nimănuia să nu-i fie permis să cumpere bani, căci, făcuţi
pentru uzul general, ei nu trebuie să fie marfă.» O bună expunere asupra acestui subiect
se găseşte la G. F. Pagnini: «Saggio sopra il giusto pregio delle cose», 1751, la
Custodi, Parte Moderna, vol. II. în special în partea a II-a a lucrării, Pagnini
polemizează împotriva domnilor jurişti.
48
«Dacă un om este în stare să aducă o uncie de argint din interiorul pământului, din
Peru, până la Londra în aceeaşi durată de timp care i-ar fi necesară pentru a pro-
duce un bushel de grâu, unul din aceste produse constituie preţul natural al celuilalt;
dar dacă, prin punerea în exploatare a unor mine noi şi mai bogate, el poate să obţină
două uncii de argint cu acelaşi efort, cu care înainte obţinea una, grâul va fi tot atât de
ieftin la preţul de 10 şilingi de bushel, cum era mai înainte la preţul de 5 şilingi,
caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând neschimbate].» (William Petty: «A
Treatise of Taxes and Contributions», Londra 1667, pag. 31.)
49
După ce domnul profesor Roscher ne instruieşte că: «Definiţiile false asupra
banilor pot fi împărţite în două grupuri principale: acelea care îi consideră ca fiind
mai mult decât o marfă şi acelea care îi consideră ca fiind mai puţin decât o marfă
urmează o înşiruire pestriţă de scrieri asupra banilor, înşiruire din care nu se întrezăreşte nici
cea mai îndepărtată înţelegere a istoriei reale a teoriei, şi apoi morala: Nu se poate
tăgădui, de altfel, că cei mai mulţi din economiştii mai noi nu au acordat destulă
importanţă particularităţilor care deosebesc banii de celelalte mărfuri (va să zică,
totuşi mai mult decât o marfă sau mai puţin decât o marfă ?)... Din acest punct de
vedere, reacţiunea semi-mercantifistă a lui Ganilh... nu este cu totul
nefundată.» Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a,
1858, pag. 207-210.) Mai mult — mai puţin nu destul — din acest punct de
vedere — nu cu totul ! Ce noţiuni precise! Şi asemenea vorbărie eclectică de
profesor, domnul Roscher o botează, în modestia sa, drept metodă anatomico-
fiziologică a economiei politice! Un singur merit însă nu-i poate fi contestat:
acela de a fi descoperit că banii sunt «o marfă agreabilă».

105
 Capitolul trei
BANII SAU CIRCULAŢIA MĂRFURILOR

1. Măsură a valorilor

Pentru a simplifica lucrurile, presupun pretutindeni în

această lucrare că marfa-bani o formează aurul.
Prima funcţie a aurului constă în aceea că oferă lumii mărfurilor
materialul pentru a-şi exprima valoarea, cu alte cuvinte că reprezintă
valorile mărfurilor ca mărimi omonime, egale din punct de vedere
calitativ şi comparabile din punct de vedere cantitativ. În modul acesta
el funcţionează ca măsură generală a valorilor şi numai prin această
funcţie a sa, aurul, marfa-echivalent specifică, devine bani.
Mărfurile nu devin comensurabile prin intermediul banilor.
Dimpotrivă, pentru că toate mărfurile, ca valori, sunt muncă
omenească materializată, şi deci din capul locului comensurabile, ele
pot să-şi măsoare în comun valorile în aceeaşi marfă specifică şi să o
transforme astfel pe aceasta într-o măsură comună a valorii lor, adică
în bani. Banii ca măsură a valorii sunt o formă de manifestare
necesară a măsurii de valoare imanente a mărfurilor, adică a timpului
de muncă. 50
Expresia de valoare a unei mărfi în aur — x marfă A = y
marfă-bani — este forma bani sau preţul ei. O singură ecuaţie, ca
de exemplu: 1 tonă de fier = 2 uncii de aur, este suficientă acum
pentru a exprima în mod valabil din punct de vedere social valoarea
fierului. Ecuaţia nu mai trebuie să-şi facă apariţia în rând cu ecuaţiile
de valoare ale celorlalte mărfuri, pentru că marfa-echivalent, adică
aurul, posedă deja caracter de bani. Forma valoare relativă generală
a mărfurilor are deci acum din nou înfăţişarea formei valoare
relative simple sau singulare a lor, ca la început. Pe altă parte,
expresia de valoare relativă dezvoltată, adică seria infinită de ex-
presii de valoare relativă, devine forma valoare relativă specifică a
mărfii-bani. Dar această serie este dată deja, din punct de vedere social,

106
în preţurile mărfurilor. Nu avem decât să citim invers cotările dintr-o
listă de preţuri ca să găsim reprezentată mărimea valorii banilor în
toate mărfurile posibile. În schimb, banii nu au preţ. Pentru a putea
participa la această formă valoare relativă unitară a celorlalte mărfuri,
ei ar trebui raportaţi la ei înşişi ca la propriul lor echivalent.
Preţul sau forma bani a mărfurilor este, ca şi forma valoare a lor
în general, o formă distinctă de forma lor fizică reală, palpabilă; adică
nimic altceva decât o formă ideală sau imaginară. Valoarea fierului,
a pânzei, a grâului etc. există, cu toate că invizibilă, chiar în aceste
lucruri; ea este reprezentată prin egalitatea sa cu aurul, o raportare la
aur care nu există, decât ca o fantomă în capetele acestor lucruri.
Paznicul mărfurilor trebuie deci să-şi bage limba în capul lor sau să le
aplice câte un bileţel pentru a comunica lumii exterioare preţurile lor. 51
Întrucât exprimarea valorilor mărfurilor în aur are un caracter ideal,
pentru această operaţiune nu este de asemeni utilizabil decât un aur
imaginar sau ideal. Orice paznic de marfă ştie că este departe de a-şi
transforma mărfurile în bani, dacă atribuie valorii lor forma preţului,
adică forma imaginară, a aurului, şi că nu-i trebuie nici măcar un dram
de aur real pentru a estima în aur milioane de valori de mărfuri. În
funcţia lor de măsură a valorii banii servesc, deci, numai ca bani
imaginari sau ideali. Din acest fapt au rezultat cele mai extravagante
teorii. 52 Cu toate că pentru funcţia de măsură a valorii nu servesc
decât banii imaginari, preţul depinde în totul de materialul real al
banilor. Valoarea, adică cantitatea de muncă omenească pe care o
conţine de exemplu o tonă de fier, este exprimată printr-o cantitate
închipuită din marfa-bani, care conţine aceeaşi cantitate de muncă.
După cum ca măsură de valoare serveşte aurul, argintul sau cuprul,
valoarea tonei de fier ia expresii de preţ cu totul diferite, adică este
reprezentată în cantităţi cu totul diferite de aur, argint sau cupru.
Dacă, aşadar, două mărfuri diferite, de exemplu aurul şi
argintul, servesc în acelaşi timp ca măsuri de valoare, toate mărfurile
au două feluri diferite exprimate ale preţului, adică preţuri în aur şi
preţuri în argint, care se împacă foarte bine între ele, atâta timp cât
raportul dintre valoarea aurului şi cea a argintului rămâne
neschimbat, de exemplu = 1: 15. Orice modificare a acestui raport
de valoare perturbează însă raportul dintre preţurile în aur şi

107
preţurile în argint ale mărfurilor şi dovedeşte astfel în mod practic că
o dublare a măsurii de valoare este în contrazicere cu funcţia acestei
măsuri. 53
Mărfurile cu preţuri determinate se prezintă toate în forma:
a marfă A = x aur; b marfă B = z aur, c marfă C = y aur etc., a, b şi
c reprezentând mase determinate ale speţelor de mărfuri A, B şi C, iar
x, z şi y reprezentând mase determinate ale aurului. Valorile
mărfurilor sunt deci transformate în cantităţi imaginare de aur de
diferite mărimi, adică, cu toată diversitatea extraordinară a corpurilor
mărfurilor, în mărimi omonime, în mărimi de aur. În această calitate a
lor de cantităţi de aur diferite, ele se compară şi se măsoară unele cu
altele, născându-se necesitatea tehnică a unei raportări a lor la o
cantitate de aur fixată, ca la o unitate de măsură a lor. Această unitate
de măsură se transformă în etalon, prin subdiviziune în părţi aliquote.
Înainte de a deveni bani, aurul, argintul, cuprul posedă deja asemenea
etaloane în măsurile lor de greutate ca metale, astfel că, de exemplu,
un pfund serveşte ca unitate de măsură, fiind pe de o parte
subdivizat în uncii etc., şi pe de altă parte multiplicat în chintale etc. 54
Din această cauză, în orice circulaţie metalică denumirile existente ale
etalonului de greutăţi constituie şi primele denumiri ale etalonului
monetar sau ale etalonului preţurilor.
Ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor banii
îndeplinesc două funcţii cu totul diferite. Ei sunt măsură a valorilor
ca încarnare a muncii omeneşti, iar etalon al preţurilor ca greutate de
metal determinată. Ca măsură a valorilor, ei servesc pentru a transforma
valorile mărfurilor diverse şi variate în preţuri, în cantităţi de aur
imaginare; ca etalon al preţurilor ei măsoară aceste cantităţi de aur.
Măsura valorilor măsoară mărfurile ca valori; etalonul preţurilor,
dimpotrivă, măsoară cantităţile de aur cu ajutorul unei cantităţi de
aur şi nu valoarea unei cantităţi de aur cu greutatea alteia. Pentru
etalonul preţurilor este nevoie ca o greutate determinată de aur să fie
fixată ca unitate de măsură. Aici, ca şi în toate celelalte determinări,
de măsură ale unor mărimi omonime, fixitatea raporturilor de măsură
devine decisivă. Etalonul preturilor îşi îndeplineşte, aşadar, funcţia
sa cu atât mai bine, cu cât mai invariabil aceeaşi cantitate de aur
serveşte ca unitate de măsură. Ca măsură a valorilor aurul poate să

108
servească numai pentru că el însuşi este un produs al muncii, deci o
valoare care poartă în sine posibilitatea de a varia. 55
Este clar, în primul rând, că o schimbare în valoarea aurului
nu-i afectează în niciun fel funcţia sa de etalon al preţurilor. Oricum
ar varia valoarea aurului, cantităţi diferite de aur rămân întotdeauna
în acelaşi raport de valoare unele faţă de altele. Dacă valoarea
aurului ar scădea cu 1000%, 12 uncii de aur ar continua să posede de
12 ori atâta valoare cât o singură uncie de aur; ori la preţuri nu este
vorba decât de raportul reciproc dintre diferite cantităţi de aur.
Întrucât, pe de altă parte, o uncie de aur nu-şi schimbă nicidecum
greutatea atunci când valoarea ei scade sau creşte, nici greutatea părţilor
sale aliquote nu se schimbă, astfel că aurul ca etalon fix al preţurilor
îndeplineşte întotdeauna acelaşi serviciu, oricum i-ar varia valoarea.
Schimbarea în valoarea aurului nu afectează nici funcţia sa de
măsură-a valorii. O asemenea schimbare atinge toate mărfurile în
acelaşi timp; ea lasă deci neschimbate, caeteris paribus [celelalte
împrejurări rămânând neschimbate], valorile lor relative reciproce, cu
toate că acestea se exprimă acum, toate în preţuri aur mai ridicate sau
mai scăzute decât înainte.
Ca şi la reprezentarea valorii unei mărfi prin valoarea de
întrebuinţare a altei mărfi, tot astfel şi la estimarea mărfurilor în aur
se presupune doar că la un moment dat producerea unei anumite
cantităţi de aur costă o anumită cantitate de muncă. În ceea ce
priveşte mişcarea preţurilor mărfurilor în general, se aplică legile
dezvoltate mai sus ale expresiei de valoare relative simple.
Dacă valoarea monedei rămâne constantă, o urcare generală,
a preţurilor mărfurilor este posibilă numai dacă se urcă valorile
mărfurilor; dacă valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea urcare
este posibilă numai dacă valoarea monedei scade. Invers, o scădere
generală a preţurilor mărfurilor nu este posibilă, valoarea monedei
rămânând constantă, decât dacă, valoarea mărfurilor scade; dacă
valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea scădere nu este posibilă
decât dacă valoarea monedei urcă. O urcare în valoarea monedei nu
implică deci în mod necesar o scădere proporţională în preţurile
mărfurilor, iar o scădere în valoarea monedei nu implică o urcare
proporţională în preţurile mărfurilor. Lucrul acesta nu se întâmplă

109
decât la mărfuri cu valoare neschimbată. Astfel mărfurile a căror
valoare creşte în mod uniform şi simultan cu valoarea monedei
păstrează preţurile neschimbate. Dacă valoarea lor urcă mai încet sau
mai repede decât valoarea monedei, scăderea sau urcarea preţurilor
este determinată de diferenţa dintre mişcarea valorii lor şi aceea a
valorii monedei etc.
Dar să ne întoarcem acum la examinarea formei preţ.
Denumirile monetare ale greutăţilor de metal se separă
încet-încet de denumirile lor iniţiale ca greutăţi, din diferite cauze,
dintre care decisive din punct de vedere istoric sunt următoarele: 1.
Introducerea de monedă străină la popoare mai puţin dezvoltate;
astfel, în Roma antică monedele de argint şi de aur au circulat la
început ca mărfuri străine. Denumirile acestor monede străine sunt
diferite de denumirile indigene ale greutăţilor. 2. Odată cu
dezvoltarea bogăţiei, metalul mai puţin preţios este înlocuit în
funcţia de măsură a valorii, de metalul mai preţios: arama de argint,
argintul de aur, oricât de mult această succesiune ar contrazice
cronologia poetică. 56 Astfel, livra era numele de monedă pentru o
livră adevărată, de argint. Din moment ce aurul înlocuieşte argintul
ca măsură a valorii, aceeaşi denumire este ataşată poate unei
cincisprezecimi de livră de aur etc..., după raportul de valoare
dintre aur şi argint. Livra ca nume de monedă şi livra ca simplă
denumire de greutate a aurului sunt astfel separate. 57 3. Falsificarea
de monedă practicată secole de-a rândul de către domnitor, care a
făcut într-adevăr ca din greutatea iniţială a monedelor să nu rămână
decât numele. 58
Aceste procese istorice au făcut din separarea denumirii
monetare a greutăţilor de metal de denumirea lor obişnuită ca greutăţi
un obicei general. Întrucât etalonul monetar este, pe de o parte, pur
convenţional şi are nevoie, pe de altă parte, de valabilitate generală, el
capătă în cele din urmă o reglementare legală. O greutate determinată
a metalului preţios, de exemplu o uncie de aur, este împărţită în mod
oficial în părţi aliquote, care sunt botezate cu nume legale, ca livră,
taler etc. O asemenea parte aliquotă, care este astfel considerată ca
unitate de măsură propriu-zisă a monedei, este subdivizată în alte
părţi aliquote având denumiri legale, ca şiling, penny etc.59 Ca şi

110
mai înainte, etalonul monedei de metal continuă să fie format de anu-
mite greutăţi de metal determinate. Ceea ce s-a schimbat este
împărţirea şi nomenclatura.
Aşadar, preţurile, cu alte cuvinte cantităţile de aur în care sunt
transformate în mod ideal valorile mărfurilor, sunt exprimate acum prin
denumirile monetare sau prin denumirile de calcul având valabilitate
legală, ale etalonului aur. În loc de a se spune deci că un quarter de
grâu valorează o uncie de aur, s-ar spune, în Anglia, că el valorează 3
l. st. 17 şilingi şi 101/2 pence. Cu ajutorul denumirilor lor monetare
mărfurile îşi spun, aşadar, cât valorează, iar moneda serveşte ca
monedă de calcul ori de câte ori este vorba de a determina un
lucru ca valoare, şi deci în forma bani. 60
Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale. Eu nu
ştiu nimic despre om, dacă ştiu că un om se numeşte Jacobus. Tot
astfel în denumirile de monedă livră, taler, franc, ducat etc. dispare
orice urmă a raportului de valoare. Confuzia cu privire la înţelesul
misterios al acestor semne cabalistice este cu atât mai mare, cu cât
denumirile monetare exprimă valoarea mărfurilor şi în acelaşi timp
părţi aliquote ale unei greutăţi de metal, adică ale etalonului
monedei. 61 Pe de altă parte, este necesar ca valoarea, spre deosebire de
corpurile variate ale lumii mărfurilor, să ajungă a îmbrăca această
formă obiectivă abstractă, dar şi pur socială. 62
Preţul este numele monetar al muncii materializate în marfă.
Echivalenţa mărfii şi a cantităţii de bani al cărei nume reprezintă
preţul ei este deci o tautologie,63 aşa cum în general expresia de valoare
relativă a unei mărfi este întotdeauna expresia echivalenţei dintre două
mărfuri. Dar dacă preţul ca expresie a mărimii valorii mărfii este
expresia raportului ei de schimb cu banii, nu urmează, invers, că
expresia raportului ei de schimb cu banii este în mod necesar expresia
mărimii valorii ei. Să presupunem că o muncă socialmente necesară de
aceeaşi mărime se exprimă în 1 quarter de grâu şi în 2 l. st. (aproximativ
1
/2 uncie de aur). Cele 2 l. st. sunt expresia în bani a mărimii de valoare
a quarterului de grâu sau preţul său. Dacă împrejurările permit
fixarea acestui preţ la 3 l. st. sau dacă ele impun fixarea lui la 1l. st., 1 l.
st. şi 3 l. st. sunt prea mici sau prea mari ca expresii ale mărimii
valorii grâului, dar ele sunt totuşi preţuri ale acestuia, căci în primul

111
rând ele sunt forma valoare a lui, adică bani, iar în al doilea rând ele
sunt expresii ale raportului său de schimb cu banii. Condiţiile de
producţie rămânând aceleaşi, adică forţa productivă a muncii
rămânând neschimbată, pentru reproducerea quarterului de grâu trebuie
întrebuinţat acelaşi timp de muncă social ca mai înainte. Faptul acesta
nu depinde nici de voinţa producătorului de grâu, nici de aceea a
celorlalţi posesori de mărfuri. Mărimea valorii mărfii exprimă, aşadar,
un raport necesar faţă de timpul de muncă social, raport care este ima-
nent procesului de formare a mărfii. Prin transformarea mărimii
valorii în preţ, acest raport necesar apare ca raport de schimb al unei
mărfi cu marfa-bani existentă în afara ei. Dar în acest raport îşi poate
găsi expresia atât mărimea valorii mărfii cât şi plusul sau minusul în
schimbul căruia această marfă este de vânzare în anumite împrejurări.
Posibilitatea unui dezacord cantitativ între preţ şi mărimea valorii,
adică posibilitatea unei abateri a preţului de la mărimea valorii, se
află deci în însăşi forma preţ. Acesta nu este un defect al acestei
forme, ci, dimpotrivă, face din ea forma adecvată a unui mod de
producţie în care regula nu se poate impune decât ca lege medie
oarbă a iregularităţii.
Forma preţ nu conţine însă numai posibilitatea dezacordului
cantitativ dintre mărimea valorii şi preţ, adică dintre mărimea
valorii şi expresia ei în bani; ea poate să conţină o contradicţie
calitativă, astfel că preţul încetează cu totul de a fi expresiune de
valoare, cu toate că banii nu sunt decât forma valoare a mărfurilor.
Lucruri care în sine nu sunt mărfuri, ca de exemplu conştiinţa,
onoarea etc., pot fi de vânzare, luând astfel, prin preţul care se
plăteşte în schimbul lor, forma de mărfuri. Un lucru poate deci să
aibă în mod formal un preţ, fără a avea valoare. Expresia de preţ
devine imaginară aici, ca şi anumite mărimi în matematici. Pe de
altă parte, şi forma preţ imaginară, ca de exemplu preţul
pământului necultivat, care nu are valoare, pentru că în el nu se
află materializată muncă omenească, poate ascunde un raport de
valoare real sau unul derivat dintr-un asemenea raport real.
Ca şi forma valoare relativă în general, preţul exprimă
valoarea unei mărfi, de exemplu a unei tone de fier, prin aceea că o
anumită cantitate de echivalent, de exemplu o uncie de aur, poate fi

112
schimbată în mod nemijlocit cu fierul, dar nu invers, prin aceea că
fierul, la rândul lui, poate fi schimbat în mod nemijlocit cu aurul. Pentru
a funcţiona deci în mod practic ca valoare de schimb, marfa trebuie să se
lepede de trupul ei natural, să se transforme din aur închipuit în aur
real, cu toate că această transsubstanţiere îi vine probabil cu mult „mai
greu” decât îi vine „conceptului” lui Hegel trecerea de la necesitate la
libertate, sau unui homar spargerea carapacei sale, sau în fine sfântului
Ieronim lepădarea vechiului Adam. 64 Pe lângă înfăţişarea ei reală,ca
fier de exemplu, marfa poate poseda în preţ înfăţişare ideală de
valoare, adică înfăţişare închipuită de aur, dar ea nu poate fi în
acelaşi timp fier real şi aur real. Pentru a i se da un preţ, este suficient
să considerăm ca fiind egal cu ea un aur imaginar. Pentru ca să-i facă
stăpânului ei serviciul unui echivalent general, ea trebuie înlocuită cu
aur. Dacă posesorul fierului şi-ar oferi, de pildă, marfa sa posesorului
unei mărfi mondene şi ar argumenta că preţul fierului constituie forma
bani, personajul monden i-ar răspunde aşa cum i-a răspuns în cer sfântul
Petru lui Dante, atunci când acesta îi spuse formula profesiunii de
credinţă
„Assai bene e trascorsa
D'esta moneda gia la lega e'l peso,
Ma dimmi se tu l'hai nella tua borsa.” *
Forma preţ implică faptul ca mărfurile să poată fi înstrăinate
contra bani; de asemeni ea implică necesitatea acestei înstrăinări. Pe de
altă parte, aurul funcţionează ca măsură de valoare ideală numai
pentru că circulă deja în procesul de schimb în calitate de marfă-
bani. În măsura ideală a valorilor stă deci la pândă moneda
metalică.

2. Mijloc de circulaţie

a) Metamorfoza mărfurilor

S-a văzut că procesul de schimb al mărfurilor conţine raporturi

care se contrazic şi care se exclud unul pe celălalt. Dezvoltarea mărfii nu
rezolvă aceste contradicţii, creează însă forma în care ele se pot mişca.
Aceasta este în general metoda prin care se rezolvă contradicţiile reale.

113
Astfel este o contradicţie, de pildă, ca un corp să fie în mod
continuu atras de alt corp şi să fie în mod tot atât de continuu
respins de el. Elipsa este una din formele de mişcare în care această
contradicţie se realizează şi se rezolvă în acelaşi timp.
În măsura în care procesul de schimb transferă mărfurile din
mâna în care sunt non-valori de întrebuinţare în mâna în care sunt
valori de întrebuinţare, este un schimb de materii social, analog celui
fiziologic. Produsul unei categorii de muncă utilă înlocuieşte pe cel al
alteia. Odată ajunsă la locul în care serveşte ca valoare de întrebuinţare,
marfa cade din sfera schimbului de mărfuri în sfera consum. Trebuie să
cercetăm deci procesul întreg după latura sa formală, adică numai
schimbarea formei sau metamorfoza mărfurilor, metamorfoză care
efectuează schimbul social de materii.
Înţelegerea cu totul defectuoasă a acestei schimbări a formei
se datorează, abstracţie făcând de confuzia cu privire la însăşi noţiunea
de valoare, faptului că orice schimbare a formei unei mărfi se
efectuează prin schimbul a două mărfuri, a unei mărfi comune şi a
mărfii-bani. Dacă reţinem numai acest moment material, adică
schimbul mărfii cu aurul, trecem cu vederea tocmai ceea ce trebuie să
vedem, anume ce se întâmplă cu forma. Se trece cu vederea că aurul
ca simplă marfă nu este bani şi că celelalte mărfuri se raportează ele
însele, prin preţurile lor, la aur ca la propria lor întruchipare în bani.
La început mărfurile intră în procesul de schimb neaurite,
neîndulcite, aşa cum s-au născut. Procesul de schimb produce o
dedublare a mărfii în marfă şi bani, un antagonism exterior în care ele
îşi reprezintă antagonismul lor interior dintre valoare de întrebuinţare
şi valoare. În acest antagonism mărfurile ca valori de întrebuinţare
se întâlnesc cu banii ca valoare de schimb. Pe de altă parte, ambele
laturi ale antagonismului sunt mărfuri, adică unităţi de valoare de
întrebuinţare şi de valoare. Dar această unitate de deosebiri se
manifestă invers pe fiecare din cei doi poli şi realizează în acelaşi
timp, prin acest fapt, raportul lor de reciprocitate. Marfa este în mod
real valoare de întrebuinţare; caracterul ei de valoare nu apare decât în
mod ideal în preţ, care o raportează la aurul ce se află în faţa ei ca la
întruchiparea reală de valoare a sa. Invers, materia aurului nu
contează decât ca materie-valoare, ca bani. Ea este reală, deci este

114
valoare de schimb. Valoarea sa de întrebuinţare nu mai apare decât în
mod ideal în seria de expresii de valoare relativă, în care ea se
raportează la mărfurile ce-i stau în faţă ca la ansamblul formelor sale
de întrebuinţare reale. Aceste forme antagoniste ale mărfurilor sunt
formele de mişcare reale ale procesului lor de schimb.
Să însoţim acum pe un posesor oarecare de mărfuri, de pildă pe
vechiul nostru cunoscut, ţesătorul, pe scena procesului de schimb, adică
pe piaţa de mărfuri. Marfa sa, 20 coţi de pânză, are 1 preţ determinat.
Preţul ei e de 2 l. st. El o schimbă cu 2 l. st. şi, om cu vederi
tradiţionaliste, schimbă apoi cele 2 l. st. cu o biblie având acelaşi preţ.
Pânza, care pentru el nu este decât marfă, adică purtător de valoare,
este înstrăinată pentru aur, întruchipat de valoare a ei, iar în această
întruchipare ea este din nou înstrăinată în schimbul altei mărfi, al
bibliei, care va ajunge însă sub forma de obiect de întrebuinţare în casa
ţesătorului, unde va satisface nevoi de înălţare sufletească. Procesul de
schimb al mărfii se efectuează deci în 2 metamorfoze opuse şi
complementare – transformarea mărfii în bani şi retransformarea ei
din bani în marfă.65 Momentele metamorfozei mărfii sunt în acelaşi
timp acte comerciale ale posesorului mărfii: vânzarea, schimbul mărfii
pentru bani; cumpărarea, schimbul banilor pentru marfă; iar unitatea
ambelor acte: a vinde pentru a cumpăra.
Dacă ţesătorul priveşte acum rezultatul final al tranzacţiilor
sale, el vede că posedă o biblie în locul pânzei, în locul mărfii sale
iniţiale altă marfă de aceeaşi valoare, dar de utilitate diferită. În acelaşi
mod el ajunge în posesia şi a celorlalte mijloace de subzistenţă şi de
producţie ale sale. Din punctul său de vedere, întreg procesul nu face
decât să efectueze schimbul produsului muncii sale cu produsul muncii
altuia, adică schimbul de produse.
Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în următoarea
succesiune de forme:
Marfă – Bani – Marfă
M–B–M
După conţinutul său material, mişcarea M – M, adică schimbul
unei mărfi contra alteia, constituie schimbul de materii al muncii
sociale, cu al cărui rezultat procesul însuşi ia sfârşit.
M – B. Prima metamorfoză a mărfii sau vânzarea. Saltul

115
valorii mărfii din trupul mărfii în trupul aurului este, cum m-am
exprimat în altă parte, saltul mortal al mărfii. Dacă el nu reuşeşte, e
drept că nu marfa este în pierdere, ci posesorul de marfă. Diviziunea
socială a muncii face ca munca să fie unilaterală, aşa cum face ca
nevoile sale să fie multilaterale. Tocmai din această cauză produsul său
îi serveşte numai ca valoare de schimb. Dar numai în bani găseşti
acestui produs o formă de echivalent generală, valabilă din punct de
vedere social, iar banii se află în buzunarul altuia. Pentru a-i scoate de
acolo, marfa trebuie să fie în primul rând valoare de întrebuinţare
pentru posesorul de bani; munca cheltuită cu producerea ei trebuie deci
să fi fost cheltuită în formă utilă din punct de vedere social, adică
trebuie să se verifice ca o ramură a diviziunii sociale a muncii. Dar
diviziunea muncii este un organism de producţie spontan, ale cărui fire
au fost toarse şi se torc fără ştirea producătorilor de mărfuri. Poate că
marfa este produsul unui nou fel de muncă, ce pretinde a satisface o
necesitate nouă sau vrea să provoace ea însăşi o asemenea necesitate. O
categorie de muncă specială, care ieri mai era încă o funcţie între
numeroasele funcţii ale aceluiaşi producător de mărfuri, se poate rupe
astăzi din acest ansamblu, devine independentă, şi trimite pe piaţă
tocmai din această cauză produsul ei parţial sub formă de marfă
independentă. Împrejurările pot fi coapte sau nu pentru acest proces de
separare. Astăzi produsul satisface o nevoie socială. Mâine el va fi
înlocuit poate, în totalitate sau parţial, de un produs asemănător. Chiar
dacă munca este o ramură recunoscută a diviziunii sociale a muncii,
cum este munca ţesătorului, acest lucru nu asigură deloc celor 20 coţi
de pânză valoarea sa de întrebuinţare. Dacă nevoia socială de pânză,
care, ca orice alt lucru, îşi are limitele sale, a fost satisfăcută deja de
către ţesătorii concurenţi, produsul amicului nostru devine excedentar,
superfluu şi deci inutil. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar ţesătorul
nu merge la piaţă pentru a face cadouri. Să presupunem însă că
valoarea de întrebuinţare a produsului său se verifică şi că deci banii
sunt atraşi de marfa sa. Se pune însă chestiunea: Câţi bani? E drept că
răspunsul se află anticipat în preţul mărfii, expresie a mărimii valorii
sale. Facem abstracţie de eventualele erori de calcul pur subiective ale
posesorului mărfii, care pe piaţă se corectează imediat pe cale
obiectivă. Presupunem că el nu a cheltuit pentru produsul său decât

116
media socialmente necesară a timpului de muncă. Preţul mărfii nu este
deci decât numele monetar al cantităţii de muncă socială materializată
în ea. Dar fără consimţământul şi fără ştirea ţesătorului nostru,
condiţiile tradiţionale de producţie ale ţesătoriei au intrat în fierbere.
Ceea ce ieri era fără posibilitate de discuţie timp de muncă socialmente
necesar pentru producerea unui cot de pânză, astăzi încetează de a mai
fi, lucru pe care posesorul de bani îl demonstrează cu aprindere după
listele de preţuri ale diferiţilor concurenţi ai prietenului nostru. Din
nefericire pentru el, există mulţi ţesători pe lume. Să presupunem, în
sfârşit, că fiecare bucată de pânză existentă pe piaţă nu conţine decât
timp de muncă socialmente necesar. Cu toate acestea, suma totală a
acestor bucăţi poate să conţină timp de muncă cheltuit în mod inutil.
Dacă stomacul pieţei nu este în stare să absoarbă cantitatea totală de
pânză la preţul normal de 2 şilingi cotul, acest lucru dovedeşte că o
parte prea mare a totalităţii timpului de muncă social a fost cheltuită
sub forma ţesătoriei. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul că fiecare
ţesător în parte ar fi cheltuit pentru produsul său individual mai mult
decât timpul de muncă socialmente necesar. Aici toţi au o soartă
comună. Toată pânza de pe piaţă este considerată doar ca un singur
articol de comerţ, iar fiecare bucată doar ca o parte aliquotă a acestuia.
Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât
materializarea aceleiaşi cantităţi socialmente determinate de muncă
omenească egală. **
Precum se vede, marfa iubeşte banii, dar „the course of true
love never does run smooth” [drumul iubirii adevărate nu este
niciodată neted]. Tot atât de accidentală şi de spontană ca structura
calitativă, este şi structura cantitativă a organismului social de
producţie, care îşi reprezintă ale sale membra disjecta [membre
împrăştiate] în sistemul de diviziune a muncii. Posesorii noştri de
mărfuri descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii, care face
din ei producători particulari independenţi, face ca procesul social de
producţie şi raporturile lor în acest proces să fie independente de ei
ca independenţa reciprocă a persoanelor să-şi găsească o
completare într-un sistem total de dependenţă materială.
Diviziunea muncii transformă produsul muncii în marfă şi
prin aceasta face necesară transformarea lui în bani. Ea face în

117
acelaşi timp ca reuşita acestei transsubstanţieri să fie accidentală. Aici
însă fenomenul trebuie privit în puritatea sa, trebuie deci să
presupunem că el se desfăşoară în mod normal. Dacă, în general,
fenomenul are loc şi marfa poate fi vândută, se efectuează întotdeauna
schimbarea formei sale, cu toate că se poate, ca abatere de la
normal,ca această schimbare a formei să se piardă sau să se adauge
substanţă, adică mărime de valoare.
Unuia din posesorii de mărfuri aurul îi înlocuieşte marfa, iar
celuilalt marfa îi înlocuieşte aurul. Fenomenul concret este faptul că
marfa şi aurul, cei 20 coţi de pânză şi cele 2 l. st. îşi schimbă stăpânul
sau locul;acesta este deci schimbul. Dar cu ce este schimbată marfa?
Cu propria sa întruchipare generală de valoare. Dar aurul? Cu o formă
specială a valorii sale de întrebuinţare. De ce aurul figurează în faţa
pânzei ca bani? Pentru că preţul ei de 2 l. st., adică numele ei monetar,
o raportează deja la aur ca la bani. Marfa este dezbrăcată de forma
sa iniţială de marfă, prin înstrăinarea ei, adică în momentul în care
valoarea ei de întrebuinţare atrage în mod real aurul, care este doar
închipuit,în preţul ei. Aşadar, realizarea preţului sau a formei valoare
doar ideale a mărfii este totodată, în mod invers, realizarea valorii de
întrebuinţare doar ideale a banilor; transformarea mărfii în bani este în
acelaşi timp transformarea banilor în marfă. Procesul unic este un
proces bilateral, adică vânzare la polul posesorului de marfă şi
cumpărare la polul opus al posesorului de bani. Sau: vânzarea este
cumpărare, M—B este în acelaşi timp B—M. 66
Până în prezent nu cunoaştem niciun alt raport economic între
oameni, afară de raportul lor ca posesori de mărfuri, un raport în care
ei îşi însuşesc produsul muncii altuia numai înstrăinându-l pe al lor
propriu. Un posesor de mărfuri poate să se înfăţişeze deci altuia ca
posesor de bani sau numai pentru că produsul său are din natură forma
bani, adică este material de bani, ca aurul etc., sau pentru că propria sa
marfă a năpârlit deja şi a lepădat forma sa de întrebuinţare iniţială.
Pentru a funcţiona ca bani, aurul trebuie, bineînţeles, să intre printr-un
punct oarecare pe piaţa de mărfuri. Acest punct se află la sursa sa, la
producţie, unde el este schimbat, ca produs imediat al muncii, contra
altui produs al muncii având aceeaşi valoare. Dar din acest moment el
reprezintă în mod continuu preţuri realizate ale mărfurilor.67

118
Abstracţie făcând de schimbul dintre aur şi marfă care se efectuează
chiar la sursă, la producţie, aurul reprezintă în mâna fiecărui posesor
de mărfuri forma lepădată a mărfii sale înstrăinate, produs al vânzării
sau al primei metamorfoze a mărfii M—B. 68 Aurul a devenit monedă
ideală sau măsură a valorii, pentru că toate mărfurile îşi măsurau
valorile lor în el, făcând din el contrariul imaginar al formei lor de
întrebuinţare, adică întruchiparea valorii lor. El devine monedă reală,
pentru că mărfurile, prin înstrăinarea lor universală, fac din el forma
de întrebuinţare pe care au lepădat-o sau au transformat-o în mod real,
deci întruchiparea reală a valorii lor. Ca întruchipare de valoare, marfa
leapădă orice urmă a valorii sale naturale de întrebuinţare şi a muncii
utile speciale care a produs-o, pentru a se metamorfoza în materia
socială uniformă pe care o constituie munca omenească nediferenţiată.
Privind banii, nu vedem aşadar, de ce natură este marfa care s-a
transformat în bani. În forma bani o marfă arată ca şi cealaltă. Banii
pot, aşadar, să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani. Să
presupunem că cele două lire sterline, în schimbul cărora ţesătorul
nostru îi înstrăinează marfa, reprezintă chipul transformat al unui
quarter de grâu. Vânzarea pânzei, M—B, este în acelaşi timp
cumpărarea ei, B—M. Dar ca vânzare a pânzei acest proces începe o
mişcare ce se termină cu contrariul său, cu cumpărarea Bibliei; ca
cumpărare a pânzei el încheie o mişcare care a început cu contrariul său,
cu vânzarea grâului. M—B (pânză—bani), această primă fază a lui M—
B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi timp B—M (bani—pânză),
ultima fază a altei mişcări MB—M (grâu—bani—pânză). Prima
metamorfoză a unei mărfi, transformarea ei din forma marfă în bani,
este întotdeauna, în mod simultan, a doua metamorfoză, opusă, a altei
mărfi, adică retransformarea ei din forma bani în marfă. 69
B—M. Metamorfoza a doua, finală, a mărfii: cumpărarea.
Fiind forma de care toate celelalte mărfuri s-au lepădat sau produsul
înstrăinării lor generale, banii sunt marfa alienabilă în mod absolut.
Ei citesc toate preţurile invers şi se oglindesc astfel în toate
corpurile de mărfuri ca în materialul docil al propriei lor
transformări în marfă. În acelaşi timp preţurile, aceste ocheade pe care
mărfurile le aruncă banilor, indică limitele posibilităţii de transformare
a acestora, aşadar cantitatea lor. Întrucât în procesul de

119
transformare a ei în bani, marfa dispare, din examinarea banilor nu
vom cunoaşte cum au ajuns ei în mâna posesorului lor sau care a fost
lucrul care s-a transformat în bani. Non olet [nu miroase], oricare
le-ar fi originea. Dacă ei reprezintă pe de o parte marfa vândută, ei
reprezintă pe de altă parte mărfuri care pot fi cumpărate. 70
B—M, cumpărarea, este în acelaşi timp vânzarea, M—B;
ultima metamorfoză a unei mărfi este deci în acelaşi timp prima
metamorfoză a altei mărfi. Pentru ţesătorul nostru istoria mărfii sale
se încheie cu Biblia în care el şi-a retransformat cele 2 l. st. Dar
vânzătorul Bibliei transformă cele 2 l. st. încasate de la ţesător în rachiu.
B—M, faza finală a lui M—B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi
timp M—B, prima fază a lui M—B—M (biblie—bani—rachiu). Întrucât
producătorul de marfă nu furnizează decât un produs unilateral, el îl vinde
adesea în cantităţi mai mari, în timp ce nevoile sale multilaterale îl
silesc să fărâmiţeze într-una preţul realizat, adică suma de bani
încasată, într-un mare număr de cumpărări. O vânzare se termină,
deci, cu numeroase cumpărări de mărfuri diferite. Metamorfoza finală a
unei mărfi formează astfel o sumă de metamorfoze prime ale altor
mărfuri.
Dacă privim acum metamorfoza totală a unei mărfi, de exemplu
a pânzei; vedem în primul rând că ea constă din două mişcări opuse şi
complementare, M—B şi B—M. Aceste două transformări opuse ale
mărfii se efectuează în două procese sociale opuse în care funcţionează
posesorul de mărfuri şi se reflectă în două caractere economice opuse
ale acestuia. Ca agent al vânzării el devine vânzător, ca agent al
cumpărării el devine cumpărător. Dar aşa cum în fiecare metamorfoză a
mărfii cele două forme ale ei, forma marfă şi forma bani, există în mod
simultan dar la poli opuşi, tot astfel fiecare posesor de mărfuri ca
vânzător are în faţa sa alt cumpărător, iar ca cumpărător alt vânzător.
Aşa cum aceeaşi marfă parcurge în mod succesiv cele două meta-
morfoze contrare, marfa devenind bani iar banii marfă, tot astfel
acelaşi posesor de marfă joacă în mod succesiv rolurile de vânzător şi de
cumpărător. Caracterele acestea nu sunt deci fixe; ele schimbă în mod
necontenit persoana în cadrul circulaţiei mărfurilor.
Metamorfoza totală a unei mărfi presupune, în forma ei cea
mai simplă, patru extreme şi trei personae dramatis [personaje ale

120
acţiunii]. Mai întâi, marfa se întâlneşte cu banii ca întruchipare a valorii
ei, care posedă realitate materială metalică dincolo, în buzunarul altuia.
Astfel posesorul de marfă se întâlneşte cu posesorul de bani. Îndată ce
marfa este transformată în bani, aceştia devin forma ei de echivalent în
dispariţie, a cărei valoare de întrebuinţare sau conţinut există dincoace,
în corpurile altor mărfuri. Punct final al primei transformări a mărfii,
banii sunt în acelaşi timp punctul de plecare al celei de a doua. Astfel
vânzătorul din primul act devine cumpărător în al doilea, în care el se
întâlneşte cu un al treilea posesor de marfă ca vânzător. 71
Cele două faze de mişcare inverse ale metamorfozei mărfurilor
formează un ciclu: forma marfă, lepădarea formei marfă, întoarcerea la
forma marfă. E drept că aici marfa însăşi are o determinare antagonistă.
La punctul de plecare ea este non-valoare de întrebuinţare, la punctul
final ea este valoare de întrebuinţare pentru posesorul ei. Astfel banii
apar mai întâi sub forma cristalului de valoare solid în care se
transformă marfa, pentru ca apoi să dispară ca simplă formă de
echivalent al ei.
Cele două metamorfoze care formează ciclul unei mărfi
formează în acelaşi timp metamorfozele parţiale inverse ale altor două
mărfuri. Aceeaşi marfă (pânza) deschide seria propriilor sale
metamorfoze şi încheie metamorfoza totală a altei mărfi (a grâului). În
timpul primei sale transformări, adică al vânzării, ea joacă ambele
roluri în propria sa persoană. Sub forma de crisalidă de aur însă, în care
ea urmează drumul oricărei făpturi, ea încheie în acelaşi timp prima
metamorfoză a unei a treia mărfi. Ciclul pe care îl descrie deci seria de
metamorfoze a fiecărei mărfi se împleteşte în mod inextricabil cu
ciclurile altor mărfuri. Procesul total constituie circulaţia
mărfurilor.
Circulaţia mărfurilor se deosebeşte de schimbul direct de
produse nu numai în mod formal, dar şi prin anumite trăsături de esenţă.
Să aruncăm o privire retrospectivă asupra procesului. Nu încape îndoială
că ţesătorul a schimbat pânza cu Biblia, adică marfa sa proprie cu
marfa altuia. Dar fenomenul acesta nu este adevărat decât pentru el.
Vânzătorul de biblii, care preferă lucrurilor calme pe cele aprinse, nu
s-a gândit să-şi schimbe Biblia cu pânza, aşa cum ţesătorul nu ştie că
pânza sa a fost schimbată cu grâu etc. Marfa lui B înlocuieşte marfa lui

121
A, dar A şi B nu-şi schimbă în mod reciproc mărfurile.
Acest fapt se poate întâmpla ca A şi B să cumpere în mod
reciproc unul de la altul, dar un asemenea raport special nu este
nicidecum condiţionat de raporturile generale ale circulaţiei mărfurilor.
Pe de o parte, se vede aici cum schimbul de mărfuri rupe barierele
individuale şi locale ale schimbului direct de produse şi dezvoltă
schimbul de materii al muncii omeneşti. Pe de altă parte, se dezvoltă
un cerc întreg de raporturi naturale de ordin social, necontrolabile de
către persoanele care acţionează. Ţesătorul nu poate să vândă pânza,
decât pentru că ţăranul a vândut deja grâul, vânzătorul de biblii nu poate
să-şi vândă biblia, decât pentru că ţesătorul a vândut pânza, iar
distilatorul nu poate să-şi vândă apa transformată în rachiu, decât pentru
că celălalt a vândut apa vieţii veşnice etc.
Din această cauză, procesul de circulaţie nici nu se termină, ca
schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au
schimbat locul, adică stăpânul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din
urmă au ieşit din seria de metamorfoze a unei mărfi. Ei ocupă mereu
acel loc din circulaţie care a fost eliberat de una din mărfuri. Astfel, de
exemplu, în metamorfoza totală a pânzei: pânză—bani—biblie, mai
întâi pânza iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani; apoi biblia
iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani. Înlocuirea unei mărfi
prin altă marfă face în acelaşi timp ca de o a treia mână să rămână lipită
marfa-bani.72 Circulaţia generează într-una bani.
Nimic nu poate fi mai insipid decât dogma după care circulaţia
mărfurilor ar condiţiona un echilibru necesar între vânzări şi cumpărări
pentru că fiecare vânzare este cumpărare, şi vice-versa. Dacă acest lucru
înseamnă că numărul vânzărilor realmente efectuate este egal cu numărul
cumpărărilor realmente efectuate, nu avem de-a face decât cu o tautologie
plată. Dar ceea ce ea vrea să dovedească e că vânzătorul îşi aduce la piaţă
pe propriul său cumpărător. Vânzarea şi cumpărarea sunt un act identic,
ca raport reciproc între două persoane opuse în mod polar, adică între
posesorul de marfă şi posesorul de bani. Ele formează două acte opuse în
mod polar, ca acţiuni ale aceleiaşi persoane. Identitatea dintre vânzare şi
cumpărare implică deci că marfa devine inutilă, dacă, aruncată în retorta
alchimistă a circulaţiei, ea nu revine de acolo sub formă de bani, adică
dacă nu este vândută de posesorul de marfă, deci cumpărată de posesorul

122
de bani. Acea identitate mai implică apoi că procesul, dacă reuşeşte,
formează un punct de repaos, o perioadă de viaţă a mărfii, care poate să
dureze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Întrucât prima
metamorfoză a mărfii este în acelaşi timp vânzare şi cumpărare, acest
proces parţial este în acelaşi timp un proces independent. Cumpărătorul
are marfa iar vânzătorul are banii, adică o marfă care păstrează formă
circulatorie, indiferent dacă apare din nou pe piaţă mai devreme sau mai
târziu. Nimeni nu poate să vândă fără ca altul să cumpere. Dar nimeni nu
este obligat să cumpere imediat, pentru că el însuşi a vândut. Circulaţia
rupe barierele temporale, locale şi individuale ale schimbului de produse
tocmai prin faptul că scindează identitatea imediată care există aici între
înstrăinarea prin schimb a produsului propriu şi achiziţionarea prin
schimb a produsului altuia, punând în locul ei antagonismul dintre
vânzare şi cumpărare. Faptul că operaţiunile independente care îşi stau
faţă în faţă formează o unitate interioară înseamnă în acelaşi timp că
unitatea interioară a lor se mişcă în antagonisme exterioare. Dacă
afirmarea independentă în exterior a acestor operaţiuni, dependente în
interior pentru că sunt complementare, merge până la un anumit punct,
unitatea se impune în mod forţat printr-o criză. Contradicţia, imanentă
mărfii, dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, contradicţia muncii
particulare care trebuie să se manifeste în acelaşi timp sub formă de muncă
socială nemijlocită, contradicţia muncii concrete speciale care în acelaşi
timp este considerată muncă generală abstractă, contradicţia dintre
personificarea obiectului şi obiectivarea persoanelor, această
contradicţie imanentă îşi găseşte formele de mişcare dezvoltate în
antagonismele metamorfozei mărfurilor. Aceste forme conţin deci
posibilitatea, dar numai posibilitatea, crizelor. Transformarea acestei
posibilităţi în realitate cere un complex întreg de împrejurări, care din
punctul de vedere al circulaţiei simple a mărfurilor nici nu există
încă. 73
Ca mijlocitori ai circulaţiei mărfurilor, banii iau funcţia de
mijloc de circulaţie.

123
 b) Circulaţia banilor

Metamorfoza în care se efectuează schimbul produselor muncii,

M—B—M, cere ca aceeaşi valoare să formeze ca marfă punctul de
plecare al procesului şi să se întoarcă la acelaşi punct ca marfă.
Mişcarea aceasta a mărfurilor este deci o mişcare ciclică. Pe de altă
parte, aceeaşi formă exclude mişcarea ciclică a banilor. Rezultatul ei
este îndepărtarea continuă a banilor de la punctul lor de plecare, nu
întoarcerea la el. Atâta timp cât vânzătorul păstrează la el chipul
transformat al mărfii sale, adică banii, marfa se află în stadiul primei
metamorfoze, adică a parcurs numai prima jumătate a circulaţiei sale.
Dacă procesul: a vinde pentru a cumpăra a fost desăvârşit, atunci banii
au şi dispărut din nou din mâna posesorului lor iniţial. E drept că dacă
ţesătorul, după ce a cumpărat Biblia, vinde din nou pânză, banii se
întorc şi ei în mâna sa. Dar ei nu se întorc prin efectul circulaţiei
primilor 20 coţi de pânză, care, dimpotrivă, a făcut ca ei să treacă din
mâinile ţesătorului în cele ale vânzătorului de biblii. Ei nu se întorc
decât prin reînnoirea sau repetarea aceluiaşi proces de circulaţie cu
altă marfă şi se termină şi aici cu acelaşi rezultat ca şi în primul caz.
Forma de mişcare pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct
banilor constă deci în îndepărtarea lor continuă de punctul de plecare,
în trecerea lor din mâna unui posesor de mărfuri în a altuia, adică în
circulaţia lor (currency, cours de la monnaie).
Circulaţia banilor prezintă repetarea continuă şi monotonă a
aceluiaşi proces. Marfa se află întotdeauna de partea vânzătorului, iar
banii de partea cumpărătorului, ca mijloc de cumpărare. Ei
funcţionează ca mijloc de cumpărare prin faptul că realizează preţul
mărfii. Realizându-l pe acesta, ei trec marfa din mâna vânzătorului în
mâna cumpărătorului, trecând ei înşişi în acelaşi timp din mâna
cumpărătorului în mâna vânzătorului, pentru a repeta acelaşi proces cu
altă marfă. Faptul că această formă unilaterală a mişcării banilor ia
naştere din mişcarea de formă bilaterală a mărfii, este ascuns. Natura
însăşi a circulaţiei mărfurilor dă naştere unei aparenţe contrare. Prima
metamorfoză a mărfii este vizibilă nu numai ca mişcare a banilor, ci
ca mişcare a mărfii, dar a doua metamorfoză a ei este vizibilă numai
ca mişcare a banilor. În prima jumătate a circulaţiei sale marfa îşi

124
schimbă locul cu banii. În modul acesta, forma ei de întrebuinţare iese din
sfera circulaţiei şi trece în sfera consumaţiei. 74 Locul îl ia chipul de
valoare al ei sau larva bani a ei. A doua jumătate a circulaţiei sale ea nu
o mai parcurge în propria sa piele naturală, ci în pielea ei de aur.
Continuitatea mişcării trece astfel cu totul de partea banilor şi aceeaşi
mişcare, care în ceea ce priveşte marfa cuprinde două mişcări opuse,
cuprinde, ca mişcare proprie a banilor, mereu acelaşi proces: ei îşi
schimbă mereu locul cu altă marfă. Rezultatul circulaţiei
mărfurilor, adică înlocuirea unei mărfi prin altă marfă, apare deci ca
provenind nu din propria schimbare de formă a mărfii, ci din funcţia
de mijloc de circulaţie a banilor, care face ca mărfurile, în sine
nemişcate, să circule, trecându-le din mâna în care sunt non-valori de
întrebuinţare, în mâna în care sunt valori de întrebuinţare, şi anume
întotdeauna în direcţie opusă propriului lor mers. Ei îndepărtează în mod
continuu mărfurile din sfera circulaţiei, luându-le într-una locul în
circulaţie şi îndepărtându-se astfel de propriul lor punct de plecare Cu
toate că mişcarea banilor nu este deci decât expresia circulaţiei mărfurilor,
circulaţia mărfurilor apare dimpotrivă numai ca rezultat al mişcării.
Pe de altă parte, banii nu au funcţia de mijloc de circulaţie
decât pentru că ei constituie valoarea personificată a mărfurilor.
Mişcarea lor ca mijloc de circulaţie nu este deci de fapt decât propria
schimbare de formă a mărfurilor. Această mişcare trebuie să se reflecte
deci în mod vizibil în circulaţia banilor. Astfel, de exemplu, pânza îşi
transformă mai întâi forma marfă în forma bani a sa. Capătul din
urmă al primei metamorfoze M—B, forma bani, devine astfel capătul
iniţial al ultimei metamorfoze B—M, adică al retransformării sale în
biblie. Dar fiecare din aceste schimbări de formă se efectuează prin
schimbul dintre marfă şi bani, prin faptul că ele îşi iau în mod reciproc
locul. Aceleaşi monede ajung, ca formă de care marfa s-a lepădat,
în mâna vânzătorului şi o părăsesc ca formă absolut alienabilă a
mărfii. Ele îşi schimbă locul de două ori. Prima metamorfoză a
pânzei aduce aceste monede în buzunarul ţesătorului, a doua le scoate din
nou de acolo. Cele două schimbări de formă opuse ale aceleiaşi mărfi se
oglindesc deci în îndoita schimbare de loc a banilor în direcţii opuse.
Dacă însă nu au loc decât metamorfoze unilaterale de mărfuri,
fie că e vorba numai de vânzări sau numai de cumpărări, aceiaşi bani

125
îşi schimbă de asemeni locul numai o singură dată. A doua schimbare de
loc a lor exprimă întotdeauna a doua metamorfoză a mărfii, adică
retransformarea din bani în marfă. În repetarea mereu înnoită a
schimbării locului aceloraşi monede se oglindeşte nu numai seria de
metamorfoze ale unei singure mărfi, dar şi împletirea numeroaselor
metamorfoze ale lumii mărfurilor în general. De altfel, este cu totul
de la sine înţeles că toate acestea se aplică numai formei de circulaţie
simplă a mărfurilor, cercetată aici.
La primul pas pe care îl face intrând în circulaţie, la prima ei
schimbare de formă, marfa iese din circulaţie, în care intră mereu altă
marfă. Dimpotrivă, banii, ca mijloc de circulaţie, se menţin mereu în
sfera circulaţiei şi se mişcă mereu în ea. Se naşte, aşadar, întrebarea:
câţi bani absoarbe această sferă în mod continuu?
Într-o ţară oarecare se efectuează în fiecare zi numeroase
metamorfoze unilaterale de mărfuri, simultane şi deci paralele sau cu
alte cuvinte, simple vânzări de o parte şi simple cumpărări de altă
parte. Prin preţurile lor, mărfurile sunt deja considerate egale cu
anumite cantităţi închipuite de bani. Ori, întrucât forma de circulaţie
nemijlocită, de care ne ocupăm aici, pune întotdeauna faţă în faţă în
mod fizic marfa şi banii, şi anume marfa la polul vânzării, iar banii la
polul opus, al cumpărării, masa de mijloace de circulaţie necesară
pentru procesul de circulaţie al lumii mărfurilor este gata determinată
prin suma preţurilor mărfurilor. De fapt, banii nu fac decât să
reprezinte în mod real cantitatea de aur exprimată în mod ideal în suma
preţurilor mărfurilor. Este, deci, de la sine înţeles ca aceste sume să fie
egale. Ştim însă că, valorile mărfurilor rămânând egale, preţurile lor
variază odată cu valoarea aurului (adică a materiei-monedă), urcând în
mod proporţional atunci când această valoare scade şi scăzând atunci
când această valoare urcă. Fie că suma preţurilor mărfurilor urcă sau
scade în modul acesta, masa banilor care circulă trebuie să urce sau să
scadă în aceeaşi măsură. E drept că în cazul acesta schimbarea în masa
mijloacelor de circulaţie provine chiar din banii înşişi, dar nu din
funcţia lor ca mijloc de circulaţie, ci din funcţia lor ca măsură a
valorii. Mai întâi, preţul mărfurilor variază în mod invers proporţional
cu valoarea monedei şi, în al doilea rând, masa mijloacelor de cir-
culaţie variază în mod direct proporţional cu preţul mărfurilor. Exact

126
acelaşi fenomen s-ar întâmpla dacă, de exemplu, nu ar scădea
valoarea aurului, ci argintul l-ar înlocui ca măsură a valorii, sau dacă
nu ar urca valoarea argintului, ci aurul l-ar înlocui în funcţia sa de
măsură a valorii. Într-un caz ar trebui să circule mai mult argint
decât circula înainte aur, iar în al doilea caz ar trebui să circule mai
puţin aur decât circula înainte argint. În ambele cazuri s-ar fi
schimbat valoarea materiei-monedă, adică a mărfii care
funcţionează ca măsură a valorilor; s-ar fi schimbat deci expresia în
preţuri a valorilor mărfurilor, deci masa banilor care circulă şi care
servesc pentru realizarea acestor preţuri. S-a văzut că sfera circulaţiei
mărfurilor are o gaură prin care intră aurul (argintul, cu un cuvânt
materia-monedă) ca marfă cu valoare determinată. Această valoare
este presupusă la funcţia banilor ca măsură de valoare, adică la
determinarea preţurilor. Dacă, de exemplu, valoarea măsurii de
valoare însăşi scade, acest lucru se manifestă în primul rând în
schimbarea de preţ a mărfurilor care sunt schimbate în mod direct cu
metalele preţioase, considerate ca mărfuri, chiar la sursele lor, la pro-
ducţie. În special în fazele mai puţin dezvoltate ale societăţii burgheze,
o mare parte din celelalte mărfuri va continua să fie estimată un timp
mai îndelungat cu ajutorul valorii perimate şi devenite iluzorie ca
măsurii de valoare. Dar o marfă contaminează pe cealaltă prin raportul
de valoare care există între ele; preţurile în aur sau în argint ale
mărfurilor se echilibrează încet-încet în proporţiile determinate chiar de
valorile lor, până ce în cele din urmă toate valorile mărfurilor sunt
estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului-monedă. Acest
proces de echilibrare este însoţit de creşterea continuă a cantităţii
metalelor preţioase care intră pentru a înlocui mărfurile schimbate direct
contra lor. În aceeaşi măsură, în care tariful rectificat al preţurilor
mărfurilor se generalizează, adică în măsura în care valorile mărfurilor
vor fi estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului, scăzută, şi
care continuă să scadă până la un anumit punct, în aceeaşi măsură există
deja şi masa suplimentară de metal, necesară pentru realizarea acelor
valori. O cercetare unilaterală a faptelor care au urmat după desco-
perirea noilor zăcăminte de aur şi de argint a dus, în secolul al
XVII-lea şi în special în secolul al XVIII-lea la concluzia greşită că
preţurile mărfurilor ar fi urcat pentru că o cantitate mai mare de aur şi

127
de argint a funcţionat ca mijloc de circulaţie. În cele ce urmează se
presupune că valoarea aurului este dată, aşa cum de fapt este dată în
momentul fixării preţurilor.
Presupunând acest lucru, masa mijloacelor de circulaţie este,
aşadar, determinată de suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi
realizate. Dacă mai presupunem acum că preţul fiecărei speţe de marfă este
dat, suma preţurilor mărfurilor depinde în mod evident de masa
mărfurilor aflate în circulaţie. Nu trebuie multă bătaie de cap ca să
înţelegi că atunci când un quarter de grâu costă 2 l. st., 100 quarteri vor
costa 200 l. st., 200 quarteri vor costa 400 l. st. etc., deci o dată cu masa
grâului va trebui să crească şi masa de monedă care va trebui să-i ia
locul cu ocazia vânzării.
Dacă presupunem că masa mărfurilor este dată, masa de
monedă aflată în circulaţie creşte şi scade odată cu variaţiile de preţuri
ale mărfurilor. Ea creşte şi scade pentru că suma de preţuri ale
mărfurilor creşte sau scade în urma variaţiilor de preţuri ale acestora.
Pentru aceasta nu este nicidecum necesar ca preţurile tuturor mărfurilor să
urce sau să scadă în mod simultan. Sporirea preţurilor la un anumit număr de
articole de bază, într-un caz, sau scăderea preţurilor în alt caz, este
suficientă pentru a spori sau a reduce suma preţurilor de realizat ale tuturor
mărfurilor aflate în circulaţie, deci, totodată, pentru a introduce în circulaţie
o cantitate mai mare sau mai mică de monedă. Indiferent dacă schimbarea
în preţul mărfurilor oglindeşte schimbări reale ale valorii sau simple
oscilaţii ale preţurilor pe piaţă, efectul asupra masei mijloacelor de
circulaţie rămâne acelaşi.
Să presupunem un număr de vânzări izolate, simultane şi deci
paralele în spaţiu, adică de metamorfoze parţiale, în care se vinde,
de exemplu, 1 quarter de grâu, 20 coţi de pânză, 1 biblie, 4 galloni de
rachiu. Dacă preţul fiecărui articol este de 2 l. st. iar suma de preţuri ce
urmează deci să fie realizată este de 8 l. st., va trebui să intre în circulaţie o
masă de bani de 8 l. st. Dacă însă aceleaşi mărfuri formează termenii
seriei de metamorfoze pe care noi o cunoaştem, adică: 1 quarter de
grâu — 2 l. st. 20 coţi de pânză — 2 l. st. 1 biblie 2 l. st. 4 galloni
de rachiu — 2 l. st., în acest caz 2 l. st. fac ca diferitele mărfuri să
circule pe rând, prin aceea că ele realizează pe rând preţurile lor, deci şi
suma de preţuri de 8 l. st., pentru ca în cele din urmă să se odihnească în

128
mâna distilatorului. Ele efectuează patru deplasări. Această deplasare
repetată a aceloraşi monede reprezintă dubla schimbare de formă a
mărfii, mişcarea ei prin două stadii opuse ale circulaţiei şi împletirea
metamorfozelor unor mărfuri diferite. 76 Fazele opuse şi complementare în
care se efectuează acest proces nu pot fi paralele în spaţiu; ele trebuie să
urmeze în timp una după alta. Măsura duratei sale o formează deci
secţiunile de timp; cu alte cuvinte, viteza circulaţiei monedei se măsoară
prin numărul deplasărilor aceloraşi monede într-un timp determinat. Să
presupunem, de exemplu, că procesul circulaţiei celor patru mărfuri de
mai sus durează o zi. În acest caz, suma de preţuri ce urmează a fi
realizată este de 8 l. st., numărul deplasărilor aceloraşi monede este de
4, iar masa banilor care circulă este de 2 l. st. sau pentru o secţiune de
timp dată a procesului de circulaţie:
suma de preturi ale marfurilor
numarul de deplasari ale monedelor de aceeasi valoare = masa monedei care
funcţionează ca mijloc de circulaţie. Această lege are valabilitate
generală. E drept că procesul de circulaţie al unei ţări cuprinde, într-o
perioadă de timp dată, pe de o parte, numeroase vânzări (respectiv
cumpărări) simultane şi paralele în spaţiu, adică numeroase metamorfoze
parţiale, în care aceleaşi monede îşi schimbă locul o singură dată, adică
efectuează o singură deplasare, şi, pe de altă parte, numeroase serii de
metamorfoze mai simple sau mai complexe, în parte paralele, în parte
împletite între ele, în care aceleaşi monede efectuează un număr mai mare
sau mai mic de deplasări. Însă numărul total al deplasărilor tuturor
monedelor de aceeaşi valoare aflate în circulaţie ne dă numărul mediu al
deplasărilor unei singure monede, sau viteza medie a circulaţiei monedei.
Cantitatea de monedă care, de exemplu la începutul procesului zilnic de
circulaţie, este aruncată în acest proces, este, bineînţeles, determinată de
suma de preţuri ale mărfurilor care circulă simultan şi paralel unele
lângă altele. Dar înăuntrul procesului o monedă răspunde, aşa zicând,
pentru cealaltă. Dacă una îşi măreşte viteza de circulaţie, cealaltă îşi
micşorează viteza sau iese cu totul din sfera circulaţiei, întrucât aceasta
nu poate să absoarbă decât o cantitate de aur care, înmulţită cu numărul
mediu de deplasări ale propriei sale unităţi de bază, este egală cu suma de
preţuri ce urmează a fi realizate. Dacă deci numărul de deplasări ale
monedelor creşte, cantitatea de monedă care circulă scade. Dacă scade
numărul deplasărilor, cantitatea de monedă creşte. Întrucât cantitatea de

129
monedă care poate să funcţioneze ca mijloc de circulaţie este dată dacă
viteza medie este dată, nu avem deci decât să aruncăm în circulaţie, de
exemplu, o anumită cantitate de bancnote de câte o liră sterlină, pentru a
scoate din ea tot atâtea lire de aur, un artificiu cunoscut de toate
băncile.
Aşa cum în circulaţia monedei în general nu apare nimic
altceva decât procesul de circulaţie al mărfurilor, adică mişcarea lor ciclică
în metamorfoze opuse, tot astfel în viteza circulaţiei monedei apare
viteza schimbărilor de formă ale mărfurilor, angrenarea continuă a seriilor
de metamorfoze, graba schimburilor de materii, dispariţia rapidă a
mărfurilor din sfera circulaţiei şi înlocuirea lor tot atât de rapidă prin
mărfuri noi. În viteza circulaţiei monetare apare, aşadar, unitatea fluidă
a fazelor opuse şi complementare, adică transformarea formei de
întrebuinţare în întruchipare de valoare, retransformarea întruchipării
de valoare în formă de întrebuinţare, deci unitatea celor două procese,
al cumpărării şi al vânzării. Invers, în încetinirea circulaţiei monetare
apare separarea şi individualizarea antagonistă a acestor procese,
stagnarea schimbărilor de formă şi deci a schimbului de materii.
Bineînţeles că, uitându-te la circulaţie, nu poţi să vezi de unde provine
această stagnare. Circulaţia nu arată decât fenomenul însuşi. Concepţia
populară, după care la orice încetinire a circulaţiei monetare banii
apar - dispar mai puţin frecvent la toate punctele de la periferia circulaţiei,
este, bineînţeles, tentată să explice fenomenul prin cantitatea insuficientă
a mijloacelor de circulaţie.
Cantitatea totală de monedă care funcţionează într-o anumită
perioadă de timp ca mijloc de circulaţie este deci determinată pe de o
parte de suma de preţuri a lumii mărfurilor aflate în circulaţie, pe de
altă parte de fluxul mai încet sau mai rapid al proceselor de
circulaţie antagonice, care determină a câta parte din această sumă de
preţuri poate fi realizată cu ajutorul aceloraşi monede. Dar suma
preţurilor depinde atât de masa cât şi de preţurile fiecărei speţe de
marfă. Cei trei factori: mişcarea preţurilor, masa de mărfuri aflate în
circulaţie, precum şi viteza circulaţiei monetare, pot să varieze însă în
sensuri diferite şi în proporţii diferite, astfel că suma de preţuri ce ur-
mează a fi realizată, deci şi masa de mijloace de circulaţie, care e
determinată de această sumă, suferă combinaţii foarte numeroase.

130
Enumerăm aici numai pe acelea care în istoria preţurilor mărfurilor
sunt cele mai importante.
Dacă preţurile mărfurilor rămân neschimbate, masa
mijloacelor de circulaţie poate să crească, pentru că masa mărfurilor
aflate în circulaţie creşte sau pentru că viteza circulaţiei monetare
scade, sau pentru că ambele aceste împrejurări acţionează împreună.
Masa mijloacelor de circulaţie poate, dimpotrivă, să scadă, dacă masa
mărfurilor scade sau dacă viteza circulaţiei creşte.
Dacă preţurile mărfurilor urcă în mod general, masa
mijloacelor de circulaţie poate rămâne neschimbată, dacă masa
mărfurilor care circulă scade în aceeaşi proporţie în care preţul lor
creşte, sau dacă viteza circulaţiei monetare creşte în acelaşi ritm ca şi
preţurile, în timp ce masa mărfurilor aflate în circulaţie rămâne
constantă. Masa mijloacelor de circulaţie poate să scadă, pentru că
masa mărfurilor scade mai repede sau pentru că viteza circulaţiei
creşte mai repede decât preţurile.
Dacă preţurile mărfurilor scad în mod general, masa
mijloacelor de circulaţie poate să rămână neschimbată, dacă masa
mărfurilor creşte în aceeaşi proporţie în care scade preţul lor, sau dacă
viteza circulaţiei monetare scade în aceeaşi proporţie cu preţurile. Ea
poate să crească, dacă masa mărfurilor creşte mai repede, sau dacă
viteza circulaţiei scade mai repede decât scad preţurile mărfurilor.
Variaţiile diferiţilor factori se pot compensa reciproc, astfel că,
în ciuda fluctuaţiilor lor continue, suma totală a preţurilor de
mărfuri ce urmează a fi realizată rămâne constantă, deci şi masa de
monedă ce se află în circulaţie. Din această cauză se constată, în
special atunci când se cercetează perioade ceva mai lungi, că nivelul
mediu al masei de monedă care circulă în fiecare ţară este cu mult
mai constant şi că, abstracţie făcând de perturbaţiile puternice care sunt
provocate în mod periodic de crizele industriale şi comerciale şi, mai
rar, de schimbarea în valoarea monedei, abaterile de la acest nivel
mediu sunt cu mult mai puţin importante decât ne-am putea aştepta
la prima vedere. Legea după care cantitatea de mijloace de
circulaţie este determinată de suma preţurilor mărfurilor care
circulă şi de viteza medie a circulaţiei banilor78 poate fi exprimată
şi astfel: dacă suma valorilor mărfurilor este dată şi dacă viteza medie

131
a metamorfozelor lor este de asemeni dată, cantitatea monedei sau a
materialului monetar aflat în circulaţie depinde de propria sa valoare.
Iluzia că, dimpotrivă, preţurile mărfurilor sunt determinate de masa
mijloacelor de circulaţie, iar acestea, la rândul lor, de masa de materie
monetară aflată într-o ţară,79 se întemeiază, la primii ei reprezentanţi,
pe ipoteza insipidă că mărfurile intră în procesul de circulaţie fără
preţ şi banii fără valoare, iar aici o parte aliquotă a amestecăturii de
mărfuri se schimbă cu o parte aliquotă a muntelui de metal.80

c) Moneda bătută. Semnul de valoare

Din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie rezultă forma lor de

monedă bătută. Cantitatea de aur în care se exprimă preţul, adică
numele monetar al mărfurilor, trebuie să le întâlnească pe acestea în
circulaţie sub forma unei piese de aur având aceeaşi denumire, adică
sub forma unei monede bătute. Ca şi stabilirea unui etalon al
preţurilor, baterea monedei îi revine statului. În diferitele forme
naţionale pe care le poartă aurul şi argintul ca monede, dar pe care ele
le dezbracă din nou pe piaţa mondială, se evidenţiază separaţia dintre
sferele interne sau naţionale ale circulaţiei mărfurilor şi sfera ei
generală pe piaţa mondială.
Moneda de aur şi aurul în lingouri nu se deosebesc deci din
capul locului decât prin înfăţişarea lor exterioară şi aurul poate fi
trecut oricând dintr-o formă în cealaltă.81 Dar părăsirea formei de
monedă este în acelaşi timp drumul spre creuzet. Căci în circulaţie
monedele de aur se uzează, una mai mult, alta mai puţin. Începe
procesul de separaţie dintre titlul aurului şi substanţa aurului, dintre
conţinutul nominal şi conţinutul real. Monede de aur cu acelaşi nume
iau valori diferite, pentru că iau greutăţi diferite. Aurul ca mijloc de
circulaţie se diferenţiază de aurul ca etalon de preţuri şi încetează
astfel de asemeni de a fi un echivalent real al mărfurilor ale căror
preţuri le realizează. Istoria acestor confuzii formează istoria monedei în
evul mediu şi în epoca modernă până în secolul al XVIII-lea. Tendinţa
naturală pe care o are procesul de circulaţie de a transforma esenţa de
aur a monedei într-o aparenţă de aur, adică de a transforma moneda
într-un simbol al conţinutului său metalic oficial, este ea însăşi

132
recunoscută de legile cele mai moderne cu privire la gradul de uzaj al
metalului, care face ca o monedă de aur să fie scoasă din circulaţie,
care, cu alte cuvinte, o demonetizează.
Dacă circulaţia monetară însăşi separă conţinutul real de
conţinutul nominal al monedei, existenţa sa metalică de existenţa sa
funcţională, ea conţine în mod latent posibilitatea de a înlocui moneda
metalică în funcţia sa ca monedă prin fise făcute din alt material sau
prin simboluri. Impedimentele tehnice care stau în calea baterii unor
monede din cantităţi minuscule de aur, respectiv de argint, şi faptul că
la început metalele mai puţin preţioase şi cele preţioase, anume
argintul în locul aurului, arama în locul argintului, servesc ca măsură
a valorii şi circulă deci ca monedă în momentul în care metalul mai
preţios le detronează, constituie explicaţia istorică a rolului pe care
piesele de argint şi de aramă l-au jucat ca substitute ale monedei de aur.
Ele înlocuiesc aurul în acele sfere ale circulaţiei mărfurilor în care
moneda circulă cu cea mai mare viteză şi în care ea se uzează deci
cel mai repede, adică acolo unde cumpărările şi vânzările se înnoiesc
neîncetat pe scara cea mai mică. Pentru a împiedica pe aceşti sateliţi de
a ocupa în mod definitiv locul aurului, legea determină proporţiile,
foarte reduse, în care ei trebuie să fie primiţi în plată în locul aurului.
Bineînţeles că sferele speciale în care circulă diferitele categorii de
monede se întretaie. Moneda divizionară apare alături de aur pentru
plata fracţiunilor din cea mai mică monedă de aur; aurul intră continuu
în circulaţia măruntă, dar în mod tot atât de continuu el e scos din ea
prin schimbare cu moneda divizionară.82
Conţinutul metalic al fiselor de argint sau de cupru este fixat în
mod arbitrar prin lege. În circulaţie ele se uzează şi mai repede încă decât
moneda de aur. Funcţia lor monetară devine deci cu totul independentă de
greutatea lor, adică de orice valoare a lor. Existenţa ca monedă a aurului se
separă total de substanţa sa ca valoare. În locul lui pot deci să funcţioneze
ca monedă lucruri relativ lipsite de valoare, de exemplu bilete de
hârtie. În fisele metalice care servesc ca monedă, caracterul pur simbolic
mai este încă oarecum disimulat. În hârtia-monedă el devine evident.
Vedem, aşadar ce n'est que le premier pas qui coute [numai primul pas
este greu].
Nu este vorba aici decât de hârtia-monedă emisă de stat şi

133
având curs forţat. Ea se naşte în mod direct din circulaţia metalică.
Moneda de credit presupune, dimpotrivă, raporturi care, din punctul de
vedere al circulaţiei simple de mărfuri, ne sunt încă complet necunoscute.
Menţionăm totuşi în treacăt că aşa cum hârtia-monedă propriu-zisă
rezultă din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, moneda de credit îşi
are rădăcina sa naturală în funcţia banilor ca mijloc de plată.83
Statul aruncă din afară în procesul de circulaţie bilete de hârtie
pe care se află imprimate denumiri de monedă, ca de exemplu: 1 l. st., 5 l.
st. etc. În măsura în care aceste bilete circulă realmente în locul sumei de
aur purtând aceeaşi denumire, în mişcarea lor se oglindesc doar legile
circulaţiei monetare însăşi. O lege specifică a circulaţiei hârtiei-monedă nu
poate lua naştere decât din raportul ei faţă de aurul pe care îl reprezintă şi
această lege spune pur şi simplu că emisiunea de hârtie-monedă
trebuie limitată la acea cantitate în care ar trebui să circule în mod
efectiv aurul (respectiv argintul) pe care această hârtie-monedă îl
reprezintă în mod simbolic. Ce-i drept, cantitatea de aur pe care sfera
circulaţiei poate să o absoarbă oscilează în continuu în jurul unui
anumit nivel mijlociu. Însă masa medie aflată în circulaţie într-o ţară
oarecare nu scade niciodată sub un minim anumit, pe care îl stabileşte
practica. Că această masă minimă îi schimbă mereu elementele
componente, fiind formată mereu din alte monede de aur, nu-i
influenţează, bineînţeles, deloc volumul şi deplasarea continuă în sfera
circulaţiei. Ea poate deci să fie înlocuită prin simboluri de hârtie. Dacă
însă astăzi toate canalele circulaţiei sunt umplute cu hârtie-monedă
până la limita extremă a capacităţii lor de a absorbi monedă, mâine ele
pot fi prea pline, din cauza oscilaţiilor circulaţiei mărfurilor. Orice
măsură e pierdută. Dar dacă hârtia întrece propria sa măsură, adică
dacă întrece cantitatea de aur cu aceeaşi denumire care ar putea să
circule, ea nu reprezintă totuşi în cadrul lumii mărfurilor, abstracţie
făcând de pericolul de discreditare generală, decât cantitatea de aur
determinată de legile ei imanente, deci singura cantitate care poate să fie
reprezentată. Dacă, de exemplu, masa biletelor de hârtie reprezintă câte
2 uncii de aur în loc de 1 uncie, în acest caz 1l. st., de exemplu, devine
de fapt numele monetar să zicem pentru 1/8 de uncie în loc de 1/4 de uncie.
Rezultatul este acelaşi ca în cazul că aurul ar fi suferit o modificare în
funcţia sa ca măsură a preţurilor. Valorile, care înainte se exprimau în

134
preţul de 1 l. st., se exprimă acum în preţul de 2 l. st.
Hârtia-monedă este semn de aur sau semn de monedă.
Raportul său faţă de valorile mărfurilor constă numai în faptul că
acestea sunt exprimate în mod ideal în aceleaşi cantităţi de aur pe care
hârtia le reprezintă în mod simbolic şi vizibil. Numai în măsura în
care hârtia-monedă reprezintă cantităţi de aur care, asemenea
cantităţilor tuturor celorlalte mărfuri, sunt şi cantităţi de valoare, ea este
semn de valoare.84
Se pune, în fine, întrebarea: de ce aurul poate fi înlocuit prin
simple semne lipsite de valoare ? Dar, precum am văzut, această înlocuire
este posibilă numai în măsura în care funcţia de monedă bătută sau de
mijloc de circulaţie a aurului se izolează, se separă. E drept că
separaţia acestei funcţii nu are loc la monedele de aur individuale, cu
toate că ea se manifestă prin faptul că piesele de aur uzate continuă să
circule. Piesele de aur nu sunt simplă monedă bătută sau simplu mijloc
de circulaţie decât atâta timp cât se află realmente în circulaţie. Dar
ceea ce nu se aplică monedei individuale de aur, se aplică masei minime
de aur ce poate fi înlocuită prin hârtie-monedă. Această masă
sălăşluieşte în continuu în sfera circulaţiei, funcţionează necontenit ca
mijloc de circulaţie şi există deci în mod exclusiv ca purtătoare a acestei
funcţii. Mişcarea ei nu reprezintă deci decât alternarea continuă a
proceselor antagoniste ale metamorfozei mărfurilor M—B—M, în care
marfa este întâmpinată de chipul-valoare al ei, care apoi dispare imediat
din nou. Reprezentarea independentă a valorii de schimb a mărfii nu
este aici decât un moment trecător. Ea este înlocuită imediat prin altă
marfă. Din această cauză, este suficientă existenţa doar simbolică a
banilor într-un proces care îi trece în continuu dintr-o mână într-alta.
Existenţa lor funcţională absoarbe pe cea materială. Reflex obiectiv dar
efemer al preţurilor de mărfuri, ei nu mai funcţionează decât ca semne
ale lor proprii şi pot fi deci înlocuiţi prin semne.85 Numai că semnul de
monedă are nevoie de o valabilitate socială obiectivă proprie, şi
aceasta simbolul de hârtie o obţine prin cursul forţat. Această
constrângere din partea statului se exercită numai înăuntrul sferei de
circulaţie mărginite de limitele unei anumite comunităţi sociale, adică
înăuntrul sferei interne de circulaţie, aceasta pentru că numai aici banii se
identifică în totul cu funcţia lor de mijloc de circulaţie sau de monedă

135
bătută, astfel că pot să găsească în hârtia-monedă un mod de
existenţă doar funcţional, distinct separat de existenţa lor ca metal.

3. Bani

Marfa care funcţionează ca măsură de valoare, şi deci, în

mod material sau prin reprezentant, ca mijloc de circulaţie, este bani.
Aurul (respectiv argintul) este deci bani. El funcţionează ca bani,
pe de o parte, acolo unde trebuie să apară în materialitatea sa aurie
(respectiv argintie), deci ca marfă-bani, adică nici în mod doar ideal,
cum e cazul cu măsura de valoare, şi nici cu posibilitatea de a fi
reprezentat, cum se întâmplă cu mijlocul de circulaţie; pe de altă parte,
acolo unde funcţia sa, indiferent dacă şi-o îndeplineşte în proprie
persoană sau prin reprezentant, îl fixează ca singură întruchipare de
valoare sau ca singură existenţă adecvată a valorii de schimb în faţa
tuturor celorlalte mărfuri luate ca simple valori de întrebuinţare.

a) Tezaurizare

Mişcarea ciclică continuă a celor două metamorfoze opuse

ale mărfurilor, adică alternarea neîncetată a vânzărilor şi a cumpărărilor,
apare în circulaţia neîntreruptă a monedei, adică în funcţia sa de
perpetuum mobile al circulaţiei. Moneda este imobilizată, sau se
transformă, cum spune Boisguillebert, din meuble în immeuble [din
mobil în imobil], din monedă bătută în bani, în momentul în care seria
metamorfozelor este întreruptă şi vânzarea nu este completată prin
cumpărare subsecventă.
Îndată ce începe să se dezvolte circulaţia mărfurilor, se
dezvoltă nevoia şi patima de a reţine produsul primei metamorfoze,
adică chipul transformat al mărfii sau crisalida sa de aur.86 Marfa nu
este vândută pentru a se cumpăra altă marfă, ci pentru a se înlocui
forma marfă cu forma bani. Din simplă mijlocire a schimbului de
materii, această schimbare de formă devine un scop în sine.
Întruchiparea lepădată a mărfii este împiedicată să funcţioneze ca
întruchipare absolut alienabilă a ei, cu alte cuvinte ca formă bani
efemeră. Banii se solidifică astfel şi devin tezaur, iar vânzătorul de

136
marfă devine tezaurizator,
În special la începuturile circulaţiei de mărfuri, numai
excedentul valorilor de întrebuinţare este transformat în bani. Aurul şi
argintul devin astfel de la sine expresii sociale ale abundenţei sau
bogăţiei. Această formă naivă a tezaurizării se permanentizează la acele
popoare la care modului de producţie tradiţional şi îndreptat asupra
satisfacerii nevoilor proprii îi corespunde un cerc fix şi determinat de
necesităţi. Aşa se întâmplă la asiatici, în special la hinduşi. Vanderlint,
care crede că preţurile mărfurilor sunt determinate de masa de aur şi de
argint aflată într-o ţară, se întreabă de ce mărfurile din India sunt atât de
ieftine. Răspunsul: Pentru că hinduşii îngroapă banii. Din 1602 până în
1734, observă el, ei au îngropat 150 milioane l. st. argint, venite mai
înainte din America în Europa.87 Din 1856 până în 1866, deci în 10 ani,
Anglia a exportat în India şi în China (metalul exportat în China se
îndreaptă şi el, la rândul lui, în cea mai mare parte spre India) 120
milioane l. st. în argint, care mai înainte se schimba cu aur
australian.
Îndată ce producţia de mărfuri atinge un grad de dezvoltare mai
înaintat, fiecare producător de mărfuri trebuie să-şi asigure acest nervus
rerum, acest “amanet social”.88 Necesităţile sale se înnoiesc neîncetat
şi impun cumpărarea neîncetată de marfă străină, în timp ce
producerea şi vânzarea propriei sale mărfi costă timp şi depind de
întâmplare. Pentru a cumpăra fără a vinde el trebuie mai întâi să fi
vândut fără să cumpere. Această operaţiune, efectuată pe scară generală,
pare să se contrazică ea însăşi. Dar la sursă, la locul producţiei lor,
metalele preţioase se schimbă direct cu alte mărfuri. Aici are loc o
vânzare (de partea posesorilor de mărfuri) fără cumpărare (de partea
posesorilor de aur şi de argint).89 Iar alte vânzări, ulterioare, fără
cumpărări subsecvente, nu fac decât să efectueze repartiţia ulterioară a
metalelor preţioase între toţi posesorii de mărfuri. Astfel, în toate punctele
circulaţiei iau naştere aglomerări de aur şi de argint de proporţii
diferite. Odată cu posibilitatea de a reţine marfa ca valoare de schimb
sau valoarea de schimb ca marfă, ia naştere setea de aur. Odată cu
extinderea circulaţiei de mărfuri creşte şi puterea banului, a acestei forme
absolut sociale şi oricând disponibile a avuţiei. «Aurul este un lucru
minunat! Cine îl posedă este stăpân pe tot ce doreşte. Cu ajutorul aurului

137
poţi să faci chiar ca sufletele să intre în Rai.» (Columb în scrisoarea din
Jamaica, 1503.) Întrucât, uitându-te la bani, nu vezi ce anume s-a
transformat în ei; orice lucru, fie că e marfă sau nu, se transformă în
bani. Orice lucru e de vânzare şi orice lucru se poate cumpăra. Circulaţia
devine marele creuzet social în care intră orice, pentru a ieşi apoi din el
sub formă de cristal de bani. Acestei alchimii nu-i rezistă nici măcar
osemintele sfinţilor, şi cu atât mai puţin alte res sacrosanctae, extra
commercium hominum [lucruri sacrosancte, aflate în afara comerţului
oamenilor], mai puţin grosolane.90 Aşa cum în bani dispare orice deosebire
calitativă a mărfurilor, ei fac la rândul lor, în calitate de levellieni
radicali ce sunt, să dispară orice fel de deosebiri.91 Dar banii înşişi sunt
marfă, adică un lucru exterior, care poate deveni proprietate privată a
oricui. Puterea socială devine astfel puterea privată a unei persoane
private. Societatea antică denunţă deci banii ca fiind moneda divizionară
a ordinei sale economice şi morale. 92 Societatea modernă, care încă
din copilărie îl scoate pe Plutus de păr din măruntaiele pământului,93
salută «gral»-ul de aur, încarnarea strălucitoare a propriului său
principiu de viaţă.
Marfa ca valoare de întrebuinţare satisface o nevoie specială şi
formează un element special al avuţiei materiale. Dar valoarea mărfii
măsoară puterea ei de atracţie asupra tuturor elementelor avuţiei
materiale, deci avuţia socială a posesorului ei. Pentru posesorul de
marfă simplu, barbar, ba chiar pentru un ţăran din Europa occidentală,
valoarea este inseparabilă de forma valoare, iar sporirea tezaurului de
aur şi de argint înseamnă deci sporire a valorii. E drept că valoarea
monedei variază, fie din cauza unei modificări a propriei sale valori, fie
din cauza unei modificări în valoarea mărfurilor. Acest fapt nu
împiedică însă, pe de o parte, ca 200 uncii de aur să conţină, acum ca
şi mai înainte, mai multă valoare decât 100, ca 300 uncii să conţină
mai mult decât 200 uncii etc., nici, pe de altă parte, ca forma de metal,
naturală, a acestui obiect să rămână forma de echivalent generală a
tuturor mărfurilor, încarnarea socială nemijlocită a oricărei munci
omeneşti. Prin natura sa, tendinţa de tezaurizare nu are limite. Din
punct de vedere calitativ sau al formei, moneda nu are limită, cu alte
cuvinte ea este reprezentantul universal al avuţiei materiale, pentru că
poate fi transformată direct în orice marfă. În acelaşi timp însă orice

138
sumă de bani reală este limitată din punct de vedere cantitativ, şi prin
urmare ea nu este decât un mijloc de cumpărare cu eficienţă limitată.
Contradicţia aceasta dintre limita cantitativă a banilor şi lipsa oricărei
limite calitative îl duce mereu îndărăt pe tezaurizator la munca de
Sisif a acumulării. El păţeşte cum a păţit acel cuceritor care cu fiecare
ţară cucerită nu cucerea decât o nouă graniţă.
Pentru a se reţine aurul ca bani, şi deci ca element de
tezaurizare, el trebuie să fie împiedicat a circula sau a se transforma, ca
mijloc de cumpărare, în obiect de consum. Tezaurizatorul îi jertfeşte
deci pofta carnală fetişului de aur. El ia în serios evanghelia renunţării.
Pe de altă parte, el nu poate să scoată din circulaţie, sub formă de bani
decât ceea ce el îi dă sub formă de marfă. Cu cât el produce mai mult,
cu atât poate să vândă mai mult. Hărnicia, spiritul de economie şi
avariţia formează aşadar virtuţile sale cardinale; a vinde mult, a
cumpăra puţin: iată la ce se rezumă economia sa politică. 94
Alături de forma nemijlocită a tezaurului stă forma sa
estetică, adică posesiunea de obiecte de aur şi argint. Ea creşte odată cu
bogăţia societăţii burgheze. “Soyons riches ou paraissons riches” [Să fim
bogaţi sau să părem bogaţi.] (Diderot.) Se formează astfel, pe de o
parte, o piaţă tot mai întinsă pentru aur şi argint, independent de
funcţiile lor monetare; pe de altă parte, o sursă latentă de alimentare
a monedei, care îi face efectul în special în perioadele de zguduiri
sociale.
Tezaurizarea îndeplineşte funcţii variate în economia
circulaţiei metalice. Funcţia următoare îi are originea în condiţiile
circulaţiei monedei de aur sau de argint. S-a văzut cum masa de
monedă aflată în circulaţie se umflă şi scade în mod neîncetat, odată
cu oscilaţiile continue ale circulaţiei mărfurilor în ceea ce priveşte
volumul, preţurile şi viteza. Această masă trebuie deci să aibă
facultatea de a se contracta şi de a se dilata. Într-un moment banii
trebuie să fie atraşi sub formă de monedă bătută, în alt moment moneda
bătută trebuie să fie respinsă sub formă de bani. Pentru ca masa de
monedă aflată în mod efectiv în circulaţie să corespundă întotdeauna
gradului de saturaţie a sferei circulaţiei, cantitatea de aur sau de argint
aflată într-o ţară oarecare trebuie să fie mai mare decât aceea îndeplinind
funcţia de monedă bătută. Această condiţie este îndeplinită prin forma

139
tezaur a monedei. Rezervoarele tezaurului servesc în acelaşi timp drept
canale de scurgere şi de alimentare pentru moneda aflată în circulaţie,
astfel că această monedă nu debordează niciodată canalele sale de
circulaţie. 95

b) Mijloc de plată

În forma nemijlocită de circulaţie a mărfurilor, pe care am

cercetat-o până acum, aceeaşi mărime de valoare exista întotdeauna
de două ori: marfă la unul din poli, bani la polul opus. Posesorii de
mărfuri nu intrau deci în contact decât ca reprezentanţi ai unor
echivalente existând de o parte şi de alta. Odată cu dezvoltarea
circulaţiei de mărfuri se dezvoltă însă relaţii prin care înstrăinarea mărfii
este separată în timp de realizarea preţului ei. E suficient să indicăm aici
pe cele mai simple dintre aceste relaţii. O speţă de marfă necesită pentru
producerea ei o durată de timp mai lungă, alta o durată de timp mai
scurtă. Producţia unor mărfuri diferite este legată de diferite anotimpuri.
Una din mărfuri se naşte chiar pe piaţa ei de desfacere, alta trebuie să
călătorească până la o piaţă îndepărtată. Unul din posesorii de mărfuri
poate deci să-şi îndeplinească rolul de vânzător, înainte ca celălalt să-şi poată
îndeplini rolul de cumpărător. Atunci când aceleaşi tranzacţii se repetă
în mod continuu între aceleaşi persoane, condiţiile de vânzare ale măr-
furilor se reglementează în conformitate cu condiţiile lor de producţie.
Pe de altă parte, se obişnuieşte a vinde uzul anumitor specii de marfă, de
exemplu al unei case, pentru o anumită perioadă de timp. Abia după trecerea
termenului cumpărătorul a primit în mod efectiv valoarea de
întrebuinţare a mărfii. El o cumpără deci înainte de a o plăti. Unul din
posesorii de mărfuri vinde marfă existentă, celălalt cumpără ca simplu
reprezentant de bani sau ca reprezentant de bani viitori. Vânzătorul
devine creditor, cumpărătorul debitor. Întrucât metamorfoza mărfii,
adică dezvoltarea formei valoare a mărfii, se modifică aici, banii obţin şi
ei altă funcţie. Ei devin mijloc de plată.96
Caracterul de creditor şi de debitor rezultă aici din circulaţia
simplă de mărfuri. Modificarea formei acestei circulaţii imprimă
vânzătorului şi cumpărătorului aceste caractere noi. Este vorba deci de
două roluri care la început sunt tot atât de efemere şi care sunt jucate în
mod alternativ de aceiaşi agenţi ai circulaţiei, ca şi acelea de vânzător şi

140
de cumpărător. Dar de data aceasta antagonismul este din capul locului
mai puţin comod şi este susceptibil de o cristalizare mai amplă.97 Dar
aceleaşi caractere pot să apară şi independent de circulaţia mărfurilor.
Astfel lupta de clasă a lumii antice are în special forma unei lupte între
creditor şi debitor, şi se încheie, la Roma, cu pieirea debitorului plebeu,
care e înlocuit de către sclav. În evul mediu lupta se termină cu pieirea
debitorului feudal, care îi pierde puterea politică odată cu baza ei
economică. Totuşi forma bănească - şi raportul dintre creditor şi debitor
are forma unui raport bănesc - nu face decât să oglindească aici
antagonismul unor condiţii economice mai profunde ale vieţii.
Să ne întoarcem la sfera circulaţiei de mărfuri. Apariţia
concomitentă a echivalentelor marfă şi bani la cei doi poli ai procesului de
vânzare a încetat. Banii funcţionează acum, mai întâi, ca măsură de
valoare în determinarea preţului mărfii vândute. Preţul stabilit prin
contract al acestei mărfi măsoară obligaţiunea cumpărătorului, adică
suma de bani pe care el o datorează la termenul fixat. Ea
funcţionează, în al doilea rând, ca mijloc de cumpărare ideal. Cu toate
că nu există decât în promisiunea de plată a cumpărătorului, ea
efectuează transferul de posesiune a mărfii. Abia la termenul de
scadenţă a plăţii mijlocul de plată intră în mod efectiv în circulaţie,
adică trece din mâna cumpărătorului în aceea a vânzătorului.
Mijlocul de circulaţie s-a transformat în tezaur, pentru că procesul
de circulaţie s-a întrerupt după prima sa fază, adică pentru că
chipul transformat al mărfii a fost scos din circulaţie. Mijlocul de
plată intră în circulaţie, dar abia după ce marfa a ieşit din ea. Banii nu
mai mijlocesc procesul. Ei îl încheie în mod independent, ca
existenţă absolută a valorii de schimb sau ca marfă universală.
Vânzătorul a transformat marfa în bani pentru a-şi satisface, prin
intermediul banilor, o nevoie oarecare, tezaurizatorul pentru a
păstra marfa sub formă de bani, debitorul cumpărător pentru a putea
plăti. Dacă nu plăteşte, se vinde averea pe cale de execuţie silită.
Chipul de valoare al mărfii, adică banii, devine astfel aici scopul
în sine al vânzării, prin efectul unei necesităţi sociale, izvorând
chiar din raporturile procesului de circulaţie.
Cumpărătorul retransformă banii în marfă înainte de a fi
transformat marfa în bani, adică el efectuează a doua

141
metamorfoză a mărfii înaintea celei dintâi. Marfa vânzătorului
circulă, dar nu-şi realizează preţul decât într-un titlu de drept
privat asupra unei sume de bani. Ea se transformă în valoare de
întrebuinţare, înainte de a se fi transformat în bani. Efectuarea
primei sale metamorfoze urmează abia ulterior.98
În fiecare perioadă de timp determinată a procesului de
circulaţie, obligaţiunile scadente reprezintă suma de preţuri ale
mărfurilor a căror vânzare a dat naştere acestor preţuri. Masa de
monedă necesară pentru realizarea acestei sume de preţuri depinde
în primul rând de viteza de circulaţie a mijloacelor de plată. Aceasta
este determinată de două împrejurări: înlănţuirea raporturilor dintre
creditori şi debitori, astfel că A, care primeşte bani de la debitorul
său B, îi plăteşte mai departe debitorului său C etc. durata de
timp dintre diferitele termene de plată. Lanţul progresiv de plăţi sau
de metamorfoze prime ulterioare se deosebeşte în mod esenţial
de împletirea seriilor de metamorfoze pe care am cercetat-o mai
înainte. În mişcarea mijlocului de circulaţie, legătura dintre
vânzători şi cumpărători nu-şi găseşte numai expresia. Această
legătură se naşte ea însăşi abia în circulaţia monedei. Dimpotrivă,
mişcarea mijlocului de plată exprimă o legătură socială gata existentă
încă înaintea ei.
Simultaneitatea şi continuitatea vânzărilor limitează înlocuirea
masei de monedă prin viteză de circulaţie. Ele formează, invers, un nou
factor în economisirea mijloacelor de plată. Prin concentrarea plăţilor
în acelaşi loc iau naştere în mod spontan instituţii şi metode speciale
pentru compensarea lor. Acesta a fost cazul cu viramentele din Lyon,
în evul mediu. Creanţa lui A faţă de B, a lui B faţă de C, a lui C faţă de
A etc. trebuie doar confruntate, pentru a se anula în mod reciproc, într-
o măsură anumită, ca mărimi pozitive şi negative. Nu mai e nevoie la
urmă decât de soldarea unui bilanţ debitor. Cu cât concentrarea
plăţilor este mai masivă, cu atâta este mai mic în mod relativ —
bilanţul, deci şi masa mijloacelor de plată care circulă.
Funcţia banilor ca mijloc de plată implică o contradicţie
directă. În măsura în care plăţile se compensează, ei funcţionează doar
în mod ideal, ca monedă de calcul sau ca măsură a valorilor. În
măsura în care trebuie efectuate plăţi reale, ei nu se manifestă ca

142
mijloc de circulaţie, ca formă doar efemeră, care nu face decât să
mijlocească schimbul de materii, ci ca încarnare individuală a muncii
sociale, ca existenţă independentă a valorii de schimb, marfă
absolută. Această contradicţie se declanşează în acel moment al cri-
zelor industriale şi comerciale care se cheamă criză monetară. 99
Această criză are loc numai acolo unde lanţul progresiv al plăţilor şi
un sistem artificial de compensare a acestora sunt pe deplin dezvoltate.
Atunci când intervin tulburări de ordin mai general ale acestui mecanism,
oricare le-ar fi originea, moneda trece în mod brusc şi nemijlocit de
la forma doar ideală a monedei de calcul, la cea de numerar. Ea nu
mai poate fi înlocuită prin mărfuri de rând. Valoarea de
întrebuinţare a mărfii devine fără valoare, iar valoarea ei dispare
în faţa formei valoare chiar a acestei valori. Nu de când
burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, în
mândria sa raţionalistă, că banii nu sunt decât o iluzie goală. Numai
marfa este bani. Şi iată că acum răsună pe piaţa mondială strigătul:
Numai banii sunt marfă! Aşa cum cerbul muge după apa rece, tot aşa
sufletul burghezului muge după bani, singura avuţie. 100 În timpul
crizei, contradicţia dintre marfă şi chipul său de valoare, banii, este
accentuată până ce devine un antagonism absolut. Din această cauză,
forma pe care o îmbracă banii este indiferentă aici. Setea de bani
rămâne aceeaşi, indiferent dacă plăţile se fac în aur sau în monedă
de credit, de exemplu în bancnote. 101
Dacă examinăm suma totală de monedă care se află în
circulaţie într-o anumită perioadă de timp, vedem că viteza de
circulaţie a mijloacelor de circulaţie şi de plată fiind dată, această
sumă este egală cu suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi
realizată, plus suma plăţilor scadente, minus suma plăţilor care se
compensează, minus numărul de deplasări în care aceeaşi piesă
funcţionează în mod alternativ, ba ca mijloc de circulaţie, ba ca
mijloc de plată. De pildă: ţăranul îşi vinde cerealele cu 2 l. st.,
care în modul acesta servesc ca mijloc de circulaţie. La scadenţă
el plăteşte cu aceşti bani pânza pe care i-a livrat-o ţesătorul.
Aceleaşi două lire sterline funcţionează acum ca mijloc de plată.
Apoi ţesătorul cumpără o biblie, plătind în numerar, ele funcţionează
din nou ca mijloc de circulaţie — etc. Din această cauză, chiar dacă

143
preţurile, viteza circulaţiei monedei şi economia de plăţi sunt
date, masa de monedă şi masa de mărfuri care circulă într-o
perioadă anumită, de pildă într-o zi, nu se mai acoperă; circulă
monedă care reprezintă mărfuri scoase demult din circulaţie; circulă
mărfuri al căror echivalent în bani apare abia în viitor. Pe de altă
parte, obligaţiile de plată contractate în fiecare zi şi scadente în
aceeaşi zi sunt mărimi cu totul incomensurabile. 102
Moneda de credit îşi are originea directă în funcţia banilor
ca mijloc de plată, prin faptul că actele de creanţă pentru
mărfurile vândute circulă, la rândul lor, în scopul transmiterii de
creanţe. Pe de altă parte, în măsura în care se extinde creditul, se
extinde şi funcţia monedei ca mijloc de plată. În această funcţie a sa,
moneda dobândeşte forme de existenţă proprii, pe care le îmbracă
sălăşluind în sfera marilor tranzacţii comerciale, în timp ce piesa de aur
sau de argint este redusă mai ales la sfera comerţului mic. 103
La un anumit grad de intensitate şi la un anumit volum al
producţiei de mărfuri, funcţia monedei ca mijloc de plată depăşeşte sfera
circulaţiei mărfurilor. Moneda devine marfa universală a contractelor. 104
Rentele, impozitele etc. se transformă din prestaţii în natură în plăţi
monetare. Cât de mult e condiţionată această transformare de
conformaţia generală a procesului de producţie, o dovedeşte, de pildă,
încercarea, de două ori eşuată, a Imperiului Roman de a încasa toate
dările în bani. Mizeria extraordinară a populaţiei rurale franceze din
timpul lui Ludovic al XIV-lea, pe care o denunţă cu atâta elocvenţă
Boisguillebert, mareşalul Vauban şi alţii, nu se datora numai mărimii
impozitelor, dar şi transformării impozitului în natură - în impozit în
bani. 105 Dacă, pe de altă parte, în Asia forma naturală a rentei funciare,
care formează în acelaşi timp elementul principal al impozitelor către
stat, se întemeiază pe raporturi de producţie care se reproduc cu
imuabilitatea unor raporturi naturale, acea formă de plată menţine, prin
retro-acţiune, vechea formă de producţie. Ea formează unul din misterele
autoconservării Imperiului Otoman. Dacă în Japonia comerţul exterior
impus de Europa atrage după sine transformarea rentei în natură în rentă în
bani, acest fapt duce la pieirea exemplarei agriculturi a acestei ţări. Condiţiile
economice înguste ale existenţei acestei agriculturi se vor destrăma.
În fiecare ţară se impun anumite termene generale de plată. Ele

144
se întemeiază în parte, abstracţie făcând de alte cicluri ale reproducţiei,
pe condiţiile naturale ale producţiei legate de alternarea anotimpurilor.
Ele reglementează şi acele plăţi care nu decurg direct din circulaţia
mărfurilor, cum ar fi impozitele, rentele etc. Masa de monedă care este
necesară, în anumite zile ale anului, pentru aceste plăţi împrăştiate pe
întreaga suprafaţă a societăţii, cauzează perturbări periodice, dar cu totul
superficiale, în economia mijloacelor de plată.106 Din legea asupra
vitezei de circulaţie a mijloacelor de plată rezultă că pentru toate
plăţile periodice, oricare le-ar fi sursa, masa necesară a mijloacelor de
plată stă în raport direct * cu lungimea termenelor de plată. 107
Dezvoltarea monedei ca mijloc de plată provoacă acumulări de
monedă pentru termenele de scadenţă ale sumelor datorate. În timp ce
tezaurizarea ca formă independentă de îmbogăţire dispare odată cu
progresul societăţii burgheze, ea creşte pe de altă parte, sub forma de
fonduri de rezervă ale mijloacelor de plată.

c) Monedă universală

Ieşind din sfera circulaţiei interne, banii dezbracă formele

locale care înfloresc înăuntrul acestei sfere, adică formele de etalon de
preţuri, monedă bătută, monedă divizionară şi semn de valoare, şi
revine la forma iniţială a metalelor preţioase, la forma de lingouri. În
comerţul mondial, mărfurile îşi dezvoltă valoarea în mod universal.
Întruchiparea independentă a valorii lor le întâmpină, aşadar, aici sub
formă de monedă universală. Abia pe piaţa mondială banii
funcţionează pe deplin ca acea marfă a cărei formă naturală este în
acelaşi timp formă nemijlocit socială de realizare a muncii
omeneşti abstracto [în general]. Modul lor de existenţă devine adecvat
cu noţiunea lor.
În sfera circulaţiei interne numai o singură marfă poate servi
ca măsură a valorii şi deci ca bani. Pe piaţa mondială există o dublă
măsură a valorii, aurul şi argintul. 108
Moneda universală funcţionează ca mijloc de plată universal, ca
mijloc de cumpărare universal şi ca materializare socială absolută a
avuţiei în general (universal wealth). Ceea ce predomină este funcţia ca
mijloc de plată pentru echilibrarea balanţelor internaţionale. De aici

145
lozinca sistemului mercantilist balanţă comercială!109 Ca mijloc de
cumpărare internaţional, aurul şi argintul servesc în esenţă ori de câte
ori echilibrul tradiţional al schimbului de materii dintre diferitele naţiuni
este tulburat în mod brusc. În fine, ele mai servesc ca materializare socială
absolută a avuţiei acolo unde nu este vorba nici de cumpărare şi nici de
plată, ci de transferarea avuţiei dintr-o ţară în alta, şi unde această
transferare nu poate fi efectuată în formă de marfă, fie din cauza
conjuncturii pieţei mărfurilor, fie din cauza scopului însuşi care se
urmăreşte.110
Orice ţară are nevoie, pentru circulaţia sa internă, de un fond
de rezervă pentru circulaţia pe piaţa mondială. Funcţiile rezervelor
metalice îşi au, aşadar, originea în parte în funcţia monedei ca mijloc
de circulaţie şi de plată intern, în parte în funcţia sa ca monedă
universală. 110a În acest din urmă rol este nevoie întotdeauna de marfa-
bani efectivă, adică de aur şi de argint real, din care cauză James
Stewart caracterizează aurul şi argintul în mod expres ca money of
the world [monedă universală] spre deosebire de locţiitorii lor
doar locali.
Cursul fluviului de aur şi de argint este dublu. Pe de o parte el
se rostogoleşte, ieşind din izvoarele sale, peste întreaga piaţă
mondială, unde este captat, în proporţii diferite, de diferitele sfere
naţionale de circulaţie, pentru a se revărsa în canalele circulaţiei lor
interne, pentru a înlocui piesele de aur şi de argint uzate, pentru a oferi
materialul articolelor de lux şi pentru a se închega sub formă de
tezaure. 111 Această primă mişcare e mijlocită prin schimbul direct al
muncilor naţionale, realizate în mărfuri, cu munca ţărilor producătoare de
aur şi de argint, realizată în metale preţioase. Pe de altă parte, aurul şi
argintul circulă în continuu între diferitele sfere naţionale de o
mişcare care urmează oscilaţiilor necontenite ale cursului schimbului. 112
Ţările cu producţie burgheză dezvoltată restrâng tezaurele
concentrate în masă în rezervele băncilor la minimul cerut de
funcţiile specifice ale acestor tezaure. 113 Cu anumite excepţii, faptul
că rezervele tezaurului sunt pline cu mult peste nivelul lor mediu indică
o stagnare a circulaţiei mărfurilor, adică o întrerupere în mersul
metamorfozei lor. 114

146
 NOTE:
50
Chestiunea de ce banii nu reprezintă în mod direct însuşi timpul de muncă, astfel că,
de exemplu, un bilet de hârtie să reprezinte x ore de muncă, se reduce pur şi simplu la
chestiunea de ce în cadrul producţiei de mărfuri produsele muncii trebuie să se
manifeste ca mărfuri, căci manifestarea mărfii implică dedublarea ei în mărfuri şi
marfă-bani; sau la chestiunea de ce munca particulară nu poate fi considerată în mod
direct ca muncă socială, contrariul ei. Am discutat în altă parte pe larg utopismul plat
al „monedei de muncă” în cadrul producţiei de mărfuri. (Karl Marx: Zur Kritik
etc., page 61 urm.) Vom mai observa aici că, de exemplu, „moneda de muncă” a
lui Owen este tot atât de puţin „monedă” ca un bilet de teatru, de pildă. Owen
presupune muncă direct socializată, o formă de producţie diametral opusă
producţiei de mărfuri. Certificatul de muncă nu face decât să constate partea
individuală a fiecărui producător în munca comună şi dreptul său individual asupra acelei
părţi din produsul comun care este destinată consumului. Dar Owen nici nu se gândeşte
să presupună producţia de mărfuri şi să încerce totuşi a scăpa de condiţiile necesare
ale ei prin cârpăceli monetare.
51
Sălbaticul sau semi-sălbaticul îşi întrebuinţează limba în alt mod. Astfel căpitanul
Parry relatează despre locuitorii coastei occidentale a Mării Baffin: „În cazul acesta (cu
ocazia schimbului de produse)... ei îl lingeau (obiectul ce li se oferea) de două ori cu
limba, fapt după care păreau a considera afacerea ca fiind încheiată în mod
satisfăcător.” Tot astfel, la eschimoşii orientali persoana care încheia un schimb lingea
obiectul schimbat, atunci când îl lua în primire. Dacă în modul acesta în nord limba
este considerată organ al luării în posesiune, nu e de mirare că în sud pântecele este
considerat organ al proprietăţii acumulate şi că un cafru apreciază bogăţia unui om
după mărimea pântecelui său. Cafrii sunt nişte oameni foarte deştepţi, căci în timp ce
raportul sanitar oficial britanic din 1864 se plânge de faptul că o mare parte a clasei
muncitoare duce lipsă de substanţe generatoare de grăsime, un anume Dr. Harvey, care
însă nu a descoperit circulaţia sângelui, a făcut în acelaşi an o avere cu nişte reţete
de şarlatan, care promiteau burgheziei şi aristocraţiei să le scape de povara grăsimii
excesive.
52
Vezi Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, „Theorien von der MaBeinheit des Geldes”.
pag. 53 şi urm.
53
Notă la ediţia a 2-a. „Pretutindeni unde aurul şi argintul funcţionează prin lege,
unul lângă altul, ca bani, deci ca măsură a valorii, s-a făcut încercarea zadarnică
de a le considera ca una şi aceeaşi materie. Dacă se presupune că acelaşi timp de
muncă trebuie să se materializeze în mod constant în aceeaşi proporţie de argint şi de
aur, se presupune de fapt că argintul şi aurul sunt aceeaşi materie şi că o masă
determinată din metalul mai puţin preţios, adică din argint, formează o fracţiune
invariabilă dintr-o masă, determinată de aur. Începând cu guvernarea lui Eduard al
III-lea până pe timpul lui George al II-lea, istoria monedei engleze nu este decât o serie
neîntreruptă de perturbări, rezultate din coliziunea dintre raportul de valoare al
aurului şi argintului, fixat pe cale de lege şi oscilaţiile valorii lor reale. Ba
estimaţiunea aurului era prea ridicată, ba cea a argintului. Metalul subestimat era
scos din circulaţie, topit şi exportat. Raportul de valoare al ambelor metale a fost

147
apoi din nou modificat pe cale de lege, dar noua valoare nominală intră peste scurtă
vreme în acelaşi conflict cu raportul real al valorilor ca şi cea veche— în timpurile
noastre scăderea foarte uşoară şi trecătoare în valoarea aurului faţă de argint, cauzată de
cererea de argint din India şi din China, a produs în Franţa acelaşi fenomen, pe scara
cea mai mare, anume exportul de argint şi scoaterea lui din circulaţie de către aur. În
cursul anilor 1855, 1856, 1857 excedentul importului de aur în Franţa faţă de
exportul de aur din Franţa s-a cifrat la 41.580.000 l. st., în timp ce excedentul
exportului de argint faţă de importul de argint se cifra la 14.704.000 l. st.
Într-adevăr, în ţările în care ambele metale sunt măsuri legale de valoare şi deci
ambele trebuie primite în plată, dar în care oricine poate să plătească în argint sau în
aur, după voie, metalul care creşte în valoare obţine un agio şi îşi măsoară preţul, ca şi
orice altă marfă, în metalul supraestimat, în timp ce acesta din urmă serveşte singur ca
măsură a valorii. Toată experienţa istorică în acest domeniu se reduce pur şi simplu la
faptul că acolo unde, prin lege, funcţia de măsură a valorii este îndeplinită de două
mărfuri, în realitate numai una din ele o îndeplineşte în mod efectiv.” (Karl
Marx, ibid., pag. 52, 53.)
54
Notă la ediţia a 2-a. Faptul, în sine curios, că în Anglia uncia de aur, ca
unitate de măsură monetară, nu este subdivizată în părţi aliquote, se explică precum
urmează: la început, sistemul nostru monetar era adaptat utilizării exclusive a
argintului; din această cauză, o uncie de argint poate fi întotdeauna subdivizată într-un
număr corespunzător de monede. Întrucât, pe de altă parte, aurul a fost introdus
abia mai târziu în acest sistem monetar adaptat în mod exclusiv argintului, o uncie de
aur nu poate fi transformată într-un număr corespunzător de monede. (Maciaren: «History of
the Currency», Londra, 1858, pag. 16.)
Notă la ediţia a 2-a. În scrierile engleze confuzia care se face între măsura valorilor
(measure of value) şi etalonul preţurilor (standard of value) este extraordinară. Funcţiile,
şi deci şi denumirile, sunt în mod continuu confundate.
56
De altfel, ea nici nu are valabilitate istorică generală.
57
Notă la ediţia a 2-a „Monedele ale căror nume nu mai au astăzi decât o
semnificaţie ideală sunt cele mai vechi la toate popoarele, dar un timp oarecare
toate au avut o semnificaţie reală şi tocmai pentru că aveau această semnificaţie s-a
calculat cu ele.” (Galiani “Della Moneta”, pag. 153.)
58
Notă la ediţia a 2-a. Astfel, livra englezească înseamnă mai puţin de o treime din
greutatea sa iniţială, livra scoţiană dinaintea unirii numai 1/36, livra franceză 1/74,
maravedi-ul spaniol mai puţin de 1/1000, iar real-ul portughez o proporţie încă şi mai
mică.
59
Notă la ediţia a 2-a. D-l David Urquhart spune în ale sale „Familiar Words”, cu
privire la faptul că n-a mai auzit (!) că astăzi livra (l. st.), unitatea etalonului monetar
englez, este egală cu aproximativ uncie de aur. Aceasta este falsificarea unei
măsuri şi nu stabilirea unui etalon. În această „denumire falsă a greutăţii aurului” el
vede ca de obicei mâna falsificatoare a civilizaţiei.
60
Notă la ediţia a 2-a. Când îl întrebară pe Anacharsis pentru ce le trebuie Elenilor
banii, el răspunse: “pentru calcul.” (Athenaeus: „Deipnosophistai cartea a IV-a,
49, vol. 2 [pag. 120], ediţia Schweighauser, 1802.)”
61
Notă la ediţia a 2-a. „Întrucât banii - ediţia franceză (Paris 1873): aurul - ca

148
etalon al preţurilor apar în aceleaşi denumiri de calcul ca şi preţurile mărfurilor, astfel
că, de exemplu, o uncie de aur este exprimată, ca şi valoarea unei tone de fier, prin 3 l.
st. 17 şilingi şi 101/2 pence, aceste denumiri de calcul ale lor au fost numite preţ-monedă
al lor. S-a născut, aşadar, ideea bizară ca şi cum aurul (respectiv argintul) ar fi estimat
în propriul său material şi ar obţine din partea statului un preţ fix, spre deosebire de
toate celelalte mărfuri. Fixarea unor denumiri de calcul pentru anumite greutăţi de aur
a fost confundată cu fixarea valorii acestor greutăţi.” (Karl Marx: “Zur Kritik
etc.”, pag. 52.)
62
Vezi: «Theorien von der MaBeinheit des Geldes» în «Zur Kritik der politischen
Oekonomie», pag. 53 şi urm. Fanteziile despre ridicarea sau coborârea „preţului-
monedă”, care constă în a trece pe cale de lege denumirile monetare legale ale unor
greutăţi de aur şi argint, fixate prin lege, asupra unor greutăţi mai mari sau mai
mici, şi a transforma în consecinţă, de exemplu, 1 / 4 de uncie de aur în 40 de
şilingi în loc de 20 de aceste fantezii, în măsura în care nu constituie operaţiuni
financiare inabile împotriva creditorilor datoriei publice şi private, ci au ca scop
tămăduiri miraculoase” în materie de economie, au fost cercetate într-un mod atât
de complet de către Petty în „Quantulumcunque concerning Money. To the Lord
Marquess of Halyfax” 1682, încât chiar succesorii săi imediaţi, Sir Dudley North şi
John Locke, fără să mai vorbim de cei de mai târziu, nu puteau decât să-l banalizeze.
„Dacă avuţia unei naţiuni”, spune el între altele, „ar putea fi înzecită printr-o
simplă ordonanţă, ar fi curios că asemenea ordonanţe nu au fost de mult edictate
de guvernele noastre.” (ibid., pag. 36.)
63
„Sau trebuie să admitem că un milion în bani valorează mai mult decât o valoare
egală în mărfuri” (Le Trosne: „De l’Interet Social”, pag. 922), că deci o valoare
valorează mai mult decât altă valoare egală”.
64
Dacă în tinereţea sa Ieronim a avut mult de luptat cu carnea materială, cum ne
arată lupta pe care a purtat-o în pustiu împotriva chipurilor de femei frumoase, la bă-
trâneţe el trebuie să înfrunte carnea spirituală. „Mă aflu în gând spune el de
exemplu, în faţa judecătorului suprem”. „Cine eşti tu?” mă întreabă un glas. „Sunt
un creştin.” „Minţi”, tună judecătorul suprem. „Nu eşti decât un ciceronian!”
* [Destul de bine sunt făcute aliajul şi greutatea acestei monede, dar spune-mi dacă
o ai în pungă !]
** Intr-o scrisoare având data de 28 Noiembrie 1878, adresată lui N. F. Danielson, tra-
ducătorul rus al „Capitalului”, Marx modifică ultima propoziţiune precum urmează
„Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât materializarea unei
părţi din cantitatea socială de muncă cheltuită în cantitatea totală a coţilor.” —
Nota Inst. M. E. L.
65
„Din foc… devine totul”, spune Heraclit, „şi focul devine din tot, aşa cum din aur
devin bunurile şi din bunuri aurul.” (F. Lassalle: „Die Philosophie Herakleitor des
Dunkeln”, Berlin 1858, vol. I, pag. 222.) Nota lui Lassalle la acest pasaj, pag. 224,
nota 3 consideră banii în mod eronat ca simplu semn de valoare.
66
Orice vânzare este cumpărare (Dr. Quesnay: Dialogues sur le Commerce et les
Travaux des Artisans, „Physiocrates”, ediţia Daire, partea I-a, Paris 1846, pag. 170), sau
cum spune Quesnay în „Maximes Générales” „A vinde este a cumpăra.”
67
Preţul unei mărfi nu poate fi plătit decât cu preţul altei mărfi. (Mercier de la

149
Rivière, «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», “Physiocrates”,
ediţia Daire, partea a II-a, pag. 554.)
68
„Pentru a avea aceşti bani, trebuie să fi vândut mai întâi. (ibid., pag. 543.)
69
O excepţie formează, cum am arătat mai sus, producătorul de aur, respectiv de
argint, care îi schimbă produsul fără a-l fi vândut [în ediţia franceză: cumpărat. N.
T.] mai înainte.
70
Dacă banii reprezintă, în mâinile noastre, lucrurile pe care am putea dori să le
cumpărăm, ei reprezintă şi lucrurile pe care le-am vândut în schimbul acestor bani.
(Mercier de la Riviere: „L'Ordre naturel etc.”, pag. 586.)
71
„Există deci patru termeni şi trei contractanţi, din care unul intervine de două ori. (Le
Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 908.)
72
Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că acest fenomen e atât de evident, economiştii
trec totuşi cu vederea de cele mai multe ori, în special liber-schimbistul vulgaris.
73
Compară observaţiile mele asupra lui James Mill: „Zur Kritik etc.”, pag. 74-76.
Două puncte sunt caracteristice aici pentru metoda apologeticii economiste. În
primul rând, identificarea circulaţiei mărfurilor cu schimbul direct de produse,
făcându-se pur şi simplu abstracţie de deosebirile dintre ele. În al doilea rând,
încercarea de a se tăgădui contradicţiile procesului de producţie capitalist,
reducându-se raporturile dintre factorii săi de producţie la raporturile simple care
rezultă din circulaţia mărfurilor. Dar producţia mărfurilor şi circulaţia mărfurilor
sunt fenomene care ţin de cele mai diferite moduri de producţie, chiar dacă în
măsură şi în proporţii diferite. Prin urmare, nu ştim încă nimic despre diferenţa
specifică dintre aceste moduri de producţie şi nu putem să ne formăm o părere
asupra lor, dacă nu cunoaştem decât categoriile abstracte ale circulaţiei mărfurilor
care le sunt comune. Nu există ştiinţă în care să se facă atâta tărăboi cu locurile
comune cele mai elementare ca în economia politică. Astfel, de pildă, J. B. Say se
încumetă să-şi formeze o părere asupra crizelor pentru că ştie că marfa este un
produs.
74
Chiar dacă vânzarea mărfii se repetă tot mereu, un fenomen care aici nu există încă
pentru noi, ea trece, odată cu ultima vânzare definitivă, din sfera circulaţiei în sfera con-
sumaţiei, pentru a servi aici ca mijloc de subzistenţă sau ca mijloc de producţie.
75
Ei (banii) nu au altă mişcare decât aceea pe care le-o imprimă produsele.” (Le
Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 885.)
76
Produsele sunt acelea care îi pun în mişcare (banii) şi fac ca ei să circule. Viteza
mişcării lor (adică a banilor) le înlocuieşte cantitatea. Dacă este nevoie, ei trec dintr-o
mână într-alta, fără a se opri un singur moment.” (Le Trosne: „De l'Interet Social”, pag,
915, 916.)
77
„Întrucât banii... reprezintă măsura obişnuită pentru cumpărări şi vânzări, oricine
are ceva de vânzare şi nu poate găsi cumpărător este imediat înclinat să creadă că
lipsa de bani, din ţară sau din district, este aceea care face ca mărfurile sale să nu
găsească cumpărători; şi toată lumea ţipă că lipsesc banii: dar e o mare greşeală
la mijloc. De ce au nevoie aceşti oameni, care ţipă după bani?... Arendaşul
(farmer) se plânge... El crede că dacă ar fi mai mulţi bani în ţară, el ar
putea obţine un preţ mai bun pentru produsele sale... Se pare, aşadar, că ceea
ce îi trebuie nu sunt banii, ci un preţ bun pentru cerealele şi pentru vitele sale, pe

150
care ar vrea să le vândă dar nu poate... De ce nu poate să obţină un preţ bun?.. 1.
Sau există prea multe cereale şi vite în ţară, astfel că cei mai mulţi din cei care vin
pe piaţă au nevoie, ca şi dânsul, să vândă, dar puţini au nevoie să cumpere, sau 2.
Desfacerea obişnuită pe calea exportului stagnează... sau 3. Consumul se micşorează,
dacă, de pildă, din cauza sărăciei, oamenii nu mai cheltuiesc pentru gospodăria lor
atâta cât cheltuiau înainte, astfel că nu simpla sporire a monedei este aceea care ar
uşura vânzarea bunurilor fermierului, ci înlăturarea uneia din aceste trei cauze care
apasă de fapt. Negustorul şi băcanul au de asemeni nevoie de bani, adică ei au
nevoie de desfacerea bunurilor cu care fac comerţ, aceasta pentru că piaţa
stagnează. Unei naţiuni nu-i merge niciodată mai bine decât atunci când
avuţiile merg repede din mână în mână. (Sir Dudley North: „Discourses upon
Trade”, Londra 1691, pag. 11-15 passim.) Elucubraţiile lui Herrenschwand se reduc
toate la ideea că contradicţiile care izvorăsc din natura mărfii şi care se manifestă
deci în circulaţia mărfurilor pot fi înlăturate prin sporirea mijloacelor de circulaţie.
Dar dacă a atribui stagnările în procesul de producţie şi de circulaţie lipsei
mijloacelor de circulaţie este o iluzie răspândită, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin
că, invers, o lipsă reală de mijloace de circulaţie, provocată, de exemplu, de cârpăcelile
oficiale cu regulation of currency” [reglementarea circulaţiei monetare], nu poate să pro-
voace la rândul ei stagnări.
78
«Există o anumită măsură şi o anumită proporţie pe care trebuie să le aibă banii
pentru a menţine viu comerţul unei naţiuni; un plus sau un minus ar fi dăunător. Aşa
cum într-un mic magazin de desfacere este nevoie de o cantitate determinată de
farthingi, pentru a schimba monedele de argint şi pentru a efectua acele plăţi care nu
pot fi efectuate cu cele mai mici monede de argint... Aşa cum, prin urmare, raportul
numeric al farthingilor necesari în comerţ depinde de numărul cumpărătorilor, de
frecvenţa cumpărăturilor lor şi, înainte de toate, de valoarea celei mai mici monede de
argint, tot aşa şi proporţia monedei metalice (aur sau argint) necesare pentru comerţul
nostru este determinată în mod asemănător de frecvenţa actelor de schimb şi de
mărimea plăţilor.» (William Petty: «A Treatise of Taxes and Contributions»,
Londra 1667, pag. 17.) Teoria Hume a fost apărată împotriva lui J. Steuart ş. a. de
A. Young, în lucrarea sa “Political Arithmetic”, Londra 1774, în care îi consacră un
capitol întreg întitulat:” Prices depend on quantity of money” [Preţurile depind de
cantitatea de monedă], pag. 112 şi urm. cartea mea “Zur Kritik etc.”, pag. 149, am
scris: “Chestiunea cantităţii monedelor aflate în circulaţie el (A. Smith) o înlătură în
mod tacit prin aceea că, în mod cu totul eronat, tratează banii ca simplă marfă.”
Această remarcă se aplică numai acolo unde A. Smith se ocupă de monedă ex officio
[din oficiu; aici: în mod expres]. În mod ocazional însă, ca de exemplu atunci când
face critica sistemelor anterioare de economie politică, el se exprimă în mod just:
Cantitatea de monedă este determinată în fiecare ţară de valoarea mărfurilor a căror
circulaţie ea are să o mijlocească... Valoarea bunurilor cumpărate şi vândute anual
într-o ţară oarecare cere o cantitate anumită de monedă care să le pună în circulaţie
şi să le repartizeze între consumatorii lor propriu-zişi; o cantitate mai mare nu poate
fi utilizată. Canalul circulaţiei atrage în mod necesar o sumă care este suficientă
pentru a-l umple şi nu primeşte niciodată mai mult decât atât. Wealth of Nations”,
cartea a IV-a, cap. 1 [vol. III, pag. 87, 89].) Tot aşa A. Smith îşi începe lucrarea ex

151
officio cu o apoteoză a diviziunii muncii. Mai târziu, în ultima parte, privitoare la
sursele veniturilor statului, el reproduce în mod ocazional atacurile lui A. Ferguson,
dascălul său, împotriva diviziunii muncii.
79
“Preţurile lucrurilor vor spori, desigur, la orice naţiune în măsura în care creşte can-
titatea de aur şi de argint ce se află în mâinile oamenilor; prin urmare, dacă la o
naţiune oarecare aurul şi argintul se împuţinează, preţurile tuturor mărfurilor vor
scădea şi ele în raport cu această scădere a cantităţii monedei.” (Jacob Vanderlint:
“Money answers all Things”, Londra 1734, pag. 5.) O comparaţie mai atentă între
Vanderlint şi” Essay” -urile lui Hume nu-mi lasă nici cea mai mică îndoială asupra
faptului că Hume a cunoscut şi utilizat lucrarea, de altfel destul de importantă, a lui V.
Concepţia după care masa mijloacelor de circulaţie determină preţurile o găsim şi la
Barbon, precum şi la alţi autori cu mult mai vechi încă. “Niciun inconvenient”, spune
Vanderlint, “nu poate să rezulte dintr-un comerţ liber, ci numai foloase foarte mari...
căci dacă el provoacă o reducere a cantităţii de numerar, lucru pe care măsurile de
îngrădire au tocmai menirea să-l împiedice, naţiunile la care se strânge numerarul vor
constata, desigur, că toate lucrurile sporesc în preţ în măsura în care creşte cantitatea
de numerar. Iar... produsele noastre manufacturate precum şi toate celelalte mărfuri
se ieftinesc peste puţin timp în aşa măsură, încât balanţa comercială înclină din nou în
favoarea noastră şi banii se întorc, din această cauză, din nou la noi.” (ibid., pag. 44.)
80
Că fiecare speţă de marfă în parte formează, prin preţul ei, un element component
al sumei preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie, este un lucru de la sine înţeles.
Este însă cu totul de neînţeles cum s-ar putea ca valori de întrebuinţare
incomensurabile una cu alta să fie schimbate en masse [în masă] contra masei de aur
şi de argint aflate într-o ţară. Dacă lumea mărfurilor este transformată într-o singură
marfă globală, din care fiecare marfă formează o parte aliquotă, rezultă următoarea
socoteală frumoasă: marfa globală = x chintale de aur, marfa A = o parte aliquotă a
mărfii globale = aceeaşi parte aliquotă din x chintale de aur. Acest lucru
Montesquieu îl spune în mod expres “Dacă se compară masa de aur şi de argint care
există pe lume cu suma mărfurilor existente, este sigur că fiecare produs individual,
respectiv fiecare marfă individuală, va putea să fie comparată cu o cantitate determinată
de monedă. Să presupunem că există pe lume un singur produs, respectiv o singură
marfă, sau că numai una este cumpărată şi că ea este divizibilă ca şi banii; în acest
caz, o parte anumită a acestei mărfi va corespunde unei părţi a masei de monedă; o
jumătate din totalul mărfurilor va corespunde unei jumătăţi din masa totală de
bani; întotdeauna stabilirea preţurilor mărfurilor depinde în principal de raportul
cantităţii totale de mărfuri faţă de cantitatea totală a semnelor monetare.” (Montesquieu:
“Esprit des lois”,” Oeuvres”, vol. III, pag. 12, 13.) Cu privire la dezvoltarea acestei
teorii din partea lui Ricardo, a discipolului său James Mill, a lordului Overstone etc.,
vezi Zur Kritik etc. pag. 140-146 şi pag. 150 şi urm. D-l J. St. Mill, cu logica
eclectică ce-l caracterizează, reuşeşte să fie de părerea tatălui său J. Mill şi în acelaşi
timp de părere contrară. Cine compară textul compilării sale:” Principles of Political
Economy” prefaţa (primei ediţii), în care el se proclamă singur drept un Adam Smith
al prezentului, nu ştie ce să admire mai mult: naivitatea sa sau naivitatea publicului
care l-a crezut pe cuvânt şi l-a acceptat drept Adam Smith, faţă de care el se află în
acelaşi raport în care se află generalul Williams Kars de Kars faţă de ducele de

152
Wellington. Cercetările originale ale d-lui J. St. Mill în domeniul economiei politice,
care nu sunt nici prea voluminoase şi nici prea pline de conţinut, le găsim pe toate,
aliniate frumos la rând, în broşurica sa: “Some Unsettled Questions of Political
Economy”, apărută în 1844. Locke enunţă în mod net legătura dintre faptul că aurul
şi argintul nu au valoare şi definirea valorii lor prin cantitate. «Întrucât oamenii au
convenit să atribuie aurului şi argintului o valoare, valoarea intrinsecă pe care o vedem
în aceste metale nu este decât cantitatea lor.” (“Some Considerations etc.”, 1691,
Works, ediţia din 1777, vol. II, pag. 15.)
81
Bineînţeles că nu este deloc în intenţia mea să mă ocup de amănunte, cum e
senioratul şi altele asemănătoare. Dar pentru sicofantul romantic Adam Muller, care
admit “liberalitatea grandioasă” cu care “guvernul englez bate monedă în mod
gratuit”, vreau să reproduc doar următorul pasagiu al lui Sir Dudley North: “Ca şi
celelalte mărfuri, argintul şi aurul au fluxurile şi refluxurile lor. Dacă din Spania
sunt aduse cantităţi de argint şi de aur... ele sunt duse în Tower şi transformate în
monedă. Scurt timp după aceea se naşte o cerere de lingouri pentru export. Dar dacă
asemenea lingouri nu există, toate fiind transformate din întâmplare în monedă, ce se
întâmplă? Moneda va fi din nou topită, ceea ce nu constituie o pierdere, pentru că
baterea monedei nu-l costă nimic pe proprietar; dar naţiunea rămâne în pagubă, căci
ea plăteşte astfel împletitul paielor pe care le vor mânca măgarii. Dacă comerciantul
(North însuşi a fost unul din cei mai mari comercianţi din timpul lui Carol al II-lea)
ar trebui să plătească un preţ pentru baterea monedei, el nu şi-ar trimite cu atâta
uşurinţă argintul în Tower; în acest caz, moneda bătută ar avea întotdeauna o
valoare mai mare decât argintul netransformat în monedă.” (North: «Discourses
etc.», pag. 18.)
82
În caz că moneda de argint nu se află niciodată într-o cantitate mai mare decât e
necesar pentru plăţi mai mici, ea nu poate fi acumulată în cantităţi care ar fi suficiente
pentru plăţi mai mari. Utilizarea aurului pentru plăţile mari implică în mod
necesar şi utilizarea lui în comerţul mărunt. Posesorii de monede de aur le
utilizează pe acestea şi în cumpărări mai mici, şi primesc, odată cu marfa cumpărată, şi
restul în argint; în modul acesta excedentul de argint, care de altfel l-ar împovăra pe micul
comerciant, este luat de la acesta şi predat circulaţiei generale. Dar dacă există atâta
argint, încât plăţile mici pot fi efectuate fără a se face apel la aur, comerciantul
detailist va primi la cumpărăturile mici argint, care în modul acesta se va acumula în
mod necesar în mâna lui.” (David Buchanan “Inquiry into the Taxation and
Commercial Policy of Great Britain”, Edinburgh 1844, pag. 248, 249.)
83
Mandarinul finanţelor Wan-mao-in şi-a permis să-i supună fiului cerului un proiect
care urmărea pe ascuns transformarea asignatelor imperiului chinez în bancnote
convertibile. Raportul comitetului asignatelor din aprilie 1854 îi trage o săpuneală
zdravănă. Dacă a primit şi numărul reglementar de lovituri de baston, nu ne este
cunoscut. “Comitetul, spune raportul la sfârşit, i-a studiat proiectul cu atenţie şi găseşte
că el urmăreşte în întregimea sa interesul comercianţilor şi nu conţine nicio latură
avantajoasă pentru coroană.” (“Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu
Peking uber China”, tradus din ruseşte de Dr. K. Abel şi F. A. Mecklenburg, vol. I, Berlin
1858, pag. 47 şi urm.) Despre demetalizarea continuă a monedelor de aur ca efect al
circulaţiei, un “governor” al Băncii Angliei declară ca martor în faţa lui “House of

153
Lords Committee” (despre “Bankacts” ): «În fiecare an o nouă serie de sovereign-i
(nu în sens politic, ci în sens de liră sterlină) cade sub greutatea legală. Seria care
într-un an circulă având greutatea legală pierde prin uzură o parte suficientă din
greutatea sa, pentru a întoarce balanţa împotriva sa în anul ce urmează.» (House of
Lords' Committee, 1848, Nr. 429.)
84
Notă la ediţia a 2-a. Cât de confuze sunt concepţiile asupra diferitelor funcţiuni ale
monedei chiar şi la cei mai buni autori din domeniul monedei ne arată, de pildă,
următorul pasaj din Fullarton:” În ceea ce priveşte schimburile noastre interne, toate
funcţiile monetare, care de obicei sunt îndeplinite de monedele de aur sau de argint, pot
fi îndeplinite cu tot atâta efect printr-o circulaţie de note neconvertibile, care nu au
altă valoare decât tocmai valoarea artificială şi întemeiată pe convenţie pe care au
dobândit-o prin lege, fapt care, cred eu, nu poate fi tăgăduit. O valoare de acest fel ar
putea să corespundă tuturor scopurilor unei valori intrinseci şi chiar să înlocuiască un
etalon de valoare, cu condiţia ca emisiunea să fie ţinută în limitele cuvenite.”
(Fullarton: Regulation of Currencies ediţia a 2-a, Londra 1845, pag. 21.) Aşadar,
pentru că marfa-bani poate fi înlocuită în circulaţie prin simple semne de valoare, ea
este superfluă ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor !
85
Din faptul că aurul şi argintul ca monedă bătută, adică în funcţia lor exclusivă ca
mijloc de circulaţie, devin semne ale lor proprii, Nicolas Barbon deduce dreptul
guvernelor “to raise money” [de a ridica valoarea monedei], adică de a atribui, de
exemplu, unei cantităţi de argint care se chema “Groschen” numele unei cantităţi
mai mari de argint, ca, de exemplu, “Taler”, şi de a plăti astfel creditorilor “groşeni”
în loc de “taleri”. Moneda se uzează şi devine mai uşoară prin numărarea mereu
repetată... Denumirea şi cursul monedei sunt acelea pe care oamenii le au în vedere
în comerţ, şi nu cantitatea argintului. “Autoritatea statului este aceea care
transformă metalul în bani.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”,
pag. 29. 30, 25.)
86
«O avuţie în bani nu este decât... o avuţie în produse, transformate în aur.»
(Mercier de la Rivière:” L’Ordre naturel etc.”, pag. 573.)” O valoare în produse nu
a făcut decât să-şi schimbe forma.” (ibid., pag. 486.)
87
«Prin acest procedeu ei îi menţin toate bunurile şi produsele la preţuri atât de
scăzute.» (Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 95, 96.)
88
«Banii sunt un amanet.» (John Bellers: “Essays about the Poor,
Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality”, Londra 1699, pag. 13.)
89
Aceasta pentru că în sens strict cumpărarea presupune aurul şi argintul existând
deja ca formă transformată a mărfii, cu alte cuvinte ca produs al vânzării.
90
Henric al III-lea, rege creştin al Franţei, fură relicvele din mânăstiri etc.
pentru a le transforma în argint. Este ştiut ce rol a jucat în istoria greacă răpirea
comorilor din templul delfic de către Foceeni. Se ştie, de asemenea, că la cei vechi
templele îi serveau zeului mărfurilor drept locuinţă. Ele erau bănci sacre. Pentru
Fenicieni, care erau un popor de comercianţi prin excelenţă, banii erau chipul
detaşat al tuturor lucrurilor. Era deci normal ca fecioarele care se vindeau străinilor
cu ocazia sărbătorilor zeiţei dragostei să-i jertfească zeiţei banul primit ca răsplată.
91
“Aur ! Strălucitor, de preţ şi galben aur!
Mult dintr-acesta-ţi face alb din negru, din hâd frumos,

154
Din nedrept drept, din josnic nobil, din vârstnic tânăr, din laş erou.
...Voi zei ! De ce aceasta ? Cum aceasta, zei ? El
Vă smulge preoţii supuşi de lângă voi;
Voinicilor le trage perna de sub cap:
Acest sclav galben
Religii împleteşte şi desface; pe-afurisit îl binecuvântează;
Cărunta lepră-o face mult iubită; cinsteşte hoţii,
Le dăruieşte titluri, plecăciuni şi încuviinţare
În sfatul senatorilor; el e acela
Care pe văduva trecută o împeţeşte;
...Hai, ţărână blestemată,
Târfă de rând a omenirii, tu !”
(Shakespeare: Timon of Athens”.)
92
“Căci doar nimic din tot ce-a câştigat vreun preţ
Pe lume, nu-i ca aurul de rău; cel care
Răstoarnă state, pustieşte, alungă oameni
Din curţi şi case; schimbă inimi virtuoase
Şi le îndreaptă spre fapte blestemate:
El învaţă pe oameni viclenia
Şi-obraznica nelegiuire-a crimei.”
(Sofocle: “Antigona”.)
93
“Avariţia speră să-l scoată chiar şi pe Pluton din interiorul pământului.” (Athenaeus
Deipnosophistai”.)
94
“A spori cât mai mult posibil numărul vânzătorilor fiecăreia din mărfuri, a reduce
cât mai mult posibil numărul cumpărătorilor, iată punctele cardinale în jurul cărora se
învârtesc toate operaţiunile economiei politice.” (Verri: “Meditazioni etc.”)
95
”Pentru susţinerea comerţului unei naţiuni, este necesară o sumă anumită de
monedă metalică (of specific money) care variază şi care uneori este mai mare, alteori
mai mică, după cum cer împrejurările... Aceste fluxuri şi refluxuri ale monedei se
reglementează de la sine fără ajutorul politicienilor... Găleţile acţionează alternativ
dacă moneda se împuţinează, lingourile sunt transformate în monedă; dacă lingourile se
împuţinează, moneda este topită.” (Sir D. North: “Discourses upon Trade”, pag.
22.) John Stuart Mill, care a fost mult timp funcţionar al Companiei Indiilor
Orientale, confirmă că până în prezent în India podoabele de argint încă funcţionează în
mod direct ca tezaur. Podoabele de argint sunt transformate în monedă atunci când
dobânda este ridicată şi se întorc atunci când dobânda scade.” (Declaraţia lui J. St.
Mill, Reports on Bankacts 1857, Nr. 2.084.) Conform unui document parlamentar din
1864, privitor la importul şi exportul de aur şi de argint în India, importul de aur şi de
argint a depăşit în 1863 exportul cu 19.367.764 l. st. În ultimii 8 ani înainte de 1864
excedentul importului de metale preţioase asupra exportului se cifra la 109.652.917 l.
st. În cursul secolului actual s-a bătut monedă în India într-o valoare care depăşeşte
cu mult 200.000.000 l. st.
96
Luther distinge banii ca mijloc de cumpărare de banii ca mijloc de plată.
“Îmi faci o fiinţă cu două feţe din şolticul acesta, astfel că aici nu pot să
plătesc şi acolo nu pot să cumpăr.” (Martin Luther:” An die Pfarrherrn, wider den

155
Wucher zu predigen”, Wittenberg 1540.)
97
Asupra raporturilor dintre creditori şi debitori la comercianţii englezi de la începutul
secolului al XVIII-lea: “Între comercianţi domneşte aici, în Anglia, un spirit de
cruzime, cum nu se găseşte în nicio altă societate şi în nicio altă ţară din lume.”
(“An Essay on Credit and the Bankrupt Act”, Londra 1707, pag. 2.)
98
Notă la ediţia a 2-a. În următorul pasaj, pe care îl scot din lucrarea mea apă-
rută în 1859, se va vedea de ce nu iau în considerare, în text, o formă opusă:
“Invers, banii pot fi cheltuiţi, în procesul B—M, ca mijloc efectiv de cumpărare,
şi preţul mărfii poate fi astfel realizat înainte ca valoarea de întrebuinţare a banilor
să se fi realizat, adică înainte ca marfa să fi fost înstrăinată. Lucrul se întâmplă, de
exemplu, în forma atât de curentă a plăţii anticipate. Sau în forma în care
guvernul englez cumpără opiul ryoţilor din India... În modul acesta însă banii nu
funcţionează decât tot în forma deja cunoscută a mijlocului de cumpărare...
Capitalul este avansat şi el, bineînţeles, în forma de bani... Acest punct de vedere
nu cade însă în sfera circulaţiei simple.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 119,
120.)
99
Criza monetară, definită în text ca o fază specială a oricărei crize industriale şi
comerciale cu caracter general, trebuie deosebită de acea categorie specială de crize
care numeşte şi ea criză monetară, dar care se poate ivi în mod independent, astfel că ea
nu influenţează industria şi comerţul decât prin recul. Aceste crize au drept centru de
mişcare capitalul monetar, astfel că sfera lor nemijlocită de manifestare sunt banca, bursa,
finanţele. (Nota lui Marx la ediţia a 3-a.)
100
“Această trecere bruscă de la sistemul de credit la sistemul monetar adaugă groaza
teoretică la panica practică: şi agenţii circulaţiei se cutremură în faţa misterului de
nepătruns al propriilor lor relaţii.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, (pag. 126.)
“Oamenii săraci stau inactivi, pentru că cei bogaţi nu au bani pentru a-i utiliza, cu
toate că au la dispoziţie acelaşi pământ şi aceleaşi mâini ca şi mai înainte pentru a
produce alimente şi îmbrăcăminte; acestea sunt adevărata avuţie a unei naţiuni, şi
nu banii.” (John, Bellers: “Proposals for raising a Colledge of Industry”, Londra
1696, pag. 3.)
101
Asupra modului cum asemenea momente sunt exploatate de ”amicii comerţului“
într-un rând (1839), un bătrân bancher hapsân (din City) ridică placa biroului din cabi-
netul său particular şi întinse în faţa unui prieten al său suluri de bancnote; cu vădită
plăcere el spuse că erau acolo 600.000 l. st., pe care le-a reţinut pentru a împuţina
moneda de pe piaţă şi care urmau să fie aruncate în circulaţie după ora 3 a
aceleiaşi zile. (“The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844”, Londra
1864, pag. 81.) Organul semi-oficial “The Observer” notează la 24 Aprilie 1864:”
Circulă anumite zvonuri foarte curioase asupra mijloacelor care se întrebuinţează
pentru a provoca o lipsă de bilete de bancă... Oricât de hazardată ar fi presupunerea
că s-ar face uz undeva de asemenea trucuri, relatările în această privinţă erau atât de
răspândite, încât ele trebuie într-adevăr menţionate”.
102
“Suma vânzărilor şi a tranzacţiilor care se încheie în cursul unei anumite zile nu
influenţează cantitatea de monedă care circulă în ziua respectivă, dar în marea
majoritate a cazurilor ele se vor concretiza într-o emitere multiplă de cambii asupra
cantităţii de monedă care ar putea să se afle în circulaţie în zilele următoare, mai mult

156
sau mai puţin îndepărtate... Cambiile acceptate astăzi şi creditele deschise astăzi nu
trebuie să se asemene, nici în ceea ce priveşte cantitatea, nici în ceea ce priveşte
suma totală şi nici în ceea ce priveşte termenul, cu acelea care au fost acceptate sau
deschise pentru mâine sau pentru poimâine; dimpotrivă, multe din cambiile şi
creditele care ajung la scadenţă astăzi se acoperă cu o mulţime de obligaţiuni a
căror origine se împarte asupra unei serii de date anterioare cu totul întâmplătoare.
Adeseori cambii trase pe termene de 12, 6, 3 luni sau de o lună se întâlnesc în aşa
mod, că fac să crească în mod deosebit obligaţiunile scadente într-o zi anumită.” («The
Currency Theory Review ed.; În a Letter to the Scottish People. By a Banker In
England», Edinburgh 1845, pag. 29, 30 passim.)
103
Ca exemplu pentru cantitatea redusă de monedă efectivă care intră în operaţiunile
comerciale propriu-zise, redăm aici tabelul uneia din cele mai mari întreprinderi
comerciale din Londra (Morrison, Dillon & Co.) asupra încasărilor şi plăţilor făcute în
monedă efectivă într-un an de zile. Tranzacţiunile din 1856 ale acestei întreprinderi,
care se cifrează la multe milioane de lire sterline, au fost reduse la proporţiile
unui milion.
Încasări l. st. Cheltuieli l. st.
Cambii ale băncilor şi 533.596 Cambii plătibile la termen 302.674
comercianţilor, plătibile la fix.
termen fix
Cecuri ale băncilor etc., 357.715 Cecuri asupra băncilor din 663.372
plătibile la vedere Londra
Bilete ale băncilor provinciale 9.627 Bilete ale Băncii Angliei 22.743
Bilete ale Băncii Angliei 68.554 Aur 9.427
Aur 28.089 Argint şi cupru 1.484
Argint şi cupru 1.486
Post office orders [mandate 933
de plată poştale]
Total 1.000.000 1.000.000

(“Report from the Select Committee on the Bankacts”, iulie 1858, pag. LXXI.)
104
“Comerţul trecând astfel de la schimbul direct al unor bunuri contra altor bunuri,
adică de la simpla predare şi primire, la vânzare şi la plată, toate tranzacţiunile... se
întemeiază acum pe preţul în bani.” (“An Essay upon Public Credit”, ediţia a 3-a,
Londra 1710. pag. 8.)
105
“Banii au devenit călăul tuturor lucrurilor.” Arta financiarului este “alambicul în
care s-a provocat evaporarea unei cantităţi înspăimântătoare de bunuri şi de mărfuri,
pentru a se obţine această esenţă purtătoare de nenorocire”. “Banii declară război
întregului neam omenesc.” (Boisguillebert: “Dissertation sur la nature des richesses, de
l'argent et des tributs”, ediţia Daire, “Economistes financiers”, Paris 1843, vol. I, pag.
413, 419, 417.)
106
Lunea Rusaliilor, “În 1824, povesteşte domnul Craig comisiunii parlamentare
de anchetă din 1826, a fost la Edinburgh o cerere atât de enormă de bilete de bancă,
încât la ora 11 nu mai aveam niciun singur bilet în portofoliul nostru. Am trimis pe

157
rând la diferitele bănci pentru a lua cu împrumut, dar nu am putut obţine nimic,
astfel că multe tranzacţiuni nu au putut fi lichidate decât cu ajutorul unor simple slips of
paper (bileţele de hârtie]. Dar la ora 3 după amiază toate biletele se întorseseră la
băncile de la care proveneau. Ele nu făcuseră decât să treacă dintr-o mână într-alta.”
Cu toate că circulaţia efectivă medie a biletelor de bancă se cifrează în Scoţia la mai
puţin de 3 milioane l. st., totuşi, la diferitele termene de plată din cursul anului, toate
biletele de bancă aflate în posesiunea bancherilor, în total aproximativ 7 milioane l.
st., sunt chemate a juca un rol activ. În aceste ocazii, biletele au de îndeplinit o
funcţie unică şi specifică, şi îndată ce au ele se întorc la băncile de la care
porniseră. (John Fullarton: “Regulation of Currencies”, ediţia a 2-a, Londra
1845, pag. 86 notă.) Adăugăm, pentru mai buna înţelegere a celor ce preced, că pe
timpul lui Fullarton se emiteau în Scoţia bilete asupra depozitelor, şi nu cecuri.
* În original se află aici, dintr-o eroare evidentă de scris, cuvântul invers. — Nota Inst.
M. E. L.
107
La întrebarea ”dacă aceeaşi sumă de 6 milioane (aur) ar fi suficientă pentru depla-
sările şi ciclurile pe care le-ar necesita comerţul la o cifră de schimburi de 40
milioane anual”, Petty răspunde, cu măiestria sa obişnuită:” Răspunsul este
afirmativ; pentru suma de 40 milioane n-ar fi nevoie decât de 40/52 dintr-un milion,
dacă deplasările s-ar efectua în termene scurte, adică săptămânale, cum e cazul cu
meseriaşii şi muncitorii nevoiaşi care încasează [bani] şi plătesc în fiecare sâmbătă;
dar dacă termenele sunt trimestriale, cum e cazul la noi cu arenda (rent) care se
plăteşte şi cu impozitele care se încasează trimestrial, e nevoie de 10 milioane. Dacă
presupunem, aşadar, că în general plăţile se efectuează la termene care variază între 1
şi 13 săptămâni, trebuie să adăugăm 10 milioane la 40/52 obţinem astfel o sumă care,
împărţită la 2, ne dă circa 5 1/2 milioane, astfel că circa 51/2 milioane ar fi suficiente.”
(William Petty: “Political Anatomy of Ireland, 1672”, ediţia 1691, Londra, pag. 13,
14.)
108
Iată de ce orice legislaţie care prescrie băncilor naţionale a tezauriza numai metalul
preţios care funcţionează ca monedă în interiorul ţării este absurdă. Se cunosc, de
exemplu,” plăcutele îngrădiri” pe care şi le-a creat singură Banca Angliei. Asupra
marilor epoci istorice în care au intervenit schimbări în valoarea relativă a aurului şi
argintului, vezi Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 136 şi urm. — Adaos la ediţia a 2-a.
Prin Bankact-ul din 1844, sir Robert Peel a căutat să remedieze această stare,
permiţând Băncii Angliei să emită bilete de bancă acoperite cu lingouri de argint,
dar în aşa mod ca rezerva de argint să nu reprezinte niciodată mai mult de un sfert
din rezerva de aur, valoarea argintului estimându-se după preţul său zilnic (în aur)
de pe piaţa londoneză. (La ediţia a 4-a. - Ne aflăm din nou într-o epocă de
pronunţată schimbare a valorii relative a aurului şi argintului. Cu vreo 25 de ani în urmă,
raportul dintre valoarea aurului şi aceea a argintului era de 151 /2: 1; în prezent acest
raport este de aproximativ 22: 1 şi argintul continuă să scadă încă în raport cu aurul.
Faptul se datorează, în esenţă, unei revoluţii în modul de producere a ambelor
metale. Mai înainte aurul se extrăgea în mod aproape exclusiv prin spălarea
depozitelor aluviale aurifere, adică a produselor eroziunii unor roci aurifere În prezent
această metodă nu mai este suficientă şi a fost împinsă pe al doilea plan de extracţia
din galeriile aurifere de cuarţ, practicată până acum doar în mod secundar, dar bine

158
cunoscută şi celor vechi (Diodor, III, 12-14). Pe de altă parte, nu numai că au fost
descoperite în partea de apus a Munţilor Stâncoşi americani noi zăcăminte uriaşe de
argint, dar aceste zăcăminte, ca şi minele de argint din Mexic, au fost puse în
valoare cu ajutorul drumurilor de fier, care au permis aducerea de maşini moderne şi
de combustibil, extragerea argintului efectuându-se astfel pe scara cea mai largă şi cu
cheltuieli mai mici. Dar mai este o deosebire mare în ceea ce priveşte modul în care
cele două metale se găsesc în galeriile de minereu. Aurul se găseşte de cele mai multe
ori în formă pură, dar împrăştiat, în cantităţi foarte mici, în cuarţ; roca trebuie deci
fărâmiţată în întregul ei, pentru ca apoi aurul să fie extras prin spălare sau cu ajutorul
mercurului. La 1.000.000 grame de cuarţ revin în modul acesta de multe ori abia 1-3
grame de aur, şi foarte rar 30-60 grame. Argintul se găseşte rar în formă pură; în
schimb el se găseşte însă în minereuri speciale, care pot fi uşor separate de rocă şi care
conţin de cele mai multe ori procente argint sau îl găsim în cantităţi mai mici în
minereurile de cupru, de plumb etc., a căror prelucrare este în sine rentabilă. Chiar din
aceste fapte rezultă că în timp ce munca necesară pentru producţia aurului a avut mai
degrabă tendinţa de a spori, cea a argintului a scăzut în mod neîndoios, astfel că
scăderea în valoarea argintului îi găseşte explicaţie foarte naturală. Această scădere
a valorii şi-ar găsi expresia într-o şi mai mare scădere a preţului, dacă acesta nu ar fi
menţinut la un nivel ridicat prin mijloace artificiale. Dar zăcămintele de argint ale
Americii nu au fost încă puse în valoare decât în mică măsură, astfel că există toate
perspectivele ca valoarea argintului să-şi menţină un timp mai îndelungat tendinţa de
scădere. Această situaţie va mai fi accentuată de scăderea relativă a cererii de argint
pentru articole de menaj şi de lux, de înlocuirea sa prin articole placate, prin aluminiu
etc. Din toate acestea putem să ne dăm seama cât de utopică este concepţia bimetalistă,
după care un curs internaţional obligatoriu ar readuce argintul la vechiul raport de
valoare de 1: 151/2. E mai probabil că şi pe piaţa internaţională argintul va pierde din
ce în ce mai mult calitatea de monedă. — F. E.)
109
Adversarii sistemului mercantilist, sistem care consideră soldarea balanţei comer-
ciale excedentare cu ajutorul aurului şi al argintului ca scop al comerţului mondial,
nu au înţeles deloc, la rândul lor, funcţia monedei universale. Am arătat în mod
amănunţit, luând ca exemplu pe Ricardo («Zur Kritik etc.”, pag. 150 şi urm.), cum
înţelegerea greşită a legilor care reglementează masa mijloacelor de circulaţie nu face
decât să se reflecte în înţelegerea greşită a mişcării metalelor preţioase pe scară
internaţională. Dogma sa greşită «O balanţă comercială defavorabilă nu poate să ia
niciodată naştere în alt mod decât printr-o supraabundenţă de mijloace de
circulaţie... Exportul de monedă bătută este provocat de ieftinătatea acesteia şi nu este
urmarea ci cauza unei balanţe defavorabile» se găseşte deci încă la Barbon: “Balanţa
comercială, dacă există asemenea balanţă, nu este cauza faptului că moneda este
scoasă din ţară; acest fapt se explică, dimpotrivă, prin deosebirea dintre valorile
lingourilor de metal preţios din diferitele ţări.” (N. Barbon: «A Discourse
concerning coining etc.», pag. 59, 60). MacCulloch, în lucrarea sa “The Literature
of Political Economy, a classified Catalogue”, Londra 1845, îl laudă pe Barbon pentru
această anticipare, dar se fereşte cu grijă de a menţiona măcar în treacăt formele naive în
care se mai manifestă încă la B. premisele absurde ale lui “currency principale”.
Lipsa de critică şi chiar de bună credinţă a acelui catalog culminează în pasajele

159
privitoare la istoria teoriei monetare, unde MacCulloch îl perie pe lordul Overstone
(ex-banker [fostul bancher] Lloyd), al cărui sicofant se arată a fi şi pe care îl numeşte
“facile princeps argentariorum” [conducătorul recunoscut al bancherilor].
110
Astfel, atunci când e vorba de subsidii, de împrumuturi în bani pentru scopuri
de război sau pentru reluarea plăţilor în numerar ale băncilor etc., poate să fie
nevoie de valoare în formă de bani.
110a
Notă la ediţia a 2-a. “Într-adevăr, nu aş putea să-mi doresc o dovadă mai con-
vingătoare pentru faptul că mecanismul tezaurizării este în stare, în ţările cu monedă
metalică, să îndeplinească oricare din funcţiile necesare cu ocazia achitării
obligaţiunilor internaţionale, şi aceasta fără a se recurge în mod sensibil la circulaţia
generală, decât uşurinţa cu care Franţa, care abia începea să-şi revină din zguduirea
produsă de o invazie inamică pustiitoare, a efectuat într-o perioadă de 27 de luni plata
unei despăgubiri de război de aproape 20 milioane ce i-a fost impusă de puterile
aliate, şi anume o parte importantă a acestei sume în monedă metalică, fără a-şi
reduce sau deranja circulaţia sa internă şi fără a produce măcar vreo fluctuaţie
alarmantă în schimburile sale.” («Fullarton: Regulation of Currencies», pag. 191.)
(La ediţia a 4-a. Un exemplu şi mai frapant constituie uşurinţa cu care tot Franţa a
fost în stare să achite între anii 1871 şi 1873, într-un răstimp de 30 de luni, o
despăgubire de război mai mult decât de zece ori mai mare, şi anume, în mare parte,
de asemeni în monedă metalică. F. E.)
111
“Moneda se repartizează între naţiuni după nevoile lor... prin faptul că este
mereu atrasă de produse. (Le Trosne:” De l’Interet Social”, ibid., pag. 916.)
“Minele care livrează neîncetat aur şi argint sunt destul de bogate pentru a da fiecărei
naţiuni cantitatea necesară.” (J. Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 40.)
112
“Cursurile schimbului urcă şi scad în fiecare săptămână; în anumite epoci ale anului
ele sunt ridicate în defavoarea unei naţiuni, în alte epoci ele sunt tot atât de ridicate în
favoarea ei.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”, pag. 39.)
113
Aceste funcţii diferite pot intra într-un conflict periculos între ele, din momen-
tul în care li se adaugă funcţia de fond de conversiune pentru bilete de bancă.
114
“Excedentul de monedă existent peste nevoile stricte ale comerţului interior repre-
zintă capital mort şi nu aduce niciun folos ţării care îl reţine, afară doar dacă este
importat şi exportat în cadrul comerţului extern”. (John Bellers: “Essays etc.”, pag.
12.) ”Ce se întâmplă însă dacă avem prea multă monedă bătută ? Pe cea care conţine
proporţia cea mai mare de metal preţios putem să o topim şi să o transformăm în
tacâmuri splendide; sau să o trimitem sub formă de marfă acolo unde există nevoie şi
cerere de asemenea metal; sau să o dăm cu împrumut acolo unde se plăteşte o
dobândă ridicată.” (W. Petty: “Quantulumcunque etc.”, pag. 39.)” Moneda nu este
decât grăsimea de pe corpul statului; din această cauză, o supraabundenţă a sa îi
stânjeneşte mobilitatea, aşa cum o lipsă îl îmbolnăveşte... la fel cum grăsimea
uşurează mişcarea muşchilor, hrăneşte atunci când lipsesc substanţele alimentare,
umple golurile nepotrivite şi înfrumuseţează trupul, tot astfel moneda uşurează
mişcările statului, aduce alimente din străinătate atunci când în ţară e scumpete,
achită conturi... şi înfrumuseţează întregul; e drept”, încheie Petty în mod ironic,” în
special pe indivizii care posedă mult din ea.” (W. Petty: “Political Anatomy of
Ireland”, pag. 14.)

160
 SECŢIUNEA A DOUA
TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

Capitolul patru
TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

1. Formula generală a capitalului

Circulaţia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului.

Producţie de mărfuri, circulaţie dezvoltată a mărfurilor, comerţ, iată
condiţiile istorice în care ia naştere capitalul. Comerţul mondial şi
piaţa mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a
capitalului.
Dacă facem abstracţie de conţinutul material al circulaţiei
mărfurilor, de schimbul diferitelor valori de întrebuinţare, şi nu privim
decât formele economice pe care le creează acest proces, găsim că
produsul lui ultim sunt banii. Acest produs ultim al circulaţiei
mărfurilor este prima formă de manifestare a capitalului.
Din punct de vedere istoric, capitalul se opune pretutindeni
proprietăţii funciare în primul rând sub formă de bani, de avuţie în bani:
capital comercial şi capital uzurar.1 Nu este însă nevoie să ne întoarcem
la istoria formării capitalului, pentru a vedea că banii sunt prima sa
formă de manifestare. Fenomenul se repetă zilnic înaintea ochilor
noştri şi în prezent, orice capital nou apare pentru prima oară pe scenă,
adică pe piaţă, indiferent dacă este vorba de piaţa de mărfuri, de cea a
braţelor de muncă sau de cea monetară, sub formă de bani, bani care,
prin anumite procese, urmează să se transforme în capital.
Banii în formă de bani şi banii în formă de capital nu se
deosebesc, în primul rând, decât prin formele lor diferite de circulaţie.
Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M—B—M,
transformarea mărfii în bani şi retransformarea banilor în marfă; adică

161
a vinde pentru a cumpăra. Alături de această formă, găsim însă şi
alta, având o deosebire specifică, anume forma B—M—B,
transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani; adică a
cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această
ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi
sunt capital chiar prin însăşi destinaţia lor.
Să privim mai îndeaproape forma de circulaţie B—M—B. Ea
trece, la fel ca şi circulaţia simplă de mărfuri, prin două faze opuse. În
prima fază, B—M, cumpărare, banii se transformă în marfă; în a doua
fază, M—B, vânzare, marfa se transformă în bani. Iar unitatea ambelor
faze este realizată în operaţiunea totală, care schimbă banii pe marfă,
schimbând apoi din nou aceeaşi marfă pe bani, care cumpără marfă
pentru a o vinde sau dacă neglijăm deosebirile formale dintre cumpărare
şi vânzare, care cu banii cumpără marfă şi cu marfa bani.2 Rezultatul cu
care se termină întreg procesul este schimbul banilor contra bani, B—B.
Dacă cumpăr cu 100 l. st. 2.000 pfunzi de bumbac şi revând apoi aceşti
2.000 pfunzi de bumbac cu 110 l. st., rezultatul este că am schimbat
100 l. st. contra 110 l. st., adică bani contra bani.
Este evident că procesul de circulaţie B—M—B ar fi fără rost şi
lipsit de conţinut, dacă s-ar schimba prin intermediul lui o valoare în
bani contra aceleiaşi valori în bani, de exemplu 100 l. st. contra 100 l.
st. Mult mai simplă şi mai sigură ar fi metoda tezaurizatorului care
reţine cele 100 l. st. ale sale, în loc de a le expune primejdiilor
circulaţiei. Pe de altă parte, indiferent dacă negustorul revinde bumbacul
pe care l-a cumpărat cu 100 l. st., cu suma de 110 1. st., sau dacă este
nevoit să-l vândă cu 100 l. st., sau chiar cu 50 l. st., în orice caz banii
lui au efectuat o mişcare specifică şi originală, cu totul diferită de
aceea care are loc în circulaţia simplă a mărfurilor, de exemplu în mâna
ţăranului care vinde grâu şi îşi cumpără cu banii astfel obţinuţi haine.
Trebuie deci caracterizate în primul rând deosebirile de formă dintre
ciclurile B—M—B şi M—B—M. În modul acesta va ieşi în evidenţă
şi deosebirea de conţinut care se ascunde în dosul acestor deosebiri de
formă.
Să vedem, în primul rând, ce este comun celor două forme.
Ambele cicluri se compun din aceleaşi două faze opuse,
M—B, vânzare, şi B—M, cumpărare. În fiecare din aceste două

162
faze îi stau faţă în faţă aceleaşi două elemente materiale, marfa şi
banii, şi două persoane în acelaşi rol economic, un cumpărător şi un
vânzător. Fiecare din cele două cicluri reprezintă unitatea aceloraşi
faze opuse, şi în ambele cazuri această unitate se realizează prin
intervenţia a trei părţi contractante, dintre care prima nu face decât să
vândă, a doua nu face decât să cumpere, iar a treia cumpără şi vinde în
mod alternativ.
Ceea ce deosebeşte însă din capul locului cele două cicluri
M—B—M şi B—M—B, este ordinea inversată în care se succed
aceleaşi faze opuse ale circulaţiei. Circulaţia simplă de mărfuri începe
cu vânzarea şi se termină cu cumpărarea; circulaţia banilor sub formă
de capital începe cu cumpărarea şi se termină cu vânzarea. În primul
caz marfa, în al doilea caz banii, sunt punctul de plecare şi de
încheiere al operaţiei. În prima formă, procesul total este realizat prin
intermediul banilor, în a doua formă, dimpotrivă, prin intermediul
mărfii.
În circulaţia M—B—M banii se transformă, în cele din urmă,
în marfă, care serveşte ca valoare de întrebuinţare. Banii sunt astfel
cheltuiţi în mod definitiv. Dimpotrivă, în forma inversă B—M—B
cumpărătorul cheltuieşte bani, pentru a încasa bani în calitate de
vânzător. Cumpărând marfa, el aruncă banii în circulaţie, pentru a-i
retrage din nou din ea prin vânzarea aceleiaşi mărfi. El nu dă drumul
banilor decât cu intenţia perfidă de a pune din nou mâna pe ei.
Aşadar, banii sunt doar avansaţi. 3
În forma M—B—M aceeaşi monedă îi schimbă de două ori
locul. Vânzătorul o primeşte de la cumpărător şi o plăteşte altui
vânzător. Procesul total, început cu încasarea de bani în schimbul
mărfii, se încheie cu cheltuirea de bani în schimbul altei mărfi. În
forma B—M—B se întâmplă fenomenul invers. Aici, nu aceeaşi
monedă îi schimbă locul de două, ori, ci aceeaşi marfă. Cumpărătorul o
primeşte din mâna vânzătorului şi o trece mai departe în mâna altui
cumpărător. Aşa cum în circulaţia simplă de mărfuri dubla deplasare a
aceleiaşi monede are ca efect trecerea ei definitivă dintr-o mână
într-alta, tot astfel dubla deplasare a aceleiaşi mărfi are ca rezultat,
aici întoarcerea banilor la primul lor punct de plecare.
Întoarcerea banilor la punctul lor de plecare nu depinde de

163
chestiunea dacă marfa se vinde mai scump decât a fost cumpărată.
Această împrejurare nu influenţează decât mărimea sumei de bani care
se întoarce. Fenomenul însuşi al întoarcerii are loc în momentul în care
marfa cumpărată este din nou vândută, ciclul B—M—B fiind astfel
efectuat în întregime. Iată, aşadar, o deosebire perceptibilă, între
circulaţia banilor sub formă de capital şi simpla lor circulaţie ca
bani.
Ciclul M—B—M este efectuat în întregime atunci când
vânzarea unei mărfi aduce bani, pe care cumpărarea altei mărfi îi
retrage din nou. Dacă are totuşi loc o întoarcere a banilor la punctul
lor de plecare, acest lucru se întâmplă numai prin reluarea sau
repetarea întregului proces. Dacă vând un quarter de grâu cu 3 l. st. şi
cumpăr cu aceste 3 I. st. îmbrăcăminte, pentru mine aceste 3 1. st. sunt
definitiv cheltuite. Nu mai am nimic a face cu ele. Ele aparţin
comerciantului de îmbrăcăminte. Dacă vând un al doilea quarter de
grâu, are loc o întoarcere de bani spre mine, dar nu ca urmare a primei
tranzacţii, ci de pe urma repetării ei. Banii se îndepărtează din nou de
mine, atunci când eu duc la sfârşit a doua tranzacţie, cumpărând din
nou. În circulaţia M—B—M, cheltuirea banilor nu stă în nicio legătură
cu întoarcerea lor. În B—M—B, însă, întoarcerea banilor este o urmare a
însuşi felului în care ei au fost cheltuiţi. Dacă nu are loc această
întoarcere, operaţiunea a dat greş, adică procesul a fost întrerupt fără a fi
fost terminat, întrucât lipseşte a doua fază a sa, anume vânzarea, care
completează şi încheie cumpărarea.
Ciclul M—B—M are ca punct de plecare, la o extremitate a sa,
o marfă şi se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăseşte
circulaţia, intrând în sfera consumului. Scopul final al acestui ciclu este deci
consumaţia, satisfacerea trebuinţelor, într-un cuvânt valoarea de
întrebuinţare. Dimpotrivă, ciclul B—M—B porneşte de la extremitatea
bani şi se întoarce în cele din urmă la aceeaşi extremitate. Mobilul şi
scopul său determinant este astfel valoarea de schimb.
În circulaţia simplă a mărfurilor ambele extremităţi au aceeaşi
formă economică. Ambele sunt mărfuri. Ele mai sunt şi mărfuri de
aceeaşi mărime de valoare. Dar ele sunt valori de întrebuinţare diferite
din punct de vedere calitativ, de exemplu grâu şi îmbrăcăminte. Schimbul
produselor, schimbul diferitelor materii în care se concretizează munca

164
socială, iată ce formează aici conţinutul procesului. Altfel stau lucrurile în
circulaţia B—M—B. La prima vedere ea pare lipsită de conţinut, pentru
că ar fi tautologică. Ambele extremităţi au aceeaşi formă economică.
Ambele sunt bani şi deci nu sunt valori de întrebuinţare care să se
deosebească din punct de vedere calitativ, tocmai pentru că banii sunt
forma modificată a mărfurilor în care valorile lor de întrebuinţare
specifice au dispărut. A schimba 100 1. st. contra bumbac şi a schimba
apoi din nou acelaşi bumbac contra 100 1. st., adică a schimba pe o
cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiaşi lucru, pare o ope-
raţiune pe cât de insipidă, pe atât de inutilă.4 O sumă de bani nu se
poate deosebi în general de altă sumă de bani decât numai prin
mărimea ei. Procesul B — M — B nu-şi datorează astfel conţinutul său
unei deosebiri calitative între extremităţile sale, căci ambele sunt
bani, ci deosebirii cantitative. La sfârşit sunt scoşi din circulaţie
mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea la început.
Bumbacul cumpărat cu 100 l. st. este revândut de pildă cu
100 + 10 1. st., adică cu 110 1. st. Forma completă a
procesului este deci B— M— B’, B’ fiind = B + ΔB, adică
suma de bani avansată la început, sporită cu un increment. Acest
increment sau excedent peste valoarea iniţială îl numesc plusvaloare
(surplus value). Valoarea avansată la început nu este numai conservată
înăuntrul circulaţiei, dar ea îi schimbă în circulaţie mărimea,
adăugându-şi o plusvaloare; ea se valorifică. Acest proces o transformă
în capital.
Este posibil, ce-i drept, ca şi în M—B—M, cele două extremităţi
M şi M, de exemplu grâul şi îmbrăcămintea, să fie mărimi de valoare
diferite din punct de vedere cantitativ. Se poate ca ţăranul să-şi vândă
grâul peste valoarea lui sau să cumpere hainele sub valoarea lor. Se
poate ca el, la rândul lui, să fie înşelat de către comerciantul de haine. Dar
pentru această formă de circulaţie aceste diferenţe de valoare sunt pur
întâmplătoare. Ea nu-şi pierde rostul, sensul, cum este cazul cu procesul
B—M—B, dacă cele două extremităţi, de exemplu grâul şi hainele, sunt
echivalente. Valoarea lor egală este aici dimpotrivă, o condiţie ca
procesul să decurgă în mod normal.
Repetarea sau reînnoirea procesului a vinde pentru a cumpăra,
îi găseşte, ca şi acest proces însuşi, măsura şi ţinta într-un scop final aflat

165
în afara procesului, adică în consumaţie, în satisfacerea anumitor
trebuinţe. În procesul: a cumpăra pentru a vinde, dimpotrivă, începutul şi
sfârşitul sunt identice, adică bani, valoare de schimb, şi chiar prin acest
fapt mişcarea este fără de sfârşit. E drept că B s-a transformat în B+ ΔB,
că cele 100 l. st. s-au transformat în 100 + 10. Dar, privite numai din
punct de vedere calitativ, 110 l. st. sunt acelaşi lucru ca şi 100 1. st.,
adică bani. De asemenea, privite din punct de vedere cantitativ, 110 1. st.
sunt o sumă de valoare limitată, ca şi 100 1. st. Dacă cele 110 1. st. ar fi
cheltuite ca bani, ele şi-ar pierde rolul. Ele ar înceta de a fi capital.
Retrase din circulaţie, ele se pietrifică sub formă de tezaur, nu mai
sporesc cu niciun ban, chiar dacă ar zăcea până la ziua de apoi. Dacă
este vorba deci de valorificarea valorii, necesitatea de valorificare este
aceeaşi pentru 110 l. st. ca şi pentru 100 l. st., întrucât amândouă sunt
expresii limitate ale valorii de schimb, având amândouă aceeaşi misiune,
anume de a se apropia de bogăţia în sine prin creştere în mărime. E drept
că, pentru un moment, valoarea de 100 1. st. avansată la început, se
deosebeşte de plusvaloarea de 10 l. st., care i se adaugă în circulaţie, dar
această deosebire dispare imediat. La sfârşitul procesului nu apare
într-o parte valoarea iniţială de 100 l. st. şi în cealaltă parte plusvaloarea
de 10 1. st. Ceea ce apare este o singură valoare de 110 l. st., care se află
exact în aceeaşi formă potrivită pentru a putea începe procesul de
valorificare ca şi cele 100 1. st. iniţiale.
La capătul procesului reapar banii, ca un nou început al
acestuia.5 Sfârşitul fiecărui ciclu în care se efectuează cumpărarea
pentru vânzare formează astfel de la sine începutul unui ciclu nou.
Circulaţia simplă de mărfuri — vânzarea pentru cumpărare — serveşte
drept mijloc pentru un scop final situat în afara circulaţiei, anume
însuşirea valorilor de întrebuinţare, satisfacerea trebuinţelor.
Dimpotrivă, circulaţia banilor sub formă de capital este un scop în sine,
căci numai înăuntrul acestei mişcări mereu reînnoite există valorificare
a valorii. Mişcarea capitalului este deci nelimitată.6
În calitate de agent conştient al acestui proces, posesorul de bani
devine capitalist. Persoana lui, sau mai bine zis buzunarul lui, este
punctul de plecare şi de întoarcere al banilor. Conţinutul obiectiv al
acestei circulaţii — valorificarea valorii — este scopul subiectiv urmărit
de el, şi numai în măsura în care aproprierea progresivă a bogăţiei

166
abstracte este singurul mobil al operaţiunilor sale funcţionează el în
calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu
voinţă şi cu conştiinţă. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie deci
considerată niciodată ca scop imediat urmărit de capitalist.7 De asemeni,
nici câştigul izolat, ci procesul neîncetat de a câştiga.8 Această tendinţă
absolută de îmbogăţire, această goană pătimaşă după valoare,9 îi este
comună capitalistului şi tezaurizatorului, dar în timp ce tezaurizatorul nu
este decât un capitalist înnebunit, capitalistul este un tezaurizator
raţional. Sporirea neîncetată a valorii, urmărită de tezaurizator prin
tendinţa de a salva10 banii de circulaţie, capitalistul, mai deştept, o
obţine abandonându-i întruna circulaţiei.10a
Formele independente, formele bani, pe care le îmbracă
valoarea mărfurilor în circulaţia simplă, nu fac decât să mijlocească
schimbul mărfurilor şi dispar odată ce rezultatul final al procesului este
atins. În procesul B—M—B, dimpotrivă, atât marfa cât şi banii
funcţionează doar ca nişte moduri diferite de existenţă ale valorii însăşi,
banii fiind forma ei generală de existenţă, iar marfa forma ei specială
sau am putea spune, deghizată.11 Valoarea trece mereu dintr-o formă
într-alta, fără a se pierde în această mişcare, şi se transformă astfel
într-un subiect automat. Dacă fixăm diferitele forme de manifestare pe
care valoarea care se valorifică le îmbracă în mod alternativ în mişcarea
ciclică a vieţii sale, obţinem constatările: Capitalul este bani, capitalul
este marfă.12 De fapt însă valoarea devine aici subiectul unui proces, în
care, o dată cu alternarea continuă a formelor bani şi marfă, ea îşi
schimbă propria sa mărime, respingându-se, ca plusvaloare, de la sine
însăşi ca valoare iniţială, valorificându-se ea însăşi. Căci mişcarea în
care ea îşi adaugă plusvaloare este mişcarea ei proprie; valorificarea ei
este, aşadar, o autovalorificare. Ea a obţinut puterea ocultă de a crea
valoare, pentru că este valoare. Ea naşte pui vii, sau cel puţin face ouă
aurii.
Ca subiect permanent al unui asemenea proces, în care îmbracă
şi dezbracă în mod alternativ forma bani şi forma marfă, conservându-se
însă şi mărindu-se în această alternare, valoarea are nevoie, în primul
rând, de o formă independentă, în care să se constate identitatea ei cu
sine însăşi. Şi această formă ea o posedă în bani. Banii formează deci
punctul de plecare şi punctul de încheiere al oricărui proces de

167
valorificare. Au fost 100 1. st., acum sunt 110 1. st. etc. Dar banii înşişi
nu sunt aici decât una din formele valorii, căci aceasta are două forme.
Dacă nu iau forma de marfă, banii nu devin capital. Prin urmare banii
nu iau aici o atitudine «polemică” faţă de marfă, ca în cazul tezaurizării.
Capitalistul ştie că toate mărfurile, oricât de zdrenţăros le-ar fi aspectul
şi oricât de urât ar mirosi ele, sunt în ceea ce priveşte credinţa şi
adevărul, bani, evrei circumcişi în suflet, şi că, în plus, ele sunt nişte
mijloace miraculoase pentru a face, din bani, bani şi mai mulţi.
Dacă în circulaţia simplă valoarea mărfurilor dobândeşte faţă de
valoarea lor de întrebuinţare cel mult forma independentă a banilor, ea
apare aici deodată ca o substanţă în evoluţie, care se mişcă de la sine şi
pentru care marfa şi banii nu sunt amândouă decât simple forme. Dar
mai mult încă. În loc de a reprezenta raporturi între mărfuri, ea intră
acum, aşa zicând, într-un raport privat cu sine însăşi. Ca valoare
iniţială, ea se deosebeşte de sine însăşi ca plusvaloare; ca Dumnezeu
tatăl, ea se deosebeşte de sine însăşi ca Dumnezeu fiul; amândouă sunt
de aceeaşi vârstă şi formează de fapt o singură persoană, căci numai prin
plusvaloarea de 10 1. st. cele 100 1. st. avansate devin capital, şi imediat
ce au devenit capital, imediat ce a fost creat fiul şi prin fiu tatăl,
deosebirea dispare din nou şi amândouă sunt una, 110 1. st.
Valoarea devine astfel valoare în evoluţie, bani în evoluţie, şi ca
atare capital. Ea provine din circulaţie, se întoarce în circulaţie, se
menţine şi se multiplică în ea, se întoarce mărită din ea şi reîncepe tot
mereu acelaşi proces ciclic.13 B—B', bani ce nasc bani — money which
begets money — iată cum au caracterizat capitalul primii săi interpreţi,
mercantiliştii.
E drept că a cumpăra pentru a vinde, sau mai complet, a
cumpăra pentru a vinde mai scump, B—M—B', pare a fi o formă
proprie doar unei categorii de capital, anume capitalului comercial. Dar
şi capitalul industrial este bani care se transformă în marfă şi care se
retransformă în mai mulţi bani prin vânzarea mărfii. Anumite acte care
ar putea să aibă loc între cumpărare şi vânzare în afara sferei circulaţiei
nu schimbă nimic în această formă a procesului. În fine, în capitalul
purtător de dobândă, circulaţia B—M—B' se prezintă prescurtată, se
prezintă în rezultatul ei, fără termenul mediu, în stil lapidar, sub forma
B—B', bani ce sunt egali cu bani mai mulţi, valoare care este mai mare

168
decât ea însăşi.
B—M—B' este deci într-adevăr formula generală a capitalului,
aşa cum el apare în mod nemijlocit în sfera circulaţiei.

2. Contradicţiile formulei generale

Forma de circulaţie în care banii se transformă în capital

contrazice toate legile expuse mai înainte cu privire la natura mărfii, a
valorii, a banilor şi a circulaţiei însăşi. Ceea ce o deosebeşte de
circulaţia simplă a mărfurilor este succesiunea inversă a aceloraşi două
procese opuse, vânzarea şi cumpărarea. Şi cum s-ar putea ca această
deosebire pur formală să schimbe ca prin farmec natura acestor procese?
Mai mult încă. Inversarea aceasta nu există decât pentru una din
cele trei părţi contractante care fac comerţ una cu alta. În calitate de
capitalist, eu cumpăr marfă de la A şi o revând lui B, în timp ce, ca
simplu posesor de marfă, eu vând marfă lui B şi apoi cumpăr marfă de
la A. Pentru contractanţii A şi B nu există această deosebire. Ei nu apar
decât în calitate de cumpărător sau de vânzător de mărfuri. În ce mă
priveşte, eu stau în faţa lor, de fiecare dată, ca simplu posesor de bani
sau de marfă, ca simplu vânzător sau cumpărător, întâmpinând, în cele
două serii de tranzacţii, una din aceste persoane numai în calitate de
cumpărător, iar pe cealaltă numai în calitate de vânzător, una numai în
calitate de bani, cealaltă numai în calitate de marfă, pe niciuna din ele
însă în calitate de capital sau de capitalist sau de reprezentant al unui
lucru care ar fi mai mult decât bani sau marfă, sau care ar putea produce
alte efecte decât cele ale banilor sau ale mărfii. Pentru mine, cumpărarea
de la A şi vânzarea către B constituie o succesiune. Dar legătura dintre
aceste două acte nu există decât pentru mine. Pe A nu-l interesează
tranzacţia mea cu B, pe B nu-l interesează tranzacţia mea cu A. Dacă aş
vrea, de exemplu, să le explic meritul deosebit pe care îl câştig
inversând succesiunea, ei mi-ar dovedi că eu greşesc în ce priveşte
succesiunea însăşi şi că tranzacţia totală n-a început cu o cumpărare şi
nu s-a terminat cu o vânzare, ci invers, a început cu o vânzare şi s-a
încheiat cu o cumpărare. Într-adevăr, primul meu act, cumpărarea, a fost
din punctul de vedere al lui A o vânzare, iar al doilea act al meu,
vânzarea, a fost din punctul de vedere al lui B o cumpărare.

169
Nemulţumiţi cu atâta, A şi B vor mai declara că întreaga succesiune a
fost inutilă şi n-a fost decât o simplă scamatorie. A îşi va vinde marfa
direct lui B, iar B o va cumpăra direct de la A. În modul acesta, întreaga
tranzacţie se reduce la un act unilateral al circulaţiei simple de mărfuri,
fiind din punctul de vedere al lui A o simplă vânzare, iar din cel al lui B
o simplă cumpărare. Prin inversarea succesiunii nu am trecut deci
dincolo de sfera circulaţiei simple de mărfuri; trebuie dimpotrivă să
cercetăm dacă aceasta, prin natura ei, permite valorificarea valorilor ce
intră în ea şi deci formarea de plusvaloare.
Să luăm procesul de circulaţie într-o formă în care el se prezintă
ca un simplu schimb de mărfuri. Acesta este întotdeauna cazul când
ambii posesori de marfă cumpără mărfuri unul de la celălalt şi balanţa
creanţelor lor reciproce în bani se echilibrează în ziua plăţii. Banii
servesc aici doar ca monedă de calcul pentru a exprima valorile
mărfurilor prin preţurile lor, dar nu apar ei înşişi în mod material în faţa
mărfurilor. În măsura în care este vorba de valoarea de întrebuinţare,
este clar că ambele părţi care încheie schimbul pot câştiga. Amândouă
înstrăinează mărfuri care le sunt inutile ca valori de întrebuinţare şi
primesc mărfuri de care au nevoie pentru întrebuinţare. Şi se poate ca
acest avantaj să nu fie singurul. A, care vinde vin şi cumpără cereale,
produce poate vin mai mult decât ar putea produce cultivatorul de
cereale B în acelaşi timp de muncă, iar cultivatorul de cereale B produce
în acelaşi timp de muncă cereale mai multe decât ar putea produce
podgoreanul A. A obţine astfel, pentru aceeaşi valoare de schimb, mai
multe cereale şi B mai mult vin decât dacă fiecare din ei ar trebui să
producă singur pentru sine, fără a schimba, vinul sau cerealele. În
privinţa valorii de întrebuinţare se poate spune deci că “schimbul este o
tranzacţie în care ambele părţi câştigă”.14 Altfel stau lucrurile cu
valoarea de schimb. «O persoană care posedă vin mult şi nu dispune de
cereale intră în tratative cu altă persoană, care posedă multe cereale şi nu
dispune de vin; se efectuează între ele un schimb, dându-se cereale în
valoare de 50 contra unei valori de 50 exprimată în vin. Acest schimb nu
reprezintă o mărire a valorii de schimb nici pentru unul, nici pentru
celălalt; căci încă înaintea schimbului fiecare poseda o valoare egală cu
aceea pe care a obţinut-o de pe urma acestei operaţiuni.” 15 Natura
operaţiunii nu se schimbă deloc prin faptul că banii se intercalează ca

170
mijloc de circulaţie între mărfuri şi că există o separaţie concretă între
actul de cumpărare şi cel de vânzare.16 Valoarea mărfurilor este
reprezentată în preţurile lor, înainte de a intra în circulaţie; ea este deci
o condiţie şi nu un rezultat al ei.17
Privind lucrurile în mod abstract, adică lăsând la o parte
circumstanţele care nu izvorăsc din legile imanente ale circulaţiei simple
de mărfuri, în această circulaţie nu se petrece, afară de înlocuirea unei
valori de întrebuinţare cu alta, nimic altceva decât o metamorfoză, o
simplă schimbare de formă a mărfii. Aceeaşi valoare, adică aceeaşi
cantitate de muncă socială materializată, rămâne în mâna aceluiaşi
posesor de marfă, la început sub forma mărfii sale, pe urmă sub forma
banilor în care marfa a fost transformată şi, în fine, sub forma mărfii în
care banii s-au transformat din nou. Această schimbare de formă nu
implică o modificare a mărimii valorii. Iar schimbarea căreia îi este
supusă în acest proces valoarea mărfii însăşi, nu este decât o schimbare
a formei bani a ei. Ea există la început ca preţ al mărfii oferite spre
vânzare, apoi ca sumă de bani, care însă fusese deja exprimată în preţ, şi
în fine, ca preţ al unei mărfi echivalente. Această schimbare de formă nu
implică în sine nicio schimbare a mărimii valorii, aşa cum schimbarea
unei bancnote de 5 1. st. în sovereigni, jumătăţi de sovereign şi şilingi
nu implică o schimbare a mărimii valorii. Prin urmare, în măsura în care
circulaţia mărfii nu efectuează decât o schimbare de formă a valorii
acesteia, ea efectuează, atunci când fenomenul este pur, un schimb de
echivalenţe. Din această cauză, însăşi economia vulgară, cu toate că nici
nu bănuieşte măcar ce este valoarea, presupune, ori de câte ori porneşte
să cerceteze în felul ei fenomenul pur, că cererea şi oferta se acoperă, că
adică efectul lor încetează complet. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte
valoarea de întrebuinţare ambele părţi contractante pot câştiga, ele nu
pot câştiga amândouă valoare de schimb. Aici principiul este,
dimpotrivă:” unde e egalitate, nu e câştig.” 18 E drept că mărfurile pot fi
vândute la preţuri care se abat de la valorile lor, dar această abatere
apare ca o violare a legii schimbului de mărfuri.19 În forma sa pură acest
schimb este un schimb de echivalenţe; el nu este deci un mijloc de a
câştiga valoare.20
Încercările de a se înfăţişa circulaţia mărfurilor ca o sursă de
plusvaloare ascund deci de obicei un quid pro quo, o confuzie între

171
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Citim astfel la
Condillac: «Este greşită concepţia că în schimbul de mărfuri s-ar
schimba o valoare egală cu altă valoare egală. Dimpotrivă. Fiecare din
cei doi contractanţi dă întotdeauna o valoare mai mică pentru una mai
mare... Dacă într-adevăr s-ar schimba întotdeauna valori egale, niciuna
din părţile contractante n-ar putea să realizeze un câştig. Ori, amândoi
câştigă sau ar trebui cel puţin să câştige. De ce ? Valoarea lucrurilor
există numai în raport cu trebuinţele noastre. Ceea ce pentru unul
reprezintă mai mult, reprezintă pentru celălalt mai puţin, şi invers... Nu
se presupune că oferim spre vânzare bunuri indispensabile consumului
nostru. Vrem să cedăm un lucru care ne este inutil, pentru a obţine unul
care ne este necesar; vrem să dăm mai puţin, pentru a obţine mai mult...
Era natural să se creadă că în operaţiunea de schimb se dă o valoare
egală pentru altă valoare egală, ori de câte ori fiecare din lucrurile
schimbate era egal în valoare cu aceeaşi sumă de bani... Dar mai trebuie
să se ţină seama şi de altă consideraţie; se pune anume chestiunea dacă
noi schimbăm amândoi un prisos contra unui lucru necesar.»21 Îl vedem,
aşadar, pe Condillac nu numai confundând valoarea de întrebuinţare cu
valoarea de schimb, dar atribuind în mod de-a dreptul copilăresc, unei
societăţi cu o producţie de mărfuri dezvoltată o stare în care
producătorul îşi produce singur mijloacele de subzistenţă, aruncând în
circulaţie numai ceea ce depăşeşte propriile sale trebuinţe, numai
prisosul.22 Cu toate acestea, argumentul lui Condillac este repetat adesea
şi de unii economişti moderni, mai ales atunci când este vorba ca forma
dezvoltată a schimbului de mărfuri, comerţul, să fie prezentată ca
producător de plusvaloare. «Comerţul», se spune de exemplu, «adaugă
produselor valoare», căci aceleaşi produse au mai multă valoare în
mâinile consumatorului decât în mâinile producătorului; el trebuie deci
privit, în sens strict (strictly), ca un act de producţie. 23 Dar mărfurile nu
sunt plătite de două ori, odată ca valoare de întrebuinţare şi a doua oară
ca valoare. Şi dacă valoarea de întrebuinţare a mărfii îi este mai utilă
cumpărătorului decât vânzătorului, în schimb forma bani a ei îi este mai
utilă vânzătorului decât cumpărătorului. Dacă n-ar fi aşa, de ce ar
vinde-o? S-ar putea deci spune cu aceeaşi îndreptăţire că, în sens strict
(strictly), cumpărătorul îndeplineşte un «act de producţie» atunci când
transformă, de exemplu, ciorapii comerciantului în bani.

172
 Dacă se schimbă mărfuri de aceeaşi valoare de schimb sau
mărfuri şi bani de aceeaşi valoare de schimb, adică dacă se schimbă
echivalenţe, este evident că niciuna din părţi nu scoate mai multă
valoare din circulaţie decât a aruncat în ea. În acest caz nu are loc
formare de plusvaloare. În forma sa pură procesul de circulaţie al
mărfurilor presupune schimb de echivalenţe. În realitate însă lucrurile
nu decurg în formă pură. Să presupunem deci schimbul unor
neechivalenţe.
În orice caz, pe piaţa de mărfuri nu-şi stau faţă în faţă decât un
posesor de marfă şi alt posesor de marfă, iar puterea pe care aceste
persoane o exercită una asupra alteia nu este decât puterea mărfurilor
lor. Deosebirea materială dintre mărfuri este motivul material al
schimbului şi face ca posesorii de mărfuri să fie dependenţi unii de alţii,
prin faptul că niciunul din ei nu deţine în mâinile sale obiectul propriei
sale trebuinţe şi că fiecare din ei deţine obiectul trebuinţei celuilalt.
Afară de această deosebire materială dintre valorile lor de întrebuinţare
nu mai există decât o singură deosebire între mărfuri, deosebirea dintre
forma lor naturală şi forma lor modificată, dintre marfă şi bani. Şi astfel
posesorii de mărfuri se deosebesc între ei numai ca vânzători, posesori
de marfă, şi cumpărători, posesori de bani.
Să admitem însă că în virtutea unui privilegiu inexplicabil
vânzătorul este în stare să-şi vândă marfa peste valoarea ei, cu 110,
atunci când valoarea ei este numai de 100, deci cu un spor nominal de
preţ de 10%. Vânzătorul încasează, aşadar, o plusvaloare de 10. Dar
după ce a fost vânzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de
marfă îl întâmpină acum ca vânzător şi se bucură şi el, la rândul lui, de
privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a câştigat
10 în calitate de vânzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de
cumpărător.24 De fapt rezultatul acestei situaţiuni este că toţi posesorii
de mărfuri îşi vând unul altuia mărfurile cu 10% peste valoarea lor; este
absolut acelaşi lucru ca şi cum ei şi-ar vinde mărfurile la valorile lor. O
asemenea sporire nominală generală a preţurilor mărfurilor are acelaşi
efect pe care l-ar avea, de exemplu, o evaluare a valorilor mărfurilor în
argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică preţurile mărfurilor,
s-ar umfla, dar raporturile între valorile lor ar rămâne neschimbate.
Să presupunem, invers, că ar exista un privilegiu al

173
cumpărătorului de a cumpăra mărfurile sub valoarea lor. Aici nici nu
mai este necesar să amintim că, la rândul lui, cumpărătorul devine
vânzător. El a fost vânzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a
pierdut 10% în calitate de vânzător, înainte de a câştiga 10 % în calitate
de cumpărător.25 Şi aici totul rămâne neschimbat.
Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu
poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste
valoarea lor şi nici prin aceea că cumpărătorii le cumpără sub valoarea
lor.26
Problema nu este nicidecum simplificată prin introducerea unor
elemente străine, procedeu pe care îl utilizează, de exemplu, colonelul
Torrens, spunând: «Cererea efectivă constă în putinţa şi înclinaţia (!)
consumatorilor de a da în schimbul mărfurilor, prin schimb direct sau
mijlocit, o anumită porţiune din toate componentele capitalului lor, mai
mare decât costul producţiei mărfurilor.” 27 În circulaţie producătorii şi
consumatorii stau faţă în faţă numai în calitate de vânzători şi de
cumpărători. A pretinde că plusvaloarea producătorului rezultă din aceea
că consumatorii plătesc marfa peste valoarea ei, nu înseamnă nimic
altceva decât a masca propoziţia simplă după care posesorul de mărfuri,
în calitate de vânzător, are privilegiul de a vinde mai scump. Vânzătorul
şi-a produs el însuşi marfa sau ţine locul producătorului ei, dar şi
cumpărătorul a produs el însuşi marfa pe care o reprezintă banii săi, sau
ţine locul producătorului acestei mărfi. Prin urmare, un producător stă în
faţa altui producător. Ceea ce-i deosebeşte, este faptul că unul cumpără
şi celălalt vinde. Nu am făcut niciun pas înainte prin faptul că posesorul
de marfă îşi vinde marfa peste valoarea ei, purtând numele de
producător, şi o plăteşte prea scump, purtând numele de consumatori.
Reprezentanţii consecvenţi ai iluziei că plusvaloarea rezultă
dintr-o sporire nominală a preţului, sau dintr-un privilegiu al
vânzătorului de a vinde marfa mai scump, presupun, aşadar, existenţa
unei clase care nu face decât să cumpere fără să vândă, care deci nu
face decât să consume fără să producă. Din punctul de vedere al
circulaţiei simple, la care am ajuns până în prezent, existenţa unei
asemenea clase nu poate fi explicată încă. Dar să anticipăm. Banii cu
care o asemenea clasă cumpără neîncetat trebuie să-i vină continuu chiar
de la posesorii de mărfuri, şi anume fără schimb, în mod gratuit, pe baza

174
indiferent căror titluri de drept sau de forţă. A vinde acestei clase
mărfurile peste valoarea lor, nu înseamnă decât a redobândi în parte, în
mod fraudulos, banii daţi degeaba.29 Astfel oraşele din Asia Mică
plăteau Romei antice un tribut anual în bani. Cu banii aceştia Roma
cumpăra mărfuri de la ele şi le cumpăra prea scump. Cei din Asia Mică
îi înşelau pe romani, recuperând astfel de la învingători, pe calea
comerţului, o parte a tributului. Totuşi locuitorii Asiei Mici au rămas cei
înşelaţi, căci mărfurile li se plăteau cu banii lor proprii. Aceasta nu este
o metodă de îmbogăţire sau de formare a plusvalorii.
Să rămânem deci în limitele schimbului de mărfuri, în care
vânzătorii sunt cumpărători, iar cumpărătorii vânzători. Încurcătura în
care ne aflăm provine poate din faptul că am considerat persoanele ca
simple categorii personificate, şi nu ca indivizi.
Se poate întâmpla ca posesorul de marfă A să fie destul de şiret
pentru a le trage clapa colegilor săi B sau C, fără ca aceştia să-şi poată
lua revanşa, oricâte eforturi ar face. A îi vinde vin lui B în valoare de 40
1. st. şi dobândeşte în schimb cereale în valoare de 50 1. st. A şi-a
transformat cele 40 1. st, în 50 1. st., a făcut bani mai mulţi din bani mai
puţini şi şi-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai de
aproape. Înainte de schimb am avut de 40 1. st. vin în mâna lui A şi de
50 1. st. cereale în mâna lui B; valoarea totală: 90 1. st. După schimb
avem aceeaşi valoare totală de 90 1. st. Valoarea aflată în circulaţie nu
s-a mărit nici măcar cu un atom; modul în care ea este repartizată între
A şi B s-a schimbat. Într-o parte apare drept plusvaloare ceea ce în
cealaltă parte este minusvaloare. Într-o parte apare drept plus ceea ce în
cealaltă parte este un minus. Aceeaşi schimbare s-ar fi petrecut dacă,
fără învelişul pe care îl constituie forma schimbului, A i-ar fi furat în
mod direct lui B 10 1. st. Este evident că suma valorilor aflate în
circulaţie nu poate fi sporită printr-o schimbare în modul lor de
repartizare, la fel cum un evreu nu măreşte cantitatea metalelor preţioase
dintr-o ţară vânzând un farthing de pe vremea reginei Ana drept o
guinee. Totalitatea clasei capitaliste dintr-o ţară nu se poate înşela pe
sine însăşi.30
Putem deci să ne învârtim şi să ne sucim cum vrem, rezultatul
rămâne acelaşi. Dacă se schimbă echivalenţe, nu se naşte plusvaloare;
dacă se schimbă neechivalenţe, tot nu se naşte plusvaloare.31 Circulaţia

175
sau schimbul de mărfuri nu creează valoare.32
Se va înţelege astfel de ce în această analiză a formei
fundamentale a capitalului, a formei în care el determină organizarea
economică a societăţii moderne, formele populare şi antediluviene ale
lui, anume capitalul comercial şi capitalul uzurar, sunt deocamdată
lăsate cu totul deoparte.
În capitalul comercial propriu-zis, forma B—M—B': a cumpăra
pentru a vinde mai scump, apare în modul cel mai pur. Pe de altă parte,
întreaga mişcare a sa se efectuează în interiorul sferei circulaţiei.
întrucât însă transformarea banilor în capital, formarea plusvalorii, nu
poate fi explicată prin circulaţia însăşi, capitalul comercial devine
imposibil dacă se schimbă echivalenţe,33 el neputând deci să fie dedus
decât din înşelarea bilaterală a producătorilor de mărfuri, care cumpără
şi care vând, de către comerciantul parazitar, care se intercalează între
ei. În acest sens Franklin spune: “Războiul este jaf, iar comerţul
înşelăciune.»34 Pentru a explica valorificarea capitalului comercial
altfel decât prin simpla înşelare a producătorilor de mărfuri, este nevoie
de o serie lungă de termeni intermediari, care aici lipseşte deocamdată
cu totul, întrucât singura noastră premisă o formează circulaţia de
mărfuri şi elementele ei simple.
Ceea ce am spus despre capitalul comercial, se aplică într-o
măsură şi mai mare capitalului uzurar. La capitalul comercial
extremităţile, adică banii aruncaţi pe piaţă şi banii înmulţiţi, retraşi de pe
piaţă, sunt cel puţin mediate de cumpărare şi vânzare, de procesul
circulaţiei. La capitalul uzurar forma B—M—B' este redusă direct la
extremităţile B—B' bani ce se schimbă cu bani mai mulţi, o formă care
contrazice natura banilor şi care este deci inexplicabilă din punctul de
vedere al schimbului de mărfuri. De aceea Aristotel spune:
«Chrematistica are un caracter dublu, aparţinând pe de o parte
comerţului, pe de altă parte economiei; aceasta din urmă este necesară şi
lăudabilă, iar cea dintâi este bazată pe circulaţie şi cu drept cuvânt
reprobată (căci ea nu se bazează pe natură, ci pe înşelarea reciprocă);
iată de ce camăta este considerată pe bună dreptate ca odioasă, pentru că
înşişi banii sunt aici izvorul câştigului şi nu sunt întrebuinţaţi în scopul
pentru care au fost inventaţi. Ei au fost creaţi pentru schimbul de
mărfuri; dobânda însă face din bani, bani mai mulţi. De aici şi numele ei

176
(dobândă şi născut). Căci cei născuţi se aseamănă cu cei care i-au
născut. Dobânda însă nu este decât bani din bani, aşa că, din toate
modurile de a câştiga, acesta este cel mai contrar naturii.” 35
În decursul analizei noastre vom găsi capitalul purtător de
dobândă ca şi capitalul comercial ca forme derivate, şi vom vedea,
totodată, din ce cauză ele apar în istorie înaintea formei fundamentale
moderne a capitalului.
Am văzut că plusvaloarea nu poate să provină din circulaţie şi
că la formarea ei trebuie să se întâmple în spatele circulaţiei un lucru
care rămâne invizibil în interiorul ei.36 Dar poate oare plusvaloarea să
provină din altă parte decât din circulaţie ? Circulaţia este suma tuturor
raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. Dincolo de aceste
raporturi, posesorul de marfă nu mai stă în raport decât cu propria sa
marfă. În ce priveşte valoarea mărfii, acest raport se reduce la faptul că
marfa conţine o cantitate de muncă a sa proprie, măsurată după anumite
legi sociale determinate. Această cantitate de muncă îşi găseşte expresia
în mărimea valorii pe care o are marfa sa, şi întrucât mărimea valorii se
exprimă în monedă de calcul, cantitatea de muncă îşi găseşte expresia
într-un preţ, de exemplu, de 10 1. st. Dar munca posesorului de marfă
nu este reprezentată de valoarea mărfii şi de un excedent peste valoarea
proprie a ei, de un preţ de 10 care să fie în acelaşi timp un preţ de 11, de
o valoare care să fie mai mare decât ea însăşi. Posesorul de marfă poate,
prin munca sa, să creeze valori, dar nu valori care să se valorifice
singure. El poate mări valoarea unei mărfi, adăugând, prin muncă nouă,
o valoare nouă unei valori existente, de exemplu făcând din piele cizme.
Aceeaşi materie are acum mai multă valoare, deoarece conţine o
cantitate mai mare de muncă. Cizma are deci o valoare mai mare decât
pielea, dar valoarea pieii a rămas neschimbată. Ea nu s-a valorificat, nu
şi-a adăugat o plus valoare în decursul producţiei cizmei. Este deci
imposibil ca producătorul de mărfuri să valorifice o valoare şi deci să
transforme bani sau marfă în capital, în afara sferei circulaţiei, fără să
intre în contact cu alţi posesori de mărfuri.
Capitalul nu poate deci să provină din circulaţie; tot atât de
puţin se poate însă ca el să nu provină din circulaţie. El trebuie în acelaşi
timp să provină din ea şi să nu provină din ea.
Am obţinut astfel un rezultat dublu.

177
 Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza
unor legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare
un schimb de echivalenţe.37 Posesorul nostru de bani, care nu mai există
decât sub formă de crisalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile
la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul
procesului mai multă valoare decât a aruncat în el. Transformarea sa în
fluture trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei şi nu trebuie să aibă loc în
sfera circulaţiei. Iată condiţiile problemei. Hic Rhodus, hic saltă! *

3. Cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă

Modificarea valorii banilor care urmează a se transforma în

capital nu poate să aibă loc chiar asupra acestor bani, căci ca mijloc de
cumpărare şi ca mijloc de plată ei nu fac decât să realizeze preţul mărfii
pe care o cumpără sau o plătesc, iar atunci când îşi păstrează forma lor
proprie, ei încremenesc, devenind o mărime imuabilă de valoare.38 De
asemeni modificarea nu poate rezulta din al doilea act de circulaţie, din
revânzarea mărfii, căci acest act nu face decât să retransforme marfa din
forma naturală în forma bani. Modificarea trebuie să se întâmple deci
asupra mărfii care este cumpărată în primul act B—M, dar nu asupra
valorii ei, căci de schimbat se schimbă echivalenţe, mărfurile
plătindu-se la valoarea lor. Modificarea nu poate să provină deci decât
din valoarea de întrebuinţare ca atare a mărfii, adică din consumarea
ei. Pentru a scoate valoare din consumarea unei mărfi, posesorul nostru
de bani ar trebui să fie atât de norocos ca să descopere în interiorul
sferei circulaţiei, pe piaţă, o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să
aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare, a cărei
consumare efectivă să constituie materializare de muncă, deci creare de
valoare. Şi posesorul de bani găseşte pe piaţă o asemenea marfă
specifică — capacitatea de muncă sau forţa de muncă.
Sub forţă de muncă sau capacitate de muncă înţelegem
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organism, în
personalitatea vie a omului, şi pe care el le pune în funcţiune atunci când
produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare.
Dar pentru ca posesorul de bani să găsească forţa de muncă sub
formă de marfă pe piaţă, se cere ca să fie îndeplinite diferite condiţii.

178
Schimbul de mărfuri ca atare nu implică alte raporturi de dependenţă,
decât cele ce rezultă din propria sa natură. Dacă presupunem acest lucru,
forţa de muncă poate să apară pe piaţă ca marfă numai dacă, şi pentru că
este oferită spre vânzare sau este vândută, ca marfă, de propriul ei
posesor, de persoana căreia îi aparţine, pentru ca posesorul ei s-o poată
vinde ca marfă, trebuie ca el să poată dispune de ea; trebuie deci ca el să
fie proprietarul liber al capacităţii sale de muncă, al persoanei sale.39 El
şi posesorul de bani se întâlnesc pe piaţă şi intră în relaţie reciprocă în
calitate de posesori de mărfuri cu drepturi egale, deosebiţi doar prin
aceea că unul este cumpărător, celălalt vânzător, fiind deci două
persoane din punct de vedere juridic, egale. Pentru perpetuarea acestui
raport este nevoie ca proprietarul forţei de muncă să o vândă de fiecare
dată numai pentru un timp determinat, căci dacă o vinde în întregime,
odată pentru întotdeauna, el se vinde pe sine însuşi, transformându-se
din om liber în sclav, din posesor de marfă în marfă. Este nevoie ca el,
ca si persoană, să se comporte faţă de forţa sa de muncă ca faţă de o
proprietate a sa, deci ca faţă de o marfă a sa proprie, şi acest lucru el nu
poate să-l facă decât punând-o de fiecare dată la dispoziţia
cumpărătorului, cedându-i-o spre consumare de fiecare dată doar în mod
trecător, pentru o perioadă de timp determinată, fără a renunţa deci, prin
înstrăinarea ei, la proprietatea sa asupra ei.40
A doua condiţie esenţială pentru ca posesorul de bani să
găsească pe piaţă forţa de muncă sub formă de marfă este aceea ca
posesorul ei, în loc să poată vinde mărfuri în care să fie materializată
munca sa, să fie nevoit, dimpotrivă, a oferi spre vânzare ca marfă chiar
forţa sa de muncă, existentă numai în organismul său viu.
Pentru ca cineva să vândă mărfuri, altele decât forţa sa de
muncă, el trebuie să posede, bineînţeles, mijloace de producţie, de
exemplu materii prime, instrumente de muncă etc. El nu poate să facă
cizme fără piele. Spre deosebire de aceasta, el are nevoie de mijloace de
subzistenţă. Nimeni, nici măcar un muzicant al viitorului, nu poate trăi
din produse ale viitorului, deci nici din valori de întrebuinţare a căror
producţie nu a fost încă terminată, şi ca în prima zi a apariţiei sale pe
scena pământească, omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a
produce şi în timp ce produce. Dacă produsele se confecţionează ca
mărfuri, ele trebuie vândute după ce au fost produse, şi pot satisface

179
trebuinţele producătorului abia după vânzare. Timpului de producţie i se
adaugă timpul necesar pentru vânzare.
Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani
trebuie să găsească deci pe piaţa de mărfuri pe muncitorul liber, liber în
dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca o persoană liberă de
forţa sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are
de vânzare alte mărfuri, că este slobod şi liber de toate acele lucruri care
sunt necesare pentru realizarea forţei sale de muncă.
Pe posesorul de bani, care nu vede în piaţa braţelor de muncă
decât o secţiune specială a pieţei de mărfuri, nu-l interesează întrebarea
de ce îl întâlneşte pe acest muncitor liber în sfera circulaţiei. Şi
deocamdată ea nu ne interesează nici pe noi. Noi reţinem faptul din
punct de vedere teoretic, aşa cum posesorul de bani îl reţine din punct de
vedere practic. Un lucru însă este clar. Natura nu produce pe de o parte
posesori de bani sau de mărfuri, şi pe de altă parte simpli posesori ai
propriilor lor forţe de muncă. Raportul acesta nu este un raport natural;
de asemeni el nu este un raport social care să fie comun tuturor
perioadelor istoriei. El însuşi este, în mod evident, rezultatul unei
dezvoltări istorice anterioare, produsul multor transformări economice,
al dispariţiei unei serii întregi de formaţiuni mai vechi ale producţiei
sociale.
Şi categoriile economice pe care le-am cercetat mai înainte
poartă pecetea lor istorică. În existenţa produsului ca marfă sunt ascunse
anumite condiţiuni istorice. Ca să devină marfă, trebuie ca produsul să
nu fie confecţionat pentru a-i servi producătorului însuşi ca mijloc direct
de subzistenţă. Dacă am fi cercetat mai departe, întrebându-ne în ce
împrejurări toate produsele, sau numai majoritatea lor, iau forma de
marfă, am fi constatat că acest lucru nu se întâmplă decât atunci când la
bază se află un mod de producţie cu totul specific, cel capitalist. O
asemenea cercetare nu intra însă în cadrul analizei mărfii. Producţia de
mărfuri şi circulaţia de mărfuri pot avea loc chiar atunci când imensa
majoritate a masei de produse, destinate în mod direct satisfacerii
trebuinţelor proprii, nu se transformă în marfă, când deci procesul social
de producţie este încă departe de a fi dominat în toată întinderea şi
adâncimea lui de valoarea de schimb. Apariţia produsului sub forma de
marfă presupune o diviziune a muncii atât de dezvoltată în sânul

180
societăţii, încât separaţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb, care în schimbul direct se află abia la începutul ei, să fie fapt
împlinit. O asemenea treaptă de dezvoltare este însă comună celor mai
diferite formaţiuni economice ale societăţii pe care le cunoaşte istoria.
Sau, dacă privim banii, vedem că existenţa lor presupune un
anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale
ale banilor, de simplu echivalent de mărfuri, de mijloc de circulaţie, de
mijloc de plată, de tezaur şi de monedă universală, indică după
importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia
dintre funcţiuni, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie.
Totuşi ştim din experienţă că o circulaţie de mărfuri relativ slab
dezvoltată este suficientă pentru ca toate aceste forme să ia naştere.
Altfel stau lucrurile cu capitalul. Condiţiile istorice pentru existenţa lui
nu sunt nicidecum date odată cu circulaţia mărfurilor şi cu circulaţia
banilor. El apare numai acolo unde posesorul mijloacelor de producţie şi
de subzistenţă găseşte pe piaţă pe muncitorul liber, ca vânzător al forţei
sale de muncă, şi aceasta singură condiţie istorică are importanţa unei
întregi istorii universale. Capitalul anunţă astfel, din capul locului, o
epocă a procesului social de producţie.41
Această marfă curioasă, forţa de muncă, trebuie privită mai
îndeaproape. La fel ca şi toate celelalte mărfuri, ea are o valoare.42 Cum
este determinată această valoare ?
Valoarea forţei de muncă, asemenea oricărei alte mărfi, este
determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea, deci şi
reproducerea acestui articol specific. În măsura în care este valoare,
forţa de muncă însăşi nu reprezintă decât o cantitate determinată de
muncă socială medie materializată în ea. Forţa de muncă nu există decât
ca o aptitudine inerentă individului viu. Producţia ei presupune deci
existenţa lui. Existenţa individului fiind dată, producţia forţei de muncă
constă în reproducerea sau întreţinerea lui proprie. Pentru întreţinerea sa,
individul viu are nevoie de o anumită cantitate de mijloace de
subzistenţă. Timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de
muncă se arată deci a fi timpul de muncă necesar pentru producerea
acestor mijloace de subzistenţă, sau, cu alte cuvinte, valoarea forţei de
muncă este valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru
întreţinerea posesorului ei. Dar forţa de muncă se realizează numai prin

181
manifestarea ei; ea intră în acţiune numai în muncă. Ori, prin
manifestarea ei, prin muncă, se cheltuieşte o cantitate anumită de
muşchi, nervi, creier etc. omeneşti, cantitate care trebuie înlocuită.
Această cheltuire mărită cere un venit mărit.43 Dacă proprietarul forţei
de muncă a muncit astăzi, el trebuie să fie în stare a repeta şi mâine
acelaşi proces, în aceleaşi condiţiuni de forţă şi de sănătate. Cantitatea
mijloacelor de subzistenţă trebuie deci să fie suficientă pentru a menţine
individul muncitor ca individ muncitor în starea sa de viaţă normală. La
rândul lor, trebuinţele naturale, ca hrană, îmbrăcăminte, încălzit,
locuinţă etc., diferă după particularităţile climaterice şi după alte
particularităţi naturale ale unei ţări. Pe de altă parte, întinderea aşa
numitelor trebuinţe necesare şi felul satisfacerii lor sunt ele însele un
produs istoric şi depind deci în mare parte de gradul de civilizaţie al
ţării şi, între altele, în esenţă, de condiţiile şi deci de obiceiurile şi de
exigenţele în care s-a format clasa de muncitori liberi.44 Spre deosebire
de celelalte mărfuri, determinarea valorii forţei de muncă conţine deci
un element istoric şi moral. Dar pentru o ţară determinată într-o perioadă
determinată, sfera medie a mijloacelor de subzistenţă necesare este dată.
Proprietarul forţei de muncă este muritor. Pentru ca apariţia sa
pe piaţă să fie continuă, după cum presupune transformarea continuă a
banilor în capital, vânzătorul forţei de muncă trebuie să se perpetueze,
«aşa cum se perpetuează orice fiinţă vie, prin reproducere».45 Forţele de
muncă sustrase pieţei prin uzură şi prin moarte trebuie mereu înlocuite
cel puţin cu un număr egal de forţe de muncă noi. Cantitatea mijloacelor
de subzistenţă necesare producerii forţei de muncă cuprinde deci şi
mijloacele de subzistenţă pentru înlocuitori, adică pentru copiii
muncitorilor, astfel ca această categorie de posesori de marfă sui-generis
să se perpetueze pe piaţa mărfurilor.46
Pentru a modifica natura generală umană în aşa mod încât ea să
dobândească îndemânare şi iscusinţă într-o anumită ramură de muncă şi
să devină forţă de muncă dezvoltată şi specifică, este nevoie de o
anumită formare sau educare, care, la rândul ei, costă o sumă mai mare
sau mai mică de echivalenţe de mărfuri. Costul de formare a forţei de
muncă variază cu caracterul mai mult sau mai puţin mijlocit al ei.
Aceste cheltuieli de instruire, infime la forţa de muncă obişnuită, intră
aşadar în ansamblul valorilor cheltuite pentru producerea ei.

182
 Valoarea forţei de muncă se arată a fi valoarea unei cantităţi
determinate de mijloace de subzistenţă. Din această cauză, ea variază
odată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă, adică odată cu
mărimea timpului de muncă necesar pentru producerea lor.
O parte din mijloacele de subzistenţă, de exemplu alimentele,
combustibilul etc., se consumă zilnic şi trebuie zilnic înlocuite. Alte
mijloace de subzistenţă, ca hainele, mobila etc. se uzează în intervale de
timp mai lungi şi nu trebuie deci înlocuite decât în intervale de timp mai
lungi. Un anumit fel de mărfuri trebuie cumpărate, adică plătite zilnic,
altele săptămânal, altele trimestrial etc. Indiferent de modul cum s-ar
repartiza suma acestor sarcini, asupra unui an de exemplu, ea trebuie să
fie acoperită prin venitul mediu de zi cu zi. Dacă masa mărfurilor
necesitate zilnic pentru producerea forţei de muncă = A, a celor
necesitate săptămânal = B, a celor necesitate trimestrial = C etc., media
365 A + 52 B + 4C + etc.
zilnică a acestor mărfuri ar fi = .
365
Dacă presupunem că în această cantitate de mărfuri, necesară
pentru ziua medie, sunt cuprinse 6 ore de muncă socială, atunci în forţa
de muncă se materializează zilnic o jumătate de zi de muncă socială
medie sau cu alte cuvinte, pentru producerea zilnică a forţei de muncă
este necesară o jumătate de zi de muncă. Această cantitate de muncă
necesară pentru producerea ei zilnică constituie valoarea zilei de forţă
de muncă, sau valoarea forţei de muncă reproduse zilnic. Dacă o
jumătate de zi de muncă socială medie se exprimă şi într-o masă de aur
de 3 şilingi sau într-un taler, atunci un taler este preţul care corespunde
valorii zilei de forţă de muncă. Dacă posesorul forţei de muncă o oferă
spre vânzare cu un taler pe zi, preţul ei de vânzare este egal cu valoarea
ei şi această valoare o plăteşte, conform presupunerii noastre, posesorul
de bani, dornic să-şi transforme talerii în capital.
Limita ultimă sau limita minimă a valorii forţei de muncă o
formează valoarea unei cantităţi de mărfuri, necesară în fiecare zi,
pentru ca purtătorul forţei de muncă, omul, să-şi poată reînnoi procesul
de viaţă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă, fiziceşte
indispensabile. Dacă preţul forţei de muncă scade până la acest minim,
el scade sub valoarea ei, căci în modul acesta ea nu se poate menţine şi
dezvolta decât într-o formă redusă. Valoarea oricărei mărfi este însă

183
determinată de timpul de muncă necesar pentru a o furniza într-o calitate
normală.
Este un sentimentalism extrem de ieftin să consideri grosolană
această determinare a valorii forţei de muncă, determinare care derivă
din natura însăşi a lucrului şi să te tânguieşti, cum face de pildă Rossi:
“A concepe capacitatea de muncă (puissance de travail), făcând
abstracţie de mijloacele de subzistenţă ale muncii în decursul procesului
de producţie, înseamnă a concepe un lucru închipuit (être de raison).
Cine spune muncă, cine spune capacitate de muncă, spune în acelaşi
timp muncitori şi mijloace de subzistenţă, muncitori şi salariu.”47 Cine
spune capacitate de muncă, nu spune muncă, după cum nici cine spune
capacitate de a digera, nu spune digestie. Pentru acest din urmă proces
este nevoie, după cum se ştie, de ceva mai mult decât de un stomac bun.
Cine spune capacitate de muncă, nu face abstracţie de mijloacele de
subzistenţă necesare pentru existenţa ei. Dimpotrivă, valoarea acestora
îşi găseşte expresia în valoarea capacităţii de muncă. Dacă nu e vândută,
ea nu aduce niciun folos muncitorului, care resimte, dimpotrivă, ca o
crudă necesitate naturală faptul că forţa sa de muncă a necesitat o
cantitate anumită de mijloace de subzistenţă pentru producerea ei şi
necesită tot mereu alte asemenea cantităţi pentru reproducerea ei. El află
atunci ceea ce a aflat Sismondi: “Capacitatea de muncă... nu este nimic,
dacă nu este vândută.” 48
Caracterul particular al acestei mărfi specifice, al forţei de
muncă, face ca prin încheierea contractului dintre cumpărător şi
vânzător valoarea ei de întrebuinţare să nu fie trecută încă efectiv în
mâna cumpărătorului. Valoarea ei era determinată, la fel ca şi valoarea
oricărei alte mărfi, înainte ca ea să fi intrat în circulaţie, căci o cantitate
determinată de muncă socială a fost cheltuită pentru producerea forţei de
muncă, dar valoarea ei de întrebuinţare constă abia în manifestarea
ulterioară a acestei forţe. Înstrăinarea forţei de muncă şi manifestarea ei
în fapt, adică existenţa ei ca valoare de întrebuinţare, nu coincid deci în
timp. La mărfuri de felul acesta însă,49 la care înstrăinarea formală a
valorii de întrebuinţare prin vânzare şi transferarea ei efectivă în mâinile
cumpărătorului nu coincid în timp, banii cumpărătorului funcţionează în
majoritatea cazurilor ca mijloc de plată. În toate ţările cu mod de
producţie capitalist, forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat

184
în cursul perioadei de timp fixate prin contract, de exemplu la sfârşitul
fiecărei săptămâni. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci
capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă; el îl lasă pe
cumpărător s-o consume, înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni
muncitorul îi acordă deci credit capitalistului. Că această acordare de
credit nu este numai o simplă închipuire, ne arată nu numai pierderea
eventuală a salariului creditat, în caz de faliment al capitalistului,50 dar şi
o serie de alte consecinţe cu efecte mai profunde.51 Totuşi, natura
schimbului de mărfuri ÎNSĂŞI nu este deloc atinsă, indiferent dacă banii
funcţionează ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată. Preţul forţei
de muncă este fixat prin contract, cu toate că este realizat abia ulterior,
ca şi chiria unei case. Forţa de muncă este vândută, cu toate că se
plăteşte abia ulterior. Pentru înţelegerea clară a raportului este însă bine
să presupunem deocamdată că de fiecare dată posesorul forţei de muncă
primeşte imediat şi preţul stipulat prin contract.
Cunoaştem acum modul de determinare a valorii care i se
plăteşte posesorului acestei mărfi particulare, care este forţa de muncă,
de către posesorul de bani. Valoarea de întrebuinţare pe care acesta din
urmă o primeşte în schimb apare abia în întrebuinţarea ei efectivă, în
procesul de consumare a forţei de muncă. Toate lucrurile necesare
pentru acest proces, ca materii prime etc., posesorul de bani le cumpără
pe piaţa de mărfuri şi le plăteşte cu preţul lor plin. Procesul de
consumaţie a forţei de muncă este în acelaşi timp procesul de producţie
a mărfii şi a plusvalorii. Consumarea forţei de muncă, asemenea
consumării oricărei alte mărfi, are loc în afara pieţei, adică în afara
sferei circulaţiei. Această sferă zgomotoasă, situată la suprafaţă şi
accesibilă tuturor ochilor, o părăsim deci împreună cu posesorul de bani
şi cu posesorul forţei de muncă, pentru a-i urma pe amândoi în lăcaşul
tainic al producţiei, la intrarea căruia sunt scrise cuvintele: No
admittance except on business. [Intrarea permisă numai în chestiuni de
afaceri.] Aici se va vedea nu numai cum produce capitalul, dar şi cum el
însuşi, capitalul, este produs. Taina meşteşugului plusvalorii va trebui,
în cele din urmă, să ni se dezvăluie.
Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se
efectuează cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, a fost de fapt un
adevărat rai al drepturilor înnăscute ale omului. Ceea ce domneşte aici

185
în mod exclusiv este libertate, egalitate, proprietate şi Bentham.
Libertate! Căci cumpărătorul şi vânzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei
de muncă, nu sunt determinaţi decât de voinţa lor liberă. Ei contractează
în calitate de persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este
rezultatul final, în care voinţele lor îşi dau o expresie juridică comună.
Egalitate! Căci ei se raportează unul la altul numai în calitate de
posesori de mărfuri şi schimbă echivalent contra echivalent.
Proprietate! Căci fiecare dispune numai de ceea ce este al lui. Bentham!
Căci fiecare din amândoi se interesează numai de sine însuşi. Singura
putere care îi pune în contact şi în raport reciproc este aceea a
egoismului lor, a avantajului lor particular, a intereselor lor private. Şi
tocmai pentru că fiecare se gândeşte astfel numai la sine, şi nu la
semenul său, toţi împreună îndeplinesc, în virtutea unei armonii
prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providente prea şirete,
opera avantajului lor reciproc, a folosului comun, a interesului general.
Acum, când ne despărţim de sfera circulaţiei simple, adică a schimbului
de mărfuri, din care liber-schimbistul vulgar îşi împrumută concepţiile,
noţiunile şi etalonul pentru părerea ce şi-o formează asupra societăţii în
care domneşte capitalul şi munca salariată, se pare că se schimbă
întrucâtva fizionomia acelor dramatis personae [personaje] ale noastre.
Fostul posesor de bani păşeşte înainte în calitate de capitalist, iar
posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său;
primul zâmbeşte semnificativ şi este foarte aferat; al doilea înaintează
timid, în silă, ca unul care şi-a dus propria sa piele la târg şi pe care nu-l
mai aşteaptă nimic altceva decât — tăbăcăria.

NOTE:
1
Opoziţia dintre puterea proprietăţii funciare, bazată pe raporturi personale de aservire
şi dominaţie şi puterea impersonală a banului este foarte clar exprimată în două zicători
franţuzeşti: Nulle terre sans seigneur [Niciun petic de pământ fără stăpân]; L'argent
n’a pas de maître» [Banul nu are stăpân].
2
” Cu bani se cumpără mărfuri, iar cu mărfuri se cumpără bani.” (Mercier de la
Riviére «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», pag. 543.)
3
“Dacă un lucru este cumpărat pentru a fi revândut, banii întrebuinţaţi în acest scop
se numesc bani avansati; dacă lucrul este cumpărat dar nu pentru a fi revândut, se poate
spune că banii au fost cheltuiţi.” (James Steuart: “Works etc.”, publicate de fiul său,

186
General Sir James Steuart, Londra 1801, vol. I, pag. 274.)
5
“Capitalul se împarte... în capital iniţial şi în câştig, în spor la capital... cu toate că
însăşi practica adaugă imediat acest câştig la capital, punându-l în mişcare împreună cu
acesta.” (F. Engels:” Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie” în «Deutsch-
Französische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi Karl Marx, Paris 1844, pag. 99.)
6
«Aristotel opune economiei chrematistica. El pleacă de la economie. În măsura în care
este arta de a câştiga, ea se mărgineşte la găsirea bunurilor necesare traiului şi a celor
utile gospodăriei sau statului. «Avuţia adevărată constă din asemenea valori de
întrebuinţare; căci cantitatea bunurilor de acest fel, suficientă pentru o viaţă îndestulată,
nu este nelimitată. Dar mai există o altă artă de a câştiga, denumită de preferinţă şi pe
bună dreptate chrematistica, în virtutea căreia se pare că nu există limite ale bogăţiei şi
ale posesiunii. Comerţul de mărfuri înseamnă în traducere literală negoţ mărunt şi
Aristotel foloseşte această formă pentru că în ea predomină valoarea de întrebuinţare, nu
aparţine prin natura lui chrematisticii, căci aici schimbul nu se referă decât la cele ce le
sunt necesare lor (cumpărătorului şi vânzătorului) personal,” De aceea, spune el mai
departe, forma iniţială a comerţului de mărfuri a fost trocul, dar prin extinderea lui s-au
născut în mod necesar banii. Odată cu inventarea banilor, trocul trebuia să se transforme
în mod necesar în comerţ de mărfuri, iar acesta, în contradicţie cu tendinţa lui iniţială, se
transformă în chrematistică, în arta de a face bani. Chrematistica se deosebeşte de
economie prin aceea că «pentru ea circulaţia este sursa bogăţiei. Şi ea pare că se
învârteşte în jurul banilor, banii fiind începutul şi sfârşitul acestui fel de schimb. De
aceea, bogăţia, aşa cum o urmăreşte chrematistica, este nelimitată. Căci aşa cum orice
artă pentru care ţinta urmărită nu este mijloc, ci scop final, este nelimitată în tendinţele
ei, întrucât ea caută mereu să se apropie tot mai mult de acel scop final, în timp ce artele
care urmăresc rezultate ce servesc la rândul lor ca mijloace pentru atingerea unui scop
nu sunt nelimitate, pentru că însuşi scopul le pune o limită, tot astfel nici chrematistica
nu cunoaşte o limită a scopului său, scopul său fiind îmbogăţirea absolută... Economia,
nu chrematistica, are o limită... cea dintâi urmăreşte un scop, altul decât banii, cea de a
doua urmăreşte sporirea acestora... Confuzia făcută între aceste două forme, între care nu
există limite precise, face ca unii să privească păstrarea şi înmulţirea la infinit a banilor
drept ţintă finală a economiei.» (Aristotel: «De Republica» ediţia Bekker, cartea I, cap. 8
şi 9 passim.)
7
“Mărfurile (luate aici în sensul de valori de întrebuinţare) nu sunt scopul determinant al
capitalistului care face afaceri... scopul său determinant sunt banii.” (Th. Chalmers: “On
Political Economy etc.”, ediţia a 2-a, Londra 1832, pag. [1651 166.)
8
“Chiar dacă negustorul nu dispreţuieşte câştigul deja realizat, privirea sa este totuşi
mereu aţintită asupra câştigului viitor.” (A. Genovesi: «Lezioni di Economia Civile»
(1765), ediţia economiştilor italieni a lui Custodi, Parte Moderna, vol. VIII, pag. 139.)
9
” Patima nesăţioasă de câştig, acea auri sacra fames [blestemată sete de aur], îl
caracterizează întotdeauna pe capitalist.” (MacCulloch: “The Principles of Political
Economy”, Londra 1830, pag. 179.) Cu toate că ştiu acest lucru, acelaşi MacCulloch şi
consorţii nu se simt, bineînţeles, împiedicaţi ca în anumite încurcături teoretice, de
exemplu atunci când se ocupă de supraproducţie, să-l transforme pe acelaşi capitalist
într-un bun cetăţean, care nu are în vedere decât valoarea de întrebuinţare şi care
manifestă chiar o adevărată foame de lup după cizme, pălării, ouă, stambe şi alte

187
categorii foarte familiare de valori de întrebuinţare.
10
“[a salva] este una din expresiile caracteristice întrebuinţate de Greci pentru
tezaurizare. La fel “to save” înseamnă în acelaşi timp a salva şi a economisi.
10 a
” Infinitul, pe care lucrurile nu-l au în progres, ele îl au în rotaţie.” (Galiani: “Della
moneda”, pag. 156.)
11
«Nu materia formează capitalul, ci valoarea acestor materii,» (J. B. Say: «Traité
d'Economie Politique», ediţia a 3-a, Paris 1817, vol. II, pag. 429.)
12
” Mijlocul de circulaţie (!) întrebuinţat în scopuri productive este capital.” (MacLeod:”
The Theory and Practice of Banking”, Londra 1855, vol. I, cap. 1 [pag. 55].)” Capitalul
este mărfuri,” (James Mill: “Eléments of Politica! Economy”, Londra 1821, pag., 74.)
13
” Capitalul... valoare permanentă care se multiplică neîncetat.” (Sismondi: «Nouveaux
Principes de l'Economie Politique” [Paris 1819], vol. I, pag. [88] 89.)
14
“Schimbul este o afacere minunată la care ambele părţi contractante câştigă
întotdeauna (!).” (Destutt de Tracy: “Traité de la Volonté et de ses effets”, Paris 1826,
pag 68.) Aceeaşi carte a apărut mai târziu sub titlul “Traité d'Economie Politique”.
15
Mercier de la Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 544.
18
“Este cât se poate de indiferent dacă una din aceste două valori este constituită din
bani, sau dacă amândouă sunt mărfuri obişnuite.” (Mercier de la Rivière, ibid., pag.
543.)
17
«Nu contractanţii sunt aceia care decid asupra valorii; ea este determinată înaintea
tranzacţiei.” (Le Trosne:” De l'Intérêt Social”, pag, 906.)
18
“Dove è egualità, non è lucro.” (Galiani; “Della moneda”, cuprins în Custodi, Parte
Moderna, vol. IV, pag. 244.)
19
” Schimbul devine dezavantajos pentru una din părţi, atunci când o împrejurare
exterioară reduce sau sporeşte preţul: în acest caz, egalitatea este lezată, dar această
lezare este provocată de această cauză şi nu de schimb.” (Le Trosne, ibid., pag. 904.)
20
” Schimbul este prin natura sa un contract de egalitate, care are loc între o valoare şi
altă valoare egală. El nu este deci un mijloc de îmbogăţire, întrucât se dă atâta cât se
primeşte.” (Le Trosne, ibid., pag. 903.)
21
Condillac:” Le Commerce et le Gouvernement” (1776), ediţia Daire şi Molinari în
“Mélanges d'Economie Politique”, Paris 1847, pag. 267 [291].
22
Le Trosne îi răspunde, aşadar, foarte just prietenului său Condillac: «În societatea
dezvoltată nu există nimic care să fie de prisos.» În acelaşi timp el îl tachinează cu
observaţia că «dacă ambele părţi primesc la fel de mult în plus pentru la fel de mult în
minus, amândouă primesc la fel de mult». Întrucât Condillac nu avea încă nici cea mai
mică idee despre natura valorii de schimb, el este autoritatea cea mai nimerită pentru
domnul prof. Wilhelm Roscher în justificarea propriilor sale noţiuni copilăreşti. Vezi
lucrarea lui Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a, 1858.
23
S. P. Newman: «Elements of Political Economy», Andover şi New-York 1835 pag.
175.
24
” Prin ridicarea valorii nominale a produsului... vânzătorii nu devin mai bogaţi... căci
exact ceea ce câştigă în calitate de vânzători ei pierd în calitate de cumpărători.” (“The
Essential Principles of the Wealth of Nations etc.”, Londra 1797, pag. 66.)
15
“Dacă eşti nevoit să vinzi cu 18 livre o cantitate de produse care valorează 24, vei
obţine şi tu atunci când vei întrebuinţa aceeaşi sumă pentru cumpărări, cu 18 livre ceea

188
ce s-a plătit cu 24.” (Le Trosne: «De l'Intérêt Social», pag. 897.)
26
” Niciun vânzător nu poate deci să-şi scumpească mărfurile în mod obişnuit, decât
consimţind a plăti şi el mai scump mărfurile celorlalţi vânzători; din aceeaşi cauză
niciun consumator nu poate să cumpere în mod obişnuit mai ieftin, fără a se supune şi el
unei scăderi asemănătoare la preţul mărfurilor pe care le vinde.” (Mercier de la
Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 555.)
27
R. Torrens: «An Essay on the Production of Wealth”, Londra 1821, pag. 349.
28
“Ideea că profiturile ar fi plătite de consumatori este desigur cu totul absurdă. Cine
sunt consumatorii ?” (G. Ramsay: «An Essay on the Distribution of Wealth», Edinburgh
1836, pag. 183.)
29
” Dacă cineva suferă de pe urma lipsei cererii, oare domnul Malthus îl sfătuieşte să
plătească altei persoane pentru ca aceasta să-i cumpere mărfurile ?”, îl întreabă un
ricardian indignat pe Malthus, care, ca şi discipolul său, popa Chalmers, preamăreşte din
punct de vedere economic clasa acelora care nu sunt decât cumpărători, adică consuma-
tori. (Vezi: «An Inquiry into those principles respecting the Nature of Demand and the
Necessity of Consumption, lately advocated by Mr. Malthus etc.», Londra 1821, pag
55.)
30
Desiutt de Tracy, cu toate că — sau poate, pentru că era membru al Institutului, era de
părere contrarie. Capitaliştii industriali, spune el, îşi realizează profiturile prin aceea că
“vând totul mai scump decât i-a costat producţia. Şi cui vând? În primul rând unul
altuia.” (“Traité de la Volonté etc.”, pag. 239.)
31
” Schimbul care se face între două valori egale nici nu sporeşte nici nu diminuează
masa valorilor existente în societate. Schimbul între două valori inegale... nu modifică
nici el nimic în suma valorilor sociale, cu toate că el adaugă averii unuia ceea ce ia din
averea altuia.” (J. B Say: «Traité d'Economie Politique», vol. H, pag. 443 şi urm.)
Această afirmaţie Say o împrumuta aproape cuvânt cu cuvânt de la fiziocraţi, fără a se
gândi, bineînţeles, la consecinţele ei. Modul în care el a înţeles să exploateze pentru
sporirea “valorii” sale proprii, operele fiziocraţilor, pe atunci uitate, se vede din
următorul exemplu. Propoziţiunea «cea mai renumită” a domnului Say:” On n'achète
des produits qu'avec des produits” [Nu se cumpără produse decât cu produse] (ibid., vol.
II, pag. 441) sună astfel în original, la fiziocraţi: “Les productions ne se payent qu'avec
des productions % [Produsele nu pot fi plătite decât cu produse]. (Le Trosne:” De
l'Intérêt Social”, pag. 899.)
32
” Schimbul nu le conferă produselor niciun fel de valoare.” (F. Wayland: “The
Elements of Politica! Economy”, Boston 1853, pag. 168.)
33
“Sub domnia unor echivalenţe invariabile, comerţul ar fi imposibil.” (G. Opdyke: «A
Treatise on politica! Economy», New-York 1851, pag. 69.) “Deosebirea dintre valoarea
reală şi valoarea de schimb se bazează pe un fapt — anume că valoarea unui lucru diferă
de aşa numitul echivalent care în comerţ e dat în schimbul lui, căci acest echivalent nu
este un echivalent.” (F. Engels: «Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie», ibid.,
pag. 96.)
34
Benjamin Franklin: «Works”, vol. II, ediţia Sparks în “Positions to be examined
concerning National Wealth”.
35
Aristotel: “De Republica”, cartea I-a, cap. 10.
36
«În condiţiile obişnuite ale pieţei, profitul nu se produce prin schimb. Dacă el nu ar fi

189
existat mai înainte, el nu ar putea să existe nici după această tranzacţie.» (Ramsay: «An
Essay on the Distribution of Wealth», pag. 184.)
37
După expunerea de mai sus, cititorul înţelege că aceasta nu înseamnă decât următorul
lucru: formarea capitalului trebuie să fie posibilă chiar dacă preţul mărfurilor este egal
cu valoarea mărfurilor. Ea nu poate fi explicată prin abaterea preţurilor mărfurilor de la
valorile mărfurilor. Dacă preţurile se abat într-adevăr de la valori, ele trebuie mai întâi
reduse la nivelul acestora din urmă; cu alte cuvinte, trebuie să facem abstracţie de
această împrejurare ca de una pur întâmplătoare, pentru ca să avem în faţă fenomenul
pur al formării capitalului pe baza schimbului de mărfuri, astfel ca să nu fim derutaţi în
observaţia noastră de circumstanţe secundare, străine de procesul propriu-zis şi de natură
a tulbura această observaţie. Se ştie de altfel, că această reducere nu este un simplu
procedeu de cercetare ştiinţifică. Oscilaţiile continue ale preţurilor de pe piaţă, urcările şi
scăderile lor, se compensează, se anihilează reciproc şi se reduc ele înseşi la preţul
mediu, ca la o regulă intrinsecă a lor. Această regulă îl conduce, de exemplu, pe
comerciant sau pe industriaş în orice afacere care se întinde asupra unei perioade de timp
mai lungi. El ştie că dacă privim o perioadă mai lungă în ansamblu, mărfurile nu se vând
în mod efectiv nici sub, nici peste, ci numai la preţul lor mediu. Dacă în general
interesul lui ar fi să reflecteze în mod dezinteresat, el şi-ar pune problema formării
capitalului în modul următor: Cum poate să ia naştere capitalul, considerând că preţurile
sunt reglementate prin preţul mediu, adică, în ultimă instanţă, prin valoarea mărfii ?
Spun «în ultimă instanţă”, pentru că preţurile medii nu coincid în mod direct cu
mărimile valorilor mărfurilor, cum cred A. Smith, Ricardo ş. a.
* aici e Rhodus, aici sai! — Aceasta e problema, pe aceasta rezolv-o! — N. T.
38
“În forma de bani... capitalul nu produce profit.” (Ricardo: “Principles of Political
Economy”, pag. 267.)
39
În enciclopediile asupra antichităţii clasice se poate citi absurditatea că în antichitate
capitalul era pe deplin dezvoltat; «lipseau doar muncitorul liber şi creditul». Domnul
Mommsen comite şi el, în «Romische Geschichte», o serie de asemenea quid pro quo-
uri.
40
Multe legislaţii stabilesc, din această cauză, o durată maximă pentru contractele de
muncă. Toate codurile popoarelor cu muncă liberă reglementează condiţiile de
denunţare a contractelor. În multe ţări, mai ales în Mexic (înainte de războiul civil
american şi în teritoriile răpite Mexicului, precum şi, în mod practic, în provinciile
dunărene înainte de reformele lui Cuza), sclavia este ascunsă sub forma peonajului. Prin
avansuri care trebuie achitate prin muncă şi care trec de la o generaţie la alta, nu numai
muncitorul individual ci şi familia lui devine de fapt proprietatea altor persoane şi a
familiilor lor. Juarez desfiinţase peonajul. Aşa-zisul împărat Maximilian l-a reintrodus
printr-un decret, care a fost caracterizat, pe drept cuvânt, în Camera Reprezentanţilor din
Washington, ca un decret pentru reintroducerea sclaviei în Mexic. «Eu pot înstrăina
către altă persoană uzul limitat în timp... al aptitudinilor şi posibilităţilor mele speciale,
corporale şi spirituale, pentru că prin această limitare ele dobândesc un raport exterior
faţă de totalitatea şi generalitatea mea. Dacă aş înstrăina tot timpul meu concretizat în
muncă şi totalitatea producţiei mele, aş face ca substanţialul acesteia, ca activitatea şi
realitatea mea generală, ca per tonalitatea mea, să devină proprietatea altuia!» (Negel:
«Philosophie des Rechts % Berlin 1840», pag. 104, § 67.)

190
41
Ceea ce caracterizează, aşadar, perioada capitalistă, este faptul că forţa de munca
îmbracă fată de muncitorul însuşi forma unei mărfi care îi aparţine, şi că deci munca lui
îmbracă forma muncii salariate. Pe de altă parte, abia din acest moment forma marfă a
produselor muncii se generalizează.
42
“Valoarea (value or worth) unui om, ca şi a oricărui alt lucru, este preţul său, adică
suma care trebuie plătită pentru a se putea dispune de forţa lui” (Th. Hobbes:
«Leviathan” în «Works», ediţia Molesworth, Londra 1839—44, vol. III, pag. 76.)
43
Din această cauză, în Roma veche, villicus, administratorul care supraveghea sclavii
agricoli, primea, «pentru că are o muncă mai uşoară decât robhy o măsură mai mică
decât aceştia». (Th. Mommsen: «Römische Geschichte” [vol. I, ediţia a 2-a, Berlin]
1856, pag. 810.)
44
Comp. «Over-Population and its Remedy», Londra 1846 de W. Th. Thomson,
46
Petty.
46
“Preţul natural al ei (al muncii)... constă în acea cantitate de mijloace de subzistenţă şi
de consum (comforts), care în conformitate cu clima şi obiceiurile unei ţări este necesară
pentru a întreţine pe muncitor şi pentru a-l pune în situaţia de a creşte o familie care să
asigure pe piaţă o ofertă nemicşorată de muncă.” (R. Torrens: «An Essay on the
externai Corn Trade», Londra 1815, pag. 62.) Cuvântul «muncă» este întrebuinţat aici în
mod eronat în loc de forţă de muncă.
47
Rossi: «Cours d'Economie Politique», Bruxelles 1842, pag. 370.
48
Sismondi: “Nouveaux Principes etc.”, vol. I, pag. 113.
49
“Orice muncă este plătită după ce a fost terminată.” («An Inquiry into those Principles
respecting the Nature of Demand etc.», pag. 104.) “Creditul comercial a trebuit să
înceapă în momentul în care muncitorul, primul creator în producţie, a fost în stare, cu
ajutorul economiilor sale, să aştepte salariul muncii sale până la sfârşitul săptămânii, al
chenzinei, al lunii, al trimestrului etc.” (Ch. Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie
Politique”, ediţia a 2-a, Paris 1821, vol. II, pag. 150.)
50
” Muncitorul dă cu împrumut munca sa (industry)”, dar, adaugă Storch şiret: el “nu
riscă nimic” altceva decât ”să-şi piardă salariul... muncitorul nu transmite nimic
material.” (Storch: «Cours d'Economie Politique”, Petersburg 1815, vol. II, pag. 37.)
51
Un exemplu: La Londra există două feluri de brutari, anume “full priced”, cei care
vând pâinea la valoarea ei integrală, şi” undersellers”, cei care o vând sub această
valoare. Ultima categorie formează mai mult de % din numărul total al brutarilor. (Pag.
XXXII din raportul comisarului guvernamental H. S. Tremenheere despre “Grievances
complained of by the journeymen bakers etc.”, Londra 1862.) Aceşti undersellers vând,
aproape fără excepţie, o pâine falsificată cu piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de
Derbyshire şi alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de
sănătoase. (Vezi Cartea Albastră citată mai sus şi raportul lui “Committee of 1855 on the
Adultération of Bread”, precum şi «Adultérations Detected» de Dr. Hassal, ediţia a 2-a,
Londra 1861.) În faţa Comisiunii din 1855, Sir John Gordon a declarat că” din cauza
acestor alterări omul sărac, care trăieşte dintr-un kilogram de pâine pe zi, nu primeşte în
mod efectiv nici măcar un sfert din materia nutritivă, abstracţie făcând de efectele
dăunătoare sănătăţii sale”. Faptul că “o parte foarte însemnată a clasei muncitoare
primeşte piatră acră, ipsos etc., cu toate că are cunoştinţă de aceste falsificări”,
Tremenheere îl explică (ibid., pag. XLVIII) prin aceea că muncitorii “sunt nevoiţi să ia

191
pâinea de la brutar sau de la băcan, aşa cum aceştia binevoiesc să le-o servească”.
Întrucât sunt plătiţi abia la sfârşitul săptămânii de lucru, ei nu sunt în stare” să plătească
pâinea consumată de familiile lor în cursul săptămânii, decât tot la sfârşitul săptămânii”,
şi, adaugă Tremenheere, referindu-se la depoziţiile martorilor: «este notoriu că pâinea
confecţionată cu aceste amestecuri se fabrică special pentru acest soi de clienţi». (“It is
notorious that bread composed of those mixtures, is made expressly for sale în this
manner”.) În multe regiuni agricole din Anglia (dar mai ales din Scoţia), salariul se
plăteşte la chenzină sau chiar lunar. Din cauza acestor termene lungi, de plată,
muncitorul agricol trebuie să-şi cumpere mărfurile pe credit... El trebuie să plătească
preţuri mai mari şi este legat de fapt de prăvălia care îi dă cu împrumut. Astfel, de
exemplu, la Horningsham, în Wilts, unde salariul se plăteşte lunar, aceeaşi făină care în
altă parte se plăteşte cu 1 şiling şi 10 pence îl costă 2 şilingi şi 4 pence de stone. (“Sixth
Report” on” Public Health” by” The Medical Officer of the Privy Council etc.”, 1864,
pag. 264.)” Muncitorii din imprimeriile de stambă din Paisley şi Kilmarnock (Scoţia de
Vest) obţinură printr-o grevă, în 1853, reducerea termenului de plată de la o lună la 14
zile.” («Reports of the Inspectors of Factories for 31st. Oct. 1853», pag. 34.) Ca altă
formă nostimă a creditului pe care muncitorul îl acordă capitalistului poate fi considerată
metoda multor proprietari de mine de cărbuni din Anglia, prin care muncitorul este plătit
abia la sfârşitul lunii, primind între timp avansuri din partea capitalistului, deseori sub
formă de mărfuri, pe care trebuie să le plătească la preţuri superioare celor de pe piaţă
(trucksystem). «Este un obicei general la exploatatorii de mine de cărbuni (coal masters)
de a plăti odată pe lună şi de a acorda între timp avansuri muncitorilor la sfârşitul
fiecărei săptămâni. Acest avans se acordă în prăvălie (anume în tommyshop, adică în
prăvălia care-i aparţine chiar proprietarului). Cu o mână omul îl primeşte şi cu cealaltă el
îl cheltuieşte” («Children's Employment Commission, IU. Report», Londra 1864, pag.
38, Nr. 192.)

192
 SECŢIUNEA A TREIA
PRODUCŢIA PLUSVALORII ABSOLUTE

Capitolul cinci
PROCESUL DE MUNCĂ ŞI PROCESUL DE VALORIFICARE

1. Procesul de muncă

Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cumpărătorul

forţei de muncă o consumă punându-l pe vânzătorul ei să muncească.
Acesta din urmă devine astfel forţă de muncă ce se manifestă, actul în
sine [în fapt]. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar
potenţial [în mod virtual]. Pentru a-şi întruchipa munca în mărfuri, el
trebuie s-o întruchipeze înainte de toate în valori de întrebuinţare, în
lucruri care servesc la satisfacerea unui anumit fel de necesităţi.
Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de
întrebuinţare anumită, un articol determinat. Producţia de valori de
întrebuinţare, de bunuri, nu-şi schimbă natura ei generală prin faptul că
ea se efectuează pentru capitalist şi sub controlul lui. Procesul de muncă
trebuie deci privit deocamdată independent de orice formă socială
determinată.
Munca este în primul rând un proces între om şi natură, proces
în care omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa
proprie schimbul de materii dintre el şi natură. El însuşi întâmpină
materia naturii ca o forţă naturală. Forţele naturale care aparţin trupului
său, braţele şi picioarele, capul şi mâna, el le pune în mişcare pentru a-şi
însuşi materia naturală într-o formă utilă propriei sale vieţi. Acţionând
prin această mişcare asupra naturii exterioare şi modificând-o pe
aceasta, el modifică în acelaşi timp propria sa natură. El dezvoltă
posibilităţile ascunse în ea şi supune controlului său propriu jocul

193
forţelor ei. Noi nu ne ocupăm aici de primele forme, animalice,
instinctive, ale muncii. Forma socială în care munca omenească nu a
lepădat încă prima ei formă, instinctivă, se află la o distanţă îndepărtată,
preistorică, de forma socială în care muncitorul apare pe piaţa de
mărfuri ca vânzător al propriei sale forţe de muncă. Presupunem munca
într-o formă în care ea îi aparţine exclusiv omului. Păianjenul face
operaţiuni care seamănă cu cele ale ţesătorului, iar albina, prin
construcţia celulelor ei de ceară, face de ruşine pe mulţi arhitecţi din
rândurile oamenilor. Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai
prost arhitect de albina cea mai perfectă, este faptul că el a construit
celula în capul său, înainte de a o construi din ceară. La sfârşitul
procesului de producţie apare un rezultat, care încă la începutul acestui
proces exista în mod ideal, în închipuirea muncitorului. El nu produce
numai o modificare de formă a elementului natural; în acelaşi timp el îşi
realizează în elementul natural scopul său, pe care îl cunoaşte, care
constituie o lege ce determină felul activităţii sale şi căruia el trebuie
să-i subordoneze voinţa sa. Iar această subordonare nu este un act izolat.
În afară de efortul organelor care lucrează, se cere pentru toată durata
muncii o voinţă îndreptată asupra scopului — voinţă care se manifestă
sub formă de atenţie — şi anume cu atât mai mult, cu cât munca îl
captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin
modul în care ea se efectuează, deci cu cât ea îi produce mai puţină
plăcere ca un joc al propriilor sale puteri fizice şi intelectuale.
Elementele simple ale procesului de muncă sunt activitatea
îndreptată asupra unui scop sau munca însăşi, obiectul şi mijlocul ei.
Pământul (care cuprinde din punct de vedere economic şi apa),
aşa cum el îi procură omului în mod natural provizii, mijloace de
subzistenţă de-a gata,1 apare, fără contribuţia omului, drept obiectul
general al muncii omeneşti. Toate lucrurile pe care munca nu face decât
să le desprindă din legătura lor directă cu pământul sunt obiecte de
muncă ce se găsesc în mod natural. Acesta este cazul cu peştele, care
este prins şi despărţit de elementul în care trăieşte, apa; acesta este cazul
cu lemnul, care e tăiat în pădure, cu minereul, care e rupt din filon. Dar
dacă obiectul muncii a fost, aşa zicând, filtrat prin muncă anterioară, îl
numim materie primă; de exemplu, minereul extras, care este supus
spălatului. Orice materie primă este obiect de muncă, dar nu orice obiect

194
de muncă este materie primă. Obiectul muncii este materie primă numai
după ce a suferit o schimbare prin intermediul muncii.
Mijlocul de muncă este un lucru sau un complex de lucruri pe
care muncitorul le intercalează între sine şi obiectul muncii, şi care îi
servesc drept transmiţător al activităţii pe care o exercită asupra acestui
obiect. El se serveşte de însuşirile mecanice, fizice şi chimice ale
lucrurilor pentru a le face să acţioneze ca mijloace de constrângere
asupra altor lucruri, conform scopului urmărit de el.2 Dacă lăsăm la o
parte apropierea mijloacelor de subzistenţă ce se găsesc gata în natură,
de exemplu, a fructelor, caz în care propriile organe ale muncitorului
servesc singure ca mijloace de muncă, obiectul pe care muncitorul îl
apucă în mod direct nu este obiectul muncii, ci mijlocul de muncă. În
felul acesta, elementul natural devine el însuşi un organ al activităţii lui,
un organ pe care el îl adaugă propriilor sale organe, prelungindu-şi
trupul său natural, contrar sensului dat de Biblie. Aşa cum pământul este
magazia sa primitivă de provizii, tot aşa el este arsenalul său primitiv de
mijloace de muncă. El îi furnizează, de exemplu, piatra, pe care o
aruncă, cu care freacă, striveşte, taie etc. Însuşi pământul este un mijloc
de muncă; însă pentru a putea servi ca mijloc de muncă în agricultură, el
presupune, la rândul lui, o serie întreagă de alte mijloace de muncă şi o
dezvoltare relativ înaintată a forţei de muncă.3 Îndată ce, în general,
procesul de muncă a ajuns la un grad de dezvoltare cât de puţin
însemnat, el are nevoie de mijloace de muncă prelucrate. În cele mai
vechi peşteri locuite de oameni, găsim unelte şi arme de piatră. Alături
de piatra, lemnul, oasele şi scoicile prelucrate, la începutul istoriei
omeneşti rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul
domesticit, adică animalul transformat şi crescut prin muncă.4
Întrebuinţarea şi crearea mijloacelor de muncă, deşi există în germene şi
la unele specii de animale, caracterizează procesul de muncă specific
omenesc, din care cauză Franklin îl defineşte pe om drept «a toolmaking
animal», un animal care confecţionează instrumente. Aceeaşi importanţă
pe care o are forma resturilor de oase pentru cunoaşterea conformaţiei
speciilor de animale dispărute, o au şi resturile mijloacelor de muncă
pentru aprecierea formaţiunilor economice dispărute ale societăţii.
Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin
modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă.5 Mijloacele de muncă

195
indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi
raporturile sociale în care se lucrează. Dintre mijloacele de muncă,
mijloacele de muncă mecanice, a căror totalitate poate fi denumită
scheletul şi sistemul muscular al producţiei, prezintă elemente
caracteristice mult mai decisive ale unei epoci de producţie socială,
decât acele mijloace de muncă ce servesc doar ca recipiente pentru
obiectul muncii şi a căror totalitate poate fi desemnată în mod cu totul
general drept sistemul vascular al producţiei, ca de exemplu tuburi,
butoaie, coşuri, vase etc. Abia în industria chimică ele joacă un rol
însemnat.5a
Într-un sens mai larg, procesul de muncă numără printre
mijloacele sale, afară de lucrurile prin intermediul cărora munca
acţionează asupra obiectului ei şi care servesc deci într-un fel sau altul
drept transmiţător al activităţii, şi toate condiţiile materiale care sunt în
general necesare pentru ca procesul să aibă loc. Ele nu intră direct în
acest proces, dar fără ele procesul sau nu se poate desfăşura deloc, sau
se poate desfăşura doar în mod defectuos. Mijlocul de muncă general de
acest fel este din nou pământul însuşi, căci el îi dă muncitorului locus
standi [locul pe care stă], şi procesului său spaţiul de acţiune (field of
employment). Mijloace de muncă de acest fel, obţinute prin intermediul
muncii, sunt, de exemplu, clădirile de fabrică, canalele, drumurile etc.
În procesul de muncă, activitatea omului produce deci prin
intermediul mijlocului de muncă o modificare voită de dinainte a
obiectului muncii. Procesul se stinge în produs. Produsul său este o
valoare de întrebuinţare, o materie naturală adaptată prin schimbări de
formă, trebuinţelor omeneşti. Munca s-a combinat cu obiectul ei. Munca
a luat formă de obiect, iar obiectul a fost prelucrat. Ceea ce a apărut de
partea muncitorului sub formă de mişcare, apare acum de partea
produsului ca o însuşire nemişcată, sub formă de existenţă. El a tors, iar
produsul este firul de tort.
Dacă privim întreg procesul din punct de vedere al rezultatului
său, al produsului, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul
muncii, apar ca mijloace de producţie,6 iar munca însăşi ca muncă
productivă.
Dacă o valoare de întrebuinţare iese din procesul de muncă sub
formă de produs, alte valori de întrebuinţare, produse ale unor procese

196
de muncă anterioare, intră în el ca mijloace de producţie. Aceeaşi
valoare de întrebuinţare care formează produsul unei munci formează
mijlocul de producţie al altei munci. Produsele sunt deci nu numai
rezultatul, ci, totodată, şi o condiţie a procesului de muncă.
Cu excepţia industriei extractive, care-şi găseşte obiectul muncii
în natură, cum e cazul cu industria minieră, cu vânătoarea, cu pescuitul
etc. (agricultura numai în măsura în care desţeleneşte pentru prima oară
pământurile virgine), toate celelalte ramuri ale industriei acţionează
asupra unui obiect care e materie primă, adică obiect de muncă trecut
prin filtrul muncii, care este el însuşi un produs al muncii; de exemplu,
sămânţa în agricultură. Animalele şi plantele, care de obicei sunt privite
ca produse naturale, nu sunt numai produse ale muncii depuse poate cu
un an în urmă, ci în formele lor actuale, produse ale unei transformări
efectuate timp de multe generaţii, sub controlul omului şi prin
intermediul muncii omeneşti. În ceea ce priveşte însă mijloacele de
muncă în special, majoritatea lor covârşitoare demonstrează şi
privitorului celui mai superficial, urmele muncii trecute.
Materia primă poate să constituie substanţa principală a unui
produs sau să intre în formarea lui numai ca materie auxiliară. Materia
auxiliară este consumată de către mijlocul de muncă, de exemplu
cărbunele de către maşina cu aburi, uleiul de către roată, fânul de către
calul de povară; ea poate fi adăugată materiei prime, pentru a provoca o
transformare materială a acesteia — astfel clorul se adaugă pânzei
nealbite, cărbunele se adaugă fierului, materia colorantă lânii —; ea
poate ajuta la executarea muncii însăşi, cum e cazul cu materiile
întrebuinţate pentru iluminatul şi încălzitul locului în care se munceşte.
Deosebirea dintre materia principală şi cea auxiliară se şterge în
industria chimică propriu-zisă, întrucât niciuna din materiile prime
întrebuinţate nu reapare ca substanţă a produsului.8
Întrucât fiecare lucru posedă însuşiri multiple, şi poate fi deci
utilizat în diferite direcţii, acelaşi produs poate servi drept materie primă
pentru procese de muncă foarte diferite. Astfel cerealele sunt materie
primă pentru morar, pentru fabricantul de amidon, pentru distilatorul de
alcool, pentru crescătorul de animale etc. Sub formă de sămânţă, ele
devin materie primă pentru propria lor producţie. Tot astfel cărbunele
iese din industria minieră sub formă de produs şi intră în ea ca mijloc de

197
producţie.
Acelaşi produs poate servi în acelaşi proces de muncă şi ca
mijloc de muncă şi ca materie primă. La creşterea vitelor de exemplu,
vitele, materia primă supusă muncii, sunt în acelaşi timp un mijloc
pentru producerea îngrăşămintelor.
Un produs care există într-o formă finită, potrivită pentru
consumaţie, poate deveni, la rândul său, materia primă a altui produs;
astfel strugurele devine materia primă a vinului. În alte cazuri, munca îşi
eliberează produsul în forme în care el nu poate fi folosit decât iarăşi
numai ca materie primă. O materie primă care se găseşte în această stare
se numeşte semifabricat şi s-ar numi mai bine produs de serie; acesta e
cazul cu bumbacul, aţa, firele etc. Cu toate că ea însăşi a ajuns la forma
de produs, materia primă iniţială mai poate avea de trecut printr-o serie
întreagă de procese diferite, în care funcţionează în mod repetat şi mereu
într-o formă nouă ca materie primă, până la ultimul proces de muncă,
din care este eliminată fie sub formă de mijloc de subzistenţă finit, fie
sub formă de mijloc de muncă finit.
Se vede, aşadar: dacă o valoare de întrebuinţare apare sub
formă de materie primă, de mijloc de muncă sau de produs, depinde cu
totul de funcţia sa determinată în procesul de muncă, de locul pe care-l
ocupă în el; iar dacă acest loc se schimbă, se schimbă şi acele
determinări ale ei.
Intrând sub formă de mijloace de producţie în noi procese de
muncă, produsele îşi pierd deci caracterul de produse. Ele nu mai
funcţionează decât ca factori materiali ai muncii vii. Torcătorul nu
priveşte fusul decât ca un mijloc cu ajutorul căruia toarce, iar cânepa ca
un obiect pe care îl toarce. Fireşte că nu se poate toarce fără material de
tors şi fără fus. Existenţa acestui produs este deci presupusă atunci când
începe torsul. Dar însuşi acest proces este tot atât de indiferent dacă
fusul şi cânepa sunt produse ale unei munci anterioare, pe cât este de
indiferent în actul de nutriţie dacă pâinea este produsul muncilor
anterioare ale ţăranului, morarului, brutarului etc. Şi invers: Dacă în
decursul procesului de muncă mijloacele de producţie îşi manifestă
caracterul lor de produse ale unei munci anterioare, ele o fac numai prin
defectele lor. Un cuţit care nu taie, firul care se rupe mereu etc. evocă
amintirea vie a tocilarului A şi a apretorului de fire B. La produsul

198
reuşit, faptul că însuşirile sale de întrebuinţare se datorează unei munci
anterioare, dispare.
O maşină care nu serveşte în procesul de muncă este inutilă. În
afară de aceasta, ea cade pradă forţei distrugătoare a proceselor chimice
naturale. Fierul rugineşte, lemnul putrezeşte. Firul care nu este ţesut sau
tricotat este bumbac stricat. Munca vie trebuie să pună mâna pe aceste
lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme din valori de
întrebuinţare doar latente, în valori de întrebuinţare reale şi active.
Netezite în focul muncii, însuşite de ea sub formă de organe fizice,
însufleţite şi transformate în cursul procesului în funcţiuni logice şi
practice, ele sunt de asemeni consumate, dar în vederea unui scop, ca
elemente de formare a unor noi valori de întrebuinţare, a unor produse
noi, potrivite să intre sub formă de mijloace de subzistenţă în
consumaţia individuală, sau sub formă de mijloace de producţie într-un
nou proces de muncă.
Pe de altă parte, dacă produsele existente nu sunt, după cele de
mai sus, numai rezultate, dar şi condiţii de existenţă ale procesului de
muncă, aruncarea lor în acest proces de muncă, deci contactul lor cu
munca vie, este singurul mijloc de a conserva aceste produse ale muncii
trecute ca valori de întrebuinţare şi de a le realiza ca atare.
Munca consumă elementele ei materiale, obiectul ei şi mijlocul
ei; ea le devorează, fiind astfel un proces de consumaţie. Această
consumare productivă se deosebeşte de consumarea individuală prin
faptul că aceasta din urmă consumă produsele ca alimente ale
individului viu, pe când prima le consumă ca alimente ale muncii, ale
forţei de muncă în activitatea individului. Produsul consumaţiei
individuale este deci consumatorul însuşi, rezultatul consumaţiei
productive este un produs distinct de consumator.
În măsura în care mijlocul şi obiectul muncii sunt ele însele
produse, munca consumă produse pentru a crea produs, sau consumă
produse ca mijloace de producţie a altor produse. Dar aşa cum la
început procesul de muncă se desfăşoară numai între om şi pământul
care există fără intervenţia lui, în acest proces servesc încă şi astăzi
mijloace de producţie care există în mod natural şi care nu reprezintă o
combinare de materie naturală şi muncă omenească.
Procesul de muncă, aşa cum l-am înfăţişat în elementele sale

199
simple şi abstracte, este o activitate îndreptată către un scop, urmărind
confecţionarea unor valori de întrebuinţare, este aproprierea elementului
natural de trebuinţele omeneşti, este condiţia generală a schimbului de
materii între om şi natură, condiţia naturală permanentă a vieţii
omeneşti; ca atare, el este independent de orice formă a acestei vieţi,
fiind, din contră, deopotrivă comun tuturor formelor sale sociale. Nu a
fost deci nevoie să-l înfăţişăm pe muncitor în raport cu alţi muncitori.
Omul şi munca sa pe de o parte, natura şi materiile ei pe de altă parte,
erau suficiente. Aşa cum din gustul grâului nu se cunoaşte cine l-a
semănat, tot astfel în acest proces nu se cunoaşte în ce condiţiuni se
desfăşoară el, dacă sub biciul nemilos al vătafului de sclavi, sau sub
ochiul neliniştit al capitalistului, dacă cel ce-l efectuează este Cincinat
care îşi ară cele câteva jugăre ale sale, sau sălbaticul care doboară o fiară
cu piatra.9
Să ne întoarcem la viitorul nostru capitalist. Noi l-am părăsit
după ce cumpărase pe piaţă toţi factorii necesari unui proces de
producţie, factorii materiali adică mijloacele de producţie, factorul
personal adică forţa de muncă. Cu ochiul viclean de cunoscător, el a
ales mijloacele de producţie şi forţa de muncă potrivite pentru afacerea
sa specială, filatură, fabrică de încălţăminte etc. Capitalistul nostru se
apucă deci să consume marfa cumpărată de el, forţa de muncă, adică îl
pune pe purtătorul forţei de muncă, pe muncitor, să consume, prin
munca sa, mijloacele de producţie. Natura generală a procesului de
muncă nu se schimbă, bineînţeles, prin faptul că muncitorul îl
efectuează pentru capitalist şi nu pentru sine însuşi. Dar nici modul
special în care se fac cizmele sau în care se toarce firul nu se poate
modifica deocamdată prin intervenţia capitalistului. Acesta trebuie
deocamdată să ia forţa de muncă aşa cum o găseşte pe piaţă, deci şi
munca ei aşa cum aceasta s-a ivit într-o perioadă în care capitaliştii nu
existau încă. Transformarea modului de producţie însuşi ca efect al
subordonării muncii faţă de capital nu poate avea loc decât mai târziu şi
urmează deci a fi cercetată mai târziu.
Procesul de muncă, aşa cum se desfăşoară el ca un proces de
consumare a forţei de muncă de către capitalist, prezintă două
fenomene specifice.
Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi

200
aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă în mod
ordonat şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate în mod
sistematic, anume să nu se facă risipă de materie primă, iar instrumentul
de muncă să fie menajat, adică să nu fie distrus decât în măsura în care
acest lucru este necesitat de utilizarea sa în muncă.
În al doilea rând, produsul este proprietatea capitalistului, nu a
producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plăteşte, de exemplu,
valoarea forţei de muncă pe timp de o zi. Utilizarea ei îi aparţine deci
pentru o zi, ca şi utilizarea oricărei alte mărfi, ca de exemplu, a unui cal
pe care l-ar fi închiriat pentru o zi. Cumpărătorului mărfii îi aparţine
utilizarea mărfii, iar deţinătorul forţei de muncă, dându-şi munca, nu dă
de fapt decât valoarea de întrebuinţare vândută de el. Din momentul în
care a intrat în atelierul capitalistului, valoarea de întrebuinţare a forţei
sale de muncă, deci utilizarea ei, munca, îi aparţine capitalistului.
Cumpărând forţa de muncă, capitalistul a încorporat munca însăşi, ca
un ferment viu, elementelor de formare, moarte ale produsului, care de
asemeni îi aparţin lui. Din punctul lui de vedere, procesul de muncă nu
este decât consumarea mărfii cumpărate de el, a forţei de muncă, pe
care însă el nu o poate consuma decât adăugându-i mijloace de
producţie. Procesul de muncă este un proces între lucruri pe care
capitalistul le-a cumpărat, între lucruri care îi aparţin. Produsul acestui
proces îi aparţine deci exact în felul în care îi aparţine produsul
procesului de fermentaţie din pivniţa lui cu vin.10

2. Procesul de valorificare

Produsul — proprietatea capitalistului — este o valoare de

întrebuinţare - fir, cizme etc. Dar cu toate că, de exemplu, cizmele
reprezintă, într-un anumit sens, baza propăşirii sociale, iar capitalistul
nostru este un partizan hotărât al propăşirii, el nu fabrică cizmele de
dragul cizmelor. În general în producţia de mărfuri valoarea de
întrebuinţare nu este lucrul “qu'on aime pour lui-même” [pe care-l
iubeşti de dragul lui]. În general, valorile de întrebuinţare nu sunt
produse aici decât pentru că, şi în măsura în care, ele sunt substratul
material, purtătorul valorii de schimb. Şi capitalistul nostru urmăreşte
două lucruri. În primul rând, el vrea să producă o valoare de

201
întrebuinţare care să aibă o valoare de schimb, adică un articol destinat
vânzării.
Iar în al doilea rând, el vrea să producă o marfă a cărei valoare
să fie mai mare decât suma valorilor mărfurilor necesare pentru
producerea ei, adică a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă
pentru care şi-a avansat banii pe piaţă. El nu vrea să producă numai o
valoare de întrebuinţare, ci o marfă, nu numai valoare de întrebuinţare,
ci valoare, şi nu numai valoare, ci şi plusvaloare.
Într-adevăr, întrucât este vorba aici de producţie de mărfuri, am
cercetat până acum, evident, numai o latură a procesului. Aşa cum
marfa însăşi este unitatea valorii de întrebuinţare şi a valorii, tot astfel
procesul ei de producţie trebuie să fie unitatea procesului de muncă şi a
procesului de formare a valorii.
Să privim acum procesul de producţie şi ca proces de formare a
valorii.
Ştim că valoarea fiecărei mărfi este determinată de cantitatea de
muncă materializată în valoarea ei de întrebuinţare, de timpul de muncă
socialmente necesar pentru producerea ei. Lucrul acesta este valabil şi
pentru produsul pe care l-a obţinut capitalistul nostru ca rezultat al
procesului de muncă. Trebuie deci calculată în primul rând munca
materializată în acel produs.
Să luăm, de exemplu, firul.
Pentru fabricarea firului a fost nevoie, în primul rând, de
materia primă respectivă, de exemplu de 10 pfunzi de bumbac. Nu
trebuie să cercetăm care este valoarea bumbacului, deoarece capitalistul
l-a cumpărat pe piaţă la valoarea lui, să zicem cu 10 şilingi. În preţul
bumbacului se află reprezentată munca necesară pentru producerea lui,
ca muncă socială generală. Mai presupunem apoi că masa de fusuri care
este consumată în prelucrarea bumbacului şi care reprezintă pentru noi
toate celelalte mijloace de muncă întrebuinţate, are o valoare de 2
şilingi. Dacă o cantitate de aur de 12 şilingi este produsul a 24 ore de
muncă sau a două zile de muncă, rezultă că în fir se găsesc materializate
două zile de muncă.
Împrejurarea că bumbacul şi-a schimbat forma şi că masa de
fusuri consumată a dispărut complet, nu trebuie să ne deruteze. După
legea generală a valorii, 10 pfunzi de fir, de exemplu, sunt echivalentul a

202
10 pfunzi de bumbac + 1/4 de fus, dacă valoarea a 40 pfunzi de fir =
valoarea a 40 pfunzi de bumbac + valoarea unui fus întreg, adică dacă
este nevoie de acelaşi timp de muncă pentru a produce ambele părţi ale
acestei ecuaţii. În acest caz, acelaşi timp de muncă apare odată în
valoarea de întrebuinţare fir, altădată în valorile de întrebuinţare bumbac
şi fus. Valorii îi este indiferent dacă ea apare în fir, în fus sau în bumbac.
Faptul că fusul şi bumbacul, în loc să stea liniştiţi unul lângă altul, intră
în procesul filatului, într-o combinaţie care schimbă formele lor de
întrebuinţare transformându-le în fir, nu atinge valoarea lor, aşa cum
această valoare nu ar fi atinsă, dacă, printr-un simplu schimb, ele ar fi
fost înlocuite printr-un echivalent de fir.
Timpul de muncă necesar pentru producerea bumbacului este o
parte a timpului de muncă necesar pentru producerea firului a cărui
materie primă o constituie bumbacul şi este deci cuprins în fir. Tot aşa
stau lucrurile şi cu timpul de muncă necesar pentru producerea masei de
fusuri, fără uzare, adică de consumarea căreia bumbacul nu poate fi
filat.11
În ceea ce priveşte deci valoarea firului, adică timpul de muncă
necesar pentru producerea lui, diferitele procese de muncă speciale,
disparate în timp şi în spaţiu, care trebuie parcurse pentru a se produce
bumbacul şi fusurile consumate şi pentru a se face, în fine, din bumbac
şi fusuri fir, pot fi considerate ca faze succesive ale unuia şi aceluiaşi
proces de muncă. Toată munca pe care o conţine firul este muncă
trecută. Împrejurarea că timpul de muncă necesar producerii
elementelor sale de formare a trecut mai de mult, stând la mai mult ca
perfect, iar munca întrebuinţată în mod direct asupra procesului final,
asupra filatului, stă mai aproape de prezent, adică la perfect, este cu totul
lipsită de importanţă. Dacă pentru construcţia unei case este necesară o
anumită cantitate de muncă, de exemplu de 30 zile, cantitatea totală a
timpului de muncă ce a fost înglobat în acea casă nu este deloc atinsă
prin faptul că a 30-a zi a intrat în producţie cu 29 zile mai târziu decât
prima. Astfel timpul de muncă cuprins în materialul de muncă şi în
mijlocul de muncă poate fi privit exact ca şi cum ar fi fost cheltuit într-o
fază anterioară a procesului filatului, înaintea muncii adăugate la urmă
sub forma filatului.
Valorile mijloacelor de producţie, a bumbacului şi a fusului,

203
exprimate în preţul de 12 şilingi, formează deci elemente componente
ale valorii firului, adică ale valorii produsului.
Trebuie însă ca două condiţii să fie îndeplinite. În primul rând,
bumbacul şi fusul trebuie să fi servit într-adevăr la producerea unei
valori de întrebuinţare. În cazul nostru, ele trebuie să fi devenit fir.
Valorii îi este indiferent care valoare de întrebuinţare este purtătoarea ei,
dar purtătoarea ei trebuie să fie o valoare de întrebuinţare. În al doilea
rând, se presupune că nu a fost întrebuinţat decât timpul de muncă
necesar în condiţiunile sociale de producţie date. Dacă n-ar fi necesar
deci decât un pfund de bumbac pentru a se fila un pfund de fir, nu
trebuie să fi fost consumat mai mult de un pfund de bumbac pentru
confecţionarea unui pfund de fir. Tot aşa stau lucrurile şi cu fusul. Dacă
fantezia capitalistului îl face să întrebuinţeze fusuri de aur în locul
fusurilor de fier, în valoarea firului nu contează totuşi decât munca
socialmente necesară, adică timpul de muncă necesar pentru producerea
fusurilor de fier.
Ştim astfel care este partea din valoarea firului pe care o
reprezintă mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul. Ea este egală cu
12 şilingi sau ea constituie materializarea a două zile de muncă. Este
vorba deci acum de acea parte a valorii pe care munca filatorului însuşi
o adaugă bumbacului.
Trebuie să privim acum această muncă dintr-un punct de vedere
cu totul diferit de cel din decursul procesului de muncă. Acolo era vorba
de activitatea potrivită pentru transformarea bumbacului în fir. Cu cât
munca este mai potrivită, cu atât mai bun va fi firul, presupunând că
celelalte împrejurări rămân neschimbate. Munca filatorului se deosebea
în mod specific de alte munci productive, iar deosebirea se manifesta, şi
din punct de vedere subiectiv şi din punct de vedere obiectiv, prin
scopul special al filatului, prin procedeul său de muncă special, prin
natura specială a mijloacelor sale de producţie, prin valoarea de
întrebuinţare specială a produsului său. Bumbacul şi fusul servesc ca
alimente ale muncii filatului, dar cu ele nu se pot face tunuri ghintuite.
Dimpotrivă, în măsura în care munca filatorului este creatoare de
valoare, adică sursă de valoare, ea nu se deosebeşte deloc de munca
aceluia care face tunurile sau ca să rămânem la ceea ce ne preocupă
acum mai mult, de munca aceluia care a plantat bumbacul şi a aceluia

204
care a făcut fusul, materializată în mijloacele de producţie ale firului.
Numai din cauza acestei identităţi plantarea bumbacului, confecţionarea
fusului şi filatul pot forma părţi deosebite doar din punct de vedere
cantitativ ale aceleiaşi valori totale, ale valorii firului. Nu mai este
vorba aici de calitatea, de felul şi de conţinutul muncii, ci numai de
cantitatea ei. Aceasta se stabileşte uşor prin calcul Presupunem că
munca filatorului este muncă simplă, muncă socială medie. Vom vedea
mai târziu că presupunerea contrară nu schimbă deloc lucrurile.
În decursul procesului de muncă, munca trece în mod continuu
de la forma dinamică la forma statică, de la forma mişcării la forma
materialităţii nemişcate. După trecerea unei ore, acţiunea filatului este
reprezentată într-o cantitate anumită de fir, adică o cantitate anumită de
muncă, o oră de muncă, este materializată în bumbac. Spunem oră de
muncă, adică cheltuirea forţei vitale a filatorului în decursul unei ore,
căci munca filatului contează aici numai întrucât este cheltuire de forţă
de muncă, şi nu întrucât este munca specifică a filatului.
Este însă de o importanţă decisivă ca în decursul procesului,
adică în decursul transformării bumbacului în fir, să nu fie consumat
decât timpul de muncă socialmente necesar. Dacă în condiţii de
producţie sociale normale, adică medii, a pfunzi de bumbac trebuie
transformaţi în b pfunzi de fir în decursul unei ore de muncă, numai
acea zi de muncă este considerată zi de muncă de 12 ore, care
transformă 12 X a pfunzi de bumbac în 12 X b pfunzi de fir. Căci numai
timpul de muncă socialmente necesar contează ca fiind creator de
valoare.
Ca şi munca însăşi, materia primă şi produsul apar şi ele aici
într-o lumină cu totul alta decât dacă sunt privite din punctul de vedere
al procesului de muncă propriu-zis. Materia primă nu contează aici decât
ca absorbant al unei cantităţi anumite de muncă. Prin această absorbire
ea se transformă într-adevăr în fir, întrucât forţa de muncă a fost
cheltuită şi i-a fost adăugată în forma filatului. Dar produsul, firul, nu
mai este acum decât un gradimetru al muncii absorbite de bumbac. Dacă
într-o oră se filează o cantitate de l2/3 pfunzi de bumbac, transfor-
mându-se în 12/3 pfunzi de fir, 10 pfunzi de fir indică 6 ore de muncă
absorbite. Cantităţi de produs determinate şi stabilite prin experienţă nu
mai reprezintă acum decât cantităţi determinate de muncă, decât o masă

205
determinată de timp de muncă solidificată. Ele nu mai sunt decât
materializarea unei ore, a două ore sau a unei zile de muncă socială.
Că munca este tocmai filatul, că materialul ei este bumbacul şi
că produsul ei este firul, este tot atât de indiferent ca şi faptul că obiectul
muncii este el însuşi un produs, adică materie primă. Dacă muncitorul ar
fi lucrat, nu într-o filatură, ci într-o mină de cărbuni, obiectul muncii,
cărbunele, ar exista în natură. Totuşi o cantitate determinată de cărbune
desprins din minereu, de exemplu un chintal, ar reprezenta o cantitate
determinată de muncă absorbită.
La vânzarea forţei de muncă am presupus că valoarea pe o zi a
acesteia este egală cu 3 şilingi, în care sunt concretizate 6 ore de muncă,
deci această cantitate de muncă este necesară pentru a produce cantitatea
medie de mijloace de subzistenţă necesare muncitorului pe timp de o zi.
Ori, dacă filatorul nostru transformă într-o oră de muncă l2/3 pfunzi de
bumbac în l2/3 pfunzi de fir,12 el va transforma în 6 ore 10 pfunzi de
bumbac în 10 pfunzi de fir. Prin urmare, în decursul procesului filatului
bumbacul absoarbe 6 ore de muncă. Acelaşi timp de muncă este
reprezentat printr-o cantitate de aur de 3 şilingi. Bumbacului i se adaugă
deci, prin însuşi filatul, o valoare de 3 şilingi.
Să privim acum valoarea totală a produsului, a celor 10 pfunzi
de fir. În ei se găsesc materializate 2% zile de muncă; 2 zile sunt
cuprinse în bumbac şi în masa de fusuri, x/2 zi de muncă a fost absorbită
în timpul filatului. Acelaşi timp de muncă este reprezentat printr-o masă
de aur de 15 şilingi. Preţul corespunzător valorii celor 10 pfunzi de fir
este deci de 15 şilingi, iar preţul unui pfund de fir este de 1 şiling şi 6
pence.
Capitalistul nostru stă nedumerit. Valoarea produsului este
egală cu valoarea capitalului avansat. Valoarea avansată nu s-a
valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat deci în
capital. Preţul celor 10 pfunzi de fir este de 15 şilingi, şi tot 15 şilingi au
fost cheltuiţi pe piaţa de mărfuri pentru elementele de formare ale
produsului, adică pentru factorii procesului de muncă: 10 şilingi pentru
bumbac, 2 şilingi pentru masa de fusuri consumată şi 3 şilingi pentru
forţa de muncă. Valoarea umflată a firului nu ajută la nimic, căci
valoarea lui nu este decât suma valorilor care mai înainte erau
repartizate asupra bumbacului, asupra fusurilor şi asupra forţei de

206
muncă, iar dintr-o asemenea simplă adunare a unor valori existente nu
poate rezulta niciodată plusvaloare.13 Aceste valori se găsesc acum
concentrate într-un singur obiect, dar tot aşa ele au fost concentrate şi în
suma de bani de 15 şilingi înainte ca aceasta să se fi fracţionat prin trei
cumpărări de mărfuri.
În sine acest rezultat nu este deloc curios. Valoarea unui pfund
de fir este de 1 şiling şi 6 pence, şi pentru 10 pfunzi de fir capitalistul
nostru ar trebui deci să plătească pe piaţa de mărfuri 15 şilingi. Fie că îşi
cumpără casa lui particulară gata pe piaţă, fie că şi-o clădeşte singur,
niciuna din aceste operaţiuni nu va înmulţi banii cheltuiţi prin această
achiziţie.
Capitalistul, care se pricepe în economia vulgară, va spune
poate că a avansat banii cu intenţia de a face din ei mai mulţi bani. Dar
drumul spre iad este pavat cu intenţii bune şi el ar fi putut tot atât de
bine să aibă intenţia de a face bani fără să producă.14 El ameninţă. Spune
că nu se va mai lăsa surprins. Că în viitor el va cumpăra marfa gata de
pe piaţă, în loc s-o fabrice el însuşi. Dar dacă toţi fraţii lui capitalişti vor
face la fel, unde va găsi el marfă pe piaţă? Iar banii nu poate să-i
mănânce. El începe să vorbească pe ton de predică. Cere să se ţină
seama de abţinerea lui. Ar fi putut să cheltuiască în chefuri cei 15
şilingi. În loc să facă acest lucru, el i-a consumat în mod productiv,
făcând fir din ei. Dar i se poate răspunde că în schimb posedă fir în loc
de remuşcări. El nu trebuie nicidecum să recadă în rolul
tezaurizatorului, care ne-a arătat unde duce ascetismul. Pe de altă parte,
acolo unde nu e nimic, îşi pierde dreptul şi împăratul. Oricât de mare ar
fi meritul abţinerii sale, nu există nimic pentru a o răsplăti în mod
special, întrucât valoarea produsului care iese din procesul de producţie
nu este decât egală cu suma valorilor mărfurilor care au fost cuprinse în
el. Capitalistul va trebui deci să se mulţumească cu ideea că virtutea este
răsplata virtuţii. În loc să facă acest lucru, insistenţa sa devine neplăcută.
De fir nu are nevoie. El l-a produs pentru vânzare. Dar n-are decât să-l
vândă sau, mai simplu, să nu producă în viitor decât lucruri destinate
uzului său propriu, reţetă pe care i-a prescris-o şi medicul său de casă
MacCulloch, ca un remediu excelent împotriva epidemiei de
supraproducţie. Dar el se încăpăţânează tot mai mult. Ar putea oare
muncitorul să creeze întruchipări de muncă, să producă mărfuri, cu

207
propriile sale membre şi sub cerul liber ? Nu i-a dat el oare singura
materie prin care şi în care el poate să-şi materializeze munca ? Şi
întrucât cea mai mare parte a societăţii este compusă din asemenea
coate-goale, nu a adus el oare prin mijloacele sale de producţie, prin
bumbacul său şi prin fusurile sale, un serviciu enorm societăţii, şi nu
numai muncitorului însuşi, căruia, pe deasupra, i-a mai dat şi mijloace
de subzistenţă ? Şi serviciul acesta să nu-l pună la socoteală? Dar oare
muncitorul nu i-a prestat un contraserviciu, transformându-i bumbacul şi
fusurile în fir ? Dar, de altfel, nu este vorba aici de servicii?15 Un
serviciu nu este decât efectul util al unei valori de întrebuinţare, fie a
mărfii, fie a muncii.16 Aici este însă vorba despre valoarea de schimb.
Capitalistul i-a plătit muncitorului valoarea a 3 şilingi. Cu valoarea a 3
şilingi adăugată bumbacului, muncitorul i-a restituit un echivalent exact,
valoare pentru valoare. Prietenul nostru, până acum atât de mândru de
capitalul său, adoptă deodată atitudinea modestă a propriului său
muncitor. Oare n-a muncit şi el ? N-a făcut el oare munca de pază şi
supraveghere a filatorului ? Această muncă a lui nu formează oare şi ea
valoare ? Overlooker-ul [supraveghetorul] şi manager-ul [directorul] lui
dau din umeri. Între timp însă omul nostru şi-a reluat cu un zâmbet
voios vechea lui fizionomie. Cu întreaga litanie el n-a făcut decât să-şi
bată joc de noi. Nici el nu a luat-o în serios. Toate subterfugiile şi
mofturile, atât cele înşirate mai sus, cât şi altele de acest soi, el le lasă în
seama profesorilor de economie politică, anume plătiţi în acest scop. El
însuşi este un om practic, care, ce-i drept, nu chibzuieşte întotdeauna tot
ce vorbeşte în afara întreprinderii sale, dar care ştie întotdeauna ce face
în întreprinderea sa.
Să privim mai de aproape. Valoarea forţei de muncă pe timp de
o zi era de 3 şilingi, pentru că în ea se găseşte materializată o jumătate
de zi de muncă, adică pentru că mijloacele de subzistenţă necesare în
fiecare zi pentru producerea forţei de muncă costă o jumătate de zi de
muncă. Dar munca trecută care e cuprinsă în forţa de muncă şi munca
vie pe care ea poate s-o presteze, cheltuielile zilnice pentru întreţinerea
ei şi cheltuirea ei zilnică, sunt două mărimi cu totul diferite. Prima
determină valoarea ei de schimb, cea de a doua constituie valoarea ei de
întrebuinţare. Că pentru menţinerea în viaţă a muncitorului pe timp de
24 de ore este nevoie de o jumătate de zi de muncă, nu-l împiedică deloc

208
pe muncitor să muncească o zi întreagă. Valoarea forţei de muncă şi
valorificarea ei în procesul de muncă sunt deci două mărimi deosebite.
Această diferenţă de valoare o avea în vedere capitalistul atunci când a
cumpărat forţa de muncă. Însuşirea ei utilă de a face fir sau cizme nu era
decât o conditio sine qua non [o condiţie indispensabilă], pentru că
munca trebuie cheltuită în formă utilă, dacă e vorba ca ea să creeze
valoare. Ceea ce era însă hotărâtor, era valoarea de întrebuinţare
specifică a acestei mărfi, de a fi sursă de valoare, şi anume de mai multă
valoare decât posedă ea însăşi. Acesta este serviciul specific pe care
capitalistul îl aşteaptă de la ea. Şi el se comportă cu acest prilej în
conformitate cu legile eterne ale schimbului de mărfuri. Într-adevăr, ca
şi vânzătorul oricărei alte mărfi, vânzătorul forţei de muncă realizează
valoarea ei de schimb şi înstrăinează valoarea ei de întrebuinţare. Nu
poate să o obţină pe cea dintâi, fără să cedeze pe cea de a doua. Valoarea
de întrebuinţare a forţei de muncă, munca însăşi, nu-i aparţine
vânzătorului, aşa cum valoarea de întrebuinţare a uleiului vândut nu-i
aparţine negustorului de ulei. Posesorul banilor a plătit valoarea pe timp
de o zi a forţei de muncă; lui îi aparţine deci utilizarea ei în decursul
zilei, munca pe timp de o zi. Faptul că întreţinerea pe o zi a forţei de
muncă nu costă decât o jumătate de zi de muncă, cu toate că forţa de
muncă poate să activeze, să muncească o zi întreagă, rezultă că valoarea
pe care o creează utilizarea ei în decursul unei zile este de două ori mai
mare decât propria ei valoare pe timp de o zi, este o împrejurare
deosebit de norocoasă pentru cumpărător, dar nu este nicidecum o
nedreptate făcută vânzătorului.
Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să râdă.
Astfel că muncitorul găseşte în atelier mijloacele de producţie necesare
nu numai pentru un proces de muncă de 6 ore, ci pentru unul de
douăsprezece ore. Dacă 10 pfunzi de bumbac au absorbit 6 ore de
muncă şi s-au transformat în 10 pfunzi de fir, 20 pfunzi de bumbac vor
absorbi 12 ore de muncă şi se vor transforma în 20 pfunzi de fir. Să
privim produsul procesului de muncă prelungit. În cei 20 pfunzi de fir
se găsesc acum materializate 5 zile de muncă, 4 în masa de bumbac şi de
fusuri consumată şi una pe care a absorbit-o bumbacul în decursul
procesului filatului. Expresia în aur a 5 zile de muncă este însă 30 şilingi
sau 1 l. st. şi 10 şilingi. Acesta este deci preţul celor 20 pfunzi de fir. Un

209
pfund de fir costă, ca şi înainte, 1 şiling şi 6 pence. Dar suma valorilor
mărfurilor aruncate în proces a fost de 27 şilingi. Valoarea firului este
de 30 şilingi. Valoarea produsului a crescut cu 1/9 peste valoarea
avansată pentru producţia lui. Astfel 27 şilingi s-au transformat în 30
şilingi. Ei au produs o plusvaloare de 3 şilingi. Scamatoria a reuşit, în
fine. Banii s-au transformat în capital.
Toate aspectele problemei sunt rezolvate, iar legile schimbului
de mărfuri nu au fost violate în niciun fel. S-a schimbat un echivalent
contra altui echivalent. Capitalistul, în calitate de cumpărător, a plătit
fiecare marfă la valoarea ei: bumbacul, fusurile şi forţa de muncă. Apoi
a făcut ceea ce face oricare alt cumpărător de mărfuri. A consumat
valoarea lor de întrebuinţare. Procesul de consumare a forţei de muncă,
proces care este în acelaşi timp procesul de producţie a mărfii, a avut
drept rezultat un produs de 20 pfunzi de fir în valoare de 30 şilingi.
Acum capitalistul se întoarce în piaţă şi vinde marfă, după ce cumpărase
marfă. El vinde pfundul de fir cu 1 şiling şi 6 pence, niciun ban peste
sau sub valoarea lui. Şi totuşi din circulaţie el scoate cu 3 şilingi mai
mult decât aruncase în ea la început. Tot acest proces, transformarea
banilor săi în capital, se petrece în sfera circulaţiei şi nu se petrece în ea.
Prin intermediul circulaţiei, deoarece procesul este condiţionat de
cumpărarea forţei de muncă pe piaţa de mărfuri. Nu în circulaţie,
deoarece aceasta nu face decât să înceapă procesul de valorificare, care
are loc în sfera producţiei. Şi astfel «tout est pour le mieux dans le
meilleur des mondes possibles» [totul este cât se poate de bine în cea
mai bună dintre lumile posibile].
Transformând banii în mărfuri care servesc drept elemente
materiale de formare a unui produs nou, adică drept factori ai procesului
de muncă, încorporând materialităţii lor moarte forţă de muncă vie,
capitalistul transformă valoarea, adică munca trecută, materializată,
moartă, în capital, în valoare care se valorifică ea însăşi, într-un
monstru însufleţit, care începe să «lucreze» ca şi cum ar avea viaţă în
trupul său.
Comparând procesul de formare a valorii şi procesul de
valorificare, vedem că procesul de valorificare nu este nimic altceva
decât un proces de formare a valorii prelungit dincolo de un anumit
punct. Dacă acest din urmă proces, durează numai până la punctul în

210
care valoarea forţei de muncă pe care a plătit-o capitalistul este înlocuită
printr-un echivalent nou, el este un simplu proces de formare a valorii.
Dacă procesul de formare a valorii se prelungeşte dincolo de acest
punct, el devine proces de valorificare.
Comparând, mai departe, procesul de formare a valorii cu
procesul de muncă, vedem că acesta din urmă constă din munca utilă
care produce valori de întrebuinţare. Mişcarea este privită aici din punct
de vedere calitativ, după caracterul ei special, după scop şi conţinut. În
procesul de formare a valorii, acelaşi proces de muncă se prezintă
numai după latura sa cantitativă. Nu mai este vorba decât de timpul de
care are nevoie munca pentru a-şi îndeplini operaţiunea sau de durata în
care forţa de muncă este cheltuită în mod util. Şi mărfurile care intră în
procesul de producţie nu mai sunt considerate aici ca factori materiali,
cu funcţie determinată, ai forţei de muncă, ce acţionează în vederea unui
scop. Ele sunt socotite doar drept cantităţi determinate de muncă
materializată. Fie că este cuprinsă în mijloacele de producţie, fie că este
adăugată de către forţa de muncă, munca este socotită doar după durata
ei în timp. Ea se cifrează la atâtea ore, atâtea zile etc.
Dar ea contează numai în măsura în care timpul întrebuinţat
pentru producţia valorii de întrebuinţare este socialmente necesar.
Condiţia aceasta cuprinde diferite aspecte. Forţa de muncă trebuie să
funcţioneze în condiţii normale. Dacă în materie de filatură maşina de
filat este mijlocul de muncă socialmente dominant, nu trebuie să i se dea
muncitorului o torcătoare. În loc de bumbac de calitate normală, nu
trebuie să i se dea marfă proastă, care se rupe mereu. În ambele cazuri el
ar întrebuinţa pentru producţia unui pfund de fir mai mult decât timpul
de muncă socialmente necesar, iar acest timp cheltuit în plus nu ar crea
valoare sau bani. Caracterul normal al factorilor materiali ai muncii nu
depinde însă de muncitor, ci de capitalist. O altă condiţie este caracterul
normal al forţei de muncă însăşi. În specialitatea în care este
întrebuinţată, ea trebuie să dispună de priceperea, îndemânarea şi
agilitatea medie obişnuită. Dar capitalistul nostru a cumpărat pe piaţa
braţelor de muncă forţă de muncă de calitate normală. Această forţă
trebuie cheltuită cu efortul mediu curent, cu gradul de intensitate
socialmente obişnuit. Asupra acestui lucru veghează capitalistul cu
aceeaşi grijă cu care veghează ca să nu se piardă timpul fără a se munci.

211
El a cumpărat forţa de muncă pentru o durată de timp anumită. Şi el
insistă să i se dea ce e al lui. Nu vrea să fie furat. În fine — şi în acest
scop acelaşi domn are un cod penal propriu — nu se admite un consum
inutil de materii prime şi de mijloace de muncă, pentru că materialul sau
mijloacele de muncă risipite reprezintă cantităţi de muncă materializată
cheltuite în zadar, care nu contează deci şi nu intră în produsul
procesului de formare a valorii.17
Se vede deci că deosebirea pe care am stabilit-o mai înainte prin
analiza mărfii, între munca privită în calitate de creatoare de valoare de
întrebuinţare şi aceeaşi muncă privită în calitate de creatoare de valoare,
s-a evidenţiat acum ca o deosebire între diferitele laturi ale procesului de
producţie.
Ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de formare a
valorii, procesul de producţie este un proces de producţie de mărfuri; ca
unitate a procesului de muncă şi a procesului de valorificare, el este un
proces de producţie capitalist, forma capitalistă a producţiei mărfurilor.
Am arătat mai sus că pentru procesul de valorificare este cu
totul indiferent dacă munca însuşită de către capitalist este muncă
socială medie simplă, sau o muncă mai complicată, o muncă având o
greutate specifică mai mare. Munca privită drept muncă superioară, mai
complicată, faţă de munca socială medie, este exteriorizarea unei forţe
de muncă în care intră cheltuieli de formare mai mari, a cărei producere
costă un timp de muncă mai îndelungat şi care are, din această cauză, o
valoare mai mare decât forţa de muncă simplă. Dacă valoarea acestei
forţe este mai mare, ea se exteriorizează şi într-o muncă superioară şi se
materializează deci, în aceleaşi durate de timp, în valori relativ
superioare. Oricare ar fi însă deosebirea de grad dintre munca filatorului
şi cea a giuvaergiului, cantitatea de muncă prin care giuvaergiul nu face
decât să înlocuiască valoarea propriei sale forţe de muncă nu se
deosebeşte din punct de vedere calitativ în niciun fel de cantitatea
suplimentară de muncă prin care el creează plusvaloare. Acum, ca şi mai
înainte, plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de
muncă, din durata prelungită a aceluiaşi proces de muncă, într-un caz a
procesului de producţie a firului, în al doilea caz a procesului de
producţie a giuvaerurilor.18
Pe de altă parte, în fiecare proces de formare a valorii, munca

212
superioară trebuie întotdeauna redusă la munca socială medie, de
exemplu o zi de muncă superioară la x zile de muncă simplă.19 Evităm
astfel o operaţiune inutilă şi simplificăm analiza, presupunând că
muncitorul utilizat de capital prestează muncă socială medie simplă.

NOTE:
1
“Produsele naturale ale pământului, care există în cantităţi reduse şi cu totul
independent de om, par să fie date de natură la fel cum i se dă unui tânăr o sumă mică de
bani, pentru a i se da posibilitatea să lucreze şi să-şi încerce norocul.” (James Stewart:
”Principles of Political Economy” ediţia Dublin 1770, vol. I, pag. 116.)
2
“Raţiunea este în aceeaşi măsură şi vicleană şi puternică. Viclenia constă în general în
acţiunea mijlocitoare care, făcând ca obiectele să acţioneze unul asupra altuia potrivit
propriei lor naturi şi să se tocească în mod reciproc, nu face totuşi decât să-şi realizeze
propriul ei scop, fără a se amesteca în mod direct în acest proces.” (Hegel:
«Enzyklopädie», partea întâia: «Die Logik», Berlin 1840, pag. 382.)
3
În lucrarea, de altfel mizerabilă: «Theorie de l'Economie Politique», Paris 1815, Ganilh
enumera în mod just, polemizând cu fiziocraţii, importantul şir de procese de muncă pe
care le presupune agricultura propriu-zisă.
4
În “Reflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses” (1766), Turgot face o
bună expunere a importanţei pe care o are animalul domesticit în ceea ce priveşte
începuturile culturii.
5
Dintre toate mărfurile, mărfurile de lux propriu-zise sunt cele mai puţin importante
pentru comparaţia tehnologică a diferitelor epoci de producţie.
5a
Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că istoriografia de până acum nu cunoaşte evoluţia
producţiei materiale, deci baza oricărei vieţi sociale, şi prin urmare a oricărei istorii
adevărate, cel puţin epoca preistorică a fost împărţită, pe baza unor cercetări din
domeniul ştiinţelor naturale şi nu pe baza unor cercetări aşa-zise istorice, în epoca de
piatră, de bronz şi de fier, după materialul din care erau făcute uneltele şi armele.
6
Pare paradoxal să numeşti, de exemplu, peştele care n-a fost încă prins un mijloc de
producţie pentru pescuit. Dar până în prezent nu s-a descoperit încă arta de a prinde
peşte în apele în care el nu se găseşte.
7
Această definire a muncii productive, aşa cum se impune ea din punctul de vedere al
procesului de muncă simplu, nu este în niciun caz suficientă pentru procesul de
producţie capitalist.
8
Storch deosebeşte materia primă propriu-zisă, pe care o denumeşte “matière”, de
materiile auxiliare, cărora le zice” matériaux”: Cherbuliez numeşte materiile auxiliare
“matières instrumentales”.
9
Probabil că aceasta este cauza extrem de logică ce-l face pe colonelul Torrens să
descopere în piatra omului sălbatic... originea capitalului. «În prima piatră pe care săl-
baticul o aruncă asupra fiarei pe care o urmăreşte, în primul ciomag pe care îl apucă
pentru a trage în jos fructul pe care nu-l poate prinde cu mâna, vedem aproprierea unui

213
obiect în scopul obţinerii altuia şi descoperim astfel... originea capitalului.» (R. Torrens:
«An Essay on the Production of Wealth etc.», pag. 70, 71.) Probabil că acest prim cio-
mag [germ. Stock. — N. T.] ne explică şi faptul că în englezeşte cuvântul stock este sino-
nim cu capital
10
” Produsele sunt apropriate înainte de a fi transformate în capital; această transformare
le scapă de acea apropriere.” (Cherbuliez: «Riche ou Pauvre”, ediţia Paris 1841, pag. 53,
54.)” Vânzându-şi munca în schimbul unei cantităţi anumite de mijloace de subzistenţă
(approvisionnement), proletarul renunţă complet la orice parte din produs. Modul de
apropriere a produselor rămâne acelaşi ca şi înainte; el nu se schimbă întru nimic prin
convenţia amintită. Produsul aparţine exclusiv capitalistului, care a furnizat materiile
prime şi mijloacele de subzistenţă. Aceasta este o consecinţă strictă a legii aproprierii, al
cărei principiu fundamental era, dimpotrivă, dreptul de proprietate exclusiv al fiecărui
muncitor asupra produsului său.“ (ibid., pag. 58.) James MM: «Elements of Political
Economy etc.», pag. 70: «Dacă muncitorii lucrează în schimbul unui salariu, capitalistul
este proprietar nu numai al capitalului (aici în sens de mijloace de producţie), ci şi al
muncii (of the labour also). Dacă ceea ce se plăteşte drept salariu se înglobează, aşa cum
se obişnuieşte în noţiunea de capital, este insipid să se vorbească de muncă distinctă de
capital. Cuvântul capital, în acest sens, le cuprinde pe amândouă, capitalul şi munca.»
11
«Nu numai munca întrebuinţată în mod direct asupra mărfurilor influenţează valoarea
lor, dar şi munca ce a fost cheltuită pentru unelte, instrumente şi clădiri care ajută la
această muncă.» (Ricardo: «Principles of Political Economy», pag. 16.)
12
Cifrele din acest exemplu sunt cu totul arbitrare.
13
Acesta este principiul fundamental pe care se întemeiază doctrina fiziocraţilor despre
neproductivitatea oricărei munci alta decât cea agricolă, principiu care este incontestabil
pentru economistul de specialitate. «Acest fel de a adăuga unui singur lucru valoarea
mai multor alte lucruri, de exemplu de a adăuga pânzei întreţinerea ţesătorului, adică de
a aplica, aşa zicând, în straturi diferite valori pe una singură, face ca aceasta din urmă să
crească în aceeaşi măsură... Termenul adiţiune exprimă foarte bine felul în care se
formează preţul produselor muncii; acest preţ nu este decât totalul mai multor valori
consumate şi adiţionatei-a^adiţiona nu înseamnă «însă a multiplica.» (Mercier de la
Riviere: “L'Ordre naturel etc.”, pag. 599.)
14
Astfel, de exemplu, în anii 1844—47 el şi-a retras o parte a capitalului din activitatea
productivă pentru a-l pierde în speculaţiuni cu acţiunile de căi ferate. Tot astfel pe
vremea războiului civil american, el a închis fabrica, aruncând muncitorii în stradă,
pentru a specula la bursa de bumbac din Liverpool.
15
“Poţi să slăveşti, să lauzi şi să împodobeşti... Să iei însă mai mult sau mai bun decât ţi
se dă, înseamnă să faci cămătărie; acesta nu este un serviciu adus aproapelui, ci o
pagubă, la fel cum ar fi să-l furi sau să-l jefuieşti. Nu tot ce se spune este un serviciu şi o
binefacere este un serviciu şi o binefacere pentru aproapele. Căci bărbatul şi femeia care
comit adulter îşi fac unul altuia un mare serviciu şi o mare plăcere. Călăreţul care-l ajută
pe tâlhar să prade la drumul mare, să atace pe toată lumea, îi face un mare serviciu.
Papistaşii le aduc cailor noştri un mare serviciu că nu-i îneacă, nu-i omoară, nu-i ard pe
rug, nu-i aruncă în închisoare pe toţi, lăsând totuşi în viaţă pe unii şi alungându-i doar,
sau luându-le avutul. Diavolul însuşi aduce servicii enorme slujitorilor săi... Pe scurt,
lumea este plină în fiecare zi de servicii şi de binefaceri mari şi frumoase.” (Martin

214
Luther: «An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen etc.», Wittenberg 1540.)
16
În această privinţă am scris, între altele, în «Zur Kritik der politischen Oekonomie»,
pag. 14: «Se înţelege lesne ce „serviciu” va trebui să aducă noţiunea „serviciu”
(service) unei categorii de economişti ca J. B. Say şi F. Bastiat.»
17
Aceasta este una din împrejurările care scumpesc producţia bazată pe sclavie. Aici
muncitorul s-ar deosebi, după expresia nimerită a anticilor, doar ca instrumentum vocale
[unealtă vocală] de animal, instrumentum semivocale [unealtă semivocală], şi de
mijloacele de muncă moarte, instrumentum mutum [unealtă mută]. El însuşi face însă ca
animalul şi unealta să simtă că el nu este un semen al lor, ci un om. Acest sentiment de
superioritate, derivat din ceea ce îl deosebeşte de ele, el şi-l procură chinuindu-le şi
distrugându-le con amore [cu pasiune]. Este deci un principiu economic în acest mod de
producţie, de a nu se utiliza decât instrumentele de muncă cele mai brute şi mai
grosolane, care tocmai din cauza formei lor greoaie pot fi distruse cu greu. Până la
izbucnirea războiului civil se găseau astfel în statele sclavagiste situate lângă golful
Mexicului pluguri de felul celor chinezeşti vechi, care scormonesc pământul în felul
porcului sau al cârtiţei, dar nu-l despică şi nu-l întorc. (Comp. J. E. Cairnes: «The Slave
Power”, Londra 1862, pag. 46 şi urm.) în lucrarea sa «Sea. Bord Slave States» [pag. 46
şi urm.], Olmsted povesteşte între altele: «Mi s-au arătat aici instrumente cu care, la noi,
niciun om cu mintea întreagă nu şi-ar împovăra muncitorul căruia îi plăteşte salariu;
greutatea lor excesivă şi forma lor grosolană trebuie, după părerea mea, să facă munca
cel puţin cu 10 procente mai grea decât cu instrumentele care se utilizează în mod
obişnuit la noi. Dar mi s-a spus că, având în vedere modul neglijent şi grosolan în care
instrumentele sunt utilizate de sclavi, nu este posibil să li se încredinţeze cu rezultat bun
altele mai uşoare sau mai puţin grosolane; instrumentele de felul acelora pe care noi le
încredinţăm în mod obişnuit şi cu folos muncitorilor noştri nu ar dura mai mult de o zi
pe câmpurile din Virginia, cu toate că acestea sunt mai uşoare şi mai libere de pietre
decât ale noastre. De asemeni, la întrebarea mea de ce caii sunt înlocuiţi într-un mod atât
de general cu catâri, mi s-a indicat drept cauză primă, şi admisă de toată lumea ca
decisivă, faptul că tratamentul pe care negrii îl aplică în mod continuu cailor nu poate fi
suportat de aceştia, întotdeauna caii sunt schilodiţi în scurt timp de către negri, în timp
ce catârii suportă bătaia, şi uneori şi lipsa câtorva raţii de mâncare, fără a fi păgubiţi în
sănătatea lor. De asemeni, ei nu răcesc şi nu se îmbolnăvesc atunci când sunt neglijaţi
sau când sunt puşi la munci excesive. De altfel, nu am decât să mă apropii de fereastra
camerei în care scriu, pentru a vedea aproape în fiecare moment tratamentul căruia îi
sunt supuse vitele, tratament care la «orice fermier din Nord ar duce la concedierea
sigură a supraveghetorului.»
18
Deosebirea dintre munca superioară şi munca simplă, “skilled” şi” unskilled labour”
[calificată şi necalificată], se întemeiază în parte pe simple iluzii sau cel puţin pe unele
diferenţieri care de mult au încetat a fi reale şi care continuă să trăiască în
convenţionalismul tradiţional; în parte ea se datorează situaţiei inferioare a unor anumite
pături ale clasei muncitoare, situaţie care le permite în mai mică măsură decât altora să
stăruie în a obţine valoarea forţei lor de muncă. Împrejurări întâmplătoare joacă în
această privinţă un rol atât de important, încât aceleaşi feluri de muncă îşi schimbă locul.
Acolo, de exemplu, unde substanţa fizică a clasei muncitoare este slăbită şi relativ
epuizată, ca în toate ţările cu producţie capitalistă dezvoltată, muncile brute, care

215
necesită mai multă forţă musculară, se transformă în general în munci superioare, faţă de
alte munci, mult mai fine, care coboară la rangul de munci simple; astfel în Anglia
munca unui bricklayer (zidar) stă pe o treaptă mult mai înaltă decât cea a unui ţesător de
damasc. Pe de altă parte, munca unui fustian cutter (muncitorul care tunde catifeaua de
bumbac), cu toate că cere un mare efort fizic şi mai este pe deasupra şi foarte
nesănătoasă, este socotită drept muncă «simplă». De altfel, nu trebuie să ne închipuim că
aşa numita «skilled labour» ocupă o parte importantă din punct de vedere cantitativ în
totalitatea muncii naţionale. Laing socoteşte că în Anglia (şi Ţara Galilor) existenţa a
peste 11 milioane de oameni se întemeiază pe munca simplă. Dacă scădem un milion de
aristocraţi şi un milion şi jumătate de săraci, vagabonzi, criminali, prostituate etc., din
cele 18 milioane la cât se cifra populaţia în momentul în care Laing şi-a scris lucrarea
mai rămân 4.650.000 persoane din clasa mijlocie, cuprinzând pe rentierii mai mici,
funcţionarii, scriitorii, artiştii, învăţătorii etc. Pentru a ajunge la cifra aceasta de 42/3
milioane, el cuprinde în pătura muncitoare a clasei mijlocii, în afară de bancheri etc., pe
toţi “muncitorii de fabrică” mai bine retribuiţi! Nici bricklayer-ii [zidarii] nu lipsesc
dintre «muncitorii potenţaţi». În felul acesta îi rămân cele 11 milioane amintite. (S.
Laing: “National Distress etc.”, Londra 1844 [pag. 51 şi urm.]) “Marea clasă care nu are
să dea în schimbul mijloacelor de subzistenţă decât muncă ordinară formează marea
masă a poporului.” (James Mill, în articolul: «Colony», “Supplement to the
Encyclopaedia Britannica”, 1831 [pag. 8].)
19
“Ori de câte ori se vorbeşte despre muncă în sensul de etalon de valoare, este vorba în
mod necesar despre o muncă de un anumit fel... raportul dintre această muncă şi
celelalte feluri de muncă poate fi stabilit cu uşurinţă.” (“Outlines of Political Economy”,
Londra 1832, pag. 22, 23.)

216
 Capitolul şase
CAPITAL CONSTANT ŞI CAPITAL VARIABIL

Diferiţii factori ai procesului de muncă participă în mod diferit

la formarea valorii produselor.
Muncitorul adaugă obiectului muncii o valoare nouă, prin aceea
că-i adaugă o cantitate determinată de muncă, indiferent de conţinutul
determinat, de scopul şi de caracterul tehnic al muncii sale. Pe de altă
parte, regăsim valorile mijloacelor de producţie consumate, ca elemente
componente ale valorii produsului, de exemplu valorile bumbacului şi
fusurilor în valoarea firului. Valoarea mijloacelor de producţie este deci
conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere
are loc în timpul transformării mijloacelor de producţie în produs, în
procesul de muncă. Ea este efectuată de muncă. Dar în ce mod ?
Muncitorul nu lucrează de două ori în acelaşi timp, o dată ca să
adauge bumbacului valoare prin munca sa, iar a doua oară ca să
conserve vechea valoare a bumbacului sau ceea ce este acelaşi lucru, ca
să transmită valoarea bumbacului pe care-l prelucrează şi a fusului cu
care lucrează, asupra produsului, asupra firului. Dimpotrivă, prin simpla
adăugire de valoare nouă, el conservă valoarea veche. Întrucât însă
adăugirea de valoare nouă la obiectul muncii şi conservarea valorilor
vechi în produs sunt două rezultate cu totul diferite pe care muncitorul le
realizează în acelaşi timp, cu toate că el nu lucrează în acelaşi timp
decât o singură dată, caracterul dublu al rezultatului nu poate, în mod
evident, să fie explicat decât prin caracterul dublu al însăşi muncii sale.
În acelaşi moment munca trebuie, într-o calitate a ei, să creeze valoare,
iar în altă calitate a ei, să conserve sau să transmită valoare.
În ce mod adaugă muncitorul timp de muncă şi deci valoare?
Întotdeauna numai sub forma modului său special de muncă productivă.
Filatorul adaugă timp de muncă numai filând, ţesătorul ţesând, fierarul
făurind. Dar prin forma îndreptată asupra scopului, în care ei adaugă
muncă în general şi deci valoare nouă, adică prin filat, prin ţesut, prin

217
munca fierarului, mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul, firul şi
războiul, fierul şi nicovala, devin elemente de formare ale unui produs,
ale unei valori de întrebuinţare noi.20 Forma veche a valorii lor de
întrebuinţare dispare, dar numai pentru a intra într-o formă nouă de
valoare de întrebuinţare. Când am cercetat procesul de formare a valorii,
am văzut însă că atunci când o valoare de întrebuinţare este consumată
în mod util pentru a se produce o valoare de întrebuinţare nouă, timpul
de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare consumate
formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii
de întrebuinţare noi, că este deci un timp de muncă ce se transmite de la
mijlocul de producţie consumat asupra produsului nou. Muncitorul
conservă deci valorile mijloacelor de producţie consumate, adică le
transmite asupra produsului ca elemente componente ale valorii, nu prin
faptul că el adaugă muncă în general, ci prin caracterul util special,
prin forma productivă specifică a acestei munci adăugate. Ca asemenea
activitate productivă îndreptată asupra unui scop, ca muncă de filator, de
ţesător, de fierar, munca trezeşte din morţi mijloacele de producţie prin
simpla atingere a ei, le însufleţeşte, transformându-le în factori ai
procesului de muncă şi se combină cu ele pentru a forma produse.
Dacă munca productivă specifică a muncitorului nu ar fi filatul,
el nu ar transforma bumbacul în fir şi deci nici nu ar transmite valorile
bumbacului şi ale fusului asupra firului. Dacă însă acelaşi muncitor îşi
schimbă meseria şi devine tâmplar, el va continua să adauge valoare
materialului său printr-o zi de muncă. El o adaugă deci prin munca lui,
nu în calitatea ei de muncă de filator sau de tâmplar, ci în calitatea ei de
muncă abstractă, socială, în general, şi el adaugă o anumită mărime de
valoare nu pentru că munca lui are un conţinut util special, ci pentru că
ea durează un anumit timp. Prin urmare, în calitatea ei abstractă,
generală, de cheltuire de forţă de muncă omenească, munca filatorului
adaugă valorilor bumbacului şi fusului valoare nouă, iar în calitatea ei
concretă, specială, utilă, de proces de filat, ea transmite valoarea acestor
mijloace de producţie asupra produsului, conservând astfel valoarea lor
în produs. De aici caracterul dublu al rezultatului ei, în acelaşi moment.
Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare
nouă. Prin calitatea muncii adăugate valorile vechi ale mijloacelor de
producţie sunt conservate în produs. Acest dublu efect al aceleiaşi

218
munci, datorat caracterului ei dublu, se manifestă în mod palpabil în
diferite fenomene.
Să presupunem că o invenţie nouă îi dă filatorului posibilitatea
de a fila în 6 ore tot atâta bumbac cât fila înainte în 36 ore. Ca activitate
productivă, utilă şi îndreptată către un scop, munca sa şi-a însuşit
puterea. Produsul ei este de şase ori mai mare, 36 pfunzi de fir în loc de
6. Dar cei 36 pfunzi de bumbac nu absorb acum decât acelaşi timp de
muncă pe care înainte îl absorbeau 6 pfunzi. Li se adaugă de şase ori
mai puţină muncă nouă decât cu metoda veche, deci numai o şesime a
valorii adăugate anterior. Pe de altă parte, în produs, în cei 36 pfunzi de
fir, există acum o valoare de 6 ori mai mare de bumbac. În cele 6 ore de
filat se conservă şi se transmite asupra produsului o valoare de şase ori
mai mare de materie primă, cu toate că aceleiaşi materii prime i se
adaugă o valoare nouă de şase ori mai mică. Faptul acesta arată cum
calitatea în care munca conservă valori în cursul aceluiaşi proces
indivizibil se deosebeşte în mod esenţial de calitatea în care ea creează
valoare. Cu cât mai mult timp de muncă necesar intră în aceeaşi
cantitate de bumbac în cursul operaţiei filatului, cu atât mai mare este
valoarea nouă care se adaugă bumbacului, dar cu cât mai mulţi pfunzi
de bumbac sunt filaţi în acelaşi timp de muncă, cu atât mai mare este
valoarea veche care este conservată în produs.
Să presupunem, invers, că productivitatea muncii filatului
rămâne neschimbată, că filatorul are nevoie de tot atâta timp ca şi
înainte pentru a transforma un pfund de bumbac în fir, dar că valoarea
de schimb a bumbacului se schimbă, preţul unui pfund de bumbac
urcându-se sau scăzând de şase ori. În ambele cazuri, filatorul continuă
să adauge aceleiaşi cantităţi de bumbac acelaşi timp de muncă, deci
aceeaşi valoare, şi în ambele cazuri el produce în acelaşi timp aceeaşi
cantitate de fir. Cu toate acestea, valoarea pe care o transmite de la
bumbac asupra firului, asupra produsului, este într-un caz de şase ori
mai mică, iar în celălalt caz de şase ori mai mare ca înainte. Acelaşi
lucru se întâmplă dacă mijloacele de muncă devin mai scumpe sau mai
ieftine, prestând însă mereu acelaşi serviciu în procesul de muncă.
Dacă condiţiile tehnice ale procesului filatului rămân
neschimbate şi dacă, de asemeni, nu intervine nicio schimbare a valorii
mijloacelor sale de producţie, filatorul consumă, ca şi înainte, în timpuri

219
de muncă egale cantităţi egale de materii prime şi de instalaţii, de valori
neschimbate, în cazul acesta, valoarea pe care o conservă în produs se
află în raport direct cu valoarea nouă pe care o adaugă. În două
săptămâni el adaugă de două ori mai multă muncă decât într-o
săptămână, deci de două ori mai multă valoare. În acelaşi timp el
consumă de două ori mai mult material, de valoare de două ori mai mare
şi uzează de două ori mai multă instalaţie, de valoare de două ori mai
mare, conservând deci în produsul a două săptămâni de două ori mai
multă valoare decât în produsul unei săptămâni. În condiţii de producţie
date, neschimbate, muncitorul conservă cu atât mai multă valoare, cu
cât adaugă mai multă valoare, dar el nu conservă mai multă valoare
pentru că adaugă mai multă valoare, ci pentru că o adaugă în condiţii
neschimbate, independente de munca lui proprie.
Totuşi se poate spune, într-un sens relativ, că muncitorul
conservă întotdeauna valori vechi în aceeaşi proporţie în care adaugă
valoare nouă. Indiferent dacă bumbacul se urcă de la 1 şiling la 2 şilingi
sau dacă scade la 6 pence, muncitorul conservă întotdeauna în produsul
unei ore numai jumătate din valoarea de bumbac pe care o conservă în
produsul a două ore, oricum ar varia această valoare. Apoi, dacă
productivitatea muncii sale proprii se schimbă, fie că se măreşte, fie că
se micşorează, el va fila, de exemplu, într-o oră de muncă fie mai mult,
fie mai puţin bumbac ca înainte, şi va conserva în mod corespunzător
mai multă sau mai puţină valoare de bumbac în produsul unei ore de
muncă. Cu toate acestea, el va conserva în două ore de muncă de două
ori atâta valoare ca într-o oră de muncă.
Abstracţie făcând de reprezentarea doar simbolică a valorii în
semnul de valoare, valoarea nu există decât într-o valoare de
întrebuinţare, într-un lucru (însuşi omul, privit doar ca formă de
existenţă a forţei de muncă, este un obiect al naturii, un lucru, fie chiar
un lucru viu, conştient de sine, iar munca însăşi este manifestarea
materială a acelei forţe). Dacă se pierde deci valoarea de întrebuinţare,
se pierde şi valoarea. Mijloacele de producţie nu pierd odată cu valoarea
lor de întrebuinţare şi valoarea lor, pentru că de fapt, prin efectul
procesului de muncă, ele nu-şi pierd forma iniţială a valorii lor de
întrebuinţare decât pentru a obţine, în produs, forma altei valori de
întrebuinţare. Pe cât de important este însă pentru valoare ca ea să existe

220
într-o valoare de întrebuinţare oarecare, pe atât este de indiferent în care
anume valoare de întrebuinţare există, lucru pe care îl arată
metamorfoza mărfurilor. De aici rezultă că, în procesul de muncă,
valoarea trece de la mijlocul de producţie asupra produsului numai în
măsura în care mijlocul de producţie pierde odată cu valoarea sa de
întrebuinţare independentă, şi valoarea sa de schimb. El nu cedează
produsului decât valoarea pe care o pierde ca mijloc de producţie.
Factorii materiali ai procesului de muncă se comportă însă diferit în
această privinţă.
Cărbunele care serveşte drept combustibil pentru maşină dispare
fără urmă, la fel şi unsoarea cu care se unge osia roţii etc. Materiile
colorante, precum şi alte materii auxiliare dispar, dar ies în evidenţă în
însuşirile produsului. Materia primă formează substanţa produsului, însă
ea şi-a schimbat forma. Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd
astfel forma independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în
procesul de muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-
zise. Un instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc
în procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor
iniţială şi intră mâine în procesul de muncă, în aceeaşi formă ca şi ieri.
Aşa cum în timpul vieţii, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin
forma lor independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi
după moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc.
continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit.
Dacă privim acum întreaga perioadă cât serveşte un asemenea mijloc de
muncă, din ziua în care intră în atelier până în ziua în care e aruncat la
fiare vechi, vedem că în această perioadă valoarea lui de întrebuinţare a
fost consumată în întregime de muncă, iar valoarea lui de schimb a
trecut deci în întregime asupra produsului. Dacă, de exemplu, o maşină
de filat şi-a încheiat viaţa în 10 ani, în decursul procesului de muncă de
10 ani întreaga ei valoare a trecut asupra produsului celor 10 ani.
Perioada de viaţă a unui mijloc de muncă cuprinde, aşadar, un număr
mai mare sau mai mic de procese de muncă, cărora el le este supus în
mod repetat. Şi soarta mijlocului de muncă se aseamănă cu aceea a
oamenilor. Fiecare om moare în fiecare zi cu câte 24 de ore. Nu se poate
cunoaşte însă cu precizie din înfăţişarea nimănui numărul zilelor sale
moarte. Dar lucrul acesta nu împiedică societăţile de asigurare a vieţii să

221
tragă din durata medie de viaţă a oamenilor concluzii foarte sigure, şi
ceea ce este mai important, foarte profitabile. La fel stau lucrurile şi cu
mijlocul de muncă. Se ştie din experienţă cât timp ţine în medie un
mijloc de muncă, de exemplu o anumită maşină. Să presupunem că
valoarea lui de întrebuinţare nu ţine în procesul de muncă decât 6 zile.
În fiecare zi de muncă el pierde deci în medie 1/6 din valoarea sa de
întrebuinţare şi transmite în consecinţă 1/6 din valoarea sa produsului
zilnic. În felul acesta se calculează uzura tuturor mijloacelor de muncă,
adică pierderea, să zicem zilnică, de valoare de întrebuinţare şi trecerea
corespunzătoare, zilnică, de valoare asupra produsului.
Se vede deci în mod clar că un mijloc de producţie nu transmite
niciodată produsului mai multă valoare decât pierde în procesul de
muncă prin distrugerea propriei sale valori de întrebuinţare. Dacă nu ar
avea valoare de pierdut, adică dacă el însuşi nu ar fi un produs al muncii
omeneşti, el nu ar transmite produsului nicio valoare. El ar servi la
formarea de valoare de întrebuinţare, fără a servi la formarea de valoare
de schimb. Acesta este deci cazul cu toate mijloacele de producţie care
există din natură, fără contribuţia omului ca: pământul, vântul, apa,
fierul din filonul de minereu, lemnul din pădurea virgină etc.
Aici dăm de alt fenomen interesant. Să presupunem că o maşină
valorează, de exemplu, 1.000 l. st. şi se uzează în 1.000 de zile. În acest
caz 1/1000 din valoarea maşinii trece în fiecare zi asupra produsului ei
zilnic. În acelaşi timp, deşi cu o putere vitală în descreştere, maşina
întreagă funcţionează mereu în procesul de muncă. Se vede astfel că un
factor al procesului de muncă, un mijloc de producţie, intră în
întregime în procesul de muncă, dar numai în parte în procesul de
valorificare. Deosebirea dintre procesul de muncă şi procesul de
valorificare se oglindeşte aici în factorii lor materiali, întrucât, în acelaşi
proces de producţie, acelaşi mijloc de producţie contează în întregime ca
element al procesului de muncă şi numai în mod parţial ca element al
formării valorii.21
Ceea ce în general se consumă din mijloacele de producţie este
valoarea lor de întrebuinţare, prin consumarea căreia munca creează
produse. De fapt, valoarea lor nu este consumată.24 Ea nu poate, aşadar,
nici să fie reprodusă. Ea este conservată, dar nu pentru că ea însăşi este
supusă unei operaţiuni în procesul de muncă, ci pentru că valoarea de

222
întrebuinţare în care ea există la început dispare, ce-i drept, dar nu
dispare decât în altă valoare de întrebuinţare. Valoarea mijloacelor de
producţie reapare deci în valoarea produsului dar, la drept vorbind, ea
nu este reprodusă. Ceea ce se produce este noua valoare de
întrebuinţare, în care reapare vechea valoare de schimb.25
Altfel stau lucrurile cu factorul subiectiv al procesului de
muncă, cu forţa de muncă aflată în activitate. În timpul în care munca,
prin forma ei utilă transmite produsului valoarea mijloacelor de
producţie şi o conservă, fiecare moment al mişcării sale creează valoare
suplimentară, valoare nouă. Să presupunem că procesul de producţie se
întrerupe la punctul în care muncitorul a produs un echivalent pentru
valoarea propriei sale forţe de muncă, adăugând de exemplu, printr-o
muncă de şase ore o valoare de 3 şilingi. Această valoare formează
excedentul valorii produsului peste acele părţi ale acestei din urmă
valori care provin din valoarea mijloacelor de producţie. Este singura
valoare originală care a luat naştere înăuntrul acestui proces, singura
parte din valoarea produsului care e creată prin procesul însuşi. E drept
că ea nu face decât să înlocuiască banii avansaţi de capitalist la
cumpărarea forţei de muncă şi cheltuiţi de muncitorul însuşi pentru
mijloace de subzistenţă. În raport cu cei 3 şilingi cheltuiţi, valoarea nouă
de 3 şilingi apare doar ca reproducţie. Ea este însă realmente reprodusă,
nu numai în aparenţă ca valoarea mijloacelor de producţie. Înlocuirea
unei valori prin alta se face aici prin intermediul creării de valoare
nouă.
Dar noi ştim că procesul de muncă continuă dincolo de punctul
în care un simplu echivalent pentru valoarea forţei de muncă ar fi fost
reprodus şi adăugat obiectului muncii. În locul celor 6 ore care sunt
suficiente în acest scop, procesul durează de exemplu 12 ore. Aşadar,
prin punerea în funcţiune a forţei de muncă, nu numai că se reproduce
propria ei valoare, dar se produce o valoare suplimentară. Această
plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea
elementelor de formare ale produsului consumate, adică a mijloacelor
de producţie şi a forţei de muncă.
Înfăţişând diferitele roluri pe care le joacă diferiţii factori ai
procesului de muncă în formarea valorii produsului, am caracterizat de
fapt funcţiunile diferitelor părţi componente ale capitalului în propriul

223
lui proces de valorificare. Excedentul valorii totale a produsului peste
suma valorilor elementelor sale de formare este excedentul capitalului
valorificat, peste valoarea capitalului avansat la început. Mijloacele de
producţie pe de o parte, forţa de muncă pe de alta, nu sunt decât
diferitele forme de existenţă pe care le-a adoptat valoarea iniţială a
capitalului atunci când a lepădat forma bani şi s-a transformat în factorii
procesului de muncă.
Prin urmare, acea parte a capitalului care se transformă în
mijloace de producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi
mijloace de muncă, nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de
producţie. De aceea o numesc partea constantă a capitalului, sau mai pe
scurt: capitalul constant.
Dimpotrivă, partea de capital transformată în forţă de muncă îşi
schimbă valoarea în procesul de producţie. Ea reproduce propriul său
echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să
varieze, să fie mai mare sau mai mică. Dintr-o mărime constantă,
această parte a capitalului se transformă neîncetat într-una variabilă. De
aceea o numesc partea variabilă a capitalului, sau mai pe scurt,
capitalul variabil. Aceleaşi părţi componente ale capitalului care din
punctul de vedere al procesului de muncă se deosebesc ca factori
obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se
deosebesc din punctul de vedere al procesului de valorificare drept
capital constant şi capital variabil.
Noţiunea de capital constant nu exclude deloc o schimbare a
valorii elementelor sale componente. Să presupunem că un pfund de
bumbac costă astăzi 6 pence şi se urcă mâine din cauza unui deficit al
recoltei de bumbac la 1 şiling. Bumbacul vechi, care continuă să fie
prelucrat, a fost cumpărat la valoarea de 6 pence, dar în prezent el
adaugă produsului o parte de valoare de 1 şiling, iar bumbacul care a
fost filat şi circulă poate pe piaţă sub formă de fir, adaugă şi el
produsului dublul valorii sale iniţiale. Este însă evident că aceste
schimbări de valoare sunt independente de valorificarea bumbacului în
însuşi procesul filatului. Dacă bumbacul vechi nu ar fi intrat încă în
procesul de muncă, el ar putea fi revândut acum cu 1 şiling în loc de 6
pence. Dimpotrivă, cu cât mai puţine sunt procesele de muncă pe care el
le-a parcurs, cu atât mai sigur este acest rezultat. Este deci o lege a

224
speculaţiei ca la asemenea răsturnări de valoare să se speculeze asupra
materiei prime în forma sa mai puţin prelucrată, adică mai curând asupra
firului decât asupra ţesăturii, şi mai curând asupra bumbacului însuşi
decât asupra firului. Schimbarea de valoare rezultă aici din procesul
care produce bumbacul, nu din procesul în care ei funcţionează drept
mijloc de producţie, şi deci drept capital constant. E drept că valoarea
unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă pe care o cuprinde,
dar această cantitate, la rândul ei, este socialmente determinată. Dacă s-a
schimbat timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei —
şi aceeaşi cantitate de bumbac de exemplu, reprezintă în caz de recolte
nefavorabile, o cantitate mai mare de muncă decât dacă recoltele sunt
favorabile — în asemenea cazuri se face simţită o influenţă retroactivă
asupra mărfii vechi, care este privită întotdeauna numai ca un exemplar
individual al speciei sale,26 a cărei valoare se măsoară întotdeauna prin
munca socialmente necesară, deci întotdeauna prin munca necesară în
condiţiile sociale actuale.
Ca şi valoarea materiei prime, se poate schimba şi valoarea
mijloacelor de muncă ce servesc deja în procesul de producţie, adică
valoarea instalaţiilor etc., deci şi partea de valoare pe care ele o transmit
produsului. Dacă de exemplu, în urma unei invenţii noi, instalaţii
tehnice de acelaşi fel sunt reproduse cu o cheltuială mai mică de muncă,
instalaţiile vechi îşi pierd o parte mai mare sau mai mică din valoare şi
transmit în consecinţă, produsului o valoare redusă în mod
corespunzător. Dar şi aici schimbarea de valoare îşi are originea în afara
procesului de producţie în care maşina funcţionează ca mijloc de
producţie. În acest proces ea nu cedează niciodată mai multă valoare
decât posedă independent de acest proces.
După cum o schimbare în valoarea mijloacelor de producţie,
schimbare chiar retroactivă, intervenită după intrarea lor în proces, nu
schimbă caracterul lor de capital constant, tot astfel nici schimbarea în
proporţia dintre capitalul constant şi cel variabil nu atinge deosebirea
lor funcţională. Condiţiile tehnice ale procesului de muncă se
transformă, de exemplu, în aşa fel, că acolo unde înainte 10 muncitori
prelucrau cu 10 instrumente de valoare redusă, o cantitate relativ mică
de materii prime, în prezent 1 muncitor prelucrează cu o maşină scumpă,
o cantitate de o sută de ori mai mare de materie primă. În acest caz

225
capitalul constant, adică masa valorii mijloacelor de producţie utilizate,
a crescut mult, iar partea variabilă a capitalului, cea avansată sub forma
forţei de muncă, a scăzut mult. Această schimbare nu modifică însă
decât raportul de mărime între capitalul constant şi cel variabil, adică
proporţia după care capitalul total se divide în elemente constante şi
elemente variabile: ea nu atinge însă deosebirea dintre constant şi
variabil.

NOTE:
20
“Munca dă o creaţiune nouă în locul uneia desfiinţate.” (“An Essay on the Political
Economy of Nations”, Londra 1821, pag. 13.)
21
Nu este vorba aici de lucrările de reparare a mijloacelor de muncă, a maşinilor,
clădirilor etc. O maşină în curs de reparaţie nu funcţionează ca mijloc de muncă, ci ca
material de muncă. Nu se lucrează cu ea, ci se lucrează asupra ei, pentru a se cârpi
valoarea ei de întrebuinţare. Pentru ceea ce ne interesează pe noi, asemenea lucrări de
reparaţie pot fi socotite cuprinse în munca necesară pentru producţia mijlocului de
muncă. În text este vorba de uzaj, pe care nu-l poate lecui niciun doctor, şi care duce
încetul cu încetul la moarte, de “acel uzaj care nu poate fi înlocuit din timp în timp şi
care face, de exemplu, ca un cuţit să ajungă în cele din urmă în aşa stare, încât tocilarul
să spună că nu mai valorează o lamă nouă”. S-a văzut în text că, de exemplu, o maşină
intră în întregime în fiecare proces de muncă, dar numai în mod parţial în procesul
simultan de valorificare. În lumina acestui fapt putem judeca următoarea confuzie:
«Ricardo vorbeşte de acea cantitate de muncă depusă de un constructor de maşini în
construcţia unei maşini de tricotat ciorapi», care este cuprinsă, de exemplu, în valoarea
unei perechi de ciorapi. “Dar munca întreagă care a confecţionat fiecare pereche de
ciorapi... cuprinde întreaga muncă a constructorului maşinii şi nu numai o parte; căci o
singură maşină face, ce-i drept, multe perechi, dar niciuna din aceste perechi nu ar fi
putut fi confecţionată fără maşina întreagă.” («Observations on certain verbal disputes in
Political Economy particularly relating to Value, and to Demand»).
24
” Consumaţie productivă: acolo unde consumarea unei mărfi este o parte a procesului
de producţie... În aceste cazuri nu există consumare de valoare.” (S. P. Newman:
“Elements of Political Economy”, pag. 296.)
25
Într-un manual apărut în America de Nord şi ajuns poate la a 20-a ediţie, se poate citi:
«Este indiferent în ce formă reapare capitalul.» După o enumerare fără de sfârşit a tot
felul de ingrediente ale producţiei a căror valoare reapare în produs, se spune în cele din
urmă: «Diferitele feluri de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţe, necesare pentru
existenţa şi pentru confortul omului, sunt şi ele modificate. Ele sunt consumate din timp
în timp, iar valoarea lor reapare în forţa nouă pe care ele o dau trupului şi spiritului său,
şi formează astfel capital nou, care este din nou utilizat în procesul de producţie.» (F.
Wayland: “Elements of Political Economy”, pag. 31, 32.) Abstracţie făcând de toate

226
celelalte ciudăţenii, nu preţul pâinii este, de exemplu, acela care reapare în forţa
reînnoită a omului, ci substanţele sale nutritive. Ceea ce reapare însă ca valoare a forţei,
nu sunt alimentele, ci valoarea lor. Dacă preţul lor scade la jumătate, aceleaşi alimente
produc aceiaşi muşchi, aceleaşi oase etc., într-un cuvânt aceeaşi forţă, dar nu forţă de
aceeaşi valoare. Această transformare a «valorii» în «forţă» şi toată această imprecizie
fariseică ascund încercarea, de altfel zadarnică, de a ticlui o plusvaloare din simpla
reapariţie a valorilor avansate.
26
“Toate produsele de acelaşi fel formează de fapt o singură masă, al cărei preţ se
determină în general şi indiferent de împrejurările particulare.” (Le Trosne: «De l'Intérêt
Social», pag. 893.)

227
 Capitolul şapte
RATA PLUSVALORII

1. Gradul de exploatare a forţei de muncă

Plusvaloarea pe care a produs-o în procesul de producţie

capitalul avansat C, adică valorificarea valorii capitalului avansat C, se
prezintă în primul rând ca un excedent al valorii produsului peste suma
valorilor elementelor sale de producţie.
Capitalul C se împarte în două părţi, o sumă de bani c care este
cheltuită pentru mijloace de producţie, şi altă sumă de bani v care este
cheltuită pentru forţă de muncă; C reprezintă partea de valoare
transformată în capital constant, v pe cea transformată în capital
variabil. * Aşadar, la început C = c + v; de exemplu: capitalul avansat de
500 l. st.. = 410 l. st.. (c) + 90 l st. (v). La finele procesului de producţie
iese marfă a cărei valoare = (c + v) + p, p fiind plusvaloarea; de
exemplu: (410 l. st. (c) + 90 l. st.. (v)) + 90 l. st.. (p). Capitalul iniţial C
s-a transformat în C’, din 500 l. st. în 590 l. st. Diferenţa dintre
amândouă este egală cu p, o plusvaloare de 90. Întrucât valoarea
elementelor de producţie este egală cu valoarea capitalului avansat,
enunţarea că excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor
sale de producţie este egală cu valorificarea capitalului avansat sau cu
plusvaloarea produsă este de fapt o tautologie.
Această tautologie cere totuşi o determinare mai precisă. Ceea
ce se compară cu valoarea produsului, este valoarea elementelor de
producţie consumate odată cu formarea ei. Am văzut însă că acea parte a
capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă
transmite produsului numai o parte a valorii sale, în timp ce altă parte
persistă în vechea sa formă de existenţă, întrucât această din urmă parte
nu joacă niciun rol în formarea valorii, trebuie să facem abstracţie de ea
aici. Dacă am îngloba-o în socoteală, nu s-ar schimba nimic. Să
presupunem că c = 410 l. st. şi se compune din materii prime de 312 l.

228
st., din materii auxiliare de 44 l. st. şi din instalaţii care se uzează în
cursul procesului în valoare de 54 l. st., şi că valoarea instalaţiilor
realmente utilizate este de 1.054 l. st.. Ca valoare avansată pentru
crearea valorii produsului nu socotim decât valoarea a 54 l. st., pe care
instalaţiile o pierd prin funcţionarea lor, transmiţând-o deci produsului.
Dacă am socoti şi cele 1.000 l. st. care continuă să existe în forma lor
veche de maşină cu aburi etc., ar trebui să o socotim de ambele părţi, de
partea valorii avansate şi de partea valorii produsului,26a şi am obţine
astfel respectiv 1.500 l. st. şi 1.590 l. st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar
fi ca şi înainte de 90 l. st. Prin capitalul constant avansat pentru
producţia valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă
contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în
producţie.
Presupunând acest lucru, să ne întoarcem la formula C = c + v,
care se transformă în C = (c + v) + p, transformând tocmai prin acest
fapt pe C în C’. Se ştie că valoarea capitalului constant nu face decât să
reapară în produs. Valoarea-produs realmente nou creată în cursul
procesului este deci diferită de valoarea produsului obţinut din proces.
Ea nu este aşadar, cum se pare la prima vedere (c + v) + p sau (410 l.st.
(c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), ci v + p sau 90 l. st. + 90 l. st.; nu 590 l.
st., ci 180 l. st. Dacă c, capitalul constant, ar fi egal cu 0, cu alte cuvinte
dacă ar exista ramuri industriale în care capitalistul n-ar avea de utilizat
mijloace de producţie produse, adică nici materii prime, nici materii
auxiliare, nici instrumente de muncă, ci numai materii existente din
natură şi forţă de muncă, n-ar exista o parte constantă de valoare care să
fie transmisă produsului. Acest element al valorii produsului, în cazul
nostru 410 l. st., ar dispărea, dar valoarea-produs de 180 l. st., care
conţine 90 l. st. plusvaloare, ar rămâne tot atât de mare ca şi în ipoteza
că C ar reprezenta cea mai mare sumă de valoare. Am avea C = (0 + v)
= v, şi C’, capitalul valorificat, = v + p, iar C’—C ca şi înainte = p.
Dacă, invers, p = 0, cu alte cuvinte dacă forţa de muncă a cărei valoare
este avansată în capitalul variabil nu ar fi produs decât un echivalent, am
avea C = c + v, iar C (valoarea produsului) = (c + v) + 0, deci C = C’.
Capitalul avansat nu s-ar fi valorificat.
Ştim într-adevăr că plusvaloarea nu este decât o urmare a
schimbării de valoare căreia îi este supus v, adică acea parte a

229
capitalului care e transformată în forţă de muncă, că deci v + p = v + Δv
(v plus un increment al lui v). Dar schimbarea reală a valorii şi
proporţia în care se schimbă valoarea sunt mascate de faptul că, din
cauza creşterii elementului său variabil, creşte întreg capitalul avansat.
El a fost de 500 şi devine 590. Analiza pură a procesului cere deci să se
facă cu totul abstracţie de acea parte a valorii produsului în care nu
reapare decât valoarea capitalului constant, adică să se considere
capitalul constant c = 0, aplicându-se astfel o lege a matematicii în care
ea operează cu mărimi variabile şi constante, mărimea constantă nefiind
legată de cea variabilă decât prin adunare sau scădere.
Altă dificultate rezultă din forma iniţială a capitalului variabil.
Astfel, în exemplul de mai sus C’ =410 l. st. capital constant + 90 l. st..
capital variabil + 90 l. st. plusvaloare, 90 l. st. sunt însă o mărime dată,
deci constantă, şi pare deci nelogic ca ele să fie tratate ca o mărime
variabilă. Dar 90 l. st. (v), adică 90 l. st.. capital variabil, nu sunt aici de
fapt decât un simbol pentru procesul pe care-l parcurge această
valoare. Partea de capital avansată la cumpărarea forţei de muncă este o
cantitate determinată de muncă materializată, deci o mărime de valoare
constantă, ca şi valoarea forţei de muncă ce a fost cumpărată. Dar în
însuşi procesul de producţie, locul celor 90 l. st. avansate îl ia forţa de
muncă activă, locul muncii moarte îl ia munca vie, locul unei mărimi
stabile îl ia una fluidă, locul unei mărimi constante îl ia una variabilă.
Rezultatul este reproducerea lui v, plus un increment al lui v. Din
punctul de vedere al producţiei capitaliste, acest întreg proces este o
mişcare spontană a valorii la început constante, transformată în forţă de
muncă. Ei i se atribuie procesul şi rezultatul său. Dacă deci formula 90 l.
st. capital variabil sau valoare ce se valorifică apare contradictorie, ea
nu face decât să exprime o contradicţie imanentă a producţiei capitaliste.
La prima vedere pare straniu să consideri capitalul constant egal
cu 0. Totuşi aşa procedăm mereu în viaţa de toate zilele. Dacă cineva
vrea să calculeze, de exemplu, câştigul pe care îl realizează Anglia din
industria bumbacului, el scade în primul rând preţul bumbacului plătit
Statelor Unite, Indiei, Egiptului etc.; cu alte cuvinte, el consideră
valoarea capitalului care nu face decât să reapară în valoarea produsului
egal cu 0.
Fără îndoială că nu numai raportul dintre plusvaloare şi acea

230
parte a capitalului din care ea rezultă în mod direct şi a cărei schimbare
de valoare o reprezintă are o importanţă economică mare, dar şi raportul
dintre ea şi întreg capitalul avansat. Acest raport îl tratăm deci pe larg în
cartea a treia. Pentru ca o parte a capitalului să fie valorificată prin
transformarea ei în forţă de muncă, o altă parte a capitalului trebuie
transformată în mijloace de producţie. Pentru ca să funcţioneze capitalul
variabil, trebuie avansat capital constant în proporţii corespunzătoare,
după caracterul tehnic determinat al procesului de muncă. Dar
împrejurarea că pentru un proces chimic sunt necesare alambicuri şi alte
vase, nu ne împiedică să facem la analiză abstracţie de alambic. În
măsura în care crearea valorii şi modificarea valorii sunt privite în sine,
adică în formă pură, mijloacele de producţie, aceste forme materiale ale
capitalului constant, furnizează doar materia în care urmează să se
fixeze forţa fluidă, creatoare de valoare. Din această cauză, natura
acestei materii, bumbac sau fier este indiferentă. Şi valoarea acestei
materii este indiferentă. Ea trebuie doar să existe într-o cantitate
suficientă pentru a putea absorbi cantitatea de muncă ce urmează a se
cheltui în decursul procesului de producţie. Această cantitate fiind dată,
valoarea ei poate să urce sau să scadă, ea poate să fie şi fără valoare,
cum e cazul cu pământul şi cu marea. Procesul de creare şi de
modificare a valorii nu este influenţat de acest fapt.27
Considerăm, aşadar, deocamdată partea constantă a capitalului
ca egală cu zero. Capitalul avansat se reduce deci de la c + v la v, iar
valoarea produsului (c + v) + p la valoarea-produs (v + p). Dacă
valoarea-produs = 180 l. st., sumă în care este concretizată întreaga
muncă ce rezultă prin toată durata procesului de producţie, trebuie să
scădem valoarea capitalului variabil = 90 l. st. pentru a obţine
plusvaloarea = 90 l. st.. Cifra de 90 l. st.. = p exprimă aici mărimea
absolută a plusvalorii produse. Mărimea lui proporţională însă, adică
proporţia în care capitalul variabil s-a valorificat, este determinată,
evident, de raportul în care se găseşte plusvaloarea faţă de capitalul
p
variabil, adică este exprimată în v . În exemplul de mai sus, deci în
90
/90 = 100%. Această valorificare relativă a capitalului variabil, adică
mărimea relativă a plusvalorii, o numesc rata plusvalorii?28
Am văzut că în cursul unei părţi a procesului de muncă
muncitorul nu produce decât valoarea forţei sale de muncă, adică

231
valoarea mijloacelor de subzistenţă care-i sunt necesare. Deoarece el
produce în condiţii ce se întemeiază pe diviziunea socială a muncii,
muncitorul nu produce mijloacele sale de subzistenţă în mod direct, ci
sub forma unei mărfi speciale, de exemplu a firului, adică o valoare
egală cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă, sau cu banii cu care
le cumpără. Acea parte din ziua sa de muncă pe care o întrebuinţează în
acest scop, este mai mare sau mai mică, după valoarea mediei
mijloacelor sale de subzistenţă zilnice, adică după timpul de muncă
zilnic mediu, necesar pentru producţia lor. Dacă valoarea mijloacelor
sale zilnice de subzistenţă reprezintă în medie 6 ore de muncă
materializate, muncitorul trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi pentru a
o produce. Dacă nu ar lucra pentru capitalist, ci pentru sine însuşi, în
mod independent el ar trebui de asemeni, celelalte condiţii rămânând
neschimbate, să muncească în medie aceeaşi parte aliquotă a zilei ca să
producă valoarea forţei sale de muncă şi ca să obţină în modul acesta
mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa proprie, adică
pentru reproducerea sa continuă. Întrucât însă în acea parte a zilei de
muncă în care el produce valoarea pe o zi a forţei de muncă, să zicem 3
şilingi, el nu produce decât un echivalent pentru valoarea ei pe care
capitalistul a plătit-o deja,28a şi nu face deci decât să înlocuiască prin
valoarea nou creată valoarea capitalului variabil avansat, această
producţie de valoare apare ca o simplă reproducţie. Acea parte a zilei de
muncă în care are loc această reproducţie o numesc deci timpul de
muncă necesar, iar munca cheltuită în decursul ei muncă necesară.29
Necesară pentru muncitor, pentru că este independentă de forma socială
a muncii sale. Necesară pentru capital şi pentru lumea lui, pentru că
existenţa permanentă a muncitorului este baza lor.
A doua parte a procesului de muncă, în care muncitorul trudeşte
dincolo de limitele muncii necesare, îl costă desigur muncă, cheltuire de
forţă de muncă, dar nu formează valoare pentru el. Ea formează
plusvaloare, care-i surâde capitalistului cu toată graţia unei creaţiuni din
nimic. Această parte a zilei de muncă o numesc timp de muncă
suplimentar, iar munca cheltuită în decursul ei, supramuncă (surplus
labour). Pe cât este de hotărâtor pentru cunoaşterea valorii în general să
o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă, ca simplă muncă
materializată, pe atât este de hotărâtor pentru cunoaşterea plusvalorii să

232
o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă suplimentar, ca
simplă supramuncă materializată. Numai forma în care această muncă
suplimentară este stoarsă producătorului nemijlocit, muncitorului,
deosebeşte formaţiunile economice ale societăţii, de exemplu societatea
sclavagistă de aceea a muncii salariate.30
Întrucât valoarea capitalului variabil = valoarea forţei de muncă
ce a fost cumpărată de el, întrucât valoarea acestei forţe de muncă
determina partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este
determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă,
urmează că: Plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi
raport ca supramuncă faţă de muncă necesară, adică rata plusvalorii
p supramunca
v
= munca necesara . Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme
diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a
muncii fluide.
Rata plusvalorii este, aşadar, expresia exactă a gradului de
exploatare a forţei de muncă de către capital, sau a muncitorului de
către capitalist.30a
Conform cu presupunerea noastră, valoarea produsului era egală
cu (410 l. st. (c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), iar capitalul avansat = 500
l. st. întrucât plusvaloarea = 90 şi capitalul avansat = 500, după metoda
de calcul obişnuită ar rezulta că rata plusvalorii (care este confundată cu
rata profitului) = 18%, o proporţie care este atât de moderată, încât ar
putea înduioşa pe domnul Carey şi pe alţi armonişti. De fapt însă rata
p p p 90
plusvalorii nu este egală cu C , adică c + v ' , ci cu v ' , deci nu 500 , ci
90
90
=100%, mai mult decât încincitul gradului de exploatare aparent. Cu
toate că în cazul dat nu cunoaştem mărimea absolută a zilei de muncă,
nici perioada procesului de muncă (zi, săptămână etc.), în fine nici
numărul muncitorilor pe care capitalul variabil de 90 l. st. îi pune în
p
mişcare în acelaşi timp, rata plusvalorii v
arată în mod precis, graţie
supramunca
convertibilităţii ei în , raportul reciproc al celor două părţi
munca necesara
componente ale zilei de muncă. Acest raport este de 100%. Prin urmare,
muncitorul a muncit o jumătate de zi pentru sine şi cealaltă jumătate
pentru capitalist.
Metoda pentru calcularea ratei plusvalorii este deci pe scurt

233
aceasta: luăm întreaga valoare a produsului şi considerăm egală cu zero
valoarea capitalului constant, care nu face decât să reapară în ea. Suma
de valoare rămasă este singura valoare-produs creată realmente în
procesul de formare a mărfii. Dacă plusvaloarea este dată, o scădem din
această valoare-produs pentru a afla capitalul variabil. Procedăm invers
dacă acesta din urmă este dat şi dacă vrem să aflăm plusvaloarea. Dacă
ambele sunt date, trebuie îndeplinită doar operaţiunea finală,
p
determinarea raportului plusvalorii faţă de capitalul variabil, v .
Oricât de simplă ar fi această metodă, este totuşi util să-l
familiarizăm pe cititor cu procedeul care îi stă la bază, şi cu care el nu
este obişnuit, cu ajutorul câtorva exemple.
În primul rând, exemplul unei filaturi cu 10.000 de fusuri mule,
care filează fir Nr. 32 din bumbac american şi care produce 1 pfund de
fir pe săptămână de fiecare fus. Deşeurile sunt de 6%. Se prelucrează
deci săptămânal 10.600 pfunzi bumbac în 10.000 pfunzi fir şi 600
pfunzi deşeuri. În aprilie 1871, acest bumbac costă 73/4 pence pfundul,
deci pentru 10.600 pfunzi se plăteşte suma rotundă de 342 l. st. Cele
10.000 fusuri, inclusiv maşinăria preparatorie şi maşina cu aburi, costă 1
l. st. fusul, deci 10.000 l. st. Uzarea lor este de 10% = 1.000 l. st., sau pe
săptămână 20 l. st. Chiria pentru clădirea fabricii este de 300 l. st. sau de
6 l. st. pe săptămână. Cărbunii (4 pfunzi pe oră de cal-putere, la 100 cai-
putere (după indicator), 60 ore pe săptămână, inclusiv încălzirea
clădirii), 11 tone pe săptămână, la preţul de 8 şilingi şi 6 pence tona,
costă aproximativ 1 l. st. pe săptămână; gaz 1 l. st. pe săptămână, ulei 4
1
/2 l. st. pe săptămână; deci toate materiile auxiliare 10 l. st. pe
săptămână. Partea constantă a valorii este deci de 378 l. st. pe
săptămână. Salariul este de 52 l. st. pe săptămână. Preţul firului este de
121/4 pence pfundul, adică 10.000 pfunzi = 510 l. st.; plusvaloarea este
de 510 — 430 = 80 l. st. Considerăm partea constantă a valorii de 378 l.
st. = 0, pentru că ea nu joacă niciun rol în formarea valorii din timpul
săptămânii. Rămâne valoarea produs săptămânală de 132 = 52 (v) + 80
(p) l. st. Prin urmare, rata plusvalorii =80/5 = 15311/13%. La o zi medie de
muncă de zece ore aceasta înseamnă: muncă necesară = 331/33 ore, şi
supramuncă = 62/33 ore.31
Jacob dă pentru anul 1815, socotind preţul grâului la 80 de
şilingi quarterul şi un produs mediu de 22 busheli de acri, un acru

234
aducând astfel 11 l. st., următoarea socoteală, defectuoasă din cauza
compensării anterioare a mai multor posturi, dar totuşi suficientă pentru
scopul nostru:

Producţia de valoare pe un acru

Sămânţă 1 l. st. 9 ş Zeciuială, 1 l. st. 1 ş

(grâu) impozite, taxe
îngrăşăminte 2 l. st. 10 ş Rentă 1 l. st. 8 ş
Salarii 3 l. st. 10 ş Profitul arendaşului 1 l. st. 2 ş
şi dobânda
Total 7 l. st. 9 ş Total Total 3l. st. 11 ş
.
Presupunând mereu că preţul produsului = valoarea sa,
plusvaloarea se repartizează aici asupra diferitelor rubrici, profit,
dobândă, zeciuială etc. Rubricile acestea ne sunt indiferente. Le adunăm
şi obţinem o singură plusvaloare de 3 l. st. şi 11 şilingi. Cele 3 l. st. şi 19
şilingi pentru seminţe şi îngrăşăminte, ca parte constantă a capitalului,
le considerăm egale cu zero. Rămâne un capital variabil avansat de 3 l.
st. şi 10 şilingi, în locul căruia a fost produsă o valoare nouă de 3 l. st. şi
p 3 l. st.11 silingi
10 şilingi + 3 l. st. şi 11 şilingi. Prin urmare v
= 3 l. st. 10 silingi
, mai mult de
100%. Muncitorul întrebuinţează mai mult de jumătate din ziua sa de
muncă pentru a produce o plusvaloare, pe care şi-o împart diferite
persoane sub diferite pretexte.31a

2. Reprezentarea valorii produsului în părţi proporţionale ale

produsului

Să ne întoarcem acum la exemplul care ne-a arătat cum face

capitalistul din bani capital. Munca necesară a filatorului său a fost de 6
ore, supramunca la fel. Gradul de exploatare a forţei de muncă este deci
de 100%.
Produsul zilei de muncă de 12 ore sunt 20 pfunzi de fir în
valoare de 30 şilingi. Nu mai puţin de 8/10 din această valoare a firului
(24 şilingi) sunt formate din valoarea mijloacelor de producţie

235
consumate, care nu fac decât să reapară în produs (20 pfunzi de bumbac
de 20 şilingi, fusuri etc. de 4 şilingi), constând cu alte cuvinte, din
capital constant. Celelalte 2/10 sunt valoarea nouă de 6 şilingi, formată în
cursul procesului filatului, jumătate din această valoare nouă înlocuieşte
valoarea pe o zi a forţei de muncă ce a fost avansată, sau capitalul
variabil, iar cealaltă jumătate constituie o plusvaloare de 3 şilingi.
Valoarea totală a celor 20 pfunzi de fir se compune deci precum
urmează: Valoarea firului de 30 şilingi = 24 şilingi (c) + (3 şilingi (v) +
3 şilingi (p)).
Întrucât această valoare totală este reprezentată în produsul total
de 20 pfunzi de fir, trebuie ca şi diferitele elemente ale valorii să poată fi
reprezentate în părţi proporţionale ale produsului.
Dacă valoarea firului, de 30 şilingi, există în 20 pfunzi de fir,
8
/10 din această valoare, adică partea sa constantă de 24 şilingi, există în
8
/10 ale produsului, adică în 16 pfunzi de fir. Din aceştia,131/3 pfunzi
reprezintă valoarea materiei prime, a bumbacului filat, în sumă de 20
şilingi, şi 22/3 pfunzi valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de
muncă consumate, a fusurilor etc., în sumă de 4 şilingi.
131/3 pfunzi de fir reprezintă, aşadar, tot bumbacul prelucrat în
produsul total de 20 pfunzi de fir, materia primă a produsului total, şi
nimic mai mult. E drept că ei nu cuprind decât 131/3 pfunzi de bumbac
în valoare de 131/3 şilingi, dar restul valorii lor, adică 62/3 şilingi,
constituie un echivalent pentru bumbacul prelucrat în ceilalţi 62/3 pfunzi
de fir. E ca şi cum acestei ultime cantităţi de fir i s-ar fi smuls bumbacul
şi s-ar fi îngrămădit tot bumbacul produsului total în 131/3 pfunzi de fir.
În schimb însă această cantitate de fir nu conţine acum niciun atom din
valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate şi nici
din valoarea nouă creată în procesul filatului.
Tot aşa alţi 22/3 pfunzi de fir, care cuprind restul capitalului
constant (=4 şilingi), nu reprezintă nimic în afară de valoarea materiilor
auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate în confecţionarea
produsului total de 20 pfunzi de fir.
Opt zecimi din produs, adică 16 pfunzi de fir, cu toate că privite
din punct de vedere material, ca valoare de întrebuinţare, ca fir, sunt
creaţii ale muncii filatului, exact ca şi celelalte părţi ale produsului, nu
conţin, deci în această ordine de idei, nicio muncă de filat, nicio muncă

236
absorbită în cursul procesului însuşi al filatului. E ca şi cum ele s-ar fi
transformat în fir fără să fi fost filate, ca şi cum forma lor de fir ar fi
pură înşelătorie. Într-adevăr, atunci când capitalistul le vinde cu 24
şilingi, cumpărându-şi din nou cu această sumă mijloacele de producţie,
se vede că 16 pfunzi de fir nu sunt decât — bumbac, fusuri, cărbuni etc.,
deghizate.
Invers, cele 2/10 din produs rămase, adică cei 4 pfunzi de fir
rămaşi, nu reprezintă acum nimic afară de valoarea nouă de 6 şilingi,
produsă în cursul celor 12 ore de filat. Ceea ce ele cuprindeau ca valoare
a materiilor prime şi a mijloacelor de muncă a fost scos din ele şi
înglobat în primii 16 pfunzi de fir. Munca filatului întruchipată în 20
pfunzi de fir este concentrată în 2/10 ale produsului. Este ca şi cum
filatorul ar fi filat 4 pfunzi de fir în aer, sau în bumbac şi cu fusuri care,
existând din natură, fără contribuţia muncii omeneşti, nu adaugă
produsului nicio valoare.
Din cei 4 pfunzi de fir în care se află deci întreaga valoare-
produs a unei zile de filat, o jumătate nu reprezintă decât echivalentul
forţei de muncă consumate, deci capitalul variabil de 3 şilingi, iar
ceilalţi 2 pfunzi de fir plusvaloarea de 3 şilingi.
Întrucât 12 ore de muncă ale filatorului se materializează în 6
şilingi, în valoarea firului de 30 şilingi sunt materializate 60 ore de
muncă. Ele există în 20 pfunzi de fir, din care 8/10 sau 16 pfunzi sunt
materializarea a 48 ore de muncă anterioare procesului filatului, adică a
muncii materializate în mijloacele de producţie ale firului, iar 2/10 sau 4
pfunzi sunt materializarea celor 12 ore de muncă cheltuite în însuşi
procesul filatului.
Mai înainte am văzut că valoarea firului este egală cu suma
valorii noi create în cursul producţiei lui, plus valorile care existau
anterior în mijloacele lui de producţie. Acum s-a văzut cum părţile
componente, diferite din punct de vedere funcţional sau logic, ale valorii
produsului pot fi reprezentate prin părţi proporţionale ale produsului
însuşi.
Această scindare a produsului — a rezultatului procesului de
producţie — într-o cantitate de produs care nu reprezintă decât munca
pe care o conţin mijloacele de producţie, deci capitalul constant, în altă
cantitate care nu reprezintă decât munca necesară adăugată în cursul

237
procesului de producţie, deci capitalul variabil, şi într-o ultimă cantitate
de produs care nu reprezintă decât supramunca adăugată în cursul
aceluiaşi proces, deci plusvaloarea, este pe cât de simplă pe atât de
importantă, după cum va arăta aplicarea ei ulterioară asupra unor
probleme complicate şi încă nerezolvate.
Am privit până acum produsul total ca un rezultat terminat al
zilei de muncă de 12 ore. Dar noi putem să-l urmărim şi în procesul lui
de formare şi să reprezentăm totuşi produsele parţiale ca părţi ale
produsului, diferite din punct de vedere funcţional.
Filatorul produce în 12 ore 20 pfunzi de fir, deci într-o oră 12/3
pfunzi şi în 8 ore 131/3 pfunzi, adică un produs parţial de valoare egală
cu valoarea totală a bumbacului care se filează în cursul zilei întregi de
muncă. Tot astfel produsul parţial al altei ore şi 36 minute este = 22/3
pfunzi de fir şi reprezintă deci valoarea mijloacelor de muncă
consumate în cursul celor 12 ore de muncă. La fel filatorul produce în
altă oră şi 12 minute 2 pfunzi de fir = 3 şilingi, o valoare de produs
egală cu întreaga valoare-produs pe care o creează în 6 ore de muncă
necesară. În fine el produce în ultimele 6/5 de oră alţi 2 pfunzi de fir, a
căror valoare este egală cu plusvaloarea creată de supramunca sa de o
jumătate de zi. Acest fel de a socoti îi serveşte fabricantului englez
pentru uzul său casnic, şi el va spune de exemplu, că în primele 8 ore,
adică în primele 2/3 ale zilei de muncă, el îşi acoperă bumbacul etc. Se
vede astfel că formula este exactă; ea nu este de fapt decât prima
formulă, transpusă din spaţiu, unde părţile produsului stau gata unele
lângă altele, în timp, unde ele se succed una pe cealaltă. Dar formula
poate să fie însoţită şi de reprezentări foarte barbare, mai ales în acele
capete care, pe cât sunt de interesate din punct de vedere practic în
procesul de valorificare, pe atâta au interes de a nu-l înţelege din punct
de vedere teoretic. Astfel unii îşi pot închipui că filatorul nostru produce
sau înlocuieşte, de exemplu, în primele 12 ore ale zilei sale de muncă
valoarea bumbacului, în altă oră şi 36 minute valoarea mijloacelor de
muncă consumate, în altă oră şi 12 minute valoarea salariului, şi că el nu
consacră stăpânului fabricii, producţiei de plusvaloare, decât vestita
«ultimă oră». Filatorului i se pune deci în sarcină dubla minune de a
produce bumbacul, fusul, maşina cu aburi, cărbunii, uleiul etc. în
aceeaşi clipă în care filează cu ele, şi de a face dintr-o zi de muncă de o

238
intensitate anumită cinci asemenea zile. Căci în cazul nostru producţia
materiei prime şi a mijloacelor de muncă necesită 24/6 = 4 zile de muncă
de câte 12 ore, iar transformarea lor în fir altă zi de muncă de 12 ore. Că
rapacitatea crede în asemenea minuni şi are întotdeauna la dispoziţie pe
sicofantul doctrinar care le dovedeşte, va rezulta din următorul exemplu,
de o celebritate istorică.

3. “Ultima oră” a lui Senior

Într-o dimineaţă cu soare a anului 1836, Nassau W. Senior,

renumit prin cunoştinţele sale economice şi prin stilul său frumos, un fel
de Clauren printre economiştii englezi, a fost chemat de la Oxford la
Manchester pentru a învăţa aici el însuşi economia politică, în loc să
înveţe el pe alţii la Oxford. Fabricanţii îl aleseră drept campion al lor
împotriva Factory Act-ului, promulgat nu de mult, şi împotriva agitaţiei
pentru ziua de muncă de 10 ore, care mergea încă şi mai departe. Cu
spiritul lor practic obişnuit, ei îşi dăduseră seama că domnul profesor
«wanted a good deal of finishing” [mai avea nevoie de o ultimă
şlefuire]. Îl chemară deci la Manchester. Iar domnul profesor, la rândul
lui, a stilizat lecţia pe care a primit-o la Manchester de la fabricanţi, în
pamfletul: “Letters on the Factory Act, as it affects the cotton
manufacture. London 1837.” aici se pot citi, între altele, următoarele
lucruri înălţătoare:
«Sub legea actuală nicio fabrică ce utilizează persoane sub 18
ani, nu poate lucra mai mult de 111/2 ore pe zi, adică 12 ore în decursul
primelor 5 zile şi 9 ore sâmbăta. Analiza (!) ce urmează arată însă că
într-o asemenea fabrică întregul câştig net derivă din ultima oră. Un
fabricant învesteşte 100.000 l. st. — 80.000 în clădirea fabricii şi în
maşini, 20.000 în materii prime şi în salarii. Presupunând că într-un an
capitalul rulează odată şi presupunând un câştig brut de 15%, cifra de
afaceri anuală a fabricii trebuie să însumeze mărfuri în valoare de
115.000 l. st... Fiecare din cele 23 de jumătăţi de oră de muncă pe zi
produce 5/115 sau 1/23 din aceste 115.000 l. st. Din aceste 23/23 care
formează întregul celor 115.000 l. st. (constituting the whole 115.000 l.
st.) 20/23, adică 100.000 din cele 115.000, nu înlocuiesc decât capitalul;
1
/23 sau 5.000 l. st. din cele 15.000 câştig brut (!) înlocuiesc uzarea

239
fabricii şi a instalaţiilor. Cele 2/23 rămase, adică ultimele două jumătăţi
de oră ale fiecărei zile, produc câştigul net de 10%. Dacă deci, preţurile
rămânând neschimbate, fabrica ar avea voie să lucreze 13 ore în loc de
111/2, în acest caz, cu un adaos de aproximativ 2.600 l. st. la capitalul
circulant, venitul net ar creşte mai mult decât de două ori. Pe de altă
parte, dacă orele de muncă s-ar reduce cu 1 oră pe zi, câştigul net ar
dispare, iar dacă ele s-ar reduce cu 11/2 ore, ar dispare şi câştigul brut.»32
Şi lucrul acesta domnul profesor îl numeşte o «analiză»! Dacă
se încredea în lamentările fabricanţilor, după care muncitorii îşi pierd
timpul cel mai bun al zilei cu producerea clădirilor, a maşinilor, a
bumbacului, a cărbunilor etc., deci cu reproducerea lor sau cu înlocuirea
valorii lor, orice analiză era inutilă. El trebuia să răspundă pur şi simplu:
Domnilor! Dacă veţi reduce munca de la 111/2 ore la 10 ore, în acest caz,
celelalte împrejurări rămânând neschimbate, consumul zilnic de
bumbac, instalaţii etc. se va reduce cu 11/2 ore. Câştigaţi deci exact atâta
cât pierdeţi. Muncitorii voştri vor pierde în viitor 11/2 ore mai puţin cu
reproducerea sau înlocuirea valorii capitalului avansat. Dacă nu-i credea
pe cuvânt, considerând, ca specialist ce este, că e necesară o analiză, el
trebuia înainte de toate să-i invite pe domnii fabricanţi ca, într-o
chestiune care se învârteşte în mod exclusiv în jurul raportului dintre
câştigul net şi mărimea zilei de muncă, să nu amestece de-a valma
instalaţiile şi clădirile de fabrică, materia primă şi munca, ci să
binevoiască a pune într-o parte capitalul constant cuprins în clădirile de
fabrică, în instalaţii, în materii prime etc., iar în cealaltă parte capitalul
avansat sub formă de salariu. Dacă apoi ar fi rezultat cumva că după
socoteala fabricanţilor muncitorul reproduce sau înlocuieşte salariul în
2
/2 ore de muncă, adică într-o oră, analistul trebuia să continue astfel:
după cum arătaţi voi, muncitorul produce în penultima oră salariul său,
iar în ultima oră plusvaloarea voastră sau câştigul net. Întrucât în
perioade de timp egale el produce valori egale, produsul penultimei ore
are aceeaşi valoare ca şi produsul celei din urmă. Apoi, el nu produce
valoare decât în măsura în care cheltuieşte muncă, iar cantitatea muncii
sale este măsurată prin timpul său de muncă. Acesta este, după afirmaţia
voastră, de 111/2 ore pe zi. O parte a acestor 111/2 ore el o întrebuinţează
pentru producerea sau înlocuirea salariului său, cealaltă parte pentru
producerea câştigului vostru net. Altceva el nu mai face în cursul zilei

240
de muncă. Întrucât însă, după indicaţia voastră, salariul său şi
plusvaloarea furnizată de el sunt valori de aceeaşi mărime, el produce,
evident, salariul său în 53/4 ore şi câştigul vostru net în alte 53/4 ore.
Întrucât, apoi, valoarea firului produs în două ore este egală cu suma de
valoare a salariului său şi a câştigului vostru net, această valoare a
firului trebuie măsurată cu 111/2 ore de muncă, anume produsul
penultimei ore de muncă cu 53/4 ore, iar cel al ultimei ore de muncă la
fel. Ajungem acum la un punct gingaş. Atenţie deci! Penultima oră de
muncă este o oră de muncă obişnuită, ca şi prima. Ni plus, ni moins
[nici mai mult, nici mai puţin]. Cum poate să producă deci filatorul într-
o singură oră de muncă o valoare de fir care reprezintă 53/4 ore de
muncă? De fapt el nu face asemenea minune. Ceea ce produce el ca
valoare de întrebuinţare într-o oră de muncă, este o cantitate anumită
de fir. Valoarea acestui fir este măsurată cu 53/4 ore de muncă, din care
43/4 sunt cuprinse fără contribuţia lui în mijloacele de producţie
consumate în fiecare oră, în bumbac, în instalaţii etc., iar 4/4 sau o oră
sunt adăugate de el însuşi. Întrucât deci, salariul lui este produs în 53/4
ore şi întrucât firul produs într-o oră de filat cuprinde de asemeni 53/4
ore de muncă, nu este nicio scamatorie dacă valoarea-produs a celor
53/4 ore de filat ale sale este egală cu valoarea produsului unei ore de
filat. Vă înşelaţi însă amarnic, dacă socotiţi că el pierde chiar şi un
singur atom de timp din ziua sa de muncă cu reproducerea sau
«înlocuirea» valorilor bumbacului, instalaţiilor etc. Prin faptul că munca
sa face din bumbac şi fusuri fir, prin faptul că el filează, valoarea
bumbacului şi a fusurilor trece de la sine asupra firului. Lucrul acesta se
datorează calităţii muncii sale, nu cantităţii ei. E drept că într-o oră el va
transmite firului mai multă valoare a bumbacului etc. decât în 1/2 de oră,
dar numai pentru că într-o oră el filează mai mult bumbac decât în 1/2 de
oră. Înţelegeţi, aşadar: afirmaţia voastră după care muncitorul produce în
penultima oră valoarea salariului său şi în ultima câştigul net, nu
înseamnă nimic altceva decât că în firul produs în două ore ale zilei sale
de muncă, indiferent dacă aceste ore se află la început sau la sfârşit, sunt
încorporate 113/4 ore de muncă, exact atâtea ore câte numără ziua sa
întreagă de muncă. Iar expresia că în primele 53/4 ore el produce salariul
său şi în ultimele 53/4 ore câştigul vostru net nu înseamnă iarăşi nimic
altceva decât că primele 53/4 ore le plătiţi, iar ultimele 53/4 ore nu le

241
plătiţi. Vorbesc de plata muncii, nu de plata forţei de muncă, pentru a
întrebuinţa jargonul vostru. Dacă veţi compara acum, domnilor, raportul
dintre timpul de muncă pe care-l plătiţi şi timpul de muncă pe care nu-l
plătiţi, veţi găsi că este: o jumătate de zi faţă de o jumătate de zi, deci
100%, ceea ce este un procentaj frumuşel. Nu există, de altfel, nici cea
mai mică îndoială că dacă aţi pune «mâinile» voastre să muncească 13
ore în loc de 111/2 şi dacă aţi adăuga cele 1 /2 ore suplimentare numai
supramuncii, lucru care vi se potriveşte tot atât de bine cum se
potriveşte un ou cu celălalt, această supramuncă va creşte de la 53/4 ore
la 7 1/4, iar rata plusvalorii va creşte deci de la 100% la 1262/23%. În
schimb însă sunteţi nişte sanguini mult prea aprinşi, dacă speraţi că
adăugându-i-se 11/2 ore ea va creşte de la 100 la 200% sau chiar la mai
mult de 200%, că adică” va creşte mai mult decât de două ori”. Pe de
altă parte — inima omului este un lucru curios, mai ales atunci când
omul îşi poartă inima în pungă — sunteţi pesimişti prea din cale afară,
dacă vă temeţi că dacă s-ar reduce ziua de muncă de la 11 1/2 la 10 1/2
ore s-ar pierde tot câştigul vostru net. Nicidecum. Toate celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, supramunca ar scădea de la 53/4 la
43/4 ore, ceea ce tot mai înseamnă o rată a plusvalorii destul de
frumuşică, anume 8214/23%. Iar acea fatală “ultimă oră”, despre care voi
aţi pălăvrăgit mai mult decât hiliaştii despre sfârşitul lumii, este” all
bosh” [vorbărie goală]. Pierderea ei n-are să vă coste pe voi «câştigul
net», aşa cum n-are să-i coste pe copiii de ambele sexe, pe care voi îi
transformaţi în produse, «puritatea sufletească».32a
Dacă va bate într-adevăr cândva “ultimul ceas” al vostru,
gândiţi-vă la profesorul din Oxford. În fine: Într-o lume mai bună îmi
doresc mai mult de pe urma relaţiilor cu voi. Adio! 33... Semnalul
“ultimei ore” descoperite de Senior în 1836 a fost trâmbiţat din nou în
“London Economist” la 15 aprilie 1848 de către James Wilson, unul din
principalii mandarini economişti, în polemica împotriva legii de zece
ore.

4. Plusprodusul

Acea parte a produsului (1/10 din 20 pfunzi de fir, adică 2 pfunzi

de fir în exemplul de sub 2) prin care e reprezentată plusvaloarea o

242
numim plusprodus (surplus produce, produit net). Aşa cum rata
plusvalorii nu este determinată prin raportul acesteia faţă de suma totală,
ci faţă de partea variabilă a capitalului, tot astfel şi mărimea
plusprodusului nu este determinată prin raportul lui faţă de restul
produsului total, ci faţă de acea parte a produsului prin care e
reprezentată munca necesară. Aşa cum producerea de plusvaloare este
scopul determinant al producţiei capitaliste, tot astfel nu mărimea
absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusprodusului măsoară
gradul de intensitate al avuţiei.34
Suma muncii necesare şi asupra muncii, a acelor intervale de
timp în care muncitorul produce echivalentul înlocuitor al forţei sale de
muncă şi plusvaloarea, formează mărimea absolută a timpului său de
muncă, ziua de muncă (working day).

NOTE:
* Formulele ce urmează sunt redate, pentru înţelegerea mai uşoară, în forma utilizată de
Engels în ediţia engleză. — Nota Inst. M. E. L.
26a
“Dacă socotim valoarea capitalului fix utilizat, ca fiind o parte a capitalului avansat,
trebuie ca la sfârşitul anului să socotim restul valorii acestui capital ca parte a încasărilor
din anul respectiv.” (Malthus: “Principles of Politicai Economy”, ediţia a 2-a, Londra
1836, pag. 269.)
27
Notă la ediţia a 2-a. Se înţelege de la sine că, aşa cum spune Lucretius, “nil posse
creări de nihilo”. Din nimic nu se face nimic. “Creare de valoare” este transformarea
forţei de muncă în muncă. La rândul ei, forţa de muncă este în primul rând materie
naturală transformată în organism omenesc.
28
In acelaşi fel în care englezul spune «rate of profits», «rate of interest» etc. În cartea a
III-a se va vedea că rata profitului este uşor de înţeles îndată ce se cunosc legile
plusvalorii. Urmând drumul invers, nu se înţelege ni l'un, ni l'autre [niciuna, nici alta],
28a
(Notă la ediţia a 3-a. — Autorul întrebuinţează aici limbajul economic curent. Ne
amintim că la pag. 182 s-a demonstrat cum de fapt nu capitalistul «avansează»
muncitorului, ci muncitorul capitalistului.—F. E.)
29
Până în prezent am întrebuinţat în această lucrare termenul «timp de muncă necesar»
pentru timpul de muncă socialmente necesar producţiei unei mărfi în general. Îl
întrebuinţăm de acum înainte şi pentru timpul de muncă necesar producţiei mărfii
specifice care e forţa de muncă. întrebuinţarea aceloraşi termeni tehnici în sens diferit
este supărătoare; ea nu poate fi evitată însă cu desăvârşire în nicio ştiinţă. A se compara,
de exemplu, partea superioară şi cea inferioară a matematicilor.
30
Cu o genialitate într-adevăr Gottsched-iană, domnul Wilhelm Thukydides Roscher
descoperă că dacă formarea plusvalorii sau a plusprodusului şi acumularea legată de ele

243
se datorează în ziua de azi «spiritului de economie» al capitalistului, care «pretinde» în
schimb “de exemplu dobânda”, dimpotrivă “pe treptele inferioare ale civilizaţiei... cei
slabi sunt siliţi de cei puternici să facă economie“. («Die Grundlagen etc.», pag. 78.) Să
facă economie de muncă ? Sau de produse suplimentare inexistente? Alături de
ignoranţa reală mai este şi teama apologetică în faţa unei analize conştiincioase a valorii
şi a plusvalorii şi în faţa unui eventual rezultat penibil şi subversiv, care-1 sileşte pe
Roscher şi consorţii să răstălmăcească justificările mai mult sau mai puţin plauzibile ale
capitalistului pentru aproprierea plusvalorilor existente, transformându-le în cauze
generatoare de plusvaloare.
30a
Notă ediţia a 2-a. Cu toate că este expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de
muncă, rata plusvalorii nu este expresia mărimii absolute a exploatării. De exemplu,
dacă munca necesară = 5 ore, şi supramuncă = 5 ore, gradul de exploatare = 100%.
Mărimea exploatării este măsurată aici prin 5 ore. Dacă însă munca necesară = 6 ore, şi
supramuncă = 6 ore, gradul de exploatare de 100% rămâne neschimbat, în timp ce
mărimea exploatării creşte cu 20%, de la 5 la 6 ore.
31
Notă la ediţia a 2-a. Exemplul dat în prima ediţie cu o filatură din anul 1860 cuprindea
unele erori de fapt. Datele din text, perfect exacte, mi-au fost puse la dispoziţie de către
un fabricant din Manchester. — Mai observ că în Anglia vechiul cal-putere se socotea
după diametrul cilindrului, pe când cel nou se determină după forţa reală pe care o arată
indicatorul.
31a
Calculele de mai sus nu au decât valoarea unor ilustrări. Se presupune anume că
preţurile = valorile. Se va vedea în cartea a III-a că această egalizare nu se face într-un
mod atât de simplu nici chiar pentru preţurile medii.
32
Senior, ibid., pag. 12, 13. Nu intrăm în discutarea ciudăţeniilor, care pentru scopul
nostru sunt indiferente, ca de exemplu afirmaţia că fabricanţii socotesc înlocuirea
instalaţiilor uzate etc., deci a unei părţi a capitalului, ca parte a câştigului, brut sau net,
murdar sau curat. Nici în cea a exactităţii sau inexactităţii cifrelor. Că aceste cifre nu au
mai multă valoare decât aşa numita «analiză», a dovedit-o Leonhard Horner în: ”A
Letter to Mr. Senior etc.”, Londra 1837. Leonhard Horner, unul din Factory Inquiry
Commissioners [Comisari pentru anchetarea situaţiei din fabrici] din 1833, şi inspector
de fabrică, de fapt cenzor de fabrică, până în 1859, a dobândit merite nemuritoare în
ceea ce priveşte clasa muncitoare din Anglia. În afară de lupta ce a dus-o cu fabricanţii
îndârjiţi, el a mai luptat o viaţă întreagă cu miniştrii, pentru care era cu mult mai
important să numere ”glasurile” stăpânilor de fabrici în Camera Comunelor, decât orele
de muncă ale ”mâinilor” din fabrică.
Adaos la nota 32. Expunerea lui Senior este confuză, chiar dacă facem cu totul abstracţie
de inexactitatea cuprinsului. Iată ce voia el să spună de fapt: Fabricantul utilizează
muncitorii timp de 1112 sau 23/2 ore pe zi. Ca şi o singură zi de muncă, munca unui an
constă din 111/2 sau 23/2 ore (înmulţite cu numărul zilelor de muncă dintr-un an). Dacă
presupunem acest lucru, cele 23/2 ore de muncă creează produsul anual de 115.000 l. st.;
1
/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st.; 20/23 ore de muncă produc 20/23x 115.000 l.
st. = 100.000 l. st., adică ele înlocuiesc doar capitalul avansat. Rămân 3/2 ore de muncă,
care produc 3/23 x 115.000 l. st. = 15.000, adică câştigul brut. Din aceste 3/2 ore de
muncă, 1/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st. = 5.000 l. st., adică ea produce doar
valoarea care înlocuieşte uzarea fabricii şi a instalaţiilor. Ultimele două jumătăţi de oră

244
de muncă, adică ultima oră de muncă, produce 2/23 x 115.000 l. st. = 10.000 l. st., adică
profitul net. În text Senior transformă ultimele 2/23 ale produsului în părţi ale însăşi zilei
de muncă.
32a
Dacă Senior a dovedit că de “ultima oră de muncă” depinde câştigul net al
fabricanţilor, existenţa industriei engleze a bumbacului, dominaţia Angliei pe piaţa
mondială, doctorul Andrew Ure a mai dovedit pe deasupra că copiii din fabrică şi
persoanele tinere sub 18 ani care nu sunt ţinute timp de 12 ore întregi în atmosfera caldă
şi moraliceşte pură a atelierului, ci sunt împinse cu “o oră” mai devreme în lumea
exterioară rece şi frivolă, îşi pierd mântuirea sufletului, din cauza trândăviei şi a viciului.
Începând din 1848, inspectorii de fabrică n-au mai contenit să-şi bată joc de fabricanţi,
în rapoartele lor semestriale, cu «ultima oră», cu «ora fatală». Astfel, d-l Howell spune,
în raportul său industrial, din 31 Mai 1855: «Dacă următorul calcul ingenios (şi îl citează
pe Senior) ar fi exact, orice fabrică de bumbac din Regatul Unit ar fi lucrat cu pierdere
din 1850 încoace.» («Reports of the Insp. of Fact. for the half year ending 30th April
1855», pag. 19, 20.) Când în 1848 legea de zece ore a trecut prin parlament, fabricanţii
au impus lucrătorilor din unele torcătorii de cânepă rurale, răspândite între comitatele
Dorset şi Somerset, o contra-petiţie, în care se spune între altele: “Petiţionarii voştri, care
sunt părinţi, socotesc că o oră de repaos în plus nu ar avea alt efect decât demoralizarea
copiilor lor, căci trândăvia este începutul tuturor viciilor.” În această privinţă raportul
industrial din 31 Octombrie 1848 observă: «Atmosfera din torcătoriile de cânepă în care
lucrează copiii acestor părinţi afectuoşi şi virtuoşi este atât de plină de praf şi de scamă
provenită din materia primă, că este extrem de neplăcut să stai, fie şi numai zece minute,
în camerele de tors, lucrul fiind imposibil din cauza unei senzaţii din cele mai neplăcute,
provenită din faptul că ochii, urechile, nasul şi gura se umplu de îndată cu nori de praf
de cânepă, de care nu există scăpare. Munca însăşi cere, din cauza vitezei nebune a
maşinilor, îndemânare şi mişcare neîntreruptă, sub controlul unei atenţii neobosite; ar fi,
deci, cam dur să permiţi unor părinţi să întrebuinţeze expresia de „trândăvie” cu privire
la propriii lor copii, care sunt ferecaţi, scăzându-se timpul pentru masă, zece ore întregi
de asemenea ocupaţie, în asemenea atmosferă... Copiii aceştia muncesc mai mult decât
argaţii din satele învecinate... Această vorbărie nesimţitoare despre „trândăvie şi vicii”
trebuie înfierată ca cel mai pur cant [ipocrizie. — N. T.] şi cea mai neruşinată
făţărnicie... Acea parte a publicului care, acum aproximativ doisprezece ani, s-a revoltat
din cauza convingerii cu care se proclama în public, şi în mod foarte serios, sub
oblăduirea unor înalte autorităţi, că întregul „câştig net” al fabricantului rezultă din
„ultima oră” de muncă şi că deci reducerea zilei de muncă cu o oră desfiinţează câştigul
net; acea parte a publicului, zicem, nu-şi va crede ochilor când va constata acum că
descoperirea originală despre virtuţile „ultimei ore” a fost între timp atât de mult
perfecţionată, încât îmbrăţişează în aceeaşi măsură şi „morala” şi „profitul”; aşa încât
dacă durata muncii copiilor se reduce la 10 ore pline, se duce dracului atât morala
copiilor cât şi câştigul net al acelora care îi utilizează, ambele depinzând de această
ultimă, de această fatală oră.» («Rep. of. Insp. of Fact. for 3Ist 1848», pag. 101.) acelaşi
raport industrial dă apoi mostre de “morala” şi de ”virtutea” acestor domni fabricanţi, de
şiretlicurile, chiţibuşurile, ademenirile, ameninţările, falsificările etc. de care s-au folosit
pentru a face pe câţiva muncitori complect decăzuţi să semneze asemenea petiţii, pe care
apoi să le înfăţişeze parlamentului drept petiţii ale unei întregi ramuri industriale, ale

245
unor comitate întregi. Este foarte caracteristic pentru starea actuală a aşa numitei
«ştiinţe” economice, că nici Senior însuşi, care, spre cinstea lui, a luat ulterior atitudine
energică în favoarea legislaţiei industriale, nici adversarii săi iniţiali şi ulteriori n-au
ştiut să rezolve sofismele acestei «descoperiri originale». Ei au apelat la experienţa reală.
Chestiunea why şi wherefore [de ce şi din ce cauză] a rămas un mister.
33
Totuşi, domnul profesor profitase ceva de pe urma excursiei sale la Manchester! În
”Letters on the Factory Act” tot câştigul net, «profitul» şi «dobânda» şi chiar
”something more” [ceva mai mult] atârnă de o oră de muncă neplătită a muncitorului!
Cu un an înainte, în «Outlines of Political Economy», lucrare compusă pentru binele
general al studenţilor de la Oxford şi al filistinilor culţi, el «descoperise» încă, faţă de
determinarea valorii prin timpul de muncă, făcută de Ricardo, că profitul rezultă din
munca capitalistului, iar dobânda din ascetismul său, din «abstinenţa» sa. Moftul ca
atare era vechi, dar cuvântul “abstinenţă” era nou. D-l Roscher îl traduce corect în
nemţeşte prin «Enthaltung» Compatrioţii lui, mai puţin pricepuţi în limba latină,
cârciumari [germ. Wirte, aluzie la economistul vulgar german Max Wirth. — N. T..],
primari [germ. Schulzen, aluzie la economistul german Schulze-Delitzsch. — N. T.] şi
alţi Michel-i, l-au tradus cu termenul de rezonanţă monahală “Entsagung” [renunţare. —
N. T.].
34
«Pentru un individ cu un capital de 20.000 l. st., ale cărui profituri sunt de 2.000 l. st.
pe an, ar fi un lucru absolut indiferent dacă prin capitalul său sunt utilizaţi 100 sau 1.000
de muncitori, dacă mărfurile produse sunt vândute cu 10.000 sau cu 20.000 l. st.,
presupunându-se mereu că profiturile sale nu scad în niciun caz sub 2.000 l. st. Oare
interesul real al unei naţiuni nu este acelaşi? Presupunând că venitul ei real net, că
rentele şi profiturile ei rămân aceleaşi, nu are absolut nicio importanţă chestiunea dacă
naţiunea constă din 10 sau din 12 milioane locuitori.» (Ricardo: “Principles etc.”, pag.
416.) Mult înaintea lui Ricardo, Arthur Young, un fanatic al plusprodusului, de altfel un
scriitor palavragiu şi lipsit de simţ critic, al cărui renume stă în raport invers cu meritele
sale, a spus între altele: «Ce valoare ar avea într-un regat modern o provincie întreagă al
cărei pământ ar fi lucrat oricât de bine de mici agricultori independenţi, după metoda
veche romană ? Ce alt rost ar putea să aibă o asemenea situaţie, decât acela de a crea
oameni („the mere purpose of breeding men” ), ceea ce, de altfel, nu are niciun rost („is
a most useless purpose” )» (Arthur Young: «Political Arithmetic etc.», Londra 1774,
pag. 47.)
Adaos la nota 34. Curioasă este” puternica înclinare de a prezenta avuţia suplimentară
(net wealth) drept avantajoasă pentru clasa muncitoare, pentru că îi dă posibilitatea de a
munci. Dar chiar dacă este aşa, lucrul nu se întâmplă pentru că această avuţie este
suplimentară.” (Th. Hopkins: «On Rent of Land etc.», Londra 1828, pag. 126.

246
 Capitolul opt
ZIUA DE MUNCĂ

1. Limitele zilei de muncă

Am pornit de la premisa că forţa de muncă se cumpără şi se

vinde la valoarea ei. Valoarea ei, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, este
determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Dacă deci
producţia mediei zilnice de mijloace de subzistenţă ale muncitorului
necesită 6 ore, el trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi, pentru a
produce în fiecare zi forţa sa de muncă, adică pentru a reproduce
valoarea obţinută prin vânzarea ei. În acest caz, partea necesară a zilei
sale de muncă este de 6 ore şi este deci, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, o mărime dată. Dar în modul acesta mărimea zilei de
muncă însăşi nu este încă dată.
Să presupunem că linia a------b reprezintă durata sau lungimea
timpului de muncă necesar, adică 6 ore. După cum munca va fi
prelungită peste a b cu 1, 3 sau 6 ore etc., vom obţine următoarele 3 linii
diferite:
Ziua de muncă I: a------b-c,
Ziua de muncă II: a------b---c,
Ziua de muncă III: a------b------c,
care reprezintă trei zile de muncă diferite, de 7, 9 şi 12 ore. Linia
prelungită b c reprezintă durata supramuncii. Întrucât ziua de muncă = a
b + b c sau a c, ea variază odată cu mărimea variabilă b c. Întrucât a b
este dat, raportul lui b c faţă de a b poate fi măsurat întotdeauna. La ziua
de muncă I el va fi de 1/6, la ziua de muncă II de 3/6 şi la ziua de muncă
timpul supramuncii
III de 6/6 din a b. Întrucât, pe de altă parte, relaţia timpul muncii necesare

determină rata plusvalorii, aceasta din urmă este dată prin raportul arătat
mai sus. În cele 3 zile de muncă diferită ea va fi respectiv de 162/3, 50 şi
100%. Dimpotrivă, rata plusvalorii singură nu ne-ar da mărimea zilei de

247
muncă. Dacă ea ar fi, de exemplu, de 100%, ziua de muncă ar putea fi
de 8, 10, 12 ore etc. Ea ar arăta că cele două părţi componente ale zilei
de muncă, munca necesară şi supramunca, sunt egale, nu însă cât de
mare este fiecare din aceste părţi.
Ziua de muncă nu este deci o mărime constantă, ci o mărime
variabilă. Una din părţile sale este, ce-i drept, determinată de timpul de
muncă necesar pentru reproducerea continuă a muncitorului însuşi, dar
mărimea sa totală variază cu lungimea sau durata supramuncii. Ziua de
muncă este, aşadar, determinabilă. În sine ea este însă nedeterminată.35
Dar cu toate că ziua de muncă nu este o mărime fixă, ci una
fluidă, ea nu poate, pe de altă parte, să varieze decât înăuntrul unor
anumite limite. Limita sa minimă este însă indeterminabilă. E drept că,
dacă socotim linia prelungită b c, adică supramunca = zero, obţinem o
limită minimă, anume acea parte a zilei în cursul căreia muncitorul
trebuie să lucreze în mod necesar pentru întreţinerea sa proprie. În
cadrul modului de producţie capitalist munca necesară nu poate fi
niciodată decât o parte a zilei sale de muncă, cu alte cuvinte ziua de
muncă nu poate fi niciodată redusă la acest minim. În schimb însă ziua
de muncă posedă o limită maximă. Peste o anumită limită, ea nu poate fi
prelungită. Această limită maximă este determinată de două elemente. În
primul rând, de limita fizică a forţei de muncă. În cursul zilei naturale de
24 de ore un om nu poate cheltui decât o anumită cantitate de forţă
vitală. Tot astfel un cal nu poate lucra, zi de zi, decât 8 ore. În cursul
unei părţi a zilei forţa trebuie să se odihnească, să doarmă, iar în cursul
altei părţi omul trebuie să satisfacă alte trebuinţe fizice, să se hrănească,
să se cureţe, să se îmbrace etc. Afară de această limită pur fizică,
prelungirea zilei de muncă se loveşte de limite morale. Muncitorului îi
trebuie timp pentru satisfacerea nevoilor intelectuale şi sociale, al căror
volum şi număr este determinat de starea generală a civilizaţiei.
Variaţiile zilei de muncă au loc, aşadar, înăuntrul unor limite de ordin
fizic şi social. Ambele aceste limite sunt însă de natură foarte elastică,
permiţând cea mai mare libertate de mişcare. Găsim astfel zile de muncă
de 8, 10, 12, 14, 16, 18 ore, adică de lungimi din cele mai diferite.
Capitalistul a cumpărat forţa de muncă la valoarea ei pe o zi.
Lui îi aparţine valoarea ei de întrebuinţare pe timpul unei zile de
muncă. El a dobândit deci dreptul de a-l pune pe muncitor să muncească

248
pentru el timp de o zi» Dar ce este o zi de muncă ?36 În orice caz, mai
puţin decât o zi naturală de viaţă. Cu cât anume mai puţin ? Capitalistul
are concepţia lui proprie despre această ultima Thule, * despre limita
necesară a zilei de muncă. În calitate de capitalist, el nu este decât
capital personificat. Sufletul lui este sufletul capitalului. Capitalul are
însă un singur instinct vital, instinctul de a se valorifica, de a crea
plusvaloare, de a absorbi cu partea sa constantă, cu mijloacele de
producţie, o masă cât mai mare de supramuncă.37 Capitalul este muncă
decedată, care prinde viaţă, ca un vampir, numai absorbind muncă vie şi
trăieşte cu atât mai mult, cu cât absoarbe mai mult din ea. Timpul în
cursul căruia muncitorul munceşte este timpul în cursul căruia
capitalistul consumă forţa de muncă cumpărată de el.38 Dacă muncitorul
consumă pentru sine însuşi timpul său disponibil, el îl fură pe
capitalist.39
Capitalistul invocă deci legea schimbului de mărfuri. Ca şi orice
alt cumpărător, el caută să obţină un folos cât mai mare din valoarea de
întrebuinţare a mărfii sale. Deodată însă răsună vocea muncitorului, care
amuţise în învălmăşeala procesului de producţie:
Marfa pe care ţi-am vândut-o se deosebeşte de restul mărfurilor
prin faptul că întrebuinţarea ei creează valoare, şi anume valoare mai
mare decât costă ea însăşi. Acesta a fost motivul pentru care ai
cumpărat-o. Ceea ce apare de partea ta ca valorificare a capitalului, de
partea mea este cheltuire suplimentară de forţă de muncă. Tu şi cu mine,
noi nu cunoaştem pe piaţă decât o singură lege, cea a schimbului de
mărfuri. Iar consumul mărfii nu-i aparţine vânzătorului, care o
înstrăinează, ci cumpărătorului, care o dobândeşte. Ţie îţi aparţine deci
uzul forţei mele de muncă zilnice. Dar cu ajutorul preţului ei de vânzare
zilnic trebuie ca în fiecare zi să o pot reproduce şi deci să o pot vinde
din nou. Abstracţie făcând de uzarea normală din pricina vârstei etc., eu
trebuie să fiu capabil să lucrez mâine în aceeaşi stare normală de putere,
sănătate şi vigoare ca şi azi. Tu îmi propovăduieşti mereu evanghelia
«spiritului de economie» şi a «abţinerii». Ei bine! Îmi voi administra
singura mea avere, forţa de muncă, ca un gospodar înţelept şi econom,
ferindu-mă de orice risipă necugetată a ei. Eu nu voi pune în funcţiune
în fiecare zi, eu nu voi transforma în mişcare, în muncă, decât cantitatea
compatibilă cu durata normală şi cu dezvoltarea sănătoasă a forţei de

249
muncă. Prelungind peste măsură durata zilei de muncă, tu poţi să pui în
funcţiune într-o singură zi o cantitate mai mare din forţa mea de muncă,
decât pot eu înlocui în trei zile. Ceea ce câştigi tu în felul acesta ca
muncă, pierd eu ca substanţă capabilă de a munci. Utilizarea forţei mele
de muncă şi jefuirea ei sunt lucruri cu totul diferite. Dacă perioada
medie pe care poate să o trăiască un muncitor mijlociu este,
presupunând o durată rezonabilă a muncii, de 30 de ani, 1
valoarea forţei
mele de muncă pe care mi-o plăteşti zi de zi este 365 x 30 sau 1/10950 din
valoarea ei totală. Dar dacă tu o consumi în 10 ani, îmi plăteşti zilnic
1
/10950 în loc de 1/3650 din valoarea ei totală, adică numai 1/3 din valoarea
ei pe o zi, furându-mi astfel în fiecare zi 2/3 din valoarea mărfii mele. Îmi
plăteşti forţa de muncă pe o zi şi consumi forţa de muncă pe trei zile.
Lucrul acesta este în contradicţie cu contractul nostru şi cu legea
schimbului de mărfuri. Cer, aşadar, o zi de muncă de durată normală, şi
o cer fără a apela la inima ta, căci în chestiuni băneşti încetează
sentimentalismul. Se poate să fii un cetăţean model, să fii membru al
societăţii pentru protecţia animalelor, sau să ai reputaţie de sfânt, dar
lucrul pe care îl reprezinţi faţă de mine nu are inimă în pieptul său. Ceea
ce pare să bată în el, e bătaia propriei mele inimi. Eu revendic ziua
normală de muncă, pentru că revendic valoarea mărfii mele, ca oricare
alt vânzător.40
Se vede aşadar că, abstracţie făcând de unele limite foarte
elastice, din natura schimbului de mărfuri însuşi nu rezultă nicio limită a
zilei de muncă, deci nicio limită a supramuncii. Capitalistul se bazează
pe dreptul său de cumpărător, atunci când caută să lungească ziua de
muncă cât mai mult posibil şi să facă, dacă poate, dintr-o singură zi de
muncă, două. Pe de altă parte natura specifică a mărfii cumpărate
conţine o limită a consumării ei de către cumpărător, iar muncitorul
apără dreptul său de vânzător, atunci când vrea să limiteze ziua de
muncă la o mărime normală determinată. Avem, aşadar, de-a face aici
cu o antinomie: un drept se loveşte de altul, ambele consacrate prin
legea schimbului de mărfuri. Între drepturi egale decide forţa. Şi astfel
în istoria producţiei capitaliste reglementarea zilei de muncă apare ca o
luptă pentru limitele zilei de muncă, — o luptă între capitalistul colectiv,
adică între clasa capitaliştilor, şi muncitorul colectiv, adică clasa
muncitoare.

250
 2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier

Capitalul nu a inventat supramuncă. Pretutindeni unde o parte a

societăţii deţine monopolul mijloacelor de producţie, muncitorul, liber
sau neliber, trebuie să adauge timpului de muncă necesar pentru propria
sa întreţinere un timp de muncă suplimentar, pentru a produce
mijloacele de întreţinere pentru proprietarul mijloacelor de producţie,41
indiferent dacă acest proprietar este nobil atenian, teocrat etrusc, civis
romanus [cetăţean roman], baron normand, proprietar de sclavi
american, boier valah, landlord modern, sau capitalist.42 Este clar însă că
dacă într-o formaţiune economică a societăţii precumpăneşte nu
valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a produsului,
supramunca este limitată printr-un cerc mai restrâns sau mai larg de
trebuinţe, fără însă ca din caracterul producţiei însăşi să rezulte o
nevoie nelimitată de supramuncă. Supramunca se arată deci groaznică
în antichitate atunci când e vorba să se obţină valoarea de schimb în
forma sa de bani, independentă, adică atunci când e vorba de producţia
aurului şi a argintului. Munca forţată până la moarte este aici forma
oficială a supramuncii. Nu avem decât să-l citim pe Diodorus Siculus.43
Acestea sunt însă excepţii din lumea antică. Dar îndată ce popoarele a
căror producţie se mişcă încă în formele inferioare ale muncii
sclavagiste, ale muncii de clacă etc., sunt atrase în orbita unei pieţe
mondiale care este dominată de modul de producţie capitalist şi care
face ca vânzarea în străinătate a produselor lor să devină interesul
predominant, peste grozăviile barbare ale sclavajului, şerbiei etc. se
altoieşte grozăvia civilizată a supramuncii. Din această cauză, munca
negrilor din statele sudice ale Uniunii Americane a păstrat un caracter
patriarhal moderat atâta vreme cât producţia era îndreptată în mod
principal asupra satisfacerii directe a trebuinţelor proprii. Dar în măsura
în care exportul de bumbac deveni interesul vital al acestor state,
istovirea în muncă a negrilor şi pe alocuri consumarea vieţii lor în şapte
ani de muncă deveni factorul unui sistem calculat, care lucra cu
socoteală. Nu mai era vorba să se scoată din ei o cantitate anumită de
produse utile. Era vorba de producţia plusvalorii însăşi. Tot astfel stau
lucrurile cu munca de clacă, de exemplu în principatele dunărene.

251
 Comparaţia între goana după supramuncă din principatele
dunărene şi aceeaşi goană din fabricile engleze prezintă un interes
deosebit, întrucât în munca de clacă supramunca posedă o formă de sine
stătătoare, perceptibilă în mod material.
Să presupunem că ziua de muncă are 6 ore de muncă necesară şi
6 ore de supramuncă. În modul acesta muncitorul liber îi furnizează
capitalistului 6 X 6, adică 36 ore de supramuncă pe săptămână. Este
acelaşi lucru ca şi când ar lucra 3 zile pe săptămână pentru sine şi 3 zile
pe săptămână gratuit pentru capitalist. Lucrul acesta însă nu este vizibil.
Supramunca şi munca necesară se confundă una cu cealaltă. Voi putea
deci să exprim acelaşi raport, de exemplu, şi prin aceea că muncitorul
lucrează în fiecare minut 30 secunde pentru sine şi 30 secunde pentru
capitalist etc. Altfel stau lucrurile cu munca de clacă. Munca necesară
pe care, de exemplu, ţăranul valah o îndeplineşte pentru întreţinerea sa
proprie este separată în spaţiu de supramunca pe care o prestează pentru
boier. Prima, el o îndeplineşte pe ogorul său propriu, pe cea de a doua
pe moşia boierească. Ambele părţi ale timpului de muncă exista deci în
mod independent una lângă alta. În forma muncii de clacă, supramunca
este precis delimitată faţă de munca necesară. Este evident că aceste
forme deosebite de manifestare nu modifică deloc raportul cantitativ
dintre supramuncă şi munca necesară. Trei zile de supramuncă pe
săptămână rămân trei zile de muncă ce nu creează vreun echivalent
pentru muncitor, indiferent dacă ea se numeşte muncă de clacă sau
muncă salariată. Dar la capitalist goana după supramuncă se manifestă
în tendinţa de prelungire fără măsură a zilei de muncă.La boier ea se
manifestă mai simplu în goana directă după zile de clacă.44
În principatele dunărene claca era legată de rente în natură şi de
alte accesorii ale şerbiei. Ea forma însă tributul principal către clasa
stăpânitoare. Oriunde aceasta era situaţia, munca de clacă rezulta rareori
din starea de şerbie. Dimpotrivă, de cele mai multe ori starea de şerbie
rezulta din munca de clacă.44a Aşa stăteau lucrurile în provinciile
româneşti. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea
comună, dar nu pe proprietatea comună în forma ei slavă, şi cu atât mai
puţin în cea hindusă. O parte a pământurilor era cultivată, ca proprietate
privată liberă, de către membrii obştii pe cont propriu, altă parte a lor —
ager publicus — era cultivată de toţi împreună. Produsele acestei munci

252
în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă
proastă sau pentru alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public
pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului precum şi a altor
cheltuieli ale comunei. Cu timpul, demnitari războinici şi bisericeşti
uzurpară, odată cu proprietatea comună, şi prestaţiile în folosul acesteia.
Munca ţăranilor liberi pe pământul lor comun se transformă în muncă
de clacă pentru cei care furaseră acest pământ. Odată cu aceasta se
dezvoltară raporturi de şerbie, dar numai în fapt, nu în drept, până ce
Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul că desfiinţează şerbia, îi dădu
putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de
generalul rus Kisselef, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii. În acest
fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură şi pe magnaţii principatelor
dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din Europa întreagă.
În conformitate cu «Regulamentul organic», cum e întitulat acel
codice al muncii de clacă, fiecare ţăran valah datorează pretinsului
proprietar al pământului, afară de o mulţime de prestaţii în natură bine
specificate, următoarele: 1. douăsprezece zile de muncă în general; 2. o
zi de muncă la câmp şi 3. o zi la căratul lemnelor. În total 14 zile pe an.
Cu o pricepere profundă în chestiunile de economie politică, ziua de
muncă nu este luată însă în înţelesul ei ordinar, ci ca zi de muncă
necesară pentru confecţionarea unui produs zilnic mediu, iar produsul
zilnic mediu este fixat, şmechereşte, în aşa mod, încât nici măcar un
uriaş nu l-ar putea termina în 24 ore. În cuvinte seci, de o ironie specific
rusească, însuşi “regulamentul” declară deci că sub 12 zile de muncă
trebuie înţeles produsul unei munci manuale de 36 de zile, sub o zi de
muncă la câmp trei zile, iar sub o zi la căratul lemnelor de asemeni
triplul. Total: 42 zile de clacă. La aceasta se adaugă însă şi aşa-zisa
iobăgie,* prestaţii de servicii, datorate moşierului pentru nevoi
extraordinare ale producţiei. În raport cu mărimea populaţiei sale,
fiecare sat trebuie să pună la dispoziţie, în fiecare an, un contingent
anumit de oameni pentru iobăgie.* Această muncă de clacă suplimentară
poate fi evaluată la 14 zile de fiecare ţăran valah. Astfel munca de clacă
obligatorie se ridică la 56 zile de muncă pe an. Din cauza climei
nefavorabile, anul agricol numără în Valahia numai 210 zile, din care se
scad 40 de duminici şi zile de sărbătoare şi, în medie, 30 de zile cu
vreme nefavorabilă, în total 70 de zile. Rămân 140 zile de muncă.

253
 56
Raportul muncii de clacă faţă de cea necesară, 84 , sau 662/3 la sută,
exprimă o rată a plusvalorii mult mai mică decât cea care guvernează
munca muncitorului agricol sau industrial englez. Aceasta nu este însă
decât munca de clacă prescrisă de lege. Într-un spirit şi mai «liberal»
decât legislaţia industrială engleză, «Regulamentul organic» a ştiut să
faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii. După ce 12 zile fuseseră
transformate în 54**, munca nominală pentru fiecare din cele 54** zile de
clacă a fost iarăşi astfel determinată, încât un supliment de muncă
trebuie să cadă asupra zilelor următoare. Astfel se cere ca într-o zi să fie
prăşită o porţiune de pământ care are nevoie pentru această operaţie, mai
ales pe plantaţiile de porumb, de un timp de două ori mai lung. Pentru
anumite lucrări agricole, ziua legală de muncă poate fi astfel
interpretată, încât ziua începe în luna mai şi se termină în luna
octombrie. Pentru Moldova dispoziţiile sunt şi mai grele. «Cele
douăsprezece zile de clacă ale „Regulamentului organic” », exclama un
boier îmbătat de victorie, «se ridică la 365 de zile pe an!» 45
Dacă” Regulamentul organic” al principatelor dunărene era o
expresie pozitivă a goanei după supramuncă, goană pe care fiecare
paragraf o legalizează, Factory Act-urile engleze sunt expresii negative
ale aceleiaşi goane. Aceste legi frânează tendinţa capitalului spre o
stoarcere nemăsurată a forţei de muncă, printr-o limitare forţată a zilei
de muncă din partea statului, şi anume din partea unui stat pe care îl
guvernează capitalistul şi landlordul. Abstracţie făcând de mişcarea
muncitorească, ce lua din zi în zi proporţii mai ameninţătoare, limitarea
muncii în fabrici era dictată de aceeaşi necesitate care revărsa guano-ul
pe ogoarele Angliei. Aceeaşi rapacitate oarbă, care într-un caz secătuia
pământul, atacase în celălalt caz rădăcina puterii de viaţă a naţiunii:
epidemii periodice sau tot atât de elocvent diminuarea taliei soldaţilor
în Germania şi în Franţa.46
Factory Act-ul din 1850, în vigoare acum (1867), îngăduie o
durată de 10 ore pentru ziua medie din cursul săptămânii, adică pentru
primele 5 zile ale săptămânii 12 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 6
seara, din care se scade însă, conform legii, 1/2 de oră pentru micul dejun
şi o oră pentru prânz, astfel că rămân 101/2 ore de muncă, iar pentru ziua
de sâmbătă 8 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 2 după-amiază, din
care se scade 1/2 de oră pentru micul dejun. Rămân 60 ore de muncă,

254
101/2 pentru primele cinci zile ale săptămânii, 71/2 pentru ultima zi a
săptămânii.47 Au fost instituiţi controlori speciali însărcinaţi să vegheze
la aplicarea legii, anume inspectorii de fabrică, subordonaţi direct
ministerului de interne, ale căror rapoarte se publică semestrial de către
parlament. Aceste rapoarte furnizează o statistică continuă şi oficială
asupra goanei capitaliştilor după supramuncă. Să-i auzim puţin pe
inspectorii de fabrică.48
«Fabricantul perfid începe lucrul cu un sfert de ceas înainte de
ora 6 dimineaţa, uneori poate mai devreme, alteori mai târziu, şi îl
încheie cu un sfert de ceas după ora 6 seara, uneori mai devreme, alteori
mai târziu. El taie cinci minute la începutul şi la sfârşitul jumătăţii de
oră destinate în mod nominal micului dejun şi ciupeşte 10 minute la
începutul şi la sfârşitul orei destinate prânzului. Sâmbăta el lucrează un
sfert de oră, uneori mai mult, alteori mai puţin, peste ora 2 d. a. Câştigul
său este deci următorul:
Înainte de ora 6 dimineaţa.......... 15 minute
După ora 6 seara………............ 15” Total în 5 zile:
Pentru micul dejun..................... 10” 300 de minute.
La prânz.................................... 20”
60 minute
Sâmbătă:
Înainte de ora 6 dimineaţa......... 15 minute Câştig săptămânal total:
Pentru micul dejun.................... 10” 340 de minute.
După ora 2 d. a........................... 15”

Adică 5 ore şi 40 de minute pe săptămână, ceea ce, înmulţit cu

50 săptămâni de muncă, după scăderea a două săptămâni pentru zile de
sărbătoare şi întreruperi întâmplătoare, dă 27 zile de muncă.» 49
«O prelungire a zilei de muncă cu cinci minute pe zi peste
durata normală dă 21/2 zile de producţie pe an.»50 «O oră în plus pe zi,
câştigată prin aceea că se rupe câte o frântură de timp ba aici, ba
dincolo, face din cele 12 luni ale anului 13.»51
Crizele, în cursul cărora producţia este întreruptă, lucrându-se
doar “un timp redus”, adică doar câteva zile pe săptămână, nu schimbă,
bineînţeles, nimic în tendinţa de a prelungi ziua de muncă. Cu cât se
încheie mai puţine afaceri, cu atât trebuie să fie mai mare câştigul din

255
afacerea încheiată. Cu cât timpul în care se poate lucra e mai scurt, cu
atât trebuie să fie mai lung timpul suplimentar de muncă. Astfel,
inspectorii de fabrică raportează asupra perioadei de criză dintre anii
1857—1858:
“Se poate considera ca nelogic faptul că, într-o epocă în care
afacerile merg atât de prost, există muncă excesivă, dar starea aceasta
proastă a afacerilor împinge pe oamenii lipsiţi de scrupule la abuzuri. Ei
îşi asigură astfel un profit suplimentar...” “În timp ce 122 fabrici din
circumscripţia mea”, spune Leonhard Horner,” au fost definitiv închise,
în timp ce alte 143 nu lucrează, iar toate celelalte nu lucrează decât un
timp redus, se continuă cu munca excesivă peste timpul fixat de lege.” 52
“Cu toate că”, spune d-l Howell, «în cele mai multe fabrici nu se
lucrează decât jumătate din timp, din cauza mersului prost al afacerilor,
primesc ca şi mai înainte, acelaşi număr de plângeri că lucrătorilor li se
taie (snatched) o jumătate de oră sau 3/4 de oră pe zi, prin încălcări în
timpul care le este asigurat prin lege pentru masă şi repaos.»53
Acelaşi fenomen se repetă pe o scară mai redusă în timpul
teribilei crize a bumbacului dintre anii 1861—1865.54
“Se pretextează uneori, atunci când surprindem pe muncitori la
lucru în timpul orelor de masă sau în alte ore nereglementare, că ei nu
vor în niciun chip să părăsească fabrica şi că trebuie siliţi să-şi
întrerupă munca (curăţitul maşinilor etc.), aceasta mai ales sâmbătă după
amiază. Dar dacă” mâinile” mai rămân în fabrică după oprirea
maşinilor, este numai pentru că între orele 6 dimineaţa şi 6 seara, în
orele reglementare de muncă, nu li s-a acordat timpul necesar pentru
îndeplinirea acestor treburi.” 55
«Profitul suplimentar care poate fi obţinut prin muncă excesivă,
peste timpul reglementar, pare să fie pentru mulţi fabricanţi o tentaţie
prea mare pentru ca să-i poată rezista. Ei se gândesc că vor avea şansa să
nu fie descoperiţi şi îşi fac socoteala că, şi în cazul că ar fi descoperiţi,
cuantumul redus al amenzilor şi al cheltuielilor de judecată încă le mai
asigură un bilanţ activ.»56 «Acolo unde plusul de timp se obţine prin
multiplicarea unor furturi mici („a multiplication of small thefts” ),
făcute în cursul zilei, inspectorii întâmpină dificultăţi aproape de
netrecut în a le dovedi.» 57 Aceste «furturi mici» ale capitalului, din
timpul acordat muncitorilor pentru masă şi pentru repaos, inspectorii de

256
fabrică le numesc şi «petty pilferings of minutes», şterpeliri de minute,68
«snatching a few minutes», ciupiri de minute59 sau cum le spun
muncitorii cu un termen tehnic, «nibbling and cribbling at meal times»
[a muşca şi a roade din pauzele pentru masă].60
După cum se vede, în această atmosferă formarea plusvalorii
prin supramuncă nu e niciun secret. «Dacă îmi permiteţi», mi-a spus un
foarte respectabil proprietar de fabrică, «să lucrez cu oamenii numai cu
10 minute mai mult în fiecare zi, îmi băgaţi în buzunar câte 1.000 l. st.
pe an.»61 (Atomii de timp sunt elementele câştigului.)62
Nimic nu e mai caracteristic, în această privinţă, decât
desemnarea muncitorilor care lucrează timpul plin drept «full timers» şi
a copiilor sub 13 ani, care n-au voie să lucreze decât 6 ore, drept «half
timers».63 Muncitorul nu mai este aici decât timp de muncă personificat.
Toate deosebirile individuale se reduc la aceea dintre “muncitori cu timp
plin” şi «muncitori cu jumătate de timp».

3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării

Tendinţa de prelungire a zilei de muncă, foamea nesăţioasă de

supramuncă, am cercetat-o până acum pe un tărâm pe care excesele fără
măsură, care nu au fost întrecute, după expresia unui economist burghez
din Anglia, nici de cruzimile spaniolilor împotriva Pieilor-Roşii din
America,64 au făcut în cele din urmă, ca să i se pună capitalului lanţurile
unei reglementări legale. Să aruncăm acum o privire asupra câtorva
ramuri de producţie, în care stoarcerea forţei de muncă este până astăzi,
sau a fost până mai ieri, liberă de îngrădiri.
“Domnul Broughton, un county magistrate [judecător de pace],
a declarat, în calitate de preşedinte al unui meeting ţinut în sala
primăriei din Nottingham la 14 Ianuarie 1860, că în rândurile acelei
părţi din populaţia oraşului care se ocupă cu fabricarea dantelelor
domneşte un grad de mizerie şi de lipsuri necunoscut în tot restul lumii
civilizate... La orele 2, 3, 4 dimineaţa, copii în vârstă de 9—10 ani sunt
smulşi din paturile lor murdare şi siliţi să lucreze până la orele 10, 11,
12 noaptea pentru a-şi câştiga simpla existenţă. În acest timp, membrele
li se topesc, corpul li se închirceşte, trăsăturile feţei li se şterg şi întreaga
lor fiinţă le încremeneşte într-o toropeală împietrită, astfel că simplul lor

257
aspect este îngrozitor. Nu suntem surprinşi de faptul că domnul Mallett
şi alţi fabricanţi s-au prezentat pentru a protesta împotriva oricărei
discuţii... Sistemul, aşa cum 1-a descris reverendul Montagu Valpy, este
un sistem de sclavie fără frâu, sclavie din punct de vedere social, fizic,
moral şi intelectual... Ce părere putem avea despre un oraş care
convoacă un meeting public pentru a cere reducerea timpului de muncă
pentru bărbaţi la 18 ore pe zi!... Noi perorăm împotriva plantatorilor din
Virginia şi din Carolina. Oare târgul lor de negri, cu întreaga grozăvie a
biciului şi a comerţului cu carne de om, este mai detestabil decât
asasinarea aceasta lentă a oamenilor, care se practică pentru a se fabrica
voaluri şi dantele în profitul capitaliştilor ?” 65
Olăria (pottery) din Staffordshire a format, în decursul ultimilor
22 ani, obiectul a trei anchete parlamentare. Rezultatele sunt cuprinse în
raportul domnului Scriven, din 1841, făcut pentru “Children's
Employment Commissioners”, în raportul doctorului Greenhow din
1860, publicat din ordinul şefului secţiunii sanitare a lui Privy Council
(«Public Health. 3rd Report», I, 112—113), în fine în raportul domnului
Longe, din 1863, publicat în “First Report of the Children’s
Employment Commission” din 13 iunie 1863. Pentru scopurile mele, e
suficient să reproduc din rapoartele din 1860 şi 1863 unele depoziţiuni
ale înşişi copiilor exploataţi, interogaţi ca martori. Din situaţia copiilor
se vor putea trage concluzii şi cu privire la adulţi, mai ales cu privire la
fete şi la femei, şi anume într-o ramură a industriei alături de care
filaturile de bumbac şi altele asemănătoare par plăcute şi sănătoase.66
Wilhelm Wood, în vârstă de 9 ani, “era în vârstă de 7 ani şi 10
luni când a început să muncească”. De la început el” ran moulds»(ducea
marfa gata modelată la uscătorie, aducând apoi îndărăt tiparele goale).
În fiecare zi a săptămânii el vine la ora 6 dimineaţa şi termină pe la ora 9
seara. “Muncesc în fiecare zi a săptămânii până la ora 9 seara. Aşa s-a
întâmplat, de pildă, în cursul ultimelor 7—8 săptămâni.” Prin urmare,
muncă de cincisprezece ore pentru un copil de şapte ani! J. Murray, un
băiat de doisprezece ani, declară: «I run moulds and turn jigger
(învârtesc roata). Vin la ora 6, câteodată la ora 4 dimineaţa. Am lucrat
toată noaptea trecută până azi dimineaţă la ora 8. Nu m-am culcat de
atunci. În afara de mine au mai lucrat toată noaptea trecută alţi 8 sau 9
băieţi. Toţi, în afara de unul, au revenit azi dimineaţă. Primesc pe

258
săptămână 3 şilingi şi 6 pence (1 taler şi 5 groşeni). Nu primesc mai
mult, dacă lucrez toată noaptea. În ultima săptămână am lucrat două
nopţi întregi.» Fernyhough, un băiat de zece ani: «Nu dispun
întotdeauna de o oră întreagă pentru prânz. Adeseori nu am decât o
jumătate de oră, anume în fiecare joi, vineri şi sâmbătă.» 67
Doctorul Greenhow declară că durata vieţii în districtele de
olării de la Stoke-upon-Trent şi Wolstanton este extraordinar de scurtă.
Cu toate că în districtul Stoke numai 30,6% şi în Wolstanton numai
30,4% din populaţia bărbătească trecută de 20 de ani este ocupată în
olării, mai mult de jumătate din decesele de bărbaţi din această
categorie, cauzate de boli de piept, lovesc pe olari în primul district şi
aproximativ 2/5 în cel de al doilea. Doctorul Boothroyd, medic practician
din Hanley, declară:” Fiecare generaţie de olari este, în mod succesiv,
mai chircită şi mai debilă decât cea precedentă.” La fel şi alt medic,
domnul McBean: «De când mi-am început, acum 25 de ani, practica
printre olari, degenerarea izbitoare a acestei clase s-a manifestat în mod
progresiv printr-o micşorare a taliei şi a greutăţii.» Aceste declaraţii sunt
luate din raportul doctorului Greenhow din 1860.68
Din raportul comisarilor din 1863 extragem următoarele:
Doctorul J. T. Arledge, medic şef al spitalului din North Staffordshire,
spune: “Ca şi clasă, olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă... o populaţie
degenerată, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere
moral. De regulă, ei sunt piperniciţi, de constituţie debilă şi de multe ori
cu coşul pieptului deformat, îmbătrânesc înainte de vreme şi au o viaţă
scurtă. Flegmatici şi anemici, ei îşi trădează slăbiciunea organismului
prin accese îndărătnice de dispepsie, prin deranjamente ale ficatului şi
ale rinichilor şi prin reumatism. Dar înainte de toate, ei suferă de boli de
piept, de pneumonie, ftizie, bronşită şi astm. O formă a acesteia din
urmă le este caracteristică. E forma cunoscută sub numele de astm
olăresc sau oftică olărească. Mai mult de două treimi din olari suferă de
scrofuloză, care atacă amigdalele, oasele şi alte părţi ale corpului. Că
degenerarea (dégénérescence) populaţiei acestui district nu este cu mult
mai mare încă, se datorează exclusiv faptului că această populaţie se
recrutează din districtele agricole din împrejurimi şi căsătoriilor cu rase
mai sănătoase.” Domnul Charles Pearson, care a fost până nu de mult
house surgeon [medic al instituţiei] la acelaşi spital, spune într-o

259
scrisoare adresată comisarului Longe, între altele:” Nu pot vorbi decât
din observaţie proprie, fără date statistice, dar nu ezit să declar că
indignarea mea a fost în mod repetat provocată de aspectul acestor bieţi
copii, a căror sănătate a fost jertfită, pentru a se satisface lăcomia
părinţilor şi a patronilor.” El enumera cauzele bolilor care bântuie
printre olari, şi le încheie, ca un fel de culminare, cu «long hours»
(«orele de muncă lungi»). Raportul comisiunii îşi exprimă speranţa că o
manufactură, care ocupă un loc atât de însemnat în ochii lumii, nu va
mai purta multă vreme această pată pe care o constituie faptul că marele
ei succes este însoţit de degenerare fizică, de suferinţe trupeşti multiple
şi de moartea timpurie pentru populaţia muncitoare, prin munca şi
iscusinţa căreia au fost atinse rezultate atât de importante».69 Ceea ce e
valabil pentru olăriile din Anglia, e valabil şi pentru cele din Scoţia.70
Manufactura de chibrituri datează din 1833, de la invenţia care
permite aplicarea fosforului chiar pe beţişorul chibritului. Începând din
1845 această manufactură s-a dezvoltat repede în Anglia,
răspândindu-se din cartierele cu populaţie mai deasă ale Londrei în
special în Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Norwich,
Newcastle, Glasgow, şi ducând cu ea şi fălcariţa, descoperită încă din
1845 de un medic vienez ca fiind o boală specifică muncitorilor din
fabricile de chibrituri. Jumătate din muncitori sunt copii sub 13 ani şi
tineri sub 18 ani.
Manufactura aceasta este atât de rău famată din cauza
condiţiunilor nesănătoase şi respingătoare, încât numai partea cea mai
mizeră a clasei muncitoare, văduvele muritoare de foame etc., îşi trimit
copiii aici, «copii în zdrenţe, pe jumătate morţi de foame, cu totul
decăzuţi şi fără nicio creştere».71 Dintre martorii pe care i-a ascultat
comisarul White (1863), un număr de 270 erau sub 18 ani, 50 sub 10
ani, 10 nu aveau decât 8 ani şi 5 nu aveau decât 6 ani. Modificări ale
zilei de muncă de la 12 la 14 şi 15 ore, muncă de noapte, ore neregulate
de masă, mesele luate de cele mai multe ori chiar în atelierele împuţite
de fosfor.71 Dante ar găsi în această manufactură lucruri care întrec cele
mai groaznice chinuri ale iadului, închipuite de fantezia sa.
La fabrica de tapete, produsele mai proaste se imprimă cu
maşina, cele fine cu mâna (block printing). Lunile cu afacerile cele mai
animate sunt cele dintre începutul lui octombrie şi sfârşitul lui aprilie. În

260
cursul acestei perioade, această muncă durează adeseori, şi aproape fără
întrerupere, de la ora 6 dimineaţa până la ora 10 seara şi mai târziu
noaptea.
J. Leach declară: “Iarna trecută (1862), din 19 fete, 6 au încetat
să vină la muncă din cauza bolilor contractate de pe urma surmenajului.
Trebuia să ţip la ele ca să nu adoarmă.” W. Duffy: “De multe ori copiii
nu puteau să ţină ochii deschişi din cauza oboselii. De fapt, nici noi nu
suntem adesea în stare să o facem.” J. Lightbourne: “Sunt în vârstă de
13 ani... Iarna trecută am lucrat până la ora 9 seara, iar în iarna
anterioară până la ora 10. Iarna trecută plângeam în fiecare seară din
cauza durerilor pricinuite de rănile de la picioare.” G. Apsden: “Pe acest
băiat al meu, când avea vârsta de 7 ani, îl duceam în spinare, prin
zăpadă, la fabrică şi înapoi: lucra 16 ore !... Adeseori mă aşezam în
genunchi lângă el pentru a-i da de mâncare în timp ce stătea lângă
maşină, căci nu-i era îngăduit să o părăsească sau să o oprească.”
Smith, coproprietarul unei fabrici din Manchester, însărcinat cu
conducerea ei: “Noi (e vorba de „mâinile” din întreprindere, care
lucrează pentru „noi” ) lucrăm fără întreruperi pentru masă, aşa că
munca zilnică de 101/2 ore se încheie la orele 41/2 d. a., iar tot ce
urmează este timp suplimentar.72 (Să fie oare adevărat că domnul Smith
acesta nu mănâncă nici măcar o singură dată în timp de zece ore şi
jumătate ?) Noi (tot domnul Smith) nu încetăm decât rareori înainte de
ora 6 seara (cu consumarea maşinilor „noastre” de forţă de muncă),
astfel că noi (iterum Crispinus) lucrăm de fapt în tot cursul anului timp
suplimentar... În medie, copiii şi adulţii (152 de copii şi persoane tinere
sub 18 ani şi 140 de adulţi) au lucrat toţi la fel, în cursul ultimelor 18
luni, cel puţin câte 7 zile şi 5 ore pe săptămână, adică 781/2 ore
săptămânal. Pentru cele 6 săptămâni care s-au încheiat la 2 mai a.c.
(1863), media a fost mai mare — 8 zile, adică 84 ore pe săptămână!”
Dar acelaşi domn Smith, care ţine atât de mult la pluralul majestăţii,
adaugă zâmbind: «Munca la maşini este uşoară.» Tot astfel şi cei la care
se lucrează block printing, declară: «Lucrul cu mâna este mai sănătos
decât lucrul la maşini.» În general, domnii fabricanţi protestează cu
indignare împotriva propunerii ca” maşinile să fie oprite cel puţin în
timpul orelor de masă”. Domnul Otley, manager-ul unei fabrici de
tapete din Borough (Londra), declară: «O lege care ar permite ore de

261
muncă de la 6 dimineaţa până la 9 seara ar găsi toată aprobarea noastră
(!), dar orele de la 6 dimineaţa până la 6 seara, cum le fixează Factory
Act-ul, nu ne (!) convin... Maşina noastră este oprită în timpul prânzului
(ce mărinimie). Oprirea nu produce o pierdere deosebită de hârtie şi
culoare.» «Dar», adaugă el cu un aer de compătimire, «pot să înţeleg că
pierderea pricinuită în modul acesta nu este plăcută.» Raportul
comisiunii declară cu naivitate că teama unor «firme de frunte» de a
pierde timp, adică timpul în care îşi însuşesc muncă străină, şi deci «de a
pierde profit», n-ar fi un «motiv suficient» pentru a sili copii sub 13 ani
şi tineri sub 18 ani «să-şi piardă», timp de 12—16 ore, prânzul, sau
pentru a-i alimenta aşa cum se alimentează maşina cu cărbuni şi cu apă,
cum se adaugă lânii săpunul, sau cum se unge roata cu unsoare etc., —
chiar în cursul procesului de producţie, prânzul fiind considerat o
simplă materie auxiliară a mijlocului de muncă.73
Nicio ramură industrială din Anglia (facem abstracţie de
fabricile de pâine, care se impun în ultima vreme) nu a păstrat până
astăzi un mod de producţie atât de învechit şi — lucru ce se poate vedea
din operele poeţilor din timpul imperiului roman — atât de asemănător
celui din perioada pre-creştină, ca brutăriile. Dar, cum am observat mai
înainte, la început capitalul este indiferent faţă de caracterul tehnic al
procesului de producţie pe care pune stăpânire. La început el îl ia aşa
cum îl găseşte.
Falsificarea inimaginabilă a pâinii, mai ales la Londra, a fost
dezvăluită mai întâi de Comisia Camerei Comunelor “privitoare la
falsificările de alimente” (1855—1856) şi prin lucrarea doctorului
Hassal: «Adulterations detected».74 Urmarea acestor dezvăluiri a fost
legea din 6 august 1860: «for preventing the adulteration of articles of
food and drink» [pentru împiedicarea falsificării de alimente şi băuturi],
o lege rămasă fără efect, pentru că manifesta, bineînţeles, o delicateţe
extremă faţă de orice freetrader* care îşi propune «to turn an honest
penny» [să câştige un ban cinstit] prin cumpărarea şi vânzarea de
mărfuri falsificate.75 Comisia însăşi îşi exprimă, într-un mod mai mult
sau mai puţin naiv, convingerea că comerţul liber înseamnă în esenţă
comerţul cu materii falsificate, sau după expresia spirituală a englezului,
cu” materii sofisticate”. Acest fel de “sofistică” se pricepe într-adevar
mai bine decât Protagoras să facă din alb negru şi din negru alb, şi mai

262
bine decât Eleaţii să demonstreze ad oculos caracterul pur aparent a tot
ce este real.76
În orice caz, comisia atrăsese atenţia publicului asupra “pâinii
sale cea de toate zilele” şi prin aceasta asupra brutăriilor. În acelaşi timp
răsună, în meetinguri publice şi în petiţii adresate parlamentului,
strigătul calfelor de brutari din Londra împotriva muncii excesive etc.
Acest strigăt deveni atât de stăruitor, încât s-a procedat la numirea
domnului H. S. Tremenheere, care a fost şi membru al comisiei de la
1863, pomenită de noi de mai multe ori, în calitate de comisar regal
însărcinat cu facerea unei anchete. Raportul său77 împreună cu
depoziţiile martorilor a revoltat publicul, dar nu inima lui, ci stomacul.
Englezul, care cunoaşte atât de bine biblia, ştia că omul care nu este
predestinat să fie capitalist, landlord sau sinecurist este sortit să-şi
mănânce pâinea în sudoarea frunţii sale, dar el nu ştia că în pâinea sa el
trebuie să mănânce în fiecare zi o cantitate anumită de sudoare
omenească, amestecată cu puroi ce s-a scurs din răni, cu păienjeniş, cu
gândaci morţi şi cu drojdie nemţească putrezită, în afară de piatră acră,
nisip şi diferite alte agreabile ingrediente minerale. Fără a se ţine seamă
de sfinţia sa “free trade” -ul, fabricaţia pâinii, până atunci «liberă», a
fost deci supusă supravegherii unor inspectori de stat (sfârşitul sesiunii
parlamentare din 1863), interzicându-se prin aceeaşi lege calfelor de
brutar sub 18 ani să muncească în timpul dintre orele 9 seara şi 5
dimineaţa. Această ultimă dispoziţie este deosebit de elocventă în ce
priveşte munca excesivă în această ramură de activitate, care ni se pare
atât de simpatică prin caracterul ei patriarhal.
«Munca unei calfe de brutar, la Londra, începe de regulă la ora
11 noaptea. La ora aceasta el face coca, o muncă foarte anevoioasă, care
durează 1/2 până la 3/4 de oră, după cantitatea şi calitatea pâinii. El se
culcă apoi pe scândura de frământat, care în acelaşi timp face şi serviciul
de capac al albiei în care se face coca, şi doarme câteva ore, cu un sac
sub căpătâi şi cu altul pe trup. Apoi începe o muncă intensă şi
neîntreruptă de 4 ore: coca e aruncată, cântărită, modelată, băgată în
cuptor, scoasă din cuptor etc. Temperatura din interiorul unei brutării
este de 75—90 grade [24—32° C], iar în brutăriile mici ea e mai
degrabă mai ridicată şi nu mai scăzută. După ce confecţionarea pâinii, a
franzelelor etc. este terminată, începe distribuirea, şi o mare parte a

263
muncitorilor cu ziua, după ce au terminat munca grea de noapte descrisă
mai sus, duc în cursul zilei pâinea din casă în casă, în coşuri sau în
cărucioare, mai lucrând între timp câteodată şi în brutărie. După anotimp
şi după volumul afacerii, munca se termină între orele 1 şi 6 p. m. În
timp ce altă parte a calfelor lucrează în brutărie până târziu după miezul
nopţii.»78 «În timpul sezonului londonez, calfele acelor brutari din
Westend care vând cu preţuri „pline”, îşi încep lucrul în mod regulat la
ora 11 noaptea şi sunt ocupaţi cu coptul pâinii până la orele 8 ale
dimineţii următoare, cu una sau două întreruperi de durată foarte scurtă.
Pe urmă, ei sunt întrebuinţaţi până la orele 4, 5, 6 sau chiar 7 la
distribuirea pâinii sau la confecţionarea biscuiţilor în brutărie. După
terminarea muncii, ei pot dormi 6 ore, de multe ori numai 5 sau 4.
Vinerea, munca începe întotdeauna mai devreme, adică seara la ora 10,
şi continuă fără întrerupere, fie la facerea pâinii, fie la distribuirea ei,
până sâmbăta următoare, la orele 8 seara, dar de cele mai multe ori până
la orele 4 sau 5 din noaptea spre duminică. Şi în brutăriile de lux, care
vând pâinea la „preţul plin”, mai trebuie prestată apoi, în cursul
duminicii, o muncă pregătitoare de 4 până la 5 ore pentru ziua
următoare... Calfele de brutari, care lucrează la “underselling masters”
(patroni care vând pâinea sub preţul plin) — şi aceştia formează, cum
am spus mai înainte, peste 3/4 din numărul brutarilor din Londra — au
ore de muncă şi mai îndelungate, dar munca lor se mărgineşte aproape
numai la brutărie, întrucât, cu excepţia livrărilor pentru unele magazine
mici, patronii lor vând pâinea numai în propria lor prăvălie. Către
sfârşitul săptămânii... adică joia, munca începe aici la ora 10 noaptea şi
durează, cu întreruperi neînsemnate, până sâmbătă noaptea târziu.»79
În ceea ce priveşte pe” underselling masters”, chiar şi punctul de
vedere burghez îşi dă seama că: «munca neplătită a calfelor (the unpaid
labour of the men) formează baza concurenţei lor».80 Iar “full priced
baker” -ul îi denunţă comisiei de anchetă pe concurenţii săi
“underselling”, ca jefuitori de muncă străină şi ca falsificatori.» Ei
reuşesc numai prin înşelarea publicului şi prin aceea că storc din calfele
lor câte 18 ore, plătindu-le numai 12.” 81
Falsificarea pâinii şi formarea unei clase de brutari care vinde
pâinea sub preţul plin au început să se dezvolte în Anglia la începutul
secolului al XVIII-lea, în momentul în care caracterul de breaslă al

264
acestei meserii se destramă şi în care capitalistul, în persoana morarului
sau a agentului de făină, apăru în spatele meşterului brutar nominal.82
Cu aceasta a fost pusă baza producţiei capitaliste, a prelungirii fără
măsură a zilei de muncă şi a muncii de noapte, cu toate că aceasta din
urmă a prins rădăcini serioase chiar şi la Londra, abia în anul 1824.83
După cele ce preced, se va înţelege de ce raportul comisiunii
socoteşte calfele de brutari printre muncitorii cu viaţa scurtă, care, după
ce au scăpat cu bine de decimarea copiilor, obişnuită la toate păturile
clasei muncitoare, ajung rareori la vârsta de 42 de ani. Totuşi meseria de
brutar are întotdeauna o supraabundenţă de candidaţi. Regiunile din
care se recrutează aceste «forţe de muncă» pentru Londra sunt Scoţia,
districtele agricole din Vestul Angliei şi — Germania.
În anii 1858—1860, calfele de brutari din Irlanda au organizat
pe cheltuiala lor proprie meetinguri mari de agitaţie împotriva muncii de
noapte şi de duminică. Cu adevărată căldură irlandeză publicul le-a luat
partea, cum s-a întâmplat, de exemplu, la meetingul ţinut în mai 1860 la
Dublin. Această mişcare a reuşit, într-adevar, să impună munca de zi
exclusivă la Wexford, Kilkenny, Clonmel, Waterford etc.” La Limerick,
unde suferinţele calfelor salariate întreceau, precum se ştie, orice
măsură, mişcarea a eşuat, lovindu-se de opoziţia meşterilor brutari, mai
ales a brutarilor-morari. Exemplul de la Limerick a provocat un eşec la
Ennis şi Tipperary. La Cork, unde indignarea publică s-a manifestat
într-o formă din cele mai animate, meşterii au împiedicat mişcarea,
folosindu-se de posibilitatea ce aveau de a concedia calfele. La Dublin,
meşterii au opus rezistenţa cea mai hotărâtă, izbutind ca prin
persecutarea calfelor care se aflau în fruntea mişcării să-i silească pe
ceilalţi să cedeze, să se supună la munca de noapte şi de duminică.” 84
Comisia guvernului englez, înarmat în Irlanda până în dinţi, ia poziţie
împotriva meşterilor brutari implacabili din Dublin, Limerick, Cork
etc.:” Comisiunea socoteşte că orele de muncă sunt limitate prin legi
naturale, care nu pot fi violate fără pedeapsă. Silindu-şi muncitorii, prin
ameninţarea de a-i alunga, să-şi calce convingerile lor religioase, să
violeze legile ţării şi să nesocotească opinia publică” (toate acestea se
referă la munca de duminică), “meşterii bagă zâzanie între capital şi
muncă şi dau un exemplu periculos pentru religie, morală şi ordinea
publică... Comisiunea socoteşte că prelungirea zilei de muncă peste 12

265
ore este o încălcare cu caracter de uzurpare în viaţa casnică şi privată a
muncitorului şi duce la rezultate morale dezastruoase, prin amestecul în
căsnicia unui om şi în îndeplinirea îndatoririlor sale familiare de fiu,
frate, soţ sau tată. O muncă ce durează peste 12 ore are tendinţa să
submineze sănătatea muncitorului şi duce la o îmbătrânire prematură şi
la o moarte timpurie, şi deci la nenorocirea familiilor de muncitori, care
sunt lipsite (“are deprived” ) de sprijinul şi de grija capului de familie
tocmai în momentul când le sunt mai necesare.” 85
Până acum am fost în Irlanda. De cealaltă parte a canalului, în
Scoţia, muncitorul agricol, omul plugului, se plânge de munca sa de 13
şi 14 ore, în clima cea mai aspră, cu o muncă suplimentară de 4 ore
duminica (în această ţară a sfinţilor de ziua a şaptea!),86 în timp ce,
simultan, trei muncitori de la căile ferate, un şef de tren, un conducător
de locomotivă şi un semnalizator, stau în faţa unui Grand Jury din
Londra. Un grav accident de cale ferată a expediat sute de pasageri pe
lumea cealaltă. Cauza accidentului este neglijenţa muncitorilor feroviari.
În faţa juraţilor ei declară în mod unanim că acum 10 sau 12 ani munca
lor nu dura decât 8 ore pe zi. În cursul ultimilor 5—6 ani ea a fost
majorată până la 14, 18 şi 20 de ore, iar în perioadele de mare aflux al
pasagerilor, ca de pildă atunci când circulă trenurile de excursie, munca
lor durează adeseori 40—50 de ore fără întrerupere. Ei sunt simpli
oameni muritori şi nu ciclopi. La un moment dat forţa lor de muncă
refuză serviciul. Îi cuprinde toropeala. Creierul nu mai gândeşte, ochiul
nu mai vede. Răspunsul acelui foarte “respectable British Juryman”
[onorabil jurat britanic] este un verdict care îi trimite pe acuzaţi în faţa
asizelor pentru “manslaughter” (omor), exprimându-şi, într-o anexă
blândă, rugămintea pioasă ca domnii magnaţi ai capitalurilor de la
drumul de fier să fie în viitor cu mâna mai largă la cumpărarea
numărului necesar de” forţe de muncă” şi mai “cumpătaţi”, sau mai
«abstinenţi», sau mai “economi” în stoarcerea forţei de muncă plătite.87
Din mulţimea pestriţă de muncitori de toate profesiile, vârstele,
sexele, care ne asaltează mai impetuoşi decât l-au asaltat pe Odiseu
sufletele celor ucişi, şi pe a căror faţă se citeşte, la prima vedere, munca
excesivă, fără să mai fie nevoie de Cărţile Albastre pe care le poartă la
subţioară, mai scoatem încă două figuri, al căror contrast izbitor
dovedeşte că în faţa capitalului toţi oamenii sunt egali, — o modistă şi

266
un fierar.
În ultimele săptămâni ale lunii iunie 1863, toate ziarele
londoneze au publicat o informaţie cu titlul «senzaţional»: “Death from
simple overwork” (Moarte cauzată prin muncă excesivă). Era vorba de
moartea modistei Mary Anne Walkley, de douăzeci de ani, ocupată într-o
foarte respectabilă manufactură de mode, furnizoare a curţii, de sub
conducerea unei doamne cu numele blând de Eliza. A fost descoperită
din nou vechea poveste, spusă de multe ori,88 că fetele acestea lucrează
în medie 161/2 ore, iar în timpul sezonului de multe ori chiar 30 de ore
fără întrerupere, întărindu-li-se «forţa de muncă», sleită, prin
administrări intermitente de sherry, vin sau cafea. Şi era tocmai în toiul
sezonului. Trebuiau confecţionate în cea mai mare grabă luxoasele
rochii ale nobilelor doamne pentru balul dat în cinstea principesei de
Wales, proaspăt importată din străinătate. Mary Anne Walkley lucrase
261/2 ore fără întrerupere, împreună cu alte 60 de fete, stând câte 30
într-o încăpere care nu avea nici 1/3 din ţolul cub de aer necesar şi
dormind noaptea câte două într-un pat în acele găuri înăbuşitoare,
formate prin împărţirea unui singur dormitor cu ajutorul unor pereţi de
scânduri.89 Şi aceasta era una din casele de modă mai distinse din
Londra. Mary Anne Walkley se îmbolnăvi vineri şi muri duminică, fără
să fi terminat, spre marea mirare a doamnei Eliza, ultima găteală a
rochiei ce lucra. Doctorul Keys, care fusese chemat prea târziu la patul
muribundei, a declarat în faţa «Coroner’s Jury»-ului [Comisiunea
medico-legală], în cuvinte seci: “Mary Anne Walkley a murit din cauza
orelor lungi de muncă într-un atelier plin până la refuz şi din cauza
dormitorului său cu mult prea mic şi prost ventilat.” Pentru a-i da
medicului o lecţie de bună cuviinţă, «Coroner’s Jury» constată:
«Decedata a murit de apoplexie, dar există motive care provoacă
temerea că moartea ei ar fi fost accelerată prin munca excesivă într-un
atelier plin până la refuz etc.» «Sclavii albi» de la noi, exclama
«Morning Star», organul liber-schimbiştilor Cobden şi Bright,” sclavii
albi de la noi sunt împinşi prin muncă în mormânt; ei pier şi dispar fără
prohod.” 90
“Munca până la extenuare este la ordinea zilei nu numai în
atelierele modistelor, dar şi într-o mie de alte locuri, ba în orice loc în
care se fac afaceri... Să-l luăm drept exemplu pe fierar. Dacă ar fi să-i

267
credem pe poeţi, nu există un om mai plin de viaţă şi mai vesel decât
fierarul. El se scoală dimineaţa şi bate fierul, scoţând scântei în faţa
soarelui, mănâncă, bea şi doarme mai bine decât toţi. Privit numai din
punct de vedere fizic, el se găseşte într-adevar, atunci când nu munceşte
prea mult, într-una din cele mai bune situaţii omeneşti. Dar îl urmăm în
oraş şi vedem cantitatea de muncă ce i se aruncă în spinare bărbatului
acestuia puternic. Şi în statistica de mortalitate a ţării noastre care este
locul pe care îl ocupă el? La Marylebone (unul din cartierele cele mai
mari ale Londrei), fierarii mor în raport de 31 la 1.000 pe an, întrecând
media mortalităţii bărbaţilor adulţi din Anglia cu cifra 11. Ocupaţia lor,
această artă aproape instinctivă a omenirii, în sine ireproşabilă, îl
distruge pe om atunci când munca este exagerată. El poate executa un
anumit număr de lovituri de ciocan pe zi, poate să facă un anumit număr
de paşi, poate să-şi umfle pieptul cu un anumit număr de respiraţii, poate
să facă o anumită cantitate de muncă şi să trăiască în medie să zicem 50
de ani. El este silit însă să dea atâtea lovituri de ciocan mai mult, să facă
atâţia paşi mai mult, să respire de atâtea ori mai mult pe zi şi să-şi
mărească în totul cheltuiala de forţă vitală cu un sfert în fiecare zi. El
face încercarea, iar rezultatul este că, într-o perioadă de timp limitată, el
execută o muncă sporită cu un sfert şi moare la vârsta de 37 de ani în loc
de 50 de ani.” 91

4. Munca de zi şi munca de noapte. Sistemul echipelor de schimb

Din punctul de vedere al procesului de valorificare, capitalul

constant, mijloacele de producţie, nu au decât misiunea de a absorbi
muncă şi, cu fiecare picătură de muncă, o cantitate proporţională de
supramuncă. În măsura în care ele nu fac acest lucru, simpla lor
existenţă înseamnă o pierdere negativă pentru capitalist, căci în timpul
în care stau inactive ele reprezintă un avans inutil de capital. Această
pierdere devine pozitivă, atunci când întreruperea face ca pentru
reînceperea lucrului să fie necesare cheltuieli suplimentare. Prelungirea
zilei de muncă peste limitele zilei naturale, până în toiul nopţii, are doar
efectul unui paliativ şi nu potoleşte decât în mod aproximativ setea de
vampir după sângele viu al muncii. A-şi însuşi muncă în timpul tuturor
celor 24 de ore ale zilei, este deci tendinţa imanentă a producţiei

268
capitaliste. Întrucât însă lucrul acesta ar fi fizic imposibil dacă aceleaşi
forţe de muncă ar fi stoarse fără întrerupere zi şi noapte, este nevoie,
pentru înlăturarea acestui obstacol fizic, de o alternare între forţele de
muncă consumate ziua şi cele consumate noaptea, alternare care permite
diferite metode, putând fi, de exemplu, astfel orânduită, ca o parte a
personalului să lucreze o săptămână ziua, a doua săptămână noaptea etc.
Se ştie că acest sistem de echipă, că acest sistem de schimb a predominat
în perioada de tinereţe exuberantă a industriei engleze de bumbac etc. şi
că ea înfloreşte astăzi în filaturile de bumbac din gubernia Moscovei. Ca
sistem, acest proces de producţie de 24 de ore există încă şi astăzi în
multe ramuri industriale ale Marii Britanii, rămase «libere» până astăzi,
între altele la furnalele înalte, la forje, la laminoare şi la alte manufacturi
de metal din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Afară de cele 24 de ore ale
celor 6 zile de lucru, procesul de producţie cuprinde aici în majoritatea
cazurilor şi cele 24 de ore ale duminicii. Muncitorii sunt bărbaţi şi
femei, adulţi şi copii de ambele sexe. Etatea copiilor şi a persoanelor
tinere cuprinde toate treptele intermediare între 8 (în unele cazuri 6) şi
18 ani.92 În unele ramuri, fetele şi femeile lucrează împreună cu
personalul bărbătesc şi noaptea.93
Abstracţie făcând de urmările vătămătoare de ordin general ale
muncii de noapte,94 durata neîntreruptă a procesului de producţie timp
de 24 ore oferă o ocazie foarte bine venită pentru depăşirea limitelor
zilei de muncă nominale. Astfel în ramurile industriale foarte
obositoare, menţionate mai sus, ziua oficială de muncă este în
majoritatea cazurilor de 12 ore pentru fiecare muncitor, ore de zi sau ore
de noapte. Dar supramunca prestată peste această limită este în multe
cazuri, ca să întrebuinţăm cuvintele raportului oficial englez,” cu
adevărat groaznică” («truly fearful»).95” Niciun suflet de om”, se
spune, “nu-şi poate reprezenta masa de muncă prestată, după declaraţiile
martorilor, de băieţi între 9 şi 12 ani, fără a ajunge în mod inevitabil la
concluzia că acest abuz al părinţilor şi al patronilor nu mai trebuie
tolerat.” 96
«În genere, metoda de a pune băieţi tineri să lucreze în
schimburi, ziua şi noaptea, duce atât pe vremea afluxului de afaceri, cât
şi pe vreme normală, la o prelungire fără ruşine a zilei de muncă. În
multe cazuri această prelungire este nu numai cruntă, dar pur şi simplu

269
de necrezut. Este inevitabil ca dintr-un motiv sau altul să lipsească, din
când în când, unul din băieţii din echipele de schimb. În acest caz, unul
sau mai mulţi dintre băieţii prezenţi care şi-au încheiat ziua de muncă
trebuie să umple golul. Sistemul acesta este atât de cunoscut, încât
directorul unei uzine de laminat mi-a răspuns la întrebarea cum se
completează locurile băieţilor din echipele de schimb, absenţi, precum
urmează: “Ştiu bine că dumneavoastră ştiţi acest lucru tot atât de bine ca
şi mine”, şi nu se jenează să recunoască faptul.» 97
“Într-o uzină de laminat, în care ziua nominală de muncă dura
de la ora 6 dimineaţa până la ora 51/2 seara, un băiat a lucrat în fiecare
săptămână câte patru nopţi până cel puţin la ora 81/2 seara din ziua
următoare... şi aceasta timp de 6 luni.” “Altul a lucrat uneori, când era în
vârstă de 9 ani, câte trei schimburi de 12 ore în şir, iar la vârsta de 10
ani două zile şi două nopţi în şir.” “ Un al treilea, astăzi de 10 ani, a
lucrat de la ora 6 dimineaţa până la ora 12 noaptea, trei nopţi de-a
rândul, şi până la ora 9 seara în celelalte nopţi.” «Un al patrulea, astăzi
de 13 ani, a lucrat de la ora 6 d. a. până a doua zi la ora 12, timp de o
săptămână întreagă şi uneori trei schimburi în şir, de exemplu de luni
dimineaţa până marţi noaptea.» «Un al cincilea, astăzi de 12 ani, a lucrat
într-o turnătorie de fier la Stavely de la ora 6 dimineaţa până la ora 12
noaptea, în decurs de 14 zile, şi nu mai e în stare să continue.» George
Allinsworth, de 9 ani: „Am sosit aici vinerea trecută. Trebuia să
începem a doua zi la ora 3 dimineaţa. Am rămas deci aici toată noaptea.
Locuiesc la o depărtare de 5 mile. Am dormit pe câmp, cu un şorţ de
piele sub mine şi acoperit cu o jachetă scurtă. În următoarele două zile
am fost aici la ora 6 dimineaţa. Da! E un loc fierbinte aici! Înainte de a
veni încoace, am lucrat tot la un furnal, timp de un an întreg. Era o uzină
foarte mare la ţară. Începeam tot sâmbătă dimineaţa la ora 3, dar puteam
cel puţin să merg acasă şi să dorm, pentru că era aproape. În alte zile
începeam la ora 6 dimineaţa şi terminam la ora 6 sau 7 seara” etc.98
Să auzim acum ce atitudine are capitalul însuşi faţă de acest
sistem de 24 de ore. Exagerările sistemului, abuzul care se face de el în
scopul prelungirii «crunte şi de necrezut» a zilei de muncă, sunt, fireşte,
trecute sub tăcere. Se vorbeşte numai de sistemul în forma lui
«normală».
«Domnii Naylor şi Vickers, fabricanţi de oţel, care utilizează

270
între 600 şi 700 persoane, dintre care numai 10% sub 18 ani, iar dintre
acestea numai 20 băieţi folosiţi la munca de noapte, se exprimă precum
urmează: „Băieţii nu suferă deloc din cauza căldurii. Temperatura este
probabil de 86°—90°*... În forje şi în laminoare mâinile lucrează ziua şi
noaptea pe schimburi, dar în schimb tot restul muncii este muncă de zi,
de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara. În forjă se lucrează de la 12
până la 12. Unele mâini lucrează în mod continuu numai noaptea, fără
ca să existe un schimb între echipe de zi şi de noapte... Nu găsim că
munca de zi şi munca de noapte ar influenţa în mod diferit sănătatea (a
domnilor Naylor şi Vickers ?), şi este probabil că oamenii dorm mai
bine dacă se bucură mereu de aceeaşi perioadă de repaos, decât dacă
aceasta se schimbă... Cu echipa de noapte lucrează cam 20 de băieţi sub
18 ani. Nu am putea ieşi bine (not well do) fără munca de noapte a
băieţilor sub 18 ani. Obiecţiunea noastră este mărirea cheltuielilor de
producţie. Mâini iscusite şi şefi de secţii se găsesc greu, dar băieţi se
găsesc oricât de mulţi... Fireşte că, ţinând seama de proporţia mică de
băieţi pe care îi ocupăm, o limitare a muncii de noapte ar avea o
importanţă sau un interes redus pentru noi.” »99
Domnul J. Ellis, de la firma domnilor John Brown et Co., uzine
de oţel şi fier, care utilizează” ziua şi noaptea, pe schimburi”, 3.000 de
bărbaţi şi băieţi, şi anume pentru o parte a muncilor grele, la oţel şi fier,
declară că în uzinele de oţel cu muncă grea, la doi bărbaţi revin unul sau
doi băieţi. Întreprinderea numără 500 de băieţi sub 18 ani, dintre care 1/3,
adică 170, sub 13 ani. Cu privire la propunerea de modificare a legii,
domnul Ellis declară: “Nu cred că s-ar putea obiecta multe (very
objectionable) împotriva unei interdicţii de a utiliza la muncă persoane
sub 18 ani mai mult de 12 ore din cele 24. Dar nu cred că s-ar putea
trage o linie, începând de la care să ne putem lipsi de băieţii peste 12 ani
la munca de noapte. Mai degrabă am accepta chiar o lege care să
interzică cu totul utilizarea băieţilor sub 13 ani, sau chiar sub 14 ani,
decât o interdicţie de a-i utiliza în cursul nopţii pe băieţii pe care îi
avem. Băieţii care lucrează în echipa de zi trebuie să lucreze, cu
schimbul, şi în echipa de noapte, întrucât bărbaţii nu pot să muncească
fără întrerupere numai noaptea. Aceasta le-ar distruge sănătatea. Credem
însă că munca de noapte nu dăunează sănătăţii, dacă se face pe schimb
săptămânal. (Domnii Naylor şi Vickers erau, dimpotrivă, de părere, în

271
conformitate cu interesele întreprinderii lor, că nu munca de noapte
continuă, ci, din contră, munca de noapte pe schimburi periodice ar
putea să fie dăunătoare.) Socotim că oamenii utilizaţi cu alternare la
munca de noapte sunt la fel de sănătoşi ca şi cei care lucrează numai
ziua... Obiecţiunile noastre împotriva interzicerii de a se utiliza băieţi
sub 18 ani la munca de noapte s-ar întemeia pe sporirea cheltuielilor, dar
acesta este şi singurul motiv. (Ce naivitate cinică!) Socotim că această
sporire a cheltuielilor ar întrece ceea ce ar putea suporta, în mod
echitabil, afacerea (the trade), ţinându-se seama aşa cum se cuvine de
reuşita ei. (As the trade with due regard o etc. could fairly bear! Ce
frazeologie umflată!) Munca este rară aici şi ar putea deveni insuficientă
în urma unei asemenea reglementări” (adică Ellis, Brown şi Co. s-ar
putea găsi în situaţia extrem de neplăcută de a fi nevoiţi să plătească în
mod integral valoarea forţei de muncă).100
“Uzinele de oţel şi fier Cyclop”, proprietatea domnilor Cammel
et Co., sunt exploatate pe aceeaşi scară largă ca aceea a numiţilor John
Brown et Co. Directorul girant i-a înmânat comisarului guvernamental
White depoziţia sa ca martor, redactată în scris. A găsit însă de cuviinţă
mai târziu să dosească manuscrisul ce-i fusese restituit pentru revizuire.
Domnul White are însă o memorie excelentă. El îşi reaminteşte perfect
de bine că pentru domnii ciclopi interzicerea muncii de noapte pentru
copii şi tineri era “un lucru imposibil, un lucru care ar echivala cu
închiderea uzinelor”. Şi totuşi întreprinderea lor nu avea decât ceva
peste 6% băieţi sub 18 ani şi numai 1% sub 13 ani!101
Asupra aceluiaşi subiect domnul E. F. Sanderson, de la firma
Fraţii Sanderson et Co., uzine de oţel, laminaj şi forje din Atterclife,
declară: “Interzicerea de a se întrebuinţa la munca de noapte băieţi sub
18 ani ar aduce după sine mari dificultăţi, dintre care cea mai importantă
ar rezulta din mărirea cheltuielilor pe care înlocuirea muncii băieţilor cu
cea a adulţilor ar provoca-o în mod necesar. Nu pot să spun la cât
anume s-ar cifra această sporire, dar probabil că ea nu ar fi atât de mare
încât fabricantul să poată urca preţul oţelului, şi prin urmare el ar trebui
să suporte singur pierderea, întrucât adulţii (ce oameni încăpăţânaţi!) ar
refuza, bineînţeles, sa o suporte ei.” Domnul Sanderson nu ştie cât
plăteşte copiilor, “se poate însă să fie vorba de 4 până la 5 şilingi pe
săptămână de persoană... Munca băieţilor este de aşa natură, încât

272
puterea unui băiat este în general („generally”, bineînţeles nu
întotdeauna şi «în particular» ) tocmai suficientă, astfel că din puterea
mai mare a adulţilor nu ar rezulta niciun câştig pentru a compensa
pierderea, sau acest lucru s-ar întâmpla cel mult în puţinele cazuri în
care metalul este foarte greu. De asemenea, adulţii ar regreta dacă nu ar
avea pe băieţi în mijlocul lor, întrucât adulţii sunt mai puţin ascultători.
În afară de aceasta, pentru ca să înveţe meseria, băieţii trebuie să
înceapă de timpuriu. Dacă ar fi reduşi doar la munca de zi, scopul acesta
nu ar putea fi atins.” De ce anume? De ce băieţii nu pot să-şi înveţe
meseria în cursul zilei? Ce motiv ai de invocat? “Pentru că adulţii care
lucrează în săptămâni alternante, ba ziua, ba noaptea, ar fi despărţiţi de
băieţii din echipa lor în timpul respectiv şi ar pierde jumătate din
câştigul pe care îl au de pe urma lor. Aceasta întrucât îndrumările pe
care ei le dau băieţilor sunt socotite ca o parte din salariul acestor băieţi
şi le dau adulţilor posibilitatea de a obţine mai ieftin munca băieţilor.
Fiecare adult ar pierde jumătate din acest câştig, al său.” Cu alte cuvinte,
domnii Sanderson ar fi nevoiţi să plătească o parte a salariului
muncitorilor adulţi din buzunarul propriu, în loc să-l plătească cu munca
de noapte a băieţilor. În modul acesta, profitul domnilor Sanderson ar
scădea într-o măsură oarecare. Iată care este, după d-nii Sanderson,
motivul întemeiat care face ca băieţii să nu-şi poată învăţa meseria în
cursul zilei.102 În plus, faptul acesta ar arunca munca de noapte regulată
pe umerii adulţilor, care în prezent sunt schimbaţi de băieţi, lucru pe
care ei nu l-ar suporta. Pe scurt, dificultăţile ar fi atât de mari, încât ar
duce probabil la desfiinţarea completă a muncii de noapte. “În ce
priveşte producţia de oţel ca atare,” spune E. F. Sanderson, «n-ar fi nicio
deosebire, dar!» Dar domnii Sanderson fac ceva mai mult decât oţel.
Meşteşugul oţelului nu este decât un pretext pentru meşteşugul
plusvalorii. Furnalele, laminoarele, clădirile, maşinile, fierul, cărbunii
etc. trebuie să facă ceva mai mult decât să se transforme în oţel.
Misiunea lor este să absoarbă supramuncă, şi în 24 ore ele absorb,
bineînţeles, mai mult decât în 12. Ele dau de fapt domnilor Sanderson,
în faţa lui Dumnezeu şi a legii, o poliţă asupra forţei de muncă a unui
număr anumit de mâini pentru toate cele 24 de ore ale zilei, şi îşi pierd
caracterul de capital, devenind deci pentru domnii Sanderson o pierdere
reală, atunci când funcţia lor de a absorbi muncă este întreruptă. «Dar

273
în acest caz am avea o pierdere de atâtea instalaţii costisitoare, care ar
sta neîntrebuinţate jumătate din timp. Pe de altă parte, pentru a da
cantitatea de produse pe care noi suntem în stare să o dăm cu sistemul
actual, am fi nevoiţi să dublăm clădirile şi instalaţiile, ceea ce ar dubla
cheltuielile.» Dar de ce revendică aceşti Sandersoni un privilegiu faţă de
ceilalţi capitalişti care nu au voie să lucreze, decât ziua şi ale căror
clădiri, instalaţii şi materii prime stau, în consecinţă, “neîntrebuinţate” în
cursul nopţii? «Este adevărat», răspunde E. F. Sanderson în numele
tuturor Sandersonilor, «este adevărat că această pierdere de pe urma
instalaţiilor nefolosite loveşte toate manufacturile în care se lucrează
numai ziua. Dar utilizarea furnalelor ar aduce, în cazul nostru, o
pierdere suplimentară. Dacă le menţinem în funcţiune, se distruge
material combustibil (în loc să se distrugă, ca acum, materialul de viaţă
al muncitorilor), iar dacă nu le menţinem în funcţiune, se cauzează o
pierdere de timp cu reaprinderea focului şi cu ridicarea temperaturii
până la punctul necesar (în timp ce pierderea somnului, chiar şi al unor
copii de 8 ani, înseamnă un câştig de timp de muncă pentru neamul
Sandersonilor), furnalele având în acelaşi timp de suferit din cauza
schimbărilor de temperatură» (în timp ce aceleaşi furnale nu au nimic de
suferit de pe urma schimbului între munca de zi şi munca de noapte).103

5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive pentru

prelungirea zilei de muncă, cu începere din mijlocul
secolului al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVII-lea

“Ce este o zi de muncă ?” Cât de mare este timpul în cursul

căruia capitalul are dreptul să consume forţa de muncă a cărei valoare pe
o zi o plăteşte ? În ce măsură poate fi prelungită ziua de muncă peste
timpul de muncă necesar pentru reproducerea forţei de muncă însăşi? La
aceste întrebări, după cum s-a văzut, capitalul răspunde: Ziua de muncă
numără în fiecare zi 24 de ore pline, scăzându-se cele câteva ore de
repaos fără de care forţa de muncă refuză în mod absolut să-şi continue
serviciul. Se înţelege, în primul rând, de la sine că toată viaţa
muncitorului nu este nimic altceva decât forţă de muncă, că deci tot
timpul său disponibil este prin natură şi prin lege timp de muncă, fiind
astfel afectat auto valorificării capitalului. Timp pentru cultură

274
omenească, pentru dezvoltare intelectuală, pentru îndeplinirea unor
funcţiuni sociale, pentru relaţii în societate, pentru jocul liber al forţelor
vitale, fizice şi intelectuale, repaosul de duminică — chiar în ţara
sfinţilor de ziua a şaptea104— vorbe goale! Dar în tendinţa sa oarbă şi
nemăsurată, în nesaţul său după supramuncă, capitalul răstoarnă nu
numai limitele maxime de natură morală, dar şi pe cele pur fizice, ale
zilei de muncă. El uzurpă timpul necesar pentru creşterea şi dezvoltarea
corpului şi pentru conservarea sănătăţii sale. El fură timpul în care omul
ar trebui să se bucure de aerul curat şi de lumina soarelui. El ciupeşte
din timpul destinat pentru masă şi, dacă se poate, el o înglobează pe
aceasta în însuşi procesul de producţie, astfel că muncitorul, simplu
mijloc de producţie, este alimentat cu mâncare aşa cum cazanul este
alimentat cu cărbune sau maşinile cu seu sau cu ulei. Somnul sănătos,
necesar acumulării, reînnoirii şi împrospătării forţei vitale, capitalul îl
reduce la atâtea ore de amorţire, câte sunt indispensabile pentru
rechemarea la viaţă a unui organism complet epuizat.
În loc ca menţinerea în stare normală a forţei de muncă să
determine aici limita zilei de muncă, cheltuirea maximă de forţă de
muncă posibilă în cursul unei zile este aceea care determină, dimpotrivă,
limita timpului de repaos al muncitorului, oricât de forţată şi de penibilă
ar fi această cheltuire. Capitalul nu se interesează cât trăieşte forţa de
muncă. Ceea ce îl interesează este numai şi numai maximul de forţă de
muncă ce poate fi pusă în funcţiune într-o zi de muncă. Această ţintă el
şi-o ajunge prin reducerea duratei forţei de muncă, aşa cum un
agricultor hapsân obţine o recoltă mai bogată sleind fertilitatea solului.
Producţia capitalistă, care, în esenţa sa, este producţie de
plusvaloare, absorbire de supramuncă, produce deci, odată cu
prelungirea zilei de muncă, nu numai degenerarea forţei de muncă
omeneşti, căreia i se iau condiţiile normale de dezvoltare şi de activitate
atât de ordin moral cât şi de ordin fizic. Ea produce epuizarea şi pieirea
timpurie a însăşi forţei de muncă.105 Ea prelungeşte timpul de producţie
al muncitorului înăuntrul unui termen dat, scurtându-i durata vieţii.
Dar valoarea forţei de muncă cuprinde valoarea mărfurilor care
sunt necesare pentru reproducerea muncitorului, adică pentru
perpetuarea clasei muncitoare. Dacă deci prelungirea, contrară naturii, a
zilei de muncă, pe care în mod necesar o urmăreşte capitalul în tendinţa

275
sa nemăsurată de autovalorificare, scurtează durata vieţii fiecăruia dintre
muncitori în parte şi deci durata forţei lor de muncă, se impune
necesitatea unei înlocuiri mai rapide a forţei de muncă uzate. În
reproducerea forţei de muncă vor intra deci cheltuieli de uzaj mai mari,
aşa cum la o maşină partea de valoare care urmează a fi reprodusă într-o
zi este cu atât mai mare, cu cât maşina se uzează mai repede. Capitalul
pare deci îndrumat de către propriul său interes spre o zi normală de
muncă.
Posesorul de sclavi îşi cumpără muncitorul aşa cum îşi cumpără
un cal. Pierzându-şi sclavul, el pierde un capital, care trebuie înlocuit
printr-o cheltuială nouă în târgul de sclavi. Dar “oricât de distrugătoare
şi de funestă ar fi influenţa plantaţiilor de orez din Georgia şi a
mlaştinilor Mississippi-ului asupra organismului omenesc, această
distrugere de vieţi omeneşti nu este totuşi atât de mare încât să nu poată
fi înlocuită din ţarcurile suprapopulate din Virginia şi Kentucky.
Consideraţii economice care ar putea forma un fel de garanţie pentru un
tratament omenesc al sclavilor, în măsura în care ele identifică interesul
stăpânului cu conservarea sclavului, se transformă dimpotrivă, odată cu
introducerea comerţului de sclavi, în motive ale unei extenuări extreme
a sclavului, căci din moment ce locul său poate fi completat prin import
din ţarcuri de negri străine, durata vieţii sale devine mai puţin
importantă decât productivitatea acestei vieţi, atâta timp cât ea
durează. Este deci o maximă a sclavajului, în ţările importatoare de
sclavi, că economia cea mai eficace constă în a stoarce din aceste vite
omeneşti (human chattle) o cantitate cât mai mare de muncă într-un
timp cât mai scurt. Tocmai în exploatările din regiunile tropice, în care
profitul anual este adeseori egal cu întregul capital al plantaţiilor, viaţa
negrilor este sacrificată fără niciun fel de scrupule. Agricultura Indiilor
Occidentale, leagăn secular de bogăţii fabuloase, a înghiţit milioane de
oameni din rasa africană. În Cuba, ale cărei venituri se numără cu
milioanele şi ai cărei plantatori sunt adevăraţi domnitori, vedem astăzi
că o mare parte a clasei sclavilor, hrănită cât se poate de prost şi
încărcată cu muncă istovitoare şi neîncetată, este pur şi simplu distrusă
în fiecare an prin chinurile lente ale muncii excesive şi prin lipsa de
somn şi de odihnă.” 106
Mutato nomine de te fabula narratur! [Sub un nume schimbat se

276
vorbeşte aici despre tine!] Citeşte, în loc de comerţ cu sclavi, târgul
braţelor de muncă, în loc de Kentucky şi Virginia, Irlanda şi districtele
agricole din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, în loc de Africa, Germania!
Am văzut ce ravagii face munca excesivă printre brutarii din Londra, şi
totuşi târgul braţelor de muncă de la Londra este mereu supraîncărcat cu
candidaţi la moarte pentru brutării, veniţi din Germania şi din alte părţi.
Olăritul este, după cum am văzut, una din ramurile industriale în care
muncitorii au viaţa cea mai scurtă. E oare lipsă de olari din această
cauză ? Josiah Wedgwood, inventatorul olăriei moderne, de origină
simplu muncitor, a declarat în 1785, în faţa Camerei Comunelor, că
manufactura aceasta întreagă ocupă 15 până la 20.000 persoane.107 În
anul 1861, singură populaţia sediilor urbane ale acestei industrii era în
Marea Britanie de 101.302 persoane. «Industria bumbacului are o
vechime de 90 de ani... În decursul a trei generaţii ale rasei engleze ea a
înghiţit nouă generaţii de muncitori din ramura bumbacului.» 108 Totuşi,
în unele epoci de conjunctură febrilă târgul braţelor de muncă prezenta
goluri îngrijorătoare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1834. Dar iată că
domnii fabricanţi propuseră aşa numiţilor Poor Law Commissioners
[comisari ai Asistenţei săracilor] să trimită «suprapopulaţia” districtelor
agricole spre Nord, arătând că «fabricanţii o vor absorbi şi consuma».109
Acestea au fost propriile lor cuvinte. «Au fost numiţi agenţi la
Manchester, cu încuviinţarea comisarilor Asistenţei săracilor. Au fost
întocmite liste de muncitori agricoli, care au fost predate acestor agenţi.
Fabricanţii mergeau în birourile agenţilor şi, după ce alegeau ceea ce le
convenea, familiile respective erau deportate din Sudul Angliei. Aceste
pachete de oameni erau furnizate cu etichete, asemenea baloturilor cu
mărfuri, pe canale şi în camioane — alţii urmau pe jos şi mulţi rătăceau
pierduţi şi înfometaţi prin districtele manufacturiere. Operaţiunea a
devenit o adevărată ramură de comerţ. Camera Comunelor va crede cu
greu toate acestea. Acest comerţ regulat, acest negoţ cu carne vie a
continuat, iar oamenii erau cumpăraţi şi vânduţi de agenţii de la
Manchester fabricanţilor din Manchester cu aceeaşi regularitate cu care
negrii sunt vânduţi plantatorilor de bumbac ai statelor din Sud... Anul
1860 marchează punctul culminant al industriei bumbacului... Din nou
era lipsă de mâini. Fabricanţii se adresară din nou agenţilor de carne
vie... şi aceştia cotrobăiră prin dunele de la Dorset, prin colinele de la

277
Devon şi în câmpiile de la Wilts, dar suprapopulaţia fusese devorată.»
Ziarul «Bury Guardian» se lamenta că după încheierea tratatului
comercial anglo-francez ar mai putea fi absorbite încă 10.000 de mâini
şi că în curând va fi nevoie de alte 30 sau 40.000. După ce, în 1860
agenţii şi subagenţii comerţului de carne vie scotociseră fără rezultat
apreciabil districtele agricole, «o delegaţie de fabricanţi se adresă
domnului Villiers, preşedintele lui Poor Law Board [Asistenţa săracilor],
cu cererea de a se permite din nou întrebuinţarea copiilor săraci şi a
orfanilor din workhouse-uri».130
Ceea ce experienţa îi arată în general capitalistului, este un
excedent de populaţie constant, adică un excedent în raport cu
necesitatea momentană de valorificare a capitalului, cu toate că şirul
succesiv al acestui excedent este format din generaţii de oameni
degeneraţi, din generaţii care trăiesc repede şi se succed repede, culese,
aşa zicând, înainte de a se fi copt.111 Dar, pe de altă parte, această
experienţă îi arată observatorului inteligent cât de repede şi de adânc
producţia capitalistă, care istoriceşte vorbind nu datează decât de ieri, a
atacat însăşi rădăcina puterii vitale a poporului. Ea îi arată cum
degenerarea populaţiei industriale este încetinită numai prin absorbirea
continuă a unor elemente proaspete de la ţară şi cum înşişi lucrătorii de
la ţară au şi început să se ofilească, în ciuda aerului liber în care trăiesc
şi în ciuda acelui principie of natural selection [principiu al selecţiei
naturale], care nu permite decât indivizilor celor mai tari să se menţină
şi care exercită o acţiune atât de puternică asupra lor.112 Capitalul, care
are atâtea “motive întemeiate” de a tăgădui suferinţele generaţiei de
muncitori care îl înconjoară, se lasă influenţat în activitatea sa practică
de perspectiva unei putreziri viitoare a omenirii şi de depopularea, în
cele din urmă inevitabilă, în aceeaşi măsură în care se lasă influenţat de
eventuala prăbuşire a pământului în soare. În orice excrocherie cu
acţiuni, fiecare ştie că furtuna se va dezlănţui odată, dar fiecare speră că
ea va cădea pe capul vecinului, după ce el însuşi va fi cules şi pus în
siguranţă ploaia de aur. Après moi le déluge ! [După mine potopul!] este
lozinca fiecărui capitalist şi a fiecărei naţiuni de capitalişti. Capitalul nu
cunoaşte deci niciun fel de scrupule în ceea ce priveşte sănătatea şi
durata vieţii muncitorilor, acolo unde asemenea scrupule nu-i sunt
impuse de societate.113 La plângerea cu privire la degenerarea fizică şi

278
intelectuală, la moartea prematură, la chinurile muncii excesive, el
răspunde: Cum să ne necăjim de aceste necazuri, dacă ele ne măresc
plăcerea (profitul) ? În general însă lucrul acesta nici nu depinde de
buna sau reaua voinţă a capitalistului individual. Libera concurenţă
impune capitalistului individual legile imanente ale producţiei
capitaliste ca lege coercitivă exterioară.114
Stabilirea unei zile normale de muncă este rezultatul unei lupte
seculare între capitalist şi muncitor. Dar istoria acestei lupte arată două
curente contrarii. Să comparăm, de exemplu, legislaţia industrială
engleză din vremurile noastre cu statutele de muncă engleze din secolul
al XIV-lea până departe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.115
În timp ce legea industrială modernă reduce cu forţa ziua de muncă,
acele statute căutau să o prelungească cu forţa. Totuşi, atunci când
capitalul se află în stare embrionară, atunci când el abia se dezvoltă,
adică atunci când el îşi asigură dreptul de a absorbi o cantitate suficientă
de supramuncă nu numai prin forţa raporturilor economice, dar şi cu
ajutorul puterii politice, pretenţiile sale apar cu totul modeste, dacă le
comparăm cu concesiile pe care este nevoit să le facă, mârâind şi contra
voinţei sale, atunci când a ajuns la maturitate. E nevoie să treacă secole
până ce, ca urmare a modului de producţie capitalist dezvoltat,
muncitorul «liber» consimte în mod voluntar, adică «este silit în mod
social, să vândă cu preţul mijloacelor sale obişnuite de subzistenţă tot
timpul activ al vieţii sale, ba însăşi capacitatea sa de muncă, să-şi vândă
dreptul primului născut în schimbul unui blid de linte. Este deci firesc ca
prelungirea zilei de muncă, pe care capitalul caută să o impună, prin
puterea statului, muncitorilor adulţi, din mijlocul secolului al XLV-lea
până la sfârşitul secolului al XVII-lea, să coincidă în mod aproximativ
cu limita timpului de muncă pe care statul o pune pe alocuri trans-
formării sângelui copiilor în capital, în jumătatea a doua a secolului al
XIX-lea. Ceea ce astăzi este proclamat ca limită oficială a muncii
copiilor sub 12 ani, de exemplu în statul Massachusetts — până în
prezent statul cel mai liber al republicii nord-americane — era încă la
mijlocul secolului al XVII-lea în Anglia zi normală de muncă a unor
meseriaşi viguroşi, a unor argaţi robuşti şi a unor fierari atletici.116
Primul «Statute of Labourers» [lege muncitorească] (23 Eduard
III, 1349*) şi-a găsit pretextul direct (nu cauza, căci legislaţia de acest

279
fel continuă secole de-a rândul, după ce acest pretext dispăruse) în
ciuma cea mare care decimă populaţia, astfel că, după cum spune un
scriitor al tory-ilor, «dificultatea de a angaja muncitori cu preţuri
rezonabile (adică cu preţuri care să le lase acelora care utilizau
muncitorii o cantitate rezonabilă de supranumea) deveni de fapt
insuportabilă».117 Au fost deci impuse prin lege salarii rezonabile,
precum şi o limită a zilei de muncă. Punctul acesta din urmă, singurul
care ne interesează aici, se găseşte repetat în statutul din 1496 (sub
Henric al VII-lea). Ziua de muncă pentru toţi meseriaşii (artificers) şi
muncitorii agricoli avea să dureze, în timpul dintre lunile martie şi
septembrie, de la ora 5 dimineaţa până între orele 7 şi 8 seara, ceea ce nu
s-a realizat însă niciodată, dar orele pentru masă erau: 1 oră pentru micul
dejun, 11/2 ore pentru prânz şi 1/2 de oră pentru masa de la ora 4, adică
dublul celor prevăzute prin legea industrială actualmente în vigoare.118
Iarna, munca avea să dureze de la ora 5 dimineaţa până la căderea
întunericului, cu aceleaşi întreruperi. Un statut din 1562 al reginei
Elisabeta, pentru toţi muncitorii “angajaţi cu leafă, cu ziua sau cu
săptămâna”, lasă neatinsă lungimea zilei de muncă, dar încearcă să
reducă întreruperile la 21/2 ore în timp de vară şi 2 ore în timp de iarnă.
Prânzul avea să dureze numai o oră, iar “somnul de după amiază de l/2
de oră” avea să fie permis numai din mijlocul lui mai până în mijlocul
lui august. Pentru fiecare oră de absenţă urma să se reţină 1 penny (vreo
8 pfennigi) din salariu. În practică însă raportul era cu mult mai
favorabil muncitorilor decât în cartea statutelor. William Petty, părintele
economiei politice şi într-o oarecare măsură inventatorul statisticii,
spune într-o lucrare publicată în ultima treime a secolului al XVII-lea:
“Muncitorii (labouring men, pe atunci, de fapt, muncitorii agricoli)
lucrează câte 10 ore pe zi, luând 20 de mese pe săptămână, anume în
zilele de muncă trei mese pe zi şi duminica două. De aici se vede în mod
clar, că dacă ar vrea să postească în serile de vineri şi să întrebuinţeze
numai o oră şi jumătate pentru prânz şi nu două ore, de la 11 până la 1,
cum fac în prezent, dacă ar lucra deci cu 1/20 mai mult şi ar consuma cu
1
/20 mai puţin, s-ar obţine zecimea din impozitul sus arătat.” 119 N-a avut
oare dreptate doctorul Andrew Ure, când a caracterizat cu indignare bill-
ul de 12 ore din 1833 drept o întoarcere la vremurile întunericului ? E
drept că dispoziţiunile din statute şi cele pomenite de Petty erau valabile

280
şi pentru apprentices (ucenici). Din următoarea plângere se vede însă
care era situaţia, încă la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu munca
copiilor: “Tinerii noştri, aici în Anglia, nu fac nimic până nu se fac
ucenici, iar apoi le trebuie, bineînţeles, mult timp — şapte ani — pentru
a deveni meseriaşi perfecţi”. Germania este, dimpotrivă, lăudată pentru
că acolo copiii primesc din leagăn “o educaţie îndreptată spre o muncă
oarecare”.120
În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, până în epoca
marii industrii, capitalul nu reuşise încă în Anglia ca, plătind valoarea pe
o săptămână a forţei de muncă, să-şi însuşească întreaga săptămână a
muncitorului. Aici fac însă excepţie muncitorii agricoli. Faptul că
puteau trăi o săptămână întreagă cu leafa a 4 zile, nu li se părea
muncitorilor o cauză suficientă ca să muncească şi în celelalte două zile
pentru capitalist. O parte a economiştilor englezi, stând în slujba
capitalului, denunţau cu furie această încăpăţânare, altă parte îi apărau
pe muncitori. Să auzim, de exemplu, polemica dintre Postlethwayt, al
cărui dicţionar comercial se bucura atunci de acelaşi renume pe care îl
au astăzi lucrările asemănătoare ale lui MacCulloch şi MacGregor, şi
autorul, citat mai înainte, al lucrării “Essay on Trade and Commerce”.121
Postlethwayt spune, între altele:” Nu pot încheia aceste câteva
observaţii fără să mă ocup de susţinerea răsuflată, atât de răspândită,
după care muncitorul (industrious poor) nu vrea să muncească 6 zile
pline, dacă poate primi în 5 zile atât cât îi trebuie ca să trăiască. Se trage
deci concluzia că este nevoie de o scumpire intenţionată a mijloacelor de
subzistenţă necesare, prin impozite sau prin alte mijloace, pentru a-l sili
pe meseriaş şi pe muncitorul din manufactură să muncească fără
întrerupere şase zile pe săptămână. Trebuie să cer permisiunea de a avea
altă părere decât aceşti mari politicieni, care luptă pentru sclavia
permanentă a populaţiei muncitoare din acest Regat („the perpetuai
slavery of the working people” ). Ei uită zicătoarea: all work and no
play (munca fără distracţie prosteşte). Nu se mândresc oare englezii cu
genialitatea şi iscusinţa meseriaşilor şi muncitorilor lor din manufacturi,
calităţi care până astăzi au creat mărfurilor britanice o încredere şi un
renume general? Cărei împrejurări i se datora acest lucru? Probabil
numai şi numai felului în care muncitorimea noastră încăpăţânată
înţelege să se distreze. Dacă muncitorii ar fi siliţi să lucreze tot anul în

281
toate cele şase zile ale săptămânii, repetând mereu aceeaşi operaţie,
oare lucrul acesta nu le-ar reduce genialitatea făcându-i proşti şi leneşi,
în loc să-i facă veseli şi îndemânatici ? Şi nu şi-ar pierde oare muncitorii
noştri renumele lor, din cauza acestei sclavii veşnice, în loc să şi-l
menţină ?... La ce iscusinţă meşteşugărească ne-am putea aştepta de la
nişte animale atât de rău încolţite (hard driven animals) ?... Mulţi dintre
ei fac în 4 zile munca pe care o face un francez în 5 sau 6. Dar dacă
englezii ar fi condamnaţi la roboteală veşnică, există temerea că ei ar
degenera (degenerate) mai rău încă decât francezii. Dacă poporul nostru
este vestit pentru vitejia sa în război, nu spunem oare că lucrul acesta se
datorează, pe de o parte, minunatei fripturi şi budinci englezeşti pe care
le mănâncă, şi pe de altă parte, în aceeaşi măsură, spiritului nostru
constituţional al libertăţii ? Şi de ce oare nu s-ar datora genialitatea,
energia şi iscusinţa superioară a meseriaşilor şi muncitorilor noştri din
manufacturi libertăţii cu care ei înţeleg să-şi găsească în felul lor
distracţiile ? Sper că ei nu-şi vor mai pierde niciodată aceste privilegii,
nici viaţa bună din care se trag, în egală măsură, destoinicia lor în
muncă şi curajul lor!” 122
La acestea autorul lui «Essay on Trade and Commerce»
răspunde: «Dacă este o orânduire divină ca în ziua a şaptea a săptămânii
să ne odihnim, acest lucru înseamnă că celelalte zile din săptămână
aparţin muncii (autorul vrea să spună: capitalului, după cum vom vedea
imediat), şi nu se poate susţine că a impune cu forţa această poruncă a
lui Dumnezeu ar fi o cruzime... Că în general, omenirea tinde din fire
spre comoditate şi lenevie, ne-o arată experienţa dezastruoasă pe care o
facem cu purtările plebei noastre din manufacturi, care în medie, nu
lucrează mai mult de 4 zile pe săptămână, afară de cazul că se scumpesc
alimentele... Să presupunem că un bushel de grâu ar reprezenta toate
alimentele unui muncitor şi ar costa 5 şilingi, şi că muncitorul câştigă
câte un şiling pe zi cu munca sa. În acest caz, el nu trebuie să lucreze
decât 5 zile pe săptămână, iar dacă bushelul ar costa 4 şilingi, el n-ar
trebui să lucreze decât 4... Deoarece însă, în cuprinsul Regatului nostru,
salariul este mult mai mare în raport cu preţurile alimentelor, lucrătorul
din manufacturi care lucrează 4 zile mai dispune de un surplus de bani
cu care trăieşte în trândăvie în restul săptămânii... Sper că am spus
destul pentru a demonstra că o muncă moderată timp de 6 zile pe

282
săptămână nu este sclavie. Aşa lucrează muncitorii noştri agricoli şi,
după toate aparenţele, ei sunt cei mai fericiţi dintre muncitori (labouring
poor),123 iar olandezii lucrează aşa în manufacturi şi par a fi un popor
foarte fericit. Aşa lucrează francezii, în măsura în care le permit
numeroasele sărbători124... Dar plebea noastră şi-a pus în cap ideea fixă
că originea ei englezească îi dă prin naştere privilegiul de a fi mai liberă
şi mai independentă decât (muncitorimea) în oricare altă ţară din
Europa. Ei bine, în măsura în care influenţează asupra vitejiei soldaţilor
noştri, această idee poate fi de oarecare folos. Dar cu cât muncitorii din
manufacturi sunt mai puţin plini de ea, cu atât e mai bine pentru ei înşişi
şi pentru stat. Muncitorii n-ar trebui niciodată să se socotească
independenţi de superiorii lor („independent of their superiors” )...
Într-un stat comercial cum este al nostru, în care probabil 7 din 8 părţi
ale populaţiei sunt oameni cu puţină proprietate sau fără proprietate, este
deosebit de periculos ca plebea să fie încurajată.125... Lucrurile nu vor
putea fi pe deplin îndreptate, până ce sărăcimea noastră industrială nu
se va resemna să lucreze 6 zile în schimbul aceleiaşi sume pe care o
câştigă acum în 4 zile.” 126 În acest scop, ca şi pentru “stârpirea leneviei,
a desfrâului şi a visurilor romantice despre libertate”, şi totodată “pentru
reducerea taxei pentru săraci, pentru dezvoltarea spiritului industrial şi
pentru comprimarea preţului muncii în manufacturi”, acest înger păzitor
al capitalului propune un mijloc sigur, anume de a-i închide pe
muncitorii care cad în sarcina asistenţei publice, cu un cuvânt pe
pauperi, într-o “casă ideală de muncă” (an ideal workhouse). “O
asemenea casă trebuie transformată într-o „casă a groazei” (house of
terror).127 În această casă a groazei, în acest “ideal al unui workhouse”,
ar urma să se muncească “14 ore pe zi, inclusiv orele de masă, astfel ca
să rămână 12 ore întregi de muncă”.128
Douăsprezece ore de muncă pe zi în “workhouse-ul ideal”, în
casa groazei de la 1770! Şaizeci şi trei de ani mai târziu, în 1833, când
parlamentul englez reducea, în patru ramuri ale industriei, ziua de
muncă a copiilor între 13 şi 18 ani la 12 ore întregi de muncă, se părea
că a sunat ultimul ceas pentru industria engleză! În 1852, când L.
Bonaparte voia să-şi asigure sprijinul burgheziei, încercând să se atingă
de ziua de muncă legală, muncitorimea franceză a strigat în mod
unanim:” Legea care reduce ziua de muncă la 12 ore este singurul bun

283
care ne-a rămas din legislaţia republicii !” 129 La Zurich munca copiilor
trecuţi de 10 ani este limitată la 12 ore. În Austria munca copiilor între
13 şi 16 ani a fost redusă, în 1862, de la 121/2 la 12 ore. În Austria, în
1860, tot la 12 ore, pentru copiii între 14 şi 16 ani.130 Ce «progres faţă
de 1770» ar fi exclamat cu «exultation» Macaulay !
“Casa groazei” pentru pauperi, pe care, în 1770, sufletul
capitalului nu făcea decât sa o viseze, se înălţă, cu câţiva ani mai târziu,
ca o uriaşă “casă de muncă” pentru înşişi muncitorii din manufacturi.
Ea se chema fabrică. De astă dată idealul păli în faţa realităţii.

6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului de muncă

prin legi coercitive. Legislaţia industrială engleză între
anii 1833—1864

După ce capitalul reuşise, prin eforturi care duraseră secole de-a

rândul, să prelungească ziua de muncă până la limitele sale normale
maxime şi apoi dincolo de ele, până la limitele zilei naturale de 12
ore,131 interveni, începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea,
după apariţia industriei mari, o perturbare cu caracter de avalanşă
violentă şi neînfrânată. Orice barieră impusă de obiceiuri şi de natură, de
vârstă şi de sex, de zi şi de noapte a fost sfărâmată. Chiar şi noţiunile de
zi şi de noapte, cu simplitatea lor rustică din statutele vechi, deveniră
atât de neprecise, încât un judecător englez a fost nevoit, încă în 1860,
să pună în joc o adevărată abilitate talmudică pentru a determina, “în
cunoştinţă de cauză”, ce este ziua şi ce este noaptea.132 Capitalul îşi
serba orgiile sale.
Imediat ce clasa muncitoare, buimăcită de zgomotul producţiei,
îşi reveni oarecum în fire, ea începu să reziste, şi anume mai întâi în
Anglia, ţara de origine a marii industrii. Dar timp de trei decenii
concesiunile obţinute de ea rămaseră pur nominale. Între anii 1802 şi
1833 parlamentul a votat 5 legi ale muncii, dar era destul de şiret ca să
nu voteze niciun ban pentru aplicarea lor obligatorie, pentru cadrele de
funcţionari necesare etc.133 Ele au rămas literă moartă.” Fapt este că
înainte de legea din 1833 copiii şi persoanele tinere au fost sleite de
muncă („were worked” ), toată noaptea, toată ziua, sau atât ziua cât şi
noaptea, ad libitum [după plac].” 134

284
 Abia începând cu legea industrială din 1833 — care se aplică
fabricilor de bumbac, lână, in şi mătase — există pentru industria
modernă o zi normală de muncă. Nimic nu caracterizează mai bine
spiritul capitalului decât istoria legislaţiei industriale engleze din 1833
până în 1864!
Legea din 1833 stabileşte că ziua obişnuită de muncă în fabrică
va începe la ora 5 şi jumătate dimineaţa şi se va termina la ora 8 şi
jumătate seara, iar înlăuntrul acestor limite, adică într-un răstimp de 15
ore, legea permite să se utilizeze persoane tinere (adică persoane între
13 şi 18 ani) la orice vreme din zi, tot presupunându-se că una şi
aceeaşi persoană tânără nu lucrează mai mult de 12 ore în cursul unei
zile, cu excepţia unor anumite cazuri prevăzute în mod special.
Secţiunea a 6-a a legii statorniceşte «că în decursul fiecărei zile trebuie
să i se acorde fiecăreia din aceste persoane cu timpul de muncă redus cel
puţin 11/2 ore pentru masă». Utilizarea copiilor sub 9 ani, cu excepţia pe
care o vom arăta mai jos, a fost interzisă, iar munca copiilor între 9 şi 13
ani a fost redusă la 8 ore pe zi. Munca de noapte, adică, în conformitate
cu această lege, munca între ora 8 şi jumătate seara şi ora 5 şi jumătate
dimineaţa, a fost interzisă pentru toate persoanele între 9 şi 18 ani.
Legiuitorii au fost atât de departe de a se atinge de libertatea
capitalului de a stoarce forţa de muncă a celor adulţi, sau cum o numeau
ei, de libertatea muncii, încât au născocit un sistem special pentru a
evita o asemenea consecinţă înfricoşătoare a legii industriale.
«Marele inconvenient al sistemului de fabrică, aşa cum există
astăzi», spune primul raport al consiliului central al comisiunii din 25
Iunie 1833, “constă în necesitatea pe care o creează de a se prelungi
munca copiilor până la limita extremă a zilei de muncă a adulţilor.
Singurul remediu al acestui inconvenient, fără a se reduce munca
adulţilor, reducere care ar putea da loc la un inconvenient mai mare
decât cel care trebuie înlăturat, pare a fi planul de a se întrebuinţa două
rânduri de copii.” Sub denumirea de sistem de releuri (“system of
relays”; relay înseamnă în englezeşte ca şi în franţuzeşte: schimbarea
cailor de poştă la diferite staţiuni) acest “plan” a fost deci pus în
aplicare, aşa încât, de exemplu, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la
ora 1 şi jumătate d. a. este înhămată o serie de copii între 9 şi 13 ani, iar
de la ora 1 şi jumătate d. a. până la ora 8 şi jumătate seara, altă serie etc.

285
 Drept răsplată pentru faptul că domnii fabricanţi ignoraseră
într-un mod cât se poate de neruşinat toate legile privitoare la munca
copiilor promulgate în ultimii 22 de ani, pilula le-a mai şi fost aurită de
data aceasta. Parlamentul hotărî ca după 1 martie 1834 niciun copil sub
11 ani, după 1 martie 1835 niciun copil sub 12 ani şi după 1 martie 1836
niciun copil sub 13 ani nu va putea lucra în fabrică mai mult de 8 ore!
Acest “liberalism” atât de plin de menajamente pentru “capital“, era cu
atât mai lăudabil, cu cât doctorul Farre, Sir A. Carlisle, Sir B. Brodie,
Sir C. Bell, d-l Guthrie etc., într-un cuvânt cei mai însemnaţi physicians
şi surgeons [medici şi chirurgi] din Londra, declaraseră ca martori în
faţa Camerei Comunelor că periculum in mora [întârzierea prezintă
pericol]! Doctorul Farre se exprimase întrucâtva mai drastic:
“Legiferarea este necesară în mod egal pentru prevenirea morţii în toate
formele în care ea poate fi provocată înainte de vreme, şi fără îndoială
că forma aceasta de a o provoca (în fabrică) trebuie considerată ca una
din cele mai crude.” 135 Acelaşi parlament “reformat”, care, din tandreţe
pentru domnii fabricanţi, a mai menţinut încă ani de-a rândul pe copiii
mai mici de 13 ani în iadul unei munci de 72 de ore pe săptămână în
fabrică, interzise pe de altă parte, din capul locului, plantatorilor, prin
legea de emancipare, care acordă şi ea libertatea cu linguriţa, de a pune
la muncă pe vreun sclav negru mai mult de 45 de ore pe săptămână!
Dar, departe de a fi mulţumit, capitalul începe acum o agitaţie
zgomotoasă, de mai mulţi ani. Această agitaţie avea în special ca obiect
vârsta acelor categorii care sub denumirea de copii nu puteau să
muncească decât 8 ore şi erau supuse unui oarecare învăţământ
obligatoriu. În conformitate cu antropologia capitalistă, vârsta de copil
înceta la 10 ani, în cel mai bun caz la 11 ani. Cu cât termenul de punere
în aplicare deplină a legii industriale, adică anul fatal 1836 se apropia
mai mult, cu atât gloata fabricanţilor se agita mai furioasă. Ei reuşiră,
într-adevăr, să intimideze într-atâta guvernul, încât acesta propuse, în
1835, reducerea limitei de vârstă pentru copii de la 13 la 12 ani. Între
timp însă pressure from without [presiunea din afară] crescu în mod
ameninţător. Camera Comunelor îşi pierdu curajul. Ea refuză să-i arunce
pe tinerii de 13 ani mai mult de 8 ore pe zi sub roata de Juggernaut* a
capitalului, şi legea din 1833 intră în vigoare deplină. Ea rămase
neschimbată până în Iunie 1844.

286
 În cursul deceniului în care această lege a reglementat, la
început în parte apoi în întregime, munca din fabrici, rapoartele oficiale
ale inspectorilor de fabrică sunt pline de plângeri cu privire la
imposibilitatea aplicării ei. Întrucât anume, legea din 1833 dădea
stăpânilor capitalului latitudinea de a fixa începutul, întreruperea şi
sfârşitul muncii de 8, respectiv de 12 ore pentru fiecare “persoană
tânără” şi pentru fiecare “copil” în parte, la orice oră le convenea în
răstimpul de 15 ore dintre ora 5 şi jumătate dimineaţa şi ora 8 şi
jumătate seara, precum şi de a fixa diferitelor persoane ore diferite de
masă, domnii născociră în curând un nou “sistem de releuri”, după care
caii de corvoadă nu sunt schimbaţi la anumite staţiuni, ci sunt mereu
înhămaţi din nou la staţiuni care se schimbă. Nu vom mai insista asupra
frumuseţilor acestui sistem, întrucât va trebui să revenim asupra lui mai
târziu. Este însă limpede, la prima ochire, că acest sistem a înlăturat
legea industrială, şi anume nu numai în ceea ce priveşte spiritul, ci şi în
ceea ce priveşte litera ei. Cum ar fi putut inspectorii de fabrică să
impună timpul de muncă fixat prin lege şi acordarea orelor de masă
legale, din moment ce exista o contabilitate atât de complicată pentru
fiecare copil şi pentru fiecare persoană tânără în parte? Într-un mare
număr de fabrici, abuzul brutal de mai înainte înflori din nou, în scurt
timp, fără a fi sancţionat. Într-o întrevedere cu ministrul de interne
(1844), inspectorii de fabrică dovediră imposibilitatea oricărui control în
condiţiunile noului sistem de releuri născocit.136 Dar între timp
împrejurările se schimbaseră foarte mult. Muncitorii de fabrică
adoptaseră, mai ales după 1838, bill-ul de zece ore ca lozincă electorală
în domeniul economic, aşa cum adoptaseră charter-ul ca lozincă în
domeniul politic. Dar chiar şi o parte a fabricanţilor, şi anume aceia care
îşi organizaseră întreprinderile în conformitate cu legea din 1833,
adresară parlamentului memorii peste memorii cu privire la
“concurenţa” imorală a” fraţilor ipocriţi”, cărora îndrăzneala mai mare
sau împrejurările locale mai favorabile le îngăduiau să violeze legea. În
afară de aceasta, oricât şi-ar fi permis fabricantul izolat să lase frâu liber
vechii sale rapacităţi, purtătorii de cuvânt şi conducătorii politici ai
clasei fabricanţilor impuseră o altă atitudine şi un alt limbaj faţă de
muncitori. Ei deschiseseră campania pentru abrogarea legilor
cerealelor şi, pentru a obţine victoria, le trebuia ajutorul muncitorilor!

287
Ei promiseră deci nu numai o pâine de două ori mai mare, ci şi
adoptarea bill-ului de zece ore în imperiul milenar al free trade-ului.137
Cu atât mai puţin puteau ei combate o măsură care nu urma decât să
transforme legea din 1833 în realitate. În fine, tory-ii, loviţi în interesul
lor cel mai sfânt, renta funciară, tunară cu filantropică indignare
împotriva «practicilor infame»138 ale adversarilor lor.
Aşa se născu legea industrială adiţională din 7 iunie 1844, care
intră în vigoare la 10 septembrie 1844. Ea grupează o nouă categorie de
muncitori printre cei protejaţi, şi anume femeile mai mari de 18 ani. Ele
au fost asimilate în toate privinţele persoanelor tinere, reducându-li-se
timpul de muncă la 12 ore, interzicându-li-se munca de noapte etc.
Pentru prima oară legiuitorul se văzu deci silit să controleze în mod
direct şi oficial şi munca unor majori. În raportul industrial din 1844—
45 se spune în mod ironic: «Nu a ajuns la cunoştinţa noastră niciun
singur caz în care femei majore ar fi protestat împotriva acestei
încălcări a drepturilor lor.» 139 Munca copiilor sub 13 ani a fost redusă
la 61/2 ore, iar în anumite condiţiuni, la 7 ore pe zi.140
Pentru a înlătura abuzurile falsului “sistem de releuri”, legea
conţinea, între altele, următoarele dispoziţiuni de amănunt importante:
“Pentru copii şi persoane tinere, ziua de muncă se va socoti începută din
acel moment în care vreun copil sau vreo persoană tânără începe să
lucreze dimineaţa în fabrică.” Astfel că dacă A începe, de exemplu,
munca la ora 8 dimineaţa, iar B la ora 10, ziua de muncă se va termina şi
pentru B la aceeaşi oră ca şi pentru A. Începutul zilei de muncă va fi
indicat cu ajutorul unui ceas public de exemplu, ceasul de la cea mai
apropiată staţiune de cale ferată, după care urmează să se conducă
clopotul fabricii. Fabricantul este obligat să afişeze un anunţ tipărit cu
litere mari, care să indice începutul, sfârşitul şi pauzele zilei de muncă.
Copiii care îşi încep munca dimineaţa înainte de ora 12 nu mai pot fi
întrebuinţaţi după ora 1 d. a. Echipa de după masă trebuie deci să fie
compusă din alţi copii decât cea de dimineaţă. Cele 11/2 ore pentru masă
trebuie acordate tuturor muncitorilor protejaţi la aceleaşi ore din zi, cel
puţin o oră înainte de ora 3 d. a. Copiii şi persoanele tinere nu pot fi
întrebuinţaţi mai mult de 5 ore înainte de ora 1 d.a., dacă nu li se acordă
o întrerupere de cel puţin o jumătate de oră pentru masă. Copiii,
persoanele tinere şi femeile nu au voie să rămână în timpul meselor în

288
niciuna din încăperile fabricii în care are loc vreun proces de muncă etc.
S-a văzut că aceste dispoziţiuni minuţioase, care reglementează
perioadele, limitele şi întreruperile muncii într-un mod atât de uniform,
după sunetul clopotului, ca la armată, nu erau nicidecum produsul
vreunei fantezii parlamentare. Ele se născură în mod treptat din
împrejurări, ca legi naturale ale modului modern de producţie.
Formularea lor, recunoaşterea lor oficială şi sancţionarea lor de către
puterea statului au fost rezultatul unor lupte de clasă îndelungate. Unul
din primele lor rezultate a fost faptul că practica a supus aceloraşi
limitări şi ziua de muncă a muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, întrucât
în majoritatea proceselor de producţie cooperarea copiilor, a persoanelor
tinere şi a femeilor cu adulţii este indispensabilă în general, în perioada
1844—47 a fost deci în vigoare peste tot şi în mod uniform ziua de
muncă de 12 ore în toate ramurile de industrie supuse legislaţiei
industriale.
Fabricanţii n-au admis însă acest “progres” fără a-l compensa
printr-un “regres”. În urma propunerii lor, Camera Comunelor reduse
vârsta minimă a copiilor care urmau să fie prelucraţi, de la 9 la 8 ani,
pentru a asigura capitalului «aprovizionarea adiţională cu copii de
fabrică», la care avea dreptul după legea divină şi după cea
pământească.141
Anii 1846—47 fac epocă în istoria economică a Angliei,
abolirea legilor cerealelor, desfiinţarea taxelor vamale de import asupra
bumbacului şi a altor materii prime, liberul-schimb declarat stea
conducătoare a operei legislative, într-un cuvânt, începea imperiul de o
mie de ani. Pe de altă parte, mişcarea chartiştilor şi agitaţia pentru ziua
de zece ore îşi atinseră apogeul în anii aceia. Ele găsiră aliaţi în tory-ii
setoşi de răzbunare, în ciuda opoziţiei fanatice a armatei liber-
schimbiste în frunte cu Bright şi Cobden, care îşi călcase cuvântul, mult
disputatul bill de zece ore trecu prin parlament.
Noua lege industrială din 8 iunie 1847 stabili că la 1 iulie 1847
avea să intervină o reducere provizorie a zilei de muncă pentru
“persoanele tinere” (de la 13 până la 18 ani) şi pentru toate
muncitoarele la 11 ore, iar la 1 mai 1848 limitarea definitivă la 10 ore.
În ce priveşte restul, legea nu era decât o completare cu caracter de
amendament a legilor din 1833 şi 1844.

289
 Capitalul întreprinse o campanie preliminară pentru a împiedica
aplicarea integrală a legii la 1 mai 1848, şi anume muncitorii înşişi —
învăţaţi de o pretinsă experienţă a lor — urmau să fie aceia care să ajute
la distrugerea propriei lor opere. Momentul a fost ales cu dibăcie.
“Trebuie să ne amintim că în urma crizei îngrozitoare din 1846—47,
printre muncitorii de fabrică a bântuit o mizerie extraordinară, întrucât
multe fabrici nu lucrau decât un timp redus, iar altele nu lucrau deloc.
Un număr imens de muncitori se găseau din această cauză într-o situaţie
din cele mai dificile, mulţi aveau datorii. Se putea deci presupune cu
oarecare siguranţă că ei vor prefera timpul mai îndelungat de muncă
pentru a-şi putea recupera pierderile suferite, fie plătindu-şi datoriile, fie
scoţându-şi mobila de la muntele de pietate, fie înlocuind obiectele
vândute cu altele noi, sau cumpărând îmbrăcăminte nouă pentru ei şi
pentru familiile lor.” 142 Domnii fabricanţi au încercat să majoreze
efectul natural al acestor împrejurări printr-o reducere generală a
salariilor cu 10 la sută, aceasta, aşa zicând, ca inaugurare a noii ere a
liberului-schimb. Urmară apoi alte reduceri, cu 81/3 la sută, odată cu
reducerea zilei de muncă la 11 ore, şi cu dublul acestui procent, atunci
când ea a fost redusă definitiv la 10 ore. Prin urmare, oriunde permiteau
întrucâtva împrejurările, salariile au fost reduse cu cel puţin 25 la
sută.143 Sub auspicii atât de favorabil pregătite, începu printre muncitori
agitaţia pentru abrogarea legii din 1847. Inspiratorii acestei agitaţii nu se
dădură înapoi nici de la întrebuinţarea înşelăciunii, a ademenirii sau a
ameninţării. Totul a fost însă în zadar. Cu privire la jumătatea de duzină
de petiţii în care muncitorii erau puşi să se plângă «de oprimarea căreia
îi sunt supuşi prin această lege», înşişi petiţionarii, interogaţi personal,
au declarat că au fost forţaţi să semneze. «Suntem oprimaţi, însă de alţii,
nu de legea industrială.» 144 Dar, dacă fabricanţii nu au reuşit să-i facă
pe muncitori să vorbească în sensul dorit de ei, au vociferat în schimb ei
înşişi cu atât mai tare, în presă şi în parlament, în numele muncitorilor.
Ei i-au denunţat pe inspectorii de fabrici că ar fi nişte comisari ai
Convenţiunii, care sacrifică fără milă pe nefericiţii muncitori ideilor lor
fantastice despre îndreptarea lumii. Şi această manevră a dat greş.
Inspectorul de fabrică Leonhard Horner a audiat, atât personal cât şi
prin subinspectorii săi, un mare număr de martori în fabricile din
Lancashire. Aproximativ 70 la sută dintre muncitorii interogaţi s-au

290
declarat pentru 10 ore, un procent cu mult mai redus pentru 11 ore şi o
minoritate cu totul neînsemnată pentru vechile 12 ore.145
O altă manevră” amiabilă” a fost aceea de a pune pe muncitorii
adulţi de sex bărbătesc la o muncă de 12 până la 15 ore şi de a înfăţişa
apoi acest fapt ca cea mai bună expresie a dorinţelor izvorâte din inima
proletariatului. Dar Leonhard Horner,” nemilosul” inspector de fabrică,
îşi făcu şi aici datoria. Majoritatea celor ce lucrau peste timpul legal
declarară că “ar prefera, fără îndoială, să muncească 10 ore în schimbul
unui salariu mai redus, dar că acest lucru nu depinde de ei. Atâţia dintre
ei sunt şomeri şi atâţia filatori sunt nevoiţi să lucreze ca simpli piecers
[muncitori care leagă firul rupt], încât dacă ar refuza să lucreze peste
timpul legal alţii le-ar lua imediat locul, aşa că pentru ei chestiunea se
prezintă astfel: sau să lucreze peste timpul legal, sau să umble pe
drumuri”.146
Campania preliminară a capitalului eşuase şi legea de 10 ore
intră în vigoare la 1 mai 1848. Între timp însă eşecul partidului
chartiştilor, ai cărui conducători fuseseră întemniţaţi şi a cărui
organizaţie fusese distrusă, zdruncinase încrederea clasei muncitoare din
Anglia în propriile sale forţe. Scurt timp după aceea, insurecţia din Iunie
de la Paris şi înăbuşirea ei sângeroasă a unit, în Anglia ca şi în Europa
continentală, toate fracţiunile claselor stăpânitoare, moşierii şi
capitaliştii, lupii de la bursă şi negustorii, protecţioniştii şi liber-
schimbiştii, guvernul şi opoziţia, popii şi liber-cugetătorii, curvele tinere
şi călugăriţele bătrâne într-o singură chemare pentru salvarea
proprietăţii, a religiei, a familiei, a societăţii! Peste tot clasa muncitoare
a fost proscrisă, anatemizată, supusă «legii suspecţilor» («lois des
suspects»). Domnii fabricanţi nu aveau deci de ce să se jeneze. Ei
porniră o revoltă deschisă nu numai împotriva legii de zece ore, dar şi
împotriva întregii legislaţii, care, începând din 1833, încerca să frâneze
întrucâtva stoarcerea liberă a forţei de muncă. Era o proslavery
rebellion [o rebeliune în favoarea sclaviei] în miniatură, dusă timp de
mai bine de doi ani, cu o cinică lipsă de scrupule şi cu o energie
teroristă, ambele cu atât mai ieftine, cu cât capitalistul rebel nu risca
nimic afară de pielea muncitorilor săi.
Pentru a înţelege cele ce urmează, este necesar să ne reamintim
că legile industriale din 1833, 1844 şi 1847 erau toate trei în vigoare, în

291
măsura în care una nu modifica pe cealaltă, că niciuna din ele nu
limitează ziua de muncă a muncitorului de sex bărbătesc mai mare de
18 ani şi că, începând din 1833, perioada de 15 ore, de la ora 5 şi
jumătate dimineaţa până la ora 8 şi jumătate seara, a rămas” ziua”
legală, înăuntrul căreia abia urma să fie prestată munca, la început de 12
ore, iar mai târziu de 10 ore, a persoanelor tinere şi a femeilor, în
condiţiunile prescrise.
Fabricanţii începură pe alocuri să concedieze o parte, câteodată
jumătate, din persoanele tinere şi din muncitoarele utilizate de ei şi
restabiliră în schimb munca de noapte pentru muncitorii adulţi de sex
bărbătesc, muncă ce aproape dispăruse. Legea de 10 ore, strigau ei, nu le
lasă altă alternativă !147
A doua măsură se referea la întreruperile legale pentru masă.
Să-i ascultăm pe inspectorii de fabrică. «De când numărul orelor de
muncă a fost redus la 10, fabricanţii susţin, cu toate că ei nu-şi pun încă
în practică părerea până la ultima consecinţă, că dacă se lucrează, de
exemplu, de la ora 9 dimineaţa până la ora 7 seara, cerinţele legii ar fi
satisfăcute prin aceea că ei ar acorda o oră pentru masă înainte de ora 9
dimineaţa, şi o jumătate de oră după ora 7 seara, adică 11/2 ore pentru
masă. În unele cazuri ei acordă, în prezent, o jumătate de oră sau o oră
întreagă pentru prânz, dar insistă în acelaşi timp asupra faptului că nu
sunt nicidecum obligaţi să acorde vreo parte oarecare din cele 11/2 ore în
cursul zilei de muncă de 10 ore.»148 Domnii fabricanţi susţineau deci că
dispoziţiunile extrem de minuţioase ale legii din 1844 cu privire la
timpul pentru masă nu le-ar acorda muncitorilor decât permisiunea de a
mânca şi de a bea înainte de intrarea lor în fabrică şi după ieşirea lor din
fabrică, adică la ei acasă! Şi de ce oare n-ar lua muncitorii prânzul
înainte de ora 9 dimineaţa ? Dar juriştii coroanei deciseră că orele de
masă prescrise «trebuie acordate în pauze care să se intercaleze în ziua
efectivă de muncă şi că este ilegal să se pretindă o muncă de 10 ore
neîntrerupte, de la ora 9 dimineaţa până la ora 7 seara».149
După aceste demonstraţiuni paşnice, capitalul îşi începu revolta
printr-o măsură care corespundea literei legii din 1844 şi care era deci
legală.
E drept că legea din 1844 interzicea utilizarea, după ora 1 d. a.,
a copiilor între 8 şi 13 ani care fuseseră utilizaţi înainte de ora 12. Dar

292
ea nu reglementa în niciun fel munca de 61/2 ore a copiilor al căror timp
de muncă începea la ora 12 sau mai târziu! Dacă munca lor începea la
ora 12, copiii de 8 ani puteau deci să fie utilizaţi de la ora 12 la ora 1, o
oră, de la ora 2 la ora 4 d. a., 2 ore, şi de la ora 5 până la ora 8 şi
jumătate seara, 31/2 ore, în total deci cele 61/2 ore legale sau şi mai bine.
Pentru a combina utilizarea lor cu munca muncitorilor adulţi de sex
bărbătesc până la ora 8 şi jumătate seara, fabricanţii nu aveau decât să
nu le dea de lucru înainte de ora 2 d. a., şi puteau să-i ţină apoi în fabrică
până la ora 8 şi jumătate seara! “Se admite astăzi în mod expres că din
cauza lăcomiei fabricanţilor, care doresc ca maşinile lor să lucreze mai
mult de 10 ore, în Anglia s-a încetăţenit actualmente practica de a pune
la muncă până la ora 8 şi jumătate seara copii de opt până la treisprezece
ani de ambele sexe, împreună doar cu bărbaţii adulţi, după îndepărtarea
din fabrică a tuturor persoanelor tinere şi a femeilor.”150 Muncitorii şi
inspectorii de fabrică protestară din motive de igienă şi de morală. Dar
capitalul răspunde:
«Faptele mele pe capul meu! Cer dreptul meu!
Executarea şi îndeplinirea înscrisului meu!»
Într-adevăr, după datele statistice prezentate Camerei
Comunelor la 15 Iulie 1850, 3.742 copii erau supuşi acestei «practici»,
cu toate protestele, în 275 de fabrici.151 Dar nici aceasta nu era destul!
Ochiul ager al capitalistului descoperi că legea din 1844 prevede că
dimineaţa munca de 5 ore nu este permisă decât cu o pauză de recreaţie
de cel puţin 30 de minute, dar că legea nu prevede nimic asemănător
pentru munca de după-amiază. Capitalistul ceru şi obţinu deci plăcerea
nu numai de a ţine la muncă chinuitoare de la ora 2 până la ora 8 şi
jumătate seara, fără întrerupere, nişte copii de 8 ani, dar de a-i ţine şi
nemâncaţi!
«Da, pieptul.
Aşa sună înscrisul.»152
Dar această cramponare shylock-iană de litera legii din 1844, în
măsura în care ea reglementează munca copiilor, nu avea decât să
pregătească revolta deschisă împotriva acelei părţi a legii care
reglementează munca «persoanelor tinere şi a femeilor». Ne amintim că
scopul şi conţinutul principal al acelei legi fusese desfiinţarea «falsului
sistem de releuri». Fabricanţii porniră revolta declarând pur şi simplu că

293
acele secţiuni ale legii din 1844, care interzic utilizarea în voie a
persoanelor tinere şi a femeilor în diferite fracţiuni de timp mai scurte,
alese de fabricant în cursul zilei de muncă de cincisprezece ore, ar fi
«rămas relativ suportabile (comparatively harmless), atâta vreme cât
timpul de muncă era limitat la 12 ore. Sub imperiul legii de zece ore ele
ar reprezenta însă o nedreptate (hardship) insuportabilă.»153 Ei îi avizară
deci cu tot calmul pe inspectori că vor trece peste litera legii şi vor
reintroduce vechiul sistem.154 Şi aceasta în interesul muncitorilor rău
sfătuiţi, “pentru a li se putea plăti salarii mai mari.” “Este singurul plan
care ar permite menţinerea supremaţiei industriale a Marii Britanii sub
imperiul legii de 10 ore.”155 «Se poate ca descoperirea infracţiunilor să
fie oarecum dificilă în sistemul de releuri, dar ce înseamnă aceasta ?
(what of that?) Este oare admisibil ca marile interese industriale ale ţării
să fie tratate ca un lucru secundar, numai pentru a-i scuti pe inspectorii
şi subinspectorii de fabrică de puţină trudă (some little trouble) în
plus?»156
Toate aceste baliverne nu avură, bineînţeles, niciun efect.
Inspectorii de fabrică interveniră pe calea justiţiei. În curând se abătu
însă asupra ministrului de interne, Sir George Grey, o asemenea
avalanşă de petiţii din partea fabricanţilor, că acesta, într-o circulară din
5 august 1848, dădu instrucţiuni inspectorilor ca «în general să nu
intervină pentru motive de violare a literei legii, decât dacă se va dovedi
că s-a abuzat de sistemul de releuri pentru ca să fie ţinute la muncă
persoane tinere şi femei mai mult decât 10 ore». În urma acestor
instrucţiuni inspectorul de fabrică J. Stuart permite aşa-zisul sistem de
schimburi înăuntrul perioadei de 15 ore a zilei de muncă pentru întreaga
Scoţie, unde în curând sistemul ajunse la aceeaşi înflorire ca şi înainte.
Dimpotrivă, inspectorii de fabrică din Anglia declarară că ministrul nu
are putere dictatorială pentru a suspenda legile şi continuară să intervină
pe calea justiţiei împotriva rebelilor «proslavery».
Ce foloseau însă acţiunile în justiţie dacă judecătoriile, dacă
aşa-zişii county magistrales157 achitau? În aceste judecătorii domnii
fabricanţi erau propriii lor judecători. Iată un exemplu. Un oarecare
Eskrigge, filator de bumbac de la firma Kershaw, Leese et Co., înaintase
inspectorului de fabrică al districtului său schema unui sistem de releuri
proiectat pentru fabrica sa. Primind un răspuns negativ, el a rămas un

294
timp oarecare în pasivitate. Câteva luni mai târziu, un individ cu numele
de Robinson, filator şi el, care, dacă nu era “Vineri” al lui Eskrigge, era
totuşi un prieten sau o rudă a lui, a fost trimis în faţa judecătorilor de
pace urbani (borough justices) din Stockport, pentru faptul de a fi pus în
aplicare un plan de releuri identic cu acela născocit de Eskrigge.
Completul de judecată era format din 4 judecători, dintre care 3 erau
filatori de bumbac, cu inevitabilul Eskrigge în frunte. Eskrigge îl achită
pe Robinson şi declară apoi că ceea ce este drept pentru Robinson, este
drept şi pentru Eskrigge. Bazat pe propria lui hotărâre, care avea
autoritate de lucru judecat, el introduse imediat sistemul în fabrica sa.158
De fapt, chiar compunerea acestor instanţe era o violare deschisă a
legii.159 «Aceste farse judiciare», exclamă inspectorul Howell,” reclamă
în mod imperios o remediere... Sau puneţi de acord legea cu aceste
hotărâri, sau încredinţaţi-o unui tribunal mai integru, care să-şi pună de
acord hotărârile cu legea... În toate cazurile de acest fel. Cât de mult îşi
doreşte lumea un judecător plătit!” 160
Juriştii coroanei declarară că interpretarea pe care fabricanţii o
dădeau legii din 1848* este absurdă, dar salvatorii societăţii nu se lăsară
abătuţi din drumul lor.” După ce am încercat”, raportează Leonhard
Horner, “să obţin aplicarea legii pornind 10 urmăriri în 7 ocoale
judecătoreşti diferite, găsind sprijin din partea magistraţilor numai
într-un singur caz... socotesc inutilă orice altă urmărire pentru violarea
acestei legi. Acea parte a legii care a avut ca scop uniformizarea orelor
de muncă... nu mai există la Lancashire. Nici eu, nici subagenţii mei nu
dispunem de niciun mijloc pentru a ne convinge că în fabricile în care
există aşa-zisul sistem de releuri nu se utilizează persoane tinere şi femei
mai mult de 10 ore... La sfârşitul lui aprilie 1849, 118 fabrici din
districtul meu lucrau după această metodă, şi în ultimul timp numărul
lor creşte rapid. În general, ele lucrează în prezent 131/2 ore, de la ora 6
dimineaţa până la ora 7 şi jumătate seara, în unele cazuri şi 15 ore, de la
ora 5 şi jumătate dimineaţa până la ora 8 şi jumătate seara.” 161 Încă din
decembrie 1848, Leonhard Horner se afla în posesia unei liste de 65
fabricanţi şi 29 supraveghetori de fabrică, care declarau în mod unanim
că niciun sistem de supraveghere nu poate împiedica în condiţiunile
acestui sistem de releuri o muncă excesivă de cele mai mari proporţii.162
Aceiaşi copii şi aceleaşi persoane tinere erau mutate (shifted) când din

295
atelierul de filatură în cel de ţesătorie etc., când, în cursul aceloraşi 15
ore, dintr-o fabrică într-alta.163 Cum să controlezi un sistem care
abuzează de cuvântul schimb, pentru a amesteca mâinile, asemănător
cărţilor de joc, într-o serie nesfârşită de combinaţii şi pentru a modifica
zilnic orele de muncă şi de odihnă ale diferiţilor indivizi în aşa fel, încât
aceeaşi echipă completă de mâini nu lucrează niciodată împreună în
acelaşi loc şi în acelaşi timp” !164
Dar făcând cu totul abstracţie de surmenarea reală, acest aşa-zis
sistem de releuri era un produs al fanteziei capitalului, cum n-a
întrecut-o niciodată Fourier în cele mai umoristice schiţe ale sale despre
“courtes séances” [şedinţe scurte], numai că atracţia muncii este
transformată aici în atracţia capitalului. Nu avem decât să aruncăm o
privire asupra acelor scheme imaginate de fabricanţi pe care presa
cumsecade le lăuda drept un model de «ceea ce poate îndeplini un grad
rezonabil de grijă şi de metodă» («what a reasonable degree of care and
method can accomplish»). Muncitorii erau împărţiţi uneori în 12 până la
15 categorii, care la rândul lor îşi schimbau mereu elementele lor
componente. În decursul perioadei de 15 ore a zilei de muncă, capitalul
îl atrăgea pe muncitor, ba pentru o jumătate de oră, ba pentru o oră, apoi
îl respingea din nou, pentru ca după aceea să-l tragă din nou în fabrică şi
să-l respingă din nou din ea, gonindu-l încoace şi încolo în frânturi
răzleţe de timp şi fără a-l pierde din mână, până ce munca de 10 ore era
îndeplinită. Ca pe o scenă de teatru, aceleaşi persoane trebuiau să-şi facă
apariţia pe rând în diferitele scene ale diferitelor acte. Dar aşa cum
actorul aparţine scenei tot timpul cât durează piesa, tot aşa şi muncitorii
aparţineau acum fabricii timp de 15 ore, fără a se socoti timpul drumului
spre fabrică şi spre casă. Orele de repaos se transformau astfel în ore de
trândăvie forţată care-l mânau pe tânărul muncitor la cârciumă şi pe
tânăra muncitoare la casa de toleranţă. Ori de câte ori capitalistul
născocea — şi el născocea zilnic — vreo idee nouă pentru a-şi ţine
maşinile în mers timp de 12 sau 15 ore, fără a-şi înmulţi personalul,
muncitorul trebuia să-şi înghită mâncarea ba în cutare frântură de timp,
ba în alta. Pe vremea agitaţiei pentru ziua de 10 ore, fabricanţii ţipaseră
că plebea de muncitori petiţionează urmărind să obţină salariul a
douăsprezece ore de muncă pentru zece ore de muncă. Acum ei
întorseseră medalia. Ei plăteau salariul a zece ore de muncă, dispunând

296
timp de 12 şi 15 ore de forţele de muncă!165 Iată sâmburele chestiunii,
iată cum aplicau fabricanţii legea de zece ore! Erau aceiaşi liber-schim-
bişti onctuoşi şi filantropi, care timp de 10 ani de zile, cât durase agitaţia
împotriva legii cerealelor, le dovediseră muncitorilor până în cele mai
mici amănunte că dacă importul de cereale va fi liber, va fi cu totul
suficientă o muncă de zece ore pentru a-i îmbogăţi pe capitalişti,
avându-se în vedere mijloacele industriei engleze.166
Revolta capitalului, care a durat doi ani, a fost în cele din urmă
încoronată prin decizia uneia din cele patru curţi supreme de justiţie ale
Angliei, Court of Exchequer, care într-o cauză adusă înaintea sa, stabili
la 8 Februarie 1850, că fabricanţii lucrează într-adevar împotriva legii
din 1844, dar că această lege conţine anumite cuvinte care o fac lipsită
de sens. «Cu această decizie, legea de zece ore era abrogată.»167 Un
mare număr de fabricanţi, care până acum se feriseră să aplice sistemul
de releuri persoanelor tinere şi muncitoarelor, îl puseră acum în practică
cu ambele mâini.168
Dar imediat după această victorie, în aparenţă definitivă, a
capitalului, se produse un reviriment. Până acum muncitorii opuseseră o
rezistenţă pasivă, ce-i drept neînduplecată şi reînnoită în fiecare zi. De
astă dată ei protestară, la Lancashire şi Yorkshire, în meetinguri
zgomotoase şi ameninţătoare. Pretinsa lege de zece ore nu este deci,
spuneau ei, decât o simplă farsă, o înşelătorie parlamentară şi n-a avut
niciodată existenţă reală! Inspectorii de fabrică avertizau cu insistenţă
guvernul, arătând că antagonismul de clasă a ajuns la o încordare de
necrezut. Chiar şi o parte dintre fabricanţi murmurau: «Din cauza
hotărârilor contradictorii ale magistraţilor, domneşte o situaţie cu totul
anormală şi anarhică. Alta e legea la Yorkshire, alta la Lancashire, alta
într-o eparhie din Lancashire şi iarăşi alta în vecinătatea ei imediată.
Fabricantul din oraşele mari poate să ocolească legea, cel de la ţară însă
nu găseşte personalul necesar pentru sistemul de releuri şi cu atât mai
puţin pentru deplasarea muncitorilor dintr-o fabrică în alta etc.» Şi
exploatarea egală a forţei de muncă este doar primul din drepturile
omului caracteristice capitalului.
În aceste împrejurări se realiză un compromis între fabricanţi şi
muncitori, consfinţit de Parlament în noua lege industrială adiţională
din 5 august 1850. Ziua de muncă “a persoanelor tinere şi a femeilor” a

297
fost mărită, pentru primele 5 zile ale săptămânii, de la 10 ore la 101/2
ore, iar pentru ziua de sâmbătă ea a fost redusă la 71/2 ore. Munca
urmează să fie prestată în perioada dintre ora 6 dimineaţa şi ora 6
seara,169 cu întreruperi de 11/2 ore pentru mese, care vor fi acordate în
acelaşi timp pentru toţi şi în conformitate cu dispoziţiunile din 1844 etc.
Cu aceasta, sistemul de releuri îşi găsise sfârşitul odată pentru
întotdeauna.170 În ceea ce priveşte munca copiilor, rămase în vigoare
legea din 1844.
O categorie de fabricanţi îşi asigură şi de astă dată, ca şi înainte,
drepturi senioriale speciale asupra copiilor de proletari. Erau fabricanţii
de mătase. În anul 1833 ei ameninţară că «dacă li se răpeşte libertatea
de a istovi copii de orice vârstă timp de zece ore pe zi, aceasta ar
însemna să li se oprească fabricile» (If the liberty of working children of
any age for 10 hours a day was taken away, it would stop their works).
Le este imposibil, spuneau ei, să cumpere un număr suficient de copii
mai mari de 13 ani. Şi astfel, ei obţinură privilegiul dorit. O cercetare
ulterioară arătă că pretextul invocat de ei nu era decât o minciună
sfruntată,171 ceea ce nu-i împiedică însă să-şi ţese mătasea timp de 10
ani, în fiecare zi câte 10 ore, din sângele copiilor mici, care pentru a-şi
putea îndeplini munca trebuiau să stea în picioare pe scaune.172 Legea
din 1844 le «răpea», ce-i drept, «libertatea» de a utiliza copii mai mici
de 11 ani mai mult de 61/2 ore pe zi, dar le asigura privilegiul de a utiliza
copii între 11 şi 13 ani timp de 10 ore pe zi şi desfiinţa învăţământul
obligatoriu prescris pentru ceilalţi copii din fabrici. De data asta
pretextul era următorul: «Fineţea ţesăturii cere o delicateţe deosebită a
degetelor, care poate fi obţinută numai prin intrarea timpurie a copiilor
în fabrică.»173 De dragul degetelor lor delicate, copiii erau sacrificaţi cu
totul, aşa cum în sudul Rusiei vitele cornute sunt tăiate pentru a se
obţine pielea şi seul. În fine, în 1850 privilegiul acordat în 1844 a fost
limitat la răsucitoriile şi urzitoriile de mătase, dar, pentru a se acorda o
compensaţie capitalului, căruia i se răpise «libertatea», timpul de muncă
al copiilor între 11 şi 13 ani a fost urcat aici de la 10 ore la 101/2 ore.
Pretextul: «Munca este mai uşoară în fabricile de mătase decât în
celelalte fabrici şi nicidecum atât de vătămătoare sănătăţii.»174 O anchetă
medicală oficială dovedi ulterior că, dimpotrivă, «coeficientul mediu de
mortalitate este excepţional de urcat în districtele industriei mătăsii, iar

298
în ceea ce priveşte populaţia de sex feminin, el este chiar mai urcat decât
în districtele industriei bumbacului din Lancashire».175 În ciuda
protestelor inspectorilor de fabrică, repetate din jumătate în jumătate de
an, abuzul continuă şi în prezent.176
Numai pentru «persoane tinere şi femei” legea din 1850 a
transformat perioada de 15 ore, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la
ora 8 şi jumătate seara, într-o perioadă de 12 ore, de la ora 6 dimineaţa
până la ora 6 seara. Prin urmare, nu şi pentru copii, care puteau şi acum
să fie utilizaţi o jumătate de oră înainte de începerea acestei perioade şi
21/2 ore după terminarea ei, chiar dacă durata totală a muncii lor nu
putea să întreacă 61/2 ore. În timpul dezbaterilor asupra legii, inspectorii
de fabrică înaintară parlamentului o statistică asupra abuzurilor infame
ce se făceau cu ajutorul acelei anomalii. În zadar însă. Intenţia
nemărturisită era ca, în anii de prosperitate, ziua de muncă să fie mărită
din nou, cu ajutorul copiilor, la 15 ore. Experienţa celor 3 ani următori
arătă însă că asemenea tentativă trebuia să eşueze din cauza rezistenţei
muncitorilor adulţi de sex bărbătesc.177 Din această cauză, legea din
1850 a fost în cele din urmă completată, în 1853, prin interzicerea “de a
se utiliza copii dimineaţa înaintea persoanelor tinere şi a femeilor, şi
seara după ele». De acum înainte, legea industrială din 1850 reglementa,
cu puţine excepţii, ziua de muncă a tuturor muncitorilor din ramurile de
industrie pe care le îmbrăţişa.178 De la promulgarea primei legi
industriale trecuse o jumătate de secol.119
Prin “Printworks- Act” [legea imprimeriilor de stambă etc.] din
1845, legislaţia trecu pentru prima oară dincolo de sfera sa iniţială. Din
fiecare rând al legii se vede cu câtă neplăcere a consimţit capitalul la
această nouă «extravaganţă»! Legea reduce ziua de muncă pentru copiii
între 8 ani şi 13 ani şi pentru femei la 16 ore, între orele 6 dimineaţa şi
10 seara, fără vreo întrerupere legală pentru masă. Muncitorii de sex
bărbătesc, trecuţi de 13 ani, pot fi puşi la muncă după plac, ziua şi
noaptea.180 Era un avort parlamentar.181
Cu toate acestea, principiul învinsese prin victoria repurtată în
ramurile mari ale industriei, care sunt creaţia cea mai caracteristică a
modului de producţie modern. Dezvoltarea lor miraculoasă din anii
1853—1860, care mergea mână în mână cu renaşterea fizică şi morală a
muncitorilor din fabrici, izbea şi ochiul cel mai puţin ager. Înşişi

299
fabricanţii, cărora limitarea şi reglementarea legală a zilei de muncă le
fusese smulsă bucată cu bucată într-un război civil de o jumătate de
veac, se făleau acum cu contrastul dintre industriile lor şi ramurile de
exploatare încă «libere».182 Fariseii «economiei politice» proclamară
acum constatarea necesităţii unei reglementări legale a zilei de muncă
drept descoperire nouă şi caracteristică a «ştiinţei» lor.183 Se înţelege
uşor că, după ce fabricanţii admiseseră ceea ce nu puteau împiedica şi se
împăcaseră cu noua stare de lucruri, puterea de rezistenţă a capitalului
scăzu treptat-treptat, în timp ce puterea de atac a clasei muncitoare
crescu, odată cu numărul aliaţilor ei din straturile sociale care nu erau
direct interesate. De aici un progres relativ rapid, de la 1860 încoace.
Boiangeriile şi albitoriile184 fură supuse legii industriale din
1850 în anul 1860, iar fabricile de dantele şi de ciorapi în 1861. În urma
primului raport al «Comisiunii pentru munca copiilor» (1863),
împărtăşiră aceeaşi soartă şi manufacturile tuturor articolelor de
ceramică (nu numai olăriile), fabricile de chibrituri, focoase, cartuşe,
tapete, catifea din bumbac (fustian cutting) şi o serie de operaţiuni
numeroase, cuprinse sub denumirea de «finishing» (ultima apretură). În
anul 1863, «albitoriile în aer liber»185 şi brutăriile au fost supuse unor
legi speciale, dintre care prima interzice, între altele, munca de noapte
(de la ora 8 seara până la ora 6 dimineaţa) pentru copii, persoane tinere
şi femei, iar a doua, utilizarea calfelor de brutari sub 18 ani între orele 9
seara şi 5 dimineaţa. Asupra propunerilor ulterioare ale comisiei
amintite, care ameninţă să desfiinţeze «libertatea» din toate ramurile
importante ale industriei engleze, afară de agricultură, mine şi
transporturi, vom reveni mai târziu.185a

7. Lupta pentru ziua normală de muncă. Influenţa legislaţiei industriale

engleze asupra celorlalte ţări

Cititorul îşi aminteşte că producerea de plusvaloare sau

stoarcerea de supramuncă formează conţinutul şi scopul specific al
producţiei capitaliste, abstracţie făcând de orice transformare a modului
de producţie însuşi care ar rezulta eventual din subordonarea muncii faţă
de capital. El îşi mai aminteşte că în punctul la care am ajuns până acum
în expunerea noastră numai muncitorul independent, şi deci major din

300
punct de vedere legal, are raporturi contractuale, în calitate de vânzător
de marfă, cu capitalistul. Dacă deci în schiţa noastră istorică rolul
principal îl joacă pe de o parte industria modernă, pe de altă parte
munca unor minori din punct de vedere fizic şi legal, pe cea dintâi nu
am considerat-o decât ca o sferă specială a stoarcerii de muncă, iar pe
cea de a doua ca un exemplu deosebit de izbitor al ei. Fără a anticipa
însă asupra expunerilor ulterioare, vom spune că din simpla înşirare a
faptelor istorice rezultă:
În primul rând: în industriile care sunt mai întâi revoluţionate
prin apă, aburi şi maşini, în aceste prime creaţiuni ale modului de
producţie modern, în filaturile şi în ţesătoriile de bumbac, de lână, de in
şi de mătase, este satisfăcută în primul rând tendinţa capitalului de a
prelungi fără măsură şi fără scrupule ziua de muncă. Abia modul
material de producţie schimbat şi raporturile sociale ale producătorilor
schimbate în mod corespunzător,186 dau naştere mai întâi exceselor fără
măsură şi provoacă apoi, ca o reacţiune, controlul societăţii, care
limitează, reglementează şi uniformizează pe cale de lege ziua de muncă
şi întreruperile ei. Acest control apare deci, în cursul primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea doar ca o legislaţie excepţională.181 După ce
cucerise teritoriul de baştină al noului mod de producţie, se văzu că nu
numai multe alte ramuri ale producţiei intraseră în regimul de fabrică
propriu-zis, dar şi că manufacturi cu metode de lucru mai mult sau mai
puţin perimate, ca olăriile, sticlăriile etc., că meserii de modă veche, ca
brutăriile, că în sfârşit, chiar şi aşa numita muncă la domiciliu, răzleaţă,
cum e facerea cuielor etc.,188 căzuseră de mult pradă exploatării
capitaliste, în aceeaşi măsură ca şi fabrica. Legislaţia a fost astfel
nevoită să dezbrace treptat-treptat caracterul ei de legislaţie
excepţională, sau acolo unde procedează ca în Anglia, după metoda
cazuistică romană, să considere, după plac, drept fabrică (factory) orice
casă în care se lucrează.189
În al doilea rând: istoria reglementării zilei de muncă în unele
ramuri de producţie, în altele lupta care se mai dă şi astăzi pentru
această reglementare, dovedesc până la evidenţă că, pe o treaptă anumită
de maturitate a producţiei capitaliste, muncitorul izolat, muncitorul ca
vânzător «liber» al forţei sale de muncă, este învins fără posibilitate de
rezistenţă. Instituirea zilei normale de muncă este deci produsul unui

301
război civil îndelungat, mai mult sau mai puţin ascuns, între clasa
capitaliştilor şi clasa muncitoare. Întrucât lupta se deschide în sfera
industriei moderne, ea izbucneşte mai întâi în patria acestei industrii, în
Anglia.190 Muncitorii de fabrică englezi au fost campionii nu numai ai
clasei muncitoare engleze, dar ai întregii clase muncitoare moderne,
după cum şi teoreticienii lor au fost primii care au început lupta
împotriva teoriei capitalului.191 Iată de ce filosoful de fabrică Ure de-
nunţă ca o ruşine de neşters a clasei muncitoare din Anglia faptul că a
înscris pe stindardul său «sclavia legilor industriale», în timp ce
capitalul luptă bărbăteşte pentru «libertatea deplină a muncii».192
Franţa şchiopătează încet în urma Angliei. Trebuia să
izbucnească Revoluţia din Februarie, ca să se nască legea de
douăsprezece ore,193 care este mult mai imperfectă decât originalul ei
englez. Totuşi, metoda revoluţionară franceză îşi manifestă avantajele
sale caracteristice. Dintr-o singură lovitură ea dictează tuturor
atelierelor şi fabricilor, fără deosebire, aceeaşi limită a zilei de muncă,
în timp ce legislaţia engleză cedează, împotriva voinţei sale, ba într-un
punct, ba într-altul, supunându-se presiunii împrejurărilor, şi este pe
calea cea mai bună de a da naştere unor noi surse de încurcături
juridice.194 Pe de altă parte, legea franceză proclamă ca un principiu
ceea ce în Anglia a fost obţinut prin luptă numai pentru copii, minori şi
femei şi ceea ce abia acum este reclamat ca un drept de ordin general. 195
În Statele Unite ale Americii de Nord orice mişcare
muncitorească independentă a rămas paralizată, atâta timp cât sclavia
desfigura o parte a republicii. Munca în pielea albă nu se poate
emancipa acolo unde munca în pielea neagră este stigmatizată. Dar din
moartea sclaviei răsări imediat o viaţă nouă, întinerită. Primul fruct al
războiului civil a fost agitaţia pentru ziua de opt ore, care a străbătut
ţara cu viteza locomotivei, de la Oceanul Atlantic la cel Pacific, din
Noua Anglie până în California. Congresul general muncitoresc de la
Baltimore (16 august 1866) declară: «Primul şi marele imperativ al
momentului de faţă, având ca scop eliberarea muncii de sclavia
capitalistă în această ţară, este adoptarea unei legi prin care ziua de 8 ore
să fie declarată zi normală de muncă pentru toate Statele Uniunii
americane. Suntem hotărâţi să punem în cumpănă toată forţa noastră
până ce acest rezultat glorios va fi atins.»196 În acelaşi timp (începutul

302
lui septembrie 1866), «Congresul Muncitoresc Internaţional» de la
Geneva [Congresul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor] hotărî, în
urma propunerii Consiliului General de la Londra: «Declarăm că
limitarea zilei de muncă este o condiţie preliminară, fără de care toate
celelalte sforţări pentru emancipare trebuie să eşueze... Propunem 8 ore
de muncă drept limită legală a zilei de muncă.»
Aşa pecetluieşte, de ambele părţi ale oceanului, mişcarea
muncitorească, născută în mod spontan din chiar raporturile de
producţie, cuvintele inspectorului de fabrică englez R. J. Saunders: «Nu
se vor putea lua niciodată, cu oarecare şanse de succes, măsuri noi
pentru reformarea societăţii, dacă nu se limitează în prealabil ziua de
muncă şi dacă nu se impune respectarea strictă a limitei prescrise.»197
Trebuie să recunoaştem că muncitorul nostru iese din procesul
de producţie altfel decât a intrat în el. În calitate de posesor al mărfii
«forţă de muncă», el a întâlnit pe piaţă alţi posesori de marfă, s-a întâlnit
posesor de marfă cu posesor de marfă. Contractul prin care îi vindea
capitalistului forţa sa de muncă a dovedit, aşa zicând, negru pe alb, că el
dispune liber de persoana sa. După ce târgul a fost încheiat, se descoperă
că el «n-a fost un agent liber», că timpul pentru a cărui durată el este
liber să-şi vândă forţa de muncă, este timpul pentru a cărui durată el este
silit să o vândă,198 că de fapt vampirul care îl suge nu-i dă drumul, «atâta
timp cât mai există un muşchi, un tendon, o picătură de sânge, pe care să
le stoarcă».199 Drept «apărare» împotriva şarpelui care îi chinuieşte,*
muncitorii trebuie să-şi strângă rândurile şi să impună, ca şi clasă, o
lege edictată de stat, un impediment social uriaş, care să-i împiedice pe
ei înşişi să se vândă pe sine împreună cu progenitura lor, printr-un
contract voluntar cu capitalul, la moarte sigură şi la sclavie.200 Locul
pomposului catalog al «drepturilor inalienabile ale omului» îl ia
modesta Magna Charta a zilei de muncă limitate prin lege, care
«lămureşte, în fine, când se termină timpul pe care-l vinde muncitorul şi
când începe timpul care îi aparţine lui însuşi».201 Quantum mutatus ab
illo! [Ce mare transformare!]

303
 NOTE:
35
«O zi de muncă este o mărime nedeterminată; ea poate fi lungă sau scurtă.» (“An
Essay on Trade and Commerce, containing Observations on Taxation etc.”, Londra
1770, pag. 73.)
36
Această întrebare este infinit mai însemnată decât celebra întrebare adresată de Sir
Robert Peel Camerei de Comerţ din Birmingham: “What is a pound ?” [Ce este o liră?],
o întrebare care a putut fi pusă numai pentru că Peel nu ştia mai mult despre natura
banilor decât aşa-zişii “little shilling men” [oameni ai şilingului mic] din Birmingham,
* Limită extremă (Thule — insulă legendară în Nord). — N. T.
37
«Este sarcina capitalistului de a obţine cu capitalul cheltuit o cantitate cât mai mare
de muncă.» («D'obtenir du capital dépensé la plus forte somme de travail possible.» ) (J.
R. Courcelle-Seneuil: «Traité théorique et pratique des entreprises industrielles», ediţia a
2-a, Paris 1857, pag. 62.)
38
«Pierderea unei ore de muncă pe zi reprezintă o pierdere enormă pentru un stat
comercial.» “ Consumul bunurilor de lux este foarte mare la sărăcimea muncitoare din
acest Regat; mai ales la plebea din manufacturi; dar cu această ocazie ei îşi consumă şi
timpul un consum care este mai periculos decât orice.” (“An Essay on Trade and
Commerce etc.”, Londra 1770, pag. 153.)
39
” Dacă muncitorul liber se odihneşte o clipă, economia hapsână, care-l urmăreşte cu
ochi neliniştiţi, pretinde că el o fură.” (N. Linguet: «Théorie des Lois Civiles etc.»,
Londra 1767, vol. II, pag. 466.)
40
În timpul marii greve din 1860—1861 a builder-ilor londonezi [lucrători din
construcţii], care cereau reducerea zilei de muncă la 9 ore, comitetul lor a publicat o
declaraţie care se apropie foarte mult de pledoaria muncitorului nostru. Declaraţia face o
aluzie ironică la faptul că cel mai avid dintre «building masters» [antreprenorii de
construcţia — un oarecare Sir M. Peto — ar avea «reputaţie de sfânt». (Acest Peto a
avut după 1867 acelaşi sfârşit ca şi Strouβberg!).
41
“Acei care muncesc... întreţin în realitate atât pe pensionarii cărora li se zice bogaţi,
cât şi pe ei înşişi.” (Edmund Burke: «Thoughts and Details on Scarcity», Londra, 1800,
pag. 2.)
42
Într-un mod foarte naiv, Niebuhr remarcă în lucrarea sa “Römische Geschichte”: «Nu
putem tăgădui că opere de felul celor din Etruscia, ale căror ruine provoacă uimire, pre-
supun, în statele mici(!), existenţa stăpânilor şi a robilor.» Sismondi, mult mai profund,
spunea că “dantelele de Bruxelles” presupun existenţa patronilor şi a slugilor salariate.
43
“Nu poţi să-i priveşti pe aceşti nenorociţi (din minele de aur situate între Egipt,
Etiopia şi Arabia), care nu au măcar posibilitatea să-şi cureţe trupul şi să-şi acopere
goliciunea, fără să deplângi soarta lor jalnică. Căci aici nu există indulgenţă şi cruţare
pentru cei bolnavi, pentru cei slabi, pentru bătrâni, pentru slăbiciunea femeilor. Mânaţi
de lovituri, toţi trebuie să muncească în continuu, până ce moartea pune capăt
suferinţelor şi mizeriei lor.” (Diodorus Siculus: «Biblioteca Istorică», cartea a 3-a, cap.
13 [pag. 260].)
44
Cele ce urmează se referă la situaţia din provinciile româneşti, aşa cum exista înainte
de schimbarea intervenită după războiul Crimeii.
44a
(Notă la ediţia a 3-a. — Lucrul acesta este valabil şi pentru Germania, în special)

304
pentru Prusia de la răsărit de Elba. În secolul al XV-lea ţăranul german era aproape în tot
locul supus anumitor prestaţiuni în produse şi în muncă, dar de altfel el era, cel puţin în
fapt, un om liber. Coloniştii germani din Brandenburg, Pomerania, Silezia şi Prusia
Orientală erau chiar recunoscuţi de drept ca oameni liberi. Victoria nobilimii în războiul
ţărănesc a pus capăt acestei situaţiuni. Nu numai ţăranii învinşi din Germania de sud
deveniră din nou şerbi. Încă de pe la mijlocul secolului al XVI-lea ţăranii din Prusia
Orientală, Brandenburg, Pomerania, Silezia şi în curând şi cei din Schleswig-Holstein
sunt reduşi din starea de ţărani liberi la aceea de şerbi. (Maurer: «Fronhöfe”, vol. IV.—
Meitzen: “Der Boden des preussischen Staats”. — Hanssen: «Leibeigenschaft în
Schleswig-Holstein».) — F. E.)
* Româneşte în original. — N. T.
** Eroare evidentă. Se va citi 56. — N. T
45
Alte detalii se găsesc la E. Regnault: “Histoire politique et sociale des Principautés
Danubiennes”, Paris 1855 [pag. 303, 321 şi urm.].
46
“În general, în anumite limite, este un semn de prosperitate a fiinţelor organice dacă
ele trec de mărimea mijlocie a speciei lor. În ceea ce priveşte omul, statura sa se
micşorează dacă dezvoltarea sa este împiedecată fie de împrejurări de ordin fizic, fie de
împrejurări de ordin social. În toate ţările europene în care există sistemul conscripţiei,
s-a micşorat, de la introducerea ei, atât statura medie a bărbaţilor adulţi, cât şi în general
aptitudinea lor pentru serviciul militar. Înainte de Revoluţie (1789), statura minimă
pentru infanterist era, în Franţa, de 165 centimetri; în 1818 (legea din 10 martie) ea era
de 157, iar după legea din 21 Martie 1832 ea era de 156 centimetri; în medie au fost
găsiţi inapţi, în Franţa, din cauza staturii prea mici sau a unor defecte fizice, mai mult de
jumătate. În Saxonia statura reglementară era în 1780 de 178 centimetri; în prezent ea e
de 155. În Prusia ea este de 157. Din datele publicate de Dr. Meyer în „Bayrische
Zeitung” din 9 Mai 1862, rezultă că, în Prusia, într-o medie care îmbrăţişează 9 ani de
zile, din 1.000 de recrutaţi, 716 au fost inapţi pentru serviciul militar: 317 din cauza
staturii insuficiente şi 399 din cauză de defecte fizice... în anul 1858, oraşul Berlin nu a
putut prezenta contingentul său de completare; lipseau 156 de oameni.” (J. v. Liebig:
«Die Chemie în ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie», 1862, ediţia a 7-a,
vol. I, pag. 117, 118.)
47
Istoria legii industriale din 1850 urmează în cursul acestui capitol!
48
Perioada de la începutul marii industrii din Anglia până în 1845 o ating doar în mod
incidental şi-i recomand în această privinţă cititorului cartea: “Die Lage der arbeitenden
Klasse în England”, de Friedrich Engels, Leipzig 1845. Cât de adânc a pătruns Engels
spiritul modului de producţie capitalist, arată aşa numitele Factory Reports şi Reports on
Mines [rapoarte industriale, rapoarte asupra minelor] etc., apărute din 1845 încoace, pe
de altă parte, caracterul minunat al descrierilor de detaliu pe care le face e pus în
evidenţă chiar şi de cea mai superficială comparaţie între scrierea sa şi rapoartele
oficiale publicate cu 18 până la 20 de ani mai târziu de «Children's Employment
Commission» [Comisiunea pentru anchetarea muncii copiilor] (1863-1867). Într-adevăr
aceste rapoarte se referă la ramuri ale industriei în care legislaţia industrială nu fusese
încă introdusă până în 1862 şi în care, în parte, ea nu este introdusă nici până în prezent.
În aceste cazuri, situaţiile descrise de Engels n-au suferit deci modificări, mari sau mici,
impuse din afară. Exemplele mele le iau mai ales din perioada comerţului liber de după

305
1848, din acea epocă paradisiacă despre care comis-voiajorii guralivi şi lipsiţi de spirit
ştiinţific ai liberului-schimb le şoptesc [vorfauchen, aluzie la economistul vulgar german
Julius Faucher. — N. T.] germanilor atâtea minunăţii. De altfel, Anglia figurează aici pe
primul plan, numai pentru că ea reprezintă în mod clasic producţia capitalistă şi pentru
că ea singură dispune de o statistică oficială continuă asupra domeniului pe care îl
tratăm.
49
“Suggestions etc. by Mr. L. Horner, Inspector of Factories”, în: “Factories Regulation
Act. Ordered by the House of Commons to be printed 9 Aug. 1859”, pag. 4, 5.
50
“Reports of the Insp. of Fact. 31st Oct. 1856”, pag. 35.
51
“Reports etc. 30th April 1858”, pag. 9.
52
ibid., pag. 43.
53
ibid., pag. 25.
54
“Reports etc. for the half year ending 30th April 1861.” (Vezi Apendicele Nr. 2:
“Reports etc. 31st. Oct. 1862”, pag. 7, 52, 53.) Infracţiunile se înmulţesc din a 2-a
jumătate a anului 1863. (Comp. “Reports etc. ending 31st. Oct. 1863”, pag. 7.)
55
“Reports etc. 3 1st. Oct. 1860”, pag. 23. Fanatismul cu care “mâinile de fabrică” se
opun, după declaraţiile făcute de fabricanţi în faţa justiţiei, oricărei întreruperi a muncii
din fabrică, rezultă din următoarea întâmplare curioasă: La începutul lunii iunie 1836
judecătorii de pace din Dewsbury (Yorkshire) primiră mai multe denunţuri, după care
proprietarii a 8 fabrici mari din apropierea localităţii Batley ar fi violat legea industrială.
Câţiva din aceşti domni au fost acuzaţi de a fi ţinut la muncă 5 băieţi, între 12 şi 15 ani,
din ziua de vineri, ora 6 dimineaţa, până a doua zi, sâmbătă, la ora 4 p. m., fără a le
acorda vreun repaos decât pentru mâncare şi o oră de somn la miezul nopţii. Copiii
aceştia au fost siliţi să muncească, fără odihnă, timp de 30 ore, în aşa numitul «shoddy-
hole” [beciul zdrenţelor], cum i se spune văgăunii în care se rup zdrenţele de lână şi în
care un nor des de praf, de scamă etc. sileşte chiar şi pe lucrătorul adult să-şi lege mereu
gura cu batista pentru a-şi apăra plămânii! Domnii acuzaţi dădură declaraţia solemnă —
în calitate de quakeri, ei erau nişte oameni prea habotnici ca să depună jurământul — că
în marea lor milostenie ei le-ar fi permis acestor copii nenorociţi să doarmă 4 ore, dar că
încăpăţânaţii de copii n-ar fi vrut în niciun chip să meargă la culcare! Domnii quakeri au
fost condamnaţi la o amendă de 20 l. st. Dryden a avut previziunea acestor quakeri:
«O vulpe, de făţărnicie plină.
Se temea să jure, dar ştia să mintă ca un diavol,
Privea ca 'n post, chiorându-se pioasă,
Şi nu îndrăznea să cadă în păcat, fără ca să-şi facă rugăciunea.»
56
“Reports etc. 31st. Oct. 1856”, pag. 34.
57
ibid., pag. 35.
58
ibid., pag. 48.
59
ibid.
60
ibid.
61
ibid.
62
“Moments are the elements of profit.” (“Reports of the Insp. etc. 30th April 1860”,
pag. 56.)
63
Expresia este încetăţenită, în mod oficial, atât în interiorul fabricii, cât şi în rapoartele
industriale.

306
64
“Lăcomia proprietarilor de fabrică, ale căror cruzimi comise în goana după câştig cu
greu au fost întrecute de cele pe care le-au făptuit spaniolii cu ocazia cuceririi Americii
în goana lor după aur.” (John Wade:” History of the Middle and Working Classes”,
ediţia a 3-a, Londra 1833, pag. 114.) Partea teoretică a acestei cărţi, un fel de tratat
succint de economie politică, conţine unele lucruri originale pentru vremea aceea, de
exemplu cu privire la crizele comerciale. Partea istorică este un plagiat neruşinat al
lucrării lui Sir M. Eden: “History of the Poor”, Londra 1799.
65
London “Daily Telegraph” din 17 Ianuarie 1860.
66
Comp. Engels:” Die Lage etc.”, pag. 249—51.
67
“Children's Employment Commission. First Report etc. 1863”, Evidence, pag. 16, 19,
18.
68
«Public Health. 3rd Report etc.», pag. 102, 104, 105.
69
“Children's Employment Commission. 1863”, pag. 24, 22, si XL
70
ibid., pag. XLVII.
71
ibid., pag. LIV.
72
Acest timp suplimentar nu trebuie înţeles drept timp de muncă suplimentar în sensul
nostru. Domnii privesc munca de 101/2 ore drept zi de muncă normală, care cuprinde
deci şi supramunca normală. După aceea începe «timpul suplimentar», care se plăteşte
ceva mai bine. Se va vedea mai târziu, cu altă ocazie, că folosirea forţei de muncă în
cursul aşa zisei zile normale de muncă se plăteşte sub valoarea ei, astfel că «timpul
suplimentar» nu este decât un truc al capitaliştilor pentru a stoarce mai multă
«supramuncă», ceea ce este cazul, de altfel, şi atunci când forţa de muncă utilizată în
cursul «zilei normale» se plăteşte într-adevăr în mod integral.
73
“Children's Employment Commission. 1863”, Evidence, pag. 123, 124, 125, 140 şi
LIV.
74
Piatra acră, în formă de praf sau amestecată cu sare, este un articol obişnuit în comerţ
purtând denumirea semnificativă de” baker's stuff” [material de brutărie].
* Liber-schimbist. — N. T.
75
Se ştie că funinginea este o formă foarte concentrată a carbonului şi constituie un
îngrăşământ pe care homarii capitalişti îl vând arendaşilor englezi. În 1862, “juryman”-ii
[juraţii] britanici aveau să decidă, într-un proces, dacă funinginea care a fost amestecată
fără ştirea cumpărătorului cu 90% praf şi nisip este funingine “veritabilă” în sens
“comercial”, sau funingine “falsificată” în sensul “legii”.” “Amicii comerţului” deciseră
că este funingine comercială «veritabilă», respingând acţiunea arendaşului, care a mai
fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată.
76
Chimistul francez Chevallier, într-o lucrare despre «les sophistifications»
[falsificările} de mărfuri, enumera pentru multe din cele peste 600 articole pe care le
trece în revistă, câte 10, 20, 30 metode diferite de falsificare. El adaugă că nu cunoaşte
toate metodele şi că nu menţionează pe toate pe care le cunoaşte. Pentru zahăr el indică
6 metode de falsificare, pentru ulei 9, pentru unt 10, pentru sare 12, pentru lapte 19,
pentru pâine 20, pentru spirt 23, pentru făină 24, pentru ciocolată 28, pentru vin 30,
pentru cafea 32 etc. Dar nici bunul Dumnezeu nu scapă de această soartă. (Vezi Rouard
de Card: «De la falsification des substances sacramentales», Paris 1856.)
77
“Report etc. relating to the Grievances complained of by the Journeymen Bakers etc.”
Londra 1852 şi “Second Report etc.”, Londra 1863.

307
78
ibid., «First Report etc.”, pag. VI.
79
ibid., pag. LXXI.
80
George Read: “The History of Baking”, Londra 1848, pag. 16.
81
“Report (First) etc. Evidence.” Depoziţia «full priced baker» -ului Cheeseman, pag.
108
82
George Read, ibid. încă la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului ai
XVIII-lea, «factor» -ii (agenţii), care se vârau în toate meseriile posibile, erau denunţaţi
ca “public nuisances” [periculoşi pentru societate]. Astfel, de pildă, la întrunirea
trimestrială a judecătorilor de pace din comitatul Somerset, Grand Jury [Curtea cu juri]
redacta un” presentment” [memoriu] adresat Camerei Comunelor, în care se spune între
altele “că aceşti agenţi ai Blackwell Hall-ului sunt o calamitate publică, păgubind
comerţul de postav; ei trebuie deci reprimaţi ca elemente dăunătoare”. (“The Case of our
English Wool etc.”, Londra 1685, pag, 6, 7.)
83
“First Report etc.”, pag. VIII.
84
Report of Committee on the Baking Trade in Ireland for 1861.
85
ibid.
86
Meeting public al muncitorilor agricoli în Lasswade, lângă Glasgow, la 5 Ianuarie
1866. (Vezi: “Workman's Advocate” din 13 Ianuarie 1866.) înfiinţarea, la sfârşitul
anului 1865, a unui trade-union al muncitorilor agricoli, intervenită mai întâi în Scoţia,
este un eveniment istoric. În unul din districtele agricole cele mai oprimate ale Angliei,
la Buckinghamshire, muncitorii salariaţi organizară, în Martie 1867, o grevă de mari
proporţii pentru ridicarea salariului săptămânal de la 9—10 şilingi la 12 şilingi. — (Din
cele de mai sus se poate vedea că mişcarea proletariatului agricol englez, înăbuşită cu
desăvârşire prin reprimarea, după 1830, a demonstraţiilor sale violente şi mai ales prin
introducerea noii legi a săracilor, reîncepe în deceniul al şaptelea, pentru ca, în cele din
urmă, să capete importanţă epocală în 1872. În volumul II voi reveni asupra acestui
lucru, precum şi asupra Cărţilor Albastre cu privire la situaţia muncitorilor agricoli
englezi, apărute din 1867 încoace. Adaos a ediţia a 3-a.)
87
“Reynolds’ Paper”, Ianuarie 1866. Săptămână cu săptămână acelaşi hebdomadar
publică imediat după aceea, sub «sensational headings» [titluri senzaţionale] ca «Fearful
and fatal accidents» [Accidente groaznice şi fatale], «Appalling tragedies» [Tragedii
îngrozitoare] etc., o listă întreagă de noi catastrofe feroviare. La acestea, un muncitor de
la linia North Stafford răspunde: «Oricine cunoaşte urmările ce pot fi provocate de
slăbirea, chiar pentru o singură clipă, a atenţiei maşinistului şi a fochistului. Şi cum ar
putea să fie altfel, când munca se prelungeşte fără nicio măsură, pe vreme oricât de rea,
fără întrerupere şi fără odihnă? Să luăm drept exemplu un caz care se întâmplă zilnic.
Lunea trecută un fochist şi-a început munca dis de dimineaţă. El şi-a încheiat-o după 14
ore şi 50 de minute. Fără să fi avut măcar timpul să bea un ceai, a fost chemat din nou la
muncă. El a trebuit deci să robotească fără întrerupere timp de 29 ore şi 15 minute. În
restul săptămânii munca se repartizează precum urmează: Miercuri 15 ore; joi 15 ore şi
35 minute; vineri 141/2 ore; sâmbătă 14 ore şi 10 minute; total săptămânal, 88 ore şi 40
minute. Şi acum, închipuiţi-vă uimirea lui când nu a primit plata decât pentru 6 zile de
muncă. Omul era novice şi întrebă ce anume se înţelege sub o zi de muncă. Răspunsul:
13 ore, adică 78 ore pe săptămână. Dar plata celorlalte 10 ore şi 40 minute? După multă
ciorovăială mai obţinu o gratificaţie de 10 pence (mai puţin de 10 groşeni de argint).»

308
(ibid., numărul din 4 Februarie 1866.)
88
Vezi F. Engels: «Die Lage etc.», pag. 253, 254.
89
Doctorul Letheby, medic la Board of Health [Serviciul sanitar], a declarat atunci:
“Pentru un adult, minimul de aer într-un dormitor ar trebui să fie de 300 picioare cubi,
iar într-o cameră de locuit, de 500 picioare cubi.” Doctorul Richardson, medic şef al
unui spital londonez, declară: «Cusătoresele de tot felul, modistele, lucrătoarele de
confecţiuni şi cusătoresele simple suferă de o mizerie triplă — muncă excesivă, lipsă de
aer şi lipsă de hrană sau digestie insuficientă. În general această muncă este, în orice caz,
mai potrivită pentru femei decât pentru bărbaţi. Dar nenorocirea acestei ocupaţiuni este
că ea a fost monopolizată, mai ales în capitală, de vreo 26 capitalişti, care prin mijloace
de constrângere ce izvorăsc din capital (that spring from capital), storc economie din
muncă (force economy out of labour; adică economisesc cheltuieli, risipind forţa de
muncă). Puterea lor este resimţită în cuprinsul întregii acestei clase de muncitoare. Dacă
o croitoreasă reuşeşte să-şi formeze o mică clientelă, concurenţa o forţează să se
epuizeze în muncă la domiciliu, pentru a şi-o menţine, iar aceeaşi muncă excesivă ea
trebuie să o impună în mod necesar şi ajutoarelor sale. Dacă afacerea nu-i reuşeşte sau
dacă nu este în stare să-şi înjghebeze o afacere pe cont propriu, ea se adresează unei
întreprinderi, în care munca nu este mai puţină, dar în care plata este sigură. În această
situaţie ea devine o adevărată sclavă, împinsă încoace şi încolo de orice fluctuare a
societăţii; ba murind, sau aproape murind de foame acasă într-o încăpere mică; ba
ocupată 15, 16 sau chiar 18 ore din 24, într-un aer insuportabil şi cu o hrană care, chiar
dacă ar fi bună, nu poate fi digerată din cauza lipsei de aer curat. Din aceste victime se
întreţine oftica, boală datorată în mod exclusiv lipsei de aer.» (Dr. Richardson: «Work
and Overwork», în «Social Science Review», 18 iulie 1863.)
90
«Morning Star», 23 Iunie 1863. «Times» se folosi de această întâmplare pentru a lua
apărarea posesorilor de sclavi americani împotriva lui Bright etc. «Foarte mulţi dintre
noi», spune ziarul, «sunt de părere că atâta vreme cât provocăm moartea femeilor
noastre tinere prin muncă excesivă, întrebuinţând biciul foametei în locul biciului real,
nu avem dreptul să agităm spiritele împotriva unor familii care s-au născut ca posesoare
de sclavi şi care cel puţin îşi hrănesc bine sclavii şi nu-i pun la munci excesive.»
(“Times”, 2 iulie 1863.) În acelaşi mod un ziar al tory-ilor, «Standard», îi face o aspră
dojana reverendului Newman Hali: «Pe posesorii de sclavi el îi excomunică, dar se
roagă împreună cu oamenii cumsecade care-i silesc pe vizitiii şi pe conducătorii de
omnibuse din Londra etc. să muncească câte 16 ore pe zi în schimbul unui salariu de
mizerie. În fine, vorbi şi oracolul, domnul Thomas Carlyle, despre care am scris încă în
1850: “Geniul s-a dus dracului, cultul a rămas.” Într-o parabolă scurtă el reduce singurul
eveniment măreţ al istoriei contemporane, războiul civil american, la faptul că Petru din
Nord vrea să-i spargă capul lui Paul din Sud, pentru că Petru din Nord îşi «închiriază»
muncitorii “cu ziua”, iar Paul din Sud «pe viaţă». («Macmillan's Magazine.» Ilias
Americana in nuce, numărul din august 1863 [pag. 301].) Astfel s-a spart, în fine, şi
băşica de săpun a simpatiei tory-ilor pentru muncitorul salariat de la oraş, — de o
simpatie pentru cel agricol nici pomeneală! Miezul adevărat se cheamă — sclavaj!
91
Dr. Richardson: «Work and Overwork», în «Social Science Review», 18 iulie 1863
[pag. 476 şi urm.].
92
“Children's Employment Commission. Third Report, Londra 1864”, pag. IV, V, VI.

309
93
“La Staffordshire, ca şi în Sudul Ţării Galilor, sunt utilizate fete şi femei tinere în
minele de cărbuni şi pe câmpurile de cocs, şi anume nu numai ziua, dar şi noaptea. În
rapoartele făcute parlamentului, acest fapt a fost adeseori menţionat şi caracterizat drept
o practică legată de inconveniente mari şi evidente. Femeile, lucrând împreună cu
bărbaţii şi abia deosebindu-se de ei prin îmbrăcăminte, acoperite cu murdărie şi cu fum,
sunt expuse să se depraveze, întrucât îşi pierd orice stimă faţă de propria lor persoană,
lucru care este o urmare aproape inevitabilă a ocupaţiei lor nefeminine.” (“Children's
Employment Commission. Third Report. Londra 1864”, pag. 194, XXVI; comp. Fourth
Report (1865) 61, pag. XIII.) Tot astfel şi în fabricile de sticlă.
94
«Pare un lucru natural», observă un fabricant de oţel, care întrebuinţează copii la
munca de noapte, «ca băieţii care lucrează noaptea să nu doarmă ziua şi să nu-şi mai
poată găsi odihnă, hoinărind în tot cursul zilei următoare.» (ibid., Fourth Rep. 63, pag.
XIII.) Cu privire la importanţa luminii solare pentru conservarea şi dezvoltarea trupului,
un medic observă, între altele: «Lumina are şi o influenţă directă asupra ţesuturilor
corpului, cărora le dă vigoare şi elasticitate. Muşchii animalelor cărora nu li se dă
cantitatea normală de lumină devin moi şi-şi pierd elasticitatea, puterea nervilor îşi
pierde tensiunea din cauza lipsei de stimulare şi dezvoltarea a tot ce se află în curs de
creştere este oprită... În ceea ce priveşte copiii, accesul continuu şi abundent al luminii şi
al razelor solare directe în timpul unei părţi a zilei este absolut esenţial pentru sănătatea
lor. Lumina contribuie la transformarea alimentelor într-un sânge sănătos şi întăreşte
fibra, după ce aceasta s-a format. De asemeni, ea acţionează ca un excitant asupra
organelor vizuale, provocând astfel o activitate sporită în diferite funcţiuni ale
creierului.» Domnul W. Strange, medic şef la «General Hospital» din Worcester, din a
cărui lucrare despre “Sănătate” (1864) am scos acest pasagiu, scrie într-o scrisoare
adresată unuia din comisarii anchetatori, domnul White, următoarele: “Am avut ocazia
înainte, la Lancashire, să observ efectele muncii de noapte asupra copiilor utilizaţi în
fabrici, şi, în opoziţie cu asigurarea curentă a unora din patroni, declar cu hotărâre că
sănătatea copiilor a avut foarte repede de suferit de pe urma ei.” (ibid., 284, pag. 55)
Faptul că asemenea lucruri formează în general obiectul unor controverse serioase, arată
cel mai bine modul în care producţia capitalistă acţionează asupra «funcţiunilor
cerebrale» ale capitaliştilor şi ale retainer-ilor [vasalilor] lor.
95
ibid., 57, pag. XII.
96
ibid., (4th Report 1865) 58, pag. XII.
97
ibid.
98
ibid., pag. XIII. Nivelul de cultură al acestor «forţe de muncă» trebuie, în mod firesc,
să fie aşa cum apare din următoarele dialoguri, la care a luat parte unul din comisarii de
anchetă! «Jeremias Haynes, de 12 ani:...Patru ori patru fac opt, dar patru de câte patru (4
fours) sunt 16... Un rege e aceluia care deţine toţi banii şi tot aurul. („A king is him that
has all the money and gold.” ) Avem un rege, se spune că ar fi regină; i se spune
principesa Alexandra. Se zice că ea s-ar fi căsătorit cu fiul reginei. O principesă este un
bărbat.» Wm. Turner, de 12 ani: «Nu trăiesc în Anglia. Cred că există o asemenea ţară,
dar n-am ştiut-o înainte.» John Morris, de 14 ani: «Am auzit vorbindu-se că Dumnezeu
a făcut lumea şi că toată lumea s-a înecat în afară de un singur om; am auzit că acesta ar
fi fost o păsărică.» William Smith, de 15 ani: «Dumnezeu a făcut bărbatul, bărbatul a
făcut femeia.» Edward Taylor, de 15 ani: «Nu ştiu nimic despre Londra.» Henry

310
Matthewman, de 17 ani: «Câteodată mă duc la biserică... Un nume despre care se
predică e al unui oarecare Isus Hristos, dar nu pot spune niciun alt nume şi nici nu ştiu să
spun nimic despre el. El n-a fost ucis, ci a murit ca ceilalţi oameni. Într-un anumit fel el
n-a fost ca ceilalţi oameni pentru că era religios într-un anumit fel, şi alţii nu este.» («He
was not the same as other people in some ways, because he was religious în some ways,
and others isn't.») (ibid. 74, pag. XV.) «Dracul este o persoană bună. Nu ştiu unde
trăieşte.»«Hristos a fost un om rău.» («The devil is a good person. I don't know where he
lives.» «Christ was a wicked man.» ) «Această fetiţă (de 10 ani) a silabisit, în loc de
God, Dog şi nu cunoştea numele reginei.» («Ch. Empl. Comm., V. Rep. 4866», pag. 55,
Nr. 278.) Acelaşi sistem care domneşte în manufacturile ce metal amintite există şi în
fabricile de sticlă şi în cele de hârtie. În fabricile de hârtie în care hârtia se
confecţionează cu ajutorul maşinilor munca de noapte este regula generală pentru toate
operaţiunile, afară de aceea a asortării zdrenţelor. În unele cazuri munca de noapte este
continuată fără întrerupere toată săptămâna, prin sistemul echipelor de schimb, de obicei
de duminică noaptea până sâmbăta următoare, la ora 12 noaptea. Echipa care face
schimbul de zi lucrează 5 zile de câte 12 ore şi o zi de 18 ore, iar echipa de noapte
lucrează 5 nopţi de câte 12 ore şi una de 6 ore, în fiecare săptămână. În alte cazuri
fiecare echipă lucrează câte 24 ore, un schimb după altul, în zile alternative O echipă
lucrează 6 ore în ziua de luni şi 18 ore sâmbăta, pentru a împlini 24 ore. În alte cazuri s-a
introdus un sistem intermediar, după care toţi cei ocupaţi la maşinile de confecţionat
hârtie lucrează în fiecare zi a săptămânii câte 15—16 ore. Acest sistem, spune comisarul
anchetator Lord, pare să reunească toate relele sistemelor de schimb de 12 şi de 24 ore.
Copii sub 13 ani, tineri sub 18 ani şi femei lucrează după acest sistem de noapte. În
sistemul de 12 ore ei erau nevoiţi uneori, din cauza lipsei schimburilor, să lucreze
schimbul dublu de 24 de ore. Depoziţiile martorilor dovedesc că băieţii şi fetele lucrează
foarte adesea un plus de timp care face de multe ori ca munca să dureze neîntrerupt 24
sau 36 ore. La operaţiunea «continuă şi invariabilă» din camerele de lustruire, găsim fete
de 12 ani care lucrează toată luna, zi de zi, câte 14 ore, «fără vreun repaos sau vreo
întrerupere regulată, afară de două, cel mult trei întreruperi de câte o jumătate de oră
pentru masă». În unele fabrici în care s-a renunţat cu totul la munca de noapte regulată,
se face o muncă excesivă care întrece orice măsură, şi «aceasta de multe ori în operaţiuni
din cele mai murdare şi din cele mai monotone, la temperaturi din cele mai ridicate».
(«Children's Employment Commission, Report IV, 1865», pag XXXVIII şi XXXIX.)
* Fahrenheit. — N. T.
99
“Fourth Report etc. 1865”, 79, pag. XVI.
100
ibid., 80, pag. XVI.
101
ibid., 82, pag. XVII.
102
“În epoca noastră, bogată în reflecţii şi raţionamente, nu face două parale acela care
nu ştie să indice pentru orice lucru, oricât de rău şi de stricat ar fi, un motiv întemeiat.
Tot ce a fost stricat în lume, a fost stricat din motive întemeiate.” (Hegel:
“Enzyklopädie”, partea întâia: “Die Logik”, pag. 249.)
103
“Children's Employment Commission, IV. Report 1865”, pag. 85. Scrupulelor la fel
de delicate ale fabricanţilor de sticlă, după care «mese regulate» pentru copii ar fi o
imposibilitate, întrucât în modul acesta o anumită cantitate de căldură pe care o radiază
sobele s-ar transforma într-o «pierdere pură», fiind «risipită în vânt», comisarul

311
anchetator White le răspunde, impresionat de «cumpătarea», «abstinenţa» şi «spiritul de
economie» al capitaliştilor atunci când e vorba de cheltuirea banilor lor, şi de «risipa»
pe care o fac cu vieţile omeneşti, risipă ce aminteşte de Timur-Tamerlan, şi răspunsul
său este cu totul altul decât ar fi fost acela al lui Ure, Senior etc. şi al mărginiţilor lor
imitatori germani, ca Roscher şi alţii: «Este posibil să se risipească o anumită cantitate
de căldură peste cea actuală prin organizarea unor mese regulate; dar chiar exprimată în
bani, această cantitate nu înseamnă nimic pe lângă risipa de forţă vitală („the waste of
animal power” ), pe care o suferă în prezent Regatul prin faptul că în fabricile de sticlă
copii în curs de creştere nu-şi găsesc repaosul necesar pentru a lua masa şi a-şi face
digestia în linişte.» (ibid., pag. XLV.) Şi aceasta în «anul progresului» 1865! Abstracţie
făcând de cheltuirea de forţă pricinuită de ridicarea şi transportarea poverilor, un
asemenea copil, întrebuinţat în fabricile de sticlă care produc butelii şi flintglas, parcurge
cu picioarele, în cursul muncii sale neîntrerupte, un drum de 15 până la 20 mile
(engleze) în timp de 6 ore! Şi munca durează adesea 14 până la 15 ore!! În multe din
aceste fabrici de sticlă există, ca şi în filaturile din Moscova, sistemul schimbului de 6
ore. “În cursul timpului de muncă al săptămânii, perioada cea mai lungă de repaos
neîntrerupt este de 6 ore, din care se scade timpul necesar pentru drumul la fabrică şi de
la fabrică, pentru spălat, pentru îmbrăcat, pentru masă, operaţiuni care toate costă timp.
Astfel timpul care rămâne de fapt pentru repaos este cel mai scurt posibil. Niciun
moment pentru joc sau pentru plimbare în aer curat, decât în dauna somnului, atât de
necesar unor copii care îndeplinesc o muncă atât de grea, la o temperatură atât de
ridicată... Dar şi somnul acesta scurt este întrerupt, prin aceea că copilul trebuie să se
trezească noaptea sau este trezit ziua de zgomotul de afară.” Domnul White menţionează
cazuri în care un băiat a lucrat 36 de ore în şir şi altele în care băieţi de 12 ani robotesc
până la ora 2 noaptea, dormind apoi în atelier până la ora 5 dimineaţa (3 ore!), pentru a
reîncepe apoi munca! «Cantitatea de muncă», declară autorii raportului general,
Tremenheere şi Tufnell, «pe care o prestează băieţii, fetele şi femeile în timpul
schimburilor lor („speli of labour” ) de zi sau de noapte este fabuloasă.» (ibid. XLIII şi
XLIV.) Şi poate că în acest timp, seara târziu, proprietarul vreunei fabrici de sticlă, «plin
de abstinenţă», merge acasă de la club, pe două cărări, cântând prosteşte: “Britons never,
never shall be slaves!” [Englezii nu vor fi niciodată, niciodată sclavi!]
104
În Anglia, de exemplu, se mai întâmplă din când în când ca, la ţară, un muncitor să
fie condamnat la închisoare pentru profanarea zilei a şaptea, făptuită prin aceea că a
lucrat în grădiniţa din faţa casei. Acelaşi muncitor este condamnat pentru violare de
contract dacă lipseşte duminica, chiar din bigotism, de la munca în fabrica metalurgică,
în fabrica de hârtie sau în fabrica de sticlă. Dreptcredinciosul parlament nu cunoaşte
profanări ale zilei a şaptea întâmplate în «procesul de valorificare» al capitalului. Într-un
memoriu (August 1863) în care muncitorii cu ziua din magazinele de peşte şi păsări de
la Londra cer desfiinţarea muncii din ziua de duminică, se spune că munca lor durează
în primele 6 zile ale săptămânii, în medie, câte 15 ore pe zi, iar duminica 8 până la 10
ore. Din acest memoriu reiese în acelaşi timp că această «muncă de duminică» este
încurajată în special de gurmanzii rafinaţi, bigoţi şi aristocratici, ai Exeter Hall-ului.
«Sfinţii» aceştia atât de grijulii «in cute curanda” [în grija pentru propria lor bună stare
fizică] îşi dovedesc creştinismul prin abnegaţia cu care îndură istovirea în muncă,
lipsurile şi foamea altora. Obsequium ventris istis (muncitorilor) perniciosius est.

312
[Huzurul este mai vătămător pentru ei (adică pentru muncitori).]
105
“În rapoartele noastre anterioare am reprodus constatările unor fabricanţi cu
experienţă, rapoarte din care rezultă că orele suplimentare... conţin, fără îndoială,
pericolul unei sleiri premature a forţei de muncă a oamenilor.” («Child. Empl. Comm.,
IV. Report 1865”, 64, pag. XIII.)
106
Cairnes: “The Slave Power”, pag. 110, 111.
107
John Ward: «History of the Borough of Stoke-upon-Trent», Londra 1843, pag, 42.
108
Cuvântarea lui Ferrand în Camera Comunelor la 27 Aprilie 1863.
109
“That the manufactures would absorb it and use it up. Chiar acestea au fost cuvintele
fabricanţilor de bumbac.” (ibid.)
110
ibid. Cu toată bunăvoinţa sa, Villiers era «prin lege» în situaţia de a respinge cererea
fabricanţilor. Domnii îşi ajunseră însă scopul prin bunăvoinţa oficiilor locale pentru
săraci. Domnul A. Redgrave, inspector de fabrică, ne asigură că de astă dată sistemul
după care orfanii şi copiii pauperilor sunt consideraţi prin lege ca apprentices (ucenici)
«nu a fost însoţit de vechile neajunsuri»— (cu privire la aceste «neajunsuri», comp.
Engels. «Die Lage der arbeitenden Klasse etc.») —, cu toate că într-un caz, ce-i drept,
«s-a făcut abuz cu acest sistem, atunci când un număr de fete şi femei tinere au fost duse
din districtele agricole ale Scoţiei la Lancashire şi Cheshire». În acest «sistem»
fabricantul încheie un contract cu conducerile caselor de săraci, pentru anumite
perioade. El hrăneşte, îmbracă şi găzduieşte pe copii, dându-le un mic supliment în bani.
Oarecum ciudată apare următoarea observaţie a domnului Redgrave, în special dacă ne
gândim că chiar dintre anii de prosperitate ai industriei engleze a bumbacului anul 1860
este unic şi că, osebit de aceasta, salariile erau mari, deoarece cererea extraordinară de
braţe de muncă se lovi de depopularea Irlandei, de o emigrare fără precedent din
districtele agricole ale Angliei şi Scoţiei spre Australia şi America, de o reducere
pozitivă a populaţiei din unele districte agricole engleze, datorită în parte compromiterii
puterii vitale, dusă la succes deplin, iar în parte acţiunii anterioare a negustorilor de
carne vie, acţiune care absorbise populaţia disponibilă. Şi, cu toate acestea, domnul
Redgrave spune: «Acest fel de muncă (a copiilor din casele de săraci) este însă căutată
numai atunci când nu se poate găsi alta, întrucât este o muncă scumpă (high-priced
labour). Salariul obişnuit al unui băiat de 13 ani este de aproximativ 4 şilingi pe
săptămână dar cu 4 şilingi pe săptămână nu poţi să găzduieşti, să îmbraci şi să hrăneşti
50 sau 100 de băieţi, să le asiguri asistenţa medicală şi supravegherea corespunzătoare şi
să le mai dai şi un mic supliment în bani.» («Rep. of the Insp. of Factories for 30th April
1860», pag. 27.) Domnul Redgrave uită să spună cum este în stare muncitorul să facă
toate acestea pentru băieţii săi cu salariul lor de 4 şilingi, dacă fabricantul nu este în
stare să le facă pentru 50 sau 100 de băieţi, care sunt găzduiţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi în
comun. Pentru ca să nu se tragă concluziuni greşite din text, trebuie să mai remarc aici
că industria engleză a bumbacului, de când a fost supusă Factory Act-ului din 1850, cu
reglementarea timpului de muncă etc., trebuie privită ca industrie model a Angliei.
Muncitorul din industria engleză a bumbacului se află în toate privinţele într-o situaţie
mai bună decât tovarăşul său de pe continent. “Muncitorul de fabrică din Prusia lucrează
cel puţin cu 10 ore mai mult pe săptămână decât rivalul său englez, iar dacă lucrează
acasă la războiul de ţesut propriu, dispare şi această limitare a orelor de muncă
suplimentare.” (“Rep. of the Insp. of Fact. 31st. Oct. 1855”, pag. 103.) Inspectorul de

313
fabrică Redgrave, amintit mai sus, a făcut, după expoziţia industrială din 1851, o
călătorie pe continent, în special în Franţa şi în Prusia, pentru a cerceta stările din
fabricile de acolo. Despre muncitorul de fabrică din Prusia el spune: “El primeşte un
salariu suficient pentru a-şi procura hrana simplă şi puţinul confort cu care este obişnuit
şi mulţumit... El trăieşte mai prost şi munceşte mai greu decât rivalul său englez.” (“Rep.
of the Insp. of Fact. 31st. Oct. 1853”, pag. 85.)
111
“Cei surmenaţi mor cu o rapiditate surprinzătoare; dar locurile acelora care dispar
sunt completate imediat şi schimbarea frecventă a persoanelor nu provoacă nicio
modificare pe scenă.” («England and America», Londra 1833, vol. I, pag. 55. Autor E.G.
Wakefield.)
112
Vezi: “Public Health. Sixt Report of the Medical Officer of the Privy Council 1863”,
publicat la Londra, 1864. Acest raport se ocupă mai ales de muncitorii agricoli.
“Comitatul Sutherland a fost înfăţişat ca unul în care situaţia s-a îmbunătăţit mult, dar o
anchetă nouă a descoperit că în unele districte, care altădată erau renumite pentru
bărbaţii lor frumoşi şi pentru soldaţii lor curagioşi, locuitorii au degenerat,
transformându-se într-o rasă slabă şi pipernicită. În regiunile cele mai sănătoase, pe
povârnişurile colinelor din faţa mării, feţele copiilor sunt tot atât de străvezii şi de palide
ca acelea ale copiilor din atmosfera mucegăită a unei fundături londoneze.” (Thornton:
«Over-Population etc.», pag. 74, 75.) Ei seamănă într-adevăr cu cei 30.000 de “gallant
highlanders” [cavaleri de la munte], pe care Glasgow-ul îi înghesuie împreună cu
prostituatele şi cu hoţii în wynds [uliţele] şi closes [curţile] sale.
113
“Cu toate că sănătatea populaţiei este un element atât de important al capitalului
naţional, ne e teamă că trebuie să recunoaştem că capitaliştii nu sunt deloc preocupaţi să
întreţină şi să preţuiască această comoară... Fabricanţilor le-a fost impusă consideraţia
pentru sănătatea muncitorilor.” (“Times”, 5 Noiembrie 1861.) “Bărbaţii din West Riding
au ajuns să facă postav pentru omenirea întreagă... sănătatea populaţiei muncitoreşti a
fost sacrificată şi peste câteva generaţii rasa ar fi degenerat; a intervenit însă o reacţiune.
Orele de muncă ale copiilor au fost limitate etc.” («Report of the Registrar General for
October 1861.»)
114
Din această cauză constatăm, de exemplu, că la începutul anului 1863 26 firme,
posesoare de olării întinse în Staffordshire, între care şi J. Wedgwood şi fii, cer, într-un
memoriu, «intervenţia coercitivă a statului». «Concurenţa cu alţi capitalişti» nu le
permite să facă limitări” voluntare” ale timpului de muncă la copii etc. “Oricât am
deplânge deci relele menţionate mai sus, ar fi imposibil ca ele să fie împiedicate prin
vreun acord între fabricanţi... Având în vedere toate cele de mai sus, am ajuns la
convingerea că este necesară o lege coercitivă.” («Child. Empl. Comm. 1st. Rep. 1863»,
pag. 322.)
Adaos la nota 114. Un exemplu mult mai izbitor ne-a oferit trecutul cel mai recent.
Preţurile ridicate ale bumbacului într-o epocă de conjunctură febrilă îi făcuseră pe
posesorii unor ţesătorii de bumbac din Blackburn să reducă de comun acord timpul de
muncă în fabricile lor înăuntrul unei perioade de timp determinate. Termenul expira pe
la sfârşitul lui noiembrie (1871). Între timp, fabricanţii mai bogaţi, care combină filatura
cu ţesătoria, folosiră scăderea producţiei provocată de acea convenţie ca să lărgească
propria lor întreprindere şi să culeagă astfel beneficii mari în dauna meşterilor mici.
Aceştia din urmă, în disperarea lor, se adresară... muncitorilor de fabrică, cerându-le să

314
facă o agitaţie serioasă pentru ziua de muncă de nouă ore şi promiţându-le ajutoare în
bani pentru acest scop!
115
Aceste statute ale muncii, pe care le găsim în acelaşi timp şi în Franţa, în Ţările de
Jos etc., au fost abrogate, în Anglia, în mod formal abia în 1813, după ce fuseseră de
mult înlăturate de raporturile de producţie.
116
«Niciun copil sub 12 ani nu poate fi ocupat într-o fabrică mai mult de 10 ore pe zi.»
«General Statutes of Massachusetts» 63, ch. 12. (Ordonanţele au fost publicate din 1836
până în 1858.) «Munca ce se execută în decurs de 10 ore pe zi se va considera zi de
muncă legală în toate întreprinderile industriale de bumbac, lână, mătase, hârtie, sticlă şi
cânepă, precum şi în industria de fier şi în cea siderurgică. Se mai dispune că în viitor
niciun tânăr ocupat în vreo fabrică nu va putea fi reţinut sau îndemnat să lucreze mai
mult de 10 ore pe zi sau 60 de ore pe săptămână; apoi, că în viitor niciun tânăr sub 10
ani nu va putea fi întrebuinţat ca muncitor într-o fabrică de pe teritoriul acestui stat.»
«State of New Jersey. An act to limit the hours of labour etc. 61 and 62.»— (Legea din
11 Martie 1855.) «Niciun tânăr între 12 şi 15 ani nu poate fi utilizat într-o întreprindere
de fabrică mai mult decât 11 ore pe zi, sau înainte de ora 5 dimineaţa, sau după ora 71/2
seara» («Revised Statutes of the State of Rhode Island etc.», ch. 39, § 23, 1 iulie 1857.)
* Adică legea din al 23-lea an de domnie a lui Eduard al III-lea. — Nota Inst. M. E. L.
117
«Sophisms of Free Trade», ediţia a 7-a, Londra 1850, pag. 205. Acelaşi tory admite,
de altfel: “Legi ale parlamentului care reglementau salariile împotriva muncitorilor şi în
favoarea patronilor se menţinură într-o perioadă lungă de 464 de ani. Populaţia crescu.
Acum aceste legi au devenit inutile ei supărătoare” (ibid., pag. 206.)
118
Cu privire la acest statut, J. Wade observă, cu drept cuvânt:«Din statutul de la 1496
reiese că hrana era considerată ca echivalent al unei treimi din venitul unui meseriaş şi al
unei jumătăţi din venitul unui muncitor agricol, ceea ce înseamnă un grad mai mare de
independenţă pentru muncitori decât cel existent astăzi, când hrana muncitorilor din
agricultură şi manufactură se află într-un raport cu mult mai ridicat faţă de salariile lor.»
(J. Wade: «History etc.», pag. 24, 25 şi 577.) Părerea că această diferenţă s-ar datora
cumva diferenţei în raportul dintre preţurile alimentelor şi cele ale îmbrăcămintei, astăzi
şi atunci, este înlăturată printr-o privire oricât de superficială în «Chronicon Pretiosum
etc.», de Episcopul Fleetwood, ediţia I-a, Londra 1707; ediţia a 2-a, Londra 1745.
119
W. Petty: “Political Anatomy of Ireland”, 1672, ediţia 1691, pag. 10.
120
«A Discourse on the Necessity of Encouraging Mechanick Industry», Londra 1689,
pag. 13. Macaulay, care a falsificat istoria engleză aşa cum o cereau interesele partidului
whig şi ale burgheziei, declamă precum urmează: «Folosirea prematură a copiilor la
muncă... s-a practicat în secolul al XVII-lea pe o scară de necrezut faţă de nivelul de
atunci al industriei. La Norwich, sediul principal al industriei lânii, un copil de 6 ani era
socotit capabil de muncă. O seamă de scriitori ai acelei epoci, şi printre ei mulţi care
erau socotiţi ca foarte bine intenţionaţi, menţionează cu entuziasm („exultation” ) faptul
că numai în acest oraş băieţii şi fetele creează o bogăţie care constituie, peste cele
necesare propriei lor întreţineri, o valoare de 12.000 lire sterline pe an. Cu cât cercetăm
mai atent istoria trecutului, cu atât avem mai multe motive să respingem părerea acelora
care socotesc epoca noastră ca generatoare de rele sociale noi... Ceea ce este nou, este
inteligenţa care descoperă aceste rele şi spiritul de umanitate care le vindecă.» («History
of England», vol. I, pag. 419.) Macaulay ar fi putut să mai relateze că nişte amis du

315
commerce [amici ai comerţului] «foarte bine intenţionaţi» povesteau cu «exultation», în
secolul al XVII-lea, cum într-o casă de săraci din Olanda un copil de 4 ani era utilizat la
muncă şi că acest exemplu de «vertue mise en pratique» [virtute pusă în practică] a fost
folosit drept model în toate lucrările umanitariştilor de felul lui Macaulay, până în epoca
lui A. Smith. Este adevărat că, odată cu apariţia manufacturii, spre deosebire de
meserie, apar urme ale exploatării copiilor, exploatare care la ţărani există dintotdeauna
până la un oarecare grad, şi anume într-o formă cu atât mai dezvoltată cu cât jugul îl
apasă mai greu pe ţăran. Tendinţa capitalului este evidentă, dar deocamdată faptele mai
sunt încă tot atât de izolate ca şi apariţia unor copii cu două capete. De aceea, ele au fost
notate cu «exultation» pentru contemporani şi pentru lumea posterioară, şi recomandate
pentru imitare de către «amicii comerţului», care presimţeau viitorul. Acelaşi sicofant şi
fante literar scoţian, Macaulay, mai spune: «Astăzi se aude vorbindu-se numai de regres,
dar se vede numai progres.» Ce ochi, dar mai ales ce urechi!
121
Dintre acuzatorii muncitorilor, cel mai înfuriat este autorul anonim, citat în text, al
lucrării «Essay on Trade and Commerce, containing Observations on Taxation etc.»,
Londra 1770. Acelaşi lucru în lucrarea sa anterioară: «Consideration on Taxes», Londra
1765. Aceeaşi linie o urmează şi Polonius Arthur Young, statistician şi palavragiu fără
pereche. Dintre apărătorii muncitorilor se găsesc în prima linie: Jacob Vanderlint în:
“Money answers all Things”, Londra 1734, reverendul Nathanael Forster, D. D. în: “An
Enquiry into the Causes of the Present High Price of Provisions”, Londra 1767, Dr.
Price, şi mai ales Postlethwayt, atât într-un supliment la al său «Universal Dictionary of
Trade and Commerce», cât şi în «Great Britain's Commercial Interest explained and
improved», ediţia a 2-a, Londra 1755. Faptele ca atare le găsim constatate la numeroşi
alţi scriitori contemporani, între alţii şi la Josiah Tucker.
122
Postlethwayt, ibid. «First Preliminary Discourse», pag. 14.
123
«An Essay etc.» Autorul însuşi povesteşte la pag. 96 în ce consta încă în 1770
“fericirea” muncitorilor agricoli englezi. «Forţele lor de muncă („their working
powers”) sunt mereu încordate la maximum („on the stretch” ); ei nu pot trăi mai rău
decât trăiesc („they cannot live cheaper than they do” ), nici să muncească mai greu»
(«nor work harder»).
124
Protestantismul joacă un rol important în geneza capitalului, chiar şi numai prin aceea
că transformă aproape toate zilele tradiţionale de sărbătoare în zile de muncă.
125
ibid., pag. 15, 41, 96, 97, 55, 57.
126
ibid., pag. 69. Jacob Vanderlint declara încă în 1734 că secretul plângerilor
capitaliştilor cu privire la lenevia muncitorimii ar consta pur şi simplu în pretenţia lor ca
în schimbul aceluiaşi salariu ea să muncească 6 zile în loc de 4.
127
ibid., pag. 242: «O asemenea casă ideală de muncă trebuie transformată într-o „casă
a groazei”, nu într-un azil pentru săraci în care ei ar primi hrană suficientă, ar fi
îmbrăcaţi în haine calde şi decente şi n-ar avea să muncească decât puţin.»
128
“In this ideal workhouse the poor shall work 14 hours în a day, allowing proper time
for meals, in such manner that there shall remain 12 hours of neat labour.” (ibid.)
«Francezii», zice el, «râd de ideile noastre entuziaste despre libertate.» (ibid. pag. 78.)
129
“Ei se opuneau unei munci de mai mult de 12 ore pe zi, în special din cauză că legea
care fixa acest număr de ore este singurul bun care le mai rămânea din legislaţia
republicii.” (“Rep. of Insp. of Fact. 31st. Oct. 1856”, pag. 80.) Legea franceză a celor 12

316
ore, din 5 Septembrie 1850, o ediţie burgheză a decretului dat de guvernul provizoriu
din 2 Martie 1848, se întinde asupra tuturor atelierelor fără deosebire. înainte de
această lege, ziua de muncă nu era limitată în Franţa. În fabrici ea era de 14, 15 ore şi
mai mult. Vezi: “Des classes ouvrières en France pendant l'année 1848. Par M.
Blanqui.” Domnul Blanqui, economistul, nu revoluţionarul, fusese însărcinat de guvern
cu anchetarea situaţiei muncitorilor.
130
Şi în privinţa reglementării zilei de muncă Belgia se dovedeşte a fi un stat burghez
model. Lordul Howard de Welden, plenipotenţiar englez la Bruxelles, comunică la 12
Mai 1862 Foreign Office-ului [departamentul externelor]: “Ministrul Rogier mi-a
declarat că munca copiilor nu este limitată nici de vreo lege generală, nici de
reglementări locale; că în cursul ultimilor trei ani guvernul avea intenţia, în fiecare
şedinţă, să propună Camerelor o lege privitoare la această chestiune, dar că a găsit de
fiecare dată un obstacol de neînlăturat în teama bănuitoare faţă de orice legislaţie care ar
fi fost în contrazicere cu principiul libertăţii absolute a muncii!”
131
“Este desigur foarte regretabil că o clasă oarecare de persoane trebuie să se trudească
12 ore pe zi. Dacă se adaugă timpul pentru luarea meselor şi pentru drumul spre atelier,
şi de la atelier acasă, se ajunge de fapt la 14 din cele 24 de ore ale zilei... Ca să nu mai
vorbim de urmările asupra sănătăţii, sper că nimeni nu va ezita să admită că, din punct
de vedere moral, o asemenea absorbire integrală, neîntreruptă, a timpului claselor
muncitoare, începând de la vârsta fragedă de 13 ani, iar în ramurile “libere” ale
industriei de la o vârstă şi mai fragedă, este extrem de dăunătoare şi constituie un rău
îngrozitor... În interesul moralei publice şi al creşterii unei populaţii destoinice, precum
şi pentru a-i procura marii mase a poporului plăcerea unei vieţi decente, trebuie să
insistăm ca în toate ramurile de activitate o parte a fiecărei zile de muncă să fie rezervată
recreaţiei şi odihnei.” (Leonhard Horner, în “Reports of Insp. of Fact. for 31st. Dec.
1841”.)
132
Vezi: «Judgement of Mr. J. H. Otwey, Belfast, Hilary Sessions, County Antrim
1860.»
133
Foarte caracteristic pentru regimul lui Ludovic Filip, le roi bourgeois [regele
burghez], este faptul că singura lege industrială promulgată pe timpul lui, la 22 Martie
1841, nu a fost niciodată aplicată. Şi această lege se referă numai la munca copiilor. Ea
fixează 8 ore pentru copiii între 8 şi 12 ani, 12 ore pentru copiii între 12 şi 16 ani etc.,
stabilind multe excepţii care admit munca de noapte chiar şi pentru copiii de 8 ani.
Supravegherea şi punerea în practică a legii rămaseră, în ţara în care orice şoarece este
supravegheat de poliţie, pe seama «amicilor comerţului» şi a bunăvoinţei lor. Abia din
1853 încoace există, într-un singur departament, Departamentul din Nord, un inspector
guvernamental plătit. Nu mai puţin caracteristic pentru dezvoltarea societăţii franceze în
genere este faptul că până la revoluţia din 1848 legea lui Ludovic Filip a rămas unică în
atotcuprinzătoarea uzină legislativă franceză!
134
“Reports of Insp. of Fact. 30th April 1860”, pag. 51.
135
“Legislation is equally necessary for the prevention of death, in any form in which it
can be prematurely inflicted, and certainly this must be viewed as a most cruel mode of
inflicting it.”
* Juggernaut (Jagannätha), denumire a divinităţii hinduse Vişnu. Se spune că sub carul
care îi purta statuia unii credincioşi exaltaţi se lăsau zdrobiţi. — N. T, 136 «Reports of

317
Insp. of Fact. 31st. October 1849», pag. 6.
137
“Reports of Insp. of Fact. 31st. October 1848”, pag. 98.
138
De altfel, Leonhard Horner întrebuinţează expresia «nefarious practice» în mod
oficial. («Reports of Insp. of Fact. 31st. October 1859», pag. 7.)
139
«Reports etc. for 30th Sept. 1844», pag. 15.
140
Legea permite utilizarea copiilor timp de 10 ore, dacă nu lucrează în fiecare zi, ci din
două în două zile. În general, această dispoziţie a rămas fără efect.
141
“Întrucât reducerea timpului lor de muncă ar duce la angajarea unui mare număr (de
copii), s-a socotit că aprovizionarea adiţională cu copii în vârstă de 8 şi 9 ani ar
satisface cererea sporită.” («Reports etc. 30tb Sept. 1844», pag. 13.)
142
“Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1848”, pag. 16.
143
«Am constatat că oamenilor care avuseseră 10 şilingi pe săptămână li se scădea 1
şiling în contul reducerii generale a salariilor cu 10% şi încă un şiling şi 6 pence pentru
reducerea timpului de muncă, în total 2 şilingi şi 6 pence, şi totuşi majoritatea ţinea ferm
la bill-ul de 10 ore.» (ibid.)
144
“Când am semnat petiţia, am declarat în acelaşi timp că nu fac bine. — Dar de ce aţi
semnat-o ? — Pentru că aş fi fost aruncat pe drumuri dacă aş fi refuzat. — Petiţionarul
se simţea într-adevăr «oprimat», nu însă de legea industrială.” (ibid., pag. 102.)
145
ibid., pag. 17. În circumscripţia domnului Horner au fost ascultaţi 10.270 muncitori
adulţi de sex bărbătesc din 181 de fabrici. Depoziţiile lor se găsesc în apendicele
raportului industrial pentru jumătatea de an ce se termină în Octombrie 1848. Depoziţiile
acestor martori constituie un material valoros şi în altă privinţă.
146
“Reports of Insp. of Fact. 31st October 1848.” Vezi depoziţiile Nr. 69, 70, 7L 72, 92,
93 din “Apendice”, culese de Leonhard Horner personal, şi Nr. 51, 52, 58, 59, 62, 70,
culese de subinspectorul A. Unul din fabricanţi mărturisi el însuşi adevărul. Vezi Nr. 14
după Nr. 265, ibid.
147
ibid., pag. 133, 134.
148
“Reports etc. for 30th April 1848”, pag. 47.
149
“Reports etc. for 31st Oct. 1848”, pag. 130.
150
ibid., pag. 42.
151
“Reports etc. for 31st Oct. 1850”, pag. 5, 6.
152
Natura capitalului rămâne aceeaşi în formele sale nedezvoltate ca şi în formele sale
dezvoltate. În codicele care a fost impus pe teritoriul New-Mexicului sub influenţa
posesorilor de sclavi, scurt timp înainte de izbucnirea războiului civil american, se
spune: În măsura în care forţa de muncă a muncitorului a fost cumpărată de capitalist,
muncitorul «este banul lui» (al capitalistului). («The labourer is his (the capitalist's)
money.») Aceeaşi concepţie era curentă şi printre patricienii romani. Banii pe care ei îi
avansaseră debitorului plebeu se transformaseră prin intermediul alimentelor în carnea şi
sângele datornicului. “Carnea şi sângele” acesta era deci” banul lor”. De aici caracterul
shylock-ian al legii celor 10 table. [În ediţia franceză Marx a corectat această eroare,
scriind: “12 table”. — N. T.] Nu ne pronunţăm asupra ipotezei lui Linguet după care
creditorii patricieni organizau din când în când, dincolo de Tibru, festinuri la care se
servea carne de debitor fiartă, aşa cum nu ne pronunţăm nici asupra ipotezei lui Daumer
cu privire la cina cea de taină a creştinilor.
153
“Reports etc. for 30th April 1848”, pag. 28.

318
154
Acest lucru îl declară, printre alţii, de exemplu filantropul Ashworth, într-o scrisoare
către Leonhard Horner, redactată într-o respingătoare manieră de quaker. (“Reports etc.
for 30th April 1849”, pag. 4.)
155
ibid., pag. 134.
156
ibid., pag. 140.
157
Aceşti “county magistrates”, aceşti “great unpaid” [marii neplătiţi], cum îi numeşte
W. Cobbett, sunt un fel de judecători de pace neplătiţi, recrutaţi dintre oamenii cu vază ai
comitatului. Ei formează de fapt judecătoriile patrimoniale ale claselor stăpânitoare.
158
ibid., pag. 21, 22. Vezi exemple similare, ibid., pag. 4, 5.
159
Prin 1 şi 2 William IV, c. 24, s. 10, cunoscută sub denumirea de Sir John Hobhouse's
Factory Act, se interzice ca proprietarul unei filaturi de bumbac sau al unei ţesătorii, sau
tatăl, fiul sau fratele unui asemenea proprietar să funcţioneze ca judecători de pace în
chestiuni care privesc Factory Act-ul.
160
ibid.
* Eroare evidentă. Se va citi 1844. — N. T.
161
“Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 5.
162
“Reports etc. for 31st Oct. 1849”, pag. 6.
163
“Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 21.
164
“Reports etc. Ist Dec. 1848”, pag. 95.
165
Vezi: “Reports etc. for 30th April 1849”, pag. 6, şi discutarea pe larg a “shifting
system” -ului de către inspectorii de fabrică Howell şi Saunders în “Reports etc. for 3Ist
Oct. 1848”. Vezi şi petiţia împotriva “shift system” -ului, adresată reginei de către clerul
din Ashton şi împrejurimi, în primăvara anului 1849.
166
Vezi, de exemplu: «The Factory Question and the Ten Hours Bill», de R. H. Greg,
[Londra] 1837.
167
F. Engels: «Die englische Zehnstundenbill»(în «Neue Rheinische Zeitung.
Politischökonomische Revue», editată de mine; numărul din Aprilie 1850, pag. 13).
Aceeaşi “înaltă” curte descoperi în timpul războiului civil american o combinaţie de
cuvinte care transformă legea contra echipării vaselor de piraţi tocmai în contrariul ei.
168
“Reports etc. for 30th April 1850.”
169
Iarna, această perioadă poate să dureze de la ora 7 dimineaţa până la ora 7 seara.
170
“Legea actuală (din 1850) a fost un compromis, prin care muncitorii au renunţat la
beneficiul legii de 10 ore în schimbul avantagiului de a începe si încheia în mod
simultan munca pentru cei cu timpul de muncă limitat.” (“Reports etc. for 30th April
1852”, pag. 14.)
171
“Reports etc. for 30th Sept. 1844”, pag. 13.
172
ibid.
173
«The delicate texture of the fabric in which they were employed requiring a lightness
of touch, only to be acquired by their early introduction to these factories.» («Reports
etc. for 30th Sept. 1844», pag. 20.)
174
“Reports etc. for 31st Oct. 1861”, pag. 26.
175
ibid., pag. 27. În general, situaţia populaţiei muncitoreşti supuse legii industriale s-a
ameliorat mult din punct de vedere fizic. Toate mărturiile medicale sunt unanime în
această privinţă şi propriile mele constatări, făcute în perioade diferite, m-au convins de
acest lucru. Totuşi, şi abstracţie făcând de coeficientul enorm de mortalitate al copiilor

319
în primii ani de viaţă, rapoartele oficiale ale doctorului Greenhow evidenţiază situaţia
sanitară nefavorabilă din districtele industriale, în comparaţie cu «districtele agricole cu
sănătate normală». Iată una din dovezi — un tabel din raportul său privitor la anul 1861:

Coeficientul Coeficientul
de mortalitate de mortalitate
Procentul Procentul
de pe urma de pe urma
bărbaţilor femeilor Felul
afecţiunilor afecţiunilor
adulţi Districtul adulte ocupaţiei la
pulmonare de pulmonare de
ocupaţi în ocupare în femei
fiecare fiecare
manufactură manufactură
100.000 100.000
bărbaţi femei
14,9 593 Wigan 644 18,0 bumbac
42,6 708 Blackburn 734 34,9 bumbac
worsted [lână
37,3 547 Halifax 564 20,4
filată.—N. T.]
41,9 611 Bradford 603 30,0 worsted
31,0 691 Macclesfield 804 26,0 mătase
14,9 588 Leek 705 17,2 mătase
Stoke-upon-
36,6 721 665 19,3 olărie
Trent
30,4 726 Woolstanton 727 13,9 olărie
Opt districte
- 305 agricole 340 - -
sănătoase
176
Se ştie cât de greu au renunţat «liber-schimbiştii” englezi la taxele vamale
protecţioniste asupra produselor de mătase. Locul protecţiei împotriva importului din
Franţa îl luă acum lipsa de protecţie a copiilor din fabricile engleze.
177
“Reports etc. for 30th April 1853”, pag. 31.
178
În anii apogeului industriei engleze a bumbacului, 1859 şi 1860, unii fabricanţi
încercară să ademenească pe filatorii etc. adulţi de sex bărbătesc ca să consimtă la
prelungirea zilei de muncă, promiţându-le salarii mari pentru timpul suplimentar.
Muncitorii din categoriile handmule spinners şi self-actor minders puseră capăt acestei
experienţe printr-un memoriu adresat patronilor lor, în care se spune, între altele:
«Pentru a spune lucrurilor pe nume, viaţa ne este o povară, şi atâta timp cât suntem
legaţi de fabrică cu 2 zile pe săptămână (20 de ore) mai mult decât ceilalţi muncitori, ne
simţim în ţara noastră ca nişte Hoţi şi ne facem singuri reproşul că permanentizăm un
sistem care ne vatămă fiziceşte şi moraliceşte, atât pe noi, cât şi pe urmaşii noştri... De
aceea vă aducem respectuos la cunoştinţă că începând de la Anul Nou nu vom mai lucra
niciun minut mai mult decât 60 de ore pe săptămână, de la ora 6 la ora 6, minus
întreruperile legale de 11/2 ore.» («Reports etc. for 30th April 1860», pag. 30.)
179
Asupra mijloacelor pe care textul acestei legi le oferă pentru propria sa violare, vezi

320
parliamentary return-ul [raportul parlamentar. — N. T.]: «Factory Regulations Acts» (9
August 1859) şi în el: «Suggestions for Amending the Factory Acts to enable the
Inspectors to prevent illegal working, now become very prevalent», ale lui Leonhard
Horner.
180
«În circumscripţia mea, copii de 8 ani şi mai mult au fost într-adevăr istoviţi de
muncă, în ultima jumătate de an (1857), de la ora 6 dimineaţa până la ora 9 seara.»
(“Reports etc. for 31st Oct. 1857”, pag. 39.)
181
«Se recunoaşte că legea imprimeriilor de stambă reprezintă un eşec, atât în ce
priveşte măsurile sale de educaţie, cât şi cele de protecţie.»(«Reports etc. for 31st Oct.
1862». pag. 52.)
182
Aşa, de exemplu, E. Potter în scrisoarea către ziarul “Times” din 24 Martie 1863.
“Times” îi aduce aminte de revolta fabricanţilor împotriva legii de 10 ore.
183
Aşa, între alţii, domnul W. Newmarch, colaboratorul şi editorul lucrării lui Tooke:
“History of Prices”. Înseamnă oare un progres ştiinţific să faci concesii laşe opiniei
publice ?
184
Legea din 1860, cu privire la albitorii şi boiangerii, prevede că la 1 August 1861 ziua
de muncă se reduce deocamdată la 12 ore, iar la 1 august 1862 în mod definitiv la 10
ore, lucrându-se 10% ore în primele 5 zile ale săptămânii şi 7% ore sâmbăta. Atunci
când sosi anul fatal 1862, vechea farsă se repetă. Domnii fabricanţi se adresară
parlamentului cu petiţii cerând să permită încă un singur an utilizarea persoanelor tinere
şi a femeilor timp de 12 ore pe zi... «În situaţia actuală a afacerilor (era epoca lipsei de
bumbac) ar fi un mare avantagiu pentru muncitori dacă li s-ar permite să lucreze 12 ore
pe zi pentru ca să-şi scoată un salariu cât mai mare... Se şi depusese un proiect în acest
sens în Camera Comunelor. El căzu însă din cauza agitaţiei muncitorilor din albitoriile
scoţiene.» (“Reports etc. for 3Ist Oct. 1862”, pag. 14, 15.) Bătut în modul acesta chiar de
muncitorii în numele cărora pretindea că vorbeşte, capitalul descoperi acum, cu ajutorul
unor ochelari juridici, că legea din 1860, redactată, ca şi toate celelalte legi parlamentare
pentru “protecţia muncii”, într-un limbaj încurcat, oferă un pretext pentru a exclude de la
beneficiile ei pe aşa zişii “calenderers” şi “finishers” [muncitori de la presă şi de la
apretură]. Jurisdicţia engleză, dintotdeauna slugă credincioasă a capitalului, consfinţi
această şicană juridică prin hotărârea Curţii de “Common Pleas” [Curte de judecată
civilă]. “Faptul a provocat o mare nemulţumire printre muncitori, şi este foarte regretabil
că intenţia clară a legiuitorului este eludată, utilizându-se ca pretext definiţia defectuoasă
a unui cuvânt.” (ibid., pag. 18.)
185
Proprietarii “albitoriilor în aer liber” se sustrăseseră legii din 1860 asupra
“albitoriilor” prin minciuna că noaptea nu utilizează femei. Minciuna a fost descoperită
de inspectorii de fabrică; în acelaşi timp muncitorii, prin petiţiile lor, distruseră
imaginile de verdeaţă şi de flori cu care parlamentul era obişnuit să asocieze noţiunea de
“albitorie în aer liber”. În aceste albitorii în aer liber se întrebuinţează camere de uscare
cu temperaturi de 90 până la 100 grade Fahrenheit, utilizându-se în ele mai ales fete.
“Cooling” (răcorire) este expresia tehnică pentru evadarea ocazională din aceste camere
de uscare, în aerul liber. “Cincisprezece fete lucrează în camerele de uscare” O căldură
de 80—90 grade pentru pânză, de 100 grade şi mai mult pentru cambric [batist]. Într-o
cameră mică, de vreo 10 picioare pătrate, având la mijloc o sobă ermetic închisă, stau
douăsprezece fete, călcând şi rânduind materialul. Fetele stau în jurul sobei, care radiază

321
o căldură extraordinară, uscând repede cambric-ul pentru călcătorese. Numărul orelor de
muncă pentru aceste mâini este nelimitat. Dacă sunt harnice, ele lucrează până la ora 9
sau 12 din noapte, multe zile de-a rândul. (“Reports etc. for 31st oct. 1862”, pag. 56.) Un
medic declară:” Nu există ore speciale pentru răcorire, dar atunci când temperatura
devine insuportabilă, sau când mâinile muncitoarelor devin murdare de sudoare, li se
permite să iasă pentru câteva minute... Experienţa pe care o am în tratarea bolilor la
aceste muncitoare mă obligă să constat că starea sănătăţii lor este cu mult inferioară
celei a filatoarelor de bumbac (şi capitalul, în petiţiile adresate parlamentului, le pictase,
în maniera lui Rubens, ca fiind de o sănătate exuberantă!). Bolile lor cele mai frecvente
sunt ftizia, bronşita, maladiile uterului, isteria în forma cea mai respingătoare şi
reumatismul. Cred că toate aceste boli îşi au originea, directă sau indirectă, în aerul
supraîncălzit din încăperile în care se lucrează şi în lipsa de îmbrăcăminte confortabilă
corespunzătoare, care să ferească muncitoarele iarna, când merg acasă, de atmosfera
umedă şi rece.” (ibid., pag. 56, 57.) Cu privire la această lege, care a fost impusă cu
întârziere, în 1863, jovialilor” albitori în aer liber”, inspectorii de fabrică declară:” Legea
aceasta nu numai că nu acordă muncitorilor protecţia pe care pare să le-o acorde... ea
este astfel redactată, încât protecţia intervine abia atunci când sunt surprinse la muncă
femei şi copii după ora 8 seara, şi chiar în cazul acesta procedura prescrisă pentru
dovedirea încălcării este atât de complicată, încât pedeapsa poate fi cu greu aplicată.”
(ibid., pag. 52.) “Ca lege urmărind scopuri umanitare şi educative, ea reprezintă un eşec
complet. Nimeni nu va putea susţine că este uman să permiţi femeilor şi copiilor, sau —
ceea ce este acelaşi lucru — să-i sileşti să lucreze 14 ore pe zi sau mai mult, cu sau fără
mâncare, cum se întâmplă, fără vreo limitare cu privire la vârstă, fără vreo diferenţă cu
privire la sex şi fără a se lua în considerare obiceiurile de natură socială ale familiilor
care locuiesc în vecinătatea albitoriilor.” («Reports etc. for 30th April 1863», pag. 40.)
185a
(Notă la ediţia a 2-a.) După 1866, anul când am scris aceste lucruri, a intervenit o
nouă reacţiune.
186
“Comportarea fiecăreia din aceste clase (capitalişti şi muncitori) era rezultatul
situaţiei în care se aflau în momentul respectiv.” («Reports etc. for 31st Oct. 1848», pag.
113.)
187
«Ocupaţiunile care au fost supuse limitării erau în legătură cu fabricarea produselor
textile cu ajutorul aburului sau al energiei hidraulice. Pentru a se putea bucura de
protecţia supravegherii industriale, munca trebuia să îndeplinească două condiţii, anume
utilizarea forţei aburului sau a celei hidraulice şi prelucrarea unor materii fibroase,
anume specificate.» («Reports etc. for 31st October 1864», pag. 8.)
188
Despre situaţia acestei aşa numite industrii casnice există un material foarte bogat în
ultimele rapoarte publicate de «Children's Employment Commission».
189
«Legile din ultima sesiune (1864)... se referă la ocupaţiuni de diferite feluri, care
întrebuinţează procedee foarte diferite. Utilizarea forţei mecanice pentru punerea în
mişcare a maşinilor nu mai este, ca înainte, o condiţie esenţială pentru ca o întreprindere
să fie socotită fabrică în sensul legii.» («Reports etc. for 31st Oct. 1864», pag. 8.)
190
Belgia, raiul liberalismului continental, nu prezintă nici urmă a unei mişcări
asemănătoare. Chiar şi în minele de cărbuni şi de metal, muncitorii de ambele sexe şi de
orice vârstă sunt consumaţi cu «libertate» deplină în ce priveşte durata şi perioada de
timp. La fiecare 1.000 de persoane ocupate în aceste mine revin: 733 bărbaţi, 88 femei,

322
135 băieţi şi 44 fete sub 16 ani; în furnalele înalte etc. revin la fiecare 1.000 de persoane:
668 bărbaţi. 149 femei, 98 băieţi şi 85 fete sub 16 ani. Se mai adaugă salariile scăzute ce
se plătesc pentru exploatarea enormă a forţelor de muncă mature şi nemature, anume, în
medie zilnică, 2 şilingi şi 8 pence pentru bărbaţi, 1 şiling şi 8 pence pentru femei, 1
şiling şi 21/2. pence pentru băieţi. În schimb însă, în 1863, Belgia a mărit aproape de
două ori volumul şi valoarea exportului său de cărbune, fier etc., în comparaţie cu 1850.
191
Atunci când, după primul deceniu al acestui secol, Robert Owen susţinea nu numai în
mod teoretic necesitatea reducerii zilei de muncă, ci introduse în mod efectiv ziua de
muncă de 10 ore în fabrica sa din New-Lanark, încercarea lui a fost luată în derâdere ca
o utopie comunistă, ca şi ideea lui despre «combinarea muncii productive cu educaţia
copiilor», ca şi cooperativele muncitoreşti înfiinţate de el. Astăzi prima utopie constituie
legea industrială, a doua figurează ca o frază oficială în toate «Factory Act» -urile, iar a
treia a ajuns chiar să servească drept camuflaj pentru matrapazlâcuri reacţionare.
192
Ure (traducere franceză): «Philosophie des Manufactures», Paris 1836, vol. II, pag.
39, 40, 67, 77 etc.
193
În raportul «Congresului Internaţional de Statistică din Paris, 1855» se spune, între
altele: «Legea franceză, care limitează durata muncii zilnice din fabrici şi ateliere la 12
ore, nu stabileşte anumite ore fixe (perioade de timp) înăuntrul cărora trebuie efectuată
această muncă. Numai pentru munca copiilor este fixată perioada dintre orele 5
dimineaţa şi 9 seara. De aceea o parte dintre fabricanţi face uz de dreptul pe care îl
acordă această tăcere fatală, lucrând zi de zi, fără întrerupere, poate cu excepţia
duminicilor. Ei întrebuinţează în acest scop două echipe diferite de muncitori, dintre care
niciuna nu rămâne mai mult de 12 ore în atelier; dar întreprinderea lucrează ziua şi
noaptea. Legea este satisfăcută, dar spiritul de omenie ?” Afară de «influenţa destructivă
a muncii de noapte asupra organismului omenesc», se subliniază şi «influenţa nefastă a
prezenţei comune a persoanelor de ambele sexe, noaptea, în aceleaşi ateliere slab
luminate».
194
«Astfel, în circumscripţia mea, în acelaşi complex de clădiri de fabrică, acelaşi
fabricant este albitor şi boiangiu din punctul de vedere al “legii albitoriilor şi
boiangeriilor”, imprimeur din punctul de vedere al „Printworks' Act” -ului şi finisher din
punctul de vedere al „Factory Act” -ului...” (Report of Mr. Baker în “Reports etc. for
31st. Oct. 1861”, pag. 20.)» După ce enumera diferitele dispoziţiuni ale acestor legi şi
complicaţiile care decurg din ele, domnul Baker spune: «Se vede deci cât e de greu să
asiguri aplicarea acestor trei legi parlamentare, dacă proprietarul fabricii binevoieşte să
eludeze legea.» Dar ceea ce această situaţie le asigură domnilor jurişti, sunt procesele.
193
Astfel, inspectorii de fabrică îndrăznesc, în fine, să spună: «Aceste obiecţiuni (ale
capitalului împotriva limitării pe cale de lege a timpului de muncă) trebuie să cadă în
faţa marelui principiu al drepturilor muncii... există un moment în care încetează dreptul
patronului (maşter-s) asupra muncii muncitorului său şi în care acesta poate să dispună
singur de timpul său, chiar dacă nu este încă extenuat.»(«Reports etc. for 3Ist Oct.
1862», pag. 54.)
196
«Noi, muncitorii din Dunkirk, declarăm că durata timpului de muncă cerută sub
actualul sistem este prea lungă şi nu-i lasă muncitorului timpul necesar pentru recreare şi
dezvoltare, ci îl reduce, dimpotrivă, la o stare de servitute, care abia este mai bună decât
sclavia („a condition of servitude but little better than slavery” ). De aceea am hotărât că

323
8 ore sunt suficiente pentru o zi de muncă şi că trebuie recunoscute prin lege ca
suficiente; am hotărât de asemeni să apelăm la presă, această forţă uriaşă, ca să vină în
ajutorul nostru... şi să considerăm pe toţi acei care ne refuză acest ajutor ca duşmani ai
reformei muncii şi ai drepturilor muncitorilor.» (Hotărârile muncitorilor de la Dunkirk,
statul New-York, 1866.)
197
“Reports etc. for 31st Oct. 1848”, pag. 112.
198
«Aceste maşinaţiuni (maşinaţiunile capitalului, de exemplu între anii 1848—50) au
adus apoi dovada incontestabilă cât de greşită este afirmaţia, făcută de atâtea ori, că
muncitorii n-ar avea nevoie de proteguire şi că ei ar trebui priviţi ca administratori
liberi ai unicei proprietăţi de care dispun, munca mâinilor lor şi sudoarea frunţii lor.»
(“Reports etc. for 30th April 1850”, pag. 45.) “Munca liberă, dacă în genere poate fi
numită astfel, are nevoie, chiar şi într-o ţară liberă, de braţul puternic al legii pentru
protecţia ei.” («Reports etc. for 31st Oct 1864», pag. 34.) «A permite, ceea ce este
identic cu a impune... o muncă de 14 ore pe zi, cu sau fără masă etc.» («Reports etc. for
30th April 1863», pag. 40.)
199
Friedrich Engels: «Die Lage etc.», pag. 5.
* Cuvintele lui Heinrich Heine.—Notă în ediţia franceză (Paris 1873), pag. 130. — N. T.
200
În ramurile industriale pe care le reglementează, legea de zece ore «a salvat pe
muncitori de la o degenerare totală şi le-a proteguit bunăstarea fizică». («Reports etc.
for 31st Oct. 1859», pag. 47.)” Capitalul (din fabrici) nu poate niciodată să ţină în
funcţiune maşinile dincolo de o perioadă de timp limitată, fără ca muncitorii ocupaţi să
sufere în sănătatea lor şi în starea lor morală; ei nu pot să se apere singuri.” (ibid., pag.
8.)
201
«Un avantagiu şi mai mare este faptul că se face, în fine, o deosebire clară între
timpul care-i aparţine muncitorului însuşi şi cel al patronului său (his masters time).
Muncitorul ştie acum când se termină timpul pe care l-a vândut şi când începe timpul
lui propriu, şi, întrucât ştie acest lucru dinainte, el poate dispune dinainte de minutele
sale proprii pentru scopurile sale proprii (ibid., pag. 52). Făcându-i stăpâni ai timpului
lor propriu, ele (legile industriale) le-au dat o energie morală, care îi pune în situaţia de a
prelua eventual puterea politică.” (ibid., pag. 47.) Cu o ironie reţinută şi cu expresii
foarte precaute, inspectorii de fabrică ne dau a înţelege că legea celor 10 ore,
actualmente în vigoare, l-a eliberat într-o măsură oarecare şi pe capitalist de brutalitatea
sa naturală, care îl face să apară ca simplă întruchipare a capitalului, dându-i timpul
necesar pentru o oarecare “cultivare” a sa. Înainte «patronul (maşter) nu avea timp
pentru nimic altceva decât pentru bani, iar muncitorul pentru nimic altceva decât pentru
muncă». (ibid., pag. 48.)

324
 Capitolul nouă
RATA ŞI MASA PLUSVALORII

Ca şi până acum, vom presupune şi în acest capitol că valoarea

forţei de muncă, deci acea parte a zilei de muncă ce este necesară
pentru reproducerea sau conservarea forţei de muncă, este o mărime
dată, constantă.
Dacă presupunem deci acest lucru, odată cu rata este dată şi
masa plusvalorii pe care muncitorul individual o livrează capitalistului
într-o perioadă de timp determinată. Astfel, dacă munca necesară este de
6 ore pe zi, exprimate într-o cantitate de aur de 3 şilingi = 1 taler, talerul
este valoarea unei forţe de muncă pe timp de o zi, adică valoarea
capitalului avansat pentru cumpărarea unei forţe de muncă. Dacă apoi,
rata plusvalorii este de 100%, acest capital variabil de 1 taler produce o
masă de plusvaloare de 1 taler, cu alte cuvinte muncitorul livrează zilnic
o masă de supramuncă de 6 ore.
Dar capitalul variabil este expresia în bani a valorii totale a
tuturor forţelor de muncă pe care capitalistul le utilizează în acelaşi
timp. Valoarea lui este deci egală cu valoarea medie a unei forţe de
muncă, înmulţită cu numărul forţelor de muncă utilizate. Dacă valoarea
forţei de muncă este dată, mărimea capitalului variabil stă deci în raport
direct cu numărul muncitorilor utilizaţi în acelaşi timp. Dacă valoarea
unei forţe de muncă pe timp de o zi este egală cu 1 taler, va trebui deci
avansat un capital de 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de forţe
de muncă şi de n taleri pentru a exploata zilnic n forţe de muncă.
De asemenea, dacă un capital variabil de 1 taler, valoarea pe o
zi a unei forţe de muncă, produce o plusvaloare zilnică de 1 taler, un
capital variabil 4e 100 de taleri va produce o plusvaloare zilnică de 100
de taleri, iar unul de n taleri o plusvaloare zilnică de 1 taler x n. Masa
plusvalorii produse este deci egală cu plusvaloarea pe care o livrează
ziua de muncă a muncitorului individual, înmulţită cu numărul
muncitorilor utilizaţi. Dar întrucât masa de plusvaloare pe care o

325
produce muncitorul individual este determinată de rata plusvalorii dacă
valoarea forţei de muncă este dată, ajungem la această primă lege: Masa
plusvalorii produse este egală cu mărimea capitalului variabil avansat
înmulţită cu rata plusvalorii. Cu alte cuvinte, ea este determinată de
raportul complex dintre numărul forţelor de muncă exploatate în acelaşi
timp de acelaşi capitalist şi de gradul de exploatare al forţei individuale
de muncă.
Dacă însemnăm deci masa plusvalorii cu P, plusvaloarea livrată
de muncitorul individual în media zilei cu p, capitalul variabil avansat
zilnic pentru cumpărarea forţei individuale de muncă cu v, suma totală a
capitalului variabil cu V, valoarea unei forţe de muncă medii cu f,
supramunca
gradul de exploatare al acesteia cu m' m ( munca necesara ) şi numărul
muncitorilor utilizaţi cu n, obţinem:

- xV
P= V
f x (m`/m) x n

Se presupune mereu nu numai că valoarea unei forţe medii de

muncă este constantă, dar şi că muncitorii utilizaţi de acelaşi capitalist
sunt reduşi la muncitori medii. Există cazuri excepţionale, în care
plusvaloarea produsă nu creşte în raport cu numărul muncitorilor
exploataţi, dar în acest caz nici valoarea forţei de muncă nu rămâne
constantă.
La producerea unei mase anumite de plusvaloare, diminuarea
unuia din factori poate deci să fie compensată prin augmentarea
celuilalt. Dacă se reduce capitalul variabil şi se măreşte totodată în
aceeaşi proporţie rata plusvalorii, masa plusvalorii produse rămâne
neschimbată. Dacă, în condiţiunile presupuse mai sus, capitalistul
trebuie să avanseze 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de
muncitori şi dacă rata plusvalorii este de 50%, acest capital variabil de
100 va aduce o plusvaloare de 50 de taleri sau de 100 x 3 ore de muncă.
Dacă rata plusvalorii se dublează, adică dacă ziua de muncă, în loc de a
se prelungi de la 6 la 9 ore, se prelungeşte de la 6 la 12 ore, capitalul
variabil redus la jumătate, adică la 50 de taleri, va continua să aducă o

326
plusvaloare de 50 de taleri sau de 50 x 6 ore de muncă. Reducerea
capitalului variabil poate deci să fie compensată printr-o ridicare
proporţională a gradului de exploatare a forţei de muncă, adică
reducerea numărului muncitorilor utilizaţi poate fi compensată printr-o
prelungire proporţională a zilei de muncă. Înăuntrul unor anumite limite,
cantitatea de muncă ce poate fi exploatată de capital devine deci
independentă de numărul de muncitorii. Invers, reducerea ratei
plusvalorii lasă neschimbată masa plusvalorii produse, dacă mărimea
capitalului variabil, adică numărul muncitorilor utilizaţi creşte în mod
proporţional.
Dar înlocuirea numărului muncitorilor, adică a mărimii
capitalului variabil, printr-o rată urcată a plusvalorii, adică prin
prelungirea zilei de muncă, are limite ce nu pot fi trecute. Oricare ar fi
valoarea forţei de muncă, indiferent deci dacă timpul de muncă necesar
pentru întreţinerea muncitorului este de 2 sau de 10 ore, valoarea totală
pe care un muncitor poate să o producă zi de zi este întotdeauna mai
mică decât valoarea în care se materializează 24 ore de muncă, mai mică
decât 12 şilingi sau 4 taleri, dacă aceasta este expresia în bani a 24 ore
de muncă materializate. În ipoteza noastră de mai înainte, după care sunt
necesare 6 ore de muncă pe zi numai pentru a se reproduce forţa de
muncă, adică pentru a se înlocui valoarea capitalului avansat cu ocazia
cumpărării forţei de muncă, un capital variabil de 500 de taleri, care
utilizează 500 de muncitori, cu o rată a plusvalorii de 100%, adică cu o
zi de muncă de 12 ore, produce zilnic o plusvaloare de 500 de taleri,
adică de 6 x 500 ore de muncă. Un capital de 100 de taleri, care
utilizează zilnic 100 de muncitori, cu o rată a plusvalorii de 200%, adică
cu o zi de muncă de 18 ore, nu produce decât o masă de plusvaloare de
200 de taleri, adică de 12 x 100 ore de muncă. Iar întreaga valoare-
produs, echivalentă cu capitalul variabil avansat plus plusvaloarea, nu
poate să atingă în niciun caz, zi de zi, suma de 400 de taleri sau de 24 x
100 ore de muncă. Limită absolută a zilei medii de muncă, zi care din
natură este întotdeauna mai mică decât 24 de ore, constituie o limită
absolută pentru compensarea unei diminuări a capitalului variabil
printr-o rată a plusvalorii sporită, adică pentru compensarea unei
reduceri a numărului de muncitori exploataţi printr-un grad de
exploatare a forţei de muncă sporit. Această a doua lege evidentă este

327
importantă pentru explicarea multor fenomene care rezultă din tendinţa
capitalului, pe care o vom trata mai târziu, de a reduce pe cât posibil
numărul muncitorilor utilizaţi de el, adică partea sa variabilă,
transformată în forţă de muncă, în contradicţie cu cealaltă tendinţă a sa
de a produce o masă cât mai mare de plusvaloare. Invers: dacă masa
forţelor de muncă utilizate, adică mărimea capitalului variabil creşte, dar
nu proporţional cu reducerea ratei plusvalorii, masa plusvalorii produse
scade.
O a treia lege rezultă din faptul că masa plusvalorii produse este
determinată de cei doi factori: rata plusvalorii şi mărimea capitalului
variabil avansat. Dacă rata plusvalorii, adică gradul de exploatare a
forţei de muncă şi valoarea forţei de muncă, adică mărimea timpului de
muncă necesar sunt date, este de la sine înţeles că, cu cât capitalul
variabil este mai mare, cu atât masa valorii şi a plusvalorii produse este
mai mare. Dacă limita zilei de muncă este dată, dacă este dată şi limita
părţii sale necesare, masa valorii şi a plusvalorii pe care o produce un
singur capitalist depinde în mod evident de masa de muncă pe care el o
pune în mişcare. Aceasta însă depinde, în condiţiunile presupuse de noi,
de masa forţei de muncă, adică de numărul muncitorilor pe care el îi
exploatează, iar acest număr este determinat la rândul lui, de mărimea
capitalului variabil avansat de el. Prin urmare, dacă rata plusvalorii şi
valoarea forţei de muncă sunt date, masele plusvalorii produse sunt în
funcţie de mărimile capitalurilor variabile avansate. Se ştie însă că
fiecare capitalist îşi împarte capitalul în două părţi: o parte el o
investeşte în mijloace de producţie, aceasta fiind partea constantă a
capitalului său, cealaltă parte el o transformă în forţă de muncă vie.
Această parte formează capitalul său variabil. În cadrul aceluiaşi mod
de producţie are loc, în diferitele ramuri de producţie, o împărţire
diferită a capitalului într-o parte constantă şi una variabilă. Înăuntrul
aceleiaşi ramuri de producţie, acest raport se schimbă odată cu
schimbarea bazei tehnice şi a combinării sociale a procesului de
producţie. Oricum s-ar diviza însă un capital dat, în parte constantă şi
parte variabilă, indiferent dacă aceasta din urmă ar sta faţă de cea dintâi
într-un raport de 1: 2, 1: 10 sau 1: x, legea pe care tocmai am stabilit-o
nu va suferi nicio modificare căci, în conformitate cu analiza făcută mai
înainte, valoarea capitalului constant reapare, ce-i drept, în valoarea

328
produsului, dar nu intra în valoarea-produs creată. Pentru a utiliza 1.000
de filatori este nevoie, bineînţeles, de mai multe materii prime, fusuri
etc., decât pentru a utiliza 100. Indiferent însă dacă valoarea acestor
mijloace de producţie ce urmează a fi adăugate se urcă, scade, rămâne
neschimbată este mare sau, este mică, ea nu are nicio influenţă asupra
procesului de valorificare a forţelor de muncă ce pun în mişcare aceste
mijloace. Legea constatată mai sus, ia deci următoarea formă: Dacă
valoarea forţei de muncă este dată şi dacă gradul de exploatare a forţei
de muncă este egal, masele de valoare şi de plus valoare produse de
capitaluri diferite sunt direct proporţionale cu mărimile părţilor
variabile ale acestor capitaluri, adică ale părţilor lor transformate în
forţă de muncă vie.
Această lege contrazice în mod evident orice experienţă
întemeiată pe simple aparenţe. Oricine ştie că proprietarul unei filaturi
de bumbac, care dacă avem în vedere diviziunea procentuală a
capitalului total investit, utilizează relativ mult capital constant şi puţin
capital variabil, nu realizează totuşi un câştig sau o plusvaloare mai
mică decât un brutar, care pune în mişcare relativ mult capital variabil şi
puţin capital constant. Pentru rezolvarea acestei aparenţe contradicţii,
mai este nevoie încă de un mare număr de termeni intermediari, aşa cum
din punctul de vedere al algebrei elementare este nevoie de un mare
număr de termeni intermediari pentru a se înţelege că 00 poate să
reprezinte o mărime reală. Cu toate că ea nu a formulat niciodată această
lege, economia clasică o recunoaşte în mod instinctiv, pentru că ea este
o consecinţă necesară a legii valorii în general. Ea încearcă să o salveze
de contradicţiile realităţii prin abstracţiune forţată. Se va vedea mai
târziu203 cum şcoala lui Ricardo s-a poticnit de această piatră. Economia
vulgară, care «într-adevăr n-a învăţat nimic», pune aici, ca peste tot,
accentul pe aparenţă împotriva legii fenomenelor. Ea crede, în
contradicţie cu Spinoza, că «ignoranţa este o raţiune suficientă».
Munca pe care capitalul total al unei alcătuiri sociale o pune în
mişcare zi de zi poate fi privită ca o singură zi de muncă. Dacă de
exemplu, numărul muncitorilor este de un milion şi ziua medie de
muncă a unui muncitor este de 10 ore, ziua socială de muncă constă din
10 milioane de ore. Dacă lungimea acestei zile de muncă este dată,
indiferent dacă limitele ei sunt de ordin fizic sau social, masa plusvalorii

329
poate fi mărită numai prin mărirea numărului muncitorilor, adică a
populaţiei muncitoare. Creşterea populaţiei formează aici limita
matematică a producerii de plusvaloare de către capitalul social total.
Invers, dacă mărimea populaţiei este dată, această limită este
determinată de posibilitatea de prelungire a zilei de muncă.204 Se va
vedea în capitolul următor că această lege este valabilă numai pentru
forma de plusvaloare tratată până acum.
Din analiza de până acum a producţiei plusvalorii rezultă că nu
orice sumă de bani sau de valoare poate fi transformată în capital şi că
pentru această transformare se presupune, dimpotrivă, un minim anumit
de bani sau de valoare de schimb în mâna posesorului de bani sau de
marfă individual. Minimul de capital variabil este preţul de cost al unei
singure forţe de muncă, ce se utilizează zi de zi, în tot cursul anului,
pentru obţinerea de plusvaloare. Dacă acest muncitor ar fi în posesia
mijloacelor sale de producţie proprii şi dacă el s-ar mulţumi să trăiască
ca muncitor, i-ar fi suficient timpul de muncă necesar pentru
reproducerea mijloacelor sale de subzistenţă, să zicem de 8 ore pe zi.
I-ar trebui deci şi mijloace de producţie numai pentru 8 ore de muncă.
Dimpotrivă, capitalistul care îl pune să efectueze, în afară de această
muncă de 8 ore, şi 4 ore de supramuncă, are nevoie de o sumă de bani
suplimentară pentru procurarea mijloacelor de producţie suplimentare.
În ipoteza noastră însă el ar trebui să utilizeze doi muncitori, pentru a
putea trăi ca un simplu muncitor de pe urma plusvalorii însuşite în
fiecare zi, adică pentru a-şi putea satisface nevoile sale cele mai
importante. În acest caz, scopul producţiei sale ar fi simpla agonisire a
mijloacelor de trai, nu mărirea bogăţiei. Ori, tocmai aceasta din urmă
este presupusă în producţia capitalistă. Pentru a trăi numai de două ori
mai bine decât un simplu muncitor şi pentru a retransforma în capital
jumătate din plusvaloarea produsă, el ar trebui să mărească de opt ori,
odată cu numărul muncitorilor, şi minimul capitalului avansat. Se
înţelege că şi el poate să participe direct în procesul de producţie, la fel
ca şi muncitorul său, dar în acest caz el nu este decât o fiinţă
intermediară între capitalist şi muncitor, un “mic patron”. Un nivel
anumit al producţiei capitaliste cere ca un capitalist să poată întrebuinţa
tot timpul în care funcţionează în calitate de capitalist, adică în calitate
de capital personificat, pentru aproprierea şi deci pentru controlul

330
muncii altora şi pentru vânzarea produselor acestei munci.205 Sistemul
corporaţiilor medievale încerca să împiedice cu forţa transformarea
meşterului în capitalist, limitând numărul muncitorilor pe care putea să-i
utilizeze un singur meşter la un maxim foarte redus. Posesorul de bani
sau de marfă se transformă cu adevărat în capitalist abia atunci când
suma minimă avansată pentru producţie întrece cu mult maximul din
evul mediu.
Aici, ca şi în ştiinţele naturii, se verifică exactitatea legii
descoperite de Hegel în Logica sa, după care simple schimbări
cantitative se transformă, la un anumit punct, în deosebiri calitative.205a
Minimul sumei de valoare de care trebuie să dispună posesorul
individual de bani sau de marfă pentru a se metamorfoza într-un
capitalist, variază pe diferitele trepte de dezvoltare ale producţiei
capitaliste, iar pe o treaptă de dezvoltare dată, el variază în diferitele
sfere ale producţiei, în raport cu condiţiile lor tehnice speciale. Anumite
sfere de producţie necesită chiar la începutul producţiei capitaliste un
minim de capital, care nu se găseşte încă în mâna unor indivizi izolaţi.
Lucrul acesta duce fie la subvenţii din partea statului pentru asemenea
particulari, cum s-a întâmplat în Franţa pe vremea lui Colbert şi în unele
state germane până în epoca noastră, fie la constituirea unor societăţi cu
monopol legal pentru exploatarea anumitor ramuri ale industriei şi
comerţului,206 precursoare ale societăţilor pe acţiuni moderne.

Nu vom cerceta amănuntele transformărilor pe care le-a suferit

raportul dintre capitalist şi muncitorul salariat în decursul procesului de
producţie, şi deci nici determinările ulterioare ale capitalului însuşi.
Vom sublinia aici doar câteva puncte principale.
Înăuntrul procesului de producţie capitalul a ajuns să constituie
comanda asupra muncii, adică asupra forţei de muncă în funcţiune, deci
asupra muncitorului însuşi. Capitalul personificat, capitalistul, veghează
ca muncitorul să-şi îndeplinească munca în mod ordonat şi cu gradul de
intensitate cuvenit.
În al doilea rând, capitalul a devenit un raport forţat, care
constrânge clasa muncitoare să îndeplinească mai multă muncă decât îi

331
prescria cercul strâmt al propriilor sale nevoi. Şi ca producător de
hărnicie străină, ca absorbitor de supramuncă şi ca exploatator de forţă
de muncă, el întrece în energie, în lipsă de măsură şi în eficacitate toate
sistemele de producţie anterioare bazate pe muncă forţată directă.
La început, capitalul îşi subordonează munca servindu-se de
condiţiunile tehnice în care o găseşte din punct de vedere istoric. El nu
schimbă deci imediat modul de producţie. Producţia de plusvaloare, în
forma pe care am cercetat-o până acum, adică prin simpla prelungire a
zilei de muncă, a apărut deci independent de orice schimbare a modului
de producţie. În brutăria de modă veche ea era tot atât de eficientă ca şi
în filatura modernă de bumbac.
Privind procesul de producţie din punctul de vedere al
procesului de muncă, am văzut că muncitorul nu considera mijloacele
de producţie drept capital, ci doar drept mijloc şi material al activităţii
sale productive practice. Într-o tăbăcărie de exemplu, el tratează pieile
ca un simplu obiect de muncă al său. Nu capitalistul este acela căruia îi
tăbăceşte pielea. Altfel stăteau lucrurile atunci când am privit procesul
de producţie din punctul de vedere al procesului de valorificare.
Mijloacele de producţie s-au transformat imediat în mijloace pentru
absorbire de muncă străină. Acum nu muncitorul este acela care
utilizează mijloacele de producţie, ci mijloacele de producţie sunt
acelea care îl utilizează pe muncitor. În loc să fie consumate de el ca
elemente materiale ale activităţii sale productive, ele îl consumă ca
ferment al propriului lor proces de viaţă, şi procesul de viaţă al
capitalului constă numai în mişcarea sa ca valoare care se valorifică
singură. Furnalele înalte şi clădirile industriale care sunt inactive în
timpul nopţii şi nu absorb muncă vie, sunt pentru capitalist o «pierdere
curată” («mere loss»). Iată de ce furnalele înalte şi clădirile industriale
constituie un «titlu asupra muncii de noapte» a forţelor de muncă.
Simpla transformare a banilor în factori materiali ai procesului de
producţie, în mijloace de producţie, le transformă pe acestea din urmă în
titluri juridice şi în titluri coercitive asupra muncii şi supramuncii altora.
Cum se oglindeşte în capetele capitaliştilor această intervertire, această
dislocare — specifică şi caracteristică producţiei capitaliste — a
raportului dintre munca moartă şi munca vie, dintre valoare şi forţa
creatoare de valoare, mai rezultă din următorul exemplu: În timpul

332
răzvrătirii fabricanţilor englezi din 1848—50, «şeful filaturii de in şi
bumbac din Paisley, o firmă din cele mai vechi şi mai respectabile din
Scoţia de Vest, Compania Cariile, fii & Co., întemeiată în 1752 şi
condusă din generaţie în generaţie de aceeaşi familie», — un gentleman
deosebit de inteligent, publică în «Glasgow Daily Mail» din 25 Aprilie
1849, sub titlul:” Sistemul de releuri”, o scrisoare207 în care i se
strecoară, între altele, următorul pasaj de o naivitate grotescă: «Să
privim acum relele care decurg dintr-o reducere a timpului de muncă de
la 12 la 10 ore... Ele se „ridică” la o lezare din cele mai serioase a
perspectivelor şi a proprietăţii fabricantului. Dacă el (adică „mâinile”
sale) lucrează 12 ore şi ar fi redus la numai 10, în acest caz câte 12
maşini sau fusuri ale întreprinderii sale s-ar reduce la 10 („then every 12
machines or spindles, in his establishment, shrink to 10” ), şi dacă ar
dori să-şi vândă fabrica, ele ar fi considerate ca valorând numai cât 10,
astfel că fiecare fabrică din ţara întreagă ar pierde a şasea parte din
valoarea ei.» 208
Pentru acest creier de capitalist înveterat din Scoţia de Vest,
valoarea mijloacelor de producţie, a fusurilor etc., se contopeşte atât de
mult cu proprietatea, pe care ele o au în calitate de capital, de a se
valorifica singure, adică de a înghiţi în fiecare zi o cantitate anumită de
muncă gratuită străină, încât şeful casei Carlile & Co crede într-adevăr
că la vânzarea fabricii sale nu i se plăteşte numai valoarea fusurilor, dar
în plus, şi valorificarea lor, nu numai munca pe care ele o conţin şi care
este necesară pentru producerea unor fusuri de acelaşi fel, dar şi
supramunca bunilor scoţieni din Paisley, la a cărei stoarcere ele
contribuie în fiecare zi. Şi tocmai din această cauză, crede el, odată cu
reducerea zilei de muncă cu două ore se contractează preţul de vânzare a
câte 12 fusuri la preţul a 10 fusuri!

NOTE:
202
Această lege elementară pare a fi necunoscută domnilor de la economia vulgară, care,
adevăraţi Arhimezi inversaţi, socotesc că, susţinând că preţurile de piaţă ale muncii sunt
determinate de cerere şi ofertă, au găsit punctul care să le servească nu pentru a scoate
lumea din ţâţâni, ci pentru a o opri în loc.
203
Amănunte în această privinţă, în «Cartea a patra».
204
«Munca unei societăţi, adică timpul afectat economiei (economic time), este o

333
mărime dată, de pildă zece ore pe zi la un milion de oameni, adică zece milioane de
ore... Capitalul are o limită a creşterii sale, în orice perioadă, dacă limita constă în durata
efectivă a timpului afectat economiei.» («An Essay on the Political Economy of
Nations», Londra 1821, pag. 47, 49.)
205
«Arendaşul (farmer) nu se poate bizui pe munca lui proprie. Şi dacă face acest lucru,
eu cred că el va pierde din această cauză. Activitatea lui ar trebui să constea în
supravegherea întregii întreprinderi: el trebuie să-şi supravegheze treierătorul, căci altfel
salariul pe care îl plăteşte îl va plăti pentru cereale care au rămas netreierate. De
asemenea, cosaşii, secerătorii etc. trebuie supravegheaţi. El trebuie să-şi controleze
mereu toată gospodăria şi să aibă grijă ca nimic să nu fie neglijat, lucru care s-ar
întâmpla dacă el ar fi reţinut într-un singur loc.» («An Inquiry into the Connection
between the present Price of Provisions, and the Size of Farms etc. By a Farmer»,
Londra 1773, pag. 12.) Această lucrare este foarte interesantă. Pot fi studiate în ea
naşterea aşa zisului «capitalist farmer» [arendaş capitalist] sau «merchant farmer»
[arendaş comerciant], cum este numit în mod expres, şi se poate vedea de asemeni cum
acesta se preamăreşte singur, scoţând în evidenţă deosebirea dintre el şi” small farmer”
[micul arendaş], care se preocupă mai ales de subzistenţă. «Clasa capitaliştilor este
eliberată la început parţial şi pe urmă în întregime de necesitatea muncii manuale.»
(“Textbook of Lectures on the Political Economy of Nations” «de reverendul Richard
Jones, Hertford 1852», prelegerea a III-a, pag. 39.)
205a
Teoria moleculară, aplicată în chimia modernă şi dezvoltată pentru prima dată în
mod ştiinţific de Laurent şi Gerhardt, se întemeiază pe aceeaşi lege. (Adaos la ediţia a
3-a. - Pentru a explica această notă, oarecum obscură pentru acela care nu este chimist,
observăm că autorul vorbeşte aici despre «seriile omoloage» de hidro-compuşi ai
carbonului, serii care au fost denumite astfel pentru prima oară de C. Gerhardt în 1843,
şi din care fiecare are propria sa formulă algebrică de compoziţie. Astfel: seria
parafinelor: C2 H2 +O2; cea a alcoolilor normali: Cn H2n + O2; cea a acizilor graşi
normali: C2 H2 O2 şi multe altele. În exemplele de mai sus, prin simpla adăogire
cantitativă a lui CH2 la formula moleculară se formează de fiecare dată un corp diferit
din punct de vedere calitativ. Cu privire la participarea, supraestimată de Marx, a lui
Laurent şi Gerhardt la stabilirea acestui fapt important, vezi Kopp:” Entwicklung der
Chemie”, München 1873, pag. 709 şi 716, şi Schorlemmer: “Rise and Progress of
Organic Chemistry”, Londra 1879, pag. 54. — F. E.)
206
“Societatea Monopolia” este numele pe care Martin Luther îl dă unor astfel de
instituţiuni.
207
“Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1849”, pag. 59.
208
“Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1849”, pag. 60. Inspectorul de fabrică Stuart,
el însuşi scoţian şi îmbibat în întregime, spre deosebire de inspectorii de fabrică englezi,
de concepţii capitaliste, remarcă în mod expres că această scrisoare, pe care o înglobează
raportului său,” ar fi cea mai utilă comunicare pe care a făcut-o cândva vreunul din
fabricanţii care aplică sistemul de releuri şi că ar fi menită în special să înlăture
prejudecăţile şi scrupulele faţă de acest sistem”.

334
 SECŢIUNEA A PATRA
PRODUCŢIA PLUSVALORII RELATIVE

Capitolul zece
NOŢIUNEA PLUSVALORII RELATIVE

Acea parte a zilei de muncă ce nu produce decât un echivalent

al valorii pe care o plăteşte capitalul în schimbul forţei de muncă, am
considerat-o până acum ca o mărime constantă, ceea ce de fapt este
cazul în anumite condiţii de producţie date, la o anumită treaptă de
dezvoltare economică a societăţii. Peste acest timp de muncă necesar al
său, muncitorul putea să muncească 2, 3, 4, 6 etc. ore. De mărimea
acestei prelungiri depindeau rata plusvalorii şi mărimea zilei de muncă.
Dacă timpul de muncă necesar era constant, ziua totală de muncă era,
dimpotrivă, variabilă. Să presupunem acum o zi de muncă, a cărei
mărime şi a cărei împărţire în muncă necesară şi în supramuncă sunt
date. Să presupunem, de pildă, că linia a c, a----------b--c, reprezintă o zi
de muncă de douăsprezece ore, fracţiunea a b 10 ore de muncă necesară,
iar fracţiunea b c 2 ore de supramuncă. Cum poate fi mărită, în aceste
condiţiuni, producţia de plusvaloare, cu alte cuvinte cum poate fi
prelungită supramuncă, fără orice altă prelungire sau independent de
orice altă prelungire a lui a c ?
Cu toate că limitele zilei de muncă ac sunt date, se pare că bc
poate fi prelungit, dacă nu printr-o întindere dincolo de punctul său final
c, care este în acelaşi timp şi punctul final al zilei de muncă ac, atunci
prin mutarea punctului său iniţial b în direcţie opusă, spre a. Să
presupunem că b' — b din a---------b' — b--c este egal cu jumătatea lui b
c, deci cu o oră de muncă. Şi acum, dacă înăuntrul zilei de muncă ac, de
12 ore, punctul b se mută în b', atunci bc devine b'c, supramuncă creşte
cu o jumătate, de la 2 la 3 ore, cu toate că ziua de muncă numără, ca şi
mai înainte, numai 12 ore. Dar această extindere a supramuncii de la bc

335
la b'c, de la 2 la 3 ore, este evident imposibilă fără contractarea
simultană a muncii necesare de la ab la ab', de la 10 la 9 ore. Prelungirii
supramuncii i-ar corespunde reducerea muncii necesare, sau, cu alte
cuvinte, o parte din timpul de muncă pe care până acum muncitorul îl
întrebuinţa de fapt pentru sine însuşi se transformă în timp de muncă
pentru capitalist. Ceea ce s-ar schimba, n-ar fi lungimea zilei de muncă,
ci împărţirea ei în muncă necesară şi supramuncă.
Pe de altă parte, este evident că mărimea supramuncii însăşi
este dată, dacă este dată mărimea zilei de muncă şi valoarea forţei de
muncă. Valoarea forţei de muncă, adică timpul de muncă necesar pentru
producerea ei, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea
valorii ei. Dacă o oră de muncă este exprimată printr-o cantitate de aur
de o jumătate de şiling, adică de 6 pence, şi dacă valoarea pe o zi a forţei
de muncă este de 5 şilingi, muncitorul trebuie să muncească zilnic 10
ore pentru a înlocui valoarea pe care i-a plătit-o capitalul în schimbul
forţei sale de muncă pe timp de o zi, adică pentru a produce un
echivalent al valorii mijloacelor de subzistenţă care îi sunt necesare în
timpul unei zile. Odată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă este
dată valoarea forţei sale de muncă,1 odată cu valoarea forţei sale de
muncă este dată mărimea timpului său de muncă necesar. Iar mărimea
supramuncii se obţine prin scăderea timpului de muncă necesar din ziua
totală de muncă. Dacă scădem zece ore din douăsprezece, rămân două,
şi nu se poate vedea cum ar putea fi prelungită supramunca, în
condiţiunile date, peste aceste două ore. Capitalistul ar putea,
bineînţeles, să-i plătească muncitorului în loc de 5 şilingi numai 4 şilingi
şi 6 pence sau şi mai puţin. Pentru reproducerea acestei valori de 4
şilingi şi 6 pence ar fi suficiente 9 ore de muncă; supramunca ar fi deci
constituită din 3 ore, şi nu din 2 din cele 12 ore ale zilei de muncă, iar
plusvaloarea s-ar urca de la 1 şiling la 1 şiling şi 6 pence. Dar acest
rezultat nu va fi fost obţinut decât prin reducerea salariului
muncitorului sub valoarea forţei sale de muncă. Cu cei 4 şilingi şi 6
pence pe care îi produce în 9 ore el dispune de o cantitate de mijloace de
subzistenţă redusă cu 1/10 faţă de situaţia anterioară, astfel că nu va avea
loc decât o reproducere incompletă a forţei sale de muncă. În modul
acesta, supramunca nu ar fi prelungită decât printr-o depăşire a limitelor
sale normale, domeniul ei nu ar fi extins decât printr-o uzurpare din

336
domeniul timpului de muncă necesar. Cu tot rolul important pe care
această metodă îl joacă în mişcarea reală a salariului, ea este exclusă aici
prin presupunerea că mărfurile, deci şi forţa de muncă, se cumpără şi se
vând la valoarea lor integrală. Presupunându-se acest lucru, timpul de
muncă necesar pentru producerea forţei de muncă sau pentru
reproducerea valorii sale nu poate scădea pentru că salariul muncitorului
ar scădea sub valoarea forţei sale de muncă, ci numai dacă însăşi
această valoare ar scădea. Dacă lungimea zilei de muncă este dată,
prelungirea supramuncii trebuie să rezulte din reducerea timpului de
muncă necesar, şi nu, invers, reducerea timpului de muncă necesar din
prelungirea supramuncii. În exemplul nostru valoarea forţei de muncă
trebuie să scadă în mod efectiv cu 1/10, pentru ca timpul de muncă
necesar să se reducă cu 1/10, de la 10 la 9 ore, şi pentru ca din această
cauză supramunca să crească de la 2 la 3 ore.
O asemenea scădere a valorii forţei de muncă cu 1/10 presupune
însă, la rândul ei, ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă care
înainte se producea în 10 ore să fie produsă acum în 9 ore. Lucrul acesta
este însă imposibil fără o ridicare a forţei productive a muncii. Cu
mijloacele date, un cizmar poate, de exemplu, să confecţioneze o
pereche de cizme într-o zi de muncă de 12 ore. Pentru ca el să
confecţioneze în aceeaşi durată de timp două perechi de cizme, forţa
productivă a muncii sale trebuie să se dubleze, şi ea nu se poate dubla
fără o transformare în mijloacele sale de muncă sau în metoda sa de
lucru, sau în amândouă împreună. Trebuie deci să se întâmple o
revoluţie în condiţiunile de producţie ale muncii sale, adică în modul său
de producţie şi deci în însuşi procesul de muncă. Sub mărirea forţei
productive a muncii înţelegem aici, în general, o transformare în
procesul de muncă, transformare prin care timpul de muncă socialmente
necesar pentru producerea unei mărfi este redus, prin care deci o
cantitate mai mică de muncă dobândeşte forţa pentru a produce o
cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare.2 Prin urmare, în timp ce
la producerea plusvalorii în forma pe care am privit-o până acum s-a
presupus că modul de producţie este dat, pentru producerea plusvalorii
prin transformarea muncii necesare în supramuncă nu este nicidecum
suficient ca, capitalul să pună stăpânire pe procesul de muncă în forma
lui istorică, tradiţională, adică în forma lui existentă, şi să se

337
mulţumească a-i prelungi doar durata. El trebuie să revoluţioneze
condiţiunile tehnice şi sociale ale procesului de muncă, adică însuşi
modul de producţie, pentru a mări forţa productivă a muncii, pentru a
reduce, prin mărirea forţei productive a muncii, valoarea forţei de
muncă şi pentru a reduce astfel partea zilei de muncă necesară pentru
reproducerea acestei valori.
Plusvaloarea produsă prin prelungirea zilei de muncă o numesc
plusvaloare absolută; dimpotrivă, plusvaloarea care rezultă din
reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare
în raportul de mărime dintre ambele părţi componente ale zilei de
muncă — plusvaloare relativă.
Pentru a reduce valoarea forţei de muncă, creşterea forţei
productive trebuie să cuprindă acele ramuri ale industriei ale căror
produse determină valoarea forţei de muncă, adică fac parte din
categoria mijloacelor de subzistenţă obişnuite, sau le pot înlocui. Dar
valoarea unei mărfi nu este determinată numai de cantitatea muncii care
îi dă ultima formă, ci şi, în aceeaşi măsură de masa de muncă cuprinsă
în mijloacele ei de producţie. Astfel valoarea unei cizme nu este
determinată numai de munca cizmarului, ci şi de valoarea pieii, a
smoalei, a aţei etc. Prin urmare, creşterea forţei productive şi ieftinirea
corespunzătoare a mărfurilor din industriile care furnizează elementele
materiale ale capitalului constant — adică mijloacele de muncă şi
materialul de muncă — pentru producerea mijloacelor de subzistenţă
necesare, provoacă de asemeni o scădere în valoarea forţei de muncă.
Dimpotrivă, în acele ramuri ale producţiei care nu furnizează nici
mijloace de subzistenţă necesare, nici mijloace de producţie pentru
confecţionarea lor, creşterea forţei productive lasă neatinsă valoarea
forţei de muncă.
Se înţelege că marfa ieftinită face să scadă valoarea forţei de
muncă numai pro tanto, adică numai în proporţia în care ea participă la
reproducerea forţei de muncă. Astfel cămăşile sunt un mijloc de
subzistenţă necesar, dar numai unul din multe altele. Ieftinirea lor
reduce cheltuiala muncitorului numai pentru cămăşi. Suma totală a
mijloacelor de subzistenţă necesare constă însă numai din mărfuri
diferite, care sunt toate produse ale unor industrii diferite, iar valoarea
fiecăreia din aceste mărfuri formează întotdeauna o parte aliquotă din

338
valoarea forţei de muncă. Această valoare scade odată cu timpul de
muncă necesar reproducţiei sale, iar reducerea totală a acestui timp de
muncă este egală cu suma reducerilor lui în toate acele ramuri de
producţie speciale. Acest rezultat general noi îl tratăm aici ca şi cum în
fiecare caz în parte el ar fi rezultat nemijlocit şi scop nemijlocit. Dacă un
capitalist oarecare ieftineşte, de exemplu, cămăşile, prin aceea că
măreşte forţa productivă a muncii, el nu urmăreşte nicidecum, în mod
necesar, scopul de a reduce pro tanto valoarea forţei de muncă şi deci
timpul de muncă necesar; dar numai în măsura în care contribuie, la
urma urmei, la acest rezultat, el contribuie la mărirea ratei generale a
plusvalorii? Tendinţele generale şi necesare ale capitalului trebuie
distinse de formele lor de manifestare.
Nu vom analiza acum felul în care legile imanente ale
producţiei capitaliste apar în mişcarea exterioară a capitalurilor,
manifestându-se ca legi coercitive ale concurenţei şi devenind astfel, în
conştiinţa capitalistului individual, motive determinante ale acţiunii
sale; atât însă este clar de pe acum: o analiză ştiinţifică a concurenţei nu
este posibilă decât în momentul în care natura internă a capitalului a fost
înţeleasă, aşa cum mişcarea aparentă a corpurilor cereşti nu poate fi
înţeleasă decât de acela care cunoaşte mişcarea lor reală, dar
neperceptibilă cu simţurile. Totuşi, pentru înţelegerea producerii
plusvalorii relative, şi anume numai pe baza rezultatelor obţinute până
acum, trebuie să observăm următoarele.
Dacă o oră de muncă este exprimată printr-o cantitate de aur de
6 pence, adică 1/2 de şiling, într-o zi de muncă de 12 ore se produce o
valoare de 6 şilingi. Să presupunem că în condiţiile date ale
productivităţii muncii se confecţionează 12 bucăţi de marfă în aceste 12
ore de muncă. Valoarea mijloacelor de producţie, a materiilor prime etc.
consumate la fiecare bucată să fie de 6 pence. În aceste împrejurări, o
bucată de marfă costă 1 şiling, anume 6 pence pentru valoarea
mijloacelor de producţie şi 6 pence pentru valoarea nouă ce i-a fost
adăugată prin prelucrare. Să presupunem acum că un capitalist ar reuşi
să dubleze forţa productivă a muncii şi să producă deci, în decursul zilei
de muncă de 12 ore, 24 bucăţi din această speţă de marfă, în loc de 12.
Dacă valoarea mijloacelor de producţie rămâne neschimbată, valoarea
unei bucăţi de marfă scade acum la 9 pence, anume 6 pence pentru

339
valoarea mijloacelor de producţie şi 3 pence pentru valoarea nouă
adăugată prin ultima prelucrare. Cu toate că forţa productivă s-a dublat,
ziua de muncă creează, ca şi înainte, numai o valoare nouă de 6 şilingi,
care acum se repartizează însă asupra unei cantităţi duble de produse.
Fiecărui produs în parte nu-i mai revine deci acum decât 1/24 în loc de
1
/12 din această valoare totală, 3 pence în loc de 6 pence, sau, cu alte
cuvinte, mijloacelor de producţie nu li se mai adaugă acum, cu ocazia
transformării lor în produs, calculându-se fiecare bucată în parte, decât o
jumătate de oră de muncă în locul unei ore întregi, cum era înainte.
Valoarea individuală a acestei mărfi stă acum sub valoarea ei socială,
adică marfa costă mai puţin timp de muncă decât marea masă a aceloraşi
articole produse în condiţiile sociale medii. În medie bucata costă 1
şiling, adică ea reprezintă 2 ore de muncă socială; cu modul de producţie
schimbat, ea nu costă decât 9 pence, adică nu reprezintă decât 11/2 ore de
muncă. Valoarea reală a unei mărfi nu este însă valoarea ei individuală,
ci valoarea ei socială, cu alte cuvinte ea nu se măsoară cu timpul de
muncă pe care 1-a cheltuit de fapt producătorul în cazul special, ci cu
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea mărfii. Dacă
deci capitalistul care aplică metoda nouă îşi vinde marfa la valoarea ei
socială de 1 şiling, el o vinde cu 3 pence peste valoarea ei individuală şi
realizează astfel o plusvaloare suplimentară de 3 pence. Pe de altă parte
însă, pentru el ziua de muncă de 12 ore este acum reprezentată de 24
bucăţi de marfă în loc de 12, cum era mai înainte. Pentru a vinde deci
produsul unei zile de muncă, el are nevoie să vândă de două ori atâta
marfă, deci de un debuşeu de două ori mai mare. Celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, mărfurile sale nu-şi cuceresc un debuşeu mai
mare decât prin contractarea preţurilor lor. El le va vinde deci peste
valoarea lor individuală, dar sub valoarea lor socială, să zicem cu 10
pence bucata. În modul acesta el încă mai realizează la fiecare bucată o
plusvaloare suplimentară de 1 penny. Această creştere a plusvalorii are
loc pentru el indiferent dacă marfa sa aparţine sferei mijloacelor de
subzistenţă necesare şi dacă intră deci ca un element determinant în
valoarea generală a forţei de muncă. Abstracţie făcând deci de această
ultimă împrejurare, există pentru fiecare capitalist în parte imboldul de
a-şi ieftini marfa prin mărirea forţei productive a muncii.
Dar şi în acest caz sporirea producţiei de plusvaloare rezultă din

340
reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare
a supramuncii.3a Să presupunem că timpul de muncă necesar este de 10
ore, că deci valoarea pe o zi a forţei de muncă este de 5 şilingi şi că
supramunca este de 2 ore, astfel că plusvaloarea produsă zilnic este de 1
şiling. Dar acum capitalistul nostru produce 24 de bucăţi pe care le
vinde cu 10 pence bucata, adică în total cu 20 şilingi. Întrucât valoarea
mijloacelor de producţie este egală cu 12 şilingi, 142/5 bucăţi de marfă
nu fac decât să înlocuiască capitalul constant avansat. Ziua de muncă de
12 ore este reprezentată prin cele 93/5 bucăţi rămase. Întrucât preţul
forţei de muncă = 5 şilingi, 6 bucăţi din produs reprezintă timpul de
muncă necesar, iar 33/5 bucăţi supramuncă. Raportul dintre munca
necesară şi supramuncă, de 5:1 în condiţiile sociale medii nu mai este
acum decât de 5: 3. acelaşi rezultat se obţine în modul următor:
Valoarea produsului zilei de muncă de 12 ore este* de 20 şilingi. Din
această sumă, 12 şilingi aparţin valorii mijloacelor de producţie, care nu
face decât să reapară în produs. Rămân deci 8 şilingi ca expresie în bani
a valorii în care se concretizează ziua de muncă. Această expresie în
bani este mai ridicată decât expresia în bani a muncii sociale medii de
aceeaşi categorie, din care 12 ore se exprimă doar în 6 şilingi. Muncile
care au o forţă productivă excepţională acţionează ca munci potenţate,
adică creează în aceleaşi fracţiuni de timp valori mai mari decât munca
socială medie de acelaşi fel. Dar capitalistul nostru plăteşte ca şi mai
înainte numai 5 şilingi pentru valoarea pe o zi a forţei de muncă.
Muncitorului îi trebuie deci 71/5** ore pentru reproducerea acestei valori,
în loc de 10 cât îi trebuia înainte. Supramunca sa creşte deci cu 24/5**
ore, iar plusvaloarea produsă de el, de la 1 la 3 şilingi. Capitalistul care
aplică modul de producţie perfecţionat îşi însuşeşte deci, sub formă de
supramuncă, o parte mai mare a zilei de muncă decât ceilalţi capitalişti
din aceeaşi branşă. El face în mic ceea ce capitalul face în mare la
producerea plusvalorii relative. Pe de altă parte însă, această plusvaloare
suplimentară dispare îndată ce noul mod de producţie se generalizează,
generalizare care face să dispară diferenţa dintre valoarea individuală a
mărfurilor produse mai ieftin şi valoarea lor socială. Aceeaşi lege a
determinării valorii prin timpul de muncă, pe care capitalistul care aplică
metoda nouă o simte prin aceea că el este obligat să-şi vândă marfa sub
valoarea ei socială, îi sileşte pe concurenţii săi, ca lege coercitivă a

341
concurenţei, să introducă noul mod de producţie.4 Rata generală a
plusvalorii ajunge deci să fie influenţată de întreg procesul numai dacă
mărirea forţei productive a muncii a cuprins ramuri de producţie şi a
ieftinit deci mărfuri care fac parte din sfera mijloacelor de subzistenţă
necesare şi care formează deci elemente ale valorii forţei de muncă.
Valoarea mărfurilor este invers proporţională cu forţa
productivă a muncii. La fel şi valoarea forţei de muncă, şi anume pentru
că este determinată de valori de mărfuri. În schimb, plusvaloarea
relativă este direct proporţională cu forţa productivă a muncii. Ea creşte
odată cu creşterea şi scade odată cu scăderea forţei productive. O zi de
muncă socială medie de 12 ore, presupunând că valoarea ei în bani
rămâne neschimbată, produce mereu aceeaşi valoare-produs de 6 şilingi,
oricum s-ar diviza această sumă de valoare în echivalent pentru valoarea
forţei de muncă şi în plusvaloare. Dacă însă, din cauza creşterii forţei
productive, valoarea mijloacelor zilnice de subzistenţă şi deci valoarea
pe o zi a forţei de muncă scade de la 5 şilingi la 3 şilingi, plusvaloarea
creşte de la 1 şiling la 3 şilingi. Pentru a se reproduce valoarea forţei de
muncă erau necesare 10 ore de muncă; acum nu mai sunt necesare decât
6 ore de muncă. Patru ore de muncă au devenit libere şi pot fi anexate
domeniului supramuncii. Capitalul are deci un instinct imanent şi o
tendinţă permanentă de a mări forţa productivă a muncii, pentru ca să
ieftinească marfa, iar prin ieftinirea mărfii să ieftinească şi pe
muncitor.5
Valoarea absolută a mărfii îi este în sine indiferentă
capitalistului care o produce. Pe el îl interesează numai plusvaloarea pe
care ea o cuprinde şi care este realizabilă prin vânzare. Realizarea
plusvalorii implică de la sine înlocuirea valorii avansate. Ori, întrucât
plusvaloarea relativă creşte în proporţie directă cu dezvoltarea forţei
productive a muncii, în timp ce valoarea mărfurilor scade* în proporţie
inversă cu această dezvoltare, întrucât deci acelaşi singur proces
ieftineşte mărfurile şi măreşte plusvaloarea cuprinsă în ele, se rezolvă
enigma pe care o constituia faptul că întreprinzătorul capitalist, pe care-l
interesează numai producerea de valoare de schimb, tinde să reducă
mereu valoarea de schimb a mărfurilor, o contradicţie cu care unul din
întemeietorii economiei politice, Quesnay, îşi chinuia adversarii, fără ca
să primească vreun răspuns de la ei. “Voi admiteţi”, spune Quesnay, “că

342
cu cât se pot economisi mai multe cheltuieli sau munci costisitoare la
fabricarea de produse industriale, fără pagubă pentru producţie, cu atât
mai avantajoasă este această economisire, pentru că ea reduce preţul
produsului. Şi totuşi credeţi că producţia avuţiei care rezultă din muncile
industriaşilor constă în mărirea valorii de schimb a produsului lor.” 6
În producţia capitalistă, economisirea de muncă prin
dezvoltarea forţei productive a muncii7 nu urmăreşte deci nicidecum
reducerea zilei de muncă. Ea nu urmăreşte decât reducerea timpului de
muncă necesar pentru producerea unei anumite cantităţi de mărfuri.
Faptul că muncitorul, în urma sporirii forţei productive a muncii sale,
produce de exemplu într-o oră de zece ori mai multă marfă ca înainte, că
el nu are deci nevoie pentru fiecare bucată de marfă decât de a zecea
parte din timpul ce-i trebuia înainte, nu împiedică deloc ca el să fie pus
să muncească tot 12 ore, ca mai înainte, şi să producă în aceste 12 ore
1.200 bucăţi în loc de 120, cât producea înainte. Ba, mai mult, ziua sa de
muncă poate chiar să fie prelungită în mod simultan, astfel ca el să
producă acum în 14 ore 1.400 bucăţi etc. Iată de ce putem citi la
economişti de teapa unui MacCulloch, Ure, Senior şi tutti quanti [toţi
câţi mai există], pe o pagină că muncitorul trebuie să fie recunoscător
capitalului pentru dezvoltarea forţelor productive, pentru că aceasta
reduce timpul de muncă necesar, iar pe pagina următoare că el trebuie să
dovedească această recunoştinţă muncind pe viitor 15 ore în loc de 10.
În cadrul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii
are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia
muncitorul trebuie să muncească pentru sine însuşi, pentru a prelungi
tocmai prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el
poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat
poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor, se va vedea în metodele
speciale de producţie a plusvalorii relative, la a căror cercetare trecem
acum.

NOTE:
1
Valoarea salariului zilnic mediu este determinată de ceea ce îi trebuie muncitorului

343
“pentru a trăi, a munci şi a procrea”. (William Petty: «Political Anatomy of Ireland»,
1672 pag. 64.) «Preţul muncii este constituit întotdeauna de preţul mijloacelor de
subzistenţă necesare.» Muncitorul nu primeşte salariul corespunzător «ori de câte ori
salariul muncitorului nu ajunge pentru a susţine în mod corespunzător cu rangul său
modest şi cu situaţia sa de muncitor o familie numeroasă, cum se întâmplă de multe ori
să aibă», (J. Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 15.)” Muncitorul simplu, care nu
are decât braţele şi munca sa, nu are ceva decât atunci când reuşeşte să-şi vândă munca
sa altora... În orice fel de muncă trebuie să se ajungă, şi se ajunge de fapt, la situaţia că
salariul muncitorului este limitat la ceea ce îi este necesar pentru a-şi susţine existenţa.”
(Turgot: “Reflex io ns etc.”, “Oeuvres”, ediţia Daire, vol. I, pag. 10.)” Preţul mijloacelor
de subzistenţă este de fapt costul de producţie al muncii.” (Malthus: «Inquiry into etc.
Rent», Londra 1815, pag. 48, notă.)
2
«Dacă se perfecţionează meseriile, acest lucru nu înseamnă decât că s-au descoperit noi
posibilităţi pentru ca o marfă să fie confecţionată de un număr mai mic de muncitori, sau
(ceea ce e acelaşi lucru) într-un timp mai scurt ca mai înainte.» (Galiani: “Della
Moneta”, pag. 159.) «Economia în costul de producţie nu poate fi nimic altceva decât o
economie în cantitatea de muncă întrebuinţată în producţie.” (Sismondi: «Etudes etc.»,
vol. I, pag. 22.)
3
«Dacă fabricantul îşi dublează produsele prin perfecţionarea instalaţiilor... el câştigă (la
urma urmei) numai în măsura în care prin acest fapt el poate să-şi îmbrace muncitorul cu
mai puţină cheltuială... astfel că muncitorului îi revine o parte mai mică. din venitul
total.» (Ramsay: «An Essay on the Distribution etc.», pag. 168.)
3a
“Profitul unei persoane nu depinde de faptul că ea dispune de produsul muncii altora,
ci de faptul că ea dispune de munca însăşi. Dacă ea poate să-şi vândă mărfurile la un
preţ mai ridicat, în timp ce salariile muncitorilor săi rămân neschimbate, profitul acestei
persoane este evident... O parte mai mică din ceea ce produce este suficientă pentru a
pune în mişcare munca, astfel că ei îi rămâne o parte mai mare.” («Outlines of Political
Economy», Londra 1832, pag. 49, 50.)
* În ediţia franceză (pag. i 37) urmează aici cuvintele «pentru capitalistul nostru».— N.
T.
** În ediţia franceză (pag. 138) se află aici, respectiv, cifrele 71/2 şi 21/2. — N.T.
4
«Dacă vecinul meu poate să vândă ieftin pentru că produce mult cu muncă puţină, eu
trebuie să reuşesc să vând tot atât de ieftin ca şi dânsul. În modul acesta orice artă, orice
procedeu şi orice maşină care lucrează cu mâini mai puţine şi deci mai ieftin provoacă la
alţii un fel de necesitate şi de întrecere, fie de a întrebuinţa aceeaşi artă, acelaşi procedeu
sau aceeaşi maşină, fie de a inventa ceva asemănător, pentru ca toţi să stea pe picior de
egalitate şi pentru ca nimeni să nu poată vinde mai ieftin decât vecinul său.» («The
Advantages of the East-India Trade to England», Londra 1720, pag. 67.)
5
«Oricare ar fi proporţia în care ar scădea cheltuielile unui muncitor, salariul său va
scădea în aceeaşi proporţie dacă îngrădirile impuse industriei ar fi în acelaşi timp
ridicate.» (“Considerations concerning taking off the Bounty on Corn exported etc.”,
Londra 1753, pag. 7.) «Interesul industriei cere ca cerealele şi toate articolele alimentare
să fie cât mai ieftine; căci ceea ce le scumpeşte pe ele, trebuie să scumpească şi munca...
în toate ţările în care industria este liberă de restricţiuni, preţul alimentelor trebuie să
influenţeze preţul muncii. Acesta din urmă va scădea ori de câte ori alimentele vor

344
deveni mai ieftine.» (ibid., pag. 3.) «Salariile scad în aceeaşi proporţie în care cresc
forţele de producţie. E drept că maşina ieftineşte mijloacele de subzistenţă necesare, dar,
spre deosebire de aceasta, ea ieftineşte şi pe muncitor.» («A Prize Essay on the
Comparative Merits of Competition and Cooperation», Londra 1834, pag. 27.)
* În ediţia franceză (pag. 138) în loc de «scade» se află cuvântul «este». — N. T.
6
” Ils conviennent que plus on peut, sans préjudice, épargner de frais ou de travaux
dispendieux dans la fabrication des ouvrages des artisans, plus cette épargne est
profitable par la diminution du prix de ces ouvrages. Cependant ils croient que la
production de richesse qui résulte des travaux des artisans consiste dans l'augmentation
de la valeur vénale de leurs ouvrages.” (Quesnay: «Dialogues sur le Commerce et sur les
Travaux des Artisans», pag. 188, 189.)
7
” Aceşti speculanţi, atât de economi cu munca lucrătorilor pe care ei ar trebui să o
plătească.” (J. N. Bidaut: «Du monopole qui s'établit dans les arts industriels et le
commerce», Paris 1828, pag. 13.)” Întreprinzătorul va căuta întotdeauna să
economisească timp şi muncă.” (Dugald Stewart: “Works”, editate de Sir W. Hamilton,
vol. VIII, Edinburgh 1855, «Lectures on Political Economy», pag. 318.) «Interesul lor
(al capitaliştilor) este ca forţele productive ale muncitorilor pe care îi utilizează să fie cât
se poate mai mari. Atenţia lor este îndreptată în mod aproape exclusiv asupra sporirii
acestei forţe.» (R. Jones: “Textbook of Lectures etc.”, prelegerea a III-a.)

345
 Capitolul unsprezece
COOPERAŢIA

După cum am văzut, producţia capitalistă începe de fapt abia în

momentul în care acelaşi capital individual utilizează un număr mai
mare de muncitori în acelaşi timp, în care procesul de muncă îşi măreşte
proporţiile şi furnizează produse pe o scară cantitativă mai mare.
Activitatea unui număr mai mare de muncitori în acelaşi timp, în acelaşi
loc (sau, dacă vreţi, pe acelaşi câmp de muncă), în vederea producerii
aceleiaşi speţe de marfă, sub comanda aceluiaşi capitalist, formează, din
punct de vedere istoric şi logic, punctul de plecare al producţiei
capitaliste. În ceea ce priveşte modul de producţie însuşi, cu greu se
poate spune, de exemplu, că la începuturile ei manufactura se
deosebeşte de meşteşugul de breaslă altfel decât prin numărul mai mare
de muncitori utilizaţi în mod simultan de acelaşi capital. Atelierul
meşterului breslaş a fost doar lărgit.
La început deosebirea este deci pur cantitativă. Am văzut că
masa plusvalorii pe care o produce un capital anumit este egală cu
plusvaloarea pe care o livrează un singur muncitor înmulţită cu numărul
muncitorilor ocupaţi în acelaşi timp. Numărul acesta nu modifică, în
sine, deloc rata plusvalorii sau gradul de exploatare a muncii, iar în ceea
ce priveşte producerea de valoare de marfă în general, orice schimbare
calitativă a procesului de muncă pare a fi indiferentă. Lucrul acesta
rezultă din natura valorii. Dacă o zi de muncă de 12 ore se
materializează în 6 şilingi, 1.200 de asemenea zile de muncă se vor
materializa în 6 şilingi x 1.200. Într-un caz le-au fost încorporate
produselor 12 x 1.200 ore de muncă, în celălalt caz 12 ore de muncă. În
ceea ce priveşte producerea de valoare, numărul mare nu contează decât
ca număr mare de indivizi. Pentru producţia de valoare este deci
indiferent dacă 1.200 de muncitori produc în mod izolat, sau reuniţi sub
comanda aceluiaşi capital.
Înăuntrul anumitor limite, o modificare are totuşi loc. Munca

346
materializată în valoare este muncă de calitate socială medie, deci
manifestarea unei forţe de muncă medii. Dar o mărime medie nu există
niciodată decât ca medie a unui mare număr de mărimi individuale
diferite, din aceeaşi specie. În orice ramură a industriei, muncitorul
individual, Petru sau Pavel, se abate mai mult sau mai puţin de la
muncitorul mediu. Aceste abateri individuale, care în matematică se
numesc «erori», se compensează şi dispar atunci când se operează cu un
număr mai mare de muncitori. Vestitul sofist şi sicofant Edmund Burke
susţine chiar, în baza experienţelor sale practice de arendaş, că şi
“într-un grup atât de redus” cum e cel format din cinci argaţi dispare
orice deosebire individuală în ceea ce priveşte munca, astfel că cinci
argaţi englezi adulţi, de oriunde i-am lua, efectuează, toţi împreună,
exact aceeaşi muncă pe care ar efectua-o alţi cinci argaţi englezi, oricare
ar fi ei.8 Oricum ar fi, este limpede că ziua totală de muncă a unui
număr mai mare de muncitori utilizaţi în acelaşi timp, împărţită prin
numărul muncitorilor, este, în sine, o zi de muncă socială medie. Să
presupunem, de exemplu, că ziua de muncă a unui individ este de 12
ore. În acest caz, ziua de muncă a 12 muncitori utilizaţi în acelaşi timp
formează o zi totală de muncă de 144 ore şi, cu toate că munca fiecăruia
din această duzină se va abate mai mult sau mai puţin de la munca
socială medie, că, deci, muncitorul individual va avea nevoie de ceva
mai mult timp sau de ceva mai puţin timp pentru aceeaşi operaţie, ziua
de muncă a fiecăruia din ei, ca a douăsprezecea parte a zilei totale de
muncă de 144 ore, posedă calitatea socială medie. Dar pentru capitalist,
care utilizează o duzină, ziua de muncă există ca zi de muncă totală a
duzinii. Ziua de muncă a fiecăruia în parte există ca o cotă-parte a zilei
de muncă totale, indiferent dacă cei doisprezece cooperează în mod
strâns în munca lor, sau dacă legătura dintre muncile lor constă numai în
faptul că ei lucrează pentru acelaşi capitalist. Dacă, dimpotrivă, din cei
12 muncitori câte doi sunt utilizaţi de către un mic patron, chestiunea
dacă fiecare patron în parte produce aceeaşi masă de valoare şi
realizează deci rata generală a plusvalorii, rămâne la voia întâmplării. Ar
avea loc abateri individuale. Dacă un muncitor ar întrebuinţa pentru
producerea unei mărfi mult mai mult timp decât cel socialmente necesar,
dacă timpul de muncă necesar pentru dânsul în mod individual s-ar
abate mult de la cel socialmente necesar, adică de la timpul mediu de

347
muncă, munca lui nu ar fi socotită muncă medie, iar forţa lui de muncă
nu ar fi socotită forţă de muncă medie. Ea nu s-ar vinde deloc, sau s-ar
vinde numai sub valoarea medie a forţei de muncă. Se presupune deci
un anumit minim de îndemânare în muncă, şi vom vedea mai târziu că
producţia capitalistă găseşte mijloace pentru măsurarea acestui minim.
Totuşi, acest minim se abate de la medie, cu toate că de cealaltă parte
trebuie plătită valoarea medie a forţei de muncă. Dintre cei şase mici
patroni, unul ar scoate deci mai mult, celălalt mai puţin decât rata
generală a plusvalorii. Din punctul de vedere al societăţii, inegalităţile s-
ar compensa; nu însă din punctul de vedere al fiecărui patron în parte. În
general, legea valorificării nu se realizează deci în întregime pentru
producătorul izolat decât atunci când el produce în calitate de capitalist,
când utilizează un număr mare de muncitori în acelaşi timp şi pune deci
în mişcare, din capul locului, muncă socială medie.
Şi atunci când felul de a munci rămâne neschimbat, utilizarea
simultană a unui număr mai mare de muncitori provoacă o revoluţie în
condiţiunile materiale ale procesului de muncă. Clădiri în care lucrează
un mare număr de muncitori, magazii pentru materii prime etc., vase,
instrumente, aparate etc. care servesc multora în acelaşi timp sau pe
rând, pe scurt, o parte a mijloacelor de producţie este consumată acum
în comun în procesul de muncă. Pe de o parte, valoarea de schimb a
mărfurilor, deci şi a mijloacelor de producţie, nu este nicidecum sporită
de pe urma unei exploatări sporite a valorii lor de întrebuinţare. Pe de
altă parte, creşte proporţia mijloacelor de producţie întrebuinţate în
comun. O încăpere în care lucrează 20 de ţesători cu cele 20 de războaie
ale lor trebuie să fie mai spaţioasă decât încăperea unui ţesător
independent care are două calfe. Dar producerea unui atelier pentru 20
de persoane costă mai puţină muncă decât aceea a 10 ateliere pentru câte
două persoane, astfel că, în general, valoarea mijloacelor de producţie
comune şi concentrate în mase mari nu creşte în aceeaşi proporţie cu
volumul lor şi cu efectul lor util. Mijloacele de producţie întrebuinţate în
comun transmit produsului singular o parte de valoare mai mică, în parte
pentru că valoarea totală pe care ele o cedează se repartizează în mod
simultan asupra unei mase mai mari de produse, în parte pentru că, în
comparaţie cu mijloacele de producţie izolate, ele intră în procesul de
producţie cu o valoare, ce-i drept, mai mare din punct de vedere absolut,

348
dar mai mică din punct de vedere relativ, avându-se în vedere sfera lor
de acţiune. În modul acesta se reduce o parte componentă a valorii
capitalului constant; în mod proporţional cu mărimea acestei valori se
reduce deci şi valoarea totală a mărfii. Efectul este acelaşi ca şi în cazul
în care mijloacele de producţie ale mărfii ar fi produse mai ieftin.
Această economie în întrebuinţarea mijloacelor de producţie rezultă
numai din consumarea lor comună în procesul de muncă al unui mare
număr de oameni. Şi ele dobândesc acest caracter de condiţii ale muncii
sociale sau de condiţiuni sociale ale muncii, spre deosebire de
mijloacele de producţie, fărâmiţate şi relativ costisitoare, ale unor
muncitori sau meşteri mici izolaţi, chiar dacă acest număr mare de
oameni lucrează doar în acelaşi loc, fără a coopera. O parte a
mijloacelor de muncă dobândeşte acest caracter social înainte ca însuşi
procesul de muncă să-l dobândească.
În general, economisirea mijloacelor de producţie trebuie
privită dintr-un punct de vedere îndoit. O dată, întrucât ieftineşte
mărfurile şi reduce în felul acesta valoarea forţei de muncă. În al doilea
rând, întrucât modifică raportul plusvalorii faţă de capitalul total
avansat, adică faţă de totalul valorii componentelor sale constante şi
variabile. Punctul acesta din urmă va fi tratat abia în prima secţiune a
cărţii a treia din această lucrare, unde, din motive de sistematizare,
plasăm şi unele lucruri care şi-ar avea locul aici. Mersul analizei ne
impune această fărâmiţare a materiei, fărâmiţare care corespunde în
acelaşi timp şi spiritului producţiei capitaliste. Căci întrucât condiţiile de
muncă i se opun aici muncitorului ca un lucru independent,
economisirea lor apare şi ea ca o operaţiune specială, care nu-l priveşte
şi care este deci distinctă de metodele care măresc productivitatea lui
personală.
Forma de muncă în care un număr mare de persoane lucrează
una alături de alta şi cooperează în mod sistematic în acelaşi proces de
producţie sau în mai multe procese de producţie conexe se numeşte
cooperaţie10.
Aşa cum puterea de atac a unui escadron de cavalerie sau
puterea de rezistenţă a unui regiment de infanterie se deosebeşte în mod
esenţial de suma forţelor de atac şi de rezistenţă pe care le dezvoltă
fiecare cavalerist şi fiecare infanterist în parte, tot astfel şi totalul

349
mecanic al forţelor muncitorilor izolaţi se deosebeşte de potenţialul
social de forţă care se dezvoltă atunci când un număr mare de braţe
colaborează în mod simultan în aceeaşi operaţiune unică, de exemplu
atunci când este vorba de ridicarea unei greutăţi, de învârtirea unei
manivele sau de înlăturarea unui obstacol.11 Aici rezultatul muncii
combinate nu ar putea fi produs de munca individuală, deloc, sau numai
în termene cu mult mai lungi, sau numai pe o scară infimă. Nu este
vorba aici numai de o mărire a forţei productive individuale prin
cooperare, ci de crearea unei forţe productive care din capul locului
trebuie să fie o forţă de mase.11a
Abstracţie făcând de noul potenţial de forţă care rezultă din
contopirea multor forţe într-o singură forţă totală, la majoritatea
muncilor productive simplul contact social provoacă o emulaţie şi o
însufleţire specială a spiritelor (animal spirits), care măresc capacitatea
de muncă a individului, astfel că o duzină de persoane dau împreună,
într-o zi de muncă simultană de 144 de ore, un produs total cu mult mai
mare decât 12 muncitori izolaţi, din care fiecare ar lucra 12 ore, sau
decât un singur muncitor care ar lucra 12 zile de-a rândul.12 Aceasta se
explică prin faptul că omul este din natură, dacă nu un animal politic,13
cum crede Aristotel, în orice caz însă un animal social.
Cu toate că un număr mare de persoane fac în mod simultan
acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, munca individuală a fiecăruia
poate reprezenta totuşi, ca parte a muncii totale, faze diferite ale însuşi
procesului de muncă, pe care obiectul muncii le parcurge mai repede, ca
urmare a cooperării. Astfel, dacă zidarii alcătuiesc un şir de mâini pentru
a transporta cărămizile de la piciorul schelei până în vârful ei, fiecare
din ei face acelaşi lucru; totuşi operaţiunile lor, luate fiecare în parte,
formează părţi succesive ale unei operaţiuni de ansamblu, faze speciale
pe care trebuie să le parcurgă fiecare cărămidă în procesul de muncă şi
prin efectul cărora cele 24 de mâini ale muncitorului colectiv o
deplasează mai repede decât ar deplasa-o, de pildă, cele două mâini ale
fiecăruia dintre muncitori, care ar urca şi ar coborî schelele.14 Obiectul
muncii parcurge acelaşi spaţiu într-un timp mai scurt. Pe de altă parte,
are loc o combinare a muncii, de exemplu atunci când o construcţie este
începută în acelaşi timp din diferite părţi, cu toate că cei care cooperează
fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă. Ziua combinată de muncă

350
de 144 ore, care atacă obiectul muncii în mai multe locuri în spaţiu,
deoarece muncitorul combinat sau muncitorul colectiv are ochi şi braţe
în faţă şi la spate şi este într-o anumită măsură omniprezent,
desăvârşeşte produsul total mai repede decât 12 zile de muncă de câte
12 ore ale unor muncitori mai mult sau mai puţin izolaţi, care trebuie
să-şi facă munca într-un mod mai unilateral. Diferite părţi spaţiale ale
produsului se desăvârşesc în acelaşi timp.
Am accentuat că numărul mare de persoane care se completează
reciproc fac un lucru identic sau de aceeaşi speţă, pentru că această
formă de muncă comună, care este cea mai simplă, joacă un rol
important şi în forma cea mai desăvârşită a cooperaţiei. Dacă procesul
de muncă este complicat, simpla masă a celor care conlucrează permite
o repartizare a diferitelor operaţiuni între diferitele braţe, şi deci o
efectuare simultană a lor, iar prin aceasta o reducere a timpului de
muncă necesar pentru confecţionarea produsului total.15
În multe ramuri ale producţiei există momente critice, adică
anumite perioade de timp, determinate prin chiar natura procesului de
muncă, în decursul cărora trebuie obţinute anumite rezultate ale muncii.
Astfel, dacă trebuie tunsă o turmă de oi sau dacă trebuie cosit şi recoltat
un număr de pogoane plantate cu cereale, cantitatea şi calitatea
produsului depinde de faptul dacă operaţiunea este începută la un timp
anumit şi încheiată la un timp anumit. Perioada de timp asupra căreia
poate să se întindă procesul de muncă este determinată, ca de pildă la
pescuitul scrumbiilor. Individul nu poate să facă dintr-o singură zi decât
o singură zi de muncă, să zicem de 12 ore, dar cooperarea a o sută de
oameni, de exemplu, transformă o zi de 12 ore într-o zi de muncă de
1.200 ore. Durata scurtă a muncii este compensată prin mărimea masei
de muncă, aruncată în momentul hotărâtor în câmpul producţiei. Efectul
produs la timp depinde în acest caz de utilizarea simultană a multor zile
combinate de muncă; mărimea efectului util depinde de numărul
muncitorilor, care rămâne însă întotdeauna mai mic decât numărul
muncitorilor care ar ocupa izolaţi acelaşi teren de activitate în acelaşi
timp.16 Lipsa acestei cooperări este aceea care duce în fiecare an la
pierderea unei cantităţi enorme de cereale în apusul Statelor Unite şi a
unei cantităţi enorme de bumbac în acele părţi ale Indiilor Orientale în
care stăpânirea engleză a distrus vechile comunităţi.17

351
 Pe de o parte, cooperaţia permite o lărgire a sferei spaţiale a
muncii, ea impunându-se deci pentru anumite procese de muncă chiar
din cauza legăturii spaţiale a obiectului muncii, cum se întâmplă la
lucrările de drenaj, îndiguire, irigaţii, la construcţiile de canaluri, şosele,
căi ferate etc. Pe de altă parte, ea permite o restrângere a spaţiului pe
care se efectuează producţia în comparaţie cu scara pe care această
producţie are loc. Această restrângere a sferei spaţiale a muncii cu
extinderea simultană a sferei sale de acţiune, restrângere prin care se
economiseşte o mare cantitate de cheltuieli zadarnice (faux frais), este
un efect al aglomerării muncitorilor, al alăturării unor procese de muncă
diferite şi al concentrării mijloacelor de producţie.18
În comparaţie cu un număr tot atât de mare de zile de muncă
individuale izolate, ziua combinată de muncă produce cantităţi mai mari
de valori de întrebuinţare şi reduce deci timpul de muncă necesar pentru
producerea unui anumit efect util. Indiferent dacă în cazul concret ea
obţine această forţă productivă mărită pentru că măreşte potenţialul
mecanic al muncii, sau pentru că îi lărgeşte sfera de acţiune în spaţiu,
sau pentru că restrânge câmpul spaţial de producţie în raport cu scara
producţiei, sau pentru că pune în funcţie în momentul critic multă
muncă într-un timp scurt, sau pentru că provoacă emulaţia indivizilor şi
le însufleţeşte spiritele, sau pentru că imprimă operaţiunilor de aceeaşi
speţă ale unui mare număr de oameni pecetea continuităţii şi a
multilateralităţii, sau pentru că îndeplineşte în acelaşi timp operaţiuni
diferite, sau pentru că economiseşte mijloacele de producţie prin
întrebuinţarea lor în comun, sau pentru că imprimă muncii individuale
caracterul de muncă socială medie, în toate împrejurările forţa
productivă specifică a zilei combinate de muncă este forţă productivă
socială a muncii sau forţă productivă a muncii sociale. Ea rezultă din
însăşi cooperaţia. În colaborarea metodică cu alţii, muncitorul se
eliberează de limitele sale individuale şi îşi dezvoltă aptitudinile de
specie.19
Dacă muncitorii în general nu pot colabora în mod direct fără a
fi împreună, aglomerarea lor într-un spaţiu anumit fiind deci o condiţie a
cooperării lor, muncitorii salariaţi nu pot coopera fără ca acelaşi
capital, acelaşi capitalist să-i utilizeze în acelaşi timp, să cumpere deci
în mod simultan forţele lor de muncă. Valoarea totală a acestor forţe de

352
muncă, adică suma salariilor muncitorilor pentru o zi, o săptămână etc.,
trebuie să se găsească deci reunită în buzunarul capitalistului, înainte ca
însăşi forţele de muncă să fie reunite în procesul de producţie.
Remunerarea simultană a 300 de muncitori, chiar numai pentru o
singură zi, cere o cheltuială de capital mai mare decât remunerarea
câtorva muncitori, săptămână cu săptămână, timp de un an întreg.
Numărul muncitorilor care cooperează, adică scara cooperaţiei, depinde
deci, în primul rând, de mărimea capitalului pe care capitalistul
individual îl poate avansa pentru cumpărarea forţelor de muncă, adică de
proporţia în care câte un capitalist dispune de mijloacele de subzistenţă
ale multor muncitori.
Şi cu capitalul constant, lucrurile se petrec la fel ca şi cu
capitalul variabil. Astfel cheltuiala pentru materii prime este de 30 de
ori mai mare pentru un capitalist care utilizează 300 de muncitori, decât
pentru fiecare din cei 30 de capitalişti care utilizează câte 10 muncitori.
Mărimea valorii şi masa de materie a mijloacelor de muncă utilizate în
comun nu cresc, ce-i drept, în aceeaşi proporţie ca numărul muncitorilor
utilizaţi, dar ele cresc în mod considerabil. Concentrarea unor mase mai
mari de mijloace de producţie în mâna unor capitalişti individuali este
deci o condiţie materială pentru cooperarea muncitorilor salariaţi, iar
proporţia cooperării, sau scara producţiei, depinde de proporţia acestei
concentrări.
La început era necesară o anumită mărime minimă a capitalului
individual pentru ca numărul muncitorilor exploataţi în mod simultan,
deci pentru ca masa plusvalorii produse să fie suficientă ca să-l
dispenseze pe patron de munca manuală, ca să facă din micul maistru un
capitalist şi ca să dea astfel fiinţă în mod formal raportului de capital.
Acum această mărime minimă apare ca o condiţiune materială pentru
transformarea unui mare număr de procese de muncă individuale,
fărâmiţate şi independente unul de altul, într-un proces de muncă social
combinat.
De asemeni, comanda capitalului asupra muncii a apărut la
început doar ca o urmare formală a faptului că muncitorul, în loc de a
lucra pentru sine, lucra pentru capitalist şi deci sub capitalist. Odată cu
cooperarea unui mare număr de muncitori salariaţi, comanda capitalului
devine o necesitate pentru îndeplinirea procesului de muncă însuşi, o

353
adevărată condiţiune a producţiei. Ordinul capitalistului în câmpul
producţiei devine tot atât de indispensabil ca şi ordinul generalului pe
câmpul de luptă.
Orice muncă nemijlocit socială sau colectivă, executată pe scară
mai mare, are nevoie într-o măsură mai mare sau mai mică de o dirijare,
care creează armonia între activităţile individuale şi îndeplineşte
funcţiunile generale care rezultă din mişcarea întregului corp productiv,
spre deosebire de mişcarea organelor sale independente. Un violonist
izolat se dirijează singur, o orchestră are nevoie de dirijor. Această
funcţie de conducere, de supraveghere şi de armonizare devine funcţia
capitalului, îndată ce munca ce-i este subordonată devine cooperatoare.
Ca o funcţie specifică a capitalului, funcţia de conducere dobândeşte
trăsături de caracter specifice.
În primul rând, motivul determinant şi scopul hotărâtor al
procesului de producţie capitalist este o cât mai mare autovalorificare a
capitalului, 20 adică o cât mai mare producţie de plusvaloare, deci o cât
mai mare exploatare a forţei de muncă de către capitalist. Odată cu masa
muncitorilor utilizaţi în acelaşi timp, creşte şi rezistenţa lor, şi cu ea
creşte în mod necesar presiunea capitalului pentru biruirea acestei
rezistenţe. Conducerea pe care o exercită capitalistul nu este numai o
funcţie specială care izvorăşte din natura procesului social de muncă şi
făcând parte din el; ea este în acelaşi timp şi o funcţie a exploatării unui
proces social de muncă, şi ca atare ea este condiţionată de antagonismul
inevitabil dintre exploatator şi materialul exploatării sale. De asemeni,
odată cu volumul mijloacelor de producţie, care îl întâmpină pe
muncitorul salariat în calitate de proprietate străină, creşte şi necesitatea
controlului unei utilizări convenabile a lor.21 Apoi cooperarea
muncitorilor salariaţi este un simplu efect al capitalului, care îi utilizează
în mod simultan. Legătura dintre funcţiunile lor şi unitatea lor ca un
corp de ansamblu productiv există în afara lor, în capital, care îi
reuneşte şi îi ţine reuniţi. Legătura dintre muncile lor le apare deci din
punct de vedere ideal ca plan, iar din punct de vedere practic ca
autoritate a capitalistului, ca forţă a unei voinţe străine, care supune
activitatea lor propriului său scop.
Dacă deci după conţinut dirijarea capitalistă are un dublu
caracter, din cauza caracterului dublu al însuşi procesului de producţie

354
care trebuie dirijat şi care pe de o parte este un proces de muncă social,
având ca scop confecţionarea unui produs, iar pe de altă parte un proces
de valorificare a capitalului, după formă ea este despotică. Odată cu
dezvoltarea cooperaţiei pe o scară mai mare, despotismul acesta îşi
dezvoltă formele sale specifice. Aşa cum la început capitalistul este
dispensat de munca manuală în momentul în care capitalul său a ajuns la
acea mărime minimă cu care producţia capitalistă propriu-zisă abia
începe, tot astfel el cedează acum funcţia supravegherii directe şi
continue a muncitorilor şi a grupelor de muncitori unei categorii
speciale de muncitori salariaţi. Aşa cum o armată are nevoie de ofiţeri şi
subofiţeri militari, tot astfel o masă de muncitori care conlucrează sub
comanda aceluiaşi capital are nevoie de ofiţeri (directori, managers) şi
subofiţeri (supraveghetori, foremen, overlookers, contremaîtres)
industriali, care comandă în timpul procesului de muncă în numele
capitalului. Munca de supraveghere devine funcţia lor exclusivă.
Comparând modul de producţie al ţăranilor de sine stătători sau al
meseriaşilor independenţi cu gospodăria plantaţiilor bazate pe sclavaj,
economistul consideră această muncă de supraveghere ca făcând parte
din faux frais de production [cheltuielile zadarnice ale producţiei].21a
Atunci când analizează modul de producţie capitalist, el identifică,
dimpotrivă, funcţia dirijării, astfel cum ea rezultă din natura procesului
colectiv de muncă, cu aceeaşi funcţie, astfel cum ea e determinată de
caracterul capitalist şi deci antagonist al acestui proces.22 Capitalistul nu
este capitalist pentru că este conducător industrial; el devine,
dimpotrivă, comandant industrial pentru că este capitalist. Comanda
supremă în industrie devine un atribut al capitalului, aşa cum în epoca
feudală comanda supremă în război şi jurisdicţia erau atribute ale
proprietăţii funciare.22a Muncitorul este proprietar al forţei sale de muncă
atâta vreme cât târguieşte cu capitalistul în calitate de vânzător al ei, şi
el nu poate vinde decât ceea ce posedă, adică forţa lui de muncă
individuală, izolată. Raportul acesta nu se schimbă întru nimic prin
faptul că un capitalist cumpără 100 de torţe de muncă în locul uneia,
adică încheie contracte cu 100 de muncitori independenţi unul de altul
în loc să încheie un contract cu unul singur. El poate să-i utilizeze pe cei
100 muncitori fără să-i facă să coopereze. Capitalistul plăteşte deci
valoarea a 100 de forţe de muncă independente, dar el nu plăteşte forţa

355
de muncă combinată a celor o sută de muncitori. Ca persoane
independente, muncitorii sunt indivizi izolaţi, care intră într-un raport cu
acelaşi capital, nu însă unul cu celălalt. Cooperarea lor începe abia în
procesul de muncă, dar în procesul de muncă ei au şi încetat de a-şi
aparţine lor înşişi. Odată intraţi în ei, ei sunt încorporaţi capitalului. Ca
unii care cooperează, ca membri ai unui Organism care munceşte, ei
înşişi nu sunt decât o formă specială de existenţă a capitalului. Forţa
productivă pe care o dezvoltă muncitorul ca muncitor social este deci
forţa productivă a capitalului. Forţa productivă socială a muncii se
dezvoltă gratuit, din moment ce muncitorii sunt puşi în anumite condiţii,
iar capitalul îi pune în aceste condiţiuni, întrucât capitalul nu trebuie să
plătească nimic pentru forţa productivă socială a muncii, întrucât, pe de
altă parte, muncitorul nu o dezvoltă înainte ca munca sa să aparţină ea
însăşi capitalului, ea apare ca forţă productivă pe care capitalul o posedă
din natură, ca forţă productivă imanentă a sa.
Efectul cooperaţiei simple se vădeşte în mod extraordinar în
operele uriaşe ale vechilor asiatici, egipteni, etrusci etc. «S-a întâmplat
în vremurile trecute ca, după acoperirea cheltuielilor de ordin civil şi
militar, aceste state asiatice să se găsească în posesia unui excedent de
mijloace de subzistenţă, pe care le puteau cheltui pentru opere de lux şi
de utilitate. Comanda pe care ele o exercitau asupra mâinilor şi braţelor
aproape ale întregii populaţii neagricole, precum şi faptul că monarhul şi
preoţimea dispuneau în mod exclusiv de acel excedent, le puneau la
dispoziţie mijloacele pentru a ridica acele monumente măreţe cu care
umpleau ţara... Pentru transportul statuilor colosale şi al maselor enorme
a căror deplasare provoacă uimire, s-a întrebuinţat, cu o risipă fără
seamăn, aproape numai muncă omenească. Numărul muncitorilor şi
concentrarea sforţărilor lor erau suficiente. Tot astfel vedem cum
puternice recife de corali apar din adâncurile oceanului şi formează
insule şi pământ uscat, cu toate că fiecare mărgean care se depune
(depositary) în parte este infim, slab şi neglijabil. Muncitorii neagricoli
ai unei monarhii asiatice nu au să contribuie decât cu foarte puţin afară
de eforturile lor fizice individuale, dar numărul lor este forţa lor, iar
puterea de a conduce aceste mase a dat naştere acelor opere uriaşe.
Concentrarea într-o singură mână sau în câteva mâini a mijloacelor din
care trăiesc muncitorii a fost aceea care a permis asemenea realizări.»23

356
Puterea aceasta a regilor asiatici şi egipteni sau a teocraţilor etrusci etc. a
trecut, în societatea modernă, asupra capitalistului, fie că acesta apare în
calitate de capitalist izolat sau, ca la societăţile pe acţiuni, în calitate de
capitalist combinat.
Cooperaţia în procesul de muncă, aşa cum o găsim
precumpănind la începuturile civilizaţiei omeneşti la popoarele de
vânători,23a sau de pildă în agricultura comunităţilor hinduse, se
întemeiază pe de o parte pe proprietatea comună asupra condiţiilor de
producţie, pe de altă parte pe împrejurarea că individul nu s-a desprins
încă de cordonul ombilical al tribului sau al comunităţii, aşa cum albina
individuală nu s-a desprins de stup. Ambele aceste împrejurări
deosebesc această cooperaţie de cooperaţia capitalistă. Aplicarea
sporadică a cooperaţiei pe scară mare în lumea antică, în evul mediu şi
în coloniile moderne se întemeiază pe raporturi directe de dominare şi
de aservire, de cele mai multe ori pe sclavie. Forma capitalistă,
dimpotrivă, presupune din capul locului pe salariatul liber, care vinde
capitalului forţa sa de muncă. Din punct de vedere istoric însă ea se
dezvoltă în opoziţie cu gospodăria ţărănească şi cu meşteşugul
independent, indiferent dacă acesta îmbracă sau nu forma corporativă.24
În faţa lor cooperaţia capitalistă nu apare ca o formă istorică deosebită a
cooperaţiei, ci însăşi cooperaţia apare ca o formă istorică care este
proprie procesului de producţie capitalist şi care îl distinge în mod
specific.
După cum forţa productivă socială a muncii dezvoltată prin
cooperaţie apare ca forţă productivă a capitalului, tot astfel cooperaţia
însăşi apare ca o formă specifică a procesului de producţie capitalist în
opoziţie cu procesul de producţie al unor muncitori izolaţi şi
independenţi sau al unor meşteri mici. Este prima modificare pe care o
suferă procesul real de muncă prin subordonarea lui către capital.
Această modificare se efectuează în mod spontan. Premisa ei, adică
utilizarea simultană a unui număr mai mare de muncitori salariaţi în
acelaşi proces de muncă, formează punctul de plecare al producţiei
capitaliste. Punctul acesta de plecare este dat odată cu însăşi existenţa
capitalului. Dacă deci, pe de o parte, modul de producţie capitalist se
prezintă ca o necesitate istorică pentru transformarea procesului de
muncă, într-un proces social, această formă socială a procesului de

357
muncă se prezintă, pe de altă parte, ca o metodă pe care o utilizează
capitalul pentru a exploata cu mai mult profit acest proces de muncă,
prin ridicarea forţei sale productive.
În forma sa simplă în care am privit-o până acum, cooperaţia se
confundă cu producţia pe scară mai mare; ea nu formează însă o formă
fixă, caracteristică, a unei epoci speciale de dezvoltare a modului de
producţie capitalist. Ea apare aproximativ în această formă cel mult în
începuturile meşteşugăreşti ale manufacturii25 şi în acel gen de
agricultură în mare care corespunde perioadei manufacturii şi care nu se
deosebeşte în esenţă de gospodăria ţărănească decât prin numărul
muncitorilor utilizaţi în mod simultan şi prin cantitatea mijloacelor de
producţie concentrate. Cooperaţia simplă continuă să fie forma
predominantă a acelor ramuri de producţie în care capitalul operează pe
scară mare, fără ca diviziunea muncii sau maşinismul să joace un rol
important.
Cooperaţia rămâne forma de bază a modului de producţie
capitalist, cu toate că forma ei simplă apare ca o formă aparte, alături de
formele ei mai dezvoltate.

NOTE:
8
”Fără îndoială că între valoarea muncii unui om şi a altuia există o mare
deosebire în ceea ce priveşte forţa, îndemânarea şi atenţia. Dar, în baza observaţiilor
mele precise, sunt absolut sigur că cinci oameni, oricare ar fi ei, dau, toţi împreună,
aceeaşi cantitate de muncă pe care ar da-o alţi cinci, având şi ei vârsta de care am vorbit.
Ceea ce înseamnă că printre cei cinci oameni se află unul care are toate calităţile unui
muncitor bun şi altul care e un muncitor prost, în timp ce ceilalţi trei sunt mijlocii şi se
apropie de primul şi de al doilea. Astfel că într-un grup atât de redus cum e cel format
din cinci oameni se va găsi tot ceea ce pot produce cinci oameni.” (E. Burke: «Thoughts
and Details etc.», pag. [15] 16.) Comp. Quételet despre individul mediu.
9
Domnul profesor Roscher îşi revendică descoperirea că o croitoreasă care
este ocupată timp de două zile la cucoana domnului profesor livrează mai multă muncă
decât două croitorese care ar lucra pentru cucoana dumnealui în aceeaşi zi. Ar fi bine ca
domnul profesor să nu-şi facă observaţiile asupra procesului de producţie capitalist în
odaia copiilor şi în condiţiuni în care lipseşte persoana principală, capitalistul.
10
“Concours de forces.” (Destutt de Tracy: «Traité de la Volonté etc.», pag.
78.)
11
“Există numeroase munci atât de simple, încât o descompunere a lor este
imposibilă, şi care nu pot fi efectuate decât prin cooperarea multor perechi de mâini. De

358
exemplu, ridicarea unui trunchi mare de copac pe o căruţă... pe scurt, orice muncă ce nu
poate fi efectuată fără ca un mare număr de perechi de mâini să se ajute în mod reciproc
şi simultan în aceeaşi operaţie unică.” (E. G. Wakefield: «A view of the Art of
Colonization», Londra 1849, pag. 168.)
11a
“În timp ce un singur om nu este în stare, şi zece oameni trebuie să facă un
efort mare, ca să ridice o greutate de o tonă, o sută de oameni o pot ridica chiar şi cu
forţa unui singur deget al fiecăruia dintre ei.” (John Bellers: “Proposais for raising a
colledge of industry”, Londra 1696, pag. 21.)
12
“Există de asemeni (dacă acelaşi număr de muncitori este utilizat de un
arendaş pe o întindere de 300 de acri, în loc să fie utilizat de 10 arendaşi pe câte 30 de
acri) un avantagiu în ceea ce priveşte numărul argaţilor, avantaj care nu poate fi
recunoscut cu uşurinţă decât de oameni cu experienţă. Căci este natural să se spună că
raportul dintre l şi 4 este acelaşi ca cel dintre 3 şi 12; dar susţinerea aceasta nu se verifică
în practică; căci în timpul culesului şi la multe alte operaţii care cer aceeaşi grabă,
munca este efectuată mai bine şi mai repede strângându-se la un loc multe braţe de
muncă. Astfel, la strânsul recoltei, 2 căruţaşi, 2 încărcători, 2 legători, 2 greblaşi şi restul
la stog sau în hambar fac toţi împreună o muncă de două ori mai mare decât ar face
acelaşi număr de oameni, dacă ar fi împărţiţi în diferite grupuri (gangs), la diferite
gospodării (farms).” (“An Inquiry into the Connection between the present Price of
Provisions and the Size of Farms. By a Farmer”, Londra 1773, pag. 7, 8.)
13
De fapt definiţia lui Aristotel spune că omul este din natură cetăţean,
membru al cetăţii. Ea este la fel de caracteristică pentru antichitatea clasică, precum e
caracteristică pentru yankee-ism definiţia lui Franklin după care omul este din natură
creator de instrumente.
14
“Trebuie să mai observăm apoi că această diviziune parţială a muncii poate
să aibă loc şi acolo unde muncitorii execută aceeaşi operaţiune. Astfel zidarii care trec
din mână în mână cărămizile spre o schelă mai înaltă fac toţi aceeaşi muncă, şi totuşi
există între ei un fel de diviziune a muncii, care constă în faptul că fiecare dintre ei
transportă cărămida pe o bucată de drum şi că toţi împreună o aduc cu mult mai repede
la locul indicat, decât dacă fiecare dintre ei şi-ar duce cărămida de unul singur la schela
mai înaltă.” (F. Skarbek: “Théorie des richesses sociales”, ediţia a 2-a, Paris 1840, voi. I,
pag. 97, 98.)
15
”Dacă este vorba de executarea unei munci complicate, mai multe operaţiuni
trebuie efectuate în mod simultan. Unul face un lucru în timp ce altul face altceva şi toţi
contribuie la un efect pe care un singur om nu l-ar fi putut produce. Unul vâsleşte, în
timp ce altul ţine cârma şi un al treilea arunca năvodul sau loveşte peştele cu suliţa, şi
pescuitul are un succes care fără această cooperare (concours) ar fi imposibil.” (Destutt
de Tracy: «Traité de la Volonté etc.» [pag. 78].)
16
“Executarea ei (a muncii în agricultură) în momentul decisiv are un efect cu
atât mai mare.” (“An Inquiry into the Connection between the présent Price etc.”, pag.
7.) “În agricultură nu exista alt factor mai important decât factorul timp.” (Liebig:” Uber
Theorie und Praxis in der Landwirtschaft”, [Braunschweig] 1856, pag. 23.)
17
“Alt inconvenient pe care cu greu ne-am fi aşteptat să-l întâlnim într-o ţară
care exportă mai multă muncă decât oricare alta în lume, cu excepţia poate a Chinei şi a
Angliei — constă în imposibilitatea de a procura un număr suficient de braţe de muncă

359
pentru culesul bumbacului. Din această cauză, mari cantităţi din recoltă rămân neculese,
în timp ce altă parte a ei este strânsă de pe pământ după ce a căzut şi, bineînţeles, s-a
decolorat şi, în parte, a putrezit, astfel că din cauza lipsei de muncitori la timpul potrivit
plantatorul este forţat să suporte în prezent pierderea unei părţi însemnate din recolta de
bumbac, de care Anglia are atâta nevoie.” (“Bengal Hurkaru. Bi-Monthly Overland
Summary of News”, 22 Iulie 1861.)
18
“Odată cu progresul agriculturii, tot capitalul şi toată munca împrăştiate mai
înainte în utilizarea lor asupra unei întinderi de 500 de acri şi chiar mai mult sunt
concentrate în prezent asupra exploatării complete a 100 de acri.” Cu toate că «în raport
cu cantitatea de capital şi de muncă utilizate spaţiul s-a îngustat (is concentrated), în
comparaţie cu sfera de producţie ocupată sau exploatată mai înainte de un singur
producător independent sfera producţiei este lărgită». (R. Jones: «An Essay on the
Distribution of Wealth. On Rent», Londra 1831, pag. 191.)
19
”Forţa omului individual este foarte redusă, dar reunirea forţelor foarte
reduse dă naştere unei forţe totale care este mai mare decât totalul tuturor forţelor
parţiale, astfel că simpla reunire a forţelor poate să reducă timpul şi să mărească spaţiul
acţiunii lor.” (G. R. Carii, notă la P. Verri: “Meditazioni etc.”, voi. XV, pag. 196.)
20
“Profitul... este singurul scop al afacerilor.” (J. Vanderlint: «Money
answers etc.», pag. 11.)
21
Foaia filistină englezească «Spectator», din 3 Iunie 1866, relatează că după
introducerea unui fel de asociaţie între capitalist şi muncitori în «Wirework Company of
Manchester” [Societatea din Manchester pentru fabricarea sârmei], primul rezultat a fost
o descreştere subită a risipei de materiale, întrucât muncitorii nu vedeau niciun motiv ca
să-şi risipească proprietatea într-o măsură mai mare decât un întreprinzător oarecare, şi
risipa de materiale este doar, alături de creanţele dubioase, cea mai importantă sursă de
pierdere în afaceri». Aceeaşi foaie descoperă că Rochdale cooperative experiments
[experienţele cooperatiste din Rochdale] aveau următorul defect principal: «They
showed that associations of workmen could manage shops, mills, and almost all forms
of industry with success, and they immensely improved the condition of the men, but
then they did not leave a clear place for masters.» (“Ele dovediră că asociaţiile de
muncitori pot conduce cu succes magazine, fabrici şi aproape toate formele industriei;
de asemeni ele îmbunătăţiră în mod considerabil situaţia acestor oameni, însă! însă, ele
nu mai lăsau niciun loc pentru patroni.” ) Quelle horreur [ce oroare]!
21a
După ce a prezentat aceasta «superintendence of labour» [supraveghere a
muncii] drept un caracter principal al producţiei sclavagiste din statele sudice ale
Americii de Nord, profesorul Cairnes continuă: «întrucât ţăranul proprietar (din Nord)
îşi însuşeşte întreg produsul pământului său, el nu are nevoie de niciun stimulent pentru
a-şi încorda torţele. Aici supravegherea este cu totul inutilă.» (Cairnes: «The Slave
Power», pag. 48, 49.)
22
Sir James Stewart, care în general se distinge printr-o privire pătrunzătoare
pentru deosebirile sociale caracteristice ale diferitelor moduri de producţie, observă:
«Prin ce altceva marile întreprinderi manufacturiere ruinează întreprinderile mici
(private industry), dacă nu prin faptul că se apropie de simplitatea sclavajului?»
(“Principles of Political Economy”, Londra 1767, vol. I, pag. 167. 168.)
22a
Auguste Comte şi şcoala lui ar fi putut deci să dovedească necesitatea

360
eternă a stăpânilor feudali, în acelaşi fel în care au dovedit-o pe cea a stăpânilor
capitalişti
23
R. Jones: “Textbook of Lectures etc.”, pag. 77, 78. Colecţiile de antichităţi
asiriene, egiptene etc. din Londra şi din alte capitale europene ne fac martori oculari ai
acelor procese cooperative de muncă.
23a
Linguet, în a sa “Théorie des Lois civiles”, poate să aibă dreptate când
spune că vânătoarea este prima formă a cooperaţiei, iar vânătoarea de oameni (războiul)
una din primele forme ale vânătorii.
24
Mica gospodărie ţărănească şi meşteşugul independent, care, în parte,
formează amândouă baza modului de producţie feudal, iar în parte apar după
desfiinţarea acestuia alături de întreprinderea capitalistă, formează de asemeni şi baza
economică a comunităţilor clasice în epoca lor cea mai bună, după ce proprietatea
comună primitivă a Orientului fusese desfiinţată şi înainte ca sclavia să fi cuprins în mod
serios producţia.
25
«Oare reunirea îndemânării, a silinţei şi a emulaţiei multora în aceeaşi
lucrare nu este calea pentru a o duce înainte? Şi ar fi fost oare Anglia în stare să-şi ducă
în alt mod industria sa de lână la un asemenea grad de perfecţiune?» (Berkeley: «The
Querist Londra 1750», pag. 56, § 521.)

361
 Capitolul doisprezece
DIVIZIUNEA MUNCII ŞI MANUFACTURA

1. Dubla origine a manufacturii

Cooperaţia întemeiată pe diviziunea muncii îşi creează forma ei

clasică în manufactură. Ca formă caracteristică a procesului de
producţie capitalist, ea predomină în perioada manufacturii
propriu-zise, care, privită în mare, durează din mijlocul secolului al
XVI-lea până la ultima treime a secolului al XVIII-lea.
Manufactura ia naştere în două feluri.
1. Muncitori de meserii diferite, independente, prin ale căror
mâini un produs trebuie să treacă până la ultima sa fază, sunt reuniţi
într-un singur atelier, sub comanda aceluiaşi capitalist. Astfel o trăsură
era produsul colectiv al muncilor unui mare număr de meseriaşi
independenţi, ca rotari, şelari, croitori, lăcătuşi, curelari, strungari,
ceaprazari, sticlari, zugravi, lustruitori, auritori etc. Manufactura de
trăsuri reuneşte pe toţi aceşti meseriaşi diferiţi în acelaşi local de
muncă, unde ei lucrează simultan şi mână în mână. E drept că trăsura nu
poate fi aurită înainte de a fi fost confecţionată. Dar dacă se
confecţionează multe trăsuri deodată, o parte poate fi aurită încontinuu,
în timp ce altă parte trece printr-o fază anterioară a procesului de
producţie. Până aici ne aflăm încă în domeniul cooperaţiei simple, care
îşi găseşte gata pregătit materialul său de oameni şi de lucruri. Dar
foarte curând se întâmplă o schimbare esenţială. Croitorul, lăcătuşul,
curelarul etc., care nu lucrează decât pentru confecţionarea de trăsuri,
pierde încetul cu încetul, odată cu obişnuinţa, şi capacitatea de a-şi
exercita vechea meserie în toată amploarea ei. Pe de altă parte,
activitatea sa unilaterală dobândeşte acum forma cea mai adecvată
pentru sfera sa de activitate restrânsă. La început manufactura de trăsuri
apărea ca o combinare de meserii independente. Încetul cu încetul ea
devine o diviziune a producţiei de trăsuri în diferitele ei operaţiuni

362
speciale, din care fiecare se cristalizează ca funcţiune exclusivă a unuia
dintre muncitori şi a căror totalitate este executată de totalitatea acestor
muncitori parţiali. Tot astfel manufactura de postav ca şi o serie
întreagă de alte manufacturi au luat naştere prin combinarea unor
meserii diferite, sub comanda aceluiaşi capital.26
2. Dar manufactura ia naştere şi pe calea opusă. Un număr mare
de meseriaşi care fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, de
exemplu hârtie, sau caractere de tipografie, sau ace, sunt utilizaţi în mod
simultan de acelaşi capital, în acelaşi atelier. Aceasta e cooperaţie în
forma cea mai simplă. Fiecare din aceşti meseriaşi (eventual împreună
cu o calfă sau două) confecţionează marfa întreagă şi efectuează astfel
pe rând diferitele operaţiuni necesare pentru fabricarea ei. El continuă să
lucreze în vechiul său mod meşteşugăresc de a lucra. Dar în curând
împrejurări exterioare fac ca atât concentrarea muncitorilor în acelaşi
local, cât şi simultaneitatea muncilor lor să fie utilizate în alt mod.
Astfel, de pildă, o cantitate mai mare de marfă gata confecţionată trebuie
livrată într-un anumit termen. Munca este deci împărţită. În loc ca
diferitele operaţiuni să fie efectuate în mod succesiv de acelaşi meseriaş,
ele sunt separate una de alta, izolate, puse una alături de alta în spaţiu,
fiecare din ele fiind încredinţată altui meseriaş şi toate împreună fiind
executate în mod simultan de cei care cooperează. Această împărţire
incidentală se repetă, îşi arată avantajele caracteristice şi se solidifică
încet-încet, devenind diviziune sistematică a muncii. Din produs
individual al unui meseriaş independent care face multe, marfa se
transformă în produs social al unei colectivităţi de meseriaşi, din care
fiecare efectuează în mod continuu numai una şi aceeaşi operaţiune
parţială. Aceleaşi operaţiuni care se contopeau ca munci succesive ale
breslaşului german ce se ocupa cu fabricarea hârtiei deveniră
independente în manufactura olandeză de hârtie şi se transformară în
operaţiuni parţiale concomitente ale unui mare număr de muncitori care
cooperau. Breslaşul de la Nürnberg care se ocupa cu confecţionarea
acelor formează elementul de bază al manufacturii engleze de ace. Dar
în timp ce acel singur meseriaş parcurgea poate o serie de 20 de
operaţiuni succesive, aici, în scurt timp, 20 de meseriaşi efectuau în mod
simultan numai câte una din cele 20 de operaţiuni, care, pe baza
experienţelor făcute, au fost şi mai mult despicate, izolate şi

363
transformate în funcţiuni independente şi exclusive ale câte unui singur
muncitor.
Originea manufacturii, naşterea ei din meserie, are deci un
caracter dublu. Pe de o parte, ea are ca punct de plecare combinarea
unor meserii independente, de natură diferită, care îşi pierd
independenţa şi devin unilaterale până în punctul în care ele nu mai
formează decât operaţiuni parţiale complimentare în procesul de
producţie al unei singure mărfi. Pe de altă parte, ea are ca punct de
plecare cooperarea unor meseriaşi de aceeaşi specialitate şi
descompune aceeaşi meserie individuală în diferitele sale operaţiuni
distincte, izolându-le pe acestea şi făcându-le independente până la
punctul în care fiecare din ele devine funcţiunea exclusivă a altui
muncitor. Pe de o parte, deci, manufactura introduce diviziunea muncii
într-un proces de producţie oarecare sau o dezvoltă mai departe, pe de
altă parte ea combină meserii care înainte erau deosebite. Oricare i-ar fi
însă punctul de plecare special, forma ei finală este aceeaşi: un
mecanism de producţie ale cărui organe le formează oamenii.
Pentru înţelegerea justă a diviziunii muncii în manufactură, este
esenţial să reţinem următoarele puncte: În primul rând, descompunerea
procesului de producţie în fazele sale deosebite se confundă aici în totul
cu descompunerea unei activităţi meşteşugăreşti în diversele sale
operaţiuni parţiale. Compusă sau simplă, operaţiunea rămâne
meşteşugărească şi deci dependentă de forţa, îndemânarea, agilitatea şi
siguranţa muncitorului individual în mânuirea instrumentului său.
Meseria rămâne baza. Această bază tehnică îngustă exclude o
descompunere realmente ştiinţifică a procesului de producţie, întrucât
orice proces parţial prin care trece produsul trebuie să poată fi executat
ca operaţiune parţială meşteşugărească. Tocmai pentru că iscusinţa
meşteşugărească rămâne astfel baza procesului de producţie, fiecare
muncitor este atribuit în mod exclusiv unei funcţiuni parţiale, iar forţa
sa de muncă este transformată pe viaţă într-un organ al acestei funcţiuni
parţiale. În sfârşit, această diviziune a muncii este o categorie deosebită
a cooperaţiei şi multe din avantajele sale izvorăsc din natura generală a
cooperaţiei, nu din această formă specială a ei.

364
 2. Muncitorul parţial şi unealta sa

Dacă cercetăm acum lucrurile mai de aproape, este clar, în

primul rând, că un muncitor care toată viaţa sa face una şi aceeaşi
operaţie simplă îşi transformă întreg corpul său într-un organ automat şi
unilateral al ei şi întrebuinţează deci mai puţin timp pentru efectuarea ei
decât meseriaşul care execută în mod alternativ o serie întreagă de
operaţiuni. Dar muncitorul colectiv combinat, care formează
mecanismul viu al manufacturii, constă numai din asemenea muncitori
parţiali unilaterali. În comparaţie cu meseria independentă, se produce
deci mai mult într-un timp mai scurt, adică se măreşte forţa productivă a
muncii.27 De asemeni, se perfecţionează şi metoda muncii parţiale, după
ce aceasta a devenit funcţiunea independentă şi exclusivă a unei singure
persoane. Experienţa arată că repetarea continuă a aceleiaşi activităţi
restrânse şi concentrarea atenţiei asupra acestei activităţi restrânse fac ca
efectul util urmărit să fie atins cu efortul cel mai mic. Însă, întrucât
întotdeauna generaţii diferite de muncitori trăiesc împreună în acelaşi
timp şi lucrează împreună în aceleaşi manufacturi, procedeele tehnice
astfel câştigate se consolidează în curând, se cumulează şi se transmit.28
Manufactura produce în fapt virtuozitatea muncitorului parţial
prin aceea că reproduce în interiorul atelierului diferenţierea naturală a
meseriilor, pe care a găsit-o în societate, şi o duce în mod sistematic
până la extrem. Pe de altă parte, transformarea, efectuată de ea, a muncii
parţiale în activitate pe viaţă a unui om corespunde tendinţei alcătuirilor
sociale mai vechi de a da meseriilor un caracter ereditar, de a le
pietrifica în caste sau, atunci când anumite împrejurări istorice
produceau o variabilitate a individului incompatibilă cu sistemul
castelor, de a le osifica în bresle. Castele şi breslele decurg din aceeaşi
lege naturală care reglementează diferenţierea plantelor şi animalelor în
specii şi subspecii, numai că la o anumită treaptă a dezvoltării ereditatea
castelor sau exclusivismul breslelor sunt decretate lege socială.29
«Muselinele din Dakka nu au fost întrecute niciodată în fineţe, nici
stambele şi alte ţesături de Coromandel în splendoare şi în durabilitatea
culorilor. Şi totuşi ele sunt produse fără capital, fără maşini, fără
diviziunea muncii şi fără vreunul din celelalte mijloace care în Europa
oferă producţiei atâtea înlesniri. Ţesătorul este un individ izolat, care

365
confecţionează ţesătura la comanda unui client, cu un război de
construcţia cea mai simplă, constând câteodată numai din bare de lemn,
legate în mod rudimentar. El nici nu are măcar un dispozitiv pentru
întinderea urzelii; războiul trebuie deci să rămână întins în toată
lungimea lui şi devine atât de diform şi de lung, că nu are loc în coliba
producătorului, care trebuie astfel să-şi facă munca sub cerul liber, fiind
întrerupt de orice schimbare a vremii.» 30 Nimic altceva decât iscusinţa
specială cumulată din generaţie în generaţie şi moştenită din tată în fiu
este aceea care îi dă această virtuozitate atât hindusului cât şi
păianjenului. Şi totuşi ţesătorul acesta hindus face o muncă foarte
complicată în comparaţie cu majoritatea muncitorilor din manufacturi.
Un meseriaş care execută în mod succesiv diferitele procese
parţiale în confecţionarea unui produs trebuie să schimbe într-una ba
locul, ba instrumentele. Trecerea de la o operaţiune la alta întrerupe
cursul muncii sale şi formează, într-o măsură anumită, pori în ziua sa de
muncă. Porii aceştia se strâng, dacă el face toată ziua în mod continuu
una şi aceeaşi operaţie, sau dispar, în măsura în care scade alternarea în
munca sa. Productivitatea sporită se datorează aici sau unei cheltuiri
sporite a forţei de muncă într-un interval de timp dat, deci intensităţii
sporite a muncii, sau unei scăderi a cheltuirii neproductive a forţei de
muncă. Într-adevăr, prisosul de forţă cheltuită pe care îl necesită orice
trecere de la repaos la mişcare se compensează atunci când viteza
normală, odată atinsă, durează mai mult timp. Pe de altă parte,
continuitatea muncii uniforme distruge avântul spiritului, care îşi
găseşte reconfortare şi farmec tocmai în alternarea activităţii.
Productivitatea muncii nu depinde numai de virtuozitatea
muncitorului, dar şi de perfecţiunea uneltelor sale. Uneltele de acelaşi
fel, ca de exemplu unelte de tăiat, de perforat, de deplasare şi de şoc, se
întrebuinţează în diferite procese de muncă, iar în acelaşi proces de
muncă aceeaşi unealtă serveşte la diferite operaţiuni. Dar din moment ce
diferitele operaţiuni ale unui proces de muncă sunt despărţite una de alta
şi fiecare operaţiune parţială ia în mâna muncitorului parţial o formă cât
mai corespunzătoare şi deci cât mai exclusivă, se impun modificări ale
uneltelor care mai înainte serveau unor scopuri diferite. Direcţia în care
se face această schimbare de formă rezultă din experienţa dificultăţilor
speciale pe care le provoacă forma nemodificată. Diferenţierea uneltelor

366
de muncă, prin care uneltele de acelaşi fel dobândesc anumite forme
fixe pentru fiecare întrebuinţare specială, şi specializarea lor, prin care
fiecare asemenea instrument special acţionează din plin numai în mâna
unor muncitori parţiali specifici, caracterizează manufactura. Numai la
Birmingham se produc circa 500 de varietăţi de ciocane, din care nu
numai că fiecare serveşte la un proces de producţie special, dar din care
un număr de varietăţi serveşte de multe ori numai pentru operaţiuni
diferite în acelaşi proces. Perioada manufacturii simplifică,
perfecţionează şi multiplică uneltele de muncă, adaptându-le
funcţiunilor speciale exclusive ale muncitorilor parţiali.31 Cu aceasta ea
creează în acelaşi timp una din condiţiunile materiale ale maşinismului,
care constă în combinarea unor instrumente simple.
Muncitorul parţial şi unealta sa formează elementele simple ale
manufacturii. Să cercetăm acum înfăţişarea ei de ansamblu.

3. Cele două forme de bază ale manufacturii — manufactura eterogenă

şi manufactura organică

O clasificare a manufacturii ne arată că ea are două forme de

bază care, cu toate că se confundă uneori, formează totuşi două categorii
esenţialmente deosebite şi joacă roluri cu totul diferite, în special în
transformarea ulterioară a manufacturii în marea industrie, pusă în
mişcare cu ajutorul maşinilor. Acest caracter dublu îşi are originea în
natura produsului însuşi. Acesta e format sau prin simpla combinare
mecanică a unor produse parţiale independente, sau îşi datorează forma
sa definitivă unei serii de procese şi manipulări conexe.
Astfel, o locomotivă constă din mai bine de 5.000 de piese
independente. Ea nu poate fi însă considerată drept exemplu al primului
fel de manufactură propriu-zisă, pentru că ea este un produs al marii
industrii. Putem să luăm însă drept exemplu ceasornicul, cu ajutorul
căruia şi William Petty a ilustrat diviziunea muncii în manufactură. Din
operă individuală a unui meseriaş din Nürnberg, ceasornicul s-a
transformat în produs social al unui număr imens de lucrători parţiali,
adică lucrători care fac mecanismul brut, resorturi de ceasornic, cadrane,
resorturi-spirale, găuri pentru pietre şi pârghii de rubin, arătătoare, cutii,
şuruburi, apoi auritori; aceşti lucrători sunt la rândul lor subîmpărţiţi;

367
astfel există, de exemplu, fabricanţi de roţi (care la rândul lor se
subîmpart în cei care fac roţi de alamă şi cei care fac roţi de oţel), cel ce
face rotiţe dinţate, cel ce face mecanismul arătătoarelor, acheveur de
pignon (care fixează rotiţele şi şlefuieşte faţetele etc.), cel ce face
fusurile, planteur de finissage (fixează roţi şi angrenaje în mecanism),
finisseur de barillet (taie dinţii, face găuri de mărime necesară, întăreşte
piedicile), cel care face eşapamentul, la eşapamentul cu cilindri cel ce
face cilindrii, cel ce face balanţa, cel care face compasul cu care se
reglează ceasornicul, planteur d'échappement (cel ce propriu-zis face
eşapamentul); apoi repasseur de barillet (care termină capacul arcurilor),
şlefuitorul de oţel, şlefuitorul de roţi, şlefuitorul şuruburilor, cel ce
desenează cifrele, cel care face cadranele (topeşte emailul pe cupru),
fabricant de pendants (nu face decât belciugele pentru capac), finisseur
de charnière (fixează acul de alamă care ţine capacul etc.), faiseur de
secret (face resorturile care deschid capacul), graveur, ciseleur, polisseur
de boîte [poleitorul capacelor] etc., etc.; în fine, repasseur-ul, care
montează întreg ceasornicul şi îl predă în stare de funcţionare. Numai
puţine piese ale ceasornicului trec prin mâini diferite, şi toate aceste
membra disjecta se strâng în mâna care în cele din urmă le combină şi le
transformă într-un tot mecanic. Raportul acesta exterior al produsului
finit faţă de diferitele sale elemente face ca aici, ca şi la alte produse
asemănătoare, combinarea muncitorilor parţiali în acelaşi atelier să fie
incidentală. Muncile parţiale pot şi ele, la rândul lor, să fie efectuate sub
formă de meserii independente una de alta, cum se întâmplă în
cantoanele Waadt şi Neuchâtel, în timp ce la Geneva, de exemplu, există
mari manufacturi de ceasornice, deci cooperaţie directă a muncitorilor
parţiali sub comanda unui singur capital. Şi în acest din urmă caz,
cadranul, resortul şi cutia nu se confecţionează decât rareori în
manufactura însăşi. În acest domeniu, exploatarea manufacturieră este
rentabilă doar în împrejurări excepţionale, întrucât între muncitorii care
vor să lucreze acasă există concurenţa cea mai mare, întrucât fărâmiţarea
producţiei într-o mulţime de procese eterogene permite doar în mică
măsură întrebuinţarea unor mijloace comune de muncă şi întrucât, cu
producţia împrăştiată, capitalistul economiseşte cheltuielile pentru
clădiri de ateliere etc.32 Însă şi situaţia acestor muncitori de detaliu, care
lucrează acasă, dar pe seama unui capitalist (fabricant, établisseur), este

368
cu totul diferită de aceea a meseriaşului independent, care lucrează
pentru propriii săi clienţi.33
Al doilea fel de manufactură, forma perfecţionată a acesteia,
confecţionează produse care trec prin faze de dezvoltare conexe, printr-o
serie de procese gradate, aşa cum, de pildă, în manufactura de ace de
cusut sârma trece prin mâinile a 72 şi chiar 92 de muncitori parţiali
deosebiţi.
În măsura în care această manufactură combină meserii care la
început au fost împrăştiate, ea reduce separaţia în spaţiu dintre diferitele
faze ale fabricaţiunii produsului. Timpul necesar pentru trecerea dintr-un
stadiu în celălalt este scurtat, la fel şi munca prin intermediul căreia se
efectuează aceste treceri.34 În comparaţie cu meşteşugul, se câştigă astfel
forţă productivă, şi anume acest câştig rezultă din caracterul cooperativ
general al manufacturii. Pe de altă parte, principiul de diviziune a
muncii, care o caracterizează, produce o izolare a diferitelor faze ale
producţiei, care formează tot atâtea operaţiuni parţiale meşteşugăreşti
independente una de alta. Realizarea şi menţinerea legăturii dintre
funcţiunile izolate necesită transportarea continuă a produsului dintr-o
mână într-alta şi dintr-un proces într-altul. Din punctul de vedere al
marii industrii, acest fapt apare ca un dezavantaj caracteristic şi
costisitor, imanent principiului manufacturii.35
Dacă privim o anumită cantitate de materie primă, de pildă de
cârpe în manufactura de hârtie sau de sârmă în manufactura de ace,
vedem că ea trece, în mâinile diferiţilor muncitori parţiali, printr-o
succesiune de faze ale producţiei, până ajunge la forma sa definitivă.
Dacă privim însă atelierul ca un singur mecanism total, materia primă se
află în mod simultan în toate fazele sale de producţie deodată. Cu o parte
din numeroasele sale mâini înarmate cu instrumente, muncitorul
colectiv format prin combinarea muncitorilor de detaliu aşează sârma, în
timp ce cu alte mâini şi cu alte instrumente el o întinde, o taie, o ascute
etc. Dintr-o succesiune în timp, diferitele procese gradate au trecut la o
alăturare în spaţiu. De aici urmează că în acelaşi interval de timp va
putea fi livrată mai multă marfă finită.36 Această simultaneitate rezultă,
ce-i drept, din forma cooperativă generală a procesului total, dar
manufactura nu numai că găseşte gata pregătite condiţiunile cooperaţiei;
în parte ea le şi creează abia, prin descompunerea activităţii

369
meşteşugăreşti. Pe de altă parte, ea nu atinge această organizare socială
a procesului de muncă decât ferecându-l pe acelaşi muncitor de aceeaşi
operaţiune de detaliu.
Întrucât produsul parţial al fiecărui muncitor parţial nu este, în
acelaşi timp, decât o fază specială de dezvoltare a aceluiaşi produs, un
muncitor îi furnizează celuilalt, sau un grup de muncitori îi furnizează
celuilalt, materia sa primă. Rezultatul muncii unuia formează punctul de
plecare pentru munca celuilalt. Un muncitor dă deci de lucru în mod
direct celuilalt. Timpul de muncă necesar pentru atingerea efectului util
urmărit în fiecare proces parţial se stabileşte pe bază de experienţă, iar
mecanismul total al manufacturii se întemeiază pe presupunerea că
într-un timp de muncă anumit se obţine un rezultat anumit. Numai cu
această condiţie diferitele procese de muncă complementare pot fi
efectuate în mod neîntrerupt, simultan şi alături unul de altul. E clar că
această dependentă reciprocă directă a muncilor, şi deci a muncitorilor,
sileşte pe fiecare în parte să nu întrebuinţeze pentru funcţiunea sa decât
timpul necesar şi că în modul acesta ia naştere o continuitate,
uniformitate, regularitate, ordine 37 şi în special intensitate a muncii, cu
totul altele decât în meşteşugul independent sau chiar în cooperaţia
simplă. Faptul că pentru producerea unei mărfi se întrebuinţează timpul
de muncă socialmente necesar apare, la producţia de mărfuri în general,
ca o constrângere exterioară din partea concurenţei, pentru că,
exprimându-ne în mod superficial, fiecare producător în parte trebuie să
vândă marfa la preţul ei de piaţă. Dimpotrivă, în manufactură furnizarea
unei cantităţi anumite de produse într-un timp de muncă anumit devine
o lege tehnică a procesului de producţie însuşi.38
Dar diferitele operaţiuni necesită perioade de timp inegale şi
dau deci în aceleaşi intervale de timp cantităţi inegale de produse
parţiale. Pentru ca acelaşi muncitor să facă deci în mod continuu, în
fiecare zi, numai o singură operaţiune, este nevoie ca pentru diferitele
operaţiuni să fie întrebuinţat câte un număr proporţional diferit de
muncitori, de exemplu 4 turnători şi 2 defalcatori la un şlefuitor, într-o
manufactură de caractere de tipografie, în care într-o oră un turnător
toarnă 2.000 de caractere, un defalcator desface 4.000 şi un şlefuitor
şlefuieşte 8.000. Aici se revine la principiul cooperaţiei în forma sa cea
mai simplă, adică utilizarea simultană a unui mare număr de oameni

370
care fac un lucru de aceeaşi speţă, dar de data aceasta ca expresie a unui
raport organic. Diviziunea manufacturieră a muncii nu simplifică şi nu
multiplică, aşadar, numai organele muncitorului colectiv social, care se
deosebesc din punct de vedere calitativ, dar ea creează şi un raport
matematic fix pentru întinderea cantitativă a acestor organe, adică
pentru numărul relativ de muncitori sau pentru mărimea relativă a
grupurilor de muncitori în fiecare funcţiune specială. Ea dezvoltă, odată
cu diferenţierea calitativă, regula şi proporţionalitatea cantitativă a
procesului de muncă.
Dacă proporţia cea mai adecvată a diferitelor grupuri de
muncitori parţiali a fost stabilită pe cale de experienţă pentru o anumită
scară a producţiei, această scară nu poate fi mărită decât utilizându-se un
multiplu al fiecărui grup special de muncitori.39 Se mai adaugă faptul că
acelaşi individ execută anumite munci pe scară mai mare tot atât de bine
ca şi pe scară mai mică, de exemplu munca de supraveghere,
transportarea produselor parţiale dintr-o fază a producţiei în alta etc.
Procedeul de a izola aceste funcţiuni sau de a le atribui unor muncitori
speciali nu devine deci rentabil decât dacă numărul muncitorilor utilizaţi
este mărit; dar această mărire trebuie să cuprindă imediat, în mod
proporţional, toate grupurile.
Grupul individual, adică un număr de muncitori care
îndeplinesc aceeaşi funcţiune parţială, constă din elemente omogene şi
formează un organ special al mecanismului total. În unele manufacturi
însă, grupul însuşi este un organism de muncă diferenţiat, în timp ce
mecanismul total este format prin repetarea sau multiplicarea acestor
organisme productive elementare. Să luăm, de pildă, manufactura
buteliilor de sticlă. Ea se compune din trei faze esenţialmente distincte.
În primul rând faza pregătitoare, în care se prepară paste de sticlă, se
amestecă nisip, var etc., şi se topeşte această pastă, transformându-se
într-o masă de sticlă fluidă.40 În această primă fază, lucrează muncitori
parţiali diferiţi, la fel ca şi în faza finală, în care buteliile sunt scoase din
cuptoarele de uscat, asortate, ambalate etc. Între aceste două faze se află,
la mijloc, sticlăritul propriu-zis, adică prelucrarea masei fluide de sticlă.
La aceeaşi deschizătură a unui cuptor de sticlă lucrează un grup, care în
Anglia se numeşte” hole” (gaură) şi care este compus dintr-un bottle
maker [lucrător care face butelii] sau finisher [finisor], un blower

371
[suflător], un gatherer [strângător], un putter up [îngrămăditor] sau
wetter off [şlefuitor] şi un taker in [primitor]. Aceşti cinci muncitori
parţiali formează tot atâtea organe speciale ale unui singur organism de
muncă, care poate acţiona numai ca o unitate, deci numai prin
cooperarea directă a celor cinci. Organismul acesta e paralizat dacă
lipseşte unul din cele cinci membre ale sale. Acelaşi cuptor de sticlă are
însă mai multe deschizături, în Anglia de exemplu 4—6, din care fiecare
conţine un creuzet de argilă plin cu sticlă fluidă, la care lucrează câte un
grup deosebit de muncitori, având aceeaşi compoziţie de cinci membri.
Compoziţia fiecărui grup în parte se întemeiază aici în mod direct pe
diviziunea muncii, în timp ce legătura dintre diferitele grupe de acelaşi
fel constituie cooperaţie simplă, care, prin consum comun, utilizează
unul din mijloacele de producţie, în speţă cuptorul de sticlă, într-un mod
mai economic. Un asemenea cuptor de sticlă, cu cele 4—6 grupuri ale
sale, formează o sticlărie, iar o manufactură de sticlă cuprinde un
multiplu de asemenea sticlării, împreună cu instalaţiile şi cu muncitorii
pentru fazele pregătitoare şi finale ale producţiei.
În fine, manufactura, aşa cum rezultă ea în parte din combinarea
unor meserii diferite, poate evolua, transformându-se într-o combinaţie
de manufacturi diferite. Astfel, sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică
singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde în mare
măsură reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc
de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers,
manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care
produsul însuşi este la rândul lui materie primă sau cu ale căror produse
el este combinat mai târziu. Astfel găsim, de exemplu, manufactura de
flintglas combinată cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de aramă,
aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse
obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest
caz, compartimente mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei
singure manufacturi de ansamblu, formând în acelaşi timp procese de
producţie independente unul de altul, fiecare cu propria sa diviziune a
muncii. Cu toate că manufactura combinată prezintă unele avantaje, ea
nu dobândeşte în propriul său cadru o unitate tehnică veritabilă. O
asemenea unitate ia naştere abia atunci când manufactura se transformă
în exploatare maşinistă.

372
 Perioada manufacturieră, care în curând proclamă reducerea
timpului de muncă necesar pentru producţia de mărfuri ca principiu
conştient41 dezvoltă în mod sporadic şi utilizarea maşinilor, în special
pentru anumite prime procese simple, care trebuie executate în masă şi
cu mare cheltuire de forţe. Astfel, în scurt timp, în manufactura de hârtie
fărâmiţarea zdrenţelor se face cu ajutorul unor mori de hârtie, iar în
metalurgie zdrobirea minereurilor se face prin aşa numitele piue de
minereu.42 Forma elementară a oricărei maşini fusese transmisă de
imperiul roman sub înfăţişarea morii de apă.43 Din perioada
meşteşugărească au rămas marile invenţii ale busolei, prafului de puşcă,
tipografiei şi ceasornicului automat. În general însă maşinismul joacă
rolul secundar pe care i-l atribuie Adam Smith alături de diviziunea
muncii.44 Aplicarea sporadică a maşinilor câştigă o importanţă foarte
mare în secolul al XVII-lea, întrucât le oferea marilor matematicieni ai
timpului puncte de sprijin practice şi stimulente pentru crearea
mecanicii moderne. Maşina specifică a perioadei manufacturiere
rămâne însuşi muncitorul colectiv, combinat dintr-un mare număr de
muncitori parţiali. Diferitele operaţiuni pe care producătorul unei mărfi
le efectuează pe rând şi care se împletesc în ansamblul procesului său de
muncă îi cer fiecare o încordare şi o atenţie diferită. În una din aceste
operaţii el trebuie să dezvolte mai multă forţă, în alta mai multă
îndemânare, în a treia mai multă atenţie etc. Ori, acelaşi individ nu
posedă toate aceste calităţi în acelaşi grad. După ce diferitele operaţiuni
sunt separate, izolate şi făcute independente, muncitorii sunt împărţiţi,
clasificaţi şi grupaţi după calităţile care predomină la fiecare din ei.
Dacă particularităţile lor naturale formează baza pe care se altoieşte
diviziunea muncii, manufactura, odată introdusă, dezvoltă forţe de
muncă apte din natură numai pentru funcţiuni speciale, unilaterale.
Acum muncitorul colectiv posedă toate calităţile productive în acelaşi
grad înalt de virtuozitate şi le cheltuieşte în acelaşi timp în modul cel
mai economic, prin aceea că utilizează toate organele sale,
individualizate în muncitori deosebiţi sau în grupuri de muncitori
deosebite, în mod exclusiv pentru funcţiunile lor specifice.45
Unilateralitatea şi chiar imperfecţiunea muncitorului parţial se
transformă în perfecţiune a sa, atunci când el formează unul din
membrele muncitorului colectiv.46 Obişnuinţa cu o singură funcţiune îl

373
transformă într-un organ al ei, care prin natură acţionează în mod sigur,
în timp ce legătura interioară a mecanismului total îl constrânge să
acţioneze cu regularitatea unei piese de maşină.47
Întrucât diferitele funcţiuni ale muncitorului colectiv sunt mai
simple sau mai complexe, mai ridicate sau mai puţin ridicate, organele
sale, adică forţele individuale de muncă, necesită grade de pregătire
foarte diferite şi posedă deci valori foarte diferite. Manufactura dezvoltă
deci o ierarhie a forţelor de muncă, căreia îi corespunde o scară a
salariilor. Dacă, pe de o parte, muncitorul individual este atribuit unei
funcţiuni unilaterale, care îl anexează pentru toată viaţa, diferitele
operaţiuni ale muncii sunt în aceeaşi măsură adaptate acelei ierarhii a
dexterităţilor naturale şi însuşite.48 Dar fiecare proces de producţie
necesită anumite manipulaţiuni simple, de care e capabil orice om, fără
nicio pregătire. Şi aceste manipulaţiuni sunt detaşate acum din legătura
lor fluidă cu momentele mai pline de conţinut ale muncii, pentru a fi
osificate şi transformate în funcţiuni exclusive.
Manufactura creează deci, în fiecare meserie pe care o cuprinde,
o clasă de aşa zişi muncitori nedibaci, pe care meşteşugul îi excludea cu
stricteţe. Dacă manufactura dezvoltă până la virtuozitate specializarea
absolut unilaterală în dauna capacităţii generale de muncă, ea începe să
transforme în specialitate şi lipsa oricărei pregătiri. Alături de gradaţia
ierarhică apare separarea simplă a muncitorilor în dibaci şi nedibaci.
Pentru aceştia din urmă, cheltuielile de instruire sunt cu totul înlăturate,
iar pentru cei dintâi ele scad, în comparaţie cu meseriaşul, din cauza
funcţiunii simplificate. În ambele cazuri scade valoarea forţei de
muncă.49 O excepţie are loc în măsura în care descompunerea procesului
de muncă creează noi funcţiuni de coordonare, care în munca
meşteşugărească nu existau deloc sau nu existau în aceeaşi amploare.
Devalorizarea relativă a forţei de muncă, rezultată din dispariţia sau
reducerea cheltuielilor de instruire, înseamnă în mod direct o
valorificare mai ridicată a capitalului, căci tot ceea ce reduce timpul
necesar pentru reproducerea forţei de muncă măreşte domeniul
supramuncii.

374
 4. Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea muncii în
cadrul societăţii

Am privit mai întâi originea manufacturii, apoi elementele ei

simple, muncitorul parţial şi unealta sa, şi, în fine, mecanismul ei total.
Vom atinge acum, pe scurt, raportul dintre diviziunea manufacturieră a
muncii şi diviziunea socială a muncii, diviziune care formează baza
generală a oricărei producţii de mărfuri.
Dacă avem în vedere munca însăşi, împărţirea producţiei sociale
în genurile sale mari, ca agricultură, industrie etc., poate fi considerată
ca diviziune a muncii în general, împărţirea acestor genuri de producţie
în specii şi subspecii ca diviziune a muncii în particular, iar împărţirea
muncii în cadrul unui atelier ca diviziune a muncii în detaliu.
Diviziunea muncii în cadrul societăţii şi limitarea
corespunzătoare a indivizilor la sfere profesionale speciale se dezvoltă,
ca şi diviziunea muncii în cadrul manufacturii, pornind de la puncte de
plecare opuse. În cadrul unei familii50a şi, pe o treaptă superioară a
evoluţiei, în cadrul unui trib, apare o diviziune naturală a muncii
întemeiată pe deosebirile de sex şi de vârstă, adică pe o bază pur
fiziologică; această diviziune îşi lărgeşte obiectul odată cu extinderea
comunităţii, cu creşterea populaţiei şi, în special, odată cu apariţia
conflictelor între diferite triburi şi cu subjugarea unui trib de către
celălalt. Pe de altă parte, cum am observat mai înainte, schimbul de
produse apare în punctele în care diferite familii, triburi şi comunităţi
intră în contact, căci nu persoanele particulare, ci familiile, triburile etc.,
sunt acelea care se întâlnesc ca subiecte independente la începuturile
civilizaţiei. Diferite colectivităţi găsesc în natura care le înconjoară
mijloace de producţie diferite şi mijloace de subzistenţă diferite.
Modurile lor de producţie şi de viaţă precum şi produsele lor sunt deci
deosebite. Această deosebire naturală este aceea care provoacă, în
contactul dintre colectivităţi, schimbul produselor reciproce şi deci
transformarea progresivă a acestor produse în mărfuri. Schimbul nu
creează deosebirea dintre sferele de producţie; deosebirile dintre ele
există atunci când el le pune în relaţie şi le transformă astfel în ramuri
mai mult sau mai puţin dependente una de alta ale producţiei sociale
totale. Aici diviziunea socială a muncii ia naştere prin schimbul dintre

375
sfere de producţie deosebite la început, dar independente una de alta.
Acolo unde diviziunea fiziologică a muncii formează punctul de plecare,
organele deosebite ale unui întreg compact şi unitar se separă unul de
altul, se descompun — impulsul principal în direcţia acestei
descompuneri constituindu-l schimbul de mărfuri cu alte comunităţi —
şi devin independente până la punctul în care legătura dintre diferitele
munci este efectuată prin schimbul produselor ca mărfuri. Într-un caz
ceea ce a fost independent mai înainte îşi pierde independenţa, iar în
celălalt caz ceea ce a fost dependent devine independent.
Baza oricărei diviziuni a muncii dezvoltate şi întreţinute prin
mijlocirea schimbului de mărfuri este separarea dintre oraş şi sat.51 Se
poate spune că întreaga istorie economică a societăţii se rezumă la
evoluţia acestui antagonism, asupra căruia nu vom insista însă aici.
Aşa cum condiţia materială pentru diviziunea muncii în cadrul
manufacturii este un număr anumit de muncitori utilizaţi în mod
simultan, tot astfel condiţia materială pentru diviziunea muncii în cadrul
societăţii este mărimea populaţiei şi desimea ei, care înlocuieşte aici
aglomerarea în acelaşi atelier.52 Dar această desime este ceva relativ. O
ţară cu populaţie relativ rară dar cu mijloace de comunicaţie dezvoltate
posedă o populaţie mai deasă decât o ţară mai populată dar cu mijloace
de comunicaţie nedezvoltate; în modul acesta statele nordice ale Uniunii
americane, de pildă, au o populaţie mai deasă decât India.53
Întrucât producţia de mărfuri şi circulaţia de mărfuri este
condiţia generală a modului de producţie capitalist, diviziunea
manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a
diviziunii muncii în cadrul societăţii. Pe de altă parte, diviziunea
manufacturieră a muncii dezvoltă şi amplifică prin retroacţiune acea
diviziune socială a muncii. Odată cu diferenţierea uneltelor de muncă, se
diferenţiază tot mai mult şi meseriile care produc aceste unelte.54 Dacă
exploatarea manufacturieră cuprinde o meserie care până atunci era în
legătură cu alte meserii, ca meserie principală sau secundară, şi era
exercitată de acelaşi producător, aceste meserii se separă imediat şi
devin independente. Dacă exploatarea manufacturieră cuprinde o fază
specială din producţia unei mărfi, diferitele faze de producţie ale ei se
transformă în diferite meserii independente. Am făcut deja aluzie la
faptul că acolo unde produsul nu este decât un întreg compus în mod

376
mecanic din produse parţiale, muncile parţiale pot şi ele, la rândul lor, să
se transforme în meserii distincte, independente. Pentru a realiza în mod
mai complet diviziunea muncii în cadrul unei manufacturi, aceeaşi
ramură de producţie este scindată în diferite manufacturi, în parte cu
totul noi, după diversitatea materiilor sale prime sau după diversitatea
formelor pe care le poate lua aceeaşi materie primă. Astfel, încă din
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numai în Franţa se ţeseau 100
de feluri de mătăsuri diferite, iar la Avignon, de pildă, era lege ca
«fiecare ucenic să se poată consacra numai unui singur fel de fabricaţie
şi să nu poată învăţa confecţionarea mai multor feluri de stofe în acelaşi
timp». Diviziunea teritorială a muncii, care leagă anumite ramuri de
producţie speciale de anumite districte speciale ale unei ţări, primeşte un
impuls nou de la producţia manufacturieră, care exploatează toate
particularităţile.55 Un material bogat pentru diviziunea muncii în cadrul
societăţii este pus la dispoziţia perioadei manufacturiere prin lărgirea
pieţei mondiale şi prin sistemul colonial, care fac parte din sfera
condiţiilor ei generale de existenţă. Nu e locul aici să mai arătăm cum
această diviziune a muncii cuprinde, pe lângă sfera economică, şi toate
celelalte sfere ale societăţii, punând pretutindeni bazele acelei dezvoltări
a specializărilor şi ale unei parcelări a omului care l-a făcut încă pe A.
Ferguson, dascălul lui A. Smith, să exclame: «Noi formăm o naţiune de
iloţi şi nu există oameni liberi printre noi.» 56
Dar cu toate numeroasele analogii şi cu toată legătura care
există între diviziunea muncii în cadrul societăţii şi aceea din interiorul
atelierului, între ele există nu numai o deosebire de grad, dar şi o
deosebire de esenţă. Analogia pare în special indiscutabilă acolo unde
există o legătură intrinsecă între diferite ramuri de producţie. Astfel
crescătorul de vite produce piei crude, tăbăcarul transformă aceste piei
în piele tăbăcită, iar cizmarul transformă pielea în cizme. Fiecare
produce aici un produs în serie, iar forma ultimă, definitivă, este
produsul combinat al muncilor lor speciale. Se mai adaugă diversele
ramuri de activitate care livrează crescătorului, tăbăcarului, cizmarului
mijloacele de producţie. Putem să ne închipuim, aşa cum face A. Smith,
că această diviziune socială a muncii nu se deosebeşte de cea
manufacturieră decât din punct de vedere subiectiv, că deosebirea nu
există adică decât pentru spectator, care aici vede dintr-o ochire, într-un

377
singur loc, diferitele munci parţiale împreună, pe când dincolo
împrăştierea lor asupra unor spaţii întinse şi numărul mare al celor
utilizaţi în fiecare ramură în parte întunecă legătura care există între
ele.57 Dar prin ce este efectuată legătura dintre muncile independente ale
crescătorului, tăbăcarului şi cizmarului? Prin existenţa produselor lor
respective ca mărfuri. Ce caracterizează, dimpotrivă, diviziunea
manufacturieră a muncii? Faptul că muncitorul parţial nu produce o
marfă.58 Abia produsul comun al muncitorilor parţiali se transformă în
marfă.58a În diviziunea muncii în cadrul societăţii, legătura este
asigurată prin cumpărarea şi vânzarea produselor din diferitele ramuri de
activitate, în timp ce legătura dintre muncile parţiale în manufactură este
asigurată prin vânzarea forţelor de muncă diferite către acelaşi capitalist,
care le utilizează ca o forţă combinată de muncă. Diviziunea
manufacturieră a muncii presupune concentrarea mijloacelor de
producţie în mâna unui capitalist, în timp ce diviziunea socială a muncii
presupune dispersarea mijloacelor de producţie în mâinile unui mare
număr de producători de mărfuri, independenţi unul de altul. Spre
deosebire de manufactură, în care legea de fier a raportului numeric sau
a proporţionalităţii subsumează unor funcţiuni anumite, anumite mase
de muncitori determinate, în repartizarea producătorilor de mărfuri şi a
mijloacelor lor de producţie asupra diferitelor ramuri de producţie
sociale domneşte jocul liber al întâmplării şi al arbitrarului. E drept că
diferitele sfere de producţie caută în mod continuu să-şi găsească un
echilibru reciproc, pe de o parte prin aceea că fiecare producător de
mărfuri trebuie să producă o valoare de întrebuinţare, deci trebuie să
satisfacă o anumită necesitate socială, că întinderea acestor necesităţi
diferă însă din punct de vedere cantitativ şi că o legătură interioară
există între diferitele mase de necesităţi, înlănţuindu-le într-un sistem
spontan; pe de altă parte, prin aceea că legea valorii mărfurilor
determină partea pe care societatea poate să o cheltuiască din întreg
timpul său de muncă disponibil cu producerea fiecărei speţe de marfă în
parte. Dar această tendinţă permanentă a diferitelor sfere de producţie de
a-şi găsi un echilibru se manifestă numai ca o reacţiune împotriva
desfiinţării continue a acestui echilibru. Regula care la diviziunea
muncii în interiorul atelierului este observată a priori şi în mod metodic
nu acţionează la diviziunea muncii în cadrul societăţii decât a posteriori,

378
ca o necesitate naturală interioară, mută, perceptibilă în variaţiile
barometrice ale preţurilor de pe piaţă şi dominând hazardul şi arbitrarul
care conduce pe producătorii de mărfuri. Diviziunea manufacturieră a
muncii presupune autoritatea necondiţionată a capitalistului asupra unor
oameni care nu sunt decât membre ale unui mecanism de ansamblu care
îi aparţine; diviziunea socială a muncii pune unul în faţa altuia
producători de mărfuri independenţi, care nu recunosc altă autoritate
decât aceea a concurenţei, a constrângerii pe care o exercită asupra lor
presiunea intereselor lor reciproce, aşa cum şi în regnul animal bellum
omnium contra omnes [războiul tuturor împotriva tuturor] întreţine mai
mult sau mai puţin condiţiunile de existenţă ale speciilor. Aceeaşi
conştiinţă burgheză, care sărbătoreşte diviziunea manufacturieră a
muncii, anexarea pe viaţă a muncitorului la o operaţiune parţială şi
subordonarea necondiţionată a muncitorilor parţiali către capital drept o
organizare a muncii care îi ridică acesteia din urmă productivitatea,
denunţă deci cu aceeaşi tărie orice control şi orice reglementare socială
conştientă a procesului social de producţie ca o intervenţie în drepturile
inviolabile de proprietate, în libertatea şi în” genialitatea”
autodeterminantă a capitalistului individual. Este foarte caracteristic că
apologeţii entuziaşti ai sistemului de fabrică nu au de obiectat nimic mai
rău împotriva oricărei organizări generale a muncii sociale, decât faptul
că ea ar transforma întreaga societate într-o fabrică.
Dacă anarhia diviziunii sociale a muncii şi despotismul
diviziunii manufacturiere a muncii se condiţionează reciproc în
societatea întemeiată pe modul de producţie capitalist, unele alcătuiri
sociale mai vechi, dimpotrivă, în care separarea meseriilor s-a dezvoltat
în mod spontan, pentru ca apoi să se cristalizeze şi, în fine, să-şi
găsească o consfinţire legală, oferă pe de o parte imaginea unei
organizări sistematice şi autoritare a muncii sociale, în timp ce, pe de
altă parte, ele exclud cu totul diviziunea muncii în cadrul atelierului, sau
nu o dezvoltă decât pe scară foarte redusă sau în mod sporadic şi
incidental.59
Astfel, de exemplu, micile şi străvechile comunităţi hinduse,
care în parte mai există şi azi, se întemeiază pe posesiunea comună
asupra pământului, pe combinarea directă a agriculturii şi a
meşteşugului şi pe o diviziune fixă a muncii, care serveşte ca plan şi ca

379
model atunci când se organizează noi comunităţi. Ele formează unităţi
de producţie autarhice, al căror teritoriu variază între o sută şi câteva mii
de acri. Cea mai mare parte a produselor se confecţionează pentru
propriile nevoi directe ale comunei, nu ca marfă, astfel că producţia
însăşi este independentă de diviziunea muncii, mijlocită prin schimbul
de mărfuri, din ansamblul societăţii hinduse. Numai surplusul de
produse se transformă în marfă, în parte iarăşi numai în mâna statului,
care din timpuri imemoriale primeşte o cantitate anumită sub formă de
rentă în natură. Diferitele părţi ale Indiei au diferite forme de comunităţi.
În forma cea mai simplă, comunitatea lucrează pământul în comun şi
distribuie produsele între membrii săi, în timp ce fiecare familie în parte
se îndeletniceşte cu torsul, ţesutul etc. ca ocupaţiune casnică secundară.
Alături de această masă, având toată aceeaşi îndeletnicire, găsim pe
«locuitorul principal», care e judecător, poliţist şi perceptor într-o
singură persoană; pe contabil, care poartă socotelile privitoare la
exploatarea agricolă, însemnând şi înregistrând tot ce se referă la ea; un
al treilea funcţionar, care urmăreşte pe criminali şi ocroteşte pe călătorii
străini, conducându-i dintr-un sat în altul; pe grănicer, care păzeşte
hotarele comunei de încălcările comunelor vecine; pe inspectorul de
ape, care distribuie apa din rezervoarele comune pentru scopurile
agriculturii; pe bramin, care îndeplineşte funcţiunile cultului religios; pe
învăţător, care îi învaţă pe copiii comunei să scrie şi să citească pe nisip;
pe braminul de calendar, care, ca astrolog, indică perioadele pentru
însămânţare şi pentru recoltă, precum şi ceasurile bune şi rele pentru
toate muncile agricole speciale; un fierar şi un tâmplar, care
confecţionează şi repară toate uneltele agricole; pe olar, care
confecţionează toate vasele pentru sat; pe bărbier, pe spălător pentru
curăţitul hainelor, pe argintar, în unele locuri pe poet, care în unele
comune înlocuieşte pe argintar, în altele pe învăţător. Această duzină de
persoane e întreţinută pe cheltuiala întregii comune. Dacă populaţia
creşte, se înfiinţează o comună nouă, pe un teren nelucrat, după modelul
celei vechi. Mecanismul acestei comune prezintă o diviziune sistematică
a muncii, dar o diviziune manufacturieră a ei este imposibilă, întrucât
debuşeul pentru fierar, tâmplar etc. rămâne neschimbat, cu singura
posibilitate ca, după mărimea satelor, să găsim în locul unui fierar, al
unui olar etc. doi sau trei.60 Legea care reglementează diviziunea muncii

380
în comună, acţionează aici cu autoritatea incontestabilă a unei legi
naturale, în timp ce fiecare meseriaş în parte, ca fierarul şi ceilalţi,
execută toate operaţiunile care ţin de meseria sa, în modul tradiţional,
dar independent şi fără recunoaşterea vreunei autorităţi în atelierul său.
Organismul simplu de producţie al acestor comunităţi autarhice, care se
reproduc mereu în aceeaşi formă şi care, dacă din întâmplare sunt
distruse, se reclădesc în acelaşi loc şi sub acelaşi nume,61 ne oferă cheia
pentru misterul invariabilităţii societăţilor asiatice, care contrastează în
mod atât de frapant cu dizolvarea şi refacerea statelor asiatice şi cu
necontenitele schimbări de domnitori. Structura elementelor economice
de bază ale societăţii rămâne neatinsă de furtunile din regiunea
nebuloasă a politicii.
Precum am mai observat, legile corporaţiilor împiedicau în mod
sistematic, prin limitarea extremă a numărului de calfe pe care un singur
meşter breslaş putea să le utilizeze, ca acesta să se transforme într-un
capitalist. De asemeni, nu-i era permis să utilizeze calfe decât exclusiv
în meseria în care el însuşi era meşter. Breasla respingea cu mare grijă
orice încălcare din partea capitalului comercial, singura formă liberă a
capitalului ce-i stătea în faţă. Comerciantul putea să cumpere orice
marfă, numai munca nu o putea cumpăra ca marfă. El nu era admis
decât ca debitant al produselor meşteşugăreşti. Dacă împrejurări
exterioare provocau un progres în diviziunea muncii, bresle existente se
scindau în subspecii, sau bresle noi se alăturau celor vechi, dar fără
reunirea unor meserii diferite într-un singur atelier. Organizaţia de
breaslă excludea deci diviziunea manufacturieră a muncii, cu toate că
separarea, izolarea şi perfecţionarea meseriilor, care toate o
caracterizează, fac parte din condiţiunile materiale de existenţă ale
perioadei manufacturii. În general, muncitorul şi mijloacele sale de
producţie au rămas legaţi ca melcul de casa lui, astfel că lipsea primul
factor de bază al manufacturii, adică autonomizarea, faţă de muncitor, a
mijloacelor de producţie sub formă de capital.
În timp ce diviziunea muncii în ansamblul unei societăţi,
indiferent dacă în această diviziune armonizarea se face prin schimbul
de mărfuri sau nu, este proprie celor mai diferite formaţiuni economice
ale societăţii, diviziunea manufacturieră a muncii este o creaţiune cu
totul specifică a modului de producţie capitalist.

381
 5. Caracterul capitalist al manufacturii

Un număr mai mare de muncitori sub comanda aceluiaşi capital

formează punctul de plecare natural atât al cooperaţiei în general, cât şi
al manufacturii. Invers, diviziunea manufacturieră a muncii transformă
creşterea numărului de muncitori utilizaţi într-o necesitate tehnică.
Numărul minim de muncitori pe care capitalistul individual trebuie să-l
utilizeze îi este prescris acum prin diviziunea existentă a muncii. Pe de
altă parte, avantajele unei continuări a diviziunii sunt condiţionate de
altă sporire a numărului muncitorilor, care nu se mai poate efectua decât
prin multipli. Dar, odată cu partea variabilă a capitalului, trebuie să
crească şi partea sa constantă, şi anume pe lângă volumul condiţiunilor
comune de producţie, cum ar fi clădirile, furnalele etc., va trebui să
crească în special, şi într-un tempo cu mult mai rapid decât numărul
muncitorilor, materia primă. Masa de materie primă, consumată într-o
anumită perioadă de timp de către o anumită cantitate de muncă, va
creşte în aceeaşi proporţie în care creşte forţa productivă a muncii ca
urmare a diviziunii sale. Creşterea volumului minim de capital în mâna
capitaliştilor individuali sau, cu alte cuvinte, transformarea sporită a
mijloacelor sociale de subzistenţă şi de producţie în capital este deci o
lege care rezultă din caracterul tehnic al manufacturii.62
Ca şi în cooperaţia simplă, în manufactură organismul de
muncă aflat în funcţiune este o formă de existenţă a capitalului.
Mecanismul social de producţie compus dintr-un număr mare de
muncitori parţiali individuali aparţine capitalistului. Forţa productivă
care rezultă din combinarea muncilor apare deci ca forţă productivă a
capitalului. Manufactura propriu-zisă nu numai că supune pe muncitorul
mai înainte independent comenzii şi disciplinei capitalului, dar ea mai
creează în plus şi o diferenţiere ierarhică a muncitorilor înşişi. În timp
ce cooperaţia simplă lasă în general neschimbat felul de muncă al
indivizilor, manufactura îl revoluţionează din temelii şi atacă forţa
individuală de muncă la rădăcina ei. Ea îl schilodeşte pe muncitor şi îl
transformă într-o fiinţă monstruoasă, dezvoltându-i în mod artificial
dexteritatea sa particulară prin înăbuşirea unui univers întreg de
instincte şi de înclinaţii productive, aşa cum în statele de pe La Plata un

382
animal întreg este tăiat pentru a i se lua pielea sau seul. Diferitele munci
speciale nu sunt numai repartizate între diferiţi indivizi, dar individul
însuşi este divizat şi transformat în mecanism automat al unei munci
parţiale,63 astfel că fabula absurdă a lui Menenius Agrippa, care
reprezintă pe om ca simplu fragment al propriului său corp, este
transformată în realitate.64 Dacă la început muncitorul vinde capitalului
forţa sa de muncă pentru că îi lipsesc mijloacele materiale pentru
producerea unei mărfi, acum însăşi forţa sa de muncă individuală
refuză orice serviciu, dacă nu este vândută capitalului. Ea nu mai
funcţionează decât într-o conexiune care nu există decât după vânzarea
ei, în atelierul capitalistului. Incapabil de a mai produce un lucru de sine
stătător cu facultăţile sale naturale, muncitorul din manufactură nu mai
are o activitate productivă decât ca accesoriu la atelierul capitalistului.65
Aşa cum poporul ales avea scris pe frunte că îi aparţine lui Iehova, tot
astfel diviziunea muncii îi imprimă muncitorului din manufactură
pecetea care face din el proprietatea capitalului.
Cunoştinţele, inteligenţa şi voinţa pe care ţăranul sau meseriaşul
independent le dezvoltă, chiar dacă numai pe o scară redusă, aşa cum
sălbaticul practică toată arta războiului ca viclenie personală a sa, nu
mai sunt acum necesare decât pentru ansamblul atelierului. Factorii
intelectuali ai producţiei îşi măresc proporţia într-o parte, pentru că în
numeroase alte părţi ei dispar, ceea ce pierd muncitorii parţiali, se
concentrează în faţa lor în capital.66 Este un rezultat al diviziunii
manufacturiere a muncii ca factorii intelectuali ai procesului material de
producţie să le fie opuşi muncitorilor ca proprietate străină şi ca forţă
care îi stăpâneşte. Acest proces de separare începe în cooperaţia
simplă, unde capitalistul reprezintă faţă de fiecare muncitor în parte
unitatea şi voinţa organismului social de muncă. Procesul acesta se
dezvoltă în manufactură, care îl deformează pe muncitor,
transformându-l în muncitor parţial, şi se desăvârşeşte în marea
industrie, care separă ştiinţa ca factor independent al producţiei, de
muncă, înrolând-o în serviciul capitalului.67
În manufactură îmbogăţirea muncitorului colectiv, şi deci a
capitalului, cu forţă productivă socială este condiţionată de sărăcirea
muncitorului de forţele sale productive individuale. “Neştiinţa este
mama industriei ca şi a superstiţiei. Gândirea şi imaginaţia sunt supuse

383
erorii; dar obişnuinţa de a mişca piciorul sau mâna nu depinde nici de
gândire, nici de imaginaţie. Manufacturile înfloresc deci cel mai bine
acolo unde oamenii se dispensează cel mai mult de inteligenţă, astfel ca
atelierul să poată fi privit ca o maşină ale cărei piese le formează
oamenii.”68 Într-adevăr, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, unele
manufacturi utilizau cu predilecţie pentru anumite operaţiuni simple,
care constituiau însă secrete de fabricaţie, oameni pe jumătate idioţi.69
«Inteligenţa marii majorităţi a oamenilor», spune A. Smith, «se
dezvoltă în mod necesar din îndeletnicirile lor zilnice şi cu ajutorul lor.
Un om care îşi cheltuieşte toată viaţa cu efectuarea câtorva operaţiuni
simple... n-are prilejul să-şi dezvolte inteligenţa... El devine în general
atât de stupid şi de ignorant, cât poate să devină o fiinţă omenească.»
După ce descrie stupiditatea muncitorului parţial, Smith continuă:
«Uniformitatea vieţii sale staţionare îi desfiinţează, bineînţeles, şi orice
avânt al spiritului... Ea îi distruge chiar şi energia trupului şi îl pune în
imposibilitate de a-şi utiliza forţa cu vigoare şi perseverenţă în afara
ocupaţiunii de detaliu pentru care a fost educat. Dexteritatea în meseria
sa specială apare astfel dobândită în dauna facultăţilor sale intelectuale,
sociale şi războinice, dar în orice societate industrială şi civilizată
aceasta este starea în care trebuie să cadă în mod necesar nevoiaşul
muncitor [the labouring poor], adică marea masă a poporului.» 70 Pentru
a evita decăderea totală a populaţiei, cauzată de diviziunea muncii, A.
Smith recomandă învăţământul popular obligatoriu, dar administrat cu
precauţiune în doze homeopatice. Consecvent cu sine însuşi,
traducătorul şi comentatorul său francez, G. Garnier, care în timpul
primului imperiu francez ajunse la demnitatea de senator, pentru care
era predestinat, polemizează împotriva acestei idei. Învăţământul
popular, spune el, contrazice legile de bază ale diviziunii muncii, şi
introducerea lui ar însemna o «proscriere a întregului nostru sistem
social». «Ca şi toate celelalte diviziuni ale muncii», scrie el, «diviziunea
între munca manuală şi munca intelectuală71 devine mai pronunţată şi
mai distinctă în măsura în care societatea» (el întrebuinţează această
expresie în mod just pentru capital, pentru proprietatea funciară şi
pentru statul lor) «devine mai bogată. Ca şi oricare altă diviziune a
muncii, aceasta este efectul unor progrese trecute şi cauza unor progrese
viitoare... Îi este permis oare guvernului să acţioneze împotriva acestei

384
diviziuni a muncii şi să o oprească în mersul ei natural? Are el dreptul să
utilizeze o parte din veniturile statului pentru a încerca să încurce şi să
amestece două categorii ale muncii care tind spre diviziune şi
separare?»72
O anumită deformare spirituală şi fizică este inseparabilă chiar
de diviziunea muncii în ansamblul societăţii. Dar întrucât perioada
manufacturii duce cu mult mai departe această scindare socială a
ramurilor de activitate şi întrucât, pe de altă parte, abia cu diviziunea
care îi este caracteristică ei ea atacă individul la rădăcina vieţii sale, ea
este de asemeni prima care furnizează materialul şi imboldul pentru
patologia industrială.73
«A subdiviza un om, înseamnă a-l executa, dacă merită
pedeapsa cu moartea, şi a-l asasina, dacă nu o merită. Subdivizarea
muncii este asasinarea unui popor.»74
Cooperaţia întemeiată pe diviziunea muncii, adică manufactura,
este la începuturile ei o creaţie spontană. Îndată ce a câştigat oarecare
consistenţă şi întindere, ea devine forma conştientă, metodică şi
sistematică a modului de producţie capitalist. Istoria manufacturii
propriu-zise ne arată cum diviziunea muncii, care îi este specifică,
dobândeşte formele cele mai adecvate, mai întâi pe cale experimentală,
aşa zicând în spatele persoanelor care acţionează, şi tinde apoi,
asemenea meşteşugăriei corporatiste, să păstreze cu ajutorul tradiţiei
forma odată găsită, pe care în unele cazuri o şi păstrează timp de secole
de-a rândul. Dacă această formă se schimbă, lucrul acesta nu se întâmplă
— afară de cazurile care privesc aspectele secundare — decât în urma
unei revoluţionări a uneltelor de muncă. Sau manufactura modernă —
nu vorbesc aici de marea industrie întemeiată pe maşinism — găseşte
gata pregătite acele disjecta membra poetae [membre disparate], pe care
ea nu are decât să le strângă din împrăştierea lor, aşa cum se întâmplă cu
manufactura de îmbrăcăminte în oraşele mari, în care această
manufactură ia fiinţă; sau principiul diviziunii se impune de la sine,
diferitele operaţiuni ale producţiei meşteşugăreşti fiind pur şi simplu
atribuite în mod exclusiv unor muncitori deosebiţi (ca, de exemplu, la
legătoria de cărţi). Nu e nevoie nici măcar de o experienţă de o
săptămână pentru a se stabili proporţia numerică dintre braţele de muncă
necesare pentru fiecare din operaţiuni.75

385
 Prin descompunerea activităţii meşteşugăreşti, prin specializarea
uneltelor de muncă, prin formarea muncitorilor parţiali, prin gruparea şi
combinarea lor într-un mecanism de ansamblu, diviziunea
manufacturieră a muncii efectuează diferenţierea calitativă şi
proporţionalitatea cantitativă a proceselor sociale de producţie, deci o
anumită organizare a muncii sociale, şi dezvoltă în acelaşi timp, prin
aceasta, o forţă productivă nouă, socială, a muncii ca formă specific
capitalistă a procesului social de producţie — şi pe bazele istorice date
ea nu s-a putut dezvolta decât în forma capitalistă — ea nu este decât o
metodă deosebită de a produce plusvaloare relativă, cu alte cuvinte de a
mări, în dauna muncitorilor, autovalorificarea capitalului, adică ceea ce
se numeşte avuţie socială, “wealth of nations” etc. Ea nu numai că
dezvolta forţa productivă socială a muncii pentru capitalist, în loc să o
dezvolte pentru muncitor, dar o dezvolta prin schilodirea muncitorului
individual. Ea creează condiţiuni noi pentru dominaţiunea capitalului
asupra muncii. Dacă ea apare deci pe de o parte ca un progres istoric şi
ca o fază necesară de dezvoltare în procesul de formare economică a
societăţii, ea apare pe de altă parte ca un mijloc de exploatare civilizată
şi rafinată.
Economia politică, ştiinţă care apare ca disciplină independentă
abia în perioada manufacturii, nu priveşte, în general, diviziunea socială
a muncii decât din punctul de vedere al diviziunii manufacturiere a
muncii,76 ca mijloc de a produce cu aceeaşi cantitate de muncă mai
multă marfă, deci de a ieftini mărfurile şi de a grăbi acumularea
capitalului. În cea mai strictă opoziţie cu această accentuare a cantităţii
şi a valorii de schimb, autorii antichităţii clasice se preocupă exclusiv de
calitate şi de valoarea de întrebuinţarea. Ca urmare a separării dintre
ramurile sociale de producţie, mărfurile confecţionate sunt de o calitate
mai bună, diferitele înclinaţii şi talente ale oamenilor îşi aleg sfere de
activitate corespunzătoare,78 iar fără separare nu se poate face nicăieri
un lucru însemnat.79 Prin urmare, atât produsul cât şi producătorul sunt
perfecţionaţi prin diviziunea muncii. Dacă uneori se menţionează în
treacăt şi creşterea masei produselor, acest lucru se întâmplă numai
pentru a se vorbi de abundenţa mai mare a valorii de întrebuinţare. Nu
se menţionează cu niciun cuvânt valoarea de schimb, adică ieftinirea
mărfurilor. Punctul acesta de vedere al valorii de întrebuinţare

386
predomină atât la Plato80 care consideră diviziunea muncii ca bază
pentru separarea socială a stărilor, cât şi la Xenophon,81 care cu
instinctul său caracteristic burghez se apropie deja de diviziunea muncii
în cadrul unui singur atelier. Republica lui Plato, în măsura în care
diviziunea muncii figurează în ea ca principiu constitutiv al statului, nu
este decât o idealizare ateniană a sistemului de caste egiptean, aşa cum
Egiptul e considerat ca ţară industrială model şi de alţi contemporani ai
lui, de exemplu de Isokrates82 păstrându-şi această importanţă chiar şi
pentru grecii din timpul imperiului roman.83
În perioada manufacturieră propriu-zisă, adică în perioada în
care manufactura este forma dominantă a modului de producţie
capitalist, realizarea deplină a propriilor ei tendinţe se loveşte de
obstacole multiple. Cu toate că, precum am văzut, ea efectuează, pe
lângă diferenţierea ierarhică a muncitorilor, o separare simplă între
muncitorii dibaci şi muncitorii nedibaci, numărul acestora din urmă
rămâne foarte redus, din cauza influenţei predominante a celor dintâi.
Cu toate că ea adaptează operaţiunile de detaliu diferitelor grade de
maturitate, forţă şi dezvoltare a organelor sale de muncă vii, tinzând deci
spre exploatarea productivă a femeilor şi a copiilor, această tendinţă
eşuează în general, lovindu-se de obiceiurile şi de rezistenţa
muncitorilor bărbaţi. Cu toate că descompunerea activităţii
meşteşugăreşti reduce cheltuielile de formare şi deci valoarea
muncitorilor, pentru munca de detaliu mai dificilă rămâne totuşi necesar
un timp de instruire mai îndelungat, pe care muncitorii îl menţin cu grijă
chiar şi acolo unde este de prisos. Găsim astfel în Anglia aşa zisele laws
of apprenticeship [legi ale ucenicilor], cu cei şapte ani de ucenicie ai lor,
aflate în deplină vigoare până la sfârşitul perioadei manufacturii şi
răsturnate abia de marea industrie. Întrucât iscusinţa meşteşugărească
rămâne factorul de bază al manufacturii şi întrucât mecanismul de
ansamblu care funcţionează în manufactură nu posedă un schelet
obiectiv independent de muncitorii înşişi, capitalul are de luptat
continuu cu insubordonarea muncitorilor. “Slăbiciunea naturii umane”,
exclamă amicul Ure,” este atât de mare, că muncitorul, cu cât e mai
iscusit, cu atât e mai încăpăţânat şi mai intratabil, astfel că prin cerbicia
sa el cauzează mecanismului de ansamblu pagube grele.” 84 De-a lungul
întregii perioade manufacturiere nu încetează deci plângerile cu privire

387
la lipsa de disciplină a muncitorilor.85 Şi chiar dacă nu am avea
mărturiile scriitorilor din această epocă, simplul fapt că din secolul al
XVI-lea până în epoca marii industrii capitalul nu reuşeşte să pună
stăpânire pe întreg timpul de muncă disponibil al muncitorilor din
manufacturi, că manufacturile trăiesc doar scurtă vreme şi că ele pleacă
dintr-o ţară pentru a se stabili în altă ţară odată cu imigrarea şi cu
emigrarea muncitorilor, aceste fapte ne spun, ele singure, mai mult decât
biblioteci întregi. «Trebuie să se facă ordine într-un fel sau altul»,
exclamă în 1770 autorul, pe care l-am citat de mai multe ori, al lucrării
«Essay on Trade and Commerce». Ordine, sună cu 66 de ani mai târziu
ecoul din gura doctorului Andrew Ure, «ordine» lipsea în manufactura
întemeiată pe «dogma scolastică a diviziunii muncii», şi «Arkwright
făcu ordine».
Spre deosebire de aceasta, manufactura nu era în stare nici să
cuprindă producţia socială în toată întinderea ei, nici să o revoluţioneze
în adâncime. Ea a culminat ca operă de artă economică pe temelia largă
a meşteşugului orăşenesc şi a industriei casnice agricole. La un anumit
grad de dezvoltare, propria sa bază tehnică îngustă a intrat în conflict cu
nevoile de producţie create chiar de ea.
Una din creaţiile sale cele mai perfecte era atelierul pentru
producerea uneltelor de muncă înseşi şi în special a aparatelor
mecanice complicate, care începuseră a fi utilizate. “Un asemenea
atelier”, spune Ure, “oferea imaginea diviziunii muncii în variatele sale
gradaţii. Sfredelul, dalta, strungul aveau fiecare pe muncitorii săi
proprii, încadraţi în mod ierarhic după gradul lor de iscusinţă.” Acest
produs al diviziunii manufacturiere a muncii producea, la rândul său,
maşini. Acestea suprimă activitatea meşteşugărească în calitatea sa de
principiu regulator al producţiei sociale. În modul acesta este înlăturată,
pe de o parte, baza tehnică pentru anexarea pe viaţă a muncitorului către
o funcţie parţială. Pe de altă parte, cad barierele pe care acelaşi principiu
le impunea încă dominaţiei capitalului.

388
 NOTE:
26
Citatul ce urmează ne arată un exemplu mai modern al acestui mod de formare a
manufacturii. La Lyon şi la Nîmes, filatura şi ţesătoria de mătase “este cu totul
patriarhală; ea utilizează multe femei şi mulţi copii, dar fără a-i extenua şi fără a-i ruina;
ea îi lasă în frumoasele văi ale râurilor Drôme, Var, Isère, precum şi în valea de la
Vaucluse, pentru ca să crească viermi de mătase şi să depene firele de pe coconi; ea nu
devine niciodată o muncă propriu-zisă de fabrică. Dacă privim mai de aproape... vedem
că principiul diviziunii muncii dezvăluie aici o caracteristică specială a sa. E drept că
există depărătoare, răsucitori de mătase, vopsitori, apretori de urzeală şi ţesători, dar ei
nu sunt reuniţi în acelaşi atelier şi nu depind de acelaşi meşter; toţi sunt independenţi.”
(A. Blanqui:” Cours d'Economie Industrielle”, cules de A. Blaise, Paris 1838—39, pag.
79.) De când Blanqui a scris cele de mai sus, diferiţii muncitori independenţi au fost
reuniţi, în parte, în fabrici. (La ediţia a 4-a. — Şi de când Marx a scris cele de mai sus,
războiul mecanic s-a încetăţenit în aceste fabrici şi înlocuieşte cu repeziciune războiul de
mână. Şi industria de mătase din Krefeld are multe de povestit în această privinţă. — F.
E.)
27
“Cu cât mai mult o activitate de mare diversitate poate fi împărţită şi distribuită între
diferiţi muncitori specializaţi, cu atât mai mult ea va fi, în mod necesar, mai bine şi mai
repede executată, şi cu mai puţină pierdere de timp şi de muncă.” (“The Advantages of
the East India Trade”, Londra 1720, pag. 71.)
28
“Munca uşoară este iscusinţă transmisă.” (Th. Hodgskin: “Popular Political
Economy” [Londra 1827], pag. 48.)
29
«Şi artele... au ajuns în Egipt la un înalt grad de dezvoltare. Căci aceasta e singura ţară
în care meseriaşilor nu le este permis să se amestece în ocupaţiunile altei clase de
cetăţeni, ei fiind obligaţi să exercite doar profesiunea care, după lege, este ereditară în
seminţia lor... La alte popoare se constată că meseriaşii îşi împart atenţia asupra prea
multor lucruri... Ba încearcă să se ocupe cu agricultura, ba fac negoţ, ba se îndeletnicesc
cu două sau trei meserii deodată. În ţările libere ei aleargă de obicei în adunările
populare. În Egipt, dimpotrivă, meseriaşii sunt supuşi unor pedepse grele dacă se
amestecă în treburile publice sau exercită mai multe meserii deodată. În modul acesta,
nimic nu poate să le tulbure activitatea profesională. Afară de aceasta, aşa cum deţin de
la strămoşii lor o mulţime de reguli, ei caută cu înfrigurare să inventeze alte procedee
noi.» (Diodorus Siculus: «Biblioteca Istorică», cartea I-a, cap. 74 [pag. 117, 1181.)
30
«Historical and descriptive Account of British India etc.», de Hugh Murray, James
Wilson etc., Edinburgh 1832, vol. II, pag. 449 [450]. Războiul hindus are iţele înalte,
astfel că urzeala este întinsă vertical.
31
În opera sa epocală «Despre originea speciilor», Darwin observă cu privire la organele
naturale ale plantelor şi ale animalelor: «Atâta timp cât unul şi acelaşi organ are să
îndeplinească munci diferite, o cauză a modificărilor sale se găseşte poate în faptul că
selecţia naturală menţine sau suprimă cu mai puţină grijă orice mică abatere a formei,
decât dacă acelaşi organ ar avea un anumit scop special. Astfel cuţitele care au scopul de
a tăia tot felul de lucruri pot avea în general o formă oarecum comună, în timp ce o
unealtă destinată numai pentru o anumită întrebuinţare trebuie să aibă pentru orice altă
întrebuinţare şi altă formă.»

389
32
În anul 1854 Geneva a produs 80.000 de ceasornice, nici măcar a cincea parte din
producţia de ceasornice a cantonului Neuchâtel. Chaux-de-Fonds, care poate fi
considerat ca o singură manufactură de ceasornice, furnizează singur, anual, de două ori
atâta cât Geneva. În perioada 1850—1861 Geneva a furnizat 750.CCO de ceasornice.
(Vezi: «Report from Geneva on the Watch Trade» în «Reports by H. M.'s Secretaries of
Embassy and Legation on the Manufactures, Commerce etc., Nr. 6, 1863».) Dacă lipsa
de legătură între procesele în care se divizează confecţionarea produselor care sunt doar
compuse este suficientă pentru a îngreuna foarte mult transformarea unor astfel de
manufacturi în exploatarea mecanizată a marii industrii, la ceasornic se mai adaugă alte
două impedimente, anume dimensiunile mici şi delicateţea elementelor sale, precum şi
caracterul de lux, deci marea variaţie a ceasornicelor, astfel că, de pildă, în cele mai
bune case londoneze nu se produc în tot cursul anului decât o duzină de ceasornice care
se aseamănă. Fabrica de ceasornice Vacheron et Constantin, care utilizează cu succes
maşinile, furnizează cel mult 3—4 varietăţi diferite de mărime şi de formă.
33
În industria ceasornicelor, exemplu clasic al manufacturii eterogene, se poate studia în
mod foarte exact mai sus amintită şi specializare a uneltelor de muncă, rezultată din
descompunerea activităţii meşteşugăreşti.
34
“La o colaborare atât de strânsă între oameni, transportul se reduce în mod necesar.”
(«The Advantages of the East India Trade», pag. 106.)
35
“Izolarea diferitelor faze ale producţiei în manufactură, izolare care rezultă din
utilizarea muncii manuale, provoacă o sporire extraordinară a cheltuielilor de producţie;
paguba ia naştere, în special, prin simpla transportare de la un proces de muncă la
celălalt.” («The Industry of Nations», Londra 1855, partea a II-a, pag. 200.)
36
“Ea (diviziunea muncii) duce şi la o economie de timp, prin faptul că descompune
munca în diferitele sale ramuri, care pot fi executate toate în acelaşi moment... Prin
efectuarea simultană a diferitelor procese de muncă, pe care o singură persoană ar fi
trebuit să le efectueze în mod separat, se poate confecţiona, de exemplu, o mulţime de
ace în acelaşi timp în care, în alte împrejurări, un singur ac ar fi putut fi tăiat sau
ascuţit.” (Dugald Stewart: «Works», editate de Sir W. Hamilton, Edinburgh, vol. VIII,
1855, «Lectures etc.», pag. 319.)
37
” Cu cât muncitorii [artists] din fiecare manufactură sunt mai diferiţi... cu atât este mai
mare ordinea şi regularitatea din fiecare muncă în parte. Aceasta se efectuează în mod
necesar într-un timp mai scurt, iar munca se reduce.” («The Advantages etc.», pag. 68.)
38
Totuşi, în multe ramuri exploatarea manufacturieră nu atinge acest rezultat decât în
mod incomplet, pentru că nu este în stare să controleze cu siguranţă condiţiunile chimice
şi fizice generale ale procesului de producţie.
39
“Dacă pe bază de experienţă s-a stabilit, după natura specială a produselor fiecărei
manufacturi în parte, atât metoda cea mai avantajoasă pentru a scinda fabricaţiunea în
operaţiuni parţiale, cât şi numărul de muncitori necesari pentru aceste operaţiuni, toate
întreprinderile care nu utilizează un multiplu exact al acestui număr vor lucra cu mai
multă cheltuială... Aceasta este una din cauzele extinderii colosale a întreprinderilor
industriale.” (Ch. Babbage: «On the Economy of Machinery» [ediţia I-a], Londra 1832,
cap. XXI, pag. 172, 173.)
40
În Anglia, furnalul de topit este separat de cuptorul în care se prelucrează sticla, în
timp ce în Belgia, de pildă, acelaşi furnal serveşte pentru ambele operaţiuni.

390
41
Lucru care se poate vedea, între altele, la W. Petty, la John Bellers, la Andrew
Yarranton, în lucrarea «The Advantages of the East India Trade», precum şi la J.
Vanderlint
42
Încă spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Franţa se serveşte de piuliţe şi de ciururi
pentru zdrobitul şi spălatul minereurilor.
43
Istoria întregii evoluţii a maşinismului poate fi urmărită studiindu-se istoria morilor de
cereale. În limba engleză, fabrica se cheamă şi astăzi mill [moară]. În scrierile
tehnologice germane din primele decenii ale secolului al XIX-lea, se mai întâlneşte
cuvântul Mühle [moară. — N. T.] nu numai pentru orice maşină pusă în mişcare cu
ajutorul forţelor naturii, dar şi pentru toate manufacturile care utilizează aparate
mecanice.
44
Precum se va vedea din cartea a patra a acestei lucrări, A. Smith nu a formulat nicio
singură propoziţiune nouă cu privire la diviziunea muncii. Ceea ce face însă ca el să fie
considerat economistul reprezentativ al perioadei manufacturiere, este accentul pe care
el îl pune pe diviziunea muncii. Rolul subordonat pe care el îl atribuie maşinismului a
provocat, la începutul marii industrii, polemica lui Lauderdale, iar într-o perioadă de
evoluţie mai înaintată, pe aceea a lui Ure. De asemeni, A. Smith confundă diferenţierea
uneltelor, la care muncitorii parţiali ai manufacturii au luat o parte foarte activă, cu
invenţia maşinilor. Nu muncitorii manufacturieri, ci savanţii, meseriaşii şi chiar ţăranii
(Brindley) etc. sunt aceia care joacă un rol în această privinţă.
45
“Prin împărţirea procesului de muncă în mai multe operaţiuni diferite, din care fiecare
necesită alt grad de îndemânare şi de forţă, stăpânul manufacturii este în stare să-şi
procure cantitatea exactă de forţă şi de îndemânare, corespunzătoare fiecărei operaţiuni
în parte. Dacă, dimpotrivă, întreaga lucrare ar trebui efectuată de un singur muncitor,
acelaşi individ ar trebui să posede destulă îndemânare pentru operaţiunile cele mai
delicate şi destulă forţă pentru operaţiunile cele mai anevoioase.” (Ch. Babbage: «On
the Economy etc.», cap. XVIII.)
46
De exemplu, o dezvoltare unilaterală a muşchilor sau o deformare a oaselor etc.
47
D-l Wm. Marshall, general manager [director general] al unei manufacturi de sticlă,
răspunde foarte just la întrebarea unui comisar anchetator prin ce mijloace este stimulată
sârguinţa băieţilor care muncesc: «Ei nici nu pot să-şi neglijeze munca; dacă odată au
început să muncească, ei trebuie să continue; sunt exact ca piesele unei maşini.»
(«Child. Empl. Comm. Fourth Report», 1865, pag. 247.)
48
În apoteoza pe care o face marii industrii, doctorul Ure sesizează mai bine caracterele
specifice ale manufacturii decât economiştii anteriori, care nu aveau interesul său
polemic, şi chiar decât contemporanii săi, ca de exemplu Babbage, care îi este superior,
ce-i drept, ca matematician şi ca mecanic, dar care totuşi nu consideră de fapt marea
industrie decât din punctul de vedere al manufacturii. Ure observă: «Atribuirea
muncitorilor către fiecare operaţiune specială în parte formează esenţa diviziunii
muncii.» Pe de altă parte, el consideră această diviziune ca o “adaptare a muncilor la
diferitele aptitudini individuale” şi caracterizează, în fine, întreg sistemul manufacturii
ca «un sistem de gradaţii după criteriul îndemânării», ca «o diviziune a muncii după
diferitele grade de iscusinţă» etc. (Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. 19—22
passim.)
49
” Orice meseriaş care... a fost pus în situaţia de a se perfecţiona prin practicarea unei

391
singure operaţiuni... a devenit un muncitor mai ieftin.” (Ure: «Philosophy etc.», pag.
19.)
50
«Diviziunea muncii are ca punct de plecare separarea dintre profesiunile cele mai
diverse şi merge până la acea diviziune care împarte între mai mulţi muncitori
confecţionarea unuia şi aceluiaşi produs, ca în manufactură.» (Storch: «Cours
d'Economie Politique», ediţia pariziana, vol. I, pag. 173.)«La popoarele care au atins un
anumit grad de civilizaţie, găsim trei feluri de diviziune a muncii: prima, pe care o
numim generală, duce la împărţirea producătorilor în agricultori, meseriaşi şi
comercianţi; ea corespunde celor trei ramuri principale ale muncii naţionale; a doua,
care ar putea fi numită specială, este diviziunea fiecărui gen de muncă în specii... În
fine, a treia diviziune a muncii, aceea care ar putea fi desemnată ca diviziune a
operaţiunii de muncă sau ca diviziune a muncii propriu-zisă, este aceea care se dezvoltă
în fiecare meserie şi profesiune în parte... care se aplică în cele mai multe manufacturi şi
ateliere.» (Skarbek: «Théorie des richesses sociales», pag. 84, 85.)
50a
Notă la ediţia a 3-a. — Studii ulterioare, foarte temeinice, asupra stărilor primitive
omeneşti l-au condus pe autor la rezultatul că, la început, nu familia a fost aceea care s-a
transformat în trib, ci, dimpotrivă, tribul a fost forma naturală primitivă a societăţii
omeneşti întemeiate pe legăturile de sânge, astfel că abia mai târziu formele foarte
variate ale familiei se dezvoltă din legăturile de trib care încep să se descompună.—F. E.
51
Acest punct a fost cel mai bine tratat de Sir James Stewart. Cât de puţin e cunoscută
astăzi opera sa, care a apărut cu 10 ani înaintea lui «Wealth of Nations», se vede între
altele din faptul că admiratorii lui Malthus nici nu ştiu măcar că în prima ediţie a lucrării
sale asupra «populaţiei», abstracţie făcând de partea pur declamatorie, acestea copiază,
afară de popii Wallace şi Townsend, aproape numai pe Steuart.
52
«Există o anumită desime a populaţiei care e necesară atât pentru legăturile sociale,
cât şi pentru acea combinare a forţelor prin care rezultatul muncii este sporit.» (James
Mill: «Elements etc.», pag, 50.) «Dacă numărul muncitorilor creşte, creşte şi forţa
productivă a societăţii într-un raport egal cu această creştere, înmulţit cu efectele
diviziunii muncii.» (Th. Hodgskin: «Popular Political Economy», pag. 125, 126.)
53
În urma cererii mari de bumbac începute în 1861 în unele districte, de altfel bine
populate, ale Indiilor Orientale, producţia de bumbac a fost extinsă în dauna producţiei
de orez. Urmarea a fost o foamete parţială, întrucât, din lipsa mijloacelor de comunicaţie
şi deci din lipsa unei legături fizice, lipsa de orez dintr-un district nu putea fi compensată
prin import din alte districte.
54
Astfel fabricarea suveicilor forma, în Olanda, o ramură specială a industriei încă din
secolul al XVII-lea.
55
«Oare manufactura de lână a Angliei nu e împărţită în diferite părţi sau ramuri,
localizate în regiuni speciale în care ele sunt exploatate în mod exclusiv sau în mod
principal? Postavurile fine se fabrică la Somersetshire, cele simple la Yorkshire, cele cu
lăţimea dublă la Exeter, mătasea la Sudbury, crêpe-urile la Norwich, postavurile pe
jumătate din lână la Kendal, păturile la Whitney etc.» (Berkeley: «The Querist», 1750, §
520.)
56
A. Ferguson: «History of Civil Society», Edinburgh 1767, partea a IV-a, secţiunea a
II-a, pag. 285.
57
În manufacturile propriu-zise, spune Smith, diviziunea muncii pare mai mare, pentru

392
că “cei utilizaţi în fiecare ramură de muncă în parte pot adesea să fie reuniţi în acelaşi
atelier şi cuprinşi de către spectator cu o singură privire. Dimpotrivă, în acele mari
manufacturi (!) care sunt destinate a satisface nevoile principale ale marii mase a
populaţiei sunt utilizaţi în fiecare ramură de activitate în parte atâţia muncitori, încât o
reuniune a lor într-un singur atelier este imposibilă... diviziunea nu este nici pe departe
atât de evidentă.” (A. Smith: «Wealth of Nations», cartea l-a, cap. I [vol. I, pag. 7].)
Renumitul pasagiu din acelaşi capitol care începe cu cuvintele: «Să privim mobilierul
meseriaşului sau al salahorului cel mai simplu dintr-o ţară civilizată şi înfloritoare etc.»,
pentru a zugrăvi apoi cât de numeroase şi variate sunt activităţile care conlucrează
pentru satisfacerea nevoilor unui simplu muncitor, este copiat aproape cuvânt cu cuvânt
din B. de Mandeville: «Remarks» la «Fable of the Bees, or Private Vices, Public
Benefits.» (Prima ediţie fără «Remarks», 1706; cu «Remarks», 1714.)
58
«Nu mai există însă niciun lucru care să poată fi considerat ca recompensă naturală a
muncii unui individ. Fiecare muncitor produce numai o parte dintr-un întreg şi, întrucât
fiecare parte pentru sine e fără valoare şi fără utilitate, nu există niciun lucru pe care
muncitorul ar putea să-l ia şi să spună: acesta este produsul meu şi vreau să-l păstrez
pentru mine.” («Labour defended against the claims of Capital», Londra 1825, pag. 25.)
Autorul acestei scrieri excelente este mai sus citatul 77. Hodgskin.
58a
Notă la ediţia a 2-a. Această deosebire dintre diviziunea socială a muncii şi
diviziunea ei manufacturieră le-a fost demonstrată yankee-ilor în mod practic. Unul din
noile impozite născocite la Washington în timpul războiului civil a fost o prelevare de
6 % asupra «tuturor produselor industriale». Întrebare: Ce este un produs industrial ?
Răspunsul legiuitorului: Un lucru e produs, «când e confecţionat» (when it is made), şi e
confecţionat când e gata pentru vânzare. Şi acum un exemplu din multe. La New-York şi
la Philadelphia anumite manufacturi «confecţionaseră» mai înainte umbrele, cu tot ce
ţine de ele. Dar întrucât o umbrelă este un mixtum compositum [un lucru compus] din
părţi cu totul eterogene, acestea se transformară încetul cu încetul în produse ale unor
industrii exploatate independent una de alta şi aflate în locuri diferite. Produsele parţiale
pe care aceste industrii le fabricau intrară deci ca mărfuri independente în manufactura
de umbrele, care nu mai făcea decât să le reunească într-un întreg. Yankee-ii au botezat
aceste produse cu denumirea de «assembled articles» (articole reunite), denumire care li
se cuvine în special ca locuri de reunire a impozitelor. Astfel umbrela «reunea» mai întâi
taxa de 6 % asupra preţului fiecăruia din elementele sale şi apoi pe aceea de 6% asupra
propriului său preţ total.
59
“Se poate... stabili o regulă generală după care, cu cât diviziunea muncii în cadrul
societăţii este mai puţin determinată de către autoritate, cu atât mai mult se dezvoltă
diviziunea muncii în interiorul atelierului, unde e cu atât mai mult supusă autorităţii unui
singur individ. Prin urmare, în ceea ce priveşte diviziunea muncii, autoritatea din atelier
şi cea din societate se află, una faţă de alta, în raport invers.” (Karl Marx: “Mi sere de la
Philosophie etc.”, pag. 130, 131.)
60
Lieut. Col Mark Wilks: «Historical Sketches of the South of India», Londra 1810 —
17, vol. I, pag. 118 — 20. O descriere bună a diferitelor forme ale comunităţii hinduse se
găseşte în George Campbell: «Modern India», Londra 1852.
61
«În această formă simplă... locuitorii ţării trăiesc din timpuri imemoriale. Hotarele
satelor nu au fost schimbate decât rar; şi cu toate că satele înseşi au fost adeseori

393
păgubite şi chiar pustiite de război, foamete şi epidemii, acelaşi nume, aceleaşi hotare,
aceleaşi interese şi chiar aceleaşi familii s-au menţinut timp de secole. Locuitorii nu se
sinchisesc de descompunerea şi de împărţirea împărăţiilor; atâta timp cât satul rămâne
întreg, nu-i interesează cărei puteri îi e transferat sau sub stăpânirea cărui domnitor e
trecut; economia sa interioară rămâne neschimbată.» (Th. Stamford Raffles, late Lieut.
Gov. of Java: «The History of Java», Londra 1817, vol. I, pag. 285 [notă].)
62
«Nu e suficient ca acel capital care este necesar pentru subdivizarea meseriilor (adică
mijloacele de subzistenţă şi de producţie necesare în acest scop) să se găsească în
societate; mai e nevoie ca el să fie acumulat în mâinile întreprinzătorilor în mase destul
de importante, pentru ca aceştia să fie în stare a lucra pe scară mare... Cu cât diviziunea
creşte, cu atât utilizarea continuă a unui număr constant de muncitori necesită un capital
din ce în ce mai considerabil în unelte, materii prime etc.» (Storch: «Cours d'Economie
Politique», ediţia pariziană, vol. I, pag. 250, 251.) «Concentrarea mijloacelor de
producţie şi diviziunea muncii sunt inseparabile, aşa cum în domeniul politicii
concentrarea puterilor publice şi fărâmiţarea intereselor particulare sunt inseparabile.»
(Karl Marx: «Misere de la Philosophie etc.», pag. 134.)
63
Dugald Stewart îi numeşte pe muncitorii din manufacturi «nişte automate vii utilizate
pentru munci parţiale». («Works», editate de Sir W. Hamilton, Edinburgh, voi VIII,
1855, «Lectures etc.», pag. 318.)
64
La corali fiecare individ formează într-adevăr stomacul grupului întreg. Dar el îi
procură hrană grupului, în loc să i-o ia, cum făcea patricianul roman.
65
“Muncitorul care cunoaşte o meserie în întregimea ei poate să muncească şi să-şi
câştige existenţa oriunde; celălalt (muncitorul din manufactură) nu este decât un
accesoriu, şi, despărţit de colegii săi de muncă, el nu este nici utilizabil şi nici
independent, astfel că este nevoit să accepte legea pe care alţii cred de cuviinţă să i-o
impună.” (Storch: Cours d'Economie Politique», ediţia Petersburg 1815, vol. I, pag.
204.)
66
A. Ferguson: «History of Civil Society», pag. 281: «Se poate ca unul să fi câştigat
ceea ce altul a pierdut.»
67
“Omul de ştiinţă şi muncitorul productiv sunt complet separaţi unul de altul, şi ştiinţa,
în loc de a spori în mâna muncitorului propriile lui forţe productive în folosul lui, s-a
despărţit de el, opunându-i-se aproape pretutindeni... Cunoştinţele devin un instrument
susceptibil de a fi despărţit de muncă şi opus ei.” (W. Thompson: “An Inquiry into the
Principles of the Distribution of Wealth”, Londra 1824, pag. 274.)
68
A. Ferguson: “History of Civil Society”, pag. 280.
69
J. D. Tuckett: «A History of the Past and Present State of the Labouring Population»,
Londra 1846, vol. I, pag. 148.
70
A. Smith: “Wealth of Nations”, cartea a V-a, cap. I, art. II [vol. IV, pag. 1403 141]. Ca
discipol al lui A. Ferguson, care a cercetat urmările defavorabile ale diviziunii muncii,
A. Smith vedea această chestiune cu toată claritatea. La începutul operei sale, unde face
ex professo [în mod expres] apologia diviziunii muncii, el menţionează doar în treacăt că
ea este izvorul inegalităţilor sociale. Abia în cartea a V-a, despre veniturile statului, el îl
reproduce pe Ferguson. În “Mi sere de la Philosophie” am expus cele necesare cu privire
la raportul istoric dintre Ferguson, A. Smith, Lemontey şi Say în critica pe care ei o fac
diviziunii muncii; tot acolo am prezentat pentru prima dată diviziunea manufacturieră a

394
muncii ca formă specifică a modului de producţie capitalist. (Karl Marx; «Misere de la
Philosophie», Paris 1847, pag. 122 şi urm.)
71
Ferguson spune încă, în «History of Civil Society», pag. 281: «însăşi gândirea poate
să devină o îndeletnicire separată, în această epocă a separărilor.»
72
G. Garnier, vol. V al traducerii, pag. 2—5.
73
Ramazzini, profesor de medicină practică la Padua, publică în 1713 opera sa: “De
morbis artificum”, tradusă în limba franceză în 1781 şi retipărită în 1841 în
«Encyclopédie des Sciences Medicales. 7-me Discours: Auteurs Classiques». Lista de
boli muncitoreşti pe care el a compus-o a fost, bineînţeles, mult lărgită de perioada marii
industrii (Vezi, între altele: «Hygiène physique et morale de l'ouvrier dans les grandes
villes en général, et dans la ville de Lyon en particulier. Par le Dr. A. L. Fonteret», Paris
1858, şi «Krankheiten, welche verschiedenen Ständen, Altern und Geschlechtern
eigentümlich sind», 6 volume, Ulm 1860.) În anul 1854 Society of Arts [Societatea
Artelor] numi o comisiune de anchetă cu privire la patologia industrială. Lista
documentelor strânse de această comisiune se găseşte în catalogul lui «Twickenham
Economic Museum». Foarte importante sunt «Reports on Public Health», oficiale. Vezi
şi Eduard Reich, M. D «Über die Entartung des Menschen», Erlangen 1868.
74
«To subdivide a man is to execute him, if he deserves the sentence, to assassinate him,
if he does not... the subdivision of labour is the assassination of a people.» (D Urquhart:
“Familiar Words”, Londra 1855, pag. 119.) Hegel avea concepţii foarte eretice asupra
diviziunii muncii. «Oameni culţi pot fi consideraţi în primul rând aceia care pot face tot
ceea ce fac alţii», spune el în Filosofia Dreptului.
75
Credinţa naivă în geniul inventiv pe care fiecare capitalist în parte îl pune a prior în
lucru în diviziunea muncii nu se mai găseşte decât la profesorii germani, ca de pildă la
domnul Roscher, care îi acordă capitalistului «diverse salarii» drept recompensă pentru
faptul că diviziunea muncii răsare gata confecţionată din capul de Jupiter al lui.
Utilizarea mai mare sau mai mică a diviziunii muncii depinde de mărimea pungii, nu de
strălucirea geniului.
7S
Mai mult decât A. Smith, alţi autori mai vechi, ca Petty, ca autorul anonim al scrierii
“Advantages of the East India Trade” etc., fixează caracterul capitalist al diviziunii
manufacturiere a muncii.
77
Excepţie printre moderni fac unii autori ai secolului al XVIII-lea, care, în ceea ce
priveşte diviziunea muncii, nu fac decât să repete cele spuse de antici, ca Beccaria şi
James Harris. Iată ce scrie Beccaria: «Oricine ştie din proprie experienţă că dacă
întrebuinţăm în mod necontenit mâna şi inteligenţa pentru acelaşi fel de munci şi pentru
acelaşi fel de produse, acestea pot fi efectuate mai uşor, mai spornic şi mai bine decât
dacă fiecare în parte şi-ar confecţiona ceea ce îi trebuie... În modul acesta oamenii se
împart, pentru folosul general şi pentru folosul fiecăruia în parte, în diferite clase şi
categorii.» (Cesare Beccaria: «Elementi di Economia Pubblica», ediţia Custodi, Parte
Moderna, vol. XI, pag. 28.) James Harris, mai târziu Earl of Malmesbury, renumit prin
ale sale «Diaries» din timpul cât era ambasador la Petersburg, spune el însuşi, într-o notă
la «Dialogue concerning Happiness», Londra 1741, retipărit mai târziu în «Three
Treatises etc.», ediţia a 3-a, Londra 1772 [pag. 292]: «Argumentul de care mă servesc
pentru a dovedi că societatea este ceva natural (întemeindu-se pe „diviziunea
îndeletnicirilor” ) este scos în întregime din cartea a doua a „Republicii” lui Plato.»

395
78
Aşa în Odiseea, XIV, 228: [căci fiecare bărbat se delectează cu altă îndeletnicire] şi
Archilochus la Sextus Empiricus:. [fiecare îşi delectează spiritul cu altă îndeletnicire].
79
Ştia multe meserii, dar pe toate le ştia prost. — Ca producător de mărfuri, atenianul se
simţea superior spartanului, pe motiv că în război acesta poate să dispună de oameni, dar
nu de bani, cum a spus Pericles, după relatarea lui Thukydides, în discursul în care îi
îndemna pe atenieni la războiul peloponesiac: «Acei care produc pentru propriile lor
nevoi sunt mai degrabă dispuşi să poarte războiul cu trupurile lor decât cu bani.»
(Thukydides, cartea 1-a, cap. 141.) Totuşi, idealul lor, şi în producţia materială, a rămas
autarhia, care este opusă diviziunii muncii, «căci la aceştia există bună stare, la aceia
însă independenţă». Aici trebuie să mai ţinem seama de faptul că nici pe timpul
răsturnării celor 30 de tirani numărul atenienilor fără proprietate funciară nu atingea
cifra de 5.000.
80
Plato deduce diviziunea muncii în cadrul comunităţii sociale din caracterul
multilateral al necesităţilor şi din caracterul unilateral al facultăţilor indivizilor. Punctul
său de vedere principal este acela că muncitorul trebuie să se conformeze cerinţelor
produsului său şi nu produsul cerinţelor muncitorului, lucru care este inevitabil atunci
când el are mai multe îndeletniciri deodată, una sau alta din ele fiind deci ocupaţiune
secundară.” Căci munca nu vrea să aştepte timpul liber al aceluia care o face, ci
muncitorul trebuie să se ţină de muncă, dar au în mod uşuratic— lucrul acesta e necesar.
De aici urmează deci că se va confecţiona mai mult din toate, mai frumos şi cu mai
multă uşurinţă, dacă fiecare face un singur lucru, În conformitate cu înclinaţia sa
naturală, la timpul potrivit şi liber de alte ocupaţiuni.” (“De Republica”, I, ediţia a 2-a
Baiter, Orelli etc.) La fel şi la Thukydides, ibid., cap. 142: “Navigaţia este o artă ca
oricare alta şi ea nu poate fi exercitată în niciun caz ca o îndeletnicire secundară; pe de
altă parte, nicio altă îndeletnicire nu poate fi exercitată, ca o îndeletnicire secundară,
alături de ea.” Dacă munca, spune Plato, trebuie să-l aştepte pe muncitor, momentul
critic al producţiei este de multe ori pierdut, iar produsul stricat, timpul potrivit pentru
muncă este pierdut. Ideea aceasta platoniana se regăseşte în protestul posesorilor de
albitorii din Anglia împotriva dispoziţiunii din legea industrială care fixează o oră
anumită pentru masa tuturor muncitorilor. Întreprinderea lor, spun ei, nu se poate
conduce după nevoile muncitorilor, căci «dintre diferitele operaţiuni ale pârlitului,
spălatului, albitului, măngâluitului, călcatului şi vopsitului, niciuna nu poate fi întreruptă
la un anumit moment fără pericolul unei pierderi.. Impunerea unei ore unitare de masă
pentru toţi muncitorii poate uneori să pună în pericol bunuri de valoare, prin faptul că
procesul de muncă nu e terminat.” Le platonisrne ou va't'il se nicher? [Unde se va mai
cuibări oare platonismul ?]
81
Xenophon povesteşte că nu e numai o onoare să primeşti mâncăruri de la masa regelui
Perşilor, dar că aceste mâncăruri sunt şi mai gustoase decât altele.” Şi lucrul acesta nu e
de mirare, căci aşa cum celelalte arte sunt deosebit de perfecţionate în oraşele mari, tot
astfel şi mâncărurile regelui sunt pregătite într-un mod deosebit. Căci în oraşele mici
aceeaşi persoană face paturi, uşi, pluguri, mese; de multe ori ea mai construieşte şi case,
şi e mulţumită dacă şi în modul acesta găseşte o clientelă suficientă care să-i asigure
întreţinerea, E pur şi simplu imposibil ca un om care face atâtea lucruri să le facă bine pe
toate. Dimpotrivă, în oraşele mari, unde fiecare găseşte cumpărători mulţi, ajunge şi o
singură meserie pentru a-şi hrăni stăpânul. Ba de multe ori nici nu e nevoie de o meserie

396
întreagă, ci unul face pantofi pentru bărbaţi şi altul pantofi pentru femei. În unele locuri
unul trăieşte numai din cusutul pantofilor, altul din croitul lor; unul nu face decât să
croiască haine, celălalt nu face decât să le coase. Or, este necesar ca cel ce face munca
cea mai simplă să o facă şi cel mai bine. Tot aşa stau lucrurile şi cu arta bucătăriei.”
(Xenophon:” Cyropaedia”, cartea a VIII-a, cap. 2.) ceea ce se reţine aici în mod
exclusiv, este calitatea valorii de întrebuinţare şi modul de a o obţine, cu toate că şi
Xenophon ştie că scara diviziunii muncii depinde de întinderea pieţei.
82
” El (Busiris) îi împărţi pe toţi în caste diferite... porunci ca aceleaşi persoane să se
ocupe întotdeauna cu aceleaşi îndeletniciri, pentru că ştia că acei care îşi schimbă
ocupaţiile nu ajung să fie destoinici în nicio meserie, dar că acei care rămân întotdeauna
la aceleaşi îndeletniciri execută orice lucru în mod perfect. Într-adevăr, vom găsi că în
ceea ce priveşte artele şi meseriile ei şi-au întrecut adversarii în măsură mai mare decât
aceea în care un meşter întrece un cârpaci, şi că în ceea ce priveşte orânduirile cu
ajutorul cărora ei păstrează regalitatea şi celelalte instituţii ale organizării lor politice,
acestea sunt atât de perfecte, încât filosofii cu renume care întreprind să vorbească
despre ele laudă organizarea politică a Egiptului înaintea oricărei alteia.” (Isokrates:
«Busiris», cap. 8.)
83
Comp. Diodorus Siculus.
84
Ure: «Philosophy etc.», pag. 20.
85
Cele spuse în text se aplică mai mult Angliei decât Franţei, şi mai mult Franţei decât
Olandei.

397
 Capitolul treisprezece
MAŞINISMUL ŞI MAREA INDUSTRIE

1. Dezvoltarea maşinismului

John Stuart Mill spune, în ale sale «Principii de economie

politică»: ”Este îndoielnic dacă vreuna din invenţiile mecanice făcute
până azi a uşurat munca zilnică a vreunei fiinţe omeneşti.“86 Dar acesta
nici nu este scopul maşinilor utilizate în sistemul capitalist. Asemenea
oricărei alte dezvoltări a forţei productive a muncii, menirea lor este să
ieftinească mărfurile şi să scurteze acea parte a zilei de muncă de care
muncitorul are nevoie pentru sine însuşi, pentru a prelungi cealaltă parte
a zilei lui de muncă, pe care el o dă capitalistului în mod gratuit. El este
un mijloc pentru producerea de plusvaloare.
În manufactură revoluţionarea modului de producţie ia ca punct
de plecare forţa de muncă, în marea industrie mijlocul de muncă. Va
trebui deci să cercetăm mai întâi prin ce e transformat mijlocul de
muncă din unealtă în maşină, adică prin ce se deosebeşte maşina de
unealta meşteşugărească. Nu e vorba aici decât de trăsăturile
caracteristice generale, mari, căci, ca şi epocile geologice, nici epocile
istorice nu sunt despărţite prin linii de demarcaţie riguroase şi abstracte.
Matematicienii şi mecanicii — ale căror opinii în această
privinţă sunt repetate uneori de economiştii englezi — declară că
unealta este o maşină simplă, iar maşina o unealtă compusă. Ei nu văd
aici nicio deosebire esenţială şi consideră chiar şi aparatele mecanice
simple, cum sunt pârghia, planul înclinat, şurubul, pana etc., drept
maşini.87 Orice maşină constă într-adevăr din aceste aparate simple,
oricum ar fi ele deghizate şi combinate. Dar din punct de vedere
economic această explicaţie nu are nicio valoare, căci îi lipseşte
elementul istoric. Pe de altă parte, deosebirea dintre unealtă şi maşină
este căutată în faptul că la unealtă omul constituie forţa motrice, iar la
maşină o forţă naturală distinctă de forţa omului, ca animalul, apa,

398
vântul etc.88 După această concepţie, un plug tras de boi, care aparţine
celor mai diferite epoci de producţie, ar fi o maşină, în timp ce «circular
loom»-ul [maşină de tricotat circulară] a lui Claussen, care, pus în
mişcare de mâna unui singur muncitor, face 96.000 de ochiuri pe minut,
n-ar fi decât o unealtă. Ba, acelaşi loom ar fi unealtă atunci când e pus în
mişcare cu mâna, şi maşină atunci când e pus în mişcare cu forţa
aburului. Întrucât utilizarea forţei animale este una din cele mai vechi
descoperiri ale omenirii, producţia maşinistă ar preceda de fapt
producţia meşteşugărească. Atunci când, în 1735, John Wyatt îşi anunţa
maşina de filat şi, odată cu ea, revoluţia industrială a secolului al XVIII-
lea, el nu menţiona cu un singur cuvânt că în locul omului un măgar va
pune în mişcare maşina, şi totuşi acest rol îi reveni măgarului.
Programul său era: o maşină «pentru a toarce fără degete».89
Orice instalaţie mecanică dezvoltată constă din trei părţi
esenţialmente distincte, anume: motorul, mecanismul de transmisiune şi,
în fine, maşina - unealtă sau maşina de lucru. Motorul acţionează ca
forţă motrice a întregului mecanism. El îşi produce singur forţa sa de
mişcare, cum e cazul cu maşina cu vapori, maşina calorică, maşina
electromagnetică etc., sau primeşte impulsul de la o forţă naturală
existentă în afara lui, de exemplu roata hidraulică de la o cădere de apă,
aripile de vânt de la vânt etc. Mecanismul de transmisiune, compus din
roţi volante, arbori de transmisiune, roţi dinţate, roţi circulare, tije,
coarde, curele şi angrenaje de tot felul, reglează mişcarea, îi transformă
forma acolo unde e necesar, de exemplu mişcarea perpendiculară în
mişcare circulară, o repartizează şi o transmite maşinii-unealtă. Ambele
aceste părţi ale mecanismului nu există decât pentru a transmite
mişcarea asupra maşinii unealtă, mişcare cu ajutorul căreia aceasta
apucă obiectul muncii şi îl transformă după necesitate. Această ultimă
parte a mecanismului, maşina-unealtă, este aceea de la care porneşte
revoluţia industrială în secolul al XVIII-lea. Şi astăzi ea formează tot
mereu punctul de plecare, ori de câte ori exploatarea meşteşugărească
sau manufacturieră se transformă în exploatare maşinistă.
Dacă privim acum mai de aproape maşina-unealtă sau maşina
de lucru propriu-zisă, vedem că în general reapar, e drept că adeseori
într-o formă foarte modificată, aparatele şi uneltele cu care lucrează
meseriaşul sau muncitorul manufacturier, dar în loc să fie unelte ale

399
omului, ele sunt acum unelte ale mecanismului, adică unelte mecanice.
Sau întreaga maşină nu este decât o reeditare mecanică mai mult sau
mai puţin modificată a vechii unelte meşteşugăreşti, ca la războiul
mecanic,90 sau organele active montate pe corpul maşinii de lucru sunt
cunoştinţe vechi, cum sunt fusurile la maşina de filat, acele la maşina de
tricotat ciorapi, lamele de fierăstrău la fierăstrăul mecanic, cuţitele la
maşina de tăiat nutreţ etc. Deosebirea dintre aceste unelte şi corpul
propriu-zis al maşinii de lucru se întinde până la naşterea lor. Căci până
în ziua de azi ele sunt produse cu metode meşteşugăreşti sau
manufacturiere, pentru ca abia mai târziu să fie fixate de corpul maşinii
de lucru, produs pe cale mecanică.91 Maşina-unealtă este deci un
mecanism care, după ce i s-a transmis mişcarea corespunzătoare,
efectuează cu uneltele sale aceleaşi operaţiuni pe care mai înainte le
făcea muncitorul cu unelte asemănătoare. Ori, chestiunea dacă forţa
motrice provine de la om sau de la altă maşină nu schimbă nimic în
esenţa lucrului. După ce unealta propriu-zisă a trecut din mâna omului
asupra unui mecanism, locul uneltei simple îl ia o maşină. Deosebirea
sare imediat în ochi, chiar dacă omul însuşi mai rămâne încă primul
motor. Numărul instrumentelor de muncă cu care omul poate lucra în
mod simultan este limitat prin numărul instrumentelor sale naturale de
producţie, adică prin numărul organelor trupului său. S-a încercat, în
Germania, mai întâi ca un singur torcător să pună în mişcare două roţi
de tors, adică să lucreze în mod simultan cu ambele mâini şi cu ambele
picioare. Lucrul era însă prea obositor. Mai târziu s-a inventat o
torcătoare cu pedală, având două fusuri, dar artiştii capabili să toarcă
două fire deodată erau aproape tot atât de rari ca şi oamenii cu două
capete. Dimpotrivă, maşina de filat numită «Jenny» filează din capul
locului cu 12—18 fusuri, maşina de tricotat ciorapi tricotează cu multe
mii de ace deodată etc. Numărul uneltelor pe care aceeaşi maşină-
unealtă le pune în funcţiune în mod simultan este, din capul locului,
independent de limita organică de care e îngrădită unealta de mână a
muncitorului.
La multe unelte meşteşugăreşti deosebirea dintre om ca simplă
forţă motrice şi ca muncitor care face operaţiunea propriu-zisă îmbracă
forma unei separări fizice distincte. Astfel, la torcătoare piciorul nu
acţionează decât ca forţă motrice, în timp ce mâna, care lucrează la fus

400
potriveşte şi învârteşte, efectuând operaţiunea propriu-zisă a torsului.
Tocmai partea aceasta din urmă a acestei unelte meşteşugăreşti o
sesizează revoluţia industrială mai întâi şi lasă deocamdată pe seama
omului rolul pur mecanic de forţă motrice, alături de activitatea sa nonă
de a supraveghea cu ochiul maşina şi de a corecta cu mâna greşelile ei.
Dimpotrivă, uneltele asupra cărora omul nu acţionează din capul locului
decât ca simplă forţă motrice, ca, de pildă, la învârtirea manivelei unei
mori,92 la pompat, la punerea în mişcare a braţelor unor foaie, la piuat,
sunt, ce-i drept, primele care provoacă utilizarea animalelor, a apei, a
vântului93 ca forţă motrice; ele se transformă în maşini, în parte
înăuntrul perioadei manufacturiere, în mod sporadic cu mult înaintea ei,
dar ele nu revoluţionează modul de producţie. Că ele au devenit maşini
chiar în forma lor meşteşugărească, se vede în perioada marii industrii.
Astfel, pompele cu ajutorul cărora olandezii au secat, în 1836—37, lacul
de la Harlem au fost construite după principiul unor pompe simple,
numai că pistoanele lor au fost puse în funcţiune de maşini cu vapori
uriaşe, şi nu de braţe omeneşti. Foalele simple şi cu totul imperfecte ale
fierarului mai sunt şi astăzi transformate uneori, în Anglia, într-o pompă
de aer mecanică, legându-li-se pur şi simplu braţul de o maşină cu
vapori. Însăşi maşina cu vapori, în forma în care a fost inventată la
sfârşitul secolului al XVII-lea, în perioada manufacturii, şi în care ea
continua să existe până aproximativ în anul 1780,94 nu a provocat o
revoluţie industrială. Dimpotrivă, crearea maşinilor-unelte a fost aceea
care a făcut necesară maşina cu vapori revoluţionată. Din momentul în
care omul, în loc să acţioneze cu unealta asupra obiectului muncii, nu
mai acţionează decât ca forţă motrice asupra unei maşini-unealtă,
deghizarea forţei motrice sub forma muşchiului omenesc devine
întâmplătoare, şi vântul, apa, aburul etc. pot lua locul muşchiului.
Faptul acesta nu exclude însă ca această înlocuire să necesite adesea
mari modificări tehnice ale mecanismului care la început a fost construit
numai pentru forţa motrice omenească. Astăzi toate maşinile care
trebuie abia să-şi croiască drumul, ca maşinile de cusut, maşinile de
fabricat pâine etc., atunci când producţia pe scară mică nu este din capul
locului exclusă prin destinaţia lor, se construiesc atât pentru forţă
motrice umană cât şi pentru forţă motrice pur mecanică.
Maşina, de la care porneşte revoluţia industrială, înlocuieşte pe

401
muncitorul care mânuieşte o singură unealtă, cu un mecanism care
operează deodată cu un mare număr de unelte identice sau de aceeaşi
speţă şi care e pus în mişcare de o singură forţă motrice, oricare ar fi
forma ei.95 Avem aici maşina, dar deocamdată numai ca element simplu
al producţiei maşiniste.
Lărgirea dimensiunilor maşinii de lucru şi sporirea numărului
uneltelor sale care lucrează simultan presupune un mecanism motor mai
puternic, care, pentru a putea înfrânge propria sa rezistenţă, are nevoie la
rândul său de o forţă motrice mai puternică decât cea omenească,
abstracţie făcând de faptul că omul este un instrument foarte imperfect
de producere a unei mişcări uniforme şi continue. Presupunând că el nu
mai acţionează decât ca simplă forţă motrice, că deci locul uneltei sale
l-a luat o maşină-unealtă forţele naturale îl pot înlocui acum şi ca forţă
motrice. Dintre toate forţele motrice mari păstrate din perioada
manufacturieră, forţa calului era cea mai proastă, în parte deoarece calul
are capul său propriu, în parte din cauza cheltuielilor mari şi a proporţiei
reduse în care poate fi utilizat în fabrici.96 Cu toate acestea, atunci când
marea industrie se afla în faşă, calul şi-a găsit o întrebuinţare multiplă,
lucru care rezultă nu numai din plângerile unor agronomi contemporani,
dar şi din obiceiul, păstrat până astăzi, de a exprima forţa mecanică în
cai-putere. Vântul era prea puţin constant şi prea puţin controlabil, iar în
ceea ce priveşte, de altfel, forţa hidraulică, utilizarea ei predomina încă
în timpul perioadei manufacturiere în Anglia, leagănul marii industrii.
Încă din secolul al XVII-lea s-a încercat să se pună în mişcare cu o
singură roată hidraulică două pietre de moară, şi deci două instalaţii
întregi de măcinat. Dar volumul mult sporit al mecanismului de
transmisiune intră acum în conflict cu forţa apei, devenită insuficientă,
şi aceasta este una din împrejurările care au dus la o cercetare mai atentă
a legilor frecării. De asemeni, acţiunea inegală a forţei motrice la morile
puse în mişcare prin împingere şi tragere de manivele a condus la teoria
şi la practica volantului,97 care mai târziu avea să joace un rol atât de
important în marea industrie. În felul acesta, perioada manufacturieră a
dezvoltat primele elemente ştiinţifice şi tehnice ale marii industrii.
Filaturile throstle ale lui Arkwright erau puse în mişcare de la început cu
ajutorul apei. Dar şi utilizarea forţei hidraulice ca forţă motrice
predominantă era legată de împrejurări care o îngreunau mult. Ea nu

402
putea fi mărită după voie, lipsa ei nu putea fi remediată şi uneori ea
dispărea cu totul; dar înainte de toate ea era de natură pur locală.98 Abia
odată cu a doua maşină cu vapori a lui Watt, aşa-zisa maşină cu efect
dublu, se descoperise un prim motor care îşi producea propria sa forţă
motrice prin consumul de cărbuni şi de apă, care este supus în întregime
controlului omenesc în ceea ce priveşte energia, care este mobil şi în
acelaşi timp un mijloc de locomoţie, care e orăşenesc şi nu rural ca roata
hidraulică, care permite concentrarea producţiei în oraşe, în loc să o
împrăştie la ţară cum face roata hidraulică», care este universal în
aplicarea sa tehnologică şi a cărui aşezare este determinată în măsură
relativ mică de împrejurări de ordin local. Marele geniu al lui Watt se
vede din descrierea care însoţeşte brevetul pe care şi 1-a înscris în
aprilie 1784, descriere în care maşina sa cu vapori nu este prezentată ca
o invenţie cu scopuri speciale, ci ca un factor general al marii industrii.
În această descriere el indică utilizări din care unele, ca de exemplu
ciocanul mecanic, au fost puse în practică abia cu o jumătate de secol
mai târziu. El punea însă la îndoială posibilitatea de a utiliza maşina cu
vapori în navigaţia maritimă. Urmaşii săi, Boulton şi Watt, expuseră în
1851, la expoziţia industrială din Londra, cea mai uriaşă maşină cu aburi
pentru vapoare transoceanice (ocean steamers).
După ce mai întâi uneltele se transformaseră din unelte ale
organismului omenesc în unelte ale unui aparat mecanic, ale maşinii-
unealtă, motorul obţinu şi el o formă independentă, cu totul emancipată
de limitele forţei omeneşti. Cu aceasta maşina-unealtă individuală, pe
care am cercetat-o până acum, decade la rangul unui simplu element al
producţiei maşiniste. Un singur motor putea să pună în mişcare acum un
mare număr de maşini de lucru în mod simultan. Odată cu numărul
maşinilor de lucru puse în mişcare în mod simultan, creşte motorul, iar
mecanismul de transmisiune devine un aparat complicat.
Trebuie acum să facem deosebire între cooperarea mai multor
maşini de aceeaşi speţă şi sistemul de maşini.
În primul caz, întreg produsul este confecţionat de aceeaşi
maşină de lucru. Ea execută toate operaţiunile diferite pe care un
meseriaş le executa cu unealta sa, de pildă ţesătorul cu războiul său, sau
pe care meseriaşii le executau pe rând cu unelte diferite, fie lucrând
fiecare în parte, fie lucrând toţi ca membri ai unei manufacturi.100 Astfel,

403
în manufactura modernă a plicurilor de scrisori un muncitor îndoia
hârtia cu fălţuitoarea, altul aplica guma, al treilea întorcea acea parte a
plicului pe care se aplică antetul, al patrulea imprima antetul, şi la
fiecare din aceste operaţiuni parţiale fiecare plic trebuia să treacă dintr-o
mână într-alta. O singură maşină de plicuri efectuează toate aceste
operaţiuni dintr-o singură dată şi confecţionează 3.000 de plicuri sau
chiar mai mult într-o oră. O maşină americană pentru confecţionarea
pungilor de hârtie, expusă la expoziţia industrială de la Londra din 1862,
taie hârtia, o lipeşte, o fălţuieşte şi confecţionează 300 de bucăţi pe
minut. Procesul total, care în manufactură era divizat şi executat într-o
serie de operaţiuni parţiale, este efectuat aici de o singură maşină de
lucru, care acţionează prin combinarea unor unelte diferite. Ori,
indiferent dacă o asemenea maşină de lucru nu este decât reîncarnarea
mecanică a unei unelte meşteşugăreşti mai complicate, sau combinarea
unor instrumente simple şi distincte pe care manufactura le-a
diferenţiat — în fabrică, adică în atelierul întemeiat pe forţa mecanică,
reapare de fiecare dată cooperaţia simplă, şi anume mai întâi (facem
abstracţie aici de muncitor) ca o aglomerare în acelaşi loc a unor maşini
de lucru de aceeaşi speţă şi cooperând în mod simultan. Astfel, o
fabrică de ţesătorie se formează prin alăturarea, în aceeaşi clădire, a unui
mare număr de războaie mecanice, iar o fabrică de îmbrăcăminte prin
alăturarea unui mare număr de maşini de cusut. Există însă aici o unitate
tehnică, prin faptul că aceste numeroase maşini de lucru de aceeaşi speţă
îşi primesc impulsul, în mod simultan şi uniform, de la mişcarea
motorului prim care le este comun, impuls care le este transmis prin
intermediul mecanismului de transmisiune, care şi el le este în parte
comun, numai unele ramificaţii speciale ale sale ajungând la fiecare
maşină de lucru în parte. Exact în felul cum un mare număr de unelte
formează organele unei maşini de lucru, un mare număr de maşini de
lucru nu mai formează acum decât organe de aceeaşi speţă ale aceluiaşi
mecanism motor.
Dar un sistem de maşini propriu-zis ia locul maşinii individuale
independente abia acolo unde obiectul muncii trece printr-un şir de
diferite procese seriate, complimentare, care sunt executate de o serie de
maşini-unelte diferite, dar care se întregesc una pe alta. Aici reapare
cooperaţia prin diviziunea muncii, caracteristică manufacturii, dar de

404
data aceasta sub forma de combinaţie a unor maşini de lucru parţiale.
Uneltele speciale ale diferiţilor muncitori parţiali, cum sunt de pildă în
manufactura lânii dărăcitorul, pieptănătorul, tunzătorul, torcătorul etc.,
se transformă acum în unelte ale unor maşini de lucru specializate, din
care fiecare formează un organ special pentru o funcţiune distinctă în
sistemul mecanismului de unelte combinat. Manufactura însăşi oferă în
general sistemului de maşini, în ramurile în care e introdus mai întâi,
baza naturală a diviziunii şi deci a organizării procesului de
producţie.101 Imediat apare însă o deosebire esenţială. În manufactură
muncitorii sunt aceia care, cu uneltele lor meşteşugăreşti, trebuie să
efectueze, individual sau în grupuri, fiecare proces parţial. Dacă
muncitorul este atribuit procesului, procesul este adaptat şi el dinainte
muncitorului. Acest principiu subiectiv al diviziunii dispare în producţia
maşinistă. Aici procesul întreg este descompus în mod obiectiv, în sine,
în fazele sale componente, iar problema efectuării fiecărui proces parţial
şi a combinării diferitelor procese parţiale este rezolvată prin aplicarea
tehnică a mecanicii, a chimiei etc.;102 se înţelege de la sine că aici, ca şi
dincolo, concepţia teoretică trebuie perfecţionată pe scară largă, printr-o
experienţă practică repetată. Fiecare maşină parţială îi furnizează celei
imediat următoare materia primă, şi, întrucât toate funcţionează în
acelaşi timp, produsul se află în continuu, atât pe diferitele trepte ale
procesului său de formare, cât şi în trecere de la o fază a producţiei la
alta. Aşa cum în manufactură cooperarea nemijlocită a muncitorilor
parţiali creează anumite proporţii numerice între diferitele grupuri de
muncitori, tot astfel în sistemul de maşini diferenţiat faptul că maşinile
parţiale îşi dau de lucru una alteia în mod continuu creează un anumit
raport între numerele lor, între dimensiunile lor şi între vitezele lor.
Maşina de lucru combinată, care acum este un sistem diferenţiat,
constând din maşini de lucru sau din grupuri de maşini de lucru diferite,
este cu atât mai perfectă cu cât mai continuu este procesul ei total, cu
alte cuvinte cu cât mai reduse sunt întreruperile în trecerea materiei
prime de la prima la ultima sa fază, deci cu cât mai mult materia primă
este trecută dintr-o fază a producţiei într-alta cu ajutorul unor instalaţii
mecanice şi nu al mâinii omeneşti. Dacă în manufactură izolarea
proceselor speciale este un principiu care rezultă din însăşi diviziunea
muncii, în fabrica dezvoltată domneşte, dimpotrivă, continuitatea

405
proceselor speciale.
Un sistem de maşini, fie că se întemeiază pe simpla cooperare a
unor maşini de lucru de aceeaşi speţă, ca în cazul ţesătoriei, fie că se
întemeiază pe combinarea unor maşini de lucru diferite, ca în cazul
filaturii, formează în sine un singur mare automat, din moment ce este
pus în mişcare de un prim motor care acţionează prin proprie putere. Dar
sistemul întreg poate să fie pus în mişcare, de pildă, de o maşină cu
vapori, şi totuşi unele maşini-unelte să aibă fiecare în parte nevoie de
muncitor pentru anumite mişcări — cum e cazul cu mişcarea necesară
pentru introducerea mulei, înainte de adoptarea mulei automate, şi cum
se întâmplă încă şi astăzi la filaturile fine — sau anumite părţi ale
maşinii să aibă nevoie pentru funcţionarea lor de un muncitor care să le
mânuiască asemenea unor unelte, cum se întâmplă la construcţia de
maşini înainte de transformarea slide-rest-ului [cărucior de strung]
într-un aparat automat. Din moment ce maşina de lucru efectuează fără
ajutorul omului toate mişcările necesare pentru prelucrarea materiei
prime şi nu mai are nevoie decât de o intervenţie suplimentară a omului,
avem un sistem automat de maşini, care e totuşi susceptibil de o
continuă perfecţionare în detaliu. Astfel, de pildă, aparatul care opreşte
în mod automat maşina de filat în momentul în care un singur fir s-a
rupt şi selfactingstop-ul, care opreşte războiul mecanic perfecţionat
îndată ce se termină firul de bătătură de pe bobina suveicii, sunt invenţii
cu totul moderne. Ca exemplu atât pentru continuitatea producţiei cât şi
pentru aplicarea principiului automatizării poate fi considerată fabrica
modernă de hârtie. În general, în producţia de hârtie poate fi studiată cu
folos şi în amănunte deosebirea dintre diferitele moduri de producţie,
întemeiată pe deosebirea dintre mijloacele de producţie, precum şi
legătura dintre raporturile sociale de producţie şi aceste moduri de
producţie. Într-adevăr, vechea fabricaţie de hârtie din Germania ne oferă
exemple de producţie meşteşugărească, Olanda în secolul al XVII-lea şi
Franţa în secolul al XVIII-lea ne oferă exemple de manufactură propriu-
zisă, iar Anglia modernă ne oferă un exemplu de fabricaţie automată în
această ramură; pe de altă parte, mai există în China şi în India două
forme asiatice vechi ale aceleiaşi industrii.
Exploatarea maşinistă posedă forma sa cea mai dezvoltată în
sistemul diferenţiat de maşini de lucru care îşi primesc impulsul de la un

406
automat central numai prin intermediul mecanismului de transmisiune.
Locul maşinii individuale îl ia aici un monstru mecanic, al cărui trup
umple clădiri întregi de fabrică şi a cărui forţă demonică, la început
camuflată de mişcarea ritmică, aproape solemnă, a membrelor sale
uriaşe, izbucneşte în dansul vertiginos şi înfrigurat al nenumăratelor sale
organe de lucru propriu-zise.
Au existat maşini de filat, maşini cu vapori etc. Înainte de a fi
existat muncitori care să se ocupe în mod exclusiv cu construcţia de
maşini cu vapori, de maşini de filat etc., aşa cum omul a purtat haine
înainte de a fi existat croitori. Dar invenţiile lui Vaucanson, Arkwright,
Watt etc. nu au putut fi puse în practică decât numai datorită faptului că
aceşti inventatori au avut la dispoziţie un număr considerabil de
muncitori mecanici iscusiţi, gata formaţi de perioada manufacturieră. O
parte din aceşti muncitori era formată din meseriaşi independenţi, de
specialităţi diferite, altă parte era reunită în manufacturi, în care, cum
am arătat mai înainte, diviziunea muncii era deosebit de strictă. Odată cu
înmulţirea invenţiilor şi cu creşterea cererii pentru aceste maşini noi
inventate, s-a dezvoltat tot mai mult pe de o parte scindarea producţiei
de maşini în diverse ramuri de sine stătătoare, pe de altă parte diviziunea
muncii în interiorul manufacturilor de construcţii de maşini. Vedem,
aşadar, că manufactura formează baza tehnică imediată a marii
industrii. Prima producea maşinile cu ajutorul cărora cea de a doua
desfiinţa, în sferele de producţie pe care le cuprindea mai întâi,
exploatarea meşteşugărească şi manufacturieră. Exploatarea maşinistă se
ridica deci în mod spontan pe o bază materială care nu-i era adecvată.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării ea trebuia deci să revoluţioneze
această bază însăşi, pe care la început o găsise gata pregătită şi pe care
apoi o dezvoltase mai departe în vechea sa formă, şi să-şi creeze o bază
nouă, corespunzătoare propriului său mod de producţie. Aşa cum
maşina individuală rămâne redusă atâta timp cât e pusă în mişcare
numai de om, aşa cum sistemul maşinist nu putea să se dezvolte în mod
liber înainte ca forţele motrice existente — animalul, vântul şi chiar
apa — să fi fost înlocuite de maşina cu vapori, tot astfel şi marea
industrie era paralizată în întreaga ei dezvoltare atâta timp cât mijlocul
ei de producţie caracteristic, adică maşina însăşi, îşi datora existenţa
forţei individuale şi iscusinţei individuale, depinzând deci de forţa

407
muşchilor, de agerimea ochiului şi de iscusinţa mâinii cu care
muncitorul parţial, în manufactură, şi meseriaşul, în afara ei, îşi mânuiau
instrumentele lor reduse. Abstracţie făcând de scumpirea maşinilor care
rezultă din acest mod de fabricare a lor — împrejurare care determină
acţiunile capitalului ca un factor conştient — dezvoltarea industriei care
ajunsese să fie exploatată cu ajutorul maşinilor şi pătrunderea
maşinismului în ramuri noi de producţie rămân astfel în întregime
condiţionate de creşterea unei categorii de muncitori care, din cauza
caracterului semi-artistic al ocupaţiunii lor, nu se puteau înmulţi decât în
mod treptat şi nu prin salturi. Dar la o anumită treaptă a dezvoltării,
marea industrie intră şi din punct de vedere tehnic în conflict cu baza ei
meşteşugărească şi manufacturieră. Creşterea dimensiunii motoarelor, a
mecanismelor de transmisiune şi a maşinilor-unelte, construcţia mai
complicată, mai variată şi mai precisă a pieselor lor, care se impunea pe
măsură ce maşina-unealtă se desprindea de modelul meşteşugăresc care
îi domina construcţia la început, dobândind o formă liberă, determinată
numai de scopul ei mecanic,103 dezvoltarea sistemului automat şi
utilizarea tot mai inevitabilă a materialului greu de prelucrat, de
exemplu a fierului în locul lemnului, rezolvarea tuturor acestor proble-
me care apăreau în mod automat se lovea peste tot de barierele de ordin
personal, pe care şi muncitorii reuniţi în manufactură le străpung doar în
oarecare măsură, fără a le înlătura cu totul. Într-adevăr, maşini de felul
presei de tipar moderne, al războiului mecanic modern şi al maşinii
moderne de cardat nu puteau fi construite de manufactură.
Revoluţionarea modului de producţie într-o sferă a industriei
provoacă revoluţionarea ei şi în altă sferă. Lucrul acesta este valabil mai
întâi pentru acele ramuri industriale care, deşi izolate prin efectul
diviziunii sociale a muncii, astfel că fiecare din ele produce o marfă
independentă, se împletesc totuşi ca faze ale unui proces total. Astfel,
filatura mecanică a făcut necesară ţesătoria mecanică, iar ambele
împreună au provocat revoluţia chimico-mecanică în albitorie,
imprimerie şi boiangerie. Tot astfel revoluţia din filatura de bumbac a
provocat, pe de altă parte, invenţia gin-ului pentru a separa fibra
bumbacului de sămânţa sa, invenţie care abia a făcut posibilă producţia
de bumbac pe scara mare care devenise necesară.104 Revoluţia din
modul de producţie al industriei şi al agriculturii a provocat însă, în

408
special, o revoluţie în condiţiile generale ale procesului social de
producţie, adică în mijloacele de comunicaţie şi de transport. Aşa cum
mijloacele de comunicaţie şi de transport ale unei societăţi al cărei pivot
erau — ca să întrebuinţez o expresie a lui Fourier — mica agricultură
cu corolarul ei, industria casnică şi meşteşugul orăşenesc, nu puteau
nicidecum să mai satisfacă necesităţile de producţie ale perioadei
manufacturiere, cu diviziunea lărgită a muncii sociale, cu concentrarea
mijloacelor de muncă şi a muncitorilor şi cu pieţele sale coloniale, fapt
care a şi dus la revoluţionarea lor, tot astfel mijloacele de transport şi de
comunicaţie rămase din perioada manufacturieră se transformară în
scurt timp în piedici insuportabile pentru marea industrie, cu viteza
febrilă a producţiei sale, cu producţia în masă care o caracterizează, cu
aruncarea continuă de mase de capital şi de muncitori dintr-o sferă de
producţie într-alta şi cu noile condiţiuni create de ea pe piaţa mondială.
Abstracţie făcând de navigaţia cu pânze, care a fost cu totul
transformată, comunicaţiile şi transporturile au fost deci cu încetul
adaptate modului de producţie al marii industrii printr-un sistem de
vapoare pentru navigaţia fluvială, de căi ferate, de vapoare transoceanice
şi de telegrafie. Ori, masele enorme de fier, care, în noile condiţiuni
trebuiau bătute, sudate, tăiate, găurite şi modelate, necesitau, la rândul
lor, maşini uriaşe, pe care construcţia manufacturieră de maşini nu le
putea crea.
Marea industrie trebuia deci să facă uz de mijlocul de producţie
care îi era caracteristic ei, adică de maşina însăşi, şi să producă maşini
cu ajutorul maşinilor. Abia în modul acesta îşi crea ea o bază tehnică
adecvată şi ajunse să umble pe picioarele ei proprii. Odată cu întinderea
utilizării maşinilor în primele decenii ale secolului al XIX-lea,
maşinismul cuprinse, într-adevăr, cu încetul fabricarea maşinilor-
unelte. Dar abia în ultimele decenii construcţiile uriaşe de căi ferate şi
utilizarea vapoarelor transoceanice dădură naştere uriaşelor maşini
întrebuinţate pentru construcţia de motoare.
Condiţia de producţie esenţială pentru fabricarea de maşini cu
ajutorul maşinilor era un motor capabil să livreze orice cantitate de
energie şi care, în acelaşi timp, să fie totuşi perfect controlabil. Acest
motor exista deja sub forma maşinii cu vapori. În acelaşi timp însă se
impunea producerea pe cale mecanică a formelor strict geometrice

409
necesare pentru diferitele piese de maşini, ca linie, plan, cerc, cilindru,
con şi sferă. Această problemă a fost rezolvată de Henry Maudsley în
primul deceniu al secolului al XIX-lea, prin invenţia slide-rest-ului, care
după scurt timp a fost automatizat şi trecut, într-o formă modificată, de
la strung, căruia îi fusese destinat la început, asupra altor maşini de
construcţie. Acest dispozitiv mecanic nu înlocuieşte vreo unealtă
specială, ci mâna omenească însăşi, care realizează anumite forme prin
aplicarea, potrivirea şi dirijarea tăişului unor instrumente de tăiat etc.
deasupra materialului de muncă, de exemplu a fierului. În modul acesta
s-a reuşit să se producă formele geometrice ale diferitelor piese de
maşini «cu un grad de uşurinţă, precizie şi rapiditate pe care niciun fel
de experienţă acumulată nu ar fi putut să-l imprime mâinii celui mai
iscusit dintre muncitori».105
Dacă privim acum acea parte a instalaţiei mecanice
întrebuinţate pentru construcţia de maşini, care constituie maşina-
unealtă propriu zisă, vedem că reapare unealta meşteşugărească, dar în
dimensiuni gigantice. Astfel, operatorul maşinii de perforat este un
sfredel uriaş, pus în mişcare de către o maşină de vapori, sfredel fără de
care, invers, nu pot fi construiţi cilindrii marilor maşini cu vapori şi ai
preselor hidraulice. Strungul mecanic este reîncarnarea gigantică a
strungului obişnuit, acţionat cu piciorul, maşina de rabotat este un
tâmplar de fier, care lucrează în fier cu aceleaşi unelte cu care tâmplarul
lucrează în lemn; instrumentul care, în şantierele navale de la Londra,
taie plăcile de blindaj este un brici uriaş, instrumentul maşinii care taie
fierul, aşa cum foarfecele croitorului taie postavul, este un foarfece
uriaş, iar ciocanul mecanic operează cu un simplu cap de ciocan, dar atât
de greu, că nici Thor nu ar fi în stare să-l ridice.106 Unul din aceste
ciocane mecanice de pildă, care sunt o invenţie a lui Nasmyth, cântăreşte
mai mult de 6 tone şi cade perpendicular, de la o înălţime de 7 picioare,
pe o nicovală grea de 36 de tone. El pulverizează cu cea mai mare
uşurinţă un bloc de granit; cu aceeaşi uşurinţă el este în stare să bată un
cui în lemn moale, printr-o serie de lovituri uşoare.107
Sub forma de maşină, mijlocul de muncă dobândeşte un mod de
existenţă materială care presupune înlocuirea forţei omeneşti prin forţele
naturii şi a rutinei bazate pe experienţă prin aplicarea metodică a ştiinţei.
În manufactură diferenţierea procesului social de muncă este pur

410
subiectivă, este combinare de muncitori parţiali; cu sistemul de maşini,
marea industrie posedă un organism de producţie cu totul obiectiv, pe
care muncitorul îl găseşte ca o condiţiune materială a producţiei gata
pregătită. În cooperaţia simplă şi chiar în cea diferenţiată prin diviziunea
muncii, înlocuirea muncitorului izolat prin muncitorul socializat mai
este încă mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Maşina, cu unele
excepţii despre care va fi vorba mai târziu, nu funcţionează decât dacă
este pusă în mişcare prin muncă direct socializată, deci colectivă.
Caracterul cooperativ al procesului de muncă devine deci o necesitate
tehnică dictată de natura mijlocului de muncă însuşi.

2. Transmiterea valorii maşinilor asupra produsului

S-a văzut că forţele productive care iau naştere din cooperaţie şi

din diviziunea muncii nu produc capitalului nicio cheltuială. Ele sunt
forţe naturale ale muncii sociale. Forţele naturale, ca aburul, apa etc.,
care sunt utilizate pentru procese productive, nu costă nici ele nimic Dar
aşa cum omul are nevoie de plămâni ca să respire, el are nevoie şi de o
“plăsmuire a mâinii omeneşti”, pentru a consuma forţele naturii în mod
productiv. E nevoie de o roată hidraulică pentru exploatarea forţei care
rezultă din mişcarea apei, e nevoie de o maşină cu vapori pentru
exploatarea elasticităţii vaporilor. Şi cu ştiinţa lucrurile stau ca şi cu
forţele naturii. Odată descoperită, legea despre abaterea acului magnetic
în raza de acţiune a unui curent electric sau legea despre apariţia
magnetismului într-un fier în jurul căruia circulă un curent electric nu
costă niciun ban.108 Dar pentru punerea în valoare a acestor legi pentru
scopurile telegrafiei etc. este nevoie de un aparat foarte costisitor şi
foarte complicat. Precum am văzut, unealta nu este înlăturată de maşină.
Unealta redusă, aflată în serviciul organismului omenesc, creşte în
dimensiuni şi în număr, devenind unealta unui mecanism creat de mâna
omenească. În locul unei unelte de mână, capitalul îi dă acum
muncitorului, pentru lucru, o maşină care îşi conduce singură uneltele.
Dacă este deci limpede de la prima ochire că marea industrie trebuie să
mărească în mod extraordinar productivitatea muncii prin încorporarea
unor forţe naturale uriaşe şi a ştiinţelor naturale în procesul de producţie,
nu e nicidecum tot atât de limpede că această forţă productivă sporită

411
n-ar trebui plătită, de cealaltă parte, cu o cheltuire sporită de muncă.
Asemenea oricărei alte părţi componente a capitalului constant, maşina
nu creează valoare, dar cedează propria sa valoare produsului la a cărui
confecţionare serveşte. În măsura în care are valoare şi trece deci
valoare asupra produsului, ea formează o parte componentă a valorii
acestuia. În loc să-l ieftinească, ea îl scumpeşte în raport cu propria ei
valoare. Şi este evident că maşina şi instalaţiile mecanice dezvoltate în
mod sistematic, mijlocul caracteristic de muncă al marii industrii,
suportă o creştere disproporţionată a valorii, în comparaţie cu mijloacele
de muncă ale exploatării meşteşugăreşti sau manufacturiere.
Trebuie să observăm în primul rând că întotdeauna maşina intră
în întregime în procesul de muncă şi numai în parte în procesul de
valorificare. Ea nu adaugă niciodată mai multă valoare decât pierde în
medie prin uzarea ei. Există deci o mare diferenţă între valoarea maşinii
şi partea de valoare pe care ea o trece în mod periodic asupra
produsului. Există o mare diferenţă între maşină ca element plăsmuitor
de valoare şi ca element plăsmuitor de produs. Cu cât mai mare este
perioada în cursul căreia aceeaşi maşină serveşte în mod repetat în
acelaşi proces de muncă, cu atât mai mare este această diferenţă. Am
văzut, ce-i drept, că orice mijloc de muncă propriu-zis, adică orice
instrument de producţie intră întotdeauna în întregime în procesul de
muncă, în timp ce în procesul de valorificare el nu intră decât în mod
parţial, în raport cu uzura sa zilnică medie. Dar această diferenţă între
utilizare şi uzură este cu mult mai mare la maşină decât la unealtă,
pentru că, făcută din material mai durabil, maşina trăieşte mai mult,
pentru că utilizarea ei, reglementată cu ajutorul unor legi strict
ştiinţifice, permite o economie mai mare în consumarea părţilor sale
componente şi a mijloacelor sale de consum şi, în fine, pentru că
domeniul ei de producţie este incomparabil mai mare decât cel al
uneltei. Dacă scădem din amândouă, adică din maşină şi din unealtă,
costul lor zilnic mediu, adică acea porţiune de valoare pe care ele o
adaugă produsului prin uzura lor medie zilnică şi prin consumul de
materii auxiliare, ca ulei, cărbuni etc., ele lucrează în mod gratuit, la fel
ca şi forţele naturii, care există fără intervenţia muncii omeneşti. Cu cât
sfera de acţiune productivă a maşinii, în comparaţie cu cea a uneltei,
este mai mare, cu atât cantitatea serviciului gratuit, în comparaţie cu cel

412
al uneltei, este mai mare. Abia în marea industrie învaţă omul să pună la
lucru gratuit, pe scară mare, asemenea unei forţe a naturii, produsul
muncii sale trecute, materializate.109
Atunci când am cercetat cooperaţia şi manufactura, s-a văzut că
anumite condiţiuni generale ale producţiei, cum sunt clădirile etc., sunt
economisite prin consumarea lor în comun, în comparaţie cu
condiţiunile de producţie împrăştiate ale muncitorilor izolaţi, astfel că
ele scumpesc produsul într-o măsură mai mică. În maşinism nu e
consumat numai corpul unei maşini de lucru de către numeroasele ei
unelte, dar acelaşi motor împreună cu o parte a mecanismului de
transmisiune este consumat în comun de numeroase maşini de lucru.
Dacă este dată diferenţa dintre valoarea maşinii şi cantitatea de
valoare transmisă produsului ei de o zi, gradul în care această cantitate
de valoare scumpeşte produsul depinde înainte de toate de volumul
produsului, aşa zicând de întinderea sa. D-l Baines din Blackburn
socoteşte, într-o prelegere publicată în 1858, că «fiecare cal-putere
mecanic real109a pune în mişcare 450 de fusuri mule automate
(selfacting), împreună eu atelajul mecanic, sau 200 de fusuri throstle,
sau 15 războaie pentru 40 inch cloth [40 ţoli de postav], împreună cu
dispozitivele pentru întinderea urzelii, pentru apretatul ei etc.» În primul
caz produsul de o zi a 450 de fusuri mule, în al doilea caz a 200 de
fusuri throstle, în al treilea caz a 15 războaie mecanice este acela asupra
căruia se repartizează costul zilnic al unui cal-vapor şi uzura instalaţiilor
puse în mişcare de el, astfel că în modul acesta asupra unei uncii de fir
sau asupra unui cot de ţesătură e trecută doar o porţiune foarte redusă de
valoare. Tot aşa şi în exemplul de mai sus cu ciocanul mecanic. Întrucât
uzura sa zilnică, consumul de cărbuni etc., se repartizează asupra
enormelor mase de fier pe care le bate în fiecare zi, de fiecare chintal de
fier nu se lipeşte decât o porţiune infimă de valoare, care ar fi însă foarte
mare dacă uriaşul instrument ar bate cuie mici în lemn.
Dacă este dată sfera de acţiune a maşinii de lucru, adică
numărul uneltelor sale, sau, acolo unde e vorba de forţă, dimensiunile
acestor unelte, masa produselor va depinde de viteza cu care lucrează
maşina, de pildă de viteza cu care se învârteşte fusul sau de numărul
loviturilor pe care le efectuează ciocanul într-un minut. Unele din acele
ciocane colosale aplică 70 de lovituri pe minut, iar maşina patentată a

413
lui Ryder, care întrebuinţează ciocane mecanice de dimensiuni mai mici
pentru baterea de fusuri, aplică 700 de lovituri pe minut.
Dacă este dată proporţia în care o maşină trece valoare asupra
produsului, mărimea acestei porţiuni de valoare depinde de mărimea
valorii proprii a maşinii110. Cu cât aceasta conţine muncă mai puţină, cu
atât mai puţină valoare adaugă ea produsului. Cu cât cedează mai puţină
valoare, cu atât este ea mai productivă şi cu atât mai mult serviciul pe
care ea îl prestează se apropie de cel al forţelor naturii. Producţia
maşinilor cu ajutorul maşinilor le reduce însă valoarea, în raport cu
dimensiunile şi cu acţiunea lor.
O analiză comparativă a preţurilor unor mărfuri produse pe cale
meşteşugărească sau manufacturieră şi a preţurilor aceloraşi mărfuri
produse cu ajutorul maşinilor duce în general la constatarea că la
produsul maşinii partea de valoare care provine din mijlocul de muncă
creşte în mod relativ, dar scade în mod absolut. Ceea ce înseamnă că
mărimea sa absolută scade, dar că mărimea sa raportată la valoarea
totală a produsului, de exemplu a unui pfund de fir, creşte.111
Este clar că, dacă munca necesară pentru producerea unei
maşini este egală cu munca economisită prin aplicarea acestei maşini,
nu are loc decât o simplă, deplasare a muncii, că deci cantitatea totală de
muncă necesară pentru producerea unei mărfi nu se reduce, că deci forţa
productivă a muncii nu sporeşte. Dar diferenţa dintre munca cheltuită
pentru producerea maşinii şi munca pe care această maşină o
economiseşte, deci, cu alte cuvinte, gradul productivităţii sale, nu
depinde, evident, de diferenţa dintre propria ei valoare şi valoarea
uneltei înlocuite de ea. Diferenţa durează atâta timp cât costul muncii
necesare pentru producerea maşinii şi deci cantitatea de valoare pe care
ea o adaugă produsului sunt mai mici decât valoarea pe care muncitorul
ar adăuga-o produsului cu unealta sa. Gradul în care maşina înlocuieşte
forţa de muncă omenească formează deci măsura productivităţii sale.
După d-l Baines, la un număr de 450 de fusuri mule împreună cu
mecanismul preparator, puse în mişcare de un cal-vapor, revin 21/2
muncitori,112 iar cu fiecare fus mule automat se filează, într-o zi de
muncă de zece ore, 13 uncii de fir (numere mijlocii), deci într-o
săptămână 21/2 muncitori filează 3655/8 pfunzi de fir. Aproximativ 366
pfunzi de bumbac (pentru a simplifica lucrurile facem abstracţie de

414
deşeuri) nu absorb deci, transformându-se în fir, decât 150 ore de
muncă, adică 15 zile de muncă de câte zece ore, în timp ce cu
torcătoarea de mână, dacă torcătorul face 13 uncii de fir în 60 de ore,
aceeaşi cantitate de bumbac ar absorbi 2.700 zile de muncă de câte 10
ore, adică 27.000 de ore de muncă.113 Acolo unde vechea metodă a
block printing-ului, adică a imprimeriei de stambă executate cu mâna, a
fost înlocuită prin imprimeria mecanică, o singură maşină imprima
într-o oră, cu ajutorul unui singur om sau al unui băiat, tot atâta stambă
în patru culori cât imprimau înainte 200 de oameni.114 Înainte ca Eli
Whitney să fi inventat, în 1793, cottongin-ul, separarea unui pfund de
bumbac de sămânţa sa costa o zi medie de muncă. În urma acestei
invenţii, o singură muncitoare neagră separă 100 de pfunzi de bumbac
pe zi, iar de atunci încoace eficacitatea gin-ului a mai fost mărită în mod
considerabil. Un pfund de fibră de bumbac care se producea mai înainte
cu un cost de 50 cenţi se vinde mai târziu, cu un profit mai mare, adică
cuprinzând mai multă muncă neplătită, la preţul de 10 cenţi. În India se
întrebuinţează, pentru separarea fibrei de sămânţă, un instrument semi-
mecanic, numit churka, cu ajutorul căruia un bărbat şi o femeie curăţă
28 de pfunzi pe zi. Cu churka inventată acum câţiva ani de doctorul
Forbes, un bărbat şi un băiat produc 250 de pfunzi pe zi; acolo unde se
întrebuinţează ca forţă motrice boii, aburul sau apa, nu e nevoie decât de
un număr mic de băieţi şi de fete, ca feeders (lucrători care alimentează
maşina cu material). Şaisprezece asemenea maşini, puse în mişcare de
boi, fac într-o zi munca pe care mai înainte o făceau în medie zilnică
750 de oameni.115
Cum am mai arătat, la plugul mecanic maşina cu vapori face
într-o oră, care costă 3 pence sau 1/4 de şiling, munca pe care o fac 66 de
oameni plătiţi cu 15 şilingi pe oră. Revin la acest exemplu pentru a
combate o concepţie eronată. Anume, cei 15 şilingi nu sunt nicidecum
expresia muncii pe care cei 66 de oameni o adaugă în decurs de o oră.
Dacă raportul dintre supramunca şi munca necesară era de 100%, cei 66
de muncitori produceau într-o oră o valoare de 30 de şilingi, cu toate că
numai 33 de ore se concretizau într-un echivalent care le revenea lor,
adică în salariul de 15 şilingi. Presupunând deci că o maşină costă atâta
la cât se cifrează salariul pe un an al unui număr de 150 de muncitori
înlocuiţi de ea, să zicem 3.000 l. st., cele 3.000 l. st. nu sunt nicidecum

415
expresia în bani a muncii prestate de 150 de muncitori şi adăugate
obiectului muncii, ci expresia acelei părţi din munca lor de un an de
zile, care pentru ei ia forma salariului. Dimpotrivă, valoarea în bani a
maşinii, în sumă de 3.000 l. st., reprezintă toată munca cheltuită cu
producerea acestei maşini, oricare ar fi proporţia în care această muncă
produce salariu pentru muncitor şi plusvaloare pentru capitalist. Dacă
maşina costă, aşadar, exact atâta cât costă forţa de muncă înlocuită de
ea, munca ce se află materializată în ea este întotdeauna mai mică decât
munca vie pe care ea o înlocuieşte.116
Dacă privim maşina în mod exclusiv ca mijloc pentru ieftinirea
produsului, limita pentru utilizarea ei o formează faptul că propria ei
producţie costă o cantitate de muncă mai mică decât e aceea a muncii pe
care utilizarea ei o înlocuieşte. Pentru capital însă limita aceasta e mai
îngustă. Întrucât nu plăteşte munca utilizată, ci valoarea forţei de muncă
utilizate, pentru capital utilizarea maşinilor este limitată de diferenţa
dintre valoarea maşinii şi valoarea forţei de muncă înlocuită de ea.
Întrucât împărţirea zilei de muncă în muncă necesară şi în supramuncă
variază de la o ţară la alta, în interiorul aceleiaşi ţări de la o perioadă la
alta şi în cadrul aceleiaşi perioade de la o ramură de producţie la alta;
întrucât, mai departe, salariul efectiv al muncitorului scade uneori sub
valoarea forţei sale de muncă şi creşte uneori peste această valoare,
diferenţa dintre preţul maşinii şi preţul forţei de muncă pe care ea
urmează să o înlocuiască poate să varieze foarte mult, chiar dacă
diferenţa dintre cantitatea de muncă necesară pentru producerea
maşinii şi cantitatea totală a muncii pe care ea o înlocuieşte rămâne
neschimbată.116a Ori, prima diferenţă este singura care determină costul
de producţie al mărfii pentru capitalistul însuşi, influenţându-l pe acesta
prin intermediul legilor coercitive ale concurenţei. Din această cauză, în
Anglia se inventează astăzi maşini care se utilizează numai în America
de Nord, aşa cum Germania inventa în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea
maşini pe care le utiliza numai Olanda şi cum multe invenţii franceze
din secolul al XVIII-lea n-au fost exploatate decât în Anglia. În ţările cu
dezvoltare mai veche, maşina, prin aplicarea ei în câteva ramuri de
producţie, provoacă în alte ramuri o asemenea abundenţă de muncă
(redundancy of labour, spune Ricardo), încât aici scăderea salariului sub
valoarea forţei de muncă împiedică utilizarea maşinii, făcând-o

416
superfluă şi, de multe ori, imposibilă din punctul de vedere al
capitalului, al cărui câştig rezultă şi aşa din reducerea nu a muncii
utilizate, ci a muncii plătite. În unele ramuri ale manufacturii de lână
din Anglia, munca copiilor a fost, în ultimii ani, mult redusă, iar pe
alocuri înlăturată aproape cu totul. Din ce cauză ? Legea industrială
impunea utilizarea unor serii duble de copii, din care câte una lucra 6
ore şi alta 4 ore, sau care lucrau, fiecare în parte, câte 5 ore. Ori, părinţii
nu voiau să vândă half-timer-ii (cei cu jumătate timp de muncă) mai
ieftin decât vânduseră înainte full-timer-ii (cei cu timp de muncă întreg).
Din această cauză, half-timer-ii au fost înlocuiţi cu maşini.117 Înainte de
interzicerea muncii femeilor şi a copiilor (sub 10 ani) în mine, capitalul
considera metoda de a întrebuinţa în minele de cărbuni şi în alte mine
femei şi fete goale, de multe ori împreună cu bărbaţii, atât de
compatibilă cu codicele său de morală, dar în special cu cartea mare, că
introduse maşinile abia după ce interveni interdicţia. Yankee-ii au
inventat maşini pentru sfărâmarea pietrei. Englezii nu le întrebuinţează,
pentru că «mizerabilul» («wretch» este termenul tehnic pe care îl
întrebuinţează economia politică engleză pentru muncitorul agricol) care
face această muncă primeşte plată pentru o parte atât de infimă a muncii
sale, că maşina ar scumpi producţia pentru capitalist.118 În Anglia sunt
întrebuinţate în unele locuri şi astăzi femeile în locul cailor la trasul
bărcilor pe canale etc.119 pentru că munca necesară pentru producerea
cailor şi a maşinilor este o mărime matematică dată, în timp ce aceea
necesară întreţinerii femeilor din surplusul de populaţie scapă oricărui
calcul. Nu vom găsi deci nicăieri o risipă mai neruşinată a forţei
omeneşti pentru lucruri de nimic, decât tocmai în Anglia, ţara maşinilor.

3. Urmările imediate ale exploatării maşiniste asupra muncitorului

Precum am arătat, punctul de plecare al marii industrii îl

formează revoluţionarea mijlocului de muncă, iar mijlocul de muncă
revoluţionat îşi dobândeşte forma cea mai dezvoltată în sistemul de
maşini diferenţiat al fabricii, înainte de a vedea cum i se încorporează
acestui organism obiectiv materialul uman, să cercetăm unele urmări de
ordin general ale acestei revoluţii asupra muncitorului însuşi.

417
 a) Aproprierea de forţe suplimentare de muncă de către capital. Munca
femeilor şi a copiilor

În măsura în care face superfluă forţa musculară, maşina devine

un mijloc pentru utilizarea unor muncitori fără forţă musculară, adică
nedezvoltaţi fiziceşte, dar de o mai mare supleţe a membrelor. Primul
cuvânt al utilizării capitaliste a maşinilor a fost deci munca femeilor şi a
copiilor ! Mijlocul acesta uriaş de înlocuire a muncii şi a muncitorilor se
transformă astfel imediat într-un mijloc de sporire a numărului
muncitorilor salariaţi, prin încadrarea tuturor membrilor familiei
muncitorului, fără deosebire de sex şi de vârstă, sub comanda directă a
capitalului. Munca silnică în profitul capitalistului luă nu numai locul
jocului, la copii, dar şi pe cel al muncii libere pentru familia însăşi,
făcută în sânul familiei şi într-un anumit cadru moral.120
Valoarea forţei de muncă era determinată nu numai de timpul
de muncă necesar pentru întreţinerea personală a muncitorului adult, ci
de cel necesar pentru întreţinerea familiei sale. Aruncând pe piaţa
braţelor de muncă pe toţi membrii familiei muncitorului, maşina
repartizează valoarea forţei de muncă a bărbatului asupra întregii sale
familii. Ea îi devalorizează deci forţa de muncă. Poate că achiziţionarea
familiei parcelate, de exemplu, în 4 forţe de muncă costă mai mult decât
costa mai înainte achiziţionarea forţei de muncă a capului familiei, în
schimb avem însă acum 4 zile de muncă în locul uneia singure, iar
preţul lor scade în comparaţie cu diferenţa dintre supramunca celor patru
şi supramunca unuia singur. Pentru ca o singură familie să trăiască, e
nevoie acum ca patru persoane să-i livreze capitalului nu numai muncă,
dar şi supramunca. În modul acesta maşina extinde din capul locului,
odată cu materialul uman al exploatării, care formează domeniul de
exploatare propriu-zis al capitalului,121 şi gradul de exploatare.
Tot astfel ea revoluţionează din temelii şi veriga formală a
raportului de capital, anume contractul dintre muncitor şi capitalist. În
cadrul schimbului de mărfuri, prima condiţie era ca atât capitalistul cât
şi muncitorul să se întâlnească în calitate de persoane libere, în calitate
de posesori de mărfuri independenţi, unul ca posesor de bani şi de
mijloace de producţie, celălalt ca posesor al forţei de muncă. Acum însă
capitalul cumpără minori sau persoane pe jumătate asimilate cu minorii.

418
Înainte muncitorul vindea propria sa forţă de muncă, de care dispunea în
calitatea sa de persoană liberă din punct de vedere formal. Acum el îşi
vinde nevasta şi copilul. El devine negustor de sclavi.122 Cererea pentru
munca de copii se aseamănă de multe ori şi în ceea ce priveşte forma
exterioară cu cererea de sclavi negri, aşa cum eram obişnuiţi să o citim
în anunţurile din gazetele americane. «Atenţia mi-a fost atrasă», spune
de exemplu un inspector de fabrică englez, «de un anunţ din gazeta
locală a unuia din oraşele manufacturiere cele mai importante din
circumscripţia mea, anunţ care suna astfel: Se caută 12—20 băieţi care
să poată fi consideraţi ca având vârsta de 13 ani. Salariu 4 şilingi pe
săptămână. A se adresa etc.»123 Propoziţia «care să poată fi consideraţi
ca având vârsta de 13 ani» se referă la faptul că în conformitate cu
Factory Act-ul copiii sub 13 ani nu pot lucra decât 6 ore. Un medic
oficial (certifying surgeon) trebuie să certifice vârsta. Fabricantul caută
deci băieţi care să arate ca şi cum ar fi împlinit 13 ani. Scăderea, uneori
bruscă, a numărului copiilor sub 13 ani utilizaţi de fabricanţi, scădere
care apare în mod surprinzător în statistica engleză din ultimii 20 de ani,
era, după însăşi relatarea inspectorilor de fabrică, în cea mai mare parte
opera unor certifying surgeons care modificau vârsta copiilor în
conformitate cu pofta de exploatare a capitaliştilor şi cu aviditatea
părinţilor, traficanţi de copii. În vestitul district Bethnal Green din
Londra se ţine în fiecare luni şi marţi dimineaţa târg deschis, la care
copii de ambele sexe, trecuţi de 9 ani, se năimesc ei înşişi la
manufacturile de mătase londoneze.” Condiţiile obişnuite sunt 1 şiling şi
8 pence pe săptămână (bani care aparţin părinţilor) şi 2 pence şi ceai
pentru mine însumi.” Contractele sunt valabile numai pe timp de o
săptămână. Scenele şi limbajul de la târgul acesta sunt de-a dreptul
revoltătoare.124 Şi astăzi se mai întâmplă încă în Anglia ca femei “să ia
băieţi din workhouse [casa de muncă] şi să-i închirieze indiferent cărui
amator cu 2 şilingi şi 6 pence pe săptămână.”125 În ciuda prevederilor
legale, cel puţin 2.000 de băieţi sunt vânduţi şi acum încă în Marea
Britanie, de către propriii lor părinţi, ca maşini vii pentru curăţit coşurile
(cu toate că există maşini care să-i înlocuiască).126 Revoluţia pe care a
produs-o maşina în raportul de drept dintre cumpărătorul şi vânzătorul
forţei de muncă, în aşa fel încât întreaga tranzacţie pierde chiar şi
aparenţa unui contract între persoane libere, oferi mai târziu

419
parlamentului englez scuza de ordin juridic pentru intervenţia statului în
industrie. Ori de câte ori legea industrială limitează munca copiilor la 6
ore în ramuri până atunci nereglementate ale industriei, răsună mereu
aceeaşi lamentare a fabricanţilor: o parte din părinţi îşi retrag copiii din
industria reglementată, pentru a-i plasa acolo unde mai domneşte încă
«libertatea muncii», adică acolo unde copiii sub 13 ani sunt siliţi să
lucreze ca adulţii şi unde se obţine deci un preţ mai mare pentru ei.
Întrucât însă capitalul este prin natura sa un «levellian», adică cere în
toate sferele de producţie egalitatea condiţiilor de exploatare a muncii,
ca un drept înnăscut al său, limitarea pe cale legală a muncii copiilor
într-o ramură a industriei are drept urmare limitarea ei şi în altă ramură.
Am schiţat deja decăderea fizică a copiilor şi a persoanelor
tinere, ca şi a femeilor muncitoare, pe care maşina le supune exploatării
capitalului, mai întâi în mod direct în fabricile noi care utilizează
maşinile şi apoi în mod indirect în toate celelalte ramuri ale industriei.
Nu ne mai oprim deci decât asupra unui singur punct, anume asupra
mortalităţii extraordinare a copiilor de muncitori în primii lor ani de
viaţă. În Anglia există 16 districte de înregistrare în care, în medie
anuală, la 100.000 de copii în viaţă, mai mici de un an, revin 9.000 de
decese (în unul din districte numai 7.047), 24 de districte cu peste
10.000 dar sub 11.000 de decese, 39 de districte cu peste 11.000 dar sub
12.000, 48 de districte cu peste 12.000 dar sub 13.000, 22 districte cu
peste 20.000, 25 de districte cu peste 21.000, 17 districte cu peste
22.000, 11 districte cu peste 23.000, apoi districtele Hoo,
Wolverhampton, Ashton-under-Lyne şi Preston cu peste 24.000 de
decese, Nottingham, Stockport şi Bradford cu peste 25.000, Wisbeach
cu 26.000 şi Manchester cu 26.125 de decese.127 O anchetă medicală
oficială stabileşte în anul 1861 că cifrele de mortalitate ridicate se
datorează, abstracţie făcând de unele împrejurări locale, în primul rând
faptului că mamele sunt ocupate în afara căminului lor, din care cauză
ele îşi neglijează şi îşi tratează rău copiii, între altele prin alimentare
nepotrivită, alimentare insuficientă, alimentare cu produse de opiu etc.;
se mai adaugă apoi înstrăinarea nefirească a mamelor de copiii lor şi, ca
urmare a acestui fapt, înflămânziri şi otrăviri intenţionate.128 În
districtele agricole, «în care femeia nu este ocupată decât în foarte mică
măsură, cifra mortalităţii este, dimpotrivă, cea mai scăzută».129 Comisia

420
de anchetă din 1861 ajunse însă la constatarea neaşteptată că în câteva
districte curat agricole situate pe ţărmul Mării Nordului cifra de
mortalitate a copiilor mai mici de un an atinge aproape pe aceea a celor
mai rău famate districte industriale. Doctorul Julian Hunter a fost deci
însărcinat să cerceteze acest fenomen la faţa locului. Raportul său este
cuprins în «VI. Report on Public Health».130 Se crezuse până atunci că
malaria şi alte boli caracteristice regiunilor joase şi mlăştinoase
decimează copiii. Ancheta a stabilit tocmai contrariul, anume «că
aceeaşi cauză care înlătură malaria, adică transformarea solului, care
iarna era mlăştinos şi vara se acoperea cu păşuni sărăcăcioase, în pământ
roditor, provoca extraordinara cifră de mortalitate a sugarilor».131 Cei 70
de medici practicieni pe care doctorul Hunter i-a audiat în districtele
respective s-au exprimat într-o «unanimitate surprinzătoare» în această
privinţă. Căci odată cu revoluţionarea culturii pământului se introducea
sistemul industrial. «Femei măritate care lucrează în cete împreună cu
fete şi băieţi sunt puse la dispoziţia arendaşului în schimbul unei sume
anumite de către un om care se cheamă „şef de ceată” şi care
exploatează cetele în totalitatea lor. Aceste cete pleacă de multe ori la
depărtări de multe mile de satele lor; le întâlneşti dimineaţa şi seara pe
şosele, femeile îmbrăcate în fuste scurte, în haină corespunzătoare, în
cizme şi uneori în pantaloni, cu aspect voinic şi sănătos, dar stricate prin
libertinaj obişnuit şi nesimţitoare fată de urmările nefaste pe care
înclinaţia lor pentru acest fel de viaţă activă şi independentă le are
asupra copiilor lor, care se prăpădesc acasă.»132 Toate fenomenele din
districtele industriale se reproduc aici şi, într-o măsură şi mai mare,
uciderea disimulată a copiilor şi tratarea lor cu produse de opiu.133
«Ceea ce ştiu cu privire la relele pe care le provoacă», spune doctorul
Simon, şeful secţiunii medicale a Privy Council-ului englez şi redactor
en chef [principal] al rapoartelor despre «Public Health», «trebuie să
scuze oroarea profundă cu care privesc orice utilizare deplină a femeilor
adulte în industrie.»134 «Va fi o adevărată fericire pentru districtele
industriale ale Angliei», exclamă inspectorul de fabrică R. Baker într-un
raport oficial, «dacă s-ar interzice oricărei femei măritate care are
familie să muncească în fabrică.»135
Decăderea morală care rezultă din exploatarea capitalistă a
muncii femeilor şi copiilor a fost descrisă într-un mod atât de complet

421
de F. Engels în «Die Lage der arbeitenden Klasse in England», precum
şi de alţi autori, încât nu am nevoie decât să menţionez acest lucru aici.
Dar pustiirea intelectuală, care e provocată în mod artificial prin
transformarea unor oameni nedezvoltaţi în simple maşini pentru
fabricarea de plusvaloare şi care trebuie bine distinsă de acea neştiinţă
naturală care lasă spiritul nedezvoltat, fără a-i atinge însă facultatea de
dezvoltare, adică fecunditatea naturală, această pustiire intelectuală a
silit în cele din urmă chiar parlamentul englez să facă din învăţământul
primar o condiţiune legală pentru consumarea «productivă» a copiilor
sub 14 ani în toate industriile supuse legii industriale. Spiritul producţiei
capitaliste străluceşte luminos din redactarea neglijentă a aşa ziselor
clauze privitoare la educaţie ale legilor industriale, din lipsa unui aparat
administrativ, lipsă care a făcut ca acest învăţământ obligatoriu să
devină în cea mai mare parte iluzoriu, din opoziţia fabricanţilor chiar şi
împotriva acestei legi a instrucţiunii şi din trucurile şi şiretlicurile lor
practice pentru eludarea ei. «Legiuitorul singur este vinovat, pentru că a
făcut o lege iluzorie (delusive law), care, sub aparenţa că are grijă de
educaţia copiilor, nu conţine nici măcar o singură dispoziţiune care să
asigure scopul acesta pretins. Legea nu prevede nimic decât doar că, în
cursul unui număr oarecare de ore (3 ore) pe zi, copiii trebuie să stea
închişi între pereţii unui local, denumit şcoală, şi că cel ce utilizează
copilul trebuie, în fiecare săptămână, să obţină un certificat asupra
acestui lucru de la o persoană care iscăleşte cu numele său în calitate de
învăţător sau învăţătoare.»136 Înainte de promulgarea legii industriale
modificate din 1844, se întâlneau adesea certificate de frecvenţă care
erau semnate de învăţător sau de învăţătoare cu semnul crucii, întrucât ei
înşişi nu ştiau să scrie. «Cu ocazia unei vizite pe care am făcut-o unei
astfel de şcoli care elibera certificate, am fost atât de uimit de ignoranţa
învăţătorului, încât i-am spus: „Vă rog, domnule, ştiţi să citiţi?”
Răspunsul său a fost: „Ih jeh, ebbes (summat).” Pentru a se justifica, el
adăugă: „În orice caz, îi supraveghez pe elevii mei.” » În timpul
discuţiilor premergătoare legii din 1844, inspectorii de fabrică denunţară
starea deplorabilă a instituţiilor care purtau numele de şcoli şi ale căror
certificate trebuiau să le recunoască drept valabile. Tot ceea ce obţinură
a fost că din 1844 încoace «cifrele din certificatul şcolar trebuie să fie
completate de mâna învăţătorului, iar numele şi pronumele lui trebuie de

422
asemeni să fie semnate de dânsul personal».137 Sir John Kincaid,
inspector de fabrică pentru Scoţia, relatează constatări oficiale
asemănătoare. “Prima şcoală pe care am vizitat-o era condusă de o
domnişoară, Ann Killin. La cererea mea de a-şi silabisi numele, ea se
încurcă chiar din capul locului, începând cu litera C, dar se corectă
imediat, spunând că numele ei începe cu K. Examinând însă semnătura
ei din cataloage, am observat că şi-l scrie în diferite feluri, în timp ce
scrisul ei nu lăsa nicio îndoială asupra incapacităţii sale de a instrui pe
cineva. Ne-a mărturisit de altfel singură că nu este în stare să-şi ţină
registrele... În altă şcoală am găsit o clasă lungă de 15 picioare şi lată de
10 picioare, în care se aflau 75 de copii, care rosteau cu glas piţigăiat
nişte cuvinte de neînţeles.”138 Dar nu numai în aceste văgăuni
lamentabile obţin copiii certificate şcolare fără să înveţe ceva; căci în
multe şcoli în care învăţătorul este pregătit, ostenelile sale eşuează
aproape complet, din cauza învălmăşelii asurzitoare a copiilor de toate
vârstele, începând cu cei de trei ani. Veniturile sale, mizerabile în cel
mai bun caz, depind cu totul de numărul de pence pe care le primeşte de
la copiii pe care îi îngrămădeşte în număr cât mai mare într-o singură
încăpere. Se mai adaugă lipsa de mobilă, de cărţi şcolare şi de alt
material didactic, precum şi influenţa devastatoare a unui aer stătut şi
infect asupra bieţilor copii. Am fost în multe asemenea şcoli, în care am
văzut rânduri întregi de copii care nu făceau absolut nimic; şi pe baza
aceasta se eliberează apoi certificate de frecvenţă şcolară, iar copiii
aceştia figurează în statistica oficială ca instruiţi (educated).”139 În
Scoţia fabricanţii caută, pe cât se poate, să elimine pe copiii supuşi
obligativităţii şcolare. “Faptul acesta este suficient pentru a demonstra
marea antipatie a fabricanţilor faţă de dispoziţiunile privitoare la
educaţie ale legii.”140 Fenomenul acesta se manifestă într-un mod
înspăimântător şi grotesc în acelaşi timp în imprimeriile de stambă etc.,
care sunt reglementate printr-o lege industrială proprie. În conformitate
cu dispoziţiunile acestei legi,” orice copil, înainte de a putea fi utilizat
într-o asemenea imprimerie, trebuie să fi mers la şcoală cel puţin 30 de
zile şi nu mai puţin de 150 de ore în cursul celor 6 luni care preced
prima zi a utilizării sale. În timpul cât lucrează în imprimerie el trebuie
să meargă de asemeni la şcoală timp de 30 de zile şi 150 de ore în cursul
fiecărei perioade de 6 luni... Învăţământul trebuie să aibă loc între ora 8

423
dimineaţa şi ora 6 seara. Prezenţa la şcoală mai scurtă de 21/2 ore sau
mai lungă de 5 ore în aceeaşi zi nu poate fi socotită ca o parte a celor
150 de ore. În mod obişnuit, copiii merg la şcoală dimineaţa şi după
amiază timp de 30 de zile câte 5 ore pe zi, iar după trecerea celor 30 de
zile, dacă totalul obligator de 150 de ore este îndeplinit, adică, pentru a
vorbi în limba lor, dacă şi-au „împlinit cartea”, ei se întorc în
imprimerie, unde rămân alte 6 luni până la altă perioadă de învăţământ,
când din nou merg la şcoală până îşi împlinesc cartea... Mulţi dintre
băieţii care frecventează şcoala în timpul celor 150 ore obligatorii au,
atunci când revin, după cele 6 luni de lucru în imprimerie, aceleaşi
cunoştinţe ca şi la început... Bineînţeles că au pierdut tot ce câştigaseră
în perioada anterioară de învăţământ. În alte imprimerii de stambă
frecventarea şcolii e cu totul subordonată necesităţilor de funcţionare a
fabricii. Numărul obligator de ore se completează, în cursul fiecărei
perioade de şase luni, prin acordări succesive de câte 3 până la 5 ore
deodată, împrăştiate uneori asupra întregii perioade de 6 luni. Astfel, de
exemplu, copilul merge la şcoală într-o zi de la ora 8 până la ora 11
dimineaţa, în altă zi de la ora 1 până la ora 4 după-amiază şi apoi, după
ce a lipsit mai multe zile la rând, el revine deodată de la ora 3 până la
ora 6 după-amiază; după aceea el reapare poate pentru 3 sau 4 zile la
rând sau pentru o săptămână; dispare apoi pentru 3 săptămâni sau pentru
o lună întreagă şi se întoarce în câteva rămăşiţe de zile pentru câteva
ore, când din întâmplare patronii săi nu au nevoie de el; şi în modul
acesta copilul este, aşa zicând, împins (buffeted) de la şcoală la fabrică
şi de la fabrică la şcoală, până ce numărul celor 150 de ore este
completat.” 141 Prin adaosul covârşitor de copii şi de femei la personalul
muncitoresc combinat, maşina înfrânge în cele din urmă rezistenţa pe
care bărbatul muncitor o mai opunea încă despotismului capitalului în
manufactură.142

b) Prelungirea zilei de muncă

Dacă maşina este mijlocul cel mai uriaş de mărire a

productivităţii muncii, adică de reducere a timpului de muncă necesar
pentru producerea unei mărfi, ea devine, în calitate de purtătoare a
capitalului, mijlocul cel mai uriaş de prelungire a zilei de muncă peste

424
orice limită naturală a ei, şi anume mai întâi în industriile pe care le
cuprinde în mod direct. Ea creează, pe de o parte, condiţii noi care îi
permit capitalului să lase frâu liber acestei tendinţe permanente ale sale;
pe de altă parte, ea creează motive noi care îi măresc nesaţul după
muncă străină.
În primul rând, mişcarea şi funcţionarea mijlocului de muncă
devenit maşină devin independente de muncitor. Mijlocul de muncă
devine, în sine, un perpetuum mobile industrial, care ar continua să
producă neîntrerupt, dacă nu s-ar lovi de anumite bariere naturale la
oamenii care îl ajută: forţa lor fizică redusă şi voinţa lor proprie. În
calitate de capital — şi ca atare automatul posedă o conştiinţă şi o
voinţă în persoana capitalistului — mijlocul de muncă este însufleţit de
tendinţa de a reduce la minim împotrivirea acestei bariere umane
naturale, rezistentă dar elastică.143 Această împotrivire este şi aşa redusă
prin aparenţa că munca la maşină este uşoară şi prin faptul că femeile şi
copiii utilizaţi la muncă se caracterizează prin docilitate şi maleabilitate
mai mare.144
Precum am văzut, productivitatea maşinii stă în raport invers cu
mărimea porţiunii de valoare pe care aceasta o transmite produsului. Cu
cât e mai lungă perioada în cursul căreia ea funcţionează, cu atât mai
mare este masa produselor asupra cărora se repartizează valoarea
adăugată de ea şi cu atât mai mică este partea de valoare pe care ea o
adaugă fiecărei mărfi în parte. Dar perioada de viaţă activă a maşinii
este, evident, determinată de lungimea zilei de muncă — adică de durata
procesului zilnic de muncă — înmulţită cu numărul zilelor în care
procesul se repetă.
Uzura maşinii nu corespunde nicidecum cu exactitate
matematică timpului în care ea e întrebuinţată. Şi chiar dacă am
presupune acest lucru, o maşină care lucrează timp de 71/2 ani câte 16
ore pe zi îmbrăţişează o perioadă de producţie tot atât de mare şi nu
adaugă produsului total o valoare mai mare ca aceeaşi maşină dacă ar
servi timp de 15 ani numai câte 8 ore pe zi. În primul caz însă valoarea
maşinii ar fi fost reprodusă de două ori mai repede ca în cazul al doilea
şi capitalistul ar fi înghiţit, cu ajutorul ei, în 71/2 ani aceeaşi cantitate de
supramuncă pe care altfel ar fi înghiţit-o în 15 ani.
Uzura materială a maşinii are un dublu aspect. Maşina se

425
uzează, pe de o parte, prin întrebuinţare, aşa cum monedele se uzează
prin circulaţie; pe de altă parte, ea se uzează prin neîntrebuinţare, aşa
cum o sabie inactivă rugineşte în teacă. Ea devine prada elementelor
naturii. Primul fel de uzură stă mai mult sau mai puţin în raport direct cu
întrebuinţarea maşinii, cel de al doilea stă în oarecare măsură în raport
invers cu această întrebuinţare.145
Afară de uzura materială, maşina este supusă şi unei uzuri aşa
zicând morale. Ea pierde din valoarea ei de schimb în măsura în care
maşini de aceeaşi construcţie pot fi reproduse mai ieftin sau în care apar
maşini mai bune, făcându-i concurenţă.146 În ambele cazuri, oricât ar fi
ea de tânără şi de puternică, valoarea maşinii nu mai este determinată de
timpul de muncă încorporat în ea în mod efectiv, ci de cel necesar
pentru propria sa reproducţie sau pentru reproducţia maşinii mai bune.
Ea este deci mai mult sau mai puţin devalorizată. Cu cât perioada în
care se reproduce valoarea ei totală e mai scurtă, cu atât primejdia uzurii
morale este mai mică, şi cu cât ziua de muncă e mai lungă, cu atât
această perioadă e mai scurtă. Imediat după prima introducere a maşinii
într-o ramură de producţie oarecare urmează una după alta metode noi
pentru reproducerea ei mai ieftină147 şi perfecţionări care privesc nu
numai unele piese sau aparate, ci construcţia ei întreagă. În prima
perioadă de viaţă a maşinii, acest motiv special al prelungirii zilei de
muncă are deci efectul cel mai acut.148
Celelalte împrejurări rămânând neschimbate şi ziua de muncă
fiind dată, exploatarea unui număr dublu de muncitori presupune o
dublare atât a acelei părţi din capitalul constant care se avansează pentru
maşini şi clădiri, cât şi a aceleia care se avansează pentru materie primă,
materiale auxiliare etc. Dacă se prelungeşte ziua de muncă, scara
producţiei se extinde, în timp ce partea de capital avansată pentru maşini
şi clădiri rămâne neschimbată.149 Nu numai că plusvaloarea creşte din
această cauză, dar cheltuielile necesare pentru obţinerea ei scad. E drept
că acest fapt se întâmplă în măsură mai mare sau mai mică la orice
prelungire a zilei de muncă, dar aici el cade în cumpănă în mod
deosebit, pentru că în general partea de capital transformată în mijloace
de muncă trage mai greu în cumpănă.150 Căci dezvoltarea exploatării
maşiniste fixează o parte tot mai mare a capitalului într-o formă în care,
pe de o parte, el poate fi valorificat în mod continuu, dar în care, pe de

426
altă parte, el pierde atât din valoarea de întrebuinţare cât şi din valoarea
de schimb, în momentul în care contactul său cu munca vie este
întrerupt. “Dacă un ţăran îşi părăseşte sapa”, aşa instruia d-l Ashworth,
un magnat al bumbacului din Anglia, pe profesorul Nassau W. Senior,
“el face ca în timpul respectiv un capital de 11 pence să fie inutil. Dacă
unul din oamenii noştri (adică din muncitorii de fabrică) părăseşte
fabrica, el face inutil un capital care a costat 100.000 l. st.”151
Închipuiţi-vă! Un capital care a costat 100.000 l. st. să fie lăsat «inutil»
chiar şi pentru un singur moment! E într-adevăr strigător la cer că
vreunul din oamenii noştri părăseşte, în general, vreodată fabrica. După
cum l-a convins Ashworth pe Senior, proporţia crescândă a maşinilor
face” de dorit” o prelungire mereu crescândă a zilei de muncă.152
Maşina produce plusvaloare relativă nu numai prin aceea că
devalorizează în mod direct forţa de muncă şi o ieftineşte în mod
indirect prin ieftinirea mărfurilor care intră în reproducerea ei, dar şi
prin aceea că, atunci când este introdusă pentru prima dată, în mod
sporadic, ea transformă munca utilizată de posesorul maşinii în muncă
potenţată, ridică valoarea socială a produsului peste valoarea sa
individuală şi-i dă astfel capitalistului posibilitatea de a înlocui valoarea
pe o zi a forţei de muncă cu o parte mai mică din valoarea produsului
zilnic. În timpul acestei perioade de trecere, în care exploatarea
maşinistă rămâne un fel de monopol, câştigurile sunt deci extraordinare
şi capitalistul caută să profite cât mai mult posibil de această «epocă a
primei iubiri» printr-o prelungire cât mai mare a zilei de muncă.
Mărimea câştigului măreşte nesaţul după câştiguri şi mai mari.
Odată cu generalizarea maşinii în aceeaşi ramură de producţie,
valoarea socială a produsului maşinii scade până la mărimea valorii sale
individuale şi se face simţită legea după care plusvaloarea nu îşi are
originea în forţele de muncă pe care capitalistul le-a înlocuit cu maşina,
ci, dimpotrivă, în forţele de muncă pe care le utilizează la maşină.
Plusvaloarea se naşte numai din partea variabilă a capitalului, şi am
văzut că masa plusvalorii este determinată de doi factori, anume rata
plusvalorii şi numărul muncitorilor utilizaţi în mod simultan. Dacă
lungimea zilei de muncă este dată, rata plusvalorii este determinată de
proporţia în care ziua de muncă se împarte în muncă necesară şi
supramuncă. Numărul muncitorilor utilizaţi în mod simultan depinde, la

427
rândul lui, de raportul dintre partea variabilă a capitalului şi cea
constantă. Ori, este clar că oricât de mult ar mări sistemul maşinist
supramunca în dauna muncii necesare prin sporirea forţei productive a
muncii, ea nu produce acest rezultat decât prin reducerea numărului
muncitorilor utilizaţi de un capital dat. Ea transformă o parte a
capitalului, care mai înainte era variabilă, deci care se transforma în
forţă de muncă vie, în maşini, adică în capital constant, care nu produce
plusvaloare. Este imposibil a stoarce, de pildă, din doi muncitori atâta
plusvaloare cât se stoarce din 24. Dacă fiecare din cei 24 muncitori dă în
12 ore o singură oră de supramuncă, ei dau toţi împreună 24 ore de
supramuncă, în timp ce munca totală a celor doi muncitori se cifrează
numai la 24 ore. Utilizarea maşinii pentru producerea de plusvaloare
conţine deci o contradicţie imanentă prin aceea că din cei doi factori ai
plusvalorii pe care o da un capital de mărime dată, ea îl măreşte pe cel
dintâi, adică rata plusvalorii, numai prin aceea că îl reduce pe cel de al
doilea, adică numărul muncitorilor. Această contradicţie imanentă se
manifestă atunci când, odată cu generalizarea maşinii într-o ramură a
industriei, valoarea mărfii produse cu ajutorul maşinii devine valoarea
socială regulatoare a tuturor mărfurilor din aceeaşi speţă; pe de altă
parte, această contradicţie este aceea care împinge capitalul, fără ca
acesta să fie conştient de acest fapt,153 la prelungirea forţată a zilei de
muncă, pentru a compensa scăderea numărului relativ al muncitorilor
exploataţi, prin sporirea nu numai a supramuncii relative, dar şi a celei
absolute.
Dacă, deci, utilizarea capitalistă a maşinilor creează pe de o
parte noi motive puternice pentru prelungirea fără măsură a zilei de
muncă şi revoluţionează atât modul de muncă însuşi, cât şi caracterul
organismului social de muncă într-un fel care înfrânge rezistenţa
împotriva acestei tendinţe, ea produce pe de altă parte, fie prin
înglobarea unor pături ale clasei muncitoare care mai înainte fuseseră
inaccesibile capitalului, fie prin punerea în disponibilitate a muncitorilor
înlocuiţi de maşină, o populaţie muncitorească excedentară,154 căreia
capitalul îi dictează legile. De aici fenomenul curios din istoria
industriei moderne că maşina înlătură orice limită morală şi naturală a
zilei de muncă. De aici paradoxul economic că mijlocul cel mai uriaş de
reducere a timpului de muncă se transformă într-un mijloc fără greş

428
pentru transformarea întregii perioade de viaţă a muncitorului şi a
familiei sale în timp de muncă disponibil pentru valorificarea
capitalului. «Dacă fiecare instrument», visa Aristotel, cel mai mare
cugetător al antichităţii, «şi-ar putea executa funcţiunea la comandă sau
din iniţiativă proprie, în felul operelor lui Daedalus, care se mişcau de la
sine, sau al trepiedurilor lui Hefaistos, care îşi îndeplineau îndeletnicirea
sfântă din propriu impuls, dacă în modul acesta suveicile ar ţese
singure, nici meşterul nu ar avea nevoie de calfe, nici stăpânul nu ar
avea nevoie de sclavi»155. Iar Antipatros, poet elen din vremea lui
Cicero, saluta invenţia morii de apă pentru măcinatul cerealelor, această
formă elementară a oricărei maşini productive, ca eliberatoare a
sclavelor şi aducătoare a epocii de aur !156 «Păgânii, ah păgânii!» După
cum a descoperit deşteptul Bastiat, şi înaintea lui încă şi mai deşteptul
MacCulloch, ei nu pricepeau nimic din economia politică şi din
creştinism. Ei nu pricepeau, între altele, că maşina este mijlocul cel mai
eficace pentru prelungirea zilei de muncă. Ei scuzau poate sclavia unora
ca mijloc pentru dezvoltarea umană deplină a altora. Dar ca să predice
sclavia maselor pentru a transforma câţiva parveniţi neciopliţi şi inculţi
în “eminent spinners”, “extensive sausage makers” şi “influential shoe
black dealers” [filatori eminenţi, mari fabricanţi de salam, negustori de
cremă de ghete influenţi], pentru aceasta le lipsea spiritul specific
creştin.

c) Intensificarea muncii

Prelungirea nemăsurată a zilei de muncă pe care o provoacă

maşina în mâna capitalului, duce mai târziu, precum am văzut, la o
reacţiune a societăţii, periclitată în înseşi rădăcinile vieţii sale, şi deci la
o zi de muncă normală, limitată pe cale de lege. Ca urmare a acestei zile
normale de muncă, un fenomen pe care l-am mai întâlnit dobândeşte o
importanţă decisivă: intensificarea muncii. În analiza plusvalorii
absolute nu era vorba în primul rând decât de mărimea extensivă a
muncii, în timp ce gradul intensităţii sale era considerat ca o mărime
dată. Acum avem să ne ocupăm de transformarea mărimii extensive în
mărime intensivă sau de grad.
Se înţelege de la sine că, odată cu progresul sistemului maşinist

429
şi al experienţei acumulate de o clasă specială de muncitori la maşină,
viteza şi deci şi intensitatea muncii cresc în mod natural. Astfel în
Anglia, în cursul unei jumătăţi de secol, prelungirea zilei de muncă
merge mână în mână cu creşterea intensităţii muncii în fabrică. Dar e
uşor de înţeles că într-o muncă în care nu este vorba de paroxisme
trecătoare, ci de o uniformitate regulată, care se repetă zi cu zi, trebuie
să se ajungă la un punct nodal, în care prelungirea zilei de muncă şi
intensitatea muncii se exclud, astfel că prelungirea zilei de muncă nu
mai este compatibilă decât cu un grad mai slab de intensitate a muncii
şi, invers, un grad mai înalt de intensitate nu mai este compatibil decât
cu o reducere a zilei de muncă. Din momentul în care revolta, mereu
crescândă, a clasei muncitoare a silit statul să impună reducerea
obligatorie a timpului de muncă şi de a dicta, în primul rând exploatării
de fabrică propriu-zise, o zi de muncă normală, din acest moment deci,
în care producţia sporită a plusvalorii prin prelungirea zilei de muncă
era odată pentru întotdeauna tăiată, capitalul se aruncă cu toate puterile
şi cu bună ştiinţă asupra producţiei de plusvaloare relativă, prin
dezvoltarea accelerată a sistemului maşinist. În acelaşi timp are loc o
modificare în caracterul plusvalorii relative. În general, metoda de a
produce plusvaloare relativă constă în faptul de a-i da muncitorului
posibilitatea, cu ajutorul forţei productive sporite a muncii, să producă
mai mult cu aceeaşi cheltuială de muncă în acelaşi timp. Acelaşi timp
de muncă continuă să adauge produsului total aceeaşi valoare, cu toate
că această valoare de schimb, rămasă neschimbată, este concretizată
acum în mai multe valori de întrebuinţare, astfel că valoarea fiecărei
mărfi în parte scade. Altfel stau însă lucrurile atunci când reducerea
forţată a zilei de muncă, odată cu impulsul uriaş pe care îl dă dezvoltării
forţei productive şi economisirii condiţiilor de producţie, îi impune în
acelaşi timp muncitorului o cheltuire mai mare de muncă în acelaşi
interval de timp, o încordare sporită a forţei de muncă, o umplere mai
perfectă a porilor din ziua de muncă, adică o condensare a muncii, într-
un grad care nu poate fi atins decât în cadrul zilei de muncă reduse.
Această comprimare a unei mase mai mari de muncă într-o perioadă de
timp dată, contează acum drept ceea ce este: drept cantitate de muncă
mai mare. Alături de măsura timpului de muncă luată ca “mărime
extensivă”, apare acum măsura gradului ei de condensare.157 Ora mai

430
intensivă a zilei de muncă de zece ore conţine acum tot atâta muncă,
adică forţă de muncă cheltuită, sau chiar mai mult, ca ora mai puţin
densă a zilei de muncă de douăsprezece ore. Produsul ei are deci aceeaşi
valoare, sau una mai mare, ca cel al 11/5 ore mai puţin dense. Abstracţie
făcând de sporirea plusvalorii relative, urmare a creşterii forţei
productive a muncii, ore de supramuncă, de pildă, la 62/3 ore de muncă
necesară îi livrează acum capitalistului aceeaşi masă de valoare cât îi
livrau înainte 4 ore de supramuncă la 8 ore de muncă necesară.
Se pune acum chestiunea: în ce mod este intensificată munca?
Primul efect al reducerii zilei de muncă se întemeiază pe legea,
de la sine înţeleasă, după care eficienţa forţei de muncă stă în raport
invers cu timpul activităţii sale. În cadrul anumitor limite se câştigă deci
în grad de intensitate ceea ce se pierde în durată. Ca muncitorul să pună
însă în lucru în mod efectiv mai multă forţă de muncă, de aceasta are
grijă capitalul prin metodele sale de plată.158 În manufacturi, cum e de
pildă olăria, în care maşina nu are niciun rol sau unul lipsit de
importanţă, introducerea legii industriale a demonstrat cu toată claritatea
că o simplă reducere a zilei de muncă sporeşte într-un mod admirabil
regularitatea, uniformitatea, ordinea, continuitatea şi energia în
muncă.159 Acest efect părea însă îndoielnic în fabrica propriu-zisă,
pentru că dependenţa muncitorului de mersul continuu şi uniform al
maşinii a introdus aici de mult disciplina cea mai severă. Când se
discuta deci, în 1844, reducerea zilei de muncă la mai puţin de 12 ore,
fabricanţii declarară în mod aproape unanim «că supraveghetorii lor
veghează în diferitele ateliere ca mâinile să nu piardă timpul», «că
gradul de vigilenţă şi de atenţie din partea muncitorilor (the extent of
vigilance and attention on the part of the workmen) abia mai poate fi
sporit» şi că, presupunând că toate celelalte împrejurări, ca mersul
maşinilor etc., rămân neschimbate, «este o prostie ca, în fabricile bine
conduse, să se mai aştepte vreun rezultat palpabil din partea unei măriri
a atenţiei muncitorilor etc.»160 Această susţinere a fost răsturnată prin
experienţe. D-l R. Gardner introduse, cu începere de la 20 aprilie 1844,
în cele două fabrici mari ale sale din Preston, munca de 11 ore în locul
celei de 12 ore pe zi. După aproximativ un an, se constată că “s-a
obţinut aceeaşi cantitate de produs cu aceeaşi cheltuială şi toţi
muncitorii au câştigat în 11 ore acelaşi salariu pe care înainte îl

431
câştigaseră în 12 ore”.161 Voi trece peste experienţele din atelierele de
tors şi de cardat, pentru că ele au fost însoţite de o sporire a vitezei
maşinilor (cu 2%). Dimpotrivă, în secţia ţesătoriei, în care, în plus, se
ţeseau calităţi foarte diferite de articole de fantezie uşoare, cu figuri şi
desene, nu a intervenit absolut nicio schimbare în condiţiile obiective de
producţie. Rezultatul a fost: «de la 6 ianuarie până la 20 aprilie 1844, cu
ziua de muncă de douăsprezece ore, salariul mediu săptămânal al
fiecărui muncitor era de 10 şilingi şi 1% pence; de la 20 aprilie până la
29 iunie 1844, cu ziua de muncă de unsprezece ore, salariul mediu
săptămânal era de 10 şilingi şi 31/2 pence.162 S-a produs aici în 11 ore
mai mult decât se producea înainte în 12 ore, şi aceasta datorită exclusiv
puterii de rezistenţă mai mari şi mai uniforme a muncitorilor şi
economisirii timpului lor. În timp ce muncitorii primeau acelaşi salariu
şi câştigau o oră de timp liber, capitalistul obţinea aceeaşi masă de
produse şi economisea cărbuni, gaz etc. pe timp de o oră. Experienţe
asemănătoare au fost făcute cu acelaşi succes în fabricile domnilor
Horrocks şi Jacson.»163
Din momentul în care reducerea zilei de muncă devine
obligatorie prin lege — reducere care creează condiţiunea subiectivă
pentru condensarea muncii, anume capacitatea muncitorului de a pune
în lucru mai multă forţă într-un timp determinat — maşina devine în
mâna capitalului un mijloc obiectiv şi utilizat în mod sistematic pentru a
stoarce mai multă muncă în acelaşi interval de timp. Acest lucru se
întâmplă în două feluri: printr-o mărire a vitezei maşinilor şi printr-o
mărire a volumului maşinilor pe care le supraveghează un singur
muncitor, adică printr-o mărire a câmpului său de muncă. Perfecţionarea
construcţiei maşinilor este, în parte, necesară pentru exercitarea unei
presiuni sporite asupra muncitorului; în parte, ea însoţeşte în mod
automat intensificarea muncii, pentru că limitele zilei de muncă îi impun
capitalistului cea mai strictă economie în cheltuielile de producţie.
Perfecţionarea maşinii cu vapori măreşte numărul loviturilor de piston
pe minut şi permite în acelaşi timp, printr-o mai mare economie de
energie, punerea în mişcare a unui mecanism mai mare cu ajutorul
aceluiaşi motor şi cu un consum de cărbuni neschimbat sau chiar mai
mic. Perfecţionarea mecanismului de transmisie reduce frecarea şi, lucru
care deosebeşte într-un mod atât de frapant maşinile moderne de cele

432
vechi, reduce diametrul şi greutatea arborilor de transmisiune mari şi
mici la un minim care scade mereu. În fine, perfecţionările maşinii de
lucru îi reduc volumul, mărindu-i în acelaşi timp viteza şi eficacitatea,
cum s-a întâmplat cu războiul mecanic modern, sau îi măresc volumul şi
numărul uneltelor pe care le pune în mişcare, mărindu-i, în acelaşi timp,
corpul, cum s-a întâmplat cu maşina de filat, sau, în fine, sporesc
mobilitatea acestor unelte prin mici modificări de detaliu, aşa cum, prin
anul 1855, la maşina de filat automată mule, viteza suveicilor a fost
mărită cu 1/5.
În Anglia, reducerea zilei de muncă la 12 ore datează din 1833.
Încă în 1836, un fabricant englez declară: «În comparaţie cu ceea ce a
fost mai înainte, munca în fabrici a sporit foarte mult, din cauza atenţiei
mai mari şi a activităţii mai susţinute pe care viteza mult mărită a
maşinilor o cere muncitorului.»164 În anul 1844, Lordul Ashley, actualul
conte de Shaftesbury, a făcut în Camera Comunelor următoarea
declaraţie, întărită cu documente:
“Munca acelora care lucrează în fabrici este în prezent de trei
ori mai mare decât a fost atunci când acest fel de muncă a fost introdus.
Fără îndoială că maşina face o muncă în stare să înlocuiască muşchii şi
tendoanele a milioane de oameni, dar ea a şi sporit în mod extraordinar
(prodigiously) munca oamenilor, pe care mersul ei vertiginos îi
stăpâneşte… Munca necesară pentru a urma, dus şi întors, o pereche de
mule timp de 12 ore, pentru filatul firului Nr. 40, îngloba în anul 1815
parcurgerea unei distanţe de 8 mile. În anul 1832 distanţa ce trebuia
parcursă pe urmele unei perechi de mule, timp de 12 ore, pentru filatul
aceluiaşi fir, era de 20 mile şi chiar mai mult. În anul 1815 filatorul
trebuia să facă, în decurs de 12 ore, 820 de ieşiri la fiecare mule, ceea ce
dădea un total de 1.640 pentru 12 ore. În anul 1832 filatorul trebuia să
facă în cursul zilei sale de muncă de 12 ore 2.200 de ieşiri, la un loc
4.400, în anul 1844 la fiecare mule câte 2.400, la un loc 4.800, — şi în
unele cazuri cantitatea de muncă (amount of labour) de care e nevoie e
şi mai mare... Am aici în faţă alt document, din anul 1842, din care
rezultă că munca sporeşte în mod progresiv, nu numai pentru că trebuie
parcursă o distanţă mai mare, dar pentru că sporeşte cantitatea
mărfurilor produse, în timp ce numărul mâinilor scade în mod
proporţional, şi apoi pentru că acum se filează de multe ori bumbac mai

433
prost, care necesită mai multă muncă... Şi în sala de cardat, munca a
sporit mult. O persoană face acum munca pe care mai înainte o făceau
două... În ramura ţesătoriei, în care e utilizat un număr mare de
persoane, în special de sex feminin, munca a sporit în ultimii [câţiva] ani
cu 10%, în urma sporirii vitezei maşinilor. În anul 1833 numărul
sculurilor de fir (hanks) filate săptămânal era de 18.000, iar în anul 1843
numărul lor se cifra la 21.000. În anul 1819 numărul bătăilor la războiul
mecanic era de 60 pe minut, iar în anul 1842 el se cifra la 140, ceea ce
indică o sporire importantă a muncii.”165
Faţă de intensitatea aceasta remarcabilă pe care o atinsese
munca sub imperiul legii de douăsprezece ore încă în 1844, declaraţia
fabricanţilor englezi, după care orice nou progres în această direcţie ar fi
imposibil şi deci orice nouă reducere a timpului de muncă ar fi identică
cu o scădere a producţiei, părea pe atunci întemeiată. Exactitatea
aparentă a raţionamentului lor rezultă cel mai bine din următoarea
declaraţie pe care a făcut-o în acea vreme neobositul lor cenzor,
inspectorul de fabrică Leonhard Horner:
«Întrucât cantitatea produselor este reglementată în principal de
viteza maşinilor, este în interesul fabricantului ca acestea să funcţioneze
cu maximul de viteză compatibilă cu următoarele condiţii: evitarea unei
uzări prea rapide a maşinilor, menţinerea calităţii articolului fabricat şi
capacitatea muncitorului de a urma mersul maşinii fără o încordare mai
mare decât aceea pe care este capabil s-o facă în mod continuu. Se
întâmplă de multe ori că în graba sa fabricantul măreşte prea mult
viteza. În acest caz stricăciunile şi calitatea proastă a produsului
provoacă pierderi care constituie mai mult decât o compensare a vitezei
şi fabricantul e obligat să modereze mersul maşinilor. Întrucât un
fabricant activ şi rezonabil ştie să stabilească maximul admisibil, am
conchis că nu este posibil a se produce în 11 ore ceea ce se produce în
12. Am mai presupus că muncitorul plătit cu bucata face maximul de
efort, în măsura în care este în stare să suporte în mod continuu acelaşi
grad de muncă.»166 În ciuda experienţelor lui Gardner etc., Horner
trăgea deci concluzia că o nouă reducere a zilei de muncă, sub 12 ore,
ar reduce în mod necesar cantitatea produsului.167 El însuşi citează, cu
10 ani mai târziu, ezitările sale ca o dovadă cât de puţin îşi dădea încă
seama atunci de elasticitatea maşinii şi de aceea a forţei de muncă

434
omeneşti, care, amândouă în mod egal, sunt încordate la maxim prin
reducerea obligatorie a zilei de muncă.
Să revenim acum la perioada de după 1847, când a fost
introdusă legea zilei de zece ore în fabricile engleze în care se
prelucrează bumbacul, lâna, mătasea şi inul.
«La maşinile throstle viteza fusurilor a crescut cu 500 de tururi
pe minut, iar la maşinile mule cu 1.000 de tururi; cu alte cuvinte, viteza
fusurilor throstle, care în 1839 era de 4.500 tururi pe minut, e acum
(1862) de 5.000 tururi, iar aceea a fusurilor mule, care era de 5.000, e
acum de 6.000 tururi pe minut, ceea ce înseamnă în primul caz că sporul
constituie o zecime din viteză, iar în al doilea caz o şesime.»168 James
Nasmyth, renumitul inginer civil din Patricroft, lângă Manchester,
expuse în 1852, într-o scrisoare către Leonhard Horner, perfecţionările
aduse maşinii cu vapori între anii 1848—1852. După ce observă că
puterea de cal-vapor, socotită în continuu în statistica industrială oficială
după acţiunea sa din anul 1828,169 nu mai este decât nominală şi poate
servi numai ca indice al celei reale, el spune între altele: «Nu există
nicio îndoială că maşini cu vapori de aceeaşi greutate, ba de multe ori
chiar aceleaşi maşini, cărora li s-au adăugat doar perfecţionările
moderne, fac în medie cu 50% mai mult lucru mecanic şi că în multe
cazuri aceleaşi maşini cu vapori care în zilele vitezei reduse de 220
picioare pe minut furnizau 50 de cai-putere furnizează azi, cu un
consum de cărbuni redus, 100 de cai-putere... Maşina cu vapori
modernă, având acelaşi număr de cai-vapori nominali, este pusă în
mişcare cu o forţă mai mare ca înainte din cauza perfecţionărilor aduse
construcţiei sale, din cauza dimensiunilor reduse şi a construcţiei
cazanelor etc. Prin urmare, cu toate că lucrează acelaşi număr de mâini
ca mai înainte în raport cu numărul de cai-putere nominali, totuşi
lucrează mâini mai puţine în raport cu maşina de lucru propriu-zisă.»170
În anul 1850 fabricile Regatului Unit utilizau 134.217 cai-putere
nominali pentru a pune în mişcare 25.638.716 fusuri şi 301.495
războaie. În anul 1856 numărul fusurilor şi al războaielor era respectiv
de 33.503.580 şi 369.205. Dacă numărul de cai-putere necesari ar fi
rămas acelaşi ca în 1850, în 1856 ar fi fost nevoie de 175.000 cai-putere.
După rapoartele oficiale, numărul lor era însă de 161.435, deci cu peste
10.000 de cai-putere mai puţin decât ar cere calculul pe baza anului

435
1850.171 «Faptele stabilite prin ultimul „return” din 1856 (statistica
oficială) sunt: că sistemul de fabrică se răspândeşte cu o rapiditate
extraordinară, că numărul mâinilor a scăzut în raport cu instalaţiile
mecanice, că maşina cu vapori pune în mişcare o greutate mai mare de
maşini, graţie economiei de forţă şi altor metode, şi că se obţine o
cantitate mai mare de produse, graţie maşinilor de lucru perfecţionate,
graţie metodelor de fabricaţie schimbate, graţie vitezei mărite a
maşinilor şi multor alte cauze.»172 «Marile perfecţionări aduse maşinilor
de tot felul le-au mărit foarte mult forţa productivă. Nu încape nicio
îndoială că reducerea zilei de muncă... a constituit impulsul pentru
aceste perfecţionări. Acestea din urmă, împreună cu eforturile mai
intense ale muncitorului, au făcut ca în ziua de muncă redusă (cu două
ore, deci cu 1/6) să se producă cel puţin tot atâta marfă ca mai înainte
într-o zi de muncă mai lungă.» 173
Modul în care îmbogăţirea fabricanţilor sporea odată cu
exploatarea mai intensivă a forţei de muncă se vede din însuşi faptul că
din 1838 până în 1850 creşterea proporţională medie a fabricilor engleze
care prelucrează bumbac etc. era de 32%, în timp ce între anii 1850 şi
1856 această creştere era de 86%.*
Oricât de însemnat a fost progresul industriei engleze în cei 8
ani dintre 1848 şi 1856, sub imperiul zilei de muncă de zece ore, el a
fost cu mult întrecut în cei şase ani următori, adică între 1856 şi 1862.
Astfel în industria de mătase, fusuri: 1.093.799 în 1856 şi 1.388.544 în
1862; războaie: 9.260 în 1856 şi 10.709 în 1862. În schimb, numărul
muncitorilor: 56.131 în 1856 şi 52.429 în 1862. ceea ce înseamnă un
spor al numărului fusurilor cu 26,9 % şi al războaielor cu 15,6%, cu o
scădere concomitentă a numărului muncitorilor cu 7%. În anul 1850 în
industria de worsted [camgarn] au fost utilizate 875.830 fusuri, în 1856:
1.324.549 (spor de 51,2%), iar în 1862: 1.289.172 (scădere de 2,7%).
Dacă se scad însă fusurile de dublat, care figurează în cifra anului 1856
dar nu în cea a anului 1862, numărul fusurilor a rămas mai mult sau mai
puţin staţionar de la 1856 încoace. În schimb însă, începând din anul
1850, viteza fusurilor şi a războaielor a fost în multe cazuri dublată.
Numărul războaielor mecanice în fabricile de worsted, în 1850: 32.617;
în 1856: 38.956, iar în 1862: 43.048. La aceste războaie au lucrat în
1850: 79.737 persoane; în 1856: 87.794 persoane, iar în 1862: 86.063,

436
din care însă copii sub 14 ani în 1850: 9.956; în 1856: 11.228, iar în
1862: 13.178. Prin urmare, cu toate că numărul războaielor este mult
sporit în 1862 faţă de 1856, numărul total al muncitorilor utilizaţi a
scăzut, iar numărul copiilor exploataţi a sporit.174
La 27 aprilie 1863 deputatul Ferrand declară în Camera
Comunelor: «Delegaţi ai muncitorilor din 16 districte din Lancashire şi
Cheshire, în numele cărora vorbesc, mi-au comunicat că din cauza
perfecţionării maşinilor munca în fabrici creşte mereu. Pe când înainte o
persoană cu două ajutoare deservea două războaie, în prezent o singură
persoană fără niciun ajutor deserveşte trei războaie şi nu e ceva
neobişnuit ca o persoană să deservească patru etc. Precum rezultă din
faptele ce mi s-au comunicat, o muncă de douăsprezece ore este
comprimată azi într-o perioadă de muncă de mai puţin de zece ore. Este
deci evidentă proporţia extraordinară în care au sporit în ultimii ani
eforturile muncitorilor din fabrici.» 175
Cu toate că inspectorii de fabrică laudă, aşadar, fără încetare şi
cu drept cuvânt rezultatele favorabile ale legilor industriale din 1844 şi
1850, ei admit totuşi că reducerea zilei de muncă a şi provocat o
intensificare a muncii care distruge sănătatea muncitorilor, deci însăşi
forţa de muncă. «Se pare că în cele mai multe fabrici de bumbac,
worsted şi mătase încordarea extenuantă, necesară pentru munca la
maşini, a căror viteză a fost mărită în ultimii ani într-un mod atât de
extraordinar, este una din cauzele excedentului de mortalitate în urma
bolilor de plămâni, constatat de doctorul Greenhow în recentul şi atât de
admirabilul său raport.»176 Nu încape nicio îndoială că tendinţa
capitalului de a se despăgubi printr-o mărire sistematică a gradului de
intensitate a muncii atunci când prelungirea zilei de muncă îi este odată
pentru întotdeauna închisă prin lege şi de a transforma orice
perfecţionare tehnică într-un mijloc pentru o stoarcere şi mai mare a
forţei de muncă va duce în curând la un nou punct crucial, în care o
nouă scădere a orelor de muncă va deveni inevitabilă.177 Pe de altă parte,
înaintarea vertiginoasă a industriei engleze din 1848 până în prezent,
adică din perioada zilei de muncă de zece ore, întrece pe cea din
perioada dintre 1833 şi 1847, adică perioada zilei de muncă de
douăsprezece ore, cu mult mai mult decât întrece aceasta din urmă
jumătatea de secol care a trecut de la introducerea sistemului de fabrică,

437
adică perioada zilei de muncă nelimitate.178

4. Fabrica

Am cercetat, la începutul acestui capitol, corpul fizic al fabricii,

structura sistemului maşinist. Am văzut apoi cum maşina sporeşte
materialul de exploatare uman al capitalului prin înglobarea muncii
femeilor şi copiilor, cum confiscă întreg timpul de viaţă al muncitorului
prin întinderea fără măsură a zilei de muncă şi cum, în sfârşit, progresul
ei, care permite confecţionarea unui produs din ce în ce mai mare într-un
timp din ce în ce mai scurt, serveşte ca mijloc pentru a pune în mişcare
în fiecare moment tot mai multă muncă, adică pentru a exploata forţa de
muncă cu o intensitate din ce în ce mai mare. Ne vom ocupa acum de
fabrica în ansamblul ei, şi anume în forma sa cea mai dezvoltată.
Doctorul Ure, Pindarul fabricii automate, o descrie pe de o parte
drept «cooperaţie a unor categorii diferite de muncitori, vârstnici şi
nevârstnici, care supraveghează cu îndemânare şi sârguinţă un sistem de
maşini productive pus în mişcare în mod continuu printr-o forţă centrală
(motorul prim)», iar pe de altă parte drept «un automat uriaş», compus
din nenumărate organe, mecanice sau dotate cu conştiinţă, care
acţionează toate într-un acord comun şi fără întrerupere în vederea
producerii unuia şi aceluiaşi obiect, în aşa mod încât toate aceste organe
sunt subordonate unei forţe motrice care se mişcă de la sine». Aceste
două definiţii nu sunt nicidecum identice. În cea dintâi muncitorul
colectiv combinat, adică organismul de muncă social, apare ca subiect
dominant, iar automatul mecanic ca obiect; în definiţia a doua automatul
însuşi este subiectul, iar muncitorii, ca organe conştiente, sunt doar
coordonate organelor sale inconştiente, şi subordonate, împreună cu
acestea, forţei motrice centrale. Prima definiţie este valabilă pentru orice
aplicaţiune posibilă a maşinismului în mare, iar cea de a doua
caracterizează aplicaţiunea sa capitalistă şi deci sistemul de fabrică
modern. Din această cauză îi şi place lui Ure să prezinte maşina centrală
de la care porneşte mişcarea nu numai drept un automat, ci şi drept un
autocrat. «În aceste ateliere mari puterea binefăcătoare a vaporului
strânge în jurul său zecile de mii de supuşi ai săi.»179
Odată cu instrumentul de muncă trece de la muncitor asupra

438
maşinii şi virtuozitatea în conducerea acestui instrument. Capacitatea de
acţiune a uneltei este emancipată de limitele personale ale forţei de
muncă omeneşti. Prin acest fapt baza tehnică pe care se întemeiază
diviziunea muncii în manufactură este suprimată. Locul ierarhiei dintre
muncitorii specializaţi, caracteristică manufacturii, îl ia deci, în fabrica
automată, tendinţa unei egalizări sau nivelări a muncilor pe care au a le
efectua auxiliarii maşinilor,180 locul deosebirilor produse în mod
artificial între muncitorii parţiali îl iau, în regulă generală, deosebirile
naturale de sex şi vârstă.
Dacă în fabrica automată reapare diviziunea muncii, ea constă
mai întâi în repartizarea unor muncitori între diferite maşini
specializate şi a unor mase de muncitori, care nu formează însă grupuri
diferenţiate, între diferitele secţiuni ale fabricii, unde lucrează la maşini-
unelte de acelaşi fel şi rânduite una lângă alta, astfel că între aceste
grupuri de muncitori nu există decât cooperaţie simplă. Grupul
diferenţiat al manufacturii este înlocuit prin legătura dintre muncitorul
principal şi câteva ajutoare. Deosebirea esenţială este aceea între
muncitorii care lucrează în mod efectiv la maşinile-unelte (se mai
adaugă câţiva muncitori pentru supravegherea, respectiv pentru
alimentarea motorului) şi simplele ajutoare (aproape exclusiv copii) ale
acestor muncitori la maşini. Între ajutoare se numără, mai mult sau mai
puţin, toţi «feeder»-ii (care nu fac decât să alimenteze maşinile cu
materialul de muncă). Alături de aceste categorii principale există un
personal numericeşte redus care se ocupă de controlul ansamblului
instalaţiilor şi de repararea lor continuă, ca ingineri, mecanici, tâmplari
etc. E o categorie de muncitori superioară, în parte cu pregătire
ştiinţifică şi în parte cu caracter meşteşugăresc, aflată în afara cercului
muncitorilor de fabrică şi fiindu-i doar ataşaţi.181 Această diviziune a
muncii este pur tehnică.
Orice muncă la maşină necesită o instruire timpurie a
muncitorului, pentru ca să înveţe să-şi adapteze propria sa mişcare
mişcării continue şi uniforme a unui automat. În măsura în care totalul
instalaţiilor mecanice formează el însuşi un sistem de maşini diferite,
combinate şi acţionând simultan, cooperaţia întemeiată pe aceste
instalaţii mecanice necesită şi ea repartizarea unor grupuri eterogene de
muncitori asupra maşinilor eterogene. Dar utilizarea maşinilor înlătură

439
necesitatea de a fixa această repartizare, ca în manufactură, prin legarea
continuă a aceloraşi muncitori de aceeaşi funcţie.182 Întrucât mersul de
ansamblu al fabricii nu porneşte de la muncitor, ci de la maşină,
persoanele pot fi schimbate în mod continuu, fără întreruperea
procesului de muncă. Dovada cea mai evidentă în această privinţă o
constituie sistemul de releuri pus în practică în timpul revoltei
fabricanţilor englezi din 1848—1850. În fine, rapiditatea cu care munca
la maşină poate fi învăţată în tinereţe, înlătură şi necesitatea formării
unei categorii speciale de muncitori la maşină.183 Iar serviciile
ajutoarelor pot în parte să fie înlocuite în fabrică prin maşini,184 iar în
parte ele permit, din cauza naturii lor cu totul simple, mutarea rapidă şi
continuă a persoanelor care fac această penibilă muncă.
Cu toate că din punct de vedere tehnic maşina înlătură vechiul
sistem al diviziunii muncii, el dăinuieşte totuşi mai întâi ca o tradiţie a
manufacturii menţinută în fabrică pe calea obişnuinţei, pentru ca apoi
capitalul să-l reproducă şi să-l consolideze în mod sistematic ca un
mijloc de exploatare a forţei de muncă, într-o formă şi mai abjectă.
Specialitatea permanentă de a mânui o unealtă parţială se transformă în
specialitate permanentă de a deservi o maşină parţială. Se abuzează de
maşină pentru a se transforma muncitorul însuşi, din copilărie, într-o
parte a unei maşini parţiale.185 În modul acesta nu numai că se
micşorează în mod simţitor cheltuielile necesare pentru propria sa
reproducere, dar se desăvârşeşte în acelaşi timp şi dependenţa sa totală
de ansamblul fabricii, deci de capitalist. Aici ca şi pretutindeni în altă
parte trebuie să facem distincţie între o mărire a productivităţii care se
datorează dezvoltării procesului social de producţie şi una care se
datorează exploatării capitaliste a acestui proces.
În manufactură şi în meserie muncitorul se serveşte de unealtă,
în fabrică el deserveşte maşina. Acolo mişcarea mijlocului de muncă
porneşte de la el, în timp ce aici el trebuie să urmeze acestei mişcări. În
manufactură muncitorii formează membre ale unui organism viu. În
fabrică există independent de ei un mecanism mort, căruia ei îi sunt
înglobaţi ca anexe vii. «Monotonia cenuşie a unei munci chinuitoare
nesfârşite, în care acelaşi proces mecanic este repetat mereu, se
aseamănă cu chinurile lui Sisif; supliciul muncii cade tot mereu,
asemenea stâncii din legendă, asupra muncitorului extenuat.»186 În timp

440
ce atacă până la extrem sistemul nervos, munca la maşină suprimă jocul
multilateral al muşchilor şi acaparează orice activitate liberă, fizică sau
intelectuală.187 Chiar şi uşurările aduse muncii devin un mijloc de
tortură, întrucât maşina nu-l eliberează pe muncitor de muncă, ci îi
eliberează munca de conţinut. Orice producţie capitalistă, întrucât nu
este numai proces de muncă, dar în acelaşi timp şi proces de
valorificare a capitalului, are acest caracter comun că nu muncitorul este
acela care utilizează condiţiunile de muncă, ci, invers, condiţiunile de
muncă sunt acelea care îl utilizează pe muncitor; însă abia prin efectul
maşinii această inversare dobândeşte realitate tehnică palpabilă. Prin
transformarea sa într-un automat, mijlocul de muncă i se opune
muncitorului, în cursul procesului de muncă însuşi în calitate de capital,
în calitate de muncă moartă, care domină şi stoarce forţa de muncă vie.
Separarea elementelor intelectuale ale procesului de producţie de munca
manuală şi transformarea lor în puteri ale capitalului asupra muncii se
desăvârşeşte, precum am indicat mai înainte, în marea industrie,
construită pe temelia maşinismului. Iscusinţa fragmentară a
muncitorului la maşină individual şi depersonalizat dispare ca un lucru
de nimic în faţa ştiinţei, în faţa imenselor forţe naturale şi în faţa muncii
sociale în masă, care sunt întruchipate în sistemul maşinist şi care
împreună cu acesta formează puterea «maistrului» (master [patron. —
N. T.]). Acest maistru, în al cărui creier maşina şi monopolul lui asupra
ei sunt indisolubil legate, le strigă deci cu dispreţ «mâinilor», în caz de
ciocnire de interese: “Muncitorii de fabrică ar trebui să-şi aducă aminte
că munca lor este în realitate o muncă specială de calitate foarte redusă;
că nicio altă muncă nu poate fi învăţată mai uşor şi nu este plătită mai
bine, dacă se ţine seama de calitatea ei; că niciuna nu poate fi însuşită
într-un timp atât de scurt şi într-o măsură atât de mare printr-o scurtă
instruire chiar şi a celui mai puţin pregătit. Maşinile patronului joacă de
fapt un rol cu mult mai important în domeniul producţiei decât munca şi
iscusinţa muncitorului, care se poate câştiga printr-o învăţătură de 6 luni
şi pe care o poate învăţa orice argat de la ţară.” 188
Subordonarea tehnică a muncitorului către mersul uniform al
mijlocului de muncă şi compoziţia particulară a organismului de muncă
din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vârste creează o
disciplină de cazarmă, care evoluează până ce devine regimul de fabrică

441
desăvârşit şi care dezvoltă în mod complet munca de supraveghere de
care am vorbit mai sus şi deci, în acelaşi timp, împărţirea muncitorilor
în muncitori manuali şi supraveghetori ai muncii, în simpli soldaţi
industriali şi în subofiţeri ai industriei. “Principala dificultate în fabrica
automată... consta... în disciplina necesară pentru a-i face pe oameni să
renunţe la obiceiurile lor anarhice în muncă şi pentru a-i identifica cu
regularitatea invariabilă a marelui automat. Dar întocmirea unui codice
de disciplină corespunzător nevoilor şi vitezei sistemului automat şi
reuşita lui aplicare era o muncă demnă de Hercule; aceasta este opera
nobilă a lui Arkwright! Chiar şi astăzi, când sistemul este organizat în
toată perfecţiunea sa, este aproape imposibil... să găseşti printre
muncitorii care au trecut de vârsta pubertăţii elemente utile pentru
sistemul automat.”189 Codicele industrial în care capitalul îşi formulează,
pe calea dreptului privat şi în mod autocratic, dominaţiunea samavolnică
asupra muncitorilor săi, şi anume fără separarea puterilor, atât de
îndrăgită de burghezie, şi fără sistemul reprezentativ, şi mai îndrăgit de
ea, nu este decât caricatura capitalistă a reglementării sociale a
procesului de muncă, reglementare care devine necesară odată cu
apariţia cooperaţiei pe scară mare şi cu aplicarea mijloacelor colective
de muncă, în special a maşinii. Locul biciului din mâna vătafului de
sclavi îl ia codul disciplinar al supraveghetorului. Bineînţeles că toate
pedepsele se reduc la amenzi şi reduceri de salarii, şi ingeniozitatea
legislativă a Licurgilor industriali face ca încălcarea legilor să le fie mai
rentabilă, dacă lucrul e posibil, decât observarea lor.190
Condiţiile materiale în care se face munca în fabrică nu le
menţionăm decât în treacăt. Toate organele simţurilor sunt vătămate în
aceeaşi măsură de temperatura ridicată în mod artificial, de atmosfera
încărcată cu impurităţi provenite din materia primă, de zgomotul
asurzitor etc., abstracţie făcând de pericolul de moarte pentru oamenii ce
se mişcă printre maşinile înghesuite, care dau, cu o regularitate
asemănătoare cu cea a anotimpurilor, comunicate de război din câmpul
muncii industriale.190a Economisirea mijloacelor sociale de producţie,
dezvoltată ca în seră abia în sistemul de fabrică, devine în acelaşi timp,
în mâna capitalului, un jaf sistematic al condiţiilor de viaţă ale
muncitorului în timpul muncii, un jaf de spaţiu, de aer, de lumină şi de
mijloace de protecţie personală împotriva acelor efecte ale procesului de

442
producţie care constitue un pericol pentru viaţă sau pentru sănătate, fără
să mai vorbim de măsuri care ar avea ca scop o mai mare comoditate
pentru muncitor.191 Oare nu are dreptate Fourier când consideră
fabricile drept «ocne atenuate»?192

5. Lupta dintre muncitor şi maşină

Lupta dintre capitalist şi muncitorul salariat începe cu însuşi

raportul de capital. Ea continuă în cursul întregii perioade
manufacturiere.193 Dar abia de la introducerea maşinii muncitorul luptă
împotriva mijlocului de muncă însuşi, împotriva modului material de
existenţă al capitalului. El se revoltă împotriva acestei forme
determinate a mijlocului de producţie, ca fiind baza materială a modului
de producţie capitalist.
Aproape toată Europa a trăit în cursul secolului al XVII-lea
revoltele muncitorilor împotriva aşa zisei Bandmühle (numită şi
Schnurmühle sau Mühlenstuhl), o maşină pentru ţesutul panglicilor şi al
ceaprazurilor.194 La sfârşitul primei treimi a secolului al XVII-lea un
fierăstrău mecanic pus în mişcare cu ajutorul vântului şi construit în
apropiere de Londra de către un olandez a fost distrus de mulţimea
înfuriată. Încă la începutul secolului al XVIII-lea fierăstraiele mecanice
puse în mişcare cu ajutorul apei învinseră cu greu, în Anglia, rezistenţa
populară susţinută de parlament. În 1758, când Everet construia prima
maşină hidraulică de tuns lâna, ea a fost arsă de câteva sute de oameni
rămaşi pe drumuri. Împotriva maşinilor de dărăcit (scribbling mills) şi
de cardat ale lui Arkwright, 50.000 de muncitori, care până atunci
trăiseră din dărăcitul lânii, se plânseră parlamentului. Distrugerile în
masă de maşini din districtele manufacturiere ale Angliei, distrugeri care
au avut loc în primii 15 ani ai secolului al XIX-lea, în special în urma
introducerii războiului mecanic, oferiră, sub numele de mişcarea
luddiţilor, guvernului antiiacobin al lui Sidmouth, Castlereagh etc.
pretextul pentru cele mai reacţionare măsuri de constrângere. E nevoie
de timp şi de experienţă până ce muncitorul învaţă să distingă maşina de
exploatarea ei capitalistă şi să-şi îndrepte atacurile nu împotriva
mijlocului material de producţie însuşi, ci împotriva formei sale sociale
de utilizare.195

443
 Luptele pentru salarii în cadrul manufacturii presupun
manufactura şi nu sunt nicidecum îndreptate împotriva existenţei ei.
Dacă formarea manufacturilor este combătută, acest lucru îl fac meşterii
breslaşi şi oraşele privilegiate, nu însă muncitorii salariaţi. Scriitorii
perioadei manufacturiere consideră deci, în general, diviziunea muncii
ca mijloc pentru înlocuirea virtuală a muncitorilor, dar nu pentru
îndepărtarea lor reală. Deosebirea aceasta este de la sine înţeleasă. Dacă
se spune, de pildă, că în Anglia ar fi nevoie de 100 de milioane de
oameni care, cu vechea torcătoare, să toarcă bumbacul pe care în prezent
îl filează 500.000 de oameni cu maşina, acest lucru nu înseamnă,
bineînţeles, că maşina a luat locul acestor milioane care nu au existat
niciodată. Acest lucru înseamnă doar că ar fi nevoie de multe milioane
de muncitori pentru a înlocui maşinile de filat. Dacă se spune,
dimpotrivă, că războiul mecanic a aruncat pe drumuri, în Anglia,
800.000 de ţesători, nu este vorba de maşini existente, care ar urma să
fie înlocuite de un anumit număr de muncitori, ci de un număr real de
muncitori care de fapt au fost înlocuiţi sau înlăturaţi de maşină. În
timpul perioadei manufacturiere, munca meseriaşului a rămas baza,
chiar dacă ea a fost descompusă în componentele sale. Noile pieţe
coloniale nu puteau fi îndestulate de numărul relativ redus al
muncitorilor, aşa cum se păstraseră din evul mediu, şi manufacturile
propriu-zise deschiseră noi domenii de producţie populaţiei rurale
alungate de pe pământurile sale, odată cu dizolvarea feudalismului. În
acea epocă, diviziunea muncii şi cooperaţia în ateliere îşi manifestau
deci mai mult latura pozitivă, anume că prin efectul lor muncitorii
ocupaţi devin mai productivi.196 E drept că, aplicate la agricultură,
cooperaţia şi combinarea mijloacelor de muncă în mâinile câtorva
provoacă revoluţii mari, bruşte şi violente ale modului de producţie şi
deci ale condiţiilor de viaţă şi ale mijloacelor de muncă la populaţia
rurală, lucru care în multe ţări se întâmplă cu mult timp înaintea
perioadei marii industrii. Dar această luptă se dă la început mai mult
între marii şi micii proprietari de pământ decât între capital şi munca
salariată; pe de altă parte, în măsura în care muncitorii sunt înlocuiţi prin
mijloace de muncă, prin oi, cai etc., actele directe de violenţă formează
aici, în prima linie, condiţiile revoluţiei industriale. Mai întâi muncitorii
sunt alungaţi de pe pământurile lor şi apoi vin oile. Abia furtul de

444
pământ pe o scară largă, cum a fost cel din Anglia, îi pregăteşte marii
agriculturi câmpul de aplicaţiune.196a În începuturile sale această
revoluţie în agricultură pare deci mai mult o revoluţie politică.
Sub forma de maşină, mijlocul de muncă devine imediat un
concurent al muncitorului însuşi.191 Autovalorificarea capitalului cu
ajutorul maşinii stă în raport direct cu numărul muncitorilor ale căror
condiţii de existenţă sunt distruse de maşină. Întreg sistemul producţiei
capitaliste se întemeiază pe faptul că muncitorul îşi vinde, ca marfă,
forţa sa de muncă. Diviziunea muncii reduce această forţă de muncă la
îndemânarea cu totul specializată de a mânui o unealtă parţială. Îndată
ce mânuirea uneltei este încredinţată maşinii, dispare, odată cu valoarea
de întrebuinţare a forţei de muncă, şi valoarea sa de schimb. Muncitorul
nu mai poate fi plasat, asemenea monedei scoase din circulaţie. Acea
parte a clasei muncitoare, pe care maşina o transformă în felul acesta în
populaţie superfluă, adică în populaţie care nu mai este direct necesară
autovalorificării capitalului, dispare, pe de o parte, în lupta inegală
dintre vechea exploatare meşteşugărească şi manufacturieră şi cea
maşinistă, şi se revarsă, pe de altă parte, în toate ramurile mai uşor
accesibile ale industriei, mărind în mod excesiv oferta braţelor de muncă
şi reducând astfel preţul forţei de muncă sub valoarea ei. Ca o mare
consolare pentru muncitorii pauperizaţi, se susţine, pe de o parte, că
suferinţele lor nu sunt decât «trecătoare» («a temporary
inconvenience»), pe de altă parte că maşina nu cuprinde o anumită
ramură de producţie în totalitatea ei decât în mod progresiv, astfel că
volumul şi intensitatea acţiunii sale nimicitoare sunt reduse. Prima
consolare se bate cap în cap cu cea de a doua. Acolo unde maşina
cuprinde o ramură de producţie în mod progresiv, ea provoacă mizerie
cronică în pătura de muncitori care concurează cu ea. Acolo unde
trecerea este rapidă, efectul este acut şi cuprinde mase mari de oameni.
Istoria universală nu cunoaşte un spectacol mai îngrozitor decât
dispariţia lentă, întinsă asupra câtorva decenii şi încheiată, în fine, în
1838, a ţesătorilor manuali de bumbac din Anglia. Mulţi dintre ei au
murit de foame, alţii au mai vegetat mult timp împreună cu familiile lor,
neprimind decât 21/2 pence pe zi.198 Dimpotrivă, introducerea maşinilor
de bumbac în Anglia a avut un efect acut asupra Indiei Orientale, al
cărei guvernator general constata în 1834—1835: «Mizeria nu găseşte

445
ceva asemănător în istoria comerţului. Oasele ţesătorilor de bumbac
albesc câmpiile Indiei.» E drept că, în măsura în care ţesătorii părăseau
această lume trecătoare, maşina nu le aducea decât «inconveniente
trecătoare». De altfel, efectul” trecător” al maşinii este permanent,
pentru că ea cuprinde în continuu ramuri noi ale producţiei. Caracterul
de independenţă şi de înstrăinare, pe care în general modul de producţie
capitalist îl imprimă condiţiilor de muncă şi produsului muncii în raport
cu muncitorul, se transformă deci, odată cu introducerea maşinii, într-un
antagonism complet.199 Astfel se explică şi revolta brutală, de la început,
a muncitorului împotriva mijlocului de muncă.
Mijlocul de muncă îl omoară pe muncitor. E drept că acest
antagonism direct apare în modul cel mai palpabil ori de câte ori o
maşină nou introdusă concurează cu modul de exploatare tradiţional,
meşteşugăresc sau manufacturier. Dar în cadrul însuşi al marii industrii,
perfecţionarea continuă a maşinilor şi dezvoltarea sistemului automat
are un efect analog. «Scopul permanent al maşinilor perfecţionate este
de a reduce munca de mână, sau de a completa o verigă în lanţul de
producţie al fabricii prin înlocuirea aparatelor umane cu aparate de
fier.»200 «Aplicarea forţei aburului sau a forţei hidraulice la maşinile
care până în prezent fuseseră puse în mişcare cu mâna este un eveniment
care se întâmplă în fiecare zi... Perfecţionările mai mici ale maşinăriei,
care au ca scop o economisire de forţă motrice, o îmbunătăţire a
produsului, o sporire a producţiei în acelaşi interval de timp, sau
înlocuirea unui copil, a unei femei sau a unui bărbat, sunt continue şi, cu
toate că în aparenţă nu sunt prea importante, ele dau totuşi rezultate
însemnate.»201 «Pretutindeni unde o operaţie cere multă iscusinţă şi o
mână sigură, ea este luată cât se poate mai repede din mâinile
muncitorului prea iscusit, care de multe ori înclină spre neregularităţi de
tot felul, şi este încredinţată unui mecanism special, care e atât de bine
pus la punct încât şi un copil îl poate supraveghea.»202 «În sistemul
automat talentul muncitorului este încetul cu încetul înlăturat.»203
«Perfecţionarea maşinilor nu provoacă numai o reducere a numărului
muncitorilor adulţi întrebuinţaţi pentru obţinerea unui anumit rezultat,
dar ea înlocuieşte o anumită clasă de indivizi prin altă clasă, o clasă mai
iscusită prin alta mai puţin iscusită, adulţi prin copii, bărbaţi prin femei.
Toate aceste schimbări provoacă fluctuaţiuni continue în mărimea

446
salariului.»204 «Maşinile elimină în mod continuu pe adulţi din
fabrică.»205 Elasticitatea extraordinară a sistemului maşinilor, urmare a
experienţei practice acumulate, a volumului deja existent al mijloacelor
mecanice şi a progresului continuu al tehnicii, ne-a fost ilustrată de
înaintarea lui vertiginoasă sub presiunea zilei de muncă reduse. Dar cine
ar fi bănuit în 1860, anul de prosperitate culminantă a industriei engleze
a bumbacului, perfecţionările rapide ale instalaţiilor mecanice şi
deplasarea corespunzătoare a muncii de mână pe care aveau să le
provoace cei trei ani următori, sub imboldul războiului civil american?
Dintre relatările oficiale ale inspectorilor de fabrică englezi în această
materie, nu vom reţine aici decât câteva exemple. Un fabricant din
Manchester declară: «În loc de 75 maşini de cardat nu ne mai sunt
necesare acum decât 12, care dau aceeaşi cantitate de produs de calitate
tot atât de bună, dacă nu şi mai bună... Economia de salariu este de 10 l.
st. pe săptămână, iar aceea de pierdere de bumbac e de 10%.» Într-o
filatură fină din Manchester a fost «înlăturat, prin mărirea vitezei şi prin
adoptarea unui şir de procese automate (self-acting), un sfert din
numărul muncitorilor dintr-o secţie şi mai mult de jumătate din cel din
altă secţie, în timp ce maşina de pieptănat, luând locul celei de a doua
maşini de cardat, a redus în mod apreciabil numărul mâinilor utilizate în
atelierul de cardat». Altă filatură socoteşte că economia totală de
«mâini» pe care a făcut-o e de 10%. Domnii Gilmore, filatori din
Manchester, declară: «Socotim că economia de mâini şi de salariu pe
care am făcut-o în blowing departement [camerele de amestec] prin
noile maşini introduse, este de o treime plină... în jack frame şi în
drawing frame room [secţia de bobinat şi de laminat], economia de cost
şi de mâini este de aproximativ o treime; în atelierul de tors costul e cu
aproximativ o treime mai mic. Dar nu numai atât; atunci când firele
noastre merg la ţesătorie, ele sunt atât de perfecţionate în urma aplicării
instalaţiilor noi, că ele dau o ţesătură mai bună şi în cantitate mai mare
decât se făcea cu firele produse de maşinile vechi.»206 Inspectorul de
fabrică A. Redgrave observă în această privinţă: «Reducerea numărului
muncitorilor, care are loc concomitent cu o sporire a producţiei, face
progrese rapide; în fabricile de lână a început, nu de mult, o nouă
reducere a mâinii de lucru, reducere care continuă şi acum; acum câteva
zile un învăţător de lângă Rochdale mi-a declarat că enorma scădere a

447
frecvenţei în şcolile de fete nu se datorează numai crizei apăsătoare, ci şi
modificărilor în instalaţiile mecanice ale industriei lânii, în urma cărora
s-a făcut o reducere medie de 70 de lucrători cu jumătate de timp.»207
Rezultatul total al perfecţionărilor mecanice din industria
engleză a bumbacului, datorate războiului civil american, se vede din
următorul tabel:

Numărul fabricilor
1858 1861 1868
Anglia şi Ţara 2.046 2.715 2.405
Galilor
Scoţia 152 163 131
Irlanda 12 9 13
Regatul Unit 2.210 2.887 2.549
Numărul războaielor mecanice
Anglia şi Ţara 275.590 368.125 344.719
Galilor
Scoţia 21.624 30.110 31.864
Irlanda 1.633 1.757 2.746
Regatul Unit 298.847 399.992 379.329

Numărul fusurilor
Anglia şi Ţara 25.818.576 28.352.152 30.478.228
Galilor
Scoţia 2.041.129 1.915.398 1.397.546
Irlanda 150.512 119.944 124.240
Regatul Unit 28.010.217 30.387.494 32.000.014
Numărul persoanelor ocupate
Anglia şi Ţara 341.170 407.598 357.052
Galilor
Scoţia 34.698 41.237 39.809
Irlanda 3.345 2.734 4.203
Regatul Unit 379.213 451.569 401.064

Din 1861 până în 1868 au dispărut deci 338 fabrici de bumbac;

cu alte cuvinte, instalaţii mecanice mai productive şi de proporţii mai

448
mari au fost concentrate în mâinile unui număr mai mic de capitalişti.
Numărul războaielor mecanice a scăzut cu 20.663; dar în acelaşi timp
produsul lor sporise, astfel că un război perfecţionat producea acum mai
mult decât unul vechi. În fine, numărul fusurilor crescu cu 1.612.541, în
timp ce numărul muncitorilor utilizaţi scăzu cu 50.505. Mizeria
«trecătoare» cu care criza bumbacului îi strivea pe muncitori a fost
sporită şi consolidată prin progresul rapid şi continuu al maşinismului.
Dar maşina nu acţionează numai ca un concurent mult superior,
gata în orice moment să-l facă “superfluu” pe muncitorul salariat.
Capitalul o proclamă şi o mânuieşte în gura mare şi în mod deliberat
drept forţă potrivnică muncitorului. Ea devine cel mai puternic mijloc
de luptă pentru înăbuşirea revoltelor muncitoreşti periodice, a grevelor
etc. Împotriva autocraţiei capitalului.208 După Gaskell, însăşi maşina cu
vapori a fost un antagonist al «puterii omeneşti», punându-l pe capitalist
în situaţia de a anihila pretenţiile crescânde ale muncitorilor, pretenţii
care ameninţau să ducă la criză sistemul de fabrică aflat la începuturile
sale.209 S-ar putea scrie o întreagă istorie a invenţiilor din 1830 încoace,
care n-au apărut decât ca arme ale capitalului împotriva mişcărilor
muncitoreşti. Amintim înainte de toate de selfacting mule, pentru că ea
inaugurează o epocă nouă a sistemului automat.210
În declaraţia sa, făcută în faţa lui Trades' Unions Commission,
Nasmyth, inventatorul ciocanului mecanic, face următoarele relatări
asupra perfecţionărilor de maşini pe care le-a introdus în urma grevei
îndelungate şi de proporţii mari a muncitorilor la maşină din 1851:
«Particularitatea caracteristică a perfecţionărilor noastre mecanice
moderne este introducerea de maşini-unelte automate. Ceea ce un
muncitor la maşină trebuie să facă în prezent — şi ceea ce orice băiat
poate să facă — nu e să muncească el însuşi, ci să supravegheze
frumoasa muncă a maşinii. Întreaga categorie de muncitori care
depindeau în mod exclusiv de dexteritatea lor este acum înlăturată. Mai
înainte utilizam patru băieţi la un muncitor. Graţie noilor combinaţii
mecanice, am redus numărul bărbaţilor adulţi de la 1.500 la 750.
Urmarea a fost o sporire importantă a profitului meu.»
Ure spune despre o maşină de imprimat în culori utilizată în
imprimeriile de stambă: «În fine, capitaliştii au căutat să se elibereze de
această sclavie insuportabilă (adică de stipulaţiile neplăcute din

449
contractele cu muncitorii), făcând apel la resursele ştiinţei, şi în scurt
timp ei au fost reintegraţi în drepturile lor legitime, adică acelea ale
creierului asupra celorlalte părţi ale corpului.» Despre o invenţie pentru
apretatul urzelii, invenţie a cărei cauză imediată fusese o grevă, el spune
următoarele: «Hoarda nemulţumiţilor, care se considera de neînvins la
adăpostul vechilor fortificaţii ale diviziunii muncii, s-a văzut astfel luată
din flanc şi cu mijloacele de apărare distruse de către tactica mecanică
modernă. Ea a fost nevoită să capituleze fără condiţii.» Despre invenţia
selfacting mulei el spune: «Ea avea menirea să restabilească ordinea
între clasele industriale... Această invenţie confirmă doctrina, dezvoltată
de noi de mult, după care capitalul, punând ştiinţa în serviciile sale,
reduce întotdeauna la docilitate mâna rebelă a muncii.»211 Cu toate că
scrierea lui Ure a apărut în 1835, deci într-o epocă în care sistemul de
fabrică era încă relativ slab dezvoltat, ea rămâne totuşi expresia clasică
a spiritului de fabrică, nu numai din cauza cinismului său deschis, dar şi
din cauza naivităţii cu care divulgă contradicţiile absurde din creierii
capitaliştilor. Astfel, după ce dezvoltă «doctrina» după care capitalul,
ajutat de ştiinţa pusă în solda sa, «reduce întotdeauna la docilitate mâna
rebelă a muncii», autorul se indignează împotriva faptului «că dintr-un
anumit loc ea (ştiinţa fizico-mecanică) este acuzată că se pune la
dispoziţia despotismului unor capitalişti bogaţi, pretându-se a servi ca
mijloc de asuprire a claselor sărace». După ce a predicat în lung şi în lat
cât de avantajoasă este dezvoltarea rapidă a maşinismului pentru
muncitori, el le spune să se ferească a grăbi dezvoltarea maşinilor prin
spiritul lor refractar, prin greve etc. «Asemenea revolte violente», spune
el, «arată miopia omenească în postura ei cea mai condamnabilă, în
postura unui om care se transformă în propriul său călău.» Cu câteva
pagini mai înainte se spune dimpotrivă: «Fără ciocnirile violente şi fără
întreruperile cauzate de concepţiile eronate ale muncitorilor, sistemul de
fabrică s-ar fi dezvoltat cu o rapiditate şi mai mare şi cu mai mult folos
pentru toate părţile interesate.» Apoi exclamă din nou: «Din fericire
pentru populaţia regiunilor industriale ale Marii Britanii, perfecţionările
în mecanică nu se fac decât încet-încet.» «Pe nedrept», spune el, «li se
aduce maşinilor învinuirea că reduc salariul adulţilor prin aceea că
înlocuiesc o parte din ei, astfel că numărul lor întrece nevoia de braţe de
muncă. Ele sporesc în schimb cererea de copii pentru muncă şi urcă

450
astfel mărimea salariului lor.» Acelaşi autor, atât de darnic cu
consolările, apără pe de altă parte nivelul scăzut al salariilor pe care le
primesc copiii, cu argumentul că acest nivel scăzut «îi face pe părinţi să
nu-şi trimită copiii prea devreme la fabrică». Toată cartea sa este o
apologie a zilei de muncă nelimitate, iar atunci când legea interzice
înjugarea la muncă a copiilor sub 13 ani pentru mai mult decât 12 ore pe
zi, sufletul său liberal îşi aminteşte de timpurile cele mai întunecate ale
evului mediu. Lucrul acesta nu-l împiedică să-i invite pe muncitorii din
fabrici să fie recunoscători providenţei, care, cu ajutorul maşinii, «le-a
dat timpul liber necesar pentru a reflecta asupra intereselor lor
nemuritoare».212

6. Teoria compensării privitoare la muncitorii înlocuiţi de maşini

O serie întreagă de economişti burghezi, ca James Mill,

MacCulloch, Torrens, Senior, J. St. Mill etc., susţin că orice maşină care
înlocuieşte muncitori eliberează întotdeauna, în mod concomitent şi
necesar, un capital adecvat pentru utilizarea aceloraşi muncitori.213
Să presupunem că un capitalist utilizează 100 de muncitori, să
zicem într-o manufactură de tapete, plătind fiecăruia câte 30 l. st. anual.
Capitalul variabil pe care el îl avansează pe timp de un an este deci de
3.000 l. st. Să presupunem că el concediază 50 de muncitori şi utilizează
pe ceilalţi 50 la o maşină care îl costă 1.500 l. st. Pentru a simplifica
lucrurile, facem abstracţie de clădiri, cărbuni etc. Să mai presupunem că
materia primă consumată în timp de un an costă, ca şi mai înainte, 3.000
l. st.214 Această metamorfoză «a eliberat» oare vreun capital? În vechiul
mod de exploatare, totalul sumei avansate de 6.000 l. st. consta pe
jumătate din capital constant şi pe jumătate din capital variabil. În
prezent ea constă din 4.500 l. st. capital constant (3.000 l. st. pentru
materii prime şi 1.500 pentru maşini) şi 1.500 l. st. capital variabil.
Partea variabilă a capitalului, adică aceea care se transformă în forţă de
muncă vie, nu mai formează o jumătate din capitalul total, ci numai un
sfert. În loc să fie eliberat, capitalul este legat într-o formă în care
încetează de a mai fi schimbat cu forţa de muncă, adică transformat din
capital variabil în capital constant. Celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, capitalul de 6.000 l. st. nu mai poate să utilizeze niciodată

451
mai mult de 50 de muncitori. Cu orice perfecţionare a maşinii el
utilizează muncitori mai puţini. Dacă maşina nou introdusă ar costa mai
puţin decât costă împreună forţa de muncă şi uneltele de muncă
înlocuite de ea*, de pildă în loc de 1.500 numai 1.000 l. st., un capital
variabil de 1.000 l. st. ar fi transformat sau legat în capital constant, în
timp ce un capital de 500 l. st. ar fi eliberat. Presupunând acelaşi salariu
anual, acest din urmă capital formează un fond pentru utilizarea a
aproximativ 16 muncitori — în timp ce numărul celor concediaţi este de
50 — ba chiar pentru utilizarea a mult mai puţin de 16 muncitori,
întrucât, pentru a fi transformate în capital, cele 500 l. st. trebuie şi ele la
rândul lor să fie transformate în parte în capital constant, astfel că iarăşi
numai în parte ele pot fi transformate în forţă de muncă.
Dar să mai presupunem că fabricarea maşinii celei noi dă de
lucru unui număr mai mare de mecanici; şi acest fapt să constituie o
compensaţie pentru tapetierii aruncaţi pe drumuri? În cel mai bun caz
fabricarea maşinii dă de lucru unui număr mai mic de muncitori decât
numărul muncitorilor înlocuiţi de ea. Suma de 1.500 l. st., care nu
reprezenta decât salariul tapetierilor concediaţi, reprezintă acum, sub
forma de maşină, următoarele: 1. valoarea mijloacelor de producţie
necesare pentru confecţionarea maşinii; 2. salariul muncitorilor
mecanici care o confecţionează; 3. plusvaloarea pe care o încasează
«maistrul» lor. Se mai adaugă apoi faptul că, odată terminată, maşina nu
trebuie reînnoită până la moartea ei. Pentru a da deci de lucru în mod
continuu numărului suplimentar de muncitori mecanici, un fabricant de
tapete trebuie să înlocuiască muncitorii prin maşini.
Şi de fapt apologeţii amintiţi nu se gândesc la acest fel de
eliberare a capitalului. Ei se gândesc la mijloacele de subzistenţă ale
muncitorilor eliberaţi. Nu se poate tăgădui că în cazul de mai sus, de
pildă, maşina nu numai că eliberează 50 de muncitori, făcându-i astfel
«disponibili», dar în acelaşi timp ea desfiinţează legătura dintre aceşti
muncitori şi o cantitate de mijloace de subzistenţă în valoare de 1.500 l.
st., “eliberând” astfel aceste mijloace de subzistenţă. Faptul simplu şi
nicidecum nou că maşina îi taie muncitorului mijloacele de subzistenţă,
înseamnă deci în limbajul economiştilor că maşina eliberează mijloace
de subzistenţă pentru muncitor sau le transformă în capital pentru
utilizarea lui. Se vede deci că totul depinde de modul în care ne

452
exprimăm. Nominibus mollire licet mala. [E permis să atenuezi relele cu
ajutorul termenilor.]
În conformitate cu această teorie, mijloacele de subzistenţă în
valoare de 1.500 l. st. erau un capital valorificat prin munca celor 50 de
tapetieri concediaţi. Acest capital îşi pierde, aşadar, utilizarea în
momentul în care cei cincizeci intră în vacanţă şi nu are linişte până nu
găseşte un nou “plasament” în care menţionaţii cincizeci pot să-l
consume din nou în mod productiv. Mai devreme sau mai târziu,
capitalul şi muncitorii trebuie să se întâlnească deci din nou, şi
compensarea e gata efectuată. Suferinţele muncitorilor înlocuiţi de
maşini sunt deci tot atât de trecătoare ca şi bogăţiile lumii acesteia.
Niciodată mijloacele de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st. nu
se aflau în faţa muncitorilor sub formă de capital. Ceea ce se afla în faţa
lor sub formă de capital erau cele 1.500 l. st., care acum au fost
transformate în maşini. Privite mai de aproape, cele 1.500 l. st. nu
reprezentau nimic altceva decât o parte a tapetelor produse anual de cei
50 de muncitori concediaţi, pe care ei o primeau drept salariu de la
patronul lor în formă de bani, în loc să o primească în natură. Cu
tapetele transformate în 1.500 l. st. ei cumpărau mijloace de subzistenţă
de aceeaşi valoare. Aceste mijloace de subzistenţă nu existau deci pentru
ei în calitate de capital, ci în calitate de mărfuri, iar ei la rândul lor nu
existau pentru aceste mărfuri în calitate de muncitori salariaţi, ci în
calitate de cumpărători. Faptul că maşina i-a «eliberat» de mijloacele de
cumpărare îi transformă din cumpărători în necumpărători. De aici o
scădere a cererii pentru acele mărfuri. Voila tout. [Asta e tot.] Dacă
această scădere a cererii nu este compensată printr-o cerere sporită din
altă parte, preţul de piaţă al mărfurilor scade. Dacă fenomenul durează
un timp mai îndelungat şi are proporţii mai mari, urmarea este o
deplasare a muncitorilor utilizaţi în producţia acelor mărfuri. O parte a
capitalului care producea mai înainte mijloace de subzistenţă necesare
este reprodusă în altă formă. În timpul scăderii preţurilor de piaţă şi al
deplasării capitalului, muncitorii utilizaţi în producţia mijloacelor de
subzistenţă necesare sunt şi ei «eliberaţi» de o parte a salariului lor. În
loc să dovedească deci că prin eliberarea muncitorilor de mijloacele de
subzistenţă maşina le transformă concomitent pe acestea din urmă în
capital care va da de lucru acestor muncitori, domnul apologet

453
dovedeşte, dimpotrivă, cu ajutorul verificatei legi a cererii şi ofertei, că
maşina aruncă pe drumuri muncitorii nu numai în ramura de producţie
în care ea este introdusă, dar şi în ramurile de producţie în care nu este
introdusă.
Faptele reale, travestite de optimismul economist, sunt
următoarele: Muncitorii înlocuiţi de maşină sunt aruncaţi din atelier pe
piaţa braţelor de muncă şi măresc aici numărul forţelor de muncă deja
disponibile pentru exploatarea capitalistă. În secţiunea a şaptea se va
vedea că acest efect al maşinii, care ne este prezentat aici drept o
compensaţie în favoarea clasei muncitoare, îl loveşte dimpotrivă pe
muncitor ca un flagel teribil. Aici doar atât: E drept că muncitorii
aruncaţi dintr-o ramură industrială îşi pot căuta o utilizare în altă
ramură. Dacă ei găsesc o asemenea utilizare şi dacă legătura dintre ei şi
mijloacele de subzistenţă eliberate este astfel refăcută, lucrul acesta se
întâmplă cu ajutorul unui capital nou, suplimentar, care caută plasament,
nicidecum însă cu ajutorul unui capital care a funcţionat şi mai înainte şi
care acum e transformat în maşini. Dar şi în acest caz, cât de reduse sunt
perspectivele pentru aceşti muncitori! Schilodiţi de diviziunea muncii,
nenorociţii aceştia valorează atât de puţin în afara vechii lor sfere de
muncă, încât nu au acces decât la câteva ramuri de muncă inferioare,
deci întotdeauna suprapopulate şi prost plătite.215 Spre deosebire de
aceasta, orice ramură industrială atrage în fiecare an un nou curent de
oameni care îi pune la dispoziţie contingentul necesar pentru înlocuirea
şi sporirea normală a efectivului. În momentul în care maşina eliberează
o parte a muncitorilor utilizaţi până în prezent într-o ramură determinată
a industriei, materialul uman de rezervă este şi el supus unei noi
repartizări, fiind absorbit de alte ramuri de muncă, în timp ce victimele
iniţiale se prăpădesc şi decad în cea mai mare parte, în faza de tranziţie.
Nu încape nicio îndoială că maşina în sine nu este răspunzătoare
pentru «eliberarea» muncitorilor de mijloacele de subzistenţă. Ea
ieftineşte şi sporeşte produsul în ramura pe care o cuprinde şi lasă pentru
moment neschimbată cantitatea de mijloace de subzistenţă produse în
alte ramuri industriale. După introducerea maşinii, societatea posedă
deci o cantitate egală sau mai mare de mijloace de subzistenţă pentru
muncitorii deplasaţi ca înaintea introducerii ei, abstracţie făcând cu totul
de partea enormă a produsului anual care este risipită de cei care nu

454
muncesc. Şi aici este punctul culminant al apologeticii economiste!
Contradicţiile şi antagonismele inseparabile de aplicaţia capitalistă a
maşinii nu există, pentru că ele nu rezultă din maşina însăşi, ci din
aplicaţiunea ei capitalistă! Întrucât, aşadar, maşina, privită în sine,
reduce timpul de muncă, iar în utilizarea ei capitalistă ea prelungeşte
ziua de muncă, întrucât, în sine, ea uşurează munca, iar în aplicaţiunea
ei capitalistă ea îi măreşte intensitatea, întrucât, în sine, ea constituie o
victorie a omului asupra forţelor naturii, iar în exploatarea ei capitalistă
îl pune pe om sub jugul forţelor naturii, întrucât, în sine, ea sporeşte
avuţia producătorului, iar în aplicaţiunea ei capitalistă ea îl pauperizează
etc., economistul burghez declară pur şi simplu că dacă privim maşina
în sine vedem în mod clar că toate acele contradicţii palpabile nu sunt
decât simplă aparenţă a realităţii obişnuite, dar că în sine, deci şi în
teorie, ele nu există. În felul acesta el se scuteşte de orice altă muncă
cerebrală şi îl mai împinge pe adversarul său la prostia de a combate nu
folosirea capitalistă a maşinii, ci maşina însăşi.
Economistul burghez nu neagă nicidecum că există şi unele
inconveniente temporare; dar unde există o medalie fără revers! Pentru
el altă utilizare a maşinii decât cea capitalistă este imposibilă. În
concepţia lui exploatarea muncitorului de către maşină este deci identică
cu exploatarea maşinii de către muncitor. Cine dezvăluie deci cum stau
lucrurile în realitate cu utilizarea capitalistă a maşinii, acela nu vrea
deloc aplicarea ei, acela este un adversar al progresului social!216 Exact
raţionamentul vestitului asasin Bill Sikes: «Domnilor juraţi, este
adevărat că acestui voiajor comercial i-a fost tăiată beregata. Nu este
însă vina mea, ci e vina cuţitului. Oare din cauza acestor inconveniente
temporare urmează să încetăm a utiliza cuţitul? Gândiţi-vă! Ce s-ar
întâmpla cu agricultura şi cu meseriile, fără cuţit? Oare nu este el tot atât
de salutar în chirurgie pe cât este de savant în anatomie? Şi nu este el un
auxiliar ascultător la orice ospăţ plăcut ? Desfiinţaţi cuţitul, şi ne
aruncaţi îndărăt în cea mai neagră barbarie.»216a
Cu toate că maşina înlătură în mod necesar muncitori în
ramurile de muncă în care este introdusă, ea poate să provoace totuşi o
sporire a numărului celor ocupaţi în alte ramuri de muncă. Efectul acesta
nu are însă nimic comun cu aşa-zisa teorie a compensării. Întrucât
produsul maşinii, de pildă un cot de ţesătură de maşină, este mai ieftin

455
decât produsul de mână corespunzător care a fost înlocuit de el, urmează
următoarea lege absolută: atunci când cantitatea totală a articolului
produs cu maşina rămâne egală cu cantitatea totală a produsului
meşteşugăresc sau manufacturier pe care el îl înlocuieşte, suma totală a
muncii utilizate scade. Sporul de muncă eventual necesar pentru
producerea mijloacelor de muncă înseşi, a maşinilor, a cărbunilor etc.,
trebuie să fie mai mic decât economia de muncă pe care o ocazionează
aplicarea maşinii. În caz contrar, produsul maşinii ar fi tot atât de scump
sau mai scump ca produsul de mână. Departe însă de a rămâne
neschimbată, cantitatea totală a articolului produs la maşină de un
număr mai mic de muncitori creşte de fapt mult peste cantitatea totală a
articolului meşteşugăresc înlocuit. Să presupunem că 400.000 de coţi de
ţesătură de maşină sunt produşi de un număr mai mic de muncitori decât
100.000 de coţi de ţesătură de mână. În produsul împătrit se află de
patru ori atâta materie primă. Producţia materiei prime trebuie deci
împătrită. În ceea ce priveşte însă mijloacele de muncă consumate, cum
sunt clădirile, cărbunii, maşinile etc., limita până la care poate să crească
munca suplimentară necesară pentru producerea lor se modifică odată
cu diferenţa dintre masa produsului de maşină şi masa produsului de
mână care poate fi confecţionat de acelaşi număr de muncitori.
Odată cu întinderea producţiei mecanice într-o ramură
industrială, sporeşte deci în primul rând producţia în celelalte ramuri
care îi livrează mijloacele de producţie. Proporţia în care creşte, prin
acest fapt, numărul muncitorilor utilizaţi depinde, dacă lungimea zilei de
muncă şi intensitatea muncii sunt date, de compoziţia capitalurilor
utilizate, adică de raportul dintre părţile lor constante şi variabile. La
rândul său, acest raport variază foarte mult cu proporţia în care maşina a
cuprins sau cuprinde ramurile de producţie respective. Numărul
oamenilor condamnaţi să muncească în minele de cărbuni şi de metal a
crescut în mod extraordinar odată cu progresul maşinismului în Anglia,
cu toate că această creştere este încetinită în ultimele decenii prin
utilizarea noilor maşini în industria minieră.207 Odată cu maşina apare
un nou fel de muncitor, producătorul ei. Ştim deja că exploatarea
maşinistă cuprinde şi această ramură de producţie pe o scară tot mai
masivă.218 Iar în ceea ce priveşte materia primă,219 nu există nicio
îndoială că, de pildă, înaintarea vertiginoasă a filaturilor de bumbac a

456
dat un impuls extraordinar culturii de bumbac în Statele Unite,
promovând nu numai comerţul cu sclavi africani, dar făcând în acelaşi
timp din creşterea de negri ocupaţia principală a aşa numitelor state
riverane sclavagiste. Când, în 1790, se făcu primul recensământ ai
sclavilor din Statele Unite, numărul lor era de 697.000; în 1861,
dimpotrivă, numărul lor se cifra la aproximativ patru milioane. Pe de
altă parte, este tot atât de bine stabilit că înflorirea industriei mecanice a
lânii a provocat, odată cu transformarea progresivă a terenurilor arabile
în păşuni de oi, alungarea în mase a muncitorilor agricoli şi
transformarea lor în «populaţie excedentară». Irlanda trece şi acum încă
printr-un proces prin efectul căruia populaţia sa, diminuată din 1845
până astăzi cu aproape jumătate, este şi mai departe redusă la măsura
care corespunde în mod exact nevoilor marilor săi proprietari de
pământuri şi celor ale domnilor fabricanţi de lână din Anglia.
Dacă maşina cuprinde anumite trepte prealabile sau
intermediare ale producţiei pe care un obiect de muncă trebuie să le
parcurgă până ajunge la forma sa finală, odată cu materialul de muncă
sporeşte şi cererea de muncă în ramurile încă meşteşugăreşti sau
manufacturiere în care intră produsul maşinii. Astfel filatura mecanică
furniza fire atât de ieftine şi atât de abundente, încât la început ţesătorii
de mână puteau să lucreze timpul plin fără cheltuială mai mare. În
modul acesta venitul lor spori.220 De aici un aflux de oameni la
ţesătoriile de bumbac, până ce, în cele din urmă, cei 800.000 de ţesători
de bumbac din Anglia care se formaseră sub influenţa maşinilor de filat
Jenny, throstle şi mule, au fost nimiciţi la rândul lor de războiul
mecanic. Tot astfel, sub influenţa stofelor de îmbrăcăminte fabricate pe
cale mecanică, sporeşte numărul croitorilor, croitoreselor şi
cusătoreselor etc., până ce apare maşina de cusut.
Corespunzător cu masa crescândă de materii prime, de produse
semifabricate, de instrumente de muncă etc. pe care le livrează
exploatarea maşinistă cu un număr relativ mic de muncitori, prelucrarea
acestor materii prime şi produse semifabricate se diferenţiază în
nenumărate subspecii, astfel că varietatea ramurilor sociale de producţie
creşte. Sistemul maşinist duce cu mult mai departe diviziunea socială a
muncii decât manufactura, pentru că el sporeşte într-o măsură cu mult
mai mare forţa productivă a ramurilor pe care le cuprinde.

457
 Rezultatul următor al maşinismului este că el măreşte
plusvaloarea şi în acelaşi timp masa produselor în care ea se
concretizează, mărind deci, odată cu substanţa din care se hrăneşte clasa
capitaliştilor şi accesoriile ei, înseşi aceste pături sociale. Bogăţia lor
crescândă şi numărul relativ tot mai redus al muncitorilor necesari
pentru producerea mijloacelor de subzistenţă primordiale produc, odată
cu nevoile de lux mai mari, în acelaşi timp mijloace noi pentru
satisfacerea acestor nevoi. O parte mai mare a produsului social se
transformă în plusprodus şi o parte mai mare a plusprodusului este
reprodusă şi consumată în forme mai rafinate şi mai variate. Cu alte
cuvinte: producţia de lux creşte. 221 Altă cauză a rafinării şi diferenţierii
produselor o constituie noile relaţii de pe piaţa mondială pe care le
creează marea industrie. Nu numai că mai multe articole de consum
străine sunt schimbate contra produselor autohtone, dar şi o cantitate
mai mare de materii prime, ingrediente, semifabricate etc. străine intră
în industria autohtonă ca mijloace de producţie. Odată cu aceste relaţii
de pe piaţa mondială sporeşte şi cererea de mână de lucru în industria
transporturilor, iar aceasta din urmă se scindează în numeroase subspecii
noi. 222
Sporirea mijloacelor de producţie şi de subzistenţă, însoţită de
scăderea relativă a numărului muncitorilor, provoacă o lărgire a
activităţii în ramuri industriale ale căror produse nu aduc roade decât
într-un viitor mai îndepărtat, cum sunt canale, docuri pentru mărfuri,
tuneluri, poduri etc. Apar acum, fie direct pe bază maşinistă, fie în orice
caz pe baza revoluţiei industriale generale corespunzătoare maşinii,
ramuri de producţie cu totul noi, şi deci noi câmpuri de activitate. Dar
participarea lor la producţia totală nu este deloc însemnată, şi anume
nici măcar în ţările cele mai dezvoltate. Numărul muncitorilor ocupaţi în
aceste ramuri industriale creşte în acelaşi raport în care este reprodusă
necesitatea muncii manuale celei mai brute. Ca principale industrii de
acest fel pot fi considerate în prezent uzinele de gaz, telegrafia,
fotografia, navigaţia cu vapoare şi căile ferate. Conform
recensământului din 1861 (pentru Anglia şi Ţara Galilor), au lucrat în
industria de gaz (uzine de gaz, producţie de aparate mecanice, agenţi ai
companiilor de gaz etc.) 15.211 persoane, în telegrafie 2.399, în
fotografie 2.366, în navigaţia cu vapoare 3.570 şi la căile ferate 70.599;

458
această din urmă cifră cuprinde aproximativ 28.000 de săpători
“necalificaţi”, ocupaţi mai mult sau mai puţin permanent, împreună cu
întreg personalul administrativ şi comercial. Numărul total al indivizilor
ocupaţi în aceste cinci industrii noi este deci de 94.145.
În fine, forţa productivă foarte mult mărită din sferele marii
industrii, însoţită, cum este, de o exploatare sporită atât intensiv cât şi
extensiv a forţei de muncă în toate celelalte sfere de producţie, permite
utilizarea neproductivă a unei părţi tot mai mari din clasa muncitoare şi,
în modul acesta, reproducerea tot mai masivă în special a vechilor sclavi
domestici sub numele de “personal casnic”, ca feciori, servante, lachei
etc. Conform recensământului din 1861, populaţia totală a Angliei şi a
Ţării Galilor era de 20.066.244 persoane, din care 9.776.259 bărbaţi şi
10.289.965 femei. Dacă se scade tot ce e prea bătrân sau prea tânăr
pentru muncă, toate femeile «neproductive», persoanele tinere şi copiii,
apoi păturile «ideologice», ca guvern, popi, jurişti, militari etc., mai
departe toţi aceia a căror ocupaţie exclusivă este consumarea muncii
altora în formă de rentă funciară, dobândă etc., în fine cerşetorii,
vagabonzii, criminalii etc., rămân, într-o evaluare brută, 8 milioane de
persoane de ambele sexe şi de cele mai diferite vârste, inclusiv toţi
capitaliştii care funcţionează într-un mod oarecare în producţie în
comerţ, în finanţe etc. Din aceste 8 milioane avem:

Muncitori agricoli (inclusiv ciobanii precum şi

1.098.261 persoane
argaţii şi slujnicele care locuiesc la arendaşi)
Toţi cei ocupaţi în fabricile de bumbac, lână,
worsted, in, cânepă, mătase şi iută, precum şi în 642.607223 persoane
fabricile mecanice de ciorapi şi de dantele
Toţi cei ocupaţi în minele de cărbuni şi de metal 565.835 persoane
Cei ocupaţi în uzinele metalurgice de orice fel
(furnale înalte, laminoare etc.) şi în manufacturile 396.998224 persoane
de metal de tot felul
Personal casnic 1.208.648225 persoane

Dacă adunăm numărul celor ocupaţi în toate fabricile textile cu

cel al personalului din minele de cărbuni şi de metal, obţinem cifra de
1.208.442; dacă îl adunăm cu cel al personalului din toate uzinele

459
metalurgice şi din manufacturile de metal, obţinem cifra de 1.039.605;
în ambele cazuri cifra obţinută este mai mică decât numărul sclavilor
domestici moderni. Ce rezultat înălţător al exploatării capitaliste a
maşinilor!

7. Repulsia şi atracţia muncitorilor odată cu dezvoltarea maşinismului.

Crizele industriei bumbacului

Toţi reprezentanţii serioşi ai economiei politice admit că

introducerea de noi maşini are un efect distrugător asupra muncitorilor
din meseriile şi manufacturile tradiţionale cu care aceste maşini intră
mai întâi în concurenţă. Aproape toţi varsă lacrimi de crocodil din cauza
robiei muncitorului de fabrică. Şi care e, totuşi, argumentul lor suprem?
E argumentul că, în ultimă instanţă, după grozăviile perioadei de
adaptare şi de dezvoltare, maşina înmulţeşte pe sclavii muncii, în loc ca,
în cele din urmă, să-i împuţineze! Da, economia politică se îmbată,
triumfând, cu teoria respingătoare, respingătoare pentru orice “filantrop”
care crede în necesitatea veşnică a modului de producţie capitalist, că
însăşi fabrica întemeiată pe sistemul maşinist înjugă la muncă, după o
anumită perioadă de creştere, după o «perioadă de tranziţie» mai scurtă
sau mai lungă, un număr mai mare de muncitori decât a aruncat pe
drumuri la început! 226
E drept că s-a văzut din câteva exemple, cum sunt de pildă
fabricile engleze de worsted şi de mătase, că la un anumit grad de
dezvoltare extinderea extraordinară a unor ramuri de producţie
industrială poate să meargă mână în mână cu o scădere nu numai
relativă, dar şi absolută a numărului de muncitori utilizaţi. În anul 1860,
când din ordinul parlamentului s-a efectuat un recensământ special al
tuturor fabricilor din Regatul Unit, circumscripţia inspectorului de
fabrică R. Baker, constând din districtele industriale Lancashire,
Cheshire şi Yorkshire avea 652 de fabrici; dintre acestea, 570 conţineau:
războaie mecanice 85.622, fusuri (cu excepţia fusurilor de dublat)
6.819.146, cai-putere în maşini cu vapori 27.439, în roţi hidraulice
1.390, persoane ocupate 94.119. În anul 1865, dimpotrivă, aceleaşi
fabrici conţineau: războaie 95.163, fusuri 7.025.031, cai-putere în
maşini cu vapori 28.925, în roţi hidraulice 1.445, persoane ocupate

460
88.913. Prin urmare, din 1860 până în 1865, aceste fabrici înregistraseră
un spor de 11% în războaie mecanice, de 3 % în fusuri, de 5 % în cai-
vapori, în timp ce, simultan, numărul persoanelor utilizate scăzu cu
5.5 %227. Între 1852 şi 1862 are loc o creştere remarcabilă a industriei
engleze a lânii, în timp ce numărul muncitorilor utilizaţi rămâne aproape
staţionar. «Faptul acesta arată în ce măsură importantă maşinile noi
introduse înlocuiseră munca din perioadele anterioare.»228 În anumite
cazuri concrete creşterea numărului muncitorilor de fabrică utilizaţi nu e
de multe ori decât aparentă, adică ea nu se datorează extinderii fabri-
cilor existente, întemeiate pe sistemul maşinist, ci anexării progresive a
unor ramuri secundare. Astfel, «sporirea numărului războaielor
mecanice şi a numărului de muncitori industriali utilizaţi la aceste
războaie, sporire care a avut loc între 1838 şi 1858, nu se datora, în
industria bumbacului (engleză), decât extinderii acestei ramuri de
activitate; în celelalte industrii însă ea se datora introducerii forţei
aburului la războaiele de ţesut covoare, panglici, pânzeturi etc., care
până în acel moment erau puse în mişcare de forţa musculară a
omului».229 Sporirea numărului acestor muncitori de fabrică nu era deci
decât expresia unei scăderi a totalităţii muncitorilor ocupaţi. În fine, se
face cu totul abstracţie aici de faptul că peste tot, cu excepţia fabricilor
metalurgice, elementul predominant al personalului de fabrică îl
formează muncitorii tineri (sub 18 ani), femeile şi copiii.
Se va înţelege însă uşor că, cu toată masa de muncitori pe care
exploatarea maşinistă îi înlătură de fapt sau îi înlocuieşte în mod virtual,
odată cu creşterea proprie a acestei exploatări, exprimată fie în
numărul sporit al fabricilor de aceeaşi speţă, fie în dimensiunile extinse
ale fabricilor existente, muncitorii de fabrică pot fi în cele din urmă mai
numeroşi decât muncitorii manufacturieri sau meseriaşii înlocuiţi de ei.
Să presupunem, de exemplu, că un capital de 500 1. st. utilizat într-o
săptămână constă, în vechiul mod de exploatare, din 2/5 parte constantă
şi din 3/5 parte variabilă, cu alte cuvinte că 200 1. st. sunt învestite în
mijloace de producţie, iar 300 l. st. în forţă de muncă, să zicem 1 l. st. de
muncitor. Cu introducerea maşinilor, compoziţia capitalului total se
modifică. Să presupunem că el se compune acum din 4/5 parte constantă
şi 1/6 parte variabilă, că deci în forţa de muncă nu se mai învestesc decât
100 1. st. Două treimi din muncitorii utilizaţi mai înainte sunt deci

461
concediaţi. Dacă această fabrică se extinde şi dacă — celelalte
condiţiuni rămânând neschimbate — capitalul total de 500, învestit,
creşte la 1.500, vor fi utilizaţi 300 de muncitori, adică atâţia câţi lucrau
înaintea revoluţiei industriale. În ipoteza unei noi creşteri a capitalului
învestit, la 2.000, vor fi utilizaţi 400 de muncitori, deci cu x/z mai mult
decât cu vechiul mod de exploatare. Din punct de vedere absolut,
numărul muncitorilor utilizaţi a crescut cu 100, din punct de vedere
relativ, adică în raport cu capitalul total avansat, el a scăzut cu 800, căci
în vechiul mod de exploatare capitalul de 2.000 1. st. ar fi utilizat 1.200
de muncitori în loc de 400. O scădere relativă a numărului muncitorilor
utilizaţi este deci compatibilă cu o creştere absolută a lui. Am presupus
mai sus că în timp ce capitalul total creşte, compoziţia sa rămâne
constantă, pentru că şi condiţiunile producţiei rămân constante.
Ştim însă că orice progres al maşinismului face ca partea
constantă a capitalului, constând din maşini, materii prime etc., să
crească, în timp ce partea variabilă, avansată pentru forţa de muncă,
scade, şi mai ştim că în niciun alt mod de exploatare perfecţionarea nu
este atât de constantă şi deci compoziţia capitalului total nu este atât de
variabilă ca aici. Această schimbare continuă este însă întreruptă în mod
tot atât de continuu prin momente de repaos şi prin simplă extindere
cantitativă pe bazele tehnicii date. Prin acest fapt numărul muncitorilor
utilizaţi creşte. Astfel, numărul total al muncitorilor din fabricile de
bumbac, lână, worsted, in şi mătase ale Regatului Unit nu era, în 1835,
mai mare decât 354.684, în timp ce în 1861 numai numărul ţesătorilor
mecanici (de ambele sexe şi de toate vârstele, începând de la cea de 8
ani) era de 230.654. E drept că această creştere apare mai puţin impor-
tantă, dacă ne gândim că ţesătorii manuali de bumbac, împreună cu
membrii familiilor lor, cărora tot ei le dădeau de lucru, mai erau încă în
1838, în Anglia, în număr de 800.000,230 fără să mai vorbim de ţesătorii
înlocuiţi de maşini în Asia şi pe continentul european.
În cele câteva observaţii pe care trebuie să le mai facem asupra
acestui punct, vom atinge, în parte, situaţiuni pur faptice, la care
expunerea noastră teoretică nu a ajuns încă.
Atâta timp cât sistemul maşinist se extinde, într-o ramură
industrială, în dauna meşteşugului tradiţional sau a manufacturii,
succesele sale sunt tot atât de sigure cum ar fi, de exemplu, succesul

462
unei armate înzestrate cu puşti moderne împotriva unei armate de arcaşi.
Această primă perioadă, în care maşina îşi cucereşte abia sfera de
acţiune, are o importanţă decisivă din cauza profiturilor extraordinare
care se realizează cu ajutorul maşinii. Aceste profituri nu numai că
formează, în sine, un izvor de acumulare accelerată, dar ele atrag în
sfera de producţie favorizată o parte importantă a capitalului social
adiţional, care ia naştere mereu şi care caută mereu noi posibilităţi de
investiţie. Avantajele speciale ale primei perioade de avânt impetuos se
repetă mereu în ramurile de producţie în care maşinile sunt introduse
pentru prima dată. Dar îndată ce sistemul de fabrică a câştigat o
întindere anumită şi a ajuns la un anumit grad de maturitate, îndată ce,
înainte de toate, propria sa bază tehnică, maşina, este produsă şi ea la
rândul ei cu ajutorul maşinilor, îndată ce extracţia de cărbuni şi de fier,
metalurgia şi transporturile sunt revoluţionate, îndată ce, în general, au
fost realizate condiţiunile de producţie generale corespunzătoare marii
industrii, acest mod de exploatare dobândeşte o elasticitate, o facultate
de extindere bruscă şi prin salturi, care nu are limite decât în materia
primă şi în piaţa de desfacere. Maşina provoacă, pe de o parte, o sporire
directă a materiei prime, aşa cum de exemplu cotton gin-ul a făcut ca
producţia de bumbac să sporească.231 Pe de altă parte, preţul scăzut al
produsului de maşină, precum şi mijloacele de transport şi de comu-
nicaţii revoluţionate sunt arme pentru cucerirea de pieţe noi.
Ruinându-le produsele meşteşugăreşti, maşinismul transformă cu forţa
aceste pieţe în câmpuri de producţie ale materiilor sale prime. Astfel
Indiile Orientale au fost împinse cu forţa spre producţia de bumbac,
lână, cânepă, iută, indigo etc., pentru Marea Britanie232
Transformarea continuă a muncitorilor din ţările marii industrii
în “populaţie excedentară” promovează emigrarea în stil mare şi
colonizarea unor ţări străine, care se transformă în izvoare de materii
prime pentru metropolă, aşa cum Australia, de pildă, s-a transformat
într-un izvor de lână.233 Apare o nouă diviziune a muncii, internaţională,
corespunzând cu sediile principale ale exploatării maşiniste, diviziune
care transformă o parte a globului pământesc în câmp de producţie prin
excelenţă agricol, lucrând pentru cealaltă parte a globului, devenită
câmp de producţie prin excelenţă industrial. Această revoluţie este
legată de anumite transformări în agricultură, care nu pot fi încă

463
cercetate aici.234
La sugestia domnului Gladstone, Camera Comunelor hotărî, în
ziua de 17 Februarie 1867, efectuarea unei statistici asupra tuturor
importurilor şi exporturilor de cereale şi de făină de orice fel făcute în şi
din Regatul Unit, între anii 1831 şi 1866. Redau mai jos cifrele
rezumative ale acestei statistici. Făina este redusă la quartere de grâu.
(Vezi tabelul Perioade cincinale şi anul 1866.)
Imensa extensibilitate prin salturi a sistemului de fabrică şi
dependenţa sa de piaţa mondială provoacă în mod necesar o producţie
febrilă, urmată de o suprasaturare a pieţelor, a căror contractare duce la
paralizie. Viaţa industriei se transformă în succesiunea unor perioade de
activitate mijlocie, de prosperitate, de supraproducţie, de criză şi de
stagnare. Incertitudinea şi nestabilitatea ocupaţiei şi deci a întreţinerii
muncitorului, determinate de sistemul maşinist, devin normale din cauza
acestor variaţii periodice ale ciclului industrial. Afară de perioadele de
prosperitate, între capitalişti se dă o luptă din cele mai înverşunate
pentru partea de loc pe care o ocupă fiecare pe piaţă. Această parte stă în
raport direct cu ieftinătatea produsului. Abstracţie făcând de întrecerea,
provocată de această situaţie, în utilizarea de maşini perfecţionate, care
înlocuiesc forţa de muncă, şi de noi metode de producţie, se ajunge de
fiecare dată la un punct în care există tendinţa de a se obţine ieftinirea
mărfii prin reducerea forţată a salariului sub valoarea forţei de muncă.235
Creşterea numărului muncitorilor de fabrică are deci drept
condiţie, o creştere proporţional mult mai rapidă a capitalului total
învestit în fabrici.

464
 Perioade cincinale şi anul 1866

1831- 1836- 1841- 1846- 1851- 1856- 1861- 1866

1835 1840 1845 1850 1855 1860 1865

1.096.373

2.389.729

2.843.865

8.776.552

8.345.237

10.912.612

15.009.871

16.457.340
Media anuală:
Import................ quartere 225.363

251.770

139.056

155.461

307.491

341.150

302.754

216.318
Media anuală:
Export................ quartere
871.110

2.137.959

2.704.809

8.621.091

8.037.746

10.572.462

14.707.117

16.241.122
Excedentul importului asupra
exportului anilor medii
24.621.107

25.929.507

27.262.569

27.797.598

27.572.923

28.391.544

29.381.460

29.935.404
Populaţia:
Numărul mediu anual în
fiecare perioadă
0,036

0,082

0,099

0,310

0,291

0,372

0,543

0,543

Cantitatea medie de grâu etc.,

în quartere, consumată de
fiecare individ, cu repartizare
egală asupra populaţiei, în
excedent peste producţia
indigenă

Acest proces are însă loc numai în cadrul perioadelor de flux şi

reflux ale ciclului industrial. Afară de aceasta, el este mereu întrerupt de
progresul tehnic care uneori înlocuieşte muncitorul în mod virtual,
alteori îl înlătură în mod efectiv. Aceste schimbări calitative în sistemul
maşinist înlătură în continuu un număr de muncitori din fabrică sau îi

465
închide porţile în faţa afluxului de muncitori tineri, în timp ce simpla
extindere cantitativă a fabricilor înghite împreună cu muncitorii
concediaţi şi alte contingente noi. În modul acesta, muncitorii sunt în
continuu respinşi şi atraşi, aruncaţi dintr-o parte într-alta, şi aceasta
concomitent cu o continuă schimbare în sexul, vârsta şi iscusinţa celor
recrutaţi.
Soarta muncitorului de fabrică este cel mai bine ilustrată
printr-o scurtă privire asupra sorţii industriei engleze a bumbacului.
Din 1770 până în 1815, industria bumbacului trece printr-o
perioadă de depresiune sau de stagnare de 5 ani. În timpul acestei prime
epoci de 45 de ani, fabricanţii englezi posedau monopolul maşinilor şi al
pieţei mondiale. 1815 până în 1821 depresiune, 1822 şi 1823
prosperitate, 1824 abolirea legilor împotriva dreptului de coaliţie,
extindere importantă şi generală a fabricilor, 1825 criză; 1826 mare
mizerie şi revolte printre muncitorii din industria bumbacului; 1827
uşoară revenire; 1828 importantă creştere a războaielor mecanice şi a
exportului; 1829 exportul, în special cel spre India, întrece pe cel din toţi
anii precedenţi; 1830 pieţe suprapline, mare mizerie; 1831 până în 1833
depresiunea continuă; comerţul cu Asia orientală (India şi Chiria) este
scos de sub monopolul Companiei Indiilor Orientale. 1834 creştere
importantă a fabricilor şi a instalaţiilor mecanice, lipsă de. braţe de
muncă. Noua lege a săracilor promovează deplasarea muncitorilor
agricoli în regiunile industriale. Scoaterea totală a copiilor din
comitatele agricole. Comerţ cu sclavi albi. 1835 mare prosperitate.
Înflămânzirea concomitentă a ţesătorilor manuali de bumbac. 1836 mare
prosperitate. 1837 şi 1838 stare de depresiune şi criză. 1839 reînviorare.
1840 mare depresiune, revolte, intervenţia armatei. 1841 şi 1842
suferinţe îngrozitoare ale muncitorilor de fabrică. 1842 fabricanţii îi dau
afară pe muncitori din fabrici, pentru a obţine abolirea legilor cerealelor.
Mii de muncitori se îndreaptă spre Yorkshire; armata îi întoarce cu forţa,
conducătorii lor apar în faţa justiţiei la Lancaster. 1843 mare mizerie.
1844 înviorare. 1845 mare prosperitate. 1846 mai întâi prosperitatea
continuă, apoi simptome de reacţiune. Abolirea legilor cerealelor. 1847
criză. Reducere generală a salariilor cu 10% şi chiar mai mult, pentru
sărbătorirea lui «big loaf” [pâinea mare]. 1848 depresiunea continuă.
Manchester-ul este păzit de armată. 1849 reînviorare. 1850 prosperitate.

466
1851 preţurile mărfurilor scad, salarii scăzute, greve frecvente. 1852
început de ameliorare. Grevele continuă, fabricanţii ameninţă cu
importul de muncitori străini. 1853 creşterea exportului. Grevă de opt
luni şi mizerie mare la Preston. 1854 prosperitate, suprasaturarea
pieţelor. 1855 sosesc ştiri despre falimente în Statele Unite, Canada şi
pe pieţele Asiei orientale. 1856 mare prosperitate. 1857 criză. 1858
ameliorare. 1859 mare prosperitate. Sporire a fabricilor. 1860 apogeul
industriei engleze a bumbacului. Pieţele din India, din Australia şi din
alte părţi sunt atât de suprasaturate, încât nici în 1863 n-au reuşit să
absoarbă toată masa de mărfuri. Tratat comercial cu Franţa. Creşterea
enormă a fabricilor şi a instalaţiilor mecanice. 1861 avântul mai durează
un timp, reacţiune, războiul civil american, criza bumbacului. 1862
până în 1863 prăbuşire totală.
Istoria crizei bumbacului este prea caracteristică pentru ca să nu
ne oprim un moment asupra ei. Din indicaţiile despre starea pieţei
mondiale din 1860 până în 1861, se vede că criza bumbacului le-a fost
binevenită fabricanţilor, şi în parte avantajoasă, fapt recunoscut în
rapoartele Camerei de Comerţ din Manchester, proclamat în parlament
de Palmerston şi Derby şi confirmat de evenimente.236 E drept că în
1861 mulţi dintre cei 2.887 fabricanţi de bumbac din Regatul Unit erau
fabricanţi mici. Conform raportului inspectorului de fabrică A.
Redgrave, a cărui circumscripţie cuprindea 2.109 fabrici din cele 2.887,
un număr de 392 de fabrici din circumscripţia sa, adică 19%,
întrebuinţau o forţă mai mică de 10 cai-vapori, 345, sau 16%,
întrebuinţau o forţă de 10 cai-vapori sau mai mare, însă sub 20, iar 1.372
întrebuinţau 20 cai-vapori sau mai mult.237 Majoritatea fabricilor mici
erau ţesătorii, înfiinţate în cea mai mare parte de speculanţi în timpul
perioadei de prosperitate, ce începuse în 1858, şi anume astfel că unul
dădea firele, altul maşinile, al treilea localul, conducerea având-o câte
un fost overlooker sau vreo altă persoană lipsită de mijloace. Cei mai
mulţi dintre aceşti mici fabricanţi dispărură. Aceeaşi soartă ar fi avut-o
şi în criza comercială care a fost evitată prin lipsa bumbacului. Cu toate
că ei constituiau 1/3 din numărul fabricanţilor, fabricile lor absorbeau o
parte cu mult mai mică din capitalul plasat în industria bumbacului. Cât
despre proporţiile stagnării, evaluările autentice arată că în octombrie
1862 60,3% din fusuri şi 58% din războaie nu funcţionau. Aceste cifre

467
se referă la ansamblul ramurii industriale şi variau, bineînţeles, mult de
la district la district. Foarte puţine fabrici lucrau timpul plin (60 de ore
pe săptămână); celelalte lucrau cu întreruperi. Chiar şi pentru puţinii
muncitori care lucrau timpul plin şi cu salariul cu bucata obişnuit,
salariul săptămânal era necesarmente redus prin înlocuirea bumbacului
mai bun cu altul mai prost, prin înlocuirea bumbacului Sea Island cu
bumbac egiptean (în filaturile fine), a bumbacului american şi egiptean
cu Surat (din India Orientală), a bumbacului curat cu amestecuri de
deşeuri de bumbac cu Surat. Fibra mai scurtă a bumbacului Surat,
murdăria pe care el o conţine, rezistenţa mai mică a firelor, înlocuirea
făinii prin tot felul de ingrediente grele pentru apretatul firului de
urzeală reduceau viteza maşinilor sau numărul războaielor pe care le
putea supraveghea un ţesător, sporeau munca la defectele cauzate de
maşină şi reduceau, odată cu cantitatea de produs, şi salariul pe bucată.
Pierderea pentru muncitor, cauzată de utilizarea Surat-ului, era de 20%,
30% şi mai mult, cu toate că el lucra timpul plin. Dar cea mai mare parte
a fabricanţilor reduseră şi mărimea salariului cu bucata cu 5%, 71/2% şi
10%. Se va înţelege deci situaţia acelora care nu lucrau decât 3, 31/2, 4
zile pe săptămână sau 6 ore pe zi. În 1863, după ce intervenise o
ameliorare relativă, salariile săptămânale ale ţesătorilor, filatorilor etc.
erau de 3 şilingi şi 4 pence, 3 şilingi şi 10 pence, 4 şilingi şi 6 pence, 5
şilingi şi 1 penny etc.238 Nici măcar în aceste împrejurări chinuitoare
inventivitatea fabricantului în ceea ce priveşte reţinerile din salarii nu
încetă să se manifesteze. Aceste reţineri se făceau în parte ca pedeapsă
pentru defectele produsului, care se datorau calităţii proaste a
bumbacului său, maşinilor nepotrivite etc. Iar acolo unde fabricantul era
proprietarul locuinţelor muncitoreşti (cottages), el îşi încasa chiria prin
reţineri asupra salariului nominal. Inspectorul de fabrică Redgrave
relatează despre unii self-acting minders (aceşti muncitori
supraveghează o pereche de self-acting mules), care “într-o muncă plină
de 14 zile câştigau 8 şilingi şi 11 pence, iar din această sumă se scădea
chiria, din care însă fabricantul îi restituia muncitorului o jumătate drept
cadou, astfel că minder-ii duceau acasă în total 6 şilingi şi 11 pence.
Spre sfârşitul anului 1862 salariul săptămânal al ţesătorilor începea de a
2 şilingi şi 6 pence”.239 Chiar şi atunci când muncitorii lucrau timp
redus, chiria era de multe ori scăzută din salarii.240 Nu e deci nicio

468
mirare că în unele părţi ale Lancashire-ului izbucni un fel de molimă a
foametei! Mai caracteristic decât toate acestea era însă modul în care
revoluţionarea procesului de producţie se făcea pe spatele muncitorilor.
Erau adevărate experimenta in corpore vili [experienţe asupra unui corp
fără valoare], ca acelea pe care le fac anatomiştii asupra broaştelor. «Cu
toate că am indicat», spune inspectorul Redgrave, «încasările reale ale
muncitorilor într-un mare număr de fabrici, nu trebuie să credem că ei
primesc în fiecare săptămână aceeaşi sumă. Muncitorii sunt supuşi celor
mai mari oscilaţii din cauza experimentărilor („experimentalizing” )
continue ale fabricanţilor... veniturile muncitorilor sporesc şi scad după
calitatea amestecului de bumbac; uneori ei se apropie cu 15% de
veniturile lor anterioare, pentru ca în a doua sau a treia săptămână să se
depărteze de ele cu 50 până la 60%.»241 Aceste experienţe nu se făceau
numai în dauna mijloacelor de subzistenţă ale muncitorilor. Ei trebuiau
să plătească cu toate cele cinci simţuri ale lor. «Acei care desfac
bumbacul îmi povestesc că duhoarea insuportabilă le provoacă greţuri...
Cei care lucrează în sălile de amestecat., de dărăcit (scribbling) şi de
cardat se plâng că praful şi murdăria care iese din bumbac le irită toate
organele feţei, le provoacă tuse şi le împiedică respiraţia… Din cauză că
fibra e scurtă, i se adaugă firului, cu ocazia apretatului, o cantitate mare
de materii de tot felul care înlocuiesc făina, utilizată mai înainte. Din
această cauză, ţesătorii suferă de greţuri şi de dispepsie. Din cauza
prafului, bronşita e foarte răspândită; de asemeni inflamaţia gâtului; apoi
o boală a pielii provocată de iritarea pielii prin murdăria care se află în
Surat.» Pe de altă parte, substanţele întrebuinţate în locul făinii
constituiau pentru fabricanţi un adevărat chimir al lui Fortunatus, prin
faptul că măreau greutatea firelor. Ele făceau ca «15 pfunzi de materie
primă să cântărească după prelucrare 26 pfunzi».242 În raportul
inspectorilor de fabrică din 30 aprilie 1864, se poate citi: «În prezent
industria face uz de acest expedient într-o măsură cu adevărat
neruşinată. Ştiu din sursă sigură că se fac 8 pfunzi de ţesătură din 51/4
pfunzi bumbac şi 23/4 pfunzi apret. Altă ţesătură, în greutate de 51/4
pfunzi, conţinea doi pfunzi de apret. Era vorba de shirting [material de
cămăşi] ordinar pentru export. La alte categorii de ţesătură se adăugau
câteodată 50% apret, astfel că unii fabricanţi se pot făli, şi se şi fălesc în
realitate, că se îmbogăţesc vânzând ţesături cu parale mai puţine decât

469
costă firele pe care ele le conţin în mod nominal» 243 Dar muncitorii
aveau de suferit nu numai din cauza experienţelor pe care le făceau
fabricanţii în fabrici şi municipalităţile în afara fabricilor, nu numai din
cauza reducerilor de salarii şi a şomajului, a lipsurilor şi a sărăciei, a
discursurilor elogioase ale lorzilor şi ale membrilor Camerei
Comunelor. “Femei nenorocite, rămase fără lucru din cauza lipsei de
bumbac, îngroşară drojdia societăţii... Numărul prostituatelor tinere a
crescut mai mult decât în oricare din ultimii 25 de ani.” 244
În primii 45 de ani ai industriei engleze a bumbacului, adică în
perioada 1770—1815, nu avem deci decât 5 ani de criză şi stagnare, dar
aceasta era perioada în care ea deţinea monopolul universal. A doua
perioadă, de 48 de ani, între 1815 şi 1863, conţine numai 20 de ani de
înviorare şi de prosperitate şi 28 de ani de depresiune şi de stagnare.
Între 1815 şi 1830 începe concurenţa cu Europa continentală şi cu
Statele Unite. Începând cu anul 1833, se obţine o extindere a pieţelor
asiatice prin “distrugerea rasei umane”. De la abolirea legilor cerealelor,
în perioada dintre 1846 şi 1863, avem opt ani de înviorare medie şi de
prosperitate şi 9 ani de depresiune şi de stagnare. Din nota de mai jos
putem să ne formăm o părere despre situaţia muncitorilor masculini
adulţi din industria bumbacului, chiar şi în perioada de prosperitate.245

8. Revoluţionarea manufacturii, a meseriilor şi a muncii la domiciliu de

către marea industrie

a) Desfiinţarea cooperaţiei întemeiate pe meşteşug şi pe diviziunea

muncii

S-a văzut cum maşina desfiinţează cooperaţia întemeiată pe

meşteşug şi manufactura întemeiată pe diviziunea muncii
meşteşugăreşti. Un exemplu pentru primul caz este maşina de cosit, care
înlocuieşte cooperarea cosaşilor. Un exemplu frapant pentru cazul al
doilea este maşina pentru fabricarea acelor de cusut. După relatarea lui
Adam Smith, zece bărbaţi confecţionau în timpul său, prin diviziune a
muncii, peste 48.000 de ace de cusut pe zi. Dimpotrivă, o singură
maşină confecţionează într-o zi de muncă de 11 ore 145.000 de bucăţi.
O singură femeie sau o singură fată supraveghează în medie patru

470
asemenea maşini, producând astfel cu maşina 600.000 de ace pe zi,
adică 3.000.000 de ace pe săptămână.246 Dacă o maşină de lucru izolată
ia locul cooperaţiei sau a manufacturii, ea însăşi poate la rândul ei să
devină baza unei exploatări meşteşugăreşti. Dar această reproducere a
exploatării meşteşugăreşti întemeiată pe maşină nu formează decât
tranziţia spre sistemul de fabrică; acesta apare, de regulă, ori de câte ori
forţa motrice mecanică, aburul sau apa, înlocuieşte muşchii omului în
funcţia lor de punere în mişcare a maşinii. În mod sporadic, şi de
asemeni numai în mod trecător, mica exploatare poate fi combinată cu
forţa motrice mecanică, prin închirierea aburului, cum se întâmplă în
unele manufacturi din Birmingham, prin utilizarea unor maşini calorice
mici, ca în unele ramuri ale ţesătoriei etc.247 În industria ţesătoriei de
mătase din Coventry s-a desfăşurat într-un mod spontan experienţa cu
aşa zisele «fabrici-cottage». În mijlocul unui sistem de barăci (cottages),
construite în careu, era aşezat un aşa numit engine house [clădire pentru
maşini], care adăpostea maşina cu vapori, iar aceasta era legată de
războaiele din barăci cu ajutorul unor arbori de transmisie. În toate
cazurile aburul era închiriat, de exemplu cu 21/2 şilingi de fiecare război.
Această chirie pentru abur trebuia plătită săptămânal, indiferent dacă
războaiele funcţionau sau nu. În fiecare baracă se aflau 2—6 războaie,
aparţinând muncitorilor, fie că erau cumpărate pe credit, fie că erau
arendate. Lupta dintre fabricile-cottage şi fabrica propriu-zisă a durat
peste 12 ani. Ea s-a terminat cu ruinarea completă a celor 300 cottage
factories [fabrici-cottage].248 Acolo unde natura procesului nu impunea
de la început producţia pe scară mare, industriile care au apărut în
ultimele decenii, ca de exemplu confecţionarea de plicuri de scrisori, de
peniţe de oţel etc., au trecut în regulă generală mai întâi prin exploatarea
meşteşugărească şi apoi prin exploatarea manufacturieră, ca faze scurte
de trecere spre sistemul de fabrică. Metamorfoza aceasta este cea mai
anevoioasă acolo unde producţia manufacturieră a obiectului nu
cuprinde o serie gradată de procese succesive, ci o mulţime de procese
disparate. Faptul acesta a constituit, de pildă, o piedică importantă
pentru industria peniţelor de oţel. Dar cu vreun deceniu şi jumătate în
urmă a fost inventat un automat care execută dintr-odată 6 procese
disparate. Exploatarea meşteşugărească a livrat în 1820 primele 12
duzini de peniţe de oţel cu 7 1. st. şi 8 şilingi, manufactura le livra în

471
1830 cu 8 şilingi, iar fabrica le livrează astăzi comerţului cu ridicata la
preţul de 2 până la 6 pence.249

b) Repercusiunile sistemului de fabrică asupra manufacturii şi a muncii

la domiciliu

Dezvoltarea sistemului de fabrică şi revoluţionarea care o

însoţeşte în agricultură nu provoacă numai o mărire a scării producţiei
în toate celelalte ramuri industriale, dar şi o modificare a caracterului
lor. Principiul exploatării maşiniste, care constă în a descompune
procesul de producţie în fazele sale constitutive şi în a rezolva
problemele ivite în modul acesta prin aplicarea mecanicii, a chimiei etc.,
într-un cuvânt a ştiinţelor naturale, devine determinant peste tot. Maşina
se introduce deci în manufacturi, ba pentru un proces parţial, ba pentru
altul. Cristalizarea solidă a diferenţierii lor interioare, provenită din
vechea diviziune a muncii, este astfel desfiinţată şi înlocuită prin
schimbări continue. Abstracţie făcând de acest fapt, compoziţia munci-
torului colectiv, adică a personalului muncitoresc combinat, este
revoluţionată din temelii. În opoziţie cu perioada manufacturieră,
planul de diviziune a muncii se întemeiază acum pe utilizarea muncii
femeilor, a muncii copiilor de toate vârstele, a muncitorilor necalificaţi,
oriunde lucrul acesta este posibil, într-un cuvânt, a muncii ieftine,
«cheap labour», cum îi zice englezul cu o expresie caracteristică.
Fenomenul acesta nu se întâmplă numai în orice producţie combinată pe
scară mare, indiferent dacă utilizează maşini sau nu, dar şi în aşa-zisa
industrie casnică, indiferent dacă ea funcţionează în locuinţele
particulare ale muncitorilor sau în ateliere mici. Această aşa-zisă
industrie casnică modernă nu are nimic comun decât numele cu cea de
modă veche, care presupune meseria orăşenească independentă,
gospodăria agricolă de sine stătătoare şi înainte de toate o casă a
familiei de muncitori. Ea e transformată acum într-o secţie externă a
fabricii, a manufacturii sau a magazinului de mărfuri. Alături de
muncitorii de fabrică, de muncitorii manufacturieri şi de meseriaşi, pe
care îi concentrează în mase mari într-un singur loc şi pe care îi
comandă în mod direct, capitalul pune în mişcare, cu ajutorul unor fire
invizibile, altă armată, de muncitori la domiciliu, împrăştiaţi în oraşele

472
mari şi la sate. Un exemplu: fabrica de cămăşi a domnilor Tillie din
Londonderry, Irlanda, utilizează 1.000 de muncitori de fabrică şi 9.000
de muncitori la domiciliu, împrăştiaţi la ţară.250
Exploatarea forţelor de muncă ieftine şi nevârstnice devine mai
neruşinată în manufactura modernă decât în fabrica propriu-zisă, pentru
că baza tehnică existentă aici, adică înlocuirea forţei muşchilor prin
maşini şi facilitatea muncii, lipseşte în mare parte în manufactură şi
pentru că în acelaşi timp organismul feminin sau nevârstnic este dat
pradă acţiunii substanţelor otrăvitoare cu o lipsă totală de scrupule. În
aşa-zisa muncă la domiciliu ea devine mai neruşinată decât în
manufactură, pentru că puterea de rezistenţă a muncitorilor scade odată
cu împrăştierea lor, pentru că o serie întreagă de paraziţi hrăpăreţi se
intercalează între patronul propriu-zis şi muncitor, pentru că peste tot
munca la domiciliu are să lupte, în aceeaşi ramură de producţie, cu
exploatarea maşinistă sau cel puţin cu cea manufacturieră, pentru că
sărăcia îl privează pe muncitor de cele mai elementare condiţiuni de
muncă, cum sunt spaţiul, lumina, ventilaţia etc., pentru că muncitorul
este utilizat într-un mod şi mai neregulat, şi, în fine, pentru că în aceste
ultime refugii ale celor deveniţi «supranumerari» prin efectul marii
industrii şi al marii agriculturi, concurenţa între muncitori îşi atinge în
mod necesar maximul. Economisirea mijloacelor de producţie,
dezvoltată în mod sistematic abia de sistemul maşinist, economisire care
din capul locului înseamnă, în acelaşi timp, cea mai sălbatică risipă a
forţei de muncă şi desfiinţarea condiţiunilor normale pentru func-
ţionarea muncii, îşi scoate acum la iveală această latură antagonistă şi
asasină a ei, cu atât mai mult cu cât sunt mai puţin dezvoltate, în ramura
industrială respectivă, forţa productivă socială a muncii şi baza tehnică
a proceselor combinate ale muncii.

c) Manufactura modernă

Voi ilustra acum cu câteva exemple cele expuse mai sus. De

fapt cititorul cunoaşte până acum o mulţime de exemple din capitolul
despre ziua de muncă. Manufacturile de metal din Birmingham şi din
împrejurimi utilizează, în mare parte pentru muncă foarte grea, 30.000
de copii şi persoane tinere şi 10.000 de femei. Îi găsim aici, lucrând în

473
condiţiunile cele mai nesănătoase, în turnătoriile de metal galben, în
fabricile de nasturi, în atelierele de smălţuit, de galvanizat şi de vopsit
cu lac.251 Muncile excesive ale adulţilor şi nevârstnicilor au făcut ca
diferite tipografii — de ziare şi de cărţi — din Londra să fie poreclite cu
numele, nu prea lăudabil, de «abatoare».251a Aceleaşi excese le găsim în
legătoriile de cărţi; victimele sunt aici în special femeile, fetele şi
copiii. Muncă extenuantă pentru nevârstnici în frânghierii. Muncă de
noapte în saline, în manufacturile de lumânări şi în alte manufacturi
chimice. Extenuare criminală de băieţi la învârtitul războaielor în
ţesătoriile de mătase care nu «unt puse în mişcare prin forţă
mecanică».252 Una din muncile cele mai infame, mai murdare şi mai
prost plătite, la care sunt întrebuinţate cu predilecţie fete tinere şi femei,
este alesul zdrenţelor. Se ştie că, abstracţie făcând de propriile sale
lepădături nenumărate, Marea Britanie este centrul comerţului cu
zdrenţe din lumea întreagă. Ele vin din Japonia, din statele cele mai
îndepărtate ale Americii de Sud şi din Insulele Canare. Dar sursele
principale de aprovizionare sunt Germania, Franţa, Rusia, Italia,
Egiptul, Turcia, Belgia şi Olanda. Ele servesc ca îngrăşământ, apoi la
fabricarea de fulgi (pentru aşternut de pat), de shoddy (lână regenerată)
şi ca materie primă pentru fabricarea hârtiei. Femeile care se ocupă cu
alesul zdrenţelor servesc ca agenţi de contaminare cu variolă şi alte boli
molipsitoare, ale căror prime victime sunt ele însele.253 Ca exemplu
clasic de muncă extenuantă, de muncă grea şi nepotrivită şi deci de
brutalizare ulterioară a muncitorilor extenuaţi din fragedă copilărie,
poate fi considerată, alături de munca în minele de cărbuni şi în alte
mine, fabricarea cărămizilor, în care maşina, recent inventată, nu mai e
întrebuinţată, în Anglia, decât în mod sporadic (1866). Din mai până în
septembrie, munca durează de la ora 5 dimineaţa până la ora 8 seara, şi
de multe ori, acolo unde operaţiunea uscatului se face în aer liber, de a
ora 4 dimineaţa până la ora 9 seara. Ziua de muncă începând la ora 5
dimineaţa şi încheindu-se la ora 7 seara e considerată «redusă»,
«moderată». Se utilizează copii de ambele sexe de la vârsta de 6 ani şi
chiar de 4 ani. Ei lucrează acelaşi număr de ore ca şi cei adulţi, adesea
chiar mai mult. Munca este grea, iar căldurile verii contribuie şi ele la
istovirea copiilor. Într-o cărămidărie din Mosley, de pildă, o fată de 24
de ani făcea 2.000 de cărămizi pe zi, ajutată de două fete nevârstnice,

474
care cărau lutul şi rânduiau cărămizile. Fetele acestea cărau în fiecare zi
câte o greutate de 10 tone pe laturile lunecoase ale gropii, de la o
adâncime de 30 de picioare şi pe o distanţă de 210 picioare. «Copilului
îi este imposibil să treacă prin purgatoriul unei cărămidarii fără o mare
degradare morală... Limbajul grosolan pe care îl ascultă din vârsta cea
mai fragedă, obiceiurile indecente, murdare şi neruşinate în mijlocul
cărora cresc, în ignoranţă şi sălbăticie, îi fac pentru tot restul vieţii lor
recalcitranţi, decăzuţi, depravaţi... Un izvor de demoralizare îngrozitor
sunt locuinţele. Fiecare moulder (modelator) (muncitorul calificat
propriu-zis şi şeful grupului de muncitori) găzduieşte în coliba sau în
cottage-ul său echipa sa de şapte persoane, cu casă şi masă. Indiferent
dacă fac parte din familia sa sau nu, bărbaţi, băieţi şi fete dorm împreună
în colibă. Aceasta constă de obicei din două, rareori din trei camere,
toate la parter, cu ventilaţie puţină. Trupurile sunt atât de extenuate de
pe urma efortului din cursul zilei, încât nimeni nu se sinchiseşte nici de
reguli sanitare, nici de curăţenie, nici de bunăcuviinţă. Multe din aceste
colibe sunt adevărate modele de dezordine, de murdărie şi de praf...
Neajunsul cel mai mare al sistemului care utilizează fete tinere la acest
fel de muncă constă în faptul că aceste fete sunt, în regulă generală,
legate din copilărie pentru toată viaţa lor ulterioară de vagabonzii cei
mai decăzuţi. Înainte ca natura să le înveţe că sunt femei, ele devin
vagabonzi grosolani şi obraznici («rough, foul-mouthed boys»).
Îmbrăcate în câteva zdrenţe murdare, cu picioarele dezgolite până
deasupra genunchilor, cu părul şi faţa pline de murdărie, ele învaţă de
timpuriu să desconsidere orice sentiment de moralitate şi de ruşine. În
timpul meselor ele stau întinse pe câmp sau se uită la băieţii care se
scaldă într-o gârlă din apropiere. După ce îşi termină munca lor
istovitoare, ele îşi pun îmbrăcăminte mai bună şi însoţesc pe bărbaţi pe
la cârciumi.» Nu e decât natural ca toată această categorie de oameni să
se dedea beţiei din fragedă copilărie. «Ceea ce este mai prost, e că aceşti
cărămidari au pierdut ei înşişi orice speranţă că s-ar putea îndrepta. Aţi
putea să încercaţi mai bine», spune unul mai răsărit către parohul din
Southallfield, «să ridicaţi şi să îndreptaţi pe diavolul decât pe un
cărămidar!» («You might as well try, to raise and improve the devil as a
brickie, Sir!»)254
Despre economisirea capitalistă a condiţiilor de muncă în

475
manufactura modernă (termen sub care înţelegem aici toate atelierele pe
scară mare, afară de fabricile propriu-zise), găsim un material oficial
bogat în al IV-lea (1863) şi al VI-lea (1864) «Public Health Report».
Descrierea workshop-urilor (localurilor de muncă), în special ale
tipografilor şi croitorilor din Londra, întrece cele mai respingătoare
creaţii ale fanteziei romancierilor noştri. Efectul asupra stării sanitare a
muncitorilor este evident. Doctorul Simon, şeful secţiunii sanitare a
Privy Council-ului şi editor oficial al «Public Health Report» -urilor,
spune între altele: «În al patrulea raport al meu (1863) arătam cum
muncitorilor le este practic imposibil de a insista asupra a ceea ce este
primul lor drept din punctul de vedere al sănătăţii, anume dreptul ca,
oricare ar fi munca pentru care patronul lor îi adună, el să ferească
această muncă, în măsura în care lucrul depinde de el, de toate
împrejurările dăunătoare sănătăţii care pot fi înlăturate. Demonstram
atunci că, incapabili în mod practic de a obţine prin propriile lor puteri
tratamentul acesta drept pentru sănătatea lor, ei nu pot obţine un ajutor
eficace din partea organelor competente ale poliţiei sanitare... Viaţa a
zeci de mii de muncitori şi muncitoare e chinuită şi scurtată în prezent
fără niciun folos prin nesfârşitele suferinţe fizice, provocate doar de
munca lor.» 255 Pentru a ilustra influenţa localurilor de muncă asupra
stării sanitare, doctorul Simon dă următorul tabel de mortalitate:

Numărul Industrii comparate Cifra de mortalitate la 100.000 de bărbaţi în

persoanelor de în ceea ce priveşte industriile respective, pentru vârstele
toate vârstele, starea sanitară indicate
utilizate în 25—35 ani 35—45 ani 45—55 ani
industriile res-
pective
Agricultura în Anglia
958.265 743 805 1.145
şi Ţara Galilor
22.301 bărbaţi Croitori
958 1.262 2.093
12.379 femei londonezi............
Tipografi
13.803 894 1.747 2.367256
londonezi............

476
 d) Munca modernă la domiciliu

Mă voi ocupa acum de aşa numita muncă la domiciliu. Cine

vrea să-şi facă o imagine despre această sferă de exploatare proprie
capitalului, brodată pe fundalul marii industrii, şi despre enormităţile ei,
să cerceteze de exemplu fabricaţia cuielor, atât de idilică în aparenţă,
care se practică în câteva sate îndepărtate ale Angliei.257 Aici nu vom da
decât câteva exemple din industria dantelelor şi din împletitul coşurilor,
ramuri care nu întrebuinţează niciun fel de maşini şi nu concurează cu
niciun fel de exploatare maşinistă sau manufacturieră.
Din cele 150.000 de persoane ocupate în industria engleză a
dantelelor, aproximativ 10.000 cad sub prevederile legii industriale din
1861. Majoritatea covârşitoare a restului de 140.000 sunt femei,
persoane tinere şi copii de ambele sexe, cu toate că sexul masculin nu e
decât slab reprezentat. Starea sanitară a acestui material de exploatare
«ieftin» rezultă din următorul tabel al doctorului Trueman, medic la
General Dispensary [Dispensarul General]. La fiecare 686 paciente, a
căror profesiune era confecţionarea dantelelor, cele mai multe în vârstă
de 17—24 ani, sufereau de ftizie:

1852 1 din 45 1857 1 din 13

1853 1 din 28 1858 1 din 15
1854 1 din 17 1859 1 din 9
1855 1 din 18 1860 1 din 8
1856 1 din 15 1861 1 din 8.258

Înmulţirea aceasta a cazurilor de ftizie trebuie să satisfacă şi pe

cel mai optimist progresist, precum şi pe cel mai mincinos* agent liber-
schimbist german.
Legea industrială din 1861 reglementează confecţionarea
propriu-zisă a dantelelor, în măsura în care ea se face cu ajutorul
maşinilor, lucru care în Anglia constituie regula. Ramurile de care ne
vom ocupa aici pe scurt, şi anume nu acelea în care muncitorii sunt
concentraţi în manufacturi, magazine etc., ci acelea în care ei lucrează
la domiciliu se împart în 1. finishing (finisajul ultim al dantelelor
fabricate cu maşina, o ramură care cuprinde la rândul ei numeroase

477
subîmpărţiri) şi 2. croşetatul dantelelor.
Lace finishing-ul [finisajul dantelelor] e practicat ca muncă la
domiciliu fie în aşa zisele “mistresses houses” [case ale meşteriţelor],
fie de către femei la ele acasă, singure sau împreună cu copiii lor.
Femeile care ţin aşa zisele “mistresses houses” sunt ele înseşi sărace.
Localul de lucru face parte din locuinţa lor particulară. Ele capătă
comenzi din partea fabricanţilor, a proprietarilor de magazine etc. şi
utilizează femei, fete şi copii tineri după mărimea încăperilor de care
dispun şi după cererea variabilă a pieţei. Numărul muncitoarelor
utilizate variază în unele din aceste localuri între 20 şi 40, în altele între
10 şi 20. Vârsta minimă medie la care copiii încep să lucreze este cea de
6 ani; unii încep însă la mai puţin de 5 ani. În mod obişnuit munca
durează de la ora 8 dimineaţa până la ora 8 seara, cu o întrerupere de 11/2
ore pentru mese, care sunt neregulate şi se iau adeseori chiar în
încăperile îmbâcsite în care se lucrează. Dacă afacerile merg bine,
munca durează de multe ori de la ora 8 (uneori de la ora 6) dimineaţa
până la ora 10, 11 sau 12 noaptea. În cazărmile engleze spaţiul
reglementar pentru fiecare soldat este de 500—600 picioare cubi, iar în
infirmeriile militare acest spaţiu este de 1.200. În văgăunile de lucru
menţionate mai sus, revin 67—100 picioare cubi de fiecare persoană. În
acelaşi timp luminatul cu gaz consumă oxigenul din aer. Pentru ca să nu
se murdărească dantelele, copiii sunt în multe cazuri obligaţi să-şi scoată
încălţămintea, chiar şi iarna, cu toate că pardoseala e de piatră sau din
cărămizi. «Nu e lucru neobişnuit la Nottingham să găseşti 14—20 de
copii înghesuiţi într-o încăpere care nu are poate decât 12 picioare
pătrate, executând, timp de 15 ore din 24, o muncă, în sine extenuantă
prin plictiseală şi monotonie, dar efectuată în plus în tot felul de
condiţiuni dăunătoare sănătăţii... Chiar şi copiii cei mai mici lucrează cu
o atenţie încordată şi cu o repeziciune uimitoare; degetele lor nu cunosc
niciun moment de repaos sau de mişcare mai înceată. Dacă sunt întrebaţi
ceva, ei nu ridică ochii de la lucrul lor, de frică să nu întârzie vreun
moment.» «Bastonul lung» le serveşte meşteriţelor ca mijloc de
stimulare în aceeaşi măsură în care e prelungit timpul de muncă. «Copiii
obosesc încetul cu încetul, şi atunci când munca lor îndelungată se
apropie de sfârşit, ei devin neliniştiţi ca păsărelele; e o muncă
monotonă, care atacă ochii şi care oboseşte trupul prin rigiditatea

478
poziţiei. E o adevărată muncă de sclavi.» (Their work is like slavery.)259
Acolo unde femeile lucrează cu propriii lor copii acasă, adică, în sensul
modern al cuvântului, într-o cameră cu chirie, de multe ori într-o
mansardă, situaţia este, dacă se poate, şi mai rea. Acest fel de muncă se
practică pe o rază de 80 de mile în jurul Nottingham-ului. Atunci când
copilul care lucrează în magazin părăseşte lucrul la ora 9 sau 10 seara, i
se mai dă de multe ori câte un pachet ca să aibă de lucru acasă. Fariseul
capitalist, reprezentat prin unul din robii săi salariaţi, i-l dă, bineînţeles,
spunându-i mieros:” asta e pentru mama”, dar ştie foarte bine că bietul
copil trebuie să stea şi el să dea o mână de ajutor.260
Industria croşetatului dantelelor se practică în special în două
districte agricole din Anglia, anume în districtul de dantele Honiton, 20
până la 30 de mile de-a lungul coastei de sud a Devonshire-ului, inclusiv
câteva localităţi ale Devon-ului de nord, şi în altă regiune care cuprinde
o mare parte din comitatele Buckingham, Bedford, Northampton şi
părţile învecinate din Oxfordshire şi Huntingdonshire. În general
localurile de muncă le formează colibele zilierilor agricoli. Unii
proprietari de manufacturi utilizează peste 3.000 din aceşti muncitori la
domiciliu, în cea mai mare parte copii şi persoane tinere, toate de sex
feminin. Situaţia pe care am cunoscut-o la iace finishing se repetă şi
aici. Numai că aici nu mai avem de-a face cu” mistresses houses”, ci cu
aşa zisele “lace schools” (şcoli de dantele), ţinute de femei sărace în
colibele lor. Copiii lucrează în aceste şcoli începând de la vârsta de 5
ani, uneori de la o vârstă şi mai fragedă, şi până la vârsta de 12 sau 15
ani; în cursul primului an cei mai mici lucrează între 4 şi 8 ore, iar mai
târziu de la ora 6 dimineaţa până la ora 8 sau 10 seara. “Încăperile sunt
de obicei simple camere de locuit ale unor colibe mici, coşul este
astupat pentru a se evita curentul, iar locatarii se încălzesc uneori şi
iarna cu propria lor căldură animală. În alte cazuri aceste aşa-zise clase
sunt nişte încăperi asemănătoare unor mici magazii, fără sobe...
Supraaglomerarea acestor văgăuni este de multe ori extremă, iar aerul
este infect. Se mai adaugă apoi influenţa vătămătoare a rigolelor, a
closetelor, a materiilor în putrefacţie şi a altor murdării, care de obicei se
găsesc în preajma colibelor mai mici.” În ceea ce priveşte spaţiul:
«Într-o şcoală cuprinzând 18 fete şi meşterită — 35 picioare cubi de
fiecare persoană; în altă şcoală, cu o duhoare insuportabilă, 18 persoa-

479
ne— 241/2 picioare cubi de fiecare. Printre copiii utilizaţi în această in-
dustrie se găsesc unii de doi ani şi de doi ani şi jumătate.» 261
Acolo unde încetează, în comitatele agricole Buckingham şi
Bedford, croşetatul dantelelor, începe împletitul coşurilor. Această
industrie se întinde asupra unei mari părţi din Hertfordshire şi asupra
părţilor apusene şi nordice ale Essex-ului. În 1861 erau ocupate la
împletitul coşurilor şi al pălăriilor de paie 40.043 persoane, dintre care
3.815 de sex masculin de toate vârstele, restul de sex feminin, şi anume
14.913 sub 20 de ani, din care aproximativ 7.000 de copii. Locul şcolilor
de dantele îl iau aici aşa-zisele «straw plait schools» (şcoli pentru
împletitul paielor). Copiii încep de obicei să înveţe împletitul paielor în
aceste şcoli la vârsta de 4 ani, uneori între vârstele de 3 şi 4 ani.
Bineînţeles că nu primesc niciun fel de educaţie. Copiii au dat şcolilor
elementare denumirea de “natural schools” (şcoli naturale), spre
deosebire de instituţiile asasine în care ei nu fac nimic altceva decât să
muncească pentru a confecţiona cantitatea de produs prescrisă de
mamele lor extenuate de foame, de obicei 30 de yarzi pe zi. Mamele
acestea îi mai pun de multe ori să lucreze şi acasă până la orele 10, 11,
12 noaptea. Paiele le taie degetele şi gura, cu care ei le umezesc în
continuu. După părerea generală a medicilor oficiali din Londra,
rezumată de doctorul Ballard, spaţiul minim necesar pentru o singură
persoană într-o încăpere în care se doarme sau se lucrează este de 300 de
picioare cubi. În şcolile pentru împletitul paielor spaţiul este şi mai
neîndestulător încă decât în şcolile de dantele, anume 122/3, 17, 181/2 şi
mai puţin de 22 picioare cubi de persoană. “Cele mai mici dintre cifrele
de mai sus”, spune comisarul White, “reprezintă un spaţiu mai mic decât
jumătatea spaţiului pe care l-ar ocupa un copil dacă ar sta împachetat
într-o cutie care ar avea toate dimensiunile de câte 3 picioare.” Iată cum
se bucură de viaţă copiii până la vârsta de 12 sau de 14 ani. Părinţii
nenorociţi şi decăzuţi nu se gândesc decât la felul în care ar putea să
profite cât mai mult de pe urma copiilor lor. Se înţelege că, odată
crescuţi mari, copiii nu se mai interesează deloc de părinţii lor şi-i lasă
în voia sortii. «Nu e de mirare că ignoranţa şi depravarea abundă la o
populaţie crescută în asemenea condiţiuni... Moravurile ei se află pe
treapta cea mai joasă... Un mare număr de femei au copii nelegitimi,
unele la o vârstă atât de fragedă, încât şi cei familiarizaţi cu statisticile

480
penale rămân înlemniţi.»262 Şi patria acestor familii model este ţara
creştină model a Europei, după cum se exprimă contele Montalembert,
desigur foarte competent în ale creştinismului!
Salariul, care în aceste ramuri industriale este în general
mizerabil (salariul maxim excepţional al copiilor din şcolile de împletit
este de 3 şilingi), mai suportă o reducere în plus datorită trucksystem-
ului, care este practicat în mod general, cu deosebire în regiunile de
dantele.263

e) Trecerea de la manufactura şi munca la domiciliu moderne la marea

industrie. Accelerarea acestei revoluţii prin aplicarea legilor industriale
la aceste moduri de exploatare

Ieftinirea forţei de muncă prin simplul abuz de forţele de

muncă feminine şi nevârstnice, prin simplul jaf al tuturor condiţiunilor
normale de muncă şi de viaţă şi prin simpla brutalitate a muncii excesive
şi a muncii de noapte se loveşte, în cele din urmă, de anumite limite
naturale care nu mai pot fi trecute; la aceleaşi limite ajunge totodată şi
ieftinirea mărfurilor precum şi exploatarea capitalistă în general,
întemeiate amândouă pe elementele menţionate mai sus. Dacă s-a ajuns
la acest punct — şi e nevoie de mult timp pentru a se ajunge la el —
înseamnă că a sunat ceasul pentru introducerea maşinii şi pentru
transformarea — rapidă din acest moment — a muncii la domiciliu (sau
şi a manufacturii) dispersate, în exploatare de fabrică.
Exemplul cel mai uriaş pentru această evoluţie îl oferă producţia
de “wearing apparel” (articole de îmbrăcăminte). După clasificarea
făcută de “Child. Empl. Comm.”, această industrie cuprinde pe
fabricanţii de pălării de paie şi de pălării de dame, pe şepcari, pe
croitori, pe milliner-i şi pe dressmaker-i,264 pe Ungeri şi pe cusătorese,
pe corsetieri, pe cei care fac mănuşi şi pe cizmari, afară de multe alte
ramuri mai mici, cum e fabricarea de cravate, de gulere de cămăşi etc. În
1861 personalul feminin ocupat în aceste industrii, în Anglia şi în Ţara
Galilor, era de 586.298, din care cel puţin 115.242 sub 20 de ani şi
16.650 sub 15 ani. Numărul acestor muncitoare, în întreg Regatul Unit,
era (în 1861) de 750.334. Numărul muncitorilor masculini ocupaţi tot
atunci în industria pălăriilor, a încălţămintei, a mănuşilor, precum şi în

481
croitorie, în Anglia şi în Ţara Galilor, era de 437.969, din care 14.964
sub 15 ani, 89.285 între 15 şi 20 de ani şi 333.117 peste 20 de ani. Din
aceste date lipsesc multe ramuri mai mici care îşi au şi ele locul aici.
Dacă luăm însă cifrele aşa cum sunt, rezultă numai pentru Anglia şi
pentru Ţara Galilor, potrivit recensământului din 1861, un total de
1.024.277 persoane, adică aproximativ atâta cât absorb agricultura şi
creşterea vitelor. Începem să înţelegem la ce servesc masele enorme de
produse la a căror creare contribuie maşina şi masele enorme de
muncitori pe care ea îi face “disponibili”.
Producţia «wearing apparel»-ului se efectuează în manufacturi,
care nu fac decât să reproducă în interiorul lor diviziunea muncii, ale
cărei membra disjecta le-a găsit gata existente; ea se mai efectuează de
către meşteşugari mai mici, care nu mai lucrează însă, ca mai înainte,
pentru consumatorii individuali, ci pentru manufacturi şi magazine de
mărfuri, astfel că de multe ori oraşe şi regiuni întregi se îndeletnicesc cu
asemenea ocupaţiuni speciale, ca cizmăria etc.; în fine, ea se efectuează
în proporţia cea mai mare de către aşa-zişii muncitori la domiciliu, care
constituie secţii exterioare ale manufacturilor, ale magazinelor de
mărfuri şi chiar ale meşterilor mai mici.265 Masele de material de muncă,
de materie primă, de semifabricate etc. le livrează marea industrie, iar
masa materialului uman ieftin (taillable à merci et miséricorde [aflat la
discreţie totală]) constă din cei făcuţi «disponibili» de marea industrie şi
de marea agricultură. Manufacturile din acest domeniu îşi datorează
existenţa în special nevoii capitaliştilor de a avea la dispoziţie o armată
gata de acţiune, care să răspundă oricărei modificări a cererii.266 Aceste
manufacturi au lăsat însă neatinsă exploatarea meşteşugărească şi
domestică împrăştiată, care a continuat să existe alături de ele ca bază
largă, în domeniile respective. Marea producţie de plusvaloare din
aceste ramuri de muncă, împreună cu ieftinirea progresivă a produselor
lor, s-a datorat şi se datorează în mod principal salariului redus la
minimul necesar pentru o vegetare sărăcăcioasă şi timpului de muncă
sporit la maximul compatibil cu puterile unui om. Preţul scăzut al
sudorii şi al sângelui omenesc transformat în marfă a fost acela care a
lărgit într-una şi continuă să lărgească, în fiecare zi, piaţa de desfacere,
iar în ceea ce priveşte Anglia, în special piaţa ei colonială, unde, în plus,
predomină obiceiurile şi gusturile engleze. În cele din urmă se ajunse la

482
un punct nodal. Ceea ce forma baza metodei vechi, adică simpla
exploatare brutală a materialului muncitoresc, însoţită în măsură mai
mare sau mai mică de o diviziune a muncii dezvoltată în mod sistematic,
nu mai putea face faţă pieţei în continuă creştere şi concurenţei dintre
capitalişti, în creştere şi mai rapidă. Sună ceasul maşinii. Maşina re-
voluţionară hotărâtoare, care cuprinde în egală măsură toate
nenumăratele ramuri ale acestei sfere de producţie, cum sunt
confecţiunile, croitoria, cizmăria, cusătoria, industria pălăriilor etc., este
maşina de cusut.
Influenţa ei nemijlocită asupra muncitorilor este aproximativ
aceea a oricărei maşini care cucereşte ramuri noi de activitate în
perioada marii industrii. Copiii cei mai mici sunt înlăturaţi. Salariul
muncitorilor de la maşină se urcă, în raport cu cel al muncitorilor la
domiciliu, dintre care mulţi aparţin «celor mai săraci dintre săraci» («the
poorest of the poor»). Salariul meseriaşilor mai bine situaţi, pe care
maşina îi concurează, scade. Proaspeţii muncitori la maşină sunt
exclusiv fete şi femei tinere. Cu ajutorul forţei mecanice, ele
desfiinţează monopolul muncii masculine în operaţiunile mai grele, iar
din cele mai uşoare ele înlătură mase de femei bătrâne şi de copii
nevârstnici. Concurenţa covârşitoare distruge pe muncitorii cu mâna mai
slabi. Creşterea îngrozitoare a mortalităţii prin inaniţie (death from
starvation) care s-a manifestat la Londra în cursul ultimului deceniu
merge paralel cu extinderea utilizării maşinii de cusut.267 Noile
lucrătoare la maşina de cusut, pe care ele o pun în mişcare cu mâna şi cu
piciorul sau numai cu mâna, şezând sau stând în picioare, după
greutatea, mărimea şi specialitatea maşinii, cheltuiesc multă forţă de
muncă. Munca acestor lucrătoare devine dăunătoare sănătăţii lor prin
durata procesului, cu toate că în general el e mai scurt decât în vechiul
sistem. Pretutindeni unde maşina de cusut e introdusă în ateliere care
mai înainte erau înguste şi supraîncărcate, cum e cazul în fabricaţia de
încălţăminte, corsete, pălării etc., ea sporeşte efectele vătămătoare
sănătăţii. «Impresia pe care o ai intrând în localurile scunde în care
lucrează 30 până la 40 de lucrători la maşină», spune comisarul Lord,
«este de nedescris... Căldura care provine, în parte, de la sobele cu gaz
cu care se încălzesc maşinile de călcat este îngrozitoare... Chiar dacă în
asemenea localuri se lucrează după aşa-zisul program moderat, adică de

483
la ora 8 dimineaţa până la ora 6 seara, se întâmplă totuşi în mod regulat
în fiecare zi ca 3 sau 4 persoane să leşine.» 268
Revoluţionarea modului social de lucru, acest produs necesar al
transformării mijlocului de producţie, se efectuează într-un amestec
pestriţ de forme de trecere. Aceste forme variază după proporţia în care
maşina de cusut a cuprins una sau alta din ramurile de producţie şi după
lungimea perioadei de timp în cursul căreia acest lucru s-a întâmplat; la
fel, ele variază după situaţia existentă a muncitorilor, după felul de
exploatare care predomină — manufactură, exploatare meşteşugărească
sau muncă la domiciliu — după chiria localurilor de muncă269 etc. În
atelierele de modă, de pildă, unde munca era în mare parte gata
organizată, îndeosebi prin cooperaţie simplă, maşina de cusut nu
formează la început decât un factor nou al exploatării manufacturiere. În
croitorie, în atelierele de lenjerie, în cizmărie etc., se întâlnesc toate
formele. Într-un loc avem exploatare de fabrică propriu-zisă. În alt loc
intermediarii primesc materia primă de la capitalistul şef şi grupează în
«camere» sau «mansarde» câte 10 până la 50 şi mai mulţi muncitori în
jurul maşinilor de cusut. În fine, aşa cum se întâmplă cu orice maşină
care nu formează un sistem diferenţiat şi poate fi utilizată pe scară
redusă, există meseriaşi sau lucrători la domiciliu care întrebuinţează şi
maşini proprii împreună cu familia lor proprie sau cu ajutorul câtorva
lucrători străini.270 În Anglia predomină de fapt actualmente sistemul
după care capitalistul concentrează în clădirea sa un număr mai mare de
maşini, împărţind apoi produsul maşinii printre nenumăraţii lucrători la
domiciliu pentru a fi prelucrat mai departe.271 Caracterul variat al
formelor de trecere nu ascunde însă tendinţa de transformare în
exploatare de fabrică propriu-zisă. Această tendinţă este întărită prin
natura însăşi a maşinii de cusut, care, prin faptul că poate fi utilizată în
domenii atât de variate, împinge la reunirea în aceeaşi clădire şi sub
comanda aceluiaşi capital a unor ramuri de activitate care mai înainte
erau separate. Tendinţa aceasta mai este întărită prin faptul că
operaţiunile preliminare cu acul, precum şi alte câteva operaţiuni se
execută cel mai bine acolo unde se află maşina şi, în fine, prin
inevitabila expropriere a meseriaşilor şi a lucrătorilor la domiciliu care
lucrează cu maşini proprii. În parte, ei au şi avut această soartă. Masa
mereu crescândă a capitalului învestit în maşini de cusut,272 stimulează

484
producţia şi provoacă stagnări în desfacere, care constituie semnalul
pentru lucrătorii la domiciliu ca să-şi vândă maşinile de cusut. Pe de altă
parte, supraproducţia acestor maşini îi sileşte pe producătorii lor lipsiţi
de debuşee să închirieze maşinile cu plată săptămânală şi creează astfel
o concurenţă mortală pentru micii proprietari de maşini.273 Modificările
de construcţie care mai continuă şi acum precum şi ieftinirea maşinilor
depreciază într-un mod tot atât de continuu exemplarele vechi şi fac ca
numai utilizarea lor în masă, în mâinile marilor capitalişti, care le
cumpără pe preţuri de nimic, să fie rentabilă. În fine, înlocuirea omului
prin maşina cu vapori este decisivă aici ca şi în orice proces de trans-
formare asemănător. La început utilizarea forţei aburului se loveşte de
obstacole pur tehnice, ca trepidaţiile maşinilor, dificultăţi în reglarea
vitezei, uzarea rapidă a maşinilor mai uşoare etc., obstacole pe care în
scurt timp experienţa le înlătură.274 Dacă, pe de o parte, concentrarea
unui număr mare de maşini de lucru în manufacturi mai mari împinge
spre utilizarea forţei aburului, concurenţa aburului cu muşchii omeneşti
grăbeşte, pe de altă parte, concentrarea de muncitori şi de maşini de
lucru în fabrici mari. Astfel, în momentul de faţă, Anglia trăieşte în
uriaşa sferă de producţie a «wearing apparel» -ului ca şi în aproape tot
restul sferelor de producţie, transformarea manufacturii, a exploatării
meşteşugăreşti şi a muncii la domiciliu în exploatare de fabrică, după ce
toate aceste forme, modificate, descompuse şi alterate complet sub
influenţa marii industrii, reproduseseră de mult şi duseseră chiar la
exces toate grozăviile sistemului de fabrică, fără elementele sale de
evoluţie pozitive.275
Această revoluţie industrială spontană e grăbită în mod artificial
prin extinderea legilor industriale asupra tuturor ramurilor industriale în
care lucrează femei, persoane tinere şi copii. Reglementarea obligatorie
a zilei de muncă în ceea ce priveşte lungimea, întreruperile, începutul şi
sfârşitul, sistemul de schimburi pentru copii, excluderea de la muncă a
tuturor copiilor până la o anumită vârstă etc. provoacă pe de o parte
necesitatea unui număr mai mare de maşini276 şi înlocuirea muşchilor cu
vapori, ca forţă motrice.277 Pe de altă parte, pentru a se câştiga în spaţiu
ceea ce se pierde în timp, mijloacele de producţie utilizate în comun,
cum sunt cuptoarele, clădirile etc., îşi sporesc volumul, efectuându-se
deci, într-un cuvânt, o concentrare mai mare a mijloacelor de producţie

485
şi, în mod corespunzător, o aglomerare mai mare de muncitori.
Obiecţiunea principală pe care orice manufactură ameninţată cu
introducerea legii industriale o repetă cu pasiune este într-adevăr
necesitatea unor investiţii mai mari de capital pentru ca întreprinderea să
poată continua activitatea pe aceeaşi scară. În ceea ce priveşte însă
formele intermediare dintre manufactură şi munca la domiciliu, precum
şi însăşi munca la domiciliu, ele îşi pierd terenul de sub picioare în
momentul în care ziua de muncă şi munca copiilor sunt limitate. Exploa-
tarea nelimitată a unor braţe de muncă ieftine formează baza exclusivă a
menţinerii lor pe piaţă.
O condiţie esenţială a sistemului de fabrică, în special din
momentul în care el este supus reglementării zilei de muncă, este
siguranţa normală a rezultatului, adică producţia, într-un interval de
timp dat, a unei cantităţi determinate de marfă sau a unui efect util
dinainte stabilit. Orele legale de repaos în cursul zilei de muncă
reglementate mai presupun apoi întreruperea bruscă şi periodică a
muncii fără ca produsul aflat în curs de fabricaţie să sufere. Se înţelege
că această siguranţă a rezultatului şi posibilitatea aceasta de a întrerupe
munca pot fi mai uşor realizate în exploatările pur mecanice, decât acolo
unde procesele chimice şi fizice joacă un rol, cum e cazul, de pildă, la
olarii, la albitorii, la boiangerii, la brutării şi la cea mai mare parte a
manufacturilor de metal. Rutina zilei de muncă nelimitate, a muncii de
noapte şi a distrugerii neîngrădite a fiinţelor omeneşti face în scurt timp
ca orice obstacol natural să fie considerat ca o «barieră naturală»
eternă pusă în calea producţiei. Nicio otravă nu ucide paraziţii cu
siguranţa cu care legea industrială distruge asemenea «bariere naturale».
Nimeni nu s-a plâns mai tare de ”imposibilităţi” decât domnii din
industria olăriei. În 1864 le-a fost impusă legea industrială; nu trecură
decât 16 luni şi toate imposibilităţile dispăruseră. «Metoda perfecţionată
de a prepara lutul de olărie (slip) prin presiune şi nu prin vaporizare,
procedeul nou de construire a cuptoarelor pentru uscarea mărfii nearse
etc.», toate apărute ca urmări ale legii industriale, «sunt evenimente de
cea mai mare importanţă în arta olăriei şi constituie un progres al ei cum
nu se mai găseşte altul în ultimii o sută de ani... Temperatura
cuptoarelor a fost simţitor redusă, obţinându-se în acelaşi timp o
reducere importantă a consumului de cărbuni şi o acţiune mai rapidă

486
asupra produsului.»278 În ciuda tuturor profeţiilor făcute, preţul de cost
al mărfurilor de olărie nu s-a urcat; în schimb a crescut însă masa
produselor, astfel că exportul celor 12 luni, din decembrie 1864 până în
decembrie 1865, prezenta un excedent de 138.628 l. st. faţă de media
celor trei ani precedenţi. În industria chibriturilor se considera drept o
lege naturală ca băieţii — chiar în timp ce mestecau masa de prânz — să
moaie beţişoarele de lemn într-un amestec cald de fosfor, ai cărui vapori
otrăvitori îi loveau în faţă. Prin nevoia de a economisi timp, legea
industrială (din 1864) impuse o maşină de muiat («dipping machine»),
ai cărei vapori nu pot ajunge la muncitor.279 Tot astfel se susţine astăzi
în acele ramuri ale manufacturii dantelelor care încă nu sunt supuse
legii industriale că orele de masă regulate nu sunt posibile din cauza
intervalelor de timp diferite de care au nevoie diferitele materiale de
dantele ca să fie uscate şi care variază de la 3 minute la o oră şi mai
mult. Iată ce răspund comisarii din “Children's Employment
Commission”: “Condiţiile sunt identice cu cele din imprimeriile de
tapete. Câţiva din principalii fabricanţi din această ramură susţineau cu
aprindere că natura materialelor utilizate şi deosebirile dintre procesele
prin care ele trec nu permit o întrerupere bruscă a muncii pentru luarea
meselor fără pierderi importante… Prin clauza a 6-a a secţiunii a 6-a din
Factory Act’s Extension Act [legea pentru extinderea legii industriale]
(1864) li s-a acordat un termen de optsprezece luni de la apariţia legii,
după trecerea căruia ei erau obligaţi să se conformeze legii industriale în
ceea ce priveşte repaosurile pe care aceasta le prevede.” 280 Scurt timp
după ce legea trecuse prin parlament, domnii fabricanţi au şi făcut
descoperirea că: “Neajunsurile la care ne aşteptam în urma introducerii
legii industriale nu au apărut. Nu constatăm niciun fel de stânjenire a
producţiei. Într-adevăr, producem mai mult în acelaşi interval de
timp.”281 Se vede deci că parlamentul englez, căruia nimeni nu poate
să-i reproşeze genialitatea, a ajuns prin experienţă la convingerea că o
lege coercitivă poate să înlăture pur şi simplu toate aşa-zisele obstacole
naturale pe care producţia le opune limitării şi reglementării zilei de
muncă. Atunci când legea industrială este introdusă într-o ramură
industrială, se acordă deci un termen de 6 până la 18 luni, în cursul
căruia fabricantul este obligat să înlăture obstacolele de ordin tehnic. În
special în tehnologia modernă e valabil cuvântul lui Mirabeau:

487
“Impossible? Ne me dites jamais ce bête de mot!” [Imposibil? Să nu-mi
spuneţi niciodată cuvântul acesta stupid!] Dar dacă legea industrială
promovează astfel în mod sistematic elementele materiale necesare
pentru transformarea exploatării manufacturiere în exploatare de fabrică,
ea grăbeşte în acelaşi timp, prin nevoia unor avansuri de capital mai
mari, dispariţia meşterilor mai mici şi concentrarea capitalului.282
Abstracţie făcând de obstacolele care sunt pur tehnice şi care
pot fi înlăturate prin mijloace tehnice, reglementarea zilei de muncă se
loveşte de deprinderile dezordonate ale muncitorilor înşişi, în special
acolo unde predomină plata muncii cu bucata şi unde muncitorul poate
să compenseze pierderea de vreme din cursul unei zile sau al unei
săptămâni prin muncă excesivă ulterioară sau prin muncă de noapte, o
metodă care îl abrutizează pe muncitorul adult şi ruinează pe tovarăşul
său tânăr şi pe femeia muncitoare.283 Cu toate că această neregularitate
în cheltuirea forţei de muncă este o reacţiune spontană brutală împotriva
plictiselii unei roboteli monotone, ea rezultă totuşi într-o măsură cu mult
mai mare din anarhia producţiei însăşi, care presupune la rândul ei
exploatarea neîngrădită a forţei de muncă de către capital. Variaţiilor
periodice generale ale ciclului industrial şi oscilaţiilor particulare ale
pieţei în fiecare ramură de producţie în parte li se adaugă în special doi
factori: primul, cunoscut sub numele de sezon, fie că se întemeiază pe
periodicitatea anotimpurilor favorabile navigaţiei, fie că se întemeiază
pe modă, şi al doilea apariţia bruscă a unor comenzi mari care trebuie
executate într-un timp foarte scurt. Obiceiul unor asemenea comenzi
devine tot mai răspândit odată cu dezvoltarea căilor ferate şi a
telegrafiei. «Extinderea sistemului de căi ferate asupra ţării întregi»,
spune de exemplu un fabricant din Londra, a «promovat foarte mult
sistemul comenzilor pe termen scurt; în prezent, odată la 14 zile, în
marile magazine din City cărora noi le livrăm marfa vin cumpărători din
Glasgow, Manchester şi Edinburgh şi-şi fac cumpărăturile de en gros. În
loc să cumpere din depozit, cum se obişnuia mai înainte, ei dau comenzi
care trebuie executate imediat. În anii trecuţi puteam să lucrăm
întotdeauna în sezonul mort pentru cererea din sezonul următor, dar
acum nimeni nu poate să prevadă ce se va cere mai târziu.»284
În fabricile şi manufacturile încă nesupuse legii industriale
domneşte în mod periodic, în timpul aşa-zisului sezon şi în mod

488
intermitent, ca urmare a comenzilor bruşte, o muncă excesivă
înspăimântătoare. În sectorul extern al fabricii, al manufacturii şi al
magazinului de mărfuri, adică în sfera muncii la domiciliu, care şi aşa
este cu totul neregulată şi cu totul dependentă, în ceea ce priveşte
materia primă şi comenzile, de capriciile capitalistului, pe care aici nu-l
leagă nici un fel de considerente privitoare la felul de utilizare a
clădirilor, a maşinilor etc. şi care nu riscă decât pielea muncitorilor
înşişi, în această sferă se creşte astfel în mod sistematic o armată
industrială de rezervă, întotdeauna disponibilă, decimată în timpul unei
părţi a anului printr-o muncă forţată din cele mai neomenoase şi redusă
la mizerie în timpul celeilalte părţi a anului prin lipsă de lucru.
«Patronii», spune “Child. Empl. Comm.”, «exploatează neregularitatea
obişnuită a muncii la domiciliu pentru a o prelungi, atunci când munca e
foarte căutată, până la orele 11, 12, 2 noaptea şi de fapt, cum spune o
vorbă devenită curentă, până la orice oră, şi aceasta în localuri în care
duhoarea e destul de puternică pentru ca să vă doboare (the stench is
enough to knock you down). Până la uşă poate că veţi merge şi o veţi
deschide, dar apoi vă veţi da înapoi îngroziţi.»285 «Nişte oameni comici,
patronii noştri», declară unul din martorii audiaţi, un cizmar; «ei sunt de
părere că nu i se întâmplă nimic unui băiat care jumătate de an munceşte
până la istovire, iar în cealaltă jumătate este aproape silit să vaga-
bondeze.»286
Ca şi în cazul obstacolelor de ordin tehnic, capitaliştii interesaţi
susţineau şi susţin că aceste aşa-zise” uzuri de afaceri” (“usages which
have grown, with the growth of trade” ) constituie” bariere naturale”
ale producţiei, exclamaţie favorită a lorzilor bumbacului pe vremea când
legea industrială îi ameninţa pentru prima dată. Cu toate că industria lor
depinde mai mult decât oricare alta de piaţa mondială, şi deci de
navigaţie, experienţa a dovedit că ei nu aveau dreptate. De atunci orice
pretins “obstacol rezultat din natura afacerii” este considerat de
inspectorii de fabrică englezi ca o vorbă goală.287
Cercetările temeinice şi conştiincioase ale “Child. Empl.
Comm.” dovedesc într-adevăr că în unele industrii reglementarea zilei
de muncă ar duce doar la repartizarea mai uniformă asupra anului întreg
a masei de muncă deja utilizate,288 că această reglementare este prima în
frânare raţională a capriciilor frivole ale modei,289 capricii asasine,

489
lipsite de conţinut şi în sine neconforme cu sistemul marii industrii, că
dezvoltarea navigaţiei transoceanice şi a mijloacelor de comunicaţie în
general a desfiinţat baza tehnică propriu-zisă a muncii sezoniere,290 că
toate celelalte pretinse împrejurări necontrolabile sunt înlăturate prin
construcţii noi, prin maşini noi, prin sporirea numărului muncitorilor
care lucrează în acelaşi timp291 şi prin repercusiunea automată asupra
sistemului comerţului cu ridicata.292 Dar capitalul consimte la o
asemenea transformare, lucru pe care l-a declarat în repetate rânduri prin
gura reprezentanţilor săi, «numai sub presiunea unei legi parlamentare
generale»293 care să reglementeze în mod obligatoriu ziua de muncă.

9. Legislaţia industrială. (Dispoziţii sanitare şi de educaţie.)

Generalizarea ei în Anglia

După cum am văzut, legislaţia industrială, această primă

acţiune conştientă şi sistematică a societăţii asupra formei spontane a
procesului său de producţie, este un rezultat tot atât de necesar al marii
industrii ca şi firul de bumbac, maşinile de filat automate şi telegraful
electric. Înainte de a ne ocupa de generalizarea acestei legislaţii în
Anglia, trebuie să mai menţionăm pe scurt câteva dispoziţiuni ale legii
industriale engleze care nu au referire la numărul orelor de muncă.
Abstracţie făcând de redactarea lor, care îi uşurează
capitalistului eludarea legii, dispoziţiunile de ordin sanitar sunt extrem
de anemice, mărginindu-se de fapt la câteva prescripţii privitoare la
văruitul pereţilor şi la alte câteva măsuri de curăţenie, la ventilaţii şi la
măsuri de protecţie împotriva maşinilor periculoase. În cartea a treia ne
vom ocupa de lupta fanatică a fabricanţilor împotriva dispoziţiunii care
le impune o cheltuială neînsemnată pentru protecţia fizică a «mâinilor»
lor. Dogma liber-schimbistă, după care într-o societate cu interese
antagoniste fiecare promovează interesul general urmărindu-şi interesul
său personal, îşi găseşte şi aici o verificare strălucită. Un exemplu va
ajunge. Se ştie că în cursul ultimilor douăzeci de ani industria inului şi,
împreună cu ea, aşa-zisele scutching mills (fabrici pentru meliţatul
inului) s-au înmulţit foarte mult în Irlanda. În 1864 existau acolo
aproximativ 1.800 asemenea fabrici. În mod periodic, toamna şi iarna,
sunt luate de la munca agricolă mai ales persoane tinere şi femei, fiii,

490
fiicele şi soţiile micilor arendaşi din împrejurimi, oameni care nu au
avut niciodată vreun contact cu o maşină, pentru a alimenta cu in
meliţele acestor fabrici. Accidentele sunt fără precedent în istoria
maşinismului, ca număr şi intensitate. O singură scutching mill din
Kildinan (lângă Cork) a înregistrat, din 1852 până în 1856, şase cazuri
mortale şi 60 de mutilări grele, care ar fi putut fi toate evitate prin
instalaţii din cele mai simple, cu preţul câtorva şilingi. Doctorul W.
Withe, certifying surgeon [medic oficial] în fabricile din Downpatrik,
declară, într-un raport oficial din 15 decembrie 1865: «Accidentele din
fabricile de meliţat sunt din cele mai îngrozitoare. În multe cazuri un
sfert din trup este rupt. Urmările obişnuite ale accidentelor sunt moartea
sau un viitor de invaliditate şi suferinţă deplorabilă. Sporirea fabricilor
în ţara noastră va înmulţi, bineînţeles, aceste rezultate înfricoşătoare.
Sunt convins că printr-o supraveghere potrivită a acestor fabrici din
partea statului, se pot evita numeroase pierderi de vieţi şi mutilări.»294
Ce ar putea caracteriza mai bine modul de producţie capitalist decât
necesitatea de a i se impune din partea statului, prin lege coercitivă, cele
mai elementare instalaţii igienice şi sanitare? «Legea industrială din
1864 a văruit şi curăţit, în olării, peste 200 de ateliere, după o abţinere
de douăzeci de ani sau după o abţinere dintotdeauna de la orice
asemenea operaţiune (iată în ce constă „abţinerea” capitalului!), în
locuri în care lucrează 27.800 de muncitori, respirând până atunci, în
cursul muncii lor excesive de zi şi de multe ori şi de noapte, un aer
infernal, care transforma o muncă de altfel relativ inofensivă, în una
purtătoare de boli şi de moarte. Legea a sporit foarte mult numărul
mijloacelor de ventilaţie.» 295 În acelaşi timp această parte a legii
industriale a demonstrat cu toată evidenţa cum modul de producţie
capitalist exclude prin esenţa sa, dincolo de un anumit punct, orice
perfecţionare raţională. Am arătat în repetate rânduri că medicii englezi
declară în mod unanim că minimul de aer care abia ajunge unei
persoane care munceşte în mod continuu este de 500 de picioare cubi. Ei
bine! Dacă prin toate măsurile pe care le impune, legea industrială
grăbeşte în mod indirect transformarea atelierelor mai mici în fabrici,
intervenind deci în mod indirect în dreptul de proprietate al capitaliştilor
mai mici şi asigurându-le celor mari monopolul, impunerea pe cale
legală a cubajului de aer necesar fiecărui muncitor din atelier ar

491
expropria în mod direct, dintr-o singură lovitură, mii de capitalişti mici.
Ea ar ataca rădăcina modului de producţie capitalist, anume
autovalorificarea capitalului, mare sau mic, făcută prin achiziţionarea şi
consumarea «liberă» a forţei de muncă. În faţa acestor 500 de picioare
cubi de aer, legislaţia industrială îşi pierde respiraţia. Organele sanitare,
comisiile de anchetă industriale, inspectorii de fabrică vorbesc într-una
despre necesitatea celor 500 de picioare cubi şi despre imposibilitatea de
a le impune capitalului. În modul acesta ei declară de fapt că ftizia şi alte
boli de plămâni ale muncitorilor sunt condiţii de viaţă ale capitalului.296
Sărăcăcioase cum apar în general, clauzele privitoare la
învăţământ ale legii industriale proclamau învăţământul primar drept
condiţie obligatorie a muncii.297 Succesul lor a dovedit pentru prima
dată posibilitatea unei combinări a învăţământului şi a gimnasticii298 cu
munca manuală, deci şi a muncii manuale cu învăţământul şi cu
gimnastica. Nu a trecut mult timp şi inspectorii de fabrică au constatat,
din depoziţiile învăţătorilor, că deşi primesc numai jumătate din
instrucţia pe care o primesc copiii de şcoală obişnuiţi, copiii din fabrici
învaţă tot atât de mult şi de multe ori chiar mai mult. «Chestiunea e
simplă. Aceia care nu stau la şcoală decât o jumătate de zi sunt
întotdeauna vioi şi aproape întotdeauna capabili şi doritori să înveţe.
Sistemul unei jumătăţi de zi de muncă şi al unei jumătăţi de zi de şcoală
face ca fiecare din aceste îndeletniciri să fie o recreaţie faţă de cealaltă şi
este deci cu mult mai potrivit pentru copil decât durata neîntreruptă a
uneia din ele. Un băiat care stă la şcoală de dimineaţă, eventual şi pe
căldură, nu poate în niciun caz să concureze cu altul care vine de la
muncă sprinten şi vioi.»299 Alt material se găseşte în discursul lui Senior
la congresul de sociologie din Edinburgh, 1863. El mai arată aici, între
altele, cum ziua de şcoală unilaterală, neproductivă şi prelungită a
copiilor din clasele superioare şi mijlocii sporeşte fără niciun rost munca
învăţătorilor, «prăpădind totodată timpul, sănătatea şi energia copiilor
nu numai fără niciun folos, dar într-un mod absolut dăunător».300 Cum
se poate urmări în mod amănunţit la Robert Owen, sistemul de fabrică a
dat naştere germenului unei educaţii a viitorului, care va combina,
pentru toţi copiii trecuţi de o anumită vârstă, munca productivă cu
învăţământul şi cu gimnastica, nu numai ca metodă pentru mărirea
producţiei sociale, ci ca singură metodă pentru formarea unor oameni

492
dezvoltaţi în toate direcţiile.
S-a văzut că marea industrie desfiinţează din punct de vedere
tehnic diviziunea manufacturieră a muncii, care leagă pe viaţă un om
întreg de o operaţiune de detaliu, în timp ce, concomitent, forma
capitalistă a marii industrii reproduce acea diviziune a muncii într-un
chip şi mai monstruos, în fabrica propriu-zisă, prin transformarea
muncitorului într-o anexă conştientă a unei maşini parţiale, şi în toate
celelalte domenii, în parte prin utilizarea sporadică a maşinilor şi a
muncii la maşini,301 în parte prin introducerea muncii femeilor şi a
copiilor, precum şi a muncii necalificate ca bază nouă a diviziunii
muncii. Contradicţia dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi natura
industriei mari se manifestă în mod violent. Ea apare, între altele, în
faptul îngrozitor că o mare parte din copiii utilizaţi în fabricile şi în
manufacturile moderne, ferecaţi din cea mai fragedă vârstă de
manipulaţiile cele mai simple, sunt exploataţi ani de zile fără ca să
înveţe o meserie care să-i facă mai târziu utilizabili în aceeaşi
manufactură sau fabrică. În tipografiile engleze, de pildă, se practica mai
înainte o trecere a ucenicilor de la muncile mai uşoare la altele mai pline
de conţinut, trecere care corespundea sistemului manufacturii vechi şi a
meşteşugului. Ei treceau printr-un curs întreg până ce deveneau tipografi
instruiţi. O condiţie pentru a putea exercita meseria era ca toţi să ştie să
citească şi să scrie. Toate acestea se schimbară odată cu introducerea
maşinii de imprimat. Ea e deservită de două categorii de muncitori: un
muncitor adult, supraveghetor al maşinii, şi un număr de băieţi, de
obicei între 11 şi 17 ani, a căror ocupaţie exclusivă este să pună în
maşină o coală de hârtie sau să scoată din maşină coala gata imprimată.
Ei fac această muncă, în special la Londra, timp de 14, 15, 16 ore fără
întrerupere, câteva zile pe săptămână, şi de multe ori câte 36 de ore la
rând, cu două ore de repaos pentru masă şi pentru somn!302 Mare parte
din ei nu ştiu să citească şi de obicei ei sunt nişte făpturi anormale, cu
totul sălbăticite. «Pentru ca ei să-şi poată face munca, nu este nevoie de
niciun fel de pregătire intelectuală; ei au puţine prilejuri pentru a
manifesta dexteritate şi încă mai puţine pentru a raţiona; salariul lor, cu
toate că întrucâtva ridicat pentru nişte băieţi ca ei, nu creşte în acelaşi
raport în care cresc şi ei, şi marea lor majoritate nu are nicio perspectivă
să ajungă la postul mai bine plătit şi mai plin de răspundere al

493
supraveghetorului de maşină, pentru că la o maşină revin un supra-
veghetor şi de multe ori 4 băieţi.»303 În momentul în care au devenit prea
mari pentru munca aceasta de copii, adică la vârsta de cel puţin 17 ani,
ei sunt concediaţi din tipografie. Ei devin recruţi ai crimei. Câteva
încercări de a li se da de lucru în altă parte au eşuat, din cauza neştiinţei
şi a brutalităţii lor şi din cauza decăderii lor fizice şi intelectuale.
Ceea ce e valabil pentru diviziunea manufacturieră a muncii în
cadrul atelierului, este valabil pentru diviziunea muncii în cadrul
societăţii. Atâta timp cât meşteşugul şi manufactura formează baza
generală a producţiei sociale, aservirea producătorului către o singură
ramură de producţie, distrugerea caracterului iniţial variat al ocupaţiei
sale,304 este un moment necesar al dezvoltării. Pe această bază orice
ramură specială de producţie găseşte în mod empiric forma tehnică ce-i
corespunde, o perfecţionează încet şi o cristalizează repede în momentul
în care un anumit grad de maturitate este atins. Ceea ce provoacă din
când în când anumite schimbări este, pe lângă materialul nou de muncă
pe care îl pune la dispoziţie comerţul, transformarea treptată a
instrumentului de muncă. Odată ce acest instrument şi-a găsit pe calea
experienţei forma adecvată, se osifică şi el, fapt pe care îl dovedeşte
trecerea sa din generaţie în generaţie, în multe cazuri timp de milenii
de-a rândul. E caracteristic că până în secolul al XVIII-lea diferitele
meserii se numeau mysteries (mystères305 [mistere]), în ale căror
adâncuri nu putea pătrunde decât cel iniţiat atât din punct de vedere
empiric cât şi din punct de vedere profesional. Marea industrie a rupt
vălul care ascundea în faţa oamenilor propriul lor proces social de
producţie şi care făcea ca diferitele ramuri ale producţiei care se
deosebesc în mod natural să fie adevărate enigme una pentru alta şi
chiar pentru cei iniţiaţi în fiecare ramură în parte. Principiul marii
industrii de a descompune orice proces de producţie, luat în sine şi la
început fără nicio referire la mâna omenească, în elementele sale
componente a dat naştere ştiinţei cu totul moderne a tehnologiei.
Formele pestriţe şi în aparenţă disparate şi osificate ale procesului social
de producţie se dizolvară, transformându-se în aplicaţiuni conştiente şi
metodice ale ştiinţei naturale, aplicaţiuni clasificate în mod sistematic
după diferitele scopuri utile urmărite. Tot astfel tehnologia a descoperit
cele câteva forme de bază mari ale mişcării în care decurge în mod

494
necesar, cu toată diversitatea instrumentelor utilizate, orice activitate
productivă a corpului omenesc, aşa cum nici cele mai complicate maşini
nu pot înşela mecanica asupra repetării continue a elementelor mecanice
simple. Industria modernă nu consideră şi nu tratează niciodată forma
existentă a unui proces de producţie ca fiind ceva definitiv. Baza ei
tehnică este deci revoluţionară, pe când cea a tuturor modurilor de
producţie anterioare - era în esenţă conservatoare.316 Cu ajutorul
maşinilor, al proceselor chimice şi al altor metode ea transformă în
continuu, odată cu baza tehnică a producţiei, funcţiile muncitorilor şi
combinaţiunile sociale ale procesului de muncă. Prin acest fapt ea
revoluţionează în mod tot atât de continuu diviziunea muncii din cadrul
societăţii şi aruncă fără încetare mase de capital şi mase de muncitori
dintr-o ramură de producţie într-alta. Natura industriei mari presupune
deci schimbarea felului de muncă, fluiditatea funcţiunii, mobilitatea
multilaterală a muncitorului. Pe de altă parte, ea reproduce în forma ei
capitalistă vechea diviziune a muncii cu particularităţile sale osificate.
S-a văzut cum această contradicţie absolută desfiinţează toată liniştea,
stabilitatea şi siguranţa de viaţă a muncitorului, ameninţându-l în mod
continuu să-i smulgă din mână, odată cu mijlocul de muncă, şi mijlocul
de trai307 şi să-l facă să devină de prisos, odată cu funcţia sa parţială s-a
văzut cum această contradicţie îşi găseşte materializarea în hecatombele
fără de sfârşit ale clasei muncitoare, în risipa fără de măsură a braţelor
de muncă şi în pustiirile provocate de anarhia socială. Aceasta este
latura negativă. Dar dacă schimbarea felului de muncă nu se impune
acum decât ca o lege elementară covârşitoare şi cu efectele oarbe şi
distrugătoare ale unei asemenea legi, care se loveşte pretutindeni de
obstacole,308 marea industrie, prin înseşi catastrofele ei, impune ca o
chestiune de viaţă şi de moarte necesitatea de a recunoaşte schimbarea
felului de muncă şi deci multilateralitatea cât mai completă a
muncitorului ca o lege socială generală a producţiei şi de a adapta
împrejurările, realizării normale a acestei legi. Ea impune ca o chestiune
de viaţă şi de moarte necesitatea de a înlocui monstruozitatea unei
populaţii muncitoreşti disponibile, nenorocite şi ţinute în rezervă pentru
nevoile de exploatare schimbătoare ale capitalului, cu disponibilitatea
absolută.a omului pentru nevoile schimbătoare ale muncii; de a înlocui
individul parţial, simplu purtător al unei funcţii sociale de detaliu, cu

495
individul dezvoltat în toate privinţele, pentru care diferitele funcţii
sociale sunt feluri de activitate care îşi iau locul unul altuia. Un moment
al acestui proces de transformare, moment care s-a dezvoltat în mod
spontan pe baza marii industrii, sunt şcolile politehnice şi de agronomie,
alt moment sunt aşa zisele «écoles d’enseignement professionnel» [şcoli
profesionale], în care copiii de muncitori sunt instruiţi în tehnologie şi în
mânuirea practică a diferitelor instrumente de producţie. Dacă legiuirea
industrială, primă concesie smulsă capitalului după mari împotriviri, nu
combină decât învăţământul primar cu munca de fabrică, nu încape nicio
îndoială că inevitabila cucerire a puterii politice de către clasa
muncitoare va cuceri şi învăţământul tehnologic, teoretic şi practic,
locul ce i se cuvine în şcolile muncitoreşti. De asemeni, nu încape nicio
îndoială că forma capitalistă a producţiei şi situaţia economică a
muncitorilor corespunzătoare acestei forme stau în contradicţia cea mai
flagrantă cu asemenea fermenţi de transformare şi cu ţinta lor,
desfiinţarea vechii diviziuni a muncii. Dezvoltarea contradicţiilor unei
forme istorice de producţie este însă singura cale istorică pentru
dizolvarea şi transformarea ei. «Ne sutor ultra crepidam!» [fiecare cu
meseria lui], acest nec plus ultra [această culme] al înţelepciunii
meşteşugăreşti, deveni nebunie fatală din momentul în care
ceasornicarul Watt inventase maşina cu vapori, bărbierul Arkwright
urzitorul, iar muncitorul bijutier Fulton vaporul.309 În măsura în care
legislaţia industrială reglementează munca în fabrici, manufacturi etc.,
această reglementare apare la început doar ca o imixtiune în drepturile
de exploatare ale capitalului. Dimpotrivă, orice reglementare a aşa-zisei
munci la domiciliu 310 constituie de la început o intervenţie directă in
patria potestas [puterea părintească], adică, în cuvinte moderne, în
autoritatea părintească, un pas în faţa căruia delicatul parlament englez
afecta o oroare care a durat multă vreme. Evidenţa faptelor a făcut însă
să se recunoască în cele din urmă că, odată cu fundamentul economic al
vechii familii şi cu munca în familie care îi corespunde, marea industrie
desfiinţează şi vechile raporturi de familie. Trebuia proclamat dreptul
copiilor. «Din nefericire», spune raportul final al lui “Child. Empl.
Comm.” din 1866, «se vede, din totalitatea depoziţiilor, că faţă de
nimeni copiii de ambele sexe nu au nevoie de o ocrotire atât de mare ca
faţă de părinţii lor.» Sistemul exploatării nemăsurate a muncii copiilor

496
în general şi a celei la domiciliu în special este «menţinut prin aceea că
părinţii exercită asupra odraslelor lor tinere şi firave o autoritate
arbitrară şi funestă, fără frâu şi fără control... Nu trebuie ca părinţii să
aibă puterea absolută de a-şi transforma copiii în simple maşini, pentru a
obţine cutare şi cutare salariu săptămânal... Copiii şi tinerii au dreptul să
fie ocrotiţi de lege împotriva abuzului puterii părinteşti, care le frânge
înainte de vreme forţa fizică şi îi aruncă pe treptele ultime ale scării
fiinţelor morale şi intelectuale.»311 Nu abuzul de putere părintească este
însă acela care a dat naştere exploatării directe sau indirecte a braţelor
de muncă neajunse la maturitate, ci, invers, modul de exploatare
capitalist este acela care a dus puterea părintească la abuz, prin desfi-
inţarea fundamentului economic care îi corespunde. Dar, oricât de îngro-
zitoare şi de respingătoare apare desfiinţarea vechii familii în cadrul
sistemului capitalist, totuşi marea industrie creează, odată cu rolul
decisiv pe care îl atribuie femeilor, tinerilor şi copiilor de ambele sexe în
procesele de producţie organizate pe baze sociale în afara căminului,
temelia economică nouă pentru o formă superioară a familiei şi a
raporturilor dintre sexe. Bineînţeles că e tot atât de absurd să considerăm
ca absolută forma creştino-germană a familiei, ca şi forma antică
romană, sau cea antică elenă, sau cea orientală, care formează de altfel
toate împreună o linie de evoluţie istorică. E clar de asemeni că
alcătuirea personalului muncitoresc combinat din indivizi de ambele
sexe şi de cele mai diferite vârste — deşi în forma sa capitalistă,
spontană şi brutală, unde muncitorul există pentru procesul de producţie
şi nu procesul de producţie pentru muncitor, constituie un izvor infect de
vicii şi de sclavie — trebuie să se transforme, invers, în împrejurări
corespunzătoare, în punct de plecare al unei evoluţii umane.312
Necesitatea de a se generaliza legea industrială prin
transformarea ei dintr-o lege excepţională aplicabilă numai filaturilor şi
ţesătoriilor, aceste prime creaţiuni ale maşinismului, într-o lege care
reglementează întreaga producţie socială a luat naştere, precum s-a
văzut, din evoluţia istorică a marii industrii; sub acţiunea acesteia, forma
tradiţională a manufacturii, a meşteşugului şi a muncii la domiciliu este
cu totul revoluţionată, manufactura transformându-se în continuu în
fabrică şi meşteşugul în manufactură; pe de altă parte, sfera
meşteşugului şi aceea a muncii la domiciliu devin într-un timp relativ

497
uimitor de scurt adevărate lăcaşuri ale mizeriei, în care monstruozităţile
cele mai nebune ale exploatării capitaliste se desfăşoară în toată
libertatea. Două împrejurări sunt decisive în ultimă linie: în primul rând,
constatarea repetată că, atunci când este supus controlului statului numai
în câteva puncte ale periferiei sociale, capitalul îşi compensează
pierderea într-un mod cu atât mai neînfrânat în celelalte puncte,313 şi, în
al doilea rând, strigătul capitaliştilor înşişi, cerând egalitatea
condiţiunilor de concurentă, adică restricţiuni egale pentru exploatarea
muncii.314 Să ascultăm două suspine în această materie. Domnii W.
Cooksley (fabricanţi de cuie, lanţuri etc. la Bristol) introduseră din
proprie iniţiativă în întreprinderea lor reglementarea industrială a
muncii. “Întrucât vechiul sistem, neregulat, continuă în uzinele
învecinate, ei sunt expuşi a-şi vedea băieţii din fabrică ademeniţi
(enticed) să continue a munci în altă parte după ora 6 seara. «Faptul
acesta», spun ei, bineînţeles, «constituie o nedreptate faţă de noi, dar şi o
pierdere, întrucât în modul acesta băieţii îşi cheltuiesc o parte din forţa
al cărei avantagiu deplin ni se cuvine nouă.»315 D-l J. Simpson (paper-
box bag maker [fabricant de pungi şi de cutii de hârtie], Londra) declară
în faţa comisarilor din «Children's Empl. Comm.» că este gata să
semneze orice petiţie pentru introducerea legilor industriale. Noaptea,
după ce şi-a închis atelierul, el se simte întotdeauna neliniştit («he
always felt restless at night») când se gândeşte că alţii îşi lasă muncitorii
să lucreze mai mult şi îi iau comenzile de sub nas.»316 «Li s-ar face o
nedreptate patronilor mai mari», spune «Child. Empl. Comm.» în
concluzie, «dacă fabricile lor ar fi supuse reglementării, în timp ce în
aceeaşi ramură de activitate întreprinderile mici n-ar fi supuse îngrădirii
legale a timpului de muncă. Nedreptăţii unor condiţiuni de concurenţă
inegale în ceea ce priveşte orele de muncă, în ipoteza exceptării ate-
lierelor mici, i s-ar mai adăuga şi celălalt dezavantaj pentru fabricanţii
mari, că braţele lor de muncă tinere şi feminine ar fi atrase spre
atelierele cărora legea nu li se aplică. În fine, acest fapt ar fi un imbold
pentru înmulţirea atelierelor mai mici, care sunt, aproape fără excepţie,
cele mai puţin favorabile pentru sănătatea, confortul, educaţia şi
propăşirea generală a poporului.» 317
În raportul său final, “Children's Employment Commission”
face propunerea de a se supune legii industriale peste 1.400.000 de

498
copii, tineri şi femei, din care aproximativ jumătate sunt exploataţi în
întreprinderile mici şi în munca la domiciliu.318 “Dacă parlamentul ar
accepta propunerea noastră, în întregimea ei”, spune comisia, “nu încape
nicio îndoială că asemenea legislaţie ar exercita influenţa cea mai
binefăcătoare nu numai asupra celor tineri şi slabi, pe care în primul
rând îi are în vedere, dar şi asupra numărului şi mai mare de muncitori
adulţi care cad în sfera ei de aplicaţiune în mod direct (femei) şi în mod
indirect (bărbaţi). Ea le-ar impune ore de muncă regulate şi reduse; ar
economisi şi ar mări rezerva de forţă fizică de care depinde într-o
măsură atât de mare bunăstarea lor proprie şi bunăstarea ţării; ar scuti
generaţia tânără de extenuarea timpurie, care îi sapă sănătatea fizică şi o
duce la decădere înainte de vreme; în fine, ea ar introduce, cel puţin
până la vârsta de 13 ani, învăţământul primar, punând astfel capăt
ignoranţei de necrezut care a fost descrisă în mod atât de realist în
rapoartele comisiunii şi care poate fi privită numai cu sentimente din
cele mai penibile şi cu conştiinţa unei adânci degradări naţionale.” 319 În
discursul la mesaj din 5 februarie 1867, guvernul conservator anunţă că
a formulat în «bill»-uri propunerile319a comisiunii de anchetă industrială.
În acest scop avusese nevoie de un nou experimentum in corpore vili de
douăzeci de ani. Încă în anul 1840 fusese instituită o comisie
parlamentară pentru anchetarea muncii copiilor. Raportul făcut de
această comisie în 1842 dezvăluie, după cum se exprima N. W. Senior,
«cel mai teribil tablou de lăcomie, de egoism şi de cruzime a
capitaliştilor şi a părinţilor, cel mai teribil tablou de mizerie, degradare
şi distrugere a copiilor şi a tinerilor, pe care l-a văzut vreodată ochiul
omenesc... S-ar putea crede poate că raportul descrie grozăviile unei
epoci trecute. Din păcate, există însă rapoarte din care rezultă că aceste
grozăvii continuă în aceeaşi măsură ca şi altădată. O broşură publicată
de Hardwicke acum doi ani declară că relele dezvăluite în 1842 se află şi
astăzi (1863) în floare... Raportul acesta (din 1842) a stat nebăgat în
seamă timp de douăzeci de ani, în cursul cărora li s-a permis acelor
copii, crescuţi fără să aibă cea mai mică idee despre ceea ce numim
morală, despre instrucţie şcolară, despre religie sau despre dragoste
naturală de familie, să devină părinţii generaţiei actuale.» 320
Între timp însă condiţiile sociale se schimbaseră. Parlamentul nu
îndrăznea să respingă cererile comisiunii din 1863, aşa cum le

499
respinsese altădată pe cele din 1842. Încă în 1864, când comisia nu-şi
publicase decât o parte a rapoartelor, au fost deci supuse legilor care
guvernau industria textilă următoarele industrii: industriile de pământ
ars (inclusiv olăria), fabricarea tapetelor, a chibriturilor, a cartuşelor şi a
amorselor, precum şi tunsul catifelei. În discursul la mesaj din 5
februarie 1867, guvernul conservator de atunci anunţa alte proiecte de
legi, întemeiate pe propunerile finale ale comisiunii, care între timp îşi
încheiase lucrările în 1866.
La 15 august 1867 a primit sancţiunea regală aşa-zisul Factory
Acts Extension Act, iar la 21 august aşa-zisul Workshops' Regulation Act
[legea pentru reglementarea atelierelor]; prima din aceste două legi
reglementează ramurile mari ale industriei, iar cealaltă pe cele mici.
Factory Acts Extension Act-ul reglementează furnalele înalte,
uzinele de fier şi de aramă, turnătoriile, fabricile de maşini, atelierele
metalurgice, fabricile de gutapercă, hârtie, sticlă, tutun, apoi tipografiile
şi legătoriile de cărţi şi în general toate atelierele industriale în care
lucrează în mod simultan cel puţin 50 de persoane în cursul unei
perioade de cel puţin 100 de zile pe an.
Pentru ca cititorul să-şi dea seama de întinderea sferei de
aplicaţie a acestei legi, redăm aici câteva din definiţiile pe care ea le
cuprinde:
«Meserie» înseamnă (în înţelesul acestei legi): orice muncă
manuală executată ca o profesiune sau cu scop de câştig în sau odată cu
confecţionarea, transformarea, ornamentarea, repararea sau finisarea
spre vânzare a unui articol oarecare sau a unei părţi din el.
«Atelier» înseamnă: orice cameră sau loc, acoperit sau sub cerul
liber, în care se exercită o „meserie” de către vreun copil, vreun
muncitor tânăr sau vreo femeie şi asupra căruia cel care utilizează aceşti
copii, muncitori tineri sau aceste femei exercită dreptul de liberă intrare
şi de control.
«Ocupat» înseamnă: activ într-o „meserie”, cu sau fără salariu,
sub un patron sau sub unul din părinţi, cum se specifică mai jos.
«Părinţi» înseamnă: tatăl, mama, tutorele sau orice altă
persoană care exercită tutela sau controlul asupra vreunui... copil sau
muncitor tânăr.
Articolul 7, care prevede sancţiuni pentru utilizarea copiilor, a

500
muncitorilor tineri şi a femeilor împotriva dispoziţiunilor acestei legi,
pedepseşte cu amendă nu numai pe proprietarul atelierului, fie că este
sau nu este părinte al copilului respectiv, dar şi pe «părinţii sau alte
persoane care au sub ocrotire copilul, muncitorul tânăr sau femeia, sau
trag un folos direct din munca acestora».
Factory Acts Extension Act-ul, care se aplică marilor
întreprinderi, este inferior legii industriale, datorită unei serii de
dispoziţiuni speciale meschine şi de compromisuri laşe cu capitaliştii.
Workshops' Regulation Act-ul, lamentabil în toate amănuntele
sale, rămase literă moartă în mâna autorităţilor orăşeneşti şi locale,
însărcinate a-l pune în aplicare. Atunci când, în 1871, parlamentul le
retrase această atribuţie, trecând-o asupra inspectorilor de fabrică, al
căror domeniu de activitate a fost astfel mărit dintr-odată cu mai bine de
100.000 de ateliere şi cu un număr de cărămidarii, care singur se ridica
la 300, personalul inspectoratului, care şi înainte fusese cu mult prea
redus, a fost mărit în total cu opt asistenţi.321
Ceea ce caracterizează deci legile acestea englezeşti din 1867,
este pe de o parte necesitatea în faţa căreia s-a văzut parlamentul
claselor dominante de a accepta în principiu măsuri atât de întinse şi cu
caracter atât de extraordinar împotriva abuzurilor exploatării capitaliste,
iar pe de altă parte nehotărârea, ezitarea şi reaua credinţă cu care el a dat
formă concretă acestor măsuri.
Comisia de anchetă din 1862 a mai propus şi o nouă
reglementare a industriei miniere, care se deosebeşte de toate celelalte
industrii prin faptul că aici interesele proprietarilor funciari şi cele ale
capitaliştilor industriali merg mână în mână. Antagonismul dintre aceste
două feluri de interese favorizase legiuirea industrială: absenţa acestui
antagonism este suficientă pentru a explica tărăgănarea şi şicanele ce
erau puse în calea legii minelor.
Comisia de anchetă din 1840 făcuse dezvăluiri atât de
îngrozitoare şi de revoltătoare şi dezlănţuise un scandal atât de mare în
faţa Europei întregi, încât parlamentul a fost nevoit să-şi împace
conştiinţa prin Mining Act-ul (legea minelor) din 1842, în care se
mărgini să interzică munca în interiorul minelor pentru femei şi pentru
copiii sub 10 ani.
Apoi, în 1860, apăru legea pentru inspecţia minelor (Mines'

501
Inspection Act), care prevede că minele vor fi inspectate de funcţionari
publici anume instituiţi în acest scop şi că băieţii între 10 şi 12 ani nu
vor putea fi utilizaţi decât dacă posedă un certificat de şcoală sau dacă
frecventează şcoala un număr anumit de ore. Această lege rămase în
întregime literă moartă, din cauza numărului ridicol de inspectori
numiţi, din cauza atribuţiunilor lor reduse şi din alte cauze pe care le
vom vedea în detaliu în cursul expunerilor ce urmează.
Una din ultimele Cărţi Albastre asupra minelor este: «Report
from the Select Committee on Mines, together with... Evidence, 23 July
1866.» E opera unei comisiuni formate din membri ai Camerei
Comunelor, având dreptul de a cita şi de a asculta martori; un volum
gros in folio, în care «raport»-ul propriu-zis nu cuprinde decât cinci
rânduri, în care se spune că comisia nu ştie să spună nimic şi că este
nevoie de ascultarea altei serii de martori!
Felul în care au fost audiaţi martorii aminteşte de aşa-zisele
cross examinations [interogatorii contradictorii] în faţa instanţelor
judecătoreşti engleze, în care avocatul caută să deruteze martorul şi să-i
răstălmăcească cuvintele cu ajutorul unor întrebări meşteşugite,
insolente şi echivoce. Avocaţii sunt aici înşişi anchetatorii parlamentari,
între care proprietari şi exploatatori de mine; martorii sunt muncitori
minieri, în cele mai multe cazuri muncitori din minele de cărbuni. Toată
această farsă este prea caracteristică pentru mentalitatea capitalistă, ca
să nu redăm aici câteva extrase. Pentru orientarea mai uşoară
reproducem rezultatele anchetei etc., pe rubrici. Reamintim că în Cărţile
Albastre engleze întrebările şi răspunsurile respective sunt numerotate şi
că martorii ale căror depoziţii le cităm aici sunt muncitori în minele de
cărbuni.
1. Utilizarea în mine a băieţilor trecuţi de 10 ani. Munca
împreună cu drumul spre mină şi de la mină acasă durează de regulă 14
până la 15 ore, afară de unele cazuri excepţionale, când ea durează mai
mult, anume de la orele 3, 4, 5 dimineaţa până la orele 4 şi 5 seara. (Nr.
6, 452, 83). Muncitorii adulţi lucrează în două schimburi câte 8 ore; din
motive de economie, pentru băieţi nu există asemenea schimburi. (Nr.
80, 203, 204). Copiii mai tineri sunt întrebuinţaţi în special pentru
deschiderea şi închiderea uşilor în diferitele secţii ale minei, iar cei mai
mari fac muncă grea, ca transport de cărbuni etc. (Nr. 122, 739, 1.747).

502
Munca prelungită în interiorul minei durează până la vârsta de 18 sau de
22 de ani, când se face trecerea la munca propriu-zisă de miner. (Nr.
161). Copiii şi persoanele tinere muncesc astăzi mai greu decât în orice
altă perioadă anterioară. (Nr. 1.663—67). Minerii cer aproape în mod
unanim o lege parlamentară care să interzică munca în mine până la
vârsta de 14 ani. Şi acum Hussey Vivian (el însuşi exploatator de mine)
întreabă: «Nu depinde satisfacerea acestei revendicări de mizeria mai
mare sau mai mică a părinţilor?» — Iar Mr. Bruce: «Nu ar fi neomenos
ca acolo unde tatăl este mort sau mutilat etc. să i se retragă familiei
această sursă de câştig? Şi trebuie doar să existe o regulă generală. Vreţi
ca munca în interiorul minei să fie interzisă copiilor sub 14 ani în toate
cazurile ?» Răspuns: «În toate cazurile.» (Nr. 107—110.) Vivian: «Dacă
s-ar interzice munca în mine copiilor sub 14 ani, oare părinţii nu şi-ar
trimite copiii în fabrici etc.? — În general, nu.»[Nr. 174.] Un muncitor:
“Deschiderea şi închiderea uşilor pare uşoară. De fapt o muncă foarte
anevoioasă. Abstracţie făcând de curentul continuu, băiatul este închis
ca într-o celulă întunecoasă de închisoarea Burghezul Vivian: «Nu poate
băiatul să citească în timp ce îşi face serviciul la uşă, dacă are o
lumânare? — Mai întâi el ar trebui să-şi cumpere lumânările. Dar afară
de aceasta, nici nu i s-ar permite să citească. El are să-şi vadă de treabă,
să-şi facă datoria. N-am văzut niciodată un băiat citind în mină.»” (Nr.
141—60.)
2. Educaţia. Muncitorii minieri cer o lege care să prevadă
învăţământul obligatoriu pentru copii, ca şi în fabrici. Ei declară că
dispoziţia din legea din 1860, după care pentru utilizarea băieţilor între
10 şi 12 ani este nevoie de un certificat de şcoală, este cu totul iluzorie.
Aici “interogatoriul” luat de judecătorii de instrucţie capitalişti devine
de-a dreptul comic. (Nr. 115.) «Legea este mai necesară împotriva
patronilor sau împotriva părinţilor ? — Împotriva amândurora.» (Nr.
116.) «Mai mult împotriva unora sau a altora?— Cum să răspund la
această întrebare ?» (Nr. 137.) «Se observă la patroni dorinţa de a adapta
orele de lucru învăţământului? —Niciodată.» (Nr. 211.) «Oare mai
târziu muncitorii minieri îşi completează cunoştinţele de carte? — În
general ei se strică; iau obiceiuri rele; se dedau băuturii, jocului de noroc
şi altor vicii asemănătoare şi decad cu totul.» (Nr. 109.) “De ce nu s-ar
trimite copiii în şcolile serale?— În cele mai multe din districtele

503
carbonifere, nu există asemenea şcoli. Principalul este însă că din cauza
muncii îndelungate şi excesive copiii sunt atât de extenuaţi, încât le cad
ochii de oboseală.” «Prin urmare», încheie burghezul, «sunteţi împotriva
educaţiei? — Nicidecum, dar etc.» (Nr. 443.) «Proprietarii de mine nu
sunt obligaţi prin legea din 1860 să ceară certificate de şcoală atunci
când utilizează copii între 10 şi 12 ani? — Legea îi obligă, dar ei nu se
conformează.» (Nr. 444.) «După părerea voastră această dispoziţiune a
legii nu se aplică în mod general? — Ea nu se aplică deloc.» (Nr. 717.)
«Muncitorii minieri se interesează mult de chestiunea educaţiei?—
Marea lor majoritate.» (Nr. 718.) «Doresc ei aplicarea legii? — Marea
lor majoritate.» (Nr. 720.) «Şi de ce nu impun aplicarea ei? — Mulţi
muncitori ar dori să refuze primirea băieţilor fără certificate de şcoală,
dar acela care ar face-o ar fi un om stigmatizat (a marked man).» (Nr.
721.) «Stigmatizat de cine? — De patron.» (Nr. 722.) «Nu credeţi
cumva că patronii ar persecuta pe cineva pentru că ar vrea să se supună
legii? — Ba cred că ar face-o.» (Nr. 723.) «De ce nu refuză muncitorii
să primească asemenea băieţi? — Nu depinde de ei.» (Nr. 1.634.)
«Cereţi o intervenţie a parlamentului? — Dacă e vorba să se facă ceva
pentru educaţia copiilor de minieri, acest lucru va trebui impus prin
lege.» (Nr. 1.636.) «Ceea ce aţi spus se aplică tuturor copiilor de
muncitori din Marea Britanie sau numai copiilor de mineri? — Mă aflu
aici pentru a vorbi în numele minerilor.» (Nr. 1.638.) «De ce faceţi o
deosebire între copiii de mineri şi ceilalţi copii?—Pentru că ei formează
o excepţie de la regulă.» (Nr. 1.639.) «Din ce punct de vedere? — Din
punct de vedere fizic.» (Nr. 1.640.)” De ce pentru ei învăţământul ar
însemna mai mult decât pentru copiii celorlalte «clase» —Nu spun că ar
însemna mai mult, dar din cauza muncii excesive la care sunt supuşi în
mine ei au şanse mai puţine de a putea învăţa ceva în şcolile de zi şi în
şcolile de duminică.” (Nr. 1.644.) «Nu-i aşa că asemenea chestiuni nu
pot fi tratate în mod absolut ?» (Nr. 1.646.) «Există destule şcoli în
districte?—Nu.» (Nr. 1.647.) «Dacă statul ar cere ca orice copil să fie
trimis la şcoală, de unde aţi lua şcolile pentru atâţia copii? — Cred că în
momentul în care împrejurările ar cere, şcolile ar răsări de la sine. Marea
majoritate nu numai a copiilor, dar şi a minerilor adulţi, nu ştiu nici să
scrie, nici să citească.» (Nr. 705, 726.)
3. Munca femeilor. E drept că începând din anul 1842

504
muncitoarele nu mai sunt utilizate în interiorul minelor; în schimb, la
suprafaţă ele lucrează la încărcatul cărbunilor etc., la trasul
cărucioarelor până la canale sau până la vagoanele de cale ferată, la
sortarea cărbunilor etc. Utilizarea lor a crescut mult în ultimii 3—4 ani.
(Nr. 1.727.) E vorba în special de soţii, fiice şi văduve de mineri, între
12 şi 50 sau 60 de ani. (Nr. 645, 1.779.) (Nr. 648.) «Ce părere au minerii
despre utilizarea femeilor la munca de miner ? — Ei o condamnă în
general.» (Nr. 649.) «Din ce cauză? — O consideră înjositoare pentru
sexul feminin... Femeile poartă un fel de îmbrăcăminte bărbătească. În
multe cazuri orice sentiment de pudoare dispare. Unele femei fumează.
Munca este tot atât de murdară ca şi în interiorul minelor. Între munci-
toare sunt multe femei măritate, care nu-şi pot îndeplini îndatoririle cas-
nice.” (Nr. 651 şi urm.) (Nr. 709.) «Pot văduvele să găsească în altă
parte o ocupaţie atât de avantajoasă (8 — 10 şilingi pe săptămână) ? —
Nu pot să spun nimic în această privinţă.» (Nr. 710.) «Şi totuşi (inimi de
piatră!) sunteţi hotărâţi să le tăiaţi această posibilitate de a-şi asigura
existenţa? — Desigur.» (Nr. 1.715.) «Cum se explică această atitudine a
d-voastre? —Noi minierii respectăm prea mult sexul feminin, ca să-l
vedem condamnat la munca în mine... Munca aceasta este în general
foarte grea. Multe din aceste fete ridică poveri de câte 10 tone pe zi»
(Nr. 1.732.) «Credeţi că muncitoarele care lucrează în mine sunt mai
depravate decât cele care lucrează în fabrici? — Proporţia celor
depravate este mai mare decât la fetele din fabrici.» (Nr. 1.733.) «Dar nu
sunteţi mulţumiţi nici cu moralitatea care domneşte în fabrici? — Nu.»
(Nr. 1.734.) «Vreţi să interziceţi munca femeilor şi în fabrici ? — Nu,
nu vrem acest lucru.» (Nr. 1.735.) «Din ce cauză? — Munca în fabrici e
mai onorabilă şi mai potrivită pentru femei.» (Nr. 1.736.) «Totuşi
credeţi că ea dăunează moralităţii lor? — Nu, nicidecum în aceeaşi
măsură ca munca de miner. De altfel nu vorbesc mânat de motive de
ordin moral, ci de ordin fizic şi social. Degradarea socială a fetelor este
deplorabilă şi extremă. Atunci când aceste fete devin soţii de mineri,
bărbaţii suferă foarte mult de pe urma acestei stări de lucruri, astfel că
nu se ţin de casă şi se dedau beţiei.» (Nr. 1.737.)” Dar la femeile care
lucrează în uzinele de fier situaţia nu este aceeaşi ? — Nu pot să vorbesc
despre alte ramuri industriale.” (Nr. 1.740.) «Dar ce deosebire există
între femeile care lucrează în uzinele de fier şi cele care lucrează în

505
industria minieră ? — Nu m-am ocupat cu această chestiune.» (Nr.
1.741.) ”Puteţi descoperi o deosebire între aceste două categorii ? — Nu
ştiu nimic despre o asemenea deosebire, dar prin vizite făcute din casă
în casă am ajuns să cunosc starea deplorabilă din districtul nostru.” (Nr.
1.750.) «Nu v-ar plăcea să desfiinţaţi munca femeilor oriunde este
degradantă ?— Da... cele mai bune sentimente ale copiilor trebuie să-şi
aibă originea în educaţia pe care ei o primesc de la mamă.» (Nr. 1.751)
«Dar lucrul acesta se aplică şi acelor femei care muncesc în agricultură?
— Munca agricolă nu durează decât două anotimpuri, în timp ce la noi
femeile lucrează în toate cele patru anotimpuri, uneori ziua şi noaptea,
umede până la piele, cu constituţia slăbită şi cu sănătatea compromisă.»
(Nr. 1.753.)” Nu aţi studiat chestiunea (muncii femeilor) sub aspectul ei
general? — Am privit în jurul meu şi pot să spun atât că nicăieri nu am
găsit ceva analog muncii femeilor la minele de cărbuni. E o muncă
pentru bărbaţi, şi anume pentru bărbaţi puternici. Pătura mai bună a
muncitorilor minieri, care caută să se ridice şi să se umanizeze, este mai
degrabă trasă la fund de către femei, în loc să găsească un sprijin în ele.”
După ce burghezii au mai pus o serie întreagă de asemenea chestiuni, în
cruciş şi-n curmeziş, găsim în cele din urmă şi dezlegarea misterului pe
care îl constituie «compasiunea” lor pentru văduve, pentru familii sărace
etc.: “Proprietarul minei însărcinează anumiţi gentlemeni cu
supravegherea, şi, pentru a-i intra în graţii, aceştia caută să facă
economii cât mai mari, astfel că fetele utilizate primesc 1 şiling până la
1 şiling şi 6 pence pe zi, acolo unde un bărbat ar trebui să primească 2
şilingi şi 6 pence.» (Nr. 1.816.)
4. Comisiile pentru anchetarea accidentelor mortale. (Nr. 360.)
«În ceea ce priveşte anchetele accidentelor mortale [coroner's inquests]
în districtele voastre, sunt mulţumiţi muncitorii cu procedura judiciară în
caz de accidente ? — Nu, nu sunt mulţumiţi.» (Nr. 861.) “Din ce
cauză?— În special din cauză că din comisii fac parte oameni care habar
n-au ce înseamnă o mină. Muncitorii nu sunt admişi decât doar ca
martori. Din comisii fac parte în general băcani din împrejurimi, care se
află sub influenţa clienţilor lor, proprietarii de mine, şi care nu înţeleg
nici măcar termenii tehnici pe care îi întrebuinţează martorii. Cerem ca
în compunerea comisiilor să intre şi mineri. În general hotărârile
comisiilor stau în contrazicere cu depoziţiile martorilor.” (Nr. 378.) “Nu

506
trebuie oare ca aceste comisii să fie imparţiale ? — Ba da.” (Nr. 379.)
“Oare muncitorii ar fi imparţiali ? — Nu văd niciun motiv pentru care
n-ar fi. Ei au cunoştinţe de specialitate.” (Nr. 380.) “Dar n-ar avea ei
tendinţa să pronunţe, în interesul muncitorilor, hotărâri aspre şi
nedrepte? — Nu, nu cred.”
5. Măsuri şi greutăţi false etc. Muncitorii cer plată săptămânală
în locul celei chenzinale, cărbunii să fie măsuraţi după greutate şi nu
după volumul cărucioarelor, măsuri împotriva utilizării de greutăţi false
etc. (Nr. 1.071.) «Atunci când cărucioarele sunt mărite în mod
fraudulos, omul poate doar să părăsească mina cu un preaviz de 14
zile?— Dacă merge în altă parte, găseşte aceeaşi stare de lucruri.» (Nr.
1.072.) «Dar el poate să părăsească locul unde se comite abuzul? —
Abuzul este general.» (Nr. 1.073.) «Dar oricine poate să-şi părăsească
locul de muncă după un preaviz de 14 zile? — Da.» S-o lăsăm
încurcată!
6. Inspecţia minelor. Muncitorii nu suferă numai de pe urma
accidentelor provocate de exploziile de gaze. (Nr. 234 şi urm.) «Avem
să ne plângem în aceeaşi măsură şi de ventilaţia proastă a minelor, care
face ca oamenii abia să poată respira; ei devin astfel incapabili de a face
orice fel de muncă. În sectorul în care lucrez eu, aerul infect a
îmbolnăvit chiar acum nu demult o serie întreagă de oameni pentru
săptămâni de zile. Galeriile principale sunt în general destul de bine
aerisite, nu însă locurile în care muncim. Dacă un muncitor se plânge
inspectorului din cauza ventilaţiei, el e concediat şi e un om
„stigmatizat”, care nu găseşte de lucru nici în altă parte. „Mines'
Inspection Act” [legea pentru inspectarea minelor] din 1860 este pur şi
simplu un petec de hârtie. Inspectorul — şi numărul inspectorilor este cu
mult prea mic — face o vizită formală, la şapte ani odată. Inspectorul
nostru este un om de şaptezeci de ani, cu totul incapabil, care inspec-
tează mai mult de 130 de mine de cărbuni. Pe lângă un număr mai mare
de inspectori, avem nevoie de subinspectori.» (Nr. 280.) «Sunteţi de
părere că guvernul ar trebui să ţină o armată de inspectori care să poată
face singuri tot ce cereţi voi, fără să mai ia informaţii de la muncitori?—
Lucrul acesta e imposibil, dar inspectorii trebuie să vină chiar în mine
pentru a-şi culege informaţiile.» (Nr. 285.) «Nu credeţi că prin acest fapt
răspunderea (!) pentru ventilaţie etc. ar fi luată de pe umerii

507
proprietarului de mine şi trecută asupra funcţionarilor care reprezintă
guvernul? — Nicidecum; menirea lor trebuie să fie de a veghea la
respectarea legilor existente.» (Nr. 294.) “Dacă vorbiţi de subinspectori,
vă referiţi la oameni cu salariu mai mic decât inspectorii actuali şi de
calitate inferioară? — Nu-i doresc în niciun caz inferiori, dacă aveţi la
îndemână alţii mai buni.” (Nr. 295.) «Vreţi inspectori mai mulţi, sau
vreţi o clasă de oameni inferioară inspectorilor? — Avem nevoie de
oameni care să umble prin mine, oameni care nu se tem pentru pielea
lor.» (Nr. 296.) «Dacă dorinţa voastră de a se numi inspectori de
calitate mai proastă ar fi satisfăcută, lipsa lor de iscusinţă nu ar prezenta
anumite pericole etc.? — Nu; este treaba guvernului să angajeze oameni
potriviţi.» Modul acesta de a pune întrebările îl enervează în cele din
urmă şi pe preşedintele comisiei de anchetă. “Cereţi, prin urmare”,
intervine el, “oameni practici care să cerceteze singuri minele şi să-i
raporteze inspectorului, pentru ca acesta să-şi poată aplica apoi
cunoştinţele superioare.” (Nr. 531.) «Oare instalarea de ventilaţii în
toate aceste mine vechi nu ar cauza cheltuieli mari? — Da, cheltuieli ar
fi, dar în schimb ar fi ocrotite vieţile omeneşti.» (Nr. 581.) Un miner
dintr-o mină de cărbuni protestează împotriva secţiunii a 17-a din legea
din 1860: «În prezent, dacă inspectorul de mine găseşte că o parte
oarecare a minei se află în aşa stare că nu se poate lucra în ea, el trebuie
să raporteze proprietarului minei şi ministrului de interne. Apoi
proprietarul minei are un răgaz de 20 de zile; după trecerea acestor 20 de
zile, el poate să refuze orice modificare. Dacă face acest lucru, el trebuie
să se adreseze ministrului de interne şi să-i propună 5 ingineri de mine,
dintre care ministrul va alege arbitrul. Susţinem că în acest caz
proprietarul de mine îşi alege în mod virtual pe propriii săi judecători.»
(Nr. 586.) Burghezul anchetator, el însuşi proprietar de mine: «Aceasta
este o obiecţiune pur speculativă.» (Nr. 588.) «Aveţi, aşadar, o părere nu
prea bună despre probitatea inginerilor de mine? — Susţin că procedeul
este cu totul inechitabil şi nedrept.» (Nr. 589.) “Nu au oare inginerii de
mine un fel de calitate oficială, care face ca hotărârile lor să nu fie
supuse parţialităţii de care vă temeţi voi? — Refuz să răspund la
întrebări asupra caracterului personal al acestor oameni. Sunt convins că
în numeroase cazuri ei procedează cu multă parţialitate şi că ar trebui să
li se ia această putere acolo unde sunt în joc vieţi omeneşti.” Acelaşi

508
burghez are neruşinarea să întrebe: «Nu credeţi că şi proprietarii de mine
au pierderi cu ocazia exploziilor?»— Apoi (Nr. 1.042): «Nu puteţi voi,
muncitorii, să vă apăraţi singuri interesele, fără a face apel la ajutorul
guvernului? —Nu.» — În anul 1865 existau în Marea Britanie 3.217
mine de cărbuni şi... 12 inspectori. Un proprietar de mine din Yorkshire
(«Times», 26 ianuarie 1867) calculează el însuşi că, abstracţie făcând de
îndeletnicirile pur birocratice ale inspectorilor care le absorb tot timpul,
fiecare mină nu poate fi inspectată decât odată la 10 ani. Nicio mirare că
în ultimii ani (în special în 1866 şi 1867) catastrofele au sporit în mod
progresiv, atât în ceea ce priveşte numărul, cât şi în ceea ce priveşte
dimensiunile (uneori numărul muncitorilor căzuţi victime era de 200—
300). Iată frumuseţile producţiei capitaliste «libere».
În orice caz, legea din 1872, oricât de defectuoasă ar fi, este
prima lege care reglementează orele de muncă ale copiilor utilizaţi în
mine şi face, în oarecare măsură, responsabili pe exploatatorii şi
proprietarii minelor de aşa-zisele accidente.
Comisia regală din 1867 pentru anchetarea muncii copiilor, a
persoanelor tinere şi a femeilor în agricultură a publicat câteva rapoarte
foarte importante. S-au făcut diferite încercări de a se aplica principiile
legislaţiei industriale, într-o formă modificată, şi la agricultură, dar până
în prezent toate au dat greş. Faptul asupra căruia trebuie să atrag însă
atenţia aici este existenţa unei tendinţe irezistibile spre aplicarea
generală a acestor principii.
Dacă generalizarea legislaţiei industriale ca mijloc de ocrotire
fizică şi morală a clasei muncitoare a devenit inevitabilă, ea
generalizează şi grăbeşte pe de altă parte, cum am mai arătat în treacăt,
transformarea unor procese de muncă pe scară redusă şi disparate, în
procese de muncă pe scară mare, socială şi combinate, deci concentrarea
capitalului şi dominaţia exclusivă a regimului de fabrică. Ea distruge
toate formele învechite sau tranzitorii, după care se mai ascunde încă în
parte dominaţia capitalului, şi le înlocuieşte cu dominaţia directă şi
făţişă a acestuia. În modul acesta ea generalizează şi lupta directă
împotriva acestei dominaţii. În timp ce, în atelierele individuale, ea
impune uniformitatea, regularitatea, ordinea şi spiritul de economie, ea
sporeşte, prin imboldul extraordinar pe care limitarea şi reglementarea
zilei de muncă îl constituie pentru tehnică, anarhia şi catastrofele

509
producţiei capitaliste în ansamblul ei, intensitatea muncii şi concurenţa
pe care maşina o face muncitorului. Odată cu sfera micii exploatări şi a
muncii la domiciliu, ea distruge ultimele refugii ale «supranumerarilor»
şi, odată cu ele, supapa de siguranţă de până acum a întregului
mecanism social. Odată cu condiţiile materiale şi cu combinarea socială
a procesului de producţie, ea maturizează contradicţiile şi antagonismele
formei sale capitaliste, maturizând deci în acelaşi timp elementele de
formare a unei noi societăţi şi elementele de răsturnare a societăţii
vechi322.

10. Marea industrie şi agricultura

Revoluţia pe care marea industrie o provoacă în agricultură şi în

raporturile sociale ale agenţilor săi de producţie nu va putea fi descrisă
decât mai târziu. Aici ajunge ca să anticipăm în mod sumar asupra
câtorva din rezultatele ei. Dacă utilizarea maşinii în agricultură este în
mare parte liberă de inconvenientele fizice pe care le cauzează
muncitorului de fabrică,323 ea acţionează aici într-un mod şi mai intens şi
fără niciun fel de opunere, în direcţia transformării muncitorilor în
«supranumerari», lucru care se va vedea mai târziu în mod amănunţit.
Astfel în comitatele Cambridge şi Suffolk, de pildă, suprafaţa terenurilor
cultivate a crescut mult în ultimii douăzeci de ani, în timp ce, în cursul
aceleiaşi perioade, populaţia rurală a scăzut nu numai din punct de
vedere relativ, dar şi din punct de vedere absolut. În Statele Unite ale
Americii de Nord maşinile agricole nu-i înlocuiesc deocamdată pe
muncitori decât în mod virtual, adică ele permit producătorului
cultivarea unei suprafeţe mai mari, dar nu înlocuiesc muncitori
realmente utilizaţi. În Anglia şi Ţara Galilor numărul persoanelor
ocupate în fabricile de maşini agricole era, în 1861, de 1.034, în timp ce
numărul muncitorilor agricoli care lucrau la maşini cu aburi şi la
maşini-unelte nu atingea decât cifra de 1.205.
În sfera agriculturii marea industrie are întru atât un efect din
cele mai revoluţionare, întrucât desfiinţează bastionul vechii societăţi,
«ţăranul», şi îl înlocuieşte cu muncitorul salariat. Necesităţile de
transformare socială şi antagonismele sferei agricole devin astfel
identice cu cele ale oraşului. Locul exploatării tradiţionaliste şi

510
iraţionale îl ia aplicarea tehnologică, conştientă a ştiinţei. Ruperea
legăturii intime primitive dintre agricultură şi manufactură, legătură care
reunea formele infantile nedezvoltate ale amândurora, este desăvârşită
de modul de producţie capitalist. Acest mod de producţie creează însă în
acelaşi timp condiţiunile materiale pentru o sinteză nouă, superioară,
pentru reunirea agriculturii cu industria, şi anume pe baza formelor pe
care acestea le iau în urma dezvoltării lor antagoniste. Cu preponderenţa
mereu crescândă a populaţiei orăşeneşti, pe care producţia capitalistă o
îngrămădeşte în centrele mari, această producţie sporeşte, pe de o parte,
forţa care împinge înainte istoria societăţii, şi împiedică, pe de altă parte,
schimbul de materii dintre om şi pământ, adică restituirea elementelor
naturale pe care omul le-a luat din natură sub formă de alimente şi
îmbrăcăminte, deci condiţiunea naturală eternă a fertilităţii permanente a
pământului. În modul acesta ea distruge în acelaşi timp sănătatea fizică a
muncitorului de la oraş şi viaţa intelectuală a muncitorilor agricoli.324
Dar, distrugând condiţiunile născute doar pe cale naturală ale acestui
schimb de materii, ea impune în acelaşi timp realizarea lui sistematică
drept lege regulatoare a producţiei sociale şi într-o formă adecvată
dezvoltării depline a omului. În agricultură ca şi în manufactură,
transformarea capitalistă a procesului de producţie apare în acelaşi timp
ca martirologie a producătorilor, mijlocul de muncă apare ca mijloc de
subjugare, de exploatare şi de sărăcire a muncitorului, combinarea
socială a proceselor de muncă apare ca înăbuşire organizată a vitalităţii,
a libertăţii şi a independenţii sale individuale. Răspândirea muncitorilor
agricoli asupra unor întinderi mari le frânge puterea de rezistenţă, în
timp ce concentrarea măreşte pe aceea a muncitorilor de la oraşe. Ca şi
în industria de la oraşe, mărirea forţei productive şi mărirea
randamentului muncii se plăteşte în agricultura modernă prin distrugerea
şi epuizarea forţei de muncă însăşi. Şi orice progres al agriculturii
capitaliste nu este numai un progres în arta de a-l jefui pe muncitor, dar
în acelaşi timp şi în arta de a jefui pământul; orice progres în mărirea
fertilităţii sale pentru o perioadă anumită este în acelaşi timp un progres
în secarea surselor permanente ale acestei fertilităţi. Cu cât mai mult o
ţară, ca de pildă Statele Unite ale Americii de Nord, are drept bază a
evoluţiei sale marea industrie, cu atât mai rapid este acest proces de
descompunere.325 Producţia capitalistă nu dezvoltă deci tehnica şi

511
combinarea procesului social de producţie, decât săpând în acelaşi timp
izvoarele oricărei avuţii: pământul şi muncitorul.

NOTE:
86
«It is questionable, if all the mechanical inventions yet made have lightened the day's
toil of any human being.» Mill ar fi trebuit să spună «of any human being not fed by
other people's labour» [a vreunei fiinţe omeneşti care nu trăieşte din munca altora], căci
e indiscutabil că maşinismul a sporit foarte mult numărul trântorilor distinşi.
87
Vezi, de exemplu, Hutton: «Course of Mathematics».
88
«Din acest punct de vedere se poate deci trasa o limită precisă între unealtă şi maşină:
hârleţul, ciocanul, dalta etc., pârghiile şi şuruburile, pentru care, oricât de meşteşugite ar
fi, forţa motrice este omul... toate acestea cad sub noţiunea de unealtă, în timp ce plugul,
cu forţa animală care îl pune în mişcare, morile de vânt şi altele trebuie socotite printre
maşini.» (Wilhelm Schulz: «Die Bewegung der Produktion», Zurich 1843, pag. 38.) O
scriere lăudabilă în multe privinţe.
89
Încă înaintea lui au fost utilizate maşini pentru operaţiuni prealabile torsului, ce-i drept
cu totul imperfecte, şi anume probabil mai întâi în Italia. În general, o istorie critică a
tehnologiei ar arăta că nicio invenţie din secolul al XVIII-lea nu aparţine unui singur
individ. Până în prezent nu există o asemenea lucrare. Darwin a trezit interesul pentru
istoria tehnologiei naturale, adică pentru formarea organelor vegetale şi animale ca
instrumente de producţie pentru viaţa plantelor şi animalelor. Oare istoria formării
organelor productive ale omului social, adică a bazei materiale a oricărei forme speciale
de organizare socială, nu merită aceeaşi atenţie? Şi oare această istorie nu ar putea fi
alcătuită mai uşor, de vreme ce, cum spune Vico, istoria omenirii se deosebeşte de istoria
naturală prin aceea că pe cea dintâi am făcut-o, şi pe cea de a doua n-am făcut-o?
Tehnologia dezvăluie atitudinea activă a omului faţă de natură, procesul nemijlocit de
producţie a vieţii sale, iar prin aceasta şi pe cel al raporturilor sale sociale de viaţă şi al
reprezentărilor spirituale care rezultă din ele. Chiar şi orice istorie a religiei care face
abstracţie de această bază materială este — necritică. Este, într-adevăr, cu mult mai uşor
să stabileşti prin analiză miezul pământesc al nebuloaselor religioase, decât să dezvolţi,
invers, din raporturile reale de viaţă ale fiecărei epoci formele lor eterizate. Aceasta din
urmă este singura metodă materialistă şi deci ştiinţifică. Slăbiciunile materialismului
abstract al ştiinţelor naturale, care exclude procesul istoric, rezultă chiar din concepţiile
abstracte şi ideologice ale purtătorilor săi de cuvânt, atunci când ei se hazardează
dincolo de specialitatea lor.
90
În special în forma iniţială a războiului mecanic recunoaştem din prima ochire vechiul
război. Deosebiri esenţiale el prezintă în forma sa modernă.
91
Abia începând de prin anul 1850 o parte tot mai mare a uneltelor maşinilor de lucru se
fabrică în Anglia pe cale mecanică, chiar dacă nu de aceiaşi fabricanţi care
confecţionează maşinile înseşi. Maşini pentru fabricarea unor asemenea unelte mecanice
sunt de pildă: automatic bobbin-making engine, card-setting engine, maşini pentru

512
fabricarea cocleţelor de ţesut, maşini pentru confecţionarea de fusuri de maşini mule şi
throstle.
92
Moise din Egipt a spus: ”Boului care treieră să nu-i legi botul.” Filantropii germano-
creştini, dimpotrivă, îi puneau şerbului pe care îl întrebuinţau ca forţă motrice la
măcinat, o placă mare de lemn în jurul gâtului, ca să nu poată duce la gură mâna cu
făină.
93
Olandezii au fost siliţi să utilizeze vântul ca forţă motrice, în parte din lipsa de căderi
naturale de apă, în parte prin lupta împotriva prea marii bogăţii de apă de altă natură.
Moara de vânt ei o împrumutară din Germania, unde această invenţie provocase o luptă
în toată regula între nobilime, popime şi împărat în jurul chestiunii cui îi «aparţine»
vântul. Aerul aserveşte, se spunea în Germania, în timp ce Olanda a fost eliberată de
către vânt. Ceea ce vântul a aservit aici, n-au fost Olandezii, ci pământul care a fost
aservit Olandezilor. Încă în anul 1836 au fost utilizate în Olanda 12.000 de mori de vânt
cu 6.000 cai-putere pentru a evita ca două treimi ale ţării să se retransforme în mlaştină.
94
Ea a fost, ce-i drept, mult perfecţionată în forma primei maşini cu vapori, aşa-zisă cu
efect simplu, a lui Watt, dar şi în această formă ea rămase o simplă maşină de ridicat apă
şi slatină.
95
«Totalitatea tuturor acestor instrumente simple, puse în mişcare de un singur motor
formează o maşină.» (Babbage: «On the Economy of Machinery».)
96
În ianuarie 1861, John C. Morton a dat citire în Society of Arts unui memoriu asupra
“forţelor utilizate în agricultură”, în care spune între altele:«Orice ameliorare care
nivelează şi uniformizează solul uşurează utilizarea maşinii cu vapori pentru producerea
de forţă pur mecanică. Forţa calului e necesară acolo unde tufişuri întortocheate sau alte
obstacole împiedică o muncă uniformă. Aceste obstacole dispar pe zi ce trece. În
operaţiunile care necesită mai multă acţiune a voinţei decât forţă efectivă este utilizabilă
numai forţa condusă din minut în minut de spiritul omenesc, adică forţa omenească.»
Domnul Morton reduce apoi forţa aburului, forţa calului şi forţa omului la unitatea de
măsură obişnuită la maşina cu vapori, adică forţa necesară pentru a ridica într-un minut
33.000 de pfunzi la înălţimea de un picior şi stabileşte apoi printr-un calcul că un cal-
putere costă la maşina cu vapori 3 pence, iar la cal 51/2 pence pe oră. Spre deosebire de
aceasta, calul nu poate fi utilizat decât timp de 8 ore pe zi, dacă e vorba să i se menţină
sănătatea deplină. Pe teren cultivat se pot economisi cu ajutorul forţei aburului, în cursul
unui an întreg, 3 din 7 cai, la un preţ de cost care nu este mai mare decât acela al cailor
înlocuiţi, pentru cele 3 sau 4 luni în care ei sunt în mod efectiv utilizaţi. În fine, în
operaţiunile agricole în care forţa aburului poate fi utilizată, ea măreşte calitatea muncii,
în comparaţie cu forţa calului. Pentru a efectua munca unei maşini cu vapori, ar trebui
utilizaţi 66 de lucrători cu un salariu total de 15 şilingi pe oră, iar pentru a face munca
unui cal, 32 de oameni cu un salariu total de 8 şilingi pe oră.
97
Faulhaber 1625 De Caus 1688.
98
Invenţia modernă a turbinelor a eliberat exploatarea industrială a forţei hidraulice de
multe din îngrădirile sale anterioare.
99
«În primele timpuri ale manufacturii textile, poziţia fabricii depindea de existenţa unui
curs de apă cu o diferenţă de nivel destul de mare pentru a pune în mişcare o roată
hidraulică; şi cu toate că introducerea morilor de apă însemna începutul desfiinţării
sistemului industriei casnice, morile, care în mod necesar trebuiau să fie situate pe

513
cursurile de ape şi se aflau de multe ori la depărtări mari una de alta, făceau parte mai
degrabă dintr-un sistem rural decât din unul urban. Abia după introducerea forţei
aburului în locul forţei hidraulice, fabricile au fost concentrate în oraşe şi în localităţi în
care cărbunele şi apa, necesare pentru producerea vaporilor, se aflau în cantităţi
suficiente. Maşina cu vapori este mama oraşelor industriale.» (A. Redgrave, în «Reports
of the Insp. of Fact. for 30th April 1866», pag. 36.)
100
Din punctul de vedere al diviziunii manufacturiere a muncii, ţesătoria era o muncă
meşteşugărească complicată şi nu simplă, astfel că războiul mecanic este o maşină care
execută operaţiuni foarte variate. În general este falsă concepţia după care maşinismul
modern ar fi cuprins la început acele operaţiuni pe care diviziunea manufacturieră a
muncii le simplificase. În cursul perioadei manufacturiere, filatul şi ţesutul au fost
împărţite în ramuri noi, iar uneltele lor au fost perfecţionate şi diferenţiate, dar procesul
de muncă însuşi, care nu a fost nicidecum divizat, rămase meşteşugăresc. Nu munca ci
mijlocul de muncă este acela de la care porneşte maşina.
101
Înainte de epoca marii industrii, manufactura lânii era manufactura predominantă în
Anglia. În această manufactură s-au făcut deci cele mai multe experienţe în cursul
primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Bumbacul, a cărui prelucrare mecanică necesită
pregătiri mai puţin dificile, a profitat de experienţele făcute cu lâna, aşa cum mai târziu,
invers industria mecanică a lânii se dezvoltă pe bazele stabilite de filatura şi ţesătoria
mecanică de bumbac. Unele elemente ale manufacturii lânii au fost înglobate în sistemul
de fabrică abia în ultimele decenii, ca de pildă pieptănatul lânii. «Utilizarea forţei
mecanice în procesul pieptănatului lânii... utilizare care are loc pe o scară întinsă de la
introducerea „maşinii de pieptănat”, în special a aceleia a lui Lister... a avut fără îndoială
efectul că un mare număr de muncitori a fost concediat. Mai înainte lâna era pieptănată
cu mâna, în cele mai multe cazuri în coliba pieptănătorului. Acum ea e pieptănată, în
mod absolut general, în fabrică, iar munca de mână a devenit de prisos, cu excepţia
câtorva operaţiuni speciale în care munca de mână este încă preferată. Mulţi dintre
pieptănătorii de mână au găsit de lucru în fabrici, dar randamentul pieptănătorului de
mână este atât de mic în comparaţie cu cel al maşinii, încât pentru un mare număr de
pieptănături posibilitatea de utilizare a dispărut.» («Reports of Insp. of Fact. for 31st
Oct. 1856», pag. 16.)
102
«Principiul sistemului de fabrică este deci... înlocuirea diviziunii sau a seriei muncii
între diferiţi meseriaşi prin descompunerea procesului de muncă în componentele sale
esenţiale.» (Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. 20.).
103
În forma sa iniţială, războiul mecanic constă, în cea mai mare parte, din lemn, cel
modern, perfecţionat, din fier. Cât de mult forma veche a mijlocului de producţie
domină forma sa nouă rezultă între altele dintr-o comparaţie oricât de superficială a
războiului mecanic modern cu cel vechi, a instalaţiilor de suflat moderne în topitoriile de
fier cu prima reîncarnare mecanică rudimentară a foalelor obişnuite şi, într-un mod poate
mai bătător la ochi decât orice, o locomotivă experimentată înainte de invenţia
locomotivelor actuale, care avea de fapt două picioare, pe care le ridica în mod
alternativ, în felul calului. Abia în urma unei noi dezvoltări a mecanicii şi a unei
acumulări de experienţă practică, forma este în întregime determinată de principiul
mecanic, emancipându-se deci cu totul de forma fizică tradiţională a uneltei care se
metamorfozează în maşină.

514
104
Cottongin-ul yankee-ului Eli Whitney suferise, până în ultimul timp, cele mai mici
modificări de esenţă dintre toate maşinile secolului al XVIII-lea. Abia în ultimele
decenii (înainte de 1867), alt american, d-l Emery din Albany, New-York, a depăşit
maşina lui Whitney printr-o perfecţionare pe cât de simplă pe atât de eficientă.
105
«The Industry of Nations», Londra 1855, partea a II-a, pag. 239. Tot acolo se mai
spune: «Oricât ar părea de simplă şi de lipsită de importanţă această piesă accesorie a
strungului, credem că nu exagerăm dacă susţinem că influenţa sa asupra perfecţionării
maşinilor şi a răspândirii lor crescânde a fost tot atât de mare ca şi aceea pe care au
provocat-o perfecţionările aduse de Watt însăşi maşinii cu vapori. Introducerea acestei
piese a avut ca urmare imediată o perfecţionare şi o ieftinire a tuturor maşinilor, ducând
la alte invenţii şi perfecţionări».
106
Una din aceste maşini, întrebuinţată la Londra pentru baterea de «paddle-
wheelshafts» [arbori pentru roţi cu fofize] poartă numele «Thor». Ea bate un arbore de
161/2 tone greutate cu aceeaşi uşurinţă cu care fierarul bate o potcoavă.
107
Maşinile care lucrează în lemn şi care pot fi utilizate şi pe scară mică sunt în mare
parte de invenţie americană.
108
În general ştiinţa nu-l costă «nimic» pe capitalist, ceea ce nu-l împiedică deloc să o
exploateze. Ştiinţa «străină» este încorporată capitalului ca şi munca străină. Aproprierea
“capitalistă” şi aproprierea «personală», indiferent dacă e vorba de ştiinţă sau de bogăţie
materială, sunt însă lucruri cu totul disparate. Însuşi doctorul Ure se lamenta de neştiinţa
grosolană în materie de mecanică a dragilor săi fabricanţi, exploatatori de maşini, iar
Liebig povesteşte despre crasa ignoranţă a fabricanţilor de produse chimice din Anglia
în materie de chimie.
109
Ricardo îşi îndreaptă uneori atenţia în mod atât de exclusiv asupra acestei acţiuni a
maşinilor, pe care de altfel nu a dezvoltat-o, aşa cum nu a dezvoltat nici deosebirea
dintre procesul de muncă şi procesul de valorificare, încât uită pe alocuri de porţiunea de
valoare pe care maşinile o cedează produsului, confundându-le în totul cu forţele naturii.
De pildă, atunci când spune: “Adam Smith nu subestimează nicăieri serviciile pe care ni
le fac forţele naturii şi maşinile, dar el distinge în mod foarte just natura valorii pe care
ele o adaugă mărfurilor... Întrucât ele îşi fac munca (work) în mod gratuit, ajutorul pe
care ele ni-l pun la dispoziţie nu adaugă nimic la valoarea de schimb.” (Ricardo:
«Principles etc.», pag. 336, 337.) Observaţia lui Ricardo este, bineînţeles, justă faţă de J.
B. Say, care îşi închipuie că maşinile fac «serviciul» de a crea valoare, care ar forma o
parte a «profitului».
109a
(Notă la ediţia a 3-a. — Un «cal-putere» este egal cu puterea a 33.000 de pfunzi-
picioare pe minut, adică cu puterea care ridică într-un minut 33.000 de pfunzi la
înălţimea de 1 picior (englezesc), sau 1 pfund la înălţimea de 33.000 de picioare. Acesta
e calul-putere de care e vorba mai sus. În limbajul comercial obişnuit însă, şi pe alocuri
şi în unele citate din această carte, se face deosebire între caii-putere «nominali»şi cei
«comerciali» sau «indicaţi» ai aceleiaşi maşini. Calul-putere vechi sau nominal se
calculează în mod exclusiv din înălţimea de ridicare a pistonului şi din diametrul
cilindrului, şi nu ţine seama deloc de presiunea vaporilor şi de viteza pistonului. Ceea ce
înseamnă că de fapt se spune: această maşină cu vapori are, de pildă, 50 cai-putere dacă
e pusă în mişcare cu aceeaşi presiune slabă a vaporilor şi cu aceeaşi viteză redusă a
pistonului ca pe timpul lui Boulton şi Watt. De atunci însă aceşti doi factori au crescut

515
enorm. Pentru măsurarea forţei mecanice pe care o maşină o furnizează astăzi în mod
real, a fost inventat indicatorul, care arată presiunea vaporilor. Viteza pistonului poate fi
stabilită cu uşurinţă. Astfel caii-putere «indicaţi» sau «comerciali» ai unei maşini se
măsoară cu ajutorul unei formule matematice care ţine seamă în acelaşi timp de
diametrul cilindrului, de înălţimea de ridicare a pistonului, de viteza pistonului şi de
presiunea vaporilor, indicând în modul acesta de câte ori pe minut maşina efectuează
realmente o muncă de 33.000 pfunzi-picioare. Un cal-putere nominal poate deci să
efectueze în realitate munca a trei, patru sau chiar cinci cai-putere indicaţi sau reali.
Aceasta pentru lămurirea unor citate care urmează mai târziu. — F. E.)
110
Cititorul cu concepţii capitaliste va observa aici bineînţeles lipsa «dobânzii» pe care
maşina o adaugă produsului pro rata [în raport] cu valoarea sa de capital. Se va înţelege
însă uşor că întrucât maşina, asemenea oricărui alt component al capitalului constant, nu
creează valoare nouă, ea nu poate să adauge asemenea valoare sub numele de
«dobândă». Este limpede apoi că fiind vorba aici de producţia plusvalorii, nicio parte a
acesteia nu poate fi presupusă a priori sub numele de «dobândă». Modul de calculare
capitalist, care prima facie [la prima vedere] pare să fie absurd şi să contrazică legile
formării valorii. Îşi va găsi explicaţia în cartea a treia a acestei lucrări.
111
Această porţiune de valoare adăugată de maşină scade absolut şi relativ, acolo unde
maşina înlocuieşte caii şi în general animale de muncă întrebuinţate numai ca forţă
motrice, nu ca maşini care transformă materialul. În treacăt fie zis, cu definiţia pe care o
dă animalelor ca fiind simple maşini, Descartes priveşte cu ochii perioadei
manufacturiere, spre deosebire de oamenii evului mediu, care considerau animalul ca un
ajutor al omului, idee reluată mai târziu de d-l von Haller în scrierea sa «Restauration
der Staatswissenschaften». Că Descartes considera, ca şi Bacon, o schimbare a formei
producţiei şi o dominare practică a naturii de către om drept rezultat al unei schimbări în
metoda de gândire, se vede din al său «Discours de la Methode», în care se spune, între
altele:
«Se poate ajunge» (cu ajutorul metodei introduse de el în filosofie) «la cunoştinţe foarte
folositoare în viaţă şi, în locul filosofiei speculative care se învaţă în şcoli, se poate găsi
o aplicaţiune practică a acelor cunoştinţe prin intermediul cărora — cunoscând forţa şi
acţiunea focului, a apei, a aerului, a stelelor şi a tuturor celorlalte corpuri care ne
înconjoară, aşa cum cunoaştem diferitele meserii ale meseriaşilor noştri — am putea
utiliza în acelaşi fel cunoştinţele noastre pentru toate scopurile cărora ele se potrivesc; în
modul acesta am putea deveni stăpânii şi posesorii naturii, contribuind astfel «la
perfecţionarea vieţii omeneşti». În prefaţa la «Discourses upon Trade» de Sir Dudley
North (1691) se spune că metoda lui Descartes, aplicată la economia politică, a început
să o elibereze pe aceasta de basmele vechi şi de concepţiile superstiţioase asupra banilor,
comerţului etc. În general însă economiştii englezi din epoca mai veche pornesc de la
Bacon şi Hobbes, considerându-i filosofi ai lor, în timp ce mai târziu Locke deveni
“filosoful” [prin excelenţă] al economiei politice pentru Anglia, Franţa şi Italia.
112
După o dare de seamă anuală a Camerei de Comerţ din Essen (Oct. 1863), fabrica de
oţel turnat a lui Krupp a produs în 1862, cu ajutorul a 161 cuptoare de fuziune, cuptoare
de incandescenţă şi cuptoare de cimentat, a 32 maşini cu vapori (în anul 1800 acesta era
numărul total aproximativ al maşinilor cu vapori utilizate la Manchester), a 14 ciocane
mecanice care reprezintă un total de 1.236 cai-putere, a 49 forje, a 203 maşini-unelte şi a

516
circa 2.400 de muncitori —13 milioane pfunzi de oţel turnat. La un cal-putere revin aici
mai puţin de 2 muncitori.
113
Babbage calculează că pe insula lava i se adaugă bumbacului 117% din valoare
aproape exclusiv prin munca torsului. În aceeaşi epocă (1832), în Anglia, valoarea totală
pe care instalaţiile mecanice şi munca o adăugau bumbacului în filatura fină se cifra la
aproximativ 33 % din valoarea materiei prime. (“On the Economy of Machinery”, pag.
214.)
114
Imprimeria mecanică face şi economie de culori.
115
Comp. «Paper read by Dr. Watson, Reporter on Products to the Government of India,
before the Society of Arts», 17 Aprilie 1860.
116
«Agenţii aceştia necuvântători (maşinile) sunt întotdeauna produsul unei cantităţi cu
mult mai mici de muncă decât aceea pe care ei o înlocuiesc, chiar şi atunci când au
aceeaşi valoare în bani.» (Ricardo: «Principles etc.», pag. 40.)
116a
Notă la ediţia a 2-a. Într-o societate comunistă maşina ar avea deci cu totul altă
posibilitate de acţiune decât în societatea burgheză
117
«Întreprinzătorii nu vor să utilizeze fără motiv două serii de copii sub treisprezece
ani... Un grup de fabricanţi, filatorii de lână, nu utilizează astăzi de fapt decât rareori
copii sub treisprezece ani, adică half-timer-i. Ei au introdus tot felul de maşini
perfecţionate sau noi, prin efectul cărora întrebuinţarea copiilor (adică a celor sub 13
ani) a devenit cu totul de prisos; pentru ilustrarea acestei reduceri a numărului copiilor
voi menţiona un proces de muncă în care maşinilor existente li s-a adăugat un aparat
numit „piecing machine”, prin efectul căruia munca a şase sau patru half-timer-i, după
construcţia maşinii respective, poate fi făcută de o singură persoană tânără» (peste 13
ani)... «Sistemul jumătăţilor de zile de muncă» a stimulat «invenţia acestei maşini».
(«Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1858.»)
118
«Maşina... nu poate de multe ori să fie întrebuinţată decât după ce munca (vrea să
spună: salariul) se urcă.» (Ricardo: «Principles etc.», pag. 479.)
119
Vezi: «Report of the Social Science Congress at Edinburgh, Oct. 1863».
120
În timpul crizei bumbacului care a însoţit războiul civil american, doctorul Edward
Smith a fost trimis de către guvernul englez la Lancashire, Cheshire etc., pentru a raporta
asupra stării sanitare a muncitorilor din industria bumbacului. El relatează, între altele:
Din punct de vedere igienic, criza prezintă numeroase alte avantagii, abstracţie făcând de
îndepărtarea muncitorilor din atmosfera de fabrică. Astfel, femeile muncitoare găsesc
timpul necesar pentru a-şi alăpta copiii, în loc de a-i otrăvi cu Godfrey's Cordial (un
amestec de opiu). Acum ele au timp să înveţe a găti. Din nefericire, această posibilitate
de a practica arta culinară a apărut într-o vreme când ele nu au ce mânca. Dar se vede
cum munca în familie, necesară pentru consum, a fost uzurpată de capital pentru
autovalorificarea sa. De asemenea, unele şcoli au profitat de criză şi au învăţat fetele de
muncitori să coase. Era nevoie de o revoluţie în America şi de o criză mondială pentru
ca fetele de muncitori, care filează pentru lumea întreagă, să înveţe a coase!
121
«Creşterea numerică a muncitorilor a fost considerabilă, ca urmare a înlocuirii
crescânde a muncii bărbaţilor prin munca femeilor, şi înainte de toate a muncii adulţilor
prin munca copiilor. Trei fetiţe în vârstă de 13 ani şi cu salarii între 6 şi 8 şilingi pe
săptămână au înlocuit un bărbat adult cu un salariu intre 18 şi 45 şilingi.» (Th. de
Quincey: «The logic of Political Economy»,Londra 1844, notă la pag. 147.) Întrucât

517
anumite funcţiuni ale vieţii familiare, ca de exemplu îngrijirea şi alăptarea copiilor etc.,
nu pot fi suprimate cu totul, mamele confiscate de către capital trebuie, într-o măsură
mai mare sau mai mică, să-şi năimească înlocuitori. Muncile pe care le necesită
consumul în familie, cum e cusutul, cârpitul etc., trebuie înlocuite prin cumpărare de
mărfuri gata. Cheltuielii reduse în ceea ce priveşte munca în familie îi corespunde deci o
cheltuială de bani sporită. Costul de producţie al familiei de muncitori creşte deci şi
anihilează plusul de venit. Se mai adaugă faptul că economia şi acţiunea metodică în
consumarea şi în pregătirea mijloacelor de subzistenţă devin imposibile. Asupra acestor
fapte, pe care economia politică oficială le ascunde, se găseşte un material bogat în
report şurile inspectorilor de fabrică, în cele făcute de «Children's Employment
Commission» şi în special în «Reports on Public».
122
În contrast cu faptul, atât de important, că limitarea muncii femeilor şi a copiilor în
fabricile engleze a fost impusă capitalului de muncitorii masculini adulţi, se mai
întâlnesc încă în ultimele rapoarte făcute de «Children's Employment Commission»
atitudini cu adevărat revoltătoare ale unor muncitori părinţi în legătură cu traficul de
copii, atitudini care amintesc în mod net de comerţul cu sclavi. Şi, cum se poate vedea
din aceleaşi «reports», fariseul capitalist denunţă această bestialitate, creată,
permanentizată şi exploatată de el, pe care de altfel o numeşte «libertate a muncii».
«Copiii au fost puşi la muncă... chiar pentru a-şi câştiga propria lor pâine zilnică, lipsiţi
de puterea necesară pentru a suporta această muncă disproporţionată, lipsiţi de îndrumări
pentru viaţa lor viitoare, ei erau aruncaţi într-un mediu ciumat atât din punct de vedere
fizic cât şi moral. Despre dărâmarea Ierusalimului de către Titus, istoricul evreu a făcut
observaţia că nu a fost de mirare că oraşul a suferit o distrugere atât de cumplită, din
moment ce o mamă denaturată îşi sacrifica propria ei odraslă pentru a scăpa de chinurile
foamei.» («Public Economy Concentrated», Carlisle 1833, pag. 66.)
123
A. Redgrave, în «Reports of Insp. of Fact. for 31st October 1858», pag. 40, 41.
124
«Children's Employment Commission, V. Report», Londra 1866, pag. 81, Nr. 31. (La
ediţia a 4-a. — Industria de mătase din Bethnal Green este actualmente aproape în
întregime distrusă. — F. E.)
125
«Child. Empl. Comm., III. Report», Londra 1864, pag. 53, Nr. 15.
126
«Child. Empl. Comm., V. Report», pag. XXIII, Nr. 137.
127
«Sixth Report on Public Health», Londra 1864, pag. 34.
128
«Ea (ancheta din 1861)... a mai stabilit că pe de o parte, în condiţiunile descrise,
copiii mor din cauza neglijenţei şi a răului tratament pe care le implică faptul că mamele
sunt ocupate şi că, pe de altă parte, ele adoptă faţă de odraslele lor o atitudine cu totul
contrară naturii; de obicei ele nu se mai sinchisesc de moartea lor, ba uneori... iau măsuri
directe pentru a o provoca.» (ibid.)
129
«Sixth Report on Public Health», Londra 1864, pag. 454.
130
ibid., pag. 454—463. «Report by Dr. Henry Julian Hunter on the excessive mortality
of infants in some rural districts of England.»
131
ibid., pag. 35 şi pag. 455, 456. 132 ibid., pag. 456.
133
Ca şi în districtele industriale engleze, consumul de opiu se întinde pe zi ce trece şi în
districtele agricole printre muncitorii adulţi de ambele sexe. «Stimularea vânzării
produselor de opiu... este scopul principal al câtorva mari comercianţi cu spirit de
iniţiativă. Droghiştii consideră aceste produse ca fiind articolul cel mai căutat.» (ibid.,

518
pag. 459.) Sugacii care primiseră opiu «se zbârceau ca nişte moşnegei bătrâni, sau se
chirceau devenind nişte mici maimuţe». (ibid., pag. 460.) Se vede cum se răzbună India
şi China împotriva Angliei.
134
ibid., pag. 37.
135
«Reports of Insp. of Fact. for 31 st Oct. 1862», pag. 59. Acest inspector de fabrică a
fost mai înainte medic.
136
Leonhard Horner, în «Reports of Insp. of Fact. for 30th June 1857», pag. 17.
137
Leonhard Horner, în «Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855», pag. 18, 19.
138
Sir John Kincaid, în «Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1858», pag. 31, 32,
139
Leonhard Horner, în «Reports etc. for 31st Oct. 1857», pag. 17, 18. 140 Sir John
Kincaid, în «Reports etc. for 3Ist Oct. 1856», pag. 66.
141
A. Redgrave, în “Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1857”, pag. 41, 42. În acele
ramuri ale industriei engleze în care e în vigoare de un timp mai îndelungat legea
industrială propriu-zisă (nu Printwork's Act-ul citat mai sus în text), obstacolele ce se
aflau în calea aplicării dispoziţiunilor privitoare la educaţie au fost într-o măsură
oarecare înlăturate în ultimii ani. În industriile care nu sunt supuse legii industriale mai
domină încă în mare parte concepţiile fabricantului de sticlă J. Geddes, care-l instruieşte
precum urmează pe comisarul anchetator White: «După părerea mea, plusul de educaţie
de care s-a bucurat în ultimii ani o parte a clasei muncitoare este dăunător. E primejdios,
pentru că o face prea independentă.» (“Children's Empl. Commission, IV. Report”,
Londra 1865, pag. 253.)
142
“Domnul E., fabricant, m-a informat că utilizează exclusiv femei la războaiele sale
mecanice; el preferă femei măritate, în special pe acelea care au o familie de întreţinut;
ele sunt mult mai atente şi mai ascultătoare decât cele nemăritate şi sunt obligate să-şi
încordeze puterile la maxim pentru a câştiga mijloacele de trai necesare. În modul
acesta, virtuţile particulare ale caracterului feminin suferă o inversare în detrimentul
acestui caracter; latura morală şi delicată a caracterului lor e transformată într-un mijloc
de aservire şi de chin.” («Ten Hours' Factory Bill. The Speech of Lord Ashely, 15th
March», Londra 1844, pag. 20.)
143
«De când au fost introduse peste tot maşinile costisitoare, i s-a cerut omului o
încordare dincolo de forţa sa obişnuită.» (Robert Owen: «Observations on the effects of
the manufacturing system», ediţia a 2-a, Londra 1817 [pag. 16].)
144
Englezii, cărora le place să considere prima formă de manifestare empirică a unui
fenomen drept cauză a sa, privesc adesea jaful irodian de copii, pe care capitalul îl
practica în casele de săraci şi în orfelinate la începuturile sistemului de fabrică şi cu
ajutorul căruia el punea stăpânire pe un material uman cu totul lipsit de voinţă, drept
cauză a lungimii timpului de muncă în fabrici. Iată, de exemplu, ce spune Fielden, el
însuşi fabricant englez: «E limpede că orele îndelungate de muncă sunt un rezultat al
faptului că din diferitele părţi ale ţării a fost strâns un număr atât de mare de copii
părăsiţi, că patronii erau independenţi de muncitori şi că, după ce introduseseră obiceiul
muncii îndelungate, servindu-se de materialul uman nenorocit pe care şi-l procuraseră în
modul acesta, ei au fost în stare să-l impună cu uşurinţă mai mare şi celorlalţi
muncitori.» (J. Fielden: «The Curse of the Factory System», Londra 1836, pag. 11.)
Despre munca femeilor, inspectorul de fabrică Saunders spune, în raportul industrial din
1844: «Printre muncitoare există femei care, cu întreruperi de câteva zile, muncesc

519
multe săptămâni la rând de la ora 6 dimineaţa până la miezul nopţii, având la dispoziţie
mai puţin de 2 ore pe zi pentru luarea meselor, astfel că în 5 zile ale săptămânii nu le
rămân decât 6 ore din cele 24 pentru a veni de acasă, pentru a merge acasă şi pentru a se
odihni.»
145
«Cauza... deteriorării pieselor mobile delicate ale mecanismului metalic poate să
rezide în inacţiune.» (Ure: “Philosophy of Manufactures”, Londra 1835, pag. 281.)
146
«Manchester spinner» -ul de care am mai pomenit («Times», 26 Noiembrie 1862)
enumera printre cheltuielile pe care le implică maşina şi pe următoarea: «Ea (adică
„reţinerea pentru uzura maşinii” ) are şi scopul de a acoperi pierderea pe care o provoacă
în mod constant înlocuirea maşinilor prin altele noi şi de construcţie mai bună, înainte ca
ele să fi fost complect uzate.»
147
«Se socoteşte în general că fabricarea unei singure maşini după un model nou costă
de cinci ori mai mult decât construirea aceleiaşi maşini după acelaşi model.» (Babbage:
«On the Economy of Machinery and Manufactures», Londra 1832, pag. 211.)
148
«De câţiva ani încoace s-au făcut perfecţionări atât de importante şi de numeroase în
fabricarea de tul, încât o maşină în stare bună, care la început costase 1.200 1. st, se
vindea după câţiva ani cu 60 1. st... Perfecţionările se succedau atât de rapid, încât unele
maşini rămâneau neterminate în mâinile constructorilor lor, pentru că erau depăşite de
alte invenţii mai fericite.» În perioada aceasta de avânt impetuos, fabricanţii de tul
prelungiră deci în curând timpul de muncă iniţial de 8 ore la 24 de ore cu două
schimburi. (Babbage, ibid., pag. 233.)
149
«Este de la sine înţeles că, în mijlocul fluxului şi refluxului de pe piaţă şi al
expansiunii şi contractării alternative a cererii, vor reveni mereu ocaziile ca fabricantul
să poată utiliza capital adiţional circulant (floating) fără a utiliza capital adiţional fix...
dacă noi cantităţi de materie primă pot fi prelucrate fără cheltuieli noi pentru clădiri şi
maşini.» (R. Torrens: «On Wages and Combination», Londra, 1834, pag. 64.)
150
Nu menţionez acest fapt decât pentru ca expunerea să fie complectă, întrucât abia în
cartea a treia mă voi ocupa de rata profitului, adică de raportul dintre plusvaloare şi
totalitatea capitalului avansat.
151
«When a labourer», said Mr. Ashworth, «lays down his spade, he renders useless, for
that period, a capital worth 18 d. When one of our people leaves the mill, he renders
useless a capital that has cost 100.000 pounds.» (Senior: «Letters on the Factory Act»,
Londra 1837, pag. 13, 14.)
152
«Marele excedent de capital fix faţă de capitalul circulant... face ca ore lungi de
muncă să fie de dorit.» Odată cu creşterea volumului maşinilor etc.,«motivele pentru
prelungirea timpului de muncă devin mai puternice, întrucât acesta e singurul mijloc
pentru a face ca o masă mare de capital fix să fie rentabilă» (Senior, ibid., pag. 11—13.)
«Într-o fabrică există diferite cheltuieli care rămân aceleaşi, indiferent dacă fabrica
lucrează mai mult sau mai puţin: de exemplu, renta pentru clădiri, impozitele de ordin
local sau general, asigurarea împotriva incendiului, salariul pentru diverşi muncitori
permanenţi, depăşirea tehnică a maşinilor şi diferite alte sarcini a căror proporţie faţă de
profit scade în aceeaşi măsură în care creşte volumul producţiei.» («Reports of the Insp.
of Fact. for 31st Oct. 1862», pag. 19.)
153
Se va vedea în primele secţiuni ale cărţii a treia de ce capitalistul individual şi,
împreună cu el, şi economia politică, tributară concepţiilor lor, nu sunt conştienţi de

520
această contradicţie imanentă.
154
Este unul din marile merite ale lui Ricardo de a fi înţeles că maşina nu este numai un
mijloc pentru producerea de mărfuri, dar şi de «redundant population» [populaţie
excedentară].
155
F. Biese: «Die Philosophie des Aristoteles», vol. II, Berlin 1842, pag. 408.
156
Redau aici poezia, în traducerea lui Stolberg, pentru că, asemenea citatelor anterioare
privitoare la diviziunea muncii, ea caracterizează deosebirea dintre concepţia antică şi
cea modernă:
“Schonet der mahlenden Hand, o Müllerinnen, und schlafet
Sanft! es verkünde der Hahn euch den Morgen umsonst!
Däo hat die Arbeit der Mädchen den Nymphen befohlen,
Und itzt hüpfen sie leicht über die Räder dahin,
Daß die erschütterten Achsen mit ihren Speichen sich wälzen,
Und im Kreise die Last drehen des wälzenden Steins.
Laßt uns leben das Leben der Väter, und laßt uns der Gaben
Arbeitslos uns freun, welche die Göttin uns schenkt.”
(«Gedichte aus dem Griechischen übersetzt», de Christian Graf zu Stolberg, Hamburg
1782.)
[«O, morăriţe, păziţi mâna ce macină, lin.
Ziua, degeaba, în zori, să v-o anunţe cocoşul!
Deo, a fetelor muncă, nimfelor le-a poruncit
S-o îndeplinească — şi-acum gingaş, pe roţi, ele saltă
Pentru ca spiţele lungi — şi zdruncinatele osii
Piatra rotundă şi grea s-o învârtească în cerc.
Daţi-ne viaţa de mult — viaţa strămoşilor noştri
Darul zeiţei l-avem — făr' să muncim, fericiţi.»]
157
Se înţelege că există în general deosebiri în intensitatea muncii din diferite ramuri de
producţie. Ele se compensează în parte, după cum a arătat şi A. Smith, prin împrejurări
de ordin secundar, proprii fiecărui fel de muncă în parte. Dar şi aici o influenţă asupra
timpului de muncă luat ca măsură a valorii nu are loc decât în măsura în care mărimea
intensivă şi mărimea extensivă apar ca expresii opuse şi care se exclud reciproc ale
aceleiaşi cantităţi de muncă.
158
În special prin plata cu bucata, o formă care va fi tratată în secţiunea a şasea.
159
Vezi: «Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1865».
160
«Reports of Insp. of Fact. for 1844 and the quarter ending 30th April 1845», pag. 20,
21.
161
ibid., pag. 19. Întrucât salariul pe bucată rămăsese acelaşi, mărimea salariului
săptămânal depindea de cantitatea produsului.
162
ibid., pag. 22.
163
ibid., pag. 21. Elementul moral a jucat un rol important în experienţele menţionate
mai sus. «Lucrăm mai vioi», declarară muncitorii inspectorului de fabrică, «ne gândim
într-una la recompensa pe care o constituie plecarea mai devreme de la lucru, un spirit
de muncă şi de vioiciune străbate întreaga fabrică, de la cel mai tânăr ajutor până la cel
mai bătrân muncitor, şi suntem în stare să ne ajutăm în mare măsură unul pe altul.»
(ibid.).

521
164
John Fielden: «The Curse of the Factory System», Londra 1836, pag. 32.
165
Lord Ashley: «Ten Hours' Factory Bill», Londra 1844, pag. 6—9 passim.
166
«Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1845», pag. 20.
167
ibid., pag. 22.
168
«Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862», pag. 62. [Raportul calculează sporul
pe baza vitezei din 1862. Luându-se ca punct de pornire cifra anului 1839, rezultă un
spor de 1/9, respectiv 1/5. — Nota Inst. M. E. L.]
169
Lucrurile s-au schimbat în urma «parliamentary return» -ului [raportului parlamentar]
din 1862. Acum calul-vapor real al maşinilor cu vapori şi al roţilor hidraulice moderne
ia locul celui nominal (vezi nota 109a, pag. 359). De asemeni, fusurile de dublat nu mai
sunt confundate cu fusurile propriu-zise de filat (cum se întâmplă în «return» -urile din
1839, 1850 şi 1856); pentru fabricile care prelucrează lâna s-a adăugat numărul «gig» -
urilor [maşini de pluşat]; s-a făcut distincţie între fabricile care prelucrează iuta şi
cânepa, de a parte, şi cele ce prelucrează inul, de altă parte; în fine, raportul se ocupă
pentru prima oară de tricotatul ciorapilor.
170
«Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1856», pag. 11.
171
ibid., pag. 14, 15.
172
ibid., pag. 20.
173
«Reports etc. for 31st Oct. 1858», pag. 9, 10. (Comp. «Reports etc. for 30th April
1860», pag. 30 şi urm.)
* E vorba aici de o eroare. Cifrele 32 şi 86 nu se referă la creşterea procentuală, ci
reprezintă numărul absolut al fabricilor noi înfiinţate în fiecare an. Marx a scos aceste
date din «Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1856» (pag. 12), citându-le în articolul
“Sistemul de fabrică englez”, apărut în «New-York Daily Tribune» şi datat 10 Aprilie
1857:

«Iată numărul fabricilor după datele ultimelor trei rapoarte:

1838 1850 1856

Fabrici de bumbac............ 1.819 1.932 2.210
Fabrici de lână................ 1.322 1.497 1.505
Fabrici de lână pieptănată..... 416 501 525
Fabrici de in.................. 392 393 417
Fabrici de mătase............. 268 277 460
4.217 4.600 5.117

Prin urmare, creşterea medie a fabricilor, care din 1838 până în 1850 se cifra la 32 pe an,
s-a triplat aproape în timpul de la 1850 până la 1856, atingând cifra de 86 pe an.
În tabelul care urmează, dăm o analiză a creşterii totale în fiecare din aceste două epoci.

522
Creşterea totală din 1838 până în 1850 Creşterea totală din 1850 până în 1856

Procente
Fabrici de bumbac................. 6
Fabrici de lână....................... 13
Fabrici de lână pieptănată..... 20
Fabrici de in................... …... 6.—
Fabrici de mătase.................... 66.—»
Procente
Fabrici de bumbac................. 14,2
Fabrici de lână............. …….. 0,5
Fabrici de lână pieptănată....... 4.—

(«New York Daily Tribune», 28 Aprilie 1857, pag. 6.) — Nota Inst. M. E. L.
174
«Reports of Insp. Of Fact. For 31st Oct. 1862», pag. 100 şi 130.
175
Cu războiul mecanic modern un ţesător fabrică actualmente la 2 războaie, în 60 de
ore pe săptămână, 26 de bucăţi dintr-o anumită speţă de ţesătură, având o lungime şi o
lăţime anumită, pe când la războiul mecanic vechi el nu putea să fabrice decât 4
asemenea bucăţi. Costul ţesutului unei astfel de bucăţi scăzuse, încă de prin anii 1850—
1851, de la 2 şilingi şi 9 pence la 51/8 pence.
Adaos la ediţia a 2-a. «Acum 30 de ani (1841) nu i se cerea unui filator de bumbac
având 3 ajutoare decât supravegherea unei perechi de maşini mule cu 300—324 fusuri.
În prezent (sfârşitul anului 1871) el trebuie să supravegheze, împreună cu 5 ajutoare, un
număr de maşini mule cu 2.200 de fusuri şi produce cel puţin de şapte ori mai mult fir
decât în 1841.» (Alexander Redgrave, inspector de fabrică, în “Journal of the Society of
Arts”, 5 Ian. 1872.)
176
«Reports of Insp. Of Fact. For 31st Oct. 1861», pag. 25, 26.
177
Agitaţia pentru ziua de muncă de 8 ore a început acum (1867) printre muncitorii de
fabrică din Lancashire.
178
Următoarele câteva cifre arată cum au progresat “factories” [fabricile] propriu-zise în
«United Kingdom» [Regatul Unit] din anul 1848 încoace:

Export: Cantitatea
1848 1851 1860 1865
Industria bumbacului
Bumbac filat (pfunzi)………. 135.831.162 143.966.106 197.343.655 103.751.455
Aţă de cusut (pfunzi)………… 4.392.176 6.297.554 4.648.611
Ţesături de bumbac (yarzi)....... 1.091.373.930 1.543.161.789 2.776.218.427 2.015.237.851
Industria inului şi a cânepei
Fire
11.722.182 18.841.326 31.210.612 36.777.334
(pfunzi)...............................
Ţesături (yarzi)......................... 88.901.519 129.106.753 143.996.773 247.012.329
Industria mătăsii
Fire de urzeală, twist, fire
194.815 462.513 897.402 812.589
(pfunzi).........
Ţesături (pfunzi) …………… 1.181.455 1.307.293 *2.869.837
Industria lânii
Fire de lână simple şi worsted 14.670.880
27.533.968 31.669.267
(pfunzi)…………
Ţesături (yarzi)........................ 151.231.153 190.371.537 278.837.418

523
 Export: Valoarea (în l. st.)
1848 1851 1860 1865
Industria bumbacului
Bumbac filat............................ 5.927.831 6.634.026 9.870.875 10.351.049
Ţesături de bumbac ………… 16.753.369 23.454.810 42.141.505 46.903.796
Industria inului şi a cânepei
Fire........................................... 493.449 951.426 1.801.272 2.505.497
Ţesături.................................... 2.802.789 4.107.396 4.804.803 9.155.358
Industria mătăsii
Fire de urzeală, twist, fire …… 77.789 196.380 826.107 768.064
Ţesături..................................... [510.328] 1.130.398 1.587.303 1.409.221
Industria lânii
Fire de lână simple şi worsted . 776.975 1.484.544 3.843.450 5.424.047
Ţesături..................................... 5.733.828 8.377.183 12.156.998 20.102.259

[* Această cifră indică în yarzi cantitatea «mărfii late» («broad piece goods») cu
excluderea altor ţesături de mătase. — Nota Inst. M. E. L.]
(Vezi Cărţile Albastre: «Statistical Abstract for the United Kingdom», Nr. 8 şi 13,
Londra 1861 şi 1866.)
În Lancashire fabricile se înmulţiră între 1839 şi 1850 numai cu 4%, între 1850 şi 1856
cu 19 %, între 1856 şi 1862 cu 33 %, în timp ce în ambele aceste perioade de câte 11 ani
numărul persoanelor ocupate a sporit din punct de vedere absolut, dar a scăzut din punct
de vedere relativ. (Comp.” Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862”, pag. 63.) În
Lancashire predomină industria bumbacului. Dar locul pe care această industrie îl ocupă
în fabricarea de fire şi de ţesături în general se vede din faptul că în Anglia, Ţara Galilor,
Scoţia şi Irlanda numai industriei bumbacului îi revin 45,2% din toate fabricile de acest
fel, 83,3 % din toate fusurile, 81,4% din toate războaiele mecanice, 72,6% din numărul
de cai-vapori care pun în mişcare aceste fabrici şi 58,2% din numărul total al
persoanelor utilizate (ibid., pag.62, 63.) 179 Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. 18.
180
ibid., pag. 20. (Comp. Karl Marx:” Misère de la Philosophie”, pag. 140, 141.)
181
Este caracteristic pentru intenţiile de înşelătorie statistică, intenţii care ar putea fi
puse în evidenţă în detaliu şi în alte privinţe, că legislaţia industrială engleză exclude în
mod expres din sfera ei de aplicaţiune pe muncitorii menţionaţi aici ca nefiind muncitori
de fabrică, în timp ce, pe de altă parte,«return»-urile pe care le publică parlamentul
înglobează în mod tot atât de expres în categoria muncitorilor de fabrică nu numai pe
ingineri, mecanici etc., dar şi pe directorii de fabrică, funcţionarii, curierii, paznicii de
depozite, ambalatorii etc., într-un cuvânt tot personalul, afară de proprietarul fabricii
însuşi.
182
Ure admite acest lucru. El spune că muncitorii «pot fi mutaţi, la nevoie, de la o
maşină la alta, după voinţa directorului», şi exclamă cu mândrie: «Aceste mutări stau în
contrazicere flagrantă cu vechea rutină, care divizează munca, atribuindu-i unui
muncitor funcţia de a fasona gămălia acului, iar altuia pe aceea de a-i ascuţi
vârful.»[«Philosophy of Manufactures», pag. 22.] Ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi
întrebat de ce această «rutină veche» nu este părăsită în fabrica automată decât «la
nevoie».

524
183
În cazuri de nevoie, cum s-a întâmplat de exemplu în războiul civil american,
muncitorul de fabrică este utilizat de către burghez, în mod excepţional, pentru muncile
cele mai grele, ca lucrări de şosele etc. «Atelierele naţionale» engleze din anul 1862 şi
din anii următori, înfiinţate pentru muncitorii din industria bumbacului rămaşi fără
ocupaţie, se deosebeau de cele franceze din anul 1848 prin aceea că în acestea din urmă
muncitorul făcea, pe socoteala statului, munci neproductive, pe când în cele dintâi el
făcea, în folosul burghezilor, munci edilitare productive şi anume mai ieftin decât
muncitorii regulaţi, cu care era silit să intre în concurenţă în modul acesta. «Aspectul
fizic al muncitorilor din industria bumbacului s-a îmbunătăţit, fără îndoială. Acest fapt îl
explic... În ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, prin utilizarea lor la lucrări publice în aer
liber.» (E vorba aici de muncitorii de fabrică din Preston, care au fost utilizaţi la
«Preston Moor».” Reports of Insp. of Fact. Oct. 1865”, pag. 59.)
184
Un exemplu: Diferitele aparate mecanice care au fost introduse după apariţia legii din
1844 în industria lânii, pentru înlocuirea muncii copiilor. Atunci când şi copiii domnilor
fabricanţi înşişi vor avea să-şi facă “şcoala” ca ajutoare în fabrică, acest domeniu
aproape neexplorat încă al mecanicii va cunoaşte în scurt timp o înflorire remarcabilă.
“Maşinile automate de filat mule sunt poate dintre cele mai periculoase maşini. Cele mai
multe accidente li se întâmplă copiilor mici, atunci când se bagă sub maşini pentru a
mătura podeaua, maşinile aflându-se în plin mers. Un număr de «minders» (muncitori la
maşina de filat) au fost daţi în judecată de către inspectorii de fabrică pentru aceste
infracţiuni şi condamnaţi la amendă, dar fără vreun rezultat pozitiv de ordin general.
Dacă constructorii de maşini ar inventa un măturător automat care ar înlătura nevoia ca
aceşti copii să se vâre sub maşini, faptul acesta ar fi o contribuţie fericită la măsurile
noastre de protecţie.”(“Reports of Insp. of Fact. for 31st October 1866”, pag. 63.)
185
Să apreciem deci în mod cuvenit miraculoasa idee a lui Proudhon, care
«construieşte» maşina nu ca o sinteză de mijloace de muncă, ci ca o sinteză de munci
parţiale pentru muncitorii înşişi.
186
F. Engels: «Die Lage der arbeitenden Klasse etc.», pag. 217. Chiar şi un liber-
schimbist optimist ordinar, cum e domnul Molinari, observă: «Un om se uzează mai
repede dacă supraveghează timp de cincisprezece ore pe zi mersul uniform al unui
mecanism, decât dacă îşi pune în lucru forţa sa fizică în cursul aceluiaşi interval de timp.
Această muncă de supraveghere, care ar putea servi ca o gimnastică utilă a spiritului
dacă nu ar fi de durată prea lungă, distruge cu timpul, prin măsura ei excesivă, atât
spiritul cât şi trupul.» (G. de Molinari: «Etudes Economiques», Paris 1846 [pag. 49].)
187
F. Engels, ibid., pag. 216.
188
«The factory operatives should keep in wholesome remembrance the fact that theirs
is really a low species of skilled labour; and that there is none which is more easily
acquired or of its quality more amply remunerated, or which, by a short training of the
least expert can be more quickly as well as abundantly acquired... The master's
machinery really plays a far more important part in the business of production than the
labour and the skill of the operative, which six months education can teach, and a
common labourer can learn.» («The Master Spinners' and Manufacturers' Defence Fund.
Report of the Committee», Manchester 1854, pag. 17.) Se va vedea mai târziu că
«master» -ul cântă din altă strună atunci când e ameninţat cu pierderea automatelor sale
«vii».

525
189
Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. 15. Cine cunoaşte biografia lui Arkwright
nu va aplica niciodată acestui bărbier genial cuvântul «nobil». Dintre toţi marii
inventatori ai secolului al XVIII-lea, el a fost în mod indiscutabil cel mai mare hoţ de
invenţii străine şi figura cea mai josnică.
190
«Robia în care burghezia ţine înlănţuit proletariatul nu iese nicăieri la iveală mai clar
decât în sistemul de fabrică. Aici încetează de drept şi de fapt orice fel de libertate.
Muncitorul trebuie să fie în fabrică la ora 51/2 dimineaţa; dacă întârzie cu câteva minute,
e amendat; dacă întârzie cu zece minute, nici nu i se mai permite să intre până la
terminarea micului dejun şi i se scade salariul pe un sfert de zi. El trebuie să mănânce la
comandă, să bea la comandă şi să doarmă la comandă... Tirania clopotului îl scoală din
pat, de la micul dejun şi de la prânz. Dar în fabrică ce se petrece ? Aici fabricantul este
legiuitor absolut. El decretează regulamente de fabrică după bunul său plac. Codicelui
său el îi face modificări şi adăugiri după libera sa apreciere. Şi chiar dacă introduce în el
lucrurile cele mai absurde, instanţele judecătoreşti îi spun totuşi muncitorului: Dacă aţi
înţeles să acceptaţi prin libera voastră voinţă acest contract, trebuie să-l şi îndepliniţi...
Muncitorii aceştia sunt condamnaţi să trăiască de la al nouălea an de viaţă şi până la
moarte sub acest bici moral şi fizic.» (F. Engels: «Die Lage der arbeitenden Klasse etc.»,
pag. 217 şi urm.) Voi ilustra prin două exemple ceea ce «spun instanţele judecătoreşti».
Primul caz s-a întâmplat la Sheffield, la sfârşitul anului 1866. Acolo, un muncitor se
angajase într-o fabrică metalurgică pe timp de doi ani. În urma unui conflict cu
fabricantul, el părăsi fabrica şi declară că în niciun caz nu va mai munci pentru el. A fost
dat în judecată pentru violare de contract şi condamnat la două luni închisoare. (Dacă
fabricantul e acela care violează contractul, el nu poate fi acţionat decât pe cale civilă şi
nu riscă decât o amendă civilă în bani.) După executarea pedepsei de două luni, acelaşi
fabricant îi trimite o somaţie de a se întoarce în fabrică, în conformitate cu vechiul
contract. Muncitorul refuză, declarând că pentru violarea contractului şi-a executat
pedeapsa. Fabricantul îl dă din nou în judecată şi tribunalul îl condamnă din nou, cu
toate că unul din judecători, Mr. Shee, declară în mod public drept o enormitate
procedeul după care un om ar putea fi condamnat în mod periodic şi repetat, în tot
timpul vieţii sale, pentru acelaşi delict, respectiv pentru aceeaşi crimă. Şi această
sentinţă n-a fost pronunţată de aşa zişii «great unpaid», de dogberry-ii provinciali, ci la
Londra, de către una din curţile supreme. (La ediţia a 4-a. — Procedeul acesta nu mai
este posibil astăzi. Cu excepţia câtorva cazuri — de exemplu la uzinele publice de gaz—
în prezent muncitorul se află în Anglia pe picior de egalitate cu patronul, în caz de
violare de contract, şi nu poate fi acţionat decât pe cale civilă. — F. E.) — Al doilea caz
s-a întâmplat la Wiltshire, la sfârşitul lui Noiembrie 1863. Aproximativ 30 de ţesătoare
la războiul mecanic, care lucrau la un oarecare Harrupp, fabricant de postav din
Leower's Mill, Westbury Leigh, declarară grevă pentru că acelaşi Harrupp avea obiceiul
agreabil de a le scădea din salariu dacă întârziau dimineaţa, şi anume 6 pence pentru 2
minute, 1 şiling pentru 3 minute şi 1 şiling şi 6 pence pentru 10 minute. Ceea ce
înseamnă 9 şilingi pe oră şi 4 1. st. şi 10 şilingi pe zi, în timp ce salariul mediu din cursul
unui an nu trece niciodată de 10—12 şilingi pe săptămână. Afară de aceasta, Harrupp a
angajat un tânăr care sună din trâmbiţă ora de intrare în fabrică, lucru pe care acesta îl
face câteodată şi înainte de ora 6 dimineaţa, şi dacă mâinile nu sunt de faţă chiar în
momentul în care trâmbiţa încetează, porţile sunt închise şi cei rămaşi afară amendaţi; şi

526
întrucât în fabrică nu există ceasornic, nefericiţii muncitori se află la discreţia tânărului
cu trâmbiţa, inspirat de Harrupp. Muncitoarele în «grevă», mame şi fete tinere, declarară
că vor relua munca, dacă paznicul care indică ora va fi înlocuit cu un ceasornic şi dacă
se va introduce un tarif de amenzi mai raţional. Harrupp chemă în judecată 19 femei şi
fete în faţa judecătorilor de pace, pentru violare de contract. Au fost condamnate la câte
9 pence amendă şi la 2 şilingi şi 6 pence cheltuieli, spre indignarea viu manifestată a
auditoriului. Pe drumul de la tribunal acasă Harrupp a fost însoţit de o mulţime care îl
huiduia. Un procedeu foarte răspândit printre fabricanţi este acela de a-i pedepsi pe
muncitori prin scăderi de salarii pentru defectele materialului ce li se dă. Modul acesta
de a proceda a provocat în 1866 o grevă generală în districtele industriei olăritului din
Anglia. Rapoartele întocmite de «Child. Empl. Commission» (1863—1866) relatează
cazuri în care muncitorul, în loc să primească salariul, devine, dimpotrivă, prin munca sa
şi cu ajutorul regulamentului disciplinar, debitorul distinsului său «master». Exemple
înălţătoare ale rafinamentului autocraţilor de fabrică în ceea ce priveşte scăderile de
salarii au fost puse în evidenţă de ultima criză a bumbacului. «Eu însumi», spune
inspectorul de fabrică R. Baker, “am fost nevoit să pornesc acţiune judecătorească
împotriva unui fabricant de bumbac pentru că, în aceste timpuri grele şi chinuitoare, le
scădea unora dintre muncitorii „tineri” (trecuţi de treisprezece ani) pe care îi utiliza, câte
10 pence pentru certificatul medical de vârstă prevăzut de lege, certificat care pe el nu-l
costă decât 6 pence, pentru care legea nu permite decât o scădere de 3 pence, şi pentru
care uzul nu permite niciun fel de scădere...”
Alt fabricant, pentru a-şi atinge acelaşi scop fără a intra în conflict cu legea, încarcă pe
fiecare din sărmanii copii care lucrează pentru el, cu o taxă de un şiling pentru învăţarea
artei şi misterului filatului, după ce certificatul medical îi declară apţi pentru această
îndeletnicire. Se petrec, aşadar, multe lucruri invizibile, pe care trebuie să le cunoaştem,
dacă vrem să înţelegem nişte fenomene atât de extraordinare cum sunt grevele în timpuri
ca cele de azi. (Este vorba de o grevă a ţesătorilor mecanici din fabrica de la Darwen,
iunie 1863.) «Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1863», pag. 50, 51. (Rapoartele
industriale trec întotdeauna dincolo de data lor oficială.)
190a
Legile de protecţie împotriva maşinilor periculoase au avut un efect salutar. «Dar...
există acum noi surse de accidente, care acum 20 de ani nu existau; în special viteza
mărită a maşinilor. Roţile, valurile, fusurile şi războaiele sunt puse în prezent în mişcare
cu o forţă sporită şi care creşte mereu; degetele trebuie să prindă mai repede şi cu mai
multă siguranţă firul rupt, căci dacă lucrează cu şovăială sau neatenţie ele sunt
sacrificate... Un mare număr de accidente se datorează efortului muncitorilor de a lucra
cu repeziciune. Să ne amintim că este de cea mai mare importanţă pentru fabricanţi ca
maşinile lor să funcţioneze în mod continuu, adică să producă în mod continuu fire şi
ţesătură. Orice oprire, fie chiar de un minut, nu este numai o pierdere de forţă motrice,
dar şi o pierdere pe care o suferă producţia. Muncitorii sunt deci mânaţi, cu ajutorul unor
supraveghetori interesaţi în cantitatea produsului, să ţină maşinile în continuă mişcare; şi
lucrul acesta este la fel de important şi pentru muncitorii care sunt plătiţi după greutate
sau cu bucata. Prin urmare, cu toate că în cele mai multe fabrici există interdicţia
formală de a se curăţa maşinile în timpul mersului, totuşi, în practică, acest lucru se face
peste tot. Singur acest fapt a provocat în ultimele 6 luni 906 accidente... Cu toate că
maşinile se curăţă în fiecare zi, ziua de sâmbătă este totuşi, în cele mai multe cazuri, ziua

527
fixată pentru curăţirea temeinică a maşinilor, şi lucrul acesta se face în mare parte în
timp ce maşinile merg... Este o operaţie neplătită, şi din această cauză muncitorii caută
să o termine cât mai repede. Iată de ce numărul accidentelor este cu mult mai mare în
zilele de vineri şi în special în zilele de sâmbătă decât în celelalte zile ale săptămânii.
Vinerea plusul de accidente peste media primelor 4 zile ale săptămânii este de 12%, iar
sâmbăta acest plus peste media celor 5 zile premergătoare este de 25%; dacă ţinem însă
seama de faptul că sâmbăta ziua de lucru nu are decât 71/2 ore, iar în celelalte zile ea are
1034 ore, excedentul creşte cu mai mult de 65%.» («Reports of Insp. of Fact. for etc. 31st
October 1866», Londra 1867, pag. 9, 15, 16, 17.)
191
În prima secţiune din cartea a treia voi relata despre o campanie recentă a
fabricanţilor englezi împotriva dispoziţiunilor din legea industrială care urmăresc
protecţia corporală a «mâinilor» împotriva maşinilor periculoase. Aici nu vom da decât
un citat dintr-un raport oficial al inspectorului de fabrică Leonhard Horner: «Am auzit
fabricanţi vorbind despre unele accidente cu o nepăsare de neiertat; se spunea, de
exemplu, că pierderea unui deget este un lucru de nimic. Viaţa şi viitorul unui muncitor
depind aşa de mult de degetele sale, încât o asemenea pierdere este un eveniment foarte
serios pentru el. Când aud asemenea vorbărie goală, obişnuiesc să pun întrebarea: Să
presupunem că aveţi nevoie de un muncitor şi se prezintă doi, amândoi la fel de
destoinici în toate celelalte privinţe, dar unul fără policar sau arătător; pe care l-aţi
alege? Nu veţi ezita niciun moment să vă decideţi pentru cel teafăr... Aceşti domni
fabricanţi au prejudecăţi false împotriva a ceea ce d-lor numesc legislaţie pseudo-
filantropică.» («Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855.» ) Domnii aceştia sunt
«oameni deştepţi» şi nu se entuziasmează degeaba pentru rebeliunea stăpânilor de robi!
192
În fabricile care au fost supuse primele legii industriale, cu limitarea obligatorie a
timpului de muncă şi cu celelalte reglementări pe care ea le conţine, multe din racilele
vechi au dispărut. Perfecţionarea maşinilor înseşi necesită la un anumit punct o
«construcţie perfecţionată a clădirilor de fabrică», de care profită muncitorii.
(Comp.«Reports etc. for 31st Oct. 1863», pag. 109.)
193
Vezi, între altele, John Houghton: «Husbandry and Trade improved», Londra 1727.
«The Advantages of the East India Trade», 1720. John Bellers: «Proposals for Raising a
Colledge of Industry», Londra 1696. «Din nefericire, patronii (masters) şi muncitorii lor
se află într-o veşnică stare de război unii cu alţii. Cei dintâi urmăresc scopul invariabil ca
munca să-i coste cât mai ieftin; şi ei nu ezită să întrebuinţeze orice şiretlic pentru a-şi
ajunge scopul. Ceilalţi urmăresc cu tot atâta grijă ca, ori de câte ori li se oferă prilejul,
să-şi oblige patronii să le îndeplinească cererile lor sporite.» («An Enquiry into the
causes of the Present High Price of Provisions», 1767, pag. 61, 62. Autorul, reverendul
Nathaniel Forster, se află cu totul de partea muncitorilor.)
194
Această maşină a fost inventată în Germania. Abatele italian Lancelotti relatează
într-o scriere apărută în 1636 la Veneţia: «Anton Müller din Danzig a văzut cu vreo 50
de ani în urmă (L. scria în 1579), la Danzig, o maşină foarte artistic construită care
confecţionează 4 până la 6 ţesături deodată; întrucât însă consiliul municipal se temea că
această invenţie ar putea să transforme în cerşetori o mulţime de muncitori, invenţia a
fost suprimată, iar inventatorul a fost strangulat sau înecat pe ascuns.» La Leyda aceeaşi
maşină a fost utilizată pentru prima dată în 1629. Răscoalele ţesătorilor de ceaprazuri
siliră mai întâi administraţia municipală să o interzică; diferite ordonanţe ale Statelor

528
Generale, din 1623, 1639 etc., permiteau o utilizare redusă a ei; în cele din urmă a fost
permisă, în anumite condiţiuni, prin ordonanţa din 15 Decembrie 1661. «În acest oraş»,
povesteşte Boxhorn («Institutiones Politicae», Leyda 1663) despre introducerea acestei
maşini la Leyda, «nişte oameni au inventat, cu vreo douăzeci de ani în urmă, un
instrument de ţesut cu ajutorul căruia o singură persoană putea să confecţioneze mai
multă ţesătură, şi cu mai multă uşurinţă, decât puteau să confecţioneze fără acest
instrument mai multe persoane în acelaşi interval de timp. Acest fapt a provocat
dezordini şi plângeri ale ţesătorilor, până ce utilizarea instrumentului a fost interzisă de
consiliul municipal.» Aceeaşi maşină a fost interzisă în 1676 la Colonia, în timp ce
introducerea ei în Anglia a provocat mişcări muncitoreşti concomitente. Prin edictul
imperial din 19 Februarie 1685 utilizarea maşinii a fost interzisă în toată Germania. La
Hamburg ea a fost arsă în public din ordinul consiliului municipal. Carol al VI-lea
reînnoi la 9 Februarie 1719 edictul din 1685, iar electoratul Saxoniei nu permise
utilizarea ei publică decât în 1765. Această maşină, care a făcut peste tot atâta zarvă, a
fost de fapt precursoarea maşinilor de filat şi de ţesut, deci a revoluţiei industriale din
secolul al XVIII-lea. Ea permitea unui băiat care nu avea niciun fel de pregătire în
materie de ţesătorie să pună în mişcare întreg războiul cu toate suveicile sale, prin
simpla mânuire a unei bare, şi dădea, în forma ei perfecţionată, 40 până la 50 de bucăţi
deodată.
195
Şi astăzi se mai repetă încă pe alocuri, în manufacturile de modă veche, forma brută a
revoltelor muncitoreşti împotriva maşinilor. Lucrul acesta s-a întâmplat, de pildă, în
1865 la şlefuitorii de pile din Sheffield.
196
Sir James Steuart mai concepe încă efectul maşinilor în sensul descris aici.
«Consider, aşadar, maşinile ca mijloace pentru a augmenta (în mod virtual) numărul
oamenilor activi, fără ca acest plus să trebuiască a fi hrănit (qu'on n'est pas obligé de
nourrir). Prin ce se deosebeşte efectul unei maşini de cel al unor noi locuitori ?»
(“Principles etc.”, traducerea franceză, vol. I, cartea I-a, cap. XIX.) Mult mai naiv e
Petty, care spune că ea înlocuieşte «poligamia». Punctul acesta de vedere este valabil cel
mult pentru unele părţi ale Statelor Unite. În schimb: «Maşina poate rar să fie
întrebuinţată cu succes pentru a reduce munca individului; construcţia ei ar cere mai
mult timp decât s-ar economisi prin aplicarea ei. Ea nu este realmente folositoare decât
atunci când acţionează asupra unor mase mari, când o singură maşină poate să ajute la
munca a mii de oameni. Maşina este deci întotdeauna mai frecventă în ţările cele mai
populate, în care numărul şomerilor este cel mai mare... Ea este adoptată nu din cauza
lipsei de muncitori ci din cauza facilităţii cu care aceştia pot fi puşi la muncă în mase.»
(Piercy Ravenstone: «Thoughts on the Funding System and its Effects», Londra 1824,
pag. 45.)
196a
(La ediţia a 4-a. — Lucrul este valabil şi pentru Germania. Acolo unde la noi există
marea exploatare agricolă, deci în special în Răsărit, ea a devenit posibilă abia prin aşa
zisul «Bauernlegen», prin alungarea ţăranilor, care a făcut ravagii încă din secolul al
XVI-lea, dar mai ales din anul 1648. — F. E.)
197
“Maşinile şi munca se află într-o continuă luptă de întrecere.” (Ricardo: «Principles
etc.», pag. 479.)
198
Concurenţa dintre ţesătura de mână şi ţesătura de maşină a fost prelungită în Anglia,
înainte de apariţia legii săracilor din 1833, prin faptul că salariile scăzute cu mult sub

529
minimul lor erau completate cu ajutorul asistenţei din partea parohiilor. “Reverendul Mr.
Turner era în anul 1827 paroh la Wilmslow în Cheshire, un district industrial, întrebările
comitetului de emigrare şi răspunsurile domnului Turner arată în ce mod este menţinută
concurenţa dintre munca de mână şi maşini. Întrebare: „Utilizarea războiului mecanic
nu a înlocuit-o pe aceea a războiului de mână?” Răspuns: „Fără îndoială; ea ar fi
înlocuit-o într-o măsură şi mai mare decât s-a întâmplat, dacă ţesătorilor de mână nu li
s-ar fi dat posibilitatea să se supună unei reduceri a salariilor.” Întrebare: „Dar,
supunându-se unei astfel de reduceri, ţesătorul de mână se mulţumeşte cu un salariu care
este insuficient pentru întreţinerea sa şi cere un ajutor din partea parohiei pentru restul
întreţinerii sale ?” Răspuns: „Da; şi de fapt concurenţa dintre războiul de mână şi
războiul mecanic este menţinută prin ajutorul pe care îl primesc muncitorii.” În modul
acesta pauperizarea degradantă sau emigrarea sunt avantajele pe care introducerea
maşinilor le-a adus muncitorilor; din meseriaşi respectaţi şi în oarecare măsură
independenţi, ei au devenit nişte nenorociţi umili care mănâncă pâinea înjositoare a
carităţii publice. Şi lucrului acestuia i se spune un inconvenient trecător.” («A Prize
Essay on the comparative merits of Competition and Cooperation», Londra 1834, pag.
29.)
199
“Aceeaşi cauză care poate să mărească venitul ţării (adică, după cum explică
Ricardo în acelaşi loc, venitul proprietarilor funciari şi al capitaliştilor, a căror avuţie,
privită din punct de vedere economic, este în genere egală cu avuţia naţiunii) poate să
provoace în acelaşi timp un excedent de populaţie şi să înrăutăţească situaţia
muncitorului.” (Ricardo: “Principles etc.”, pag. 469.) «Scopul permanent şi tendinţa
oricărei perfecţionări a instalaţiilor mecanice este să ne permită să ne dispensăm cu totul
de munca omului sau să-i reducă preţul, înlocuind munca muncitorilor masculini adulţi
cu munca femeilor şi a copiilor, şi pe cea a muncitorilor instruiţi cu aceea a muncitorilor
neinstruiţi.» (Ure [«Philosophy of Manufactures», pag. 23].)
200
“Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1858”, pag. 43.
201
“Reports etc. 31st Oct. 1856”, pag. 15.
202
Ure:” Philosophy of Manufactures”, pag. 19. “Marele avantagiu al maşinilor utilizate
în industria cărămidăriei constă în faptul că cel ce le întrebuinţează devine cu totul
independent de muncitorii calificaţi.” (“Child. Empl. Comm., V. Report”, Londra 1866,
pag. 180, Nr. 46.)
Adaos la ediţia a 2-a. D-l A. Sturrock, şef al secţiei maşinilor la “Great Northern
Railway”, declară cu privire la construcţia de maşini (locomotive etc.): “În fiecare zi e
nevoie de mai puţini muncitori englezi costisitori (expensive). Producţia este sporită prin
aplicarea unor instrumente perfecţionate şi aceste instrumente sunt deservite la rândul
lor de o categorie inferioară de muncă (a low class of labour)... Mai înainte toate piesele
maşinii cu vapori erau produse în mod necesar de către muncitori calificaţi. Aceleaşi
piese sunt produse acum prin muncă mai puţin calificată, dar cu instrumente bune... Sub
instrumente înţeleg maşinile întrebuinţate la construcţia de maşini.” (“Royal
Commission on Railways. Minutes of Evidence”, Londra 1867, Nr. 17.862 şi 17.863.)
203
Ure:” Philosophy of Manufactures”, pag. 20.
204
ibid., pag. 321.
205
ibid., pag. 23.
208
«Reports of Insp. of Fact. for, 31st Oct. 1863», pag. 108 şi urm.

530
207
ibid., pag. 109. Perfecţionarea rapidă a instalaţiilor mecanice în timpul crizei bumba-
cului a permis fabricanţilor englezi ca imediat după terminarea războiului civil american
să inunde din nou, şi în cel mai scurt timp, piaţa mondială cu mărfuri. Chiar în cursul
celei de a doua jumătăţi a anului 1866, ţesăturile nu mai găseau cumpărători. În modul
acesta începu trimiterea mărfurilor, pe cale de consignaţie, în China şi în India, ceea ce a
făcut, bineînţeles, ca «glut» -ul [supraabundenţa] să fie şi mai intens. La începutul anului
1867 fabricanţii recurseră la expedientul lor obişnuit, adică la o reducere a salariilor cu
5%. Muncitorii se opuseră şi aduseră obiecţiunea, foarte justă din punct de vedere
teoretic, că singurul remediu este o reducere a timpului de muncă la 4 zile pe săptămână.
După multe ezitări, căpitanii auto-avansaţi ai industriei au fost nevoiţi să se decidă
pentru această măsură, în unele locuri cu o reducere a salariilor cu 5%, în alte locuri fără
o asemenea reducere.
208
«Raportul dintre patroni şi muncitori în suflătoriile de flintglas şi de sticlă de butelii
este o grevă cronică.» De aici avântul pe care l-a luat manufactura de sticlă presată, unde
operaţiunile principale sunt efectuate cu ajutorul maşinilor. O firmă din Newcastle, care
producea mai înainte 350.000 de pfunzi de flintglas pe an, produce acum în locul acestei
sticle 3.000.500 pfunzi de sticlă presată. (“Ch. Empl. Comm., IV. Rep. 1865”, pag.
262,263.)
209
Gaskell: «The Manufacturing Population of England», Londra, 1833, pag. 3, 4.
210
Câteva aplicaţiuni foarte importante ale maşinilor pentru construcţia de maşini au fost
inventate de d-l Fairbairn în urma unor greve din propria sa fabrică de maşini.
211
Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. 367—370.
212
ibid., pag. 368, 7, 370, 280, 321, 281, 475 [370].
213
Ricardo împărtăşea la început această părere, dar, cu imparţialitatea ştiinţifică şi cu
dragostea de adevăr care îl caracterizau, el a retractat mai târziu. (Vezi: «Principles
etc.», cap. 31, «On Machinery».)
214
Menţionez că această exemplificare o fac în întregime după procedeul economiştilor
menţionaţi mai sus.
* În ediţia franceză: decât suma salariilor înlocuite. — N. T.
215
În această privinţă, un adept al lui Ricardo observă următoarele împotriva inepţiilor
lui J. B. Say:” Când diviziunea muncii este dezvoltată, dexteritatea muncitorilor nu
poate fi utilizată decât în ramura particulară în care ei s-au specializat; muncitorii înşişi
sunt un fel de maşini. Nu are deci absolut niciun rost să repetăm papagaliceşte că
lucrurile au o tendinţă de a-şi găsi nivelul normal. Trebuie să privim în jurul nostru şi să
constatăm că pentru mult timp ele nu-şi pot găsi nivelul; şi că atunci când îl găsesc,
nivelul este mai scăzut decât la începutul procesului.” («An Inquiry into those Principles
respecting the Nature of Demand etc.», Londra 1821, pag. 72.)
216
Un virtuos al acestui cretinism prezumţios este, între alţii, MacCulloch. “Dacă este
avantajos”, spune el de pildă cu naivitatea afectată a unui copil de 8 ani,” ca dexteritatea
muncitorului să fie dezvoltată tot mai mult, astfel ca el să ajungă a produce o cantitate
mereu crescândă de mărfuri cu aceeaşi cantitate de muncă sau cu una mai mică, trebuie
să fie tot atât de avantajos ca el să se servească de acele maşini care îl ajută în modul
cel mai eficace la obţinerea acestui rezultat.” (MacCulloch: “Principles of Political
Economy”, Londra 1830, pag. 182.)
216a
“Inventatorul maşinii de filat a ruinat India, lucru de care ne sinchisim însă puţin.”

531
(A. Thiers:” De la Propriété” [Paris 1848].) D-l Thiers confundă aici maşina de filat cu
războiul mecanic, “lucru de care ne sinchisim însă puţin”.
217
Conform recensământului din 1861 (vol. II, Londra 1863), numărul muncitorilor
ocupaţi în minele de cărbuni din Anglia şi din Ţara Galilor era de 246.613, din care
73.546 sub 20 de ani şi 173.067 peste 20 de ani. Prima cifră se compune din 835 copii
între 5 şi 10 ani, 30.701 copii între 10 şi 15 ani şi 42.010 tineri între 15 şi 19 ani.
Numărul celor ocupaţi în minele de fier, cupru, plumb, cositor şi orice alte metale este
de 319.222.
218
În Anglia şi în Ţara Galilor au fost ocupate în 1861 în producţia de maşini 60.807
persoane, inclusiv fabricanţii şi funcţionarii lor etc., precum şi agenţii şi negustorii din
această branşă. Nu sunt cuprinşi însă în această cifră producătorii de maşini mai mici, de
pildă cei ai maşinilor de cusut, precum şi producătorii de unelte pentru maşinile de
lucru, ca de exemplu producătorii de fusuri etc. Numărul total al inginerilor civili era de
3.329.
219
Întrucât fierul este una din cele mai importante materii prime, observăm că în 1861
existau în Anglia şi în Ţara Galilor 125.771 turnători de fontă, din care 123.430 bărbaţi
şi 2.341 femei. Dintre cei dintâi 30.810 erau sub 20 de ani şi 92.620 erau trecuţi de 20
de ani.
220
«O familie constând din 4 persoane adulte (ţesători de bumbac) şi doi copii ca
winders [depanatori] câştiga la sfârşitul secolului trecut şi la începutul secolului actual 4
l. st. pe săptămână, ziua de muncă fiind de 10 ore; dacă munca era foarte urgentă, ei
puteau să câştige şi mai mult... Mai înainte ei suferiseră întotdeauna de lipsă de fire.»
(Gaskell: «The Manufacturing Population of England», Londra 1833, pag. 25—27.)
221
În «Die Lage der arbeitenden Klasse etc.», F. Engels arată starea deplorabilă în care
se află o mare parte chiar a acestor muncitori din industriile de lux. Un număr enorm de
dovezi noi în această privinţă se găseşte în rapoartele întocmite de “Child. Empl.
Comm.”
222
În 1861 existau în Anglia şi în Ţara Galilor 94.665 marinari utilizaţi în marina
comercială.
223
Din care numai 177,596 de sex masculin şi trecuţi de 13 ani.
224
Din care de sex feminin 30.501.
225
Din care de sex masculin 137.447. Nu este cuprins în cifra de 1.208.648 tot
personalul care nu serveşte în case particulare. Adaos la ediţia a 2-a. Din 1861 până în
1870 numărul servitorilor bărbaţi s-a dublat aproape, crescând la 267.671. În anul 1847
existau 2.694 pădurari (pentru domeniile de vânat aristocratice), iar în 1869 - 4.921.
Fetele tinere care se află în serviciu la micii burghezi din Londra se numesc, în limbaj
popular, «little slaveys», sclave mici.
226
Dimpotrivă, Ganilh consideră ca rezultat final al sistemului maşinist o reducere
absolută a numărului sclavilor muncii, pe socoteala cărora un număr sporit de «gens
honnêtes» [oameni cumsecade] se hrăneşte şi îşi dezvoltă binecunoscuta «perfectibilitate
perfectibilă». Oricât de puţin e în stare să înţeleagă mersul producţiei, el simte cel puţin
că maşinismul ar fi o instituţie din cele mai fatale, dacă introducerea sa transformă
lucrători care muncesc în cerşetori, în timp ce dezvoltarea sa ar crea un număr mai mare
de sclavi ai muncii decât a desfiinţat. De altfel cretinismul propriului său punct de
vedere nu poate fi exprimat decât prin propriile sale cuvinte: «Clasele condamnate a

532
produce şi a consuma se diminuează, iar clasele care dirijează producţia, care mângâie,
care consolează şi care luminează întreaga populaţie se înmulţesc... şi îşi însuşesc toate
binefacerile care rezultă din reducerea cheltuielilor muncii, din abundenţa mărfurilor şi
din ieftinătatea bunurilor de consum. În modul acesta, neamul omenesc se ridică la cele
mai înalte creaţii ale geniului, pătrunde în adâncurile misterioase ale religiei, stabileşte
principiile salutare ale moralei» (care constă în a-şi «însuşi toate binefacerile etc.» ),
«legile pentru apărarea libertăţii” (a libertăţii pentru «clasele care sunt condamnate a
produce»?), «pentru apărarea autorităţii, a ascultării şi a justiţiei, a datoriei şi a
umanităţii.» Vorbăria aceasta se găseşte în: «Des Systèmes d'Economie Politique etc.»,
de d-l Ch. Ganilh, ediţia a 2-a, Paris 1821, vol. I, pag. 224. (Vezi: ibid., pag. 212.)
227
“Reports of Insp. of Fact. for 3Ist Oct. 1865”, pag. 58 şi urm. În acelaşi timp însă era
dată şi baza materială pentru utilizarea unui număr crescând de muncitori în 110 fabrici
noi cu 11.625 războaie mecanice, 628.756 fusuri, 2.695 cai-putere în vapori şi forţă
hidraulică, (ibid.)
228
“Reports etc. for 3Ist Oct. 1862”, pag. 79.
Adaos la ediţia a 2-a. La sfârşitul lui Decembrie 1871 inspectorul de fabrică A.
Redgrave spunea, într-o conferinţă ţinută la Bradford în «New Mechanics' Institution»:
«Ceea ce m-a izbit de la un timp încoace, era aspectul schimbat al fabricilor de lână.
Înainte ele erau pline de femei şi de copii, iar acum maşina pare să facă toată munca. La
întrebarea mea, un fabricant mi-a dat următoarea explicaţie: Sub vechiul sistem utilizam
63 de persoane; după introducerea instalaţiilor perfecţionate, am redus numărul munci-
torilor la 33, iar recent, în urma unor noi modificări importante, am fost în stare să-l
reduc de la 33 la 13».
229
«Reports etc. for 31st Oct. 1856», pag. 16.
230
«Suferinţele ţesătorilor cu mâna (de bumbac şi de materiale amestecate cu bumbac) au
fost obiectul unei anchete făcute de o comisiune regală, dar cu toate că mizeria lor a fost
recunoscută şi deplânsă, îndreptarea (!) situaţiei lor a fost lăsată pe seama întâmplării şi
a timpului, şi se poate spera că în prezent (cu 20 de ani mai târziu!) aceste suferinţe s-au
terminat aproape cu totul (nearly), lucru la care a contribuit, după toate probabilităţile, şi
actuala extindere importantă a războaielor mecanice.» («Reports of Insp, o Fact. for 31st
Oct. 1856», pag. 15.)
231
Alte metode prin care maşina influenţează producţia materiei prime sunt menţionate
în cartea a treia.
232
Exportul de bumbac din Indiile Orientale spre Marea Britanie
1846: 34.540.143 pfunzi; 1860: 204.141.168 pfunzi; 1865: 445.947.600 pfunzi.
Exportul de lână din Indiile Orientale spre Marea Britanie 1846: 4.570.581 pfunzi;
1860: 20.214.173 pfunzi; 1865: 20.679.111 pfunzi.
233
Exportul de lână de la Capul Bunei Speranţe spre Marea Britanie 1846: 2.958.457
pfunzi; 1860: 16.574.345 pfunzi; 1865: 29.920.623 pfunzi.
Exportul de lână din Australia spre Marea Britanie 1846: 21.789.346 pfunzi; 1860:
59.166.616 pfunzi; 1865: 109.734.261 pfunzi.
234
Dezvoltarea economică a Statelor Unite este ea însăşi un produs al industriei euro-
pene, în speţă a celei engleze. În forma lor actuală (1866), Statele Unite mai trebuie încă
privite ca teritoriu colonial al Europei. (La ediţia a 4-a. — De atunci ele au devenit a
doua ţară industrială a lumii, fără ca prin aceasta să-şi piardă în întregime caracterul co-

533
lonial. — F. E.)

Exportul de bumbac din Statele Unite în Marea Britanie (în pfunzi)

1846: 401.949.393 1852: 765.630.543
1859: 961.707.264 1860: 1.115.890.608

Exportul de cereale etc. din Statele Unite în Marea Britanie (1850 şi 1862)

Grâu cwts....................................... 1850: 16.202.312 1862: 41.033.503

Orz cwts...........................................1850: 3.669.653 1862: 6.624.800
Ovăz cwts....................................... 1850: 3.174.801 1862: 4.426.994
Secară cwts..................................... 1850: 388.749 1862: 7.108
Făină de grâu cwts......................... 1850: 3.819.440 1862: 7.207.113
Hrişcă cwts..................................... 1850: 1.054 1862: 19.571
Porumb cwts................................... 1850: 5.473.161 1862: 11.694.818
“Bere” sau” Bigg” (o speţă de orz) cwts
………………………………….1850: 2.039 1862: 7.675
Mazăre cwts................................... 1850: 811.620 1862: 1.024.722
Fasole cwts..................................... 1850: 1.822.972 1862: 2.037.137
Import total cwts............................ 1850: 34.365.801 1862: 74.083.351
235
Într-un apel adresat în Iulie 1866 sindicatelor engleze («Trade Societies of England»)
de către muncitorii aruncaţi pe drumuri printr-un «lock-out» al fabricanţilor de
încălţăminte din Leicester, se spune între altele: «Sunt aproximativ 20 de ani de când
fabricarea încălţămintei a fost revoluţionată la Leicester prin introducerea cuielor în
locul cusutului. Atunci se puteau câştiga salarii mari. În scurt timp procedeul acesta nou
luă o întindere foarte mare. Între diferitele firme se manifestă o concurenţă aprigă pentru
producerea articolului de cel mai bun gust. În curând însă apăru o altfel de concurenţă,
mai detestabilă, prin care fabricanţii căutau să-şi ia unul altuia piaţa de desfacere,
vânzând la un preţ mai scăzut (undersell). Urmările nefaste se manifestară în scurt timp
sub forma de reduceri de salarii, şi scăderea preţului muncii a fost atât de vertiginoasă,
încât multe firme nu mai plătesc astăzi decât jumătate din salariul iniţial. Şi totuşi, cu
toate că salariile scad din ce în ce mai mult, se pare că profiturile cresc cu fiecare mo-
dificare a tarifului muncii.»— Fabricanţii profită chiar şi de perioadele nefavorabile al
industriei pentru a realiza profituri extraordinare prin reducerea excesivă a salariilor,
adică prin furt direct în mijloacele de subzistenţă cele mai necesare ale muncitorului. Un
exemplu. Este vorba de criza din ţesătoriile de mătase din Coventry: «Din dările de
seama pe care le-am primit atât de la fabricanţi cât şi de la muncitori urmează, fără nicio
îndoială, că salariile au fost reduse într-o proporţie mai mare decât impuneau concurenţa
producătorilor străini şi alte împrejurări. Majoritatea ţesătorilor lucrează în schimbul
unor salarii reduse cu 30—40%. O bucată de panglică pentru care ţesătorul primea cu
cinci ani îi urmă 6 sau 7 şilingi nu-i aduce acum decât 3 şilingi şi 3 pence sau 3 şilingi şi
6 pence, altă muncă, plătită mai înainte cu 4 şilingi sau 4 şilingi şi 3 pence, nu e
retribuită acum decât cu 2 şilingi sau 2 şilingi şi 3 pence. Scăderea de salariu este mai
mare decât e nevoie pentru stimularea cererii. Este un fapt că la multe feluri de panglici

534
scăderea de salariu nici nu era însoţită măcar de vreo scădere în preţul produsului.»
(Raportul comisarului F D. Longe în «Child. Empl. Comm., V. Rep. 1866», pag. 114,
Nr. 1.)
236
Comp. “Reports of Insp. of Fact. for 3Ist Oct. 1862”, pag. 30.
237
ibid., pag. 19.
238
«Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1865», pag. 41—45.
239
«Reports etc. 31st Oct. 1863», pag. 41, 42.
240
«Reports etc. 31st Oct. 1865», pag. 51.
241
ibid., pag. 50, 51.
242
ibid., pag. 62, 63.
243
«Reports etc. 30th April 1864», pag. 27.
244
Dintr-o scrisoare a chief constable-ului [şefului de poliţie] Harris din Bolton, în
“Reports of Insp. of Fact. 3Ist Oct. 1865”, pag. 61, 62.
245
Într-un apel al muncitorilor din industria bumbacului, din primăvara anului 1863,
pentru formarea unei societăţi de emigrare se spune între altele: «Puţini sunt aceia care
vor tăgădui că o emigrare masivă de muncitori de fabrică este în momentul de faţă
absolut necesară. Dar că în orice epocă există necesitatea unei emigrări continue şi că
fără o asemenea emigrare nu ne este posibil să ne menţinem poziţia în împrejurări
normale, rezultă din următoarele fapte: În anul 1814 valoarea oficială (care nu este decât
un indice al cantităţii) a produselor de bumbac exportate era de 17.665.378 l. st., iar
valoarea lor comercială reală de 20.070.824 l. st. În anul 1858 valoarea oficială a
produselor de bumbac exportate era de 182.221.681 l. st., iar valoarea lor comercială
reală numai de 43.001.322 l. st., astfel că înzecirea cantităţii a avut ca urmare doar ceva
mai mult decât o dublare a echivalentului. Rezultatul acesta, nefast atât pentru ţară în
general cât şi pentru muncitorii de fabrică în special, a fost provocat de un concurs de
împrejurări diferite. Una din cele mai bătătoare la ochi este abundenţa permanentă de
muncă, abundenţă indispensabilă pentru această ramură de producţie, care, sub
sancţiunea anihilării, are nevoie de o expansiune continuă a pieţei. Fabricile noastre de
bumbac pot fi scoase din funcţiune de stagnările periodice ale comerţului, care, în
organizarea actuală, sunt tot atât de inevitabile ca şi moartea însăşi. Dar inventivitatea
omului nu se opreşte în loc din această cauză. Cu toate că, într-o evaluare modestă, 6
milioane de oameni au părăsit ţara în ultimii 25 de ani, totuşi, în urma înlocuirii continue
a muncii, determinată de tendinţa de a ieftini produsul, un procent important al
bărbaţilor adulţi nu este în stare nici măcar în perioadele de prosperitate maximă să
găsească vreo utilizare în fabrici, în indiferent ce condiţiuni.» (“Reports of Insp. of Fact.
30th April 1863”, pag. 51, 52.) Se va vedea, într-un capitol ulterior, în ce mod domnii
fabricanţi încercau, în timpul catastrofei bumbacului, să împiedice în fel şi chip, chiar şi
cu ajutorul forţei publice, emigrarea muncitorilor de fabrică.
246
«Child. Empl. Comm., IV. Report. 1865», pag. 108, Nr. 447.
247
În Statele Unite asemenea reproducere a meşteşugului pe baza maşinismului este
frecventă. Tocmai din această cauză concentrarea care va avea loc cu ocazia trecerii ine-
vitabile la sistemul de fabrică va înainta aici cu paşi gigantici în comparaţie cu Europa şi
chiar cu Anglia.
248
Comp. «Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865», pag. 64.
249
Prima manufactură de peniţe de oţel pe scară mare a fost înfiinţată la Birmingham de

535
d-l Gillott. Încă în 1851 ea producea peste 180 de milioane de peniţe şi consuma într-un
an 120 de tone tablă de oţel. Birmingham, care monopolizează această industrie în
Regatul Unit, produce acum miliarde de peniţe de oţel anual. După datele recen-
sământului din 1861, numărul persoanelor ocupate era de 1.428, dintre care 1.268 mun-
citoare, înrolate de la vârsta de 5 ani în sus.
250
“Child Empl. Comm., II. Rep. 1864”, pag. LXVIII, Nr. 415.
251
La Sheffield copiii sunt utilizaţi chiar la şlefuitul pilelor!
251a
«Child. Empl. Comm., V. Rep. 1866», pag. 3, Nr. 24; pag. 6, Nr. 55, 56; pag. 7, Nr.
59, 60.
252
ibid., pag. 114, 115, Nr. 6—7. Comisarul observă, cu drept cuvânt, că dacă în «altă
parte maşina înlocuieşte omul, aici băieţii înlocuiesc în cel mai pur sens al cuvântului
maşina».
253
Vezi raportul asupra comerţului cu zdrenţe împreună cu un mare număr de do-
cumente: «Public Health., VIII. Report», Londra 1866, Apendice, pag. 196—208.
254
«Child. Empl. Comm., V. Report. 1866», XVI, Nr. 96—97 şi pag. 130, Nr. 39— 61.
Vezi şi ibid., III. Report. 1864, pag. 48, 56.
255
«Public Health, VI. Rep.», Londra 1864, pag. 31.
256
ibid., pag. 30. Doctorul Simon observă că mortalitatea croitorilor şi tipografilor
londonezi între 25 şi 35 ani este în realitate cu mult mai mare pentru că patronii lor
londonezi primesc de la ţară un mare număr de tineri până la vârsta de 30 de ani ca
«ucenici» şi ca «improvers» (cei care vor să se perfecţioneze în meseria lor). Aceste
persoane figurează în recensământ ca londonezi, mărind numărul persoanelor asupra că-
rora se calculează cifra de mortalitate, fără a contribui în mod proporţional la decesele
din Londra. Aceasta întrucât o mare parte din ei se întorc la ţară, şi anume în special
atunci când se îmbolnăvesc grav. (ibid.)
257
E vorba aici de cuiele ciocănite, spre deosebire de cuiele tăiate, care se confecţio-
nează cu ajutorul maşinilor. (Vezi: «Child. Empl. Comm., III. Report», pag. XI, XIX*
Nr. 125—130; pag. 53, Nr. 11; pag. 114, Nr. 487; pag. 137, Nr. 674.)
* lügenfauchend, aluzie la economistul vulgar german Julius Faucher. — N. T.
258
«Child. Empl. Comm., II. Report», pag. XXII, Nr. 166.
259
«Child. Empl. Comm., II. Report, 1864», pag. XIX, XX, XXI.
260
ibid., pag. XXI, XXVI.
261
«Child. Empl. Comm., II. Report, 1864», pag. XXIX, XXX.
262
ibid., pag. XL, XLI.
263
«Child. Empl. Comm., I. Rep. 1863», pag. 185.
264
Millinery se referă de fapt numai la găteala de cap, cuprinde însă şi paltoane de damă
şi pardesiuri, în timp ce dressmaker-ii sunt identici cu modistele noastre.
265
Ocupaţiunile numite millinery şi dressmaking se exercită în Anglia mai mult în loca-
lurile patronilor, fie de către muncitoare angajate care locuiesc chiar acolo, fie de către
muncitoare cu ziua care locuiesc în altă parte.
266
Comisarul White a vizitat o manufactură de uniforme militare, care utiliza 1.000 până
la 1.200 de persoane, aproape toate de sex feminin, o manufactură de încălţăminte cu
1.300 de persoane, din care aproape jumătate erau copii şi persoane tinere etc. («Child
Empl. Comm., II. Report», pag. XVII.)
267
Un exemplu: La 25 Februarie 1864 raportul de mortalitate săptămânal al aşa numi-

536
tului registrar general [şeful oficiilor de stare civilă] conţine 5 cazuri de moarte prin
inaniţie. În aceeaşi zi” Times” relatează despre alt caz asemănător. Şase victime ale
foamei într-o singură săptămână!
268
«Child Empl. Comm., II. Rep. 1864», pag. LXVII, Nr. 406—9; pag. 84, Nr. 124;
pag. LXXI1I, Nr. 441; pag. 66, Nr. 6; pag. 84, Nr. 126; pag. 78, Nr. 85; pag. 76, Nr. 69;
pag. LXXII, Nr. 483.
269
«Chiria pentru localurile de muncă pare să fie factorul decisiv în ultimă analiză, astfel
că în capitală vechiul sistem de a se da de lucru unor mici întreprinzători sau familii s-a
menţinut cel mai mult şi a fost primul care a fost introdus din nou.» (ibid., pag. 83, Nr.
123.) Fraza finală se referă exclusiv la cizmărie.
270
În confecţiunile de mănuşi etc., unde situaţia muncitorilor abia se distinge de aceea a
cerşetorilor, acest lucru nu se întâmplă.
271
«Child Empl. Comm., II Rep. 1864», pag. 2, Nr. 122.
272
În 1864, numai în fabricile de cizme şi de pantofi din Leicester care lucrează pentru
vânzarea cu ridicata, erau în funcţie 800 maşini de cusut.
273
ibid., pag. 84, Nr. 124.
274
Aşa s-a întâmplat în depozitul de uniforme militare din Pimlico, Londra, în fabrica de
cămăşi Tillie şi Henderson din Londonderry, în fabrica de îmbrăcăminte a firmei Tait
din Limerick; aceasta din urmă utilizează 1.200 de «mâini».
275
«Tendinţa spre sistemul de fabrică.» («Child. Empl. Comm., II Rep. 1864», pag.
LXVII.) «Întreaga ramură de activitate se află actualmente într-o fază de tranziţie şi este
supusă aceloraşi modificări prin care a trecut şi industria dantelelor, ţesătoria etc.» (ibid.,
Nr. 405.) “O revoluţie completă.” (ibid., pag. XLVI, Nr. 318.) În timpul cât a funcţionat
«Child. Empl. Comm.» din 1840, tricotatul ciorapilor era încă lucru de mână. Începând
din anul 1846, au fost introduse diferite maşini care actualmente sunt puse în mişcare cu
ajutorul aburului. Numărul total al persoanelor utilizate în industria engleză de ciorapi,
bărbaţi şi femei de toate vârstele, începând cu cea de 3 ani, era în 1862 de aproximativ
129.000. Conform parliamantary return-ului din 11 februarie, din acest număr nu intrau,
în 1862, sub prevederile legii industriale decât 4.063.
276
Astfel, de pildă, în industria olăriei firma Cochrane, care face parte din “Britain
Pottery, Glasgow”, relatează: «Pentru a menţine nivelul producţiei noastre, utilizăm
acum pe o scară întinsă maşini deservite de muncitori necalificaţi şi în fiecare zi ne con-
vingem din nou că putem produce o cantitate mai mare decât cu vechiul procedeu.»
(«Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865», pag. 13.)” Legea industrială are ca efect o
tendinţă spre introducerea de noi maşini.” (ibid., pag. 13, 14.)
277
Astfel introducerea legii industriale în industria olăriei a avut ca urmare o sporire
importantă a plăcilor turnante mecanice (power jiggers) care înlocuiau plăcile turnante
puse în mişcare cu mâna (hand moved jiggers.)
278
«Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865», pag. 96 şi 127.
279
Introducerea acestei maşini precum şi a altora de altă natură în industria chibriturilor
a înlocuit într-un sector al acestei industrii 230 de persoane tinere prin 32 băieţi şi fete
între 14 şi 17 ani. Această economisire de braţe de muncă a fost dusă mai departe în
1865 prin introducerea forţei aburului.
280
«Child. Empl. Comm., II. Rep. 1864», pag. IX, Nr. 50.
281
«Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865», pag. 22.

537
282
«În multe manufacturi vechi... perfecţionările necesare nu pot fi introduse fără o
cheltuire de capital care întrece posibilităţile multora din proprietarii actuali...
Introducerea legilor industriale e însoţită în mod necesar de o dezorganizare trecătoare.
Proporţia acestei dezorganizări stă în raport direct cu importanţa neajunsurilor care
trebuie remediate.» (ibid., pag. 96, 97.)
283
Astfel, în furnalele înalte «munca este în general mult prelungită spre sfârşitul săptă-
mânii, din cauza obiceiului muncitorilor de a nu lucra în ziua de luni şi uneori, în parte
sau în total, şi în ziua de marţi». (“Child. Empl. Comm., III. Rep.”, pag. VI.) “Meşterii
mici muncesc în general foarte neregulat. Ei pierd 2 sau 3 zile şi lucrează apoi toată
noaptea pentru a recupera pierderea... Ei utilizează întotdeauna pe propriii lor copii, dacă
au.” (ibid,, pag. VIL)” Lipsă de regularitate la începerea muncii, lipsă care e promovată
prin posibilitatea şi obiceiul de a recupera pierderea prin muncă excesivă.” (ibid., pag.
XVIII.) “Pierderi de timp extraordinare la Birmingham... oamenii îşi pierd o parte din
timp pentru ca în restul timpului să facă muncă de robi.” (ibid., pag. XI.)
284
“Child. Empl. Comm., IV. Rep.”, pag. XXXII, XXXIII. «Se susţine că extinderea
sistemului de căi ferate a promovat foarte mult obiceiul acesta de a face comenzi
urgente; urmarea: muncă fără răgaz, neglijarea orelor de masă şi ore de muncă
suplimentare.» (ibid., pag. XXXI.)
285
ibid., pag. XXXV, Nr. 235 şi 237.
286
ibid., pag. 127, Nr. 56.
287
«Cât priveşte pierderile pe care le suferă comerţul prin neîmplinirea la timp a co-
menzilor de îmbarcare, îmi amintesc că acesta era argumentul favorit al stăpânilor de
fabrici în anii 1832 şi 1833. Nimic din ceea ce s-ar putea susţine astăzi în această
privinţă nu ar putea să cântărească atât de greu ca atunci, când vaporul nu redusese încă
la jumătate toate distanţele şi nu introdusese încă noile condiţiuni în domeniul
comunicaţiilor. Când s-a încercat verificarea în practică a acestei susţineri, ea se dovedi
nefondată; ea nu ar putea să reziste nici astăzi unei noi verificări.» (“Reports of Insp. of
Fact. 31st Oct. 1862”, pag. 54, 55)
288
«Child. Empl. Comm., IV. Rep.», pag. XVIII, Nr. 118.
289
John Bellers observă, încă în 1699:” Incertitudinea modelor sporeşte numărul oame-
nilor nevoiaşi. Ea conţine două mari inconveniente: 1. calfele sunt expuse mizeriei în
timpul iernii din cauza lipsei de lucru, întrucât negustorii de mătăsuri şi meşterii ţesători
nu îndrăznesc să-şi avanseze capitalurile pentru a da de lucru calfelor înainte de venirea
primăverii şi înainte de a şti ce va fi la modă; 2. primăvara, numărul calfelor este
insuficient, astfel că meşterii ţesători sunt nevoiţi să utilizeze un mare număr de ucenici
pentru a satisface nevoile comerţului Regatului într-un sfert sau într-o jumătate de an,
fapt prin care ei răpesc agriculturii braţele de muncă, despuind satele de lucrătorii lor,
umplând în mare parte oraşele cu cerşetori şi mânând pe unii, cărora le e ruşine să
cerşească, la moartea prin inaniţie în cursul iernii.” (“Essays about the Poor,
Manufactures etc.”, pag. 9.)
290
«Child. Empl. Comm., V. Rep.», pag. 171, Nr. 31.
291
Astfel se spune, de exemplu, în mărturiile unor exportatori din Bradford: «În aceste
împrejurări este clar că nu e necesar ca băieţii să lucreze în magazine mai mult decât de
la ora 8 dimineaţa până la ora 7 sau 7 1/2 seara. Nu e vorba decât de un spor de cheltuială
şi de un spor de braţe de muncă. (Băieţii n-ar trebui să muncească atât de târziu noaptea,

538
dacă unii patroni nu ar fi atât de ahtiaţi după câştig; o maşină în plus nu costă decât 16
sau 18 1. st.)... Toate dificultăţile se datorează instalaţiilor insuficiente şi lipsei de
spaţiu.» (ibid., pag. 171, Nr. 31, 36 şi 38.)
292
ibid. Un fabricant din Londra, care consideră de altfel reglementarea coercitivă a zilei
de muncă drept mijloc de apărare a muncitorilor împotriva fabricanţilor şi a fabricanţilor
împotriva comerţului cu ridicata, declară: “Presiunea asupra afacerilor noastre este
exercitată de exportatori, care încarcă, de exemplu, marfa pe o corabie cu pânze pentru
ca să ajungă la destinaţie la un anumit sezon şi încasează diferenţa între transportul cu
corabia şi cel cu vaporul, sau aleg dintre două vapoare pe cel care pleacă mai devreme,
pentru a apare pe piaţa străină înaintea concurenţilor lor.”
293
«Lucrul ar putea fi evitat», spune un fabricant, «cu preţul unei lărgiri a instalaţiilor,
sub presiunea unei legi parlamentare generale.» (“Child. Empl. Comm., V. Rep.”, pag.
X, Nr. 38.)
294
ibid., pag. XV, Nr. 72 şi urm.
295
“Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865”, pag. 127.
296
Experienţa a stabilit că un individ mijlociu, sănătos, consumă în fiecare respiraţie de
intensitate medie aproximativ 25 ţoli cubi de aer şi că pe minut se fac aproximativ 20 de
respiraţii. Consumul de aer al unui individ ar fi deci în 24 ore de aproximativ 720.000
ţoli cubi sau 416 picioare cubi. Se ştie însă că aerul odată respirat nu mai poate servi la
acelaşi proces, fără a fi fost curăţit mai întâi în marele atelier al naturii. Conform
experienţelor lui Valentin şi Brunner, se pare că un om sănătos expiră într-o oră
aproximativ 1.300 ţoli cubi de acid carbonic; ceea ce ar însemna aproximativ 8 uncii de
cărbune solid pe care îl elimină plămânul în 24 de ore.” Fiecare om ar trebui să aibă cel
puţin 800 de picioare cubi.” (Huxley.)
297
Conform legii industriale engleze, părinţii nu-şi pot trimite copiii sub 14 ani în
fabricile “controlate”, fără ca în acelaşi timp să-i trimită la o şcoală primară. Fabricantul
este răspunzător de observarea legii. «Învăţământul de fabrică este obligatoriu şi
constituie o condiţiune a muncii.» («Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1863», pag. 111.)
298
Asupra rezultatelor foarte favorabile ale combinării gimnasticii (şi a exerciţiilor
militare la băieţi) cu învăţământul obligatoriu al copiilor din fabrici şi al elevilor săraci,
vezi discursul lui N. W. Senior la al şaptelea congres anual al lui «National Association
for the Promotion of Social Science» în «Report of Proceedings etc.», Londra 1863, pag.
63, 64, şi raportul inspectorilor de fabrică pe data de 31 Octombrie 1865, pag. 118, 119,
120, 126 şi urm.
299
“Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1863”, pag. 118. Un fabricant de mătase naiv de-
clară în faţa comisarilor de anchetă din “Child. Empl. Comm.”: “Sunt pe deplin convins
că misterul real al formării unor muncitori destoinici rezidă în combinarea muncii cu
învăţământul, începând cu perioada copilăriei. Se înţelege că munca nu trebuie să fie
nici prea grea, nici respingătoare sau nesănătoasă. Eu aş dori ca propriii mei copii să
găsească, ieşind din şcoală, o variaţie în muncă şi în joc.” («Child. Empl. Comm., V.
Rep.», pag. 82, Nr. 36.)
300
Senior:” Report of Proceedings etc.” pag. [65] 66. Modul în care marea industrie,
transformând modul material de producţie şi raporturile sociale de producţie, transformă,
la un anumit grad de dezvoltare, şi capetele oamenilor, rezultă cu toată evidenţa dintr-o
comparaţie între discursul din 1863 ai lui N. W. Senior şi filipica pe care a rostit-o

539
împotriva legii industriale din 1833, sau dintr-o comparaţie între concepţiile amintitului
congres şi faptul că în anumite regiuni agricole ale Angliei le este interzis şi astăzi
părinţilor săraci, sub pedeapsa morţii prin înfometare, de a-şi instrui copiii. Astfel, de
pildă, d-l Snell relatează că în Somersetshire se practică obiceiul că dacă o persoană
săracă solicită un ajutor din partea parohiei, ea este obligată să-şi scoată copiii de la
şcoală. Astfel d-l Wollaston, paroh la Feltham, povesteşte o serie de cazuri în care
anumitor familii li s-a refuzat orice ajutor» «pentru că îşi trimiteau băieţii la şcoală»
301
Acolo unde maşinile meşteşugăreşti, puse în mişcare de forţa umană, concurează
direct sau indirect cu maşina dezvoltată, care presupune deci forţa motrice mecanică, are
loc o schimbare importantă în ceea ce îl priveşte pe muncitorul care pune în mişcare
maşina. La început maşina cu vapori îl înlocui pe muncitor, acum el este acela care
trebuie să înlocuiască maşina cu vapori. Încordarea şi cheltuirea forţei sale de muncă
devine deci monstruoasă; de tineretul condamnat la aceste chinuri nici să nu mai
vorbim! Astfel comisarul Longe a găsit la Coventry şi în împrejurimi băieţi de 10 şi 15
ani întrebuinţaţi la învârtitul! războaielor de panglici, abstracţie făcând de copiii mai
tineri care trebuiau să învârtească războaie de dimensiuni mai mici. “Este o muncă
extrem de grea. The boy is a mere substitute for steam power. [Băiatul înlocuieşte pur şi
simplu forţa aburului.]” (“Child. Empl. Comm., V. Rep. 1866”, pag. 114, Nr. 6.) Asupra
urmărilor funeste ale «acestui sistem de sclavie» cum îl numeşte raportul oficial, ibid.
302
ibid., pag. 3, Nr. 24.
303
ibid., pag. 7, Nr. 60.
304
«În unele părţi ale Scoţiei de Sus... mulţi ciobani şi ţărani mărunţi apăreau, după o
relatare din Statistical Account [raport statistic], împreună cu femeile şi cu copiii lor,
purtând încălţăminte pe care şi-o confecţionează singuri din piele tăbăcită de ei şi haine
pe care nu le atinsese nimeni afară de ei şi care erau făcute din lână pe care ei o
tunseseră de pe oi, sau din in pe care ei îl lucraseră. Confecţionarea îmbrăcămintei şi a
încălţămintei abia cerea câteva articole cumpărate, ca sulă, ac, degetar, şi câteva dintre
piesele de fier utilizate la ţesut. Materiile colorante erau extrase de către femei din
copaci, arbuşti, buruieni etc.» (Dugald Stewart: «Works», ediţia Hamilton, vol. VIII,
pag. 327—328.)
305
În renumitul «Livre des métiers» de Etienne Boileau se găseşte, între altele, pres-
cripţia că fiecare calfă, atunci când e primită în rândul meşterilor, trebuie să jure «că îşi
va iubi frăţeşte fraţii, că îi va ajuta, fiecare în meseria lui, că nu va trăda de bunăvoie
secretele meseriei, şi chiar că, în interesul tuturora, el nu va atrage atenţia cumpărătorilor
asupra defectelor pe care le au produsele altora, pentru a-şi recomanda propriile sale
produse».
306
«Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat instrumentele de producţie,
deci relaţiile de producţie, deci toate relaţiile sociale. Păstrarea neschimbată a vechiului
mod de producţie era, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă pentru toate clasele
industriale anterioare. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă
a tuturor condiţiilor sociale, nesiguranţa şi agitaţia veşnică deosebesc epoca burgheză de
toate epocile anterioare. Toate relaţiile sociale înţepenite şi ruginite, cu cortegiul lor de
reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se surpă, iar cele noi se învechesc
înainte de a se fi putut osifica. Tot ce e feudal şi stătut dispare ca fumul, tot ce e sfânt
este profanat, şi oamenii sunt silţi, în sfârşit, să privească cu ochii deschişi condiţiile lor

540
de viaţă şi relaţiile lor reciproce.» (F. Engels şi Karl Marx: ”Manifest der
kommunistischen Partei”, Londra 1848, pag. 5.)
307
«You take my life
When you do take the means whereby I live.»
[Îmi luaţi viaţa,
Dacă îmi luaţi mijloacele cu ajutorul cărora trăiesc] (Shakespeare.)
308
Un muncitor francez întors din San Francisco scrie următoarele: «N-aş fi crezut
niciodată că aş fi în stare să exercit toate meseriile pe care le-am exercitat în California.
Aveam convingerea fermă că nu mă pricep la nimic altceva decât la munca de tipograf...
Odată aflat în mijlocul acestei lumi de aventurieri care îşi schimbă meseriile mai des
decât cămăşile, pe viaţa mea! am făcut ceea ce făceau şi ceilalţi. Întrucât munca în mine
nu era destul de lucrativă, am părăsit-o şi m-am mutat în oraş, unde am fost pe rând
tipograf, tinichigiu, turnător de plumb etc. După ce am făcut astfel experienţa că mă
pricep la orice fel de muncă, mă simt mai puţin moluscă şi mai mult om.» (A. Corbon:
«De l'enseignement professionnel», ediţia a 2-a [Paris 18601, pag. 50.)
309
John Bellers, un adevărat fenomen în istoria economiei politice, şi-a dat seama, încă
de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu cea mai mare claritate, de necesitatea de a
înlătura actuala educaţie şi actuala diviziune a muncii, care provoacă hipertrofie şi
atrofie la ambele extreme ale societăţii, deşi în direcţii opuse. Iată ce frumos se exprimă
el, între altele: «A învăţa şi a nu face nimic, nu e mai bine decât a învăţa să nu faci
nimic... Munca fizică, la originea ei, e dată de la Dumnezeu. Munca este tot atât de
necesară pentru sănătatea trupului, ca mâncarea pentru viaţa lui; căci durerile pe care le
evităm prin trândăvie ne lovesc prin boală... Munca toarnă untdelemn în lampa vieţii, iar
gândirea o aprinde... O ocupaţie stupidă şi copilărească (aceasta ca o presimţire pentru
alde Basedow şi imitatorii lor moderni) face ca mintea copiilor să rămână stupidă.»
(«Proposals for raising a Colledge of Industry of all useful Trades and Husbandry»,
Londra 1696, pag. 12, 14, 18.
310
Aceasta se efectuează, de altfel, în mare parte şi în ateliere mai mici, cum am văzut
că se întâmplă în manufactura de dantele şi în confecţionarea de împletituri şi cum s-ar
putea vedea mai amănunţit în special în manufacturile de metal din Sheffield,
Birmingham etc.
311
«Child. Empl. Comm., V. Rep.», pag. XXV, Nr. 162 şi II. Rep., pag. XXXVIII, Nr.
285, 289; pag. XXXV, Nr. 191.
312
«Munca în fabrică poate să fie tot atât de curată şi tot atât de excelentă ca şi munca în
gospodărie, dacă nu chiar mai curată şi mai excelentă.» («Reports of Insp. of Fact, 31st.
Oct. 1865», pag. 127.)
313
«Reports of Insp. of Fact. 3Ist. Oct. 1865» pag. 27, 32.
314
Nenumărate dovezi în această privinţă se găsesc în «Rep. of Insp. of Fact.»
315
«Child. Empl. Comm., V. Report», pag. X, Nr. 35.
316
ibid., pag. IX, Nr. 28.
317
«Child. Empl. Comm., V. Report», pag. XXV, Nr. 165—167. (Vezi asupra
avantajelor întreprinderii mari în comparaţie cu întreprinderile mici: «Child. Empl.
Comm., III. Rep.», pag. 13, Nr. 144; pag. 25, Nr. 121; pag. 26, Nr. 125; pag. 27, Nr. 140
etc.»
318
Industriile care ar urma să fie reglementate sunt: manufactura de dantele, tricotatul

541
ciorapilor, împletiturile de paie, manufacturile de wearing apparel cu numeroasele lor
subspecii, confecţionarea de flori artificiale, confecţionarea de încălţăminte, pălării şi
mănuşi, croitoria, toate fabricile care prelucrează metalul, de la furnalele înalte până la
fabricile de ace etc., industria hârtiei, manufactura sticlei, manufactura de tutun, fabricile
de india-rubber [cauciuc], fabricile de cocleţe (pentru ţesătorie), ţesătoria de covoare (cu
mâna), manufactura de umbrele de ploaie şi de soare, fabricarea de fusuri şi bobine,
tipografia, legătoria de cărţi, comerţul cu articole de scris (stationery, din care face parte
şi confecţionarea de cutii de carton, hărţi, hârtie colorată, etc.), frângheria,
confecţionarea de bijuterii din chihlibar negru, cărămidăriile, manufactura de mătase
(lucrată cu mâna), ţesătoria de Coventry, extracţia de sare şi fabricarea de lumânări de
seu, cimentatul metalelor, rafinăriile de zahăr, fabricile de pesmeţi, diferite lucrări în
lemn şi altele.
319
«Child. Empl. Comm., V. Report», pag. XXV, Nr. 169.
319a
Legea pentru extinderea legii industriale (Factory Acts Extension Act) a fost votată
la 12 August 1867. Ea reglementează munca în toate turnătoriile, forjele şi manufacturile
de metal, inclusiv fabricile de maşini, apoi la manufacturile de sticlă, hârtie, gutapercă,
tutun şi cauciuc, în tipografii, în legătoriile de cărţi, apoi în toate atelierele în care
lucrează mai mult de 50 de persoane. Legea pentru reglementarea timpului de muncă
(Hours of Labour Regulation Act), votată în 17 August 1867, reglementează atelierele
mai mici şi aşa-zisa muncă la domiciliu.
[Notă la ediţia a 2-a. — N. T.] Voi reveni, în volumul al doilea, asupra acestor legi,
asupra legii minelor (Mining Act) din 1872 etc.
320
Senior, «Social Science Congress», pag. 55, 56 [57 şi urm.].
321
Personalul inspectoratului industrial consta din 2 inspectori, 2 inspectori auxiliari şi
41 subinspectori. În 1871 au mai fost numiţi opt subinspectori. Totalul cheltuielilor
necesitate de punerea în aplicare a legilor industriale în Anglia, Scoţia şi Irlanda nu se
cifra în 1871—72 decât la 25.347 l. st., sumă care cuprindea şi cheltuielile de judecată în
procesele de contravenţii.
322
Robert Owen, părintele fabricilor şi magazinelor cooperative, care, cum am observat
mai înainte, nu împărtăşea însă iluziile imitatorilor săi în ceea ce priveşte importanţa
acestor elemente de transformare izolate, nu a pornit numai în fapt, în experienţele sale,
de la sistemul de fabrica, dar el l-a considerat şi din punct de vedere teoretic ca punct de
plecare al revoluţiei sociale. Domnul Vissering, profesor de economie politică la Univer-
sitatea din Leyda, pare să simtă acest lucru, atunci când, în al său «Handboek van
Praktische Staatshuishoudkunde» 1860—1862, care redă platitudinile economiei vulgare
într-o formă din cele mai corespunzătoare, ia parte exploatării meşteşugăreşti împotriva
industriei mari. (La ediţia a 4-a. — «Noua sursă de încurcături juridice» (pag. 286),
căreia i-a dat naştere legislaţia englezească prin Factory Act-uri, prin Factory Acts
Extension Act şi prin Workshops' Act, care toate se contraziceau unul pe altul, deveni în
cele din urmă insuportabilă, astfel că în 1878 întreaga legislaţie respectivă a fost
codificată şi întrunită în aşa-zisul factory and Workshop Act [legea fabricilor şi a
atelierelor]. Bineînţeles că nu putem face aici o critică amănunţită a acestui cod
industrial al Angliei, actualmente în vigoare. Ne vom mulţumi cu următoarele
observaţii. Legea cuprinde: 1. Fabrici textile. Aici lucrurile rămân oarecum neschimbate:
timpul de muncă permis copiilor peste 10 ani: 5% ore pe zi, sau 6 ore pe zi şi ziua de

542
sâmbătă liberă; persoane tinere şi femei: 10 ore în cursul celor 5 zile ale săptămânii,
sâmbătă cel mult 61/2 — 2. Fabrici netextile. Aici dispoziţiunile sunt mai apropiate de
cele de la punctul 1 decât mai înainte, dar mai există şi acum unele excepţii favorabile
capitaliştilor, care, în plus, mai pot fi extinse în unele cazuri cu permisiunea specială a
ministrului de interne. — 3. Workshops [ateliere], a căror definiţie este aproximativ
identică cu aceea din legea anterioară; în măsura în care utilizează copii, muncitori tineri
sau femei, atelierele sunt oarecum asimilate fabricilor netextile, dar iarăşi cu unele
atenuări în amănunte. — 4. Workshops, în care nu lucrează copii sau tineri, ci numai
persoane de ambele sexe, trecute de 18 ani; pentru această categorie legea prevede alte
atenuări. — 5. Domestic Workshops [ateliere casnice]; aici lucrează numai membri ai
familiei în locuinţa familiei; dispoziţiuni şi mai elastice, şi în acelaşi timp restricţiunea
că inspectorul nu poate intra fără încuviinţare specială, ministerială sau judecătorească,
decât în acele încăperi care nu servesc în acelaşi timp şi ca locuinţă, precum şi scoaterea
de sub orice control a împletitului paielor, a tricotatului dantelelor şi a confecţionării
mănuşilor în familie. Cu toate defectele sale, legea este, alături de legea industrială
elveţiană din 23 Martie 1877, cea mai bună lege în această materie. Deosebit de
interesantă este o comparaţie a acestei legi cu legea federală elveţiană menţionată
anterior, deoarece demonstrează clar plusurile şi minusurile celor două metode
legislative – metoda “istorică” engleză, care intervine când e necesar, şi metoda
continentală construită pe tradiţiile Revoluţiei franceze şi care generalizează mai mult.
Din nefericire, datorită numărului insuficient de inspectori, codul englez nu poate fi
aplicat în ateliere.
323
O prezentare amănunţită a maşinilor utilizate în agricultura engleză se găseşte în:
«Die landwirtschaftlichen Geräte und Maschinen Englands» de Dr. W. Hamm, ediţia a
2-a [Braunschweig], 1856. În schiţa sa despre dezvoltarea agriculturii engleze, domnul
Hamm îl reproduce în mod cu totul necritic pe d-l Léonce de Lavergne. (La ediţia a 4-a.
— În prezent lucrarea este, bineînţeles, învechită.—F. E.)
324
«Voi împărţiţi poporul în două tabere duşmane, în ţărani grosolani şi în pitici fără
putere. Dumnezeule sfânt! O naţiune divizată după interese agricole şi comerciale îşi
zice sănătoasă şi — mai mult — se consideră luminată şi civilizată nu numai în ciuda, ci
tocmai din cauza acestei divizări monstruoase şi nenaturale.» (David Urquhart: «Fa-
miliar Words», pag. 119.) Acest pasagiu ilustrează în acelaşi timp tăria şi slăbiciunea
unei critici care ştie să judece şi să condamne prezentul, dar nu poate să-l înţeleagă.
325
Comp. Liebig: «Die Chemie in ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie»,
ediţia a 7-a, 1862, în special, în primul volum, «Introducerea în legile naturale ale
culturii pământului». Expunerea laturii negative a agriculturii moderne din punct de
vedere ştiinţific este unul din meritele nepieritoare ale lui Liebig. De asemeni, şi
observaţiile sale istorice asupra dezvoltării agriculturii, cu toate că nu sunt lipsite de
greşeli grave, conţin unele puncte luminoase. Ceea ce e regretabil, este că face
afirmaţiuni hazardate, cum e, de pildă, aceasta: “Prin pulverizare continuă şi prin arat
repetat, circulaţia aerului în interiorul părţilor poroase ale pământului este sporită, iar
suprafaţa acelor părţi ale pământului asupra cărora urmează să acţioneze aerul este
mărită şi înnoită, dar se va înţelege uşor că randamentul mai mare al câmpului nu poate
să fie proporţional cu munca cheltuită cu cultivarea lui, ci că acest randament creşte
într-o proporţie mult mai mică.” «Această lege», adaugă Liebig, «a fost formulată

543
pentru prima dată de J. St. Mill, în „Principles of Political Economy”, vol. I, pag. 17, în
modul următor: „Legea generală a agriculturii este că produsul pământului creşte,
caeteris paribus, într-o proporţie descrescândă faţă de creşterea numărului muncitorilor
utilizaţi” » (domnul Mill repetă chiar şi legea elementară a lui Ricardo într-o formulare
falsă, căci întrucât «the decrease of the labourers employed», scăderea numărului
muncitorilor utilizaţi, a ţinut întotdeauna pasul, în Anglia, cu progresul agriculturii,
legea descoperită pentru Anglia şi în Anglia nu şi-au găsit aplicaţia cel puţin în Anglia),
«lucru destul de curios, întrucât cauza acestei legi îi era necunoscută.» (Liebig, ibid., vol.
I, pag. 143 şi nota.) Abstracţie făcând de interpretarea greşită a cuvântului «muncă», sub
care Liebig înţelege altceva decât economia politică, este în orice caz «destul de curios»
că îl consideră pe J. St. Mill ca pe acela care a enunţat pentru prima dată o teorie, pe care
James Anderson a formulat-o pentru prima dată în timpul lui A. Smith, repetând-o apoi
în diferite scrieri ale sale până la începutul secolului al XIX-lea, pe care Malthus, acest
maistru al plagiatului (toată teoria sa demografică este un plagiat neruşinat), şi-a
însuşit-o în anul 1815, pe care West a dezvoltat-o concomitent cu Anderson şi
independent de el, pe care Ricardo a pus-o, în 1817, în legătură cu teoria generală a
valorii şi care de atunci a făcut înconjurul lumii sub numele lui Ricardo, pe care James
Mill (tatăl lui J. St. Mill) a vulgarizat-o în 1820 şi care, în fine, e repetată între alţii şi de
d-l J. St. Mill, ca o dogmă şcolară devenită loc comun. Este de netăgăduit că J. St. Mill
îşi datorează autoritatea, în orice caz «curioasă», în mod aproape exclusiv unor qui pro
quo-uri [confuzii] asemănătoare.

544
 SECŢIUNEA A CINCEA
PRODUCŢIA PLUSVALORII ABSOLUTE ŞI A CELEI
RELATIVE

Capitolul paisprezece
PLUSVALOARE ABSOLUTĂ ŞI PLUSVALOARE
RELATIVĂ

Am privit procesul de muncă (vezi capitolul cinci) în primul

rând în mod abstract, independent de formele sale istorice, ca proces
între om şi natură. Spuneam acolo: «Dacă privim întreg procesul de
muncă din punct de vedere al rezultatului său, ambele elemente, adică
mijlocul de muncă şi obiectul muncii, apar ca mijloace de producţie, iar
munca însăşi ca muncă productivă.» Iar în nota 7 adăugam: «Această
definire a muncii productive, aşa cum se impune ea din punctul de
vedere al procesului de muncă simplu, nu este în niciun caz suficientă
pentru procesul de producţie capitalist.» Ideea aceasta va trebui
dezvoltată mai departe aici.
În măsura în care procesul de muncă este un proces pur
individual, acelaşi muncitor reuneşte toate funcţiile care mai târziu se
separă. Atunci când el îşi însuşeşte în mod individual obiectele naturii
care îi servesc ca mijloace de trai, el se controlează singur. Mai târziu el
e controlat. Omul individual nu poate să acţioneze asupra naturii fără
să-şi pună în acţiune muşchii săi proprii sub controlul propriului său
creier. Aşa cum în natură capul şi mâna sunt legate unul de alta, tot
astfel procesul de muncă leagă una de alta munca intelectuală şi munca
manuală. Mai târziu ele se separă şi intră în opoziţie antagonistă.
Produsul se transformă, în general, din produs direct al producătorului
individual în produs social, în produs comun al unui muncitor colectiv,
adică al unui personal muncitoresc combinat, ai cărui membri mânuiesc
obiectul muncii într-un mod mai direct sau mai puţin direct. Odată cu

545
caracterul cooperativ al procesului de muncă însuşi, se lărgeşte deci în
mod necesar noţiunea muncii productive şi a purtătorului ei, muncitorul
productiv. Pentru ca să munceşti productiv nu mai e nevoie să pui mâna
singur; este suficient să fii un organ al muncitorului colectiv, să
îndeplineşti una din funcţiile sale secundare. Definiţia iniţială a muncii
productive, formulată mai sus, definiţie derivată din natura producţiei
materiale însăşi, continuă să rămână adevărată pentru muncitorul
colectiv, privit ca o unitate. Ea nu mai este însă valabilă pentru fiecare
din membrii acestei colectivităţi, luat în parte.
Pe de altă parte însă noţiunea muncii productive se îngustează.
Producţia capitalistă nu este numai producţie de marfă; ea este în esenţă
producţie de plusvaloare. Muncitorul nu produce pentru sine, ci pentru
capital. Nu mai e deci suficient că produce în general. El trebuie să
producă plusvaloare. Numai acel muncitor e productiv care produce
plusvaloare pentru capitalist, adică serveşte pentru autovalorficarea
capitalului. Dacă este permis să luăm un exemplu din afara sferei
producţiei materiale, vom spune că un învăţător este un muncitor
productiv atunci când nu căzneşte numai capetele copiilor, dar se
căzneşte şi pe sine însuşi pentru a-l îmbogăţi pe întreprinzător. Faptul că
acesta din urmă şi-a învestit capitalul într-o fabrică de învăţătură şi nu
într-o fabrică de salam nu modifică deloc raportul. Noţiunea
muncitorului productiv nu cuprinde deci numai un raport între activitate
şi efect util, între muncitor şi produsul muncii, ci şi un raport social de
producţie specific, rezultat al unei evoluţii istorice, raport care îl
stigmatizează pe muncitor ca mijloc direct de valorificare a capitalului.
Să fii muncitor productiv nu înseamnă deci să ai noroc, ci să ai ghinion.
În cartea a patra a acestei lucrări, care va trata istoria teoriei, se va vedea
mai de aproape că economia politică clasică a considerat dintotdeauna
producţia de plusvaloare drept element hotărâtor pentru caracterizarea
muncitorului productiv. Odată cu concepţiile ei despre natura plusvalorii
variază deci şi definiţia pe care ea o dă muncitorului productiv. Astfel,
fiziocraţii declară că numai munca agricolă e productivă, pentru că
numai ea produce plusvaloare. Ori, pentru fiziocraţi plusvaloarea există
exclusiv în forma rentei funciare.
Prelungirea zilei de muncă dincolo de punctul până la care
muncitorul n-ar fi produs decât un echivalent pentru valoarea forţei sale

546
de muncă, şi aproprierea acestei supramunci de către capital — iată ce
înseamnă producţia plusvalorii absolute. Ea formează baza generală a
sistemului capitalist şi punctul de plecare al producţiei plusvalorii
relative. La aceasta din urmă ziua de muncă este din capul locului
împărţită în două părţi: munca necesară şi supramunca. Pentru a se
prelungi supramunca se reduce munca necesară cu ajutorul unor metode
prin efectul cărora echivalentul salariului este produs într-un timp mai
scurt. Producţia plusvalorii absolute nu are de a face decât cu lungimea
zilei de muncă; producţia plusvalorii relative revoluţionează din temelii
procesele tehnice ale muncii şi combinările sociale.
Ea presupune, aşadar, un mod de producţie specific capitalist,
care, la rândul său, ia naştere şi se dezvoltă în mod spontan, cu
metodele, mijloacele şi condiţiile sale, abia pe baza supunerii formale a
muncii faţă de capital. Locul supunerii formale îl ia supunerea reală a
muncii faţă de capital.
Ajunge să atragem atenţia asupra unor forme intermediare, în
care, pe de o parte, plusvaloarea nu-i este stoarsă producătorului prin
constrângere directă şi în care, pe de altă parte, acest producător nu-i
este supus în mod formal capitalului. Aici capitalul nu a pus încă
stăpânire directă asupra procesului de muncă. Alături de producătorii
independenţi, care îşi exercită meseria sau îşi lucrează pământul într-un
mod tradiţional, patriarhal, apare cămătarul sau negustorul, capitalul
uzurar sau capitalul comercial, care îi sug în mod parazitar pe cei dintâi.
Predominarea acestei forme de exploatare într-o societate exclude modul
de producţie capitalist, către care ea poate să formeze însă tranziţia,
cum se întâmplă către sfârşitul evului mediu. În fine, cum arată
exemplul muncii la domiciliu moderne, pe fundalul industriei mari se
reproduc în unele locuri anumite forme intermediare, chiar dacă aceste
forme au o fizionomie cu totul schimbată.
Dacă pentru producerea plusvalorii absolute este suficientă
simpla supunere formală a muncii faţă de capital, de pildă prin aceea că
meseriaşii care mai înainte lucrau pe cont propriu sau în calitate de calfe
ale unui meşter breslaş intră acum, în calitate de muncitori salariaţi, sub
controlul direct al capitalistului, s-a văzut, pe de altă parte, cum
metodele pentru producerea plusvalorii relative sunt în acelaşi timp
metode pentru producerea plusvalorii absolute. Ba mai mult: prelungirea

547
fără măsură a zilei de muncă a apărut ca unul din rezultatele cele mai
caracteristice ale marii industrii. În general, modul de producţie specific
capitalist încetează de a fi simplu mijloc pentru producerea plusvalorii
relative în momentul în care a pus stăpânire pe o întreagă ramură de
producţie şi, mai mult încă, în momentul în care a pus stăpânire pe toate
ramurile de producţie hotărâtoare. El devine acum forma generală,
dominantă în societate, a procesului de producţie. El nu mai are rolul
unei metode speciale de producere a plusvalorii relative decât, în
primul rând, în măsura în care cuprinde industrii care până acum nu-i
erau subordonate capitalului decât în mod formal, deci în ceea ce
priveşte procesul său de propagare; în al doilea rând — în măsura în
care industriile pe care el le-a cuprins deja sunt în continuu
revoluţionate prin schimbarea metodelor de producţie.
Dintr-un anumit punct de vedere se pare că deosebirea dintre
plusvaloarea absolută şi cea relativă este în general iluzorie.
Plusvaloarea relativă este absolută, căci ea presupune o prelungire
absolută a zilei de muncă peste timpul de muncă necesar pentru
existenţa muncitorului însuşi. Plusvaloarea absolută este relativă, căci
ea presupune o dezvoltare a productivităţii muncii care permite ca
timpul de muncă necesar să fie limitat la o parte a zilei de muncă. Dacă
avem însă în vedere mişcarea plusvalorii, această aparenţă de identitate
dispare. Odată ce modul de producţie capitalist a fost instituit şi a
devenit mod de producţie general, deosebirea dintre plusvaloarea
absolută şi cea relativă se face simţită atunci când este vorba ca rata
plusvalorii în general să fie urcată. Presupunând că forţa de muncă este
plătită la valoarea ei, ne aflăm în faţa următoarei alternative: dacă forţa
productivă a muncii şi gradul ei normal de intensitate sunt date, rata
plusvalorii nu poate să fie urcată decât prin prelungirea absolută a zilei
de muncă; pe de altă parte, dacă limita zilei de muncă este dată, rata
plusvalorii nu poate fi urcată decât prin modificarea relaţiei dintre
mărimile părţilor componente ale zilei de muncă, adică dintre mărimile
muncii necesare şi supramuncii, modificare care, la rândul ei, presupune
o schimbare în productivitatea sau intensitatea muncii, dacă vrem ca
salariul să nu scadă sub valoarea forţei de muncă.
Dacă muncitorul are nevoie de întreg timpul său pentru a
produce mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa şi a

548
rasei sale, nu-i mai rămâne timp ca să muncească gratuit pentru alte
persoane. Fără un anumit grad de productivitate a muncii nu există
asemenea timp disponibil pentru muncitori, fără acest timp suplimentar
nu există supramunca şi deci nu există capitalişti, dar nici stăpâni de
sclavi şi nici baroni feudali, într-un cuvânt nu există clasă de mari
bogătaşi.1
Se poate astfel vorbi de o bază naturală a plusvalorii, dar numai
în sensul, cu totul general, că nu există un obstacol absolut de ordin
natural care să împiedice pe unii de a se debarasa de munca necesară
pentru existenţa lor şi de a o impune altora, aşa cum nu există, de pildă,
obstacole absolute de ordin natural care să împiedice pe unii să
întrebuinţeze ca hrană carnea altora.1a Nu trebuie nicidecum să legăm
concepţii mistice de această productivitate naturală a muncii, aşa cum
s-a făcut pe alocuri. Abia atunci când oamenii au reuşit să iasă din
primele lor stări animalice, adică atunci când însăşi munca lor a ajuns să
fie socializată într-o măsură oarecare, apar raporturi în care supramunca
unuia devine condiţia de existenţă a altuia. La începuturile civilizaţiei
forţele productive la care a ajuns munca sunt reduse, dar tot atât de
reduse sunt şi necesităţile, care se dezvoltă odată cu mijloacele menite a
le satisface şi cu ajutorul lor. Apoi, în aceste începuturi proporţia acelor
părţi ale societăţii care trăiesc din munca altora este extrem de redusă
faţă de masa acelora care produc direct. Odată cu sporirea productivităţii
sociale a muncii creşte şi această proporţie, şi anume atât în mod absolut
cât şi în mod relativ.2 De altfel, raportul de capital ia naştere pe un teren
economic care este rezultatul unui lung proces de evoluţie.
Productivitatea existentă a muncii, care formează baza şi punctul de
pornire al acestui raport, nu este un dar al naturii, ci al unei istorii care
cuprinde mii de secole.
Abstracţie făcând de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată a
producţiei sociale, productivitatea muncii rămâne legată de condiţii
naturale. Ele pot fi reduse toate la natura omului însuşi, ca rasă etc., şi la
natura care îl înconjoară. Condiţiile naturale exterioare se împart, din
punct de vedere economic, în două categorii mari: avuţie naturală în
mijloace de subzistenţă, adică fertilitatea solului, ape bogate în peşti
etc., şi avuţie naturală în mijloace de muncă, cum sunt, de pildă, căderile
naturale de ape, fluvii navigabile, lemn, metale, cărbuni etc. La

549
începuturile civilizaţiei, prima categorie de avuţii naturale e decisivă, iar
pe o treaptă mai înaintată a evoluţiei, cea de a doua e decisivă. Să
comparăm, de exemplu, Anglia cu India sau, în lumea antică, Atena şi
Corintul cu regiunile riverane ale Mării Negre.
Cu cât numărul nevoilor naturale care trebuie satisfăcute în mod
absolut este mai mic, cu cât fertilitatea naturală a solului e mai mare şi
cu cât clima este mai favorabilă, cu atât timpul de muncă necesar pentru
întreţinerea şi reproducerea producătorului este mai redus. Cu atât mai
mare poate deci să fie excedentul muncii pe care el o face pentru alţii
peste munca pe care el o face pentru sine însuşi. Astfel Diodor spune
despre vechii egipteni: «E cu totul de necrezut cât de puţină muncă şi
cheltuială îi costă educaţia copiilor lor. Ei le gătesc mâncărurile cele mai
obişnuite şi cele mai simple; de asemeni, ei le dau să mănânce partea
inferioară a arbustului de papyrus, atât cât poate fi prăjită, precum şi
rădăcina şi tulpina plantelor de mlaştină, fie crude, fie fierte sau fripte.
Cei mai mulţi copii umblă fără încălţăminte şi fără îmbrăcăminte,
deoarece clima e atât de blândă. De aceea un copil nu pricinuieşte
părinţilor săi o cheltuială mai mare de douăzeci de drahme până a
crescut mare. Aceasta este explicaţia principală a faptului că în Egipt
populaţia este atât de numeroasă şi că, astfel, au putut fi ridicate
construcţii atât de mari şi de numeroase.» 3 Totuşi marile construcţii ale
Egiptului antic se datorează mai puţin numărului populaţiei sale, decât
proporţiei mari în care această populaţie era disponibilă. Aşa cum
muncitorul individual este în stare să livreze cu atât mai multă
supramunca, cu cât este mai redus timpul său de muncă necesar, tot
astfel, cu cât este mai mică acea parte a populaţiei muncitoare care e
necesară pentru producerea mijloacelor de subzistenţă necesare, cu atât
este mai mare partea ei disponibilă pentru alte munci.
Producţia capitalistă odată presupusă, mărimea supramuncii va
varia — celelalte împrejurări rămânând neschimbate şi lungimea zilei de
muncă fiind dată — odată cu condiţiile naturale ale muncii, în special
odată cu fertilitatea solului. Nu urmează însă, invers, că solul cel mai
fertil este cel mai propice pentru dezvoltarea modului de producţie
capitalist. Acest mod de producţie presupune dominaţia omului asupra
naturii. O natură prea darnică «îl duce pe om de mână aşa cum ai duce
un copil». Ea face ca dezvoltarea lui să nu fie o necesitate naturală.4 Nu

550
clima tropicală cu vegetaţia sa suculentă, ci zona temperată este ţara de
baştină a capitalului. Nu fertilitatea absolută a solului, ci diferenţierea
sa, varietatea produselor sale naturale, este aceea care formează baza
naturală a diviziunii sociale a muncii şi care îl stimulează pe om, prin
alternarea condiţiunilor naturale în mijlocul cărora trăieşte, să-şi
amplifice propriile sale nevoi, aptitudini, mijloace de muncă şi moduri
de muncă. Necesitatea de a controla cu mijloace sociale o forţă a
naturii, de a o gospodări, de a şi-o însuşi sau de a o domestici pe scară
mare prin plăsmuiri ale mâinii omeneşti, joacă rolul cel mai hotărâtor în
istoria industriei. Acesta e cazul, de pildă, cu lucrările de reglementare a
apelor în Egipt,5 în Lombardia, în Olanda etc. sau în India, în Persia etc.,
unde lucrările de irigaţie cu ajutorul canalelor artificiale îi aduc
pământului nu numai apa atât de indispensabilă, dar şi, odată cu
aluviunile, îngrăşămintele minerale de la munte. Secretul industriei
înfloritoare din Spania şi din Sicilia, sub dominaţia arabă era
canalizarea.6
Condiţiile naturale favorabile oferă întotdeauna numai
posibilitatea, niciodată însă realitatea supramuncii, deci a plusvalorii
sau a plusprodusului. Condiţiile naturale diferite ale muncii fac ca
aceeaşi cantitate de muncă să satisfacă, în ţări diferite, diferite mase de
nevoi,7 deci ca, în împrejurări de altfel analoage, timpul de muncă
necesar să fie diferit. Asupra supramuncii ele acţionează doar ca limită
naturală, adică prin faptul că ele determină punctul în care poate să
înceapă munca pentru alţii. În aceeaşi măsură în care industria
progresează, această limită naturală se retrage. În mijlocul societăţii din
Europa occidentală, unde muncitorul nu-şi poate cumpăra permisiunea
de a munci pentru propria sa existenţă decât plătind cu supramunca,
oamenii îşi pot închipui uşor că a livra plusprodus este o calitate
înnăscută muncii omeneşti.8 Dar să luăm, de pildă, pe locuitorul
insulelor răsăritene ale arhipelagului asiatic, unde palmierul sago creşte
sălbatic în pădure. «După ce locuitorii s-au convins, făcând o gaură în
copac, că măduva este coaptă, trunchiul este tăiat şi împărţit în mai
multe bucăţi, iar măduva este scoasă, amestecată cu apă şi strecurată, se
obţine astfel făina de sago, bună de întrebuinţat. În general un copac dă
300 pfunzi de făină, dar el poate da şi 500 până la 600 pfunzi. Oamenii
merg, aşadar, în pădure ca să-şi taie pâinea, aşa cum la noi se taie

551
lemnele de foc».9 Să presupunem că un asemenea tăietor de pâine din
Asia orientală are nevoie de 12 ore de muncă pe săptămână pentru
satisfacerea tuturor nevoilor sale. Ceea ce dărnicia naturii îi dă în mod
direct, e mult timp liber. Pentru ca să-l cheltuiască pentru sine în mod
productiv, este nevoie de o serie întreagă de împrejurări istorice; pentru
ca să-l cheltuiască sub formă de supramuncă pentru persoane străine,
este nevoie de constrângere exterioară. Dacă ar fi introdusă producţia
capitalistă* omul acesta ar trebui să lucreze poate 6 zile pe săptămână,
pentru a-şi însuşi el însuşi produsul unei zile de muncă. Dărnicia naturii
nu explică de ce munceşte acum 6 zile pe săptămână, sau de ce livrează
5 zile de supramuncă. Ea explică doar de ce timpul său de muncă
necesar este limitat la o zi pe săptămână. În niciun caz însă plusprodusul
său nu ar rezulta din vreo calitate ocultă, înnăscută muncii omeneşti.
Ca şi forţele productive de ordin social ale muncii, care sunt un
rezultat al evoluţiei istorice, tot astfel şi forţele productive de ordin
natural ale ei apar ca forţe productive ale capitalului, căruia îi sunt
încorporate.
Ricardo nu se interesează niciodată de originea plusvalorii. El o
tratează pe aceasta din urmă ca pe un lucru inerent modului de producţie
capitalist, care în ochii săi constituie forma naturală a producţiei sociale.
Acolo unde vorbeşte despre productivitatea muncii, el nu caută în ea
cauza existenţei plusvalorii, ci numai cauza care îi determină mărimea.
Dimpotrivă, şcoala pe care el a creat-o a proclamat cu glas tare forţa
productivă a muncii ca fiind cauza generatoare a profitului (citeşte: a
plusvalorii). În orice caz, un progres, faţă de mercantilişti, care deduc, la
rândul lor, excedentul preţului produselor asupra costului producţiei lor
din schimb, din faptul că ele sunt vândute peste valoarea lor. Cu toate
acestea, nici şcoala lui Ricardo nu făcuse decât să ocolească problema,
nu să o rezolve. De fapt economiştii aceştia burghezi aveau intuiţia justă
că e foarte periculos să cerceteze prea adânc chestiunea arzătoare a
originii plusvalorii. Ce să spunem însă dacă la o jumătate de secol după
Ricardo domnul John Stuart Mill constată în mod solemn superioritatea
sa faţă de mercantilişti, repetând în mod greşit subterfugiile strâmbe ale
primilor vulgarizatori ai lui Ricardo ?
Mill spune: “Cauza profitului este faptul că munca produce mai
mult decât e necesar pentru întreţinerea sa.” Până aici, vechea poveste;

552
dar Mill vrea să adauge ceva şi de la sine: «Sau pentru a varia forma
propoziţiunii: cauza pentru care capitalul livrează profit, este faptul că
hrana, îmbrăcămintea, materiile prime şi mijloacele de muncă durează
un timp mai îndelungat decât e necesar pentru producerea lor.» Mill
confundă aici durata timpului de muncă cu durata produselor ei. După
această concepţie, un brutar, ale cărui produse nu durează decât o
singură zi, nu ar putea scoate niciodată din salariaţii săi acelaşi profit ca
un constructor de maşini, ale cărui produse durează douăzeci de ani şi
mai mult. E drept că dacă cuiburile păsărilor nu ar dura mai mult timp
decât e necesar pentru construcţia lor, păsările ar fi nevoite să renunţe la
cuiburi.
Odată stabilit acest adevăr de bază, Mill constată superioritatea
sa faţă de mercantilişti: «Vedem, aşadar, că profitul ia naştere nu din
incidentul actelor de schimb, ci din forţa productivă a muncii; totalitatea
profitului unei ţări este întotdeauna determinată de forţa productivă a
muncii, indiferent dacă are loc un schimb sau nu. Dacă nu ar exista o
diviziune a ocupaţiilor, nu ar exista nici cumpărare şi nici vânzare, dar
profitul ar continua să existe.» Aici schimbul, cumpărarea şi vânzarea,
condiţiile generale ale producţiei capitaliste, nu sunt, aşadar, decât un
simplu incident, şi profitul continuă să existe fără cumpărarea şi
vânzarea forţei de muncă!
Mai departe: «Dacă totalitatea muncitorilor unei ţări produce
20 % peste totalul salariilor lor, profiturile vor fi de 20%, oricare ar fi
situaţia preţurilor mărfurilor.» Pe de o parte, acest lucru este o tautologie
extrem de reuşită, căci dacă muncitorii produc pentru capitaliştii lor o
plusvaloare de 20 %, profiturile se vor afla faţă de salariul total al
muncitorilor în raport de 20: 100. Pe de altă parte, este cu totul falsă
susţinerea că profiturile «vor fi de 20%». Ele trebuie să fie întotdeauna
mai mici, pentru că profiturile se calculează la suma totală a capitalului
avansat. Să presupunem, de pildă, că un capitalist a avansat 500 l. st.,
din care 400 l. st. în mijloace de producţie şi 100 l. st. în salariu. Dacă
rata plusvalorii este, cum s-a presupus, de 20%, rata profitului va fi de
20: 500, adică de 4% şi nu de 20%.
Urmează apoi o mostră excelentă a modului în care Mill
tratează diferitele forme istorice ale producţiei sociale: «Presupun
pretutindeni starea actuală a lucrurilor, care, în afară de câteva excepţii,

553
există peste tot, * anume că, capitalistul face toate avansurile, inclusiv
plata muncitorului.» Curioasă iluzie optică să vezi pretutindeni o stare
care până acum nu există decât în mod excepţional pe globul pământesc!
Dar să trecem mai departe. Mill este destul de conciliant să admită că
“nu este o necesitate absolută ca lucrurile să stea aşa”. Dimpotrivă.
“Muncitorul ar putea să aştepte plata, chiar şi în ceea ce priveşte întregul
său salariu, până la terminarea completă a muncii, dacă ar avea
mijloacele necesare întreţinerii sale în intervalul de timp respectiv. Dar
în cazul acesta el ar fi, într-o măsură oarecare, un capitalist care ar în-
vesti capital în afacere, punând la dispoziţie o parte din fondurile
necesare pentru continuarea ei.” Tot atât de bine Mill ar putea să spună
că muncitorul care îşi avansează singur nu numai mijloacele de
subzistenţă, dar şi mijloacele de muncă, este în realitate propriul său
salariat. Sau că ţăranul american este propriul său sclav, care însă
munceşte pentru sine însuşi în loc să muncească pentru un stăpân străin.
După ce Mill ne-a demonstrat astfel în mod clar că, chiar dacă
producţia capitalistă nu ar exista, ea ar exista totuşi întotdeauna, el este
destul de consecvent să demonstreze că ea nu există nici măcar atunci
când există. “Şi chiar în cazul de mai înainte (în care capitalistul îi
avansează muncitorului salariat toate mijloacele lui de subzistenţă),
muncitorul poate fi privit din acelaşi punct de vedere (adică în calitate
de capitalist). Căci punându-şi la dispoziţie munca sub preţul de pe piaţă
(!), el ar putea fi considerat că avansează întreprinzătorului său diferenţa
(?) etc.” 9a În realitate muncitorul îi avansează capitalistului în mod
gratuit munca sa pe timp de o săptămână etc., pentru ca la sfârşitul
săptămânii etc. să primească preţul ei de pe piaţă. Faptul acesta îl
transformă, după Mill, în capitalist! Pe şesul plat, şi muşuroaiele de
pământ apar ca dealuri; platitudinea burgheziei noastre actuale poate fi
măsurată după calibrul “spiritelor mari” pe care le are.

NOTE:
1
«Însăşi existenţa patronilor-capitalişti ca şi clasă distinctă depinde de productivitatea
muncii.» (Ramsay: «An Essay on the Distribution etc.», pag. 206.) «Dacă munca
fiecărui om ar ajunge numai pentru a-i asigura propria existenţă, nu ar putea să existe
proprietate.» (Ravenstone: «Thoughts on the Funding System etc.», pag. 14, 15.)

554
1a
După un calcul recent, numai în regiunile explorate ale globului mai trăiesc încă cel
puţin patru milioane de canibali.
2
«La indienii sălbatici din America aproape totul îi aparţine muncitorului, 99 părţi din
100 trebuie atribuite muncii. În Anglia, muncitorul nu are poate nici 2/3.» («The
Advantages of the East India Trade etc.», pag. 73.)
3
Diodorus Siculus: «Biblioteca Istorică», cartea I-a, cap. 80.
4
«Întrucât cea dintâi (avuţia naturală) este cât se poate de nobilă şi de avantajoasă, ea
face ca poporul să fie lipsit de griji, mândru şi tributar tuturor viciilor; în timp ce cea de
a doua provoacă vigilenţa, ştiinţa, artele şi simţul politic.» («Englands Treasure by
Foreign Trade. Or the Balance of our Foreign Trade is the Rule of our Treasure. Written
by Thomas Mun, of London, Merchant and now published for the common good by his
son John Mun», Londra 1669, pag. 181, 182.) «De asemeni, nu pot să-mi închipui un
blestem mai mare pentru totalitatea unui popor, decât acela de a fi aruncat pe o bucată de
pământ în care producţia de mijloace de subzistenţă şi de hrană s-ar face în mare
măsură în mod spontan şi în care clima ar cere sau ar permite o grijă redusă în ceea ce
priveşte îmbrăcămintea şi adăpostul... E posibilă, ce-i drept, şi o extremă de partea
opusă. Un sol incapabil să producă ceva, cu toate că e muncit, este tot atât de rău ca şi un
sol care produce fără muncă fructe îmbelşugate.» («An Enquiry into the Present High
Price etc.», Londra 1767, pag. 10.)
5
Necesitatea de a calcula perioadele de revărsare a Nilului a dat naştere astronomiei
egiptene şi, odată cu ea, stăpânirii castei preoţilor ca îndrumătoare a agriculturii.
«Solstiţiul este acel moment al anului în care începe creşterea Nilului şi pe care egiptenii
trebuiau deci să-l observe cu cea mai mare atenţie... Momentul acesta al anului ei
trebuiau aşadar să-l fixeze, pentru a se conduce după el în muncile lor agricole. Ei
trebuiau deci să caute pe cer un semn vizibil al întoarcerii sale.» (Cuvier: «Discours sur
les revolutions de la surface du globe», ediţia Hoefer, Paris 1863, pag. 141.)
6
Una din bazele materiale ale puterii politice asupra micilor organisme de producţie
disparate ale Indiei era reglementarea alimentării cu apă. Stăpânitorii mahomedani ai
Indiei erau mai pricepuţi în această privinţă decât succesorii lor englezi. Nu vom rea-
minti decât de foametea din 1866, care a costat viaţa a mai bine de un milion de hinduşi
în districtul Orissa, provincia Bengal.
7
“Nu există două ţări care să furnizeze un număr egal de mijloace de subzistenţă, în
aceeaşi abundenţă şi cu aceeaşi cantitate de muncă. Nevoile oamenilor cresc sau scad
după cum clima în care trăiesc este mai neprielnică sau mai prielnică; în consecinţă,
cantitatea proporţională de muncă (proportion of trade) pe care locuitorii diferitelor ţări
sunt obligaţi să o execute nu poate să fie aceeaşi; de asemeni, gradul acestei variaţii nu
poate fi stabilit în alt mod decât după gradele de căldură sau de frig. Se poate deci trage
concluzia generală că cantitatea de muncă necesară pentru întreţinerea unui anumit
număr de oameni este cea mai mare în regiunile reci şi cea mai mică în regiunile calde;
aceasta pentru că în cele dintâi oamenii nu au nevoie numai de mai multă îmbrăcăminte,
dar şi pentru că pământul trebuie lucrat mai mult decât în acelea din urmă.” («An Essay
on the Governing Causes of the Natural Rate of Interest», Londra 1750, pag. 60.)
Autorul acestei scrieri anonime epocale este J. Massie. Din această lucrare şi-a
împrumutat Hume teoria dobânzii.
8
«Orice muncă trebuie să lase un excedent.» (Proudhon.) (Lucrul acesta pare să facă

555
parte din “droits et devoirs du citoyen” [drepturile şi datoriile cetăţeanului].)
9
F. Shouw: «Die Erde, die Pflanzen und der Mensch», ediţia a 2-a, Leipzig 1854, pag.
148.
* Aici trebuie intercalate — după indicaţia dată de Marx într-o scrisoare din 28
Noiembrie 1878 adresată lui Danielson, traducătorul rus al «Capitalului» — următoarele
cuvinte: «unde muncitorii şi capitaliştii sunt clase separate». Citatul fusese redat în mod
incomplet. Marx continuă: «Cele două propoziţiuni care urmează, anume: „Curioasă
iluzie optică să vezi pretutindeni o stare care până acum nu există decât în mod excep-
ţional pe globul pământesc! Dar să trecem mai departe” — trebuie şterse, iar
propoziţiunea următoare trebuie astfel citită: «Domnul Mill este destul de conciliant să
creadă că nu este o necesitate absolută ca lucrurile să stea aşa — chiar în sistemul
economic în care muncitorii şi capitaliştii sunt clase separate.»
Faptul că observaţia ştearsă nu se aplică propoziţiunii de mai sus a lui Mill, nu-i ia,
bineînţeles, nimic din valabilitatea ei generală. — Nota Inst. M. E. L.
9a
St. Mill: «Principles of Political Economy», Londra 1868, pag. 252—253 passim
[cartea a II-a, cap. XV, paragraful 5]. — (Pasagiile de mai sus sunt traduse după ediţia
franceză a «Capitalului». — F. E.)

556
 Capitolul cincisprezece
VARIAŢIUNI ÎN MĂRIMEA PREŢULUI FORŢEI DE MUNCĂ
ŞI ÎN MĂRIMEA PLUSVALORII

Valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea

mijloacelor de subzistenţă necesare în mod obişnuit muncitorului mediu.
Cu toate ca forma acestor mijloace de subzistenţă poate să varieze, masa
lor este dată, într-o epocă anumită a unei societăţi anumite, şi trebuie
deci tratată ca o mărime constantă. Ceea ce variază este valoarea acestei
mase. În determinarea valorii forţei de muncă mai intră alţi doi factori.
Pe de o parte, cheltuielile de dezvoltare ale ei, care se modifică odată cu
modul de producţie; pe de altă parte, diferenţierea ei naturală, cu alte
cuvinte chestiunea dacă forţa de muncă este masculină sau feminină,
matură sau nematură. Consumarea acestor forţe de muncă diferite,
determinată la rândul ei de modul de producţie, provoacă deosebiri mari
în costul de reproducţie al familiei de muncitori şi în valoarea
muncitorului masculin adult. Ambii aceşti factori rămân însă excluşi în
analiza care urmează.9b
Presupunem 1. că mărfurile se vând la valoarea lor; 2. că preţul
forţei de muncă se urcă uneori peste valoarea ei, dar nu scade niciodată
sub această valoare.
Acestea odată presupuse, am văzut că raportul dintre mărimea
preţului forţei de muncă şi aceea a plusvalorii este determinat de trei
împrejurări: 1. lungimea zilei de muncă, sau mărimea extensivă a
muncii; 2. intensitatea normală a muncii, sau mărimea ei intensivă,
astfel că o cantitate determinată de muncă este cheltuită într-un timp
determinat; 3. în fine, forţa productivă a muncii, astfel că după gradul
de dezvoltare al condiţiilor de producţie aceeaşi cantitate de muncă
livrează în acelaşi timp o cantitate mai mare sau mai mică de produs.
Evident că sunt posibile combinaţii foarte diferite, după cum unul din
cei trei factori este constant şi doi sunt variabili, sau doi factori sunt
constanţi şi unul variabil, sau, în fine, toţi trei sunt variabili în acelaşi

557
timp. Numărul acestor combinaţii posibile mai este mărit prin faptul ca
în cazul variaţiei concomitente a diferiţilor factori mărimea şi direcţia
variaţiilor pot să difere. În cele ce urmează nu ne ocupăm decât de
combinaţiile principale.

1. Mărimea zilei de muncă şi intensitatea muncii constantă (dată),

forţa productivă a muncii variabilă

Presupunând acestea, valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea

sunt determinate de trei legi:
În primul rând: Ziua de muncă de mărime dată se concretizează
întotdeauna în aceeaşi valoare-produs, oricât ar varia productivitatea
muncii şi cu ea masa de produse şi deci preţul mărfii individuale.
Valoarea-produs a unei zile de muncă de douăsprezece ore este,
de pildă, 6 şilingi, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare produse
variază odată cu forţa productivă a muncii şi deci valoarea de 6 şilingi se
repartizează asupra unei cantităţi mai mari sau mai mici de mărfuri.
În al doilea rând: Valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea
variază în direcţii opuse. O schimbare în forţa productivă a muncii,
sporirea ei sau scăderea ei, acţionează în sens invers asupra valorii
forţei de muncă şi în sens direct asupra plusvalorii.
Valoarea-produs a unei zile de muncă de douăsprezece ore este
o mărime constantă, de pildă 6 şilingi. Această mărime constantă este
egală cu suma plusvalorii plus valoarea forţei de muncă pe care
muncitorul o înlocuieşte printr-un echivalent. Este de la sine înţeles că
din două părţi ale unei mărimi constante niciuna nu poate să crească fără
ca cealaltă să scadă. Valoarea forţei de muncă nu poate să crească de la
3 la 4 şilingi, fără ca plusvaloarea să scadă de la 3 la 2 şilingi, iar
plusvaloarea nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi, fără ca valoarea
forţei de muncă să scadă de la 3 la 2 şilingi. În aceste împrejurări nu este
deci posibilă o schimbare în mărimea absolută, fie a valorii forţei de
muncă, fie a plusvalorii, fără o schimbare simultană a mărimilor lor
relative sau proporţionale. Este imposibil ca ele să scadă sau să crească
în acelaşi timp.
Apoi, valoarea forţei de muncă nu poate să scadă, deci
plusvaloarea nu poate să crească, fără ca forţa productivă a muncii să

558
crească; astfel, de pildă, în cazul de mai sus, valoarea forţei de muncă
nu poate să scadă de la 3 la 2 şilingi, fără ca o forţă productivă sporită a
muncii să permită ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă care mai
înainte se producea în 6 ore să fie produsă în 4 ore. Invers, valoarea
forţei de muncă nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi, fără ca forţa
productivă a muncii să scadă, adică fără ca să fie necesare 8 ore pentru
producerea aceleiaşi mase de mijloace de subzistenţă pentru care mai
înainte ajungeau 6 ore. Urmează de aici că o creştere a productivităţii
muncii reduce valoarea forţei de muncă şi măreşte deci plusvaloarea, în
timp ce, invers, scăderea productivităţii măreşte valoarea forţei de
muncă şi reduce plusvaloarea.
Atunci când a formulat această lege, Ricardo a trecut cu vederea
o împrejurare: cu toate că o schimbare în mărimea plusvalorii sau a
supramuncii condiţionează o schimbare inversă în mărimea valorii forţei
de muncă sau a muncii necesare, nu urmează deloc de aici că ele trebuie
să se schimbe în aceeaşi proporţie. Ele cresc sau scad cu aceeaşi
mărime. Însă proporţia în care fiecare parte a valori-produs sau a zilei
de muncă sporeşte sau scade depinde de împărţirea iniţială, aşa cum ea
a avut loc înainte de schimbarea intervenită în forţa productivă a muncii.
Dacă valoarea forţei de muncă era de 4 şilingi, adică dacă timpul de
muncă necesar era de 8 ore, iar plusvaloarea era de 2 şilingi, şi deci
supramunca de 4 ore, şi dacă, din cauza forţei productive sporite a
muncii, valoarea forţei de muncă scade la 3 şilingi, adică dacă munca
necesară scade la 6 ore, plusvaloarea creşte la 3 şilingi, adică
supramunca creşte la 6 ore. Este aceeaşi mărime de 2 ore, respectiv de 1
şiling, care într-un loc e adăugată iar în alt loc scăzută. Schimbarea
proporţională a mărimilor este însă diferită în fiecare din cele două
părţi. În timp ce valoarea forţei de muncă scade de la 4 şilingi la 3, deci
cu 1/4 sau cu 25%, plusvaloarea creşte de la 2 şilingi la 3, deci cu 1/2 sau
cu 50%. Urmează de aici că scăderea sau creşterea proporţională a
plusvalorii, provocată de o schimbare dată în forţa productivă a muncii,
este cu atât mai mare cu cât e mai mică la început acea parte a zilei de
muncă ce se concretizează în plusvaloare, şi e cu atât mai mică cu cât e
mai mare la început această parte a zilei de muncă.
În al treilea rând: Creşterea sau scăderea plusvalorii este
întotdeauna urmarea şi niciodată cauza creşterii sau scăderii

559
corespunzătoare a valorii forţei de muncă.10
Întrucât ziua de muncă are o mărime constantă, concretizân-
du-se într-o mărime constantă de valoare, şi întrucât fiecărei schimbări
în mărimea plusvalorii îi corespunde o schimbare inversă în mărimea
valorii forţei de muncă, iar valoarea forţei de muncă nu poate să se
schimbe decât odată cu o schimbare intervenită în forţa productivă a
muncii, urmează, evident, în aceste condiţii, că orice schimbare în
mărimea plusvalorii ia naştere dintr-o schimbare inversă a mărimii
valorii forţei de muncă. Dacă s-a văzut deci că nicio schimbare absolută
în mărimea valorii forţei de muncă şi a plusvalorii nu este posibilă fără
o schimbare a mărimilor lor relative, urmează acum că nicio schimbare
a mărimilor lor relative nu este posibilă fără o schimbare în mărimea
absolută a valorii forţei de muncă.
În conformitate cu legea a treia, schimbarea mărimii plusvalorii
presupune o modificare în valoarea forţei de muncă, provocată de o
schimbare în forţa productivă a muncii. Limita acelei schimbări este
trasată de noua limită a valorii forţei de muncă. Totuşi, pot avea loc
modificări intermediare, chiar şi atunci când împrejurările permit acestei
legi ca să-şi facă efectele. Dacă de pildă, din cauza forţei productive
sporite a muncii, valoarea forţei de muncă scade de la 4 la 3 şilingi,
adică dacă timpul de muncă necesar scade de la 8 la 6 ore, s-ar putea ca
preţul forţei de muncă să nu scadă decât la 3 şilingi şi 8 pence, 3 şilingi
şi 6 pence, 3 şilingi şi 2 pence etc., ca plusvaloarea să nu crească deci
decât la 3 şilingi şi 4 pence, 3 şilingi şi 6 pence, 3 şilingi şi 10 pence etc.
Proporţia scăderii, a cărei limită minimă* este 3 şilingi, depinde de
greutatea relativă pe care presiunea capitalului o aruncă în balanţă
dintr-o parte şi rezistenţa muncitorilor din cealaltă parte.
Valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea unei
cantităţi determinate de mijloace de subzistenţă. Ceea ce se schimbă
odată cu forţa productivă a muncii, este valoarea acestor mijloace de
subzistenţă, nu masa lor. Dacă forţa productivă a muncii creşte, această
masă poate să crească în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie atât pentru
muncitor cât şi pentru capitalist, fără vreo modificare în ceea ce priveşte
mărimea preţului forţei de muncă şi aceea a plusvalorii. Dacă valoarea
iniţială a forţei de muncă este de 3 şilingi şi dacă timpul de muncă
necesar este de 6 ore, dacă plusvaloarea este şi ea de 3 şilingi, respectiv

560
dacă supramunca se cifrează şi ea la 6 ore, o dublare a forţei productive
a muncii, împărţirea zilei de muncă rămânând aceeaşi, ar lăsa
neschimbat preţul forţei de muncă şi plusvaloarea. Atât doar că fiecare
dintre ele s-ar concretiza în de două ori atâtea valori de întrebuinţare,
care ar fi însă ieftinite în mod proporţional. Cu toate că preţul forţei de
muncă ar rămâne neschimbat, el ar creşte peste valoarea ei. Dacă preţul
forţei de muncă ar scădea, dar nu până la limita minimă de 11/2 şilingi pe
care o reprezintă noua ei valoare, ci până la 2 şilingi şi 10 pence, 2
şilingi şi 6 pence etc., acest preţ în scădere încă ar mai reprezenta o
masă crescândă de mijloace de subzistenţă. Preţul forţei de muncă ar
putea astfel să scadă în mod continuu în caz de creştere a forţei
productive a muncii, crescând în acelaşi timp, în mod continuu, şi masa
mijloacelor de subzistenţă ale muncitorului. Dar din punct de vedere
relativ, adică în comparaţie cu plusvaloarea, valoarea forţei de muncă ar
scădea în mod continuu, mărindu-se astfel prăpastia dintre situaţia
muncitorului şi aceea a capitalistului.11
Ricardo a fost primul care a dat o formulare strictă celor trei
legi expuse mai sus. Defectele formulării sale sunt următoarele: 1. El
consideră condiţiile speciale în cadrul cărora acele legi au valabilitate
drept condiţiile de la sine înţelese, generale şi exclusive ale producţiei
capitaliste. El nu cunoaşte nici modificarea lungimii zilei de muncă, nici
modificarea intensităţii muncii, astfel că la el productivitatea muncii
devine în mod automat singurul factor variabil. — În al 2-lea rând însă,
şi lucrul acesta îi viciază analiza într-o măsură cu mult mai mare, el nu a
cercetat niciodată — ca şi ceilalţi economişti de altfel — plusvaloarea
ca atare, adică independent de formele sale particulare, ca profit, rentă
funciară etc. El confundă deci în mod direct legile privitoare la rata
plusvalorii cu legile ratei profitului. Precum am mai spus, rata profitului
reprezintă raportul plusvalorii faţă de capitalul total avansat, în timp ce
rata plusvalorii reprezintă raportul plusvalorii numai faţă de partea
variabilă a capitalului. Să presupunem că un capital de 500 l. st. (C) se
împarte în materii prime, mijloace de muncă etc. în valoare totală de 400
l. st. (c) şi în 100 l. st. salarii (v) şi că plusvaloarea = 100 l. st. (p).
p
În acest caz, rata plusvalorii este v
= 100 l. st.
100 l. st.
= 100%. Dar rata
p
profitului C
= 100 l. st.
500 l. st.
= 20%. Este clar apoi că rata profitului poate să

561
depindă de împrejurări care nu influenţează cu nimic rata plusvalorii.
Voi demonstra mai târziu, în cartea a treia a acestei lucrări, că aceeaşi
rată a plusvalorii îşi poate găsi expresia în cele mai diferite rate de
profit şi că diferite rate ale plusvalorii îşi pot găsi expresia, în anumite
împrejurări, în aceeaşi rată a profitului.

2. Zi constantă de muncă, forţă productivă constantă a muncii,

intensitate variabilă a muncii

Intensitatea crescândă a muncii presupune o cheltuire sporită de

muncă în acelaşi interval de timp. Ziua de muncă mai intensivă se
concretizează deci în mai multe produse decât ziua de muncă mai puţin
intensivă durând acelaşi număr de ore. E drept că aceeaşi zi de muncă dă
produse mai multe şi atunci când forţa productivă sporeşte. Dar în acest
caz valoarea produsului individual scade, deoarece costă mai puţină
muncă decât mai înainte, în timp ce în primul caz ea rămâne
neschimbată, pentru că produsul costă aceeaşi cantitate de muncă ca mai
înainte. Aici numărul produselor sporeşte fără ca preţul lor să scadă.
Odată cu numărul lor creşte şi totalul preţurilor lor, în timp ce în cazul
creşterii productivităţii muncii aceeaşi sumă de valoare nu se
concretizează decât într-o masă de produse sporită. Prin urmare, dacă
numărul de ore rămâne neschimbat, ziua de muncă mai intensivă se
concretizează într-o valoare-produs mai mare, deci, în ipoteza că
valoarea banilor rămâne neschimbată, în bani mai mulţi. Valoarea-
produs a zilei de muncă variază deci odată cu abaterile intensităţii sale
de la gradul normal, social, de intensitate. Aceeaşi zi de muncă nu se
concretizează deci, ca mai înainte, într-o valoare-produs constantă, ci în
una variabilă, de pildă ziua de muncă de douăsprezece ore, mai
intensivă, se concretizează în 7 şilingi, în 8 şilingi etc. şi nu în 6 şilingi
ca ziua de muncă de douăsprezece ore de intensitate obişnuită. Este clar:
dacă valoarea-produs a zilei de muncă variază, de pildă de la 6 şilingi
la 8 şilingi, ambele părţi ale acestei valori-produs, adică preţul forţei de
muncă şi plusvaloarea, pot creşte în mod simultan, fie în aceeaşi
proporţie, fie în proporţii diferite. Preţul forţei de muncă şi plusvaloarea
pot creşte amândouă în acelaşi timp de la 3 la 4 şilingi, dacă valoarea-
produs creşte de la 6 la 8 şilingi. Urcarea preţului forţei de muncă nu

562
înseamnă aici în mod necesar o sporire a preţului ei peste valoarea ei.
Ea poate, dimpotrivă, să fie însoţită de o scădere a valorii ei. Lucrul
acesta se întâmplă ori de câte ori urcarea preţului forţei de muncă nu
compensează uzarea ei accelerată.
Se ştie că, cu unele excepţii temporare, o schimbare în
productivitatea muncii produce o schimbare în mărimea valorii forţei de
muncă, şi deci în mărimea plusvalorii, numai atunci când produsele
ramurilor industriale respective intră în consumul obişnuit al
muncitorului. Această îngrădire dispare aici. Indiferent dacă este vorba
de o modificare extensivă sau intensivă a mărimii muncii, acestei
modificări de mărime îi corespunde o modificare în mărimea valorii-
produs, independent de natura articolului în care se concretizează
această valoare.
Dacă intensitatea muncii ar spori în toate ramurile industriale în
mod simultan şi în acelaşi ritm, noul grad de intensitate, sporit, ar
deveni gradul de intensitate social normal, obişnuit, şi ar înceta astfel să
conteze ca mărime extensivă. Dar şi în acest caz gradele de intensitate
medii ale muncii ar rămânea diferite la diferitele naţiuni şi ar modifica
deci aplicarea legii valorii asupra unor zile de muncă naţionale diferite.
Ziua de muncă mai intensivă a unei naţiuni îşi găseşte o expresie în bani
mai ridicată decât ziua mai puţin intensivă a alteia.12

3. Forţa productivă şi intensitatea muncii constantă, ziua de muncă

variabilă

Ziua de muncă poate să varieze în două sensuri. Ea poate fi

scurtată sau prelungită.
1. Scurtarea zilei de muncă în condiţiile date, adică forţa
productivă şi intensitatea muncii rămânând egale, lasă neschimbată
valoarea forţei de muncă şi deci timpul de muncă necesar. Ea reduce
supramunca şi plusvaloarea. Odată cu mărimea absolută a acesteia din
urmă scade şi mărimea sa relativă, adică mărimea sa în raport cu
mărimea neschimbată a valorii forţei de muncă. Capitalistul ar putea să
se despăgubească numai prin reducerea preţului forţei de muncă sub
valoarea ei.
Toată vorbăria obişnuită împotriva reducerii zilei de muncă

563
presupune că fenomenul se întâmplă în condiţiile presupuse aici, în timp
ce în realitate reducerea zilei de muncă este, dimpotrivă, sau precedată,
sau urmată imediat de o schimbare în productivitatea şi intensitatea
muncii.13
2. Prelungirea zilei de muncă: Să presupunem că timpul de
muncă necesar este de 6 ore, respectiv că valoarea forţei de muncă este
de 3 şilingi, şi că supramunca este de 6 ore, respectiv că plusvaloarea
este de 3 şilingi. În acest caz ziua întreagă de muncă are 12 ore şi se
concretizează într-o valoare-produs de 6 şilingi. Dacă ziua de muncă
este prelungită cu 2 ore şi dacă preţul forţei de muncă rămâne
neschimbat, în acest caz odată cu mărimea absolută a plusvalorii creşte
şi mărimea sa relativă. Cu toate că din punct de vedere absolut mărimea
valori forţei de muncă rămâne neschimbată, din punct de vedere relativ
ea scade. În condiţiile de la I, mărimea relativă a valorii forţei de muncă
nu putea să se schimbe fără o schimbare a mărimii sale absolute. Aici,
dimpotrivă, schimbarea în mărimea relativă a valorii forţei de muncă
este rezultatul unei schimbări în mărimea absolută a plusvalorii.
Întrucât valoarea-produs, în care se concretizează ziua de
muncă, creşte odată cu prelungirea acestei zile de muncă, preţul forţei
de muncă şi plusvaloarea pot creşte în mod simultan, cu cantităţi egale
sau cu cantităţi inegale. Această creştere simultană este deci posibilă în
două cazuri, anume fie odată cu prelungirea absolută a zilei de muncă,
fie odată cu creşterea intensităţii muncii fără asemenea prelungire.
În caz de prelungire a zilei de muncă, preţul forţei de muncă
poate să scadă sub valoarea ei, cu toate că în mod nominal el rămâne
neschimbat sau creşte chiar. Ne amintim că valoarea pe o zi a forţei de
muncă se evaluează în raport cu durata ei medie normală, adică în raport
cu perioada normală de viaţă a muncitorului şi cu cheltuirea
corespunzătoare, normală, adecvată naturii omeneşti, de substanţă vitală
aflată în mişcare.14 Până la un anumit punct uzarea mai mare a forţei de
muncă, inseparabilă de prelungirea zilei de muncă, poate fi compensată
printr-o realimentare mai mare. Dincolo de acest punct însă uzajul creşte
în progresie geometrică, distrugându-se în acelaşi timp toate condiţiile
normale de reproducţie şi de activitate ale forţei de muncă. Preţul forţei
de muncă şi gradul de exploatare al ei încetează de a mai fi mărimi
comensurabile între ele.

564
 4. Variaţii simultane în durata, în forţa productivă şi în intensitatea
muncii

Aici sunt posibile, evident, un mare număr de combinaţii. Câte

doi din factori pot varia în timp ce unul rămâne constant, sau toţi trei pot
să varieze în acelaşi timp. Ei pot varia în proporţii egale sau în proporţii
diferite, în acelaşi sens sau în sensuri diferite, astfel ca variaţiile lor să se
compenseze în parte sau în total. Totuşi analizarea tuturor cazurilor
posibile în conformitate cu indicaţiile date la 1, 2 şi 3 este uşoară.
Obţinem rezultatul fiecărei combinaţii posibile, considerând pe rând
câte un factor ca variabil şi pe ceilalţi, mai întâi, ca invariabili. Nu mai
notăm deci aici, pe scurt, decât două cazuri importante.

a. Scăderea forţei productive a muncii odată cu prelungirea zilei de

muncă.

Dacă vorbim aici de scăderea forţei productive a muncii, ne

gândim la ramuri de activitate ale căror produse determină valoarea
forţei de muncă, cum ar fi, de pildă, o scădere a forţei productive a
muncii în urma unei scăderi a fertilităţii pământului şi a unei scumpiri
corespunzătoare a produselor solului. Să presupunem că ziua de muncă
e de 12 ore şi că valoarea-produs a acestei zile este de 6 şilingi, din care
o jumătate înlocuieşte valoarea forţei de muncă, iar cealaltă jumătate
creează plusvaloare. Ziua de muncă se împarte deci în 6 ore de muncă
necesară şi 6 ore de supramuncă. Să presupunem acum că din cauza
scumpirii produselor solului valoarea forţei de muncă se urcă de la 3 la
4 şilingi, că deci timpul de muncă necesar se urcă de la 6 la 8 ore. Dacă
ziua de muncă rămâne neschimbată, supramunca scade de la 6 la 4 ore şi
plusvaloarea de la 3 la 2 şilingi. Dacă ziua de muncă este prelungită cu 2
ore, adică de la 12 la 14 ore, supramunca continuă să fie de 6 ore, iar
plusvaloarea de 3 şilingi, dar mărimea ei scade în comparaţie cu
valoarea forţei de muncă măsurată cu ajutorul muncii necesare. Dacă
ziua de muncă e prelungită cu 4 ore, adică de la 12 la 16 ore, mărimile
proporţionale ale plusvalorii şi valorii forţei de muncă, ale supramuncii
şi muncii necesare rămân neschimbate, dar mărimea absolută a

565
plusvalorii creşte de la 3 la 4 şilingi, cea a supramuncii de la 6 la 8 ore
de muncă, deci cu 1/3 sau cu 331/3%. Prin urmare, dacă forţa productivă
a muncii scade, prelungindu-se în acelaşi timp ziua de muncă, mărimea
absolută a plusvalorii poate să rămână neschimbată, în timp ce mărimea
sa proporţională scade; mărimea sa proporţională poate să rămână
neschimbată, în timp ce mărimea sa absolută creşte; în fine, ele pot să
crească amândouă, dacă prelungirea este destul de importantă.
În perioada dintre anii 1799 şi 1815 creşterea preţurilor
produselor alimentare a provocat în Anglia o urcare nominală a
salariilor, cu toate că salariile reale, exprimate în mijloace de
subzistenţă, au scăzut. Din acest fapt West şi Ricardo au tras concluzia
că scăderea productivităţii muncii agricole a provocat o scădere a ratei
plusvalorii, luând această presupunere, valabilă numai în fantezia lor,
drept punct de plecare al unor analize importante cu privire la raportul
reciproc dintre mărimile salariului, profitului şi rentei funciare. Dar,
dimpotrivă, din cauza intensităţii sporite a muncii şi din cauza
prelungirii zilei de muncă, obţinută prin constrângere, plusvaloarea
crescuse atunci atât din punct de vedere absolut cât şi din punct de
vedere relativ. Era perioada în care se încetăţenea prelungirea fără
măsură a zilei de muncă,15 perioadă caracterizată în mod special prin
sporirea accelerată, într-o parte a capitalului, în cealaltă parte a
sărăciei.16

b. Creşterea intensităţii şi a forţei productive a muncii odată cu

reducerea zilei de muncă.

Creşterea forţei productive a muncii şi creşterea intensităţii sale

acţionează, într-o privinţă în mod uniform. Amândouă sporesc masa de
produse obţinute în fiecare interval de timp în parte. Amândouă reduc
deci acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru
a-şi produce mijloacele de subzistenţă sau echivalentul lor. În general,
limita minimă absolută a zilei de muncă o formează această parte
necesară dar contractibilă a sa. Dacă întreaga zi de muncă s-ar reduce la
această parte a ei, supramunca ar dispare, lucru inadmisibil în sistemul
capitalist. Înlăturarea formei capitaliste de producţie permite o limitare a
zilei de muncă la munca necesară. Dar, celelalte împrejurări rămânând

566
neschimbate, această muncă necesară ar creşte. Pe de o parte, pentru că
standardul de viaţă al muncitorului ar fi mai ridicat, iar nevoile sale mai
mari. Pe de altă parte, o parte din actuala supramuncă ar fi cuprinsă în
munca necesară, anume munca necesitată pentru obţinerea unui fond
social de rezervă şi de acumulare.
Cu cât mai mult forţa productivă a muncii creşte, cu atât mai
mult poate fi redusă ziua de muncă şi cu cât mai mult e redusă ziua de
muncă, cu atât mai mult poate să crească intensitatea muncii. Privită din
punct de vedere social, productivitatea muncii creşte şi prin
economisirea ei. Aceasta din urmă nu cuprinde numai economisirea
mijloacelor de producţie, dar şi evitarea oricărei munci inutile. În timp
ce modul de producţie capitalist impune economia în orice întreprindere
individuală, sistemul său anarhic de concurenţă provoacă risipa cea mai
desfrânată în mijloace sociale de producţie şi în forţe de muncă,
abstracţie făcând de un mare număr de funcţii care actualmente sunt
indispensabile, dar care în sine sunt de prisos.
Dacă intensitatea şi forţa productivă a muncii sunt date, acea
parte a zilei de muncă sociale care e necesară pentru producţia
materială este cu atât mai scurtă — şi, în consecinţă, partea de timp
câştigată pentru activitatea spirituală şi socială liberă a indivizilor este
cu atât mai lungă — cu cât munca e repartizată mai uniform între toţi
membrii valizi ai societăţii, cu cât una din păturile sociale are mai puţin
posibilitatea să se descotorosească de această necesitate naturală pe care
o reprezintă munca, aruncând-o în spinarea alteia. În acest sens limita
absolută pentru reducerea zilei de muncă este generalizarea muncii. În
societatea capitalistă timpul liber pentru una din clase se obţine prin
transformarea întregului timp de viaţă al maselor în timp de muncă.

NOTE:
9b
Cazul discutat la pag. 301 este, bineînţeles, şi el exclus aici. (Notă la ediţia a 3-a.—
F.E.)
10
La această a treia lege MacCulloch a făcut, între altele, adaosul insipid că plusvaloarea
poate să crească fără ca valoarea forţei de muncă să scadă, şi anume desfiinţându-se o
parte din impozitele pe care capitalistul avea să le plătească mai înainte. Desfiinţarea
acestor impozite nu schimbă absolut nimic în cantitatea de plusvaloare pe care
capitalistul industrial o stoarce ca prim apropriator muncitorului. Ea nu face decât să

567
schimbe proporţia în care el bagă plusvaloarea în buzunarul său propriu sau e nevoit să o
împartă cu alţii. Ea nu schimbă deci nimic în raportul dintre valoarea forţei de muncă şi
plusvaloare. Excepţia pe care o formulează MacCulloch nu dovedeşte deci decât că el nu
înţelege regula, un accident care i se întâmplă lui tot atât de des în vulgarizarea lui
Ricardo, cum i se întâmplă şi lui J. B. Say în vulgarizarea lui A. Smith.
* Se va citi: limită maximă; corectat de Marx în exemplarul de mână al ediţiei a 2-a. —
Nota Inst. M. E. L.
11
«Dacă în productivitatea industriei are loc o schimbare, astfel că o cantitate dată de
muncă şi de capital produce mai mult sau mai puţin, cota-parte ce revine salariului
poate, evident, să varieze, în timp ce cantitatea care reprezintă această cotă-parte rămâne
neschimbată, sau cantitatea se poate schimba, în timp ce cota-parte rămâne
neschimbată.» («Outlines of Political Economy», pag. 67.)
12
«Celelalte împrejurări fiind egale, fabricantul englez poate să realizeze într-un anumit
timp o cantitate cu mult mai mare de lucru (work) decât un fabricant din străinătate,
astfel ca să poată fi compensată diferenţa dintre cele 60 de ore pe săptămână cât se mun-
ceşte aici şi cele 72—80 de ore cât se munceşte în altă parte.» («Reports of Insp. of Fact.
for 31st October 1855», pag. 65.) O reducere mai mare a zilei de muncă, pe cale de lege,
în fabricile de pe continent ar fi mijlocul cel mai sigur pentru reducerea acestei diferenţe
dintre ora de muncă de pe continent şi cea din Anglia.
14
” Cantitatea de muncă prestată de un om în decurs de 24 de ore poate fi determinată în
mod aproximativ printr-un examen al schimbărilor chimice intervenite în corpul său,
întrucât formele schimbate ale materiei indică cheltuirea de energie care a avut loc mai
înainte.” (Grove: «On the Correlation of Physical Forces» [Londra 1846].)
15
«Rar se întâmplă ca pâinea şi munca să înainteze în acelaşi ritm; dar există o limită
evidentă dincolo de care ele nu pot fi despărţite. În ceea ce priveşte eforturile neo-
bişnuite ale păturilor muncitoare în timpurile de scumpete şi de scădere a salariilor pro-
vocată de ea şi menţionată în depoziţiile făcute (în faţa comisiunilor parlamentare de an-
chetă, 1814—1815), ele sunt foarte lăudabile în ceea ce îi priveşte pe indivizi şi
contribuie desigur la creşterea capitalului. Dar nicio persoană care simte omeneşte n-ar
putea dori să le vadă permanentizate. Ca un expedient temporar ele sunt admirabile; dar
dacă ar fi prelungite la infinit, ele ar avea urmări ca acelea care ar rezulta din faptul de a
împinge populaţia unei ţări până la limitele extreme ale posibilităţilor sale de
alimentare.» (Malthus: «Inquiry into the Nature and Progress of Rent», Londra 1815,
pag. 48, notă.) Desigur că-l onorează pe Malthus faptul că subliniază prelungirea zilei de
muncă, despre care vorbeşte în mod direct şi în alte pasagii ale pamfletului său, în timp
ce Ricardo şi alţii presupun în toate analizele lor mărimea constantă a zilei de muncă, în
ciuda faptelor celor mai strigătoare. Dar interesele conservatoare în slujba cărora se
găsea îl împiedicau pe Malthus să vadă că prelungirea fără măsură a zilei de muncă,
împreună cu dezvoltarea extraordinară a maşinismului şi a exploatării muncii femeilor şi
copiilor, trebuia să transforme în «supranumerară» o mare parte a clasei muncitoare, în
special în momentul în care cererea determinată de război şi monopolul englez asupra
pieţei mondiale ar fi încetat. Era desigur cu mult mai comod şi cu mult mai
corespunzător cu interesele claselor stăpânitoare, pe care Malthus le idolatrizează aşa
cum ştie un popă să idolatrizeze, ca să explice această «suprapopulare» cu ajutorul
legilor eterne ale naturii, decât cu ajutorul legilor doar istorice ale producţiei capitaliste.

568
16
«Una din cauzele principale ale creşterii capitalului în timpul războiului pornea din
eforturile sporite şi poate din privaţiunile sporite ale claselor muncitoare, care în orice
societate sunt clasele cele mai numeroase. Un număr mai mare de femei şi de copii au
fost nevoiţi de forţa împrejurărilor să se angajeze la muncă; iar acei care munceau de
mai înainte erau siliţi de aceleaşi împrejurări să consacre o parte mai mare a timpului
lor sporirii producţiei.» («Essays on Political Economy in which are illustrated the
Principal. Causes of the Present National Distress», Londra 1830, pag. 248.)

569
 Capitolul şaisprezece
DIFERITE FORMULE PENTRU RATA PLUSVALORII

S-a văzut că rata plusvalorii se exprimă prin formulele:

plusvaloare p plusvaloare supramunca
I. capital variabil
( v )= valoare a fortei de munca = munca necesara

Primele două formule reprezintă ca un raport între valori ceea ce

formula a treia reprezintă ca un raport între timpurile în care aceste
valori sunt produse. Aceste formule, care se pot înlocui între ele, sunt
stricte din punctul de vedere al conţinutului lor logic. În economia
politică clasică nu le găsim deci decât în mod implicit, nu însă într-o
formulare conştientă şi explicită. În schimb întâlnim aici următoarele
formule derivate:
supramunca * plusvaloare plusprodus
II. zi de munca
= valoare a produsului
= produs total

Acelaşi raport este exprimat aici pe rând în forma timpurilor de

muncă, a valorilor în care aceste timpuri se concretizează şi a produselor
în care aceste valori există. Se presupune, bineînţeles, că prin valoare a
produsului trebuie să se înţeleagă numai valoarea-produs a zilei de
muncă, partea constantă a valorii produsului fiind exclusă.
În toate aceste formule gradul real de exploatare a muncii,
adică rata plusvalorii, este fals exprimată. Să presupunem că ziua de
muncă e de 12 ore. Menţinând şi celelalte presupuneri ale exemplului
nostru precedent, gradul real de exploatare a muncii se exprimă în acest
caz în raporturile:
6 ore de supramunca plusvaloare de 3 silingi
6 ore de munca necesara
= capital variabil de 3 silingi
= 100%.
Cu formulele de la II obţinem, dimpotrivă:
6 ore de supramunca plusvaloare de 3 silingi
zi de munca de 12 ore
= valoare produs de 6 silingi
= 50%.
Aceste formule derivate exprimă în realitate proporţia după care ziua
de muncă sau valoarea-produs a ei este împărţită între capitalist şi
muncitor. Dacă deci ele sunt considerate ca expresii nemijlocite ale

570
gradului de autovalorificare a capitalului, se ajunge la următoarea lege
eronată: supramunca sau plusvaloarea nu poate să ajungă niciodată la
proporţia de 100%17 întrucât supramunca nu poate să formeze niciodată
decât o parte aliquotă a zilei de muncă şi întrucât plusvaloarea nu poate
să formeze niciodată decât o parte aliquotă a valorii-produs, în mod
necesar supramunca este întotdeauna mai mică decât valoarea-produs.
Dar pentru ca să stea în raport de 100
100
, ele ar trebui să fie egale. Pentru
ca supramunca să absoarbă întreaga zi de muncă (e vorba aici de ziua
medie a săptămânii de lucru, a anului de lucru etc.), munca necesară ar
trebui să scadă la zero. Ori, dacă dispare munca necesară, dispare şi
supramunca, întrucât aceasta din urmă nu este decât o funcţie a celei
supramunca plusvaloare
dintâi. Raportul zi de munca
= valoare produs
nu poate deci să atingă niciodată
+x
limita 100
100
şi cu atât mai puţin să crească la 100
100
; lucru pe care poate
să-l facă însă rata plusvalorii, adică gradul real de exploatare a muncii.
N-avem să luăm, de pildă, decât evaluarea făcută de d-l L. de Lavergne,
după care muncitorul agricol englez primeşte numai 1/4, capitalistul
(arendaşul) însă 3/4 din produs18 sau din valoarea lui, oricum s-ar împărţi
ulterior prada între capitalist, proprietar funciar etc. Supramunca
muncitorului agricol englez se află deci faţă de munca sa necesară în
raport de 3:1, ceea ce înseamnă un procent de exploatare de 300%.
Metoda curentă de a considera ziua de muncă drept mărime
constantă a fost întărită prin aplicarea formulelor de la II, pentru că aici
supramunca este comparată întotdeauna cu o zi de muncă de mărime
dată. Tot aşa stau lucrurile atunci când se are în vedere exclusiv
împărţirea valorii-produs. Ziua de muncă ce s-a concretizat deja într-o
valoare-produs este întotdeauna o zi de muncă cu limite date.
Prezentarea plusvalorii şi a valorii forţei de muncă drept
fracţiuni ale valorii-produs — un mod de prezentare care decurge, de
altfel, din însuşi modul de producţie capitalist şi a cărui importanţă va
ieşi în evidenţă mai târziu — ascunde caracterul specific al raportului de
capital, adică schimbul capitalului variabil contra forţei de muncă vii şi
excluderea corespunzătoare a muncitorului de la produs. Ceea ce apare
în loc este iluzia unui raport de asociaţie, în care muncitorul şi
capitalistul îşi împart produsul în raport cu diferitele sale elemente de
formare.19

571
 De altfel, formulele de la II pot fi întotdeauna reduse la
supramunca de 6 ore
formulele de la I. Dacă avem, de exemplu, zi de munca de 12 ore , timpul de
muncă necesar este egal cu ziua de muncă de 12 ore, minus
supramuncă de şase ore, astfel că obţinem:
supramunca de 6 ore
= 100 .
munca necesara de 6 ore
100
O a treia formulă, pe care am anticipat-o în treacăt, este:
plusvaloare supramunca munca neplatita
III. valoare a fortei de munca
= munca necesara
= munca platita
.
După expunerea făcută mai înainte, este exclusă eroarea la care
munca neplatita
ar putea conduce formula munca platita
, anume că ceea ce plăteşte
munca neplatita
capitalistul ar fi munca şi nu forţa de muncă. munca platita
nu este decât o
supramunca
expresie populară pentru munca necesara . Capitalistul plăteşte valoarea —
respectiv preţul care se abate de la valoare — a forţei de muncă şi obţine
în schimb dreptul de dispoziţie asupra forţei de muncă vii. Utilizarea
acestei forţe de muncă se împarte în două perioade. În prima perioadă
muncitorul nu produce decât o valoare egală cu valoarea forţei sale de
muncă, deci un echivalent. În schimbul preţului forţei de muncă pe care
l-a avansat, capitalistul obţine astfel un produs având acelaşi preţ. E ca
şi cum ar fi cumpărat produsul gata pe piaţă. În perioada supramuncii,
dimpotrivă, utilizarea forţei de muncă formează valoare pentru
capitalist, fără ca acest lucru să-l coste vreun echivalent.20 Această
punere în valoare a forţei de muncă nu-l costă nimic. În acest sens
supramunca poate fi numită muncă neplătită.
Capitalul nu este deci numai putere de dispoziţie asupra muncii,
cum spune A. Smith. El este în esenţă putere de dispoziţie asupra
muncii neplătite. Orice plusvaloare, în orice formă specială, de profit,
dobândă, rentă etc. s-ar cristaliza mai târziu, este după substanţa sa
materializare de timp de muncă neplătit. Misterul autovalorificării
capitalului se rezolvă transformându-se în puterea de dispoziţie a
capitalului asupra unei cantităţi anumite de muncă străină neplătită.

572
 NOTE:
* În ediţia franceză Marx pune această primă formulă în paranteze «pentru că noţiunea
de supramuncă nu se găseşte în mod explicit în economia politică burgheză». —Nota
Inst. M. E. L.
17
Aşa, de pildă, în «Dritter Brief an v. Kirchmann von Rodbertus. Widerlegung der
Ricardoschen Theorie von der Grundrente und Begründung einer neuen Rententheorie»,
Berlin 1851. Voi reveni mai târziu asupra acestei scrieri, care, cu toată teoria eronată
asupra rentei funciare, pătrunde esenţa producţiei capitaliste. — (Adaos la ediţia a 3-a.
Se vede aici cu câtă bunăvoinţă îşi judeca Marx predecesorii, atunci când întâlnea la ei
un progres real sau o idee nouă justă. Între timp publicarea scrisorilor lui Rodbertus
către Rud. Meyer a restrâns întrucâtva aprecierea de mai sus. În aceste scrisori se spune:
«Capitalul trebuie apărat nu numai împotriva muncii, dar şi împotriva sa, şi lucrul acesta
se face într-adevăr cel mai bine considerându-se activitatea capitalistului-întreprinzător
ca funcţie economică, respectiv publică, primită prin delegaţie de la proprietarul
capitalului, iar câştigul său ca un fel de leafă de funcţionar, pentru că nu cunoaştem încă
alt mod de organizare socială. Ori, lefurile funcţionarilor pot fi reglementate şi chiar
reduse atunci când iau prea mult din partea care alimentează salariile. În modul acesta
poate fi respins şi atacul lui Marx împotriva societăţii — cum sunt înclinat să-i consider
cartea... În general, cartea lui Marx nu este atât un tratat asupra capitalului, cât mai ales
o polemică împotriva formei actuale a capitalului, pe care el o confundă cu noţiunea
însăşi a capitalului, fapt din care rezultă erorile sale.» («Briefe etc. von Dr. Rodbertus-
Jagetzow», editate de Dr. Rud. Meyer Berlin 1881, voi. I, pag. 111, scrisoarea 48 a lui
Rodbertus.) — Iată banalităţile ideologice în care se pierd începuturile într-adevăr
îndrăzneţe din «Scrisorile sociale» ale lui Rodbertus. —F. E.)
18
În acest calcul s-a scăzut, bineînţeles, acea parte a produsului care nu face decât să
înlocuiască capitalul constant avansat. — D-l L. de Lavergne, care e un admirator orb al
Angliei, dă mai degrabă un raport prea scăzut decât unul prea ridicat.
19
Întrucât toate formele dezvoltate ale procesului de producţie capitalist sunt forme.ale
cooperaţiei, se înţelege că nimic nu este mai uşor decât să faci abstracţie de caracterul
lor specific antagonist şi să le transformi astfel în forme de asociaţie libere, cum a făcut
contele A. de Laborde în lucrarea sa: «De l'Esprit d'Association dans tous les interets de
la Communauté» Paris 1818. Yankee-ul H. Carey reuşeşte să execute această scamatorie
cu acelaşi rezultat chiar atunci când este vorba de raporturile din sistemul sclavagist.
20
«Cu toate că fiziocraţii nu au pătruns misterul plusvalorii, un lucru le-a fost totuşi clar,
anume că ea «constituite o avuţie independentă şi disponibilă, pe care el (posesorul ei)
nu a cumpărat-o şi pe care o vinde». (Turgot: «Reflexions sur la Formation et la
Distribution des Richesses», pag. 11.)

573
 SECŢIUNEA A ŞASEA
SALARIUL

Capitolul şaptesprezece
TRANSFORMAREA VALORII RESPECTIV A PREŢULUI
FORŢEI DE MUNCĂ ÎN SALARIU

La suprafaţa societăţii burgheze salariul muncitorului apare ca

preţ al muncii, ca o cantitate determinată de bani care se plăteşte în
schimbul unei cantităţi determinate de muncă. Se vorbeşte aici de
valoarea muncii şi se consideră expresia ei în bani ca preţ necesar sau
natural al ei. Se vorbeşte, pe de altă parte, de preţurile de piaţă ale
muncii, adică de preţuri oscilând deasupra sau sub preţul ei necesar.
Ce este însă valoarea unei mărfi? Formă materială a muncii
sociale cheltuite cu producerea ei. Şi cu ce măsurăm mărimea valorii ei?
Cu mărimea muncii cuprinse în ea. Prin ce ar fi determinată deci, de
pildă, valoarea unei zile de muncă de 12 ore? Prin cele 12 ore de muncă
cuprinse într-o zi de muncă de 12 ore, ceea ce este o tautologie banală.21
Pentru a fi vândută ca marfă pe piaţă, munca ar trebui în orice
caz să existe înainte de a fi vândută. Ori, dacă muncitorul ar putea să-i
dea o existenţă independentă, el ar vinde marfă şi nu muncă.22
Abstracţie făcând de aceste contradicţii, un schimb direct al
banilor, adică al muncii materializate, contra muncii vii ar desfiinţa sau
legea valorii, care se manifestă în mod liber abia în cadrul producţiei
capitaliste, sau producţia capitalistă însăşi, care se întemeiază tocmai pe
munca salariată. Ziua de muncă de 12 ore se concretizează, de pildă,
într-o valoare în bani de 6 şilingi. Sau se schimbă echivalente, şi atunci
muncitorul primeşte în schimbul unei munci de 12 ore 6 şilingi. Preţul
muncii sale ar fi egal cu preţul produsului său. În acest caz el nu ar
produce plusvaloare pentru cumpărătorul muncii sale, cei 6 şilingi nu
s-ar transforma în capital, baza producţiei capitaliste ar dispare. Ori,

574
tocmai pe această bază el îşi vinde munca şi tocmai pe această bază
munca lui este muncă salariată. Sau el primeşte pentru 12 ore de muncă
mai puţin de 6 şilingi, adică mai puţin de 12 ore de muncă.
Douăsprezece ore de muncă se schimbă deci contra 10, 6 etc. ore de
muncă. Această egalizare a unor mărimi inegale nu desfiinţează numai
determinarea valorii. O asemenea contradicţie, care se desfiinţează ea
însăşi, nici nu poate fi măcar rostită sau formulată ca lege.23
Nu foloseşte la nimic să deducem schimbul unei cantităţi mai
mari de muncă contra unei cantităţi mai mici din deosebirea de formă a
muncii, adică din faptul că una e muncă materializată şi cealaltă e
muncă vie.24 Un asemenea procedeu este cu atât mai insipid, cu cât
valoarea unei mărfi nu este determinată de cantitatea de muncă
realmente materializată în ea, ci de cantitatea de muncă vie necesară
pentru producerea ei. Să presupunem că o marfă reprezintă 6 ore de
muncă. Dacă se fac nişte invenţii, în urma cărora ea poate fi produsă în
3 ore, se reduce la jumătate şi valoarea mărfii deja produse. Marfa
reprezintă acum 3 ore de muncă socială necesară în loc de 6, cât repre-
zenta înainte. Prin urmare, mărimea valorii ei este determinată de
cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei, iar nu de forma
materializată a acestei munci.
Ceea ce apare direct în faţa posesorului de bani pe piaţa de
mărfuri, nu este de fapt munca, ci muncitorul. Ceea ce acesta din urmă
vinde, este forţa sa de muncă. În momentul în care munca lui începe în
fapt, ea a şi încetat de a-i aparţine şi deci nu mai poate fi vândută de el.
Munca este substanţa şi măsura imanentă a valorilor; ea însăşi nu are
însă valoare.25
În expresia: «valoarea muncii», noţiunea de valoare nu este
numai în întregime desfiinţată; ea e transformată în contrariul ei. Ea nu
mai este decât o expresie imaginară, cum ar fi valoarea pământului.
Aceste expresii imaginare izvorăsc însă din înseşi raporturile de
producţie. Ele sunt noţiuni în care se exprimă anumite forme de
manifestare ale unor raporturi esenţiale. Că în domeniul fenomenelor
exterioare lucrurile se prezintă de multe ori pe dos, se ştie aproape în
toate ştiinţele, afară de economia politică26.
Economia politică clasică a împrumutat noţiunea de «preţ al
muncii» din viaţa de toate zilele, fără niciun fel de critică, pentru a-şi

575
pune apoi întrebarea, cum e determinat acest preţ. Ea înţelese în curând
că o modificare în raportul dintre cerere şi ofertă nu explică nimic în
ceea ce priveşte preţul muncii, ca de altfel nici în ceea ce priveşte preţul
oricărei alte mărfi, afară de modificarea acestui preţ, adică de oscilaţiile
preţurilor de pe piaţă sub sau peste o mărime anumită. Dacă cererea şi
oferta îşi ţin echilibrul, în acest caz, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, oscilaţia preţurilor încetează. Însă, în această ipoteză
cererea şi oferta încetează de a mai explica ceva. Dacă cererea şi oferta
îşi ţin echilibrul, preţul muncii este preţul ei stabilit independent de
raportul dintre cerere şi ofertă, este preţul ei natural, care s-a arătat astfel
a fi obiectul care de fapt urmează a fi analizat. Sau se lua o perioadă mai
lungă a oscilaţiilor preţului de pe piaţă, de exemplu un an, constatân-
du-se apoi că urcările şi scăderile respective se compensează, formând o
mărime medie, o mărime constantă. Bineînţeles că această mărime
constantă trebuia determinată în alt mod decât abaterile care se
compensează. Acest preţ, care trece de preţurile de piaţă întâmplătoare
ale muncii şi care le reglementează pe acestea, «preţul necesar»
(fiziocraţii) sau «preţul natural” al muncii (Adam Smith), nu poate fi
decât valoarea ei exprimată în bani, aşa cum e cazul şi la alte mărfuri. În
acest fel economia politică voia să pătrundă, pornind de la preţurile
întâmplătoare ale muncii, la valoarea ei. Ca şi la celelalte mărfuri,
această valoare a fost apoi determinată prin cheltuielile de producţie. Ce
reprezintă însă cheltuielile de producţie — ale muncitorului, adică chel-
tuielile necesare pentru a produce sau a reproduce pe muncitorul însuşi?
Economia politică a substituit în mod inconştient această întrebare
întrebării iniţiale, pentru că ocupându-se de cheltuielile de producţie ale
muncii ca atare ea se învârtea într-un cerc din care nu putea să iasă.
Prin urmare, ceea ce ea numeşte valoare a muncii (value of labour), este
de fapt valoarea forţei de muncă existând în persoana muncitorului, şi
se deosebeşte de funcţia ei, munca, aşa cum maşina se deosebeşte de
operaţiunile pe care le efectuează. Ocupându-se de deosebirile dintre
preţurile de piaţă ale muncii şi aşa-zisa valoare a ei, de raportul dintre
această valoare şi rata profitului, sau de raportul dintre această valoare şi
valorile de mărfuri produse prin muncă etc.., oamenii n-au descoperit
niciodată că desfăşurarea analizei nu dusese numai de la preţurile de
piaţă ale muncii la pretinsa ei valoare, dar că ea făcuse ca această

576
valoare a muncii să fie, la rândul ei, transformată în valoare a forţei de
muncă. Ignorarea acestui rezultat al propriei sale analize, acceptarea fără
critică a noţiunilor de «valoare a muncii», «preţ natural al muncii» etc.,
ca ultime expresii adecvate ale raportului de valoare de care se ocupa, a
încurcat, după cum se va vedea mai târziu, economia politică clasică în
rătăciri şi contradicţii de nerezolvat, oferind în acelaşi timp economiei
vulgare o bază de operaţie sigură pentru platitudinea ei, care din
principiu se ocupă numai cu aparenţele.
Acum, să vedem înainte de toate cum se prezintă valoarea şi
preţurile forţei de muncă în forma lor schimbată, adică în forma de
salariu.
Se ştie că valoarea pe o zi a forţei de muncă este calculată
luându-se ca bază o durată anumită a vieţii muncitorului, căreia îi
corespunde o anumită durată a zilei de muncă. Să presupunem că ziua
de muncă obişnuită ar fi de 12 ore, iar valoarea pe o zi a forţei de muncă
de 3 şilingi, expresie în bani a unei valori în care se concretizează 6 ore
de muncă. Dacă muncitorul primeşte 3 şilingi, el primeşte valoarea
forţei sale de muncă funcţionând timp de 12 ore. Ori, dacă această
valoare pe o zi a forţei de muncă se exprimă ca valoare a unei zile de
muncă, se obţine formula: Munca de 12 ore are o valoare de 3 şilingi.
Valoarea forţei de muncă determină astfel valoarea muncii sau, exprimat
în bani, preţul ei necesar. Dacă însă preţul forţei de muncă se abate de la
valoarea ei, se abate şi preţul muncii de la aşa-zisa valoare a ei.
Întrucât valoarea muncii nu este decât o expresie iraţională
pentru valoarea forţei de muncă, rezultă de la sine că valoarea muncii
trebuie să fie întotdeauna mai mică decât valoarea-produs a ei,
deoarece capitalistul pune întotdeauna forţa de muncă să funcţioneze
mai mult decât este necesar pentru reproducerea valorii ei proprii. În
exemplul de mai sus, valoarea forţei de muncă funcţionând timp de 12
ore este de 3 şilingi, o valoare pentru reproducerea căreia ea are nevoie
de 6 ore. Valoarea-produs a forţei de muncă este însă de 6 şilingi, pentru
că această forţă de muncă funcţionează de fapt timp de 12 ore şi pentru
că valoarea-produs a ei depinde nu de valoarea ei proprie, ci de durata
cât ea funcţionează. Se obţine astfel rezultatul, insipid la prima ochire,
că o muncă ce creează o valoare de 6 şilingi posedă o valoare de 3
şilingi.27

577
 Se mai vede apoi: valoarea de 3 şilingi în care se concretizează
partea plătită a zilei de muncă, adică munca de şase ore, apare ca
valoare sau preţ al întregii zile de muncă de 12 ore, care conţine 6 ore
neplătite. Forma de salariu şterge deci orice urmă a divizării zilei de
muncă în muncă necesară şi supramuncă, în muncă plătită şi în muncă
neplătită. Toată munca apare ca muncă plătită. În cazul muncii de
clacă, munca pe care clăcaşul o face pentru sine însuşi şi munca silită pe
care el o face pentru proprietarul său se deosebesc în spaţiu şi în timp în
mod concret şi palpabil. În cazul muncii sclavagiste, chiar şi acea parte a
zilei de muncă în care sclavul nu face decât să înlocuiască valoarea
propriilor sale mijloace de subzistenţă, în care el munceşte deci pentru
sine însuşi, apare ca muncă pentru stăpânul său. Toată munca sa apare
ca muncă neplătită.28 În cazul muncii salariate, dimpotrivă, chiar şi
supramunca, adică munca neplătită, apare ca muncă plătită. Acolo
raportul de proprietate ascunde munca pe care sclavul o face pentru
sine, aici raportul de bani ascunde munca pe care muncitorul salariat o
face în mod gratuit.
Se înţelege astfel importanţa decisivă a transformării valorii şi
preţului forţei de muncă în forma salariului sau în valoare şi preţ al
muncii însăşi. Pe această formă de manifestare care ascunde raportul
real şi ne face să vedem exact contrariul lui se întemeiază toate
concepţiile juridice ale muncitorului ca şi ale capitalistului, toate
mistificările modului de producţie capitalist, toate iluziile sale de
libertate, toate bazaconiile apologetice ale economiei vulgare.
Dacă istoria universală are nevoie de mult timp pentru a dezlega
misterul salariului, nu este, dimpotrivă, nimic mai uşor de înţeles decât
necesitatea, decât raţiunea de a fi a acestei forme de manifestare.
Schimbul dintre capital şi muncă apare la prima vedere ca fiind
de aceeaşi natură ca şi cumpărarea şi vânzarea tuturor celorlalte mărfuri.
Cumpărătorul dă o anumită sumă de bani, vânzătorul un articol, altul
decât bani. Aici conştiinţa juridică recunoaşte cel mult o deosebire
materială, care se exprimă în formulele juridiceşte echivalente: Do ut
des, do ut facias, facio ut des şi facio ut facias [dau ca să dai; dau ca să
faci; fac ca să dai şi fac ca să faci].
Apoi: întrucât valoarea de schimb şi valoarea de întrebuinţare
sunt în sine mărimi incomensurabile, expresia: «valoare a muncii»,

578
«preţ al muncii» nu apare mai iraţională decât expresia” valoare a
bumbacului”, «preţ al bumbacului». Se mai adaugă faptul că muncitorul
este plătit după ce şi-a furnizat munca. Ori, funcţionând ca mijloc de
plată, banii realizează ulterior valoarea sau preţul articolului furnizat, în
speţă valoarea sau preţul muncii furnizate. În fine «valoarea de
întrebuinţare» pe care muncitorul o furnizează capitalistului nu este de
fapt forţa lui de muncă, ci funcţia ei, o anumită muncă utilă, munca de
croitor, cizmar, torcător etc.. Că aceeaşi muncă este, pe de altă parte, un
element creator de valoare general, o însuşire prin care ea se deosebeşte
de toate celelalte mărfuri, rămâne în afara sferei experienţei practice
comune.
Dacă ne plasăm pe punctul de vedere al muncitorului, care
obţine, de pildă, pentru munca de douăsprezece ore valoarea-produs a
unei munci de 6 ore, să zicem 3 şilingi, pentru el munca lui de
douăsprezece ore este de fapt mijlocul de cumpărare a celor 3 şilingi.
Valoarea forţei de muncă poate să varieze odată cu valoarea mijloacelor
sale de subzistenţă obişnuite, de la 3 la 4 şilingi sau de la 3 la 2 şilingi,
sau, dacă valoarea forţei sale de muncă rămâne neschimbată, preţul ei
poate creşte la 4 şilingi sau poate scădea la 2 şilingi ca urmare a unei
schimbări în raportul dintre cerere şi ofertă; muncitorul va da
întotdeauna 12 ore de muncă. Orice schimbare în mărimea
echivalentului pe care-l primeşte îi apare deci în mod necesar ca o
schimbare în valoarea sau în preţul celor 12 ore de muncă ale sale.
Această împrejurare l-a îndemnat, invers, pe Adam Smith, care
consideră ziua de muncă drept o mărime constantă,29 să facă afirmaţia
că, dimpotrivă, valoarea muncii ar fi constantă, cu toate că valoarea
mijloacelor de subzistenţă ar varia şi cu toate că aceeaşi zi de muncă s-ar
concretiza deci pentru muncitor într-o sumă mai mare sau mai mică de
bani.
Dacă luăm, pe de altă parte, pe capitalist, acesta vrea, ce-i drept,
să obţină cât mai multă muncă pentru cât mai puţini bani. În mod practic
nu-l interesează, prin urmare, decât diferenţa dintre preţul forţei de
muncă şi valoarea pe care o creează funcţionarea ei. Dar el caută să
cumpere toate mărfurile cât se poate mai ieftin şi-şi explică întotdeauna
profitul său prin simpla înşelăciune, prin cumpărare sub valoare şi prin
vânzare peste valoare. Din această cauză el nu-şi dă seama că, dacă ar

579
exista într-adevăr o valoare a muncii şi el ar plăti într-adevăr această
valoare, nu ar exista capital, banii lui nu s-ar transforma în capital.
Deosebit de aceasta, mişcarea reală a salariului prezintă
fenomene care par să dovedească că ceea ce se plăteşte nu este valoarea
forţei de muncă, ci valoarea funcţiunii ei, adică a muncii însăşi. Aceste
fenomene pot fi reduse la două clase mari. 1: Schimbarea salariului
odată cu schimbarea duratei zilei de muncă. S-ar putea conchide la fel
de bine că ceea ce se plăteşte nu este valoarea maşinii, ci aceea a
funcţionării sale, pentru că chiria ce se plăteşte pentru o maşină pe timp
de o săptămână este mai mare decât chiria pe timp de o zi. 2:
Deosebirile individuale dintre salariile unor muncitori diferiţi care
exercită aceeaşi funcţiune. Deosebirile acestea individuale se regăsesc,
dar fără să constituie prilej de iluzii, şi în sistemul sclaviei, în care se
vinde însăşi forţa de muncă, în mod deschis şi liber, fără ascunzişuri.
Numai că avantajul unei forţe de muncă ce se ridică peste medie, sau
dezavantajul unei forţe de muncă ce se află sub medie, aparţine în
sistemul sclavagist posesorului de sclavi, iar în sistemul muncii salariate
însuşi muncitorului, pentru că forţa lui de muncă este vândută într-un
caz chiar de el, iar în celălalt caz de o terţă persoană.
De altfel, formei de manifestare «valoare şi preţ al muncii» sau
«salariu», spre deosebire de raportul esenţial pe care această formă de
manifestare îl reprezintă, adică valoarea şi preţul forţei de muncă, i se
aplică ceea ce se aplică tuturor formelor de manifestare şi substratului
lor ascuns. Cele dintâi se reproduc în mod spontan şi direct, ca forme de
gândire curente, în timp ce acesta din urmă trebuie descoperit abia prin
intermediul ştiinţei. Economia politică clasică atinge oarecum starea
reală a lucrurilor, fără însă a o formula în mod conştient. Ea nu poate să
facă acest lucru, atâta timp cât nu şi-a lepădat pielea ei burgheză.

NOTE:
21
«D-l Ricardo ocoleşte în mod destul de ingenios o dificultate care, la prima vedere
ameninţă să-i răstoarne teoria după care valoarea depinde de cantitatea de muncă între-
buinţată în producţie. Dacă se adoptă acest principiu în mod rigid, urmează că valoarea
muncii depinde de cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producerea ei — ceea ce în
mod evident este o absurditate. Printr-o întorsătură dibace d-l Ricardo face deci ca
valoarea muncii să depindă de cantitatea de muncă necesară pentru producerea

580
salariului; cu alte cuvinte, el susţine, ca să întrebuinţăm propriul său limbaj, că valoarea
muncii trebuie evaluată după cantitatea de muncă necesară pentru producerea salariului,
ceea ce pentru el înseamnă cantitatea de muncă necesară pentru a produce banii sau
mărfurile care i se dau muncitorului. Tot atât de bine s-ar putea spune că valoarea pos-
tavului nu se evaluează după cantitatea de muncă necesară pentru producerea lui, ci după
cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producerea argintului care s-a dat în schimbul
postavului.» («A Critical Dissertation on the Nature etc. of Value», pag. 50, 51.)
22
«Dacă priviţi munca drept o marfă, ea nu seamănă totuşi cu o marfă, care mai întâi
este produsă pentru a fi schimbată şi apoi este dusă pe piaţă unde e schimbată, în
proporţie cuvenită, cu alte mărfuri care s-ar afla acolo în acel moment; munca se creează
în momentul în care e adusă pe piaţă; ba mai mult, ea e adusă pe piaţă înainte de a fi fost
creată.» («Observations on some verbal disputes etc.», pag. 75, 76.)
23
«Dacă munca ar fi considerată ca o marfă, iar capitalul, produsul muncii, ca altă
marfă, în acest caz, în ipoteza că valorile celor două mărfuri ar fi determinate de cantităţi
egale de muncă, o cantitate dată de muncă... s-ar schimba contra acelei cantităţi de
capital care ar fi fost produsă de aceeaşi cantitate de muncă; munca trecută ar fi
schimbată contra aceleiaşi sume ca şi munca prezentă. Dar valoarea muncii în raport cu
alte munci... nu e determinată de cantităţi egale de muncă.» (E. G. Wakefield, în ediţia
lucrării «Wealth of Nations» a lui A. Smith, Londra 1836, vol. I, pag. 231, notă.)
24
«A trebuit să se convină» (altă reeditare a «contractului social») «că ori de câte ori ar
fi să se schimbe munca prestată contra altei munci care abia urmează a fi prestată, cel
din urmă (capitalistul) va primi o valoare mai mare decât cel dintâi (muncitorul).”
(Simonde de Sismondi: «De la Richesse commerciale», Geneva 1803, vol. I, pag. 37.)
25
«Munca, măsura exclusivă a valorii... creatoarea oricărei avuţii, nu este o marfă.» (Th.
Hodgskin: «Popular Political Economy», pag. 186.)
26
Dimpotrivă, a considera asemenea expresiuni drept simple licenţe poetice dovedeşte
doar neputinţa de a analiza lucrurile, împotriva frazei lui Proudhon: «Muncii i se atribuie
valoare nu pentru că ea însăşi ar fi o marfă, ci avându-se în vedere valorile pe care se
presupune că ea le conţine în mod virtual. Valoarea muncii este o expresie figurată
etc.», eu susţin, prin urmare: «În munca-marfă, care este de o realitate înspăimântătoare,
el nu vede decât o elipsă gramaticală. Prin urmare, întreaga societate actuală, bazată pe
munca-marfă, se întemeiază de aici încolo pe o licenţă poetică, pe o expresie figurată.
Dacă societatea vrea „să înlăture toate inconvenientele” care o supără, ei bine, ea n-are
decât să elimine termenii care sună urât, să-şi schimbe limbajul, şi pentru aceasta nu are
decât să se adreseze Academiei, spre a-i cere o nouă ediţie a dicţionarului său.» (Karl
Marx: «Misere de la Philosophie», pag. 34, 35.) Dar şi mai comod este, bineînţeles, să
nu ne închipuim nimic sub termenul de valoare. În acest caz putem, fără multă vorbă, să
subsumăm acestei noţiuni tot ce ne place. Aşa procedează, de pildă, J. B. Say. Ce este
«valoarea» (valeur)? Răspuns: «Ceea ce valorează un lucru.» Şi ce este «preţul»?
Răspuns: «Valoarea unui lucru exprimată în bani.» Şi de ce «munca pământului... are
valoare? Pentru că i se atribuie un preţ.» Valoare este deci ceea ce valorează un lucru,
iar pământul are o «valoare» pentru că valoarea lui este «exprimată în bani». Iată în
orice caz o metodă foarte simplă de a ne clarifica asupra esenţei intime a lucrurilor.
27
Comp. “Zur Kritik der politischen Oekonomie”, pag. 40, în care anunţam că studiul
capitalului va trebui să ducă la dezlegarea următoarei probleme: «În ce mod producţia

581
întemeiată pe valoarea de schimb determinată doar de timpul de muncă duce la
rezultatul că valoarea de schimb a muncii este mai mică decât valoarea de schimb a
produsului ?»
28
«Morning Star», organ liber-schimbist din Londra, naiv până la prostie, afirma tot
mereu, în timpul războiului civil din America, manifestând toată indignarea morală
posibilă, că negrii din «Confederate States» [statele din sudul Uniunii Nord-americane]
lucrează cu totul gratuit. Ar fi fost bine ca această gazetă să binevoiască a compara
costul pentru întreţinerea zilnică a unui asemenea negru cu cel al unui lucrător liber din
East End-ul Londrei, de pildă.
29
A. Smith nu menţionează decât în mod întâmplător modificările ce pot interveni în
mărimea zilei de muncă, anume atunci când vorbeşte de salariul cu bucata.

582
 Capitolul optsprezece
SALARIUL PE UNITATEA DE TIMP

Salariul îmbracă, la rândul său, forme foarte variate, o

împrejurare ce nu poate fi cunoscută din compendiile economice, care,
în interesul lor brutal pentru materie, neglijează orice deosebire între
forme. O expunere a tuturor acestor forme face însă parte din teoria
specială a muncii salariate, deci nu-şi are locul în această lucrare. În
schimb va trebui să ne ocupăm aici pe scurt de cele două forme
fundamentale dominante.
După cum ştim, vânzarea forţei de muncă se face întotdeauna
pentru perioade de timp determinate. Forma modificată în care se
exprimă în mod direct valoarea pe o zi, pe o săptămână etc. a forţei de
muncă este deci forma “salariului pe unitatea de timp”, adică salariul cu
ziua etc..
Ori, trebuie să observăm, în primul rând, că legile expuse în
capitolul cincisprezece cu privire la variaţiile în mărimea preţului forţei
de muncă şi în aceea a plusvalorii se transformă, printr-o simplă
schimbare de formă, în legi ale salariului. Tot astfel deosebirea dintre
valoarea de schimb a forţei de muncă şi masa de mijloace de subzistenţă
în care se transformă această valoare apare acum ca deosebire între
salariul nominal şi salariul real. Ar fi inutil să repetăm acum, când
vorbim de forma de manifestare, cele expuse atunci când a fost vorba de
forma esenţială. Ne rezumăm deci la câteva puncte, care caracterizează
salariul pe unitatea de timp.
Suma de bani30 pe care o primeşte muncitorul pentru munca sa
pe o zi, pe o săptămână etc.. formează suma salariului său nominal, sau
a salariului său estimat după valoare. Este limpede însă că în raport cu
durata zilei de muncă, deci în raport cu cantitatea de muncă furnizată
zilnic de muncitor, acelaşi salariu cu ziua, cu săptămâna etc., poate
reprezenta un preţ al muncii foarte diferit, adică sume de bani foarte
diferite pentru aceeaşi cantitate de muncă.31 La salariul pe unitatea de

583
timp, la rândul lui, trebuie deci să se facă deosebire între suma totală a
salariului cu ziua, cu săptămâna etc. şi preţul muncii. Cum putem stabili
acest preţ, adică valoarea în bani a unei cantităţi anumite de muncă?
Preţul mediu al muncii se obţine împărţindu-se valoarea medie pe o zi a
forţei de muncă prin numărul orelor zilei de muncă medii. Dacă, de
pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă este de 3 şilingi, egali cu
valoarea-produs a 6 ore de muncă, iar ziua de muncă este de
douăsprezece ore, preţul unei ore de muncă este 3 silingi
12 = 3 pence. Preţul
orei de muncă astfel stabilit serveşte ca măsură unitară pentru preţul
muncii.
Rezultă deci că salariul cu ziua, cu săptămâna etc. poate să
rămână acelaşi, cu toate că preţul muncii scade mereu. De exemplu,
dacă ziua obişnuită de muncă era de 10 ore, iar valoarea pe o zi a forţei
de muncă de 3 şilingi, preţul unei ore de muncă era de 33/5 pence; el
scade la 3 pence în momentul în care ziua de muncă creşte la 12 ore, şi
la 22/5 pence atunci când această zi de muncă creşte la 15 ore. Salariul
zilnic sau săptămânal rămâne totuşi neschimbat. Invers, salariul zilnic
sau săptămânal poate creşte, cu toate că preţul muncii rămâne constant
sau scade chiar. Dacă, de pildă, ziua de muncă era de zece ore, iar
valoarea pe o zi a forţei de muncă era de 3 şilingi, preţul unei ore de
muncă este de 33/5 pence. Dacă, în urma unei activităţi industriale
sporite, muncitorul lucrează 12 ore, preţul muncii rămânând neschimbat,
salariul său zilnic creşte acum la 3 şilingi şi 7 1/5 pence, fără ca preţul
muncii să se schimbe. Rezultatul ar fi acelaşi dacă în locul mărimii
extensive a muncii ar creşte mărimea ei intensivă.32 Urcarea salariului
nominal zilnic sau săptămânal poate deci să fie însoţită de un preţ al
muncii neschimbat sau în scădere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
venitul familiei de muncitori, atunci când cantitatea de muncă furnizată
de capul familiei este mărită prin munca membrilor familiei. Există deci
metode de reducere a preţului muncii care sunt independente de
reducerea salariului nominal zilnic sau săptămânal.33
Legea generală care rezultă din cele de mai sus este însă
următoarea: Dacă este dată cantitatea muncii care se efectuează într-o
zi, într-o săptămână etc., salariul zilnic sau săptămânal depinde de
preţul muncii, care, la rândul său, variază fie odată cu valoarea forţei de
muncă, fie odată cu devierile preţului ei de la valoarea ei. Dacă este dat,

584
dimpotrivă, preţul muncii, salariul zilnic sau săptămânal depinde de
cantitatea muncii care se efectuează într-o zi sau într-o săptămână.
Unitatea de măsură a salariului pe unitatea de timp, adică preţul
unei ore de muncă, este câtul care se obţine din împărţirea valorii pe o zi
a forţei de muncă prin numărul orelor unei zile de muncă obişnuite. Să
presupunem că această zi de muncă este de 12 ore, că valoarea pe o zi a
forţei de muncă este de 3 şilingi, anume valoarea-produs a 6 ore de
muncă. Preţul unei ore de muncă este, în aceste împrejurări, de 3 pence,
iar valoarea-produs a ei este de 6 pence. Dacă timpul de utilizare a
muncitorului scade sub 12 ore pe zi (sau sub 6 zile pe săptămână) el
nemailucrând, de pildă, decât 6 sau 8 ore, el nu mai primeşte, la acest
preţ al muncii, decât 2 sau 11/2 şilingi salariu pe zi.34 Întrucât conform
presupunerii noastre el trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi numai
pentru a produce un salariu zilnic care să corespundă valorii forţei sale
de muncă, întrucât conform cu aceeaşi presupunere el lucrează din
fiecare oră numai o jumătate pentru sine însuşi iar cealaltă jumătate
pentru capitalist, este limpede că el nu poate să obţină pentru sine
valoarea-produs a 6 ore dacă lucrează mai puţin de 12 ore. Dacă s-au
putut vedea mai înainte urmările dezastruoase ale muncii excesive,
descoperim aici izvorul suferinţelor care rezultă pentru muncitor din
subutilizarea lui.
Dacă salariul pe oră se fixează în aşa fel că un capitalist nu se
obligă la plata unui salariu zilnic sau săptămânal, ci numai la plata
orelor de muncă în care el binevoieşte să-l utilizeze pe muncitor, el
poate să-l utilizeze un timp mai scurt decât acela care a stat la început la
baza evaluării salariului pe oră, adică a unităţii de măsură pentru preţul
muncii. Întrucât această unitate de măsură este determinată de raportul
valoare pe o zi a fortei de munca
zi de munca cu un numar de ore dat , ea pierde, bineînţeles, orice sens în momentul
în care ziua de muncă încetează să conţină un anumit număr de ore.
Legătura dintre munca plătită şi cea neplătită se desfiinţează.
Capitalistul poate acum să obţină de la muncitor o cantitate anumită de
supramuncă, fără a-i acorda timpul de muncă necesar pentru propria lui
întreţinere. El poate să desfiinţeze orice regularitate a utilizării la muncă,
făcând să alterneze în mod arbitrar munca cea mai excesivă cu şomajul
relativ sau total, după comoditatea sau interesul său momentan. Sub
pretextul că plăteşte «preţul normal al muncii», el poate să prelungească

585
în mod anormal ziua de muncă, fără vreo compensaţie corespunzătoare
pentru muncitor. De aici revolta cu desăvârşire întemeiată a muncitorilor
londonezi din construcţii (1860) împotriva încercării capitaliştilor de a
le impune salariul cu ora. Limitarea legală a zilei de muncă pune capăt
acestui abuz, dar fără a atinge, bineînţeles, subutilizarea rezultată din
concurenţa maşinii, din schimbările în calitatea muncitorilor utilizaţi,
din crizele parţiale sau generale.
Preţul muncii poate să rămână constant din punct de vedere
nominal, scăzând totuşi sub nivelul său normal, aceasta în timp ce
salariul zilnic sau săptămânal creşte. Lucrul acesta se întâmplă ori de
câte ori se prelungeşte ziua de muncă dincolo de durata ei obişnuită,
preţul muncii, respectiv al orei de muncă, rămânând neschimbat. Dacă
în fracţia valoarezipedeomunca
zi de munca
numitorul este în creştere, numărătorul creşte
şi mai repede. Din cauza creşterii uzajului ei, valoarea forţei de muncă
creşte odată cu durata funcţionării ei, şi anume într-un ritm mai rapid
decât acela în care creşte durata funcţionării acestei forţe de muncă. Din
această cauză în multe ramuri de industrie în care predomină salariul pe
unitatea de timp, fără limitare legală a timpului de muncă, s-a dezvoltat
în mod spontan obiceiul de a considera ziua de muncă drept normală
numai până la un anumit moment, de pildă până la scurgerea celei de a
zecea ore («normal working day», «the day's work», «the regular hours
of work» [zi normală de muncă, munca unei zile, orele de muncă
regulate]). Dincolo de această limită timpul de muncă este supratimp
(overtime) şi se plăteşte mai bine (extra pay) — luându-se ora drept
unitate de măsură — cu toate că de multe ori într-o proporţie cu totul
ridicolă.35 Ziua normală de muncă există aici ca o fracţiune a zilei reale
de muncă şi se întâmplă în multe cazuri ca, în cursul anului întreg,
aceasta din urmă să dureze mai mult decât prima.36 Creşterea în preţul
muncii odată cu prelungirea zilei de muncă dincolo de o anumită limită
normală se manifestă în diferite ramuri ale industriei britanice în aşa
mod că preţul redus al muncii în decursul aşa numitului timp normal îl
obligă pe muncitor să lucreze un timp suplimentar pentru care e plătit
mai bine, dacă doreşte să obţină un salariu care să-i ajungă.37 Limitarea
legală a zilei de muncă pune capăt acestei plăceri.38
Este un fapt cunoscut de toată lumea că salariul este cu atât mai
mic cu cât ziua de muncă în ramura industrială respectivă este mai

586
mare.39 Inspectorul de fabrică A. Redgrave ilustrează acest lucru printr-o
dare de seamă comparativă asupra perioadei de douăzeci de ani dintre
1839 şi 1859, din care rezultă că salariul a crescut în fabricile supuse
legii de zece ore, în timp ce în fabricile în care se lucrează câte 14 şi 15
ore pe zi el a scăzut.40
Din legea: «Dacă preţul muncii este dat, salariul zilnic sau
săptămânal depinde de cantitatea muncii efectuate» urmează în primul
rând că, cu cât preţul muncii e mai mic, cu atât mai mare trebuie să fie
cantitatea de muncă sau cu atât mai lungă trebuie să fie ziua de muncă,
pentru ca muncitorul să-şi asigure chiar şi un salariu mediu de mizerie.
Preţul scăzut al muncii are aici efectul unui stimulent în direcţia
prelungirii timpului de muncă.
Pe de altă parte însă prelungirea timpului de muncă provoacă la
rândul ei o scădere a preţului muncii şi deci a salariului zilnic sau
săptămânal.
Determinarea preţului muncii prin zivaloare pe o zi a fortei de munca
de munca cu un numar de ore dat duce
la concluzia că simpla prelungire a zilei de muncă face să scadă preţul
muncii, dacă nu intervine o compensare. Dar aceleaşi împrejurări care-i
permit capitalistului să prelungească ziua de muncă pentru un timp mai
îndelungat îi permit la început şi îl silesc în cele din urmă să reducă
preţul muncii şi din punct de vedere nominal până ce scade preţul total
al numărului mărit de ore, adică salariul zilnic sau săptămânal. Este
suficient să ne referim aici la două împrejurări. Dacă un om îndeplineşte
munca unui om şi jumătate sau a doi oameni, cantitatea de muncă
oferită creşte, chiar dacă numărul forţelor de muncă ce se oferă pe piaţă
rămâne constant. Concurenţa produsă în modul acesta printre muncitori
permite capitalistului să reducă preţul muncii, în timp ce scăderea
preţului muncii îi permite pe de altă parte să prelungească şi mai mult
timpul de muncă.42 În curând însă faptul acesta de a putea dispune de
cantităţi anormale de muncă, adică de cantităţi de muncă neplătită
întrecând nivelul social mediu, devine un mijloc de concurenţă între
capitalişti. O parte din preţul mărfurilor constă din preţul muncii.
Partea neplătită a preţului muncii nu trebuie socotită în preţul mărfii. Ea
poate fi dăruită cumpărătorului mărfii. Acesta este primul pas spre care
împinge concurenţa. Al doilea pas pe care îl impune este să mai excludă
din preţul de vânzare al mărfii cel puţin o parte din plusvaloarea

587
anormală, obţinută prin prelungirea zilei de muncă. În modul acesta se
formează mai întâi în mod sporadic şi se fixează apoi treptat-treptat un
preţ de vânzare al mărfii anormal de scăzut, care devine din acest
moment baza constantă a unui salariu de mizerie, îmbinat cu un timp de
muncă excesiv, după ce, la început, preţul scăzut al mărfii fusese
produsul acestor împrejurări. Nu menţionăm această mişcare decât în
treacăt, întrucât analiza concurenţei nu-şi are locul aici. Dar să-i dăm
cuvântul şi capitalistului. «La Birmingham concurenţa între patroni este
atât de mare, încât unii dintre noi sunt siliţi să facă, în calitate de
patroni, ceea ce s-ar ruşina să facă în alte împrejurări; şi totuşi câştigul
nu este mai mare (and yet no more money is made), publicul fiind
singurul care trage avantagii din acest fapt.»43 Ne amintim de cele două
categorii de brutari londonezi, din care una îşi vinde pâinea cu preţul
întreg (the «fullpriced» bakers), iar cealaltă sub preţul normal («the
underpriced», «the undersellers»). Brutarii «fullpriced» îşi denunţă
concurenţii în faţa comisiei parlamentare de anchetă: «Ei nu se menţin
decât pentru că, în primul rând, înşeală publicul (prin falsificarea mărfii)
şi, în al doilea rând, pentru că storc din oamenii lor optsprezece ore de
muncă în schimbul unui salariu corespunzând unei munci de
douăsprezece ore... Munca neplătită (the unpaid labour) a muncitorilor
este mijlocul prin care se duce lupta de concurenţă... Concurenţa dintre
maiştrii brutari este cauza care face ca înlăturarea muncii de noapte să
întâmpine dificultăţi. Un „underseller”, care îşi vinde pâinea sub preţul
de cost — variabil în funcţie de variaţiile preţului făinii — îşi
compensează această pierdere prin aceea că stoarce mai multă muncă
din oamenii săi. Dacă eu scot numai 12 ore de muncă din oamenii mei,
iar vecinul meu 18 sau 20, el trebuie să mă bată la preţul de vânzare.
Dacă muncitorii ar avea posibilitatea să revendice plata supra timpului,
manevra aceasta ar lua repede sfârşit... O mare parte a celor utilizaţi de
„underseller” sunt străini, tineri şi alte persoane nevoite să se
mulţumească cu orice salariu pe care-l pot obţine.»44
Ieremiada aceasta este interesantă şi pentru motivul că arată
cum în creierul capitalistului nu se reflectă decât aparenţa raporturilor
de producţie. Capitalistul nu ştie că şi preţul normal al muncii include o
cantitate anumită de muncă neplătită şi că tocmai această muncă
neplătită este izvorul normal al câştigului său. Noţiunea timpului de

588
muncă suplimentar nici nu există pentru el, deoarece ea este cuprinsă în
ziua normală de muncă, pe care crede că o plăteşte cu salariul zilei. Ceea
ce există, dimpotrivă, pentru el, este supra timpul, adică prelungirea
zilei de muncă dincolo de limita care corespunde preţului obişnuit al
muncii. El insistă chiar ca “underseller” -ul, concurentul său, să dea o
plată suplimentară (extra pay) pentru acest supra timp. Iarăşi nu ştie că
această plată suplimentară conţine muncă neplătită, ca şi preţul orei
obişnuite de muncă. Astfel, preţul unei ore de muncă din ziua de 12 ore
este de 3 pence, adică valoarea-produs a unei jumătăţi de oră de muncă,
în timp ce preţul unei ore de muncă din supra timp este de 4 pence,
adică valoarea-produs a 2/3 de oră de muncă. În primul caz capitalistul
îşi însuşeşte fără plată o jumătate, în al doilea o treime de oră de muncă.

NOTE:
30
Se presupune aici peste tot că valoarea banilor este constantă.
31
«Preţul muncii este suma care se plăteşte pentru o anumită cantitate de muncă.» (Sir
Edward West: «Price of Corn and Wages of Labour», Londra 1826, pag. 67.) West este
autorul lucrării anonime: «Essay on the Application of Capital to Land. By a Fellow of
Univ. College of Oxford», Londra 1815, care a făcut epocă în istoria economiei politice.
32
«Salariul depinde de preţul muncii şi de cantitatea muncii efectuate... O creştere a
salariului nu implică în mod necesar o creştere a preţului muncii. Dacă activitatea
industrială sporeşte şi dacă muncitorii fac un efort mai mare, salariile pot creşte în mod
apreciabil, în timp ce preţul muncii poate să rămână acelaşi.» («West», ibid., pag. 67,68
şi 112.) La întrebarea principală: Cum se determină «preţul muncii»? West nu răspunde,
de altfel, decât prin fraze banale.
33
Lucrul acesta îl simte şi reprezentantul cel mai fanatic al burgheziei industriale din
secolul al XVIII-lea, autorul lucrării «Essay on Trade and Commerce», — citat de noi de
mai multe ori — deşi prezintă chestiunea într-un mod confuz: «Cantitatea muncii, şi nu
preţul ei (autorul înţelege sub acest termen salariul nominal zilnic sau săptămânal), este
determinată de preţul mijloacelor de subzistenţă şi al altor obiecte de necesitate: dacă
preţul obiectelor de necesitate scade în mod simţitor, cantitatea de muncă scade şi ea în
mod corespunzător. Fabricanţii ştiu că există diferite căi pentru ridicarea sau pentru
scăderea preţului muncii, pe lângă schimbarea cuantumului său nominal.» (ibid. pag. 48
şi 61.) În ale sale «Three Lectures on the Rate of Wages», Londra 1830, în care
utilizează lucrarea lui West fără a-l cita, N. W. Senior spune, între altele: «Muncitorul
este în special interesat în mărimea salariului» (pag. 14 [15]). Prin urmare, muncitorul
este interesat în primul rând în ceea ce obţine, adică în cuantumul nominal al salariului,
nu în ceea ce dă, adică în cantitatea de muncă!
34
Efectul unei asemenea reduceri anormale a muncii este cu totul diferit de cel al unei

589
reduceri generale, impusă prin lege, a zilei de muncă. Prima nu are nicio legătură cu
lungimea absolută a zilei de muncă şi poate avea loc indiferent dacă ziua de muncă este
de 15 ore sau dacă este de 6 ore. În primul caz preţul normal al muncii este calculat
avându-se în vedere faptul că muncitorul lucrează în medie 15 ore pe zi, iar în al doilea
caz 6 ore pe zi. Efectul rămâne deci acelaşi dacă muncitorul este utilizat, în primul caz,
numai 71/2 ore, iar în celălalt caz 3 ore.
35
«Cota pentru plata supra timpului (în manufactura de dantelă) este atât de redusă (1/2
penny etc.. pe oră), încât se află într-un contrast penibil cu mulţimea de neajunsuri pe
care le provoacă sănătăţii şi puterii de viaţă a muncitorilor... Se mai adaugă faptul că
micul surplus câştigat în felul acesta trebuie cheltuit adesea pentru băuturi răcoritoare
suplimentare.» («Child. Empl. Comm., II. Rep.», pag. XVI, Nr. 117.)
36
Acesta a fost cazul, de pildă, în imprimeriile de tapete înainte de introducerea recentă
a legii industriale. «Lucrăm fără repaosuri pentru masă, aşa încât munca normală de
101/2 ore pe zi se termină la orele 4 şi jumătate d. a., iar tot ce urmează este supra timp,
care rareori se termină înainte de ora 8 seara, aşa că de fapt lucrăm supra timp în cursul
anului întreg.» (Depoziţia d-lui Smith, în «Child. Empl. Comm., I. Rep.», pag. 125.)
37
Aşa se întâmplă, de pildă, în albitoriile scoţiene.«În unele părţi ale Scoţiei această
industrie a fost exercitată (înainte de introducerea legii industriale, în 1862) după
sistemul supra timpului, 10 ore fiind socotite ca zi de muncă normală. Pentru această
muncă omul primea un şiling şi 2 pence. Se mai adaugă însă zilnic un supra timp de 3
sau 4 ore, plătite cu 3 pence ora. Urmarea acestui sistem: Cel ce muncea numai timpul
normal nu putea să câştige decât 8 şilingi pe săptămână. Fără supra timp salariul era
insuficient.» («Reports of Insp. of Fact. 30th April 1863», pag. 10.) «Plata suplimentară
pentru supra timp este o tentaţie căreia muncitorii nu-i pot rezista.» («Reports of Insp. of
Fact. 30th April 1848», pag. 5.) «Legătoriile de cărţi din City-ul londonez utilizează
foarte multe fete, începând de la vârsta de 14—15 ani, şi anume sub regimul contractului
de ucenicie, care prescrie anumite ore de lucru. Totuşi în ultima săptămână a fiecărei
luni ele lucrează până la orele 10, 11, 12 şi 1 noaptea, împreună cu muncitorii mai
bătrâni, într-o societate foarte amestecată». «Maiştrii le ademenesc (tempt) cu
suplimente la leafă şi cu bani pentru o cină bună», pe care o consumă în cârciumile din
vecinătate. Desfrâul care se produce astfel printre aceşti «young immortals» («Child.
Empl. Comm., V. Rep.», pag. 44, Nr. 191) este compensat de faptul că printre altele
aceste fete leagă şi multe biblii şi cărţi cu conţinut înălţător.
38
Vezi: «Reports of Insp. of Fact. 30th April 1863», ibid. Făcând o critică foarte justă a
situaţiei de fapt, muncitorii londonezi din construcţii au declarat în timpul marii greve şi
al lock-out-ului din 1860 că nu acceptă salariul cu ora decât cu două condiţiuni: 1. ca
odată cu preţul unei ore de muncă să se fixeze o zi normală de muncă de 9, respectiv de
10 ore şi ca preţul unei ore din ziua de muncă de 10 ore să fie mai mare decât cel al unei
ore din ziua de muncă de 9 ore; 2. ca fiecare oră întrecând ziua normală să fie
considerată supra timp şi plătită, în mod proporţional, mai scump.
39
«Este un fapt remarcabil că acolo unde orele de muncă lungi constituie regula, sala-
riile mici constituie şi ele regula.» (“Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1863”, pag. 9.)
«Munca în schimbul căreia se obţine cantitatea de alimente care abia ajunge pentru viaţă
(the scanty pittance) este în cele mai multe cazuri prelungită în mod excesiv.» («Public
Health, VI. Rep. 1863», pag. 15.)

590
40
«Reports of Insp. of Fact. 30th April 1860», pag. 31, 32.
41
Astfel, de pildă, în Anglia, din cauza preţului redus al muncii, muncitorii care fac cuie
cu mâna trebuie să lucreze 15 ore pe zi, pentru a-şi scoate mizerabilul lor salariu
săptămânal. «Sunt multe, multe ore într-o zi, şi în tot acest timp el trebuie să trudească
din greu pentru a scoate 11 pence sau 1 şiling din care se scad 2% până la 3 pence pentru
uzarea instrumentelor, pentru combustibil şi pentru pierderea de fier.» («Child. Empl,
Comm., III. Rep.», pag. 136, Nr. 671.) În acelaşi timp de muncă femeile nu câştigă decât
un salariu săptămânal de 5 şilingi. (ibid., pag. 137, Nr. 674.)
42
Dacă un muncitor de fabrică ar refuza, de exemplu, să lucreze obişnuitul număr mare
de ore, «el ar fi în foarte scurt timp înlocuit cu altul care ar consimţi să lucreze oricât de
mult, şi şi-ar pierde astfel serviciul». («Reports of Insp. of Fact. 31st. Oct. 1848»,
Evidence, pag. 39, Nr. 58.) «Dacă un om face munca a doi oameni... rata profitului va
creşte în general... întrucât această ofertă suplimentară de muncă îi reduce preţul.»
(Senior: «Three Lectures on the Rates of Wages», pag. 15.)
43
«Child. Empl. Comm., III Rep.», Evidence, pag. 66, Nr. 22.
44
«Report etc.. relative to the Grievances complained of by the journeymen bakers».
Londra 1862, pag. LII şi ibid., Evidence Nr. 479, 359, 27. Totuşi, după cum am men-
ţionat mai sus şi după cum recunoaşte însuşi purtătorul de cuvânt al brutarilor «fullpri-
ced», Bennet, şi aceştia îşi pun oamenii «să înceapă munca la ora 11 seara sau mai de-
vreme şi o prelungesc adesea până la ora 7 din seara următoare». (ibid., pag. 22.)

591
 Capitolul nouăsprezece
SALARIUL CU BUCATA

Salariul cu bucata nu este decât o formă modificată a salariului

pe unitatea de timp, aşa cum acesta din urmă nu este decât o formă
modificată a valorii sau preţului forţei de muncă.
La prima vedere se pare că la salariul cu bucata valoarea de
întrebuinţare vândută de muncitor nu este punerea în funcţie a forţei
sale de muncă, adică munca vie, ci munca deja concretizată în produs şi
că preţul acestei munci nu este determinat, ca la salariul pe unitatea de
timp, prin raportul zivaloare pe o zi a fortei de munca
de munca cu un numar de ore dat , ci prin capacitatea de a
munci a producătorului.45
În primul rând, încrederea acelora care se lasă înşelaţi de această
aparenţă ar trebui să fie zdruncinată în mod serios de faptul că ambele
forme ale salariului există în acelaşi timp una lângă alta în aceleaşi
ramuri de producţie. De pildă: «Zeţarii din Londra lucrează în regulă
generală în acord, în timp ce salariul pe unitatea de timp constituie
excepţia. Dimpotrivă, la zeţarii din provincie, salariul pe unitatea de
timp formează regula, iar salariul cu bucata excepţia. Tâmplarii din
construcţiile navale sunt plătiţi, în portul Londrei, cu bucata, iar în
celelalte porturi engleze cu salariul pe unitatea de timp.»46 În aceleaşi
ateliere de şelari de la Londra se întâmplă de multe ori ca pentru aceeaşi
muncă francezii să primească salariul cu bucata, iar englezii salariul pe
unitatea de timp. În fabricile propriu-zise, în care în general predomină
salariul cu bucata, unele operaţiuni nu pot fi măsurate, din motive
tehnice, după aceste norme de plată, astfel că ele se plătesc cu salariul pe
unitatea de timp.47 Este însă clar, în fond, că deosebirile de formă la
plata salariului nu modifică nimic din esenţa acestuia, cu toate că una
din forme poate să fie mai favorabilă dezvoltării producţiei capitaliste
decât cealaltă.
Să presupunem că ziua obişnuită de muncă e de 12 ore, din care

592
6 plătite şi 6 neplătite. Mai presupunem că valoarea-produs a ei este de 6
şilingi, că deci valoarea-produs a unei ore de muncă este de 6 pence.
Presupunem, în fine, că pe bază de experienţă se constată că un
muncitor care lucrează cu gradul mediu de intensitate şi îndemânare,
care deci pentru producerea unui articol nu întrebuinţează într-adevăr
decât timpul de muncă socialmente necesar, livrează în 12 ore 24 de
bucăţi de produs, fie că e vorba de produse distincte, fie că e vorba de
părţi comensurabile ale unui produs continuu. În cazul acesta valoarea
celor 24 de bucăţi, după ce s-a scăzut partea constantă de capital pe care
o conţin, este de 6 şilingi, iar valoarea fiecărei bucăţi în parte este de 3
pence. Muncitorul primeşte pentru fiecare bucată 1% pence şi câştigă
astfel în 12 ore 3 şilingi. Aşa cum la salariul pe unitatea de timp este
indiferent dacă se presupune că muncitorul lucrează 6 ore pentru sine şi
6 ore pentru capitalist, sau că din fiecare oră el lucrează o jumătate
pentru sine şi o jumătate pentru capitalist, tot astfel şi aici este indiferent
dacă spunem că fiecare bucată este pe jumătate plătită şi pe jumătate
neplătită, sau că preţul a 12 bucăţi înlocuieşte doar valoarea forţei de
muncă, în timp ce în celelalte 12 se află concretizată plusvaloarea.
Forma salariului cu bucata este tot atât de iraţională ca şi aceea
a salariului pe unitatea de timp. În timp ce, de pildă, două bucăţi de
marfă valorează ca produs al unei ore de muncă, după scăderea valorii
mijloacelor de producţie consumate cu producerea lor, 6 pence,
muncitorul obţine în schimbul lor un preţ de 3 pence. Salariul cu bucata
nu exprimă, de fapt, în mod direct un raport de valoare. Chestiunea nu
este de a se măsura valoarea bucăţii de marfă prin timpul de muncă pe
care ea îl conţine, ci, dimpotrivă, de a se măsura munca cheltuită de
muncitor prin numărul bucăţilor de marfă produse de el. La salariul pe
unitatea de timp munca se măsoară prin durata ei nemijlocită, la salariul
cu bucata prin cantitatea de produs în care se află condensată o muncă
de o anumită durată de timp.48 În fine, preţul timpului de muncă însuşi
este determinat de ecuaţia: valoarea muncii de o zi = valoarea pe o zi a
forţei de muncă. Salariul cu bucata nu este deci decât o formă
modificată a salariului pe unitatea de timp.
Să privim acum ceva mai de aproape particularităţile
caracteristice ale salariului cu bucata.
Calitatea muncii este controlată aici de însuşi produsul, care

593
trebuie să aibă calitatea medie pentru ca preţul cu bucata să fie plătit în
întregime. În modul acesta salariul cu bucata prezintă posibilităţi
inepuizabile pentru scăderi de salarii şi pentru înşelătorii capitaliste.
El le oferă capitaliştilor o măsură perfect determinată pentru
intensitatea muncii. Numai acel timp de lucru care se concretizează
într-o cantitate de mărfuri determinată de mai înainte şi fixată prin
practică e considerat ca timp de muncă socialmente necesar şi este plătit
ca atare. Din această cauză, în atelierele de croitorie mai mari ale
Londrei o anumită bucată de produs, de pildă o jiletcă etc., se numeşte
oră, jumătate de oră etc., socotindu-se câte 6 pence ora. Din practică se
ştie care este produsul mediu al unei ore. Atunci când e vorba de mode
noi, de reparaţii etc., se ivesc neînţelegeri între patron şi muncitor asupra
chestiunii dacă o anumită bucată de produs este egală cu o oră etc., până
ce şi aici practica decide. Asemănătoare este situaţia şi în tâmplăriile de
mobile din Londra etc.. Dacă muncitorul nu posedă capacitatea medie
de muncă, astfel că el nu este în stare să livreze un anumit minim de
produs pe zi, el e concediat.49
Întrucât calitatea şi intensitatea muncii sunt controlate de însăşi
forma salariului, o mare parte din supravegherea muncii devine
superfluă. Această formă de salariu formează din această cauză baza atât
pentru munca la domiciliu modernă, descrisă mai înainte, cât şi pentru
un sistem ierarhic de exploatare şi oprimare. Acest din urmă sistem
posedă două forme principale. Pe de o parte, salariul cu bucata uşurează
intercalarea unor paraziţi între capitalist şi muncitorul salariat, prin
subarendarea muncii (subletting of labour). Câştigul intermediarilor e
format în mod exclusiv din diferenţa dintre preţul pe care capitalistul îl
plăteşte pentru muncă şi acea parte a acestui preţ pe care ei o dau în
mod efectiv muncitorului.50 Sistemul acesta poartă în Anglia denumirea
caracteristică de «sweating-system» (sistem pe asudate). Pe de altă parte,
salariul cu bucata îi permite capitalistului să încheie un contract cu
muncitorul principal — în manufactură cu şeful unei grupe, în mine cu
minerul propriu-zis etc., în fabrică cu muncitorul la maşină propriu-zis
— stipulându-se un anumit preţ pe bucată, în schimbul căruia
muncitorul principal se obligă să angajeze şi să-i plătească el pe mun-
citorii auxiliari. Exploatarea muncitorilor de către capital se realizează
aici prin intermediul exploatării muncitorului de către muncitor.51

594
 Dacă salariul cu bucata este dat, se înţelege că interesul personal
al muncitorului cere ca el să-şi încordeze cât mai intens forţa sa de
muncă, fapt care îi uşurează capitalistului o ridicare a gradului normal
de intensitate.51a Tot astfel o prelungire a zilei de muncă este şi ea în
interesul muncitorului, pentru că în modul acesta creşte salariul său pe zi
sau pe săptămână.52 De aici urmează o reacţiune identică cu aceea pe
care am descris-o atunci când era vorba de salariul pe unitatea de timp,
abstracţie făcând de faptul că prelungirea zilei de muncă în sine implică
o scădere a preţului muncii, chiar dacă salariul cu bucata rămâne
constant.
În cazul salariului pe unitatea de timp, pentru funcţii identice
salariul este, cu câteva excepţii, identic, în timp ce la salariul cu bucata
preţul forţei de muncă se măsoară, ce-i drept, printr-o anumită cantitate
de produs, dar salariul zilnic sau săptămânal variază după deosebirile
individuale ale muncitorilor, din care unul livrează într-un timp
determinat numai minimul de produs, altul media, al treilea mai mult
decât media. În ceea ce priveşte venitul real, există deci deosebiri mari
care sunt în funcţie de îndemânarea, de forţa, de energia, de puterea de
rezistenţă etc., a fiecăruia dintre muncitori.53 Faptul acesta nu modifică,
bineînţeles, cu nimic raportul general dintre capital şi munca salariată.
În primul rând, deosebirile individuale se compensează în ansamblul
atelierului, astfel că acesta livrează, într-un timp de muncă determinat,
produsul mediu, salariul total ce se va plăti fiind salariul mediu al
ramurii respective. În al doilea rând, raportul dintre salariu şi
plusvaloare rămâne neschimbat, întrucât salariului individual al fiecărui
muncitor în parte îi corespunde masa de plusvaloare livrată de el în mod
individual. Dar posibilităţile mai mari pe care salariul cu bucata le oferă
individului tind să dezvolte, pe de o parte, individualitatea şi deci simţul
de libertate, de independenţă şi de autocontrol al muncitorilor, iar pe de
altă parte, concurenţa pe care ei şi-o fac reciproc. Ele au deci tendinţa
ca, odată cu urcarea salariilor individuale peste nivelul mediu, să scadă
însuşi acest nivel mediu. Acolo însă unde anumite salarii cu bucata se
fixaseră prin tradiţie îndelungată şi unde reducerea lor întâmpina deci
dificultăţi speciale, patronii recurseră în mod excepţional şi la
transformarea lor forţată în salarii pe unitatea de timp. Un asemenea
procedeu a provocat, de pildă, în 1860, o mare grevă a ţesătorilor de

595
panglici din Coventry.54 În fine, salariul cu bucata este unul din
elementele principale pe care se întemeia sistemul de a se utiliza
muncitorii numai în anumite ore, pe care l-am descris mai înainte.55
Din expunerile de până acum rezultă că salariul cu bucata este
forma de salariu cea mai corespunzătoare modului de producţie
capitalist. Cu toate că nu este nou — îl găsim figurând în mod oficial
alături de salariul pe unitatea de timp, între altele, în statutele
muncitoreşti franceze şi engleze din secolul al patrusprezecelea — el
ajunge la o răspândire mai mare abia în perioada manufacturieră propriu
zisă. În perioada începuturilor impetuoase ale marii industrii, în special
din 1797 până în 1815, el serveşte ca mijloc pentru prelungirea zilei de
muncă şi pentru reducerea salariului. Un material foarte important
pentru mişcările salariului în cursul acelei epoci se găseşte în Cărţile
Albastre: «Report and Evidence from the Select Committee on Petitions
respecting the Corn Laws» (sesiunea parlamentară 1813—14) şi
«Reports from the Lords Committee, on the state of the Growth,
Commerce and Consumption of Grain, and all Laws relating thereto»
(sesiunea 1814—15). În aceste publicaţii se găsesc documente care
constituie tot atâtea dovezi despre scăderea continuă a preţului muncii
de la începutul războiului anti-iacobin încoace. Astfel, în ţesătorii
salariul cu bucata scăzuse atât de mult, încât, cu toată ziua de muncă
foarte mult prelungită, salariul pe o zi era mai scăzut decât în trecut.
«Venitul real al ţesătorului este mult mai redus decât în trecut;
superioritatea sa faţă de muncitorul simplu, care la început fusese foarte
mare, a dispărut aproape în întregime. Într-adevăr, deosebirea dintre
salariul unei munci calificate şi salariul unei munci simple este acum cu
mult mai neînsemnată decât în orice altă perioadă anterioară.»56 Din
următorul pasaj scos dintr-o broşură scrisă în apărarea proprietarilor şi
arendaşilor de pământuri se poate vedea cât de puţin a folosit
proletariatului agricol sporirea intensivă şi extensivă a muncii,
determinată de salariul cu bucata:” Partea covârşitoare a operaţiunilor
agricole este efectuată de oameni năimiţi cu ziua sau cu bucata. Salariul
lor săptămânal se cifrează la aproximativ 12 şilingi; şi cu toate că se
poate presupune că un om plătit cu bucata, îndemnat prin acest fapt să
muncească mai mult, câştigă cu 1 şiling sau poate cu 2 şilingi mai mult
decât dacă e plătit cu săptămâna, se constată totuşi, atunci când i se

596
evaluează venitul total, că pierderea pe care o suferă în cursul anului
prin lipsa de ocupaţie anihilează câştigul acesta suplimentar... Se va mai
constata, în general, că salariile acestor oameni se află într-un oarecare
raport cu preţul mijloacelor de subzistenţă necesare, astfel că un om cu
doi copii este în stare să-şi întreţină familia, fără a recurge la asistenţa
parohiei.”57 În acea epocă Malthus observa, cu privire la faptele relatate
în rapoartele publicate de parlament: «Mărturisesc că nu sunt deloc
mulţumit că practica salariului cu bucata se răspândeşte atât de mult. O
muncă realmente grea, care durează 12 sau 14 ore pe zi în cursul unei
perioade mai îndelungate, este prea mult pentru o fiinţă omenească.»58
În atelierele supuse legii industriale salariul cu bucata devine
regulă generală, pentru că în aceste ateliere capitalul nu poate să mai
sporească ziua de muncă decât din punctul de vedere al intensităţii.59
Atunci când productivitatea muncii se schimbă, aceeaşi cantitate
de produs reprezintă un timp de muncă schimbat. Se schimbă deci şi
salariul cu bucata, întrucât el exprimă preţul unui anumit timp de
muncă. În exemplul nostru de mai sus se produceau în 12 ore 24 bucăţi
de marfă, valoarea-produs a acestor 12 ore fiind de 6 şilingi, valoarea pe
o zi a forţei de muncă de 3 şilingi, preţul orei de muncă de 3 pence, iar
salariul de 1 1/2 pence de bucată. Într-o bucată se afla absorbită 1/2 de oră
de muncă. Dacă aceeaşi zi de muncă livrează, acum, de pildă în urma
unei dublări a productivităţii muncii, 48 de bucăţi în loc de 24 şi dacă
toate celelalte împrejurări rămân neschimbate, salariul pe bucată scade
de la 1 1/2 pence la 3/4 pence, întrucât o bucată nu mai reprezintă acum
decât 1/4 în loc de 1/2 de oră. 24 X 11/2 pence = 3 şilingi; la fel 48 X 3/4
pence = 3 şilingi. Cu alte cuvinte: salariul pe bucată scade în aceeaşi
proporţie în care creşte numărul bucăţilor produse în aceeaşi durată de
timp,60 în care scade deci timpul de muncă întrebuinţat pentru aceeaşi
bucată de marfă. Modificarea aceasta a salariului cu bucata, care până
aici este pur nominală, provoacă conflicte continue între capitalist şi
muncitor. Şi anume fie deoarece capitalistul profită de ocazie pentru a
reduce în mod efectiv preţul muncii, fie pentru că forţa productivă
sporită a muncii este însoţită de o creştere a intensităţii sale. Sau pentru
că muncitorul ia în serios iluzia pe care o provoacă salariul cu bucata,
anume că ceea ce i se plăteşte este produsul său şi nu forţa sa de muncă,
şi se opune deci unei reduceri a salariului, căreia reducerea în preţul de

597
vânzare a mărfii nu-i corespunde. «Muncitorii supraveghează cu grijă
preţul materiei prime şi preţul bunurilor fabricate şi sunt astfel în stare
să aprecieze cu exactitate profiturile patronilor lor.»61 Asemenea
pretenţii capitalul le respinge pe bună dreptate, ca izvorând dintr-o
greşită înţelegere a caracterului muncii salariate.62 El ţipă că acest lucru
ar însemna înfiinţarea unui impozit asupra progresului industrial şi
declară pur şi simplu că productivitatea muncii nu-l interesează deloc pe
muncitor.63

NOTE:
45
«Sistemul muncii în acord marchează o epocă în istoria muncitorului; acest sistem se
află la mijloc între situaţia simplului muncitor cu ziua, care depinde de voinţa
capitalistului, şi lucrătorul (artizan) cooperatist, care într-un viitor nu prea îndepărtat
promite să reunească în persoana sa pe muncitor şi pe capitalist. Muncitorii în acord sunt
de fapt propriii lor stăpâni, chiar dacă lucrează cu capitalul întreprinzătorului.» (John
Watts: «Trade Societies and Strikes, Machinery and Cooperative Societies», Manchester
1865, pag. 52, 53.) Citez acest opuscul pentru că este o adevărată scursoare a tot felul de
locuri comune apologetice răsuflate. Acelaşi domn Watts, care practica mai înainte
owenismul, a publicat în 1842 o altă lucrare: «Facts and Fictions of Political Economy»,
în care el declară, între altele, că property [proprietatea] este robbery [jaf]. Dar e mult de
atunci.
46
T. J. Dunning: «Trades' Unions and Strikes», Londra 1860, pag. 22.
47
Asupra felului în care coexistenţa acestor două forme ale salariului uşurează înşelăto-
riile fabricanţilor:” O fabrică utilizează 400 de oameni, din care jumătate lucrează în
acord şi au un interes direct să lucreze mai mult. Ceilalţi 200 sunt plătiţi cu ziua,
lucrează tot atât de mult ca şi ceilalţi, dar nu primesc nicio plată pentru orele
suplimentare... Munca de o jumătate de oră pe zi a acestor 200 de oameni este egală cu o
muncă de 50 de ore a unei persoane, adică cu 5/6 din munca săptămânală a unui
muncitor, şi constituie un câştig palpabil pentru patron.” («Reports of Insp. of Fact. 31st
October 1860», pag. 9.) «Munca în plus se practică şi acum într-o măsură considerabilă;
şi în cele mai multe cazuri pusă la adăpost chiar de lege împotriva descoperirii şi a
sancţionării. Am arătat în numeroase rapoarte anterioare... ce nedreptate li se face tuturor
acelor muncitori care sunt plătiţi cu săptămâna şi nu cu bucata.» (Leonhard Horner, în
«Reports of Insp. of Fact. 30th April 1859,» pag. 8, 9.)
48
«Salariul poate fi măsurat în două feluri: sau prin durata muncii, sau prin produsul ei.»
(«Abrégé élémentaire des principes de l'Economie Politique», Paris 1796, pag. 32.)
Autorul acestei scrieri anonime este G. Garnier.
49
«El (filatorul) primeşte o anumită cantitate de bumbac şi după un anumit timp el
trebuie să predea în schimb o anumită cantitate de twist sau de fir, de un anumit grad de
fineţe, şi i se plăteşte o sumă anumită pentru fiecare pfund din produsul pe care îl predă.

598
Dacă produsul său are defecte de calitate el e sancţionat; dacă, pe de altă parte, cantitatea
este mai mică decât minimul fixat pentru un timp determinat, el e concediat şi înlocuit
printr-un muncitor mai capabil.» (Ure: «Philosophy of Manufactures», pag. [316] 317.)
50
«Atunci când produsul muncii trece prin multe mâini care vor toate o parte din câştig,
în timp ce numai ultima face munca, plata care ajunge în cele din urmă în mâna
muncitoarei este mizerabil de disproporţionată.» («Child. Empl. Comm., II. Rep.», pag,
LXX, Nr. 424.)
51a
Rezultatul acesta natural este de multe ori sporit prin mijloace artificiale. Astfel în
engineering trade [Construcţia de maşini] din Londra se întrebuinţează în mod obişnuit
trucul «prin care capitalistul alege ca şef al unui grup de muncitori un om cu o forţă
fizică şi cu o îndemânare superioară. El îi plăteşte la fiecare trimestru sau la alte termene
un salariu suplimentar, cu condiţiunea ca să facă tot posibilul pentru a-şi îndemna pe
tovarăşii de lucru, care nu primesc decât salariul obişnuit, să-l imite în felul lui de a
munci... Faptul acesta explică fără niciun alt comentariu plângerile capitaliştilor cu
privire la „paralizarea activităţii, a îndemânării superioare şi a forţei de muncă («stinting
the action, superior skill and working power» ) de către trade-union-uri.” » (Dunning:
«Trades' Unions and Strikes», pag. 22, 23.) întrucât autorul este el însuşi muncitor şi
secretar al unui trade-union, s-ar putea considera cele de mai sus ca o exagerare. Nu
avem însă decât să citim, de pildă, venerabila («highly respectable» ) enciclopedie
agronomică a lui J. Ch. Morton, articolul “Labourer”, în care acest procedeu le este
recomandat arendaşilor ca o metodă verificată.
52
«Toţi cei plătiţi cu bucata... profită de pe urma unei depăşiri a limitelor legale ale
muncii. Această observaţie privitoare la dorinţa de a munci mai mult decât timpul legal
poate fi făcută în special la femeile care lucrează ca ţesătoare şi ca depanatoare.»
(«Reports of Insp. of Fact. 30th April 1858», pag. 9.) «Sistemul acesta de plată cu
bucata, atât de avantajos pentru capitalist... are tendinţa directă de a-l face pe tânărul
olar să muncească mult peste puterile sale în cursul celor 4 sau cinci ani în care e plătit
cu bucata, dar la un preţ scăzut. Aceasta este una din cauzele principale cărora li se
datorează degenerarea fizică a olarilor.» («Child. Empl. Comm., I. Rep.», pag. XIII.)
53
«Acolo unde, într-o ramură oarecare de activitate, munca este plătită cu bucata, adică
în acord... salariile pot să difere, în ceea ce priveşte mărimea, într-un mod foarte
substanţial... Dimpotrivă, în cazul muncii cu ziua există în general o mărime uniformă a
salariilor... care este recunoscută atât de patron cât şi de muncitor ca salariu mediu
pentru munca medie a muncitorilor din ramura respectivă.» (Dunning: «Trades' Unions
and Strikes», pag. 17.)
54
«Lucrul calfelor de meseriaşi e cu ziua sau cu bucata (à la journée ou à la pièce)...
Maiştrii ştiu în mod aproximativ câtă muncă pot efectua pe zi lucrătorii din fiecare
meserie şi, în consecinţă, îi plătesc adesea în raport cu munca pe care o fac; astfel,
calfele acestea lucrează cât le permit puterile, în propriul lor interes, fără altă
supraveghere.» (Cantillon: «Essai sur la Nature du Commerce en General», ediţia
Amsterdam 1756, pag. 185 şi 202. Prima ediţie a apărut în 1755.) Prin urmare Cantillon,
de la care Quesnay, Sir James Steuart şi A. Smith au împrumutat din plin, prezintă deja
salariul cu bucata ca nefiind decât o formă modificată a salariului pe unitatea de timp.
Ediţia franceză a lui Cantillon se anunţă, în titlul ei, ca o traducere din limba engleză,
dar ediţia engleză: «The Analysis of Trade, Commerce etc. by Philip Cantillon, late of

599
the City of London, Merchant», nu numai că este de dată mai târzie (1759), dar, prin
conţinutul ei, se arată a fi o prelucrare mai târzie. Astfel în ediţia franceză Hume încă nu
este menţionat, pe când, dimpotrivă, în ediţia engleză abia se mai vorbeşte de Petty.
Ediţia engleză este mai puţin importantă din punct de vedere teoretic, dar conţine tot
felul de date speciale referitoare la comerţul englez, la comerţul cu lingouri etc., care în
textul francez lipsesc. Cuvintele din titlul ediţiei engleze, după care scrierea ar fi «Taken
chiefly from the Manuscript of a very ingenious Gentleman deceased, and adapted etc.»
[scos în cea mai mare parte din manuscrisul unui foarte ingenios gentleman decedat, şi
adaptat etc.], par deci să fie mai mult decât una din foarte obişnuitele ficţiuni de atunci.
55
«De câte ori n-am putut vedea că în anumite ateliere erau angajaţi mai mulţi muncitori
decât erau într-adevăr necesari pentru muncă? De multe ori se angajează muncitori în
aşteptarea unor lucrări nesigure, uneori chiar imaginare; întrucât plata se face cu bucata,
întreprinzătorii îşi spun că nu riscă nimic, toate pierderile de timp făcându-se pe
socoteala celor care stau fără să lucreze.»(H. Gregoir: «Les Typographes devant le
Tribunal Correctionnel de Bruxelles», Bruxelles 1865, pag. 9.)
56
«Remarks on the Commercial Policy of Great Britain», Londra 1815, pag. 48.
57
«A Defence of the Landowners and Farmers of Great Britain», Londra 1814, pag.4, 5.
58
Malthus: «Inquiry into the Nature and Progress of Rent», Londra 1815 [pag. 49, notă].
59
«Muncitorii cu bucata formează probabil 4/5 din toţi muncitorii de fabrică.» («Reports
of Insp. of Fact. for 30th April 1858», pag. 9.)
60
«Forţa productivă a maşinii sale de filat este măsurată cu precizie, iar mărimea sumei
cu care se plăteşte munca făcută cu această maşină scade odată cu creşterea forţei sale
productive, deşi nu în aceeaşi proporţie cu această creştere.» (Ure: «Philosophy of
Manufactures», pag. 317.) Formularea aceasta apologetică de la urmă este desfiinţată de
însuşi Ure. El admite că, de pildă, dintr-o prelungire a mulei rezultă o muncă suplimen-
tară. Munca nu scade deci în aceeaşi măsură în care creşte forţa ei productivă. Apoi:
«Prin această prelungire forţa productivă a maşinii este sporită cu 1/5. În urma acestui
fapt filatorul nu va mai fi plătit cu acelaşi salariu pentru munca sa, dar, întrucât salariul
său nu este redus în raport de 1/5, perfecţionarea intervenită îi măreşte câştigul în bani
pentru fiecare număr de ore muncite» — însă — «cele stabilite mai sus necesită o
oarecare restricţie... din jumătatea de şiling pe care o câştigă în plus, filatorul are să
plătească ceva mai mult pentru ajutoare tinere, şi afară de aceasta un număr de adulţi
sunt înlăturaţi» (ibid, pag. [320] 321), fapt care nu e de natură să provoace o urcare a
salariilor.
61
H. Fawcett: «The Economic Position of the British Labourer», Cambridge şi Londra
1865, pag. 178.
62
În «Standard” din Londra cu data 26 Octombrie 1861 se găseşte o relatare despre un
proces al firmei John Bright et Co. în faţa judecătorilor de pace din Rochdale, proces în
care această firmă «chemase în judecată pe reprezentanţii trade-union-ului ţesătorilor de
covoare, pentru intimidare. Asociaţii lui Bright introduseseră maşini noi, care urmau să
producă 240 yarzi de covoare în timpul şi cu munca (!) pe care mai înainte le necesita
producţia a 160 yarzi. Muncitorii nu aveau niciun drept să participe la profitul rezultat
din investiţiile de capital pe care patronii lor le făcuseră cu perfecţionările mecanice. Din
această cauză domnii Bright propuseseră o reducere a salariului de la 1 1/2 pence de yard
la 1 penny lăsând neschimbate veniturile muncitorilor pentru aceeaşi muncă. Era însă o

600
reducere nominală, despre care, cum se susţine, muncitorii nu fuseseră înştiinţaţi în mod
cuvenit.»
63
«În tendinţa lor de a menţine salariile, trade-union-urile caută să participe la profi-
turile rezultate din perfecţionările maşinilor! (Quelle horreur! [Ce oroare!])... Ele cer un
salariu sporit, pe motiv că munca este scurtată... cu alte cuvinte ele caută să înfiinţeze un
impozit asupra perfecţionărilor în industrie.» («On Combination of Trades», ediţie nouă,
Londra 1834, pag. 42.)

601
 Capitolul douăzeci
DEOSEBIRI NAŢIONALE ÎNTRE SALARII

În capitolul cincisprezece am tratat diferitele combinaţiuni care

pot da loc unei schimbări în mărimea absolută sau relativă (adică
comparată cu plusvaloarea) a valorii forţei de muncă, în timp ce, pe de
altă parte, cantitatea de mijloace de subzistenţă în care se realizează
preţul forţei de muncă putea să treacă prin modificări independente de
schimbările acestui preţ,64 sau diferite de ele. Precum am mai spus, prin
simpla transformare a valorii, respectiv a preţului forţei de muncă în
forma exoterică a salariului, toate acele legi se transformă în legi ale
mişcării salariului. Ceea ce apare în cadrul acestei mişcări ca o alternare
de combinaţii, poate să apară pentru ţări diferite ca deosebire între
diverse salarii naţionale coexistente. Atunci când se compară diverse
salarii naţionale, trebuie deci luate în considerare toate momentele care
determină schimbările în mărimea valorii forţei de muncă, adică preţul
şi întinderea necesităţilor primordiale, atât a celor naturale cât şi a celor
rezultate din evoluţia istorică, cheltuielile pentru instruirea muncitorului,
rolul muncii femeilor şi a copiilor, productivitatea muncii, mărimea ei
extensivă şi intensivă. Chiar şi o comparaţie oricât de superficială cere
ca în primul rând salariul mediu pe zi din diferite ţări pentru aceleaşi
ramuri de activitate să fie redus la zile de muncă de aceeaşi mărime.
După această unificare a salariilor zilnice, salariul pe unitatea de timp
trebuie, la rândul lui, transformat în salariu cu bucata, întrucât numai
acesta din urmă este un indicator atât pentru productivitatea cât şi pentru
mărimea intensivă a muncii.
În fiecare ţară există o anumită intensitate medie a muncii, sub
care munca întrebuinţează la producerea unei mărfi mai mult decât
timpul socialmente necesar, nefiind deci considerată muncă de calitate
normală. Numai un grad de intensitate care întrece media naţională
modifică, într-o ţară anumită măsura valorii prin simpla durată a
timpului de muncă. Altfel stau lucrurile pe piaţa mondială, formată din

602
diferitele ţări ca părţi componente. Intensitatea medie a muncii variază
de la ţară la ţară; într-o parte ea e mai mare, în altă parte e mai mică.
Aceste medii naţionale formează deci o scară a cărei unitate de măsură
este unitatea medie a muncii universale. Comparată cu munca mai puţin
intensivă, munca naţională mai intensivă produce deci în aceeaşi durată
de timp mai multă valoare, care se exprimă în bani mai mulţi.
Şi mai mult e modificată însă legea valorii în aplicarea ei
internaţională prin faptul că pe piaţa mondială munca naţională mai
productivă este considerată de asemeni şi ca fiind mai intensivă, ori de
câte ori naţiunea mai productivă nu este silită de concurenţă să scadă
preţul de vânzare al mărfii sale la valoarea ei.
În măsura în care, într-o ţară oarecare, producţia capitalistă este
dezvoltată, în aceeaşi măsură intensitatea şi productivitatea muncii se
ridică, în această ţară, deasupra nivelului internaţional.64a Diferitele
cantităţi de mărfuri de aceeaşi speţă care, în diferite ţări, sunt produse în
acelaşi timp de muncă au, aşadar, valori internaţionale diferite, care se
exprimă în preţuri diferite, adică în sume de bani care diferă după
valorile internaţionale. Valoarea relativă a banilor va fi deci mai mică la
o naţiune cu modul de producţie capitalist dezvoltat decât la o naţiune
cu unul mai puţin dezvoltat. Urmează deci că salariul nominal, că
echivalentul forţei de muncă exprimat în bani, va fi de asemeni mai
ridicat la prima naţiune decât la cea de a doua; ceea ce nu înseamnă
nicidecum că lucrurile stau aşa şi cu salariul real, cu alte cuvinte cu
mijloacele de subzistenţă puse la dispoziţia muncitorului.
Dar abstracţie făcând de această inegalitate relativă a valorii
banilor în diferite ţări, se va constata de multe ori că salariul pe o zi, pe
o săptămână etc., este mai ridicat la prima naţiune decât la cea de a
doua, în timp ce preţul relativ al muncii, adică preţul muncii în raport
atât cu plusvaloarea cât şi cu valoarea produsului, este mai ridicat la
naţiunea a doua decât la cea dintâi.65
J. W. Cowell, membru al comisiei din 1833 pentru cercetarea
muncii în fabrici, după ce cercetase cu grijă industria filaturii, ajunse la
concluzia că, «în fond, pentru fabricant salariile sunt mai scăzute în
Anglia decât pe continent, deşi pentru muncitor ele sunt poate mai
ridicate». (Ure, pag. 314.) Inspectorul de fabrică englez Alexander
Redgrave demonstrează, în raportul industrial din 31 octombrie 1866, cu

603
ajutorul unor statistici comparative engleze şi continentale că, în ciuda
salariului mai scăzut şi a timpului de muncă mult mai lung, munca de pe
continent este, în raport cu produsul, mult mai scumpă decât cea din
Anglia. Un director (manager) englez dintr-o fabrică de bumbac din
Oldenburg declară că la Oldenburg timpul de muncă ţine de la ora 5,30
dimineaţa până la ora 8 seara, inclusiv sâmbăta, şi că muncitorii, dacă
lucrează sub conducerea unor supraveghetori englezi, nu dau, în acest
răstimp, atâta produs cât dau englezii în 10 ore, iar dacă lucrează
conduşi de germani, randamentul lor este şi mai redus. Cât despre
salariu, el este cu mult mai scăzut decât în Anglia, diferenţă care în
multe cazuri este de 50%, dar numărul braţelor de muncă în raport cu
maşinile este cu mult mai mare, în unele sectoare această diferenţă de
mărime atingând raportul 5:3. D-l Redgrave dă detalii foarte precise
asupra fabricilor de bumbac ruseşti. Datele le deţine de la un manager
englez, care a lucrat acolo până acum de curând. Pe teritoriul acesta
rusesc, pe care cresc atâtea infamii, înfloreşte şi întreaga gamă de orori
vechi din perioada de copilărie a fabricilor engleze. Directorii sunt,
bineînţeles, englezi, întrucât capitalistul localnic rus nu se pricepe să-şi
conducă fabrica. Cu toată munca excesivă, cu toată munca neîntreruptă
de zi şi de noapte şi cu toată plata mizerabilă pe care o primesc
muncitorii, produsul rusesc vegetează numai graţie prohibirii celui
străin. — Mai redau, în fine, un tabel comparativ al d-lui Redgrave
asupra numărului mediu de fusuri, pe fabrică şi pe filator, în diferite ţări
ale Europei. D-l Redgrave observă el însuşi că a cules aceste cifre cu
câţiva ani în urmă şi că de atunci mărimea fabricilor şi numărul fusurilor
pe cap de muncitor au crescut în Anglia. El presupune însă că în ţările
continentale enumerate progresul ar fi fost relativ uniform, astfel că
cifrele şi-ar fi păstrat valoarea lor comparativă.
Numărul mediu de fusuri pe fabrică
În Anglia numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 12.600
În Elveţia numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 8.000
În Austria numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 7.000
În Saxonia numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 4.500
În Belgia numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 4.000
În Franţa numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 1.500
În Prusia numărul mediu de fusuri de fiecare fabrică 1.500

604
 Numărul mediu de fusuri pe cap de locuitor

În Franţa............................................................... o persoană la 14 fusuri

În Rusia................................................................ o persoană la 28 fusuri
În Prusia.............................................................. o persoană la 37 fusuri
În Bavaria........................................................... o persoană la 46 fusuri
În Austria............................................................. o persoană la 49 fusuri
În Belgia.............................................................. o persoană la 50 fusuri
În Saxonia............................................................ o persoană la 50 fusuri
În statele germane mai mici............................... o persoană la 55 fusuri
În Elveţia............................................................ o persoană la 55 fusuri
În Marea Britanie............................................. o persoană la 74 fusuri
«Comparaţia aceasta», spune d-l Redgrave, «este defavorabilă
pentru Marea Britanie, afară de alte motive, în special pentru faptul că în
Marea Britanie există un mare număr de fabrici în care ţesătoria
mecanică este combinată cu filatura, iar tabelul nu scade numărul de
muncitori aferenţi războaielor de ţesut. Fabricile din străinătate,
dimpotrivă, sunt în cele mai multe cazuri filaturi simple. Dacă obiectele
comparate ar fi egale, aş putea enumera multe filaturi de bumbac din
circumscripţia mea în care câte o maşină mule cu 2.200 de fusuri este
supravegheată de un singur om (minder) şi de două femei ajutoare şi în
care se fabrică pe zi 220 pfunzi de fire, în lungime de 400 mile
(engleze).» («Reports of Insp. of Fact. 3Ist Oct. 1866», pag. 31—37
passim.)
Se ştie că în Europa de răsărit şi în Asia anumite companii
engleze au preluat construcţia de căi ferate şi că ele utilizează, pe lângă
muncitorii localnici, şi un număr oarecare de muncitori englezi. Silite în
modul acesta de necesităţile practice să ţină seama de deosebirile
naţionale în intensitatea muncii, faptul nu le-a cauzat nicio pagubă.
Experienţa lor arată că chiar dacă mărimea salariului corespunde mai
mult sau mai puţin intensităţii medii a muncii, preţul relativ al muncii
(în raport cu produsul) se mişcă în general în sens invers.
În una din primele sale lucrări economice, întitulată «Încercare
asupra mărimii salariului»,66 H. Carey încearcă să demonstreze că
diferitele salarii naţionale sunt direct proporţionale cu gradele de

605
productivitate ale zilelor naţionale de muncă, pentru a trage concluzia
din acest raport valabil pe scară internaţională că, în general, salariul
creşte şi scade odată cu productivitatea muncii. Toată analiza pe care am
făcut-o producţiei plusvalorii arată cât de insipidă este această
concluzie, chiar dacă Carey şi-ar fi dovedit premisa, în loc să prezinte,
conform obiceiului său, un amestec pestriţ de material statistic, adunat
în mod necritic şi superficial. Ceea ce e însă mai frumos, e faptul că el
nu susţine că lucrurile stau în realitate aşa cum cere teoria. Căci inter-
venţia statului a falsificat raportul economic natural. Salariile naţionale
trebuie deci astfel calculate, ca şi cum acea parte a lor care îi revine
statului sub formă de impozite i-ar reveni muncitorului. Nu ar fi oare
cazul ca d-l Carey să se întrebe dacă aceste «cheltuieli publice» nu sunt
şi ele «fructe naturale» ale dezvoltării capitaliste? Raţionamentul este cu
totul demn de omul care a declarat mai întâi că raporturile de producţie
capitaliste sunt legi eterne ale naturii şi ale raţiunii, al căror joc liber şi
armonic nu este perturbat decât prin intervenţia statului, pentru a
descoperi apoi că influenţa diabolică a Angliei pe piaţa mondială,
influenţă care, după cum se pare, nu-şi are originea în legile naturale ale
producţiei capitaliste, impune intervenţia statului, anume protecţia din
partea statului a menţionatelor legi ale naturii şi ale raţiunii, cu alte
cuvinte sistemul protecţionist. El a mai descoperit că teoriile lui Ricardo
etc., în care sunt formulate antagonisme şi contradicţii sociale existente,
nu sunt produsul ideologic al evoluţiei economice reale, ci că,
dimpotrivă, antagonismele reale ale producţiei capitaliste sunt, în Anglia
şi în altă parte, rezultatul teoriei lui Ricardo etc.! El a mai descoperit
apoi că, în ultimă analiză, comerţul este acela care distruge frumuseţile
şi armoniile înnăscute ale modului de producţie capitalist. Încă un pas, şi
el descoperă poate că singurul neajuns în producţia capitalistă este
capitalul. Numai un om cu o atât de îngrozitoare lipsă de simţ critic şi cu
o erudiţie de faux aloi [de conţinut fals] ca a lui a meritat ca, în ciuda
ereziei sale protecţioniste, să servească drept sursă tainică de alimentare
a înţelepciunii armoniste a unui Bastiat şi a tuturor celorlalţi optimişti
liber-schimbişti ai prezentului.

606
 NOTE:
64
«Este imprecis să spui că salariile (este vorba de expresia lor în bani) s-au urcat pentru
că se poate cumpăra cu ele mai mult dintr-un articol mai ieftin.» (David Buchanan, în
ediţia lucrării lui A. Smith: «Wealth of Nations», 1814, vol. I, pag. 417, notă.)
64a
În altă parte vom cerceta ce împrejurări pot modifica această lege, în ceea ce priveşte
productivitatea, pentru anumite ramuri de producţie.
65
Polemizând cu A. Smith, James Anderson observă: «De asemeni este demn de relevat
faptul că deşi preţul aparent al muncii este de obicei mai scăzut în ţările sărace, în care
produsele pământului şi în special cerealele sunt mai ieftine, totuşi de fapt acest preţ este
în realitate mai ridicat în aceste ţări decât în altele. Nu salariul pe care muncitorul îl pri-
meşte pentru o zi de muncă reprezintă preţul adevărat al muncii, cu toate că el este preţul
ei aparent. Preţul real este ceea ce o anumită cantitate de muncă efectuată îl costă de
fapt pe întreprinzător; Ori, privită prin această prismă, munca este aproape în toate
cazurile mai ieftină în ţările bogate decât în altele mai sărace, cu toate că preţul
cerealelor şi al altor mijloace de subzistenţă este de obicei mult mai scăzut în acestea din
urmă decât în cele dintâi... Munca plătită cu ziua este mai ieftină în Scoţia decât în
Anglia... Munca plătită cu bucata este în general mai ieftină în Anglia.» (James
Anderson: «Observations on the means of exciting a spirit of National Industry etc..»,
Edinburgh 1777, pag. 350, 351.) — Invers, nivelul scăzut al salariului provoacă la
rândul său o scumpire a muncii. «Munca este mai scumpă în Irlanda decât în Anglia...
pentru că salariile sunt cu atâta mai scăzute.» (Nr. 2.074, în «Royal Commission on
Railways, Minutes» 1867.)
66
«Essay on the Rate of Wages: with an Examination of the Causes of the Differences
In the Conditions of the Labouring Population throughout the World», Philadelphia
1835.

607
 SECŢIUNEA A ŞAPTEA
PROCESUL DE ACUMULARE A CAPITALULUI

Transformarea unei sume de bani în mijloace de producţie şi în

forţă de muncă este prima mişcare pe care o suportă cantitatea de
valoare care urmează să îndeplinească funcţia de capital. Ea se
efectuează pe piaţă, în sfera circulaţiei. A doua fază a procesului,
procesul de producţie, este încheiat în momentul în care mijloacele de
producţie au fost transformate în marfă a cărei valoare întrece valoarea
componentelor sale, conţinând deci capitalul avansat la început plus o
plusvaloare. Aceste mărfuri trebuie apoi introduse din nou în sfera
circulaţiei. Ele trebuie vândute, valoarea lor trebuie realizată în bani,
aceşti bani trebuie transformaţi din nou în capital, o operaţiune care se
repetă mereu. Această mişcare ciclică, parcurgând mereu aceleaşi faze
succesive, formează circulaţia capitalului.
Prima condiţie a acumulării este aceasta: capitalistul să fi reuşit
să-şi vândă mărfurile şi să retransforme în capital cea mai mare parte a
banilor astfel obţinuţi. În cele ce urmează se presupune că capitalul îşi
parcurge procesul de circulaţie în mod normal. Analiza mai amănunţită
a acestui proces îşi are locul în cartea a doua.
Capitalistul care produce plusvaloarea, adică stoarce direct din
muncitori muncă neplătită şi o fixează în mărfuri, este, ce-i drept, primul
apropriator al acestei plusvalori, nicidecum însă ultimul el proprietar. El
trebuie să o împartă ulterior cu capitalişti care îndeplinesc alte funcţii în
ansamblul producţiei sociale, cu proprietarul funciar etc. Plusvaloarea se
scindează deci în părţi diferite. Fragmentele sale revin unor categorii
diferite de persoane şi iau forme diferite, independente unele de altele,
ca: profit, dobândă, beneficiu comercial, rentă funciară etc. Formele
acestea modificate ale plusvalorii vor putea fi tratate abia în cartea a
treia.
Presupunem, aşadar, aici că, pe de o parte, capitalistul care
produce marfa o vinde la preţul ei, şi nu ne mai oprim asupra

608
reîntoarcerii sale la piaţa de mărfuri, lăsând deci la o parte atât formele
noi pe care le dobândeşte capitalul în sfera circulaţiei, cât şi condiţiunile
concrete ale reproducţiei învăluite în aceste forme. Pe de altă parte,
considerăm producătorul capitalist ca proprietar al întregii plusvalori,
sau, dacă doriţi, ca reprezentant al tuturor persoanelor care participă
împreună cu el la pradă. Vom privi, aşadar, la început acumularea în
mod abstract deci ca un simplu moment al procesului de producţie pro-
priu-zis.
De altfel, în măsura în care are loc acumulare, capitalistul
reuşeşte să vândă marfa produsă şi să retransforme banii obţinuţi pentru
ea în capital. Apoi: fracţionarea plusvalorii în părţi diferite nu-i modifică
deloc natura şi nici condiţiile necesare în care ea devine element al
acumulării. Oricare ar fi porţiunea de plusvaloare pe care producătorul
capitalist o reţine pentru sine însuşi sau o cedează altora, el este
întotdeauna primul care şi-o apropriază. Prin urmare, ceea ce noi
presupunem în expunerea acumulării este presupus şi în procesul ei real.
Pe de altă parte, scindarea plusvalorii şi procesul intermediar al
circulaţiei voalează forma elementară simplă a procesului de acumulare.
O analiză pură a sa cere deci să facem deocamdată abstracţie de toate
fenomenele care ascund jocul interior al mecanismului său.

Capitolul douăzecişiunu
REPRODUCŢIA SIMPLĂ

Oricare ar fi forma socială a procesului de producţie, el trebuie

să fie continuu, adică să treacă mereu, în mod periodic, prin aceleaşi
faze. Aşa cum o societate nu poate înceta să consume, tot astfel ea nu
poate înceta să producă. Privit în legătura sa continuă şi în fluxul
neîntrerupt al reînnoirii sale, orice proces de producţie social este deci în
acelaşi timp un proces de reproducţie.
Condiţiile producţiei sunt în acelaşi timp condiţiile reproducţiei.
Nicio societate nu poate să producă în continuu, adică să reproducă, fără
a retransforma în continuu o parte a produselor sale în mijloace de
producţie, adică în elemente ale producţiei noi. Celelalte condiţii

609
rămânând neschimbate, ea nu poate să-şi reproducă sau să-şi menţină
avuţia la acelaşi nivel decât înlocuind, în natură, mijloacele de
producţie, adică mijloacele de muncă, materiile prime şi materiile
auxiliare, întrebuinţate în cursul, să zicem, al unui an, cu o cantitate
egală de exemplare noi, separată din masa anuală de produse şi
încorporată din nou procesului de producţie. O cantitate determinată din
produsul anual aparţine deci producţiei. Destinată din capul locului
consumării productive, ea există în cea mai mare parte în forme naturale
care exclud de la sine consumul individual.
Dacă producţia are formă capitalistă, reproducţia are şi ea formă
capitalistă. Aşa cum în modul de producţie capitalist procesul muncii nu
apare decât ca un mijloc pentru procesul de valorificare, reproducţia nu
apare de asemeni decât ca un mijloc pentru a reproduce valoarea
avansată, sub formă de capital, adică de valoare care se valorifică
singură. Masca de caracter economică a capitalistului este ataşată unui
om numai prin faptul că banii săi îndeplinesc în continuu funcţia de
capital. Dacă, de pildă, suma de bani de 100 l. st. avansată s-a
transformat anul acesta în capital şi a produs o plusvaloare de 20 l. st.,
ea trebuie să repete în anul viitor etc. aceeaşi operaţie. Ca increment
periodic al valorii capitalului, sau ca fruct periodic al capitalului în
mişcare, plusvaloarea îmbracă forma unui venit provenit din capital.1
Dacă acest venit nu-i serveşte capitalistului decât doar ca fond
de consumaţie, adică dacă acest venit este consumat într-un mod tot atât
de periodic precum este obţinut, are loc, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, reproducţie simplă. Ori, cu toate că aceasta din urmă nu
este decât o simplă repetare a procesului de producţie pe aceeaşi scară,
această simplă repetare sau continuitate imprimă procesului anumite
caractere noi, sau, mai curând, dizolvă caracterele aparente ale efectuării
sale doar izolate.
Procesul de producţie începe prin cumpărarea forţei de muncă
pentru un timp determinat, şi acest început este reînnoit în mod continuu
ori de câte ori termenul pentru care munca a fost vândută a trecut,
scurgându-se astfel o anumită perioadă de producţie, o săptămână, o
lună etc. Plata, muncitorul o primeşte însă abia după ce forţa de muncă
a funcţionat şi a realizat, în formă de mărfuri, atât propria sa valoare cât
şi plusvaloarea. El a produs deci atât plusvaloarea, pe care deocamdată o

610
privim doar ca fond de consumaţie al capitalistului, cât şi fondul din
care el însuşi e plătit, capitalul variabil, înainte ca acesta să-i fie restituit
sub formă de salariu, şi el nu este utilizat la muncă decât atâta timp cât îl
reproduce pe acesta. De aici formula economiştilor, menţionată în
capitolul şaisprezece la «II», care reprezintă salariul ca fiind o parte a
produsului.2 Este o parte a produsului reprodus în mod continuu de
muncitorul însuşi, care îi este în continuu restituită sub forma salariului.
E drept că el primeşte de la capitalist valoarea mărfii în bani. Aceşti bani
nu sunt decât forma modificată a produsului muncii sau, mai bine zis, a
unei părţi din produsul muncii. În timp ce muncitorul transformă o parte
a mijloacelor de producţie în produs, o parte a produsului său anterior se
retransformă în bani. E munca sa din săptămâna trecută sau din
jumătatea de an ce s-a scurs, cu care i se plăteşte munca de astăzi sau
din jumătatea de an ce vine. Iluzia pe care forma de bani o provoacă
dispare în momentul în care în locul capitalistului individual şi al
muncitorului individual se ia în considerare clasa capitaliştilor şi clasa
muncitoare. Clasa capitaliştilor îi dă în continuu clasei muncitoare, sub
formă de bani, titluri asupra unei părţi din produsul creat de aceasta din
urmă şi însuşit de cea dintâi. Aceste titluri muncitorul le restituie în mod
tot atât de continuu clasei capitaliştilor şi îi ia, în modul acesta, partea
care îi revine lui din propriul său produs. Forma marfă a produsului şi
forma bani a mărfii ascund această tranzacţie.
Capitalul variabil nu este deci decât o formă istorică specială
de manifestare a fondului de mijloace de subzistenţă sau a fondului de
muncă, de care muncitorul are nevoie pentru întreţinerea şi reproducerea
sa şi pe care el trebuie să-l producă şi să-l reproducă, întotdeauna,
singur, în toate sistemele de producţie socială. Fondul de muncă îi
revine în continuu numai în formă de mijloace de plată a muncii sale,
pentru că propriul său produs se îndepărtează în continuu de el în formă
de capital. Dar această formă de manifestare a fondului de muncă nu
schimbă nimic din faptul că muncitorului îi este avansată de către
capitalist propria sa muncă materializată? Să luăm un ţăran clăcaş. El
lucrează cu propriile sale mijloace de producţie pe ogorul său propriu, să
zicem, 3 zile pe săptămână. În celelalte trei zile ale săptămânii el face
muncă de clacă pe moşia boierului. El reproduce în mod continuu
propriul său fond de muncă, iar acesta nu ia niciodată faţă de el forma

611
unor mijloace de plată avansate de un terţ pentru munca sa. În schimb,
nici munca sa forţată gratuită nu ia niciodată forma unei munci
voluntare şi plătite. Dacă mâine proprietarul moşiei îşi însuşeşte ogorul,
vitele de tracţiune, sămânţa, într-un cuvânt mijloacele de producţie ale
ţăranului clăcaş, acesta va trebui, de aici înainte, să-şi vândă forţa sa de
muncă stăpânului. Celelalte împrejurări rămânând neschimbate, el va
continua să muncească 6 zile pe săptămână, anume 3 zile pentru sine
însuşi şi 3 zile pentru fostul său stăpân, care acum i-a devenit patron ce-i
plăteşte salariu. El va continua să utilizeze mijloacele de producţie ca
mijloace de producţie şi să transmită valoarea lor asupra produsului. O
parte anumită a produsului va continua să intre în reproducţie. Dar aşa
cum munca de clacă a luat forma muncii salariate, fondul de muncă pe
care clăcaşul continuă să-l producă şi să-l reproducă ia forma unui
capital pe care fostul său stăpân i-l avansează. Economistul burghez, al
cărui creier mărginit nu e în stare să distingă forma de manifestare de
ceea ce se manifestă în ea, închide ochii în faţa faptului că şi astăzi încă
fondul de muncă apare pe globul pământesc doar în mod excepţional în
formă de capital.4
Ce-i drept, capitalul variabil nu pierde semnificaţia de valoare
avansată din fondul propriu al capitalistului4a decât dacă privim procesul
de producţie capitalist în fluxul continuu al reînnoirii sale. Totuşi acest
proces trebuie să înceapă undeva şi cândva. Din punctul de vedere la
care am ajuns până acum este deci probabil că, odată şi odată,
capitalistul a devenit posesor de bani printr-o acumulare primitivă
oarecare, independentă de munca străină neplătită, şi a fost astfel în stare
să păşească pe piaţă în calitate de cumpărător de forţă de muncă. Dar
simpla continuitate a procesului de producţie capitalist, adică
reproducţia simplă, mai provoacă şi alte schimbări curioase, care nu
ating numai partea variabilă a capitalului, ci capitalul total.
Dacă plusvaloarea produsă periodic, de pildă anual, cu un
capital de 1.000 l. st. este de 200 l. st. şi dacă această plusvaloare este
consumată în fiecare an, este clar că după o repetare timp de cinci ani la
rând a aceluiaşi proces suma plusvalorii consumate este egală cu 5 x
200, adică este egală cu valoarea capitalului iniţial avansat de 1.000 l.
st. Dacă plusvaloarea anuală ar fi consumată numai în parte, de pildă
dacă s-ar consuma numai jumătate din ea, ar reieşi acelaşi rezultat după

612
o repetare timp de zece ani la rând a procesului de producţie, căci 10 x
100 = 1.000. În general: Valoarea capitalului avansat, împărţită prin
plusvaloarea consumată în fiecare an, dă numărul de ani sau numărul
perioadelor de reproducţie, după a căror trecere capitalul iniţial avansat
a fost consumat de capitalist şi deci a dispărut. Părerea capitalistului,
după care el consumă produsul muncii străine, neplătite, plusvaloarea, şi
conservă valoarea capitalului iniţial, nu poate să schimbe nimic în
această privinţă. După trecerea unui anumit număr de ani, valoarea
capitalului care îi aparţine este egală cu totalul plusvalorii pe care el şi-a
însuşit-o fără echivalent în cursul acestui număr de ani, iar totalul valorii
consumate de el este egală cu valoarea capitalului iniţial. E drept că el
păstrează în mână un capital a cărui mărime nu s-a schimbat şi din care
o parte — clădirile, maşinile etc. — existau în momentul în care el îşi
pornea afacerea. Dar aici este vorba de valoarea capitalului, iar nu de
componentele sale materiale. Dacă cineva îşi consumă întreaga sa
proprietate prin aceea că face datorii care sunt egale cu valoarea acestei
proprietăţi, întreaga proprietate nu mai reprezintă decât suma totală a
datoriilor sale. Tot astfel, atunci când capitalistul a consumat
echivalentul capitalului său avansat, valoarea acestui capital nu mai
reprezintă decât totalul plusvalorii pe care el şi-a însuşit-o fără
echivalent. Niciun atom din valoarea capitalului său vechi nu mai
subzistă.
Făcând deci cu totul abstracţie de orice acumulare, simpla
continuitate a procesului de producţie, adică reproducţia simplă,
transformă în mod necesar, după o perioadă mai scurtă sau mai
îndelungată, orice capital în capital acumulat sau în plusvaloare
capitalizată. Chiar dacă acest capital a fost, atunci când a intrat în
procesul de producţie, proprietate agonisită prin munca personală a
aceluia care îl utilizează, el devine, mai devreme sau mai târziu, valoare
însuşită fără echivalent sau materializare, în formă de bani sau în altă
formă, a unei munci străine neplătite.
Am văzut în capitolul patru: pentru ca banii să fie transformaţi
în capital nu era suficientă existenţa producţiei de valoare şi a circulaţiei
de mărfuri.
Trebuia mai întâi să se întâlnească, în calitate de cumpărător şi
de vânzător, într-o parte posesorul de valoare sau de bani şi în cealaltă

613
parte posesorul substanţei creatoare de valoare; într-o parte posesorul de
mijloace de producţie şi de subzistenţă şi în cealaltă parte posesorul a
nimic altceva decât al forţei de muncă. Separarea dintre produsul
muncii şi munca însăşi, între condiţiile obiective ale muncii şi forţa de
muncă, subiectivă, a fost, aşadar, baza dată în fapt, punctul de pornire al
procesului de producţie capitalist.
Ceea ce la început n-a fost însă decât punct de pornire, este în
continuu produs din nou şi permanentizat ca rezultat propriu al
producţiei capitaliste, prin intermediul simplei continuităţi a procesului,
prin intermediul reproducţiei simple. Pe de o parte procesul de producţie
transformă în continuu avuţia materială în capital, în mijloace de
valorificare şi de consum pentru capitalist. Pe de altă parte muncitorul
iese în continuu din proces aşa cum a intrat în el — el personal izvor de
bogăţie, dar lipsit de orice mijloace de a realiza această bogăţie pentru
sine însuşi. Întrucât înainte de intrarea lui în proces munca sa este
înstrăinată de el, este însuşită de capitalist şi este încorporată capita-
lului, ea se concretizează în continuu, în cursul procesului, într-un
produs străin. Întrucât procesul de producţie este în acelaşi timp
procesul de consumare a forţei de muncă de către capitalist, produsul
muncitorului nu se transformă numai, în continuu, în marfă, ci în
capital, în valoare care stoarce forţa creatoare de valoare, în mijloace de
subzistenţă care cumpără persoane, în mijloace de producţie care
utilizează pe producător.5 Muncitorul însuşi produce deci în continuu
avuţia obiectivă sub formă de capital, forţă care este străină de el, care îl
stăpâneşte şi care îl exploatează, iar capitalistul produce tot atât de
continuu forţa de muncă sub formă de izvor subiectiv de avuţie,
despărţit de mijloacele propriei sale materializări şi realizări, abstract, şi
existent doar în trupul muncitorului; într-un cuvânt, el îl produce pe
muncitor sub formă de muncitor salariat.6 Această reproducţie
continuă, această permanentizare a muncitorului este condiţia sine qua
non [indispensabilă] a producţiei capitaliste.
Consumaţia muncitorului este de două feluri. În producţia însăşi
el consumă prin munca sa mijloace de producţie şi le transformă în
produse de valoare mai mare decât aceea a capitalului avansat. Aceasta
este consumaţia sa productivă. Ea este în acelaşi timp consumarea forţei
sale de muncă de către capitalistul care a cumpărat-o. Pe de altă parte,

614
muncitorul întrebuinţează banii ce i-au fost plătiţi cu ocazia vânzării
forţei sale de muncă, sub formă de mijloace de subzistenţă: aceasta este
consumarea sa individuală. Consumarea productivă şi consumarea
individuală a muncitorului sunt deci cu totul deosebite una de alta. În
cea dintâi el acţionează ca forţă motrice a capitalului şi aparţine
capitalistului; în cea de a doua el îşi aparţine sie însuşi şi îndeplineşte
funcţiuni biologice în afara procesului de producţie. Rezultatul uneia
este viaţa capitalistului, rezultatul celeilalte este viaţa muncitorului
însuşi.
Atunci când am tratat despre “ziua de muncă” etc., am văzut, în
treacăt, că muncitorul este silit adesea să transforme consumarea sa
individuală într-un simplu incident al procesului de producţie. În acest
caz el se alimentează cu mijloace de subzistenţă pentru a-şi menţine în
funcţie forţa de muncă, aşa cum o maşină cu vapori este alimentată cu
cărbuni şi cu apă, sau cum o roată este alimentată cu ulei. Mijloacele
sale de consumaţie nu sunt astfel decât mijloace de consumaţie ale unui
mijloc de producţie; consumarea sa individuală este în mod direct
consumaţie productivă. Faptul acesta apare însă ca un abuz neesenţial
procesului de producţie capitalist.7
Altfel arată lucrurile atunci când considerăm nu pe capitalistul
individual şi pe muncitorul individual, ci clasa capitaliştilor şi clasa
muncitoare, nu procesul individual de producţie a mărfii, ci procesul de
producţie capitalist în fluxul său şi în amploarea sa socială. Atunci când
capitalistul transformă o parte a capitalului său în forţă de muncă, el îşi
valorifică prin acest fapt capitalul său total. El dă două lovituri
dintr-odată. El nu profită numai de ceea ce primeşte de la muncitor, dar
şi de ceea ce îi dă. Capitalul cheltuit în schimbul forţei de muncă este
transformat în mijloace de subzistenţă, a căror consumare serveşte la
reproducerea muşchilor, nervilor, oaselor şi creierului muncitorilor
existenţi şi la producerea de muncitori noi. În cadrul limitelor strictului
necesar, consumarea individuală a clasei muncitoare este, aşadar,
retransformarea mijloacelor de subzistenţă, cheltuite de capital în
schimbul forţei de muncă, în forţă de muncă ce poate din nou să fie
exploatată de capital. Ea este producţie şi reproducţie a mijlocului de
producţie celui mai indispensabil capitalistului, a muncitorului însuşi.
Consumarea individuală a muncitorului rămâne deci un moment al

615
producţiei şi reproducţiei capitalului, indiferent dacă ea are loc în
interiorul atelierului, al fabricii etc. sau în afara lor, în interiorul
procesului de muncă sau în afara lui, exact ca şi curăţitul maşinii,
indiferent dacă această operaţie se face în timpul procesului de muncă
sau în timpul unor anumite pauze ale acestuia. Nu are nicio importanţă
faptul că muncitorul îşi efectuează consumarea sa individuală de dragul
său şi nu de dragul capitalistului. Tot astfel nici hrănirea animalelor de
povară nu încetează a fi un moment necesar al procesului de producţie
numai pentru că animalul consumă singur ceea ce mănâncă. Conser-
varea şi reproducerea continuă a clasei muncitoare rămâne o condiţie
continuă pentru reproducerea capitalului. Capitalistul poate să le lase
fără grijă pe seama instinctului de conservare şi de procreare al
muncitorilor. El are doar grija de a le reduce consumaţia individuală pe
cât posibil la strictul necesar şi e departe ca cerul de pământ de acea
brutalitate sudamericană care îl sileşte pe muncitor să consume alimente
mai substanţiale în locul altora mai puţin substanţiale.8
Iată de ce capitalistul şi ideologul său, economistul, nu
consideră ca productivă decât acea parte a consumaţiei individuale a
muncitorului care este necesară pentru perpetuarea clasei muncitoare,
care trebuie deci într-adevăr să fie consumată pentru ca şi capitalul să
consume forţa de muncă; ceea ce muncitorul consumă în plus pentru
plăcerea sa, este consumaţie neproductivă. Dacă acumularea capitalului
ar pricinui o ridicare a salariului şi deci o sporire a mijloacelor de
consum ale muncitorului, fără ca să fie consumată mai multă forţă de
muncă de către capital, capitalul suplimentar ar fi consumat în mod
neproductiv.10 Într-adevăr: consumaţia individuală a muncitorului este
pentru el însuşi neproductivă, căci ea nu reproduce decât individul cu
nevoile sale; ea este productivă pentru capitalist şi pentru stat, căci ea
este producţie a forţei care produce bogăţia altora.11
Din punct de vedere social clasa muncitoare este deci, ca şi
instrumentul de muncă neînsufleţit, o anexă a capitalului, chiar şi în
afara procesului de muncă nemijlocit. Însăşi consumaţia ei individuală
nu este, în cadrul anumitor limite, decât un moment al procesului de
reproducţie a capitalului. Procesul însă are grijă ca aceste instrumente
conştiente ale producţiei să nu dezerteze, anume prin aceea că duce în
mod continuu produsul lor de la polul lor la polul opus, cel al

616
capitalului. Consumaţia individuală îngrijeşte, pe de o parte, de propria
lor conservare şi reproducere şi, pe de altă parte, prin distrugerea
mijloacelor de subzistenţă, de reapariţia lor continuă pe piaţa braţelor de
muncă. Sclavul roman era legat de stăpânul său cu ajutorul lanţurilor,
muncitorul salariat este legat de stăpânul său cu ajutorul unor fire
invizibile. Aparenţa independenţei sale este menţinută prin schimbarea
continuă a patronului individual şi prin ficţiunea juridică a contractului.
Înainte, acolo unde i se părea necesar, capitalul îşi impunea prin
lege coercitivă dreptul său de proprietate asupra muncitorului liber.
Astfel, de pildă, emigrarea muncitorilor la maşină era interzisă în Anglia
până în 1815 sub sancţiuni grele.
Reproducerea clasei muncitoare include în acelaşi timp şi
transmiterea şi cumularea dexterităţii de la o generaţie la alta.12 În ce
măsură capitalistul socoteşte existenţa unei asemenea clase de muncitori
îndemânatici printre condiţiile de producţie care îi aparţin lui, în ce
măsură o consideră ca forma reală de existenţă a capitalului său variabil,
se vede atunci când o criză provoacă temerea unei dispariţii a ei. Se ştie
că în urma războiului civil american şi a crizei de bumbac care l-a
însoţit, cea mai mare parte a muncitorilor din industria bumbacului au
fost aruncaţi în stradă, la Lancashire etc. Din sânul clasei muncitoare, ca
şi din cel al altor pături sociale, s-a cerut ajutorul statului sau o colectă
naţională benevolă pentru a se permite emigrarea «supranumerarilor» în
coloniile engleze sau în Statele Unite. Şi atunci «Times» (din 24 Martie
1863) publică o scrisoare a lui Edmund Potter, fost preşedinte al
Camerei de Comerţ din Manchester. Scrisoarea a fost calificată, cu drept
cuvânt, în Camera Comunelor drept«manifest al fabricanţilor».13 Redăm
aici câteva pasaje caracteristice, în care se vorbeşte în mod deschis
despre titlul de proprietate al capitalului asupra forţei de muncă.
«Li se spune, poate, muncitorilor din industria bumbacului că
numărul lor este prea mare. . . că el trebuie redus poate cu o treime şi că
în acest caz ar apărea o cerere sănătoasă pentru restul de două treimi. . .
Opinia publică cere emigrare. . . Maistrul (adică fabricantul de bumbac)
nu poate să consimtă ca disponibilul său de muncă să fie înlăturat; el
are dreptul să considere acest lucru ca inechitabil şi injust. . . Dacă
emigrarea este sprijinită din fondurile publice, el are dreptul să ceară a fi
ascultat şi chiar să protesteze.» Acelaşi Potter arată apoi cât de utilă este

617
industria bumbacului, cum această industrie «a absorbit — lucru asupra
căruia nu încape îndoială — populaţia din Irlanda şi din districtele
agricole ale Angliei», cât de extraordinare sunt proporţiile pe care ea
le-a luat, cum în anul 1860 ea a acoperit 5/13 din întreg comerţul de
export englez, cum, după câţiva ani, ea va lua o nouă amploare prin
extinderea pieţelor, în special a celei indiene şi prin obţinerea, cu orice
mijloace, «a unui import de bumbac cu câte 6 pence pfundul», care să
acopere toate nevoile. El continuă apoi: «Timpul — un an, doi, poate
trei — va produce cantitatea necesară. . . În acest caz aş pune întrebarea:
Merită această industrie ca să fie conservată? Este convenabil ca
maşinăria (adică maşinile vii de muncă) să fie menţinută intactă şi nu
este oare cea mai mare prostie să ne gândim să renunţăm la ea? Eu
cred că este. Admit că muncitorii nu sunt proprietatea cuiva (,,I allow
that the workers are not a property” ), că ei nu sunt proprietatea nici a
Lancashire-ului, nici a patronilor; dar ei sunt tăria amândurora, ei sunt
forţa intelectuală exersată care nu poate fi înlocuită într-o generaţie;
dimpotrivă, restul maşinăriei, cu care ei lucrează («the mere machinery
which they work»), ar putea în bună parte să fie înlocuită şi
perfecţionată în mod avantajos în răstimp de douăsprezece luni.14
Încurajaţi sau permiteţi ( ! ) emigrarea forţei de muncă; dar ce se va
întâmpla cu capitalistul?» (“Encourage or allow the working power to
emigrate, and what of the capitalist? ” ) Suspinul acesta venit din inimă
aminteşte de mareşalul Kalb.* «.. . Îndepărtaţi crema muncitorilor, şi
capitalul fix se devalorizează în mare măsură, iar capitalul circulant nu
se va expune luptei, cu un disponibil mic de muncă de calitate
inferioară. . . Ni se spune că muncitorii înşişi doresc emigrarea. E foarte
natural ca ei s-o dorească. . . Reduceţi, comprimaţi industria bumbacului
luându-i forţele de muncă (by taking away its working power),
reducându-i cheltuielile de salarii, să zicem deci cu 5 milioane, dar ce se
va întâmpla cu clasa imediat superioară, aceea a micilor negustori? Ce
se va întâmpla cu rentele funciare, cu chiriile locuinţelor ? . . . ce se va
întâmpla cu micul arendaş, cu proprietarul de casă mai înstărit şi cu
proprietarul funciar ? Şi spuneţi-mi acum, dacă un plan poate avea
efecte mai apropiate de sinucidere pentru toate clasele ţării decât acest
plan de slăbire a naţiunii prin exportul celor mai buni muncitori de
fabrică ai săi şi prin devalorizarea unei părţi din capitalul şi din avuţia

618
sa cea mai productivă?» «Eu propun un împrumut de 5 până la 6
milioane, eşalonat pe 2 sau 3 ani, administrat de comisari speciali ataşaţi
administraţiilor de Asistenţă din districtele industriei bumbacului, cu
anumite reglementări legale speciale, cu o oarecare muncă obligatorie,
menită a menţine forţa morală a celor care primesc ajutoarele. . . Poate
să existe oare ceva mai grav pentru proprietarii funciari şi pentru
patroni („can anything be worse for landowners or masters” ) decât ca ei
să renunţe la cei mai buni muncitori ai lor, demoralizând şi indispunând
pe cei rămaşi, printr-o emigrare vastă şi pustiitoare şi prin dispariţia
valorii şi a capitalului într-o provincie întreagă?»
Potter, reprezentantul ales al fabricanţilor de bumbac, distinge
două feluri de «maşinărie», care ambele îi aparţin capitalistului şi din
care unul se află în fabrica sa, iar celălalt locuieşte noaptea şi duminica
în afara fabricii, in cottage. Unul e mort, celălalt trăieşte. Maşinăria
moartă nu numai că se strică şi se devalorizează în fiecare zi, dar o mare
parte din masa ei existentă se învecheşte atât de mult prin efectul
progresului tehnic continuu, încât ea poate fi înlocuită în mod avantajos
prin maşini noi în răstimp de câteva luni. Dimpotrivă, maşinăria vie se
perfecţionează cu cât durează mai mult, cu cât acumulează mai mult în
sine iscusinţa unor întregi generaţii.” Times” îi răspunse magnatului
industrial, între altele, următoarele:
«Domnul E. Potter este atât de impresionat de importanţa
extraordinară şi absolută a patronilor din industria bumbacului, încât,
pentru a conserva această clasă şi pentru a-i perpetua meşteşugul,
intenţionează să închidă o jumătate de milion de muncitori, împotriva
voinţei lor, într-un mare workhouse moral. Merită această industrie ca să
fie conservată? întreabă d-l Potter. Desigur, răspundem noi; prin toate
mijloacele onorabile. Este convenabil ca maşinăria să fie menţinută
intactă? întreabă mai departe d-l Potter. Aici ne oprim. Prin maşinărie
d-l Potter înţelege maşinăria omenească, pentru că el ne asigură că nu
intenţionează să o trateze ca proprietate absolută. Trebuie să
mărturisim că nu considerăm deloc convenabil şi nici măcar posibil ca
maşinăria omenească să fie menţinută intactă, adică închisă şi unsă cu
ulei, până ce va fi nevoie de ea. Maşinăria omenească are
particularitatea de a rugini în timpul inactivităţii sale, oricât aţi unge-o şi
aţi freca-o. Deosebit de aceasta, maşinăria omenească este în stare, după

619
cum tocmai acum ne arată faptele, să dea singură drumul la abur şi să
facă explozie sau să organizeze cine ştie ce dansuri sălbatice prin oraşele
noastre. Poate că, după cum spune d-l Potter, este nevoie de un timp mai
îndelungat pentru reproducerea muncitorilor, dar cu mecanici şi cu bani
peşin vom găsi întotdeauna oameni ai muncii, harnici şi vânjoşi, ca să
facem din ei mai mulţi maiştri de fabrică decât putem utiliza
vreodată. . . D-l Potter ne povesteşte despre o reînviorare a industriei
peste 1, 2 sau 3 ani şi ne cere să nu încurajăm sau să permitem
emigrarea forţei de muncă! El spune că e natural ca muncitorii să
dorească a emigra, dar este de părere că naţiunea trebuie să închidă în
districtele de bumbac această jumătate de milion de muncitori împreună
cu cele 700.000 de suflete ale lor împotriva voinţei lor, să le înfrângă
prin forţă indispoziţia — consecinţă necesară — şi să-şi facă pomană
dându-le întreţinerea, toate acestea în aşteptarea zilei în care patronii din
industria bumbacului ar putea avea din nou nevoie de ei… A sosit
timpul ca marea opinie publică din aceste insule să facă ceva pentru a
salva „această forţă de muncă” de acei care vor să o trateze aşa cum
tratează cărbunii, fierul şi bumbacul» («to save this „working power”
from those who would deal with it as they deal with iron, coal and
cotton.»)
Articolul din «Times» nu a fost decât un jeu d'esprit [un joc
spiritual cu cuvintele]. «Marea opinie publică» era de fapt de părerea
d-lui Potter, după care muncitorii de fabrică sunt anexe mobile ale
fabricilor. Emigrarea lor a fost împiedicată.16 Ei au fost închişi în
«workhouse-ul moral» al districtelor industriei bumbacului şi continuă
să formeze «forţa (the strength) patronilor industriei bumbacului din
Lancashire».
Procesul de producţie capitalist reproduce aşadar, prin propria
sa efectuare, separarea dintre forţa de muncă şi condiţiunile muncii. Cu
aceasta el reproduce şi permanentizează condiţiunile exploatării
muncitorului. El îl sileşte în continuu pe muncitor să-şi vândă forţa de
muncă pentru a putea trăi şi îi dă într-una capitalistului posibilitatea de a
o cumpăra pentru a se îmbogăţi.17 Nu mai este întâmplarea aceea care
pune faţă în faţă pe piaţa de mărfuri pe capitalist şi pe muncitor în
calitate de cumpărător şi de vânzător. Este necesitatea procesului însuşi
care, în mod continuu, îl aruncă pe unul îndărăt pe piaţa de mărfuri în

620
calitate de vânzător al forţei sale de muncă şi care transformă întruna
produsul lui propriu în mijloc de cumpărare al celuilalt. De fapt
muncitorul aparţine capitalului înainte de a i se vinde lui. Servitudinea
sa economică18 este în acelaşi timp realizată şi ascunsă prin reînnoirea
periodică a vânzării propriei sale persoane, prin schimbarea patronilor
săi individuali şi prin oscilaţia în preţul de piaţă al muncii.19
Procesul de producţie capitalist, privit în ansamblu, cu alte
cuvinte ca proces de reproducţie, nu produce aşadar numai marfă, numai
plusvaloare; el produce şi reproduce însuşi raportul de capital, pe
capitalist de o parte, pe muncitorul salariat de altă parte.20

NOTE:
1
«Cei bogaţi, care consumă produsele muncii altora, le obţin numai prin acte de schimb
(cumpărări de mărfuri)... Se pare deci că ei sunt expuşi unei secătuiri apropiate a
fondurilor lor de rezervă... Dar în orânduirea socială avuţia a obţinut capacitatea de a se
reproduce prin muncă străină... Avuţia livrează, ca şi munca şi prin muncă, un fruct
anual, care poate fi distrus în fiecare an fără ca bogatul să devină mai sărac. Fructul
acesta este venitul care provine din capital.» (Sismondi: “Nouveaux Principes etc.”, vol.
I, pag. 81, 82.)
2
«Salariile, ca şi profiturile, trebuie considerate ambele ca o parte a produsului finit.»
(Ramsay: «An Essay on the Distribution of Wealth», pag. 142.) «Partea din produs,
care îi revine muncitorului sub formă de salariu.» (J. Mill: «Elements of Political
Economy trad. de Parissot», Paris 1823, pag. 34.)
3
«Dacă se întrebuinţează capital pentru a se avansa salariile muncitorilor, acest capital
nu adaugă nimic fondurilor de întreţinere a muncii.»(Cazenove, într-o notă la ediţia
lucrării lui Malthus: «Definitions in Political Economy», Londra 1853, pag. 22.)
4
«Nici măcar pe un sfert al pământului mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor nu le
sunt avansate de către capitalişti.» (Richard Jones: «Textbook of Lectures on the
Political Economy of Nations», Hertford 1852, pag. 36.)
4a
«Cu toate că muncitorului manufacturier i se avansează salariul de către patronul său,
el nu-i pricinuieşte în realitate acestuia nicio cheltuială, valoarea acestui salariu fiind de
regulă reprodusă, împreună cu un profit, în valoarea mărită a obiectului asupra căruia
munca a fost întrebuinţată.» (A. Smith: «Wealth of Nations», cartea I-a, cap. III [vol. II,
pag. 355].)
5
«Aceasta este o proprietate cu totul remarcabilă a consumaţiei productive. Ceea ce se
consumă în mod productiv, este capital şi devine capital prin consumaţie.» (James Mill:
«Elements of Political Economy», pag. 242.) J. Mill nu a reuşit însă să pătrundă această
«proprietate cu totul remarcabilă».
6
«Este adevărat că introducerea manufacturii duce la utilizarea multor săraci, dar ei nu
încetează de a fi săraci, iar continuarea manufacturii produce şi mai mulţi.» («Reasons

621
for a limited Exportation of Wool», Londra 1677, pag. 19) «Arendaşul (farmer) susţine
astfel, în mod absurd, că el îi întreţine pe săraci. În realitate ei sunt întreţinuţi în
mizerie.» («Reasons for the late Increase of the Poor Rates: or a comparative view of the
prices of labour and provisions», Londra 1777, pag. 31.)
7
Rossi nu ar fi pus atâta patetism în declamaţiile sale în jurul acestui punct, dacă ar fi
pătruns într-adevăr misterul aşa zisei «productive consumption».
8
” Muncitorii din minele Americii de Sud, a căror muncă zilnică (cea mai grea, poate,
din lume) constă în aceea din a scoate la suprafaţă o cantitate de minereu în greutate de
180-200 pfunzi, ducând-o în spinare de la o adâncime de 450 picioare, nu mai trăiesc
decât din pâine şi din fasole; ei ar prefera să mănânce numai pâine, dar stăpânii lor, care
au constatat că, mâncând numai pâine, ei nu pot să muncească atât de bine, îi tratează
ca pe nişte cai şi-i silesc să mănânce fasole; într-adevăr, fasolea este relativ mult mai
bogată în fosfat de calciu decât pâinea.” (Liebig: “Die Chemie in ihrer Anwendung auf
Agrikultur und Physiologie”, partea I-a, pag.194, notă.)
9
James Mill:” Elements of Political Economy”, pag. 238 şi urm.
10
«Dacă preţul muncii ar spori atât de mult încât, cu toată sporirea capitalului, nu s-ar
putea utiliza muncă mai multă, eu aş spune că asemenea sporire a capitalului este con-
sumată în mod neproductiv.» (Ricardo: «Principles of Political Economy», pag. 163.)
11
«Singura consumaţie productivă în sensul propriu al cuvântului este consumaţia sau
distrugerea de avuţii (e vorba de consumul mijloacelor de producţie) de către capitalişti
în vederea reproducţiei... Muncitorul... este un consumator productiv pentru persoana
care îl utilizează şi pentru stat, dar, strict vorbind, nu pentru sine însuşi.»(Malthus:
«Definitions etc.», pag. 30.)
12
«Singurul lucru despre care se poate spune că este acumulat şi pregătit de mai înainte,
este dexteritatea muncitorului... Acumularea şi îngrămădirea de muncă îndemânatică,
această operaţiune care e cea mai importantă, se efectuează, în ce priveşte marea masă a
muncitorilor, fără vreun capital.» (Hodgskin: «Labour Defended against the claims of
Capital», pag. [12] 13.)
13
«Această scrisoare poate fi privită ca manifest al fabricanţilor.» (Ferrand, Moţiune
asupra lipsei de bumbac, şedinţa Camerei Comunelor din 27 Aprilie 1863.)
14
Ne reamintim că acelaşi capital cântă pe altă strună în împrejurări normale, atunci
când e vorba să reducă salariul. În acest caz «maiştrii» declară la unison (vezi secţiunea
a patra, nota 188, pag. 390): «Muncitorii de fabrică ar trebui să-şi aducă aminte că
munca lor este în realitate o muncă specială de calitate foarte redusă; că nicio altă muncă
nu poate fi învăţată mai uşor şi nu este plătită mai bine, dacă se ţine seama de calitatea
ei, că niciuna nu poate fi însuşită într-un timp atât de scurt şi într-o măsură atât de mare
printr-o scurtă instruire chiar şi a celui mai puţin pregătit. Maşinile patronului (care,
cum ni se spune acum, pot fi perfecţionate şi înlocuite în mod avantajos în răstimp de 12
luni) joacă de fapt un rol cu mult mai important în domeniul producţiei decât munca şi
iscusinţa muncitorului (acum nici în 30 de ani ele nu pot fi înlocuite), care se poate
câştiga printr-o învăţătură de 6 luni şi pe care o poate învăţa orice argat de la ţară.»
* În ediţia franceză (Paris 1873), această frază are următoarea formă: “Suspinul acesta
venit din inimă aminteşte de strigătul din 1792: Dacă nu vor mai fi curtezani, ce se va
întâmpla cu peruchierul?” — N. T.
15
«Times», 24 Martie 1863.

622
16
Parlamentul n-a votat niciun ban pentru emigrare, ci numai legi care dădeau munici-
palităţilor posibilitatea să menţină pe muncitori între viaţă şi moarte, sau să-i exploateze
fără să le plătească salarii normale. Dimpotrivă, atunci când, cu trei ani mai târziu,
izbucni o epizootie a bovinelor, parlamentul rupse în mod brusc chiar şi eticheta
parlamentară şi, cât ai clipi din ochi, votă milioane pentru despăgubirea milioanelor de
mari proprietari de pământuri, ai căror arendaşi se despăgubiră şi aşa prin ridicarea
preţurilor cărnii. Urletele bestiale ale proprietarilor funciari cu ocazia deschiderii
parlamentului în 1866 dovediră că nu trebuie să fii hindus ca să adori vaca Sabala şi nici
Jupiter ca să te transformi în bou.
17
«Muncitorul cerea mijloace de subzistenţă pentru a trăi, patronul cerea muncă pentru a
câştiga (pour gagner).» (Sismondi: «Nouveaux Principes d'Economie Politique», pag.
91.)
18
O formă rurală grosolană a acestei servitudini există în comitatul Durham. Acesta e
unul din puţinele comitate în care împrejurările nu-i asigură arendaşului un titlu de
proprietate exclusiv asupra lucrătorilor agricoli cu ziua. Industria minieră le dă acestora
posibilitatea să aleagă. Din această cauză arendaşul ia în arendă aici, prin excepţie de la
regulă, numai terenuri pe care se află case pentru muncitori. Chiria pentru casă formează
o parte a salariului. Aceste case se numesc «hind's houses» [case de muncitori agricoli].
Ele sunt închiriate muncitorilor cu anumite obligaţii cu caracter feudal printr-un contract
care se numeşte «bondage» (servitudine) şi îl obligă, de pildă, pe muncitor ca pentru
timpul cât lucrează în altă parte să trimită în locul său pe fiica sa sau pe altcineva.
Muncitorul însuşi se numeşte bondsman, şerb. Acest raport arată şi un aspect cu totul
nou al consumaţiei individuale a muncitorului în calitatea ei de consumaţie pentru
capital, adică de consumaţie productivă: «E demn de remarcat faptul că înseşi
excrementele acestui bondsman contează printre prestaţiile către stăpânul său, care
calculează totul... Arendaşul nu permite în întreaga împrejurime niciun alt closet decât al
său şi nu admite în această privinţă nicio micşorare a drepturilor lui de suzeranitate.»
(«Public Health, VII. Rep. 1864», pag. 188.)
19
Ne amintim că la munca copiilor etc. dispare chiar şi formalitatea vânzării propriei
persoane.
20
«Capitalul presupune munca salariată, munca salariată presupune capitalul. Ele se
condiţionează reciproc, se creează reciproc. Un muncitor dintr-o fabrică de bumbac pro-
duce oare numai stofe de bumbac? Nu, el produce capital. El produce valori, care, la
rândul lor, sunt întrebuinţate ca să-i comande munca şi să-i servească la crearea de valori
noi.» (Karl Marx: «Lohnarbeit und Kapital» în «Neue Rheinische Zeitung», Nr. 266 din
7 Aprilie 1849.) Articolele publicate sub acest titlu în «Neue Rheinische Zeitung» sunt
fragmente din prelegerile pe care le-am ţinut despre această temă în anul 1847 la
Asociaţia Muncitorilor Germani din Bruxelles şi a căror tipărire a fost întreruptă de
Revoluţia din Februarie.

623
 Capitolul douăzecişidoi
TRANSFORMAREA PLUSVALORII ÎN CAPITAL

1 . Proces de producţie capitalist pe scară lărgită. Transformarea

legilor de proprietate ale producţiei de mărfuri în legi ale aproprierii
capitaliste

Mai înainte am avut să cercetăm modul în care plusvaloarea se

naşte din capital; acum avem să cercetăm modul în care capitalul se
naşte din plusvaloare. Utilizarea plusvalorii în calitate de capital, adică
retransformarea plusvalorii în capital, se numeşte acumulare a
capitalului.21
Să cercetăm acest proces mai întâi din punctul de vedere al
capitalistului individual. Să presupunem, de pildă, că un filator a avansat
un capital de 10.000 l. st., din care patru cincimi în bumbac, maşini etc.,
iar ultima cincime în salariu. Să mai presupunem că el produce 240.000
pfunzi de fire anual, în valoare de 12.000 l. st. Dacă rata plusvalorii este
de 100%, plusvaloarea se află concretizată în plusprodusul sau produsul
net de 40.000 pfunzi de fire, o şesime din produsul brut, în valoare de
2.000 l. st., care va fi realizată prin vânzare. O sumă de valoare de 2.000
l. st. este o sumă de valoare de 2.000 l. st. Nici mirosul şi nici aspectul
acestor bani nu trădează că ei constituie plusvaloare. Caracterul de
plusvaloare al unei valori arată cum a ajuns ea la proprietarul ei; nu
modifică însă nimic în natura valorii sau a banilor.
Pentru a transforma suma adiţională de 2.000 l. st. în capital şi
presupunând că toate celelalte împrejurări rămân neschimbate,
proprietarul de filatură va avansa deci patru cincimi din ea cu
cumpărarea de bumbac etc. şi o cincime cu cumpărarea de noi muncitori
filatori, care vor găsi pe piaţă mijloacele de subzistenţă a căror valoare
el le-a avansat-o. Noul capital de 2.000 l. st. funcţionează astfel în
filatură şi aduce şi el, la rândul lui, o plusvaloare de 400 l. st.
Valoarea capitalului a fost avansată la început sub formă de

624
bani; plusvaloarea există, dimpotrivă, din capul locului ca valoare a unei
părţi determinate a produsului brut. Atunci când acesta e vândut,
transformat în bani, valoarea capitalului reia forma sa iniţială, dar
plusvaloarea îşi modifică forma iniţială de existenţă. Din acest moment
însă valoarea capitalului şi plusvaloarea sunt amândouă sume de bani, şi
retransformarea lor în capital se efectuează într-un mod cu totul identic.
Ambele aceste sume capitalistul le învesteşte cumpărând mărfuri care îi
dau posibilitatea de a reîncepe confecţionarea articolului său, şi anume
de data aceasta pe scară lărgită. Dar pentru a cumpăra aceste mărfuri, el
trebuie să le găsească pe piaţă.
Firele sale proprii circulă numai pentru că el îşi aduce produsul
său anual pe piaţă, aşa cum procedează şi toţi ceilalţi capitalişti cu
mărfurile lor. Dar înainte de a fi venit pe piaţă, ele se aflaseră deja în
fondul anual de producţie, adică în masa totală a obiectelor de tot felul
în care se transformă în cursul anului suma totală a capitalurilor
individuale, deci capitalul social total, şi din care fiecare capitalist
individual nu are în mână decât o parte aliquotă. Operaţiunile de pe
piaţă nu fac decât să efectueze schimbul componentelor individuale ale
producţiei anuale, să le transmită dintr-o mână într-alta, dar ele nu pot
nici să mărească producţia totală a anului, nici să modifice natura
obiectelor produse. Prin urmare, întrebuinţarea care i se poate da produ-
sului total anual depinde de propria sa compoziţie, nicidecum însă de
circulaţie.
În primul rând producţia anuală trebuie să livreze toate acele
obiecte (valori de întrebuinţare) cu care urmează să se înlocuiască
elementele materiale ale capitalului consumate în cursul anului. După
scăderea acestora rămâne produsul net sau plusprodusul în care se află
concretizată plusvaloarea. Şi din ce constă acest plusprodus? Poate din
obiecte destinate satisfacerii nevoilor şi plăcerilor clasei capitaliste, care
intră deci în fondul ei de consumaţie? Dacă aceasta ar fi tot,
plusvaloarea ar fi irosită până la ultimele ei rămăşiţe şi nu ar avea loc
decât reproducţie simplă.
Pentru acumulare, este nevoie ca o parte a plusprodusului să fie
transformată în capital. Dar, fără ca să se întâmple minuni, numai acele
lucruri pot fi transformate în capital care sunt utilizabile în procesul de
muncă, adică mijloacele de producţie, şi, în al doilea rând, lucrurile din

625
care muncitorul poate să se întreţină, adică mijloacele de subzistenţă.
Prin urmare, o parte a supramuncii anuale trebuie să fi fost întrebuinţată
pentru confecţionarea de mijloace de producţie şi de subzistenţă
suplimentare, întrecând cantitatea care a fost necesară pentru înlocuirea
capitalului avansat. Într-un cuvânt: plusvaloarea poate fi transformată în
capital numai pentru că plusprodusul a cărui valoare este, conţine deja
elementele materiale ale unui capital nou.21a
Dar pentru a face ca aceste elemente să funcţioneze în fapt drept
capital, clasa capitaliştilor are nevoie de un supliment de muncă. Pentru
ca exploatarea muncitorilor deja utilizaţi să nu crească nici din punct de
vedere extensiv, nici din punct de vedere intensiv, trebuie angajate forţe
de muncă suplimentare. Mecanismul producţiei capitaliste a avut grijă şi
de acest lucru, prin aceea că reproduce clasa muncitoare ca o clasă
dependentă de salariu, al cărei salariu obişnuit ajunge pentru a-i asigura
nu numai întreţinerea, dar şi înmulţirea. Aceste forţe de muncă
suplimentare, pe care clasa muncitoare i le pune la dispoziţie în fiecare
an, la diferite vârste, capitalul nu are decât să le încorporeze mijloacelor
de producţie suplimentare care sunt conţinute deja în producţia anuală,
şi transformarea plusvalorii în capital e gata. Privită concret, acumularea
nu este nimic altceva decât reproducţia capitalului pe scară progresivă.
Mişcarea ciclică a reproducţiei simple se modifică şi se transformă,
după expresia lui Sismondi, în spirală.21b
Să ne întoarcem acum la exemplul nostru. E vechea poveste:
Avram l-a născut pe Isac, Isac l-a născut pe Iacob etc. Capitalul iniţial
de 10.000 l. st. aduce o plusvaloare de 2.000 l. st., care e capitalizată.
Capitalul nou de 2.000 l . st. aduce o plusvaloare de 400 l. st.; aceasta,
capitalizată şi ea, adică transformată într-un al doilea capital
suplimentar, aduce o nouă plusvaloare de 80 l. st. etc.
Facem abstracţie aici de partea de plusvaloare pe care o
consumă capitalistul. Tot aşa nu ne interesează pentru moment
chestiunea dacă noile capitaluri sunt adăugate capitalului iniţial sau sunt
separate de el pentru valorificare independentă; dacă ele sunt utilizate de
acelaşi capitalist care le-a acumulat sau dacă acesta le trece altora.
Numai că nu trebuie să uităm că alături de capitalurile nou formate,
capitalul iniţial continuă să se reproducă şi să producă plusvaloare, şi că
acest lucru se aplică şi fiecăruia din capitalurile acumulate în raport cu

626
capitalul suplimentar produs de el.
Capitalul iniţial s-a format prin avansarea a 10.000 l. st. De
unde le are posesorul lor ? Din munca sa proprie şi din aceea a
strămoşilor săi răspund într-un singur glas purtătorii de cuvânt ai
economiei politice,210 şi presupunerea lor pare într-adevăr singura
conformă cu legile producţiei de mărfuri.
Cu totul altfel stau lucrurile cu capitalul suplimentar de 2.000 l.
st. Modul în care el a luat naştere îl cunoaştem cu precizie. El e
plusvaloare capitalizată. Din capul locului el nu conţine niciun singur
atom de valoare care să nu-şi aibă originea în muncă străină neplătită.
Mijloacele de producţie cărora forţa de muncă adiţională le este
încorporată, ca şi mijloacele de subzistenţă din care ea se întreţine, nu
sunt nimic altceva decât părţi integrante ale plusprodusului, ale
tributului pe care clasa capitaliştilor îl smulge în fiecare an clasei
muncitoare. Dacă cea dintâi cumpără de la cea de a doua, cu o parte a
tributului, forţă de muncă adiţională, chiar cu preţul ei plin, astfel că
echivalent se schimbă contra echivalent — procedeul este tot procedeul
vechi al cuceritorului care cumpără mărfuri de la cei învinşi cu banii lor
proprii, jefuiţi de la ei.
Dacă noul capital dă de lucru propriului său producător, acesta
trebuie în primul rând să continue valorificarea capitalului iniţial şi, spre
deosebire de aceasta, să răscumpere fructele muncii sale anterioare cu
mai multă muncă decât au costat. Dacă privim operaţiunea ca o
tranzacţie între clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare, lucrurile nu se
modifică deloc prin aceea că cu munca neplătită a muncitorilor utilizaţi
până acum se utilizează muncitori suplimentari. Capitalistul transformă
poate şi capitalul suplimentar într-o maşină care îl aruncă în stradă pe
producătorul acestui capital suplimentar şi îl înlocuieşte cu câţiva copii.
În toate cazurile clasa muncitoare a creat prin supramunca ei din anul
acesta capitalul care va utiliza în anul viitor muncă suplimentară.22 Iată
ce se numeşte: a produce capital prin capital.
Condiţia acumulării primului capital suplimentar de 2.000 l. st.
a fost o sumă de valoare de 10.000 l. st., avansată de capitalist şi
aparţinându-i acestuia în virtutea” muncii sale iniţiale”. Condiţia celui
de al doilea capital suplimentar, de 400 l. st., nu este, dimpotrivă, nimic
altceva decât acumularea anterioară a celui dintâi, a celor 2.000 l. st., a

627
căror plusvaloare capitalizată este. Proprietatea asupra muncii neplătite
trecute apare acum ca singura condiţie pentru aproprierea prezentă de
muncă neplătită vie în proporţie mereu crescândă. Cu cât capitalistul a
acumulat mai mult, cu atât mai mult poate el acumula.
În măsura în care plusvaloarea din care constă capitalul
suplimentar Nr. I a fost rezultatul cumpărării forţei de muncă cu o parte
a capitalului iniţial, o cumpărare care corespunde legilor schimbului de
mărfuri şi care, privită din punct de vedere juridic, nu presupune, de
partea muncitorului, nimic altceva decât libera dispoziţie asupra
propriilor sale facultăţi, iar de partea posesorului de bani sau de mărfuri,
libera dispoziţie asupra valorilor care îi aparţin; în măsura în care
capitalul suplimentar Nr. II etc. nu este decât un rezultat al capitalului
suplimentar Nr. I, deci o consecinţă a acelui raport iniţial, în măsura în
care fiecare tranzacţiune în parte corespunde în mod continuu legii
schimbului de mărfuri, capitalistul cumpărând întruna forţa de muncă,
iar muncitorul vânzând-o întruna — şi, să presupunem, chiar la valoarea
lor reală — este evident că legea aproprierii, sau, cu alte cuvinte, legea
proprietăţii private, întemeiată pe producţia şi pe circulaţia de mărfuri,
se transformă prin propria sa dialectică interioară, inevitabilă, tocmai
în contrariul său. Schimbul de echivalenţe, care a apărut drept primă
operaţiune, s-a întors în aşa mod încât schimbul se face numai în
aparenţă, întrucât în primul rând partea de capital schimbată contra
forţei de muncă nu este ea însăşi decât o parte a produsului muncii
străine apropriate fără echivalent, iar în al doilea rând această parte de
capital nu trebuie numai înlocuită de producătorul ei, muncitorul, dar
trebuie înlocuită adăugându-i-se un surplus nou. Raportul schimbului
dintre capitalist şi muncitor devine deci o simplă aparenţă, proprie
procesului de circulaţie, simplă formă, care este străină de conţinutul
însuşi şi nu face decât să-l mistifice. Cumpărarea şi vânzarea continuă
de forţă de muncă este forma. Conţinutul este: capitalistul schimbă
continuu o parte a muncii străine gata materializate, pe care, neîncetat,
şi-o însuşeşte fără echivalent, contra altei cantităţi, mai mari, de muncă
străină vie. La început dreptul de proprietate ne-a apărut ca întemein-
du-se pe muncă proprie. Aşa trebuia să presupunem cel puţin, întrucât
faţă în faţă îşi stau posesori de mărfuri egali în drepturi, iar mijlocul de
a-şi însuşi o marfă străină este numai înstrăinarea propriei mărfi, care nu

628
poate fi confecţionată decât prin muncă. Acum, proprietatea apare, ca
fiind, de partea capitalistului, dreptul de a-şi însuşi muncă străină
neplătită sau produsul ei, iar de partea muncitorului, imposibilitatea de
a-şi însuşi propriul său produs. Separarea dintre proprietate şi muncă
devine consecinţa necesară a unei legi care în aparenţă pornea de la
identitatea lor.23
Oricât s-ar părea deci că modul de apropriere capitalist loveşte
în legile iniţiale ale producţiei de mărfuri, el nu are totuşi nicidecum
originea în violarea acestor legi, ci, dimpotrivă, în observarea lor. O
scurtă privire retrospectivă asupra succesiunii de faze ale evoluţiei, al
căror punct final este acumularea capitalistă, ne va ilustra încă o dată
acest lucru.
În primul rând, am văzut că transformarea iniţială a unei sume
de valoare în capital s-a efectuat în totul conform cu legile schimbului.
Unul din contractanţi îşi vinde forţa de muncă, celălalt o cumpără.
Primul primeşte valoarea mărfii sale, a cărei valoare de întrebuinţare —
munca — este înstrăinată, în modul acesta, către cel de al doilea. Acesta
transformă acum mijloace de producţie care îi aparţin, cu ajutorul
muncii care îi aparţine de asemeni, într-un produs nou, care de asemeni
îi aparţine de drept.
Valoarea acestui produs cuprinde: în primul rând, valoarea
mijloacelor de producţie utilizate. Munca utilă nu poate consuma aceste
mijloace de producţie fără a transmite valoarea lor asupra produsului
nou; dar pentru a putea fi vândută, forţa de muncă trebuie să fie în stare
să livreze muncă utilă în ramura industrială în care ea urmează a fi
întrebuinţată.
Valoarea produsului nou mai cuprinde apoi: echivalentul valorii
forţei de muncă şi o plusvaloare. Şi anume din cauză că forţa de muncă
vândută pentru un anumit interval de timp, o zi, o săptămână etc.,
posedă mai puţină valoare decât creează întrebuinţarea ei în acest
interval de timp. Dar muncitorului i s-a plătit valoarea de schimb a forţei
sale de muncă şi el i-a înstrăinat astfel valoarea de întrebuinţare, aşa
cum se întâmplă la fiecare cumpărare şi vânzare.
Faptul că această marfă specială care este forţa de muncă are
valoarea de întrebuinţare particulară de a livra muncă, deci de a crea
valoare, nu poate să aducă atingere legii generale a producţiei de

629
mărfuri. Dacă deci suma de valoare avansată sub formă de salariu nu se
regăseşte în produs doar pur şl simplu, ci se regăseşte sporită cu o
plusvaloare, acest fapt nu se explică prin aceea că vânzătorul a fost
înşelat, căci acesta a primit doar valoarea mărfii sale, ci prin simpla
consumare a mărfii sale de către cumpărător.
Legea schimbului cere ca numai valorile de schimb ale
mărfurilor date una în locul alteia să fie egale. Cât despre valorile lor de
întrebuinţare, ea cere chiar din capul locului ca ele să fie diferite şi nu
are nimic de-a face cu consumarea lor, care începe abia după ce
tranzacţia a fost încheiată şi executată.
Transformarea iniţială a banilor în capital se efectuează deci în
conformitatea cea mai perfectă cu legile economice ale producţiei de
mărfuri şi cu dreptul de proprietate care derivă din ele. Cu toate acestea,
ea are drept urmare:
1. că produsul îi aparţine capitalistului şi nu muncitorului;
2. că valoarea acestui produs cuprinde afară de valoarea capita-
lului avansat o plusvaloare, care pe muncitor l-a costat muncă, dar pe
capitalist nu l-a costat nimic şi care devine totuşi proprietate legitimă a
capitalistului;
3. că muncitorul şi-a conservat forţa de muncă şi poate să o
vândă din nou, dacă găseşte un cumpărător.
Reproducţia simplă nu este decât repetarea periodică a acestei
prime operaţiuni; de fiecare dată banii se transformă iarăşi în capital.
Legea nu este deci violată; dimpotrivă, ea găseşte doar ocazia de a se
manifesta în mod permanent. «Mai multe acte de schimb consecutive
fac ca cel din urmă să fie doar reprezentantul celui dintâi.» (Sismondi:
«Nouveaux Principes etc.», pag. 70.)
Şi, cu toate acestea, am văzut că reproducţia simplă este
suficientă pentru a imprima acestei prime operaţiuni — în măsura în
care este concepută ca fenomen izolat — un caracter cu totul schimbat.
«Dintre aceia care îşi împart între ei venitul naţional, unii (muncitori)
câştigă în fiecare an prin muncă nouă un drept nou asupra lui, ceilalţi
(capitaliştii) şi-au câştigat de mai înainte prin muncă iniţială un drept
permanent asupra lui.» (Sismondi, ibid., pag. [110] 111.) Se ştie că
tărâmul muncii nu este singurul pe care primogenitura face minuni.
Nu are, de altfel, nicio importanţă dacă reproducţia simplă este

630
înlocuită cu reproducţia pe scară lărgită, cu acumularea. În cazul celei
dintâi, capitalistul risipeşte întreaga plusvaloare, iar în cazul celei de a
doua el îşi dovedeşte virtuţile civice, consumând numai o parte şi
transformând restul în bani.
Plusvaloarea este proprietatea lui; ea nu a aparţinut niciodată
altcuiva. Dacă el o avansează pentru producţie, el face, ca şi în ziua în
care a păşit pentru prima dată pe piaţă, avansuri din propriul său fond.
Că acest fond provine de data aceasta din munca neplătită a muncitorilor
săi, nu schimbă lucrurile cu absolut nimic. Dacă muncitorul B este
utilizat cu ajutorul plusvalorii pe care a produs-o muncitorul A, în
primul rând A a livrat această plusvaloare fără ca să i se fi scăzut un
singur ban din preţul just al mărfii sale, şi în al doilea rând această
chestiune nu-l priveşte deloc pe B. Ceea ce cere B şi ceea ce are dreptul
să ceară, este ca să i se plătească de către capitalist valoarea forţei sale
de muncă. «Amândoi au câştigat; muncitorul pentru că i-au fost
avansate fructele muncii sale (mai just: ale muncii neplătite a altor
muncitori), înainte ca ea să fi fost efectuată (mai just: înainte ca propria
sa muncă să fi adus fructe); întreprinzătorul (le maître), pentru că munca
lucrătorului său valorează mai mult decât salariul lui” (mai just: a
produs mai multă valoare decât aceea a salariului lui). (Sismondi, ibid.,
pag. 135.)
E drept că lucrurile arată cu totul altfel atunci când privim
producţia capitalistă în fluxul neîntrerupt al reînnoirii sale şi
considerăm, în locul capitalistului individual şi al muncitorului
individual, totalitatea, clasa capitaliştilor, şi în faţa ei clasa muncitoare.
În modul acesta am aplica însă un etalon care este cu totul străin
producţiei de mărfuri.
În producţia de mărfuri nu se întâlnesc faţă în faţă decât
vânzătorul şi cumpărătorul, independenţi unul de altul. Raporturile lor
reciproce se sfârşesc în ziua scadenţei contractului încheiat între ei.
Dacă tranzacţia se repetă, acest lucru se întâmplă în urma unui contract
nou, care nu are nimic de-a face cu cel anterior şi la care numai
întâmplarea face ca acelaşi cumpărător să se întâlnească cu acelaşi
vânzător.
Dacă este vorba deci să judecăm producţia de mărfuri sau un
fenomen care face parte din ea după propriile ei legi economice, fiecare

631
act de schimb trebuie privit pentru sine, în afara oricărei conexiuni cu
actul de schimb care l-a precedat, sau cu cel care îi urmează. Şi întrucât
cumpărările şi vânzările se încheie numai între indivizi izolaţi, este
inadmisibil să căutăm în ele relaţii între clase sociale întregi.
Oricât de lungă ar fi seria reproducţiilor periodice şi a
acumulărilor premergătoare prin care a trecut capitalul care funcţionează
astăzi, el îşi păstrează întotdeauna ingenuitatea sa iniţială. Atâta timp cât
la fiecare act de schimb — luat în parte — sunt observate legile
schimbului, modul de apropriere poate suferi o răsturnare totală fără a
atinge în niciun fel dreptul de proprietate care este conform cu producţia
de mărfuri. Acelaşi drept se află în fiinţă atunci când, la început,
produsul îi aparţine producătorului şi acesta, schimbând echivalent
contra echivalent, nu se poate îmbogăţi decât prin muncă proprie, şi
atunci când, în perioada capitalistă, avuţia socială devine, într-o măsură
din ce în ce mai mare, proprietate a acelora care sunt în stare să-şi
însuşească în mod necontenit munca neplătită a altora.
Acest rezultat devine inevitabil atunci când forţa de muncă este
vândută în mod liber ca marfă de către muncitor. Dar tot din acest
moment abia, producţia de mărfuri se generalizează şi devine o formă
tipică de producţie; din acest moment abia, fiecare produs este
confecţionat din capul locului pentru vânzare şi orice avuţie produsă
trece prin circulaţie. Abia atunci când are la temelie munca salariată,
producţia de mărfuri se impune societăţii întregi; dar tot din acest
moment abia, ea îşi dezvoltă toate posibilităţile ascunse. A spune că
apariţia muncii salariate falsifică producţia de mărfuri, înseamnă a spune
că, dacă vrea să rămână nefalsificată, producţia de mărfuri nu are voie să
se dezvolte. În aceeaşi măsură în care, dezvoltându-se după propriile
sale legi imanente, ea se transformă în producţie capitalistă, în aceeaşi
măsură legile de proprietate ale producţiei de mărfuri se transformă în
legi ale aproprierii capitaliste.24
Am văzut că chiar şi la reproducţia simplă orice capital avansat,
oricum ar fi fost câştigat la început, se transformă în capital acumulat
sau plusvaloare capitalizată. Dar, în general, în cursul producţiei orice
capital iniţial avansat devine o mărime care dispare (magnitudo
evanescens, în sens matematic), în comparaţie cu capitalul acumulat în
mod direct, adică cu plusvaloarea sau plusprodusul retransformat în

632
capital, indiferent dacă acesta funcţionează în mâna care l-a acumulat
sau în altă mână. Economia politică prezintă deci în general capitalul ca
“avuţie acumulată” (plusvaloare sau venit transformat) «care este
utilizată din nou pentru producerea de plusvaloare»,25 sau pe capitalist
ca «posesor al plusprodusului».26 Aceeaşi concepţie, dar într-o formă
schimbată, se găseşte în expresia după care orice capital existent ar fi
dobândă acumulată sau capitalizată, căci dobânda nu este decât o
fracţiune a plusvalorii.27

2. Concepţia greşită a economiei politice despre reproducţia pe scară

lărgită

Înainte de a proceda acum la câteva determinări mai detailate

ale acumulării, adică ale retransformării plusvalorii în capital, trebuie să
înlăturăm un echivoc căruia i-a dat naştere economia clasică.
Aşa cum mărfurile pe care capitalistul le cumpără pentru
consumul său propriu cu o parte a plusvalorii nu-i servesc ca mijloace
de producţie şi de valorificare, tot astfel nici munca pe care el o cumpără
pentru satisfacerea necesităţilor sale naturale şi sociale nu este muncă
productivă. În loc să transforme plusvaloarea în capital prin cumpărarea
mărfurilor şi a muncii, el o consumă sau o cheltuieşte, dimpotrivă, sub
formă de venit al său. Împotriva concepţiei vechii aristocraţii, concepţie
care, după cum spune Hegel pe drept cuvânt, «constă în consumarea a
ceea ce există» şi se exteriorizează mai ales prin luxul unor servicii de
ordin personal, pentru economia burgheză era de importanţă decisivă ca
să proclame acumularea capitalului ca primă îndatorire cetăţenească şi
să predice fără încetare: nu poţi acumula dacă îţi mănânci tot venitul, în
loc să întrebuinţezi o parte importantă a lui pentru a angaja muncitori
productivi suplimentari, care aduc un venit mai mare decât costă ei. Pe
de altă parte, ea avea să polemizeze împotriva prejudecăţii populare,
care confundă producţia capitalistă cu tezaurizarea28 şi crede, din această
cauză, că avuţia acumulată este o avuţie care e sustrasă distrugerii în
forma sa naturală, deci consumului, sau care este salvată din circulaţie.
A opri banii de a intra în circulaţie, ar fi exact contrariul valorificării lor
sub formă de capital, iar acumularea de mărfuri în vederea tezaurizării
ar fi o prostie curată.28a Acumularea de mărfuri în cantităţi mari este

633
rezultatul unei stagnări a circulaţiei sau al supraproducţiei.29 E drept că
în concepţia populară se confundă, pe de o parte, imaginea bunurilor
care sunt îngrămădite în fondul de consumaţie al celor bogaţi şi care se
consumă cu încetul, şi, pe de altă parte, formarea de provizii, un
fenomen care ţine de toate modurile de producţie şi asupra căruia vom
insista un moment atunci când vom analiza procesul de circulaţie.
Până aici economia clasică are deci dreptate dacă subliniază ca
un moment caracteristic al procesului de acumulare consumarea
plusprodusului de către muncitori productivi şi nu de către muncitori
neproductivi. Dar aici începe şi eroarea ei. A. Smith a introdus moda de
a prezenta acumularea ca simplă consumare a plusprodusului de către
muncitori productivi, adică de a prezenta capitalizarea plusvalorii ca
simplă transformare a sa în forţă de muncă. Să-l ascultăm, de pildă, pe
Ricardo: «Trebuie să înţelegem că toate produsele unei ţări sunt
consumate; dar există cea mai mare deosebire ce se poate închipui între
consumarea lor de către acei care reproduc o valoare nouă şi
consumarea lor de către acei care nu reproduc o asemenea valoare nouă.
Dacă spunem că se economiseşte venit care e adăugat capitalului, vrem
să spunem prin aceasta că acea parte a venitului despre care se spune
că se adaugă capitalului este consumată de muncitori productivi şi nu
de muncitori neproductivi. Nu există eroare mai mare decât aceea de a
crede că un capital este sporit prin non-consum.»30 Nu există eroare mai
mare decât aceea pe care Ricardo şi toţi cei ce l-au urmat o repetă după
A. Smith, anume că «acea parte a venitului despre care se spune că se
adaugă capitalului este consumată de muncitori productivi». După
această concepţie, orice plusvaloare care se transformă în capital ar
deveni capital variabil. Dimpotrivă, ca şi valoarea avansată la început,
ea se împarte în capital constant şi capital variabil, în mijloace de
producţie şi forţă de muncă. Forţa de muncă este forma în care există
capitalul variabil în cadrul procesului de producţie. În acest proces ea
însăşi este consumată de către capitalist. Prin funcţia ei — munca —
consumă mijloace de producţie. În acelaşi timp banii plătiţi cu ocazia
cumpărării forţei de muncă se transformă în mijloace de subzistenţă,
care nu sunt consumate de «munca productivă», ci de «muncitorul
productiv». Printr-o analiză cu totul eronată, A. Smith ajunge la
rezultatul insipid că deşi fiecare capital individual se divizează într-o

634
parte constantă şi una variabilă, capitalul social se reduce doar la capital
variabil, adică este cheltuit cu plata salariilor. De pildă, un fabricant de
postav transformă 2.000 l. st. în capital. El avansează o parte a banilor
cumpărând ţesători şi cealaltă parte cumpărând fire de lână, maşini
pentru prelucrarea lânii etc. Dar oamenii de la care cumpără firele şi
maşinile plătesc, la rândul lor, cu o parte a banilor munca etc., până ce
toate cele 2.000 l. st. sunt cheltuite cu plata de salarii, adică până ce
întreg produsul reprezentat de cele 2.000 l. st. este consumat de către
muncitorii productivi. Se vede clar: întreaga forţă a acestui argument
rezidă în cuvântul “etc.”, care ne trimite de la Ana la Caiafa. Într-adevăr,
A. Smith întrerupe analiza tocmai acolo unde începe dificultatea ei.31
Atâta timp cât avem în vedere numai fondul producţiei anuale
totale, procesul anual de reproducţie poate fi înţeles uşor. Dar toate
elementele componente ale producţiei anuale trebuie aduse pe piaţa de
mărfuri, şi aici începe dificultatea. Mişcările capitalurilor individuale şi
ale veniturilor personale se încrucişează, se amestecă şi se pierd într-o
deplasare generală — circulaţia avuţiei sociale — care tulbură privirea
şi-l pune pe cercetător în faţa unor probleme foarte complicate. În
secţiunea a treia din cartea a doua voi da analiza acestui complex de
relaţii reale. — Este marele merit al fiziocraţilor de a fi încercat să dea
pentru prima dată, în “Tabloul economic” al lor, o imagine a producţiei
anuale, în forma în care ea rezultă din circulaţie.32
Se înţelege, de altfel, de la sine că economia politică nu a omis
să exploateze în interesul clasei capitaliştilor fraza lui A. Smith, după
care întreaga parte a produsului net care e transformată în capital este
consumată de clasa muncitoare.

3. Împărţirea plusvalorii în capital şi venit. Teoria abstinenţei

În capitolul precedent am privit plusvaloarea, respectiv

plusprodusul, doar ca fond de consumaţie individual al capitalistului, iar
în capitolul acesta am privit-o până acum doar ca fond de acumulare.
Dar ea nu este, în mod exclusiv, nici una nici alta, ci ambele în acelaşi
timp. O parte a plusvalorii este consumată de capitalist sub formă de
venit33 altă parte a ei este utilizată sub formă de capital, adică este
acumulată.

635
 Dacă masa plusvalorii este dată, una din aceste părţi este cu atât
mai mare cu cât cealaltă este mai mică. Presupunând că toate celelalte
împrejurări rămân neschimbate, raportul după care se efectuează această
împărţire determină volumul acumulării. Cel ce efectuează această
împărţire este însă proprietarul plusvalorii, capitalistul. Împărţirea este
deci un act de voinţă al lui. Despre acea parte a tributului încasat de el,
pe care o acumulează, se spune că el o economiseşte pentru că nu o
mănâncă, adică pentru că el îşi îndeplineşte funcţia sa de capitalist,
anume funcţia de a se îmbogăţi.
Numai în măsura în care este capital personificat, are
capitalistul o valoare istorică, precum şi acel drept istoric la existenţă,
care, cum se exprimă spiritualul Lichnowsky, nu are dată. Numai în
această măsură propria sa necesitate trecătoare este implicată în
necesitatea trecătoare a procesului de producţie capitalist. Dar tot în
aceeaşi măsură mobilul care îi determină acţiunile nu este valoarea de
întrebuinţare şi consumul, ci valoarea de schimb şi sporirea ei. Ca
exponent fanatic al valorificării valorii, el mână cu forţa şi fără
menajamente omenirea la producţie de dragul producţiei, deci la o
dezvoltare a forţelor productive sociale şi la crearea unor condiţii
materiale de producţie care singure pot forma baza reală a unei forme
superioare a societăţii, al cărei principiu de bază să fie dezvoltarea
deplină şi liberă a fiecărui individ. Numai ca personificare a capitalului
este capitalistul respectabil. Ca asemenea personificare el împărtăşeşte
instinctul absolut de îmbogăţire al tezaurizatorului. Ceea ce însă la
acesta din urmă apare ca o manie personală, este la capitalist efectul
mecanismului social, în care el nu este decât un resort. Deosebit de
aceasta, dezvoltarea producţiei capitaliste provoacă necesitatea unei spo-
riri continue a capitalului învestit într-o întreprindere industrială, iar
concurenţa impune fiecărui capitalist individual legile imanente ale
modului de producţie capitalist ca legi coercitive exterioare. Ea îl sileşte
să-şi sporească întruna capitalul pentru a-l conserva, iar de sporit el nu
poate să-l sporească decât cu ajutorul acumulării progresive.
În măsura în care activitatea sa nu este decât o funcţie a
capitalului, care şi-a găsit în el o personificare dotată cu voinţă şi cu
conştiinţă, el consideră propriul său consum particular ca un jaf făptuit
asupra acumulării capitalului său, aşa cum în contabilitatea italiană

636
cheltuielile particulare figurează în pasivul capitalistului faţă de capital.
Acumularea este cucerirea lumii avuţiei sociale. Odată cu masa
materialului uman exploatat, ea extinde în acelaşi timp şi dominaţia
directă şi indirectă a capitalistului.34
Dar păcatul originar îşi face simţite urmările peste tot. Odată cu
dezvoltarea modului de producţie capitalist, a acumulării şi a bogăţiei,
capitalistul încetează a fi simplă încarnare a capitalului. El încearcă un
«sentiment omenesc» pentru propria sa persoană şi devine atât de cult,
încât ajunge să dispreţuiască exaltarea în favoarea ascetismului ca fiind
o prejudecată a tezaurizatorului demodat. În timp ce capitalistul clasic
înfierează consumul individual ca pe un păcat împotriva funcţiei sale,
înfierând deci şi «abţinerea» de la acumulare, capitalistul modernizat
este în stare să considere acumularea ca «abstinenţă» a goanei sale după
plăceri. «Două inimi, ah! se zbat în pieptul lui; una vrea să se despartă
de alta!»
La începuturile istorice ale modului de producţie capitalist — şi
orice parvenit capitalist trece individual prin această fază istorică —
predomină pofta de îmbogăţire şi avariţia ca patimi absolute. Dar
progresul producţiei capitaliste nu creează numai o lume de plăceri. Cu
speculaţia şi cu creditul el deschide mii de izvoare pentru îmbogăţirea
subită. La un anumit punct al dezvoltării, un grad convenţional de risipă,
care în acelaşi timp este etalare a averii şi deci factor de credit, devine
chiar o necesitate comercială a “nenorocitului” capitalist. Luxul intră în
cheltuielile de reprezentare ale capitalului. De altfel, capitalistul nu se
îmbogăţeşte ca tezaurizatorul, în raport cu munca sa proprie şi cu non-
consumul său, ci în măsura în care stoarce forţă de muncă străină şi îi
impune muncitorului abţinerea de la toate plăcerile vieţii. Cu toate că
risipa capitalistului nu are deci niciodată caracterul de bună credinţă pe
care îl are risipa francă a seniorului feudal, ea având, dimpotrivă, pitită
întotdeauna în spatele ei avariţia cea mai murdară şi calculul cel mai
meschin, risipa lui creşte totuşi odată cu acumularea, fără ca în mod
necesar una să o prejudicieze pe cealaltă. Prin acest fapt se dezvoltă, în
acelaşi timp, în pieptul umflat al acestei personificări a capitalului un
conflict faustic între tendinţa de acumulare şi înclinarea spre plăceri.
«Industria din Manchester», se spune într-o scriere publicată în
1795 de doctorul Aikin, «poate fi împărţită în patru perioade. În prima

637
perioadă fabricanţii erau siliţi să muncească din greu pentru întreţinerea
lor.» Ei se îmbogăţeau în special jefuindu-i pe părinţii care le puneau la
dispoziţie băieţii ca apprentices (ucenici) şi care trebuiau să plătească
bani grei pentru acest lucru, în timp ce ucenicii erau ţinuţi nemâncaţi. Pe
de altă parte, profiturile medii erau reduse, iar acumularea cerea mari
economii. Ei trăiau ca tezaurizatori şi erau departe de a consuma chiar şi
dobânda capitalului lor. «În perioada a doua ei începuseră să strângă
mici averi, dar lucrau tot atât de greu ca şi înainte», căci exploatarea
nemijlocită a muncii costă muncă, lucru pe care îl ştie orice vătaf de
sclavi, «şi continuau să trăiască aceeaşi viaţă austeră... În perioada a
treia începu luxul, şi afacerile fură extinse trimiţându-se călăreţi (comis-
voiajori călări) în toate târgurile Regatului ca să strângă comenzi. Este
probabil că până în 1690 nu au existat decât puţine sau niciun fel de
capitaluri între 3.000 şi 4.000 l. st., câştigate în industrie. În această
perioadă însă sau ceva mai târziu, industriaşii ajunseseră să acumuleze
bani şi începură să ridice case de piatră în locul celor de lemn şi ten-
cuială. . . Încă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, fabricantul
din Manchester care oferea musafirilor săi o cană de vin din străinătate
se expunea comentariilor şi interpretărilor tuturor vecinilor săi.» Înainte
de apariţia maşinismului, cheltuiala fabricanţilor care se întâlneau seara
în bodegă nu întrecea niciodată 6 pence pentru un pahar de punch şi 1
penny pentru un sul de tutun. Abia în 1758 a fost văzută «o singură
persoană angajată în mod efectiv în afaceri, cu landou propriu», lucru
care a făcut epocă! «Perioada a patra», ultima treime a secolului al
XVIII-lea,» este perioada luxului şi a risipei pe scară întinsă, urmare a
extinderii afacerilor».35 Ce ar spune sărmanul Dr. Aikin, dacă ar reînvia
astăzi la Manchester!
Acumulaţi, acumulaţi! Asta e legea dată de Dumnezeu!
«Industria oferă materialul pe care spiritul de economie îl
acumulează.»36 Prin urmare, economisiţi, economisiţi, adică
retransformaţi o parte cât mai mare a plusvalorii sau a plusprodusului în
capital! Acumulare de dragul acumulării, producţie de dragul producţiei,
iată formula prin care economia clasică exprima rolul istoric al perioadei
burgheze. Ea nu se înşela niciun moment asupra durerilor naşterii
bogăţiei,37 dar la ce servesc lamentările despre necesitatea istorică? Dacă
pentru economia clasică proletarul nu este decât o maşină pentru

638
producerea de plusvaloare, ea nu-l consideră nici pe capitalist decât ca o
maşină pentru transformarea acestei plusvalori în pluscapital. Ea îi
consideră cu toată seriozitatea funcţia sa istorică. Pentru a-i feri
conştiinţa de conflictul tragic dintre înclinarea spre plăceri şi dorinţa de
îmbogăţire, Malthus susţinea, la începutul deceniului al treilea al acestui
secol, o diviziune a muncii care îi rezerva capitalistului angajat efectiv
în producţie misiunea acumulării, iar celorlalţi participanţi la
plusvaloare, ca aristocraţia funciară, beneficiarii veniturilor publice şi
bisericeşti etc., misiunea risipei. Este de cea mai mare importanţă, spune
el, «să separăm pasiunea pentru cheltuială de pasiunea pentru acumulare
(the passion for expenditure and the passion for accumulation)».38
Domnii capitalişti, transformaţi de mult în oameni de viaţă şi de lume,
săriră în sus. Cum? exclamă unul din purtătorii lor de cuvânt, un
ricardian; d-l Malthus preconizează rente funciare ridicate, impozite
ridicate etc., pentru a-i pune în coastă industriaşului un ghimpe
permanent cu ajutorul unor consumatori neproductivi! E drept că
lozinca e producţia, producţia pe o scară tot mai lărgită, dar «printr-un
asemenea procedeu producţia e mult mai stânjenită decât stimulată. De
asemeni nu este deloc echitabil (nor is it quite fair) de a se menţine
astfel în trândăvie un număr de persoane numai pentru ca să fie ciupiţi
alţii, din al căror caracter se poate deduce (who are likely, from their
character) că dacă îi veţi sili să funcţioneze, ei vor funcţiona cu
succes.»39 Pe cât i se pare de inechitabil de a stimula capitalistul
industrial ca să acumuleze, prin aceea că i se ia grăsimea de pe ciorbă,
pe atâta i se pare de necesar ca muncitorul să fie redus pe cât posibil la
salariul minim, «pentru a i se menţine dorinţa de a munci». De asemeni,
el nu ascunde niciun moment că aproprierea de muncă neplătită
constituie secretul meşteşugului plusvalorii. «O cerere sporită din partea
muncitorilor nu însemnează nimic altceva decât consimţământul lor de a
lua mai puţin pentru ei din propriul lor produs şi de a ceda o parte mai
mare a lui celor care îi utilizează; şi dacă se spune că acest fapt
provoacă, prin reducerea consumului (de partea muncitorilor), un glut
(supraîncărcare a pieţei, supraproducţie), eu nu pot să răspund decât că
glut este sinonim cu profit ridicat.»40 Certurile savante asupra modului
în care prada stoarsă muncitorului ar trebui repartizată, cu cel mai mare
avantaj pentru acumulare, între capitalistul industrial şi proprietarul

639
funciar trândav etc. amuţiră în preajma Revoluţiei din iulie. Scurt timp
după aceea, proletariatul orăşenesc trase clopotele de alarmă la Lyon iar
proletariatul agricol dădu drumul cocoşului roşu în Anglia. Dincoace de
canal era răspândit Owenismul, dincolo St. Simonismul şi Fourierismul.
Bătuse ora economiei vulgare. Exact cu un an înainte ca Nassau W.
Senior să fi descoperit, la Manchester, că profitul (inclusiv dobânda)
capitalului este produsul «ultimei, celei de a douăsprezecea, ore de
muncă», neplătite, el anunţase lumii altă descoperire. «Eu», declară el în
mod solemn, «înlocuiesc cuvântul capital, privit ca instrument de
producţie, cu cuvântul abstinenţă (abţinere).»41 O mostră neîntrecută
pentru «descoperirile» economiei vulgare! Ea înlocuieşte o categorie
economică printr-o frază de sicofant. Voilà tout. [Asta e tot.]» Dacă
sălbaticul», ne instruieşte Senior,” confecţionează arcuri, el exercită o
industrie, dar nu practică abstinenţa.” Aceasta ne explică cum şi de ce
în stările sociale anterioare se fabricau mijloace de muncă «fără
abstinenţa» capitalistului. «Cu cât societatea progresează mai mult, cu
atât ea cere mai multă abstinenţă»,42 şi anume de la aceia care exercită
industria de a-şi însuşi industria altora şi produsul ei. Toate condiţiile
procesului de muncă se transformă de aici înainte în tot atâtea acte de
abstinenţă ale capitalistului, că grâul nu este numai mâncat ci şi
semănat — abstinenţă a capitalistului «Că vinului i se lasă timpul ca să
fermenteze — abstinenţă a capitalistului !43 Capitalistul îşi jefuieşte
propria sa persoană, atunci când «îi împrumută (!) muncitorului
instrumentele de producţie», adică atunci când ei le valorifică în calitate
de capital prin înglobare de forţă de muncă, în loc să mănânce maşinile
cu vapori, bumbacul, căile ferate, îngrăşămintele, caii de tracţiune etc.,
sau, cum îşi închipuie economistul vulgar în maniera sa copilărească, în
loc să risipească «valoarea lor» în lux şi în alte mijloace de con-
sumaţie.44 Cum ar putea clasa capitalistă să facă acest lucru, este un
mister pe care până în prezent economia vulgară l-a păzit cu mare
încăpăţânare. Oricum ar fi, lumea nu mai trăieşte decât graţie
automortificării acestui penitent modern al lui Vişnu, care e capitalistul.
Nu numai acumularea, dar şi simpla «conservare a unui capital cere un
efort continuu pentru a rezista tentaţiei de a-l consuma».45 Nimic altceva
decât spiritul de umanitate ne porunceşte aşadar, cu toată evidenţa, ca
să-l mântuim pe capitalist de martiraj şi de ispită, în acelaşi mod în care,

640
nu demult, stăpânul de sclavi din Georgia a scăpat, prin desfiinţarea
sclaviei, de dilema dureroasă, dacă plusprodusul stors cu biciul din
sclavul negru trebuie cheltuit în întregime pentru şampanie sau
retransformat în parte în mai mulţi negri şi în mai mult pământ.
În cele mai diferite formaţiuni economice ale societăţii are loc
nu numai reproducţie simplă, dar, deşi în proporţii diferite, şi
reproducţie pe scară lărgită. În mod progresiv, se produce şi se
consumă mai mult, astfel că se şi transformă mai mult produs în
mijloace de producţie. Acest proces nu apare însă ca acumulare de
capital, şi deci nici ca funcţie a capitalistului, atâta timp cât mijloacele
de producţie ale muncitorului, şi deci şi produsul său şi mijloacele sale
de subzistenţă, nu se află încă în faţa sa sub formă de capital. Richard
Jones, decedat acum câţiva ani, succesor al lui Malthus la catedra de
economie politică a Colegiului Companiei Indiilor Orientale din
Haileybury, ilustrează bine acest lucru cu ajutorul a două fapte
importante. Întrucât cea mai mare parte a poporului hindus constă din
ţărani care-şi cultivă singuri pământul, produsul lor, mijloacele lor de
muncă şi de subzistenţă nu există niciodată «în forma („in the shape” )
unui fond care a fost economisit din venit străin (“saved from revenue”)
şi care a trecut deci printr-un proces prealabil de acumulare» («a
previous process of accumulation»).47 Pe de altă parte, muncitorii
neagricoli din provinciile în care dominaţia engleză a desfiinţat cel mai
puţin vechiul sistem sunt utilizaţi la muncă direct de către cei mari,
cărora le revine o parte a plusprodusului agricol sub formă de tribut sau
de rentă funciară. O parte a acestui produs este consumată în formă
naturală de către cei mari, altă parte e transformată pentru ei, de către
muncitori, în articole de lux şi în alte articole de consum, în timp ce
restul formează salariul muncitorilor, care sunt proprietari ai mijloacelor
de muncă. Producţia şi reproducţia pe scară lărgită îşi urmează aici
cursul fără intervenţia acelui sfânt curios, a acelui cavaler al figurii
întristate, care e capitalistul «abstinent».

641
 4. Împrejurări care, independent de împărţirea proporţională a
plusvalorii în capital şi venit, determină volumul acumulării: Gradul de
exploatare a forţei de muncă — Forţa productivă a muncii — Diferenţa
crescândă dintre capitalul utilizat şi cel consumat — Mărimea
capitalului avansat

Dacă presupunem că proporţia după care plusvaloarea se

împarte în capital şi venit este dată, mărimea capitalului acumulat
depinde, evident, de mărimea absolută a plusvalorii. În ipoteza că 80%
se capitalizează şi 20 % se consumă, capitalul acumulat va fi de 2.400 l.
st. sau de 1.200 l. st., după cum plusvaloarea totală a fost de 3.000 sau
de 1.500 l. st. Prin urmare, la determinarea mărimii acumulării
concurează toate împrejurările care determină masa plusvalorii. Le
rezumăm aici încă o dată, dar numai în măsura în care ele oferă puncte
de vedere noi în ceea ce priveşte acumularea.
Ne amintim că rata plusvalorii depinde în primul rând de gradul
de exploatare a forţei de muncă. Economia politică acordă o importanţă
atât de mare acestui rol al gradului de exploatare, încât identifică uneori
accelerarea acumulării prin efectul forţei productive sporite a muncii cu
accelerarea ei prin efectul exploatării sporite a muncitorului.48 În
secţiunile despre producţia plusvalorii am presupus întotdeauna că
salariul este cel puţin egal cu valoarea forţei de muncă. Dar reducerea
forţată a salariului sub această valoare joacă un rol prea important în
procesul practic, pentru ca să nu ne oprim o clipă asupra ei. Ea
transformă de fapt, în cadrul unor limite determinate, fondul necesar de
consum a muncitorului într-un fond de acumulare de capital.
«Salariile», spune J. St. Mill, «nu au forţă productivă; ele sunt
preţul unei forţe productive; salariile nu contribuie, alături de munca
însăşi, la producerea de mărfuri, aşa cum nu contribuie nici preţul
maşinii. Dacă munca s-ar putea obţine fără cumpărare, salariile ar fi de
prisos.»49 Dar dacă muncitorii ar putea să trăiască din aer, ei nu ar putea
fi cumpăraţi cu niciun preţ. Inexistenţa costului lor este deci o limită în
sens matematic: nu putem să o atingem niciodată, deşi putem să ne
apropiem într-una de ea. Este tendinţa permanentă a capitalului de a o
reduce la acest punct nihilist. Un scriitor din secolul al XVIII-lea, pe
care l-am citat de multe ori, autorul lucrării «Essay on Trade and

642
Commerce», nu face decât să trădeze secretul cel mai intim al
capitalului englez, atunci când socoteşte ca sarcină istorică vitală a
Angliei să reducă salariul din Anglia la nivelul celui din Franţa şi
Olanda.50 El spune, între altele, cu toată naivitatea: «Dar dacă săracii
noştri (expresie perifrastică pentru muncitori) doresc să trăiască în lux...
se înţelege că munca lor trebuie să fie scumpă... N-avem decât să privim
masa exorbitantă de lucruri superflue („heap of superfluities” ) pe care
muncitorii noştri manufacturieri le consumă, cum sunt rachiul, ginul,
ceaiul, zahărul, fructele exotice, berea tare, pânza imprimată, tutunul de
prizat şi de fumat etc.»51 El citează scrierea unui fabricant din
Northamptonshire, care se lamentează cu ochii spre cer: «Munca este cu
o treime întreagă mai ieftină în Franţa decât în Anglia; căci muncitorii
francezi muncesc greu şi o duc greu cu hrana şi cu îmbrăcămintea, iar
consumul lor principal constă din pâine, fructe, legume, rădăcini şi peşte
uscat; carne mănâncă foarte rar şi, dacă grâul e scump, ei mănâncă şi
pâine foarte puţină.»52 «La care se mai adaugă», continuă eseistul, «că ei
beau apă sau alte băuturi slabe asemănătoare, astfel că într-adevăr
cheltuiesc bani extrem de puţini... E desigur greu să introducem o
asemenea stare de lucruri, totuşi ea nu este de neatins, lucru pe care îl
dovedeşte până la evidenţă existenţa ei atât în Franţa cât şi în Olanda.»53
Cu două decenii mai târziu, un trişor american, yanke-ul baronizat
Benjamin Thompson (alias conte Rumford) a urmat aceeaşi linie
filantropică, spre marea mulţumire a lui Dumnezeu şi a oamenilor.
“Eseurile” sale sunt o carte de bucătărie cu reţete de tot felul pentru
înlocuirea cu surogate a mâncărurilor normale, prea scumpe, ale
muncitorilor. O reţetă deosebit de reuşită a acestui” filosof” curios este
următoarea:” Cinci pfunzi de orz, cinci pfunzi de mălai, scrumbii de 3
pence, sare de 1 penny, oţet de 1 penny, piper şi legume de 2 pence —
total 203/4 pence, dă o ciorbă pentru 64 persoane, ba, odată cu preţurile
medii pentru cereale, mâncarea poate fi redusă la 1/4 de penny (mai puţin
de 3 pfennigi) de fiecare persoană.” 54 Odată cu progresul producţiei
capitaliste, falsificarea de mărfuri a făcut ca idealurile lui Thompson să
fie de prisos.55
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale
secolului al XIX-lea arendaşii şi marii proprietari englezi impuseră
minimul absolut de salariu, plătindu-le zilierilor agricoli mai puţin decât

643
minimul sub formă de salariu, iar restul sub formă de asistenţă
parohială. Un exemplu de umorul cu care procedau Dogberry-ii englezi
atunci când făceau uz de dreptul lor «legal» de a fixa tariful de
salarizare: «Atunci când squire-ii fixară, în 1795, salariile pentru
Speenhamland, ei mâncaseră de amiază, dar îşi închipuiră, probabil, că
muncitorii nu au nevoie de asemenea lucru... Ei hotărâră ca salariul
săptămânal să fie de 3 şilingi de om, atunci când pâinea de 8 pfunzi şi
11 uncii costă un şiling, şi ca el să crească în mod regulat până în
momentul în care pâinea va costa 1 şiling şi 5 pence. Dacă pâinea va
trece de acest preţ, salariul va scădea în mod proporţional până ce preţul
pâinii va fi ajuns la 2 şilingi; iar apoi hrana omului avea să fie redusă cu
1
/5 faţă de ce fusese înainte.»56 În faţa comisiei de anchetă a Camerei
Lorzilor, din 1814, un anume A. Bennett, mare arendaş, judecător de
pace, administrator al unei case de săraci şi însărcinat cu fixarea
salariilor, este întrebat: «Se respectă o proporţie oarecare între valoarea
zilei de muncă şi asistenţa pe care muncitorii o primesc de la parohie?»
Răspunsul: «Da. Venitul săptămânal al fiecărei familii este completat
peste salariul ei nominal până la o sumă corespunzând unei pâini de un
galion (8 pfunzi şi 11 uncii) şi sumei de 3 pence de fiecare persoană...
Considerăm pâinea de un galion ca fiind suficientă pentru întreţinerea
fiecărei persoane din familie timp de o săptămână; iar cei 3 pence sunt
pentru haine; şi dacă parohia preferă să dea ea hainele, cei 3 pence se
scad. Acest procedeu nu se practică numai în toată partea apuseană a
Wiltshire-ului, ci, după cum cred, în toată ţara.» 57 «În modul acesta»,
exclamă un scriitor burghez din acea epocă, «arendaşii au degradat ani
de-a rândul o clasă respectabilă a compatrioţilor lor, silindu-i să facă
apel la workhouse. . . Arendaşul şi-a mărit propriile sale câştiguri,
împiedicând acumularea, de partea muncitorilor, chiar şi a celui mai
indispensabil fond de consumaţie. Rolul pe care îl joacă astăzi jaful
direct asupra fondului de consumaţie necesar al muncitorului în
formarea plusvalorii, şi deci a fondului de acumulare a capitalului, s-a
văzut, de pildă, la aşa-zisa muncă la domiciliu (vezi cap. XV. 8. a). Alte
fapte se vor vedea în cursul acestei secţiuni.
Deşi în toate ramurile industriale acea parte a capitalului
constant care constă din mijloace de muncă trebuie să ajungă pentru un
anumit număr de muncitori, determinat de mărimea instalaţiilor, ea nu

644
trebuie totuşi nicidecum să crească întotdeauna în aceeaşi proporţie ca şi
cantitatea de muncă utilizată. Să zicem că într-o fabrică o sută de
muncitori livrează, muncind opt ore pe zi, 800 de ore de muncă. Dacă
vrea să sporească această sumă cu o jumătate, capitalistul poate angaja
50 de muncitori noi; dar în acest caz el trebuie să avanseze un capital
nou nu numai pentru salarii, dar şi pentru mijloace de muncă. Însă el
poate să-i pună pe cei 100 de muncitori vechi să muncească 12 ore în
loc de 8, şi în acest caz vor ajunge mijloacele de muncă deja existente,
numai că ele se vor uza mai repede. În modul acesta o muncă adiţională,
produsă printr-o încordare mai mare a forţei de muncă, poate să
sporească plusprodusul şi plusvaloarea, substanţă a acumulării, fără o
sporire corespunzătoare a părţii constante a capitalului.
În industria extractivă, de pildă în mine, materiile prime nu
formează un component al avansului de capital. Aici obiectul muncii nu
este produsul unei munci anterioare, ci e dăruit de natură în mod gratuit.
De exemplu minereurile de metal, mineralele, cărbunii de pământ,
pietrele etc. Aici capitalul constant constă în mod aproape exclusiv din
mijloace de muncă care suportă foarte bine o cantitate sporită de muncă
(de pildă, schimburile de zi şi de noapte ale muncitorilor). Dar, celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, masa şi valoarea produsului vor
spori în raport direct cu munca utilizată. Ca şi în prima zi a producţiei,
factorii primari care dau naştere produsului, care dau naştere deci şi
elementelor materiale ale capitalului, omul şi natura, merg împreună.
Graţie elasticităţii forţei de muncă, sfera acumulării s-a lărgit fără o
sporire prealabilă a capitalului constant.
În agricultură, o extindere a pământului cultivat nu este posibilă
fără avansarea de seminţe şi de îngrăşăminte suplimentare. Dar, odată
această avansare efectuată, chiar şi cultivarea pur mecanică a
pământului are un efect miraculos asupra cantităţii produsului. O
cantitate mai mare de muncă, efectuată de acelaşi număr de muncitori,
sporeşte astfel fertilitatea fără ca să fie nevoie de un nou avans de
mijloace de muncă. Este din nou acţiunea directă a omului asupra naturii
care devine izvor direct al unei acumulări sporite, fără intervenţia unui
nou capital.
În fine, în industria propriu-zisă orice cheltuire suplimentară de
muncă presupune o cheltuire suplimentară corespunzătoare de materii

645
prime, nu însă în mod necesar şi una de mijloace de muncă. Şi întrucât
industria extractivă şi agricultura îi livrează industriei de producţie
materiile prime ale ei proprii şi pe cele ale mijloacelor ei de muncă,
aceasta din urmă profită şi de suplimentul de produse pe care primele
două l-au creat fără adăugare de capital suplimentar.
Rezultatul general: încorporându-şi cei doi factori primari de
formare a avuţiei, forţa de muncă şi pământul, capitalul câştigă o putere
de expansiune care îi permite să extindă elementele acumulării sale
dincolo de limitele care în aparenţă îi sunt trasate de propria sa mărime,
trasate de valoarea şi de masa de mijloace de producţie deja produse, în
care el există.
Alt factor important în acumularea capitalului este gradul de
productivitate al muncii sociale.
Odată cu forţa productivă a muncii creşte masa de produse în
care se concretizează o anumită valoare, deci şi o plusvaloare de mărime
dată. Dacă rata plusvalorii rămâne neschimbată, sau chiar dacă ea scade,
scăzând însă mai încet decât creşte forţa productivă a muncii, creşte
masa plusprodusului. Prin urmare, dacă proporţia în care acesta din
urmă este împărţit în venit şi capital suplimentar rămâne neschimbată,
consumul capitalistului poate să crească fără o scădere a fondului de
acumulare. Mărimea proporţională a fondului de acumulare poate chiar
să crească în detrimentul fondului de consum, în timp ce ieftinirea
mărfurilor îi pune la dispoziţie capitalistului tot atâtea sau mai multe
mijloace de consum ca mai înainte. Dar mână în mână cu sporirea
productivităţii muncii merge, precum s-a văzut, ieftinirea muncitorului,
deci creşterea ratei plusvalorii, chiar dacă salariul real creşte. El nu
creşte niciodată în raport cu productivitatea muncii. Aceeaşi valoare de
capital variabil pune deci în mişcare mai multă forţă de muncă şi deci
mai multă muncă. Aceeaşi valoare de capital constant se concretizează
în mai multe mijloace de producţie, adică în mai multe mijloace de
muncă, material de muncă şi materii auxiliare, livrează deci o cantitate
mai mare atât de factori de formare a produsului cât şi de factori de
formare a valorii, adică de elemente absorbante de muncă. Dacă
valoarea capitalului suplimentar rămâne neschimbată sau scade chiar,
are deci loc acumulare accelerată. Nu numai că scara reproducţiei se
lărgeşte din punct de vedere material, dar producţia de plusvaloare

646
creşte mai repede decât valoarea capitalului suplimentar.
Dezvoltarea forţei productive a muncii se repercutează şi
asupra capitalului iniţial, adică asupra capitalului care se află deja în
procesul de producţie. O parte a capitalului constant care se află în
funcţiune constă din mijloace de muncă, de pildă maşini etc., care nu
sunt consumate, şi deci reproduse sau înlocuite prin exemplare noi de
aceeaşi speţă, decât în perioade mai lungi. Dar în fiecare an o parte din
aceste mijloace de muncă moare sau ajunge la punctul final al funcţiei
sale productive. Această parte se găseşte deci în fiecare an în faza
reproducţiei sale periodice sau a înlocuirii sale prin exemplare noi de
aceeaşi speţă. Dacă la locul de naştere al acestor mijloace de muncă
forţa productivă a muncii a crescut — şi ea se dezvoltă continuu odată
cu fluxul neîncetat al ştiinţei şi al tehnicii — locul maşinii, al uneltei, al
aparatului etc. vechi îl iau altele mai eficiente şi, având în vedere
randamentul lor, mai ieftine. Capitalul vechi este reprodus într-o formă
mai productivă, abstracţie făcând de neîncetatele modificări de detaliu la
mijloacele de muncă existente. Cealaltă parte a capitalului constant, ma-
teria primă şi materiile auxiliare, se reproduc în continuu în cursul
anului, cea provenită din agricultură reproducându-se de obicei în
fiecare an. Orice introducere a unor metode perfecţionate etc. acţionează
deci aici în mod aproape simultan asupra capitalului suplimentar şi
asupra capitalului aflat deja în funcţiune. Orice progres al chimiei nu
înmulţeşte numai numărul materiilor utile şi modurile de întrebuinţare a
celor deja cunoscute, extinzând deci, odată cu creşterea capitalului, şi
sferele sale de investiţie. El mai învaţă cum excrementele procesului de
producţie şi de consum pot fi aruncate îndărăt în circuitul procesului de
reproducţie, creând deci material nou de capital, fără cheltuire prealabilă
de capital. Asemenea exploatării sporite a bogăţiei naturale prin simpla
încordare mai puternică a forţei de muncă, ştiinţa şi tehnica formează un
factor de expansiune a capitalului în funcţiune, independent de mărimea
dată a acestuia. Factorul acesta se repercutează în acelaşi timp şi asupra
acelei părţi din capitalul iniţial care a intrat în faza sa de reînnoire.
Acesta înglobează în forma sa nouă, în mod gratuit, progresul social
efectuat fără ca forma sa veche să se fi resimţit. E drept că această
dezvoltare a forţei productive este în acelaşi timp însoţită de o
depreciere parţială a capitalurilor în funcţiune. În măsura în care această

647
depreciere se face simţită în mod acut prin concurenţă, urmările ei
principale cad asupra muncitorului, prin a cărui exploatare sporită
capitalistul caută să se despăgubească.
Munca transmite asupra produsului valoarea mijloacelor de
producţie consumate de ea. Pe de altă parte, valoarea şi masa
mijloacelor de producţie puse în mişcare de o cantitate de muncă
determinată creşte pe măsură ce munca devine mai productivă. Prin
urmare, chiar dacă aceeaşi cantitate de muncă adaugă întotdeauna
produselor ei aceeaşi sumă de valoare nouă, totuşi valoarea veche de
capital pe care această cantitate de muncă le-o transmite în acelaşi timp
creşte odată cu sporirea productivităţii muncii.
Dacă, de pildă, un filator englez şi unul chinez muncesc acelaşi
număr de ore cu aceeaşi intensitate, ei vor produce amândoi într-o
săptămână valori egale. Cu toată această egalitate, există o deosebire
extraordinară între valoarea produsului săptămânal al englezului, care
lucrează cu un automat uriaş, şi aceea a produsului săptămânal al
chinezului, care nu are decât o torcătoare. În acelaşi timp în care
chinezul toarce un pfund de bumbac, englezul filează mai multe sute de
pfunzi. O sumă de valori vechi de o sută de ori mai mare îngroaşă
valoarea produsului său, în care ele sunt conservate într-o formă utilă
nouă, putând astfel funcţiona din nou în calitate de capital. «Î n 1782»,
ne informează F. Engels, «întreaga recoltă de lână din cei trei a n i
precedenţi stătea neprelucrată (în Anglia) din lipsă de lucrători şi ar fi
trebuit să stea mai departe aşa, dacă n-ar fi intervenit noile maşini
inventate, care au prelucrat-o.»59 Se înţelege că munca materializată sub
formă de maşini nu a scos direct din pământ niciun om în plus, dar ea a
permis unui număr mic de muncitori ca, prin adăugarea unei cantităţi
relativ mici de muncă vie, nu numai să consume lâna în mod productiv
şi să-i adauge valoare nouă, dar să conserve valoarea ei veche sub formă
de fire etc. În modul acesta ea oferea şi mijlocul şi imboldul pentru
reproducţia lărgită a lânii. Este un dar natural al muncii vii de a conserva
valoarea veche în timp ce creează valoare nouă. Odată cu creşterea
eficienţei, a volumului şi a valorii mijloacelor ei de producţie, deci odată
cu acumularea care însoţeşte dezvoltarea forţei ei productive, munca
conservă şi permanentizează deci, într-o formă mereu înnoită, o valoare
de capital mereu crescândă.60 Această forţă naturală a muncii apare ca

648
forţă de autoconservare a capitalului căruia ea îi este încorporată, exact
în felul în care forţele productive sociale ale ei apar ca însuşiri ale lui şi
în care aproprierea continuă de supramuncă de către capitalist apare ca
autovalorificare continuă a capitalului. Toate forţele muncii se
oglindesc ca forţe ale capitalului, aşa cum toate formele de valoare ale
mărfii se oglindesc ca forme ale banilor.
Odată cu creşterea capitalului creşte şi diferenţa dintre capitalul
utilizat şi cel consumat. Cu alte cuvinte: creşte masa de valoare şi masa
materială a mijloacelor de muncă, de pildă clădiri, maşini, ţevi de
drenaj, vite de muncă, instalaţii de tot felul, care funcţionează sau
servesc la obţinerea unor anumite efecte utile în întregimea lor, în cursul
unor perioade mai lungi sau mai scurte, în procese de producţie care se
repetă în mod continuu, dar care nu se uzează decât treptat, care îşi pierd
deci valoarea doar bucată cu bucată, transmiţând-o doar bucată cu
bucată produsului. În măsura în care aceste mijloace de muncă servesc
ca factori de formare a produsului fără a-i adăuga produsului valoare, în
măsura deci în care ele sunt întrebuinţate în întregimea lor, dar nu sunt
consumate decât în mod parţial, ele prestează, cum am mai amintit,
acelaşi serviciu gratuit pe care îl prestează forţele naturii, apa, aburul,
aerul, electricitatea etc. Acest serviciu gratuit al muncii trecute, pe care
ea îl prestează atunci când este sesizată şi însufleţită de către munca vie,
se acumulează pe măsură ce proporţia acumulării creşte.
Întrucât munca trecută se deghizează întotdeauna în capital,
adică întrucât pasivul de muncă al lui A, B, C etc. se deghizează în activ
al ne-muncitorului X, burghezii şi economiştii sunt plini de laude pentru
meritele muncii trecute, care, după geniul scoţian al lui MacCulloch,
trebuie chiar să primească o retribuţie proprie (dobândă, profit etc.).61
Greutatea mereu crescândă a muncii trecute care participă la procesul de
muncă viu sub forma de mijloace de producţie este deci atribuită formei
sale, formei de capital pe care ea o are şi care a fost separată de
muncitorul a cărui muncă trecută şi neplătită este. Agenţii practici ai
producţiei capitaliste şi ideologii lor guralivi nu sunt în stare să separe în
gând mijlocul de producţie de masca sa de caracter social, antagonist, pe
care el o poartă astăzi, aşa cum stăpânul de sclavi nu este în stare să
separe în gând pe muncitorul însuşi de calitatea sa de sclav.
Dacă gradul de exploatare al forţei de muncă este dat, masa

649
plusvalorii este determinată de numărul muncitorilor exploataţi în
acelaşi timp, iar acesta corespunde, deşi în proporţii schimbătoare,
mărimii capitalului. Prin urmare, cu cât mai mult creşte capitalul prin
efectul acumulării succesive, cu atât mai mult creşte şi suma de valoare
care se scindează în fond de consumaţie şi fond de acumulare.
Capitalistul poate deci să trăiască mai bine şi în acelaşi timp să se
«abţină” mai mult. În fine, toate resorturile producţiei acţionează cu atât
mai energic cu cât mai mult se lărgeşte scara acesteia, odată cu masa
capitalului avansat.

5. Aşa numitul fond al muncii

S-a văzut în cursul acestei analize că, departe de a fi o mărime

fixă, capitalul este o parte elastică a avuţiei sociale, care fluctuează în
mod continuu odată cu proporţia în care plusvaloarea se împarte în venit
şi în capital suplimentar. S-a văzut apoi că chiar dacă mărimea
capitalului în funcţiune este dată, forţa de muncă, ştiinţa şi pământul
care îi sunt încorporate (prin pământ, înţelegem, din punct de vedere
economic, toate obiectele de muncă existente în natură fără contribuţia
omului) formează factorii elastici ai capitalului, factori care, în cadrul
anumitor limite, îi acordă o anumită libertate de mişcare independentă
de propria sa mărime. S-a făcut abstracţie aici de toate împrejurările
procesului de circulaţie, care fac ca aceeaşi masă de capital să acţioneze
cu intensităţi foarte diferite. Întrucât presupunem cadrul producţiei
capitaliste, deci o formă cu totul spontană a procesului de producţie
social, s-a făcut abstracţie de orice combinaţie mai raţională care ar
putea fi realizată în mod nemijlocit şi sistematic cu mijloacele de
producţie şi cu forţele de muncă existente. Economiei clasice i-a plăcut
dintotdeauna să considere capitalul social ca o mărime fixă cu un grad
de acţiune fix. Dar această prejudecată a fost transformată în dogmă abia
de arhifilistinul Jeremias Bentham, acest oracol sobru-pedant şi locvace
al simţului comun burghez din secolul al XlX-lea.62 Bentham este între
filosofi ceea ce Martin Tupper este între poeţi. Amândoi au putut să fie
fabricaţi numai în Anglia.63 Cu dogma sa, cele mai simple fenomene ale
procesului de producţie, ca de pildă expansiunile şi contracţiunile lui
subite, ba chiar şi acumularea, devin cu totul de neînţeles:64 Dogma a

650
fost utilizată atât de însuşi Bentham cât şi de Malthus, James Mill,
MacCulloch etc. pentru scopuri apologetice, în special pentru a prezenta
o parte a capitalului, anume capitalul variabil, adică cel ce se
transformă în forţă de muncă, drept o mărime fixă. Existenţa materială a
capitalului variabil, adică masa de mijloace de subzistenţă pe care el le
reprezintă pentru muncitor, sau aşa numitul fond al muncii, a fost
transformat în mintea acestor apologeţi într-o porţiune distinctă a
avuţiei sociale, înconjurată cu lanţuri naturale de netrecut. Pentru
punerea în mişcare a acelei părţi a avuţiei sociale care urmează să
funcţioneze în calitate de capital constant sau, materialiceşte vorbind, în
calitate de mijloc de producţie, este nevoie de o anumită masă de muncă
vie. Această masă este determinată din punct de vedere tehnologic. Nu
este dat însă nici numărul de muncitori necesar pentru a pune în
funcţiune această masă de muncă, căci acest număr variază cu gradul de
exploatare al forţei de muncă individuale, nici preţul acestei forţe de
muncă, ci numai limita lui minimă, care de altfel e foarte elastică.
Faptele care stau la baza dogmei sunt acestea: Pe de o parte, muncitorul
nu are niciun cuvânt de spus atunci când e vorba de împărţirea avuţiei
sociale în mijloace de consum ale ne-muncitorilor şi în mijloace de
producţie. Pe de altă parte, el nu poate lărgi aşa numitul «fond al
muncii» în detrimentul «venitului» celor bogaţi, decât în cazuri
favorabile, excepţionale.65
La ce tautologie insipidă se ajunge dacă se transformă limita
capitalistă a fondului muncii în limită naturală de ordin social a sa, se
poate vedea, de pildă, la profesorul Fawcett: «Capitalul circulant66 al
unei ţări», spune el, «este fondul său de muncă. Pentru a calcula deci
salariul mediu în bani pe care îl primeşte fiecare muncitor, nu avem
decât să împărţim acest capital prin numărul populaţiei de muncitori.»67
Ceea ce înseamnă deci că mai întâi adunăm într-o singură sumă salariile
individuale efectiv plătite, apoi susţinem că acest total formează suma
de valoare a «fondului de muncă» hotărât de Dumnezeu şi de natură. În
sfârşit, împărţim suma astfel obţinută prin numărul muncitorilor, pentru
a descoperi în modul acesta cât îi poate reveni în medie fiecărui
muncitor în mod individual. Un procedeu extrem de ingenios. El nu-l
împiedică pe d-l Fawcett să spună în aceeaşi clipă: «Avuţia totală
acumulată în fiecare an în Anglia se împarte în două părţi. O parte este

651
utilizată în Anglia pentru menţinerea propriei noastre industrii. Cealaltă
parte este exportată în alte ţări. . . Partea utilizată în industria noastră nu
formează o porţiune importantă a avuţiei acumulate în fiecare an în
această ţară,»68 Partea mai mare a plusprodusului, care se adaugă în fie-
care an şi care îi este sustras muncitorului englez fără echivalent, nu este
deci capitalizată în Anglia, ci în ţări străine. Dar cu capitalul suplimentar
exportat se exportă doar şi o parte a «fondului de muncă» inventat de
Dumnezeu şi de Bentham.69

NOTE:
21
«Acumulare de capital: Utilizarea unei părţi a venitului în calitate de capital.»
(Malthus: «Definitions in Political Economy», ediţia Cazenove, pag. 11.)
«Transformarea venitului în capital.» (Malthus: «Principles of Political Economy»,
ediţia a 2-a, Londra 1836, pag. 320.)
21a
Se face abstracţie aici de comerţul de export, prin intermediul căruia o naţiune poate
să înlocuiască articole de lux cu mijloace de producţie sau de subzistenţă, şi viceversa.
Pentru a privi obiectul analizei noastre în puritatea sa, liber de perturbările cauzate de
împrejurări accidentale, trebuie să considerăm întreaga lume comercială ca o singură
naţiune şi să presupunem că producţia capitalistă s-a stabilit pretutindeni şi a pus
stăpânire pe toate ramurile industriale.
21b
Analiza pe care Sismondi o face acumulării are marele cusur că prea se mulţumeşte
cu fraza: «transformarea venitului în capital», fără a aprofunda condiţiunile materiale ale
acestei operaţiuni.
2lc
«Munca iniţială căreia capitalul îi datora apariţia sa.» (Sismondi; «Nouveaux
Principes etc.», ediţia Paris, vol. I, pag. 109.)
22
«Munca creează capital înainte ca acesta să întrebuinţeze munca.»(«Labour creates
capital, before capital employs labour.») (E. G. Wakefield: «England and America»,
Londra 1833, vol. II, pag. 110.)
23
Proprietatea capitalistului asupra produsului muncii străine «este o consecinţă rigu-
roasă a legii aproprierii, al cărei principiu fundamental era, invers, titlul de proprietate
exclusiv al fiecărui muncitor asupra produsului propriei sale munci». (Cherbuliez:
«Riche ou Pauvre», Paris 1841, pag. 58, unde această transformare dialectică nu este
însă dezvoltată în mod just.)
24
Ce demnă de admiraţie este deci ingeniozitatea lui Proudhon, care vrea să desfiinţeze
proprietatea capitalistă, opunându-i... legile veşnice de proprietate ale producţiei de
mărfuri!
25
«Capitalul este avuţie acumulată, întrebuinţată în vederea profitului.» (Malthus:
“Principles etc.” )” Capitalul... constă din avuţie economisită din venit şi întrebuinţată în
vederea obţinerii de profit.” (R. Jones: «An Introductory Lecture on Political Economy»,
Londra 1833, pag. 16.)

652
26
«Posesorii de plusprodus (surplus produce) sau capital.» («The Source and Remedy of
the National Difficulties. A letter to Lord John Russel», Londra 1821.)
27
«Capitalul, împreună cu dobânda compusă economisită la fiecare porţiune de capital,
se îngroaşă atât de mult, încât orice avuţie din lume din care derivă un venit a devenit de
mult dobândă la capital.» (London Economist, 19 Iulie 1859.)
28
«Niciun economist din timpul de astăzi nu poate înţelege prin economie numai
tezaurizare; dar abstracţie făcând de acest procedeu contractat şi insuficient, nu poate fi
imaginată nicio altă întrebuinţare a acestei expresii cu referire la avuţia naţională, decât
aceea care trebuie să rezulte dintr-o utilizare diferită a economiilor întemeiată pe o di-
ferenţiere reală între diferitele feluri de muncă pe care ele le întreţin.» (Malthus, ibid.,
pag. 38, 39.)
28a
Astfel la Balzac, care a studiat temeinic toate nuanţele avariţiei, bătrânul cămătar
Gobseck a dat în mintea copiilor atunci când începe să-şi strângă o comoară din mărfuri
îngrămădite.
29
«Acumulare de capitaluri... stagnare a schimbului... supraproducţie.» (Th. Corbet:
«An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of Individuals», pag. 14.)
30
Ricardo: «Principles etc.», pag. 163, notă.
31
Cu toată «Logica» sa, d-1 J. St. Mill nu sesizează nicăieri nici măcar asemenea analize
defectuoase ale predecesorilor săi, care chiar în cadrul orizontului burghez, din punctul
de vedere al specialităţii stricte, ţipă după o rectificare. Peste tot el înregistrează cu un
dogmatism şcolăresc confuziile maiştrilor săi. Şi aici: «Privind lucrurile în durata lor,
capitalul însuşi se transformă în întregime în salarii; şi atunci când el este reconstituit
prin vânzarea produselor, el tot se transformă din nou în salarii.»
32
În prezentarea procesului de producţie, deci şi a acumulării, A. Smith nu numai că n-a
făcut niciun fel de progres, dar în multe privinţe a făcut regrese evidente faţă de
predecesorii săi, în special faţă de fiziocraţi. De iluzia sa menţionată în text este legată
dogma cu adevărat uimitoare pe care tot el a lăsat-o economiei politice şi după care
preţul mărfurilor se compune din salariu, profit (dobândă) şi rentă funciară, deci numai
din salariu şi plusvaloare. Pornind de la această bază, Storch mărturiseşte cel puţin, cu
naivitate: «Este imposibil să descompunem preţul necesar în elementele sale cele mai
simple.» (Storch: «Cours d'Economie etc.», ediţia Petersburg 1815, vol. II, pag. 140,
notă.) Frumoasă ştiinţă economică aceea care declară că este imposibil să descompună
preţul mărfurilor în elementele sale cele mai simple! Detalii în această privinţă se vor
găsi în secţiunea a 3-a a cărţii a doua şi în secţiunea a 7-a a cărţii a treia.
33
Cititorul va observa că întrebuinţez cuvântul venit [în original: revenue. — N. T.],
pentru a desemna, în primul rând, plusvaloarea ca fruct care rezultă în mod periodic din
capital şi, în al doilea rând, pentru a desemna acea parte a acestui fruct care, în mod pe-
riodic, este consumată de capitalist sau adăugată de el fondului său de consumaţie.
Menţin această dublă semnificaţie pentru că ea concordă cu terminologia economiştilor
englezi şi francezi.
34
În forma demodată, deşi mereu înnoită, a capitalistului, în cămătar, Luther scoate
foarte bine în evidenţă pofta de dominaţie ca element al dorinţei de îmbogăţire. «Păgânii
au fost în stare să deducă din raţiune că un cămătar este un hoţ şi ucigaş împătrit. Noi,
creştinii, îi ţinem însă în astfel de onoruri, încât aproape că-i venerăm de dragul banilor
lor... Cine stoarce, jefuieşte şi fură altuia hrana, comite un omor tot atât de grav (în

653
măsura în care lucrul depinde de el) ca şi cel care omoară pe altul prin înfometare şi îl
distruge. Lucrul acesta îl face însă cămătarul şi totuşi el şede în siguranţă în jilţul său. În
timp ce mai drept ar fi ca să atârne de spânzurătoare şi să fie mâncat de tot atâţia corbi
câţi galbeni a furat, cu condiţia numai ca să aibă pe el atâta carne pentru ca atâţia corbi
să şi-o poată împărţi. Dar hoţii cei mici sunt spânzuraţi... Hoţii cei mici stau prinşi în
buturugi de lemn, hoţii cei mari umblă lăfăindu-se în aur şi în mătase.. Nu este deci pe
pământ un duşman mai mare al oamenilor (afară de diavolul) decât un om zgârcit şi
cămătar, căci el vrea să fie Dumnezeu peste toţi oamenii. Turcii, războinicii, tiranii sunt
şi ei oameni răi, dar ei trebuie să-i lase pe oameni să trăiască şi recunosc că sunt răi şi
duşmani. Şi ei pot, ba uneori trebuie chiar, să cruţe pe unii. Dar un om cămătar şi hapsân
vrea ca toată lumea să piară pentru el de foame, de sete, de chin şi de nenorocire, cât
depinde de el, pentru ca el singur să aibă totul şi pentru ca toţi să primească totul de la el
ca de la un Dumnezeu şi să-i fie robi în vecii vecilor, iar el să poarte mantale scumpe,
lanţuri de aur şi inele, să-şi lingă botul, să creadă şi să se laude că e un bărbat cumsecade
şi evlavios... Cămătăria este un monstru mare şi înfricoşător, ca un vârcolac care
pustieşte totul, mai rău decât un Cacus, Gerion sau Anteu. Şi se împodobeşte totuşi şi
vrea să fie evlavios pentru ca să nu se vadă ce se întâmplă cu boii pe care el îi trage de-
a-ndăratelea în văgăuna sa. Dar Hercules trebuie să asculte răgetele boilor şi ale pri-
zonierilor, să-1 caute pe Cacus şi pe vârfuri şi pe stânci şi să elibereze boii din mâna rău-
făcătorului. Căci Cacus e numele răufăcătorului care e un cămătar evlavios şi care fură,
jefuieşte şi mănâncă tot. Şi el totuşi nu vrea să| admită că face asemenea lucru şi are
grijă ca nimeni să nu observe cum boii sunt traşi de-a-ndăratelea în văgăuna sa, lăsând
impresia, după urmele copitelor lor, că li s-a dat drumul. Tot astfel şi cămătarul vrea să
înşele lumea ca şi cum el ar fi de folos şi ar da lumii boi, pe când de fapt el îi trage spre
sine şi îi mănâncă. Şi dacă hoţii la drumul mare, ucigaşii şi duşmanii sunt traşi pe roată
şi decapitaţi, cu atât mai mult ar trebui cămătarii să fie traşi pe roată, însângeraţi...
alungaţi, afurisiţi şi decapitaţi.» (Martin Luther: «An die Pfarrherrn etc.»)
35
Dr. Aikin: «Description of the Country from 30 to 40 miles round Manchester»,
Londra 1795, pag. [181] 182 şi urm. [188].
36
A. Smith: «Wealth of Nations», cartea a II-a, cap. III [vol. II, pag. 367].
37
Însuşi J. B. Say spune: «Economiile celor bogaţi se fac pe socoteala celor săraci.»
«Proletarul roman trăia în mod aproape exclusiv pe socoteala societăţii... S-ar putea
spune aproape că societatea modernă trăieşte pe socoteala proletarilor, din acea parte pe
care le-o sustrage din retribuţia muncii.» (Sismondi: «Etudes etc.», vol. I, pag. 24.)
38
Malthus: «Principles etc.», pag. 319, 320.
39
«An Inquiry into those principles respecting the Nature of Demand etc.», pag. 67.
40
ibid., pag. 50.
41
Senior: «Principes fondamentaux de l'Economie Politique», trad. Arrivabene, Paris
1836, pag. 308. Adepţii şcolii clasice vechi considerară această concepţie ca fiind totuşi
prea extravagantă. «Domnul Senior înlocuieşte expresia: muncă şi capital, prin expresia:
muncă şi abstinenţă... Abstinenţa este o simplă negaţie. Nu abstinenţa, ci întrebuinţarea
capitalului utilizat în mod productiv este aceea care constituie izvorul profitului.» (John
Cazenove, în ediţia lucrării lui Malthus «Definitions etc.», pag. 130, notă.) D-l John St.
Mill, dimpotrivă, extrage pe de o parte unele părţi ale teoriei profitului formulată de Ri-
cardo şi anexează pe de altă parte formula lui Senior: «remuneration of abstinence» [re-

654
munerarea abstinenţei]. Pe cât îi este de străină «contradicţia» hegeliană, sursa vie a
oricărei dialectici, pe atât îi sunt de familiare contradicţiile banale.
Adaos la ediţia a 2-a. Economistul vulgar nu a făcut niciodată raţionamentul simplu că
fiecare acţiune omenească poate fi privită ca «abţinere» de la contrariul ei. A mânca este
a se abţine de la post, a merge este a se abţine de a sta pe loc, a munci este a se abţine de
la trândăvie, a trândăvi este a se abţine de la muncă etc. Domnii ar face bine dacă ar mai
reflecta asupra formulei lui Spinoza: Determinatio est negatio. [A determina este a
nega.]
42
Senior: «Principes fondamentaux de l'Economie Politique», trad. Arrivabene. Paris.
1836, pag. 342.
43
«Nimeni... nu şi-ar semăna, de pildă, grâul, lăsându-l timp de un an în pământ, şi nu
şi-ar ţine vinul ani de zile în beci, în loc să consume imediat aceste obiecte sau echi-
valentele lor... dacă n-ar spera să obţină o valoare suplimentară etc.» (Scrope: «Political
Economy», editat de A. Potter, New-York, 1841, pag. 133, 134.)
44
«Lipsa pe care şi-o impune capitalistul, împrumutând muncitorului mijloacele sale de
producţie» (acest eufemism este întrebuinţat pentru a se identifica, după maniera obiş-
nuită a economistului vulgar, muncitorul salariat, exploatat de capitalistul industrial, cu
capitalistul industrial însuşi, care împrumută bani de la capitalistul uzurar!), «în loc de a
consacra valoarea lor propriei sale întrebuinţări, transformând-o în obiecte de utilitate
sau de confort.» (G. de Molinari: «Etudes économiques», pag. 36.)
45
«La conservation d'un capital exige... un effort... constant pour résister à la tentation
de le consommer.» (Courcelle-Seneuil: «Traité théorique et pratique des entreprises
industrielles», pag. 57.)
46
«Diferitele clase de venit care contribuie în modul cel mai abundent la progresul
capitalului naţional se modifică pe diferite trepte ale dezvoltării lor şi sunt deci cu totul
diferite la naţiunile care ocupă poziţii diferite în această dezvoltare... Profitul... o sursă
de acumulare lipsită de importanţă în comparaţie cu salariile şi cu rentele, pe treptele
mai vechi ale societăţii... Atunci când în forţele muncii naţionale a avut loc realmente un
progres considerabil, profitul capătă o importanţă relativ mai mare ca sursă de acumu-
lare.» (Richard Jones: «Textbook etc.», pag. 16, 21.)
47
ibid., pag. 36 şi urm. (La ediţia a 4-a. — E probabil o eroare; pasagiul nu a fost găsit.
— F. E.)
48
«Ricardo spune: „În diferite stadii ale societăţii acumularea capitalului sau a mij-
loacelor de a utiliza (adică de a exploata) munca este mai rapidă sau mai puţin rapidă şi
trebuie să depindă în toate cazurile de forţele productive ale muncii. În general, forţele
productive ale muncii sunt cele mai mari acolo unde există abundenţă de pământ
fertil...”. “Dacă în această propoziţiune forţele productive ale muncii înseamnă că acea
parte aliquotă din fiecare produs care este atribuită acelora a căror muncă
confecţionează produsul este mică, atunci propoziţiunea este tautologică, pentru că
partea care rămâne este fondul din care, dacă proprietarul său găseşte de cuviinţă („if
the owner pleases” ), se poate acumula capital. Dar acesta nu este cazul acolo unde
pământul este mai fertil.” (“Observations on certain verbal disputes etc.”, pag. 74, 75.)
49
J. St. Mill: «Essays on some unsettled Questions of Political Economy», Londra 1844,
pag. 90.
50
«An Essay on Trade and Commerce», Londra 1770, pag. 44. Într-un mod asemănător

655
ziarul «Times» din decembrie 1866 şi ianuarie 1867 publică nişte plângeri înduioşătoare
ale unor proprietari de mine din Anglia, în care se descrie starea fericită a minerilor
belgieni, care nu cer şi nu primesc mai mult decât le este strict necesar ca să poată trăi
pentru «maşter» -ii lor. Muncitorii belgieni îndură multe, dar de aici până la a figura ca
muncitori model în «Times» mai e mult. Răspunsul a fost dat, la începutul lui Februarie
1867, de greva minerilor belgieni (de la Marchienne), înăbuşită cu gloanţele.
51
ibid., pag. 44, 46.
52
Fabricantul din Northamptonshire comite o pia fraus [înşelăciune pioasă] care,
avându-se în vedere motivele înduioşătoare, i se poate ierta. El pretinde că face o
comparaţie între muncitorii manufacturieri englezi şi francezi, dar, cum însuşi
mărturiseşte mai târziu în zăpăceala sa, el descrie cu cuvintele citate mai sus pe
muncitorii agricoli francezi!
53
ibid., pag. 70, 71. Notă la ediţia a 3-a. — Astăzi am ajuns cu mult mai departe, graţie
concurenţei mondiale, care a apărut între timp. [În ediţia franceză (Paris 1873) nota este
înglobată în text, prima ei frază fiind înlocuită cu următoarele (pag. 263): «Astăzi am
ajuns cu mult mai departe, graţie concurenţei pe scară mondială, în care dezvoltarea
producţiei capitaliste a aruncat pe toţi muncitorii de pe glob. Nu mai este vorba de a se
reduce doar salariile engleze la nivelul celor din Europa continentală, ci de a scădea
într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat nivelul european la nivelul chinez.» —
Nota Inst. M.E.L.] «Dacă China devine o mare ţară industrială», declară deputatul
Stapleton în faţa alegătorilor săi, «nu văd cum ar putea populaţia muncitoare europeană
să se menţină în luptă, fără a coborî la nivelul concurenţilor ei.» («Times», 3 Septembrie
1873.) Ţinta mult dorită a capitalului englez nu mai sunt salariile de pe continent, ci
salariile din China.
54
Benjamin Thompson: «Essays, political, economical and philosophical etc.» 3
volume, Londra 1796—1802, vol. I, pag. 288. În lucrarea sa «The State of the Poor, or
an History of the Labouring Classes in England etc.», Sir F. M. Eden recomandă cu
toată căldura ciorba de cerşetori a lui Rumford directorilor de workhouse-uri şi le face
muncitorilor englezi observaţia plină de reproşuri că «la scoţieni există multe familii
care în loc să mănânce grâu, secară şi carne, trăiesc luni de-a rândul din crupe de ovăz şi
din făină de orz, amestecată doar cu sare şi cu apă, şi trăiesc încă destul de confortabil»
(«and that very confortably too»). (Benjamin Thompson: «Essays, political, economical
and philosophical etc.», 3 volume, Londra 1796 — 1802, vol. I, cartea a II-a, cap. II,
pag. 503 [530].) «Aluzii» asemănătoare se regăsesc şi în secolul al XIX-lea. «Muncitorii
agricoli englezi», se spune de pildă, «nu vor să mănânce amestecuri de cereale de speţă
inferioară. În Scoţia, unde educaţia este mai bună, această prejudecată este probabil
necunoscută.» (Charles H. Parry M. D.: «The Question of the Necessity of the existing
Cornlaws considered», Londra 1816, pag. 69.) Acelaşi Parry se plânge însă că în prezent
(1815) muncitorul englez stă cu mult mai prost decât în timpul lui Eden (1797).
55
Din rapoartele ultimei comisii parlamentare pentru anchetarea falsificărilor de
alimente se vede că nici falsificarea de medicamente nu formează în Anglia excepţia, ci
regula. Astfel, analizarea a 34 de probe de opiu cumpărate de la tot atâtea farmacii
diferite din Londra, a dus la constatarea că 31 erau falsificate cu capsule de mac, cu
făină de grâu, cu gumă arabică, cu humă, cu nisip etc. Multe nu conţineau niciun atom
de morfină.

656
56
G. B. Newnham (barrister at law [avocat]): «A Review of the Evidence before the
Committees of the two Houses of Parliament on the Cornlaws», Londra 1815, pag. 28,
notă.
57
ibid., pag. 19, 20.
58
Ch. H. Parry, ibid., pag. 77, 69. În ce-i priveşte, domnii proprietari funciari nu numai
că s-au «indemnizat» pentru războiul anti-iacobin, pe care l-au purtat în numele Angliei,
dar s-au şi îmbogăţit într-un mod extraordinar. «În 18 ani rentele lor se dublară, se
întreiră, se împătriră şi, în cazuri excepţionale, se înşesiră.» (ibid., pag..100, 101.)
59
F. Engels: «Die Lage der arbeitenden Klasse in England», pag. 20.
60
Din cauza analizei defectuoase a procesului de muncă şi de valorificare, economia
clasică nu a înţeles niciodată cum trebuie acest moment important al reproducţiei, lucru
care se poate vedea, de pildă, la Ricardo. El spune, de exemplu: Oricare ar fi
modificările forţei productive, «un milion de oameni produce întotdeauna, în fabrici,
aceeaşi valoare». Lucrul acesta este exact dacă gradul de extensiune şi de intensitate al
muncii lor este dat. Ceea ce nu împiedică însă — lucru pe care Ricardo îl trece cu
vederea în anumite concluzii ale sale — ca un milion de oameni să transforme în produs
mase foarte diferite de mijloace de producţie, atunci când forţa productivă a muncii lor
este diferită, şi să conserve deci în produsul lor mase de valoare foarte diferite, astfel că
valorile produselor livrate de ei sunt foarte diferite. Observăm în treacăt că Ricardo a
încercat în zadar să-i explice cu ajutorul acestui exemplu lui J. B. Say deosebirea dintre
valoarea de întrebuinţare (pe care aici o numeşte wealth, avuţie materială) şi valoarea de
schimb. Say răspunde: «În ceea ce priveşte dificultatea pe care o scoate în evidenţă
Ricardo, atunci când spune că la un procedeu perfecţionat un milion de oameni poate să
producă de două până la trei ori mai multă avuţie, fără ca să producă mai multă valoare,
această dificultate dispare dacă producţia este privită, aşa cum e necesar, ca un schimb,
în care dai serviciile productive ale muncii, ale pământului şi ale capitalurilor tale,
pentru ca să obţii produse. Prin intermediul acestor servicii productive, obţinem toate
produsele care există pe lume... Prin urmare... suntem cu atât mai bogaţi, serviciile
noastre productive au o valoare cu atât mai mare, cu cât este mai mare cantitatea de
lucruri utile pe care ele ni le aduc cu ocazia schimbului numit producţie.» (J. B. Say:
“Lettres à M. Malthus”, Paris 1820, pag. 168, 169.) Dificultatea — ea există pentru el,
nu pentru Ricardo — pe care Say urmează să o explice, este aceasta: De ce nu sporeşte
valoarea valorilor de întrebuinţare, dacă cantitatea lor sporeşte în urma sporirii forţei
productive a muncii ? Răspuns: Dificultatea dispare prin aceea că valorii de
întrebuinţare i se zice valoare de schimb. Valoarea de schimb este un lucru care în orice
caz e în legătură cu schimbul. Să numim deci producţia un «schimb» de muncă şi de
mijloace de producţie contra produsului şi e clar ca lumina zilei că obţinem cu atât mai
multă valoare de schimb, cu cât mai multă valoare de întrebuinţare ne livrează producţia.
Cu alte cuvinte: Cu cât o zi de muncă livrează mai multe valori de întrebuinţare, de pildă
ciorapi fabricantului de ciorapi, cu atât mai bogat este el în ciorapi. Dar deodată Say îşi
aminteşte că o «creştere a cantităţii» ciorapilor provoacă o scădere a «preţului» lor (care
nu are, bineînţeles, nimic a face cu valoarea de schimb), «deoarece concurenta îi sileşte
(pe producători) să dea produsele în schimbul a ceea ce ele îi costă». De unde vine însă
profitul dacă fabricantul vinde mărfurile la preţul cât ele îl costă pe el? Dar nevermind
[nu-i nimic]. Say declară că în urma productivităţii sporite fiecare primeşte acum în

657
schimbul aceluiaşi echivalent două perechi de ciorapi în locul uneia singure etc.
Rezultatul la care ajunge este tocmai propoziţiunea lui Ricardo, pe care voia să o
combată. După acest efort intelectual extraordinar, el îl apostrofează triumfător pe
Malthus cu următoarele cuvinte: «Iată, domnul meu, teoria bine întemeiată, fără de care,
vă asigur, e imposibil să rezolvi problemele cele mai dificile ale economiei politice şi în
special aceea de a şti de ce o naţiune poate să devină mai bogată atunci când produsele
ei scad în valoare, cu toate că avuţia reprezintă valoare.» (ibid., pag. 170.) Un economist
englez observă, cu privire la unele artificii asemănătoare din “Scrisorile” lui
Say:«Aceste maniere afectate de a vorbi („those affected ways of talking” ) formează în
general ceea ce d-1 Say binevoieşte să numească doctrina sa, pe care el o recomandă lui
Malthus ca să o profeseze la Hertford, lucru care, cum spune el, se face „în multe părţi
ale Europei”. El spune: „Dacă găsiţi ceva paradoxal în aceste propoziţiuni, priviţi
lucrurile pe care ele le exprimă, şi îndrăznesc să cred că ele vi se vor părea foarte simple
şi foarte rezonabile. Fără îndoială, şi datorită aceluiaşi procedeu, ele vor apărea oricum
vreţi, numai nu originale sau importante.”» («An Inquiry into those Principles respecting
the Nature of Demand etc.», pag. 116, 110).
61
MacCulloch şi-a înscris brevetul pentru “wages of past labour” [salariu pentru munca
trecută] cu mult înainte ca Senior să-şi fi înscris brevetul pentru “wages of abstinence”
[salariu pentru abţinere].
62
Comp., între altele, J. Bentham: «Théorie des Peines et des Récompenses», trad. Et.
Dumont, ediţia a 3-a, Paris 1826, vol. II, cartea a IV-a, cap. II.
63
Jeremias Bentham este un fenomen pur englezesc. Fără să exceptăm nici măcar pe
filosoful nostru Christian Wolff, în nicio epocă şi în nicio ţară locul comun cel mai plat
nu s-a lăbărţat cu atâta suficienţă. Principiul utilităţii nu este o invenţie a lui Bentham.
El nu făcea decât să reproducă într-un mod lipsit de spirit ceea ce Helvetius şi alţi
francezi ai secolului al XVIII-lea spuseseră în mod spiritual. Dacă vrem, de pildă, să
ştim ce e util unui câine, trebuie să explorăm natura câinelui. Această natură însăşi nu
poate fi construită pe baza «principiului utilităţii». Aplicând acest lucru la om, dacă
vrem să judecăm faptele, evoluţia, raporturile etc. omeneşti pe baza principiului utilităţii,
trebuie să ne ocupăm mai întâi de natura omenească în general şi apoi de natura
omenească istoriceşte modificată în fiecare epocă în parte. Lui Bentham nu-i place să
despice firu-n patru. Cu sobrietatea cea mai naivă el consideră pe micul burghez
modern, în special pe micul burghez englez, ca fiind omul normal. Ceea ce este util
acestui specimen de om normal şi lumii sale, este util în sine. Cu ajutorul acestui etalon
e judecat apoi trecutul, prezentul şi viitorul. Astfel, religia creştină este «utilă» pentru că
ea condamnă din punct de vedere religios aceleaşi fărădelegi pe care codul penal le
condamnă din punct de vedere juridic. Critica de artă este «dăunătoare» pentru că îi
deranjează pe oamenii cumsecade în savurarea lui Martin Tupper etc. Cu asemenea
literatură, cinstita faţă, a cărei deviză a fost «nulla dies sine Unea» [nicio zi fără un rând
scris], a umplut munţi de cărţi. Dacă aş avea curajul prietenului meu H. Heine, l-aş numi
pe domnul Jeremias un geniu al prostiei burgheze.
64
«Economiştii sunt prea înclinaţi să considere o anumită cantitate de capital şi un
anumit număr de muncitori ca instrumente de producţie de forţă egală şi ca acţionând cu
o oarecare intensitate uniformă... Aceia care susţin că mărfurile sunt, singurii agenţi ai
producţiei dovedesc că producţia nu poate fi deloc lărgită, căci pentru o asemenea lărgire

658
ar trebui ca mai întâi mijloacele de subzistenţă, materiile prime şi instrumentele să fi fost
sporite, ceea ce nu înseamnă de fapt nimic altceva decât că o creştere a producţiei nu
poate avea loc fără o creştere prealabilă a producţiei, sau, cu alte cuvinte, că nicio
creştere nu este posibilă.» (S. Bailey: «Money and its Vicissitudes», pag. 58 şi 70.)
Bailey critică dogma de mai sus în special din punctul de vedere al procesului de
circulaţie.
65
J. St. Mill spune în «Principles of Political Economy” [cartea a II-a, cap. I, § 3]:
“Produsul muncii se împarte azi în raport invers cu munca prestată — cea mai mare
parte revenind acelora care nu muncesc niciodată, partea următoare ca mărime acelora a
căror muncă este aproape exclusiv nominală, şi astfel, pe scară descrescândă, retribuţia
se contractă pe măsură ce munca devine mai grea şi mai neplăcută, până la munca fizică
cea mai istovitoare şi mai extenuantă, care nu poate să aibă siguranţa nici măcar a
agonisirii celor necesare traiului.” Pentru a evita orice neînţelegere, observ că dacă
oameni ca J. St. Mill trebuie condamnaţi din cauza contradicţiei dintre dogmele lor
economice vechi şi tendinţele lor moderne, ar fi cu totul injust să-i confundăm cu ceata
de apologeţi din economia vulgară.
66
H. Fawcett, profesor de economie politică la Cambridge: «The Economic Position of
the British Labourer», Londra 1865, pag. 120.
67
Amintesc aici cititorului că noţiunile: capital variabil şi constant au fost utilizate
pentru prima oară de mine. Economia politică de la A. Smith încoace confundă fără
nicio socoteală determinările pe care aceste noţiuni le conţin cu deosebirile de formă:
capital fix şi circulant, care rezultă din procesul de circulaţie. Amănunte în această
privinţă în cartea a II-a, secţiunea a doua.
68
Fawcett, ibid., pag. 123, 122.
69
S-ar putea spune că din Anglia se exportă în fiecare an nu numai capital, dar şi mun-
citori, export care se efectuează sub formă de emigraţie. În text nu este însă vorba deloc
de averea personală a emigranţilor, care în mare parte nu sunt muncitori. Fiii de arendaşi
dau un contingent important. Capitalul suplimentar englez trimis în fiecare an în
străinătate spre fructificare se află într-un raport incomparabil mai mare faţă de
acumularea anuală decât acel în care se află emigraţia anuală faţă de sporul anual de
populaţie.

659
 Capitolul douăzecişitrei
LEGEA GENERALĂ A ACUMULĂRII CAPITALISTE

1. Cererea forţei de muncă creşte odată cu acumularea, compoziţia

capitalului rămânând neschimbată

În acest capitol vom cerceta influenţa pe care creşterea

capitalului o exercită asupra sorţii clasei muncitoare. Factorul cel mai
important în această analiză este compoziţia capitalului şi modificările
pe care ea le suferă în cursul procesului de acumulare.
Compoziţia capitalului trebuie privită din două puncte de
vedere. Din punctul de vedere al valorii ea este determinată de raportul
în care capitalul se împarte în capital constant sau în valoare a
mijloacelor de producţie şi în capital variabil sau în valoare a forţei de
muncă, în suma totală a salariilor. Din punctul de vedere al materialului,
aşa cum funcţionează în procesul de producţie, orice capital se împarte
în mijloace de producţie şi în forţă de muncă vie; această compoziţie a
capitalului este determinată de raportul dintre masa de mijloace de
producţie întrebuinţate, pe de o parte, şi de cantitatea de muncă necesară
pentru întrebuinţarea lor, pe de altă parte. Pe cea dintâi o numesc
compoziţia după valoare a capitalului, pe cea de a doua o numesc
compoziţia tehnică a capitalului. Între amândouă există o strânsă
interdependenţă. Pentru a exprima această interdependenţă, eu
denumesc compoziţia după valoare a capitalului, în măsura în care este
determinată de compoziţia lui tehnică şi oglindeşte schimbările acestei
compoziţii tehnice, cu numele de compoziţie organică a capitalului. Ori
de câte ori vorbesc de compoziţia capitalului fără altă precizare, este
vorba de compoziţia sa organică.
Numeroasele capitaluri individuale investite într-o anumită
ramură de producţie au o compoziţie care diferă în măsură mai mare sau
mai mică de la unul la altul. Media compoziţiilor lor individuale ne dă
compoziţia capitalului total din ramura de producţie respectivă. În

660
sfârşit, media generală a compoziţiilor medii din toate ramurile de
producţie ne dă compoziţia capitalului social al unei ţări; în cele ce
urmează este vorba, în ultimă analiză, de această din urmă compoziţie.
Creşterea capitalului implică creşterea părţii sale variabile,
adică transformate în forţă de muncă. O parte a plusvalorii transformate
în capital suplimentar trebuie retransformată mereu în capital variabil,
adică în fond de muncă suplimentar. Dacă presupunem că, pe lângă
celelalte împrejurări care rămân neschimbate, şi compoziţia capitalului
rămâne neschimbată, adică, o anumită masă de mijloace de producţie
sau de capital constant necesită mereu o masă identică de forţă de
muncă pentru a fi pus în funcţiune, este evident că cererea de muncă şi
fondul de subzistenţă al muncitorilor creşte în raport cu creşterea
capitalului, şi anume cu atât mai repede cu cât capitalul creşte mai re-
pede. Întrucât capitalul produce în fiecare an o plusvaloare, din care o
parte este adăugată în fiecare an capitalului iniţial, întrucât sporul acesta,
la rândul lui, creşte în fiecare an odată cu creşterea volumului capitalului
care deja se află în funcţiune, întrucât în fine, atunci când dorinţa de
îmbogăţire primeşte un imbold special, cum e de pildă cazul cu
deschiderea unor noi pieţe, a unor noi sfere de investiţie a capitalurilor
în urma unor nevoi sociale noi etc., scara acumulării poate fi extinsă în
mod brusc prin simpla modificare a împărţirii plusvalorii sau
plusprodusului în capital şi venit, nevoile de acumulare ale capitalului
pot întrece creşterea forţei de muncă sau a numărului de muncitori,
cererea de muncitori poate întrece oferta lor, astfel că salariile cresc.
Lucrul acesta trebuie chiar să se întâmple, dacă presupunerea de mai sus
durează în mod neschimbat. Întrucât în fiecare an sunt utilizaţi mai mulţi
muncitori decât în anul precedent, trebuie mai devreme sau mai târziu să
se ajungă la un punct în care nevoile acumulării încep să depăşească
oferta obişnuită de muncă, în care deci salariile cresc. Plângeri în
această privinţă au răsunat în Anglia în tot cursul secolului al XV-lea şi
în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Împrejurările mai favorabile
sau mai puţin favorabile în care muncitorii salariaţi se întreţin şi se
înmulţesc nu schimbă însă nimic din caracterul fundamental al
producţiei capitaliste. Aşa cum reproducţia simplă reproduce în mod
continuu însuşi raportul de capital, capitalişti de o parte, muncitori
salariaţi de cealaltă parte, tot astfel reproducţia pe scară lărgită sau

661
acumularea reproduce raportul de capital pe scară lărgită, capitalişti
mai mulţi sau capitalişti mai mari la un pol, muncitori salariaţi mai mulţi
la celălalt pol. Reproducţia forţei de muncă, forţă care este nevoită să se
încorporeze în mod neîncetat capitalului ca mijloc de valorificare, care
nu poate scăpa de el şi a cărei subordonare faţă de capital este doar
camuflată prin schimbarea capitaliştilor individuali cărora ea le e
vândută, formează de fapt un moment al reproducţiei capitalului însuşi.
Acumularea capitalului înseamnă deci înmulţirea proletariatului.70
Economia clasică a înţeles atât de bine această propoziţie, încât,
cum am pomenit mai înainte, A. Smith, Ricardo etc. au ajuns chiar să
identifice în mod greşit acumularea cu consumul de către muncitorii
productivi a întregii părţi capitalizate a plusprodusului, sau cu
transformarea sa în muncitori salariaţi suplimentari. Încă din 1696 John
Bellers spunea: «Dacă cineva ar avea 100.000 de acri, tot atâtea livre-
bani şi tot atâtea vite, ce ar fi acesta bogat fără muncitor, decât el însuşi
un muncitor? Şi cum muncitorii fac pe oameni bogaţi, cu cât sunt mai
mulţi muncitori, cu atât vor fi mai mulţi oameni bogaţi... Munca
săracului este mina bogatului.»71 Tot astfel Bernard de Mandeville
spunea la începutul secolului al XVIII-lea: «Acolo unde proprietatea
este suficient protejată, ar fi mai uşor să trăieşti fără bani decât fără
săraci, căci cine ar munci?... Dacă muncitorii trebuie feriţi de
înfometare, tot astfel ei n-ar trebui să primească nimic ce ar putea fi
tezaurizat. Dacă din când în când unul din clasa de jos se ridică, prin
hărnicie deosebită şi strângându-şi cureaua, deasupra situaţiei în care a
crescut, nimeni nu trebuie să-l împiedice; este, dimpotrivă, cel mai
înţelept plan pentru orice persoană particulară, pentru orice familie
particulară a societăţii, ca să ducă o viaţă sobră. Dar este în interesul
tuturor naţiunilor bogate ca cea mai mare parte a celor săraci să nu stea
inactivi şi ca totuşi ei să cheltuiască întotdeauna ceea ce câştigă... Aceia
care îşi câştigă existenţa prin munca lor zilnică n-au nici un alt imbold la
muncă decât nevoile lor, pe care înţelepciunea ne îndeamnă să le
uşurăm, dar pe care ar fi o prostie să le vindecăm. Singurul lucru care
poate să-l facă pe omul muncitor să fie harnic este un salariu modest. Un
salariu prea mic îl face să fie deprimat sau deznădăjduit, după
temperament; un salariu prea mare îl face insolent şi leneş... Din cele
expuse până acum rezultă că la o naţiune liberă, la care sclavia nu este

662
permisă, avuţia cea mai sigură constă dintr-un număr mare de săraci
harnici. Abstracţie făcând de faptul că ei formează izvorul nesecat
pentru alimentarea flotei şi a armatei, fără ei nu ar exista niciun consum,
iar produsul niciunei ţări nu ar putea fi valorificat. Pentru a face ca
societatea (care constă, bineînţeles, din cei care nu muncesc) să fie
fericită şi ca poporul să fie mulţumit chiar dacă trăieşte în condiţii
sărăcăcioase, este necesar ca marea majoritate să rămână atât
ignorantă cât şi săracă. Cunoştinţele lărgesc şi multiplică dorinţele
noastre, şi cu cât un om doreşte mai puţin, cu atât mai uşor pot fi
îndestulate nevoile sale.»72 Ceea ce Mandeville, un om cinstit şi cu cap
luminat, nu înţelege încă, este că mecanismul procesului de acumulare
însuşi măreşte, odată cu capitalul, şi masa «săracilor harnici», adică a
muncitorilor salariaţi, care sunt nevoiţi să-şi transforme forţa de muncă
în forţă de valorificare crescândă a capitalului crescând şi să perpetueze
tocmai prin acest fapt raportul lor de dependenţă faţă de propriul lor
produs, personificat în capitalist. Cu privire la acest raport de
dependenţă, Sir F. M. Eden observă în «Situaţia săracilor, sau istoria
clasei muncitoare din Anglia»: «Zona noastră cere muncă pentru
satisfacerea necesităţilor, şi din această cauză cel puţin o parte a
societăţii trebuie să muncească fără odihnă... Unii care nu muncesc au
totuşi la dispoziţie produse ale muncii. Acest lucru proprietarii aceştia îl
datorează însă în mod exclusiv civilizaţiei şi ordinei existente; ei nu sunt
decât creaturi ale instituţiilor civile.73 Căci acestea au recunoscut că
fructele muncii pot fi însuşite şi în alt mod decât prin muncă. Oamenii
cu avere independentă îşi datorează averea aproape în mod exclusiv
muncii altora, nu capacităţii lor proprii, care în niciun caz nu este mai
bună decât a altora; nu posesiunea pământului şi a banilor, ci comanda
asupra muncii («the command of labour») este aceea care distinge pe
bogaţi de săraci... Ceea ce îi convine săracului nu este o situaţie
deplorabilă şi servilă, ci un raport de dependenţă comod şi liberal («a
state of easy and liberal dependence»), iar oamenilor bogaţi o influenţă
şi o autoritate suficientă asupra acelora care lucrează pentru ei...
Precum ştie orice cunoscător al naturii omeneşti, un asemenea raport de
dependenţă este necesar pentru buna stare a muncitorilor înşişi.»74
Menţionăm în treacăt că Sir F. M. Eden este singurul discipol al lui
Adam Smith care a produs ceva remarcabil în cursul secolului

663
al XVIII-lea.75
În condiţiile de acumulare favorabile muncitorilor pe care le-am
presupus până acum, raportul de dependenţă al muncitorilor faţă de
capital îmbracă forme suportabile sau, cum spune Eden, «comode şi
liberale». În loc de a deveni mai intensiv odată cu creşterea capitalului,
el devine doar mai extensiv, adică sfera de exploatare şi de dominaţie a
capitalului nu face decât să se întindă odată cu propriile dimensiuni ale
lui şi cu numărul supuşilor lui. Din propriul lor plusprodus care se află
în creştere şi care se transformă în măsură crescândă în capital
suplimentar, li se restituie muncitorilor în formă de mijloace de plată o
parte mai mare, astfel că ei sunt în stare să lărgească sfera lor de
consum, să-şi înzestreze mai bine fondul de consum constând din haine,
mobilă etc. şi să formeze mici fonduri de rezervă în bani. Dar aşa cum o
îmbrăcăminte mai bună, o hrană mai bună, un tratament mai bun şi un
fond de avere personală mai mare nu desfiinţează raportul de
dependenţă şi exploatarea sclavului, tot astfel ele nu desfiinţează nici pe
cele ale muncitorului salariat. O urcare a preţului muncii ca urmare a
acumulării capitalului nu înseamnă de fapt nimic altceva decât că
lungimea şi puterea lanţului de aur pe care muncitorul salariat şi l-a
făurit singur permit întinderea mai puţin încordată a lui. În controversele
asupra acestui subiect s-a trecut de obicei cu vederea lucrul principal,
anume diferenţa specifică a producţiei capitaliste. Forţa de muncă nu
este cumpărată aici pentru ca prin serviciul ei sau prin produsul ei să fie
satisfăcute nevoile personale ale cumpărătorului. Scopul pe care acesta
îl urmăreşte este valorificarea capitalului său, producţia de mărfuri care
conţin mai multă muncă decât plăteşte el, care conţin deci o parte de
valoare care pe el nu-l costă nimic şi care totuşi este realizată prin
vânzarea mărfii. Producţia de plusvaloare, meşteşugul plusvalorii, este
legea absolută a acestui mod de producţie. Forţa de muncă poate fi
vândută numai în măsura în care ea conservă mijloacele de producţie
sub formă de capital, reproduce propria sa valoare sub formă de capital
şi livrează sub formă de muncă neplătită un izvor de capital
suplimentar.76 Condiţiile vânzării ei, indiferent dacă sunt mai favorabile
sau mai puţin favorabile pentru muncitor, cuprind deci în ele necesitatea
revânzării ei continue şi reproducţia mereu lărgită a avuţiei sub formă
de capital. După cum s-a văzut, salariul presupune prin natura sa ca

664
muncitorul să livreze încontinuu o cantitate anumită de muncă neplătită.
Făcând cu totul abstracţie de creşterea salariului odată cu scăderea
preţului muncii etc., creşterea lui înseamnă în cel mai bun caz doar o
scădere cantitativă a muncii neplătite pe care muncitorul trebuie să o
presteze. Această scădere nu poate niciodată să continue până la punctul
în care ea ar pune în pericol sistemul însuşi. Abstracţie făcând de
conflictele violente asupra mărimii salariului - şi Adam Smith a arătat
deja că în asemenea conflicte, în general, patronul rămâne patron - o
sporire a preţului muncii rezultată din acumularea capitalului presupune
următoarea alternativă: Sau preţul muncii continuă să crească, pentru că
sporirea lui nu împiedică progresul acumulării; lucrul nu este deloc
miraculos, pentru că, spune A. Smith, «chiar dacă profitul a scăzut,
capitalurile sporesc totuşi; ele cresc chiar mai repede decât înainte... În
general, chiar dacă profitul este mai mic, un capital mare creşte mai
repede decât creşte un capital mic, profitul fiind mare.» («Wealth of
Nations» II, 189 [vol. I, pag. 217 şi urm.].) În acest caz este evident că o
reducere a muncii neplătite nu împiedică deloc extinderea dominaţiei
capitalului. Sau - aceasta e a doua latură a alternativei - acumularea
slăbeşte ca urmare a urcării preţului muncii, deoarece stimulentul pe
care îl constituie profitul slăbeşte. Acumularea scade. Dar odată cu
scăderea ei dispare cauza acestei scăderi, anume disproporţia dintre
capital şi forţa de muncă ce poate fi exploatată. Mecanismul procesului
de producţie capitalist înlătură, aşadar, el însuşi piedicile trecătoare pe
care el le creează. Preţul muncii scade din nou la un nivel corespunzător
necesităţilor de valorificare ale capitalului, indiferent dacă acest nivel
este inferior, superior sau egal nivelului care conta ca normal înainte de
creşterea salariului. Vedem deci, în primul caz, nu încetinirea creşterii
absolute sau relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este
aceea care dă naştere supraabundenţei de capital, ci, invers, sporirea
capitalului este aceea care face ca forţa de muncă exploatabilă să fie
insuficientă. În al doilea caz nu intensificarea creşterii absolute sau
relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este aceea care
provoacă o insuficienţă de capital, ci, invers, scăderea capitalului este
aceea care face* ca forţa de muncă exploatabilă, sau, mai bine zis, preţul
ei, să fie supraabundent. Mişcările acestea absolute în acumularea
capitalului sunt acelea care se oglindesc ca mişcări relative în masa

665
forţei de muncă exploatabile şi par deci datorate mişcării proprii a
acesteia din urmă. Sau, ca să întrebuinţăm o expresie matematică:
mărimea acumulării este variabila independentă, mărimea salariului este
variabila dependentă, şi nu invers. Tot astfel în faza de criză a ciclului
industrial, scăderea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia
într-o creştere a valorii relative a banilor, iar în faza prosperităţii
urcarea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia într-o
scădere a valorii relative a banilor. Aşa-zisa şcoală Currency trage de
aici concluzia că atunci când preţurile sunt urcate circulă prea puţini
bani, iar atunci când preţurile sunt scăzute circulă prea mulţi bani.**
Ignoranţa lor şi totala neînţelegere a faptelor77 îşi găseşte o paralelă
demnă în economiştii care interpretează fenomenele menţionate mai sus
ale acumulării în sensul că într-un caz există prea puţini muncitori
salariaţi, iar în celălalt caz prea mulţi.
Legea producţiei capitaliste care stă la baza pretinsei «legi
naturale a populaţiei» se reduce pur şi simplu la următoarele: Raportul
dintre capital, acumulare şi mărimea salariului nu e nimic altceva decât
raportul dintre munca neplătită, transformată în capital, şi munca
suplimentară necesară pentru punerea în mişcare a capitalului
suplimentar. Nu este deci nicidecum vorba de un raport între două
mărimi independente una de alta, adică de o parte mărimea capitalului,
de altă parte numărul populaţiei muncitoare, ci este vorba, în ultimă
linie, doar de raportul dintre munca neplătită şi cea plătită a aceleiaşi
populaţii muncitoare. Atunci când cantitatea de muncă neplătită,
furnizată de clasa muncitoare şi acumulată de clasa capitalistă, creşte
destul de repede pentru a se putea transforma în capital numai printr-o
sporire extraordinară a muncii plătite, salariul se ridică şi, celelalte
condiţiuni rămânând neschimbate, munca neplătită scade proporţional.
Dar în momentul în care această scădere ajunge la punctul în care
supramunca din care se alimentează capitalul încetează a fi oferită în
cantitate normală, intervine o reacţiune: se capitalizează o parte mai
mică a venitului, acumularea slăbeşte şi mişcarea de creştere a salariului
suferă un recul. Mărirea preţului muncii rămâne, aşadar, redusă la limite
care nu numai că lasă neatinse bazele sistemului capitalist, dar asigură şi
reproducţia lui pe o scară tot mai mare. Legea acumulării capitaliste
mistificată şi transformată într-o lege naturală nu exprimă deci în

666
realitate decât faptul că natura acestei acumulări exclude orice scădere
în gradul de exploatare a muncii şi orice creştere a preţului muncii care
ar putea periclita în mod serios reproducerea continuă a raportului de
capital şi reproducerea lui pe scară tot mai lărgită. Nu se poate altfel
într-un mod de producţie în care muncitorul există pentru nevoile de
valorificare ale unor valori existente, în loc ca, dimpotrivă, avuţia
materială să existe pentru nevoile de dezvoltare ale muncitorului. Aşa
cum în religie omul este dominat de produsul propriului său cap, tot
astfel în producţia capitalistă el este dominat de produsul propriei sale
mâini.77a

2. Scăderea relativă a părţii variabile a capitalului în cursul acumulării

şi al concentrării care o însoţeşte pe aceasta din urmă

Chiar după părerea economiştilor, nici volumul existent al

avuţiei sociale, nici mărimea capitalului deja câştigat nu sunt acelea care
produc o urcare a salariilor, ci doar creşterea continuă a acumulării şi
viteza creşterii ei. (A. Smith, cartea I-a, cap. 8. [vol. I, pag. 208].) Până
acum nu am cercetat decât o fază specială a acestui proces, aceea în care
creşterea capitalului are loc în timp ce compoziţia tehnică a capitalului
rămâne neschimbată. Dar procesul trece dincolo de această fază.
Bazele generale ale sistemului capitalist odată date, se ajunge în
cursul acumulării, de fiecare dată, la un punct în care dezvoltarea
productivităţii muncii sociale devine resortul cel mai puternic al
acumulării. «Aceeaşi cauză», spune A. Smith, «care provoacă urcarea
salariilor, anume sporirea capitalului, mână la o sporire a însuşirilor
productive ale muncii şi dă posibilitatea unei cantităţi de muncă mai
mici să producă o cantitate mai mare de produse.»
Abstracţie făcând de condiţiile naturale, ca fertilitatea
pământului etc., şi de dexteritatea unor producători independenţi care
lucrează în mod izolat, dexteritate care se manifestă însă mai mult din
punct de vedere calitativ, în calitatea produsului, decât din punct de
vedere cantitativ, în masa lui, gradul social de productivitate a muncii
se exprimă în mărimea relativă a mijloacelor de producţie pe care un
muncitor le transformă în produs, într-un timp determinat, cu aceeaşi
încordare a forţei de muncă. Masa mijloacelor de producţie cu care el

667
funcţionează creşte odată cu productivitatea muncii sale. Aceste
mijloace de producţie joacă un rol dublu în această privinţă. Creşterea
unora dintre ele este urmarea productivităţii crescânde a muncii,
creşterea altora este condiţia ei. Astfel, odată cu diviziunea
manufacturieră a muncii şi cu utilizarea maşinilor, în acelaşi interval de
timp se prelucrează mai multă materie primă, intră deci o masă mai
mare de materie primă şi de materii auxiliare în procesul de muncă.
Acest fapt este urmarea productivităţii crescânde a muncii. Pe de altă
parte, masa maşinilor, a vitelor de muncă, a îngrăşămintelor minerale, a
ţevilor de drenaj etc. utilizate constituie condiţia productivităţii
crescânde a muncii. Tot astfel şi masa mijloacelor de producţie
concentrate în clădiri, cuptoare gigantice, mijloace de transport etc.
Indiferent însă dacă e condiţie sau urmare, volumul crescând al
mijloacelor de producţie în comparaţie cu forţa de muncă ce le este
încorporată exprimă productivitatea crescândă a muncii.** Creşterea
acestei productivităţi se manifestă deci în scăderea masei de muncă în
raport cu masa de mijloace de producţie puse în mişcare de ea, adică în
scăderea factorului subiectiv al procesului de muncă în comparaţie cu
factorii lui obiectivi.
Această modificare în compoziţia tehnică a capitalului, adică
creşterea masei mijloacelor de producţie în comparaţie cu masa forţei
de muncă ce le pune în mişcare, se oglindeşte în compoziţia sa după
valoare, în creşterea părţii constante a valorii capitalului în detrimentul
părţii sale variabile. Astfel, de pildă, socotind în procente, se investesc
dintr-un capital, la început, 50% în mijloace de producţie şi 50 % în
forţă de muncă, iar mai târziu, dezvoltându-se gradul de productivitate a
muncii, 80 % în mijloace de producţie şi 20 % în forţă de muncă etc.
Această lege a creşterii accelerate a părţii constante a capitalului în
raport cu partea variabilă este confirmată la fiecare pas (cum s-a
dezvoltat mai sus) de analiza comparativă a preţurilor mărfurilor,
indiferent dacă facem comparaţia între epoci economice diferite la o
singură naţiune, sau între naţiuni diferite în aceeaşi epocă. Mărimea
relativă a acelei componente a preţului care nu reprezintă decât valoarea
mijloacelor de producţie consumate, adică partea constantă a capitalului,
va sta în raport direct cu progresul acumulării, iar mărimea relativă a
celeilalte componente a preţului, cu care se plăteşte munca, deci care

668
reprezintă partea variabilă a capitalului, va sta în general în raport invers
cu progresul acumulării.
Scăderea părţii variabile a capitalului în raport cu cea constantă,
adică compoziţia modificată a valorii capitalului, nu indică însă decât în
mod aproximativ schimbarea în compoziţia componentelor sale
materiale. Dacă, de pildă, astăzi valoarea de capital plasată în industria
filaturilor este în proporţie de 7/8 constantă şi în proporţie de 1/8
variabilă, pe când la începutul secolului al XVIII-lea ea era pe jumătate
constantă şi pe jumătate variabilă, masa de materie primă, mijloace de
muncă etc., pe care o anumită cantitate de muncă de filat o consumă
astăzi în mod productiv, este de multe sute de ori mai mare decât la
începutul secolului al XVIII-lea. Cauza o constituie pur şi simplu faptul
că odată cu productivitatea crescândă a muncii nu numai că volumul
mijloacelor de producţie consumate de ea creşte, dar valoarea lor scade
în comparaţie cu volumul lor. Valoarea lor creşte, aşadar, din punct de
vedere absolut, dar nu în mod proporţional cu volumul lor. Creşterea
diferenţei dintre capitalul constant şi cel variabil este deci cu mult mai
mică decât aceea a diferenţei dintre masa de mijloace de producţie în
care este transformat capitalul constant şi masa de forţă de muncă în
care este transformat capitalul variabil. Prima diferenţă creşte împreună
cu cea de a doua, dar în proporţie mai mică.
De altfel, dacă progresul acumulării reduce mărimea relativă a
părţii variabile a capitalului, el nu exclude prin aceasta nicidecum
creşterea mărimii sale absolute. Să presupunem că o valoare de capital
se scindează la început în 50 % capital constant şi 50% capital variabil,
iar apoi în 80% capital constant şi 20% capital variabil. Dacă între timp
capitalul iniţial, să zicem de 6.000 1. st., a crescut la 18.000 1. st., partea
sa variabilă a crescut şi ea cu 1/5. Ea era de 3.000 1. st., acum e de 3.600
1. st. De unde însă înainte o creştere a capitalului cu 20% ar fi fost
suficientă pentru a mări cererea de muncă cu 20%, acum e necesară în
acest scop o triplare a capitalului iniţial.
În secţiunea a patra s-a arătat cum dezvoltarea forţei productive
sociale a muncii presupune cooperaţia pe scară largă şi cum numai cu
această condiţie poate fi organizată diviziunea şi combinarea muncii, pot
fi economisite mijloace de producţie prin concentrare în masă, pot fi
create mijloace de muncă utilizabile numai în comun chiar din cauze pur

669
materiale, ca, de pildă, sistemul de maşini etc., pot fi puse în serviciul
producţiei forţe naturale imense şi poate fi efectuată transformarea
procesului de producţie în aplicarea tehnologică a ştiinţei. În cadrul
producţiei de mărfuri, unde mijloacele de producţie sunt proprietatea
unor persoane particulare, unde din această cauză muncitorul cu mâna sa
produce mărfurile în mod izolat şi independent, sau îşi vinde forţa de
muncă în calitate de marfă pentru că îi lipsesc mijloacele pentru
producţia pe cont propriu, în cadrul acestei producţii de mărfuri acea
condiţie se realizează numai prin creşterea capitalurilor individuale,
adică în măsura în care mijloacele de producţie şi de subzistenţă sociale
se transformă în proprietatea privată a unor capitalişti. Pe terenul
producţiei de mărfuri, producţia pe scară largă nu poate să se dezvolte
decât în formă capitalistă. O anumită acumulare de capital în mâna
unor producători individuali de mărfuri formează deci condiţiunea
modului de producţie specific capitalist. Din această cauză a fost nevoie
să o presupunem la trecerea de la exploatarea meşteşugărească la cea
capitalistă. Putem să o numim acumulare primitivă, pentru că nu este
rezultatul istoric, ci temelia istorică a producţiei specific capitaliste.
Care este originea sa proprie nu trebuie să cercetăm încă aici. Ne
mulţumim să o luăm ca punct de plecare. Dar toate metodele pentru
ridicarea forţei productive sociale a muncii, care iau naştere pe această
bază, sunt în acelaşi timp metode pentru producţia sporită de
plusvaloare sau plusprodus, care la rândul său constituie elementul de
formare a acumulării. Ele sunt deci în acelaşi timp metode pentru
producerea de capital prin capital, sau metode ale acumulării accelerate
a capitalului. Retransformarea continuă a plusvalorii în capital se
manifestă ca o creştere a mărimii capitalului care intră în procesul de
producţie. Această creştere devine, la rândul ei, baza unei lărgiri a
scării producţiei, baza metodelor de sporire a forţei productive a muncii
care o însoţesc şi baza unei producţii accelerate de plusvaloare. Dacă
deci un anumit grad al acumulării capitalului apare drept condiţie a
modului de producţie specific capitalist, acesta din urmă provoacă prin
retroacţiune o acumulare sporită a capitalului. Odată cu acumularea
capitalului se dezvoltă deci modul de producţie specific capitalist, şi
odată cu modul de producţie specific capitalist se dezvoltă acumularea
capitalului. Aceşti doi factori economici provoacă, în conformitate cu

670
raportul combinat al impulsului pe care şi-l dau reciproc, schimbarea în
compoziţia tehnică a capitalului, schimbare prin efectul căreia partea va-
riabilă devine din ce în ce mai mică în comparaţie cu cea constantă.
Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai
mică de mijloace de producţie, cu o comandă corespunzătoare asupra
unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. Orice acumulare
devine mijlocul pentru o acumulare nouă. Mărind masa avuţiei care
funcţionează în calitate de capital, ea sporeşte concentrarea ei în mâinile
unor capitalişti individuali, şi deci baza producţiei pe scară largă şi a
metodelor de producţie specific capitaliste. Creşterea capitalului social
se efectuează prin creşterea multor capitaluri individuale. Presupunând
că toate celelalte împrejurări rămân neschimbate, capitalurile individu-
ale, şi odată cu ele concentrarea mijloacelor de producţie, cresc în
aceeaşi proporţie în care ele formează părţi aliquote ale capitalului
social total. În acelaşi timp, din capitalurile iniţiale se desprind
ramificaţii care funcţionează în calitate de capitaluri independente. Un
rol important joacă în această privinţă, între altele, împărţirea averilor în
familiile de capitalişti. Odată cu acumularea capitalului creşte deci, în
măsură mai mare sau mai mică, şi numărul capitaliştilor. Două puncte
caracterizează acest fel de concentrare, care se întemeiază în mod
nemijlocit pe acumulare sau care, mai bine zis, este identică cu ea.
1: Concentrarea crescândă a mijloacelor de producţie sociale în
mâinile unor capitalişti individuali este limitată, celelalte împrejurări
rămânând neschimbate, de gradul de creştere a avuţiei sociale.
2: Partea de capital social aflată în fiecare sferă de producţie
în parte este repartizată între un mare număr de capitalişti, care se
întâlnesc în calitate de producători de mărfuri independenţi şi
concurenţi. Acumularea şi concentrarea care o însoţeşte nu sunt deci
numai împrăştiate asupra multor puncte, dar creşterea capitalurilor în
funcţiune este străbătută de formarea unor capitaluri noi şi de scindarea
capitalurilor vechi. Dacă deci, acumularea se prezintă pe de o parte ca o
concentrare crescândă a mijloacelor de producţie şi a comenzii asupra
muncii, ea se prezintă pe de altă parte ca repulsie reciprocă a multor
capitaluri individuale.
Această fărâmiţare a capitalului social total într-un mare număr
de capitaluri individuale, această repulsie reciprocă a fracţiunilor sale,

671
îşi găseşte o contra-acţiune în atracţia lor. Aceasta nu mai este simplă
concentrare de mijloace de producţie, identică cu acumularea şi cu
comanda asupra muncii. Este concentrare de capitaluri deja formate,
desfiinţarea independenţei lor individuale, exproprierea unui capitalist
de către altul, transformarea multor capitaluri mai mici în puţine
capitaluri mai mari. Acest proces se deosebeşte de cel dintâi prin aceea
că el nu presupune decât o repartizare modificată a capitalurilor care
deja există şi funcţionează, că sfera sa de acţiune nu este deci limitată
de creşterea absolută a avuţiei sociale sau de limitele absolute ale
acumulării. Aici capitalul se strânge în mase mari într-o singură mână
pentru că se pierde dincolo în mâini multe. Este centralizarea propriu
zisă, spre deosebire de acumulare şi de concentrare.
Legile acestei centralizări a capitalurilor, adică ale atracţiei unui
capital de către celălalt, nu pot fi dezvoltate aici. O simplă menţiune de
ordin faptic va fi suficientă. Războiul concurenţei este purtat prin
ieftinirea mărfurilor, ieftinirea mărfurilor depinde, caeteris paribus
[celelalte împrejurări rămânând neschimbate], de productivitatea
muncii, iar aceasta depinde, la rândul ei, de amploarea producţiei.
Capitalurile mai mari bat, aşadar, pe cele mai mici. Ne mai amintim
apoi că, odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, creşte
volumul minim al capitalului individual care este necesar pentru a
exploata o întreprindere în condiţiile ei normale. Capitalurile mai mici
se îngrămădesc deci în acele sfere de producţie pe care marea industrie a
pus stăpânire doar în mod sporadic sau incomplet. Aici concurenţa
bântuie în raport direct cu numărul şi în raport invers cu mărimea
capitalurilor concurente. Ea se încheie întotdeauna cu dispariţia multor
capitalişti mici, ale căror capitaluri trec în parte în mâna învingătorului
şi în parte dispar. Abstracţie făcând de acest fapt, odată cu producţia
capitalistă ia naştere o forţă cu totul nouă, creditul, care la începuturile
sale se introduce pe ascuns, ca un auxiliar modest al acumulării, atrage
prin fire invizibile, în mâinile unor capitalişti individuali sau asociaţi,
mijloacele băneşti împrăştiate în mase mai mari sau mai mici peste
suprafaţa societăţii, dar devine în scurt timp o armă nouă şi redutabilă în
lupta de concurenţă şi se transformă în cele din urmă într-un gigantic
mecanism social pentru centralizarea capitalurilor.
În măsura în care se dezvoltă producţia şi acumularea

672
capitalistă, în aceeaşi măsură se dezvoltă concurenţa şi creditul, cele mai
puternice resorturi ale centralizării. Paralel, progresul acumulării
sporeşte materialul centralizabil, capitalurile individuale, în timp ce
lărgirea producţiei capitaliste creează aici necesitatea socială, dincolo
mijloacele tehnice ale acelor întreprinderi industriale uriaşe, a căror
înfiinţare este legată de o prealabilă centralizare a capitalului. Astăzi
puterea de atracţie reciprocă a capitalurilor individuale şi tendinţa de
centralizare sunt deci mai tari decât oricând în trecut. Dar chiar dacă
amploarea şi energia relativă a mişcării centralizatoare sunt determinate
în anumită măsură de mărimea deja atinsă de avuţia capitalistă şi de
superioritatea mecanismului economic, totuşi progresul centralizării nu
depinde nicidecum de creşterea pozitivă a capitalului social. Şi acest
fapt în special deosebeşte centralizarea de concentrare, care nu este
decât o altă expresie pentru reproducţia pe scară lărgită. Centralizarea
poate avea loc printr-o simplă modificare a repartizării capitalurilor deja
existente, prin simplă modificare a modului de grupare cantitativă a
componentelor capitalului social. Capitalul poate să se îngrămădească în
mase enorme într-un loc, pentru că în alt loc este retras din multe mâini
individuale. Într-o anumită ramură de producţie, centralizarea ar fi atins
limita ei extremă, atunci când toate capitalurile plasate în această ramură
s-ar fi contopit într-un capital unic.77b Într-o societate dată, această limită
ar fi atinsă abia în momentul în care întreg capitalul social ar fi reunit în
mâna fie a unui singur capitalist, fie a unei singure societăţi de
capitalişti.
Centralizarea completează opera acumulării prin aceea că îi
pune pe capitaliştii industriali în situaţia de a extinde scara operaţiunilor
lor. Indiferent dacă acest din urmă rezultat este urmarea acumulării sau a
centralizării; indiferent dacă centralizarea se efectuează pe calea
violentă a anexării - la care anumite capitaluri devin centre de gravitaţie
atât de copleşitoare pentru altele, încât le sfărâmă coeziunea lor
individuală şi atrag apoi fragmentele răzleţe - sau dacă contopirea unui
mare număr de capitaluri deja formate sau în curs de formare se
efectuează prin procedeul mai lin al formării de societăţi pe acţiuni,
efectul economic rămâne acelaşi. Extinderea mărită a întreprinderilor
industriale formează peste tot punctul de plecare pentru o organizare
mai cuprinzătoare a muncii colective a unui mare număr de oameni,

673
pentru o dezvoltare mai largă a resorturilor materiale ale acestei munci
adică pentru transformarea progresivă a unor procese de producţie
izolate şi efectuate prin procedee tradiţionale în procese de producţie
combinate în mod social şi conduse cu mijloace ştiinţifice.
Este însă clar că acumularea, că sporirea progresivă a capitalului
prin efectul producţiei care trece de la forma de cerc la forma de spirală,
este un procedeu foarte încet în comparaţie cu centralizarea, care nu are
decât să modifice modul de grupare cantitativă a părţilor integrante ale
capitalului social. Lumea nu ar avea nici astăzi căi ferate, dacă ar fi
trebuit să aştepte până ce acumularea ar fi pus câteva capitaluri
individuale în situaţia de a putea întreprinde construcţia unei căi ferate.
Dimpotrivă, centralizarea a efectuat acest lucru în cel mai scurt timp cu
ajutorul societăţilor pe acţiuni. Şi în timp ce centralizarea amplifică şi
accelerează astfel efectele acumulării, ea lărgeşte şi accelerează în mod
simultan transformările în compoziţia tehnică a capitalului, transformări
care îi măresc partea constantă în detrimentul părţii sale variabile,
reducând în modul acesta cererea relativă de muncă.
Masele de capital contopite peste noapte prin efectul
centralizării se reproduc şi se înmulţesc ca şi celelalte, dar mai repede
decât ele, şi devin astfel resorturi noi şi puternice ale acumulării sociale.
Dacă se vorbeşte deci de progresul acumulării sociale, în această
expresie se cuprind - astăzi - în mod tacit şi efectele centralizării.
Capitalurile suplimentare formate în cursul acumulării normale
(vezi cap. XXII, 1) servesc înainte de toate ca vehicul pentru exploatarea
unor invenţii şi descoperiri noi, şi în general a perfecţionărilor
industriale. Dar şi capitalul vechi ajunge cu timpul la un punct în care se
înnoieşte din cap până în picioare, în care năpârleşte şi renaşte şi el în
forma tehnică perfecţionată care face ca o masă mai mică de muncă să
fie suficientă pentru a pune în mişcare o masă mai mare de maşini şi de
materii prime. Scăderea absolută în cererea de muncă ce rezultă în mod
necesar din acest fapt devine, bineînţeles, cu atât mai mare, cu cât
capitalurile care trec prin acest proces de înnoire sunt deja strânse în
mase prin efectul mişcării de centralizare.
Pe de o parte, deci, capitalul suplimentar format în cursul
acumulării atrage muncitori din ce în ce mai puţini în raport cu mărimea
sa. Pe de altă parte, capitalul vechi, reprodus periodic în compoziţie

674
nouă, respinge din ce în ce mai mulţi muncitori utilizaţi de el mai
înainte.

3. Producţia progresivă a unei suprapopulaţii relative sau a unei

armate industriale de rezervă

Acumularea capitalului, care la început a apărut doar ca o

lărgire cantitativă a lui, se efectuează, precum am văzut, în schimbări
calitative continue ale compoziţiei sale, într-o creştere continuă a
componentei sale constante în detrimentul celei variabile.77c
Modul de producţie specific capitalist, dezvoltarea -
corespunzătoare lui - a forţei productive a muncii, schimbarea provocată
de această dezvoltare în compoziţia organică a capitalului nu ţin numai
pasul cu mersul acumulării sau cu creşterea avuţiei sociale. Ele păşesc
cu mult mai repede, pentru că acumularea simplă, adică extinderea
absolută a capitalului total, este însoţită de centralizarea elementelor sale
individuale, iar revoluţionarea tehnică a capitalului suplimentar este
însoţită de revoluţionarea tehnică a capitalului iniţial. În cursul
acumulării raportul dintre partea constantă şi cea variabilă a capitalului
se modifică deci, dacă la început el a fost de 1:1, în 2: 1, 3: 1, 4: 1, 5: 1,
7: 1 etc., astfel încât, odată cu creşterea capitalului, în locul unei
jumătăţi din valoarea sa totală se transformă în mod progresiv numai
1 1
/3, /4, 1/5, 1/6, 1/8 etc. în forţă de muncă şi, dimpotrivă, 2/3 3/4 4/5 5/6 7/8 etc.
în mijloace de producţie. Întrucât cererea de muncă nu este determinată
de volumul capitalului total, ci de cel al părţii sale variabile, ea scade
deci în mod progresiv odată cu creşterea capitalului total, în loc ca să
crească în mod direct proporţional cu el, cum am presupus mai înainte.
Ea scade în raport cu mărimea capitalului total şi în progresie accelerată
faţă de creşterea acestei mărimi. Cu creşterea capitalului total creşte,
ce-i drept, şi partea sa variabilă, adică forţa de muncă ce-i este
încorporată capitalului, dar în proporţie din ce în ce mai mică.
Intervalele în care acumularea acţionează ca simplă lărgire a producţiei
pe o bază tehnică dată se scurtează. Nu numai că e nevoie de o
acumulare accelerată în progresie crescândă a capitalului total, pentru a
absorbi un număr suplimentar de muncitori, de mărime dată, sau chiar -
aceasta din cauza metamorfozei continue a capitalului vechi - pentru a

675
utiliza numărul de muncitori care funcţionează deja. La rândul ei
această acumulare şi centralizare crescândă se transformă ea însăşi în
izvor al unor noi schimbări în compoziţia capitalului, adică al unei noi
scăderi accelerate a părţii sale variabile în comparaţie cu cea constantă.
Această micşorare relativă a părţii variabile a capitalului, micşorare care
se accelerează odată cu creşterea capitalului total, şi anume într-un ritm
mai rapid decât creşterea acestuia din urmă, apare pe de altă parte,
dimpotrivă, ca o creştere absolută a populaţiei muncitoare şi anume tot
mai rapidă în comparaţie cu creşterea capitalului variabil sau a
mijloacelor de utilizare a acestei populaţii. În realitate, acumularea
capitalistă produce continuu, şi anume în mod proporţional cu energia şi
cu volumul ei, o populaţie muncitorească excedentară din punct de
vedere relativ, adică în raport cu necesităţile medii de valorificare ale
capitalului, deci o populaţie muncitorească superfluă sau suplimentară.
Dacă privim capitalul social total, ba dinamica acumulării sale
provoacă modificări periodice, ba momentele sale se repartizează în
mod simultan asupra diferitelor sfere de producţie. În unele sfere are loc
o schimbare în compoziţia capitalului, fără o creştere a mărimii sale
absolute, ca simplu efect al concentrării; în altele, creşterea absolută a
capitalului este legată de o scădere absolută a părţii sale variabile, adică
a forţei de muncă absorbite de el; În altele, iarăşi, ba capitalul continuă
să crească pe baza sa tehnică dată şi atrage forţă de muncă suplimentară
în raport cu creşterea sa, ba are loc o modificare organică şi partea sa
variabilă se contractă; în toate sferele creşterea părţii variabile a
capitalului, şi deci a numărului de muncitori utilizaţi, este întotdeauna
legată de fluctuaţii puternice şi de producţia trecătoare a unei
suprapopulaţii, indiferent dacă sub forma mai eclatantă a repulsiei unor
muncitori utilizaţi sau sub forma mai puţin bătătoare la ochi, dar nu mai
puţin plină de efecte, a absorbirii mai anevoioase a populaţiei munci-
toreşti excedentare pe obişnuitele sale canale de scurgere.78 Odată cu
mărimea capitalului social aflat în funcţiune şi cu gradul creşterii sale,
odată cu extinderea scării producţiei şi a masei muncitorilor puşi în
mişcare, odată cu dezvoltarea forţei productive a muncii lor, odată cu
fluxul mai larg şi mai plin al tuturor resurselor avuţiei, se lărgeşte şi
scara pe care o atracţie mai mare a muncitorilor de către capital este
legată de o repulsie mai mare a lor, sporeşte rapiditatea schimbărilor în

676
compoziţia organică a capitalului şi a formei sale tehnice şi se umflă
cercul sferelor de producţie care sunt cuprinse de aceste schimbări, ba
toate deodată, ba pe rând. Odată cu acumularea capitalului, pe care ea
însăşi o produce, populaţia muncitorească produce deci în proporţii
mereu crescânde mijloacele pentru propria sa transformare în
suprapopulaţie relativă.79 Aceasta este o lege a populaţiei caracteristică
modului de producţie capitalist, aşa cum de fapt orice mod de producţie
istoric special are legile sale de populaţie istoriceşte valabile. O lege
abstractă a populaţiei nu există decât pentru plante şi animale, în măsura
în care omul nu intervine cu factorii săi de ordin istoric.
Dacă însă o suprapopulaţie muncitorească este produsul necesar
al acumulării sau al dezvoltării avuţiei pe bază capitalistă, această
suprapopulaţie devine, invers, un resort al acumulării capitaliste, ba
chiar o condiţie de existenţă a modului de producţie capitalist. Ea
formează o armată industrială de rezervă, disponibilă, care îi aparţine
capitalului într-un mod atât de absolut, ca şi cum el ar fi crescut-o pe
propria sa cheltuială. Ea îi procură, pentru necesităţile sale schimbătoare
de valorificare, materialul uman exploatabil oricând gata pregătit,
independent de limitele sporului efectiv de populaţie. Odată cu
acumularea şi cu dezvoltarea forţei productive a muncii, care o
însoţeşte, creşte puterea de expansiune bruscă a capitalului, nu numai
pentru că elasticitatea capitalului în funcţiune creşte, aşa cum creşte şi
avuţia absolută, din care capitalul nu formează decât o parte elastică;
nu numai pentru că la orice impuls special creditul pune la dispoziţia
producţiei, cât ai clipi din ochi, porţiuni neobişnuite din această avuţie,
drept capital suplimentar. Înseşi condiţiile tehnice ale procesului de
producţie, maşinile, mijloacele de transport etc., permit, pe scara cea
mai largă, transformarea cea mai rapidă a plusprodusului în mijloace de
producţie suplimentare. Masa de avuţie socială, supraabundentă şi
transformabilă în capital suplimentar, se aruncă cu patimă în ramuri de
producţie vechi, a căror piaţă se dilată în mod brusc, sau în altele noi,
cum sunt căile ferate etc., a căror necesitate se naşte din dezvoltarea
celor vechi. În toate cazurile de acest fel, mari mase de oameni trebuie
să fie gata pentru a fi aruncaţi în punctele decisive în mod brusc şi fără
ca scara de producţie în alte sfere să sufere. Suprapopulaţia pune la
dispoziţie aceşti oameni. Modul caracteristic de viaţă al industriei

677
moderne, forma de ciclu decenal întrerupt de fluctuaţii mai mici şi
format din perioade de animaţie mijlocie, de producţie la presiune
extremă, de criză şi de stagnare, se întemeiază pe formarea continuă, pe
absorbţia mai mare sau mai mică şi pe reînnoirea armatei industriale de
rezervă, adică a suprapopulaţiei. La rândul lor, peripeţiile ciclului
industrial recrutează suprapopulaţia şi devin unul din factorii cei mai
energici ai reproducerii ei.
Modul acesta caracteristic de viaţă al industriei moderne, pe
care nu-l întâlnim în nicio epocă anterioară a omenirii, nu a fost posibil
nici în perioada de copilărie a producţiei capitaliste. Compoziţia
capitalului nu se schimba decât foarte încet. Acumulării sale îi
corespundea deci, în general, o creştere proporţională a cererii de
muncă. Încet cum era, în comparaţie cu epoca modernă, progresul
acumulării capitalului se lovea de anumite limite naturale ale populaţiei
muncitoreşti exploatabile, care nu puteau fi înlăturate decât prin
mijloace violente, despre care vom vorbi mai târziu. Expansiunea bruscă
şi sacadată a scării producţiei este condiţia contracţiunii sale bruşte;
aceasta din urmă o provoacă din nou pe cea dintâi, dar cea dintâi nu este
posibilă fără material uman disponibil, fără o înmulţire a muncitorilor,
independentă de creşterea absolută a populaţiei. Această înmulţire se
efectuează prin simplul proces care «eliberează» continuu o parte a
muncitorilor, adică prin metode care reduc numărul muncitorilor
ocupaţi, în raport cu producţia sporită. Întreaga formă a dinamicii
industriei moderne rezultă deci din transformarea continuă a unei părţi
din populaţia muncitorească în braţe de muncă neutilizate sau utilizate
pe jumătate. Superficialitatea economiei politice se vede, între altele, din
faptul că ea transformă expansiunea şi contracţiunea creditului, care nu
sunt decât un simptom al alternării periodice a ciclului industrial, în
cauze ale ei. Aşa cum corpurile cereşti, odată proiectate într-o anumită
mişcare, o repetă întruna, tot aşa şi producţia socială, odată aruncată în
acea mişcare de expansiune şi de contracţiune alternativă, o repetă
mereu. Efectele devin la rândul lor cauze, iar peripeţiile întregului
proces, care reproduce încontinuu propriile sale condiţii, iau forma
periodicităţii.* Dacă aceasta din urmă este odată consolidată, chiar şi
economia politică înţelege că producţia unei populaţii excedentare din
punct de vedere relativ, adică excedentare în raport cu necesitatea medie

678
de valorificare a capitalului, este o condiţie de existenţă a industriei
moderne.
«Să presupunem», spune H. Merivale, fost profesor de
economie politică la Oxford, mai târziu funcţionar al ministerului englez
al coloniilor, «că, cu ocazia unei crize, naţiunea face un efort pentru a
scăpa, prin emigrare, de câteva sute de mii de braţe de muncă
excedentare; care ar fi rezultatul? Că la prima revenire a cererii de
muncă s-ar face simţită o lipsă. Oricât de rapidă ar fi reproducţia
oamenilor, ea are în orice caz nevoie de intervalul unei generaţii pentru
înlocuirea de muncitori adulţi. Dar profiturile fabricanţilor noştri depind
în mod principal de puterea pe care ei o au de a exploata momentul
favorabil al cererii susţinute şi de a se despăgubi astfel pentru perioada
de depresiune. Această putere le este asigurată numai prin comanda
asupra maşinilor şi a muncii manuale. Ei trebuie să găsească braţe
disponibile; ei trebuie să fie capabili de a încorda sau de a slăbi la
nevoie activitatea operaţiunilor lor, după situaţia pieţei, altfel ei nu sunt,
pur şi simplu, în stare să-şi menţină, în goana nebună a concurenţei,
supremaţia pe care se întemeiază bogăţia ţării noastre»80 Însuşi Malthus
îşi dă seama că suprapopulaţia, pe care el o explică, în felul său
mărginit, prin creşterea absolută excesivă a populaţiei muncitoreşti şi nu
prin crearea unui excedent relativ, este o necesitate a industriei
moderne. El spune: «Obiceiuri înţelepte în ceea ce priveşte căsătoria,
duse până la un grad foarte înalt de clasa muncitoare a unei ţări care
depinde în mod principal de manufactură şi de comerţ, ar fi dăunătoare
pentru această ţară… În conformitate cu natura populaţiei, niciun spor
de muncitori nu poate fi adus pe piaţă, în urma unei cereri speciale,
decât după trecerea a 16 sau 18 ani, în timp ce transformarea venitului în
capital prin economii se poate efectua cu mult mai repede; o ţară este
întotdeauna expusă ca fondul ei de muncă să crească mai repede decât
populaţia.»81 După ce economia politică a declarat în modul acesta că
producerea continuă a unei suprapopulaţii relative de muncitori este o
necesitate a acumulării capitaliste, ea pune în gura «idealului frumos»
pe care şi-l construieşte despre capitalist - şi anume tocmai în persoana
unei fete bătrâne - următoarele cuvinte adresate «supranumerarilor»,
aruncaţi pe stradă prin efectul creării de capital suplimentar: «Noi,
fabricanţii, facem pentru voi ceea ce putem, înmulţind capitalul din care

679
voi trebuie să trăiţi; iar voi trebuie să faceţi restul, acomodându-vă
numărul vostru mijloacelor de subzistenţă.»82
Producţiei capitaliste nu-i este nicidecum suficientă cantitatea
de forţă de muncă disponibilă pe care o livrează creşterea naturală a
populaţiei. Pentru jocul ei liber ea are nevoie de o armată industrială de
rezervă, independentă de această limită naturală.
Până acum am presupus că unei creşteri sau scăderi a
capitalului variabil îi corespunde în mod exact o creştere sau o scădere
a numărului de muncitori utilizaţi.
Dacă numărul muncitorilor comandaţi de capitalul variabil
rămâne neschimbat sau scade chiar, acest capital creşte totuşi atunci
când muncitorul individual livrează mai multă muncă şi când salariul
său creşte în consecinţă, cu toate că preţul muncii rămâne neschimbat
sau scade chiar, dar mai încet decât creşte masa de muncă. Creşterea
capitalului variabil devine, în acest caz, indice de muncă mai multă, dar
nu de mai mulţi muncitori utilizaţi. Orice capitalist are interesul absolut
de a stoarce o cantitate de muncă determinată dintr-un număr mai mic
de muncitori, în loc să o stoarcă tot atât de ieftin sau chiar mai ieftin
dintr-un număr mai mare de muncitori. În ultimul caz cheltuiala de
capital constant creşte în raport direct cu masa de muncă pusă în
funcţiune, în primul caz ea creşte cu mult mai încet. Cu cât scara
producţiei este mai largă, cu atât mai decisiv este acest motiv. Forţa lui
creşte odată cu acumularea capitalului.
Am văzut că dezvoltarea modului de producţie capitalist şi a
forţei productive a muncii - în acelaşi timp cauză şi efect al acumulării -
îi dă capitalistului posibilitatea de a pune în funcţiune cu aceeaşi
cheltuială de capital variabil mai multă muncă prin exploatare mai
mare, extensivă sau intensivă, a forţelor de muncă individuale. Am mai
văzut că el cumpără cu aceeaşi valoare de capital mai multe forţe de
muncă, înlocuind în mod progresiv muncitorii mai îndemânatici prin
alţii mai puţin îndemânatici, muncitorii maturi prin nevârstnici, bărbaţii
prin femei, forţa de muncă adultă prin forţa de muncă a tinerilor sau a
copiilor.
Pe de o parte deci, în cursul acumulării, un capital variabil mai
mare pune în funcţiune mai multă muncă, fără a angaja mai mulţi
muncitori, pe de altă parte un capital variabil de aceeaşi mărime pune în

680
funcţiune mai multă muncă cu aceeaşi masă de forţă de muncă şi, în
fine, mai multe forţe de muncă inferioare prin înlocuirea unor forţe de
muncă superioare.
Producţia unei suprapopulaţii relative, adică punerea în
disponibilitate a muncitorilor, înaintează deci şi mai repede decât
transformarea tehnică a procesului de producţie, transformare şi aşa
accelerată prin progresul acumulării, şi decât scăderea proporţională
corespunzătoare a părţii variabile a capitalului faţă de cea constantă.
Dacă mijloacele de producţie, aşa cum sporesc ca volum şi ca putere de
acţiune, devin într-o măsură mai mică mijloace pentru utilizarea
muncitorilor, această relaţie este ea însăşi modificată, la rândul ei, prin
faptul că în măsura în care forţa productivă a muncii creşte, capitalul îşi
măreşte disponibilul de muncă mai repede decât cererea de muncitori.
Munca excesivă a părţii ocupate a clasei muncitoare umflă rândurile
rezervei sale, în timp ce, invers, presiunea sporită pe care aceasta din
urmă o exercită, prin concurenţa sa, asupra celei dintâi, o împinge pe
aceasta la muncă excesivă şi la supunere faţă de ceea ce-i dictează
capitalul. Condamnarea unei părţi a clasei muncitoare la o inactivitate
forţată, prin munca excesivă a celeilalte părţi, şi invers, devine un mijloc
de îmbogăţire a capitalistului individual83 şi accelerează în acelaşi timp
producerea armatei industriale de rezervă pe o scară corespunzătoare
progresului acumulării sociale. Cât de important este acest moment în
formarea suprapopulaţiei relative, se vede din exemplul Angliei.
Mijloacele sale tehnice pentru «economisirea» de muncă sunt extraor-
dinare. Cu toate acestea, dacă mâine munca ar fi redusă în mod general
la o măsură raţională şi dacă pentru fiecare pătură a clasei muncitoare în
parte munca ar fi iarăşi gradată după vârstă şi sex, populaţia muncitoare
existentă ar fi absolut insuficientă pentru continuarea producţiei
naţionale pe scara ei actuală. Marea majoritate a muncitorilor, care acum
sunt «neproductivi», ar trebui transformaţi în muncitori «productivi».
În linii mari, mişcările de ordin general ale salariului sunt
reglementate în mod exclusiv de expansiunea şi contracţiunea armatei
industriale de rezervă, care corespund alternărilor periodice ale
ciclului industrial. Ele nu sunt deci determinate de mişcarea numărului
absolut al populaţiei muncitoare, ci de proporţia schimbătoare după
care clasa muncitoare se împarte în armată activă şi armată de rezervă,

681
de creşterea sau scăderea volumului relativ al suprapopulaţiei, de gradul
în care această suprapopulaţie este ba absorbită, ba pusă din nou în
disponibilitate. Pentru industria modernă, cu ciclul ei decenal şi cu
fazele periodice ale acestuia, care la rândul lor sunt brăzdate în cursul
acumulării de oscilaţii neregulate ce se succed într-un ritm tot mai rapid,
ar fi într-adevăr o lege frumoasă aceea care n-ar reglementa cererea şi
oferta de muncă prin expansiunea şi contracţiunea capitalului, deci
după necesităţile sale de valorificare din fiecare moment în parte, astfel
că piaţa de muncă apare ba relativ sub-saturată, deoarece capitalul se
află în faza expansiunii, ba supra-saturată, deoarece el se află în faza
contracţiunii, ci care ar face, invers, ca mişcarea capitalului să depindă
de mişcarea absolută a numărului populaţiei. Aceasta este însă dogma
economiştilor. Potrivit acestei dogme, acumularea capitalului provoacă
o creştere a salariului. Salariul urcat constituie un imbold spre
înmulţirea accelerată a populaţiei muncitoare şi această înmulţire
continuă până ce piaţa de muncă este supra-saturată, până ce deci
capitalul a devenit insuficient în raport cu disponibilul de muncitori.
Salariul scade, şi acum - reversul medaliei. Prin scăderea salariului,
populaţia muncitoare este încet-încet decimată, astfel că, în raport cu ea,
capitalul devine din nou excedentar, sau, cum explică alţii lucrurile,
salariul în scădere şi exploatarea sporită în mod corespunzător a
muncitorului, accelerează din nou acumularea în timp ce, concomitent,
salariul scăzut opreşte creşterea populaţiei. În modul acesta apare din
nou situaţia în care oferta de muncă este mai scăzută decât cererea de
muncă, salariul creşte etc. Frumoasă mişcare pentru producţia capitalistă
dezvoltată! Înainte ca urcarea salariilor să fi putut provoca o creştere
pozitivă a populaţiei apte de muncă în mod efectiv, termenul înăuntrul
căruia campania industrială trebuie deschisă, înăuntrul căruia lupta
trebuie dată şi decisă, ar fi trecut de nenumărate ori.
Între 1849 şi 1859 s-a manifestat în districtele agricole ale
Angliei, concomitent cu o scădere a preţurilor la cereale, o creştere a
salariilor, care din punct de vedere practic nu era decât nominală. Astfel,
în Wiltshire, salariul săptămânal s-a urcat de la 7 la 8 şilingi, în
Dorsetshire de la 7 sau 8 şilingi la 9 şilingi etc. Era o urmare a unei
scurgeri neobişnuite a suprapopulaţiei agricole, cauzată de necesităţile
războiului, de extinderea masivă a construcţiilor de căi ferate, a

682
fabricilor, a minelor etc. Cu cât salariul este mai scăzut, cu atât mai
ridicate sunt cifrele procentuale, în care se exprimă orice creştere, oricât
de neînsemnată, a lui. Dacă, de pildă, salariul săptămânal este de 20 de
şilingi şi dacă el se urcă la 22, urcarea este de 10%; dacă, dimpotrivă, el
e de 7 şilingi şi se urcă la 9, creşterea este de 284/7 %, părând astfel
destul de importantă. În orice caz, arendaşii urlau şi «London
Economist» sporovăia cu toată seriozitatea despre «a general and
substantial advance» (un progres general şi substanţial),84 cu referire la
aceste salarii de mizerie. Şi ce au făcut arendaşii? Au aşteptat oare până
ce muncitorii agricoli se vor fi înmulţit atât de mult în urma acestei
remuneraţii strălucite, încât salariul lor să scadă din nou, cum se petrec
lucrurile în creierul economistului dogmatic? Ei importară mai multe
maşini şi cât ai fi clipit din ochi muncitorii erau din nou
«supranumerari» într-o proporţie care le ajungea chiar şi arendaşilor.
Fusese investit astfel, în agricultură, «mai mult capital» decât înainte, şi
într-o formă mai productivă. În modul acesta cererea de muncă scăzu nu
numai relativ, dar şi absolut.
Ficţiunea menţionată a economiştilor confundă legile care
reglementează dinamica generală a salariului, sau raportul dintre clasa
muncitoare, adică dintre totalitatea forţei de muncă, şi capitalul social
total, cu legile care repartizează populaţia muncitoare asupra diferitelor
sfere de producţie. Dacă, de pildă, în urma unei conjuncturi favorabile,
într-o anumită sferă de producţie, acumularea este deosebit de animată,
profiturile fiind mai mari decât profiturile medii şi atrăgându-se capital
suplimentar în această sferă, se înţelege că cererea de muncă şi salariul
vor creşte. Salariul mai urcat atrage o parte mai mare a populaţiei
muncitoare în sfera favorizată, până ce ea este saturată cu forţă de
muncă şi până ce, în cele din urmă, salariul scade din nou la nivelul său
mediu anterior sau sub acest nivel, dacă afluxul era prea mare. În acest
caz, nu numai că încetează afluxul de muncitori în ramura respectivă,
dar el face loc chiar scurgerii muncitorilor din această ramură. Aici
economistul îşi închipuie că vede «unde şi cum», adică odată cu sporirea
salariului o sporire absolută a muncitorilor şi odată cu sporirea absolută
a muncitorilor o scădere a salariului; dar de fapt el nu vede decât
oscilaţia locală a pieţei de muncă într-o anumită sferă de producţie, el
nu vede decât fenomene ale repartizării populaţiei muncitoare asupra

683
diferitelor sfere de plasament ale capitalului, după necesităţile sale
schimbătoare.
În cursul perioadelor de stagnare şi de prosperitate medie,
armata industrială de rezervă apasă asupra armatei active de muncitori,
iar în perioada supraproducţiei şi a paroxismului ea îi ţine în frâu
pretenţiile. Suprapopulaţia relativă este deci fundalul pe care se mişcă
legea cererii şi ofertei de muncă. Ea încătuşează sfera de acţiune a
acestei legi în limitele care convin în mod absolut poftei de exploatare şi
spiritului de dominaţie al capitalului. E locul aici să revenim asupra
uneia din marile înfăptuiri ale apologeticii economiste. Ne amintim că
dacă, prin introducerea de maşini noi sau prin extinderea altora vechi, o
parte din capitalul variabil se transformă în capital constant, această
operaţie, care «leagă» capital şi tocmai prin acest fapt «eliberează»
muncitori, este interpretată, dimpotrivă, de apologetul economist în
sensul că ea eliberează capital pentru muncitor. Abia acum suntem în
stare să apreciem în întregime neruşinarea apologetului. Ceea ce se
eliberează nu sunt numai muncitorii înlocuiţi în mod nemijlocit de către
maşină, dar şi echipele lor de rezervă şi contingentul suplimentar
absorbit în mod regulat, presupunându-se extinderea obişnuită a
întreprinderii pe vechea sa bază. Toţi aceştia sunt «eliberaţi» şi orice
capital nou, dornic de a intra în funcţiune, poate să dispună de ei.
Indiferent dacă el îi va atrage pe aceştia sau pe alţii, efectul asupra
cererii generale de muncă va fi egal cu zero, atâta timp cât acest capital
este tocmai suficient pentru a elibera piaţa de tot atâţia muncitori, câţi au
aruncat maşinile în ea. Dacă el utilizează un număr mai mic, numărul
supranumerarilor creşte; dacă utilizează un număr mai mare, cererea
generală de muncă nu creşte decât cu excedentul celor utilizaţi asupra
celor «eliberaţi». Impulsul pe care capitalurile suplimentare, în căutare
de plasament, l-ar fi dat în alte împrejurări cererii generale de muncă
este deci în orice caz neutralizat în măsura care corespunde numărului
de muncitori pe care maşina i-a aruncat în stradă. Ceea ce înseamnă deci
că mecanismul producţiei capitaliste are grijă ca sporirea absolută a
capitalului să nu fie însoţită de o sporire corespunzătoare a cererii
generale de muncă. Şi lucrul acesta apologetul îl numeşte o compensare
pentru mizeria, pentru suferinţele şi pentru perspectiva pieirii, care
lovesc pe muncitorii deplasaţi, în timpul perioadei de tranziţie care îi

684
aruncă în rândurile armatei industriale de rezervă! Cererea de muncă nu
este identică cu creşterea capitalului, oferta de muncă nu este identică cu
creşterea clasei muncitoare, astfel că doi factori independenţi unul de
altul ar acţiona unul asupra celuilalt. Les dés sont pipés [zarurile sunt
măsluite]. Capitalul acţionează pe ambele părţi în acelaşi timp. Dacă
acumularea sa sporeşte pe de o parte cererea de muncă, ea sporeşte pe
de altă parte oferta de muncitori prin «eliberarea» lor, în timp ce
presiunea celor fără lucru îi sileşte pe cei ocupaţi să pună în funcţiune
mai multă muncă, făcând deci ca într-o oarecare măsură oferta de
muncă să fie independentă de oferta de muncitori. Dinamica legii
cererii şi ofertei de muncă pe această bază desăvârşeşte despotismul
capitalului. Îndată ce muncitorii descoperă deci misterul care face ca, pe
măsură ce muncesc mai mult, pe măsură ce produc mai multă bogăţie
pentru alţii şi pe măsură ce forţa productivă a muncii lor creşte, însăşi
funcţia lor ca mijloc de valorificare a capitalului să le provoace o
situaţie tot mai precară; îndată ce ei descoperă că gradul de intensitate a
concurenţei dintre ei înşişi depinde cu totul de presiunea suprapopulaţiei
relative; îndată ce ei caută, în consecinţă, să organizeze prin trade-
union-uri etc. o colaborare sistematică între cei ocupaţi şi cei fără lucru,
pentru a înlătura sau a atenua urmările dezastruoase ale acelei legi
naturale a producţiei capitaliste asupra clasei lor - capitalul şi sicofantul
său, economistul, ţipă că a fost violată legea «eternă» şi, aşa, sfântă a
cererii şi ofertei. Căci orice act de solidaritate între cei ocupaţi şi cei fără
lucru perturbează jocul «pur» al acelei legi. Pe de altă parte, îndată ce
împrejurări potrivnice împiedică formarea unei armate industriale de
rezervă şi odată cu ea dependenţa absolută a clasei muncitoare de clasa
capitaliştilor, cum se întâmplă de pildă în colonii, capitalul se revoltă,
împreună cu răsuflatul său Sancho Pansa, împotriva legii «sfinte» a
cererii şi ofertei şi caută să o suplinească prin mijloace coercitive.

4. Diferite forme de existenţă ale suprapopulaţiei relative.

Legea generală a acumulării capitaliste

Suprapopulaţia relativă există în toate nuanţele posibile. Orice

muncitor face parte din ea în timpul cât e ocupat pe jumătate sau nu e
ocupat deloc. Abstracţie făcând de formele mari, care revin în mod

685
periodic şi pe care alternarea de faze a ciclului industrial i le imprimă,
astfel că ea apare ba în mod acut în timpul crizelor, ba în mod cronic în
timpuri de stagnare a afacerilor, ea posedă întotdeauna trei forme:
flotantă, latentă şi stagnantă.
În centrele industriei mari - fabrici, manufacturi, furnale, mine
etc. - muncitorii ba sunt respinşi, ba sunt atraşi în proporţii mai mari,
astfel că în general numărul celor ocupaţi creşte, chiar dacă într-o
proporţie mereu descrescândă faţă de scara producţiei. Aici
suprapopulaţia există în formă flotantă.
Atât în fabricile propriu-zise, cât şi în toate atelierele mari în
care se utilizează maşinile sau în care nu există decât diviziunea
modernă a muncii, se întrebuinţează foarte mulţi muncitori bărbaţi care
n-au trecut încă de vârsta adolescenţei. Odată ajunşi la maturitate, numai
un foarte mic număr din ei poate fi utilizat mai departe în aceleaşi
ramuri de activitate, în timp ce majoritatea este concediată în mod
regulat. Ea formează un element al suprapopulaţiei flotante, care creşte
odată cu volumul industriei. O parte a ei emigrează şi nu face de fapt
decât să urmeze capitalul care emigrează. Una din urmări este că
populaţia feminină creşte mai repede decât cea masculină, ca, bunăoară,
în Anglia. Faptul că creşterea naturală a masei de muncitori nu satisface
necesităţile de acumulare ale capitalului şi că totuşi ea le depăşeşte în
acelaşi timp, este o contradicţie a însăşi dinamicii capitalului. El are
nevoie de mase mai mari de muncitori în vârstă mai fragedă şi de mase
mai mici în vârsta maturităţii. Contradicţia nu este mai izbitoare decât
cealaltă contradicţie, care constă în aceea că se aud plângeri despre o
lipsă de braţe de muncă, atunci când mii de oameni sunt pe drumuri
pentru că diviziunea muncii îi leagă de o anumită ramură de activitate.85
Deosebit de aceasta, forţa de muncă este atât de repede consumată de
capital, încât muncitorul de vârstă mijlocie este de obicei mai mult sau
mai puţin uzat. El cade în rândurile supranumerarilor, sau e împins de pe
o treaptă superioară pe o treaptă inferioară a scării. Tocmai la muncitorii
din marea industrie găsim cea mai scurtă durată a vieţii. «Doctorul Lee,
medicul oficial din Manchester, a constatat că în acest oraş durata medie
de viaţă a clasei avute este de 38 de ani, iar cea a clasei muncitoare de
numai 17 ani. La Liverpool ea e de 35 de ani pentru cea dintâi şi de 15
ani pentru cea de a doua. Urmează deci că clasa privilegiată are un titlu

686
asupra vieţii (have a lease of life) valorând de două ori cât cel al
concetăţenilor ei mai puţin privilegiaţi.»85a În aceste împrejurări creş-
terea absolută a acestei fracţiuni a proletariatului necesită o formă care
să-i sporească numărul cu toate că elementele sale se uzează repede.
Deci: alternare rapidă a generaţiilor de muncitori. (Această lege nu se
aplică celorlalte clase ale populaţiei.) Această necesitate socială este
satisfăcută prin căsătorii timpurii, urmare necesară a condiţiilor în care
trăiesc muncitorii din marea industrie, şi prin premiul pe care
exploatarea copiilor de muncitori îl oferă pentru producerea lor.
În momentul în care producţia capitalistă a pus stăpânire pe
agricultură, sau în măsura în care a pus stăpânire pe ea, odată cu
acumularea capitalului care funcţionează aici, cererea de populaţie
muncitoare agricolă scade în mod absolut, fără ca repulsia acestei
populaţii să fie completată, ca în industria neagricolă, de o atracţie mai
mare. O parte a populaţiei rurale se găseşte deci întotdeauna gata să se
transforme în proletariat orăşenesc, adică manufacturier, şi aşteaptă
împrejurări favorabile acestei transformări. (Manufactură aici în înţeles
de industrii neagricole.)86 Acest izvor al suprapopulaţiei relative curge
deci necontenit. Dar fluxul ei necontenit spre oraşe presupune aici la
ţară o suprapopulaţie latentă continuă, ale cărei proporţii devin vizibile
numai atunci când canalele de scurgere se deschid în mod excepţional
de larg. Muncitorul agricol este, aşadar, redus la minimul de salariu şi se
află întotdeauna cu un picior în mlaştina pauperismului.
A treia categorie de suprapopulaţie relativă, cea stagnantă,
formează o parte a armatei muncitoreşti active, dar cu ocupaţie cu totul
neregulată. Ea oferă în modul acesta capitalului un rezervor inepuizabil
de forţă de muncă disponibilă. Standardul ei de viaţă scade sub nivelul
mediu normal al clasei muncitoare, şi tocmai acest lucru face ca ea să
servească drept bază largă a unor ramuri de exploatare deosebite ale
capitalului. Ea este caracterizată printr-un timp de muncă maxim şi
printr-un salariu minim. La rubrica muncii la domiciliu am avut ocazia
să-i cunoaştem forma principală. Ea se recrutează în mod continuu din
supranumerarii marii industrii şi ai agriculturii, şi în special din ramuri
industriale în dispariţie, acolo unde exploatarea meşteşugărească
cedează celei manufacturiere şi aceasta din urmă celei maşiniste.
Volumul ei se dilată în aceeaşi măsură în care transformarea

687
muncitorilor în «supranumerari» progresează odată cu volumul şi cu
energia acumulării. Dar în acelaşi timp ea formează un element al clasei
muncitoare care se reproduce şi se permanentizează singur şi care ocupă
o porţiune relativ mai mare din creşterea totală a acesteia, decât celelalte
elemente. Într-adevăr, nu numai masa naşterilor şi a deceselor, dar şi
mărimea absolută a familiilor stă în raport invers cu mărimea
salariului, deci cu masa mijloacelor de subzistenţă de care dispun
diferite categorii de muncitori. Această lege a societăţii capitaliste ar fi
absurdă, dacă ar fi aplicată sălbaticilor sau chiar numai unor colonişti
civilizaţi. Ea aminteşte de reproducerea în masă a unor specii de animale
foarte expuse şi constând din indivizi slabi.87
În fine concretizarea cea mai de jos a suprapopulaţiei relative
sălăşluieşte în sfera pauperismului. Abstracţie făcând de vagabonzi,
criminali, prostituate, într-un cuvânt de lumpenproletariatul propriu-zis,
această pătură socială constă din trei categorii. În primul rând: cei
capabili de muncă. Nu avem decât să privim în mod superficial
statistica pauperismului englez, ca să vedem că masa lui se umflă la
orice criză şi scade la orice reînviorare a afacerilor. În al doilea rând:
copiii orfani şi copiii de pauperi. Ei sunt candidaţi ai armatei industriale
de rezervă, iar în timpuri de mare avânt, ca de pildă în 1860, ei sunt
înrolaţi repede şi în mod masiv în armata muncitorească activă. În al
treilea rând: decăzuţii, vagabonzii, incapabilii de muncă. Sunt în special
indivizi care pier din cauza imposibilităţii lor de a se acomoda, cauzată
de diviziunea muncii, alţii care trăiesc mai mult decât vârsta normală a
muncitorului; în fine, victimele industriei, al căror număr creşte odată cu
maşinile periculoase, cu industria minieră, cu fabricile chimice etc.,
mutilaţi, bolnavi, văduve etc. Pauperismul formează căminul de invalizi
al armatei muncitoreşti active şi greutatea moartă a armatei industriale
de rezervă. Producţia lui este implicată în producţia suprapopulaţiei
relative, necesitatea lui este implicată în necesitatea acesteia din urmă;
împreună cu ea el formează o condiţie de existenţă a producţiei
capitaliste şi a dezvoltării bogăţiei. El face parte din aşa numitele faux
frais [cheltuieli zadarnice] ale producţiei capitaliste, de care însă
capitalul ştie în cele mai multe cazuri să se debaraseze, aruncându-le în
spinarea clasei muncitoare şi a micii clase de mijloc.
Cu cât este mai mare avuţia socială, capitalul în funcţiune,

688
volumul şi energia creşterii sale, deci şi mărimea absolută a
proletariatului şi forţa productivă a muncii sale, cu atât mai mare este
armata industrială de rezervă. Forţa de muncă disponibilă este
dezvoltată prin aceleaşi cauze ca şi forţa expansivă a capitalului.
Mărimea relativă a armatei industriale de rezervă creşte deci odată cu
factorii avuţiei. Cu cât este însă mai mare această armată de rezervă în
raport cu armata muncitorească activă, cu atât mai enormă este
suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie se află în raport invers cu
chinul ei de muncă. În fine, cu cât este mai mare pătura cea mai obidită
a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atât mai mare
este pauperismul oficial. Aceasta este legea absolută, generală, a
acumulării capitaliste. Asemenea tuturor celorlalte legi, ea e modificată
în aplicarea ei de împrejurări variate, a căror analiză nu-şi are locul aici.
Ne dăm seama de stupiditatea înţelepciunii economiste, care le
propovăduieşte muncitorilor să-şi adapteze numărul lor necesităţilor de
valorificare ale capitalului. Mecanismul producţiei şi acumulării
capitaliste adaptează încontinuu acest număr necesităţilor acestora de
valorificare. Primul cuvânt al acestei adaptări este crearea unei
suprapopulaţii relative, adică a unei armate industriale de rezervă;
ultimul ei cuvânt este mizeria unor pături mereu sporite ale armatei
muncitoreşti active şi greutatea moartă a pauperismului.
Legea după care o masă mereu crescândă de mijloace de
producţie poate să fie pusă în mişcare, graţie progresului în
productivitatea muncii sociale, cu o cheltuială de forţă omenească ce
descreşte progresiv - această lege se exprimă, în cadrul capitalist, unde
nu muncitorul utilizează mijloacele de muncă, ci mijloacele de muncă
utilizează pe muncitor, prin aceea că, cu cât forţa productivă a muncii
este mai ridicată, cu atât este mai mare presiunea muncitorilor asupra
mijloacelor de utilizare a lor, cu atât este deci mai precară condiţia
existenţei lor: vânzarea propriei lor forţe pentru sporirea bogăţiei altora,
adică pentru autovalorificarea capitalului. În sistemul capitalist, creş-
terea mai rapidă a mijloacelor de producţie şi a productivităţii muncii
decât a populaţiei productive se exprimă deci, invers, prin aceea că
populaţia muncitoare creşte întotdeauna mai repede decât necesitatea
de valorificare a capitalului.
Am văzut în secţiunea a patra, atunci când am analizat producţia

689
plusvalorii relative: în cadrul sistemului capitalist toate metodele pentru
sporirea forţei productive sociale a muncii se pun în practică pe
socoteala muncitorului individual; toate mijloacele pentru dezvoltarea
producţiei se transformă în mijloace de dominare şi de exploatare a
producătorului, îl mutilează pe muncitor transformându-l într-un om
parţial, îl degradează şi fac din el o anexă a maşinii, distrug prin chinul
muncii sale conţinutul ei, îi înstrăinează factorii intelectuali ai
procesului de muncă în aceeaşi măsură în care acestui proces i se
înglobează ştiinţa ca factor independent; ele deformează condiţiile în
cadrul cărora muncitorul lucrează, îl supun în cursul procesului de
muncă despotismului celui mai meschin şi mai răutăcios, îi transformă
viaţa întreagă în timp de muncă, îi aruncă femeia şi copilul sub roata de
Juggernaut a capitalului. Dar toate metodele producţiei de plusvaloare
sunt în acelaşi timp metode ale acumulării şi orice extindere a
acumulării devine, invers, un mijloc pentru dezvoltarea acestor metode.
Rezultă de aici că în măsura în care se acumulează capital, situaţia
muncitorului trebuie să se înrăutăţească, indiferent de plata, ridicată sau
scăzută, pe care el o primeşte. În fine, legea care ţine în mod continuu în
echilibru suprapopulaţia relativă, adică armata industrială de rezervă,
cu volumul şi cu energia acumulării îl ţintuieşte pe muncitor de capital
mai tare decât îl ţintuiau de stâncă pe Prometeu piroanele lui Hefaistos.
Ea provoacă o acumulare de mizerie corespunzătoare acumulării de
capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp,
acumulare de mizerie, de chinuri de muncă, de robie, de ignoranţă, de
brutalizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care îşi
produce propriul său produs sub formă de capital.
Caracterul acesta antagonist al acumulării capitaliste88 a fost
exprimat în forme diferite de către economişti, cu toate că, în parte, ei
confundă fenomene, ce-i drept analoage, dar totuşi esenţialmente
diferite, ale unor moduri de producţie pre-capitaliste.
Călugărul veneţian Ortes, unul din marii scriitori economişti ai
secolului al XVIII-lea, consideră antagonismul producţiei capitaliste ca
o lege naturală generală a avuţiei sociale. «Binele şi răul economic îşi
ţin întotdeauna echilibrul la o naţiune (il bene ed il male economico in
una nazione sempre all’istessa misura), abundenţa de bunuri pentru unii
este întotdeauna egală cu lipsa lor pentru alţii (la copia dei beni in alcuni

690
sempre eguale alla mancanza di essi in altri). Bogăţia mare a unora este
întotdeauna însoţită de spolierea absolută a unui număr cu mult mai
mare de alţi oameni de strictul necesar. Avuţia unei naţiuni corespunde
populaţiei sale, iar mizeria sa corespunde avuţiei sale. Hărnicia unora
impune trândăvia altora. Cei săraci şi trândavi sunt un produs necesar al
celor bogaţi şi harnici» etc.89 Cu aproximativ zece ani după Ortes, popa
protestant Townsend, din biserica anglicană «înaltă», preamăreşte
sărăcia, într-un mod cu totul grosolan, ca fiind o condiţie necesară a
avuţiei. «Constrângerea la muncă prin lege este legată de un efort prea
mare, de prea multă violenţă şi de prea multă gălăgie, în timp ce foamea
nu constituie numai o presiune paşnică, tăcută şi neîncetată, dar
provoacă cele mai mari eforturi, fiind un mobil natural care împinge la
hărnicie şi la muncă.» Totul este deci ca foamea să fie permanentizată în
rândurile clasei muncitoare, şi grija aceasta o are, după Townsend,
principiul populaţiei, care se manifestă mai ales printre săraci. «Pare să
fie o lege naturală ca cei săraci să fie, într-o anumită măsură, uşuratici
(improvident) (anume atât de uşuratici că se nasc fără lingură de aur în
gură), astfel că există întotdeauna unii (that there always may be some)
care să îndeplinească funcţiile cele mai servile, mai murdare şi mai
josnice ale comunităţii. Fondul de fericire umană (the fund of human
happiness) este mult sporit în modul acesta şi cei mai delicaţi (the more
delicate) sunt liberi de astfel de neplăceri şi pot să-şi urmeze vocaţia lor
superioară etc. … Legea săracilor are tendinţa de a distruge armonia şi
frumuseţea, simetria şi ordinea acestui sistem pe care Dumnezeu şi
natura l-au stabilit în lume.»90 Dacă monahul veneţian a dedus din
fatalitatea care permanentizează mizeria justificarea carităţii creştine, a
celibatului, a mănăstirilor şi a fundaţiilor pioase, dimpotrivă parohul
beneficiar protestant ia această fatalitate drept pretext pentru a
condamna legile în virtutea cărora cel sărac avea un drept la o asistenţă
publică sărăcăcioasă. - «Progresul avuţiei sociale», spune Storch,
«produce acea clasă utilă a societăţii... care efectuează operaţiunile cele
mai plicticoase, mai comune şi mai respingătoare, într-un cuvânt, care ia
asupra sa tot ceea ce viaţa are mai neplăcut şi mai înjositor, procurând în
modul acesta celorlalte clase timpul, seninătatea spiritului şi demnitatea
de caracter convenţională (c'est bon [minunată expresie]!) etc.»91 Storch
se întreabă care este de fapt avantajul faţă de barbarie al acestei

691
civilizaţii capitaliste, cu mizeria şi degradarea maselor pe care ea le
comportă. El găseşte un singur răspuns - securitatea! - «Prin progresul
industriei şi al ştiinţei», spune Sismondi, «fiecare muncitor poate să
producă în fiecare zi cu mult mai mult decât îi trebuie pentru consumul
său. Dar în acelaşi timp, avuţia fiind produsă prin munca sa, această
avuţie l-ar face foarte puţin apt pentru muncă dacă el ar fi chemat să o
consume singur.» După el «oamenii (adică cei care nu muncesc) ar
renunţa probabil la toate perfecţionările artelor, la toate plăcerile pe
care ni le procură industria, dacă ar fi nevoit să şi le cumpere prin o
muncă neîntreruptă, cum e aceea a muncitorului... Eforturile sunt astăzi
despărţite de recompensele lor; nu este acelaşi om care mai întâi
munceşte şi apoi se odihneşte; dimpotrivă, tocmai pentru că unul
munceşte, celălalt trebuie să se odihnească... Multiplicarea infinită a
forţelor productive nu poate deci să aibă alt rezultat decât sporirea
luxului şi a plăcerilor bogătaşilor trândavi.»92 - În fine, Destutt de Tracy,
doctrinarul burghez cu sânge de peşte, se exprimă în mod brutal:
«Naţiunile sărace sunt acelea la care poporul o duce bine, iar naţiunile
bogate sunt acelea la care poporul este de obicei sărac.»93

5. Ilustrarea legii generale a acumulării capitaliste

a) Anglia între 1846-1866

Nicio perioadă a societăţii moderne nu este atât de potrivită

pentru studiul acumulării capitaliste ca perioada ultimilor douăzeci de
ani. E ca şi cum ar fi găsit chimirul vrăjit al lui Fortunatus. Dintre toate
ţările, Anglia este însă aceea care oferă exemplul clasic, pentru că ea
ocupă primul loc pe piaţa mondială, pentru că numai aici modul de
producţie capitalist este pe deplin dezvoltat şi, în fine, pentru că
introducerea imperiului milenar al liberului-schimb a desfiinţat,
începând din 1846, şi ultimul refugiu al economiei vulgare. Progresul
uriaş al producţiei, care a făcut ca, la rândul ei, a doua jumătate a acestei
perioade de douăzeci de ani s-o întreacă în măsură covârşitoare pe cea
dintâi, a fost deja subliniat în mod suficient în secţiunea a patra.
Deşi creşterea absolută a populaţiei engleze a fost foarte
importantă în ultima jumătate de secol, creşterea relativă, sau proporţia
creşterii, a scăzut continuu, lucru care se vede din următorul tabel, luat
din recensământul oficial:

692
 Creşterea procentuală anuală a populaţiei din Anglia şi Ţara
Galilor în cifre decenale

1811-1821.......................... 1,533%
1821-1831.......................... 1,446%
1831-1841.......................... 1,326%
1841-1851.......................... 1,216%
1851-1861.......................... 1,141%

Să privim acum, pe de altă parte, creşterea avuţiei. Cel mai

sigur punct de reper îl oferă în această privinţă mişcarea profiturilor, a
rentelor funciare etc., supuse impozitului pe venit. Creşterea profiturilor
impozabile (cu excluderea arendaşilor şi a altor câteva categorii) între
anii 1853 şi 1864 s-a cifrat, în Marea Britanie, la 50,47% (sau la 4,58%
în medie anuală),94 iar creşterea populaţiei era, în cursul aceleiaşi
perioade, de aproximativ 12%. Creşterea veniturilor funciare
impozabile (inclusiv venituri din clădiri, căi ferate, mine, pescării etc.)
între anii 1853 şi 1864 s-a cifrat la 38%, sau la 35/12% anual, creştere în
care partea cea mai importantă o aveau următoarele rubrici:

Excedentul venitului Creşterea

anual între 1853-1864 anuală
Din clădiri.............................. 38,60% 3,50%
“ cariere................................ 84,76% 7,70%
“ mine................................... 68,85% 6,26%
“ forje.................................. 39,92% 3,63%
“ pescării............................... 57,37% 5,21%
“ uzine de gaz...................... 126,02% 11,45%
“ căi ferate........................... 83,29% 7,57 %95

Dacă se compară câte patru ani din perioada 1853-1864, se vede

că gradul de creştere a veniturilor sporeşte în mod necontenit. Pentru
anii 1853- 1857 gradul de creştere a veniturilor provenite din profit este
de 1,73% anual, pentru anii 1857-1861 el este de 2,74% anual, iar

693
pentru anii 1861-1864 el este de 9,30% anual. Totalul veniturilor supuse
impozitului pe venit în Regatul Unit a fost în 1856: 307.068.898 1. st.,
în 1859: 328.127.416 1. st, în 1862: 351.745.241 1. st., în 1863:
359.142.897 l. st, în 1864: 362.462.279 1. st, în 1865: 385.530.020 1.
st.96
Acumularea capitalului era însoţită în acelaşi timp de
concentrarea şi de centralizarea sa. Cu toate că nu exista o statistică
agricolă oficială pentru Anglia (Irlanda avea o asemenea statistică), zece
comitate au pus la dispoziţie de bunăvoie asemenea statistici. Din ele
rezultă că din 1851 până în 1861 exploatările agricole arendate, având
întinderi sub 100 de acri, scăzuseră de la 31.583 la 26.567, că deci 5.016
asemenea exploatări fuseseră comasate cu altele mai mari. 97 Din 1815
până în 1825 nu a existat nicio avere mobilă mai mare de 1 milion 1. st.
care să fi fost supusă impozitului succesoral; dimpotrivă, din 1825 până
în 1855 au fost 8 asemenea averi, iar din 1856 până în 1859, adică în
41/2 ani, 4.98 Centralizarea se va vedea însă cel mai bine dintr-o analiză
scurtă a impozitului pe venit pentru rubrica D (profituri cu excluderea
arendaşilor etc.) în anii 1864 şi 1865. Observ în prealabil că veniturile
de la 60 1. st. în sus provenite din această sursă plătesc «income taxes»
[impozit pe venit]. Aceste venituri impozabile se cifrau, în Anglia, Ţara
Galilor şi Scoţia la 95.844.222 1. st. pentru 1864 şi la 105.435.579 1. st.
pentru 1865;99 numărul celor impuşi era de 308.416 persoane la o
populaţie totală de 23.891.009 în 1864 şi de 332.431 persoane la o
populaţie totală de 24.127.003 în 1865. Următorul tabel ne arată
repartizarea acestor venituri în cei doi ani:

Anul încheiat la 5 Anul încheiat la 5 aprilie

aprilie 1864 1865
Venituri
Venituri din
din profit l. Persoane Persoane
profit l. st.
st.
Venit total............... 95.844.222 308.416 105.435.738 332.431
din care.................... 57.028.289 23.334 64.554.297 24.265
din care.................... 36.415.225 3.619 42.535.576 4.021
din care................... 22.809.781 832 27.555.313 973
din care................... 8.744.762 91 11.077.238 107

694
 Au fost produse în Regatul Unit, în 1855: 61.453.079 tone
cărbuni în valoare de 16.113.167 1. st., în 1864: 92.787.873 tone în
valoare de 23.197.968 1. st., în 1855: 3.218.154 tone fier brut în valoare
de 8.045.385 1. st., în 1864: 4.767.951 tone în valoare de 11.919.877 1.
st. În 1854 lungimea căilor ferate, aflate în exploatare în Regatul Unit,
era de 8.054 mile, cu un capital vărsat de 286.068.794 1. st., în 1864
lungimea era de 12.789 mile, cu un capital vărsat de 425.719.613 1. st.
În 1854 exportul şi importul total al Regatului Unit se cifra la
268.210.145 1. st., în 1865 la 489.923.285 1. st. Mişcarea exportului se
vede din următorul tabel:

1846...................... 58.842.377 l. st.

1849...................... 63.596.052 l. st.
1856....................... 115.826.948 l. st.
1860...................... 135.842.817 l. st.
1865...................... 165.862.402 l. st.
1866...................... 188.917.563 l. st.

Aceste câteva date explică strigătul triumfător al registratorului

general al poporului britanic: «Oricât de repede a crescut populaţia, ea
nu a ţinut pasul cu progresul industriei şi al avuţiei.»101 Să ne întoarcem
acum privirile spre agenţii nemijlociţi ai acestei industrii, adică spre
producătorii acestei avuţii, spre clasa muncitoare. «Este una din
caracteristicile cele mai triste ale stării sociale a ţării», spune Gladstone,
«că simultan cu scăderea puterii de consum a poporului şi cu creşterea
în lipsurile şi în mizeria clasei muncitoare are loc o acumulare continuă
de avuţie în clasele suprapuse şi o creştere continuă de capital.»102 Aşa a
vorbit ministrul acesta onctuos în Camera Comunelor, la 13 Februarie
1843. La 16 aprilie 1863, cu douăzeci de ani mai târziu, el spune în
cuvântarea ţinută cu ocazia depunerii bugetului: «Din 1842 până în 1852
venitul impozabil din această ţară a crescut cu 6%... În cei 8 ani din
1853 până în 1861, acest venit a crescut, dacă luăm ca bază anul 1853,
cu 20%. Faptul acesta este atât de uimitor, încât e aproape de necrezut.
Această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere... este limitată în
întregime la clasele posedante, dar... dar ea trebuie să constituie un
avantaj indirect pentru clasa muncitoare, pentru că ea ieftineşte

695
articolele de consum general; în timp ce bogaţii au devenit mai bogaţi,
săracii au devenit în orice caz mai puţin săraci. Că extremele sărăciei
s-au modificat,* nu îndrăznesc să spun.»103 Ce gradaţie retorică
lamentabilă! Dacă clasa muncitoare a rămas «săracă», dar «mai puţin
săracă» în comparaţie cu proporţia în care ea a produs o «ameţitoare
sporire de bogăţie şi de putere» pentru clasa avută, ea a rămas relativ tot
atât de săracă. Dacă extremele sărăciei nu s-au redus, ele au sporit,
pentru că extremele bogăţiei au sporit. În ceea ce priveşte ieftinirea
mijloacelor de subzistenţă, se vede din statistica oficială, de pildă din
datele furnizate de London Orphan Asylum [orfelinatul din Londra], o
scumpire de 20% pentru media celor trei ani dintre 1860 şi 1862, în
comparaţie cu 1851-1853. În cei trei ani următori, 1863-1865, se vede o
scumpire progresivă la carne, unt, lapte, zahăr, sare, cărbuni şi la o
mulţime de alte mijloace de subzistenţă necesare.104 Următorul discurs
la buget al lui Gladstone, din 7 aprilie 1864, este un ditiramb pindaric
adus progresului pe care l-a făcut meşteşugul plusvalorii, şi fericirii
poporului, moderată prin «sărăcie». El vorbeşte despre mase care se află
«la marginea pauperismului», despre ramurile de activitate în care
salariul nu s-a mărit, şi rezumă, în cele din urmă, fericirea clasei
muncitoare în cuvintele: «În nouă cazuri din zece viaţa omenească nu
este decât o luptă pentru existenţă.»105 Profesorul Fawcett, care nu este
legat ca Gladstone prin consideraţii de ordin oficial, declară pur şi
simplu: «Nu voi nega, bineînţeles, că salariul în bani a crescut odată cu
această sporire a capitalului, dar avantajul acesta aparent se pierde din
nou în mare măsură, pentru că multe necesităţi ale vieţii devin din ce în
ce mai scumpe (el atribuie acest fapt scăderii în valoarea metalelor
preţioase)... Cei bogaţi devin repede şi mai bogaţi (the rich grow rapidly
richer), în timp ce la clasa muncitoare nu se observă nicio sporire a
confortului... muncitorii devin aproape sclavi ai negustorilor, ai căror
datornici sunt.»106
În secţiunile despre ziua de muncă şi despre maşinism au fost
dezvăluite împrejurările în care clasa muncitoare engleză a creat pentru
clasele posedante «o ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere». Dar
acolo ne-a preocupat înainte de toate muncitorul în cursul funcţiunii sale
sociale. Pentru elucidarea completă a legilor acumulării trebuie să avem
în vedere şi situaţia sa în afara atelierului, starea sa alimentară şi modul

696
cum locuieşte. Limitele acestei cărţi ne impun ca să ne ocupăm aici
înainte de toate de partea cea mai prost plătită a proletariatului industrial
şi a muncitorilor agricoli, adică de majoritatea clasei muncitoare.
În prealabil să mai spunem câteva cuvinte despre pauperismul
oficial, adică despre acea parte a clasei muncitoare care şi-a pierdut
condiţia de existenţă, anume posibilitatea de a-şi vinde forţa de muncă,
şi trăieşte din caritatea publică. Lista oficială a pauperilor din Anglia107
conţinea în 1855: 851.369 persoane, în 1856: 877.767, în 1865: 971.433.
În urma crizei bumbacului această cifră a crescut în anii 1863 şi 1864 la
1.079.382 şi 1.014.978. Criza din 1866, de care Londra a fost lovită cel
mai greu, a dat naştere, pentru anul 1866, în acest centru al pieţei
mondiale cu o populaţie mai mare decât regatul Scoţiei, unui spor al
numărului pauperilor de 19,5% în comparaţie cu anul 1865 şi de 24,4%
în comparaţie cu anul 1864, iar pentru primele luni ale anului 1867 unui
spor şi mai mare în comparaţie cu anul 1866. La analiza statisticii
pauperilor trebuie relevate două lucruri. Pe de o parte mişcarea de
creştere şi de descreştere în masa pauperilor oglindeşte peripeţiile
periodice ale ciclului industrial. Pe de altă parte statistica oficială
ascunde tot mai mult amploarea reală a pauperismului, în măsura în
care odată cu acumularea capitalului se dezvoltă lupta de clasă şi deci
conştiinţa de sine a muncitorilor. Astfel tratamentul barbar al pauperilor,
despre care presa engleză («Times», «Pall Mall Gazette» etc.) a ţipat
atât de tare în cursul ultimilor doi ani, este de dată veche. F. Engels
constată în 1844 exact aceleaşi orori şi exact aceleaşi lamentări ipocrite
şi trecătoare, făcând parte din «literatura de senzaţie». Dar sporirea
îngrozitoare a deceselor prin inaniţie («deaths by starvation») la Londra,
în cursul ultimului deceniu, este o dovadă certă a repulsiei pe care o
resimt muncitorii împotriva sclaviei workhouse-ului,108 această casă de
corecţie a mizeriei.

b) Păturile prost plătite ale clasei muncitorilor industriali britanici

Să ne ocupăm acum de păturile prost plătite ale clasei

muncitorilor industriali britanici. În timpul crizei bumbacului din 1862,
doctorul Smith a fost însărcinat de către Privy Council [consiliul privat]
să ancheteze starea alimentară a muncitorilor din industria bumbacului

697
din Lancashire şi Cheshire, care trăiau în mare mizerie. Observaţii
anterioare, făcute ani de-a rândul, îl conduseseră la rezultatul că «pentru
a evita boli de subnutriţie (starvation diseases)», hrana zilnică a unei
femei medii trebuie să conţină cel puţin 3.900 graini de carbon şi 180
graini de azot, iar hrana zilnică a unui bărbat mediu trebuie să conţină
cel puţin 4.300 graini de carbon şi 200 graini de azot; pentru femei,
aceasta înseamnă aproximativ atâta substanţă nutritivă cât intră în doi
pfunzi de pâine bună de grâu, iar pentru bărbaţi cu 1/9 mai mult; pentru
media săptămânală a adulţilor feminini şi masculini, aceasta înseamnă
28.600 graini de carbon şi 1.330 graini de azot. Calculul său a găsit o
confirmare surprinzătoare în practică prin concordanţa dintre cifrele
calculate şi cantitatea sărăcăcioasă de alimente la care mizeria redusese
consumul muncitorilor din industria bumbacului. Ei primeau în
decembrie 1862: 29.211 graini de carbon şi 1.295 graini de azot pe
săptămână.
În anul 1863 Privy Council-ul ordonă o anchetă asupra mizeriei
părţii celei mai prost hrănite a clasei muncitoare engleze. Doctorul
Simon, şeful secţiunii sanitare a Privy Council-ului, a ales în acest scop
pe susmenţionatul doctor Smith. Ancheta făcută de acesta cuprinde pe
de o parte pe muncitorii agricoli, pe de altă parte pe ţesătorii de mătase,
cusătoresele, pe cei care fac mănuşi de piele, pe tricoterii de ciorapi, pe
ţesătorii de mănuşi şi pe cizmari. Aceste din urmă categorii, cu excepţia
tricoterilor de ciorapi, sunt exclusiv orăşeneşti. S-a stabilit ca regulă a
anchetei să se aleagă familiile cele mai sănătoase şi relativ mai bine
situate din fiecare categorie.
Ca rezultat general s-a stabilit că «numai în una din categoriile
anchetate ale muncitorilor de la oraşe consumul de azot depăşea
întrucâtva măsura minimă absolută, sub care apar bolile de subnutriţie,
că la două categorii există o lipsă, şi anume la una din ele o lipsă foarte
accentuată, de alimentare atât cu azot cât şi cu carbon, că din familiile
de muncitori agricoli anchetate mai mult de a cincea parte primea mai
puţin decât cantitatea indispensabilă de alimente conţinând carbon, mai
mult de o treime primea mai puţin decât cantitatea indispensabilă de
alimente conţinând azot şi că în trei comitate (Berkshire, Oxfordshire şi
Somersetshire) lipseşte în medie minimul de alimente conţinând
azot».109 Dintre muncitorii agricoli, cei din Anglia, partea cea mai

698
bogată a Regatului Unit, erau cei mai prost hrăniţi.110 În general, la
muncitorii agricoli, subnutriţia lovea mai ales femeile şi copiii, deoarece
«bărbatul trebuie să mănânce ca să poată munci». Lipsuri şi mai mari
făceau ravagii printre categoriile anchetate ale muncitorilor de la oraşe.
«Ei sunt atât de prost hrăniţi, încât în mod necesar se întâmplă
numeroase cazuri de privaţiuni crunte şi distrugătoare pentru
sănătate.»111 (Iată «abstinenţa» capitalistului! Adică abstinenţa de la
plata mijloacelor de subzistenţă strict indispensabile pentru ca braţele de
muncă pe care el le utilizează să continue a vegeta!)
Tabelul care urmează arată raportul stării alimentare a
categoriilor pur orăşeneşti de muncitori menţionate mai sus faţă de
minimul stabilit de doctorul Smith şi faţă de starea alimentară a
muncitorilor din industria bumbacului în timpul celei mai mari mizerii a
lor:112

Media Media
săptămânală săptămânală
AMBELE SEXE
de carbon de azot
graini graini
Cinci ramuri de activitate orăşeneşti........... 28.876 1.192
Muncitori de fabrică şomeri din
Lancashire.................................................. 28.211 1.295
Cantitatea minimă propusă pentru
muncitorii din Lancashire,
considerând un număr egal de bărbaţi şi de
femei......................................................... 28.600 1.330

O jumătate, adică 60/125, din categoriile de muncitori industriali

anchetaţi nu primeau bere deloc, 28% nu primeau lapte. Media
săptămânală a alimentelor lichide în familii oscila între 7 uncii la
cusătorese şi 243/4 uncii la tricoterii de ciorapi. Majoritatea acelora care
nu primeau lapte o constituiau cusătoresele din Londra. Cantitatea de
pâine consumată săptămânal varia între 73/4 pfunzi la cusătorese şi 111/4
pfunzi la cizmari şi dădea o medie totală de 9,9 pfunzi pe săptămână
pentru o persoană adultă. Zahărul (sirop etc.) varia de la 4 uncii pe
săptămână pentru cei ce fac mănuşi de piele la 11 uncii pentru tricoterii

699
de ciorapi; media totală pe săptămână şi pe toate categoriile era de 8
uncii de fiecare persoană adultă. Media săptămânală totală a untului
(grăsime etc.) era de 5 uncii de persoană adultă. Media săptămânală a
cărnii (slănină etc.) varia, de fiecare persoană adultă, de la 71/4 uncii
pentru ţesătorii de mătase la 181/4 uncii pentru cei ce fac mănuşi de
piele; media generală pentru toate categoriile: 13,6 uncii. Cheltuielile
săptămânale pentru alimente de fiecare persoană adultă prezentau
următoarele cifre medii: ţesătorii de mătase 2 şilingi şi 21/2 pence,
cusătoresele 2 şilingi şi 7 pence, cei care fac mănuşi de piele 2 şilingi şi
91/2 pence, cizmarii 2 şilingi şi 73/4 pence, tricoterii de ciorapi 2 şilingi
şi 61/4 pence. Pentru ţesătorii de mătase din Macclesfield media
săptămânală era doar de 1 şiling şi 81/2 pence. Cele mai prost hrănite
categorii erau cusătoresele, ţesătorii de mătase şi cei care fac mănuşi de
piele.113
Despre această stare alimentară doctorul Simon spune în
raportul său sanitar general: «Cât de numeroase sunt cazurile în care
lipsa de alimentare a provocat sau a agravat boli, va confirma oricine
cunoaşte practica medicală printre săraci şi pe pacienţii spitalelor, fie că
sunt internaţi, fie că fac tratament ambulatoriu... Dar, din punct de
vedere sanitar se mai adaugă aici altă împrejurare, cu totul decisivă...
Trebuie să ne amintim că lipsa de hrană este suportată foarte greu şi că
de obicei mari lipsuri în alimentare nu vin decât în urma altor privaţiuni,
anterioare. Mult timp înainte ca lipsa de hrană să cadă în balanţă din
punctul de vedere al sănătăţii, mult timp înainte ca fiziologul să se
gândească a număra grainii de azot şi de carbon de care depinde viaţa
sau moartea prin subnutriţie, gospodăria va fi golită în întregime de tot
confortul material. Îmbrăcămintea şi încălzitul vor fi fost şi mai
sărăcăcioase decât mâncarea. Lipsa unui adăpost convenabil împotriva
asperităţilor vremii; reducerea locuinţei la o măsură care provoacă şi
agravează bolile; abia o urmă de lucruri casnice şi de mobilă; însăşi
curăţenia va fi devenit costisitoare sau dificilă. Dacă din respect pentru
propria persoană se mai fac încercări de a se menţine curăţenia, orice
asemenea încercare reprezintă chinuri suplimentare de foame.
Gospodăria se va instala acolo unde locuinţa se poate procura cu preţul
cel mai mic: în cartiere în care poliţia sanitară dă cele mai mici rezultate,
în care există scursorile cele mai infecte, în care circulaţia este cea mai

700
redusă, în care gunoaiele publice sunt cele mai răspândite, în care
alimentarea cu apă este cea mai redusă sau cea mai proastă şi în care, în
oraşe, domneşte cea mai mare lipsă de lumină şi de aer. Iată pericolele
de ordin sanitar cărora săracii le sunt expuşi în mod inevitabil, dacă
această sărăcie a lor implică lipsa de hrană. Dacă totalitatea acestor rele
are o importanţă teribilă pentru viaţă, simpla lipsă de alimente, luată în
sine, este îngrozitoare... Acestea sunt gânduri chinuitoare, în special
dacă ne amintim că sărăcia despre care e vorba nu este sărăcia care e
cauzată de trândăvie şi de care înşişi săracii sunt de vină. Este sărăcia
unor muncitori. Ba, în ceea ce priveşte pe muncitorii de la oraşe, munca
prin care ei îşi cumpără fărâma de hrană este de cele mai multe ori
prelungită peste orice măsură. Şi totuşi, se poate spune într-un sens doar
foarte relativ că această muncă îşi întreţine stăpânul... Pe scară foarte
largă această întreţinere proprie, nominală, nu poate fi decât un ocol mai
scurt sau mai lung spre pauperism.»114
Legătura interioară dintre chinurile foamei la păturile cele mai
harnice de muncitori şi consumul de risipă, rafinat sau grosolan,
întemeiat pe acumularea capitalistă, la cei bogaţi, se dezvăluie numai
aceluia care cunoaşte legile economice. Altfel stau lucrurile cu
locuinţele. Orice observator imparţial vede că, pe măsură ce
centralizarea mijloacelor de producţie este mai masivă, îngrămădirea
corespunzătoare de muncitori pe acelaşi spaţiu este mai mare, că, deci,
cu cât acumularea capitalistă este mai rapidă, cu atât mai mizerabil e
modul în care locuiesc muncitorii. «Sistematizarea» (improvements)
oraşelor prin dărâmarea unor cartiere prost construite, prin construirea
de palate pentru bănci, magazine etc., prin alinierea străzilor pentru
transporturile comerciale şi pentru caleştile de lux, prin introducerea de
tramvaie etc., sistematizare care însoţeşte progresul bogăţiei, îi alungă,
evident, pe cei săraci în refugii tot mai proaste şi tot mai dens populate.
Pe de altă parte, este ştiut de toată lumea că scumpetea locuinţelor stă în
raport invers cu calitatea lor şi că aceste mine ale mizeriei sunt
exploatate de speculanţii de case cu mai mult profit şi cu mai puţină
cheltuială decât au fost vreodată minele de la Potosi. Caracterul
antagonist al acumulării capitaliste şi deci al raporturilor capitaliste de
proprietate în general115 devine, aşadar, atât de palpabil, încât înseşi
rapoartele oficiale engleze asupra acestui subiect sunt pline de atacuri

701
eretice împotriva «proprietăţii şi drepturilor ei». Răul acesta a ţinut în
aşa măsură pasul cu dezvoltarea industriei, cu acumularea capitalului, cu
creşterea şi «înfrumuseţarea» oraşelor, că nimic altceva decât teama de
bolile infecţioase, care nu cruţă nici «notabilităţile», a făcut ca între
1847 şi 1864 să apară nu mai puţin decât zece legi parlamentare cu
caracter sanitar şi ca în câteva oraşe ca Liverpool, Glasgow etc.
burghezimea speriată să intervină prin municipalităţile ei. Totuşi,
doctorul Simon exclamă în raportul său din 1865: «În general vorbind,
relele sociale sunt necontrolate în Anglia.» La ordinul Privy Council-
ului s-a făcut în 1864 o anchetă asupra modului în care locuiesc
muncitorii agricoli, iar în 1865 asupra aceluia în care locuiesc păturile
mai sărace din oraşe. Magistralele lucrări ale doctorului Julian Hunter
se găsesc în raportul al şaptelea şi al optulea despre «Public Health».
Asupra muncitorilor agricoli voi reveni mai târziu. În ceea ce priveşte
locuinţele de la oraşe, redau în prealabil o observaţie cu caracter general
a doctorului Simon: «Cu toate că», spune el, «punctul meu de vedere
oficial este în mod exclusiv cel medical, cel mai elementar simţ
omenesc nu-mi permite să ignor cealaltă latură a acestui rău. În forma sa
mai gravă răul acesta comportă în mod aproape necesar o asemenea
negare a oricărei delicateţe, o promiscuitate atât de murdară de trupuri şi
de acte fiziologice, un asemenea exhibiţionism de goliciune sexuală,
încât nu le mai putem numi omeneşti, ci numai bestiale. A fi supus
acestor influenţe înseamnă o înjosire care se accentuează pe măsură ce
durează mai mult. Pentru copiii născuţi sub acest blestem, el este un
botez în infamie (baptism into infamy). Şi cu totul fără speranţe este
dorinţa ca persoanele care trăiesc în asemenea împrejurări să tindă, în
alte privinţe, spre acea atmosferă de civilizaţie, a cărei esenţă constă în
puritatea fizică şi morală.»116
Primul loc în ceea ce priveşte locuinţele suprapopulate sau
absolut inadecvate pentru adăpostirea unor fiinţe omeneşti îl ocupă
Londra. «Două puncte», spune doctorul Hunter, «sunt în afară de orice
discuţie; în primul rând, există la Londra aproximativ 20 de cartiere
mari, cuprinzând fiecare aproximativ 10.000 de persoane, a căror
situaţie lamentabilă întrece orice s-a văzut vreodată în altă parte a
Angliei, fiind rezultatul aproape exclusiv al dispoziţiei greşite a caselor;
în al doilea rând, gradul de suprapopulare şi de decădere a caselor din

702
aceste cartiere este cu mult mai alarmant decât cu 20 de ani în urmă.»117
«Nu e prea mult dacă spunem că în multe părţi din Londra şi Newcastle
viaţa este infernală.»118
Şi partea mai bine situată a clasei muncitoare, împreună cu
micii negustori şi cu alte elemente ale micii clase de mijloc, cade din ce
în ce mai mult, la Londra, sub blestemul acestei situaţii mizerabile a
locuinţelor, în măsura în care progresează «sistematizările» şi, împreună
cu ele, dărâmările de străzi şi de case vechi, în măsura în care cresc
fabricile şi afluxul de oameni spre capitală, în fine, în măsura în care
cresc chiriile împreună cu renta funciară urbană. «Chiriile au devenit
atât de excesive, încât puţini muncitori sunt în stare să plătească mai
mult decât o cameră.»119 Nu există aproape nicio proprietate clădită la
Londra, care să nu fie grevată de un număr enorm de «middlemen»
[intermediari]. Într-adevăr, la Londra, preţul terenului este întotdeauna
foarte ridicat în comparaţie cu veniturile lui anuale, întrucât orice
cumpărător speculează să-l vândă, mai devreme sau mai târziu, cu un
aşa zis jury price [preţ fixat de o comisie de juraţi în caz de expropriere],
sau să obţină o majorare extraordinară a valorii prin faptul că în
apropiere s-ar construi vreo întreprindere mare. Urmarea este un comerţ
regulat, constând din cumpărări de contracte de închiriere care se
apropie de scadenţă. «De la domnii care se ocupă cu aceste afaceri este
de aşteptat ca ei să acţioneze aşa cum acţionează, ca să scoată din
locatari cât mai mult posibil şi să lase casa într-o stare cât mai
deplorabilă succesorilor lor.»120 Chiriile sunt săptămânale şi domnii nu
au niciun risc. Ca urmare a construcţiilor de căi ferate în interiorul
oraşului, «s-a văzut nu de mult, într-o sâmbătă seara, în răsăritul
Londrei, un număr de familii alungate din vechile lor locuinţe, rătăcind
pe străzi, cu cele câteva lucruri ale lor în spinare şi fără vreun adăpost
posibil, afară de workhouse».121 Workhouse-urile sunt supraîncărcate,
iar «sistematizările» aprobate de parlament sunt abia la începutul
executării lor. Atunci când muncitorii sunt alungaţi prin dărâmarea
caselor lor vechi, ei nu-şi părăsesc circumscripţia parohială sau, cel
mult, se mută în circumscripţia învecinată, la hotar. «Bineînţeles că ei
caută pe cât posibil să locuiască în apropierea locurilor lor de muncă.
Urmarea este că în loc să locuiască în două camere, familia trebuie să
locuiască într-una singură. Chiar cu chiria mai ridicată, locuinţa devine

703
mai proastă decât locuinţa proastă din care a fost alungată. Jumătate din
muncitorii din Strand au şi ajuns să facă o călătorie de două mile până la
locul de muncă.» Acest Strand, a cărui stradă principală îi dă străinului o
impresie impunătoare despre bogăţia Londrei, poate servi ca exemplu de
supraaglomerarea Londrei. Într-o circumscripţie parohială a acestui
cartier medicul oficial a numărat 581 persoane pe un acre, cu toate că în
măsurătoare era cuprinsă şi jumătate din Tamisa. Se înţelege de la sine
că orice măsură poliţienească de ordin sanitar, care, cum s-a întâmplat
până acum la Londra, îi alungă pe muncitorii dintr-un cartier prin
dărâmarea caselor ruinate, nu face decât să-i înghesuie şi mai mult în alt
cartier. «Sau», spune doctorul Hunter, «întreaga operaţiune trebuie în
mod necesar să înceteze ca fiind o absurditate, sau simpatia publică (!)
trebuie să se trezească pentru ceea ce se poate numi în momentul de
faţă, fără exagerare, o datorie naţională, anume de a se crea adăposturi
pentru oameni care din lipsă de capital nu pot să şi le creeze, dar care
pot, prin plăţi periodice, să-i despăgubească pe proprietarii lor.»122 Ce
admirabilă e justiţia capitalistă! Dacă proprietarul unui teren,
proprietarul unei case, sau comerciantul este expropriat pentru
«improvements», ca linii ferate, străzi noi etc., el nu primeşte numai o
despăgubire deplină. Pentru «abstinenţa» lui el mai trebuie consolat pe
deasupra, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, printr-un profit
apreciabil. Muncitorul e aruncat în stradă cu femeia, cu copiii şi cu
boarfele sale şi - dacă se îmbulzeşte în mase prea mari în cartiere în care
municipalitatea vrea să păstreze decenţa, el mai e urmărit şi de poliţia
sanitară!
Afară de Londra nu a existat la începutul secolului al XIX-lea
niciun oraş în Anglia care să fi avut 100.000 de locuitori. Numai cinci
aveau mai mult de 50.000. În prezent există 28 de oraşe cu mai mult de
50.000 de locuitori. «Rezultatul acestei schimbări nu a fost numai o
creştere uriaşă a populaţiei orăşeneşti, dar vechile oraşe mici,
suprapopulate, sunt acum centre înconjurate din toate părţile cu clădiri
noi, care le închid aerul peste tot. Întrucât pentru cei bogaţi ele nu mai
sunt plăcute, aceştia le părăsesc şi pleacă în cartierele mărginaşe mai
agreabile. Succesorii acestor bogătaşi intră în casele mai mari, câte o
familie, de multe ori şi cu subchiriaşi, în fiecare cameră. În modul
acesta o populaţie a fost înghesuită în case care nu-i erau destinate ei şi

704
pentru care ea nu este deloc potrivită, cu un anturaj care e de-a dreptul
înjositor pentru adulţi şi purtător de pierzanie pentru copii.»123 Cu cât
mai repede se acumulează capitalul într-un oraş industrial sau comercial,
cu atât mai rapid este afluxul materialului uman exploatabil, cu atât mai
deplorabile sunt locuinţele improvizate ale muncitorilor. De aceea,
Newcastle-upon-Tyne, centru al unui district carbonifer şi minier în care
extracţia creşte în mod continuu, deţine, după Londra, al doilea loc în
acest infern al locuinţelor. Nu mai puţin de 34.000 de oameni locuiesc
aici în câte o singură cameră. Din cauză de insalubritate absolută a fost
dărâmat, nu de mult, la Newcastle şi Gateshead din ordinul poliţiei un
număr important de case. Construcţia de case noi înaintează foarte încet,
în timp ce afacerile se dezvoltă foarte rapid. În 1865 oraşul era deci mai
aglomerat decât oricând. Abia se găsea de închiriat câte o singură
cameră. Doctorul Embleton de la spitalul de boli de febră din Newcastle
spune: «Nu încape nicio îndoială că tifosul continuă şi se răspândeşte
din cauza înghesuirii fiinţelor omeneşti şi a murdăriei locuinţelor lor.
Casele în care trăiesc de obicei muncitorii sunt situate în fundături şi în
curţi închise. În ceea ce priveşte lumina, aerul, spaţiul şi curăţenia, ele
sunt adevărate modele de defectuozitate şi de insalubritate, o ruşine
pentru orice ţară civilizată. Noaptea, bărbaţi, femei şi copii stau
îngrămădiţi unii lângă alţii. În ce priveşte bărbaţii, schimbul de noapte
urmează schimbului de zi într-o succesiune neîntreruptă, astfel că
paturile abia au timp să se răcească. Casele sunt prost amenajate în ceea
ce priveşte apa şi sunt şi mai prost amenajate în ceea ce priveşte
closetele; ele sunt murdare, lipsite de ventilaţie şi pestilenţiale.»124
Chiria săptămânală a acestor văgăuni merge de la 8 pence la 3 şilingi.
«Newcastle-upon-Tyne», spune doctorul Hunter, «prezintă exemplul
uneia din cele mai frumoase seminţii ale conaţionalilor noştri, ajunsă,
din cauza influenţei exterioare a locuinţei şi a străzii, într-o stare de
degenerare aproape sălbatică.»125
Din cauza fluctuaţiilor capitalului şi ale muncii, condiţiile de
locuire dintr-un oraş industrial pot astăzi să fie suportabile şi să devină
mâine respingătoare. Sau dacă astăzi edilitatea oraşului a făcut, în fine,
un efort pentru înlăturarea relelor celor mai grave, a doua zi poate să
sosească un roi de lăcuste, format din irlandezi în zdrenţe sau din
muncitori agricoli englezi prăpădiţi. Oamenii sunt băgaţi în beciuri şi în

705
magazii, sau casa muncitorilor care mai înainte avea un aspect decent
este transformată într-un cantonament, în care locatarii se schimbă în
ritmul cartiruirilor din timpul războiului de treizeci de ani. Un exemplu:
Bradford. Acolo mai marele oraşului era tocmai ocupat cu reforme
edilitare. Afară de aceasta, în 1861 mai existau aici 1751 de case
nelocuite. Dar iată că afacerile încep să ia turnura favorabilă despre care
domnul Forster, blajinul liberal şi negrofil, a cârâit, nu de mult, într-o
manieră atât de drăguţă. Odată cu afacerile înfloritoare are loc,
bineînţeles, o revărsare a valurilor «armatei de rezervă», adică a
«suprapopulaţiei relative», aflată în continuă mişcare. Subsolurile şi
camerele respingătoare, trecute în lista (nota126) pe care doctorul Hunter
a primit-o de la agentul unei societăţi de asigurare, erau locuite de cele
mai multe ori de muncitori bine plătiţi. Ei declarau că ar plăti cu dragă
inimă locuinţe mai bune, dacă ar găsi. Între timp însă ei se prăpădesc în
mizerie şi în boli, în timp ce blajinul liberal Forster, M. P., varsă lacrimi
în cinstea binefacerilor liberului-schimb şi a profitului eminentelor
capete din Bradford care se ocupă cu worsted-ul. În raportul din 5
septembrie 1865, doctorul Bell, unul din medicii Asistenţei săracilor din
Bradford, explică mortalitatea îngrozitoare a bolnavilor de febră din
circumscripţia sa prin condiţiile în care locuiesc: «Într-un subsol de
1.500 picioare cubi locuiesc 10 persoane... Strada Vincent, Green Air
Place şi the Leys cuprind 223 case cu 1.450 locuitori, 435 paturi şi 36
closete... Paturile, şi sub acest cuvânt înţeleg orice grămadă de zdrenţe
murdare şi orice pumn de talaş, servesc, în medie, unul la câte 3,3
persoane, iar unele chiar la câte 4 şi 6 persoane. Mulţi dorm fără pat pe
podeaua goală, îmbrăcaţi în hainele de peste zi, bărbaţi tineri şi femei
tinere, căsătoriţi şi necăsătoriţi, totul de-a valma. Mai trebuie oare să
adăugăm că aceste locuinţe sunt în cele mai multe cazuri văgăuni
pestilenţiale, întunecoase, umede, murdare şi cu totul nepotrivite pentru
a servi ca locuinţe omeneşti? Sunt centre din care porneşte boala şi
moartea; acestea îşi caută victimele şi printre cei bine situaţi (of good
circumstances), care au permis ca aceste răni purulente să coacă în
mijlocul nostru.»127
Bristol deţine al treilea loc după Londra în ceea ce priveşte
mizeria locuinţelor. «Aici, în unul din cele mai bogate oraşe ale Europei,
abundă sărăcia despuiată („blank poverty” ) şi mizeria casnică.»128

706
 c) Populaţia nomadă

Să ne întoarcem acum privirile spre o pătură a populaţiei a cărei

origine este rurală, dar a cărei ocupaţie este în mare parte industrială. Ea
formează infanteria uşoară a capitalului, pe care acesta o aruncă, după
necesităţi, ba într-un punct, ba în celălalt. Dacă nu se află în marş, ea
«stă cantonată». Munca nomadă este întrebuinţată la diferite lucrări de
construcţii şi drenaj, la facerea cărămizilor, la stinsul varului, la
construirea de căi ferate etc. Coloană mobilă a pestilentei, ea aduce, în
localităţile în preajma cărora îşi aşează tabăra, vărsatul, tifosul, holera,
scarlatina etc. 129 În întreprinderile cu investiţii mari de capital, cum sunt
construcţiile de căi ferate etc., întreprinzătorul însuşi pune de obicei la
dispoziţia armatei sale barăci de lemn sau alte adăposturi asemănătoare,
sate improvizate, fără niciun fel de instalaţii sanitare, sustrase
controlului autorităţilor locale, foarte profitabile pentru domnul patron,
care îşi exploatează muncitorii de două ori, odată ca soldaţi industriali, a
doua oară ca chiriaşi. După cum coliba are 1, 2 sau 3 încăperi, locatarul,
săpător etc., trebuie să plătească 1, 3 sau 4 şilingi pe săptămână.130 Vom
da un singur exemplu. După cum raportează doctorul Simon, ministrul
de interne, d-l George Grey, primeşte în septembrie 1864 următorul
denunţ din partea preşedintelui Comisiei de poliţie sanitară (Nuisance
Removal Committee) a circumscripţiei parohiale Seven Oaks: «Vărsatul
era cu totul necunoscut în această parohie până acum vreo 12 luni. La
scurt timp înainte de această dată au început lucrările de construcţie a
unei căi ferate între Lewisham şi Tunbridge. Afară de faptul că lucrările
principale se executau în imediata vecinătate a acestui oraş, aici a mai
fost instalat şi depozitul principal al întregii întreprinderi. Un mare
număr de oameni era deci ocupat aici. Întrucât era imposibil ca toţi să
fie adăpostiţi în case, întreprinzătorul, d-l Jay, a construit în diferite
puncte aşezate de-a lungul liniei de cale ferată un număr de bordeie
pentru adăpostirea muncitorilor. Aceste bordeie nu aveau nici ventilaţie
nici scurgeri şi, pe deasupra, erau în mod necesar supraaglomerate,
pentru că orice chiriaş trebuia să primească şi subchiriaşi, oricât de nu-
meroasă ar fi fost propria sa familie şi cu toate că fiecare bordei avea
doar două camere. După cum reiese din raportul medical pe care l-am

707
primit, urmarea a fost că în timpul nopţii nenorociţii aceştia aveau de
suportat toate chinurile asfixierii, pentru a scăpa de exalările
pestilenţiale ale apei stătute şi murdare şi ale closetelor din faţa
ferestrelor. În cele din urmă, comisia noastră a primit nişte reclamaţii
din partea unui medic care avusese ocazia să viziteze aceste bordeie.
Medicul acesta vorbea despre starea acestor aşa-zise locuinţe în termeni
din cei mai revoltaţi şi prevedea urmări foarte serioase pentru cazul că
nu ar fi luate câteva măsuri de ordin sanitar. Cu aproximativ un an în
urmă, d-l Jay s-a obligat să amenajeze o casă în care persoanele utilizate
de el să fie imediat izolate în caz că s-ar ivi boli contagioase. El a repetat
această promisiune la sfârşitul lui iulie a. c, nu a făcut însă niciodată
nimic pentru îndeplinirea ei, cu toate că de la acea dată s-au ivit mai
multe cazuri de vărsat, între care şi două cazuri mortale. La 9
septembrie, doctorul Kelson mi-a raportat despre alte cazuri de vărsat în
aceleaşi bordeie, a căror stare mi-a descris-o ca îngrozitoare. Pentru
informarea d-voastre (a ministrului) trebuie să adaug că parohia noastră
posedă o casă izolată, aşa-zisa casă a molimei, în care sunt îngrijiţi
enoriaşii care suferă de boli molipsitoare. De luni de zile această casă
este încontinuu supraaglomerată de pacienţi. Într-o singură familie au
murit cinci copii, de vărsat şi de friguri. De la 1 aprilie până la 1
septembrie al acestui an s-au înregistrat nu mai puţin de 10 cazuri
mortale de vărsat, dintre care 4 în bordeiele amintite, centre de
contaminare. Nu e posibil să indicăm numărul cazurilor de boală, pentru
că familiile lovite le tăinuiesc, pe cât e posibil.»131
Muncitorii din minele de cărbuni şi din alte mine se numără
printre categoriile cele mai bine retribuite ale proletariatului britanic.
Am arătat în alt loc cu ce preţ îşi cumpără salariul aceşti muncitori.132
Voi arunca acum o scurtă privire asupra condiţiilor în care locuiesc. De
regulă exploatatorul minei, proprietar sau arendaş, construieşte un
număr de case pentru lucrătorii săi. Ei primesc «în mod gratuit»
locuinţele şi cărbunii pentru încălzit, adică acestea formează o parte,
plătită în natură, a salariului. Cei care nu pot fi adăpostiţi în modul
acesta primesc o indemnizaţie de 4 1. st. pe an. Districtele miniere atrag
în scurt timp o populaţie numeroasă, compusă din minieri şi din
meseriaşii, negustorii etc. care se grupează în jurul lor. Aici, ca şi
pretutindeni unde populaţia este deasă, renta funciară este ridicată.

708
Întreprinzătorul minei caută deci să ridice la intrarea în mine, pe un
teren cât mai îngust, atâtea case câte sunt necesare pentru înghesuirea
lucrătorilor săi şi a familiilor lor. Dacă în apropiere se deschid mine noi,
sau dacă altele vechi sunt puse din nou în exploatare, aglomeraţia creşte.
La construcţia caselor predomină un singur principiu, «abstinenţa»
capitalistului de la orice cheltuială în bani peşin care nu este absolut
indispensabilă. «Locuinţele minerilor şi ale celorlalţi muncitori care sunt
legaţi de minele din Northumberland şi Durham», spune doctorul Julian
Hunter, «sunt poate, în medie, cele mai proaste şi cele mai scumpe din
tot ce oferă Anglia pe scară mare în această privinţă, cu excepţia însă a
districtelor asemănătoare din Monmouthshire. Defectul cel mare constă
în numărul mare de oameni care umplu o cameră, în îngustimea
terenului pe care se construieşte un mare număr de case, în lipsa de apă
şi în absenţa closetelor, în metoda adeseori utilizată de a construi o casă
peste alta sau de a le împărţi în flats (astfel ca diferitele case să formeze
etaje aşezate vertical unul peste altul)... Întreprinzătorul tratează colonia
întreagă ca şi cum ar sta doar cantonată şi nu ca având o reşedinţă
permanentă».133 «În executarea instrucţiunilor pe care le-am primit»,
spune doctorul Stevens, «am vizitat cele mai multe din satele mari de
mineri din Durham Union... Cu foarte puţine excepţii, se poate spune
despre toate că mijloacele pentru asigurarea sănătăţii locuitorilor sunt
neglijate... Toţi minerii sunt legaţi („bound”, expresie care, ca şi
bondage, a rămas din timpul şerbiei) de arendaşul („lessee” ) sau de
proprietarul minei pe timp de 12 luni. Dacă îşi manifestă nemulţumirea
sau îl incomodează într-un fel oarecare pe supraveghetor („viewer” ),
acesta înscrie un semn sau o menţiune în dreptul numelui lor, în
condică, şi îi concediază cu ocazia reînnoirii anuale a contractelor... Mi
se pare că nicio regiune nu are un tracksystem mai dezavantajos decât
cel care domneşte în aceste districte dens populate. Muncitorul este silit
să accepte ca parte a salariului său o casă înconjurată de un aer
pestilenţial. El nu poate să se ajute singur. El e în toate privinţele un
şerb (he is to all intents and purpose a serf). Pare îndoielnic dacă poate
să-l ajute altcineva decât proprietarul său, iar acest proprietar se sfă-
tuieşte în primul rând cu catastiful său şi rezultatul este destul de sigur.
Muncitorul primeşte de la stăpânul său şi apa de care are nevoie.
Indiferent dacă e bună sau rea, dacă e livrată sau nu e livrată, el trebuie

709
să o plătească, sau, mai bine zis, el trebuie să admită ca preţul ei să-i fie
scăzut din salariu.»134
În conflictul cu «opinia publică» sau şi cu poliţia sanitară,
capitalul nu se jenează deloc să «justifice» condiţiile, în parte
periculoase, în parte degradante, de care el leagă atât activitatea cât şi
gospodăria particulară a muncitorului, susţinând că toate acestea sunt
necesare pentru exploatarea lui mai profitabilă. Aşa se întâmplă atunci
când el se abţine de la introducerea unor instalaţii de protecţie împotriva
maşinilor periculoase în fabrică, a unor mijloace de ventilaţie şi de
protecţie în mine etc. Aşa se întâmplă aici cu locuinţele minerilor. «Ca
scuză pentru casele mizerabile», spune doctorul Simon, şeful secţiunii
sanitare a Privy Council-ului, în raportul său oficial, «se susţine că
minele se exploatează de obicei în arendă, că durata contractului de
arendare (care la minele de cărbuni este, în cele mai multe cazuri, de 21
ani) este prea scurtă pentru ca arendaşul să considere profitabil de a
pune la dispoziţie case bune muncitorilor, meseriaşilor etc. pe care
întreprinderea îi atrage; chiar dacă el ar avea intenţia să aibă o atitudine
mai liberală în această privinţă, această intenţie ar fi zădărnicită de către
proprietarul terenului. Căci acesta are tendinţa de a cere imediat o rentă
suplimentară exorbitantă pentru privilegiul de a clădi la suprafaţă un sat
decent şi confortabil, menit să ofere locuinţe acelora care lucrează în
interiorul pământului. Preţul acesta prohibitiv, dacă nu prohibirea
directă, îi sperie şi pe alţii, care în alte împrejurări ar fi gata să
clădească... Nu vreau să cercetez mai îndeaproape valoarea acestei
scuze; de asemeni nu vreau să cercetez cine ar avea de suportat în ultimă
linie sporul de cheltuială pentru locuinţe mai bune, proprietarul
terenului, arendaşul minei, muncitorii sau publicul... Dar faţă cu fapte
atât de ruşinoase, cum le dezvăluie rapoartele anexate (ale doctorului
Hunter, Stevens etc.), o măsură trebuie luată... În modul acesta titlurile
de proprietate funciară sunt întrebuinţate pentru a se face o mare
nedreptate publică. În calitatea sa de proprietar al minei, proprietarul
invită o colonie de muncitori ca să muncească pe proprietatea sa şi apoi,
în calitatea sa de proprietar al terenului de la suprafaţă, face totul
pentru ca muncitorii adunaţi de el să nu poată găsi locuinţa potrivită,
indispensabilă pentru viaţa lor. Arendaşul minei (exploatatorul
capitalist) «nu are niciun interes bănesc pentru a se opune acestei afaceri

710
ambigue, întrucât ştie foarte bine că dacă pretenţiile menţionate la urmă
sunt exorbitante, urmările nu cad asupra lui, că muncitorii asupra cărora
ele cad sunt prea puţin educaţi pentru a-şi cunoaşte drepturile în ceea ce
priveşte sănătatea lor şi că nici locuinţa cea mai obscenă şi nici apa cea
mai stătută nu constituie vreodată un motiv pentru o grevă.» 135

d) Efectele crizei asupra părţii celei mai bine plătite a clasei muncitoare

Înainte de a trece la muncitorii agricoli propriu-zişi, vom mai

arăta cu ajutorul unui exemplu ce efect au crizele chiar asupra părţii
celei mai bine plătite a clasei muncitoare, asupra aristocraţiei sale. Ne
amintim că anul 1857 a adus una din marile crize cu care se încheie de
fiecare dată ciclul industrial. Termenul următor era scadent în 1866.
Anticipată în districtele de fabrică propriu-zise prin criza bumbacului,
care a alungat mult capitalul din sfera de investiţie obişnuită spre marile
sedii centrale ale pieţei monetare, criza luă de data aceasta un caracter
înainte de toate financiar. Izbucnirea ei în mai 1866 a fost semnalată
prin falimentul unei uriaşe bănci din Londra, căruia i-a urmat imediat
prăbuşirea unui mare număr de societăţi financiare clădite pe nisip. Una
din marile ramuri industriale din Londra, lovite de catastrofă, a fost
construcţia de vapoare cuirasate. Magnaţii din această ramură nu numai
că produseseră, în timpul falsei prosperităţi, cu mult peste capacitatea
pieţei, dar mai preluaseră şi contracte de livrări uriaşe, în credinţa că
izvorul creditului va continua să curgă cu aceeaşi amploare. În acest
moment avu loc o reacţie teribilă, care mai continuă şi în momentul de
faţă, sfârşitul lui martie 1867, în alte industrii din Londra.136 Pentru
caracterizarea situaţiei muncitorilor reproducem următorul pasaj din
relatarea detailată a unui corespondent al gazetei «Morning Star», care a
vizitat la începutul anului 1867 centrele principale ale mizeriei. «În
răsăritul Londrei, în districtele Poplar, Millwall, Greenwich, Deptford,
Limehouse şi Canning Town, cel puţin 15.000 de muncitori împreună cu
familiile lor se află într-o stare de extremă mizerie; dintre ei, peste 3.000
sunt mecanici specialişti. Fondurile lor de rezervă sunt epuizate din
cauza unui şomaj de şase şi de opt luni de zile... Cu mare greutate am
putut pătrunde până la poarta workhouse-ului (din Poplar), care era
asediată de o ceată de flămânzi. Oamenii aşteptau bilete pentru pâine,

711
dar era încă prea devreme. Curtea formează un pătrat mare înconjurat de
o streaşină lată care merge de-a lungul zidurilor. Grămezi mari de
zăpadă acopereau pavajul în mijlocul curţii. Aici se aflau nişte spaţii
mici îngrădite cu nuiele împletite, asemenea unor ţarcuri de oi, în care
lucrează bărbaţii dacă vremea e mai bună. În ziua vizitei mele aceste
ţarcuri erau acoperite cu atâta zăpadă, încât nimeni nu putea şedea în
ele. Adăpostiţi sub streaşină, bărbaţii erau ocupaţi cu sfărâmarea
pietrelor de pavaj. Fiecare din ei şedea pe o piatră mare şi lovea cu un
ciocan greu pe granitul acoperit cu gheaţă, până sfărâma 5 buşeli din el.
Ziua sa de muncă era astfel încheiată şi el primea 3 pence (2 groşeni de
argint şi 6 pfennigi) precum şi un bilet pentru pâine. În cealaltă parte a
curţii se afla o casă de lemn, mică şi dărăpănată. Când am deschis uşa,
am văzut că era plină de bărbaţi, înghesuiţi unii în alţii pentru a se
încălzi. Ei destrămau otgoane şi se luaseră la întrecere cine va putea să
lucreze mai mult cu un minim de hrană, căci perseverenţa era punctul de
onoare. În acest singur workhouse primeau asistenţă 7.000 de persoane,
dintre care multe sute care cu şase sau cu opt luni înainte câştigau
salariile cele mai ridicate din ţară, cu munca lor calificată. Numărul lor
ar fi de două ori mai mare, dacă nu ar fi atâţia care, după epuizarea
tuturor rezervelor lor în bani, ezită totuşi să ceară ajutorul parohiei atâta
timp cât mai au ceva de amanetat... Părăsind workhouse-ul, am făcut o
plimbare pe străzile cu casele cu câte un singur etaj, care sunt atât de
numeroase la Poplar. Ghidul meu era membru al comitetului pentru
ajutorarea şomerilor. Prima casă în care am intrat era a unui muncitor
metalurgist, care nu mai lucra de 27 săptămâni. L-am găsit stând,
împreună cu toată familia sa, într-o cameră din fund. Camera încă nu era
cu totul lipsită de mobilă şi în sobă ardea focul. Lucrul acesta era
necesar pentru a se feri de frig picioarele goale ale copiilor mici, căci era
un ger năprasnic. Pe o farfurie, în faţa focului, se afla o cantitate de câlţi,
pe care femeia şi copiii o scărmănau în schimbul pâinii primite de la
workhouse. Bărbatul lucra într-o curte ca cea descrisă mai sus, pentru un
bilet de pâine şi 3 pence pe zi. El tocmai se întorcea acasă pentru dejun,
foarte flămând, cum ne spunea cu un zâmbet amar; dejunul consta din
câteva felii de pâine cu untură şi o cană cu ceai fără lapte... Uşa
următoare la care am bătut a fost deschisă de o femeie în vârstă mijlocie,
care ne conduse, fără a scoate un cuvânt, într-o cameră dosnică, în care

712
şedea toată familia sa, tăcută şi cu ochii aţintiţi asupra unui foc care era
pe sfârşite. Oamenii aceştia, împreună cu mica lor încăpere, exprimau
atâta tristeţe, atâta disperare, încât nu doresc să mai revăd vreodată o
asemenea scenă. „Nimic n-au câştigat, domnule”, spuse femeia, arătând
spre băieţii ei, „nimic în timp de 26 săptămâni şi ni s-au sfârşit toţi banii
pe care eu şi tatăl lor i-am economisit în timpuri mai bune, în credinţa
deşartă că ne asigurăm astfel un sprijin pentru zile negre, iată”, ţipă ea
aproape cu sălbăticie şi scoase un carnet de depuneri, cu înregistrări
regulate de depuneri şi restituiri; am putut vedea astfel cum începuse
mica avere cu prima depunere de 5 şilingi, cum a crescut în mod
succesiv până la 20 1. st. şi cum apoi s-a topit din nou, de la pfunzi la
şilingi, până ce ultima înregistrare a transformat carnetul într-un petec
de hârtie lipsit de valoare. Această familie primea de la workhouse o
singură mâncare pe zi, şi aceea sărăcăcioasă... Vizita noastră următoare
ne-a dus la soţia unui irlandez care lucrase la şantierele navale. Am
găsit-o bolnavă din cauza subnutriţiei, întinsă - îmbrăcată cum era - pe o
saltea şi acoperită în mod insuficient cu o bucată de covor, căci
aşternutul se afla la muntele de pietate. Copiii, în stare deplorabilă, o
îngrijeau şi arătau ca şi cum, dimpotrivă, ei ar fi avut nevoie de
îngrijirea mamei. Nouăsprezece săptămâni de inactivitate forţată o
aduseseră în această stare lamentabilă şi, în timp ce ne povestea istoria
trecutului ei amar, ea gemea, ca şi cum orice speranţă pentru un viitor
mai bun ar fi fost pierdută... La ieşirea din casă ne-a întâmpinat un tânăr,
care ne-a rugat să intrăm în casa lui şi să vedem dacă se poate face ceva
pentru el. O femeie tânără, doi copii drăgălaşi, un teanc de foi de
amanetare şi o cameră absolut goală, iată tot ce putea să ne arate.»
Despre reminiscenţele crizei din 1866 reproducem următorul
extras dintr-o gazetă a tory-ilor. Nu trebuie să uităm că partea de răsărit
a Londrei, despre care e vorba, nu este numai sediul constructorilor de
cuirasate menţionaţi în textul acestui capitol, dar şi al unei aşa-zise
«munci la domiciliu», plătită întotdeauna sub minim. «Un spectacol
îngrozitor s-a desfăşurat ieri într-o parte a capitalei. Cu toate că miile de
şomeri din cartierele de răsărit, purtând steaguri negre de doliu, nu au
demonstrat în mase compacte, puhoiul de oameni era totuşi destul de
impunător. Să ne amintim de suferinţele acestei populaţii, care moare de
foame. Aceasta e realitatea simplă şi îngrozitoare. Sunt 40.000... În

713
zilele noastre, într-un cartier al acestei minunate capitale, în vecinătatea
imediată a celei mai uriaşe acumulări de bogăţie pe care a văzut-o
vreodată lumea, 40.000 de oameni mor de foame fără niciun ajutor!
Miile acestea inundă acum celelalte cartiere; dintotdeauna pe jumătate
flămânzi, ei ne strigă acum durerea lor; ei o strigă spre cer şi ne poves-
tesc că locuinţele lor sunt mizerabile, că le este imposibil să găsească de
lucru şi că nu pot să trăiască din cerşit. Contribuabilii din cartierele lor,
supuşi taxei pentru săraci, au fost şi ei mânaţi până la marginea
pauperismului, datorită exigenţelor parohiilor.» («Standard», 5 aprilie
1866.)
Întrucât capitaliştii englezi obişnuiesc să descrie Belgia ca
paradis al muncitorului, pentru că acolo «libertatea muncii», sau, ceea
ce e acelaşi lucru, «libertatea capitalului», nu este mutilată nici prin
despotismul trade-union-urilor nici prin legi industriale, să spunem
câteva cuvinte despre «fericirea» muncitorului belgian. Desigur că
nimeni nu a cunoscut mai profund misterele acestei fericiri decât
defunctul domn Ducpétiaux, inspector general al închisorilor şi
instituţiilor de caritate din Belgia şi membru în Comisia centrală de
statistică belgiană. Să luăm scrierea sa: «Budgets économiques des
classes ouvrières en Belgique», Bruxelles 1855. Găsim aici, între altele,
o familie normală de muncitori belgieni, ale cărei cheltuieli şi venituri
anuale sunt calculate după date foarte precise şi a cărei situaţie
alimentară este apoi comparată cu aceea a soldatului, a marinarului şi a
deţinutului. Familia «constă din tată, mamă şi patru copii». Din aceste
şase persoane, «patru pot fi utilizate în mod productiv în cursul anului
întreg»; se presupune «că printre ele nu există nici bolnavi, nici
incapabili de muncă», că nu se fac «cheltuieli pentru scopuri religioase,
morale sau intelectuale, afară de câteva cheltuieli foarte mici pentru
parohie», nici «contribuţii pentru casele de economii sau pentru casele
de asigurare a bătrâneţii», nici «cheltuieli de lux sau alte cheltuieli de
prisos». Tatăl şi fiul cel mai mare au însă dreptul să fumeze şi să meargă
duminica la cârciumă, în care scop au la dispoziţie 86 de centime pe
săptămână. «Din tabloul total al salariilor acordate muncitorilor din
diferite ramuri de producţie rezultă... că media cea mai ridicată a sala-
riului zilnic este: 1 franc şi 56 centime pentru bărbaţi, 89 centime pentru
femei, 56 centime pentru băieţi şi 55 centime pentru fete. Calculate pe

714
această bază, veniturile familiei s-ar ridica în cel mai bun caz la 1.068
franci anual... În gospodăria luată ca tip am totalizat toate veniturile
posibile. Dacă socotim însă un salariu pentru mama, gospodăria rămâne
fără conducere; cine are grijă de casă, cine are grijă de cei mici? Cine
găteşte, spală, cârpeşte? Muncitorii se află în fiecare zi în faţa acestei
dileme. Bugetul familiei este deci următorul:

tatăl, 300 zile de muncă a câte 1,56 fr.....468 fr.

mama, 300” ““““ 0,89 fr....267 fr.
băiatul, 300” ““““ 0,56 fr....168 fr.
fata, 300” ““““ 0,55 fr....165 fr.
Total……………..... 1.068 fr.

Cheltuiala anuală a familiei şi deficitul ei ar fi, dacă muncitorul ar avea

hrana pe care o are:

marinarul................. 1.828 fr. - deficit 760 fr.

soldatul.................... 1.473 fr. - deficit 405 fr.
deţinutul................... 1.112 fr. - deficit 44 fr.

«Se vede deci că puţine familii de muncitori îşi pot procura

hrana - nu a marinarului sau a soldatului - ci chiar a deţinutului. În
medie, fiecare deţinut a costat în Belgia, în 1847 - 49,63 centime pe zi,
ceea ce dă, faţă de cheltuielile zilnice de întreţinere ale muncitorului, o
diferenţă de 13 centime. Cheltuielile de administraţie şi de pază sunt
compensate de faptul că deţinutul nu plăteşte chirie... Cum se explică
însă că un mare număr de muncitori, am putea să spunem marea lor
majoritate, trăieşte în condiţii şi mai restrânse? Numai prin aceea că
recurge la expediente, a căror taină numai muncitorul o cunoaşte; prin
aceea că îşi reduce raţia zilnică; prin aceea că mănâncă pâine de secară
în locul pâinii de grâu; că mănâncă mai puţină carne sau nu mănâncă
niciun fel de carne; acelaşi lucru cu untul şi cu condimentele; că
înghesuie familia în una sau în două camere, în care fetele dorm
împreună cu băieţii, de multe ori pe aceeaşi saltea; că face economie la
îmbrăcăminte, la rufe, la curăţenie, că renunţă la distracţiile de
duminică; într-un cuvânt, că se supune celor mai dureroase privaţiuni.

715
Dacă muncitorul a ajuns odată la această limită, un spor de preţ cât de
mic la mijloacele de subzistenţă, o stagnare în muncă, un caz de boală îi
măresc mizeria şi îl ruinează complet. Datoriile se îngrămădesc, creditul
îi este refuzat, îmbrăcămintea, mobila cea mai necesară iau drumul
muntelui de pietate şi în cele din urmă familia solicită înscrierea în lista
săracilor.»137 Într-adevăr, în acest «paradis al capitaliştilor» cea mai
mică modificare în preţul mijloacelor de subzistenţă celor mai necesare
este urmată de o modificare a numărului deceselor şi al crimelor! (Vezi
manifestul publicat de Maatschappij [societatea]: «De Vlamingen
Vooruit!», Bruxelles 1860, pag. 15, 16.) Toată Belgia numără 930.000
familii, din care, conform statisticii oficiale: 90.000 familii bogate
(alegători) = 450.000 persoane; 390.000 familii ale micii clase de
mijloc, la oraşe şi la ţară, din care mare parte cad mereu în rândurile
proletariatului = 1.950.000 persoane; în fine, 450.000 familii de munci-
tori = 2.250.000 persoane, din care familiile model trăiesc fericirea des-
crisă de Ducpétiaux. Dintre cele 450.000 familii de muncitori, mai mult
de 200.000 sunt înscrise în lista săracilor!

e) Proletariatul agricol englez

Caracterul antagonist al producţiei şi al acumulării capitaliste

nu se verifică nicăieri într-un mod mai brutal decât în progresul
agriculturii engleze (inclusiv creşterea vitelor) şi în regresul
muncitorului agricol englez. Înainte de a trece la situaţia lui actuală, să
mai facem o scurtă privire în trecut. Agricultura modernă datează, în
Anglia, din mijlocul secolului al XVIII-lea, cu toate că răsturnarea
raporturilor de proprietate funciară, care formează baza şi punctul de
plecare al schimbării modului de producţie, este de dată mult mai veche.
Dacă luăm datele asupra muncitorului agricol din 1771 ale lui
Arthur Young, un observator atent, deşi un gânditor superficial, vedem
că acest muncitor joacă un rol din cele mai lamentabile, în comparaţie
cu predecesorul său de la sfârşitul secolului al XIV-lea, «când el putea
să trăiască în belşug şi să acumuleze avere»,138 fără să mai vorbim de
secolul al XV-lea, «epoca de aur a muncitorilor englezi de la oraşe şi de
la ţară». Dar nu trebuie să ne întoarcem atât de departe în trecut. Într-o
scriere plină de conţinut, apărută în 1777, se poate citi: «Marele arendaş

716
s-a ridicat aproape la nivelul nobilului, în timp ce muncitorul agricol
sărac este doborât aproape până la pământ... Situaţia sa nenorocită se
vede clar făcându-se o comparaţie între împrejurările în care trăieşte
astăzi şi cele de acum 40 de ani… Proprietarul funciar şi arendaşul
lucrează mână în mână pentru asuprirea muncitorului.»139 Se dovedeşte
apoi în mod detailat că la ţară salariul real a scăzut, din 1737 până în
1777, cu aproape 1/4, sau cu 25%. «Politica modernă», spune în acelaşi
timp doctorul Richard Price, «favorizează clasele populare superioare;
urmarea va fi că mai devreme sau mai târziu întregul Regat va consta
numai din nobili şi din cerşetori, din magnaţi şi din sclavi.»140
Cu toate acestea, situaţia muncitorului agricol englez din 1770
până în 1780 este, atât în ceea ce priveşte modul în care se hrănea şi
locuia, cât şi în ceea ce priveşte conştiinţa de sine, distracţiile etc., un
ideal pe care de atunci încoace nu l-am mai atins. Exprimat în pint-uri
de grâu, salariul său mediu era între 1770 şi 1771 de 90 pint-uri, în
timpul lui Eden (1797) el nu mai ajungea decât la 65, iar în 1808 el era
de 60.141
Am mai pomenit de situaţia muncitorilor agricoli de la sfârşitul
războiului anti-iacobin, în timpul căruia nobilii proprietari de
pământuri, arendaşii, fabricanţii, comercianţii, bancherii, cavalerii de
bursă, furnizorii armatei etc. s-au îmbogăţit într-un mod atât de
extraordinar. Salariul nominal s-a urcat, în parte în urma unei deprecieri
a bancnotelor, în parte în urma unei sporiri a preţului articolelor de
primă necesitate, sporire care a fost independentă de acea depreciere.
Mişcarea reală a salariilor se poate însă constata într-un mod foarte
simplu, fără a se recurge la anumite detalii care aici nu sunt admisibile.
Legea săracilor şi regimul ei erau aceleaşi în 1795 şi în 1814. Ne
amintim cum a fost mânuită această lege la ţară: sub formă de asistenţă
de caritate, parohia completa salariul nominal până la suma nominală
necesară pentru simpla vegetare a muncitorului. Raportul dintre salariul
plătit de arendaş şi deficitul de salariu completat de parohie ne arată
două lucruri: în primul rând scăderea salariului sub minimul său şi în al
doilea rând proporţia în care muncitorul agricol era compus din salariat
şi din pauper, sau proporţia în care el fusese transformat în şerb al
parohiei. Alegem un comitat care reprezintă situaţia medie din toate
celelalte comitate. În 1795 salariul mediu săptămânal era, la

717
Northamptonshire, de 7 şilingi şi 6 pence, cheltuiala anuală totală a unei
familii de 6 persoane era de 36 1. st. 12 şilingi şi 5 pence, venitul ei total
era de 29 1. st. şi 18 şilingi; deficitul completat de parohie era de 6 1. st.
14 şilingi şi 5 pence. În acelaşi comitat, salariul săptămânal era în 1814
de 12 şilingi şi 2 pence, cheltuiala anuală totală a unei familii de 5
persoane era de 54 1. st. 18 şilingi şi 4 pence, venitul ei total era de 36 1.
st. şi 2 şilingi; deficitul completat de parohie era de 18 1. st. 6 şilingi şi 4
pence;142 în 1795 deficitul reprezenta mai puţin decât 1/4 din salariu, în
1814 el reprezenta mai mult de o jumătate. Se înţelege de la sine că în
aceste împrejurări confortul redus pe care Eden îl mai găsea în casa
muncitorului agricol dispăruse în I814.143 Dintre toate animalele pe care
le ţine arendaşul, muncitorul, «instrumentum vocale», era cel mai
chinuit, cel mai prost hrănit şi cel mai maltratat.
Starea aceasta de lucruri a dăinuit nestingherită până ce
«răscoalele „swing” ne-au dezvăluit („noi” sunt clasele dominante) în
1830, când hambarele erau în flăcări, că dedesubtul Angliei agricole şi
al Angliei industriale clocoteşte cu aceeaşi furie mizeria şi nemulţumirea
sumbră şi răzvrătită».144 Sadler i-a botezat atunci, în Camera
Comunelor, pe muncitorii agricoli «sclavi albi» («white slaves»); un
episcop a reluat epitetul în Camera Lorzilor. Cel mai însemnat
economist al acestei perioade, E. G. Wakefield, spune: «Muncitorul
agricol din Anglia de Sud nu este nici sclav şi niciom liber; el e un
pauper.»145
Perioada imediat premergătoare abrogării legilor cerealelor a
aruncat o lumină nouă asupra situaţiei muncitorilor agricoli. Pe de o
parte, era în interesul agitatorilor burghezi să demonstreze cât de puţin
protejau acele legi de protecţie pe adevăraţii producători de cereale. Pe
de altă parte, burghezia industrială clocotea de furie din cauză că
aristocraţii funciari denunţau stările din fabrici, din cauza simpatiei pe
care trântorii aceştia nobili, depravaţi şi fără inimă o afectau pentru
muncitorul aflat în mizerie şi din cauza «zelului lor diplomatic» pentru
legislaţia industrială. Un vechi proverb englez spune că dacă doi tâlhari
se ceartă iese un lucru bun. Şi într-adevăr, cearta pătimaşă şi gălăgioasă
dintre cele două fracţiuni ale clasei dominante asupra chestiunii care
dintre ele îl exploatează într-un mod mai neruşinat pe muncitor a ajutat
atât într-o parte cât şi în cealaltă la stabilirea adevărului. Contele

718
Shaftesbury, alias Lord Ashley, a fost un luptător de frunte în campania
filantropilor aristocraţi împotriva fabricilor. Din această cauză, el
formează din 1844 până în 1845 obiectul favorit în destăinuirile lui
«Morning Chronicle» despre situaţia «muncitorilor agricoli». Această
foaie, pe atunci cel mai important organ liberal, a trimis în districtele
agricole comisari proprii, care nu se mulţumeau cu descrieri şi statistici
de ordin general, ci publicau numele atât ale familiilor de muncitori
anchetate, cât şi ale proprietarilor lor. Lista ce urmează redă salariile
plătite în trei sate, în apropiere de Blanford, Wimbourne şi Poole. Satele
sunt proprietatea d-lui G. Bankes şi a contelui de Shaftesbury. Se va
observa că acest papă al «low church»-ului, această căpetenie a
pietiştilor englezi, la fel ca şi stimabilul Bankes, mai bagă în buzunar o
parte importantă din salariile de mizerie ale muncitorilor sub formă de
chirie.
săptămânale ale
Numărul mem-

săptămânal, pe
riului săptămâ-
tămânal al băr-

întregii familii
brilor familiei

nal după scă-

Totalul sala-
Salariul săp-

Salariul săp-

derea chiriei
săptămânală
tămânal al

cap de om
Veniturile

Salariul
copiilor
baţilor

Chiria
Copii

a b c d e f g h
Primul sat
ş ş p ş p ş p ş p ş p
2 4 8 - - 8 - 2 - 6 - 1 6
3 5 8 - - 8 - 1 6 6 6 1 31 / 2
2 4 8 - - 8 - 1 - 7 - 1 9
2 4 8 - - 8 - 1 - 7 - 1 9
1
6 8 7 l-l 6 10 6 2 - 8 6 1 /4
3 5 7 l-2 - 7 - 1 4 5 8 1 11 / 2
Al doilea sat
3
6 8 7 l-l 6 10 - 6 6 8 6 1 /4
6 8 7 l-l 6 7 - 1 31/2 5 81/2 - 81 / 2
8 10 7 - - 7 - 1 31/2 5 81/2 - 7
4 6 7 - - 7 - 1 61/2 5 51/2 - 11
3 5 7 - - 7 - 1 61/2 5 51/2 1 1
Al treilea sat
4 6 7 - - 7 - 1 - 6 - 1 -
3 5 7 l-2 - 11 6 - 10 10 8 2 11 / 2
0 2 5 l-2 6 5 - 1 - 4 - 2146 -

Desfiinţarea legilor cerealelor a dat un impuls extraordinar

agriculturii engleze. Această epocă este caracterizată prin drenaje pe

719
scara cea mai largă,147 printr-un sistem nou de hrănire a vitelor în grajd
şi de cultură artificială a plantelor furajere, prin introducerea de aparate
mecanice pentru îngrăşarea pământului, printr-un nou mod de a trata
pământurile argiloase, printr-un consum sporit de îngrăşăminte
minerale, prin aplicarea maşinii cu vapori şi a tot felul de maşini de
lucru noi etc. şi în general printr-o exploatare mai intensivă. Preşedintele
societăţii regale pentru agricultură, d-l Pusey, susţine că cheltuielile de
exploatare (relative) au fost reduse aproape la jumătate prin maşinile noi
introduse. Pe de altă parte, randamentul pozitiv al solului a sporit
repede. Condiţia fundamentală a metodei noi era o investiţie mai mare
de capital de fiecare acre, deci şi o concentrare accelerată a
gospodăriilor.148 În acelaşi timp suprafeţele cultivate au crescut din 1846
până în 1856 cu 464.119 acri, fără să mai vorbim de marile întinderi ale
comitatelor răsăritene, care din epurării şi păşuni sărăcăcioase au fost
transformate ca prin minune în câmpii roditoare. Se ştie deja că în
acelaşi timp numărul total al persoanelor ocupate în agricultură a
scăzut. În ceea ce priveşte numărul cultivatorilor de pământ propriu-
zişi, de ambele sexe şi de toate vârstele, numărul lor a scăzut de la
1.241.269 în anul 1851 la 1.163.227 în anul 1861.149 Dacă registratorul
general englez observă deci, pe bună dreptate, că «sporul de arendaşi şi
de muncitori agricoli, din 1801 încoace, nu stă în niciun raport cu
creşterea produsului agricol»,150 această disproporţie există într-o
măsură şi mai mare în perioada ultimă, în care o scădere pozitivă a
populaţiei muncitoare agricole a mers mână în mână cu o extindere a
suprafeţelor cultivate, cu o exploatare mai intensivă, cu o acumulare
nemaiauzită a capitalului investit în pământ şi a celui întrebuinţat pentru
cultivarea lui, cu o sporire a randamentului solului rămasă fără seamăn
în istoria agronomiei engleze, cu o creştere a rentelor încasate de
proprietarii funciari şi cu o bogăţie crescândă a arendaşilor capitalişti.
Dacă la toate acestea se adaugă extinderea rapidă şi neîntreruptă a pieţei
de desfacere pe care o constituie oraşul, şi domnia liberului-schimb,
muncitorul agricol se găsea în fine, «post tot discrimina rerum» [după
atâtea peripeţii], într-o situaţie care, secundum artem [după regulile
artei], trebuia să-l facă nebun de fericire.
Iată însă că, dimpotrivă, profesorul Rogers ajunge la concluzia
că muncitorul agricol de astăzi, fără să-l mai punem în raport cu

720
predecesorul său din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi din
secolul al XV-lea, ci comparându-l doar cu cel din perioada 1770-1780,
a văzut înrăutăţindu-i-se foarte mult situaţia, că «el a devenit din nou
şerb», şi anume un şerb prost hrănit şi prost adăpostit.151 Doctorul Julian
Hunter, în raportul său epocal despre locuinţele muncitorilor agricoli,
spune: «Cheltuielile de întreţinere ale hind-ului (denumire a
muncitorului agricol, rămasă din timpul şerbiei) sunt fixate la suma cea
mai mică posibilă din care el poate să trăiască... Salariul şi locuinţa nu
intră în calculul profitului pe care el urmează să-l dea. Muncitorul este
un zero în calculele arendaşului.152 Mijloacele sale de subzistenţă sunt
tratate întotdeauna ca fiind o cantitate fixă.»153 «Cât despre o nouă
reducere a venitului său, el poate să spună: nihil habeo, nihil curo [n-am
nimic, n-am nicio grijă]. El nu se teme de viitor, pentru că nu dispune de
nimic, afară de ceea ce îi este absolut indispensabil pentru existenţă. El a
ajuns la punctul de îngheţare, pe care calculele arendaşului îl consideră
ca o mărime dată şi îl iau ca punct de plecare. Orice s-ar întâmpla, el n-
are parte nici de fericire, nici de nenorocire.»154
În anul 1863 a avut loc o anchetă oficială asupra modului de
alimentare şi de utilizare a criminalilor condamnaţi la deportare şi la
muncă silnică. Rezultatele au fost publicate în două Cărţi Albastre
voluminoase. «O comparaţie minuţioasă», se spune între altele, «între
hrana criminalilor din închisorile Angliei, cea a pauperilor din
workhouse-uri şi cea a muncitorilor agricoli liberi din aceeaşi ţară arată
în mod neîndoielnic că cei dintâi sunt cu mult mai bine hrăniţi decât
oricare din celelalte două categorii»,155 în timp ce «cantitatea de muncă
ce i se cere unui condamnat la muncă silnică este aproximativ jumătate
din cea efectuată de un muncitor agricol obişnuit».156 Câteva depoziţii
de martori caracteristice: John Smith, directorul închisorii din
Edinburgh, audiat, nr. 5.056: «Hrana în închisorile engleze este cu mult
mai bună decât aceea a muncitorilor agricoli obişnuiţi.» Nr. 5.075: «Este
un fapt că în Scoţia muncitorii agricoli obişnuiţi primesc foarte rar
carne.» Nr. 3.047: «Cunoaşteţi vreun motiv pentru a explica necesitatea
de a hrăni pe criminali cu mult mai bine (much better) decât pe
muncitorii agricoli obişnuiţi? - Desigur că nu.» Nr. 3.048: «Socotiţi că
este nimerit să se mai facă şi alte experienţe pentru a se adapta hrana
deţinuţilor condamnaţi la muncă silnică aceleia a muncitorilor agricoli

721
liberi?»157 «Muncitorul agricol», se spune, «ar putea vorbi aşa: Muncesc
din greu şi nu am mâncare destulă. Când am fost la închisoare nu
munceam aşa de greu şi aveam mâncare din belşug şi de aceea e mai
bine să stau la închisoare decât să fiu liber.»158 Iată un tablou comparativ
alcătuit din tabelele anexate primului volum al raportului.

Cantitatea de alimente pe săptămână158a

Materii Materii Materii

Total
azotoase neazotoase minerale
uncii
uncii uncii uncii
Criminal din închisoarea din
Portland…………………... 28,95 150,06 4,68 183,69
Marinar din Marina Regală.. 29,63 152,91 4,52 187,06
Soldat................................... 25,55 114,49 3,94 143,98
Carosier (lucrător) .............. 24,53 162,06 4,23 190,82
Zeţar..................................... 21,24 100,83 3,12 125,19
Muncitor agricol.................. 17,73 118,06 3,29 139,08

Concluziile generale ale comisiei de anchetă medicală din 1863

asupra stării de alimentare a claselor populare mai prost hrănite sunt
cunoscute cititorului. Cititorul îşi aminteşte că hrana unei mari părţi a
familiilor de muncitori agricoli se află sub minimul necesar «pentru
evitarea bolilor de subnutriţie». Acesta este cazul în special în toate
districtele pur agricole din Cornwall, Devon, Somerset, Wilts, Stafford,
Oxford, Berks şi Herts. «Hrana pe care o primeşte muncitorul agricol»,
spune doctorul Simon, «este mai mare decât aceea pe care o reprezintă
cantitatea medie, întrucât el însuşi primeşte o parte cu mult mai mare
decât ceilalţi membri ai familiei sale, anume atât cât e indispensabil
pentru munca sa; în districtele mai sărace el primeşte aproape toată
carnea şi toată slănina. Cantitatea de alimente care îi revine femeii,
precum şi aceea care le revine copiilor în perioada lor de creştere rapidă,
este în multe cazuri, şi anume aproape în toate comitatele, insuficientă,
lipsindu-i în special azotul.»159 Argaţii şi slujnicele care locuiesc chiar la
arendaşi sunt hrăniţi din belşug. Numărul lor a scăzut de la 288.277 cât

722
era în anul 1851, la 204.962 în anul 1861. «Munca la câmp a femeilor»,
spune doctorul Smith, «oricare ar fi dezavantajele care o însoţesc de
altfel, este în împrejurările de faţă de mare folos pentru familie, căci ea
îi procură acesteia mijloace pentru încălţăminte, îmbrăcăminte, plata
chiriei şi o pune astfel în situaţia de a mânca mai bine. Una din cele mai
remarcabile constatări ale acestei anchete a fost aceea că în Anglia
muncitorul agricol este cu mult mai prost hrănit decât în celelalte părţi
ale Regatului Unit («is considerably the worst fed»), lucru care se vede
din tabelul ce urmează.

Consumul săptămânal de carbon şi de azot la muncitorii agricoli

obişnuiţi161

Carbon Azot
graini graini
Anglia................... 40.673 1.594
Ţara Galilor.......... 48.354 2.031
Scoţia................... 48.980 2.348
Irlanda.................. 43.366 2.434

«Fiecare pagină din raportul doctorului Hunter», spune doctorul

Simon în raportul său sanitar oficial, «ne povesteşte despre cantitatea
insuficientă şi despre calitatea mizerabilă a locuinţelor muncitorilor
noştri agricoli. Şi sunt mulţi ani de când situaţia lor se înrăutăţeşte în
mod progresiv în orice privinţă. Este cu mult mai greu acum pentru un
muncitor agricol să găsească o locuinţă şi, dacă a găsit una, ea este cu
mult mai puţin corespunzătoare cerinţelor sale decât a fost timp de
secole. În special în cursul ultimilor 30 sau 20 de ani răul se află în
creştere rapidă, iar condiţiile de locaţie ale plugarului sunt în prezent
lamentabile în cel mai înalt grad. Dacă facem abstracţie de faptul că cei
pe care munca sa îi îmbogăţeşte mai cred de cuviinţă câteodată să-l
trateze cu un fel de condescendenţă compătimitoare, el e cu totul lipsit
de ajutor în această privinţă. Dacă el găseşte o locuinţă pe pământul pe
care îl lucrează, dacă această locuinţă are un aspect omenesc sau este
bună doar pentru porci, dacă are sau nu o grădiniţă, care uşurează atât de
mult apăsarea sărăciei, toate acestea nu depind de faptul dacă el este

723
gata sau este în stare să plătească o chirie corespunzătoare, ci de modul
cum alţii cred de cuviinţă să facă uz de dreptul de a face cu proprietatea
lor ceea ce vor. Oricât de mare ar fi o exploatare agricolă, nu există
nicio lege care să prevadă că ea trebuie să aibă un anumit număr de
locuinţe pentru muncitori şi cu atât mai puţin că aceste locuinţe trebuie
să fie ca lumea; tot astfel legea nu-i rezervă muncitorului nici cel mai
mic drept asupra pământului, căruia munca sa îi este tot atât de necesară
ca şi ploaia şi soarele... Încă o împrejurare, cunoscută de toată lumea,
mai aruncă în cumpănă o greutate mare împotriva lui… influenţa legii
săracilor, cu dispoziţiile ei referitoare la domiciliu şi la impunerea taxei
săracilor.162 Această lege face ca fiecare parohie să aibă interesul
material de a reduce la un minim numărul muncitorilor agricoli care îşi
au reşedinţa în circumscripţia ei; căci, din nefericire, în loc să-i asigure
muncitorului care roboteşte din greu şi familiei sale o independenţă
sigură şi permanentă, munca agricolă nu face de cele mai multe ori
decât să ducă pe o cale mai lungă sau mai scurtă la pauperism, un
pauperism care pe tot parcursul acestei căi este atât de aproape, încât
orice caz de boală şi orice lipsă trecătoare de lucru face ca imediat să fie
nevoie de asistenţa parohială; şi din această cauză orice stabilire a unui
nou număr de muncitori agricoli în circumscripţia unei parohii
înseamnă evident o sporire a contribuţiei acesteia pentru săraci... Marii
proprietari funciari163 nu au decât să decidă că nu permit ca pe
proprietăţile lor să se afle case pentru muncitori, că au şi scăpat de
jumătate din obligaţiile lor în ceea ce priveşte săracii. În ce măsură
constituţia engleză şi legea au intenţionat să stabilească acest fel de
proprietate funciară absolută, care permite unui landlord ca, „făcând
ceea ce îi place cu proprietatea sa”, să trateze ca pe nişte străini pe cei
care lucrează pământul şi să-i alunge de pe teritoriul său, este o
chestiune pe care nu am să o discut eu... Această putere de evicţiune nu
este simplă teorie. Ea se manifestă în practică pe scara cea mai largă. Ea
este una din împrejurările care domină condiţiile de locaţie ale
muncitorului agricol... Proporţiile acestui rău se pot aprecia din ultimul
recensământ, după care dărâmările de case au sporit în cursul ultimilor
10 ani în 821 districte diferite ale Angliei, cu toate că cererea locală de
locuinţe crescuse, astfel că, abstracţie făcând de persoanele care au fost
silite să se transforme în nerezidente (în parohiile în care lucrau), în anul

724
1861 a fost înghesuită, în comparaţie cu anul 1851, o populaţie cu 51/3%
mai mare într-un spaţiu de locuinţe cu 41/3% mai mic. Îndată ce procesul
de depopulare şi-a atins ţinta, rezultatul este un sat de paradă (show-
village), în care casele sunt reduse la un număr mic şi în care nu are voie
să locuiască nimeni afară de ciobani, grădinari şi pădurari, personal
regulat care se bucură din partea stăpânilor săi de tratamentul bun cu
care clasa sa este obişnuită.164 Dar pământul are nevoie să fie lucrat, şi se
va constata că muncitorii care îl lucrează nu locuiesc pe moşia
proprietarului, ci vin dintr-un sat deschis, aflat poate la 3 mile depărtare,
unde au fost primiţi de numeroşii proprietari mici de case, după ce
casele lor din satele închise fuseseră distruse. Acolo unde lucrurile merg
spre acest rezultat, casele dovedesc prin aspectul lor mizerabil ce soartă
le aşteaptă. Ele se află pe cele mai diferite trepte ale ruinării naturale.
Atâta timp cât acoperământul mai ţine, i se permite muncitorului să
plătească chirie şi de multe ori el e bucuros că poate să facă acest lucru,
chiar dacă ceea ce plăteşte este preţul unei locuinţe bune. Dar nu se face
nicio reparaţie, nicio îmbunătăţire, afară de cele pe care este în stare să
le facă deţinătorul lipsit de mijloace al casei. Dacă în cele din urmă casa
nu mai poate fi locuită deloc, e o casă distrusă în plus şi atâta contribuţie
pentru săraci mai puţin. În timp ce marii proprietari se eliberează în
modul acesta de contribuţia pentru săraci prin depopularea pământului
controlat de ei, orăşelul sau localitatea deschisă cea mai apropiată
primeşte pe muncitorii alungaţi; zic „cea mai apropiată”, dar acest „cea
mai apropiată” poate să însemne 3 sau 4 mile depărtare de la ferma la
care muncitorul roboteşte zi cu zi. Astfel, pentru ca el să-şi poată câştiga
pâinea zilnică, muncii sale de fiecare zi i se adaugă necesitatea unui
marş zilnic de 6 sau 8 mile, ca şi cum acest lucru nu ar însemna nimic.
Toată munca agricolă pe care o face femeia şi copiii săi se efectuează în
aceleaşi împrejurări agravante. Şi acesta nu este singurul dezavantaj pe
care i-l provoacă depărtarea. În localitatea deschisă speculanţii de
construcţii cumpără petece de pământ, pe care le umplu cât se poate mai
mult cu cele mai ieftine magherniţe posibile. Şi în aceste locuinţe
mizerabile, care, chiar dacă dau în câmp deschis, împărtăşesc cele mai
respingătoare particularităţi ale celor mai proaste locuinţe de la oraş,
sălăşluiesc muncitorii agricoli ai Angliei.165 Pe de altă parte, nu trebuie
să ne închipuim nicidecum că muncitorul care locuieşte chiar pe

725
pământul pe care îl lucrează, găseşte o locuinţă cum o merită viaţa sa de
muncă productivă. Chiar pe moşiile nobililor celor mai de frunte, casa
sa este adesea din cele mai lamentabile. Există landlorzi care consideră
că un grajd este destul de bun pentru muncitorii lor şi pentru familiile
acestora şi care totuşi nu se sinchisesc să scoată cât mai mult din chiria
pe care ei o plătesc.166 Chiar dacă nu este decât o cocioabă dărăpănată cu
o singură cameră de dormit, fără plită, fără closet, fără ferestre care să
poată fi deschise, fără apă afară de cea din şanţ, fără grădină, muncitorul
este neputincios împotriva acestei nedreptăţi. Iar legile noastre sanitare
(The Nuisances Removal Acts) sunt literă moartă. Aplicarea lor este
încredinţată tocmai proprietarilor care închiriază asemenea văgăuni. Nu
trebuie să ne lăsăm orbiţi de anumite aspecte care în mod excepţional
sunt mai puţin grave şi să pierdem astfel din vedere predominarea
covârşitoare a unor fapte care formează o pată pe civilizaţia engleză.
Starea lucrurilor trebuie într-adevăr să fie îngrozitoare din moment ce, în
ciuda monstruozităţii evidente a locuinţelor existente, observatori
competenţi ajung în mod unanim la concluzia că însuşi caracterul acesta
lamentabil general al locuinţelor este o nenorocire infinit mai uşoară
decât simpla lor lipsă numerică. De ani de zile supraaglomerarea
locuinţelor muncitorilor agricoli a fost cauza unei mari întristări nu
numai pentru persoanele care ţin la sănătate, dar pentru toţi aceia care
ţin la o viaţă decentă şi morală. Căci, în mod necontenit şi în termeni
atât de uniform că par stereotipizaţi, anchetatorii se plâng de răspândirea
bolilor epidemice în districtele rurale, indicând drept cauză
supraaglomerarea locuinţelor, care face ca orice încercare de a stăvili o
epidemie odată izbucnită să fie cu totul zadarnică. Şi în mod necontenit
s-a dovedit că, în ciuda numeroaselor influenţe sănătoase ale vieţii de la
ţară, aglomerarea, care accelerează atât de mult răspândirea bolilor
infecţioase, favorizează şi apariţia bolilor neinfecţioase. Persoanele care
au denunţat această stare de lucruri nu au ascuns nici alte laturi rele ale
ei. Chiar şi acolo unde preocupările lor iniţiale nu cuprindeau decât
problemele sanitare, ele erau aproape silite să abordeze şi celelalte
aspecte ale lucrurilor. Atunci când arătau cât de des se întâmplă ca
persoane adulte de ambele sexe, căsătorite sau necăsătorite, să fie
înghesuite (huddled) în dormitoare neîncăpătoare, rapoartele lor trebuiau
să ducă la convingerea că în împrejurările descrise pudoarea şi decenţa

726
sunt violate în modul cel mai brutal şi că moralitatea este distrusă în
mod aproape necesar.167 Astfel, în apendicele ultimului meu raport,
doctorul Ord, raportând despre izbucnirea epidemiei la Wing, în
Buckinghamshire, relatează cazul unui tânăr venit din Wingrave, bolnav
de febră. În primele zile ale bolii sale el dormi împreună cu alte 9
persoane într-o încăpere. După două săptămâni câteva persoane erau
contaminate, iar după câteva săptămâni 5 din cele 9 persoane se
îmbolnăviră de friguri şi una muri! În acelaşi timp doctorul Harvey, de
la spitalul Sf. Gheorghe, care a vizitat Wing în chestiuni de practică
particulară, îmi relatează în acelaşi sens: „O femeie tânără, bolnavă de
febră, dormea noaptea în aceeaşi încăpere cu tatăl, cu mama, cu copilul
ei nelegitim, cu doi tineri care erau fraţii ei şi cu cele două surori ale ei,
fiecare cu câte un copil nelegitim, în total 10 persoane. Cu câteva
săptămâni mai înainte, în aceeaşi încăpere dormiseră 13 copii.” »168
Doctorul Hunter a cercetat 5.375 case de muncitori agricoli, şi
nu numai în districtele pur agricole, ci în toate comitatele Angliei.
Dintre aceste 5.375 case, 2.195 nu aveau decât o singură cameră de
dormit (care de multe ori era în acelaşi timp şi cameră de locuit), 2.930
nu aveau decât 2, iar 250 aveau mai mult decât 2. Iată un mic buchet
pentru o duzină de comitate.

1. Bedfordshire.

Wrestlingworth: Dormitorul are o lungime de aproximativ 12

picioare şi o lăţime de 10 picioare, cu toate că multe sunt mai mici.
Coliba mică, având un singur cat, e de multe ori împărţită cu ajutorul
unui perete de scânduri în două dormitoare; de multe ori un pat stă într-o
bucătărie înaltă de 5 picioare şi 6 ţoli. Chiria: 3 1. st. Chiriaşii trebuie
să-şi facă singuri closetele; proprietarul nu le pune la dispoziţie decât o
gaură. De câte ori cineva îşi construieşte un closet, acesta e utilizat de
toţi vecinii. Casa unui oarecare Richardson era deosebit de frumoasă.
Tencuiala de pe pereţi era umflată ca rochia unei cucoane care face o
reverenţă. Coama zidului era convexă într-o parte şi concavă în cealaltă
parte. Pe partea concavă stătea, din nefericire, un coş, un burlan strâmb
făcut din lut şi din lemn, asemănător trompei unui elefant. O prăjină
înaltă servea ca proptea, împiedicând coşul să cadă, uşa şi fereastra, în

727
formă de romb. Din 17 case vizitate, numai 4 au mai mult decât un
dormitor şi acestea 4 sunt supraîncărcate. Colibele cu o singură cameră
de dormit adăposteau 4 adulţi şi 3 copii, o pereche căsătorită şi 6 copii
etc.
Dunton: Chirii mari, de la 4 până la 5 1. st., salariul săptămânal
al bărbaţilor 10 şilingi. Ei îşi fac socoteala că-şi vor scoate chiria prin
împletitul coşurilor, cu care se ocupă familia. Cu cât chiria e mai
ridicată, cu atât mai mare e numărul celor care trebuie să se reunească
pentru a o plăti. Şase adulţi, care locuiesc cu patru copii într-o cameră de
dormit, plătesc 3 1. st. şi 10 şilingi. Casa cea mai ieftină din Dunton,
lungă, pe din afară, de 15 picioare şi lată de 10 picioare, e închiriată cu 3
1. st. Numai una din cele 14 case cercetate avea două camere de dormit.
În afara satului o casă, având chiar în faţa pereţilor exteriori murdăria
însăşi a locatarilor; cei 5 ţoli inferiori ai uşii inexistenţi, în urma unui
simplu proces de putrezire. Seara, la închidere, câteva cărămizi sunt în
mod ingenios aranjate pe dinăuntru în faţa acestei găuri şi acoperite cu o
bucată de rogojină. Jumătate din fereastră, cu geam şi cu pervaz, dis-
păruse cu totul. Aici trăiau împreună, fără mobilă, 3 adulţi şi 5 copii.
Dunton nu stă mai prost decât restul Biggleswade Union-ului.

2. Berkshire.

Beenham: În iunie 1864 un bărbat, o femeie şi 4 copii trăiau

într-un cot (cottage cu un singur etaj). O fiică se întoarse de la serviciu
bolnavă de scarlatină. Ea muri. Un copil se îmbolnăvi şi muri. Mama şi
un copil erau bolnavi de tifos, atunci când a fost chemat doctorul
Hunter. Tatăl şi un copil dormeau în altă parte, dar dificultatea unei
izolări s-a evidenţiat prin aceea că rufele casei contaminate stăteau
grămadă în piaţa supraaglomerată a acestui sat lamentabil, aşteptând să
fie spălate. Chiria pentru casa lui H. este de 1 şiling pe săptămână; un
singur dormitor pentru o pereche şi 6 copii. O casă, închiriată cu 8 pence
(pe săptămână), e lungă de 14 picioare şi 6 ţoli, lată de 7 picioare şi are
bucătăria înaltă de 6 picioare; dormitorul e fără fereastră, fără sobă, fără
uşă şi fără altă deschidere, decât aceea spre sală; casa nu are grădină.
Până nu demult locuiau aici un bărbat împreună cu două fete adulte şi cu
un fiu adult; tatăl şi fiul dormeau în pat, iar fetele pe sală. Amândouă au

728
născut în timpul cât familia locuia aici; numai una a mers la work-house
ca să nască şi s-a întors apoi acasă.

3. Bukinghamshire.

30 case - pe o întindere de 1.000 acri de pământ - adăpostesc

aici aproximativ 130 - 140 persoane. Parohia din Bradenham cuprinde
1.000 de acri; ea avea în 1851 36 case şi o populaţie de 84 bărbaţi şi 54
femei. Această inegalitate a sexelor a fost înlăturată în 1861, când
numărul bărbaţilor era de 98, iar cel al femeilor de 87, deci în 10 ani o
creştere de 14 bărbaţi şi 33 femei. Intre timp numărul caselor scăzuse cu
1.
Winslow: O mare parte a satului nou construit, în stil bun;
cererea de case pare importantă, deoarece cot-uri foarte sărăcăcioase se
închiriază cu 1 şiling şi 1 şiling şi 3 pence pe săptămână.
Water Eaton: Aici proprietarii au distrus aproximativ 20% din
casele existente, pentru a preîntâmpina creşterea iminentă a populaţiei.
Un muncitor sărac, care avea să facă un drum de aproximativ 4 mile
până la locul de muncă, a răspuns, la întrebarea dacă nu găseşte o casă
mai apropiată: «Nu, toţi se feresc să primească un om cu o familie mare
ca a mea.»
Tinker's End, lângă Winslow: Un dormitor în care trăiau 4 adulţi
şi 4 copii avea lungimea de 11 picioare, lăţimea de 9 picioare şi
înălţimea - în punctul cel mai înalt - de 6 picioare şi 5 ţoli; altul, lung de
11 picioare şi 3 ţoli, lat de 9 ţoli şi înalt de 5 picioare şi 10 ţoli,
adăpostea 6 persoane. Fiecare din aceste familii avea mai puţin spaţiu
decât cel reglementar pentru un condamnat la galeră. Nicio casă nu avea
mai mult decât un singur dormitor; niciuna nu avea o uşă în dos; apa era
foarte rară. Chiria săptămânală, de la 1 şiling şi 4 pence la 2 şilingi. În
16 din casele cercetate se afla doar câte un singur bărbat, care câştiga 10
şilingi pe săptămână. Cantitatea de aer care revenea, în cazul arătat,
fiecărei persoane era aceea pe care ar avea-o la dispoziţie dacă ar sta
închisă noaptea într-o cutie de 4 picioare cubi. E drept că bordeiele
vechi au un număr mare de ventilaţii naturale.

729
 4. Cambridgeshire.

Gamblingay aparţine mai multor proprietari. Are casele cele mai

dărăpănate care se pot găsi undeva. Mulţi împletitori de coşuri. O
delăsare mortală, o resemnare deznădăjduită în ceea ce priveşte
murdăria domneşte la Gamblingay. Neglijenţa din centru devine chin la
extremităţi, la Nord şi la Sud, unde casele putrezesc bucată cu bucată.
Landlorzii absenţi sug localitatea aceasta nenorocită, pe cât le este cu
putinţă. Chiriile sunt foarte ridicate; 8 şi 9 persoane sunt îngrămădite
într-un singur dormitor; în două cazuri 6 adulţi, cu câte 1 şi 2 copii
fiecare, într-un mic dormitor.

5. Essex.

În multe parohii din acest comitat scăderea numărului

persoanelor merge mână în mână cu scăderea numărului caselor. În nu
mai puţin de 22 parohii distrugerea caselor nu a oprit creşterea
populaţiei, respectiv n-a avut ca urmare expulzarea care are loc peste tot
sub denumirea de: «migraţiune spre oraşe». În Fingringhoe, o
circumscripţie parohială cuprinzând 3.443 acri, se aflau în 1851 145
case; în 1861 nu mai erau decât 110, dar populaţia nu voia să plece şi
reuşea să se înmulţească şi în aceste condiţii. La Ramsden Crags locuiau
în 1851 252 persoane în 61 case, dar în 1861 262 persoane erau în-
ghesuite în 49 case. În Basilden trăiau în 1851, pe 1827 acri, 157
persoane în 35 case, iar la sfârşitul deceniului trăiau 180 persoane în 27
case. În parohiile din Fingringhoe, South Farnbridge, Widford, Basilden
şi Ramsden Crags trăiau în 1851, pe 8.449 acri, 1.392 persoane în 316
case, iar în 1861 trăiau pe aceeaşi suprafaţă 1.473 persoane în 249 case.

6. Herefordshire.

Comitatul acesta mic a suferit în urma «spiritului de evicţiune»

mai mult decât oricare altul din Anglia. La Nadby casele suprapopulate,
constând de obicei din 2 camere de dormit, aparţin în mare parte
arendaşilor. Ei le închiriază uşor cu 3 sau 4 1. st. pe an şi plătesc un
salariu lunar de 9 şilingi!

730
 7. Huntingdonshire.

Hartford avea în 1851 87 case; scurt timp după aceea au fost

distruse, în această parohie mică de 1.720 acri, 19 case. Locuitori în
1831: 452 persoane, în 1852: 832 şi în 1861: 341 persoane. Au fost
cercetate patrusprezece case cu câte un singur dormitor. În una trăia o
pereche căsătorită, 3 fii adulţi, o fată adultă, 4 copii, împreună 10; în alta
3 adulţi, 6 copii. Una din camere în care dormeau 8 persoane era lungă
de 12 picioare şi 10 ţoli, lată de 12 picioare şi 2 ţoli şi înaltă de 6
picioare şi 9 ţoli; volumul mediu, fără a se scădea nişele, era de
aproximativ 130 picioare cubi de persoană. În cele 14 camere de dormit
dormeau 34 adulţi şi 33 copii. Aceste case au foarte rar câte o grădiniţă,
dar mulţi dintre locatari puteau să arendeze mici petece de pământ cu
câte 10 sau 12 şilingi de rood (1/4 de acre). Aceste bucăţi de pământ se
află departe de case, care sunt lipsite de closete. Familia e nevoită sau să
meargă până la parcela ei ca să-şi facă nevoile, sau - relatez cele de mai
jos cerând scuze - să şi le facă în sertarul unui dulap. Dacă sertarul e
plin, el e scos şi golit acolo unde conţinutul său e necesar. În Japonia
circuitul acesta fiziologic se face în condiţiuni mai igienice.

8. Lincolnshire.

Langtoft: aici locuieşte, în casa lui Wright, un bărbat împreună

cu soţia sa, cu mama ei şi cu 5 copii; casa are bucătărie, spălătorie şi o
cameră de dormit deasupra bucătăriei; bucătăria şi camera de dormit au
o lungime de 12 picioare şi 2 ţoli şi o lărgime de 9 picioare şi 5 ţoli;
întreaga suprafaţă clădită e lungă de 21 picioare şi 2 ţoli şi lată de 9
picioare şi 5 ţoli. Camera de dormit e o mansardă. Pereţii se reunesc în
vârf în felul unei căpăţâni de zahăr şi un gemuleţ se află în peretele din
faţă. De ce locuia aici? Grădină? Foarte mică. Chiria ? Ridicată, 1 şiling
şi 3 pence pe săptămână. Aproape de locul de muncă? Nu; acesta se află
la o depărtare de 6 mile, astfel că în fiecare zi merge pe jos 12 mile, dus
şi întors. Locuia aici pentru că era o casă de închiriat şi pentru că voia să
aibă o căsuţă pentru sine, undeva, la un preţ oarecare, într-o stare
oarecare. Iată o statistică a unui număr de 12 case din Langtoft, cu 12
dormitoare, cu 38 adulţi şi 36 copii:

731
 12 case din Langtoft
Dormi- Nr. Dormi- Nr.
Casa Adulţi Copii Casa Adulţi Copii
toare pers. toare pers.
Nr. 1 1 3 5 8 Nr. 7 1 3 3 6
“2 1 4 3 7 »8 1 3 2 5
“3 1 4 4 8 »9 1 2 0 2
“4 1 5 4 9 » 10 1 2 3 5
»5 1 2 2 4 » 11 1 3 3 6
»6 1 5 3 8 » 12 1 2 4 6

9. Kent.

Kennington, extrem de aglomerat în 1859, când a izbucnit

difteria şi medicul parohiei a efectuat o anchetă oficială asupra situaţiei
populaţiei mai sărace. El stabili că în această localitate, în care era
nevoie de multe braţe de muncă, multe case fuseseră distruse, fără ca
altele să fi fost clădite în locul lor. Într-o circumscripţie se aflau 4 case,
denumite birdcages (colivii de păsări); fiecare avea 4 camere, cu
următoarele dimensiuni în picioare şi ţoli:

bucătărie................................ 9,5 X 8,11 X 6,6

spălătorie............................... 8,6 X 4,6 X 6,6
dormitor................................. 8,5 X 5,10 X 6,3
dormitor................................. 8,3 X 8,4 X 6,3

10. Northamptonshire.

Brinworth, Pickford şi Floore: În aceste sate umblă pe drumuri,

iarna, 20-30 de oameni care nu au de lucru. Arendaşii nu-şi lucrează
întotdeauna îndeajuns terenurile arabile şi grădinile de zarzavat, iar
landlordul a găsit de cuviinţă să-şi comaseze toate fermele în 2 sau 3
ferme. De aici lipsă de lucru. În timp ce dintr-o parte a şanţului
pământul ţipă să fie lucrat, din cealaltă parte muncitorii păgubiţi îi
aruncă priviri pline de nostalgie. Istoviţi de muncă în timpul verii şi

732
muritori de foame în timpul iernii, nu e nicio mirare dacă spun, în
dialectul lor, că «the parson and gentlefolks seem frit to death at
them».168a
La Floore se găsesc cazuri când perechi cu câte 4, 5, 6 copii
locuiesc într-o cameră de dormit din cele mai mici; deasemeni, 3 adulţi
cu 5 copii, sau o pereche cu bunicul şi cu 6 copii bolnavi de scarlatină
etc.; în 2 case cu 2 dormitoare, 2 familii de câte 8 şi 9 adulţi.

11. Wiltshire.

Stratton: 31 case cercetate; 8 nu au decât un singur dormitor.

Pentill din aceeaşi circumscripţie parohială. O casă, închiriată cu 1
şiling şi 3 pence pe săptămână unui număr de 4 adulţi cu 4 copii, nu
avea, afară de pereţii care erau buni, nimic ca lumea, începând de la
podeaua făcută din pietre cioplite în mod grosolan, până la acoperişul
din paie putrezite.

12. Worcestershire

Dărâmarea caselor nu este atât de gravă aici; dar din 1851 până
în 1861 locatarii s-au înmulţit de la 4,2 la 4,6 indivizi de fiecare casă.
Badsey: Multe case şi grădiniţe. Unii arendaşi declară că aceste
case sunt «a great nuisance here, because they bring the poor». (Casele
sunt un mare dezavantaj aici, pentru că ele îi aduc pe săraci.) Un domn îi
spuse doctorului Hunter: «Săracii nu ar câştiga nimic, dacă s-ar mai
clădi 500 de case, căci acestea ar fi luate imediat, ca pâinea caldă; cu cât
se construiesc mai multe, cu atât trebuie mai multe.» (După acest domn,
casele dau naştere locuitorilor, care apasă în mod natural asupra
«mijloacelor de locaţie».) Iată răspunsul doctorului Hunter: «Ei bine,
săracii aceştia trebuie să vină de undeva, şi întrucât la Badsey nu există
nimic care să-i atragă în mod special, cum ar fi de exemplu caritatea
publică, desigur că repulsia dintr-un loc şi mai neplăcut este aceea care
îi împinge încoace. Dacă fiecare din ei ar putea găsi o casă şi un petec
de pământ în apropierea locului său de muncă, el ar prefera să nu vină la
Badsey, unde pentru o palmă de pământ plăteşte de două ori cât plăteşte
arendaşul pentru pământul său.»

733
 Emigrarea continuă spre oraşe, crearea continuă de
«supranumerari» la ţară prin concentrarea fermelor arendate, prin
transformarea de pământ arabil în păşune, prin maşini etc. merge mână
în mână cu alungarea continuă a populaţiei rurale prin distrugerea
caselor. Cu cât mai depopulat e un district, cu atât mai mare e
«suprapopulaţia relativă» a sa, cu atât mai mare e presiunea acesteia
asupra mijloacelor de utilizare, cu atât mai mare e excedentul absolut al
populaţiei rurale peste capacitatea locuinţelor sale, cu atât mai mare este
deci la sate suprapopulaţia locală şi îngrămădirea, generatoare de boli, a
oamenilor. Condensarea aglomerărilor de oameni în satele şi în târgurile
mici răzleţe corespunde depopulării forţate de pe întinsul ţării.
Transformarea continuă în «supranumerari» a muncitorilor agricoli, care
are loc odată cu creşterea masei produsului lor, cu toate că numărul lor
scade, este leagănul pauperismului lor. Pauperismul lor eventual este
cauza alungărilor şi izvorul principal al mizeriei în care trăiesc în ceea
ce priveşte locuinţele, mizerie care le frânge ultima putere de rezistenţă
şi-i transformă în simpli sclavi ai proprietarilor de pământ169 şi ai
arendaşilor, astfel că minimul de salariu se transformă pentru ei în lege
naturală. Pe de altă parte, cu toată «suprapopulaţia relativă» continuă a
sa, ţara este în acelaşi timp subpopulată. Lucrul acesta nu se vede numai
în anumite locuri, adică în acele puncte în care exodul spre oraşe, mine,
construcţii de căi ferate etc. se face prea repede, ci peste tot, atât în
timpul recoltei, cât şi primăvara şi vara, în toate acele epoci numeroase
în care agricultura engleză, foarte îngrijită şi intensivă, are nevoie de
braţe de muncă suplimentare. Muncitorii agricoli sunt întotdeauna prea
numeroşi pentru nevoile medii ale agriculturii şi întotdeauna prea puţini
pentru nevoile sale excepţionale sau temporare.170 Din această cauză, în
documentele oficiale se găsesc înregistrate plângeri ce se contrazic ale
aceloraşi localităţi, vorbindu-se în acelaşi timp de lipsă de braţe de
muncă şi de supraabundenţă de braţe de muncă. Lipsa temporară sau
locală de braţe de muncă nu produce o urcare a salariului, ci trimiterea
femeilor şi a copiilor la munca agricolă şi coborârea la vârste tot mai
fragede. Îndată ce exploatarea femeilor şi a copiilor capătă o amploare
mai mare, ea devine la rândul ei un mijloc nou pentru trecerea în
rândurile supranumerarilor a muncitorului agricol masculin şi pentru
menţinerea salariului său la un nivel scăzut. În răsăritul Angliei

734
înfloreşte un rezultat frumos al acestui cerc vicios — aşa numitul
gangsystem (sistem al cetelor sau al bandelor), asupra căruia revin aici
pe scurt.171
Sistemul cetelor e răspândit în mod aproape exclusiv în
Lincolnshire, Huntingdonshire, Cambridgeshire, Norfolk, Suffolk şi
Nottinghamshire şi în mod sporadic în comitatele învecinate,
Northampton, Bedford şi Rutland. Ca exemplu luăm aici Lincolnshire.
O mare parte a acestui comitat este nouă, constând din mlaştini secate
sau, cum e cazul şi în altele din comitatele răsăritene menţionate, din
pământ obţinut prin îndiguiri la malul mării. Maşina cu vapori a făcut
minuni în ceea ce priveşte secarea. Locuri care mai înainte erau
acoperite cu mlaştini sau cu nisip, poartă acum întinderi bogate de grâu
şi aduc rentele funciare cele mai ridicate. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre pământurile aluviale obţinute pe cale artificială, cum e cazul pe
insula Axholme şi în celelalte parohii de pe malul Trent-ului. Pe măsură
ce apăreau fermele noi, nu numai că nu se clădeau case noi, dar se
dărâmau cele vechi, iar muncitorii erau aduşi din satele deschise, aşezate
la depărtări de mile de-a lungul şoselelor care şerpuiesc printre coline.
Înainte, populaţia nu-şi găsise adăpost împotriva îndelungatelor
inundaţii pe care le aducea iarna, decât aici. Muncitorii domiciliaţi pe
fermele între 400 şi 1.000 de acri (ei se numesc aici «confined
labourers» [muncitori năimiţi]) servesc în mod exclusiv la munca
agricolă permanentă şi grea, efectuată cu ajutorul cailor. La câte 100 de
acri (1 acre = 40,49 ari său 1,584 morgen-i prusieni), revine în medie
abia o casă. Astfel un arendaş din Fenland declară în faţa Comisiei de
anchetă: «Ferma mea se întinde pe 320 acri, în întregime pământ arabil.
Nu are casă. Un singur muncitor locuieşte acum la mine. Am patru
rândaşi, care locuiesc în împrejurimi. Munca uşoară care necesită multe
braţe este îndeplinită de cete.»172 Câmpul cere multă muncă uşoară, ca
plivitul buruienilor, grăpatul, anumite operaţiuni de îngrăşat pământul,
înlăturarea pietrelor etc. Ea este îndeplinită de cete, adică de grupuri
organizate, a căror reşedinţă sunt localităţile deschise.
Ceata este compusă din 10 până la 40 sau 50 persoane, anume
femei, tineri de ambele sexe (între 13 şi 18 ani), deşi la 13 ani băieţii ies
de obicei din ceată, în sfârşit, din copii de ambele sexe (între 6 şi 13
ani). În fruntea ei se găseşte gangmaster-ul (şeful de ceată), întotdeauna

735
un simplu muncitor agricol, de cele mai multe ori un aşa zis «stricat», o
puşlama, un vagabond şi beţiv, dar cu oarecare spirit de iniţiativă şi
savoir faire [pricepere]. El recrutează ceata, care lucrează sub
conducerea lui, nu sub cea a arendaşului. Cu acesta din urmă el se
învoieşte de obicei cu bucata, şi venitul lui, care în medie nu se ridică
mult peste acela al unui simplu muncitor agricol,173 depinde aproape în
întregime de dibăcia cu care reuşeşte să stoarcă de la ceata lui cât mai
multă muncă într-un timp cât mai scurt. Arendaşii au descoperit că
femeile nu lucrează cum trebuie decât sub conducerea unui bărbat, dar
că odată la lucru, fapt cunoscut şi de Fourier, femeile şi copiii îşi
cheltuiesc cu o adevărată furie forţa de muncă, pe când muncitorul
bărbat adult este destul de perfid să şi-o economisească, pe cât poate.
Şeful cetei umblă de la o moşie la alta şi procură astfel de lucru cetei
sale timp de 6—8 luni pe an. Raporturile directe cu el sunt mai
avantajoase şi mai sigure pentru familiile de muncitori decât cele cu
arendaşul izolat, care nu angajează copii decât ocazional. Acest fapt
întăreşte atât de mult influenţa şefului de ceată în localităţile deschise,
încât de obicei copiii nu pot fi angajaţi decât prin mijlocirea lui.
Închirierea individuală a acestora din urmă, fără legătură cu ceata,
constituie o afacere secundară a lui.
«Părţile negre» ale sistemului sunt istovirea copiilor şi a
tineretului, marşurile uriaşe pe care le fac zilnic până la şi de la moşiile
situate la 5, 6 şi uneori 7 mile depărtare, în sfârşit demoralizarea cetei.
Deşi şeful cetei, numit în unele regiuni «the driver» (gonaciul), este
înarmat cu o bâtă lungă, el nu o foloseşte decât rareori, şi numai în mod
excepţional se aud plângeri cu privire la tratament brutal. E un împărat
democrat sau un fel de vrăjitor de şoareci din Hameln. El are deci
nevoie de popularitate în rândurile supuşilor săi şi-i câştigă pe aceştia cu
ajutorul vieţii destrăbălate care înfloreşte sub oblăduirea lui. Un
libertinaj grosolan, o veselă destrăbălare şi impertinenţa cea mai
obscenă însufleţesc ceata. Şeful cetei plăteşte de obicei lefurile în vreo
cârciumă şi apoi se întoarce acasă clătinându-se pe picioare, în fruntea
cetei, sprijinit în dreapta şi în stânga de câte o femeie zdravănă, cu copiii
şi tineretul agitându-se şi făcând nebunii în urmă, cântând cântece
batjocoritoare şi obscene. La întoarcere este la ordinea zilei ceea ce
Fourier numeşte «fanerogamie». Cazuri în care fete de treisprezece şi

736
patrusprezece ani rămân însărcinate de pe urma contactului cu tovarăşii
lor de vârstă masculini sunt dese. Satele deschise, care dau contingentele
cetei, devin adevărate Sodome şi Gomore174 şi prezintă de două ori mai
multe cazuri de naşteri nelegitime ca restul Regatului. Am pomenit mai
înainte care este moralitatea fetelor crescute la această şcoală, după
măritiş. Copiii lor, în măsura în care nu sunt complet distruşi de opiu,
sunt recruţii predestinaţi ai cetelor.
Ceata în forma sa clasică descrisă mai sus se numeşte ceată
publică comună sau ambulantă (public, common or tramping gang).
Există anume şi cete particulare (private gangs). Ele au aceeaşi
compoziţie ca şi ceata comună, dar numără mai puţini membri şi aceştia
nu muncesc sub conducerea unui şef de ceată, ci sub conducerea câte
unui argat bătrân, pe care arendaşul nu-l poate utiliza mai bine. Umorul
de vagabonzi dispare aici, dar, după toate mărturiile, salarizarea şi
tratamentul copiilor sunt mai proaste.
Sistemul de ceată, care se extinde în mod continuu începând din
ultimii ani,175 nu există desigur de dragul şefului de ceată. El există în
scopul îmbogăţirii marilor arendaşi,176 respectiv a marilor proprietari.177
Pentru arendaş nu există metodă mai ingenioasă decât aceasta pentru
a-şi ţine muncitorii mult sub nivelul normal şi pentru a avea totuşi în
permanenţă la dispoziţie mâna de lucru suplimentară pentru orice muncă
suplimentară, pentru a obţine cât mai multă muncă cu cât mai puţini
bani178 şi pentru a transforma în «supranumerar» pe muncitorul bărbat
adult. După explicaţia de mai înainte, se înţelege de ce, pe de o parte, se
recunoaşte şomajul mai vast sau mai restrâns care există în rândurile
sătenilor şi, pe de altă parte, se declară, în acelaşi timp, că sistemul
cetelor este «necesar» din cauza lipsei forţei de muncă masculine şi a
emigrării acesteia spre oraşe.179 Câmpul plivit de buruieni şi buruienile
umane din Lincolnshire etc. sunt cei doi poli opuşi ai producţiei
capitaliste.180

f) Irlanda

Ca încheiere a acestui capitol, trebuie să mai aruncăm o privire

asupra Irlandei. Mai întâi faptele care interesează aici:
Populaţia Irlandei ajunsese în 1841 la 8.222.664 persoane;

737
 scăzuse în 1851 la 6.623.985, în 1861 la 5.850.309, iar în 1866 la 51/2
milioane, aproximativ nivelul ei din 1801. Scăderea începu cu anul de
foamete 1846, astfel că Irlanda pierdu în mai puţin de 20 ani peste 5/16
din masa populaţiei ei.181 Emigraţia ei totală din mai 1851 până în iulie
1865 era de 1.591.487 persoane, emigraţia din timpul ultimilor cinci ani,
1861—1865, era de peste o jumătate de milion. Numărul caselor locuite
scăzu între 1851 şi 1861 cu 52.990. Din 1851 până în 1861 numărul
fermelor arendate având o întindere de 15—30 acri crescu cu 61.000, al
celor cu peste 30 acri cu 109.000, în timp ce numărul total al fermelor
arendate scăzu cu 120.000, scădere care se datora deci în mod exclusiv
dispariţiei fermelor sub 15 acri, cu alte cuvinte centralizării lor.
Bineînţeles că scăderea populaţiei era însoţită, în general, de o
scădere a masei produselor. Pentru scopul nostru e suficient să
considerăm cei 5 ani dintre 1861 şi 1865, în timpul cărora peste 1/3
milioane locuitori au emigrat, iar cifra absolută a populaţiei a scăzut cu
peste 1/3 de milion. (Vezi tabelul A.)

Tabel A
Vite
Anul Cai Vite cornute
Numărul
Numărul total Scădere Scădere Creştere
total
1860 619.811 3.606.374
1861 614.232 5.993 3.471.688 138.316
1862 602.894 11.338 3.254.890 216.798
1863 579.978 22.916 3.144.231 110.695
1864 562.158 17.820 3.262,294 118.063
1865 547.867 14.291 3.493.414 231.120
Anul Oi Porci
Numărul Numărul
Scădere Creştere Scădere Creştere
total total
1860 3.542.080 1.271.072
1861 3.556.050 13.970 1.102.042 169,030
1862 3.456.132 99.918 1.154.324 52.282
1863 3.308.204 147.982 1.067.458 86.866
1864 3.366.941 58.737 1.058.480 8.978
1865 3.688.742 321.801 1.299.893 — 241.413

738
Din tabelul de mai sus rezultă:

Cai Vite cornute Oi Porci

Scădere absolută Scădere absolută Creştere absolută Creştere absolută
72.358 116.626 146.608 28.819182

Să considerăm acum agricultura, care produce mijloacele de

subzistenţă pentru oameni şi vite. În tabelul ce urmează s-au calculat
separat variaţiile fiecărui an în raport cu anul imediat premergător.
Cerealele cuprind grâul, ovăzul, orzul, secara, fasolea şi mazărea,
legumele cuprind cartofii, sfecla furajeră, sfecla roşie, varza, morcovii,
păstârnacul, mazărea furajeră etc.

Tabel B
Creşterea sau scăderea suprafeţei întrebuinţate pentru culturi şi pentru
fâneţe (respectiv păşuni)

Terenul total care

Cereale

serveşte pentru
Legume Păşuni şi trifoi In
Anul agricultură şi
creşterea vitelor
— — + — + — + — +
1861 15.701 36.974 47.969 50.159 19,271 81.873
1862 72.734 74.785 6.623 2.055 138.841
1863 144.719 19.358 7.724 63.922 92.431
1864 122.437 2.317 47.486 87.761 10.493
1865 72.450 25.241 68.970 28.218
1861/5 428.041 107.984 82.834 122.850 330.860

739
 Tabel C
Creşterea sau scăderea suprafeţei terenului cultivat, a produsului pe un
acru şi a produsului total. 1865 comparat cu 1864183

Creştere
Terenul cultivat în Creştere sau scă- Produsul sau
Produsul total
acri dere în 1865 pe un acru scădere în
Pro- 1865
dusul
Creştere sau
1864 1865 + — 1864 1865 + — 1864 1865 scădere în 1865
+ —
cwt. cwt. cwt. cwt. quarteri quarteri quarteri quarteri
Grâu 276.483 266.989 — 9.494 13,3 13,0 — 0,3 875.782 826.783 — 48.999
Ovăz 1.814.886 1.745.228 — 69.658 12,1 12,3 0,2 — 7.826.332 7.659.727 166.605
Orz 172.700 177.102 4.402 — 15,9 14,9 — 1,0 761.909 732.017 29.892
“Bere” 16,4 14,8 15.160 13.989
8.894 10.091 1.197 — 1,9 1,6 5.684 1.171
Secară 8,5 10,4 12.680 18.364
tone tone tone tone tone tone tone tone
Cartofi 1.039.724 1.066.260 26.536 — 4,1 3,6 0,5 4.312.388 3.865.990 — 446.398
Sfeclă
fura- 337.355 334.212 — 3.143 10,3 9,9 — 0,4 3.467.659 3.301.683 — 165.976
jeră
Sfeclă 2,8
14.073 14.839 316 _ 10,5 13,3 _ 147.284 191.937 44.653 _
roşie 1,1
Varză 31.821 33.622 1.801 9,3 10,4 297.375 350.252 52.877
In 301.693 251.433 50.260 *34,2 *25,2 *9,0 64.506 39.561 24.945
Fân 1.609.569 1.678.493 68.924 1,6 1,8 0,2 2.607.153 3.068.707 461.554
*
stone de câte 14 pfunzi.

În anul 1865 s-au adăugat rubricii «păşuni» 127.470 acri, în

special datorită faptului că suprafaţa de la rubrica «pământuri pustii
necultivate şi bog (mlaştini de turbă)» a scăzut cu 101.543 acri.
Comparând anul 1865 cu anul 1864, constatăm la cereale o scădere de
246.667 quarteri, din care 48.999 grâu, 166.605 ovăz, 39.892 orz etc.; la
cartofi o scădere de 446.398 tone, cu toate că suprafaţa însămânţată a
crescut în 1865 etc. (Vezi tabelul C.)
De la mişcarea populaţiei şi a producţiei agricole în Irlanda
trecem la mişcarea din punga landlorzilor, a arendaşilor mai mari şi a
capitaliştilor industriali din Irlanda. Această mişcare se oglindeşte în
variaţiile impozitului pe venit. Pentru înţelegerea tabelului D, care
urmează, observăm că rubrica D (profituri cu excepţia celor ale

740
arendaşilor) cuprinde şi aşa-zisele profituri «profesionale», adică
veniturile avocaţilor, ale medicilor etc., şi că rubricile nespecificate C şi
E conţin veniturile funcţionarilor, ale ofiţerilor, ale sinecuriştilor
statului, ale creditorilor statului etc.

Tabel D
Venituri supuse impozitului pe venit în 1. st.184
Rubrica A - rentă funciară, rubrica B - profiturile arendaşilor, rubrica
D – profituri industriale, A până la E — toate rubricile

Rubrica 1860 1861 1862 1863 1864 1865

A 13.893.829 13.003.534 13.398.938 13.494.091 13.470.700 13.801.616
B 2.765.387 2.773.644 2.937.899 2.938.823 2.930.874 2.946.072
D 4.891.652 4.836.203 4.858.800 4.846.497 4.546.147 4.830.199
A—E 22.962.885 22.998.394 23.597.574 23.638.631 23.236.298 23.930.340

În rubrica D creşterea anuală medie a venitului între 1853—1864 se

cifra la numai 0,93, pe când în Marea Britanie ea se ridică în aceeaşi
perioadă la 4,58. Tabelul următor arată distribuirea profiturilor
(exclusiv profiturile arendaşilor) pe anii 1864 şi 1865:

Tabel E
Rubrica D. Venituri din profituri industriale (peste 60 1. st.) în Irlanda185

1864 1865
L. st. Persoane L. st. Persoane
Venit anual total 4.368.610 17.467 4.669.979 18.081
Venituri anuale peste 60 1. 238.626 5.015 222.575 4.703
st. şi sub 100 l. st.
Din venitul anual total 1.979.066 11.321 2.028.471 12.184
Rest al venitului anual total 2.150.818 1.131 2.418.933 1.194
1.083.906 910 1.097.937 1.044
1.066.912 121 1.320.996 186
Din care 430.535 105 584.458 122
646.377 26 736.448 28
262.610 3 264.528 3

741
 Anglia, ţară cu producţie capitalistă mai dezvoltată şi cu
precădere industrială, ar fi pierit în urma unei pierderi de populaţie ca
cea a Irlandei. Dar Irlanda nu este în momentul de faţă decât un district
agricol al Angliei, care e despărţit de ea printr-un canal lat şi care-i
livrează cereale, lână, vite, muncitori şi soldaţi.
Depopularea a făcut ca mult pământ să rămână necultivat, a
redus foarte mult randamentul pământului186 şi, deşi creşterea vitelor s-a
extins, a provocat în unele ramuri ale acesteia o scădere absolută, iar în
altele un progres care abia poate fi considerat ca atare şi care este
întrerupt de regrese neîncetate. Cu toate acestea, odată cu scăderea
numărului populaţiei, rentele funciare şi profiturile arendaşilor au
crescut în mod neîntrerupt, acestea din urmă totuşi nu atât de constant ca
cele dintâi. Motivul este uşor de înţeles. Pe de o parte, odată cu
comasarea fermelor arendate şi cu transformarea terenurilor agricole în
păşuni, o parte mai mare a produsului total a devenit plusprodus.
Plusprodusul a crescut, deşi produsul total, din care el formează o
fracţiune, a scăzut. Pe de altă parte, valoarea în bani a acestui plusprodus
a crescut şi mai repede decât masa lui, în urma creşterii preţului cărnii,
al lânii etc., intervenită pe piaţa engleză în ultimii 20 de ani şi îndeosebi
în ultimii 10 ani.
Mijloace de producţie fărâmiţate care servesc producătorilor ca
mijloace de muncă şi de subzistenţă, fără a se valorifica prin încorporare
de muncă străină, nu sunt capital, aşa cum produsul consumat de
propriul său producător nu este marfă. Dacă odată cu masa populaţiei a
scăzut şi masa mijloacelor de producţie utilizate în agricultură, masa
capitalului utilizat în agricultură a crescut, pentru că o parte a
mijloacelor de producţie mai înainte fărâmiţate a fost transformată în
capital.
Capitalul total al Irlandei investit în afara agriculturii, în
industrie şi comerţ, a cunoscut în ultimele două decenii o acumulare
lentă şi cu mari şi continue fluctuaţii. Cu atât mai repede se dezvoltă
însă concentrarea părţilor sale componente individuale. În sfârşit, oricât
de redusă a fost creşterea lui absolută, el a crescut din punct de vedere
relativ, în raport cu cifra populaţiei care a scăzut.
Aici se desfăşoară, aşadar, sub ochii noştri, pe scară mare, un
proces cum nu şi l-ar fi dorit mai frumos economia ortodoxă, pentru

742
confirmarea dogmelor ei, după care mizeria este rezultatul
suprapopulaţiei absolute, iar echilibrul se restabileşte prin depopulare.
Ne găsim în faţa unei experienţe ce are cu totul altă importanţă decât
ciuma din mijlocul secolului al XIV-lea, atât de preamărită de adepţii lui
Malthus. În treacăt fie spus, dacă în sine era o naivitate pedantă să aplici
etalonul secolului al XIV-lea raporturilor de producţie şi raporturilor
demografice corespunzătoare din secolul al XIX-lea, această naivitate
mai scăpa pe deasupra din vedere faptul că dacă dincoace de Canal, în
Anglia, ciuma şi decimarea care o însoţea au fost urmate de eliberarea şi
îmbogăţirea populaţiei rurale, dincolo de Canal, în Franţa, ele au avut
drept consecinţă imediată o sclavie şi mai adâncă, o mizerie şi mai
mare.l86a
Foametea ucise în anul 1864 în Irlanda peste un milion de
oameni, dar numai sărăcime. Ea n-a adus nici cea mai mică atingere
avuţiei ţării. Exodul care i-a urmat şi care se extinde asupra unei
perioade de douăzeci de ani, fiind şi astăzi încă în plină creştere, n-a
decimat, ca de pildă războiul de treizeci de ani, odată cu oamenii, şi
mijloacele lor de producţie. Geniul irlandez a descoperit o metodă
absolut nouă pentru a trimite dintr-odată un popor sărac la mii de mile
de locul tragediei lui. Emigranţii stabiliţi în Statele Unite trimit acasă în
fiecare an sume de bani, mijloace de drum pentru cei rămaşi. Fiecare
grup care emigrează anul acesta atrage după sine alt grup în anul
următor. În loc ca Irlanda să aibă de suportat vreo cheltuială cauzată de
ea, emigrarea este în felul acesta una din ramurile cele mai lucrative ale
exportului său. Ea este, în sfârşit, un proces sistematic, care nu face un
gol momentan în masa populaţiei, ci înghite anual mai mulţi oameni
decât cei pe care îi produce creşterea naturală a populaţiei, astfel că
nivelul absolut al populaţiei scade din an în an.186b
Care a fost urmarea pentru cei rămaşi, pentru muncitorii
irlandezi eliberaţi de suprapopulaţie? Urmarea a fost că suprapopulaţia
relativă este astăzi tot atât de mare ca înainte de 1846, că salariul e tot
atât de scăzut şi chinul muncii a devenit şi mai mare, că mizeria de la
ţară împinge spre o nouă criză. Cauzele sunt simple. Revoluţia în
agricultură a mers în acelaşi ritm cu emigraţia. Producţia
suprapopulaţiei relative a mers mai mult decât în acelaşi ritm cu
depopularea absolută. O privire asupra tabelului C ne arată de ce

743
transformarea terenurilor de cultură în păşuni trebuia să aibă în Irlanda
un efect şi mai acut decât în Anglia. Aici, odată cu creşterea vitelor,
cultura legumelor creşte, dincolo ea scade. În timp ce întinderi mari de
pământ, înainte cultivate, cad în paragină sau sunt transformate în
păşuni permanente, o mare parte din terenurile pustii, nefolosite înainte,
şi din mlaştinile de turbă folosesc acum la extinderea creşterii vitelor.
Arendaşii mai mici şi cei mijlocii—socotesc aici pe toţi cei care nu
cultivă peste 100 acri — continuă să reprezinte aproximativ 8/10 din cifra
totală.186c Ei sunt înăbuşiţi în mod progresiv, cu totul în altă măsură
decât înainte, de concurenţa exploatării agricole capitaliste şi, ca urmare,
varsă în mod permanent noi recruţi clasei muncitorilor salariaţi. Unica
mare industrie a Irlandei, fabricarea pânzei, necesită relativ puţini
bărbaţi adulţi şi ocupă, în genere, cu toată expansiunea ei, care datează
de la scumpirea bumbacului din 1861—1866, o parte relativ
neînsemnată a populaţiei. Ca oricare altă industrie mare, ea produce în
mod permanent, prin fluctuaţii neîntrerupte în propria ei sferă, o
suprapopulaţie relativă, chiar dacă masa de oameni pe care o absoarbe
creşte în mod absolut. Mizeria populaţiei rurale este piedestalul pe care
se ridică fabricile uriaşe de cămăşi etc., a căror armată de muncitori este
răspândită în cea mai mare parte la ţară. Regăsim aici sistemul deja
descris al muncii la domiciliu, pentru care plata insuficientă şi munca
excesivă sunt mijloace metodice pentru crearea de «supranumerari». În
sfârşit, deşi depopularea nu are urmări atât de distrugătoare ca într-o ţară
cu producţie capitalistă dezvoltată, ea nu are loc fără repercusiuni
continue asupra pieţei interne. Golul pe care îl face aici emigraţia nu
restrânge numai cererea locală de braţe de muncă, ci şi veniturile micilor
negustori, ale meseriaşilor, ale micilor profesionişti în genere. De aici
regresul veniturilor între 60 şi 100 1. st. din tabelul E.
O prezentare clară a situaţiei zilierilor agricoli în Irlanda se
găseşte în rapoartele inspectorilor Asistenţei săracilor din Irlanda
(1870).186d Funcţionari ai unui regim care nu se menţine decât cu
ajutorul baionetelor şi printr-o stare de asediu ba declarată pe faţă, ba
mascată, ei sunt obligaţi să întrebuinţeze acel limbaj precaut, pe care
colegii lor din Anglia îl resping; ei nu permit totuşi guvernului lor să-şi
facă iluzii. După ei, mărimea salariului, încă foarte redusă la ţară, a
crescut totuşi în ultimii douăzeci de ani cu 50—60% şi este acum în

744
medie de 6 până la 9 şilingi săptămânal. În spatele acestei creşteri apa-
rente se ascunde însă în realitate o scădere a salariului, căci acea urcare
nici nu compensează măcar creşterea survenită între timp în preţul
mijloacelor de subzistenţă necesare; ca dovadă, extrasul de mai jos din
calculele oficiale ale unui workhouse irlandez.

Media săptămânală a cheltuielilor de întreţinere pentru o persoană

Îmbrăcă-
Anul Hrană Total
minte
De la 29 Sept. 1848 până la
1 ş. 31/4 p. 0 ş. 3 p. 1 ş. 61/4 p.
29 Sept. 1849
De la 29 Sept. 1868 până la
2 ş.71/4 p. 0 ş. 6 p. 3 ş. 11/4 p.
29 Sept. 1869

Preţul mijloacelor de subzistenţă necesare este, aşadar, aproape

de două ori şi acel al îmbrăcămintei exact de două ori mai ridicat decât
acum douăzeci de ani.
Chiar neţinând seama de această situaţie proastă, simpla
comparare a mărimii salariului, exprimată în bani, nu ne-ar permite încă
să tragem vreo concluzie justă. Înaintea foametei, marea masă a
salariilor agricole se plătea în natură şi numai o mică parte în bani; azi
plata în bani este regula. Chiar de aici rezultă că, indiferent de mişcarea
salariului real, mărimea lui în bani trebuia să crească. «Înaintea foametei
zilierul agricol poseda o bucată de pământ pe care cultiva cartofi şi
creştea porci şi păsări. Astăzi nu numai că trebuie să-şi cumpere toate
mijloacele de subzistenţă, dar îi lipsesc şi veniturile din vânzarea
porcilor, a păsărilor şi a ouălor.»187 Într-adevăr, înainte muncitorii
agricoli se confundau cu micii fermieri şi nu alcătuiau de obicei decât
ariergarda fermelor mijlocii şi mari, pe care îşi găseau de lucru. Abia în
urma catastrofei din 1846 ei începuseră să constituie o fracţiune a clasei
muncitorilor salariaţi propriu-zişi, o pătură deosebită, care nu mai era
legată de patron decât prin relaţii pecuniare.
Se ştie care era situaţia locuinţelor lor în 1846. De atunci ea s-a
mai înrăutăţit. O parte din zilierii agricoli, care scad însă din zi în zi,
continuă să locuiască pe pământurile arendaşilor în colibe arhipline, a

745
căror grozăvie întrece cu mult tot ce ne-au arătat mai rău, în acest
domeniu, districtele agricole engleze. Şi asta se petrece peste tot, cu
excepţia câtorva regiuni din Ulster; în sud, în comitatele Cork,
Limerick, Kilkenny etc.; în est, în Wicklow, Wexford etc.; în centru, în
King's şi Queen's County, Dublin etc.; în nord, în Down, Antrim,
Tyrone etc.; în vest, în Sligo, Roscommon, Mayo, Galway etc. «Este o
ruşine», exclamă unul din inspectori, «pentru religia şi civilizaţia acestei
ţări.»187a Pentru a face ca zilierii să se simtă mai bine în văgăunile lor, se
confiscă în mod sistematic bucăţile de pământ care ţin din timpuri
imemorabile de aceste colibe. «Conştiinţa acestei situaţii de dispreţ
public, în care sunt ţinuţi de proprietarii pământului şi de administratorii
lor, a trezit la zilierii agricoli sentimente de opoziţie şi de ură împotriva
acelora care îi tratează ca pe o categorie lipsită de drepturi.»187b
Primul act al revoluţiei agricole a fost, pe o scară foarte largă şi
ca la un cuvânt de ordine venit de sus, distrugerea colibelor de pe
locurile de muncă. În felul acesta mulţi muncitori fură siliţi să-şi caute
adăpost în sate şi în oraşe. Acolo fură aruncaţi, ca nişte lepădături, în
mansarde, văgăuni, pivniţe şi în refugiile din cartierele cele mai
mizerabile. Mii de familii irlandeze care, chiar după mărturiile
englezilor plini de prejudecăţi naţionale, se distingeau printr-un rar
ataşament faţă de căminul în care se născuseră, prin veselia lor
netulburată şi prin puritatea moravurilor lor, se găseau astfel
transplantate dintr-odată în aceste pepiniere ale imoralităţii. Bărbaţii
trebuie să-şi caute acum de lucru la arendaşii din vecinătate şi sunt
angajaţi numai cu ziua, deci în cea mai proastă formă de salarizare; pe
lângă aceasta, «ei au acum de bătut drumuri lungi până la fermă şi
înapoi, de multe ori uzi până la piele şi expuşi altor neplăceri, care atrag
de obicei extenuarea, boala şi deci mizeria»187.
«Oraşele trebuiau să primească, an după an, ceea ce era
considerat ca surplus de muncitori în districtele agricole»187c şi pe urmă
se mai miră lumea «că în oraşe şi în sate exista un surplus, în timp ce la
ţară e lipsă de muncitori»!187d Adevărul este că această lipsă nu se face
simţită decât «în perioadele de munci agricole urgente, primăvara şi
toamna, în timp ce în restul anului multe braţe rămân neocupate»; 187e că
«după recolta, din octombrie până în primăvară, nu se găseşte de lucru
pentru ei»187f şi că chiar în timpul muncilor «ei pierd adesea zile întregi

746
şi sunt expuşi la tot felul de întreruperi ale muncii».187g
Aceste consecinţe ale revoluţiei agricole, adică ale transformării
terenurilor arabile în păşuni, ale întrebuinţării maşinilor, ale celei mai
stricte economii de muncă etc. — sunt încă înăsprite de proprietarii-
model, aceia care, în loc să-şi cheltuiască rentele în străinătate,
binevoiesc să locuiască în Irlanda pe domeniile lor. Pentru ca legea
cererii şi ofertei să nu fie atinsă cu nimic, aceşti domni îşi satisfac
«acum aproape întreaga necesitate de braţe de muncă cu ajutorul micilor
arendaşi care sunt astfel siliţi să robotească pentru proprietarii lor în
schimbul unui salariu în general mai mic decât acela al unor simpli
muncitori cu ziua, şi aceasta fără a se ţine câtuşi de puţin seamă de
neplăcerile şi pagubele care rezultă din faptul că sunt siliţi să-şi
neglijeze propriile lor ogoare în timpul critic al însămânţatului sau al
culesului».187h
Nesiguranţa şi neregularitatea muncii, repetarea frecventă şi
durata prelungită a suspendărilor muncii, toate aceste simptome ale unei
suprapopulaţii relative figurează, aşadar, în rapoartele inspectorilor
Asistenţei săracilor ca tot atâtea plângeri ale proletariatului agricol
irlandez. Ne amintim că am întâlnit la proletariatul agricol englez
fenomene asemănătoare. Dar deosebirea e că în Anglia, ţară industrială,
rezerva industrială se recrutează din sate, pe când în Irlanda, ţară
agricolă, rezerva agricolă se recrutează din oraşe, care sunt refugiul
muncitorilor agricoli alungaţi. Acolo, supranumerarii din agricultură
devin muncitori industriali; dincoace, cei alungaţi la oraş, în timp ce
apasă asupra salariilor din oraşe, rămân muncitori agricoli şi sunt per-
manent trimişi îndărăt să-şi caute de lucru la ţară.
Relatările oficiale rezumă situaţia materială a zilierilor agricoli
în felul următor: «Deşi trăiesc cât se poate de modest, salariul abia le
ajunge ca să acopere hrana şi locuinţa lor şi a familiilor lor; pentru
îmbrăcăminte le trebuie alte venituri... Atmosfera locuinţelor lor,
adăugată la alte lipsuri, expune această clasă în mod cu totul deosebit
tifosului şi ftiziei.»187i Nicio mirare deci că, după mărturia unanimă a
celor ce au întocmit rapoartele, o nemulţumire sumbră străbate rândurile
acestei clase, că ea doreşte să readucă trecutul, că urăşte prezentul, că
deznădăjduieşte în ceea ce priveşte viitorul, «se lasă pradă influenţelor
nefaste ale unor demagogi» şi nu are decât ideea fixă de a emigra în

747
America. Iată ţara miraculoasă, în care marele panaceu malthusian,
depopularea, a transformat înfloritorul Erin!*
Un singur exemplu e suficient pentru a ilustra bunul trai pe care
îl duc muncitorii manufacturieri irlandezi:
«În recenta mea inspecţie în Nordul Irlandei», spune inspectorul
de fabrică englez Robert Baker, «m-a izbit osteneala unui muncitor
irlandez calificat de a da din mijloacele sale foarte reduse o educaţie
bună copiilor săi. Redau textual declaraţia lui aşa cum a făcut-o. Că e un
muncitor calificat, se vede din faptul că lucrează articole pentru piaţa
Manchesterului. Johnson: «Sunt beetler [călcător de rufe] şi lucrez de la
6 dimineaţa până la 11 noaptea, de luni până vineri; sâmbăta terminăm
lucrul la 6 seara şi avem 3 ore pentru masă şi odihnă. Am 5 copii. Pentru
munca aceasta primesc 10 şilingi şi 6 pence pe săptămână; soţia mea
lucrează de asemeni şi primeşte 5 şilingi pe săptămână. Fetiţa cea mai
mare, de doisprezece ani, vede de gospodărie. Ea ne este bucătăreasă şi
singurul ajutor. Ea îi îmbracă pe cei mici pentru şcoală. Soţia mea se
scoală şi pleacă odată cu mine. O fată care trece pe lângă casa noastră
mă trezeşte la 5 şi jumătate dimineaţa. Nu mâncăm nimic înainte de a
pleca la lucru. Fetiţa de doisprezece ani îngrijeşte peste zi de cei mai
mici. Dimineaţa mâncăm la 8 şi în acest scop venim acasă. Odată pe
săptămână avem ceai; în restul zilelor avem o fiertură (stirabout), uneori
din făină de ovăz, alteori din făină de porumb, după cum suntem în stare
să ne procurăm una sau alta. Iarna adăugăm puţin zahăr şi apă făinii de
porumb. Vara culegem câţiva cartofi, pe care îi cultivăm noi singuri pe
un petec de pământ, şi când s-au terminat ne întoarcem la fiertură. Aşa
merge zi de zi, tot anul, fie duminică, fie zi de lucru. Seara după ce
termin munca, sunt întotdeauna foarte obosit. În cazuri excepţionale se
întâmplă să avem o îmbucătură de carne, dar foarte rar. Trei dintre copiii
noştri merg la şcoală şi plătim de fiecare 1 penny pe săptămână. Chiria
este de 9 pence pe săptămână, turba şi încălzitul ne costă cel puţin 1
şiling şi 6 pence pe timp de patrusprezece zile.»188 Iată salariile
irlandeze, iată viaţa irlandeză!
Într-adevăr, mizeria Irlandei este din nou la ordinea zilei în
Anglia. La sfârşitul lui 1866 şi la începutul lui 1867, Lordul Dufferin,
unul din marii magnaţi irlandezi, s-a apucat să soluţioneze problema în
Times. «Ce gest omenesc din partea unui domn atât de nobil!»

748
 Din tabelul E s-a văzut că în timp ce în 1864, dintr-un profit
total de 4.368.610 1. st., 3 meşteri ai plusvalorii au încasat numai
262.610, în 1865 dintr-un profit total de 4.669.979 1. st. aceiaşi 3
virtuozi ai «abstinenţei» au încasat 274.448 1. st.; în 1864: 26 capitalişti
au încasat 646.377 1. st., în 1865: 28 capitalişti au încasat 736.448 1. st.,
în 1864:121 capitalişti au încasat 1.066.912 1. st., în 1865: 186
capitalişti au încasat 1.320.996 1. st., în 1864: 1.131 capitalişti au
încasat 2.150.818 1. st., aproape jumătatea profitului total anual, în
1865: 1.194 capitalişti au încasat 2.418.933 1. st., mai mult de jumătatea
profitului total anual. Însă partea leului din renta naţională anuală, pe
care o înghite un număr infim de magnaţi funciari din Anglia, Scoţia şi
Irlanda, este atât de monstruoasă, încât înţelepciunea de stat britanică
socoteşte nimerit să nu publice material statistic asupra repartiţiei rentei
funciare, cum publică asupra repartiţiei profitului. Lordul Dufferin este
unul din aceşti magnaţi funciari. Că rentele şi profiturile pot fi cândva
«supranumerare» sau că abundenţa lor are o anumită legătură cu
abundenţa de mizerie populară, este desigur o idee tot atât de «puţin
respectabilă» pe cât e de «nesănătoasă» (unsound). Dumnealui ia în
considerare numai faptele. Iar faptele arată că, pe măsură ce populaţia
Irlandei scade, rentele irlandeze cresc, că depopularea îi «prieşte»
proprietarului funciar, deci şi pământului, deci şi populaţiei, care nu este
decât o anexă a pământului. El declară, aşadar, că Irlanda continuă să fie
suprapopulată şi că emigrarea are loc prea încet. Pentru a fi complet
fericită, Irlanda trebuie să mai elimine 1/3 milioane de muncitori. Să nu
vă închipuiţi cumva că acest lord, care, pe deasupra, are şi veleităţi de
poet, e vreun medic din şcoala lui Sangrado, care, de câte ori nu constata
nicio ameliorare în starea bolnavului său, ordona să i se ia sânge şi iar
sânge, până ce pacientul, pierzându-şi tot sângele din vine, îşi pierdea şi
boala. Lordul Dufferin cere o nouă luare de sânge de numai 1/3 milioane,
în loc de aproximativ 2 milioane, fără eliminarea cărora imperiul de o
mie de ani nu poate fi într-adevăr atins în Erin. Lucrul poate fi uşor
dovedit.

749
 Numărul şi suprafaţa fermelor arendate în Irlanda în 1864

1 2 3 4
Ferme între 1 şi 5 Ferme între 5 şi 15 Ferme între 15 şi 30
Ferme sub un acre
acri acri acri
Numărul Acri Numărul Acri Numărul Acri Numărul Acri
48.653 25.394 82.037 288.916 176.368 1.836.310 136.578 3.051.343
5 6 7 8
Ferme între 30 şi 50 Ferme între 50 şi
Ferme peste 100 acri Suprafaţa totală
acri 100 acri
Numărul Acri Numărul Acri Numărul Acri Acri
71.961 2.906.274 54.247 3.983.880 31.927 8.227.807 20.319.924 188a

Centralizarea a distrus din 1851 până în 1861 îndeosebi ferme

din primele trei categorii, cu întinderi variind între mai puţin de 1 acru şi
15 acri. Ele trebuie să dispară mai întâi. Rezultatul este: 307.058
arendaşi «supranumerari», ceea ce înseamnă, socotind familia la o
medie scăzută de 4 persoane*, 1.228.232 persoane. Făcând
presupunerea extravagantă că 1/4 din aceste persoane vor putea fi
reabsorbite după terminarea revoluţiei agricole, trebuie să emigreze
921.174 persoane. Categoriile 4, 5 şi 6, între 15 şi 100 acri, sunt, lucru
de mult ştiut în Anglia, prea mici pentru o cultură de cereale pe baze
capitaliste şi cu totul neînsemnate pentru creşterea oilor. Făcând aceeaşi
presupunere ca mai sus, trebuie să mai emigreze deci încă 788.761
persoane, în total: 1.709.532. Şi, «comme l'appétit vient en mangeant»
(cum pofta vine mâncând), ochii beneficiarilor rentei funciare vor
descoperi în scurt timp că Irlanda, cu 31/2 milioane locuitori, continuă să
fie în mizerie, şi anume pentru că este suprapopulată, că în consecinţă
depopularea ei trebuie să meargă cu mult mai departe pentru a îndeplini
adevăratul ei scop, acela de a fi o crescătorie de oi şi o păşune de vite
englezească188b.
Această metodă lucrativă are, ca toate lucrurile bune din lumea
aceasta, părţile ei rele. Odată cu acumularea rentei funciare în Irlanda,
are loc în acelaşi ritm acumularea irlandezilor în America. Irlandezul,
înlăturat de oi şi de vaci, reînvie de partea cealaltă a Oceanului ca

750
Fenian.* Şi în faţa bătrânei regine a mărilor se ridică din ce în ce mai
ameninţătoare tânăra, şi uriaşa republică de dincolo
Acerba fata Romanos agunt
Scelusque fraternae necis. **

NOTE:
70
Karl Marx: «Lohnarbeit und Kapital.» — «La aceeaşi oprimare a maselor, o ţară este
cu atât mai bogată, cu cât are mai mulţi proletari.» (Colins: «L'Economie Politique,
Source des Révolutions et des Utopies prétendues Socialistes», Paris 1857, vol. III, pag.
331.) Prin «proletar» nu se înţelege, din punct de vedere economic, nimic altceva decât
muncitorul salariat, care produce «capital» şi îl valorifică, spre a fi aruncat pe drumuri în
momentul în care a devenit superfluu pentru necesităţile de valorificare ale lui
«Monsieur Capital», cum îi zice Pecqueur acestui personaj. «Proletarul bolnăvicios al
codrului secular» este o fantomă drăguţă a lui Roscher. Locuitorul codrului este
proprietar al codrului şi tratează codrul ca pe o proprietate a sa, într-un mod tot atât de
liber ca şi urangutanul. El nu este deci proletar. Acesta ar fi cazul numai dacă el ar fi
exploatat de codru în loc ca el să-l exploateze. În ce priveşte starea sănătăţii sale, ea
rezistă probabil unei comparaţii nu numai cu cea a proletarului modern, dar şi cu cea a
«respectabilităţii» sifilitice şi scrofuloase. Se vede însă că domnul Wilhelm Roscher
înţelege sub codru autohtona «Luneburger Heide».
71
«As the Labourers make men rich, so the more Labourers, there will be the more rich
men... the Labour of the Poor being the Mines of the Rich.» (John Bellers: «Proposals
for raising etc.», pag. 2.)
72
B. de Mandeville. «The Fable of the Bees», ediţia a 5-a, Londra 1728, Remarks, pag.
212, 213, 328. — «Viaţa cumpătată şi munca neîntreruptă sunt pentru cel sărac drumul
spre fericirea materială (prin care autorul înţelege o zi de lucru cât mai lungă şi mijloace
de subzistenţă cât mai puţine) şi spre bogăţia statului (adică a proprietarilor funciari, a
capitaliştilor şi a demnitarilor şi reprezentanţilor lor politici).» («An Essay on Trade and
Commerce», Londra 1770, pag. 54.)
73
Eden ar fi trebuit să se întrebe ale cui creaturi sunt «instituţiile civile». Pornind de la
punctul de vedere al iluziei juridice, el nu consideră legea ca produs al raporturilor
materiale de producţie, ci, invers, raporturile de producţie ca produs al legii. Linguet a
răsturnat iluzoriul «Esprit des Lois» [«Spiritul legilor»] al lui Montesquieu cu un singur
cuvânt: «L'esprit des lois, c'est la propriété» [Spiritul legilor este proprietatea].
74
Eden: «The State of the Poor etc.», vol. I, cartea l-a, cap. I, pag. 1,2 şi prefaţa, pag.
XX.
75
Dacă cititorul l-ar menţiona în această privinţă pe Malthus, al cărui «Essay on
Population» a apărut în 1798, eu voi menţiona că această lucrare nu este, în prima sa
formă, decât un plagiat şcolăresc şi superficial, cu declamaţii preoţeşti, din De Foe, Sir
James Steuart, Townsend, Franklin, Wallace etc. şi nu conţine nici măcar o singură
frază originală.

751
Marea senzaţie pe care acest pamflet a provocat-o îşi avea originea în simple interese de
partid. Revoluţia franceză găsise în Regatul britanic apărători fervenţi; «principiul
populaţiei», elaborat pe-ndelete în cursul secolului al XVIII-lea, proclamat apoi cu tobe
şi cu surle, în toiul unei mari crize sociale, ca fiind antidotul infailibil împotriva ideilor
lui Condorcet şi ale altora, a fost salutat cu entuziasm de oligarhia engleză în credinţa că
el va distruge din rădăcini orice poftă de progres uman. Mirat peste măsură de succesul
său, Malthus s-a apucat apoi să bage material compilat în mod superficial în vechea
schemă şi să adauge material nou, care nu era însă descoperit ci numai anexat de el. —
Observăm în treacăt că, în ciuda faptului că era popă al bisericii anglicane, el adoptase
celibatul, călugărindu-se. Într-adevăr aceasta este una din condiţiile pentru obţinerea
calităţii de membru (fellowship) al universităţii protestante din Cambridge. «Nu
permitem ca membrii colegiilor să fie căsătoriţi; atunci când unul îşi ia soţie, el
încetează de a fi membru al colegiului.» («Reports of Cambridge University
Commission», pag. 172.) Faptul acesta îl deosebeşte pe Malthus — spre avantajul său
— de ceilalţi popi protestanţi, care s-au lepădat de prescripţia catolică a celibatului
preoţesc, revendicând porunca: «creşteţi şi vă înmulţiţi», ca o misiune biblică specifică a
lor, în aşa măsură încât contribuie peste tot într-o proporţie neruşinată la înmulţirea
populaţiei, propovăduindu-le în acelaşi timp muncitorilor «principiul populaţiei». E
caracteristic că păcatul originar travestit în haină către domnii din teologia sau, mai bine
zis, din biserica protestantă. Cu excepţia călugărului veneţian Ortes, un scriitor original
şi spiritual, cei mai mulţi propovăduitori ai teoriei populaţiei sunt popi protestanţi.
Astfel: Bruckner, «Theorie du système animal», Leyda 1767, lucrare în care e epuizată
toată teoria modernă a populaţiei şi pentru care cearta trecătoare dintre Quesnay şi
discipolul său Mirabeau pere [tatăl] a contribuit cu idei despre acelaşi subiect, apoi popa
Wallace, popa Townsend, popa Malthus şi discipolul său, supra-popa Th. Chalmers, ca
să nu mai vorbim de alţi scribi popeşti mai mici in this line [de acelaşi fel]. La început
economia politică a fost cultivată de filosofi ca Hobbes, Locke, Hume, de oameni de
afaceri şi oameni politici ca Thomas Morus, Temple, Sully, de Witt, North, Law,
Vanderlint, Cantillon, Franklin şi — în special din punct de vedere teoretic şi cu cel mai
mare succes — de medici ca Petty, Barbon, Mandeville, Quesnay. Încă la mijlocul
secolului al XVIII-lea reverendul Mr. Tucker, un economist însemnat pentru timpul său,
se scuză pentru faptul că tratează despre Mammon. Mai târziu, şi anume odată cu
«principiul populaţiei», bătu ceasul popilor protestanţi. Ca şi cum ar fi presimţit cine o
să se amestece în aceste treburi, Petty, care consideră populaţia ca bază a avuţiei şi care,
ca şi Adam Smith, a fost un duşman declarat al popilor, spune: «Religia înfloreşte cel
mai bine atunci când preoţii sunt puşi cât mai mult la post, aşa cum justiţia înfloreşte cel
mai bine acolo unde avocaţii mor de foame.» El îi sfătuieşte, aşadar, pe popii protestanţi
ca, dacă nu vor să urmeze porunca apostolului Pavel şi nu vor să se «mortifice» prin
celibat, «să se ferească a procrea mai mulţi preoţi („not to breed more churchmen” )
decât sunt în stare să absoarbă parohiile (benefices) existente; adică dacă nu există în
Anglia şi Ţara Galilor decât 12.000 de parohii, ar fi prudent să se procreeze 24.000 de
preoţi („it will not be safe to breed 24.000 ministers” ), căci cei 12.000 rămaşi
necăpătuiţi vor căuta întotdeauna să-şi câştige existenţa, şi cum ar putea ei s-o facă mai
uşor decât umblând prin popor şi convingându-l că cei 12.000 de beneficiari otrăvesc
sufletele, le înflămânzesc şi le arată un drum greşit spre cer?» (Petty: «A Treatise of

752
Taxes and Contributions», Londra 1667, pag. 57.) Atitudinea lui Adam Smith faţă de
popimea protestantă a timpului este caracterizată prin cele ce urmează. În: «A Letter to
A. Smith, L. L. D. On the Life, Death and Philosophy of his Friend David Hume. By
One of the People called Christians», ediţia a 4-a, Oxford 1784, doctorul Home, episcop
al bisericii anglicane la Norwich, îl mustră pe A. Smith pentru că, într-o scrisoare
deschisă adresată domnului Strahan, îl «îmbălsămează pe prietenul său David» (adică
Hume), pentru că povesteşte publicului cum «pe patul său de moarte Hume s-a amuzat
citind pe Lucian şi jucând whist» şi pentru că a avut chiar obrăznicia să scrie: «L-am
considerat întotdeauna pe Hume, atât în timpul vieţii sale cât şi după moartea sa, ca fiind
atât de aproape de idealul unui om de o înţelepciune şi de o virtute perfectă, pe cât
permite slăbiciunea naturii umane.» Episcopul exclamă indignat: «Este oare just din
partea d-voastre, domnule, să ne prezentaţi ca fiind de o înţelepciune şi de o virtute
perfectă caracterul şi conduita unui om care a fost stăpânit de o antipatie incurabilă
pentru tot ce se cheamă religie şi care îşi încorda fiecare nerv pentru a şterge, atât cât
acest lucru depindea de el, chiar şi numele ei din amintirea oamenilor?» (ibid., pag. 8.)
«Dar nu vă lăsaţi descurajaţi, voi cei care iubiţi adevărul; ateismul are o viaţă scurtă.»
(Pag. 17.) Adam Smith «cernite îngrozitoarea fărădelege („the atrocious wickedness” )
de a propaga în ţară ateismul (prin a sa „Theory of moral sentiments” )... Vă cunoaştem
şiretlicurile, domnule doctor! Intenţiile d-voastre sunt precise, dar de data aceasta
socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg. Prin exemplul lui David Hume Esq.
vreţi să ne faceţi să credem că ateismul este singurul tonic („cordial” ) pentru un suflet
deprimat şi singurul antidot împotriva fricii de moarte... N-aveţi decât să râdeţi de
Babilonul în ruine şi să felicitaţi pe Faraonul învechit în rele» (ibid., pag. 21, 22.) Un
cap ortodox, care ascultase cursurile lui A. Smith, scrie după moartea lui: «Prietenia lui
Smith pentru Hume... l-a împiedicat să fie creştin... El îl credea pe Hume pe cuvânt.
Dacă Hume i-ar fi spus că luna e o brânză verde, el ar fi crezut. El l-a şi crezut deci
atunci când spunea că nu există Dumnezeu şi că nu există minuni... În principiile sale
politice el friza republicanismul.» («The Bee», de James Anderson, 18 volume,
Edinburgh 1791 până în 1793, vol. 3, pag. 166, 165.) Popa Th. Chalmers îl bănuieşte pe
A. Smith că a inventat din pură răutate categoria «muncitorilor neproductivi» anume
pentru popii protestanţi, cu toată munca lor binecuvântată în via Domnului.
76
Notă la ediţia a 2-a. «Dar limita utilizării muncitorilor industriali ca şi a muncitorilor
agricoli este aceeaşi: anume posibilitatea pentru întreprinzător de a scoate un profit din
produsul muncii lor... Dacă mărimea salariului creşte în aşa măsură, încât câştigul
patronului scade sub profitul mediu, el încetează de a-i mai utiliza, sau îi utilizează
numai cu condiţia ca ei să consimtă la o reducere a salariului.» (John Wade: “History of
the Middle and Working Classes”, pag. 241.)
* În ediţia franceză (pag. 272) fraza continuă astfel: «... ca munca oferită să fie relativ
supraabundentă, comprimându-i preţul.” — NT.
** Eroare de scris evidentă. Fraza trebuie citită în modul următor: «... că atunci când
preţurile sunt urcate circulă prea mulţi bani, iar atunci când preţurile sunt scăzute circulă
prea puţini bani». — Nota Inst. M. E. L.
77
Comp. Karl Marx: «Zur Kritik der politischen Oekonomie», pag. 166 şi urm.
77a
«Dacă ne întoarcem acum la prima noastră analiză, în care s-a demonstrat... cum
capitalul nu este el însuşi decât produsul muncii omeneşti... pare cu totul de neînţeles că

753
omul poate să ajungă sub dominaţia propriului său produs — capitalul — şi să-i fie
subordonat acestuia; şi întrucât e evident că acesta este totuşi cazul în realitate, se
impune de la sine întrebarea: cum a putut deveni muncitorul din stăpânitor al capitalului
— în calitatea sa de creator al lui — sclavul lui?» (Von Thünen: «Der isolierte Staat»,
partea a II-a, secţiunea a 2-a, Rostock 1863, pag. 5, 6.) Este meritul lui Thünen de a fi
pus întrebarea. Răspunsul lui este de-a dreptul copilăresc.
* În ediţia franceză (Paris 1873) se găseşte în acest loc (pag. 273 şi urm.) următorul
adaos:
«La naşterea industriei mari s-a descoperit în Anglia o metodă pentru a transforma în
fier forjabil fonta tratată cu cox. Procedeul acesta, care se numeşte puddlaj şi care con-
sistă în rafinarea fontei în furnale de construcţie specială, a provocat mărirea imensă a
furnalelor înalte, întrebuinţarea unor aparate cu aer fierbinte etc., în fine o mărire atât de
importantă a utilajului şi a materialelor puse în mişcare prin aceeaşi cantitate de muncă,
încât în scurt timp fierul a fost livrat în cantităţi destul de abundente şi cu un preţ destul
de redus pentru ca el să poată înlocui piatra şi lemnul într-o mulţime de utilizări. Întrucât
fierul şi cărbunele sunt marile resorturi ale industriei moderne, importanţa acestei
inovaţiuni nu ar putea fi exagerată.
Dar puddlerul, muncitorul care se ocupă cu rafinarea fontei, execută o operaţie manuală
care face ca mărimea unei încărcături de furnal, pe care el o poate mânui, să rămână
limitată de facultăţile lui personale şi tocmai această limită este aceea care în prezent
opreşte avântul miraculos pe care industria metalurgică l-a luat începând din anul 1780,
anul invenţiei puddlajului.
„Este un fapt”, exclamă “The Engineering», unul din organele inginerilor englezi, „că
procedeul perimat al puddlajului cu mâna este un rest al barbariei (the fact is that the old
process of hand-puddling is little better than a barbarism)... Tendinţa actuală a industriei
noastre este de a opera, la diferite grade ale fabricaţiei, asupra unor materiale din ce în ce
mai voluminoase. Iată de ce aproape în fiecare an apar furnale înalte mai mari, ciocane
mecanice mai grele, laminoare mai puternice şi instrumente mai gigantice, aplicate în
numeroasele ramuri ale industriei metalurgice. În mijlocul acestei creşteri generale —
creşterea mijloacelor de producţie în raport cu munca întrebuinţată — procedeul pudd-
lajului a rămas aproape staţionar şi pune astăzi bariere insuportabile în calea dezvoltării
industriale... Astfel se caută a se remedia această situaţie prin aceea că în toate uzinele
mari se introduc furnale cu întoarcere automată, capabile a primi încărcături colosale, cu
totul dincolo de puterile mâinii omeneşti.” («The Engineering», 13 Iunie 1874.)
Astfel, după ce a revoluţionat industria fierului şi a provocat o extindere importantă a
utilajului şi a masei de material pusă în lucru de o cantitate determinată de muncă,
puddlajul a devenit, în cursul acumulării, un obstacol economic de care industria caută a
se debarasa în prezent prin procedee noi, menite a lărgi limitele pe care el încă le pune
creşterii ulterioare a mijloacelor materiale de producţie în raport cu munca utilizată.
Aceasta e istoria tuturor descoperirilor şi invenţiilor care apar ca urmări ale acumulării,
lucru pe care l-am dovedit, de altfel, atunci când am trasat mersul producţiei moderne de
la originea ei până în epoca noastră.
În progresul acumulării nu avem, aşadar, numai o creştere cantitativă şi simultană a
diverselor elemente materiale ale capitalului; dezvoltarea forţelor productive ale muncii
sociale, pe care acest progres o aduce cu sine, se manifestă şi prin schimbări calitative,

754
prin modificări succesive în compoziţia tehnică a capitalului, al cărei factor obiectiv
câştigă progresiv în mărime proporţională în raport cu factorul subiectiv, ceea ce
înseamnă că masa utilajului şi a materialelor creşte tot mai mult în comparaţie cu suma
de forţă de muncă necesară pentru a le pune în lucru. În măsura deci în care creşterea
capitalului face munca mai productivă, în aceeaşi măsură ea reduce cererea de muncă în
raport cu propria sa mărime.» — Nota Inst. M. E. L.
77b
(La ediţia a 4-a. — «Trusturile» cele mai noi, engleze şi americane, au şi început să
tindă spre această ţintă, încercând să reunească totalitatea cel puţin a marilor întreprin-
deri dintr-o ramură într-o singură mare societate pe acţiuni care deţine în mod practic
monopolul. — F. E.)
77c
Notă la ediţia a 3-a. — În exemplarul de mână al lui Marx se află aici următoarea
observaţie marginală: «De menţionat aici pentru utilizare ulterioară: daca lărgirea este
doar cantitativă, atât la capitalurile mai mari cât şi la cele mai mici din aceeaşi ramură de
producţie, profiturile sunt proporţionale cu mărimile capitalurilor avansate. Dacă lăr-
girea cantitativă are efecte calitative, are loc o urcare concomitentă a ratei profitului la
capitalul mai mare.» (F. E.)
78
Recensământul pentru Anglia şi Ţara Galilor arată, între altele, următoarele: Toate
persoanele ocupate în agricultură (inclusiv proprietari, arendaşi, grădinari, ciobani etc.)
— 1851: 2.011.447; 1861: 1.924.110, scădere — 87.337. Manufactură de worsted
[ţesătorii de camgarn] — 1851: 102.714 persoane, 1861: 79.242; industria mătăsii —
1851: 111.940, 1861:101.678; imprimerii de stambă — 1851: 12.098, 1861:12.556;
creşterea aceasta uşoară merge mână în mână cu o importantă scădere relativă a numă-
rului muncitorilor utilizaţi, cu toată extinderea enormă a producţiei; pălărieri— 1851;.
15.957, 1861: 13.814; lucrători de pălării de paie şi bonete — 1851: 20.393, 1861:
18.176;. lucrători la fabricarea malţului — 1851: 10.566, 1861: 10.677; lumânărari—
1851: 4.949.» 1861: 4.686; scăderea aceasta se datorează, între altele, creşterii
luminatului cu gaz; pieptănari—1S51: 2.038, 1861: 1.478; tăietori de lemne— 1851:
30.552, 1861: 31.647; creştere uşoară datorată avântului luat de maşinile de tăiat lemne;
lucrători de cuie— 1851: 26.940, 1861: 26.130; scădere din cauza concurenţei
maşinilor; lucrători în minele de cositor şi de cupru — 1851: 31.360, 1861: 32.041.
Dimpotrivă: filaturi şi ţesătorii de bumbac — 1851: 371.777, 1861: 456.646; mine de
cărbuni— 1851: 183.389, 1861: 246.613. «Creşterea numărului de muncitori este în
general cea mai mare, din 1851 încoace, în acele ramuri în care maşinismul nu a fost
încă aplicat până în prezent cu succes.» («Census of England and Wales for 1861», vol.
III, Londra 1863, pag. [35] 36 [37 şi urm.].)
79
Legea scăderii progresive a mărimii relative a capitalului variabil, împreună cu efec-
tele sale asupra situaţiei clasei muncitorilor salariaţi, a fost mai mult presimţită decât
înţeleasă de câţiva economişti distinşi ai şcolii clasice. Meritul cel mai mare în această
privinţă îi revine lui John Barton, deşi el confundă, ca şi toţi ceilalţi, capitalul constant
cu cel fix şi capitalul variabil cu cel circulant. Iată ce spune el: «Cererea de muncă
depinde de creşterea capitalului circulant, nu a celui fix. Dacă ar fi adevărat că raportul
dintre aceste două feluri de capital este egal în toate timpurile şi în toate ţările, ar urma
într-adevăr din acest fapt că numărul muncitorilor utilizaţi ar sta în raport direct cu
avuţia statului respectiv. Dar o asemenea situaţie pare improbabilă. În măsura în care
meseriile se dezvoltă şi civilizaţia se întinde, capitalul fix formează o parte tot mai

755
importantă în raport cu capitalul circulant. Suma de capital fix care este utilizată pentru
fabricarea unei bucăţi de muselină englezească este cel puţin de o sută de ori mai mare,
probabil însă de o mie de ori mai mare, decât capitalul fix întrebuinţat pentru fabricarea
unei bucăţi asemănătoare de muselină indiană. Iar proporţia capitalului circulant este de
o sută de ori sau de o mie de ori mai mică... Dacă totalitatea economiilor strânse într-un
an ar fi adăugate capitalului fix, ele nu ar avea totuşi nicio influenţă asupra creşterii
cererii de muncă.» John Barton: «Observations on the Circumstances which influence
the Conditions of the Labouring Classes of Society», Londra 1817, pag. 16, 17.)
«Aceeaşi cauză care face ca venitul net al ţării să crească, poate în acelaşi timp să
provoace de cealaltă parte un surplus de populaţie şi să înrăutăţească situaţia
muncitorului.» (Ricardo: «Principles etc.», pag. 469.) Capitalul crescând, «cererea (de
muncă) se va mişca în proporţie descrescândă.». (ibid., pag. 480, notă.) «Suma de
capital destinată pentru întreţinerea muncii se poate schimba, independent de orice
schimbare în suma totală a capitalului... Mari fluctuaţii în cantitatea de muncă utilizată
şi mizeria mare pot deveni mai frecvente în măsura în care capitalul însuşi devine mai
abundent.» (Richard Jones: «An Introductory Lecture on Political Economy», Londra
1833, pag. 13.) «Cererea (de muncă) va creşte... nu în raport cu acumularea capitalului
general... orice sporire a capitalului naţional destinat reproducţiei va avea deci, în cursul
progresului social, o influenţă tot mai mică asupra situaţiei muncitorului.» (Ramsay:
«An Essay on the Distribution of Wealth», pag. 90, 91.)
* În ediţia franceză (Paris 1873) se găseşte în acest loc (pag. 280) următorul adaos: «Dar
abia din epoca în care industria mecanică, după ce a prins rădăcini destul de adânci,
exercita o influenţă preponderentă asupra producţiei naţionale; în care, graţie ei,
comerţul exterior începea să primeze asupra comerţului interior; în care piaţa mondială
îşi anexa în mod succesiv teritorii vaste în Lumea Nouă, în Asia şi în Australia; în care
naţiunile industriale, intrate în arenă, deveniseră destul de numeroase — abia din această
epocă datează ciclurile periodice ale căror faze succesive îmbrăţişează ani şi care ajung
întotdeauna la o criză generală, care formează sfârşitul unui ciclu şi punctul de plecare al
altui ciclu. Până azi durata periodică a acestor cicluri este de zece sau de unsprezece ani,
dar nu există niciun motiv pentru a se considera această cifră ca fiind constantă.
Dimpotrivă, din legile producţiei capitaliste, aşa cum le-am dezvoltat, trebuie să
deducem că ea este variabilă şi că perioada ciclurilor se va scurta treptat-treptat.»—
Nota Inst. M. E. L.
80
H. Merivale: «Lectures on Colonization and Colonies», Londra 1841 şi 1842, vol. I,
pag. 146.
81
«Prudential habits with regard to marriage, carried to a considerable extent among the
labouring class of a country mainly depending upon manufactures and commerce, might
injure it... From the nature of a population, an increase of labourers cannot be brought
into market, in consequence of a particular demand till after the lapse of 16 or 18 years,
and the conversion of revenue into capital, by saving, may take place much more
rapidly; a country is always liable to an increase in the quantity of the funds for the
maintenance of labour faster than the increase of population.» (Malthus: «Principies of
Political Economy», pag. 254, 319, 320.) În această operă Malthus descoperă în fine,
prin intermediul lui Sismondi, frumoasa trinitate a producţiei capitaliste: supraproducţia
— suprapopulaţia — supraconsumaţia, three very delicate monsters, indeed [trei mon-

756
ştri foarte delicaţi, într-adevăr)! (Comp. F. Engels: «Umrisse zu einer Kritik der Natio-
nalökonomie», ibid., pag. 107 şi urm.)
82
Harriet Martineau: «The Manchester Strike», 1842, pag. 101.
83
Chiar şi în timpul crizei bumbacului din 1863 se găsesc, într-un pamflet al lucrătorilor
din filaturile de bumbac din Blackburn, denunţări violente ale muncii excesive, care din
cauza legii industriale lovea numai în muncitorii bărbaţi adulţi. «În această fabrică li se
cerea muncitorilor adulţi o muncă de 12 până la 13 ore pe zi, cu toate că există sute de
oameni care sunt siliţi să şomeze şi care ar lucra cu plăcere o parte din timp, pentru a-şi
întreţine familiile şi pentru a-şi salva fraţii de la o moarte prematură provocată de munca
excesivă.» «Noi am vrea să întrebăm», se spune mai departe, «dacă această practică a
muncii excesive permite raporturi oarecum suportabile între patroni şi „slujbaşi”.
Victimele muncii excesive resimt nedreptatea în aceeaşi măsură ca şi cei condamnaţi de
ea la o inactivitate forţată (condemned to forced idleness). În districtul acesta lucrul care
trebuie făcut este suficient pentru a ocupa în mod parţial pe toţi, dacă munca ar fi
repartizată în mod echitabil. Nu cerem decât un drept al nostru dacă-i somăm pe patroni
ca să introducă peste tot un timp de muncă redus, cel puţin atâta timp cât durează actuala
stare de lucruri, în loc ca o parte să fie extenuată de muncă, în timp ce cealaltă este silită,
prin lipsa de ocupaţie, să-şi menţină existenţa cu ajutorul carităţii publice.» («Reports of
Insp. of Fact. 31st Oct. 1863», pag. 8.) — Autorul lucrării «Essay on Trade and
Commerce», cu obişnuitul său instinct de burghez care nu-l înşeală niciodată, îşi dă
seama de efectele unei suprapopulaţii relative asupra muncitorilor ocupaţi. «Altă cauză a
trândăviei (idleness) în Regatul nostru este lipsa unui număr suficient de braţe de
muncă. Ori de câte ori masa de muncă devine insuficientă din cauza vreunei cereri
neobişnuite de produse, muncitorii îşi dau seama de propria lor importanţă şi vor ca şi
patronii lor să o simtă; e curios, dar conştiinţa acestor oameni este atât de stricată, încât
în asemenea cazuri s-au format grupe de muncitori cu scopul de a-i pune în încurcătură
pe patronii lor prin aceea că trândăveau toată ziua.» («Essay etc.», pag. 27, 28.).
Oamenii cereau, anume, o mărire a salariilor.
84
«Economist», 21 Ianuarie 1860.
85
În timp ce, în a doua jumătate a anului 1866, 80.000 până la 90.000 de muncitori au
fost concediaţi la Londra, raportul industrial asupra acestei perioade spune: «Nu pare să
fie cu totul just ceea ce se spune că cererea provoacă întotdeauna ofertă exact în
momentul în care e necesar. În ceea ce priveşte munca, susţinerea nu s-a adeverit, căci
multe maşini au stat inactive anul trecut din cauza lipsei de forţe de muncă.» («Reports.
of Insp. of Fact for 31st Oct. 1866», pag. 81.)
85a
Discursul de deschidere a conferinţei sanitare, Birmingham 15 Ianuarie 1875, ţinut de
J. Chamberlain, pe atunci mayor [primar] al oraşului, azi (1883) ministru al comerţului.
86
«781 oraşe» sunt enumerate în recensământul din 1861 pentru Anglia şi Wales «cu
10.960.998 locuitori, în timp ce satele şi parohiile rurale numără numai 9.105.226... În
anul 1851 figurau în recensământ 580 oraşe, a căror populaţie era aproximativ egală cu
populaţia districtelor rurale din jur. Dar în timp ce în acestea din urmă populaţia a
crescut în cei 10 ani următori numai cu o jumătate de milion, ea a crescut în cele 580
oraşe cu 1.554.067. Sporul de populaţie în parohiile rurale este de 6,5%, iar în oraşe el e
de 17,3%. Deosebirea în proporţia de creştere se datorează migraţiunii de la ţară la
oraş. Trei sferturi din sporul total al populaţiei revine oraşelor.» («Census etc.”, vol. III,

757
pag. 11, 12.)
87
«Sărăcia pare propice procreaţiei.» (A. Smith [«Wealth of Nations», cartea I-a, cap.
VIII, ediţia Wakefield, vol. I, pag. 195].) După galantul şi spiritualul abate Galiani,
aceasta este chiar o întocmire deosebit de înţeleaptă a lui Dumnezeu: «Dumnezeu a făcut
ca oamenii care exercită profesiunile cele mai utile să se nască în număr foarte mare.»
(Galiani: «Della Moneta», pag. 78.) «Mizeria, până la punctul cel mai extrem al foa-
metei şi al infecţiei, sporeşte mai degrabă creşterea populaţiei, în loc s-o oprească.» (S.
Laing: «National Distress», 1844, pag. 69.) După ce ilustrează această susţinere cu date
statistice, Laing continuă: «Dacă toţi oamenii ar trăi bine, lumea ar fi în scurt timp
depopulată.» («If the people were all in easy circumstances, the world would soon be
depopulated.»)
88
«Devine deci pe zi ce trece mai clar că raporturile de producţie în care se mişcă
burghezia nu au un caracter unitar, un caracter simplu, ci un caracter de duplicitate; că în
cadrul aceloraşi raporturi în care se produce bogăţia, se produce şi mizeria; că în cadrul
aceloraşi raporturi în care se dezvoltă forţele productive există şi o forţă producătoare de
represiune; că aceste raporturi nu produc avuţia burgheză, adică avuţia clasei burgheze,
decât desfiinţând în mod continuu avuţia unor membri componenţi ai acestei clase şi
producând un proletariat în continuă creştere.» (Karl Marx: «Misere de la Philosophie»
pag. 116.)
89
G. Ortes: «Della Economia Nazionale libri sei 1777», la Custodi, Parte Moderna, vol.
XXI, pag. 6, 9, 22, 25 etc. Ortes spune tot acolo, pag. 32: «În loc de a construi sisteme
inutile pentru fericirea popoarelor, vreau să mă rezum a cerceta cauzele nefericirii lor.»
90
«A Dissertation on the Poor Laws. By a Wellwisher of Mankind (The Rev. Mr. J.
Townsend), 1786», reeditat la Londra 1817, pag. 15, 39, 41. Acest popă «delicat», a
cărui scriere citată, împreună cu notele sale de drum din Spania, Malthus o copiază
uneori pe pagini întregi, a împrumutat cea mai mare parte din doctrina sa de la Sir J.
Steuart, pe care însă îl suceşte. Astfel, Steuart spune: «Aici, în sclavie, exista o metodă
violentă de a-i face pe oameni să muncească (pentru cei care nu munceau)... Oamenii
erau siliţi atunci să muncească (adică să muncească gratuit pentru alţii), deoarece erau
sclavii altora; în prezent oamenii sunt siliţi să muncească (adică să muncească gratuit
pentru cei care nu muncesc), pentru că sunt sclavii propriilor lor nevoi»; dar el nu trage
de aici concluzia pe care o trage preotul gras că... e necesar ca muncitorii salariaţi să
n-aibă niciodată ce mânca. El vrea, invers, să le înmulţească necesităţile şi să facă în
acelaşi timp din numărul sporit de necesităţi ale lor un imbold pentru munca lor în
folosul celor «mai delicaţi».
91
Storch: «Cours d'Economie Politique», ediţia Petersburg 1815, vol. III, pag. 223.
92
Sismondi: «Nouveaux Principes etc.», vol. I, pag. [78] 79, 80, [81] 85.
93
Destutt de Tracy: «Traité de la Volonté etc.», pag. 231. «Les nations pauvres, c'est là
où le peuple est à son aise, et les nations riches, c'est là où il est ordinairement pauvre»
94
«Tenth Report of the Commissioners of H. M's Inland Revenue», Londra 1866, pag.
38.
95
ibid.
96
Aceste cifre sunt suficiente pentru comparaţie, dar privite în mod absolut ele sunt
false, întrucât venituri de aproape 100 milioane 1. st. sunt «tăinuite» în fiecare an. Plân-
gerile comisarilor pentru veniturile interne (Commissioners of Inland Revenue) asupra

758
unor sustrageri sistematice, în special din partea comercianţilor şi a industriaşilor, se
repetă în fiecare din rapoartele lor. Astfel se spune, de pildă: «O societate pe acţiuni şi-a
declarat profiturile impozabile în sumă de 6.000 1. st., organul de impunere le-a evaluat
la 8.000 1. st., sumă pentru care s-au plătit impozitele în cele din urmă. Altă societate a
indicat un venit de 190.000 1. st.; ea a fost silită să admită că venitul real era de 250.000
l. st.» (ibid., pag. 42.)
97
«Census etc.», ibid., pag. 29. Susţinerea lui John Bright după care 150 de proprietari
funciari deţin o jumătate din pământul Angliei, iar 12 o jumătate din cel scoţian nu a fost
dezminţită.
98
«Fourth Report etc. of Inland Revenue», Londra 1860, pag. 17.
99
E vorba de venituri nete, adică de venituri calculate după anumite scăderi legale.
100
În momentul de faţă, în Martie 1867, piaţa indiană şi cea chineză sunt din nou supra-
încărcate prin consignaţiile fabricanţilor britanici de bumbac. În 1866 începe reducerea
cu 5% a salariilor muncitorilor din industria bumbacului; în 1867 are loc la Preston, din
cauza unei operaţiuni asemănătoare, o grevă, în care au fost cuprinşi 20.000 de oameni.
(Era preambulul crizei care izbucni scurt timp după aceea. — F. E.)
101
«Census etc.», ibid., pag. 11.
102
Gladstone, în Camera Comunelor, 13 Februarie 1843: «It is one of the most me-
lancholy features in the social state of this country that we see, beyond the possibility of
denial, that while there is at this moment a decrease in the consuming powers of the
people, an increase of the pressure of privations and distress; there is at the same time a
constant accumulation of wealth in the upper classes, an increase in the luxuriousness of
their habits, and of their means of enjoyment.» («Times», 14 Februarie 1843. —
Hansard, 13 Februarie.)
* [verändert. — N. T] Se va citi «s-au redus» [vermindert]; greşeală de tipar, corectată
de Marx în exemplarul de mână al ediţiei I-a. — Nota Inst. M. E. L.
103
From 1842 to 1852 the taxable income of the country increased by 6 percent... In the
8 years from 1853 to 1861, it had increased from the basis taken in 1853 20 percent! The
fact is so astonishing as to be almost incredible... this intoxicating augmentation of
wealth and power... entirely confined to classes of property... must be of indirect benefit
to the labouring population, because it cheapens the commodities of general
consumation. While the rich have been growing richer, the poor have been growing less
poor at any rate, wether the extremes of poverty are less, I do not presume to say.»
(Gladstone, în Camera Comunelor, 16 Aprilie 1863. «Morning Star», 17 Aprilie.)
104
Vezi datele oficiale în Cartea Albastră: «Miscellaneous Statistics of the Un.
Kingdom. Part. VI.», Londra 1866, pag. 260—273 passim. În locul statisticii
orfelinatelor etc. pot servi ca dovezi şi declamaţiile din jurnalele ministeriale în care se
pledează pentru înzestrarea copiilor din casa regală. Nu se uită niciodată a se pomeni de
scumpetea mijloacelor de subzistenţă.
105
«Think of those who are on the border of that region (pauperism.)», «wages... in
others not increased... human life is but, in nine cases out of ten, a struggle for
existence.» (Gladstone, House of Commons, 7 Aprilie 1864.) La Hansard versiunea este
următoarea: «Again, and yet more at large, what is human life but, in the majority of
cases, a struggle for existence.» [Şi într-o formă şi mai generală: Ce este viaţa
omenească, în majoritatea cazurilor, decât o luptă pentru existenţă ?] — Neîncetatele şi

759
ţipătoarele contraziceri din discursurile la buget ale lui Gladstone din anii 1863 şi 1864
sunt caracterizate de un scriitor englez prin următorul citat din Molière:
«A! Iată omul, iată-l! Îl vezi în fel şi chip.
Din tot ce spune seara, s-alege în zori nisip.
De nimenea dorit, lui însuşi de prisos,
Mereu îşi schimbă felul, devine mai curios.»
(«The Theory of Exchanges etc.», Londra 1864, pag. 135.)
106
H. Fawcett: «The Economic Position etc.», pag. 67, 82. În ceea ce priveşte depen-
denţa crescândă a muncitorilor faţă de negustori, ea este o urmare a oscilaţiilor şi
întreruperilor tot mai frecvente în munca lor.
107
În Anglia este cuprinsă întotdeauna Ţara Galilor, în Marea Britanie sunt cuprinse
Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia, iar în Regatul Unit sunt cuprinse cele trei părţi de mai sus
şi Irlanda.
108
Progresul realizat de la A. Smith încoace apare într-o lumină particulară prin faptul
că pentru acesta cuvântul workhouse [casă de muncă] mai este în unele locuri sinonim
cu manufactory [clădire a fabricii]. Astfel, la începutul capitolului despre diviziunea
muncii se găseşte fraza: «Aceia care sunt ocupaţi în diferitele ramuri ale muncii pot fi de
multe ori reuniţi în aceeaşi casă de muncă (workhouse).»
109
«Public Health. Sixth Report etc. for 1863», Londra 1864, pag. 13.
110
ibid., pag. 17.
111
ibid., pag. 13.
112
ibid., Anexa, pag. 232.
113
ibid., pag. 232, 233.
114
«Public Health. Sixth Report etc. for 1863», Londra 1864, pag. 14, 15.
115
«Nicăieri şi niciodată drepturile individului nu au fost sacrificate dreptului de pro-
prietate într-un mod atât de deschis şi de neruşinat ca acolo unde este vorba de locuinţele
clasei muncitoare. Orice oraş mare este un lăcaş de jertfă omenească, un altar pe care
sunt sacrificaţi în fiecare an mii de oameni molohului nesăţios al banului.» (S. Laing:
«National Distress», pag. 150.)
116
«Public Health. Eighth Report», Londra 1866, pag. 14, notă.
117
ibid., pag. 89. Cu privire la copiii din aceste cartiere doctorul Hunter spune: «Nu ştiu
cum au fost crescuţi copiii înaintea acestei epoci de aglomerare extremă a celor săraci, şi
ar fi un profet îndrăzneţ acela care ar vrea să prezică ce conduită vor avea copiii care, în
împrejurări fără pereche în această ţară, îşi fac în prezent educaţia pentru practica lor
viitoare de clasă periculoasă, prin aceea că umblă noaptea cu persoane de orice vârstă,
turmentate de băutură, obscene şi certăreţe.» (ibid., pag. 56.)
118«Public Health. Eighth Report», Londra 1866, pag. 62.
119«Report of the Officer of Health of St. Martin's in the Fields. 1865.»
120«Public Health. Eighth Report», Londra 1866, pag. 91.
121 ibid., pag. 88.
122
ibid., pag. 89.
123
ibid., pag. 55, 56.
124
«Public Health. Eighth Report», Londra 1866, pag. 149.
125
ibid., pag. 50.

760
126
Lista agentului unei societăţi de asigurare pentru muncitori la Bradford:

Vulcanstreet Nr. 122...................................................... 1 cameră 16 persoane

Lumleystreet Nr. 13....................................................... 1 cameră 11 persoane
Bowerstreet Nr. 41........................................................ 1 cameră 11 persoane
Portlandstreet Nr. 112..................................................... 1 cameră 10 persoane
Hardystreet Nr. 17.......................................................... 1 cameră 10 persoane
Northstreet Nr. 18........................................................... 1 cameră 16 persoane
Northstreet Nr. 17........................................................... 1 cameră 13 persoane
Wymerstreet Nr. 19......................................................... 1 cameră 8 adulţi
Jowettstreet Nr. 56.......................................................... 1 cameră 12 persoane
Georgestreet Nr. 150....................................................... 1 cameră 3 familii
Rine Court Marygate Nr. 11........................................... 1 cameră 11 persoane
Marshallstreet Nr. 28..................................................... 1 cameră 10 persoane
Marshallstreet Nr. 49....................................................... 3 camere 3 familii
Georgestreet Nr. 128........................................................ 1 cameră 18 persoane
Georgestreet Nr. 130........................................................ 1 cameră 16 persoane
Edwardstreet Nr. 4.......................................................... 1 cameră 17 persoane
Georgestreet Nr. 49.......................................................... 1 cameră 2 familii
Yorkstreet Nr. 34............................................................. 1 cameră 2 familii
Salt Piestreet.................................................................... 2 camere 26 persoane
Subsoluri
Regent Square.................................................................. 1 subsol 8 persoane
Acrestreet......................................................................... 1 subsol 7 persoane
Robert's Court Nr. 33...................................................... 1 subsol 7 persoane
Back Prattstreet, folosind drept atelier de cazangerie ….. 1 subsol 7 persoane
Ebenezerstreet Nr. 27....................................................... 1 subsol 6 persoane
(«Public Health. Eighth Report», Londra 1866, pag. 111.)
127
ibid., pag. 114.
128
ibid., pag. 50.
129
«Public Health. Seventh Report», Londra 1865, pag. 18.
130
ibid., pag. 165.
131
ibid., pag. 18, notă. Directorul Asistenţei din Chapel-en-le-Frith-Union raportează
şefului oficiilor de stare civilă (Registrar General): «La Doveholes s-au făcut într-o mare
movilă de pământ calcaros un număr de văgăuni. Aceste văgăuni le servesc săpătorilor şi
altor muncitori care lucrează la construcţia căii ferate, drept locuinţe. Văgăunile sunt
mici, umede, fără scurgere pentru murdării şi fără closete. Sunt lipsite de orice fel de
ventilaţie, cu excepţia unei găuri făcute în boltă, care serveşte în acelaşi timp şi drept
coş. Vărsatul face ravagii şi a şi cauzat mai multe decese (printre troglodiţi).» (ibid., nota
2.)
132
Amănuntele date la pag. 450 şi urm. se referă în special la muncitorii din minele de
cărbuni. Asupra situaţiei, şi mai proaste, din minele de metal, vezi conştiinciosul raport
al lui Royal Commission din 1864.
133
«Public Health. Seventh Report», Londra 1865, pag. 180, 182.
134
«Public Health. Seventh Report», Londra 1865, pag. 515, 517.

761
135
ibid., pag. 16.
136
«Înfometarea în masă a săracilor din Londra! («Wholesale starvation of the London
Poor!»)... În ultimele zile zidurile Londrei erau acoperite cu afişe mari, conţinând
următorul text curios: „Boi graşi, oameni muritori de foame! Boii cei graşi şi-au părăsit
palatele de sticlă pentru a-i îngrăşa pe bogătaşi în apartamentele lor luxoase, în timp ce
oameni înfometaţi se prăpădesc şi mor în văgăunile lor mizerabile.” Afişele cu
conţinutul acesta plin de prevestiri rele sunt mereu înnoite. Îndată ce o serie de asemenea
afişe este distrusă sau acoperită de altele noi, apare imediat o serie nouă în acelaşi loc
sau într-un loc tot atât de public... Lucrul acesta aminteşte de semnele care prevesteau
poporului francez evenimentele din 1789... În acest moment, în care muncitorii englezi,
împreună cu femeile şi copiii lor, mor de frig şi de foame, banii englezeşti, milioane
produse de munca englezească, sunt plasaţi în împrumuturi acordate Rusiei, Spaniei,
Italiei şi altor ţări străine.» («Reynolds' Newspaper», 20 Ianuarie 1867.)
137
Ducpétiaux: «Budgets économiques etc.», pag. 151, 154, 155 [156].
138
James E. Th. Rogers (profesor de economie politică la universitatea din Oxford): «A
History of Agriculture and Prices in England», Oxford 1866, vol. I, pag. 690. Această
operă lucrată cu hărnicie nu cuprinde în primele două volume, apărute până acum, decât
perioada dintre 1259—1400. Volumul al doilea nu cuprinde decât material statistic. E
prima «history of prices» [istorie a preţurilor] autentică pe care o posedăm pentru
această epocă.
139
«Reasons for the late Increase of the Poorlaws; or, a comparative view of the price of
labour and provisions», Londra 1777, pag. 5, 11.
140
Dr. Richard Price: «Observations on Reversionary Payments», ediţia a 6-a a lui M.
Morgan, Londra 1803 vol. II, pag. 158, 159. Price observă la pag. 159: «Preţul nominal
al zilei de muncă nu este astăzi decât de 4 ori, cel mult de 5 ori, mai ridicat decât în
1514. Dar preţul grâului este de 7 ori mai mare, cel al cărnii şi al îmbrăcămintei de
aproximativ 15 ori. Preţul muncii a rămas deci atât de mult în urma creşterii cheltuielilor
de întreţinere, încât se pare că în raport cu aceste cheltuieli el nu reprezintă acum nici
jumătate din ceea ce reprezenta atunci.»
141
Barton: «Observations etc.», pag. 26. În ceea ce priveşte sfârşitul secolului al XVIII-
lea comp. Eden: «The State of the Poor».
142
Parry: «The Question of the Necessity of existing Cornlaws considered», pag. 86.
143
ibid., pag. 213.
144
S. Laing: «National Distress», pag. 62.
145
«England and America», Londra 1833, vol. I, pag. 47.
146
«London Economist», 29 Martie 1845, pag. 290.
147
Aristocraţia funciară şi-a avansat ea însăşi, bineînţeles prin intermediul parlamen-
tului, fonduri din vistieria publică, cu o dobândă foarte redusă, pe care arendaşii trebuie
să le-o restituie îndoit.
148
Scăderea numărului arendaşilor mijlocii se vede în special din rubricile: «fiul aren-
daşului, nepotul, fratele, nepotul de frate, fiica, nepoata, sora, nepoata de frate», ale
«census»-ului, adică din rubricile referitoare la membrii de familie ai arendaşului,
utilizaţi de el. Aceste rubrici conţineau în 1851 216.851 persoane, iar în 1861 numai
176.151. Din 1851 până în 1871 fermele arendate, având mai puţin de 20 acri, au scăzut
în Anglia cu mai mult de 900; acelea având între 50 şi 75 acri au scăzut de la 8.253 la

762
6.370; situaţia este asemănătoare la toate celelalte ferme arendate sub 100 acri.
Dimpotrivă, în cursul aceloraşi 20 de ani numărul fermelor mari a crescut; cele de 300
— 500 acri au sporit de la 7.771 la 8.410, cele mai mari de 500 acri au sporit de la 2.755
la 3.914, iar cele mai mari de 1.000 acri de la 492 la 582.
149
Numărul ciobanilor de oi a crescut de la 12.517 la 25.559.
150
«Census etc.», pag. 36.
151
Rogers: «A History of Agriculture etc.», pag. 693. «The peasant has again become a
serf.» (ibid., pag. 10.) D-l Rogers face parte din şcoala liberală, este un prieten personal
al lui Cobden şi al lui Bright, nu este deci un laudator temporis acti [unul care laudă
timpurile trecute].
152
«Public Health. Seventh Report», Londra 1865, pag. 242. «The cost of the hind is
fixed at the lowest possible amount on which he can live... the supplies of wages and
shelter are not calculated on the profit to be derived from him. He is a zero in farming
calculations.» Este deci un lucru foarte obişnuit, ca acela care închiriază casa să
mărească chiria muncitorului atunci când aude că el câştigă ceva mai mult, sau ca
arendaşul să reducă salariul muncitorului «pentru că soţia lui a găsit de lucru». (ibid.)
153
ibid., pag. 135.
154
ibid., pag. 134.
155
«Report of the Commissioners... relating to Transportation and Penal Servitude»,
Londra 1863, pag. 42, 50.
156
ibid., pag. 77. «Memorandum by the Lord Chief Justice.»
157
ibid., vol. II, «Evidence».
158
ibid., vol. I, Apendice, pag. 280.
158a
ibid., pag. 274, 275.
159
«Public Health. Sixth Report. 1863», pag. 238, 249, 261, 262.
160
” ibid., pag. 262.
161
«Public Health. Sixth Report. 1863», pag. 17. Muncitorul agricol englez primeşte
numai 1/4 din laptele şi 1/2 din pâinea pe care o primeşte cel irlandez. Situaţia alimentară
mai bună a acestuia din urmă a observat-o încă A. Young, în lucrarea sa «Tour in
Ireland», la începutul acestui secol. Motivul este pur şi simplu acela că arendaşul
irlandez sărac este cu mult mai uman decât arendaşul bogat din Anglia. În ceea ce
priveşte Ţara Galilor, cele spuse în text nu se aplică Sud-Vestului ei. «Toţi medicii de
acolo sunt de acord că sporirea mortalităţii cauzate de tuberculoză, scrofuloză etc.
devine mai intensă odată cu înrăutăţirea stării fizice a populaţiei şi toţi atribuie această
înrăutăţire sărăciei. Întreţinerea zilnică a muncitorului agricol este evaluată aici la 5
pence; în multe districte arendaşul (el însuşi în mizerie) plăteşte mai puţin. O fărâmă de
carne sărată, care e tare ca lemnul şi abia merită să fie supusă procesului anevoios al
digestiei, sau o bucată mică de slănină serveşte pentru pregătirea unei cantităţi de ciorbă,
cu făină şi lobodă, sau a unei fierturi de ovăz; zi cu zi acesta este prânzul muncitorului
agricol... Progresul industriei a avut pentru el urmarea de a înlocui, în această climă
aspră şi umedă, postavul rezistent, ţesut acasă, prin stambele ieftine de bumbac, şi
băuturile mai puternice prin ceaiul „nominal”... După ce se expune ceasuri de-a rândul
vântului şi ploii, plugarul se întoarce în casa sa pentru a se aşeza la un foc făcut cu turbă
sau cu un amestec din lut şi resturi de cărbune, exalând nori de acid carbonic şi de acid
sulfuric. Pereţii colibei sunt făcuţi din lut şi pietre, locul podelei îl ţine pământul gol, aşa

763
cum era înainte de construirea colibei, iar acoperişul este o grămadă de paie slobode şi
umflate. Orice crăpătură e astupată, pentru păstrarea căldurii, şi într-o atmosferă de
putoare insuportabilă, având sub picioare o masă de noroi şi cu singurul său rând de
haine uscându-se pe trupul său, omul ia cina împreună cu femeia şi cu copiii. Martorii
care au fost nevoiţi să petreacă o parte din noapte în asemenea colibe povesteau cum li
se afundau picioarele în noroiul de pe jos şi cum erau siliţi — uşoară treabă! — să facă o
gaură în perete pentru a obţine astfel o mică ventilaţie proprie. Numeroşi martori de
diferite ranguri confirmă că ţăranul subnutrit (underfed) este expus în fiecare noapte
acestor influenţe vătămătoare sănătăţii şi altora de acelaşi fel, iar în ceea ce priveşte
rezultatul, o populaţie slăbită şi scrofuloasă, dovezile nu lipsesc într-adevăr deloc...
Comunicările făcute de funcţionarii parohiali din Caermarthenshire şi Cardiganshire
arată exact aceeaşi stare de lucruri. Se mai adaugă o molimă şi mai gravă: răspândirea
idioţiei. Apoi condiţiunile climaterice. Vânturi puternice din sud-vest bântuie toată
regiunea timp de 8 până la 9 luni pe an şi sunt însoţite de ploi torenţiale care se revarsă
în special asupra povârnişurilor apusene ale dealurilor. Copacii sunt rari şi se găsesc
numai în locuri adăpostite; acolo unde sunt liberi, vântul îi suflă pur şi simplu din loc.
Colibele se ascund sub vreo terasă de deal, în vreo prăpastie, sau în vreo carieră de
piatră; numai oile cele mai mici şi numai cornutele indigene pot trăi pe islazuri... Tinerii
pleacă spre districtele miniere Glamorgan şi Monmouth, aşezate în răsărit...
Caermarthenshire este pepiniera populaţiei miniere şi în acelaşi timp căminul ei de
invalizi... Populaţia îşi menţine numărul cu greu. Astfel la Cardinganshire:

1851 1861
Populaţie de sex masculin 45.155 44.446
Populaţie de sex feminin 52.459 52.955
97.614 97.401»
(Raportul doctorului Hunter în «Public Health. Seventh Report. 1864», Londra 1863,
pag. 498—502 passim.)
162
În 1865 această lege a primit unele îmbunătăţiri. Experienţa ne va învăţa în scurt timp
că asemenea cârpăceală nu ajută la nimic
163
Pentru înţelegerea mai uşoară a celor ce urmează menţionăm: close villages (sate
închise) se numesc acelea care aparţin unui singur landlord sau numai câtorva; open vil-
lages (sate deschise) sunt acelea al căror teren aparţine multor proprietari mai mici. În
aceste din urmă localităţi speculanţii de construcţii pot clădi case ţărăneşti şi case mari
de închiriat.
164
Un asemenea sat de paradă are un aspect drăguţ, dar el este tot atât de ireal ca şi
satele pe care le-a văzut Ecaterina a II-a în călătoria sa spre Crimeea. În ultimul timp şi
ciobanul de oi este de multe ori înlăturat din aceste sate. Astfel la Market Harborough se
află o crescătorie de oi pe o întindere de aproximativ 500 de acri, care nu are nevoie
decât de munca unui singur om. Pentru a se evita drumurile lungi peste câmpiile acestea
întinse, peste păşunile frumoase de la Leicester şi Northampton, ciobanul primea o casă
lângă conac. Acum i se dă încă un şiling — treisprezece în total — pentru o locuinţă pe
care trebuie să şi-o caute departe în satul deschis.
165
«Casele muncitorilor (în localităţile deschise care sunt, bineînţeles, întotdeauna
supraaglomerate) sunt construite de obicei în rânduri aşezate cu spatele la marginea

764
extremă, a petecului de pământ care îi aparţine speculantului. Ele nu au deci nici lumină,
nici aer, decât numai din partea din faţă.» (Raportul doctorului Hunter, ibid., pag. 135.)
De foarte multe ori cârciumarul sau băcanul satului este acela care închiriază casele. În
acest caz muncitorul agricol găseşte în el un al doilea stăpân alături de arendaş. El
trebuie să-i fie în acelaşi timp şi client în prăvălie. «Cu 10 şilingi pe săptămână, minus
chiria anuală de 4 1. st., el este obligat să cumpere, la preţurile pe care le dictează
băcanul, puţinul de care are nevoie: ceai, zahăr, făină, săpun, lumânări şi bere.» (ibid.,
pag. 134.) Aceste sate deschise formează într-adevăr «coloniile de pedeapsă» ale
proletariatului agricol englez. Multe din case nu sunt decât simple hanuri, prin care trec
toţi vagabonzii din împrejurimi. Ţăranul şi familia sa, care îşi păstrează uneori în mod
minunat destoinicia şi probitatea caracterului în împrejurări din cele mai murdare, se duc
aici pur şi simplu de râpă. Bineînţeles că nobilele figuri de Shylock obişnuiesc să dea
din umeri în mod fariseic atunci când e vorba de speculanţii de construcţii, de micii
proprietari şi de localităţile deschise. Ei ştiu foarte bine că «satele închise şi satele de
paradă» ale lor sunt generatoarele «localităţilor deschise», care nu ar putea exista fără
ele. «Fără micii proprietari din localităţile deschise, cea mai mare parte a muncitorilor
agricoli ar trebui să doarmă sub copacii moşiilor pe care lucrează.» (ibid., pag. 135.)
Sistemul satelor «deschise» şi «închise» domneşte în toate «midland» -uriIe [comitatele
din Anglia centrală] şi în tot răsăritul Angliei.
166
«Cel ce închiriază casa (arendaşul sau landlordul) se îmbogăţeşte direct sau indirect
prin munca unui om căruia îi plăteşte 10 şilingi pe săptămână, pentru ca apoi să ciu-
pească din nou de la acest nenorocit 4 sau 5 1. st. chirie anuală pentru nişte case care pe
piaţa liberă nu valorează nici 20 1. st., dar a căror chirie artificială se menţine graţie fap-
tului că proprietarul are posibilitatea să spună: „Primeşte casa, sau ia-ţi catrafusele şi
caută-ţi de lucru în altă parte fără certificat de muncă de la mine”... Dacă cineva doreşte
să-şi amelioreze situaţia şi să meargă la calea ferată la montatul şinelor sau într-o
carieră, iarăşi aceeaşi putere a proprietarului său este gata să-i spună: „Munceşte pentru
mine cu salariul redus pe care ţi-l dau, sau cărăbăneşte-te în timp de o săptămână; ia-ţi
porcul: cu tine, dacă ai, şi vezi ce faci cu cartofii care cresc în grădină”. Dar atunci când
proprietarul (respectiv arendaşul) are alt interes, el preferă uneori o chirie sporită ca
pedeapsă pentru părăsirea serviciului.» (Dr. Hunter: «Public Health. Seventh Report.
1864», pag. 132.)
167
«Perechile tinere nu sunt un obiect de studiu prea înălţător pentru fraţii şi surorile
adulte care dorm în acelaşi dormitor; şi cu toate că înregistrarea cazurilor concrete este
interzisă, există destule date pentru a justifica susţinerea că suferinţe mari şi de multe ori
moartea constituie soarta participanţilor feminini la crima de incest.» (Dr. Hunter:
«Public Health. Seventh Report, 1864», pag. 137.) Un funcţionar de poliţie rural, care
funcţionase mulţi ani de-a rândul ca detectiv în cartierele cele mai rău famate ale
Londrei, spune despre fetele din satul său: «Imoralitatea lor grosolană din vârsta fragedă,
obrăznicia şi neruşinarea lor, nu am întâlnit-o niciodată în timpul activităţii mele
poliţiste în cartierele cele mai rău famate ale Londrei... Trăiesc ca porcii; băieţi şi fete
mari, mame şi taţi, toţi dorm împreună în aceeaşi încăpere.» («Child. Empl. Comm.
Sixth Report», Londra 1867, Apendice, pag. 77, Nr. 155.)
168
«Public Health. Seventh Report. 1864», pag. 9—14.
168a
«Popa şi cu nobilii par a se fi înţeles ca să-i omoare.»

765
169
«Munca, de origină divină (heaven-born), a muncitorului agricol (hind) face ca şi
poziţia sa să aibă demnitate. El nu este un sclav, ci un soldat al păcii, şi merită un loc
într-o locuinţă pentru un om căsătorit, pe care trebuie să i-o pună la dispoziţie
proprietarul, care îi cere o muncă obligatorie asemănătoare aceleia pe care ţara o cere de
la un militar. Ca şi militarul, el nu primeşte preţul de piaţă al muncii sale. Ca şi militarul,
el e prins din tinereţe, când e neştiutor şi nu cunoaşte decât propria sa meserie şi
localitatea în care trăieşte. Căsătoria timpurie şi efectul diferitelor legi privitoare la
domiciliu acţionează asupra lui în felul în care acţionează recrutarea şi legea
insubordonării asupra militarului.» (Dr. Hunter: «Public Health. Seventh Report. 1864»,
pag. 132.) Câteodată un landlord, care în mod excepţional e mai sensibil, se înduioşează
de pustietatea pe care el însuşi a creat-o. Când a fost felicitat cu ocazia terminării
castelului de la Holkham, contele de Leicester a spus: «E un lucru trist să fii singur pe
proprietăţile tale. Privesc în jur şi nu văd nicio casă afară de casa mea. Sunt uriaşul din
turnul uriaşilor şi mi-am mâncat toţi vecinii.»
170
O mişcare asemănătoare se manifestă, începând din deceniile trecute, în Franţa în
măsura în care producţia capitalistă pune stăpânire, în această ţară, pe agricultură şi
alungă la oraşe populaţia agricolă «supranumerară». Şi aici condiţiile în care locuiesc, şi
celelalte împrejurări în care trăiesc muncitorii agricoli, s-au înrăutăţit la sursa
«supranumerarilor». Despre acel «proletariat funciar» [proletariat agricol] specific, pe
care sistemul parcelar l-a dat la iveală, vezi între altele, scrierea lui Colins citată mai îna-
inte [«L'Economie Politique»] şi Karl Marx: «Optsprezece Brumar al lui Ludovic
Bonaparte», ediţia a 2-a, Hamburg 1869, pag. 91 şi urm. În 1846 populaţia de la oraşe
forma în Franţa 24,42% din populaţia totală, iar cea rurală 75,58%; în 1861 populaţia de
la oraşe forma 28,86%, iar cea rurală 71,14%. În ultimii 5 ani scăderea procentului rural
al populaţiei este şi mai pronunţată. Încă în 1846 Pierre Dupont cânta în «Ouvriers»:
«Rupţi şi pitiţi în gropi adânci
Printre ruini, sub poduri sumbre
Cu bufniţi vieţuim, pe brânci,
Şi între tâlhari iubiţi de umbre.»
171
Raportul al şaselea, care e şi ultimul, publicat de «Child. Empl. Comm.», la sfârşitul
lui Martie 1867, nu se ocupă decât de sistemul cetelor în agricultură.
172
«Child. Empl. Comm., VI. Report», Evidence, pag. 37, Nr. 173. — Fenland =
regiune de coastă, secată.
173
În cazuri izolate, şefi de cete au ajuns totuşi arendaşi a 500 acri sau proprietarii unor
întregi şiruri de case.
174
«Jumătate din fetele din Ludford au fost nenorocite de sistemul de ceată.» («Child.
Empl. Comm., VI. Rep.», Apendice, pag. 6, Nr. 32.)
175
«Sistemul s-a extins foarte mult în ultimii ani. În unele locuri el a fost introdus abia
recent; în altele, unde datează de mai multă vreme, sunt înrolaţi în ceată copii mai mulţi
şi mai tineri.» (ibid., pag. 79, Nr. 174.)
176
«Micii arendaşi nu utilizează munca cetelor.» «Ea nu este utilizată pe pământ sărac,
ci numai acolo unde pământul produce o rentă de 2 1. st.—2 1. st. şi 10 şilingi de acre.»
(ibid., pag. 17 şi 14.)
177
Unul din aceşti domni ţine atât de mult la rentele lui, încât declară indignat
membrilor Comisiei de anchetă că vina pentru toată gălăgia o poartă doar numele

766
sistemului. Dacă sistemul ar fi botezat, în loc de «ceată», «asociaţie a tineretului,
industrială-agricolă-cooperativă, pentru întreţinerea proprie», totul ar fi all right [în
regulă].
178
«Munca cetelor este mai ieftină decât altă muncă; iată motivul pentru care este
folosită», spune un fost şef de ceată, (ibid., pag. 17 şi 14.) «Sistemul de ceată este fără
îndoială cel mai ieftin pentru arendaş şi cel mai dăunător pentru copii», spune un
arendaş (ibid., pag. 16, Nr. 3.)
179
«Nu încape îndoială că mare parte din munca îndeplinită acum de copii în cete era
îndeplinită înainte de bărbaţi şi femei. Acolo unde sunt folosite femeile şi copiii, sunt
acum mai mulţi bărbaţi şomeri (more men are out of work) ca înainte.» (ibid., pag. 43,
Nr. 202.) Dimpotrivă, între altele: «Problema muncii (labour question) devine atât de
serioasă în multe districte agricole, îndeosebi în cele producătoare de grâu, în urma
emigrării şi a uşurinţei cu care, datorită căilor ferate, poţi pleca spre oraşele mari, încât
consider (vorbeşte agentul agricol al unui mare proprietar) munca copiilor ca absolut
indispensabilă.» (ibid., pag. 80, Nr. 180.) Menţionăm că în districtele agricole engleze,
spre deosebire de restul lumii civilizate, the labour question (problema muncii)
înseamnă the landlords' and farmers’ question (problema proprietarilor şi a arendaşilor):
cum se poate permanentiza la ţară o «suprapopulaţie relativă» suficientă şi în consecinţă
«un salariu minim» pentru muncitorul agricol, în pofida emigrării mereu crescânde a
populaţiei rurale?
180
«Public Health Report» citat de mine mai înainte, în care atunci când se vorbeşte de
problema mortalităţii infantile se menţionează în treacăt şi sistemul de cete, a rămas ne-
cunoscut presei şi în consecinţă publicului englez. Ultimul raport al «Child. Empl.
Comm.» a oferit, dimpotrivă, presei un material «senzaţional» binevenit. În timp ce
presa liberală întreba cum distinşii gentlemeni cu lady-ile lor precum şi beneficiarii
oficiali ai veniturilor bisericeşti de care mişună Lincolnshire-ul, personaje care trimit la
antipozi «misiuni speciale pentru îmblânzirea moravurilor sălbaticilor din insulele
sudice», au putut permite să se dezvolte sub ochii lor un asemenea sistem pe moşiile lor,
presa mai simandicoasă emitea consideraţiuni exclusiv asupra decăderii grosolane a
sătenilor, care sunt în stare să-şi vândă copiii ca sclavi! În împrejurările blestemate în
care l-au împins «delicaţii» pe sătean, ar fi explicabil dacă el şi-ar devora propriii lui
copii. Ceea ce e într-adevăr admirabil, este tăria de caracter pe care el şi-a păstrat-o în
mare parte. Rapoartele oficiale dovedesc că părinţii urăsc sistemul de cete în districtele
în care el se practică. «În mărturiile adunate de noi se găsesc numeroase dovezi că
părinţii ar fi în multe cazuri recunoscători unei legi coercitive care le-ar da posibilitatea
să reziste încercărilor şi presiunii cărora le sunt adesea supuşi. Ei sunt siliţi, sub
ameninţarea propriei lor concedieri, ba de funcţionarul parohiei, ba de întreprinzător, să
trimită copiii după câştig, în loc să-i trimită la şcoală... Timpul şi puterea irosită, întreaga
suferinţă pe care i-o provoacă săteanului şi familiei sale istovirea uriaşă şi inutilă, fiecare
caz în care părinţii pun pe seama supraaglomerării caselor şi pe seama influenţelor
înjositoare ale sistemului de cete pierzania morală a copilului lor, aprind în pieptul
săracilor care muncesc sentimente uşor de înţeles şi asupra cărora este inutil să stăruim.
Ei sunt conştienţi de faptul că multe suferinţe fizice şi morale le sunt pricinuite de
împrejurări pentru care nu sunt în niciun chip răspunzători, pe care, dacă ar fi stat în
puterea lor, nu le-ar fi încuviinţat niciodată şi împotriva cărora ei nu au puterea să

767
lupte.» («Child. Empl. Comm., VI. Rep.», pag. XX, Nr. 82 şi pag. XXIII, Nr. 96.)
181
Populaţia Irlandei: 1801: 5.319.867 persoane; 1811: 6.084,996; 1821: 6.869.544;
1831: 7.828.347; 1841: 8.222.664.
182
Rezultatul ar fi mai nefavorabil dacă ne-am întoarce mai mult în trecut. Astfel: oi,
1865: 3.688.742, dar 1856: 3.694.294; porci, 1865: 1.299.893, dar 1858: 1.409.883..
183
Datele au fost scoase din materialul aflat în: «Agricultural Statistics, Ireland. General
Abstracts», Dublin, pentru anul 1860 şi următorii, şi în «Agricultural Statistics, Ireland.
Tables showing the Estimated Average Produce etc.», Dublin 1866. Se ştie că această
statistică e oficială şi e supusă parlamentului în fiecare an.
Adaos la ediţia a 2-a. Statistica oficială prezintă pentru anul 1872 o scădere în suprafaţa
terenurilor cultivate — în comparaţie cu 1871—de 134.915 acri. A avut loc o «creştere»
în cultura legumelor — sfeclă furajeră, sfeclă roşie etc.; «scădere» în suprafaţa
pământului cultivat, de 16.000 acri la grâu, 14.000 acri la ovăz, 4.000 acri la orz şi
secară, 66.632 acri la cartofi, 34.667 acri la in şi 30.000 acri scădere la fâneţe, trifoi,
mazăre furajeră şi seminţe de sfeclă. Terenurile cultivate cu grâu prezintă pentru ultimii
5 ani următoarea scară descrescândă: 1868—-285.000 acri: 1869—280.000 acri; 1870—
259.000 acri; 1871—244.000 acri; 1872—228.000 acri. Pentru 1872 constatăm, în cifre
rotunde, o scădere de 2.600 cai, 80.000 vite cornute, 68.609 oi şi o scădere de 236.000
porci.
184
«Tenth Report of the Commissioners of Inland Revenue», Londra 1866.
185
Venitul total anual de sub rubrica D se abate aici de la cel din tabelul anterior,
datorită anumitor scăderi legale.
186
Chiar dacă randamentul scade şi în mod proporţional pe acre, nu trebuie să uităm că
de un secol şi jumătate Anglia exporta în mod indirect pământul Irlandei, fără a pune la
îndemâna agricultorilor măcar mijloacele pentru a înlocui părţile componente ale
solului.
186a
Deoarece Irlanda e considerată ca ţară model pentru «principiul populaţiei», The
Sadler a tipărit, înaintea publicării lucrării sale despre populaţie, celebra sa carte;
«Ireland, its Evils and their Remedies», ediţia a 2-a, Londra 1829, în care dovedeşte,
prin compararea statisticilor fiecărei provincii şi ale fiecărui comitat din fiecare
provincie, că mizeria care domneşte acolo nu se află, cum susţine Malthus, în raport
direct cu cifra populaţiei, ci în raport invers cu ea.
186b
Pentru perioada dintre 1851 şi 1874 cifra totală a emigranţilor se ridică la 2.325.922.
186c
Notă la ediţia a 2-a. După un tabel din lucrarea lui Murphy: «Ireland Industrial,
Political and Social», 1870 [pag. 103], 94,6% din pământ constă din ferme până la 100
acri şi 5,4% din ferme peste 100 acri.
186d
«Reports from the Poor Law Inspectors on the Wages of Agricultural Labourers in
Dublin», 1870. — Comp. şi «Agricultural Labourers (Ireland) Return etc.», 8 Martie
1862, tundra 1862.
187
«Reports from the Poor Law Inspectors on the Wages of Agricultural Labourers in
Dublin», pag. 29, 1. 187a ibid., pag. 12.
l87b
ibid., pag. 25
187c
ibid. pag. 27
187d
ibid. pag. 25.
187e
ibid. pag. 1

768
187f
ibid., pag. 32.
187
” ibid., pag. 25.
187h
ibid., pag. 30.
187i
ibid., pag. 21, 13
* Erin - vechiul nume celtic al Irlandei. — N. T.
188
«Reports of Insp. Of Fact. 3lst Oct. 1866», pag. 96
188a
Suprafaţa totală cuprinde şi «mlaştini de turbă şi pământuri pustii».
188b
În cartea a III-a a acestei lucrări, în secţiunea despre proprietatea funciară, voi arăta
mai amănunţit cum atât proprietari izolaţi cât şi legislaţia engleză au exploatat în mod
sistematic foametea şi situaţiile provocate de ea, pentru a impune cu forţa revoluţia
agricolă şi a rări populaţia Irlandei în măsura dorită de landlorzi. În acelaşi loc voi reveni
şi asupra situaţiei micilor arendaşi şi a muncitorilor agricoli. Acum, doar un citat.
Nassau W. Senior spune, între altele, în scrierea sa postumă:» Journals, Conversations
and Essays relating to Ireland», 2 volume, Londra 1868, vol. 2, pag. 282: «Doctorul G.
remarca foarte just că avem legea săracilor, care este un mijloc important pentru a le
aduce landlorzilor victoria; alt mijloc este emigraţia. Niciun prieten al Irlandei nu poate
dori ca războiul (dintre landlorzi şi micii arendaşi celţi) să se prelungească, — şi cu atât
mai puţin ca el să se termine cu victoria arendaşilor... Cu cât (acest război) va trece mai
repede, cu cât Irlanda va deveni mai repede o ţară de păşuni (grazing country), cu
populaţia relativ redusă pe care o asemenea ţară o necesită, cu atât va fi mai bine pentru
toate clasele.» Legile engleze ale cerealelor, din 1815, asigurau Irlandei monopolul
importului liber de cereale în Marea Britanie. Ele protejau aşadar în mod artificial
cultura cerealelor. Acest monopol a fost înlăturat în mod brusc în 1846, prin abrogarea
legilor cerealelor. Lăsând la o parte toate celelalte împrejurări, acest singur fapt e
suficient pentru a da un avânt puternic transformării terenurilor arabile irlandeze în
păşuni, concentrării fermelor şi alungării ţăranilor cu gospodării mici. După ce din 1815
până în 1846 se ridicase în slavă fertilitatea pământului irlandez şi se declarase sus şi
tare că e destinat de natură însăşi culturii grâului, agronomii, economiştii, politicienii
englezi descoperă dintr-odată că nu e bun decât pentru a produce nutreţ. Domnul Léonce
de Lavergne s-a grăbit să repete acest lucru de partea cealaltă a Canalului. Trebuie să fii
un om «serios» ca Lavergne pentru a te lăsa convins de asemenea copilării.
* Fenian — membru al organizaţiei revoluţionare irlandeze «The Fenians», care îşi avea
centrul de greutate în Statele Unite. — N. T.
** [Un destin crud îi chinuieşte pe Romani şi crima fratricidului. (Horaţiu.)]

769
 Capitolul douăzecişipatru
AŞA NUMITA ACUMULARE PRIMITIVĂ

1. Misterul acumulării primitive

S-a văzut cum banii se transformă în capital, cum cu ajutorul

capitalului se face plusvaloare şi cum din plusvaloare se face capital mai
mult. Dar acumularea capitalului presupune plusvaloarea, plusvaloarea
presupune producţia capitalistă, iar aceasta presupune la rândul ei
existenţa unor mase mai mari de capital şi de forţă de muncă în mâinile
unor producători de mărfuri, întreagă această mişcare pare deci să se
învârtească într-un cerc vicios, din care nu ieşim decât dacă presupunem
o acumulare «primitivă» («previous accumulation» la Adam Smith),
premergătoare acumulării capitaliste, o acumulare care nu este
rezultatul modului de producţie capitalist, ci punctul lui de plecare.
Această acumulare primitivă joacă în economia politică
aproximativ acelaşi rol pe care îl joacă în teologie păcatul originar.
Adam a mâncat mărul şi prin acest fapt păcatul a pus stăpânire pe
neamul omenesc. Originea acestui păcat este explicată sub forma unei
anecdote din vechime. În timpuri de mult trecute au existat de o parte o
elită harnică, inteligentă şi înainte de toate strângătoare, şi de cealaltă
parte nişte vagabonzi leneşi, care risipeau tot ce le aparţinea şi încă mai
mult decât atât. E drept că legenda despre păcatul originar în teologie ne
povesteşte cum omul a fost condamnat să-şi mănânce pâinea în sudoarea
frunţii; dimpotrivă, povestea despre păcatul originar în economie ne
explică de ce există oameni care nu au nevoie de asemenea lucru.
Indiferent. Aşa s-a făcut că cei dintâi au acumulat bogăţii şi că ceilalţi
nu aveau de vânzare, în cele din urmă, decât propria lor piele. Şi de la
acest păcat originar datează sărăcia marilor mase, care şi astăzi încă, în
ciuda muncii lor, nu au de vânzare nimic altceva decât propria lor
persoană, şi bogăţia celor puţini, care creşte în continuu, cu toate că ei
au încetat de mult să muncească. Asemenea copilărie stătută le prezintă,

770
de pildă, d-l Thiers, întru apărarea proprietăţii — şi cu ce seriozitate
solemnă! — francezilor, care altădată erau atât de spirituali. Dar din
moment ce e vorba de chestiunea proprietăţii, este o datorie sfântă să
menţii punctul de vedere al abecedarului ca singurul punct de vedere
valabil pentru toate vârstele şi toate treptele de dezvoltare. Se ştie că în
istoria reală cucerirea, subjugarea, tâlhăria şi asasinatul, într-un cuvânt
violenţa, joacă rolul de frunte. În tihnita economie politică a domnit
întotdeauna idila. Dreptul şi «munca» au fost întotdeauna singurele
mijloace de îmbogăţire, bineînţeles făcându-se de fiecare dată excepţie
în ceea ce priveşte «anul acesta». De fapt metodele acumulării primitive
sunt tot ce vreţi, numai idilice nu.
Banii şi marfa nu sunt capital din capul locului, aşa cum nici
mijloacele de producţie şi de subzistenţă nu sunt capital din capul
locului. Ele au nevoie să fie transformate în capital. Ori, această
transformare nu poate avea loc decât în anumite condiţii, care se reduc
la următoarele: două categorii foarte diferite de posesori de mărfuri
trebuie să se întâlnească şi să intre în contact; pe de o parte, proprietari
de bani, de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă, care
urmăresc să valorifice suma de valoare ce le aparţine, prin cumpărare de
forţă de muncă străină; pe de altă parte, muncitori liberi, vânzători ai
propriei lor forţe de muncă şi deci vânzători de muncă. Muncitori liberi
în dublul sens, că nici ei nu aparţin în mod direct mijloacelor de pro-
ducţie, cum e cazul cu sclavii, şerbii etc., şi nici mijloacele de producţie
nu le aparţin lor, cum e cazul cu ţăranul independent etc., şi că sunt,
dimpotrivă, liberi şi slobozi de asemenea mijloace de producţie. Cu
această polarizare a pieţei mărfurilor sunt date condiţiile fundamentale
ale producţiei capitaliste. Raportul de capital presupune separarea între
muncitori şi proprietatea asupra condiţiilor de realizare a muncii. Din
momentul în care producţia capitalistă stă pe picioarele ei proprii, ea nu
conservă numai această separare, dar o şi reproduce pe o scară mereu
lărgită. Procesul care creează raportul de capital nu poate deci să fie
nimic altceva decât procesul de separare a muncitorului de proprietatea
asupra condiţiilor muncii sale, un proces care transformă, pe de o parte,
mijloacele sociale de subzistenţă şi de producţie în capital şi, pe de altă
parte, pe producătorii nemijlociţi în muncitori salariaţi. Aşa-numita
acumulare primitivă nu este deci nimic altceva decât procesul istoric de

771
separare între producători şi mijloacele de producţie. Procesul acesta
apare ca «primitiv», pentru că el formează preistoria capitalului şi a
modului de producţie care îi corespunde.
Structura economică a societăţii capitaliste a rezultat din
structura economică a societăţii feudale. Desfiinţarea acesteia din urmă
a eliberat elementele celelalte.
Producătorul nemijlocit, muncitorul, putea să dispună de propria
sa persoană abia după ce încetase de a fi legat de glie şi de a fi şerbul
sau iobagul altei persoane. Pentru a deveni vânzător liber de forţă de
muncă, vânzător care îşi duce marfa oriunde găseşte o piaţă pe care ea
să fie cerută, el mai trebuia să fi scăpat de stăpânirea corporaţiilor, de
regulamentele lor pentru ucenici şi pentru calfe şi de prescripţiile lor
îngrăditoare cu privire la muncă. Astfel evoluţia istorică prin efectul
căreia producătorii sunt transformaţi în muncitori salariaţi apare, pe de o
parte, ca o eliberare a lor de servitudini şi de coerciţia corporaţiilor; şi
aceasta este singura latură care există pentru istoricii noştri burghezi. Pe
de altă parte, persoanele acestea recent eliberate devin propriii lor
vânzători abia după ce le-au fost luate toate mijloacele lor de producţie
şi toate garanţiile de existenţă care le erau oferite de vechile instituţii
feudale. Iar istoria acestei exproprieri a lor este înscrisă în analele
omenirii cu litere de sânge şi de foc.
Capitaliştii industriali, aceşti potentaţi noi, trebuiau, la rândul
lor, să înlăture nu numai pe meşterii breslaşi, ci şi pe stăpânii feudali
care se aflau în posesiunea izvoarelor bogăţiei. În această privinţă,
succesul lor se prezintă ca rezultat al unei lupte victorioase împotriva
forţelor feudale şi a privilegiilor lor revoltătoare, ca şi împotriva
corporaţiilor şi a cătuşelor pe care acestea le puseseră liberei dezvoltări a
producţiei şi liberei exploatări a omului de către om. Dar cavalerii
industriei nu au reuşit să-i înlăture pe cavalerii spadei decât profitând de
evenimente de care ei nu aveau nicio vină. Ei s-au ridicat prin mijloace
tot atât de josnice ca acelea prin care altădată libertinul roman se
transformase în stăpân al patronului său.
Punctul de plecare al evoluţiei care dă naştere atât muncitorului
salariat cât şi capitalistului a fost servitudinea muncitorului. Continuarea
consta într-o schimbare a formei acestei servitudini, în transformarea
exploatării feudale în exploatare capitalistă. Pentru a înţelege mersul

772
acestei evoluţii, nu trebuie să ne întoarcem prea departe. Cu toate că
întâlnim primele începuturi ale producţiei capitaliste, în mod sporadic,
în unele oraşe mediteraneene încă în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, era
capitalistă datează abia din secolul al XVI-lea. Acolo unde ea apare,
desfiinţarea şerbiei este de mult un fapt împlinit, iar existenţa oraşelor
suverane, steaua strălucitoare a evului mediu, începuse de mult timp să
pălească.
Epocale în istoria acumulării primitive sunt toate transformările
care servesc drept resorturi clasei capitaliste în formare; înainte de toate
însă, momentele în care mari mase de oameni sunt rupţi în mod brusc şi
violent de mijloacele lor de subzistenţă şi aruncaţi pe piaţa muncii ca
proletari liberi. Exproprierea producătorului agricol, a ţăranului, de
pământul său formează baza întregului proces. Istoria acestei
exproprieri ia în diferite ţări nuanţe diferite şi trece prin diferitele faze
într-o ordine de succesiune diferită şi în epoci istorice diferite. Ea are
formă clasică numai în Anglia, pe care o şi luăm ca exemplu din această
cauză.189

2. Exproprierea populaţiei rurale de pământul său

În Anglia şerbia dispăruse de fapt în ultima parte a secolului al

XIV-lea. Majoritatea covârşitoare a populaţiei190 consta atunci, şi mai
mult încă în secolul al XV-lea, din ţărani liberi care-şi cultivau singuri
pământul, oricare ar fi fost emblema feudală care le disimula
proprietatea. Pe marile domenii senioriale baillif-ul (vătaful), care mai
înainte fusese el însuşi şerb, fusese înlocuit de arendaşul liber. Salariaţii
din agricultură erau formaţi în parte din ţărani care în timpul lor liber
munceau la marii proprietari de pământ, în parte dintr-o clasă
independentă, relativ şi absolut puţin numeroasă, de muncitori salariaţi
propriu-zişi. În fapt şi aceştia erau în acelaşi timp ţărani care lucrau
loturi proprii, întrucât afară de salariul pe care-l primeau li se mai punea
la dispoziţie pământ arabil în întindere de 4 acri şi mai mult, şi câte o
casă. Afară de aceasta, ei participau, împreună cu ţăranii propriu-zişi, la
uzufructul terenurilor comunale, pe care păşteau vitele lor şi care le
ofereau în acelaşi timp şi combustibilul: lemne, turbă etc.191 În toate
ţările Europei producţia feudală este caracterizată prin împărţirea

773
pământului între un număr cât mai mare de ţărani neliberi. Forţa
seniorului feudal, ca şi aceea a oricărui suveran, nu se întemeia pe
mărimea rentei, ci pe numărul supuşilor săi, iar acesta depindea de
numărul ţăranilor ce-şi lucrau singuri pământul.192 Cu toate că, din
această cauză, pământul englezesc a fost împărţit, după cucerirea
normandă, în baronii uriaşe, din care una singură cuprindea de multe ori
900 seniorii vechi anglo-saxone, el era presărat cu mici gospodării
ţărăneşti, care nu erau întrerupte decât ici colo de domenii senioriale mai
mari. Această situaţie împreună cu înflorirea simultană a oraşelor, cum e
caracteristică pentru secolul al XV-lea, a permis acea avuţie naţională
pe care cancelarul Fortescue o descrie într-un mod atât de elocvent în
«De Laudibus Legum Angliae», dar ele excludeau avuţia de capital.
Preludiul răsturnării care a dat naştere bazei modului de
producţie capitalist are loc în ultima treime a secolului al XV-lea şi în
primele decenii ale secolului al XVI-lea. O masă de proletari liberi a
fost aruncată pe piaţa de muncă prin desfiinţarea suitelor senioriale,
care, cum observă foarte just James Steuart, «umpleau peste tot
gospodăriile, fără niciun folos». Cu toate că puterea regală, ea însăşi un
produs al dezvoltării burgheze, accelera cu forţa, în tendinţa ei spre
suveranitatea absolută, desfiinţarea acestor suite, ea nu a fost totuşi
singura cauză a acestei desfiinţări. Dimpotrivă, într-o opoziţie din cele
mai făţişe faţă de regalitate şi de parlament, marele senior feudal a creat
un proletariat infinit mai mare, prin alungarea cu forţa a ţărănimii de pe
pământul asupra căruia ea avea acelaşi titlu juridic feudal ca şi el însuşi,
şi prin uzurparea terenurilor ei comunale. Imboldul direct pentru această
acţiune 1-a constituit în Anglia în special înflorirea manufacturii de lână
din Flandra şi creşterea corespunzătoare a preţurilor lânii. Vechea
nobilime feudală fusese distrusă de marile războaie feudale; cea nouă
era un copil al timpului său, pentru care banii sunt puterea supremă.
Transformarea pământului arabil în păşune de oi devine deci lozinca
acestei nobilimi noi. Harrison descrie, în cartea sa «Description of
England. Prefixed to Holinshed's Chronicles», cum exproprierea
ţăranilor mici a dus ţara la ruină. «What care our great incroachers!» (Ce
le pasă de acest lucru marilor noştri uzurpatori!) Locuinţele ţăranilor şi
casele muncitorilor au fost distruse cu forţa sau lăsate pradă dărâmării
lente. «Dacă am vrea să comparăm», spune Harrison, «inventariile mai

774
vechi ale fiecărui domeniu seniorial în parte, am constata că nenumărate
case şi gospodării ţărăneşti mici au dispărut, că pământul hrăneşte acum
cu mult mai puţini oameni şi că multe oraşe au decăzut, deşi câteva
oraşe noi înfloresc în prezent... Aş avea multe de povestit despre oraşe şi
sate care au fost distruse de dragul păşunilor de oi şi în care nu se mai
află decât casele boiereşti.» Plângerile acestor cronici vechi sunt
întotdeauna exagerate, dar ele descriu în mod exact impresia pe care
revoluţia în raporturile de producţie a făcut-o asupra contemporanilor. O
comparaţie între scrierile cancelarilor Fortescue şi Thomas Morus
ilustrează prăpastia dintre secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Din epoca sa
de aur, cum foarte just spune Thornton, clasa muncitoare engleză a
căzut, fără niciun fel de faze tranzitorii, în epoca de fier.
Legislaţia se sperie de această răsturnare. Ea nu ajunsese încă la
acel grad de civilizaţie în care «wealth of the nation» [avuţia naţiunii],
adică formarea de capital, precum şi exploatarea şi sărăcirea fără
scrupule a maselor populare sunt considerate ca ultima Thule a oricărei
înţelepciuni politice. În a sa istorie a lui Henric al VII-lea, Baco spune:
«În această epocă (1489) se înmulţiră plângerile cu privire la
transformarea pământului arabil în păşuni (pentru oi etc.), care pot fi
uşor supravegheate de câţiva ciobani; pe de altă parte, ferme arendate pe
timp îndelungat, pe viaţă sau cu denunţare anuală (din care trăia o mare
parte a yeomen*-ilor), au fost transformate în moşii domeniale. Faptul
acesta a adus cu sine o decădere a populaţiei şi, în consecinţă, o
decădere a oraşelor, a bisericilor, a dijmelor.... În combaterea acestei
situaţii funeste înţelepciunea regelui şi a parlamentului a fost demnă de
admirat în acest timp... Ei luară măsuri împotriva acestor uzurpări ale
terenurilor comunale, cu efecte de depopulare (depopulating inclosures),
şi împotriva extinderii — cu aceleaşi efecte de depopulare —a păşunilor
(depopulating pasture), care le urma.» O lege a lui Henric al VII-lea, din
1489, c. 19, interzicea distrugerea caselor ţărăneşti de care ţineau cel
puţin 20 de acri de pământ. Prin legea 25, Henric al VIII-lea, aceeaşi
lege este reînnoită. Se spune, între altele, în această lege că «multe
ferme şi mari cirezi de vite, în special de oi, se îngrămădesc în mâini
puţine, fapt în urma căruia rentele funciare au crescut foarte mult, iar
agricultura (tillage) a decăzut foarte mult, biserici şi case au fost
dărâmate şi mase enorme de oameni au fost puse în imposibilitate de a

775
se întreţine şi de a-şi întreţine familiile». Legea ordonă deci reclădirea
gospodăriilor distruse, determină raportul dintre pământul arabil şi
păşuni etc. O lege din 1533 constată că unii proprietari posedă câte
24.000 de oi şi limitează numărul acestora la 2.000.193 Plângerile
maselor populare şi legislaţia împotriva exproprierii micilor arendaşi şi
ţărani, legislaţie care, începând de la Henric al VII-lea, a durat 150 de
ani, au fost la fel de infructuoase. Misterul acestui insucces ni-l
dezvăluie, fără s-o ştie, Baco. «Legea lui Henric al VII-lea», spune el în
«Essays, civil and moral», secţiunea a 20-a, «era profundă şi demnă de
admirat, întrucât ea crea gospodării agricole şi case agricole având o
anumită mărime normală şi asigura deci cultivatorilor o cantitate de
pământ care le dădea posibilitatea de a procrea supuşi cu avere
îndestulătoare şi fără poziţie servilă, făcând ca plugul să fie ţinut de
mâinile unor proprietari şi nu de ale unor servili» («to keep the plough
in the hand of the owners and not hirelings»).193a Ceea ce cerea sistemul
capitalist, era, dimpotrivă, o poziţie servilă a maselor populare,
transformarea lor în năimiţi şi transformarea mijloacelor lor de muncă în
capital. În cursul acestei perioade de trecere legislaţia căuta să păstreze
şi cei 4 acri de pământ pe lângă casa muncitorului salariat agricol şi-i
interzise primirea de chiriaşi în casa sa. În 1627, sub Iacob I, un
oarecare Roger Crocker din Fontmill a mai fost încă pedepsit pentru
faptul de a fi construit o casă în manor-ul [domeniu] din Fontmill fără a
avea 4 acri de pământ ca anexă permanentă pe lângă ea; în 1638, sub
Carol I, a mai fost încă numită o comisie regală pentru a impune
aplicarea vechilor legi, în special a aceleia privitoare la cei 4 acri de
pământ; în timpul lui Cromwell se mai interzice încă ridicarea unei case
la depărtare de 4 mile de Londra dacă această casă nu primeşte 4 acri de
pământ. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se mai aud încă
plângeri atunci când casa muncitorului agricol nu are o anexă de 1 până
la 2 acri de pământ. Astăzi e fericit dacă această casă are o grădiniţă, sau
dacă poate să arendeze, la depărtări apreciabile de ea, un petec cât de
mic de pământ.” Proprietarii de pământuri şi arendaşii”, spune doctorul
Hunter, “acţionează aici mână în mână. Câţiva acri pe lângă casă l-ar
face prea independent pe muncitor.” 194
Procesul violent de expropriere a maselor populare primeşte un
nou impuls foarte puternic în secolul al XVI-lea prin Reformă şi prin

776
jaful extraordinar de bunuri bisericeşti care îi urmează. În timpul
Reformei biserica catolică era proprietară feudală a unei mari părţi a
solului englez. Suprimarea mănăstirilor etc. aruncă pe locatarii lor în
rândurile proletariatului. Bunurile bisericeşti înseşi au fost în mare parte
date în dar unor favoriţi hapsâni ai regelui sau vândute la preţuri
derizorii unor arendaşi şi târgoveţi speculanţi, care alungau pe vechii
ţărani neliberi cu drepturi ereditare şi comasau gospodăriile lor.
Proprietatea ţăranilor sărăciţi asupra unei părţi din zeciuiala biseri-
cească, proprietate garantată prin lege, a fost confiscată în mod tacit,195
“Pauper ubique jacet” [peste tot există săraci], a exclamat regina
Elisabeta după turneul ei prin Anglia. În anul al 43-lea al domniei sale,
pauperismul a trebuit să fie recunoscut, în fine, în mod oficial prin
introducerea impozitului pentru săraci. «Autorilor acestei legi le-a fost
ruşine să-i explice motivele şi o publicară deci, împotriva oricărei
tradiţii, fără vreun preambul.»196 Prin 16 Car. I, 4* legea a fost declarată
permanentă şi de fapt ea căpătă abia în 1834 o formă nouă, mai
strictă.197 Efectele acestea imediate ale Reformei nu au fost cele mai
importante. Proprietatea bisericească forma meterezul religios al
raporturilor vechi de proprietate funciară. După căderea ei, nici aceste
raporturi nu mai puteau fi menţinute.198
Încă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, yeomanry-a, o
ţărănime independentă, era mai numeroasă decât clasa arendaşilor. Ea
formase tăria principală a lui Cromwell şi, chiar după mărturisirea lui
Macaulay, contrasta în mod favorabil cu iunkerii beţivi şi cu slugile lor,
popii săteşti, cărora le revenea sarcina de a se îngriji de măritişul
«servitoarei favorite» a stăpânului. Chiar şi salariaţii agricoli mai erau
încă coposesori ai proprietăţii comunale. În jurul anului 1750 yeomanry-
a dispăruse,199 iar în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea dispăru
şi ultimul vestigiu al proprietăţii comunale a ţăranilor. Facem abstracţie
aici de resorturile pur economice ale revoluţiei agricole. Ne interesează
factorii săi cu caracter de violenţă.
După restaurarea Stuarţilor, proprietarii funciari reuşiră pe
cale de lege o uzurpare, care pe continent s-a efectuat peste tot fără a se
recurge la ocolişuri legale. Ei desfiinţară modul feudal de organizare
agricolă, adică trecură asupra statului obligaţiile de prestaţii care
grevau asupra pământului, “despăgubiră” statul prin biruri impuse

777
ţărănimii şi celorlalte mase populare, revendicară un drept de proprietate
modern asupra unor bunuri asupra cărora nu aveau decât titluri feudale
şi, în sfârşit, impuseră acele legi privitoare la domiciliu (laws of
settlement), care, mutatis mutandis, avură asupra ţăranilor englezi
efectul pe care îl avusese edictul tătarului Boris Gudunov asupra
ţărănimii ruse.
Aşa numita «glorious revolution» (glorioasa revoluţie) aduse la
putere, odată cu Wilhelm al III-lea de Orania,200 pe meşterii plusvalorii,
funciari şi capitalişti. Ei inaugurară era nouă prin aceea că practicară pe
o scară uriaşă furtul în domeniile statului, furt care până atunci nu
cunoscuse decât proporţii modeste. Aceste pământuri erau date în dar,
erau vândute la preţuri derizorii, sau erau alipite unor domenii
particulare prin simplă uzurpare.201 Toate acestea se făcură fără a se
observa în niciun fel eticheta legală. Bunurile publice însuşite în acest
mod fraudulos, împreună cu bunurile jefuite de la biserică, în măsura în
care acestea nu s-au prăpădit în cursul revoluţiei republicane, formează
temelia actualelor domenii princiare ale oligarhiei engleze.202 Capitaliştii
burghezi favorizează operaţiunea, între altele pentru a transforma
pământul într-un simplu obiect de comerţ, pentru a extinde sfera marii
întreprinderi agricole, pentru a spori afluxul de la ţară al proletarilor
liberi de care au nevoie etc. Spre deosebire de aceasta, noua aristocraţie
funciară era aliata naturală a noii bancocraţii, a marii finanţe, care
tocmai ieşise din ou, şi a marilor manufacturişti, care atunci se
sprijineau pe taxele de import protecţioniste. Pentru interesul ei
burghezia engleză a acţionat tot atât de just ca şi târgoveţii suedezi care,
mână în mână cu meterezul lor economic, ţărănimea, susţineau
dimpotrivă pe regii lor să redobândească cu forţa, din mâinile oligarhiei,
pământurile coroanei (începând din 1604, iar mai târziu sub Carol al X-
lea şi Carol al XI-lea).
Proprietatea comunală — care e cu totul diferită de proprietatea
statului, de care ne-am ocupat până acum — era o instituţie germanică
veche, care continua să trăiască sub învelişul feudalităţii. Am văzut cum
uzurparea cu forţa a acestei proprietăţi comunale, însoţită de obicei de
transformarea terenurilor arabile în păşuni pentru vite, începe la sfârşitul
secolului al XV-lea şi continuă în secolul al XVI-lea. Dar atunci
procesul s-a desfăşurat ca un act de violenţă individual, împotriva căruia

778
legislaţia luptă în zadar timp de 150 de ani. Progresul realizat de secolul
al XVIII-lea se manifestă în faptul că legea însăşi devine acum
instrumentul jafului în pământul poporului, cu toate că marii arendaşi
mai întrebuinţează pe cont propriu şi micile lor metode particulare.203
Forma parlamentară a jafului este aceea a aşa-ziselor «Bills for
Inclosures of Commons» (legi pentru împrejmuirea pământurilor
comunale), cu alte cuvinte, decrete prin care proprietarii funciari îşi
donează ei înşişi, ca proprietate privată, pământuri ale poporului, decrete
pentru exproprierea poporului. Sir F. M. Eden combate propria sa
pledoarie meşteşugită, în care caută să prezinte proprietatea comunală ca
proprietate privată a marilor proprietari funciari care luaseră locul
feudalilor, prin aceea că el însuşi cere o «lege parlamentară generală
pentru împrejmuirea pământurilor comunale», admiţând deci că este
nevoie de o lovitură de stat parlamentară pentru transformarea lor în
proprietate privată, şi prin aceea că cere, pe de altă parte, să se
legifereze «despăgubirea» săracilor expropriaţi.204
În timp ce locul yeoman-ilor independenţi îl luară aşa-numiţii
tenants-at-will, arendaşi mai mici cu denunţare anuală a contractului, o
ceată servilă şi dependentă de samavolnicia landlordului, furtul
sistematic al proprietăţilor comunale a ajutat în special, pe lângă jaful
domeniilor statului, la mărirea acelor ferme uriaşe care în secolul al
XVIII-lea poartă numele de ferme cu capital205 sau ferme comerciale206
şi care «eliberau» populaţia sătească sub formă de proletariat pentru
industrie.
Dar secolul al XVIII-lea nu ajunsese încă să-şi dea seama în
aceeaşi măsură ca secolul al XIX-lea de identitatea dintre avuţia
naţională şi sărăcia poporului. De aici o polemică din cele mai aprige
în literatura economică din acel timp asupra aşa-zisei “inclosure of
commons” [împrejmuirea pământurilor comunale]. Din materialul
imens pe care îl am la dispoziţie, redau aici câteva pasaje, care ilustrează
stările într-un mod deosebit de viu.
«În multe parohii din Herfordshire», scrie o pană indignată, «24
de ferme, măsurând în medie între 50 şi 150 acri, au fost contopite în 3
ferme.»207 «În Northamptonshire şi în Lincolnshire împrejmuirea
pământurilor comunale s-a făcut în proporţii foarte mari şi cele mai
multe din domeniile noi rezultate din aceste împrejmuiri au fost

779
transformate în păşuni; în urma acestui fapt multe domenii nu au acum
nici 50 acri pământ arabil, de unde mai înainte aveau câte 1.500... Ruine
de case de locuit, de hambare, de grajduri etc.» sunt singurele urme ale
locuitorilor de mai înainte. “O sută de case şi de familii au fost reduse în
unele locuri... la 8 sau la 10... În cele mai multe din parohiile în care
împrejmuirea s-a făcut abia cu 15 sau 20 de ani în urmă, proprietarii de
pământuri sunt puţini în comparaţie cu numărul de proprietari care
lucrau pământul atunci când ogoarele erau neîmprejmuite. Nu e un lucru
neobişnuit să vezi 4 sau 5 crescători de vite bogaţi uzurpând domenii
mari, recent împrejmuite, care mai înainte se găseau în mâna a 20—30
de arendaşi şi a unui număr egal de proprietari şi deţinători mai mici.
Toţi aceştia au fost daţi afară cu familiile din posesiunile lor, împreună
cu multe alte familii care munceau şi îşi câştigau existenţa la ei.” 208 Nu
numai pământuri necultivate, dar de multe ori şi pământuri cultivate în
schimbul unor anumite plăţi către comună, sau cultivate în comun, au
fost anexate de către landlordul învecinat, sub pretextul împrejmuirii.
«Vorbesc aici de împrejmuirea unor ogoare şi terenuri deschise care
sunt cultivate. Chiar şi autorii care apără împrejmuirile admit că acestea
sporesc monopolul fermelor mari, ridică preţurile mijloacelor de
subzistenţă şi provoacă depopularea... şi chiar împrejmuirea unor
terenuri pustii, cum se practică în prezent, îi ia săracului o parte din
mijloacele sale de subzistenţă şi măreşte ferme care şi aşa sunt prea
mari.»209 «Dacă pământul încape pe mâna câtorva arendaşi mari», spune
doctorul Price, «micii fermieri (pe care mai înainte el îi caracterizase
drept „o mulţime de proprietari şi arendaşi mici care se întreţin, ei şi
familiile lor, din produsul pământului pe care îl lucrează, din creşterea
oilor, a păsărilor, a porcilor etc., pe care îi trimit la păscut pe pământul
comunal, astfel că au prea puţine motive ca să cumpere mijloace de
subzistenţă” ) se transformă în oameni care trebuie să-şi câştige
existenţa prin muncă făcută pentru alţii şi care sunt siliţi să meargă la
piaţă pentru orice lucru le-ar trebui... Poate că se munceşte mai mult,
pentru că domneşte mai multă constrângere la muncă... Oraşele şi
manufacturile vor creşte, pentru că spre ele sunt alungaţi mai mulţi
oameni, care caută de lucru. Iată efectele pe care concentrarea fermelor
trebuie să le producă în mod necesar şi pe care, de ani de zile, le-a
produs în mod efectiv în Regatul acesta.»210 El rezumă în felul următor

780
efectul general al inclosure-lor [împrejmuirilor]: «În general, situaţia
păturilor inferioare ale populaţiei s-a înrăutăţit aproape în toate
privinţele; proprietarii şi arendaşii mai mici sunt reduşi la starea de
muncitori cu ziua, care lucrează pentru alţii; şi în acelaşi timp
agonisirea traiului în această situaţie a devenit mai grea.»211
Într-adevăr, uzurparea pământurilor comunale şi revoluţia agricolă care
o însoţea au avut un efect atât de acut asupra muncitorilor agricoli,
încât, după cum spune însuşi Eden, între 1765 şi 1780 salariul lor începu
să scadă sub minim şi să fie completat cu o asistenţă oficială pentru
săraci. Salariul lor, spune el, «nu mai ajungea decât doar pentru
necesităţile absolute ale vieţii».
Să mai ascultăm o clipă pe un apărător al inclosure-lor şi
adversar al doctorului Price. «Nu este justă concluzia că dacă nu mai
vedem oamenii risipindu-şi munca în câmp deschis, există depopulare...
Dacă în urma transformării micilor ţărani în oameni care trebuie să
muncească pentru alţii se pune în funcţiune mai multă muncă, acesta
este doar un avantaj pe care naţiunea (din care cei transformaţi nu fac,
bineînţeles, parte) trebuie să-l dorească... Produsul va fi mai mare dacă
munca lor combinată este întrebuinţată pe o singură fermă; în modul
acesta se creează un produs suplimentar pentru manufacturi şi astfel
manufacturile, una din minele de aur ale naţiunii, se înmulţesc în raport
cu cantitatea de cereale produse.» 212
Calmul stoic cu care economistul consideră violarea cea mai
sfruntată a” dreptului sfânt de proprietate” şi violenţa cea mai brutală
împotriva persoanelor, atunci când ele sunt necesare pentru crearea
bazei modului de producţie capitalist, îl vedem, între alţii, la Sir F. M.
Eden, care pe deasupra are vederi de tory şi mai e şi” filantrop”. Şirul
întreg de jafuri, orori şi nenorociri populare care însoţesc exproprierea
violentă a poporului începând din ultima treime a secolului al XV-lea
până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îl duce doar la reflexia finală
«tihnită»: “Proporţia justă (due) între terenurile arabile şi păşuni
trebuia stabilită. Încă în tot cursul secolului al XIV-lea şi în cea mai
mare parte a secolului al XV-lea un acru de păşune revenea la 2, 3 şi
chiar 4 acri de pământ arabil. La mijlocul secolului al XVI-lea proporţia
se transformă în 2 acri de păşune la 2 acri de pământ arabil, mai târziu în
2 acri de păşune la 1 acru, până ce, în cele din urmă, s-a ajuns la

781
proporţia justă de 3 acri de păşune la 1 acru de pământ arabil.”
Bineînţeles că în secolul al XIX-lea s-a pierdut chiar şi
amintirea legăturii dintre agricultor şi proprietatea comunală. Nu mai
vorbim de timpurile de mai târziu. Oare populaţia ţărănească a primit un
ban despăgubire pentru cei 3.511.770 acri de pământuri comunale care
i-au fost furaţi între anii 1801 şi 1831 şi care au fost dăruiţi landlorzilor
de către landlorzi pe cale parlamentară ?
În fine, ultimul mare proces de expropriere a ţăranilor este aşa
zisul clearing of estates (limpezirea moşiilor, de fapt măturarea
oamenilor de pe moşii). Toate metodele engleze cercetate până acum
culminau în «limpezire». Cum s-a văzut în secţiunea anterioară la
descrierea stărilor moderne, lucrurile merg acum, când nu mai există
ţărani independenţi care ar putea fi măturaţi, până la «limpezirea»
caselor ţărăneşti, astfel că muncitorii agricoli nu mai găsesc spaţiul
necesar pentru locuinţă nici chiar pe pământul pe care îl lucrează. Ceea
ce înseamnă însă «clearing of estate» în sensul propriu al cuvântului, nu
putem cunoaşte decât în ţara slăvită a romanelor moderne, în Scoţia de
Sus. Acolo procesul excelează prin caracterul său sistematic, prin scara
întinsă pe care el se efectuează dintr-o singură lovitură (în Irlanda
proprietarii au reuşit să măture dintr-odată mai multe sate; în Scoţia de
Sus este vorba de întinderi de mărimea unor ducate germane) — şi, în
fine, prin forma specială a proprietăţii sustrase.
Celţii din Scoţia de Sus erau grupaţi în clanuri, din care fiecare
era proprietarul pământului pe care locuia. Reprezentantul clanului,
şeful sau “omul mare” al său, nu era decât proprietarul titular al acestui
pământ, aşa cum regina Angliei este proprietara titulară a întregului
teritoriu naţional. După ce guvernul englez reuşise să pună capăt
războaielor interne ale acestor” oameni mari” şi incursiunilor lor
continue în câmpiile Scoţiei de jos, şefii clanurilor nu renunţară
nicidecum la vechea lor îndeletnicire, jaful; ei îi schimbară doar forma.
Din propria lor autoritate ei transformară dreptul lor titular de pro-
prietate în drept de proprietate privată, şi, întrucât întâmpinară rezistenţă
la membrii clanurilor, ei hotărâră să-i alunge pe aceştia cu forţa. «Un
rege al Angliei ar putea să-şi aroge în acelaşi mod dreptul de a-şi arunca
supuşii în mare», spune profesorul Newman.213 Această revoluţie, care
începu în Scoţia după ultima răzvrătire a pretendentului, poate fi

782
urmărită în primele sale faze la Sir James Steuart214 şi la James
Anderson.215 În secolul al XVIII-lea li s-a interzis în acelaşi timp
Gaelilor* alungaţi emigrarea, pentru ca astfel să fie împinşi cu forţa spre
Glasgow şi alte oraşe industriale.216 Ca exemplu al metodei întrebuinţate
în secolul al XIX-lea217 ajunge să indicăm aici «limpezirile» ducesei de
Sutherland. Această persoană, cu pregătire economică, hotărî imediat
după venirea ei la putere să aplice o cură economică radicală şi să
transforme în păşuni întreg teritoriul ducatului, a cărui populaţie scăzuse
în urma unor procese anterioare asemănătoare la 15.000 de oameni.
Între 1814 şi 1820 aceşti 15.000 de locuitori, formând aproximativ
3.000 de familii, au fost alungaţi şi exterminaţi în mod sistematic. Toate
satele lor au fost distruse şi arse, toate ogoarele lor au fost transformate
în păşune. Soldaţi britanici au fost însărcinaţi cu executarea şi ajunseră
la ciocniri cu băştinaşii. O femeie bătrână a fost arsă în coliba pe care
refuza să o părăsească. În modul acesta această cucoană şi-a însuşit
794.000 acri de pământ, care din timpuri imemoriale aparţineau
clanului. Băştinaşilor alungaţi ea le puse la dispoziţie aproximativ 6.000
acri lângă malul mării, câte 2 acri de familie. Cei 6.000 acri nu fuseseră
lucraţi până atunci şi nu aduseseră proprietarei niciun venit. În
mărinimia ei, ducesa a mers atât de departe, încât a arendat oamenilor
clanului, care timp de secole îşi vărsaseră sângele pentru această familie,
acrul de pământ cu o rentă medie de 2 şilingi şi 6 pence. Ea împărţi
întreg pământul furat clanului în 29 mari ferme de oi, locuite fiecare de
către o singură familie, de cele mai multe ori argaţi englezi. În anul
1825 cei 15.000 de Gaeli fuseseră înlocuiţi cu 131.000 de oi. Acea parte
a băştinaşilor care fusese aruncată pe malul mării încerca să trăiască din
pescuit; oamenii trăiau ca amfibiile, sau, cum spune un autor englez,
jumătate pe pământ şi jumătate pe apă şi nu trăiau totuşi decât pe
jumătate din amândouă.218
Dar sărmanii Gaeli aveau să ispăşească şi mai greu idolatria lor
romantică pentru “oamenii mari” ai clanului. Mirosul de peşte ajunse
până la nasurile oamenilor mari. Ei simţiră că e rost de câştig şi arendară
malul mării marilor negustori de peşte de la Londra. Gaelii fură alungaţi
pentru a doua oară.219
În cele din urmă însă o parte a păşunilor de oi este
retransformată în terenuri de vânătoare. Se ştie că în Anglia nu există

783
păduri propriu-zise. Vânatul din parcurile celor mari sunt un fel de
animale domestice constituţionale, grase cât consilierii municipali ai
Londrei. Scoţia este deci ultimul refugiu al «pasiunii nobile». «În
Highlands», spune Somers în 1848, «pădurile s-au extins foarte mult.
Aici, într-o parte a Gaick-ului aveţi pădurea nouă din Glenfeshie şi
dincolo, în cealaltă parte, pădurea nouă din Ardverikie. În aceeaşi linie e
Black Mount, un pustiu uriaş, recent constituit. De la est spre vest, din
apropierea Aberdeen-ului până la stâncile din Oban, aveţi acum o linie
de pădure continuă, în timp ce în alte părţi din Highlands se află
pădurile noi de la Loch Archaig, Glengarry, Glenmoriston etc....
Transformarea pământului lor în păşuni… i-a alungat pe Gaeli pe
pământuri neroditoare. Acum oile încep să fie înlocuite cu vânat mare,
care îi împinge într-o mizerie şi mai distrugătoare... Pădurile rezervate
vânatului219a şi poporul nu pot exista împreună. Unul din ele trebuie în
orice caz să părăsească terenul. Lăsaţi terenurile de vânătoare să crească,
în număr şi în întindere, în sfertul de veac care vine, ca şi în cel trecut, şi
nu veţi mai găsi picior de Gael pe pământul său de baştină. Tendinţa
aceasta care se manifestă printre proprietarii din Highlands se datorează
în parte modei, snobismului aristocratic, pasiunii vânatului etc., în parte
însă nobilii aceştia se ocupă cu vânatul pur şi simplu în vederea
profitului. Căci e fapt că o bucată de regiune muntoasă, transformată în
teren de vânătoare, este în multe cazuri mult mai profitabilă decât ca
regiune de păşuni pentru oi... Amatorul care caută un teren de vânătoare
nu-şi vede oferta limitată decât de mărimea pungii sale... Peste
Highlands s-au abătut suferinţe tot atât de crâncene ca şi acelea pe care
politica regilor normanzi le-a adus asupra Angliei. Vânatul mare a
obţinut un spaţiu mai mare, în timp ce oamenii au fost strânşi într-un
cerc din ce în ce mai îngust... Poporului i-au fost răpite, una după alta,
toate libertăţile... Şi opresiunea creşte pe zi ce trece. Rărirea şi alungarea
populaţiei sunt urmărite de proprietari ca un principiu imuabil, ca o
necesitate a agriculturii, aşa cum în sălbăticiile Americii şi ale Australiei
se distrug copacii şi tufişurile. Operaţia îşi urmează cursul, încet şi
organizat.»220
Jaful bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor
statului, furtul pământurilor comunale, transformarea uzurpatoare şi
teroristă a proprietăţii feudale şi de clan în proprietate privată modernă,

784
toate acestea au fost tot atâtea metode idilice ale acumulării primitive.
Ele cuceriră terenul pentru agricultura capitalistă, înglobară pământul în
capital şi creară disponibilul de proletariat liber, necesar industriei de la
oraşe.

3. Legislaţie sângeroasă împotriva expropriaţilor, începând cu

secolul al XV-lea.
Legi pentru scăderea salariilor

Era imposibil ca cei alungaţi în urma dizolvării suitelor feudale

şi în urma exproprierii pământului, făcută în mod violent şi cu
intermitenţe bruşte, ca proletariatul acesta liber să fie absorbit de
manufactura în dezvoltare în acelaşi ritm în care era creat. Pe de altă
parte, cei azvârliţi brusc din făgaşul vieţii lor obişnuite nu se puteau
acomoda tot atât de brusc cu disciplina noii situaţii. Ei se transformară
în masă în cerşetori, hoţi, vagabonzi, în parte din înclinare, în cele mai
multe cazuri siliţi de împrejurări. Acest fapt provoacă la sfârşitul
secolului al XV-lea şi în cursul întregului secol al XVI-lea în toată
Europa occidentală o legislaţie sângeroasă împotriva vagabondajului.
Părinţii actualei clase muncitoare au fost pedepsiţi înainte de toate
pentru faptul de a fi fost transformaţi în vagabonzi şi în pauperi.
Legislaţia îi considera ca infractori” voluntari” şi pornea de la premisa
că depindea de voinţa lor de a continua sau nu să muncească în vechile
condiţii, care nu mai existau.
Această legislaţie fu inaugurată în Anglia sub Henric al
VIII-lea.
Henric al VIII-lea, 1530: Cerşetorii bătrâni şi incapabili să
muncească primesc o autorizaţie de cerşit. Pentru cerşetorii în putere se
prevedea însă biciuirea şi închisoarea. Ei vor fi legaţi de o căruţă şi
biciuiţi până la sânge, apoi vor presta un jurământ că se vor întoarce la
locul lor de naştere sau acolo unde locuiseră în ultimii trei ani şi că “se
vor apuca de lucru” (to put himself to labour). Ce ironie crudă! În 27
Henric VIII* se confirmă statutul existent, care este însă înăsprit prin
completări noi. În caz de recidivă şi în caz de vagabondaj, pedeapsa va
fi o nouă biciuire şi tăierea unei jumătăţi de ureche, iar la a treia
infracţiune vinovatul va fi executat ca fiind un criminal periculos şi un

785
duşman al obştii.
Eduard al VI-lea: Un statut din primul an al domniei sale, 1547,
prevede că oricine refuză să muncească va fi atribuit ca sclav persoanei
care l-a denunţat ca trântor. Stăpânul îşi va hrăni pe acest sclav al său cu
pâine şi cu apă, cu băutură slabă şi cu resturile de carne cu care va crede
de cuviinţă. El îl va putea sili, cu biciul şi prin punere în lanţuri, să facă
orice muncă, oricât de respingătoare. Dacă sclavul lipseşte timp de 14
zile, el va fi condamnat la sclavie pe viaţă şi va fi înfierat pe frunte sau
pe obraz cu litera S, iar dacă fuge de trei ori, el va fi executat ca trădător.
Stăpânul îl poate vinde, îl poate da în gaj, îl poate arenda ca sclav, ca pe
orice alt bun mobil sau ca pe o vită. Dacă sclavii se ridică împotriva
stăpânilor, ei vor fi de asemeni executaţi. Judecătorii de pace au datoria
să-i urmărească pe vagabonzi, dacă primesc vreo informaţie în privinţa
lor. Dacă se constată că unul din ei a vagabondat timp de 3 zile, el va fi
adus la locul lui de naştere, înfierat cu fierul roşu pe piept cu semnul V
şi folosit la muncă pe stradă sau la alte munci, în lanţuri. Dacă
vagabondul indică un loc de naştere fals, el va deveni, drept pedeapsă,
sclav pe viaţă al acestei localităţi, al locuitorilor sau al corporaţiei, şi va
fi însemnat cu S. Orice persoană are dreptul să le ia vagabonzilor copiii
şi să-i ţină ca ucenici, pe băieţi până la 24 de ani, fetele până la 20 de
ani. Dacă fug, ei vor deveni până la această vârstă sclavii meşterilor,
care îi pot pune în lanţuri şi biciui după plac. Orice meşter poate pune
un inel de fier la gâtul, braţele sau picioarele sclavului său, pentru a-l
recunoaşte mai uşor şi a fi mai sigur de el.221 Ultima parte a acestui
statut prevede că anumiţi săraci vor fi utilizaţi la muncă de localitatea
sau de persoanele care le dau de mâncare şi care vor să le găsească de
lucru. Acest soi de sclavi parohiali s-a menţinut în Anglia până departe
în secolul al XIX-lea sub numele de roundsmen (umblători).
Elisabeta, 1572: Cerşetorii care nu au autorizaţie şi care au
trecut de vârsta de 14 ani vor fi biciuiţi puternic şi înfieraţi pe lobul
urechii stângi, dacă nu se găseşte cineva care să-i ia în serviciu pe timp
de 2 ani; în caz de recidivă, dacă au trecut de 18 ani, ei vor fi executaţi,
dacă nu-i ia nimeni în serviciu pe timp de 2 ani; la a treia infracţiune
însă ei vor fi executaţi fără cruţare, ca trădători. Statute asemănătoare:
18 Elisabeta c. 13 şi 1597.221a
Iacob I: Un individ care umblă din loc în loc şi cerşeşte este

786
declarat vagabond. Judecătorii de pace din aşa-zisele Petty Sessions
[curţi locale] sunt împuterniciţi să-l condamne la biciuire publică şi la
închisoare pe timp de 6 luni la prima infracţiune şi pe timp de 2 ani la a
doua infracţiune. În timpul detenţiunii el va fi biciuit cât vor crede de
cuviinţă judecătorii... Vagabonzii incorigibili şi periculoşi vor fi înfieraţi
pe umărul stâng cu litera R şi condamnaţi la muncă silnică, iar dacă vor
mai fi prinşi cerşind, ei vor fi executaţi fără cruţare. Dispoziţiunile
acestea, legale până la începutul secolului al XVIII-lea, fură abolite abia
prin 12 Ana c. 23.
Legi asemănătoare au fost elaborate în Franţa, unde se stabilise,
la Paris, la mijlocul secolului al XVII-lea, un regat al vagabonzilor
(royaume des truands). Încă în primii ani ai domniei lui Ludovic al XVI-
lea (ordonanţa din 13 Iulie 1777), orice om sănătos, între 16 şi 60 ani,
fără mijloace de existenţă şi fără profesiune, era trimis la galere. La fel
statutul din octombrie 1537 al lui Carol al V-lea pentru Ţările de Jos,
primul edict, din 19 martie 1614, al statelor şi oraşelor olandeze,
proclamaţia Provinciilor Unite din 25 iunie 1649 etc.
În felul acesta populaţia rurală, expropriată cu forţa, gonită de
pe pământul ei şi redusă la vagabondaj, fu silită prin legi grotesc-
teroriste, care prevedeau biciuirea, înfierarea şi tortura, să se încadreze
în disciplina necesară sistemului muncii salariate.
Nu este suficient ca la un pol să apară condiţiile muncii sub
formă de capital şi la celălalt pol oameni care nu au altceva de vânzare
decât forţa lor de muncă. Deasemeni, nu este suficient ca ei să fie siliţi
să se vândă de bunăvoie. În cursul producţiei capitaliste se dezvoltă o
clasă muncitoare care, prin educaţie, tradiţie, obicei, recunoaşte
exigenţele acestui mod de producţie ca legi naturale de la sine înţelese.
Organizarea procesului de producţie capitalist dezvoltat frânge orice
rezistenţă, producerea permanentă a unei suprapopulaţii relative menţine
legea cererii şi ofertei de muncă, şi ca urmare salariul, într-un cadru
corespunzător necesităţilor de valorificare ale capitalului, constrângerea
tacită a relaţiilor economice pecetluieşte dominaţia capitalistului asupra
muncitorului. E drept că se mai face uz de forţa nemijlocită, extra-
economică, dar numai în mod excepţional. Atunci când lucrurile îşi
urmează cursul lor normal, muncitorul poate fi lăsat în voia «legilor
naturale ale producţiei», adică a dependenţei sale faţă de capital,

787
izvorâtă chiar din condiţiile de producţie, garantată şi eternizată de ele.
Altfel se petrec lucrurile în timpul genezei istorice a producţiei
capitaliste. Burghezia în dezvoltare are nevoie şi face uz de puterea de
stat pentru «a reglementa» salariul, cu alte cuvinte pentru a-l fixa în
cadrul unor limite convenabile meşteşugului plusvalorii, pentru a
prelungi ziua de muncă şi pentru a menţine pe muncitorul însuşi într-un
grad de dependenţă normal. Acesta este un element esenţial al aşa
numitei acumulări primitive.
Clasa muncitorilor salariaţi, care s-a născut în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, alcătuia atunci şi în secolul următor doar o parte
foarte redusă a populaţiei, parte care era puternic ocrotită în poziţia ei de
gospodăria ţărănească independentă la ţară şi de organizarea corporatistă
la oraş. La ţară şi la oraş meşterul şi muncitorul se găseau din punct de
vedere social unul aproape de celălalt. Subordonarea muncii faţă de
capital era doar formală, cu alte cuvinte modul de producţie însuşi nu
poseda încă un caracter specific capitalist. Elementul variabil al
capitalului întrecea cu mult elementul său constant. Din această cauză,
cererea de muncă salariată crescu rapid cu fiecare acumulare a
capitalului, în timp ce oferta de muncă salariată n-o urma decât încet. O
mare parte a produsului naţional, transformată mai târziu în fond de
acumulare al capitalului, mai intra atunci în fondul de consumaţie al
muncitorului.
Legislaţia referitoare la munca salariată, dirijată din capul
locului în sensul exploatării muncitorului şi la fel de ostilă lui în tot
cursul evoluţiei ei,222 este inaugurată în Anglia cu aşa-zisul Statute of
Labourers [statutul muncitorilor] al lui Eduard al III-lea, în 1349. În
Franţa îi corespunde ordonanţa din 1350, emisă în numele regelui Jean.
Legislaţia engleză şi cea franceză merg paralel şi sunt identice în ceea ce
priveşte conţinutul. Nu mai revin asupra statutelor muncitoreşti în
măsura în care ele caută să impună prelungirea zilei de muncă, deoarece
acest punct a fost discutat mai înainte (capitolul 8, 5).
Statute of Labourers a fost emis în urma plângerilor insistente
ale Camerei Comunelor. «Înainte», declară cu naivitate un tory, “săracii
cereau salarii atât de ridicate, încât ameninţau industria şi avuţia. Acum
salariul lor este atât de scăzut, încât ameninţă din nou industria şi avuţia,
dar în alt mod şi poate mai primejdios ca atunci.” 223 Se stabili un tarif

788
legal de salarii, valabil pentru sat şi oraş, pentru lucrul cu bucata şi cu
ziua. Muncitorii agricoli urmau să se angajeze cu anul, cei de la oraş
«după învoiala liberă». Este interzis sub pedeapsa închisorii să se
plătească salarii mai mari ca cele prevăzute în statut, dar primirea unui
salariu mai mare se pedepseşte cu mai multă asprime decât plata lui.
Astfel, chiar în secţiunile 18 şi 19 din statutul ucenicilor, dat în timpul
Elisabetei, se mai prevede încă pedeapsa cu 10 zile închisoare pentru cel
ce plăteşte un salariu mai mare, dar de 21 zile pentru cel care îl
primeşte. Un statut din 1360 înăsprea pedepsele şi mergea până la a-l
împuternici pe patron să facă uz de constrângere fizică pentru a obţine
munca la tariful legal. Orice combinaţii, contracte, jurăminte etc., prin
care zidarii şi tâmplarii se legau între ei, se declară nule şi neavenite.
Coalizarea muncitorilor este considerată ca o crimă gravă, începând din
secolul al XIV-lea până în 1825, anul abrogării legilor împotriva
coaliţiilor. Spiritul statutului muncitoresc din 1349 şi al celor care l-au
urmat reiese limpede din faptul că statul impunea într-adevăr un maxim
de salariu, dar se ferea a impune un minim.
După cum se ştie, în secolul al XVI-lea starea muncitorilor se
înrăutăţise foarte mult. Salariul în bani crescu, dar nu proporţional cu
deprecierea banilor şi cu creşterea corespunzătoare a preţurilor
mărfurilor. În realitate salariul scăzu, aşadar. Totuşi legile care urmăreau
scăderea lui dăinuiră mai departe, ca şi tăiatul urechilor şi înfierarea
acelora «pe care nimeni nu voia să-i ia în serviciu». Prin statutul
ucenicilor 5 Elisabeta, c. 3, judecătorii de pace erau împuterniciţi să
stabilească anumite salarii, modificându-le după anotimp şi după preţul
mărfurilor. Iacob I extinse această reglementare a muncii şi asupra
ţesătorilor, a torcătorilor şi a tot felul de alţi muncitori,224 iar George al
II-lea extinse legile împotriva coaliţiilor de muncitori asupra tuturor
manufacturilor.
În perioada manufacturieră propriu-zisă, modul de producţie
capitalist era suficient de consolidat, pentru a face ca reglementarea
legală a salariului să fie şi imposibilă şi superfluă; totuşi cei în cauză nu
voiau ca în caz de nevoie să le lipsească armele din vechiul arsenal.
Legea 8 George II mai interzice încă, pentru calfele de croitori din
Londra şi împrejurimi, ca salariul zilnic să depăşească 2 şilingi şi 71/2
pence, cu excepţia cazurilor de doliu general; legea 13 George III c. 68

789
mai lăsa încă pe seama judecătorilor de pace reglementarea salariilor
muncitorilor din industria mătăsii; în 1796 mai erau încă necesare două
sentinţe ale curţilor superioare pentru a se hotărî dacă ordonanţele
judecătoreşti cu privire la salarii sunt valabile şi pentru muncitorii din
afara agriculturii; în 1799 o lege parlamentară mai confirmă încă faptul
că salariul minerilor din Scoţia este reglementat printr-un statut al
Elisabetei şi prin două legi scoţiene din 1661 şi 1671. Cât de mult se
schimbaseră însă lucrurile între timp, se vede dintr-o întâmplare
nemaipomenită din Camera Comunelor. În această Cameră a
Comunelor, în care timp de peste 400 de ani se fabricaseră legi care
fixau maximul de care salariul nu poate din principiu să treacă,
Whitbread propuse în 1796 un salariu legal minim pentru zilierii
agricoli. Pitt se opuse, dar recunoscu că «situaţia săracilor este cruntă
(cruel)». În sfârşit, în 1813 legile pentru reglementarea salariilor fură
abrogate. Ele erau o anomalie ridicolă de când capitalistul îşi conducea
fabrica după propria sa legislaţie particulară şi completa salariul
muncitorului agricol până la minimul indispensabil cu ajutorul
contribuţiei pentru săraci. Dispoziţiunile statutelor muncii în privinţa
contractelor dintre patron şi muncitorul salariat, a concedierilor cu
preaviz şi a altor chestiuni de acest fel, dispoziţiuni care nu prevăd decât
o acţiune civilă împotriva patronului care rupe contractul, dar prevăd
acţiune penală împotriva muncitorului care rupe contractul, sunt în
floare şi în zilele noastre.
Nemiloasele legi împotriva coaliţiilor căzură în 1825 în faţa
atitudinii ameninţătoare a proletariatului. Ele căzură totuşi numai în
parte. Câteva demne rămăşiţe ale vechilor statute dispărură abia în 1859.
În cele din urmă, legea parlamentară din 29 iunie 1871 pretinse să
înlăture ultimele rămăşiţe ale acestei legislaţii de clasă, prin
recunoaşterea legală a trade-union-urilor. Dar o lege parlamentară din
aceeaşi dată (An act to amend the criminal law relating to violence,
threats and molestation [lege pentru completarea legislaţiei penale
privitoare la violenţă, ameninţare şi molestare]) restabilea în fapt starea
anterioară într-o formă nouă. Prin acest truc parlamentar, mijloacele de
care se puteau servi muncitorii într-o grevă sau într-un lock-out (grevă a
fabricanţilor asociaţi, făcută prin închiderea concomitentă a fabricilor)
erau sustrase dreptului comun şi supuse unei legislaţii penale excep-

790
ţionale, a cărei interpretare o făceau fabricanţii înşişi, în calitatea lor de
judecători de pace. Cu doi ani în urmă aceeaşi Cameră a Comunelor şi
acelaşi domn Gladstone depusese, cu onestitatea ştiută, un proiect de
lege pentru abrogarea tuturor legilor penale cu caracter excepţional,
îndreptate împotriva clasei muncitoare. Dar acest proiect nu depăşi a
doua citire, şi în felul acesta lucrurile au fost tărăgănate, până ce “marele
partid liberal” căpătă în sfârşit curajul, în urma unei alianţe cu tory-ii, să
ia atitudine hotărâtă împotriva acelui proletariat care-l adusese la putere.
Nesatisfăcut de această trădare,” marele partid liberal” permise
judecătorilor englezi, întotdeauna gata să linguşească clasa stăpânitoare
pe care o slujeau, să dezgroape legile “conspiraţiei”, căzute în
desuetudine, şi să le aplice coaliţiilor muncitoreşti. Se vede deci că par-
lamentul englez a renunţat numai de nevoie şi sub presiunea maselor la
legile împotriva grevelor şi trade-union-urilor, după ce deţinuse el însuşi
timp de cinci secole, cu un egoism neruşinat, poziţia unui trade-union
permanent al capitaliştilor împotriva muncitorilor.
Odată cu izbucnirea furtunii revoluţionare, burghezia franceză
îndrăzni să le retragă muncitorilor dreptul de asociere abia cucerit.
Printr-un decret din 14 iunie 1791 ea declară orice coaliţie
muncitorească drept un «atentat împotriva libertăţii şi a declaraţiei
drepturilor omului», pasibil de o amendă de 500 livre şi retragerea pe
timp de un an a tuturor drepturilor civile active.225 Această lege, care,
prin măsuri poliţiste, îndiguieşte concurenţa dintre capital şi muncă în
cadrul unor limite care îi convin capitalului, a supravieţuit revoluţiilor şi
schimbărilor dinastice. Chiar şi teroarea o lăsă neatinsă. Ea a fost ştearsă
abia foarte recent din codul penal. Nimic mai caracteristic decât
pretextul acestei lovituri de stat burgheze. “Deşi”, spune raportorul Le
Chapelier, “este de dorit ca salariul să devină mai mare decât este acum,
pentru ca cel care-l primeşte să se găsească în afara dependentei
absolute cauzate de lipsa mijloacelor de subzistenţă necesare,
dependenţă care se identifică aproape cu sclavia”, muncitorilor nu le
este totuşi permis să se înţeleagă asupra intereselor lor, să acţioneze în
comun şi să modereze în modul acesta «dependenţa lor absolută, care se
identifică aproape cu sclavia», fiindcă tocmai prin acest lucru ei violează
«libertatea foştilor lor meşteri (ci-devant maîtres), actualii
întreprinzători» (libertatea de a menţine pe muncitori în sclavie!), şi

791
pentru că o coaliţie îndreptată împotriva despotismului foştilor meşteri
din corporaţii este — închipuiţi-vă! — o restabilire a corporaţiilor
abolite de constituţia franceză!226

4. Geneza arendaşilor capitalişti

După ce am cercetat modul violent în care au fost creaţi

proletarii liberi, disciplina sângeroasă care îi transformă în muncitori
salariaţi, murdara acţiune capitală de stat care, prin măsuri poliţiste,
intensifică, odată cu gradul de exploatare a muncii, şi acumularea
capitalului, se pune întrebarea: care este originea capitaliştilor? Căci
exproprierea populaţiei rurale nu creează în mod direct decât mari
proprietari de pământ. În ce priveşte originea arendaşului, putem,
pentru a spune astfel, s-o urmărim pas cu pas, întrucât ea este un proces
lent, care se întinde de-a lungul multor secole. Şerbii înşişi, şi alături de
ei micii proprietari de pământ liberi, erau caracterizaţi prin raporturi de
posesiune foarte diferite, şi în consecinţă fură emancipaţi în condiţii
economice foarte diferite.
În Anglia, prima formă a arendaşului este bailiff-ul, el însuşi
şerb. Poziţia sa este asemănătoare aceleia a unui villicus roman din
antichitate, având însă o sferă de acţiune mai restrânsă. În timpul celei
de a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, el este înlocuit printr-un
arendaş, pe care landlordul îl aprovizionează cu sămânţă, viţe şi unelte
agricole. Poziţia lui nu este prea diferită de aceea a ţăranului. Singura
deosebire este că el exploatează mai multă muncă salariată. Curând el
devine metayer, semi-arendaş. El pune la dispoziţie o parte din capitalul
investit în întreprinderea agricolă, cealaltă parte punând-o la dispoziţie
landlordului. Amândoi îşi împart produsul total într-o proporţie stabilită
prin contract. Forma aceasta dispare repede în Anglia, pentru a face loc
celei a arendaşului propriu-zis, care îşi valorifică propriul său capital
prin utilizarea muncitorilor salariaţi şi plăteşte landlordului o parte din
plusprodus, în bani sau în natură, ca rentă funciară.
Atâta timp cât, în decursul secolului al XV-lea, ţăranul
independent şi argatul care pe lângă munca salariată se mai ocupă de
propria sa gospodărie se îmbogăţesc ei singuri prin munca lor, poziţia
arendaşului şi câmpul său de producţie rămân la fel de modeste.

792
Revoluţia agricolă din ultima treime a secolului al XV-lea, care continuă
aproape în tot secolul al XVI-lea (cu excepţia totuşi a ultimelor lui
decenii), îl îmbogăţeşte pe arendaş cu aceeaşi rapiditate cu care
sărăceşte populaţia rurală.227 Uzurparea islazurilor comunale îi permite
să-şi mărească mult numărul vitelor aproape fără cheltuială, iar vitele îi
dau mai multe îngrăşăminte pentru cultura pământului.
În secolul al XVI-lea intervine un moment de o importanţă
hotărâtoare. Pe atunci contractele de arendă se încheiau pe termen lung,
adesea pe 99 ani. Scăderea continuă a valorii metalelor preţioase, şi în
consecinţă a banilor, aducea arendaşilor beneficii uriaşe. Ea provoca
scăderea salariului, abstracţie făcând de toate celelalte împrejurări
discutate mai înainte. O parte a salariului era adăugată profitului
arendaşului. Creşterea continuă a preţurilor cerealelor, lânii, cărnii,
într-un cuvânt ale tuturor produselor agricole, măreşte capitalul în bani
al arendaşului, fără vreo contribuţie a lui, în timp ce renta funciară pe
care el trebuia să o plătească era calculată la valoarea veche a
banilor.228 În felul acesta el se îmbogăţea în acelaşi timp pe socoteala
muncitorilor săi salariaţi şi a landlordului său. Nicio mirare deci că la
sfârşitul secolului al XVI-lea Anglia poseda o clasă de» arendaşi cu
capital», bogaţi pentru împrejurările de atunci.229

5. Repercusiunile revoluţiei agricole asupra industriei.

Crearea pieţei interne pentru capitalul industrial

Exproprierea intermitentă şi mereu repetată precum şi alungarea

populaţiei rurale puneau, după cum s-a văzut, la îndemâna industriei
orăşeneşti mereu alte mase de proletari, care se găseau cu totul în afara
relaţiilor de breaslă, împrejurare fericită care-l face pe bătrânul A.
Anderson (a nu se confunda cu James Anderson), în Istoria Comerţului
pe care a scris-o, să creadă în intervenţia directă a providenţei. Trebuie
să ne mai oprim o clipă asupra acestui element al acumulării primitive.
Răririi populaţiei rurale independente, lucrându-şi gospodăriile proprii,
îi corespunde nu numai îndesirea proletariatului industrial, aşa cum
Geoffroy Saint-Hilaire explică condensarea materiei universului în
unele locuri prin rărirea ei în altele.230 Deşi numărul cultivatorilor săi
scăzuse, pământul producea tot atâtea roade ca şi înainte, pentru că

793
revoluţia în raporturile de proprietate asupra pământului era însoţită de
metode de cultură mai bune, de o cooperaţie mai largă, de concentrarea
mijloacelor de producţie etc. şi pentru că muncitorii salariaţi nu erau
supuşi numai unei încordări mai intense,231 dar şi deoarece câmpul de
producţie pe care ei îl munceau pe cont propriu devenea din ce în ce mai
mic. Odată cu partea eliberată a populaţiei rurale, sunt eliberate, aşadar,
şi fostele ei mijloace de subzistenţă. Ele se transformă acum în elemente
materiale ale capitalului variabil. Ţăranul aruncat pe drumuri trebuie să
cumpere valoarea lor de la noul lui stăpân, capitalistul industrial, sub
forma salariului. Ca şi cu mijloacele de subzistenţă, la fel se întâmplă şi
cu materia primă indigenă, de provenienţă agricolă, a industriei. Ea se
transformă într-un element al capitalului constant.
Să presupunem, de pildă, că o parte din ţăranii vestfalici, care în
vremea lui Frédéric al II-lea torceau cu toţii in, fără să toarcă fire de aur,
a fost expropriată cu forţa şi alungată de pe pământurile ei, şi că partea
rămasă s-a transformat în zilieri, lucrând la marii arendaşi. În acelaşi
timp se înalţă mari filaturi şi ţesătorii de in, în care «eliberaţii” intră ca
muncitori salariaţi. Inul arată întocmai ca înainte. Nicio fibră nu e
schimbată, dar în trupul său a intrat un nou suflet social. El formează
acum o parte a capitalului constant al stăpânilor de manufacturi. Inul,
care înainte era repartizat asupra unui număr uriaş de mici producători,
care îl cultivau ei înşişi şi-l torceau în cantităţi mici împreună cu
familiile lor, este concentrat acum în mâna unui capitalist care pune pe
alţii să fileze şi să ţeasă pentru el. Munca suplimentară cheltuită cu
torsul inului se realiza înainte în venituri suplimentare a nenumărate
familii ţărăneşti sau chiar, pe vremea lui Frédéric al II-lea, în impozite
pour le roi de Prusse. Ea se realizează acum în profitul câtorva
capitalişti. Fusurile şi războaiele de ţesut, răspândite înainte în întreaga
regiune, sunt concentrate acum în câteva mari cazărmi ale muncii, ca şi
muncitorii, ca şi materia primă. Şi, din acest moment, fusurile ca şi
războaiele şi materia primă s-au transformat, din mijloace ale unei
existenţe independente pentru torcători şi ţesători, în mijloace de a-i
comanda232 şi de a stoarce din ei muncă neplătită. Privind marile
manufacturi, ca şi marile ferme arendate, nu ne dăm seama că ele sunt
formate prin reunirea unui mare număr de mici câmpuri de producţie şi
că s-au format prin exproprierea unui mare număr de mici producători

794
independenţi. Totuşi observatorul obiectiv nu se lasă indus în eroare. Pe
vremea lui Mirabeau, leul revoluţiei, marile manufacturi se mai numeau
încă manufactures réunies, ateliere reunite, aşa cum se vorbeşte de
ogoare reunite. «Nu sunt remarcate», spune Mirabeau, «decât marile
manufacturi în care lucrează sute de oameni sub conducerea unui
director şi care sunt numite de obicei manufacturi reunite (manufactures
réunies). Acelea însă în care lucrează un număr foarte mare de
muncitori, împrăştiaţi şi fiecare pe socoteala lui, nu se învrednicesc de
nicio atenţie. Ele sunt lăsate cu totul pe planul al doilea. Aceasta este o
mare greşeală, căci ele singure alcătuiesc o parte într-adevăr importantă
a avuţiei naţionale... Fabrica reunită (fabrique réunie) va îmbogăţi în
mod admirabil unul sau doi patroni, dar muncitorii sunt simpli salahori,
mai bine sau mai prost plătiţi, şi nu participă cu nimic la bunăstarea
patronului. În fabrica separată (fabrique séparée), dimpotrivă, nu se
îmbogăţeşte nimeni, dar o mulţime de muncitori se află într-o situaţie
bună... Numărul muncitorilor harnici şi economi va creşte, pentru că ei
văd într-o viaţă cumpătată şi în muncă un mijloc de a-şi îmbunătăţi
simţitor situaţia şi nu de a obţine o mică creştere de salariu, care nu va fi
niciodată un fapt important pentru viitor, ci va da oamenilor cel mult
posibilitatea de a trăi ceva mai bine de azi pe mâine. Manufacturile
individuale izolate, legate de cele mai multe ori cu mica gospodărie
rurală, sunt manufacturile libere.»233 Exproprierea şi izgonirea unei părţi
din populaţia rurală nu eliberează numai — odată cu muncitorii —
mijloacele lor de subzistenţă şi materialul lor de muncă în folosul
capitalului industrial, dar ele creează şi piaţa internă.
Într-adevăr, evenimentele care transformă pe micii agricultori
în muncitori salariaţi şi mijloacele lor de subzistenţă şi de muncă în
elemente materiale ale capitalului, îi creează în acelaşi timp acestuia din
urmă piaţa sa internă. Înainte familia ţărănească producea şi prelucra
mijloacele de subzistenţă şi materiile prime, pe care apoi le consuma ea
însăşi în cea mai mare parte. Aceste materii prime şi mijloace de
subzistenţă au devenit acum mărfuri; marele arendaş le vinde, piaţa lui
fiind manufacturile. Fire, pânză, stofe groasa de lână, obiecte ale căror
materii prime se găseau la îndemâna oricărei familii ţărăneşti şi erau
toarse şi ţesute de ea pentru propriile ei nevoi, se transformă acum în
articole de manufactură, a căror piaţă de desfacere o formează tocmai

795
districtele rurale. Numeroasa clientelă împrăştiată, care până acum era
condiţionată de o sumedenie de mici producători ce lucrau pe cont
propriu, se concentrează acum într-o singură piaţă mare, aprovizionată
de capitalul industrial.234 Astfel, mână în mână cu exproprierea ţăranilor
care mai înainte aveau gospodării proprii şi cu separarea lor de
mijloacele lor de producţie, merge distrugerea industriei rurale
accesorii, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai
distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări
extinderea şi soliditatea pe care le necesită modul de producţie capitalist.
Totuşi perioada manufacturieră propriu-zisă nu reuşeşte să
efectueze o transformare radicală. Ne amintim că ea nu pune stăpânire
pe producţia naţională decât într-un mod foarte fragmentar şi că se
întemeiază întotdeauna pe platforma largă a meşteşugului orăşenesc şi a
industriei casnice ţărăneşti accesorii. Dacă, într-o formă, ea o distruge
pe aceasta din urmă. În unele ramuri speciale de activitate, în anumite
puncte, ea o creează din nou în alte puncte, pentru că are nevoie de ea la
prelucrarea materiei prime până la o anumită fază. Ea produce deci o
clasă nouă de mici agricultori având ca ocupaţie secundară cultura
pământului, iar ca ocupaţie principală munca industrială, al cărei produs
îl vând manufacturii — direct sau prin intermediul negustorului. Aceasta
este o cauză, deşi nu cauza principală, a unui fenomen care
dezorientează în primul moment pe cercetătorul istoriei engleze,
începând din ultima treime a secolului al XV-lea, el întâlneşte plângeri
continue, întrerupte doar la anumite intervale, în ce priveşte creşterea
agriculturii capitaliste şi distrugerea progresivă a ţărănimii. Pe de altă
parte el regăseşte mereu această ţărănime, dar în număr mai mic şi într-o
formă din ce în ce mai decăzută.235 Cauza principală este următoarea:
Anglia este cu precădere când cultivatoare de cereale, când crescătoare
de vite, în alternări periodice; odată cu aceste alternări fluctuează
volumul producţiei ţărăneşti. Abia marea industrie oferă, cu maşinile, o
bază constantă a agriculturii capitaliste, expropriază în mod radical
enorma majoritate a populaţiei rurale şi desăvârşeşte separarea dintre
agricultură şi industria casnică ţărănească, căreia îi smulge rădăcinile
— torsul şi ţesutul.236 Abia marea industrie este deci aceea care
cucereşte în folosul capitalului industrial întreaga piaţă internă.237

796
 6. Geneza capitalistului industrial

Geneza capitalistului industrial238 n-a urmat aceeaşi dezvoltare

lentă ca aceea a arendaşului. Fără îndoială că mulţi meşteri breslaşi mici
şi încă mai mulţi mici meseriaşi independenţi sau chiar muncitori
salariaţi se transformară în mici capitalişti, iar prin exploatarea pe scară
tot mai largă a muncii salariate şi prin acumularea corespunzătoare, în
capitalişti sans phrase. În perioada copilăriei producţiei capitaliste
lucrurile se întâmplau de cele mai multe ori ca în perioada copilăriei
organizării orăşeneşti medievale, când problema, care dintre şerbii fugiţi
să devină meşter şi care slugă, era rezolvată, în majoritatea cazurilor, de
data mai veche sau mai recentă a fugii lor. Dar ritmul de melc al acestei
metode nu corespundea nicidecum necesităţilor comerciale ale tinerei
pieţe mondiale, pe care o creaseră marile descoperiri de la sfârşitul
secolului al XV-lea. Din evul mediu rămăseseră însă două forme
diferite ale capitalului, care se dezvoltă în cele mai diferite formaţiuni
economice ale societăţii şi sunt considerate, înaintea erei modului de
producţie capitalist, drept capital quand même [în general] — capitalul
uzurar şi capitalul comercial «În prezent, toată avuţia societăţii trece
întâi în mâna capitalistului... El plăteşte proprietarului funciar renta,
muncitorului salariul, celui ce strânge birurile şi zeciuiala ceea ce i se
cuvine, şi păstrează pentru sine însuşi o parte mare, în realitate partea
cea mai mare şi în continuă creştere, din produsul anual al muncii.
Capitalistul poate fi considerat acum ca cel dintâi proprietar al întregii
avuţii sociale, cu toate că nicio lege nu i-a atribuit acest drept de
proprietate... Această modificare în ceea ce priveşte proprietatea a fost
efectuată prin luarea de dobândă asupra capitalului... şi este destul de
curios că legiuitorii din întreaga Europă voiau să împiedice acest lucru
prin legi împotriva cametei... Puterea capitalistului asupra întregii avuţii
a ţării este o revoluţie totală în dreptul de proprietate; care este legea
sau seria de legi care a provocat-o?» 239 Autorul ar fi trebuit să-şi spună
că revoluţiile nu se fac cu ajutorul legilor.
Capitalul în bani, format prin camătă şi comerţ, a fost
împiedicat să se transforme în capital industrial, la ţară de modul de
organizare feudal, iar la oraş de modul de organizare corporatist.240
Aceste bariere căzură odată cu desfiinţarea suitelor feudale, cu

797
exproprierea şi cu alungarea parţială a populaţiei rurale. Noile
manufacturi se stabiliră în porturile maritime de export sau în diferite
puncte de la ţară, în afara controlului vechii organizări a oraşelor şi al
organizaţiilor lor de breaslă. De aici lupta îndârjită dusă în Anglia de
corporate towns* împotriva acestor noi pepiniere industriale.
Descoperirea zăcămintelor de aur şi de argint din America,
nimicirea, robirea şi îngroparea de vie a populaţiei băştinaşe în mine,
începutul cuceririi şi jefuirii Indiilor Orientale, transformarea Africii
într-un ţinut de vânătoare sistematică împotriva negrilor — toate acestea
caracterizează zorile erei producţiei capitaliste. Aceste procese idilice
sunt momente principale ale acumulării primitive. Ele sunt urmate
imediat de războiul comercial al naţiunilor europene, având globul
întreg ca teatru de război. Acest război începe cu despărţirea Ţărilor de
Jos de Spania, ia proporţii uriaşe în războiul anti-iacobin al Angliei şi
mai continuă şi acum în forma războaielor opiului, care se poartă
împotriva Chinei etc.
De aici înainte, diferitele momente ale acumulării primitive se
împart, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, în special asupra
Spaniei, Portugaliei, Olandei, Franţei şi Angliei. În Anglia ele sunt
concentrate în mod sistematic, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în
sistemul colonial, în sistemul împrumuturilor de stat, în sistemul fiscal
modern şi în sistemul protecţionist. Aceste metode se bizuie, în parte, pe
forţa cea mai brutală, ca de pildă sistemul colonial. Toate însă
întrebuinţează puterea statului, adică forţa concentrată şi organizată a
societăţii, pentru a accelera procesul de transformare a modului de
producţie feudal în cel capitalist şi pentru a scurta faza de tranziţie.
Violenţa este moaşa oricărei societăţi vechi care trebuie să nască una
nouă. Însăşi violenţa constituie un factor economic.
W. Howitt, un om care şi-a făcut din creştinism o specialitate,
spune despre sistemul colonial creştin: “Barbariile şi ororile nelegiuite
ale aşa-ziselor rase creştine, în orice regiune a lumii şi împotriva oricărei
seminţii, nu găsesc asemănare în nicio altă epocă a istoriei universale, la
nicio altă rasă, oricât de sălbatică şi incultă, oricât de lipsită de milă şi
de ruşine.” 241 Istoria sistemului colonial olandez — şi Olanda era
naţiunea capitalistă model în secolul al XVII-lea — “desfăşoară un
tablou neîntrecut al trădării, al corupţiei, al asasinatului şi al

798
fărădelegii.” 242 Nimic nu este mai caracteristic decât felul lui de a
organiza furtul de oameni în Celebes, pentru a-i utiliza ca sclavi în lava.
Hoţii de oameni erau instruiţi în mod special în acest scop. Hoţul,
tâlmaciul şi vânzătorul erau personajele principale în această afacere, iar
căpeteniile indigene erau vânzătorii principali. Tineretul furat era ascuns
în închisorile secrete din Celebes, până ce putea fi transportat cu
corăbiile de sclavi. Un raport oficial spune: «Acest singur oraş
Makassar, de pildă, este plin cu închisori secrete, una mai îngrozitoare
decât alta, pline cu victimele nenorocite ale nesaţului şi tiraniei, victime
care stau ferecate în lanţuri, după ce au fost smulse cu forţa din sânul
familiilor lor.» Pentru a pune stăpânire pe Malaca, olandezii îl
cumpărară pe guvernatorul portughez. În 1641 el le permise intrarea în
oraş. Ei alergară imediat spre casa lui şi-l asasinară pentru “a se abţine”
de la plata sumei de 21.875 1. st. cu care îl cumpăraseră. Oriunde
puneau piciorul, pustiirea şi depopularea urmau imediat. Banjuwangi, o
provincie a Javei, număra în 1750 peste 80.000 de locuitori; în 1811 ea
nu mai avea decât 8.000. Iată ce înseamnă doux commerce [comerţ
paşnic]!
Precum se ştie, Compania engleză a Indiilor Orientale a
obţinut, afară de puterea politică asupra Indiilor Orientale, şi monopolul
exclusiv al comerţului cu ceai, ca şi al comerţului chinez în general,
precum şi al transporturilor de mărfuri din şi spre Europa. Dar cabotajul,
precum şi navigaţia între insule, ca şi comerţul în interiorul Indiei,
deveniră monopolul funcţionarilor superiori ai Companiei. Monopolul
sării, al opiului, al betel-ului şi al altor mărfuri forma un izvor
inepuizabil de bogăţie. Preţurile erau fixate chiar de funcţionarii înşişi,
care îl jupuiau pe nenorocitul hindus după bunul lor plac. Guvernatorul
general participa la comerţul acesta pe cont propriu. Favoriţii săi
obţineau contracte în condiţii în virtutea cărora ei, mai deştepţi decât
alchimiştii, făceau aur din nimic. Averi mari răsăreau ca ciupercile într-o
singură zi; acumularea primitivă se făcea fără ca un singur şiling să fi
fost avansat. Urmărirea judiciară a lui Warren Hastings ne oferă o
mulţime de asemenea exemple. Iată aici un caz. Un contract de opiu este
atribuit unui oarecare Sullivan în momentul plecării sale — în interes de
serviciu — într-o regiune a Indiei cu totul depărtată de districtele de
opiu. Sullivan îşi vinde contractul cu 40.000 1. st. unui oarecare Binn,

799
Binn îl vinde în aceeaşi zi cu 60.000 1. st., iar cumpărătorul ultim care a
şi executat contractul declară că el a realizat apoi un câştig imens.
Conform unei liste supuse parlamentului, Compania şi funcţionarii ei au
primit din 1757 până în 1766,6 milioane 1. st. ca daruri de la hinduşi!
Între 1769 şi 1770 englezii provocară o foamete, cumpărând tot orezul şi
refuzând să-l revândă decât cu preţuri fabuloase.243
Tratamentul aplicat indigenilor întrecea, bineînţeles, orice
măsură în plantaţiile în care se lucra numai pentru comerţul de export,
ca în Indiile Occidentale, şi în ţările bogate şi dens populate, lăsate
libere omorului şi jafului, ca Mexicul şi Indiile Orientale. Dar nici în
coloniile propriu-zise caracterul creştin al acumulării primitive nu se
dezminţi. Virtuozii aceia sobri ai protestantismului, puritanii din Noua
Anglie, oferiră, prin hotărâri luate în aşa-zisa Assembly [adunare] a lor,
în 1703 un premiu de 40 1. st. pe scalpul fiecărui indian şi pe fiecare
piele-roşie prinsă, în 1720 un premiu de 100 1. st. pe fiecare scalp, iar în
1744, după ce Massachusetts-Bay declarase rebel pe unul din triburi,
următoarele premii: pentru un scalp de bărbat, de 12 ani sau mai mult,
100 1. st. de emisiune nouă, pentru prizonieri bărbaţi câte 105 1. st.,
pentru femei şi copii prinşi câte 55 1. st., pentru un scalp de femeie sau
de copil 50 l. st.! Cu câteva decenii mai târziu sistemul colonial se
răzbună asupra urmaşilor, răzvrătiţi între timp, ai pioşilor pilgrim
fathers. Au fost ciopârţiţi cu securile de indieni îndemnaţi şi plătiţi de
englezi. Parlamentul englez declară câinii răi şi jupuirea scalpului ca
“mijloace pe care Dumnezeu şi natura i le-au dat în mână”.
Sistemul colonial dădu un imbold puternic comerţului şi
navigaţiei.” Societăţile Monopolia” (Luther) erau factori puternici ai
concentrării capitalului. Colonia le asigura manufacturilor care răsăreau
un debuşeu şi o acumulare sporită prin monopolul pieţei. Comoara
strânsă în afara Europei prin jaf, sclavie şi asasinat venea în metropolă şi
se transforma aici în capital. Olanda, prima ţară care şi-a dezvoltat în
mod complet sistemul colonial, ajunsese încă în 1648 la punctul
culminant al puterii sale comerciale. Ea se afla în” posesiunea aproape
exclusivă a comerţului Indiilor Orientale şi a comunicaţiilor între sud-
vestul şi nord-estul Europei. Pescuitul, navigaţia şi manufacturile sale
întreceau pe cele ale oricărei alte ţări. Capitalurile republicii erau poate
mai importante decât cele ale întreg restului Europei.” Gulich uită să

800
adauge: încă din 1648 populaţia Olandei era mai extenuată, mai sărăcită
şi mai crunt asuprită decât cea din întreg restul Europei.
Astăzi supremaţia industrială aduce cu sine supremaţia
comercială. Dimpotrivă, în perioada manufacturieră propriu-zisă
supremaţia comercială este aceea care duce la supremaţia industrială. De
aici rolul preponderent pe care l-a jucat atunci sistemul colonial. Era
“Dumnezeul străin” care se aşeză pe altar lângă zeii vechi ai Europei şi-i
dădu peste cap pe toţi, într-o bună zi, dintr-o singură lovitură. El
proclamă meşteşugul plusvalorii ca fiind ultimul şi singurul scop al
omenirii.
Sistemul creditului public, adică al datoriilor statului, ale cărui
începuturi le descoperim încă în evul mediu, la Genova şi la Veneţia, a
pus stăpânire pe întreaga Europă în timpul perioadei manufacturiere.
Sistemul colonial, cu comerţul său maritim şi cu războaiele sale
comerciale, îi serveşte ca seră. El apare astfel mai întâi în Olanda.
Datoria publică, adică înstrăinarea statului — indiferent dacă e despotic,
constituţional, sau republican — îi imprimă erei capitaliste pecetea ei.
Singurul element al aşa-zisei avuţii naţionale care intră într-adevăr în
posesiunea comună a naţiunilor moderne este datoria lor publică.243a De
aici, în mod consecvent, doctrina modernă, după care o naţiune devine
cu atât mai bogată, cu cât mai mult se afundă în datorii. Creditul public
devine crezul capitalului. Şi odată cu apariţia datoriilor publice locul
păcatului împotriva sfântului duh, care nu are iertare, îl ia trădarea
împotriva datoriei publice.
Datoria publică devine unul din factorii cei mai energici ai
acumulării primitive. Ca o baghetă magică ea înzestrează banii
neproductivi cu putere de procreare şi îi transformă astfel în capital, fără
ca ei să aibă nevoie în acest scop să se expună oboselii şi riscului, care
sunt inseparabile de investiţiile industriale şi chiar de cele uzurare.
Creditorii statului nu dau de fapt nimic, căci suma împrumutată se
transformă în efecte publice, uşor transmisibile, care continuă să
funcţioneze în mâinile lor, ca şi cum ar fi o sumă efectivă de bani, tot
atât de mare. Dar chiar dacă facem abstracţie de clasa rentierilor fără
ocupaţie, creată în modul acesta, şi de bogăţia improvizată a
financiarilor care joacă rolul de intermediari între guvern şi naţiune —
ca şi de cea a arendaşilor de impozite, a comercianţilor, a fabricanţilor

801
particulari, cărora o bună parte din orice împrumut al statului le face
serviciul unui capital căzut din cer — datoria publică a dat naştere
societăţilor pe acţiuni, comerţului cu efecte negociabile de tot felul,
agiotajului, într-un cuvânt: jocului de bursă şi bancocraţiei moderne.
De la apariţia lor, marile bănci, împopoţonate cu titluri de bănci
naţionale, nu erau decât asociaţii de speculanţi particulari, care se
puneau la dispoziţia guvernelor şi erau în stare, graţie privilegiilor
obţinute, să le avanseze bani. De aceea acumularea datoriei publice nu
are un gradimetru mai perfect decât creşterea succesivă a acţiunilor
acestor bănci, a căror dezvoltare deplină datează de la întemeierea
Băncii Angliei (1694). Banca Angliei a început prin a împrumuta bani
guvernului cu o dobândă de 8%; în acelaşi timp ea era autorizată de
parlament să bată monedă din acelaşi capital, împrumutându-l din nou
publicului sub formă de bancnote. Cu aceste note ea avea dreptul să
sconteze poliţe, să dea împrumuturi pe gaj de mărfuri şi să cumpere
metale preţioase. N-a durat mult şi banii aceştia de credit fabricaţi chiar
de ea deveniră moneda în care Banca Angliei îi acorda statului
împrumuturi şi plătea, în contul statului, dobânzile datoriei publice. Nu
era destul că dădea cu o mână pentru a primi mai mult cu cealaltă mână;
în timp ce primea, ea mai rămânea creditoarea permanentă a naţiunii
până la ultimul ban pe care îl dădea. Încet-încet ea deveni rezervorul
inevitabil al comorilor de metal ale ţării şi centrul de gravitaţie al
întregului credit comercial. În aceeaşi perioadă în care s-a încetat în
Anglia să se ardă vrăjitoarele, au început să fie spânzuraţi falsificatorii
de bancnote. Efectul pe care l-a făcut asupra contemporanilor apariţia
subită a acestei haite de bancocraţi, de financiari, rentieri, mijlocitori,
speculanţi şi lupi de bursă, se vede din scrierile din acel timp, de pildă
din acelea ale lui Bolingbroke.243b
Odată cu datoriile publice luă naştere un sistem internaţional de
credit, care disimulează de multe ori unul din izvoarele acumulării
primitive la cutare sau cutare naţiune. Astfel, josniciile sistemului
veneţian de jafuri formează o asemenea bază disimulată a avuţiei de
capital a Olandei, căreia Veneţia în decădere îi împrumuta mari sume de
bani. Tot astfel stau lucrurile şi între Olanda şi Anglia. Încă de la
începutul secolului al XVIII-lea manufacturile Olandei au fost lăsate cu
mult în urmă, iar Olanda a încetat să mai fie naţiunea comercială şi

802
industrială dominantă. Una din afacerile sale principale devine deci,
între anii 1701—1776, darea cu împrumut a unor capitaluri uriaşe, în
special către puternicul său concurent Anglia. Asemănătoare sunt astăzi
raporturile dintre Anglia şi Statele Unite. Nu un singur capital care apare
astăzi fără act de naştere în Statele Unite este sânge de copii capitalizat
abia ieri în Anglia.
Întrucât datoria publică se întemeiază pe veniturile statului, care
trebuie să acopere dobânzile anuale şi alte plăţi, sistemul fiscal modern a
devenit o completare necesară a sistemului împrumuturilor naţionale.
Împrumuturile dau guvernului posibilitatea de a face faţă unor cheltuieli
extraordinare, fără ca acest lucru să fie simţit imediat de contribuabil,
dar apoi ele necesită totuşi o mărire a impozitelor. Pe de altă parte
mărirea impozitelor, provocată de acumularea unor datorii contractate în
mod succesiv, sileşte guvernul ca atunci când are de făcut noi cheltuieli
extraordinare să contracteze mereu noi împrumuturi. Fiscalitatea
modernă, al cărei pivot principal îl formează impozitele asupra
mijloacelor de subzistenţă celor mai necesare (deci scumpirea lor)*
poartă aşadar în sine germenul unei progresii automate. Fiscalitatea
excesivă nu este un incident, ci, dimpotrivă, un principiu. Din această
cauză, în Olanda, unde sistemul acesta a fost inaugurat pentru prima
dată, marele patriot De Witt 1-a sărbătorit, în Maximele sale, ca fiind cel
mai bun sistem pentru a face din muncitorul salariat un om supus,
cumpătat, harnic şi... copleşit de muncă. Dar influenţa distrugătoare pe
care sistemul o exercită asupra muncitorului salariat ne interesează aici
mai puţin decât exproprierea violentă, provocată de el, a ţăranului, a
meseriaşului, într-un cuvânt a tuturor elementelor micii clase de mijloc.
În această privinţă nu există păreri diferite, nici măcar la economiştii
burghezi. Efectele acestui sistem în direcţia exproprierii mai sunt întărite
prin sistemul protecţionist, care este o parte integrantă a sa.
Faptul că datoria publică şi sistemul fiscal care îi corespunde ia
o parte atât de importantă în capitalizarea avuţiei şi în exproprierea
maselor a îndemnat un mare număr de scriitori, între care Cobbett,
Doubleday şi alţii să vadă aici, pe nedrept, cauza principală a mizeriei
naţiunilor moderne.
Sistemul protecţionist a fost un mijloc artificial pentru a fabrica
fabricanţi, pentru a expropria muncitori independenţi, pentru a

803
capitaliza mijloacele de producţie şi de subzistenţă naţionale, pentru a
scurta cu forţa tranziţia de la modul de producţie vechi la cel modern.
Statele europene erau în competiţie deschisă pentru brevetul acestei
invenţii şi, odată intrate în serviciul meşteşugului plusvalorii, ele jefuiră
în acest scop nu numai propriul lor popor, în mod indirect prin taxe de
import protecţioniste şi în mod direct prin prime de export etc. În ţările
vecine dependente, întreaga industrie fu distrusă cu forţa, cum a fost
distrusă, de pildă, de către Anglia manufactura irlandeză a lânii. Pe
continentul european procesul a fost încă mult simplificat, după
procedeul lui Colbert. Capitalul iniţial al industriaşului vine aici, în
parte, direct din tezaurul public. «de ce să căutăm atât de departe»,
exclamă Mirabeau, «cauza care a făcut ca manufactura Saxoniei să
ajungă, înainte de războiul de şapte ani, la asemenea strălucire? 180
milioane datorie publică!»244
Sistemul colonial, datoriile publice, fiscalitatea, protecţionismul,
războaiele comerciale etc., toate aceste odrasle ale perioadei
manufacturii propriu-zise, cresc în mod nemăsurat în cursul perioadei de
copilărie a marii industrii. Naşterea acesteia din urmă e sărbătorită prin
marele furt irodian de copii. Ca şi flota regală, fabricile îşi recrutează şi
ele personalul prin presă. Oricât de blazată e atitudinea lui Sir F. M.
Eden faţă de ororile exproprierii populaţiei ţărăneşti de pământul său,
expropriere care a durat din ultima treime a secolului al XV-lea până în
timpul lui, sfârşitul secolului al XVIII-lea, oricât de mare e suficienţa cu
care el îşi exprimă felicitările pentru acest proces, «necesar» pentru a
«constitui» agricultura capitalistă şi «raportul just între pământ arabil şi
păşune», el nu arată, dimpotrivă, aceeaşi înţelegere economică pentru
necesitatea furtului de copii şi a sclaviei copiilor în scopul transformării
exploatării manufacturiere în exploatare de fabrică şi în scopul
constituirii raportului just între capital şi forţă de muncă. El spune:
«Merită poate osteneala ca publicul să chibzuiască dacă o manufactură
care pentru buna ei funcţionare trebuie să fure din colibe şi din
workhouse-uri pe copiii săraci, care sunt puşi, în grupuri succesive, să
robotească cea mai mare parte a nopţii, pierzându-şi astfel odihna; dacă
o manufactură care, afară de aceasta, amestecă oameni de ambele sexe,
de vârste diferite şi cu înclinaţii diferite, într-un mod care trebuie să
ducă, prin exemplul rău, la depravare şi libertinaj, — dacă o asemenea

804
manufactură poate să contribuie la sporirea fericirii naţionale şi a celei
individuale.»245 «În Derbyshire, Nottinghamshire şi în special în
Lancashire», spune Fielden, “maşinile recent inventate au fost
întrebuinţate în fabrici mari, în imediata apropiere a unor fluvii capabile
să pună în mişcare roata hidraulică. Dintr-odată mii de braţe de muncă
erau necesare în aceste locuri, depărtate de oraşe; în special Lancashire-
ul, până atunci cu populaţie relativ puţină şi neroditor, avea nevoie
acum, înainte de toate, de locuitori. Erau căutate în special degetele mici
şi îndemânatice. Imediat se încetăţeni practica de a aduce ucenici (!) din
diferite workhouse-uri parohiale din Londra, din Birmingham şi din alte
părţi. Multe, multe mii de asemenea fiinţe mici şi neputincioase, între 7
şi 13 sau 14 ani, au fost expediate în modul acesta spre Nord. Era
obiceiul ca patronul (adică hoţul de copii) să-şi îmbrace ucenicii, să-i
hrănească şi să-i adăpostească într-un cămin de ucenici în apropierea
fabricii. Se angajau supraveghetori care să le supravegheze munca. Era
interesul acestor vătafi de sclavi ca să-i istovească pe copii cât mai mult
posibil, căci remuneraţia lor era în raport cu cantitatea de produs care
putea fi stoarsă din copii. Urmarea naturală era brutalitatea... În multe
districte industriale, în special din Lancashire, au fost practicate cele mai
îngrozitoare torturi împotriva acestor fiinţe nevinovate şi nenorocite,
care erau date pe mâna proprietarilor de fabrică. Copiii erau istoviţi până
la moarte prin muncă excesivă,.. erau biciuiţi, puşi în lanţuri şi torturaţi
cu cea mai rafinată brutalitate; în multe cazuri ei erau înflămânziţi până
rămâneau cu pielea pe oase, în timp ce biciul îi mâna la muncă... Ba în
unele cazuri ei au fost împinşi la sinucidere... Frumoasele şi romanticele
văi din Derbyshire, Nottinghamshire şi Lancashire, ferite de ochiul
publicului, deveniră pustiuri îngrozitoare, în care se practica tortura şi de
multe ori asasinatul !... Profiturile fabricanţilor erau uriaşe. Faptul acesta
nu făcea decât să le mărească foamea de lup. Ei începură să practice
„munca de noapte”, adică după ce extenuaseră un grup de „mâini” prin
munca de zi, ei aveau pregătit alt grup pentru munca de noapte;
schimbul de zi ocupa paturile pe care schimbul de noapte tocmai le
părăsise, şi viceversa. Este o tradiţie populară în Lancashire ca paturile
să nu se răcească niciodată.” 246
Odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist în cursul
perioadei manufacturiere, opinia publică din Europa pierduse ultimul

805
rest de conştiinţă şi de simţ al ruşinii. Naţiunile se mândreau în mod
cinic cu orice infamie care era un mijloc de acumulare a capitalului. Să
citim, de pildă, naivele anale comerciale ale filistinului A. Anderson.
Aici e proclamat ca un succes al spiritului politic englez faptul că la
pacea de la Utrecht, prin contractul “Asiento”, Anglia i-a silit pe
spanioli să-i recunoască privilegiul de a exercita comerţul cu negri între
Africa şi America spaniolă, comerţ pe care până atunci nu-l exercitase
decât între Africa şi Indiile Occidentale engleze. Anglia obţinea dreptul
să livreze Americii spaniole până în 1743 câte 4.800 de negri pe an.
Dreptul acesta oferea şi un camuflaj oficial pentru contrabanda engleză.
Oraşul Liverpool crescu în urma comerţului cu sclavi. Acest comerţ
formează metoda lui proprie de acumulare primitivă. Şi până astăzi
“notabilitatea” de la Liverpool este Pindarul comerţului de sclavi, care
(comp. lucrarea citată a doctorului Aikin din 1795) «măreşte până la
pasiune spiritul comercial de întreprindere, formează marinari minunaţi
şi aduce o mulţime de bani». Liverpool întrebuinţa în 1730 pentru
comerţul cu sclavi 15 corăbii, în 1751: 53, în 1760: 74,în 1770: 96 şi în
1792: 132.
În timp ce introducea sclavajul copiilor în Anglia, industria
bumbacului dădea în acelaşi timp impulsul pentru transformarea
sclavajului din Statele Unite, care mai înainte avusese o formă mai mult
sau mai puţin patriarhală, într-un sistem comercial de exploatare. În
general sclavajul voalat al muncitorilor salariaţi în Europa avea drept
piedestal sclavajul sans phrase [deschis] în Lumea Nouă.247
Tantae molis erat [de atâta osteneală era nevoie] pentru a
declanşa «legile naturale eterne» ale modului de producţie capitalist,
pentru a efectua procesul de separaţie între muncitori şi condiţiile
muncii, pentru a transforma la un pol mijloacele sociale de producţie şi
de subzistenţă în capital, iar la polul opus masele populare în muncitori
salariaţi, în” săraci muncitori” liberi, acest produs artistic al istoriei
moderne.248 Daca, după Augier, banii vin pe lume cu pete naturale de
sânge pe unul din obraji”,249 capitalul vine pe lume mânjit cu sânge şi cu
murdărie pe tot trupul, din cap până în picioare.250

806
 7. Tendinţa istorică a acumulării capitaliste

La ce se rezumă acumularea primitivă a capitalului, adică

geneza lui istorică ? În măsura în care nu este transformare directă a
sclavilor şi a şerbilor în muncitori salariaţi, adică simplă schimbare de
formă, ea nu înseamnă decât exproprierea producătorilor nemijlociţi,
adică desfiinţarea proprietăţii private, întemeiate pe munca proprie.
Proprietatea privată, ca un contrast faţă de proprietatea
colectivă, socială, nu există decât acolo unde mijloacele de muncă şi
condiţiile exterioare ale muncii aparţin unor persoane particulare. După
cum însă aceste persoane particulare sunt acei care muncesc sau acei
care nu muncesc, şi proprietatea privată are alt caracter. Infinitatea de
nuanţe pe care ea le prezintă la prima vedere, nu oglindeşte decât stările
intermediare aflate între aceste două extreme.
Proprietatea privată a muncitorului asupra mijloacelor sale de
producţie este baza micii exploatări, iar mica exploatare este o condiţie
necesară pentru dezvoltarea producţiei sociale şi a individualităţii libere
a muncitorului însuşi. E drept că acest mod de producţie există şi în
cadrul sclaviei, al şerbiei şi al altor raporturi de dependenţă. Dar el nu
înfloreşte, nu-şi încordează toată energia, nu-şi câştigă forma clasică
adecvată, decât acolo unde muncitorul este proprietar privat liber al
condiţiilor sale de muncă, mânuite de el însuşi, acolo unde ţăranul este
proprietar al ogorului pe care îl cultivă, iar meseriaşul proprietar al
instrumentului pe care îşi dovedeşte virtuozitatea, cântând.
Modul acesta de producţie presupune fărâmiţarea pământului şi
a celorlalte mijloace de producţie. El exclude atât concentrarea acestora
din urmă, cât şi cooperaţia, diviziunea muncii în cadrul aceloraşi
procese de producţie, dominarea şi reglementarea socială a naturii,
dezvoltarea liberă a forţelor sociale de producţie. El nu este compatibil
decât cu bariere naturale, strâmte, ale producţiei şi ale societăţii. A
încerca o permanentizare a lui ar însemna, cum spune Pecqueur pe drept
cuvânt, «a decreta mediocritatea generală». La un anumit grad de
dezvoltare el produce mijloacele materiale ale propriei sale distrugeri.
Din acest moment în sânul societăţii se fac simţite forţe şi pasiuni care
se consideră încătuşate de el. El trebuie distrus; el este distrus.
Distrugerea lui, transformarea mijloacelor de producţie individuale şi

807
fărâmiţate în mijloace socialmente concentrate, deci a proprietăţii
microscopice a multora în proprietate masivă a câtorva, deci
exproprierea marilor mase populare de pământul lor, de mijloacele lor
de subzistenţă şi de instrumentele lor de muncă, această teribilă şi
anevoioasă expropriere a maselor populare formează preistoria
capitalului. Ea cuprinde o serie de metode violente, din care am trecut în
revistă numai pe cele epocale, ca metode ale acumulării primitive a
capitalului. Exproprierea producătorilor nemijlociţi se săvârşeşte cu
vandalismul cel mai necruţător şi sub impulsul patimilor celor mai
infame, mai murdare, mai meschine şi mai josnice. Proprietatea
privată, câştigată prin muncă proprie şi bazată pe contopirea
muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este
înlăturată de proprietatea privată capitalistă, care se întemeiază pe
exploatarea muncii străine, dar libere din punct de vedere formal.251
Îndată ce acest proces de transformare a descompus în mod
suficient, ca profunzime şi ca amploare, societatea veche, îndată ce
muncitorii au fost transformaţi în proletari, iar condiţiile lor de muncă în
capital, îndată ce modul de producţie capitalist stă pe picioare proprii,
socializarea ulterioară a muncii şi transformarea ulterioară a pământului
şi a altor mijloace de producţie în mijloace de producţie exploatate pe
scară socială, deci colective, prin urmare şi exproprierea ulterioară a
proprietarilor privaţi, dobândeşte o formă nouă. Cel ce urmează să fie
expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează pe cont propriu, ci
capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori.
Această expropriere se săvârşeşte prin jocul legilor imanente ale
producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Câte un
capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mână în mână cu
această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de
capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu
crescândă forma cooperativă a procesului de muncă, aplicarea tehnică
conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pământului, transformarea
mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi întrebuinţate
decât în comun, economie în toate mijloacele de producţie prin
întrebuinţarea lor ca mijloace de producţie pentru o muncă socială
combinată, înglobarea tuturor popoarelor în reţeaua pieţei mondiale şi
prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. Odată cu

808
micşorarea continuă a numărului de magnaţi ai capitalului, care
acaparează şi monopolizează toate foloasele acestui proces de
transformare, creşte masa de mizerie, de asuprire, de robie, de
degenerare, de exploatare, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei
număr sporeşte fără încetare şi care e educată, unită şi organizată prin
însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul
capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie care a înflorit cu
el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea
muncii ajung la un punct în care ele devin incompatibile cu învelişul lor
capitalist. Acesta e sfărâmat. Ceasul din urmă al proprietăţii private
capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriaţi.
Modul de apropriere capitalist, care rezultă din modul de
producţie capitalist, deci proprietatea privată capitalistă, este prima
negaţie a proprietăţii private individuale, întemeiată pe munca proprie.
Dar producţia capitalistă produce cu necesitatea unui proces natural
propria sa negaţie. Este negaţia negaţiei. Aceasta nu restabileşte
proprietatea privată, în schimb însă proprietatea individuală, dar pe
baza realizării erei capitaliste: a cooperaţiei şi a posesiunii comune
asupra solului şi asupra mijloacelor de producţie produse prin munca
însăşi.
Transformarea proprietăţii private fărâmiţate, întemeiată pe
munca proprie a indivizilor, în proprietate capitalistă este, bineînţeles,
un proces cu mult mai îndelungat, mai dur şi mai anevoios decât
transformarea proprietăţii capitaliste, care, în fapt, se întemeiază deja pe
producţia socială, în proprietate socială. Acolo era vorba de
exproprierea maselor populare de către un număr restrâns de uzurpatori;
aici e vorba de exproprierea unui număr restrâns de uzurpatori de către
masele populare.252

NOTE:
189
În Italia, unde producţia capitalistă s-a dezvoltat cel mai devreme, desfiinţarea
raporturilor de şerbie are şi ea loc cel mai devreme. Aici şerbul este emancipat înainte de
a-şi fi putut asigura vreun drept de prescripţie asupra pământului. Emanciparea sa îl
transformă deci imediat într-un proletar liber care, în plus, găseşte gata pregătiţi pe noii
stăpâni în oraşele, rămase în cea mai mare parte încă din timpul romanilor. Atunci când
revoluţionarea pieţei mondiale a distrus, începând din secolul al XV-lea, supremaţia

809
comercială a Italiei de Nord, se manifestă o mişcare în sens invers. Muncitorii de la
oraşe fură împinşi în mase la ţară şi dădură aici un impuls nemaivăzut exploatării mici,
executată în felul grădinăritului.
190
«Micii proprietari de pământ, care lucrau cu propriile lor mâini ogoarele lor proprii şi
se bucurau de o bună stare modestă... formau atunci o parte cu mult mai importantă a
naţiunii decât acum... Nu mai puţin de 160.000 de proprietari de pământ, care trebuie să
fi constituit împreună cu familiile lor mai mult de 1/1 din populaţia totală, trăiau din
cultivarea micilor lor loturi «freehold» (freehold înseamnă proprietate deplină). Venitul
mediu al acestor mici proprietari de pământ... se evaluează la 60 până la 70 l. st. S-a
calculat că numărul acelora care îşi lucrau propria lor proprietate era mai mare decât cel
al arendaşilor pe pământ străin.»(Macaulay: «History of England», ediţia a 10-a, Londra
1854, I, pag. 333—334.) — încă în ultima treime a secolului al XVII-lea, 4/5 din
populaţia engleză erau agricole, (ibid., pag. 413.) — Îl citez pe Macaulay, pentru că,
falsificator sistematic al istoriei, el «reduce» cât mai mult asemenea fapte.
191
Nu trebuie în niciun caz să uităm că şerbul nu a fost numai proprietar, deşi proprietar
tributar, al parcelelor de pământ care ţineau de casa sa, dar şi coproprietar al terenurilor
comunale. «Acolo (în Silezia) ţăranul este şerb.» Cu toate acestea, aceşti serfs [şerbi]
posedă terenuri comunale. «Până în prezent silezienii nu au putut fi determinaţi să-şi
împartă terenurile comunale, în timp ce în Neumark aproape că nu mai există sat în care
această împărţire să nu fi fost efectuată cu cel mai mare succes.» (Mirabeau: “De la
Monarchie Prussienne”, Londra.1788, vol. II, pag. 125, 126.)
192
Japonia, cu modul ei de organizare pur feudală a proprietăţii asupra pământului şi cu
mica ei gospodărie ţărănească dezvoltată, ne dă o imagine cu mult mai fidelă a evului
mediu european decât toate cărţile noastre de istorie, dictate în cele mai multe cazuri de
prejudecăţi burgheze. E foarte uşor să fii «liberal» pe socoteala evului mediu.
193
În «Utopia» sa, Thomas Morus vorbeşte despre ţara stranie în care «oile îi mănâncă
pe oameni». («Utopia», în traducerea lui Robinson, ediţia Arbor, Londra 1869, pag. 41.)
193a
Baco explică legătura dintre o ţărănime liberă şi înstărită şi o infanterie bună. «Era»,
spune el, «de o importanţă miraculoasă pentru poziţia şi atitudinea Regatului, să aibă
ferme cu o întindere suficient de mare pentru a întreţine bărbaţi destoinici într-o situaţie
ferită de nevoi şi pentru a fixa o mare parte a pământului din Regat în posesiunea
yeomanry-ei sau a unor oameni de stare mijlocie, între nobili, ţărani (cottagers [ţărani cu
case. — N. T.]) şi argaţi... Este într-adevăr părerea generală a celor mai competenţi
cunoscători în ale războiului... că tăria principală a unei armate o constituie infanteria,
pedestrimea. Dar pentru formarea unei infanterii bune este nevoie de oameni care n-au
crescut în condiţiuni de servilism sau de sărăcie, ci liberi şi într-o oarecare bună stare.
Dacă deci un stat se făleşte mai ales cu nobilii şi cu domnii distinşi, în timp ce ţăranii şi
plugarii nu sunt decât muncitori sau argaţi la cei dintâi, sau simpli „cottager” -i, adică
cerşetori cu case, veţi avea poate o cavalerie bună, dar niciodată nu veţi avea o infanterie
bună şi rezistentă... Lucrul acesta se vede în Franţa, în Italia şi în câteva alte ţări străine,
unde într-adevăr toţi sunt sau nobili, sau ţărani nenorociţi... în aşa măsură, încât aceste
ţări sunt silite să întrebuinţeze bande de mercenari elveţieni etc. pentru batalioanele lor
de infanterie: acest fapt ne şi explică de ce naţiunile acestea au populaţie mare şi soldaţi
puţini.» («The Reign of Henry VII etc. Verbatim Reprint from Kennet's England, ed.
1719», Londra 1870, pag. 308.)

810
194
Dr. Hunter: «Public Health. Seventh Report 1864», pag. 134. — «Cantitatea de
pământ care era atribuită (prin legile vechi) ar fi considerată astăzi ca fiind prea mare
pentru muncitori şi ca fiind mai degrabă de natură a-i transforma în mici arendaşi (far-
mers).» (George Roberts: «The Social History of the People of the Southern Counties of
England in past centuries», Londra 1856, pag. 184, 185.)
195
«Dreptul celor săraci de a li se face parte din zeciuiala bisericească este fixat prin
dispoziţia expresă a unor legi vechi.» (Tuckett: «A History of the Past and Present State
of the Labouring Population», vol. II, pag. 804, 805.)
196
William Cobbett: «A History of the Protestant Reformation», § 471.
* Legea a 4-a din anul al 16-lea de domnie a lui Carol I. — Nota Inst. M. E. L.
197
«Spiritul» protestant se vede, între altele, din următoarele. În Sudul Angliei se întru-
niră o serie de proprietari funciari şi de arendaşi înstăriţi şi formulară zece întrebări pri-
vitoare la interpretarea justă a legii săracilor promulgate sub Regina Elisabeta,
supunându-le unui jurist renumit al acelor timpuri, Sergeant Snigge (mai târziu judecător
sub Iacob I), pentru ca acesta să-şi dea avizul. «întrebarea a noua: Unii dintre arendaşii
înstăriţi ai parohiei au imaginat un plan înţelept prin care orice confuzie în aplicarea legii
ar putea fi înlăturată. Ei propun construirea unei închisori în parohie. Oricărui sărac care
nu vrea să se lase închis în închisoarea menţionată să i se retragă subvenţia. Ar urma să
se anunţe apoi prin împrejurimi că dacă vreo persoană doreşte să ia în arendă pe săracii
acestei parohii, ea trebuie să predea, într-o zi anumită, o ofertă sigilată, conţinând preţul
minim cu care doreşte să-i preia. Autorii acestui plan presupun că în comitatele
învecinate există persoane care nu doresc să muncească şi care nu au nici averea şi nici
creditul necesar pentru a lua în arendă o fermă sau o corabie, astfel ca să poată trăi fără a
munci („so as to live without labour” ). Aceste persoane vor fi probabil gata să supună
parohiei propuneri foarte favorabile. Dacă s-ar întâmpla ca ici colo câte un sărac să
sucombe atunci când se află sub supravegherea întreprinzătorului, păcatul îl va lovi pe
acesta, pentru că parohia şi-ar fi îndeplinit datoria faţă de aceşti săraci. Ne temem însă
că legea actuală nu permite o măsură înţeleaptă (prudential measure) de acest fel; dar
trebuie să ştiţi că restul ţăranilor liberi din acest comitat şi din comitatele învecinate ni se
vor alătura şi le vor cere reprezentanţilor lor în Camera Comunelor să depună o lege care
să permită închiderea şi punerea la muncă forţată a săracilor, astfel ca orice persoană
care se opune încarcerării să nu aibă dreptul la subvenţie. Sperăm că aceasta va
împiedica persoanele aflate în mizerie să pretindă subvenţii» («will prevent persons in
distress from wanting relief») —(R. Blakey: «The History of Political Literature from the
earliest times», Londra 1855, vol. II, pag. 84, 85.) — În Scoţia, desfiinţarea şerbiei a
avut loc cu secole mai târziu decât în Anglia. Încă în 1698 Fletcher din Saltoun declara
în parlamentul scoţian: «Numărul cerşetorilor se evaluează în Scoţia la nu mai puţin de
200.000. Singurul remediu pe care eu, un republican de principii, pot să-1 propun este să
restaurăm vechea stare de şerbie şi să facem sclavi din toţi aceia care nu sunt capabili să
se îngrijească de propria lor existenţă.» Tot astfel Eden: «The State of the Poor», cartea
I-a, cap. 1, pag. 60, 61.— «Pauperismul datează din momentul în care ţăranii au devenit
liberi... Manufacturile şi comerţul sunt adevăraţii părinţi ai săracilor noştri naţionali.» Că
şi acel republican de principii scoţian, Eden, greşeşte doar într-un singur punct: nu
desfiinţarea şerbiei, ci desfiinţarea proprietăţii ţăranului asupra pământului 1-a
transformat în proletar, respectiv în pauper. — Legislaţiei engleze a săracilor îi

811
corespunde în Franţa, unde exproprierea s-a efectuat în alt mod, ordonanţa de la
Moulins, din 1571, şi edictul din 1656,
198
D-l Rogers subliniază, în prefaţa sa la lucrarea «History of Agriculture», că masele
populare au fost pauperizate de Reformă, deşi în acel moment era profesor de economie
politică la universitatea din Oxford, sediul ortodoxiei protestante.
199
«A letter to Sir T. C. Banbury, Brt.: On the High Price of Provisions. By a Suffolk
Gentleman», Ipswich 1795, pag. 4. Chiar şi apărătorul fanatic al arendărilor în mare,
autorul lucrării «Inquiry into the Connection between the present Price of Provisions and
the size of Farms», Londra 1773, pag. 139, spune: «Deplâng în modul cel mai sincer
pierderea yeomanry-ei noastre, a acelei categorii de oameni care au menţinut în realitate
independenţa acestei naţiuni; şi văd cu părere de rău că pământurile lor, aflate în mâinile
unor lorzi monopolişti, se arendează unor mici fermieri, care îşi deţin fermele în
asemenea condiţiuni, că abia le merge mai bine decât vasalilor şi la orice ocazie
neplăcută trebuie să dea urmare unei chemări.»
200
Despre morala particulară a acestui erou burghez, între altele următoarele: «Marile
donaţii de pământuri irlandeze făcute doamnei Orkney în 1695 sunt o dovadă publică
pentru simpatia regelui şi pentru influenţa doamnei... Se spune că preţioasele servicii ale
doamnei au constat în — foeda labiorum ministeria [servicii detestabile cu buzele].» (În
Sloane Manuscript Collection, Muzeul Britanic, Nr. 4.224. Manuscrisul este întitulat:
«The character and behaviour of King William, Sunderland etc. as represented in Ori-
ginal Letters to the Duke of Shrewsbury from Somers, Halifax, Oxford, Secretary
Vernon etc.» E plin de lucruri curioase.)
201
«Înstrăinarea ilegală a domeniilor coroanei, în parte prin vânzare şi în parte prin
donaţii, formează un capitol scandalos în istoria Angliei... o înşelătorie gigantică în
dauna naţiunii (gigantic fraud on the nation).» (F. W. Newman: «Lectures on Political
Economy», Londra 1851, pag. 129, 130.) — (Modul în care actualii mari proprietari
englezi de pământuri au ajuns în posesiunea acestora se poate vedea cu toate amănuntele
în «Our old nobility. By Noblesse Oblige», Londra 1879. — F. E.)
202
A se vedea, de pildă, pamfletul lui E. Burke despre casa ducală de Bedford, al cărei
vlăstar e Lordul John Russel, «the tomtit of liberalism» [pitulicile liberalismului].
203
«Arendaşii le interzic ţăranilor să mai întreţină vreo fiinţă vie pe lângă ei, sub pre-
textul că dacă ar ţine vite sau păsări ei ar fura nutreţ din hambare. Ei mai spun: ţineţi-i
săraci pe ţărani, dacă vreţi să fie harnici. Realitatea este însă că în modul acesta aren-
daşii uzurpă tot dreptul asupra terenurilor comunale.» (“A Political Enquiry into the
Consequences of enclosing Waste Lands”, Londra 1785, pag. 75.)
204
Eden: «The State of the Poor», prefaţă [pag. XVII, XIX].
205
«Capital-farms.» («Two Letters on the Flour Trade and the Dearness of Corn... By a
Person in Business», Londra 1767, pag. 19, 20.)
206
«Merchant-farms» («An Enquiry into the Present High Price of Provisions» Londra
1767, pag. 11, notă. Această scriere bună, care a apărut anonimă, are ca autor pe
reverendul Nathaniel Forster.)
207
Thomas Wright: «A short address to the Public on the Monopoly of large farms»,
1779, pag. 2, 3.
208
Rev. Addington: «An Inquiry into the Reasons for and against enclosing open-fields»,
Londra 1772, pag. 37—43 passim.

812
209
Dr. R. Price: «Observations on Reversionary Payments», vol. II, pag. 155. E bine să
citim pe Forster, Addington, Kent, Price şi James Anderson şi să comparăm apoi
lamentabila sporovăială de sicofant a lui MacCulloch în catalogul său:” The Literature
of Political Economy”, Londra 1845.
210
Dr. R. Price, ibid., pag. 147 [148].
211
ibid., pag. 159. Ne vine în minte Roma antică. «Bogaţii puseseră stăpânire pe cea mai
mare parte a pământurilor neîmpărţite. Încrezându-se în împrejurări, ei sperau că aceste
pământuri nu le mai vor fi luate şi cumpărară deci loturile apropiate ale săracilor,
luându-le fie cu voia lor, fie cu forţa, astfel că ei cultivau de aici înainte domenii întinse
şi nu ogoare izolate. Ei întrebuinţau sclavi pentru cultura pământului şi pentru creşterea
vitelor, pentru că oamenii liberi le-ar fi fost luaţi de la muncă şi trimişi în război. Ţinerea
de sclavi le aducea un mare câştig şi prin aceea că aceştia, fiind scutiţi de serviciul
militar, se puteau înmulţi fără frică şi făceau o mulţime de copii. În modul acesta cei
puternici atrăgeau spre ei toate bogăţiile şi toată regiunea mişuna de sclavi. Italicii
deveneau însă din ce în ce mai puţini, fiind decimaţi de sărăcie, de dări şi de război. Dar
chiar dacă veneau vremuri de pace, ei erau condamnaţi la o inactivitate completă, pentru
că bogaţii se aflau în posesiunea pământului şi, în loc de oameni liberi, întrebuinţau
sclavi în agricultură.» (Appian: «Războaiele civile romane», I, 7.) Pasajul acesta se
referă la timpul dinaintea legii licinice. Serviciul militar, care a accelerat atât de mult
pieirea plebeilor romani, era unul din mijloacele principale cu care şi Carol cel Mare a
accelerat în mod artificial transformarea ţăranilor liberi germani în iobagi şi şerbi.
212
«An Inquiry into the Connection between the present Price of Provision etc.» pag.
124, 129. Un lucru asemănător, dar cu tendinţă contrarie: «Muncitorii sunt alungaţi din
casele lor şi siliţi să-şi caute de lucru în oraşe; dar în acest caz se obţine un ”excedent
mai mare şi astfel capitalul sporeşte.” («The Perils of the Nation”, ediţia a 2-a* Londra
1843, pag. XIV.)
213
«A king of England might as well claim to drive all his subjects into the sea.» (F. W.
Newman: «Lectures on Political Economy», pag. 132.)
214
Steuart spune: «Renta acestor pământuri» (el aplică în mod eronat acest termen
economic tributului taskmenilor [supuşilor] către şeful lor de clan) «este cu totul
neînsemnată în comparaţie cu întinderea lor, dar în ceea ce priveşte numărul persoanelor
pe care le hrăneşte o fermă, se va găsi poate că în regiunile înalte ale Scoţiei o bucată de
teren hrăneşte de zece ori mai mulţi oameni decât un teren de aceeaşi valoare în
provinciile cele mai bogate.» («Works», vol. I, cap. XVI, pag. 104.)
215
James Anderson: «Observations on the means of exciting a spirit of National
Industry etc.», Edinburgh 1777.
* Seminţie celtică în Scoţia de sus şi Irlanda. — N. T.
216
În 1860 victimele exproprierilor forţate au fost exportate în Canada cu ajutorul unor
promisiuni false. Unii fugiră în munţi şi în insulele învecinate. Fură urmăriţi de poliţişti,
ajunseră la ciocniri cu ei şi scăpară.
217
«În Highlands» [regiunile muntoase din Nordul Scoţiei. — N. T.], spune Buchanan,
comentatorul lui A. Smith, în 1814, “vechea stare de proprietate este răsturnată în
fiecare zi în mod violent... Fără a se sinchisi de arendaşii ereditari” (şi acesta este un
termen întrebuinţat aici în mod impropriu), «landlordul dă pământul aceluia care i-a
oferit mai mult, iar acesta, dacă este un inovator (improver), introduce imediat un sistem

813
nou de cultură a pământului. Pământul, care mai înainte era presărat cu ţărani având
gospodării mici, era populat în raport cu produsul său; cu sistemul nou al culturii per-
fecţionate şi al rentelor sporite, se obţine cel mai mare produs posibil cu cheltuielile cele
mai mici posibile, şi în acest scop braţele de muncă devenite acum inutile sunt îndepăr-
tate... Cei izgoniţi din locurile lor natale caută posibilităţi de existenţă în oraşele indus-
triale etc.» (David Buchanan: «Observations on etc. A. Smith's Wealth of Nations»,
Edinburgh 1814, vol. IV, pag. 144.) «Puternicii Scoţiei au expropriat familii întregi, aşa
cum ar fi smuls buruieni; ei au tratat sate întregi şi populaţia lor aşa cum tratează
indienii, în răzbunarea lor, văgăunile animalelor sălbatice... Omul e vândut pentru o
tunsoare de oaie, pentru o ciozvârtă de berbec, sau şi mai puţin... Atunci când provinciile
de Nord ale Chinei au fost invadate de mongoli, în sfatul acestora s-a făcut propunerea
ca locuitorii să fie exterminaţi, iar ţara să fie transformată în păşune. Această propunere
a fost pusă în practică de o serie de landlorzi din Scoţia de sus în propria lor ţară, îm-
potriva propriilor lor compatrioţi.» (George Ensor: «An Inquiry concerning the
Population of Nations», Londra 1818, pag. 215, 216.)
218
Atunci când actuala ducesă de Sutherland, Mrs. Beecher-Stowe, autoarea cărţii
“Uncle Tom’s Cabin” [Coliba lui moş Toma], organiza recepţii fastuoase la Londra cu
scopul de a-şi etala simpatia pentru sclavii negri din republica americană — lucru pe
care s-a ferit să-1 facă, la fel ca şi colegele sale întru aristocraţie, în timpul războiului
civil, când orice inimă engleză «nobilă» bătea pentru stăpânii de sclavi — eu am descris
în «New-York Tribune» situaţia în care se aflau sclavii Sutherland-ilor. (Unele pasagii
au fost reproduse de Carey în «The Slave Trade», Londra 1853, pag. 202, 203.)
Articolul meu a fost reprodus într-o gazetă scoţiană şi a provocat o polemică frumuşică
între aceasta din urmă şi oamenii Sutherland-ilor.
219
Informaţiuni interesante asupra acestui comerţ de peşte se găsesc la d-l David
Urquhart: «Portfolio, New Series.» — Nassau W. Senior caracterizează în scrierea sa
postumă, citată mai sus, «operaţiunea din Sutherlandshire ca una din limpezirile
(clearings) cele mai binefăcătoare de când e lumea.» («Journals, Conversations and
Essays relating to Ireland», Londra 1868.)
219a
Aşa-zisele «deer forests» (păduri rezervate vânatului) din Scoţia nu au nici măcar un
singur copac. Sunt alungate oile şi sunt aduşi cerbii pe munţii pleşuvi, şi apoi totul
primeşte numele de «deer forest». Prin urmare nici măcar păduri!
220
Robert Somers: «Letters from the Highlands; or, the Famine of 1847», Londra 1848,
pag. 12—28 passim. Aceste scrisori apărură pentru prima oară în «Times». Economiştii
englezi au explicat, bineînţeles, foametea Gaelilor din 1847 prin — suprapopulare. În
orice caz Gaelii «presau» asupra mijloacelor lor de trai. — În Germania, aşa numitul
«clearing of estates» [limpezirea moşiilor], sau, cum se numea aici, «Bauernlegen», s-a
manifestat cu deosebire după războiul de 30 de ani şi a provocat încă în 1790 revolte
ţărăneşti în Electoratul Saxon. Ea predomina în special în Estul Germaniei. În
majoritatea provinciilor prusiene dreptul de proprietate al ţăranilor fu garantat abia de
Frederic al II-lea. După cucerirea Sileziei el constrânse pe moşieri să refacă bordeiele,
hambarele etc. în scopul înzestrării gospodăriilor ţărăneşti cu vite şi unelte. Avea nevoie
de soldaţi pentru armată şi de contribuabili pentru vistierie. Cât de plăcută era, de altfel,
viaţa ţăranului sub haosul financiar şi sub guvernarea amestecată din despotism,
birocraţie şi feudalism a lui Frederic, se poate vedea din pasagiul următor al

814
admiratorului său Mirabeau: «Inul alcătuieşte, aşadar, una din cele mai mari bogăţii ale
ţăranilor din Nordul Germaniei. Spre nenorocirea speciei umane, el nu este însă decât un
paleativ al mizeriei şi nu o cale spre bună stare. Impozitele directe, clăcile şi alte
prestaţii de tot felul îl ruinează pe ţăranul german, care pe lângă aceasta trebuie să
plătească şi impozite indirecte la tot ce cumpără... şi pentru ca ruina să fie totală, el nu
are voie să-şi vândă produsele unde şi cum vrea; el nici nu îndrăzneşte să cumpere cele
ce-i sunt de trebuinţă de la negustori, care ar putea să i le vândă la un preţ mai redus;
toate aceste cauze îl duc pe nesimţite la ruină şi, dacă nu s-ar ocupa şi cu torsul, el nu ar
fi în stare să-şi plătească la termen impozitele directe; torsul îi oferă o sursă de venituri
accesorii, constituind pentru soţia, copiii, slujnicele şi argaţii lui o îndeletnicire utilă. Şi
în ciuda acestui venit accesoriu, ce viaţă chinuită! Vara el munceşte ca un ocnaş la arat,
la cules; se culcă la 9 şi se scoală la 2, pentru a-şi termina treaba; iarna el ar trebui să-şi
refacă puterile printr-o odihnă prelungită; dar dacă ar fi nevoit să-şi desfacă produsele,
dacă ar fi nevoit să le vândă pentru a plăti impozitele, i-ar lipsi grâul pentru pâine şi
pentru sămânţă. Pentru a umple acest gol, el trebuie deci să toarcă... şi anume cu cea mai
mare încordare. Astfel ţăranul se culcă iarna la miezul nopţii sau la ora 1 şi se scoală la 5
sau la 6; sau se culcă la 9 şi se scoală la 2, şi asta în tot timpul vieţii sale, cu excepţia
duminicilor. Acest exces de veghe şi de muncă îl uzează pe om, şi de aceea la ţară
bărbaţii şi femeile îmbătrânesc mult mai devreme decât la oraş.» (Mirabeau: «De la
Monarchie Prussienne», vol. III, pag. 212 şi urm.)
Adaos la ediţia a 2-a. În aprilie 1866, la 18 ani după publicarea lucrării citate mai sus a
lui Robert Somers, profesorul Leone Levi ţinu la Society of Arts [Societatea Artelor] o
conferinţă asupra transformării păşunilor de oi în păduri pentru vânat, în care descria
progresul pustiirilor în ţinuturile muntoase ale Scoţiei. El spune între
altele:«Depopularea şi transformarea în simplă păşune pentru oi au oferit mijlocul cel
mai uşor pentru a obţine un venit fără cheltuială... Apariţia unui deer forest [pădure
rezervată vânatului] în locul păşunii deveni o schimbare obişnuită în Highlands. Oile
fură alungate de animalele sălbatice după cum înainte fuseseră alungaţi oamenii pentru a
face loc oilor... Poţi merge de la domeniile contelui Dalhousie în Forfarshire până la
John o'Groats, fără să ieşi din pădure. — În multe (din aceste păduri) vulpea, pisica
sălbatică, jderul, dihorul, nevăstuica, iepurele de munte s-au încetăţenit de mult, în timp
ce iepurele de câmp, veveriţa şi şobolanul şi-au găsit drumul aici abia de curând.
Regiuni uriaşe, care figurau în statisticile Scoţiei ca păşuni de o fertilitate şi de o
întindere excepţională, sunt sustrase acum oricărei culturi şi ameliorări, fiind destinate
exclusiv pasiunii vânătoreşti a unui număr restrâns de persoane — şi aceasta numai într-
o scurtă perioadă a anului.»
Revista londoneză «Economist», cu data de 2 Iunie 1866, spune: “O gazetă
scoţiană a relatat săptămâna trecută între alte noutăţi: «Una din cele mai bune ferme de
oi din Sutherlandshire, pentru care s-a oferit recent, cu ocazia expirării contractului de
arendă, o rentă anuală de 1.200 l. st., este transformată într-un deer forest!» Instinctele
feudale intră în acţiune... ca pe vremea când cuceritorul normand... a distrus 36 sate
pentru a crea New Forest-ul. Două milioane de acri, care înglobează câteva din regiunile
cele mai fertile ale Scoţiei, sunt complet lăsate în paragină. Fânurile naturale din Glen
Tilt erau considerate printre cele mai nutritive din comitatul Perth; pădurea de la Ben
Aulder era cea mai mănoasă fâneaţă din întinsul district Badenoch; o parte a pădurii

815
Black Mount era păşunea cea mai prielnică, în Scoţia, pentru oile negre. Despre
întinderea teritoriului pustiit de dragul amatorilor de vânătoare ne putem face o idee
dacă ne gândim că el cuprinde o suprafaţă mult mai mare decât tot comitatul Perth.
Pagubele ţării în izvoare de producţie, pagube provocate de aceste pustiiri uriaşe, pot fi
apreciate dacă luăm în considerare că teritoriul ocupat de pădurea de la Ben Aulder
putea hrăni 15.000 de oi şi că ea nu cuprinde decât din totalul întinderilor rezervate
vânătorii în Scoţia... Toate aceste întinderi destinate vânătorii sunt complet
neproductive... ar fi putut fi scufundate cu tot atâta folos în valurile Mării Nordului.
Mâna forte a legii ar trebui să desfiinţeze asemenea deserturi şi pustiuri improvizate.»
* Adică legea din al 27-lea an al domniei lui Henric al VIII-lea. Cifrele care în
indicaţiile ce urmează se află în locul al doilea sunt numerele legilor emise în anul
respectiv de domnie.— Nota Inst. M. E. L.
221
Autorul lui «Essay on Trade etc.» 1770 observă: «Sub domnia lui Eduard al VI-lea
englezii par să se fi consacrat cu toată seriozitatea încurajării manufacturilor şi utilizării
la lucru a săracilor. Lucrul acesta se vede dintr-un statut ciudat în care se spune că toţi
vagabonzii vor fi înfieraţi» etc. (ibid., pag. 8.)
221a
Thomas Morus spune în “Utopia” sa: «Aşa se întâmplă că un mâncăcios lacom şi
nesăturat, o adevărată ciumă pentru patria sa, poate pune stăpânire pe mii de acri de
pământ, împrejmuindu-i cu un gard sau cu un hăţiş, sau poate hărţui într-atâta pe
proprietarii lor, prin violenţe şi prin şicane, încât aceştia să fie siliţi să vândă totul. Orice
ar încerca ei, într-un fel sau altul ei sunt siliţi să plece în pribegie, bieţii oameni simpli şi
nenorociţi! Bărbaţi, femei, soţi, soţii, copii orfani, văduve, mame care se jelesc cu
sugacii în braţe, toată familia, cu mijloace reduse şi mare ca număr, căci agricultura
cerea braţe multe. Pleacă, zic, de pe pământul strămoşesc pe care îl cunoşteau şi cu care
erau obişnuiţi, fără a-şi găsi un loc de odihnă; în alte împrejurări ar obţine ceva din
vânzarea obiectelor casnice, deşi acestea au o valoare redusă; dar, aruncaţi brusc pe
drumuri, ei trebuie să le dea pe preţuri de batjocură. Şi după ce au rătăcit până şi-au
mâncat ultimul ban, ce pot face decât să fure, pentru a fi apoi spânzuraţi după lege, în
toată forma, sau să meargă la cerşit ? Dar şi în acest caz ei sunt aruncaţi în închisoare, ca
vagabonzi, pentru că hoinăresc şi nu lucrează; ei, pe care nimeni nu vrea să-i angajeze,
oricât de insistent şi-ar oferi munca.» Din rândurile acestor fugari nenorociţi, despre care
Thomas Morus spune că au fost împinşi să fure, «au fost spânzuraţi în timpul domniei
lui Henric al VIII-lea 72.000 de hoţi, mari şi mici». (Holinshed: «Description of
England», vol. I, pag. 186.) În timpul Elisabetei «vagabonzii erau spânzuraţi în serii;
într-adevăr, nu trecea de obicei un an fără ca într-un loc sau altul să nu fie duşi la
spânzurătoare 300 sau 400». (Strype: “Annals of the Reformation and Establishment of
Religion, and other Various Occurences in the Church of England during Queen
Elisabeth's Happy Reign”, ediţia a 2-a, 1725, vol. II.) După acelaşi Strype, au fost
spânzurate într-un singur an, în Somersetshire, 40 persoane, 35 au fost înfierate şi 37 au
fost biciuite; 183 de «răufăcători disperaţi» au fost eliberaţi. Totuşi, spune el, «această
cifră importantă de acuzaţi nu cuprinde nici 1/6 din infracţiunile penale, din cauza
neglijenţei judecătorilor de pace şi a milei prosteşti a poporului». Şi adaugă: “Celelalte
comitate din Anglia nu se găseau într-o situaţie mai bună decât Somersetshire-ul; multe
se aflau într-o situaţie chiar mai proastă.”
222
«De câte ori legislaţia încearcă să aplaneze diferendele dintre patroni (masters) şi

816
muncitorii lor, patronii sunt sfătuitorii ei», spune A. Smith. «Spiritul legilor este proprie-
tatea», spune Linguet.
223
«Sophisms of Free Trade. By a Barrister», Londra 1850, pag. 206. El adaugă
maliţios: «Am fost întotdeauna gata să luăm atitudine pentru patron. Nu se poate face
ceva şi pentru salariat ?»
224
Dintr-o clauză a statutului 2 Iacob I, c. 6, reiese că anumiţi postăvari îşi permiseră să
dicteze tariful salariilor în mod oficial, în calitate de judecători de pace, în propriile lor
ateliere. — În Germania, îndeosebi după războiul de treizeci de ani, statutele pentru
menţinerea salariilor la un nivel scăzut erau frecvente. “Moşierilor le era foarte
neplăcută lipsa de servitori şi muncitori în regiunile depopulate. Se interzise tuturor
sătenilor să mai închirieze camere bărbaţilor şi femeilor necăsătoriţi; toţi aceştia trebuiau
anunţaţi autorităţilor şi erau aruncaţi în închisoare dacă nu voiau să devină servitori,
chiar dacă se întreţineau de pe urma altei activităţi, fie că făceau munci de însămânţare
pentru ţărani în schimbul unui salariu plătit cu ziua, fie că făceau chiar negoţ cu bani şi
cereale. (Kaiserliche Privilegien und Sanktiones fur Schlesien, I, 125.) În decurs de un
secol întreg găsim mereu în decretele suveranului plângeri amare în legătură cu
servitorimea răutăcioasă şi încăpăţânată, care nu vrea să se supună condiţiunilor aspre
şi să se mulţumească cu salariul legal', moşierului individual i se interzice să plătească
mai mult decât a stabilit adunarea provincială. Şi totuşi după acest război condiţiile
muncii sunt adesea mai bune decât aveau să fie cu 100 de ani mai târziu, în 1652
servitorimea mai primea, în Silezia, de două ori pe săptămână carne, iar în secolul nostru
mai existau tot acolo districte în care ea nu primea carne decât de trei ori pe an. Şi
salariile cu ziua erau mai ridicate după război decât în secolele următoare.” (G.
Freytag.)
225
Articolul I al acestei legi sună astfel: «întrucât una din bazele constituţiei franceze
constă în desfiinţarea oricărei fel de asociaţii de cetăţeni din aceeaşi stare şi profesiune,
se interzice reînfiinţarea lor, sub orice pretext şi sub orice formă.» Articolul IV declară
că dacă «cetăţeni aparţinând aceleiaşi profesiuni, arte sau meserii, se consfătuiesc între
ei sau încheie convenţii tinzând să refuze de comun acord sau să nu presteze decât cu un
preţ stabilit serviciile meseriei sau muncii lor, consfătuirile şi convenţiile pomenite... vor
fi declarate anticonstituţionale, ca atentând la libertate şi la declaraţia drepturilor omului
etc.», prin urmare crime contra statului, întocmai ca în vechile statute muncitoreşti.
(“Révolutions de Paris”, Paris 1791, vol. VIII, pag. 523.)
226
Buchez et Roux: «Histoire Parlementaire», vol. X, pag. [193 şi urm.] 195.
227
«Arendaşi», spune Harrison în «Description of England», «cărora înainte le venea
greu să plătească o rentă de 4 l. st., plătesc acum 40, 50, 100 l. st., şi socotesc totuşi că
au făcut o afacere proastă dacă după expirarea contractului de arendă nu au pus de o
parte o sumă egală cu renta pe 6—7 ani.»
228
Despre influenţa pe care deprecierea banilor o exercită în secolul al XVI-lea asupra
diferitelor clase ale societăţii: «A Compendious or Brief Examination of Certain
Ordinary Complaints of Diverse of our Countrymen in these our Days. By W. S.,
Gentleman», Londra 1581. Forma de dialog a acestei lucrări a făcut ca ea să fie atribuită
multă vreme lui Shakespeare şi să fie retipărită încă în 1751 sub numele lui. Autorul ei
este William Stafford într-un pasagiu, cavalerul (knight) raţionează în felul următor:
Cavalerul: «D-ta, vecinul meu, ţăranul, d-ta domnule negustor şi d-ta meştere

817
cazangiu, împreună cu toţi ceilalţi meseriaşi, d-voastră ştiţi să ieşiţi din încurcătură. Căci
cu cât lucrurile sunt mai scumpe faţă de ce au fost, cu atâta scumpiţi mărfurile d-voastre
sau muncile pe care le vindeţi. Dar noi nu avem de vânzare lucruri pe care să le putem
scumpi, ca să obţinem o compensare pentru acelea pe care avem să le cumpărăm din
nou.» În alt loc cavalerul îl întreabă pe medic: “Vă rog, la ce categorii de oameni vă
gândiţi? Şi, în primul rând, care sunt oamenii care după părerea d-voastră nu vor avea
nicio pierdere aici ?” — Medicul: “Mă gândesc la toţi aceia care trăiesc din cumpărare şi
vânzare, căci aşa cum cumpără scump, ei vând scump.”— Cavalerul: ”Care este a doua
categorie, care, după cum spuneţi, va câştiga ?” — Medicul: ”Ei bine, toţi aceia care
exploatează în regie proprie moşii sau ferme, plătind vechea arendă (rent), căci în timp
ce plătesc după normele vechi, ei vând după normele noi, ceea ce înseamnă că ei plătesc
foarte puţin pentru pământul lor şi vând scump tot ce creşte pe el...” — Cavalerul:
”Care, categorie va avea, după cum spuneţi d-voastră, o pierdere mai mare decât e
câştigul celor de mai sus ?” — Medicul: «Toţi nobilii, domnii (noblemen, gentlemen) şi
toţi ceilalţi care trăiesc sau dintr-o rentă fixă, sau dintr-o leafă, sau care nu-şi lucrează
singuri pământul, sau nu se îndeletnicesc cu cumpărarea şi cu vânzarea.»
229
În Franţa, aşa zisul régisseur, vechilul care, la începutul evului mediu, se îngrijeşte de
prestaţiile datorate stăpânului său feudal, devine curând un homme d'affaires, care
ajunge să devină capitalist prin şantaj, prin înşelăciune etc. Aceşti régisseur-i erau câte
odată ei înşişi nobili. De pildă: “Cest li compté que messire Jacques de Thoraisse, che-
valier chastelain sor Besançon rent es seigneur tenant les comptes à Dijon pour monseig-
neur le duc et comte de Bourgogne, des rentes appartenant à la dite chastellenie, depuis
XXVe jour de décembre MCCCLIX jusqu'au XXVIIIe jour de décembre MCCCLX.”
[Acest cont îl dă domnul Jacques de Thoraisse, cavaler castelan la Besançon, seniorului
care ţine socotelile la Dijon pentru monseniorul duce şi conte de Bourgogne asupra ren-
telor aparţinând numitei castelanii din a 25-a zi a lunii Decembrie 1359 până în a 28-a zi
a lunii Decembrie 1360.] (Alexis Monteil:” Traité de Matériaux manuscrits etc.”, vol. I,
pag. 244 şi urm.) Chiar aici se vede cum în toate sferele vieţii sociale partea leului îi
revine mijlocitorului. Pe tărâm economic, de exemplu, financiarii, agenţii de bursă,
comercianţii, micii negustori înghit cea mai mare parte din câştig; în dreptul civil
avocatul jupoaie împricinaţii; în politică reprezentantul înseamnă mai mult decât
alegătorii, ministrul mai mult decât suveranul; în religie Dumnezeu e împins pe planul al
doilea de “mijlocitor” iar acesta, la rândul lui, e dat înlături de popi, care sunt şi ei
mijlocitori inevitabili între bunul păstor şi oile lui. Ca şi în Anglia, în Franţa marile
domenii feudale erau împărţite într-un număr nesfârşit de gospodării mici, însă în
condiţii cu mult mai nefavorabile pentru populaţia rurală. În cursul secolului al XIV-lea
apărură fermele arendate, numite fermes sau terriers. Numărul lor crescu în mod
continuu, trecând mult peste 100.000. Ele plăteau o rentă funciară în bani sau în natură,
variind între a douăsprezecea şi a cincea parte din produs. Aceste ferme erau feude,
subfeude etc. (fiefs, arrière-fiefs), după valoarea şi suprafaţa domeniilor, dintre care
unele aveau doar câţiva arpents [măsură egală cu aproximativ 50 ari. — N. T.]. Toate
aceste terriers aveau dreptul de jurisdicţie asupra locuitorilor într-un grad anumit;
existau patru asemenea grade de jurisdicţie. Se înţelege uşor cât de oprimată era
populaţia rurală de toţi aceşti mici tirani. Monteil spune că existau atunci în Franţa
160.000 tribunale, acolo unde astăzi sunt suficiente 4.000 (inclusiv judecătoriile de

818
pace).
230
În ale sale «Notions de Philosophie Naturelle», Paris 1838.
231
Punct pe care îl accentuează Sir James Steuart.
232
“Vă voi acorda”, spune capitalistul,” onoarea de a mă servi, cu condiţia ca, în
schimbul ostenelii de a vă porunci, să-mi daţi puţinul ce vă rămâne.” (J. J. Rousseau:
«Discours sur l'Economie Politique» [Geneva 1760, pag. 70].)
233
Mirabeau: «De la Monarchie Prussienne», vol. III, pag. 20—109 passim. Dacă
Mirabeau consideră atelierele izolate ca fiind şi mai economice şi mai productive ca cele
«reunite» şi vede în acestea din urmă doar nişte simple plante artificiale de seră, aflate
sub ocrotirea cârmuirii, acest fapt se explică prin situaţia de atunci a unei mari părţi a
manufacturilor de pe continent.
234
«Douăzeci de pfunzi de lână, transformate pe nesimţite în îmbrăcămintea necesară în
cursul unui an unei familii de muncitori, şi anume transformate chiar prin propria
hărnicie a acestei familii în pauzele dintre alte munci ale ei — lucrul acesta nu e nimic
deosebit. Dar aduceţi lâna pe piaţă, trimiteţi-o în fabrică, apoi la mijlocitor, apoi la
negustor, şi aţi făcut o mare operaţiune comercială, întrebuinţând un capital nominal de
douăzeci de ori mai mare decât valoarea lânii... Clasa muncitoare este exploatată în
modul acesta, pentru a menţine o populaţie industrială în mizerie, o clasă parazitară de
comercianţi şi un sistem comercial, monetar şi financiar fictiv.» (David Urquhart:
«Familiar Words», pag. 120.)
235
O excepţie constituie epoca lui Cromwell. Cât dură republica, masele populare
engleze din toate păturile se ridicară din degradarea în care căzuseră sub Tudori.
236
Tuckett ştie că din manufacturile propriu-zise şi prin distrugerea manufacturii ţără-
neşti sau casnice apare, odată cu introducerea maşinilor, marea industrie a lânii.
(Tuckett: «A History etc.», vol. I, pag. [139—143] 144.) «Plugul, jugul erau invenţia
zeilor şi îndeletnicirea eroilor; sunt oare războiul de ţesut, fusul şi torcătoarea de origine
mai puţin nobilă ? Voi despărţiţi torcătoarea de plug, fusul de jug şi obţineţi fabrici şi
case pentru săraci, credit şi panică, două naţiuni duşmane — cea agricolă şi cea
comercială.» (David Urquhart: “Familiar Words”, pag. 122). Iată însă că vine Carey şi
acuză Anglia, desigur nu fără dreptate, că tinde să transforme toate celelalte ţări în
simple popoare agricole, al căror fabricant să fie ea. El susţine că în felul acesta a fost
ruinată Turcia, pentru că «proprietarilor şi cultivatorilor pământului nu li s-a permis
niciodată (de către Anglia) să se consolideze ei înşişi cu ajutorul alianţei naturale dintre
plug şi războiul de ţesut, dintre ciocan şi grapă». («The Slave Trade», pag. 125.) După
părerea lui, Urquhart însuşi ar fi unul din principalii agenţi ai ruinei Turciei, unde ar fi
făcut propagandă liber-schimbistă în interesul Angliei. Ce e mai frumos, este că Carey,
care, în treacăt fie spus, este o unealtă supusă a Rusiei, vrea să împiedice acest proces de
separare cu ajutorul sistemului protecţionist, care, dimpotrivă, îl accelerează.
237
Economiştii englezi filantropi ca Mill, Rogers, Goldwin Smith, Fawcett etc. şi
fabricanţii liberali englezi ca John Bright şi consorţii, întreabă pe nobilul latifundiar
englez, aşa cum Dumnezeu 1-a întrebat pe Cain de fratele său Abel, unde au dispărut
miile noastre de freeholders [ţărani liberi]. Dar voi cum aţi apărut ? Prin distrugerea
acelor freeholders. De ce nu întrebaţi, mai departe, unde au dispărut ţesătorii, torcătorii,
meseriaşii independenţi ?
238
Industrial, aici, în opoziţie cu agricol. În sensul “categoric”, arendaşul este un capi-

819
talist industrial întocmai ca şi fabricantul.
239
«The Natural and Artificial Rights of Property Contrasted», Londra 1832, pag. 98,
99. Autor al scrierii apărute anonim: Th. Hodgskin.
240
Încă din 1794 micii postăvari din Leeds trimiseră o delegaţie în faţa parlamentului
pentru a cere o lege care să interzică oricărui negustor să devină fabricant. (Dr. Aikin
«Description etc.» )
Oraşe privilegiate. — N. T.
241
William Howitt: «Colonization and Christianity. A Popular History of the Treatment
of the Natives by the Europeans in all their Colonies», Londra 1838, pag. 9. Despre
tratamentul aplicat sclavilor se găseşte o compilare bună la Charles Comte: «Traité de la
Législation», ediţia a 3-a, Bruxelles 1837. Lucrurile acestea trebuie studiate în detaliu,
pentru a se vedea în ce se transformă burghezul pe sine şi pe muncitor, acolo unde are
puterea să prefacă lumea după chipul şi asemănarea sa.
242
Thomas Stamford Raffles, late Lieut. Governor of Java [fost locţiitor de guvernator al
lavei. — JV. T.: «lava and its dependencies», Londra 1817.
243
Numai în provincia Orissa au murit de foame, în 1866, mai mult de un milion de
hinduşi. Cu toate acestea se căuta a se îmbogăţi tezaurul public indian prin preţurile cu
care li se cedau înfometaţilor alimente.
243a
William Cobbett observă că în Anglia toate instituţiile publice poartă denumirea de
«regale», în schimb însă exista o datorie «naţională» (national debt).
243b
«Dacă tătarii ar invada azi Europa, ar fi greu să le explicăm ce înseamnă la noi un
financiar.» (Montesquieu: «Esprit des Lois», vol. IV, pag. 33, ediţia Londra 1767.)
244
“Pourquoi aller chercher si loin la cause de l'éclat manufacturier de la Saxe avant la
guerre ! Cent quatre-vingt millions de dettes faites par les souverains !” (Mirabeau: «De
la Monarchie Prussienne», vol. VI, pag. 101.)
245
Eden: «The State of the Poor», vol. II, cap. I, pag. [420] 421 [422],
246
John Fielden: «The Curse of the Factory System», pag. 5, 6. Asupra infamiilor
iniţiale ale sistemului de fabrică, comp. Dr. Aikin (1795): «Description of the Country
from 30 to 40 miles round Manchester», pag. 219, şi Gisborne: «Enquiry into the duties
of men», 1795, vol. II. — întrucât maşina cu vapori a mutat fabricile de la căderile de
apă rurale în mijlocul oraşelor, «abstinentul» meşter al plusvalorii avea acum la
îndemână copiii, fără să fie nevoie a se aduce sclavii din workhouse-uri cu forţa. —
Atunci când Sir R. Peel (tatăl «ministrului plauzibilităţii») a depus în 1815 proiectul de
lege pentru protecţia copiilor, F. Horner (lumen [lumină] a «bullion-committee» -ului şi
prieten intim al lui Ricardo) declară în Camera Comunelor: «E un fapt notoriu că, odată
cu efectele unui falit, a fost anunţată şi vândută la licitaţie publică o ceată de copii de
fabrică, dacă se poate întrebuinţa această expresie, ca parte a patrimoniului. Acum doi
ani (1813) a venit în faţa King's Bench-ului un caz monstruos. Era vorba de un număr de
băieţi. O parohie din Londra îi dăduse pe mâna unui fabricant, care îi trecu altuia. Ei au
fost descoperiţi în cele din urmă de câţiva oameni de inimă într-o stare de absolută
înfometare (absolute famine). Alt caz şi mai monstruos mi-a fost adus la cunoştinţă în
calitatea mea de membru al comisiunii de anchetă parlamentară. Cu câţiva ani în urmă, o
parohie din Londra şi un fabricant din Lancashire au încheiat un contract prin care se
stipula că la 20 de copii sănătoşi fabricantul va primi câte un copil idiot.»
247
În 1790, în Indiile Occidentale engleze reveneau 10 sclavi la un om liber, în Indiile

820
Occidentale franceze 14 sclavi la un om liber, iar în Indiile Occidentale olandeze 23
sclavi la un om liber. (Henry Brougham: «An Inquiry into the Colonial Policy of the
European Powers», Edinburgh 1803, vol. II, pag. 74.)
248
Expresia «labouring poor» [săraci care muncesc] se găseşte în legile engleze din
momentul în care clasa muncitorilor salariaţi se face remarcată. «Labouring poor» se
află în opoziţie pe de o parte cu «idle poor» [săraci care nu muncesc], cerşetori etc., pe
de altă parte cu muncitorii care încă nu sunt găini jumulite, ci sunt proprietari ai mijloa-
celor lor de muncă. Din lege, expresia «labouring poor» a intrat în economia politică, de
la Culpeper, J. Child etc. până la A. Smith şi Eden. Putem să apreciem acum la justa ei
valoare buna credinţă a lui Edmund Burke, acel «execrable political cantmonger»
[ipocrit politic execrabil], când declară că expresia «labouring poor» este «execrable
political cant» [ipocrizie politică execrabilă]. Acest sicofant, care, în solda oligarhiei
engleze, juca faţă de revoluţia franceză pe romanticul, aşa cum, în solda coloniilor nord-
americane, jucase faţă de oligarhia engleză, la începutul dezordinilor americane, pe
liberalul, era pur şi simplu un burghez ordinar: «Legile comerţului sunt legile naturii şi
deci legile lui Dumnezeu.» (E. Burke: «Thoughts and Details on Scarcity», pag. 31, 32.)
Nu e de mirare că, fidel legilor lui Dumnezeu şi naturii, el s-a vândut întotdeauna cu
preţul cel mai convenabil! În scrierile reverendului Tucker — Tucker era popă şi tory,
dar de altfel era un om cinstit şi un economist destoinic — se găseşte o caracterizare
foarte bună a acestui Edmund Burke în cursul perioadei sale liberale. Având în vedere
lipsa totală de caracter care domneşte astăzi şi care crede în modul cel mai supus în
“legile comerţului”, este o datorie să înfierăm fără încetare pe alde Burke, care se
deosebesc de urmaşii lor doar printr-un singur lucru — talentul !
249
Marie Augier: «Du Crédit Public» [Paris 1842, pag. 265].
250
«Capitalul», spune Quarterly Reviewer, «fuge de gălăgie şi de ceartă şi este fricos din
fire. Lucrul acesta este foarte adevărat, dar el nu constituie adevărul întreg. Capitalul are
oroare de lipsa profitului sau de profitul foarte mic, ca natura de vid. Dacă are un profit
corespunzător, capitalul devine îndrăzneţ. Dacă are 10 procente asigurate, el poate fi
utilizat peste tot; la 20 procente el se înviorează; la 50 procente riscă orice; pentru 100
procente el calcă în picioare toate legile umane; la 300 procente nu există crimă pe care
să nu o rişte, chiar cu pericolul spânzurătorii. Dacă gălăgia şi cearta aduc profit, el le va
încuraja pe amândouă. Dovada: contrabanda şi comerţul cu sclavi.» (P. J. Dunning:
“Trade-Unions etc.”, pag. 36.)
251
«Ne aflăm într-o situaţie cu totul nouă a societăţii... tindem să separăm orice fel de
proprietate de orice fel de muncă.» (Sismondi: «Nouveaux Principes de l'Economie
Politique», vol. II, pag. 434.)
252
«Progresul industriei, al cărui purtător inconştient şi inert este burghezia, înlocuieşte
izolarea muncitorilor, efectuată prin concurenţă, cu unirea lor revoluţionară, efectuată
prin asociere. Odată cu dezvoltarea marii industrii, i se ia deci burgheziei de sub picioare
însăşi temelia pe care ea produce şi îşi apropriază produsele. Ea produce înainte de toate
pe propriii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sunt deopotrivă de inevitabile...
Dintre toate clasele care sunt astăzi opuse burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu
adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier odată cu apariţia marii industrii;
proletariatul este produsul ei cel mai specific. Păturile mijlocii, micul industriaş, micul
comerciant, meseriaşul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la

821
pieire existenţa lor ca pături mijlocii... ele sunt reacţionare, căci ele încearcă să întoarcă
înapoi roata istoriei.» (Karl Marx şi F. Engels: «Manifest der kommunistischen Partei»,.
Londra 1848, pag. 9, 11.)

822
 Capitolul douăzecişicinci
TEORIA MODERNĂ A COLONIZĂRII 253

Economia politică confundă din principiu două categorii foarte

diferite de proprietate privată, din care una se întemeiază pe munca
proprie a producătorului şi cealaltă pe exploatarea muncii străine. Ea
uită că ultima nu formează numai polul direct opus celei dintâi, dar nu
creşte decât pe mormântul ei.
În Europa occidentală, patria economiei politice, procesul
acumulării primitive este mai mult sau mai puţin încheiat. Aici regimul
capitalist sau şi-a supus în mod direct întreaga producţie naţională, sau,
acolo unde situaţia este mai puţin dezvoltată, controlează cel puţin în
mod indirect păturile sociale decadente, care aparţin modului de
producţie perimat şi continuă a exista alături de el. Lumii acesteia
încheiate a capitalului economistul îi aplică concepţiile de drept şi de
proprietate ale lumii pre-capitaliste cu un zel cu atât mai grijuliu şi cu o
onctuozitate cu atât mai mare, cu cât ideologia îi este mai puternic
contrazisă de fapte.
Altfel stau lucrurile în colonii. Regimul capitalist se loveşte aici
peste tot de o piedică în persoana producătorului, care, în calitate de
stăpân al propriilor sale condiţii de muncă, se îmbogăţeşte pe sine prin
munca sa, în loc să-l îmbogăţească pe capitalist. Antagonismul dintre
aceste două sisteme economice diametral opuse se manifestă aici,
practic, în lupta lor. Acolo unde capitalistul se sprijină pe puterea
metropolei sale, el caută să înlăture cu forţa modul de producţie şi de
apropriere întemeiat pe munca proprie. Acelaşi interes care îl sileşte, în
metropolă, pe sicofantul capitalului, pe economist, să declare, din punct
de vedere teoretic, că modul de producţie capitalist este identic cu
contrariul său, acelaşi interes îl împinge aici «to make a clean breast of
it» [să spună lucrurile pe şleau] şi să proclame cu glas tare contradicţia

823
dintre cele două moduri de producţie. În acest scop el demonstrează că
dezvoltarea forţei productive sociale a muncii, cooperaţia, diviziunea
muncii, utilizarea în mare a maşinilor etc. sunt imposibile fără
exproprierea producătorilor şi transformarea corespunzătoare a
mijloacelor lor de producţie în capital. În interesul aşa-zisei avuţii
naţionale el caută mijloace artificiale pentru a provoca sărăcia
populară. Platoşa sa apologetică se destramă aici, bucată cu bucată ca
iasca uscată.
Este marele merit al lui E. G. Wakefield, nu de a fi descoperit
ceva nou despre colonii,254 dar de a fi descoperit în colonii adevărul
despre raporturile capitaliste ale metropolei. Întocmai cum sistemul
protecţionist tindea, la începuturile sale,255 să fabrice capitalişti în
metropolă, tot astfel teoria lui Wakefield asupra colonizării, pe care
Anglia încercă un timp să o pună în practică pe cale de lege, tindea să
fabrice muncitori salariaţi în colonii. Asta numeşte el “systematic
colonization” (colonizare sistematică).
Wakefield descoperi în primul rând în colonii că proprietatea
asupra banilor, mijloacelor de subzistenţă, maşinilor şi altor mijloace de
producţie nu face dintr-un om un capitalist, atâta timp cât lipseşte
elementul complementar, muncitorul salariat, celălalt om, care este silit
să se vândă pe el însuşi de bună voie. Capitalul nu este un lucru — mai
descoperă el — ci un raport social între persoane, mijlocit de lucruri.256
Domnul Peel, ni se jeluieşte el, a luat cu el din Anglia la Swan River, în
Noua Olandă, mijloace de subzistenţă şi mijloace de producţie în
valoare de 50.000 1. st. Domnul Peel a fost atât de prudent să ia cu el şi
3.000 de persoane din clasa muncitoare, bărbaţi, femei şi copii. Ajuns la
destinaţie, “domnul Peel rămase fără un servitor care să-i facă patul sau
să-i aducă apă din fluviu”.257 Bietul domn Peel, care a prevăzut totul şi a
uitat doar să exporte relaţiile de producţie engleze la Swan River!
Pentru înţelegerea descoperirilor lui Wakefield, despre care e
vorba mai jos, facem două observaţiuni preliminare. Se ştie: mijloacele
de producţie şi mijloacele de subzistenţă, ca proprietate a producătorului
direct, nu sunt capital. Ele devin capital numai în condiţii în care
servesc în acelaşi timp ca mijloace de exploatare şi de dominare a
muncitorului. Acest suflet capitalist al lor este însă atât de intim legat, în
capul economistului, de substanţa lor materială, încât le numeşte în toate

824
împrejurările capital, chiar atunci când sunt exact contrariul. Aşa şi
Wakefield continuă că fărâmiţarea mijloacelor de producţie ca
proprietate individuală a multor lucrători cu gospodării proprii şi
independenţi unii de alţii, el o numeşte repartizare egală a capitalului. I
se întâmplă economistului ca şi juristului feudal. Şi acesta din urmă
aplica relaţiilor băneşti pure etichetele dreptului său feudal.
«Dacă», spune Wakefield, «capitalul ar fi repartizat în proporţii
egale între toţi membrii societăţii, nimeni n-ar avea interesul să
acumuleze mai mult capital decât poate utiliza cu propriile lui mâini.
Acesta este cazul, într-o anumită măsură, în noile colonii americane,
unde pasiunea pentru proprietatea funciară împiedică existenţa unei
clase de muncitori salariaţi.» 258 Aşadar, atâta timp cât muncitorul poate
acumula pentru sine însuşi — şi el poate să facă acest lucru cât timp
rămâne proprietarul mijloacelor sale de producţie, —acumularea
capitalistă şi modul de producţie capitalist sunt imposibile. Lipseşte
clasa muncitorilor salariaţi, indispensabilă în acest scop. În ce mod a
fost efectuată în vechea Europă exproprierea muncitorului de condiţiile
sale de muncă, adică în ce mod s-au născut capitalul şi munca salariată?
Printr-un contract social de natură cu totul originală. «Omenirea...
adoptă o metodă simplă pentru promovarea acumulării capitalului»,
care îi apărea, bineînţeles, de pe vremea lui Adam ca ultim şi unic scop
al existenţei ei; “ea se împărţi în proprietari de capital şi în proprietari
de muncă... această împărţire era rezultatul unei înţelegeri şi combinări
libere”.259 Într-un cuvânt: masa omenirii se exproprie pe sine însăşi în
cinstea «acumulării capitalului». Ori, s-ar putea crede că instinctul
acestui fanatism dezinteresat ar trebui să-şi lase frâu liber în special în
colonii, căci numai acolo există oameni şi împrejurări care ar putea
transpune un contract social din lumea viselor în realitate. Dar atunci la
ce mai e nevoie de «colonizarea sistematică», în opoziţie cu colonizarea
naturală ? Dar, dar:” Este îndoielnic dacă în statele nordice ale Uniunii
americane o zecime a populaţiei aparţine categoriei muncitorilor
salariaţi... În Anglia... marea masă a populaţiei este alcătuită din
muncitori salariaţi.” 260 Ba, mai mult: instinctul de auto-expropriere al
omenirii muncitoare în cinstea capitalului există atât de puţin, încât
sclavia, chiar după Wakefield, este unica bază naturală a bogăţiei
coloniale. Colonizarea lui sistematică este un simplu pis aller

825
[expedient], dat fiind că are de-a face cu oameni liberi, nu cu sclavi.
“Primii colonişti spanioli din Santo Domingo n-au primit muncitori din
Spania. Dar fără muncitori (adică fără sclavie) capitalul ar fi dispărut
sau cel puţin s-ar fi redus la micile mase în care fiecare individ îl poate
utiliza cu propriile lui mâini. Lucrul acesta s-a întâmplat într-adevăr în
ultima colonie întemeiată de englezi, unde un capital mare, constând din
sămânţă, vite şi instrumente, se prăpădi din lipsă de muncitori salariaţi şi
unde niciun colonist nu posedă mult mai mult capital decât poate utiliza
cu mâinile lui proprii.” 261
S-a văzut: exproprierea maselor populare de pământul lor
formează baza modului de producţie capitalist. Esenţa unei colonii
libere constă, dimpotrivă, în aceea că masa pământului este încă
proprietatea poporului şi că, în consecinţă, fiecare colonist poate
transforma o parte din el în proprietate privată a sa şi în mijloc
individual de producţie, fără a împiedeca pe colonistul care vine mai
târziu să facă acelaşi lucru.262 Acesta este secretul, atât al înfloririi
coloniilor, cât şi al racilei lor — rezistenţa în faţa colonizării capitalului.
“Acolo unde pământul este foarte ieftin şi toţi oamenii sunt liberi, acolo
unde fiecare poate obţine după dorinţă o bucată de pământ pentru sine,
nu numai că munca este foarte scumpă, în ce priveşte participarea
muncitorului la produsul său, dar dificultatea constă în a obţine muncă
combinată, oricare i-ar fi preţul.” 263
Dat fiind că în colonii separarea muncitorului de condiţiile de
muncă şi de rădăcina lor — pământul — nu există încă, sau există
numai sporadic, sau pe un spaţiu prea limitat, nu există încă nici
despărţirea agriculturii de industrie, nici nimicirea industriei casnice
ţărăneşti; cum să existe atunci piaţa internă pentru capital? «Nicio parte
din populaţia Americii nu este exclusiv agricolă, cu excepţia sclavilor şi
a celor care îi folosesc, combinând capitalul şi munca pentru lucrări
mari. Americanii liberi care-şi cultivă singuri pământul au în acelaşi
timp multe alte ocupaţii. O parte din mobilele şi uneltele folosite de ei
sunt făcute de obicei chiar de ei înşişi. Ei îşi construiesc adesea singuri
casele şi transportă produsul propriei lor industrii pe o piaţă oricât de
îndepărtată. Ei sunt torcători şi ţesători, fabrică săpun şi lumânări,
încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru propria lor folosinţă. În America,
munca câmpului formează adesea ocupaţia secundară a unui potcovar, a

826
unui morar, sau a unui mic comerciant.” 264 Unde să existe între
asemenea oameni ciudaţi” un teren de abstinenţă” pentru capitalist ?
Marea frumuseţe a producţiei capitaliste constă nu numai în
aceea că ea reproduce în mod permanent pe muncitorul salariat ca
muncitor salariat dar că pe măsura acumulării capitalului ea produce
continuu o suprapopulaţie relativă de muncitori salariaţi. În felul acesta
legea cererii şi ofertei de muncă este ţinută în făgaşul dorit, fluctuaţiile
salariului sunt îngrădite de anumite limite corespunzătoare exploatării
capitaliste şi, în sfârşit, dependenţa socială, atât de indispensabilă, a
muncitorului faţă de capitalist este asigurată — un raport de
dependenţă absolută, pe care acasă, în metropolă, economistul mincinos
şi locvace poate să-l transforme într-un raport contractual liber între
vânzător şi cumpărător, între posesori de mărfuri la fel de independenţi,
posesori ai mărfii capital şi ai mărfii muncă. Dar în colonii frumoasa
iluzie se destramă. Populaţia absolută creşte aici mult mai repede decât
în metropolă, dat fiind că mulţi muncitori se nasc adulţi şi totuşi piaţa
muncii este în permanenţă insuficient aprovizionată. Legea cererii şi
ofertei de muncă este desfiinţată. Pe de o parte, lumea veche varsă
permanent capital doritor de exploatare şi de abstinenţă; pe de altă parte,
reproducerea regulată a muncitorilor salariaţi ca muncitori salariaţi se
izbeşte de piedicile cele mai neplăcute, care în parte sunt de netrecut.
Cât despre producţia de muncitori salariaţi supranumerari în raport cu
acumularea capitalului...! Muncitorul salariat de azi devine mâine ţăran
sau meseriaş independent, lucrând pe cont propriu. El dispare de pe
piaţa muncii, dar — nu în workhouse. Această transformare
permanentă a muncitorilor salariaţi în producători independenţi, care
în loc să muncească pentru capital muncesc pentru ei înşişi şi în loc să-l
îmbogăţească pe domnul capitalist se îmbogăţesc ei înşişi, are la rândul
ei o influenţă absolut dăunătoare asupra situaţiei de pe piaţa muncii. Nu
numai că gradul de exploatare a muncitorului salariat rămâne ruşinos de
scăzut. Acesta din urmă mai pierde, odată cu raportul de dependenţă, şi
simţul de dependenţă faţă de capitalistul abstinent. De aici toate
neajunsurile pe care bunul nostru E. G. Wakefield le descrie în mod atât
de cumsecade, de elocvent şi de emoţionant.
Oferta de muncă salariată, se plânge el, nu este nici constantă,
nici regulată, nici îndestulătoare. Ea «este în mod constant nu numai

827
prea mică, dar nesigură».265 “Deşi produsul ce urmează a se împărţi între
muncitor şi capitalist este mare, muncitorul ia o parte atât de mare,
încât devine repede capitalist... Dimpotrivă, puţini sunt în stare, chiar
dacă trăiesc neobişnuit de mult, să acumuleze mase mari de avuţie.” 266
Muncitorii nu permit, pur şi simplu, capitalistului să se abţină de la
plata celei mai mari părţi a muncii lor. Nu-i foloseşte la nimic viclenia
de a-şi importa, odată cu propriul său capital, şi pe propriii săi muncitori
salariaţi din Europa. «Ei încetează curând de a fi muncitori salariaţi; ei
se transformă în scurt timp în ţărani independenţi sau chiar în concurenţi
ai foştilor lor patroni, chiar pe piaţa muncii salariate.» 267 Închipuiţi-vă
ce grozăvie ! Sărmanul capitalist şi-a importat din Europa, cu banii lui,
pe propriii lui concurenţi în carne şi oase ! Asta întrece totul! Nicio
mirare dacă Wakefield se plânge de lipsa raportului de dependenţă şi a
simţului de dependenţă al muncitorilor salariaţi în colonii. Din cauza
salariilor ridicate, spune discipolul său Merivale, există în colonii
tendinţa nestăvilită după muncă mai ieftină şi mai răbdătoare, după o
clasă căreia capitalistul să-i poată dicta condiţiile, în loc ca ea să i le
dicteze lui... În ţările cu civilizaţie veche, muncitorul, deşi liber, este, în
virtutea unei legi naturale, dependent de capitalist; în colonii această
dependenţă trebuie creată prin mijloace artificiale.
Care este acum, după Wakefield, consecinţa acestui neajuns în
colonii? Un” sistem barbar de împrăştiere” a producătorilor şi a avuţiei
naţionale.269 Fărâmiţarea mijloacelor de producţie între nenumăraţi
proprietari lucrând pe cont propriu distruge, odată cu centralizarea
capitalului, orice bază a unei munci combinate. Orice întreprindere de
respiraţie lungă, care se întinde asupra unui şir de ani şi care cere
investiţii de capital fix, se izbeşte în executarea ei de piedici. În Europa
capitalul nu şovăie nicio clipă, căci clasa muncitoare formează un
accesoriu viu al lui, care există întotdeauna în abundenţă şi care îi stă
întotdeauna la dispoziţie. Dar în ţările coloniale ? Wakefield povesteşte
o anecdotă cât se poate de dureroasă. A stat de vorbă cu câţiva capitalişti
din Canada şi din statul New-York, unde, pe deasupra, valurile
imigraţiei se opresc adesea, lăsând în urmă un reziduu de muncitori
«supranumerari». «Capitalul nostru», suspină unul din personajele
melodramei, «era pregătit pentru multe operaţiuni care necesită pentru
desăvârşirea lor o perioadă de timp considerabilă; dar puteam noi începe

828
atari operaţiuni cu nişte muncitori despre care ştiam că ne vor întoarce
în curând spatele? Dacă am fi fost siguri că vom putea reţine munca
acestor imigranţi, i-am fi angajat pe loc cu plăcere şi chiar la preţuri
ridicate. Ba, ştiind chiar că-i pierdem cu siguranţă, i-am fi angajat totuşi,
dacă am fi fost siguri de un nou aflux, după trebuinţa noastră.»270
După ce Wakefield opune cu multă emfază agricultura
capitalistă engleză şi munca ei «combinată» gospodăriei ţărăneşti
împrăştiate din America, el ne arată, fără să vrea, şi reversul medaliei. El
descrie masa populaţiei americane ca înstărită, independentă,
întreprinzătoare şi relativ cultivată, în timp ce «muncitorul agricol
englez este un golan nenorocit (a miserable wretch), un pauper... În ce
ţară, în afara Americii de Nord şi a câtorva colonii noi, salariile muncii
libere utilizate la ţară depăşesc oare în mod substanţial mijloacele de
subzistenţă indispensabile ale muncitorului?... Caii întrebuinţaţi la
muncile agricole în Anglia sunt, fără nicio îndoială, mult mai bine
hrăniţi decât plugarul englez, dat fiind că ei reprezintă bunuri de
valoare.»271 Dar nevermind [n-are importanţă]; avuţie naţională
înseamnă, prin natura ei, mizerie populară.
Cum poate fi însă vindecată racila anticapitalistă din colonii?
Dacă am transforma dintr-odată tot pământul din proprietate a poporului
în proprietate privată, am distruge într-adevăr rădăcinile răului, dar şi
colonia. Arta constă în a omorî două muşte dintr-o lovitură. Trebuie ca
guvernul să fixeze pentru pământul virgin un preţ artificial, independent
de legea cererii şi ofertei, care să-l silească pe imigrant să lucreze mai
multă vreme ca muncitor salariat, până va câştiga destui bani pentru a
cumpăra pământ272 şi a se transforma într-un ţăran independent. Fondul
care va rezulta din vânzarea pământului la un preţ relativ prohibitiv
pentru muncitorul salariat, cu alte cuvinte fondul bănesc stors din
salariu prin violarea sacrei legi a cererii şi ofertei, va trebui utilizat, pe
de altă parte, de guvern, pentru a importa cu el, în măsura creşterii sale,
oameni fără căpătâi din Europa în colonii şi a asigura în felul acesta
domnului capitalist piaţa lui de muncă salariată. În aceste împrejurări
«tout sera pour le mieux», dans le meilleur des mondes possibles [totul
va merge cât se poate de bine, în cea mai bună dintre lumile posibile].
Acesta este marele secret al «colonizării sistematice». «După acest
plan», exclamă Wakefield triumfător, «oferta de muncă va trebui să fie

829
constantă şi regulată; căci, în primul rând, niciun muncitor nefiind în
stare să capete pământ înainte de a fi lucrat pentru bani, toţi muncitorii
imigraţi, prin faptul că lucrează combinat în schimbul salariului, ar
produce patronului lor capital pentru a utiliza mai multă muncă; în al
doilea rând, oricine ar renunţa la munca salariată şi ar deveni proprietar
de pământ ar asigura, tocmai prin cumpărarea pământului, un fond cu
care se va aduce muncă proaspătă în colonii.»273 Preţul pământului,
impus de către stat, trebuie să fie, bineînţeles, «îndestulător» (sufficient
price), adică atât de urcat, «încât să împiedice pe muncitori de a deveni
ţărani independenţi până ce nu vor sosi alţii care să le ia locul pe piaţa
muncii salariate.»274 Acest «preţ îndestulător al pământului» nu este
decât o perifrază eufemistică a preţului de răscumpărare pe care-l
plăteşte muncitorul capitalistului pentru permisiunea de a se retrage de
pe piaţa muncii salariate la ţară. El trebuie să producă mai întâi
domnului capitalist «capital», pentru ca acesta să poată exploata mai
mulţi muncitori şi să aducă apoi, pe piaţa muncii, un «om în loc», pe
care cârmuirea îl expediază pe cheltuiala lui, peste mare, fostului său
stăpân capitalist.
Este cât se poate de caracteristic că guvernul englez a aplicat
timp de ani de zile această metodă de «acumulare primitivă», prescrisă
de domnul Wakefield în mod special spre a fi folosită în colonii.
Fiasco-ul a fost, bineînţeles, tot atât de deplorabil ca şi acel al legii
bancare a lui Peel. Curentul de emigrare a fost abătut dinspre coloniile
engleze spre Statele Unite — iată care a fost singurul rezultat. Între timp
progresul producţiei capitaliste în Europa, însoţit de o presiune
crescândă a guvernului, a făcut ca reţeta lui Wakefield să fie de prisos.
Pe de o parte, curentul uriaş şi neîntrerupt de oameni împins an după an
spre America lasă în urmă sedimente care se opresc în estul Statelor
Unite, deoarece valul de emigrare din Europa aruncă oamenii pe această
piaţă a muncii într-un ritm mai rapid decât acela în care îi poate lua cu
sine valul de emigrare spre vest. Pe de altă parte, războiul civil american
a avut ca urmare o datorie publică uriaşă şi, ca urmare a ei, impozite
apăsătoare, apariţia unei aristocraţii financiare din cele mai ordinare,
înstrăinarea gratuită a unei părţi enorme din teritoriile statului către
societăţi de speculanţi, în scopul exploatării de căi ferate, mine etc. —
pe scurt, cea mai rapidă centralizare a capitalului. Marea republică a

830
încetat, aşadar, de a fi pământul făgăduinţei pentru muncitorii emigranţi.
Producţia capitalistă înaintează aici cu paşi uriaşi, chiar dacă scăderea
salariilor şi dependenţa muncitorului salariat sunt încă departe de a fi
ajuns la nivelul normal european. Înstrăinarea neruşinată de către
guvernul englez, denunţată cu atâta tărie de însuşi Wakefield, a
pământurilor coloniale necultivate către aristocraţi şi capitalişti, şi odată
cu ea curentul de oameni atras de minele de aur şi concurenţa pe care i-o
face până şi celui mai mic meseriaş importul de mărfuri engleze, au
produs, în special în Australia,275 o suficientă «suprapopulare relativă de
muncitori», astfel că aproape fiecare vapor aduce vestea fatală a unei
supraîncărcări a pieţei australiene a muncii, «glut of the Australian
labour-market», şi că prostituţia înfloreşte acolo în unele locuri la fel de
puternic ca la Londra în Haymarket.
Dar aici nu ne preocupă starea coloniilor. Singurul lucru care ne
interesează este secretul descoperit în Lumea Nouă de economia politică
a Lumii Vechi şi proclamat cu toată tăria: Modul de producţie şi de
acumulare capitalist, deci şi proprietatea privată capitalistă, determină
distrugerea proprietăţii private întemeiate pe munca proprie, adică
exproprierea muncitorului.

NOTE:
253
E vorba aici de colonii adevărate, de pământ virgin care e colonizat de imigranţi
liberi. Din punct de vedere economic Statele Unite sunt şi astăzi teritoriu colonial al Eu-
ropei. De altfel, aici se numără şi acele plantaţii vechi în care desfiinţarea sclaviei a
revoluţionat cu totul situaţia.
254
Cele câteva idei clare ale lui Wakefield asupra naturii coloniilor sunt în întregime
anticipate de către Mirabeau-tatăl, fiziocratul, şi, încă mai înainte, de către unii econo-
mişti englezi.
255
El devine mai târziu o necesitate temporară în lupta concurenţei internaţionale. Însă,
indiferent de motivul său, urmările rămân aceleaşi.
256
«Un negru este un negru. El devine sclav abia, în anumite condiţii. O maşină pentru
filatul bumbacului este o maşină pentru filatul bumbacului. Ea devine capital numai în
anumite condiţii. Ruptă din aceste condiţii ea nu este capital, aşa cum aurul în sine nu
este bani şi cum zahărul nu este preţul zahărului,.. Capitalul este un raport social de
producţie. El este un raport istoric de producţie.» (Karl Marx: «Lohnarbeit und
Kapital», «Neue Rheinische Zeitung», Nr. 266 din 7 Aprilie 1849.)
257
E. G. Wakefield: «England and America», vol. II, pag. 33.
258
ibid., vol. I, pag. 17, 18.

831
259
ibid., pag. 18.
260
ibid., pag. 42, 43, 44.
261
ibid., vol. II, pag. 5.
262
«Pământul, pentru a deveni element de colonizare, trebuie să fie nu numai necultivat,
ci şi proprietate publică, ce poate fi transformată în proprietate individuală.» (ibid., vol.
H, pag. 125.)
263
ibid., vol. I, pag. 247.
264
E. G. Wakefield: «England and America», vol. I, pag. 21, 22
265
ibid., vol. II, pag. 116.
266
ibid., vol. I, pag. 131.
267
ibid., vol. II, pag. 5.
268
Merivale: «Lectures on colonization etc.», vol. II, pag. 235—314 passim. Chiar
paşnicul economist vulgar liber-schimbist Molinari spune: “În coloniile în care s-a
înlăturat sclavia, fără a se fi înlocuit munca silnică printr-o masă corespunzătoare de
muncă liberă, am văzut întâmplându-se contrariul a ceea ce se petrece zilnic sub ochii
noştri. Am văzut muncitorii simpli exploatând, la rândul lor, pe întreprinzătorii
industriali, prin aceea că le cereau salarii care nu sunt câtuşi de puţin proporţionale cu
partea legitimă (part légitime), care le-ar reveni din produs. Dat fiind că plantatorii nu
puteau obţine pentru zahăr un preţ îndestulător ca să acopere creşterea salariilor, ei erau
siliţi să acopere surplusul de cheltuială mai întâi din profiturile lor, iar apoi chiar din
capitaluri. În felul acesta au fost ruinaţi o sumedenie de plantatori, în timp ce alţii îşi
încetau activitatea, pentru a scăpa de ruina ce-i aştepta... Este, fără îndoială, mai bine să
vezi ducându-se de râpă mase de capitaluri decât generaţii de oameni (câtă generozitate
din partea domnului Molinari!); dar n-ar fi mai bine să nu se ducă de râpă nici unii, nici
ceilalţi ?” (Molinari: “Etudes Economiques”, pag. 51, 52.) Domnule Molinari, domnule
Molinari! Ce se mai alege din cele zece porunci, din Moise şi din profeţi, din legea
cererii şi ofertei, dacă în Europa “l'entrepreneur” [întreprinzătorul] îi poate tăia
muncitorului partea sa legitimă, iar în Indiile Occidentale muncitorul i-o poate tăia
întreprinzătorului ! Şi ce este, mă rog, această ”part légitime”, pe care zilnic, după
mărturisirea d-voastră, capitalistul nu o plăteşte, în Europa? Domnul Molinari are o
poftă extraordinară ca, dincolo, în colonii, unde muncitorii sunt atât de “simpli” încât îl
“exploatează” pe capitalist, să rectifice prin măsuri poliţieneşti legea cererii şi ofertei,
care de altfel acţionează în mod automat.
269
Wakefield, ibid., vol. II, pag. 52
270
E. G. Wakefield: «England and America», vol. II, pag. 191, 192.
271
ibid., vol. I, pag. 47, 246.
272
«Graţie aproprierii pământului şi a capitalurilor, mai spuneţi voi, omul care nu
posedă decât braţele lui găseşte o ocupaţie şi-şi creează un venit... dimpotrivă, tocmai
datorită, aproprierii individuale a pământului, există oameni care nu posedă decât
braţele lor... Dacă aşezaţi un om într-un spaţiu vid, îi răpiţi aerul. Acelaşi lucru îl faceţi
atunci cârd vă însuşiţi pământul... Faptul acesta înseamnă să-1 aşezaţi într-un vid lipsit
de orice avuţie, pentru ca să nu poată trăi altfel decât după voinţa voastră.» (Colins:
«L'Economie Politique etc.», vol. III, pag. [267] 268—271 passim.)
273
ibid., vol. II, pag. 192.
274
ibid., pag. 45.

832
275
De îndată ce Australia a devenit propriul său legiuitor, ea a elaborat bineînţeles legi
favorabile coloniştilor, dar înstrăinarea de teritorii, săvârşită de englezi, le stă în cale.
«Primul şi cel mai important scop la care tinde noua lege rurală din 1862 constă în aceea
de a aduce uşurări mari colonizării populaţiei.» («The Land Law of Victoria», by the
Hon. G. Duffy, Minister of Public Lands», Londra 1862 [pag. 3].)

833
 INDICE BIBLIOGRAFIC

Indicele cuprinde numai literatura citată în volumul I al

«Capitalului» şi în prefeţele lui Marx şi Engels. Sunt trecute între autori
şi acele lucrări apărute anonim, pe ai căror autori Marx îi numeşte; în
aceste cazuri numele autorilor se găsesc între paranteze rotunde. Acolo
unde Marx nu precizează ediţia, indicaţiile sunt date în paranteze
rotunde. Traducerea românească a titlurilor a fost adăugată între
paranteze mari [].

I. OPERE DE AUTORI NUMIŢI

ADDINGTON, Stephen.” An Inquiry into the Reasons for and against

enclosing open fields” [Cercetarea motivelor în favoarea şi
împotriva împrejmuirii câmpurilor deschise], ediţia a 2-a,
Londra 1772, - pag. 644.
AIKIN, John. “Description of the Country from 30 to 40 miles round
Manchester” [Descrierea ţinutului din jurul oraşului
Manchester, pe o rază de 30 la 40 mile], Londra 1795, - pag.
534, 664, 671.
ANDERSON, Adam. «An Historical and Chronological Deduction of
the Origin of Commerce from the earliest Accounts to the
Present Time” [Deducere istorică şi cronologică a originii
comerţului, de la primele relatări până în prezent], Londra 1764,
- pag. 659, 671.
ANDERSON, James. “Observations on the means of exciting a spirit of
National Industry, chiefly intended to promote the Agriculture,
Commerce, Manufactures, and Fisheries of Scotland.- In a
series of letters, to a friend written in the year 1775”
[Consideraţii asupra mijloacelor de a stimula spiritul unei
industrii naţionale, în special cu scopul de a încuraja agricultura,

834
 comerţul, manufactura şi pescuitul în Scoţia. Într-un şir de
scrisori adresate unui prieten în 1775], Edinburgh 1777, - pag.
504 - 505, 647.
- “The Bee” [Albina], 18 volume, Edinburgh 1791 până în
1793, vol. 3, - pag.554.
APPIAN din Alexandria. Povestiri romane. (Traducere de Ferd. L. I.
Dillenius, Stuttgart
1830.) Citat ca “Războaiele civile romane”, - pag. 645.
ARISTOTEL. «Ethicorum ad Nicomachum libri decern” [Etica, zece
cărţi adresate lui Nicomachus] (Lib. I edit. Bekkeri, Berlin
1831), - pag. 89.
- ”De Republica” [Despre Stat] (cartea I ediţia Bekker, Berlin
1831), - pag. 110, 164, 174.
ASHLEY, Lord. “Ten Hours' Factory Bill The Speech of Lord Ashley.
15th March 1844” [Proiect de lege pentru ziua de muncă de
zece ore în fabrici. Discursul lordului Ashley, 15 Martie 1844],
Londra 1844, - pag. 371, 380.
ATHENAEUS din Naukratis.” Deipnosophistarum libri quindecim”
[Cele 15 cărţi ale ospăţului învăţaţilor], cartea a IV-a, ediţia
Schweighäuser, Strassburg 1802, - pag. 122, 148.
AUGIER, Marie. «Du Crédit Public et de son Histoire depuis les temps
anciens jusqu'à nos jours” [Despre creditul public şi istoria lui
din antichitate până în zilele noastre], Paris 1892, - pag. 672.
BABBAGE, Charles. ”On the Economy of Machinery and
Manufactures” [Despre economia maşinismului şi a
manufacturilor], ediţia întâia, Londra 1832, - pag. 325, 328,
348, 362, 373.
BACO. Vezi Bacon.
BACON, Francisc. Lord Verulam. ”The Reign of Henry VII. Verbatim
Reprint from Kennet's «England» ed. 1719, [Domnia lui Henric
al VII-lea. Reproducere textuală a lucrării lui Kennet «Anglia»,
ediţia 1719], Londra 1870, - pag. 638, 639.
- ”Essays or Councils, civil and moral” [Eseuri sau sfaturi,
civile şi morale], Londra 1597, - pag. 639.
BAILEY, Samuel. ”A Critical Dissertation on the Nature, Measure and
Causes of Value: chiefly in reference to the writings of Mr.

835
 Ricardo and his followers. By the author of Essays on the
Formation and Publication of Opinions etc.” [Tratat critic
asupra naturii, măsurii şi originii valorii; cu referire specială la
scrierile domnului Ricardo şi ale urmaşilor lui. De autorul
lucrărilor despre formarea şi publicarea de opinii etc.], Londra
1825, - pag. 92, 109, 483.
BAILEY, Samuel. “Money and its Vicissitudes in Value; as they affect
National Industry and pecuniary Contracts: with a Postscript
on Joint Stock Banks” [Banii şi modificările lor de valoare; cum
influenţează industria naţională şi contractele pecuniare: cu un
adaos despre băncile pe acţiuni], Londra 1837, - pag. 81, 547.
BARBON, Nicolas. “A Discourse concerning coining the new money
lighter, in answer to Mr. Locke's Considerations about raising
the value of money” [Tratat asupra modului de a bate mai uşor
monetă nouă, ca răspuns la consideraţiile d-lui Locke despre
ridicarea valorii monetei], Londra 1696, - pag. 69, 70, 71, 145,
157, 158.
BARTON, John. “Observations on the Circumstances which influence
the Condition of the Labouring Classes of Society”
[Consideraţiuni asupra împrejurărilor care influenţează starea
claselor muncitoare ale societăţii], Londra 1817, - pag. 566y 602.
BECCARIA, Cesare.” Elementi di Economia Pubblica” [Elemente de
economie publică], în “Scrittori Classici Italiani di Economia
Politica, Parte Moderna”, vol. 11, editat de Custodi, Milano
1804, - pag. 341.
BELLERS, John. ”Essays about the Poor, Manufactures, Trade,
Plantations, and Immorality” [Lucrări despre săraci,
manufacturi, comerţ, plantaţii şi imoralitate], Londra 1699, -
pag. 146, 158, 437.
- “Proposals for raising a Colledge of Industry of all useful
Trades and Husbandry” [Propuneri pentru deschiderea unui
colegiu industrial pentru toate meseriile folositoare şi
agricultură], Londra 1696, - pag. 152, 308, 444, 551.
BENTHAM, Jeremias (Jeremy). “Théorie des Peines et des
Récompenses” [Teoria pedepselor şi recompenselor], revăzut de
Et. Dumont, vol. I, ediţia a 3-a, Paris 1826, - pag. 546 - 547.

836
BERKELEY, George. ”The Querist” [Interpelatorul], Londra 1750, -
pag. 316, 33.
BIDAUT, J. N. ”Du Monopole qui s'établit dans les arts industriels et le
commerce au moyen des grands appareils de fabrication.
Deuxième livraison. Du Monopole de la fabrication et de la
vente” [Despre Monopolul care se formează în sânul artelor
industriale şi al comerţului datorită marilor maşini. Fascicola a
2-a. Despre monopolul de fabricaţie şi de vânzare], Paris 1828, -
pag. 304. BIESE, Franz. “Die Philosophie des Aristoteles in
ihrem innern Zusammenhange, mit besonderer
Berücksichtigung des philosophischen Sprachgebrauchs, aus
dessen Schriften entwickelt” [Filosofia lui Aristotel în legătura
ei interioară, cu considerarea specială a limbajului filosofic,
dezvoltat pe baza scrierilor lui], vol. II, Berlin 1842
pag. 376.
BLAKEY, Robert. ”The History of Political Literature from the earliest
times” [Istoria literaturii politice începând din timpurile cele
mai vechi], Londra 1855, vol. II, - pag. 641.
BLANQUI, Jérôme Adolphe. “Cours d'Economie Industrielle. Année
1837—1838” [Cursuri de economie industrială. Anul 1837 -
1838], adunate de Ad. Blaise, Paris 1838 - 1839, - pag. 317.
- ”Des classes ouvrières en France pendant l’année 1848”
[Despre clasele muncitoare în Franţa în decursul anului 1848],
partea întâia şi a doua, Paris 1849, - pag. 267.
BLOCK, Maurice. “Les Théoriciens du Socialisme en Allemagne.”
Extrait du Journal des Economistes, juillet et août 1872
[Teoreticienii socialismului în Germania. Extras din Jurnalul
Economiştilor, Iulie şi August 1872], Paris 1872, - pag. 47.
BOILEAU, Etienne. “Règlements sur les arts et métiers de Paris,
rédigés au 13-ième siècle et connus sous le nom du Livre des
métiers” [Regulamente privitoare la meserii şi profesiuni la
Paris, date în secolul al XIII-lea şi cunoscute sub numele de
Cartea meseriilor], publicate de G. B. Depping, Paris 1837, -
pag. 442.
BOISGUILLEBERT, Pierre de. “Dissertation sur la nature des
richesses; de l’argent et des tributs” [Tratat asupra naturii

837
 avuţiilor, banilor şi tributurilor], în ”Collection des principaux
économistes. Vol. I: Economistes financiers du XVIII-ième
siècle”, editat de Daire, Paris 1843, - pag. 154.
BOXHORN, M. S. ”Institutiones Politicae” [Instituţii politice], Leyda
1663, - pag. 394,
BROADHURST, J. ”Treatise on Political Economy” [Tratat de
economie politică], Londra 1842, - pag. 86.
BROUGHAM, Henry. “An Inquiry into the Colonial Policy of the
European Powers” [Analiza politicii coloniale a Puterilor
Europene], vol. II, Edinburgh 1803,- pag. 671.
BRUCKNER, J. “Théorie du système animal” [Teoria sistemului
animal], Leyda 1767, - pag. 553.
BUCHANAN, David. “Inquiry into the Taxation and Commercial
Policy of Great Britain” [Analiza politicii fiscale şi comerciale
a Marii Britanii], Edinburgh 1844, - pag. 143.
- Adam Smith ”Wealth of Nations”. With notes, and an
additional volume by D. Buchanan [Adam Smith “Avuţia
Naţiunilor”. Cu note şi un volum de completare de D.
Buchanan], vol. I-IV, Edinburgh 1814, - pag. 503, 647.
BUCHEZ, Philippe, et ROUX-LAVERGNE, Pierre. ”Histoire
Parlementaire de la Révolution Française ou Journal des
assemblées nationales depuis 1789 jusqu'en 1815” [Istoria
Parlamentară a Revoluţiei Franceze, sau Jurnalul Adunărilor
Naţionale din 1789 până în 1815], vol. X, Paris 1834, - pag.
657.
BURKE, Edmund. ”A letter from the Rt. Hon. Ed. Burke to a noble
Lord, on the attacks made upon him and his pension in the
House of Lords, by the Duke of Bedford and the Earl of
Lauderdale” [O scrisoare a onorabilului Ed. Burke adresată
unui nobil, Lord, asupra atacurilor îndreptate împotriva sa şi a
pensiei sale, în Camera Lorzilor, de către ducele de Bedford şi
contele de Lauderdale], Londra 1796,- pag. 642.
- ”Thoughts and Details on Scarcity, originally presented to the
Rt. Hon. W. Pitt in the Month of November 1795” [Reflecţii şi
amănunte asupra lipsurilor, prezentate la început onorabilului
W. Pitt în luna Noiembrie 1795], Londra 1800, - pag. 209, 231,

838
 306, 671.
CAIRNES, J. E. “The Slave Power” [Puterea sclavilor], Londra 1862,
— pag. 201, 258, 314.
CAMPBELL, George. «Modern India. A sketch of the system of civil
government” [India modernă. O schiţă a sistemului guvernării
civile], Londra 1852, — pag. 335.
CANTILLON, Richard. “Essai sur la Nature du Commerce en
Général” [Eseu asupra naturii comerţului în genere],
Amsterdam 1756, - pag. 500.
- “The Analysis of Trade, Commerce, Coin, Bullion, Banks
and Foreign Exchanges” [Analiza meseriilor, comerţului,
banilor, lingourilor de aur, băncilor şi cursurilor externe de
schimb], Londra 1759, - pag. 500.
CARD. Vezi Rouard du Card.
CAREY, Henry Charles. “Essay on the Rate of Wages: with an
Examination of the Causes of the Differences in the Conditions
of the Labouring Population throughout the World” [Tratat
despre mărimea salariului: cu o cercetare a cauzelor deosebirilor
în starea populaţiei muncitoare din întreaga lume], Philadelphia
1835, - pag. 506. - “The Slave Trade, Domestic and Foreign:
Why it exists, and how it may be extinguished” [Comerţul cu
sclavi, indigen şi străin: De ce există şi cum ar putea fi
suprimat], Philadelphia 1853, - pag. 648, 662.
CARLI, G. R. Note la P. Verri: “Meditazioni sulla Economia Politica”
[Consideraţiuni de economie politică], în: “Scrittori Classici
Italiani di Economia Politica, Parte Moderna”, vol. XV, editat
de Custodi, Milano 1804, - pag. 311.
CARLYLE, Thomas. “Ilias Americana in nuce” [Mica Iliadă
Americană], “Macmillan's Magazine”, August 1863, - pag. 248.
CAZENOVE, John. Note la ediţia lucrării lui Malthus: “Definitions in
Political Economy” [Definiţii de economie politică], Londra
1853, - pag. 512, 521, 535 - 536.
CERNÎŞEVSCHI, N. [Schiţă a economiei politice după Mill],
Petersburg 1865, - pag. 46.
CHALMERS, Thomas. ”On Political Economy in connection with the
Moral State and Moral Prospects of Society” [Despre economia

839
 politică în legătură cu starea morală şi perspectivele morale ale
societăţii], ediţia a 2-a, Londra 1832, - pag. 165.
CHAMBERLAIN, Joseph. ”Speech at Sanitary Congress, Birmingham”
[Discurs de deschidere la Conferinţa Sanitară, Birmingham],
«Times», 15.1.1875, - pag. 575.
CHERBULIEZ, A. E. “Riche ou pauvre” [Bogat sau sărac], Paris 1840;
Marx citează după ediţia nouă: “Richesse ou pauvreté” [Bogăţie
sau sărăcie], Paris 1841, - pag. 192, 525.
COBBETT, William. “A History of the Protestant Reformation” in
England and Ireland. Showing how that event has impoverished
and degraded the main body of the people in those countries. In
a Series of Letters, addressed to all sensible and just
Englishmen” [Istoria ”Reformei” protestante în Anglia şi
Irlanda, care arată cum acest fenomen a sărăcit şi degradat
marea masă a poporului în aceste ţări. Într-un şir de scrisori
adresate tuturor englezilor simţitori şi drepţi], Dublin 1868, -
pag. 640.
COLINS, H. “L’Economie Politique, Source des Révolutions et des
Utopies prétendues Socialistes” [Economia politică. Izvor al
revoluţiilor şi al utopiilor pretins socialiste], Paris 1857, vol. III,
- pag. 550, 618, 680.
COLUMB. Scrisoare din Jamaica, 1503, - pag. 147.
COMTE, Charles. “Traité de la Législation” [Tratat asupra legislaţiei],
vol. III şi IV, ediţia a 3-a, Bruxelles 1837, - pag. 664.
CONDILLAC, E. B. de. “Le Commerce et le Gouvernement” [Comerţ
şi guvernare] (1776), în “Collection des principaux économistes,
vol. XIV: Mélanges d'Economie Politique” ediţia Daire şi
Molinari, Paris 1847, - pag. 169.
CORBET, Th. “An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of
Individuals; or the Principles of Trade and Speculation
explained” [Analiza cauzelor şi felurilor de avuţie a indivizilor;
sau lămurirea principiilor comerţului şi speculaţiei], Londra
1841, - pag. 162, 529.
CORBON, A,” De renseignement professionnel” [Despre învăţământul
profesional], ediţia a 2-a, Paris 1860, - pag. 443 - 444.
COURCELLE-SENEUIL, J. R. “Traité théorique et pratique des

840
 entreprises industrielles, commerciales et agricoles ou Manuel
des affaires” [Tratat teoretic şi practic asupra întreprinderilor
industriale, comerciale şi agricole sau Manual despre afaceri],
ediţia a 2-a, Paris 1857, - pag. 229, 536.
CUVIER, George. “Discours sur les révolutions de la surface du globe”
[Tratat despre revoluţiile suprafeţei pământului], red. de Hœfer,
Paris 1863, - pag. 466.
DANTE ALIGHIERI. “Divina Comedia” [Divina Comedie], - pag.124.
DARWIN, Charles. “On the Origin of Species by means of Natural
Selection” [Despre origina speciilor prin selecţie naturală],
Londra 1859, - pag. 321. DE QUINCEY, Thomas. “The Logic
of Political Economy” [Logica economiei politicei] Londra
1844, - pag. 365.
DESCARTES, René. ”Discours de la Méthode pour bien conduire sa
raison” [Discurs asupra metodei de a-şi conduce bine raţiunea],
Paris 1668, - pag. 361.
DESTUTT DE TRACY. “Eléments d'idéologie. IV. et V. Parties: Traité
de la Volonté et de ses effets” [Elemente de ideologie, partea IV
şi V: Tratat asupra voinţei şi a efectelor ei], Paris 1826, - pag.
168, 173, 308, 310, 580.
DIETZGËN, Joseph. ”Das Kapital, Kritik der politischen Oekonomie
etc.” [Capitalul. Critica economiei politice etc.], articol în
“Demokratisches Wochenblatt”, red. de W. Liebknecht,
Leipzig, 1, 22, 29 August 1868 (Nr. 31, 34 şi urm.), - pag. 46.
DIODORUS SICULUS. Biblioteca istorică (revăzut de J. Fr. Wurm,
cartea I şi III, Stuttgart 1828 - 1829), - pag. 231, 320, 465.
DUCPÉTIAUX, id. “Budgets économiques des classes
ouvrières en Belgique. Subsistances, salaires, populations”
[Bugete economice ale claselor muncitoare în Belgia.
Subzistenţă, salarii, populaţie], Bruxelles 1855, - pag. 599 - 600,
601. DUFFY, Găvan. “The Land Law of Victoria” [Legea
agrară a Reginei Victoria], Londra 1862, - pag. 682.
DUNNING, T. J. ”Trades' Unions and Strikes: their Philosophy and
Intention” [Trade-unionuri şi greve: filosofia şi scopul lor],
Londra 1860, - pag. 496, 499, 500.
DUPONT, Pierre.” Chant des ouvriers” [Cântecul muncitorilor] (1846),

841
 în “Opere”, Paris 1854, - pag. 618.
EDEN, Frederic Morton. ”The State of the Poor: or an History of the
Labouring Classes in England, from the conquest to the présent
period.” Vol. I - III [Starea săracilor; sau istoria claselor
muncitoare în Anglia de la cucerire până în prezent], Londra
1797, —pag. 539, 552, 602, 641, 643, 669.
ENGELS, Friedrich. “Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie”
[Schiţă pentru o critică a economiei naţionale], în “Deutsch-
Französische Jahrbücher”, editate de Arnold Ruge şi Karl Marx,
fasc. 1 şi 2, Paris 1844, - pag. 102, 164, 173, 569.
- “Die Lage der arbeitenden Klasse in England. Nach eigner
Anschauung und authentischen Quellen” [Starea clasei
muncitoare în Anglia. După cercetări proprii şi izvoare
autentice], Leipzig 1845, - pag. 235, 239, 247. 259, 288, 369,
389,390 - 391, 408, 544.
- ”Die englische Zehnstundenbill” [Proiectul de lege englez
pentru ziua de 10 ore în “Neue Rheinische Zeitung. Politisch-
ökonomische Revue”, numărul din Aprilie, Hamburg 1850, -
pag. 279.
ENSOR, George. “An Inquiry concerning the Populations of Nations,
containing a réfutation of Mr. Malthus's Essay on Population”
[Cercetări asupra populaţiei naţiunilor, conţinând o combatere a
lucrării d-lui Malthus asupra populaţiei], Londra 1818, - pag.
647.
FAWCETT, Henry. “The Economic Position of the British Labourer”
[Starea economică a muncitorului englez], Cambridge şi Londra
1865, - pag. 503, 548, 584.
FERGUSON, Adam. “An Essay on the History of Civil Society”
[încercare asupra istoriei societăţii civile], Edinburgh 1767, -
pag. 332, 338, 339. FERRIER, F. L. A. ”Du gouvernement
considéré dans ses rapports avec le commerce” [Consideraţiuni
asupra guvernării, prin prisma raporturilor ei cu comerţul], Paris
1805, - pag. 91.
FIELDEN, John. “The Curse of the Factory System: or, a short account
of the origin of factory cruelties etc.” [Blestemul sistemului de
fabrică: sau scurtă dare de seamă asupra originii cruzimilor din

842
 fabrici etc.], Londra 1836, - pag. 372, 380, 670.
FLEETWOOD, William. “Chronicon Pretiosum: or, an Account of
English Gold and Silver Money” [Cronica Preţurilor; sau dare
de seamă asupra monetei de aur şi de argint engleze], Londra
1707; ediţia a 2-a, Londra 1745, - pag. 263.
FONTERET, A. L. “Hygiène physique et morale de l’ouvrier dans les
grandes villes en général, et dans la ville de Lyon en
particulier” [Igiena corporală şi morală a muncitorului în
oraşele mari în general, şi cu deosebire în oraşul Lyon], Paris
1858, - pag. 340.
FORBONNAIS, Fr. Veron de. “Eléments du Commerce” [Elemente de
comerţ], vol. II, ediţie nouă, Leyda 1766, - pag. 115.
(FORSTER, Nathaniel.) “An Enquiry into the Causes of the Present
High Price of Provisions” [Analiza cauzelor actualului preţ
ridicat al alimentelor], Londra 1767, - pag. 264, 393, 465 - 466,
643.
FORTESCUE, John. “De laudibus Legum Angliae” [Lauda legilor
Angliei], scrisă în jurul anului 1470, ediţia întâia, 1537, - pag.
637.
FRANKLIN, Benjamin. “The Works” [Opere], ediţia Sparks, Boston
1836, - pag. 82, 174.
FULLARTON, John. “On the Regulation of Currencies, being an
examination of the principles on which it is proposed to restrict
within certain fixed limits the future issue on credit of the Bank
of England and of the other banking establishments throughout
the country” [Despre reglementarea mijloacelor de circulaţie; o
analiză a principiilor pe baza cărora se propune restrângerea
viitoarelor emisiuni de credit ale Băncii Angliei şi ale altor
instituţii bancare pentru întreaga ţară, în cadrul anumitor limite
fixate], ediţia a 2-a, Londra 1845, - pag. 144, 155, 158.
GALIANI, Fernando. “Della Moneta” [Despre moneta] (1750), în
“Scrittori Classici Italiani di Economia Politica, Parte
Moderna”, vol. III, ediţia Custodi, Milano 1803, - pag. 101, 113,
114, 121, 165, 169, 299, 576.
OANILH, Charles. ”La théorie de l’Économie Politique” [Teoria
economiei politice], Paris 1815, - pag. 187.

843
 - ”Des Systèmes d'Économie politique, de la valeur comparative
de leurs doctrines et de celle qui parait la plus favorable aux
progrès de la Richesse” [Despre sistemele de economie politică,
despre valoarea comparativă a doctrinelor lor şi despre aceea
care pare cea mai favorabilă progreselor avuţiei], vol. 1 - 2,
ediţia Paris 1821, - pag. 181 - 182, 410.
GARNIER, Germain. ”Abrégé élémentaire des principes de l'économie
politique” [Rezumat elementar al principiilor economiei
politice], Paris 1796, - pag. 498.
- Note la traducerea franceză a lucrării “Wealth of Nations”
[Bogăţia naţiunilor], de A. Smith, Paris 1802, - pag. 339.
GASKELL, P. ”The Manufacturing Population of England with an
Examination of infant labour” [Populaţia industrială a Angliei
cu o analiză a muncii copiilor], Londra 1833, - pag. 400, 407.
GENOVESI, Antonio. “Lezioni di Economia Civile” [Lecţii de
economie civilă], în “Scrittori Classici Italiani di Economia
Politica, Parte Moderna”, voi. 8, ediţia Custodi, Milano 1803, -
pag. 165.
GEOFFROY SAINT-HILAIRE, Etienne. ”Notions synthétiques,
historiques et physiologiques de Philosophie Naturelle”
[Noţiuni sintetice, istorice şi fiziologice, de filosofie a naturii],
Paris 1838, - pag. 659.
GISBORNE, Thomas. ”Inquiry into the duties of men in the Higher
Rank and Middle Classes of Society in Great Britain” [Analiza
datoriilor oamenilor în clasele superioare şi mijlocii ale
societăţii în Marea Britanie], vol. II, 1795, - pag. 670.
(GREG, R. H.) “The Factory Question, considered in relation to its
effects on the, health and morals of those employed in
Factories. And the Ten Hours Bill” [Problema fabricilor, privită
în raport cu influenţele ei asupra sănătăţii şi moralităţii celor
care lucrează în fabrici. Şi proiectul de lege pentru ziua de
muncă de 10 ore], Londra 1837, - pag. 279.
GREGOIR, H. ”Les Typographes devant le Tribunal Correctionnel de
Bruxelles” [Tipografii în faţa tribunalului corecţional din
Bruxelles], Bruxelles 1865, - pag. 501.
GROVE, W. R. “On the Correlation of Physical Forces” [Despre

844
 relaţiile reciproce ale forţelor fizice], Londra 1846, - pag. 476.
GÜLICH, Gustav v. “Geschichtliche Darstellung des Handels, der
Gewerbe und des Ackerbaus, der bedeutendsten
handeltreibenden Staaten unserer Zeit» [Prezentare istorică a
comerţului, a meseriilor şi a agriculturii celor mai importante
ţări comerciale din timpurile noastre], vol. 1 - 2, lena 1830, -
pag. 44.
HALLER, Karl Ludwig v. “Restauration der Staatswissenschaften,
oder Theorie des natürlich-geselligen Zustandes, der Chimäre
des künstlich-bürgerlichen gegenübergestellt” [Restaurarea
ştiinţelor de stat sau teoria stării sociale naturale opusă himerei
stării artificiale burgheze], Berna 1816 - 1834, - pag. 361.
HAMM, Wilhelm. “Die landwirtschaftlichen Geräte und Maschinen
Englands. Ein Handbuch der landwirtschaftlichen Mechanik
und Maschinenkunde, mit einer Schilderung der britischen
Agricultur” [Uneltele şi maşinile agricole ale Angliei. Manual
de mecanică şi de teorie mecanică agricolă cu o descriere a
agriculturii britanice], ediţia a 2-a, Braunschweig 1856, - pag.
457.
HANSSEN, Georg. “Die Aufhebung der Leibeigenschaft und die
Umgestaltung der gutsherrlich-bäuerlichen Verhältnisse
überhaupt in den Herzogtümern Schleswig und Holstein”
[Suprimarea şerbiei şi schimbarea raporturilor dintre latifundiari
şi ţărani, în general, în ducatele Schleswig şi Holstein],
Petersburg 1861, - pag. 232.
HARRIS, James. “Dialogue concerning Happiness” [Dialog despre
fericire], Londra 1741, retipărit în “Three Treatises etc.” [Trei
Tratate etc.], ediţia a 3-a, Londra 1772, - pag. 341.
HARRISON, William John. ”Description of England. Prefixed to
Holinshed's «Chronicles»“ [Descrierea Angliei. Prefaţă la
«Cronicile» lui Holinshed], Londra 1578, - pag. 638, 658.
HASSAL, A. H. “Adulterations detected or plain instructions for the
discovery of frauds in food and medicine” [Falsificări
descoperite sau instrucţiuni limpezi pentru descoperirea
falsificărilor de alimente şi medicamente], ediţia a 2-a, Londra
1861, - pag. 182, 242.

845
HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich. “Enzyklopädie der philosophischen
Wissenschaften” [Enciclopedia ştiinţelor filosofice], partea
întâia: “Die Wissenschaft der Logik” [Ştiinţa Logicii], Berlin
1840, - pag. 186, 254, 294.
- “Grundlinien der Philosophie des Rechts” [Elemente de
filosofie a Dreptului], Berlin 1840, - pag. 77, 115, 177.
HOBBES, Thomas. “Leviathan; or the Matter, Form and Power of a
Commonwealth, Ecclesiastical and Civil” [Leviathan, sau
modalitatea, forma şi puterea unei comunităţi bisericeşti şi
civile], în “Works”, ediţia Will. Molesworth, Londra 1839 -
1844, - pag. 179.
HODGSKIN, Thomas. “Labour defended against the claims of Capital:
or the unproductiveness of capital proved. By a Labourer”
[Munca apărată împotriva pretenţiilor capitalului; sau dovada
neproductivităţii capitalului. De un muncitor], Londra 1825, -
pag. 332, 517.
- ”The Natural and Artificial Rights of Property Contrasted”
[Drepturile naturale şi artificiale ale proprietăţii, opuse unele
altora], Londra 1832, - pag. 663.
HODGSKIN, Thomas. ”Popular Political Economy” [Economie
politică populară], Londra 1827, - pag. 319, 330, 485.
HOLINSHED, Raphael. “Chronicles of England, Scotland and Ireland”
[Cronicile Angliei, Scoţiei şi Irlandei], ediţia F. Harrison,
Londra 1578, - pag. 638, 652.
HOMER. «Odiseea», —pag. 341.
HOPKINS, Thomas. ”On Rent of Land and its Influence on Subsistence
and Population: with observations on the operating causes of
the condition of the Labouring Classes invarious countries”
[Despre renta funciară şi influenţa ei asupra subzistenţei şi po-
pulaţiei: cu observaţii asupra cauzelor care acţionează asupra
stării claselor muncitoare în diferite ţări], Londra 1828, — pag.
227.
HORNE, George. “A Letter to Adam Smith, L. L. D. On the Life, Death
and Philosophy of his Friend David Hume. By one of the People
called Christians” [Scrisoare către Adam Smith, doctor în
drept, despre viaţa, moartea şi filosofia prietenului său D.

846
 Hume. De unul din oamenii numiţi creştini], ediţia a 4-a, Oxford
1784, - pag. 553.
HORNER, Leonhard. “A Letter to Mr. Senior etc.” [Scrisoare către d-1
Senior etc.], Londra 1837, - pag. 223.
- “Suggestions for amending the Factory Acts to enable the
Inspectors to prevent illegal working, now becoming very
prevalent” [Sugestii pentru completarea legii industriale -
pentru a se da inspectorilor posibilitatea de a împiedica munca
ilegală care devine predominantă], în “Factories Regulation
Acts. Ordered by the House of Commons to be printed 9 August
1859”, - pag. 235, 282.
HOUGHTON, John. “Husbandry and Trade improved” [Îmbunătăţirea
agriculturii şi meseriilor], vol. 1 - 4, Londra 1727, - pag. 393.
HOWITT, William. “Colonization and Christianity. A popular History
of the Treatment of the Natives by the Europeans in all their
Colonies” [Colonizarea şi creştinismul. Istoria populară a
tratamentului aplicat indigenilor de către europeni în toate
coloniile lor], Londra 1838, - pag. 664.
HUNTER, Julian. Rapoarte. Vezi: «Public Health», 6th, 7th, 8th Report,
Londra 1864, 1865, 1866, - pag. 368, 589 - 593, 595 şi urm.,
605 - 606, 609 - 613, 617, 618.
HUTTON, Charles. ”Course of Mathematics” [Curs de matematici],
vol. 1 - 2, ediţia a 12-a, Londra 1841 - 1843, - pag. 345.
ISOKRATES. “Busiris”, în “Orationes et Epistolae”, - pag. 343.
JACOB, William. “An Historical Inquiry into the Production and
Consumption of the Precious Metals” [Analiză istorică a
producţiei şi consumaţiei metalelor preţioase], Londra 1831, -
pag. 73, 219.
JONES, Richard. “An Essay on the Distribution of Wealth, and on the
sources of Taxation” [Încercare asupra distribuţiei avuţiei şi a
izvoarelor fiscale], Londra 1831, - pag. 311.
- “An Introductory Lecture on Political Economy” [Prelegere
introductivă în economia politică], Londra 1833, - pag. 528,
566.
- ”Textbook of Lectures on the Political Economy of Nations”
[Textele prelegerilor de economie politică a naţiunilor],

847
 Hertford 1852, - pag. 293, 304, 315, 512, 537.
K-I, I. [Punctul de vedere al criticii economiei politice la K. Marx,
Curierul European] (I. I. Kaufmann), Mai 1872, - pag. 47 şi
urm.
KOPP, H. ”Entwicklung der Chemie in der neueren Zeit” [Dezvoltarea
chimiei în epoca modernă], München 1871 - 1874 (“Geschichte
der Wissenschaften in Deutschland” [Istoria ştiinţelor în
Germania], voi. 12), - pag. 294.
LABORDE, Alexandre de. “De l’Esprit d'Association dans tous les
intérêts de la Communauté” [Despre spiritul de asociaţie pe
toate tărâmurile comunităţii], Paris 1818, - pag. 481.
LAING, Samuel. ”National Distress; its Causes and Remedies” [Starea
de sărăcie naţională; cauzele şi mijloacele de înlăturare], Londra
1844, - pag. 202, 576, 588 - 589, 603.
LANCELOTTI, Secondo. ”Farfalloni de gli Antichi Historici”
[Minciunile istoricilor antici], Veneţia 1636, - pag. 393.
-” L’Hoggidi, overo gl’ingegni non inferiori a' passati” [Astăzi,
sau spiritele moderne nu sunt mai prejos de cele din trecut], în
“L'Hoggidi overo il mondo non peggiore ne piu calamitoso del
passa to etc., Parte Seconda”, vol. II, Veneţia 1658; Pasajul citat
de Marx se găseşte la pag. 457 a acestei lucrări, - pag. 393.
LASSALLE, Ferdinand. ”Die Philosophie Herakleitos des Dunkeln von
Ephesos. Nach einer neuen Sammlung seiner Bruchstücke und
der Zeugnisse der Alten dargestellt” [Filosofia lui Heraclit cel
întunecat din Efes. Prezentată după o colecţie de fragmente şi
după mărturiile celor vechi], vol. I, Berlin 1858, - pag. 126.
- “Herr Bastiat-Schulze von Delitzsch, der ökonomische Julian,
oder Kapital und Arbeit” [D-l Bastiat-Schulze von Deutsch,
Julian-ul economic, sau capital şi muncă], Berlin 1864, - pag.
39.
LAW, John. ”Considérations sur le numéraire et le commerce”
[Consideraţiuni asupra numerarului şi a comerţului], în
“Collection des principaux économistes. Vol. I: Economistes
Financiers du XVIII-ième siècle” [Colecţia economiştilor de
seamă. Vol. I: Economişti financiari din secolul al XVIII-lea],
ediţia Daire, Paris 1843, - pag. 114.

848
LE TROSNE. “De l’Intérêt Social” [Despre interesul social], în
“Collection des principaux économistes. Vol. II: Physiocrates”,
ediţia Daire, Paris 1846, - pag. 70, 73, 115, 123, 131, 134, 137,
158, 168 şi urm., 173, 212.
LEVI, Leone. “Lecture before the Society of Arts» [Conferinţă ţinută la
Societatea Artelor], Aprilie 1866, - pag. 650.
LIEBIG, Justus V. “Über Theorie und Praxis in der Landwirtschaft”
[Despre teorie şi practică în agricultură], Braunschweig 1856, -
pag. 310.
- “Die Chemie in ihrer Anwendung auf Agricultur und
Physiologie”[Aplicarea chimiei în agricultură şi fiziologie], vol.
I, ediţia a 7-a, Braunschweig 1862, - pag. 234, 458 - 459, 516.
LINGUET, N. ”Théorie des Lois Civiles ou Principes fondamentaux de
la Société” [Teoria legilor civile sau principiile fundamentale
ale societăţii], vol. II, Londra 1767, - pag. 229, 315.
LOCKE, John. “Some Considérations on the Conséquence of the
Lowering of Interest and raising the value of the money”
[Câteva consideraţiuni asupra consecinţelor micşorării
dobânzilor şi creşterii valorii monetei] (1691), în “Works”, vol.
II, ediţia a 8-a, Londra 1777, - pag. 69, 70, 141.
LUTHER, Martin. ”An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen.
Vermahnung” [Îndemn către preoţi, să predice împotriva
cametei], Wittenberg 1540, - pag. 150, 198, 532 - 533.
MACAULAY, Thomas Babington. ”History of England from the
Accession of James the Second” [Istoria Angliei de la urcarea
pe tron a lui Iacob al II-lea], ediţia a 10-a, Londra 1854, - pag.
263 - 264, 636 - 637.
MACCULLOCH, John Ramsay. “The Principles of Political Economy:
with a sketch of the Rise and Progress of the Science”
[Principiile economiei politice: cu o schiţă a formării şi
progresului ştiinţei], ediţia a 2-a, Londra 1830, - pag. 165, 405.
- ”The Literature of Political Economy, a classified Catalogue
of select publications in the different departments of that
science” [Literatura economiei politice, catalog clasificat de
publicaţiuni alese din diferite ramuri ale acestei ştiinţe], Londra
1845, - pag. 157, 644.

849
 - ”A Dictionary practical, theoretical, and historical of
Commerce and Commercial Navigation” [Dicţionar practic,
teoretic şi istoric de comerţ şi navigaţie comercială], Londra
1847, - pag. 162.
MACLAREN, James. “A Sketch of the History of the Currency” [Schiţă
a istoriei mijloacelor de circulaţie], Londra 1858, - pag. 119 -
120.
MACLEOD, Henry Dunning. “The Theory and Practice of Banking:
with the elementary Principles of Currency, Prices, Credit and
Exchanges” [Teoria şi practica sistemului bancar: cu principiile
elementare ale mijloacelor de circulaţie, preţurilor, creditului şi
comerţului de schimb], vol. I, Londra 1855, - pag. 165.
MALTHUS, Thomas Robert. ”Essay on the Principle of Population”
[Eseu asupra principiului populaţiei, Londra 1798, apărut
anonim], - pag. 330, 552.
- ”An Inquiry into the Nature and Progress of Rent and the
Principles by which it is regulated” [Analiza esenţei şi
progresului rentei şi principiile de care este guvernată], Londra
1815, - pag. 298, 477, 502.
- “Principles of Political Economy considered with a view to
the practical application” [Principii de economie politică
considerată din punctul de vedere al aplicării practice], ediţia a
2-a, Londra 1836, - pag. 213, 521, 528, 529, 535, 568 -569.
- ”Definitions in Political Economy” [Definiţii în economia
politică], ediţia Cazenove, Londra 1853, - pag. 512, 516, 521.
MANDEVILLE, Bernard de. “The Fable of the Bees, or Private Vices,
Public Benefits” [Fabula despre albine sau păcate particulare,
binefaceri publice], ediţia întâia fără «Remarks» 1706, cu
«Remarks» 1714, - pag. 332; ediţia a 5-a, Londra 1728, - pag.
551.
MARTINEAU, Harriet. “The Manchester Strike, A. Tale” [Greva de la
Manchester, o povestire], Illustration of Political Economy
[Ilustraţii de economie politică], Nr. VII, Londra 1832, - pag.
569.
MARX, Karl. “Misère de la Philosophie. Réponse à la Philosophie de
la Misère par M. Proudhon” [Mizeria Filozofiei. Răspuns la

850
“Filozofia Mizeriei” de d-1 Proudhon], Paris şi Bruxelles 1847,
- pag. 107, 334, 337, 387, 485, 578.
- şi ENGELS, Friedrich. ”Manifest der kommunistischen
Partei” [Manifestul Partidului Comunist], Londra 1848, - pag.
443, 674.
- ”Lohnarbeit und Kapital” [Muncă salariată şi capital], în
“Neue Rheinische Zeitung», Aprilie 1849, Köln, - pag. 521,
550, 676.
- ”Der achtzehnte Brumaire des Louis Bonaparte” [18 Brumar
al lui Ludovic Bonaparte], ediţia a 2-a, Hamburg 1869, - pag.
60, 618.
- “Zur Kritik der politischen Oekonomie” [Contribuţiuni la
critica economiei politice], Berlin 1859, - pag. 39, 43, 44, 47,
69, 73, 74, 103, 104, 108, 112, 113, 117 şi urm., 122, 133, 140,
141, 151, 152, 156, 157, 198, 487, 556.
- Adresa Inaugurală a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
(1864). ”Address and Provisional Rules of the International
Working Men's Association, established September 28, 1864, at
a public Meeting held at St. Martin's Hall, Long Acre, London”,
Londra 1864, - pag. 62 şi urm.
- “Das Kapital. Kritik der politischen Oekonomie” [Capitalul.
Critica economiei politice], - pag. 44, 46, 47, 59, 64, 128, 468,
685; - cartea întâia, - pag. 39, 54, 59; - cartea a 2-a, - pag. 42,
54, 56, 59, 447, 509, 531; - cartea a 3-a, - pag. 42, 54, 59, 216,
375, 509, 531, 633; cartea a 4-a, -pag. 42, 292, 327.
- ”Das Kapital etc.” vol. I, ediţia întâia, Hamburg 1867, - pag.
39, 47, 49, 54 şi urm.
- ediţia a 2-a, Hamburg 1872, - pag. 43, 52, 56, 58, 73, 79, 82,
86, 91, 92, 99, 101, 103, 104, 119 şi urm., 132, 151, 157, 187,
215, 217, 218, 284, 333, 363, 384, 398, 554, 624, 627.
- ediţia a 3-a, Hamburg 1883, - pag. 54, 55, 58, 61, 62, 152, 216,
232, 246, 294, 329, 359, 470, 480, 564.
- ediţia a 4-a, Hamburg 1890, - pag. 61 şi urm., 74, 79, 158,
318, 395, 456, 457, 537, 562.
- “Le Capital”, vol. I, trad., de J. Roy, Paris 1873, - pag. 51 şi
urm., 57, 58, 61, 479, 557.

851
 - ”Capital. A Critical Analysis of Capitalist Production” vol. I,
tradus de S. Moore şi Ed. Aveling, sub îngrijirea lui F. Engels,
Londra 1887, - pag. 57 şi urm., 79.
(MASSIE, Joseph.) “An Essay on the Governing Causes of the Natural
Rate of Interest” [Încercare asupra cauzelor care hotărăsc rata
naturală a dobânzii], Londra 1750, - pag. 466.
MAURER, Georg Ludwig v. “Einleitung zur Geschichte der Mark-,
Hof-, Dorf-, und Stadtverfassung und der öffentlichen Gewalt”
[Introducere în istoria organizării mărcii, a gospodăriei, a
satului, a oraşului şi a forţei publice], München 1854, - pag. 99.
- ”Geschichte der Fronhöfe, der Bauernhöfe und der
Hofverfassung in Deutschland” [Istoria curţilor boiereşti, a
gospodăriilor ţărăneşti şi a organizării agricole în Germania],
vol. IV, Erlangen 1863, - pag, 232.
MAYER, Sigmund. “Die soziale Frage in Wien. Studie eines
«Arbeitgebers»“ [Problema socială la Viena. Studiul unui
«patron»], Viena 1871, - pag. 44.
MEITZEN, August. ”Der Boden und die landwirtschaftlichen
Verhältnisse des preussischen Staates nach dem
Gebietsumfange von 1866” [Solul şi starea agricolă a Statului
prusac în graniţele din 1866], Atlas, Berlin 1871, - pag. 232.
MERCIER DE LA RIVIÈRE. “L'Ordre naturel et essentiel des sociétés
politiques” [Ordinea naturală şi de esenţă a comunităţilor
politice], în ”Collection des principaux économistes. Vol. II:
Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, - pag. 129, 130, 146,
160, 162, 168, 171, 196.
MERI VALE, Herman. “Lectures on Colonization and Colonies”
[Prelegeri despre colonizare şi colonii], vol. 1 - 2, Londra
1841—1842, - pag. 568, 679.
MILL, James. “Elements of Political Economy” [Elemente de economie
politică], Londra 1821, - pag. 165, 192, 330; traducere franceză
de Parissot, Paris 1823, - pag. 511, 514, 516.
- “Colony” [Colonia], articol în” Supplement to the
Encyclopaedia Britannica”, 1831, - pag. 202.
MILL, John Stuart. ”System of Logic” [Sistem de logică], Londra 1843,
- pag. 530.

852
 - “Essays on some unsettled Questions of Political Economy”
[Eseuri asupra câtorva probleme nelămurite ale economiei
politice], Londra 1844, - pag. 141, 538.
- ”Principles of Political Economy with some of their
applications to social philosophy” [Principii de economie
politică cu unele aplicări la filosofia socială], - pag. 141, 344,
458, 548; Londra 1848, - pag. 141; Londra 1868, - pag. 468 -
469.
- ”Reports on Bank-Acts. J. St. Mill’s Evidence” [Dări de seamă
asupra legilor bancare. Declaraţia lui J. St. Mill], 1857, - pag.
149.
MIRABEAU, Victor R. de. “De la Monarchie Prussienne sous Frédéric
le Grand” [Despre Monarhia prusacă sub Frederic cel Mare],
vol. 2 - 4, Londra 1788, - pag. 637, 649 - 650, 661, 669.
MOLINARI, Gustav de. ”Etudes Economiques” [Studii economice],
Paris 1846, - pag. 389, 536, 679.
MOMMSEN, Theodor. “Römische Geschichte” [Istorie romană], vol.
I - III, ediţia a 2-a, Berlin 1856 - 1857, - pag. 176, 179.
MONTEIL, Amans Alexis. ”Traité des Matériaux manuscrits de divers
genres d'histoire” [Tratat asupra materialelor manuscrise ale
diferitelor feluri de istorie], ediţie nouă, vol. 1, Paris 1836, -
pag. 659.
MONTESQUIEU, Charles de. “De l’Esprit des Lois” [Despre spiritul
legilor], în “Oeuvres”, Londra 1767, - pag. 115, 141, 668.
MORTON, John C. “Labourer” [Muncitorul], articol în” A Cyclopaedia
of Agriculture, practical and scientific” [Enciclopedie practică şi
ştiinţifică a agriculturii], Londra 1855, - pag. 499.
- Memoriu asupra forţelor utilizate în agricultură, citită la
“Society of Arts”, Ianuarie 1861, - pag. 349.
MORE (MORUS) Thomas. ”Utopia” Originally printed in Latin, 1516.
Transl. into English by Ralph Robinson [”Utopia”. Tipărit
pentru prima dată în limba latină în 1516. Tradus în limba
engleză de Ralph Robinson], ediţia Edw. Arbor, Londra 1869, -
pag. 639, 652.
MÜLLER, Adam Heinrich. “Die Elemente der Staatskunst”
[Elementele politicii], vol. 2, Berlin 1809, - pag. 142.

853
MUN, Thomas. “Englands Treasure by Foreign Trade. Or the Balance
of our Foreign Trade is the Rule of our Treasure” [Vistieria
Angliei şi comerţul extern. Sau balanţa comerţului nostru extern
este regula vistieriei noastre], Londra 1669, - pag. 465.
MURPHY, John Nicholas. “Ireland Industrial, Political and Social”
[Irlanda din punct de vedere industrial, politic şi social], 1870, -
pag. 627.
MURRAY, Hugh, WILSON, James etc. ”Historical and descriptive
Account of British India etc.” [Relatare istorică şi descriptivă
asupra Indiei Britanice etc.], vol. 2, Edinburgh 1832, - pag. 320.
NEWMAN, Francis William. ”Lectures on Political Economy”
[Prelegeri de economie politică], Londra 1851, - pag. 642, 647.
NEWMAN, Samuel Phillips. “Elements of Political Economy”
[Elemente de economie politică], Andover şi New-York 1835, -
pag. 170, 210.
NEWMARCH, W. Vezi Tooke, Th.
NEWNHAM, G. B. “A Review of the Evidence before the Committees of
the two Houses of Parliament on the Cornlaws” [Privire asupra
declaraţiilor făcute în faţa comisiunilor celor două Camere ale
parlamentului asupra legilor cerealelor], Londra 1-815, - pag.
540.
NIEBUHR, Berthold Georg. “Römische Geschichte” [Istorie romană],
Berlin 1863, - pag. 231.
(NORTH, Sir Dudley.) ”Discourses upon Trade; principally directed to
the cases of the Interest, coynage, clipping, increase of money”
[Tratat despre comerţ, în special despre dobândă, monedă,
degradarea monedei, sporirea monedei], Londra 1691, - pag.
138, 142, 149, 361.
OLMSTED, Frederic Law. ”A Journey in the Seabord Slave States with
Remarks on their economy” [Călătorie în Statele sclavagiste de
pe coastă, cu observări asupra economiei lor], New-York 1856,
- pag. 201.
OPDYKE, George. ”A Treatise on political Economy” [Tratat de
economie politică], New-York 1851, - pag. 173.
ORTES, Giammaria. ”Della Economia Nazionale. Libri sei” [Despre
economia naţională. 6 volume] (1777), în “Scrittori Classici

854
 Italiani di Economia Politica, Parte Moderna”, ediţia Custodi,
Milano 1804, - pag. 579.
OTWAY, J. H. “Judgement of Mr. J. H. Otway, Belfast, Hilary
Sessions, County Antrim” [Sentinţa d-lui J. H. Otway, în
Belfast, Tribunalul Hilary, Comitatul Antrim], I860, -pag. 268.
OWEN, Robert. “Observations on the effects of the manufacturing
system” [Observaţii asupra efectelor sistemului industrial],
ediţia a 2-a, Londra 1817, - pag. 372.
PAGNINI, Gio Francesco. ”Saggio sopra il giusto pregio delle cose, la
giusta valuta della moneta et sopra il commercio dei romani”
[Încercare asupra preţului real al lucrurilor, asupra valorii juste a
monetei şi asupra comerţului Romanilor] (1751), în ”Scrittori
Classici Italiani di Economia Politica, Parte Moderna”, vol. II,
ediţia Custodi, Milano 1803, - pag. 115.
PARRY, Charles Henry. “The Question of the Necessity of the Existing
Corn Laws considered, in their relation to the agricultural
labourer, the tenantry, the landholder and the country”
[Problema necesităţii actualelor legi a tarifelor vamale la
importul cerealelor, în legătură cu muncitorul agricol, arendaşul,
proprietarul agricol şi ţara], Londra 1816, - pag. 540, 541, 603.
PETTY, William. “A Treatise of Taxes and Contributions” [Tratat
despre impozite şi dări], Londra 1667, - pag. 115, 140, 553.
- “Political Anatomy of Ireland” [Anatomia politică a Irlandei]
(1672), Londra 1691, - pag. 155, 158, 263, 298.
- ”Quantulumcunque concerning Money, 1682. To the Lord
Marquess of Halyfax” [De toate despre bani, 1682. Către
Lordul Marchiz de Halyfax], Londra 1695, - pag. 123, 158.
PINTO, Isaac. “Traité de la Circulation et du Crédit” [Tratat despre
Circulaţie şi Credit], Amsterdam 1771, - pag. 162.
PLATO. “De Republica” [Despre Stat], în “Platonis opera omnia”,
ediţia J. G. Baiter, J. C. Orelli, A. G. Winckleman, 21 volume,
Zürich 1839 - 1841, - pag. 342.
POSTLETHWAYT, Malachy. ”First preliminary discourse, also
supplement to Universal Dictionary of Trade and Commerce”
[Prim tratat preliminar şi completare la manualul general de
meserii şi comerţ], Londra 1751, - pag. 264, 265.

855
 - ”Britain's Commercial Interest explained and improved”
[Expunerea intereselor comerciale ale Britaniei şi ameliorarea
lor], Londra 1757, - pag. 264.
PRICE, Richard. “Observations on reversionary Payments”
[Consideraţiuni asupra plăţilor în cont], voi. 2, ediţia a 6-a,
Londra 1803, - pag. 602, 644, 645.
QUESNAY, François. “Dialogues sur le Commerce et les Travaux des
Artisans” [Discursuri asupra comerţului şi a lucrărilor
meseriaşilor], în ”Collection des principaux économistes. Vol.
II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, - pag. 128, 304.
- ”Maximes générales du gouvernement économique d'un
royaume agricole” [Principii generale de politică economică ale
unui stat agrar] (1758), în” Collection des principaux
économistes. Vol. II: Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, -
pag. 128.
RAFFLES, Thomas Stamford. “The History of Java” [Istoria lavei],
vol.1, Londra 1817, - pag. 335.
RAMAZZINI, Bernardini. “De morbis artificum diatriba” [Tratat
despre bolile meseriaşilor] (1713), traducere franceză 1781,
retipărit în “Encyclopédie des Sciences Médicales. 7-ième
Discours: Auteurs Classiques», 1841, - pag. 339.
RAMSAY, George. ”An Essay on the Distribution of Wealth”
[Încercare asupra distribuţiei avuţiei], Edinburgh 1836, - pag.
172, 174, 300, 464, 511, 566.
RAVENSTONE, Piercy. ”Toughts on the Funding System and its
Effects” [Reflecţii asupra sistemului datoriilor publice şi a
efectelor lui], Londra 1824, - pag. 395, 464.
READ, George. ”The History of Baking” [Istoria brutăriilor], Londra
1848, - pag. 244.
REDGRAVE, Alexandre. ”Report of a lecture delivered at Mechanic's
Institute in Bradford” [Dare de seamă asupra unei prelegeri
ţinute la Institutul de Mecanică din Bradford], Decembrie 1871,
în «Journal of the Society of Arts», Londra, 15 Ianuarie 1872, -
pag. 410.
REGNAULT, Elias. “Histoire politique et sociale des Principautés
Danubiennes” [Istoria politică şi socială a principatelor

856
 dunărene], Paris 1855, - pag. 234.
REICH, Eduard. ”Über die Entartung des Menschen” [Degenerarea
omului], Erlangen 1868, - pag. 340.
RICARDO, David. “On the Principles of Political Economy and
Taxation” [Despre principiile economiei politice şi impozite],
ediţia a 3-a, Londra 1821, - pag. 106, 176, 194, 227, 359, 363,
364, 396, 397, 402, 516, 530, 566.
RICHARDSON, B. W. ”Work and Overwork” [Muncă şi supramuncă],
în “Social Science Review», 18 Iulie 1863, Londra,- pag. 247,
249.
ROBERTS, George. ”The Social History of the People of the Southern
Counties of England in past centuries” [Istoria socială a
populaţiei din comitatele sudice ale Angliei, cu câteva secole în
urmă], Londra 1856, - pag. 640.
RODBERTUS-JAGETZOW, Karl. ”Soziale Briefe an v. Kirchmann.
Dritter Brief: «Widerlegung der Ricardoschen Lehre von der
Grundrente und Begründung einer neuen Rententheorie»”
[Scrisori cu conţinut social adresate lui von Kirchmann.
Scrisoarea a treia: “Combaterea teoriei lui Ricardo asupra rentei
funciare şi întemeierea unei noi teorii a rentei»], Berlin 1851, -
pag. 480.
- “Briefe und sozial politische Aufsätze” [Scrisori şi articole cu
conţinut politico-social], ediţia Rudolf Meyer, vol. I, Berlin
1881, - pag. 480.
ROGERS, James E. Thorold. “A History of Agriculture and Prices in
England from the year after the Oxford Parliament (1259) to
the Commencement of the Continental war - 1793” [Istoria
agriculturii şi a preţurilor în Anglia începând din anul următor
deschiderii parlamentului din Oxford (1259) până la izbucnirea
războiului continental (1793)], vol. 1, Oxford 1866, - pag. 601,
605, 641.
ROSCHER, Wilhelm. ”Die Grundlagen der Nationalökonomie”
[Bazele economiei naţionale], în “Sistemul economic naţional”,
vol. 1, ediţia a 3-a, Stuttgart şi Augsburg 1858, - pag. 116, 170,
208 - 209, 217.
ROSSI, P. “Cours d'Economie Politique” [Curs de economie politică],

857
 Bruxelles 1842, - pag. 181.
ROUARD DU CARD, Francois, Pie Marie. “De la falsification des
substances sacramentales” [Despre falsificarea substanţelor
sfinte], Paris 1856, - pag. 243.
ROUSSEAU, Jean Jacques. ”Discours sur l’Economie Politique”
[Tratat de economie politică] (ediţie nouă, Geneva 1760), - pag.
660.
RUMFORD, Benjamin Count of. (Benjamin Thompson.) ”Essays,
political, economical and philosophical” [Eseuri politice,
economice şi filosofice], vol. 1 - 3, Londra 1796 - 1802, - pag.
539.
S ADLER, Michael Thomas. “Ireland, its Evils and their Remedies”
[Irlanda, lipsurile ei şi mijloacele de a le înlătura], ediţia a 2-a,
Londra 1829, - pag. 627.
SAY, Jean-Baptiste. “Traité d'Economie Politique, ou simple Exposition
de la Manière dont se forment, se distribuent et se consomment
les Richesses” [Tratat de economie politică, sau simplă
prezentare a modului de formare, distribuire şi consumaţie a
avuţiilor], ediţia a 3-a, vol. 1 şi 3, Paris 1817, - pag. 165, 173,
208.
- “Lettres à M. Malthus sur différents sujets d'Economie
Politique, notamment sur les causes de la Stagnation générale
du commerce” [Scrisori către d-1 Malthus, asupra diferitelor
subiecte de economie politică, în special asupra cauzelor stag-
nării generale a comerţului], Paris 1820, - pag. 544, 545.
SCHORLEMMER, Cari. “The Rise and Development of Organic
Chemistry” [Formarea şi dezvoltarea chimiei organice], Londra
1879, - pag. 294.
SCHOUW, Joachim Frederik. “Die Erde, die Pflanzen und der Mensch”
[Pământul, plantele şi omul], din daneză de H. Zeise, ediţia
a 2-a, Leipzig 1854, - pag. 467.
SCHULZ, Wilhelm. ”Die Bewegung der Production. Eine
geschichtlichstatistische Abhandlung zur Grundlegung einer
neuen Wissenschaft des Staats und der Gesellschaft” [Evoluţia
producţiei. Tratat istorico-statistic pentru elaborarea unei noi
ştiinţe a statului şi a societăţii], Zürich şi Winterthur 1843, -

858
 pag. 345.
SCROPE, G. P. ”Political Economy” [Economie politică], ediţia A.
Potter, New-York 1841, - pag. 536
SENIOR, William Nassau. ”Three Lectures on the Rate of Wages” [Trei
prelegeri asupra mărimii salariului], Londra 1830, - pag. 491,
494.
- ”Outlines of Political Economy” [Principii de economie
politică], Londra 1836,- pag. 226.
- ”Principes fondamentaux de l'Economie Politique” [Principii
fundamentale de economie politică], trad. I. Arrivabene, Paris
1836, - pag. 535, 536.
- “Letters on the Factory Act, as it affects the cotton
manufacture” [Scrisori asupra legii industriale, în măsura în
care influenţează industria bumbacului], Londra 1837, - pag.
222, 223, 226, 374.
- Conferinţă la Congresul al 7-lea ţinut de “National
Association for the Promotion of Social Science” [Societatea
naţională pentru răspândirea ştiinţelor sociale], în ”Reports of
Proceedings”, Londra 1863, - pag. 440, 448.
- ”Journals, Conversations and Essays relating to Ireland”
[Jurnale intime, conversaţii şi eseuri despre Irlanda], Londra
1868, - pag. 633, 648.
SHAKESPEARE. “Timon of Athens” [Timon din Atena], - pag. 147.
SIEBER, N. I. [Teoria lui D. Ricardo asupra valorii şi a capitalului],
Kiev 1871, - pag. 47.
SISMONDI, J. Ch. L. Simonde de. “De la Richesse commerciale ou
Principes d'Economie Politique, appliqués à la législation du
Commerce” [Despre bogăţia comercială sau principii de
economie politică, aplicate legislaţiei comerciale], vol. I,
Geneva 1803, - pag. 484.
- “Nouveaux Principes de l’Economie Politique” [Principii noi
de economie politică, vol. 1 şi 2, Paris 1819, - pag. 166, 181,
511, 520, 523, 526, 527, 580, 673.
- ”Etudes sur l’Economie Politique” [Studii de economie
politică], ediţie nouă vol. I, Bruxelles 1836, - pag. 299, 534.
SKARBEK, Frédéric. “Théorie des richesses sociales” [Teoria bogăţiei

859
 sociale], vol. I, ediţia a 2-a, Paris 1840, - pag. 309, 329.
SMITH, Adam. “An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of
Nations” [Cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor]
*, - pag. 79, 140, 330, 332, 339, 512, 534, 555, 557, 576; -
ediţia E. G. Wakefield, Londra 1835 - 1839, - pag. 484; - ediţia
David Buchanan, Edinburgh 1814, - pag. 503, 647.
SOMERS, Robert. “Letters from the Highlands; or, the Famine of
1847” [Scrisori din Highlands; sau foametea din 1847], Londra
1848, - pag. 649.
SOFOCLE.” Antigona”, - pag. 148.
(STAFFORD, William.) “A Compendious or Brief Examination of
Certayne ordinary Complaints of Divers of our Countrymen in
these our Days. By W. S. Gentleman” [Compendiu, sau scurtă
examinare a anumitor plângeri cu caracter general făcute de mai
mulţi conaţionali, în zilele noastre. De W. S. Gentleman],
Londra 1581, - pag. 658.
STEUART, James. “An Inquiry into the Principles of Political
Economy. Being an Essay on the Science of Domestic Policy in
Free Nations” [Cercetarea bazelor economiei politice; încercare
asupra ştiinţei politicii interne a naţiunilor libere], vol. I, Londra
1767, - ediţia a 2-a, Dublin 1770, - pag. 186, 314, 395. -
“Works” [Opere], ediţia Sir J. Steuart, Londra 1801, - pag. 161,
647.
STEWART, Dugald. ”Lectures on Political Economy” [Prelegeri de
economie politică], în ”The Collected Works of Dugald
Stewart”, vol. VIII, ediţia Sir W. Hamilton, Edinburgh 1855, -
pag. 304, 324, 337, 442.
STOLBERG, Christian Graf zu. “Gedichte aus dem Griechischen
übersetzt” [Poezii traduse din limba greacă], Hamburg 1782, -
pag. 376.
STORCH, H. Fr. “Cours d'Economie Politique; ou Exposition des
Principes qui déterminent la prospérité des nations” [Curs de
economie politică; sau expunerea principiilor care determină
prosperitatea naţiunilor], voi. 2 şi 3, Petersburg 1815, - pag.
182, 337, 531, 579; - Paris 1823, - pag. 329, 337.
STRANGE, W. “Sănătatea” 1864, - pag. 250.

860
STRYPE, John. “Annals of the Reformation and Establishment of
Religion, and other Various Occurence in the Church of
England during Queen Elisabeth's Happy Reign” [Analele
Reformei şi ale consolidării religiei precum şi ale altor
evenimente ale bisericii din Anglia din timpul domniei fericite a
Reginei Elisabeta], ediţia a 2-a, 1725, - pag. 652.
THIERS, Adolphe. “De la Propriété” [Despre proprietate] (Paris 1848),
- pag. 405.
THOMPSON, William. “Inquiry into the Principles of the Distribution
of Wealth, most conductive to Human Happiness, applied to the
newly proposed system of voluntary equality of Wealth”
[Analiza principiilor distribuţiei avuţiei, care contribuie cel mai
mult la fericirea omenească; aplicată la sistemul de curând
propus al egalităţii de avere liber acceptate], Londra 1824, - pag.
338.
THOMPSON, Benjamin, Vezi Rumford.
THORNTON, William Thomas. “Over-Population and its Remedy”
[Suprapopulaţie şi remediul ei], Londra 1846, - 179, 260.
THUKYDIDES. ”Istoria războiului peloponesiac”, ediţie germană,
trad., de A. Wahrmund, Stuttgart 1864, - pag. 342.
THÜNEN, Johann Heinrich v. “Der isolierte Staat in Beziehung auf
Landwirtschaft und Nationalökonomie” [Statul izolat în
legătură cu agricultura şi economia naţională], Rostock 1863, -
pag. 556.
TOOKE, Thomas, şi NEWMARCH, W. “A History of Prices, and of the
State of the Circulation from 1793 to 1856” [Istoria preţurilor şi
a situaţiei circulaţiei între 1793 şi 1856], Londra 1838 - 1857, -
pag. 283.
TORRENS, Robert. ”An Essay on the external Corn Trade” [Eseu
asupra comerţului exterior de cereale], Londra 1815, - pag. 180.
- ”An Essay on the Production of Wealth; with an Appendix, in
which the Principles of Political Economy are applied to the
actual circumstances of this country” [Eseu asupra producerii
de avuţie, cu un adaos în care principiile economiei politice sunt
aplicate la stările actuale ale acestei ţări], Londra 1821, - pag.
171, 191.

861
 - ”On Wagesand Combination” [Despre salarii şi combinări],
Londra 1834, - pag.374.
(TOWNSEND, Joseph.) ”A Dissertation on the Poor Laws. By a Well-
Wisher of Mankind” [Tratat asupra legilor săracilor. De un
prieten al oamenilor], Londra 1786, ediţie nouă, Londra 1817, -
pag. 579.
TREMENHEERE, H. S. “The Grievances complained of by the
Journeymen Bakers etc.” [Doleanţele exprimate de calfele de
brutari etc.], Londra 1862. Vezi ”Report etc. relative to the
grievances etc.”.
TUCKETT, J. D. ”A History of the Past and Present State of the
Labouring Population, including the Progress of Agriculture,
Manufactures and Commerce, showing the Extremes of
Opulence and Destitution amoung the operative classes, with
practical means for their employment and future prosperity”
[Istoria stării anterioare şi actuale a populaţiei muncitoare
inclusiv progresul agriculturii, industriei şi comerţului, cu
indicarea extremelor pe care le prezintă prisosul şi mizeria
claselor muncitoare şi a mijloacelor practice de a le asigura o
ocupaţie şi o viitoare bunăstare], Londra 1846, —pag. 338, 640,
662.
TURGOT, A. R. J, “Reflexions sur la formation et la.Distribution des
Richesses” [Consideraţiuni asupra formării şi repartizării
averilor] (1766), în «Oeuvres”, ediţia Daire, vol. I, Paris 1844, -
pag. 187, 298, 482.
URE, Andrew. “The Philosophy of Manufactures: or an Exposition of
the Scientific, Moral and Commercial Economy of the Factory
System of Great Britain” [Filosofia manufacturii: sau expunerea
economiei ştiinţifice, morale şi comerciale a sistemului
industrial al Marii Britanii], ediţia a doua, Londra 1835, - pag.
328, 344, 352, 373, 386, 387, 390, 397, 398, 401, 498, 502.
- ”Philosophie des Manufactures ou Economie Industrielle de la
Fabrication du coton, de la laine, du lin et de la soie, avec la
description des diverses machines employées dans les Ateliers
anglais” [Filosofia manufacturii sau economia industrială a
fabricării bumbacului, lânii, inului şi mătăsii, cu descrierea

862
 diferitelor maşini întrebuinţate în atelierele engleze], Paris
1836, - pag. 286.
URQUHART, David. “Portofoliu. Diplomatic Review. New Series”
[Dosar cu acte. Privire diplomatică retrospectivă. Serie nouă],
Londra 1843, - pag. 648.
- “Familiar Words as affecting England and the English”
[Cuvinte familiare despre Anglia şi Englezi], Londra 1855, -
pag. 122, 340, 458, 661, 662.
VANDERLINT, Jacob. «Money answers all Things» [Banii fac orice],
Londra 1734, - pag. 140, 146, 158, 264, 298, 313.
VERRI, Pietro. «Meditazioni sulla Economia Politica» [Consideraţiuni
asupra economiei politice] (1773), în ”Scrittori Classici Italiani
di Economia Politica, Parte Moderna”, vol. 15, Milano 1804, -
pag. 76, 114, 149, 311.
VISSERING, S. ”Handboek van Praktische Staatshuishoudkunde”
[Manual de economie naţională practică], Amsterdam 1860 -
1865, - pag. 456.
(WADE, John.) «History of the Middle and Working Classes etc.»
[Istoria claselor mijlocii şi muncitoare etc.], ediţia a 3-a, Londra
1835, - pag. 238, 263, 554.
WAKEFIELD, Edward Gibbon. ”England and America. A comparison
of the social and political state of both nations” [Anglia şi
America. Comparaţia stării sociale şi politice a celor două
naţiuni], Londra 1833, - pag. 260, 524, 603, 676 - 682.
- Note la ediţia lucrării lui Smith “Wealth of Nations” [Bogăţia
naţiunilor]. Vezi Smith.
- ”A view of the Art of Colonization” [Privire asupra artei
colonizării], Londra 1849, -pag. 308.
WARD, John. ”History of the Borough of Stoke-upon- Trent” [Istoria
cătunului Stoke-upon-Trent], Londra 1843, - pag. 258.
WATSON. “Paper read before the Society of Arts” [Prelegere ţinută la
Societatea Artelor], 17 Aprilie I860, - pag. 362.
WATTS, John. “Facts and Fictions of Political Economists, being a
review of the principles of the science” [Fapte şi fantezii ale
economiştilor; privire generală asupra principiilor ştiinţei],
Manchester 1842,- pag. 496.

863
 - ”Trade Societies and Strikes, Machinery and Co-operative
Societies” [Sindicate şi greve, maşinism şi asociaţii
cooperative], Manchester 1865, - pag. 496.
WAYLAND, F. ”The Elements of Political Economy” [Trăsăturile de
bază ale economiei politice], Boston 1853, - pag. 173, 210.
(WEST, Edward.) “Essay on the Application of Capital to Land. By a
Fellow of University College of Oxford” [Eseu asupra investirii
capitalului în agricultură. De un membru al colegiului
universitar din Oxford], Londra 1815, - pag. 490.
- “Price of Corn and Wages of Labour, with observations upon
Dr. Smith's, Mr. Ricardo's and Mr. Malthas's doctrines upon
those subjects etc.” [Preţul cerealelor şi salariilor muncii, cu
consideraţiuni asupra teoriilor doctorului Smith, ale d-lui
Ricardo şi ale d-lui Malthus asupra acestei teme etc.], Londra
1826, - pag. 490 - 491.
WILKS, Mark. “Historical Sketches of the South of India from the
origin of the Hindoo Government of that state to the extinction
of the Mahommedan Dynasty in 1799” [Schiţe istorice asupra
sudului Indiei, de la începuturile stăpânirii hinduse în acest stat,
până la stingerea dinastiei mahomedane în anul 1799], Londra
1817, - pag. 335.
WILSON, James. Vezi Murray.
WRIGHT, Thomas. “A short address to the Public on the Monopoly of
large farms” [Scurtă adresă către public asupra monopolului
fermelor mari], Londra 1779, - pag. 644. XENOPHON.
“Cyropaedia”, - pag. 342 - 343.
YOUNG, Arthur. ”Political Arithmetic, containing observations on the
present state of Great Britain, and the Principles of her Policy
in the encouragement of Agriculture” [Aritmetică politică,
conţinând consideraţiuni asupra stării actuale a Marii Britanii şi
a principiilor politicii sale de încurajare a agriculturii], Londra
1774, - pag. 140, 227.
- ”A Tour in Ireland, with general observations on the present
stats of that Kingdom, made in the years 1776,1777 and 1778
and brought down to the end of1779” [Călătorie în Irlanda, cu
observaţii generale asupra acestui Regat, începută în 1776, 1777

864
 şi 1778 şi continuată până la sfârşitul anului 1779], ediţia a 2-a,
Londra 1780, - pag. 608.

II. OPERE ANONIME **

“The Advantages of the East-India Trade to England” [Avantajele

comerţului cu Indiile Orientale pentru Anglia] (St. Addington),
Londra 1720, - pag. 303, 323, 324, 327, 341, 393, 464.
“The Case of our English Wool” [Situaţia lânii noastre englezeşti],
Londra 1685, — pag. 244.
“The character and behaviour of King William, Sunderland etc. as
represented in Original Letters to the Duke of Shrewsbury from
Somers, Halifax, Oxford, Secretary Vernon etc.” [Caracterul şi
moralitatea regelui Wilhelm, Sunderland etc., aşa cum apar din
scrisorile originale adresate ducelui de Shrewsbury de Somers,
Halifax, Oxford, secretarul Vernon etc.], în «Sloane Manuscript
Collection» British Museum Nr. 4.224, - pag. 642.
“On combination of Trades” [Despre asocierea meseriilor] (H. I.
Collins), ediţie nouă, Londra 1834, - pag. 503.
“A Compendious or brief Examination etc.” Vezi Stafford, William.
“Considerations concerning taking off the Bounty on Corn exported”
[Consideraţiuni asupra suprimării primelor de export pentru
cereale], Londra 1753, - pag. 303.
“Considerations on Taxes as they are supposed to affect the price of
labour” [Consideraţiuni asupra impozitelor şi a modului în care
ele influenţează preţul muncii] (J. Cunningham), Londra 1765, -
pag. 264.
“A Critical Dissertation on the Nature, Measure, and Causes of Value
etc.” Vezi Bailey.
“The Currency Theory Reviewed; in a Letter to the Scottish People. By
a Banker in England” [Teoria mijloacelor de circulaţie analizată
într-o scrisoare adresată poporului scoţian. De un bancher din
Anglia], Edinburgh 1845, - pag. 153.
”A Defence of the Landowners and Farmers of Great Britain”
[Apărarea proprietarilor de pământ şi a fermierilor Marii

865
 Britanii], Londra 1814, - pag. 501.
“A Discourse concerning Trade, and that in particular of the East
Indie” [Tratat asupra comerţului, în special asupra celui cu
Indiile Orientale], Londra 1689, - pag. 114.
«A Discourse on the General nations on Money, Trade and Exchange,
as they stand in relation to rach other. By a Merchant» [Tratat
asupra noţiunii generale de bani, comerţ şi cursuri de schimb, în
relaţiile lor reciproce. De un comerciant], Londra 1695, - pag.
114.
“A Discourse on the necessitys of Encouraging Mechanick Industry”
[Tratat asupra necesitaţii de a sprijini industria mecanică],
Londra 1689, - pag. 263.
“The East India Trade a most Profitable Trade” [Comerţul cu Indiile
Orientale, un comerţ foarte avantajos] (Thomas Papillon),
Londra 1677, - pag. 114.
“Essay on the Application of Capital to Land.” Vezi West, Edward.
“An Essay on Credit and the Bankrupt Act” [Eseu asupra creditului şi a
legii falimentelor], Londra 1707, - pag. 150.
“An Essay on the Political Economy of Nations” [Eseu asupra
economiei politice a naţiunilor], Londra 1821, —pag. 203, 292.
“Essays on Political Economy in which are illustrated the Principal
Causes of the Present National Distress» [Eseuri de economie
politică în care se clarifică motivele principale ale actualei
mizerii a ţării noastre], Londra 1830, — pag. 478.
«An Essay upon Public Credit» [Eseu asupra creditului public], ediţia a
3-a, Londra 1710, - pag. 154.
“An Essay on Trade and Commerce, containing Observations on
Taxation etc.” [Eseu asupra meseriilor şi comerţului, cu
consideraţiuni privitoare la impozite etc.] (J. Cunningham),
Londra 1770, - pag. 228, 229, 264 - 266, 344, 491, 538, 551,
570, 652.
“The Essential Principles of the Wealth of Nations” [Principiile
esenţiale ale avuţiei naţiunilor] (John Gray), Londra 1797, - pag.
171.
“The Factory Question etc.” Vezi Greg, R. H.
“History of the Middle and Working Classes etc.” Vezi Wade, John.

866
“The Industry of Nations. Part II. A Survey of the existing state of arts,
machines and manufactures” [Industria popoarelor. Partea II-a.
Privire asupra stării actuale a meseriilor, maşinilor şi
manufacturii], Londra 1855, - pag. 323, 356.
“An Inquiry into the Connection between the present Price of
Provisions and the size of farms etc. By a Farmer” [Analiza
relaţiilor dintre preţul actual al alimentelor şi mărimea fermelor.
De un fermier] (J. Arbuthnot), Londra 1773, - pag. 293, 309,
310, 641, 645.
“Inquiry into those Principles respecting the nature of Demand and the
Necessity of Consumption, lately advocated by Mr. Malthus”
[Analiza principiilor privitoare la esenţa cererii şi la necesitatea
consumaţiei, aşa cum au fost apărate recent de d-1 Malthus],
Londra'1821, - pag. 172, 404, 535, 545.
“Die Krankheiten, welche verschiedenen Ständen, Altern und
Geschlechtern eigentümlich sind” [Bolile specifice diferitelor
clase, vârste şi sexe], 6 volume, Ulm 1860, — pag. 340.
“Labour defended against the Claims of Capital.” Vezi Hodgskin, H.
“A Letter to Adam Smith etc.” Vezi Home, George.
“A Letter to Sir T. C. Banbury, Brt.: On the poor Rates and the High
Price of Provisions. - By a Suffolk Gentleman” [Scrisoare
adresată lui Sir T. C. Banbury, Brt. despre impozitul pentru
săraci şi preţul ridicat al alimentelor. De un nobil din Suffolk],
Ipswich 1795, — pag. 641.
“The Natural and artificial Rights of Property contrasted.” Vezi
Hodgskin, Th.
“Observations on certain verbal disputes in Political Economy,
particularly relating to Value and to Demand and Supply”
[Observaţii despre anumite dispute asupra termenilor din
economia politică, în special relativ la valoare, precum şi la
cerere şi ofertă], Londra 1821, - pag. 109, 207 - 208, 484, 538.
“Our old nobility. By Noblesse Oblige” [Vechea noastră nobilime. De
„Nobleţea obligă” ] (N. Howart Evans), Londra 1879, - pag.
642.
“Outlines of Political Economy etc.” [Principiile economiei politice],
Londra 1832, pag. 203, 302, 473.

867
“The Perils of the Nations. An Appeal to the Legislature etc.” [Pericole
pentru naţiuni. Apel la legislaţie etc.] (K. B. Seeley), ediţia
a 2-a, Londra 1843, - pag. 645.
“A Political Inquiry into the Consequences of enclosing Waste Lands
and the causes of the present high price of butchers meat»
[Analiză politică asupra urmărilor împrejmuirii terenurilor
necultivate şi asupra cauzelor preţului actual ridicat al cărnii
tăiate], Londra 1785, - pag. 463.
“Price of Corn and Wages of Labour etc.” Vezi West, Edward.
“A Prize Essay on the Comparative Merits of Competition and
Cooperation” [Disertaţie asupra meritelor comparative ale
concurenţei şi cooperării], Londra 1834, - pag. 303, 397.
“Public Economy Concentrated, or a connected view of currency,
agriculture and manufactures. By an enquirer into first
principles” [Economie publică concentrată, sau privire unitară
asupra circulaţiei banilor, asupra agriculturii şi industriilor. De
un cercetător al principiilor de bază], Carlisle 1833, - pag. 366.
“Reasons for a limited Exportation of Wool” [Argumente pentru
restrângerea exportului de lână], Londra 1677, - pag. 514.
“Reasons for the late Increase of the Poor Rates: or a comparative view
of the prices of labour and provisions etc.” [Cauzele actualei
creşteri a numărului săracilor, sau privire comparativă asupra
preţurilor muncii şi alimentelor etc.], Londra 1777, - pag, 514,
602.
“Remarks on the Commercial Policy of Great Britain” [Observaţii
asupra politicii comerciale a Marii Britanii], Londra 1815, - pag.
501.
“Sophisms of Free-Trade and popular Political Economy examinated by
a Barrister” [Sofismele comerţului liber şi ale economiei
politice populare, analizate de un avocat] (J. B. Byles), ediţia a
5-a, Londra 1850 [Marx citează ediţia a 7-a], - pag. 262, 654.
“The Source and Remedy of the National Difficulties. — A letter to Lord
John Russel” [Izvorul şi mijlocul de remediere a greutăţilor
naţionale. - Scrisoare către Lordul John Russel], Londra 1821,
—pag. 528.
“The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844” [Teoria

868
 cursurilor de schimb. Legea bancară din 1844], Londra 1864, -
pag. 153, 584.
“Some Thoughts on the Interest of Money in general, and particularly in
the Public Funds etc.” [Câteva reflecţii asupra dobânzilor în
general şi asupra dobânzilor datoriilor de stat, în particular],
Londra, în jurul anilor 1739-1740 [Catalogul lui British
Museum: 1.750], - pag. 73, 79.
“Two Letters on the Flour Trade and the Dearness of Corn. By a
Person in Business” [Două scrisori despre comerţul de făină şi
scumpetea cerealelor. De un om de afaceri], Londra 1767, - pag.
643.

III. REVISTE ŞI ZIARE

BAYRISCHE ZEITUNG, 9 Mai 1862, - pag. 234.

BENGAL HURKARU. Bi-Monthly Overland Summary of News, 22
Iulie 1861, - pag. 310.
BURY GUARDIAN, 12 Mai I860, - pag. 259.
CONCORDIA, revistă pentru problema muncitorească, 7 Martie 1872, -
pag. 62; 4 Iulie 1872, - pag. 63; 11 Iulie 1872, - pag. 63, 64.
DAILY TELEGRAPH, 17 Ianuarie I860, - pag. 238.
DEMOKRATISCHES WOCHENBLATT, Leipzig 1868. Vezi
Dietzgen.
DEUTSCH-FRANZÖSISCHE JAHRBÜCHER, editate de Arnold Ruge
şi Karl Marx, fasc. 1 şi 2, Paris 1844, - pag. 102, 164.
ECONOMIST, Londra, 29 Martie 1845, - pag. 604.
- 15 Aprilie 1848, - pag. 226.
- 19 Iulie 1859, - pag. 528.
- 21 Ianuarie 1860, - pag. 572.
- 2 Iunie 1866, - pag. 650.
THE ENGINEERING, 13 Iunie 1874, - pag. 558.
EVENING STANDARD, Londra, 1 Noiembrie 1886, - pag. 60.
GLASGOW DAILY MAIL, 25 Aprilie 1849, - pag. 295.
HANSARD PARLIAMENTARY DEBATES [Dările de seamă ale lui

869
 Hansard despre dezbaterile parlamentare], “Speech of Mr.
Gladstone on the Budget, Feb. 13th 1843”, Londra 1843, - pag.
583.
- “Speech of Mr. Gladstone on the Budget, April 16th 1863”,
Londra 1863, - pag. 62-66.
- “Speech of Mr. Ferrand, April 27th 1863”, Londra 1863”, -
pag. 258, 384, 517.
- “Speech of Mr. Gladstone, April. 7th 1864”, Londra 1864”, -
pag. 584.
JOURNAL OF THE SOCIETY OF ARTS, Londra, 5 Ianuarie 1872, -
pag. 384.
MACMILLAN's MAGAZINE, August 1863, - pag. 248.
MORNING ADVERTISER, Londra, 17 Aprilie 1863, - pag. 63 - 64.
MORNING CHRONICLE, - pag. 603.
MORNING STAR, Londra 1861 - 1865, - pag. 487.
- 17 Aprilie 1863, - pag. 63.
- 23 Iunie 1863, - pag. 248.
- 7 Ianuarie 1867, - pag. 597.
NEUE RHEINISCHE ZEITUNG, Organ der Demokratie, Köln, 7
Aprilie 1849, — pag. 676.
NEUE RHEINISCHE ZEITUNG, Politisch-ökonomische Revue,
Hamburg, Aprilie 1850, - pag. 279.
NEW-YORK DAILY TRIBUNE, 9 Februarie 1853, - pag. 648.
THE OBSERVER, Londra, 24 Aprilie 1864, - pag. 153.
FALL MALL GAZETTE, - pag. 585.
Gazeta St.-Petersburgului, 20 Aprilie 1872, - pag. 46.
PHILOSOPHIE POSITIVE, Paris, Noiembrie - Decembrie 1863, - pag.
47. REVOLUTIONS DE PARIS, Paris 1791, Nr. 101, - pag. 656 - 657.
REVUE POSITIVISTE. Vezi Philosophie positive.
REYNOLDS NEWSPAPER, Ianuarie 1866, - pag. 246.
- 4 Februarie 1866, - pag. 246 - 247.
- 20 Ianuarie 1867, - pag. 597.
SATURDAY REVIEW, - pag. 46.
SOCIAL SCIENCE REVIEW, 18 Iulie 1863, -pag. 247.
SPECTATOR, 3 Iunie 1866, —pag. 313.
STANDARD, - pag. 248.

870
 - 26 Octombrie 1861, -pag. 503.
- 5 Aprilie 1866, -pag. 599.
TIMES, Londra 14 Februarie 1843, -pag. 583.
- 5 Noiembrie 1861, - pag. 261.
- 26 Noiembrie 1862, - pag. 209, 373.
- 24 Martie 1863, - pag. 283, 517, 519, 520.
- 17 Aprilie 1863, - pag. 63 - 65.
- 2 Iulie 1863, - pag. 248.
- 25 Februarie 1864, - pag. 431.
- 1866 (Sfârşit), - pag. 538, 631.
- 1867 (început), - pag. 538, 631.
- 26 Ianuarie 1867, - pag. 455.
- 3 Septembrie 1873, - pag. 539.
- 29 Noiembrie 1883, - pag. 64.
TO-DAY, Februarie 1884, - pag. 65.
VOLKSSTAAT, Leipzig, - pag. 46. [Vezi Dietzgen.] 1 Iunie 1872,-
pag. 62; 7 August 1872, - pag. 63.
Curierul european, Mai 1872, - pag. 47.
WORKMAN'S ADVOCATE, 13 Ianuarie 1866, - pag. 246.
WESTMINSTER REVIEW, - pag. 92.

IV. RAPOARTE PARLAMENTARE, PUBLICAŢII ALE

AUTORITĂŢILOR
ŞI ASOCIAŢIILOR DE TOT FELUL

“Agricultural Labourers (Ireland). Return of the Average Rate of the

Weekly Earnings of Agricultural Labourers în Ireland”
[Muncitorii agricoli (Irlanda). Informaţii despre mărimea medie
a câştigului săptămânal al muncitorilor agricoli în Irlanda],
1862, - pag. 628.
“Agricultural Statistics, Ireland. General Abstracts” [Statistici agricole,
Irlanda. Concluzii generale], Dublin 1860 şi următorii, - pag.
624.
“Agricultural Statistics, Ireland. Tables showing the Estimated Average
Produce of the crops for the year 1866” [Statistici agricole,

871
 Irlanda. Tabele de apreciere a produsului mediu al recoltei din
anul 1866], Dublin 1866, - pag. 624.
“Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu Peking über
China, sein Volk, seine Religion, seine Institutionen, sozialen
Verhältnisse usw.” [Lucrările Ambasadei Imperiale Ruse din
Peking despre China, populaţia, religia, instituţiile şi relaţiile
sale sociale etc.], trad., din limba rusă, după originalul publicat
la St. Petersburg 1852 - 1857, de Dr. Carl Abel şi F. A.
Mecklenburg, vol. I, Berlin 1858, - pag. 143.
“Census of England and Wales for the year 1861. Vol. III: General
Report” [Recensământul din Anglia şi Ţara Galilor din 1861,
vol. III: Raport general], Londra 1863, - pag. 406, 421, 565,
575, 580 şi urm., 605, 610.
“Children's Employment Commission. Report 1 - 6 of the
Commissioners on the employment of children and young
persons in trades and manufactures not already regulated by
law” [Comisia de cercetare a muncii copiilor. Rapoartele 1 - 6
ale Comisarilor însărcinaţi cu anchetarea utilizării copiilor şi a
persoanelor tinere în ateliere şi industrii încă nereglementate de
lege], - pag. 183, 235, 238 - 239, 285, 365, 391 - 392, 408, 691.
- 1st Report, Londra 1863, - pag. 238 şi urm., 242, 261, 283,
428, 493, 499, 69L
- 2nd Report, Londra 1864, - pag. 422, 426 - 428, 430 - 433,
435, 445, 493, 498.
- 3rd Report, Londra 1864, - pag. 183, 249, 250, 367, 425, 435,
447, 494, 495, 499.
- 4th Report, Londra 1865, - pag. 250 - 253, 255, 257, 328, 371,
400, 436, 437.
- 5th Report, Londra 1866, - pag. 251, 367, 397 - 398, 414, 423,
424, 437 - 441, 445 - 447, 493.
- 6th Report, Londra 1867, - pag. 612, 619 - 622.
“Committee of 1855 on the Adulterations of Bread” [Comitetul din 1855
pentru cercetarea falsificărilor de pâine], - pag. 182.
“Correspondence with Her Majesty's Missions Abroad, regarding
Industrial Questions and Trades' Unions” [Corespondenţă cu
Legaţiile Majestăţii Sale în străinătate, privitoare la problemele

872
 industriale şi la sindicate], 1867, - pag. 42.
“Factories Inquiry Commission. First Report of the Central Board of
His Majesty's Commissioners on the Employment of Children in
Factories. With Minutes of Evidence” [Comisia pentru
cercetarea fabricilor. Primul raport al biroului central al Comi-
sarilor Majestăţii Sale asupra utilizării copiilor în fabrici. Cu
protocolul declaraţiilor], Londra 1833, - pag. 223.
“Factories Regulation Acts. Ordered by the House of Commons to be
printed 9. August 1859” [Legi de reglementare industrială.
Tipărite în 9 August 1859 la cererea Camerei Comunelor], -
pag. 235, 282.
“First and second Report from the Lords Committee, into the State of
the Growth, Commerce, and Consumption of Grain, and all
Laws relating thereto” [Primul şi al doilea raport al Comitetului
Camerei Lorzilor asupra creşterii comerţului şi consumaţiei
grâului şi a tuturor legilor în această materie], 1814 - 1815, -
pag. 501. “General Statutes of Massachusetts” [Statutele
generale ale statului Massachusetts], - pag. 262.
Hotărârile Muncitorilor de la Dunkirk, statul New-York, 1866, - pag.
287.
“House of Lords Committee” [Comitetul Camerei Lorzilor], 1848, - pag.
143.
“Jahresbericht der Handelskammer zu Essen” [Dare de seamă anuală a
Camerei de Comerţ din Essen], 1863, - pag. 361.
Manifest der Maatschappij De Vlamingen Vooruit! Gerigt tot alle de
Voorstanders von de eerlijke en regtzinnige nitvoering der
Belgische Grondwet, gestemd door het National Congress van
1830, Brussel 1860, - pag. 601.
“The Master Spinners' and Manufacturers' Defence Fund. Report of the
Committee” [Fondul apărării patronilor de filaturi şi
manufacturi. Raportul Comitetului], Manchester 1854, - pag.
390.
“Miscellaneous Statistics of the United Kingdom” [Statistici amestecate
din Regatul Unit], partea a 6-a, Londra 1866, - pag. 584.
“Parliamentary Return” [Raport parlamentar], 1839, 1850, 1856, 1862,
- pag. 382.

873
“Public Health, Report of the Medical oficier of the Privy Council”
[Sănătatea publică. Raportul Şefului serviciului sanitar al
Consiliului Privat], - pag. 340, 365, 369, 424, 596.
- 3rd Report, I860”, Londra 1861, - pag. 238, 239.
- 4th Report, 1861”, Londra 1863, - pag. 424.
- 6th Report, 1863”, Londra 1864, - pag. 182, 260, 367 - 369,
424, 493, 586 - 588, 607.
- 7th Report, 1864”, Londra 1865, - pag. 589, 593 - 597, 606,
608, 611 - 613, 640.
- 8th Report, 1865”, Londra 1886, - pag. 423, 589 - 593.
Raportul Congresului Internaţional de Statistică de la Paris, 1855, - pag.
286.
“Report from the Select Committee on Petitions relating to the Corn
laws of this Kingdom; together with the minutes of Evidence
and an Appendix of accounts” [Raport al comitetului restrâns
pentru petiţii cu privire la legile cerealelor din acest Regat; cu
protocolul declaraţiilor şi cu un apendice conţinând dările de
seamă], 1813 - 1814, - pag. 501.
“First and Second Report from the Select Committee on the
Adulteration of Food etc.” [Primul şi al doilea Raport al
Comitetului Extraordinar asupra falsificării alimentelor etc.], -
182
“Report from the Select Committee on the Bankacts” [Raportul
Comisiei restrânse pentru legile bancare], Iulie 1858, - pag. 154.
“Report from the Select Committee on Mines” [Raportul Comisiei
restrânse pentru mine], 1866, - pag. 235, 450.
“Report of the Commissioners.., relating to Transportation and Penal
Servitude” [Raportul Comisarilor... asupra deportării şi a muncii
silnice], Londra 1863, - pag. 606, 607.
“Report of the Committee on the Baking Trade in Ireland for 1861”
[Raportul Comisiunii pentru anchetarea brutăriilor în Irlanda, pe
anul 1861], — pag, 245.
”Report etc. relative to the Grievances complained of by the
journeymen bakers; with Appendix of Evidence“ [Raport etc.
asupra plângerilor prezentate de calfele de brutari; cu o anexă
conţinând declaraţiile], Londra 1862, - pag. 182.

874
“Report of the Officer of Health of St. Martin's in the Fields” [Raportul
şefului serviciului sanitar de la St. Martin's in the Fields], 1865,
- pag. 590.
“Report of the Registrar General of births, deaths and marriages in
England for October 1861” [Raportul şefului oficiilor de stare
civilă asupra naşterilor, deceselor şi căsătoriilor din Anglia pe
luna Octombrie 1861], - pag. 261.
“Report of the Social Science Congres at Edinburgh” [Raportul
congresului pentru ştiinţe sociale de la Edinburgh], 1863, - pag.
364.
“Fourth Report of the Commissioners of Her Majesty's Inland
Revenue” [Al patrulea raport al Comisarilor asupra veniturilor
interne ale Majestăţii Sale], Londra 1860, - pag. 582.
“Tenth Report of the Commissioners of Her Majesty's Inland Revenue”
[Al zecelea raport al Comisarilor asupra veniturilor interne ale
Majestăţii Sale], Londra 1866, - pag. 581, 625.
“Reports by Her Majesty's Secretaries of Embassy and Legation on the
Manufactures, Commerce etc. of the Countries, in which they
reside” [Raportul secretarilor de misiuni şi legaţii ai Majestăţii
Sale asupra industriei, comerţului etc. din ţările în care se află],
Nr. 6, 1863, - pag. 323.
“Reports from the Poor Law Inspectors on the Wages of Agricultural
Labourers in Dublin” [Raportul inspectorilor Asistenţei
săracilor, asupra salariilor muncitorilor agricoli din Dublin],
1870, - pag. 628 - 631.
“Reports of the Inspectors of Factories etc.” [Rapoartele inspectorilor
industriali etc.], - pag. 182.
-for the half year ending 31st December 1841” [pentru
semestrul care se încheie la 31 Decembrie 1841],- pag. 267.
-for 1844 and the quarter ending 30th April 1845” [pentru 1844
şi trimestrul care se încheie la 30 Aprilie 1845], Londra 1845, -
pag. 271, 272, 280, 378, 379, 381.
-for the half year ending 30th April 1848”, Londra 1848, -pag.
275, 276, 493.
-for 31st October 1848”, Londra 1849, - pag. 225, 226, 271,
273 - 275, 279, 285,

875
 287, 494.
- for 1st December 1848”, Londra 1849, -pag. 278, 475.
- for 30th April 1849”, Londra 1849, -pag. 276 - 279, 295.
- for 31st October 1849”, Londra 1850, - pag. 270, 278.
- for 30th April 1850”, Londra 1850, - pag. 279, 288.
-for 31st October 1850”, Londra 1851, pag. 275.
- for 30th April 1852”, Londra 1852, - pag. 280.
- for 30th April 1853”, Londra 1853, - pag. 282.
- for 31st October 1853”, Londra 1854, - pag. 182, 260.
- for 30th April 1855”, Londra 1855, - pag. 225.
- for 31st October 1855”, Londra 1856, - pag. 260, 370, 393,
475.
- for 31 st October 1856”, Londra 1856, - pag. 236, 237, 267,
352, 370, 382, 397, 411, 412.
- for 30th June 1857”, Londra 1857, - pag. 369.
- for 31st October 1857”, Londra 1857 - 1858, - pag. 282, 370,
371.
- for 30th April 1858”, Londra 1858, - pag. 236, 499, 502.
- for 31st October 1858”, Londra 1859, - pag. 364, 366, 370,
397.
- for 30th April 1859”, Londra 1859, - pag. 497.
- for 31st October 1859”, Londra 1860, - pag. 271, 288.
- for 30th April 1860”, Londra I860, - pag. 237, 259, 268, 282,
382, 494.
- for 31st October 1860”, Londra 1861, - pag. 236, 497.
- for 30th April 1861”, Londra 1861, - pag. 236.
- for 31st October 1861”, Londra 1862, - pag. 281, 286, 384.
- for 31st October 1862”, Londra 1863, - pag. 236, 282 - 284,
287, 369, 374, 381,
384, 386, 410, 417, 437.
- for 30th April 1863”, Londra 1863, - pag. 284, 288, 392, 419 -
420, 493.
- for 31st October 1863”, Londra 1864, - pag. 236, 393,
399,418,439,440,493, 570.
- for 30th April 1864”, Londra 1864, - pag. 419.
- for 31st October (December) 1864”, Londra 1865, - pag. 285,

876
 288.
- for 31st October 1865”, Londra 1866, - pag. 378, 388, 410,
418, 419, 421,
433 - 435, 439, 440, 445, 446.
- for 30th April 1866”, Londra 1866, - pag. 350.
- for 31st October (December) 1866”, Londra 1867, - pag. 388,
392, 505, 506, 574, 631.
“Revised Statutes of the States of Rhode Island” [Legi revizuite ale
statului Rhode Island], 1857, - pag. 262.
“Royal Commission 1864” [Raport asupra minelor de metal], - pag.
595.
“Royal Commission on Railways. Minutes of Evidence taken before the
Commissioners March 1856 to May 1866” [Comisia Regală a
Căilor Ferate. Protocolul declaraţiilor făcute în faţa Comisarilor
din Martie 1856 până în Mai 1866], Londra 1867, - pag. 398,
505.
“State of New Jersey. An act to limit the hours of labour etc.” [Statul
New Jersey. Lege pentru limitarea orelor de lucru etc.], 1855, -
pag. 262.” Statistical Abstract for the United Kingdom” [Privire
generală statistică asupra Regatului Unit], Nr. 8, din 1846 până
în 1860, Londra 1861, - pag. 385; Nr. 13, din 1857 până în
1865, Londra 1866,— pag. 385.

* Acolo unde Marx nu citează ediţia, au fost introduse în text, în

paranteze mari, paginile după ediţia Wakefield. Nota Inst M. E.
L.
** Numele autorilor cunoscuţi sau probabili au fost adăugate în
paranteze rotunde.

877
 INDICE DE CUVINTE STRĂINE

Indicele dă explicaţia expresiilor tehnice străine şi a unora din

neologismele întrebuinţate în vol. I al «Capitalului» şi în anexe. Au fost
introduse şi unele cuvinte explicate în text, care apar în mai multe
rânduri sau necesită lămuriri suplimentare.

Accize, denumirea pe care o purtau, din evul mediu până în secolul al

XIX-lea, taxele de consumaţie, taxele de bariere şi taxele
vamale.
Act, lege, în terminologia juridică engleză.
Ad oculos, cu toată evidenţa.
Adresa inaugurală, proclamaţia-program a Asociaţiei Internaţionale a
Muncitorilor, redactată de Marx (1864).
Agio, sporul pe care îl poate înregistra valoarea reală a unei monezi sau
a unei hârtii de valoare peste valoarea ei nominală.
Agiotaj, speculaţii asupra diferenţelor de preţuri sau a cursurilor de
schimb.
Agnosticism, teoria agnosticilor, filosofi «care neagă posibilitatea
cunoaşterii lumii sau a unei cunoaşteri depline a ei. Aici se
numără, dintre moderni, Hume şi Kant» (Engels).
Anti-Cornlaw-League, Liga împotriva taxelor vamale asupra cerealelor,
asociaţie a fabricanţilor englezi, condusă de Cobden, Bright şi
Villiers, întemeiată în 1838 la Manchester, care lupta pentru
desfiinţarea taxelor de import prohibitive asupra cerealelor.
Apologet, cel ce laudă un om, un sistem, o idee etc. ştiind chiar că nu are
dreptate.
Ariostic, romantic, eroic, după poetul italian Ariosto (1474—1533),
celebru prin epopeea sa eroico-romantică “Orlando furioso”.
Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, Internaţionala I-a, înfiinţată şi
condusă de Marx (1864—1872).

878
Asignate, hârtie-monedă cu curs forţat în Franţa (1780—1796).
Austrofilie, prietenie faţă de Austria; prin 1860 în primul rând atitudinea
filoaustriacă a democraţilor precum şi a câtorva socialişti (W.
Liebknecht) din Sudul Germaniei în lupta pe care şi-o dădeau
Austria şi Prusia pentru supremaţie în Germania.

Betel, substanţă aromată care se obţine din nuca palmierului Betel

(Areca), în India şi Indonezia.
Bill, proiect de lege depus în parlamentul englez.
Bimetalism, sistem monetar în care se bate monedă atât din aur cât şi din
argint şi în care raportul dintre valoarea aurului şi cea a
argintului este fixat prin lege.
Bullion-Committee, comisia pentru anchetarea preţului ridicat al aurului.

Capital circulant, acea parte a capitalului investit într-o întreprindere

care este consumat în întregime în actul individual de producţie,
de pildă materia primă, combustibilul, spre deosebire de
capitalul fix.
Capital fix, investit în mijloace de producţie care nu se consumă decât
într-o serie întreagă de acte de producţie, ca de pildă clădirile,
maşinile, spre deosebire de capitalul circulant.
Cartel, reunirea capitaliştilor dintr-o ramură de producţie cu scopul
înlăturării concurenţei şi dominării monopoliste a pieţei, în
primul rând prin stabilirea de preţuri de desfacere unice.
Cazuistică, rezolvarea chestiunilor de drept de la caz la caz, prin
interpretări meşteşugite ale dreptului; a tăia firul în patru.
Celibat, renunţarea la căsătorie (cum e cazul de pildă cu preoţii catolici).
Censor, în vechea Romă funcţionar public ales, însărcinat cu evaluarea
averilor şi cu supravegherea moravurilor cetăţenilor.
Charter (document), cele 6 puncte de program ale muncitorimii engleze
revoluţionare din 1837 (vot universal etc.); programul politic al
chartismului, «al primei mişcări largi, într-adevăr de masă, al

879
 unei mişcări politice proletare revoluţionare” (Lenin).
Chrematistică, la început ştiinţa banilor, mai târziu ştiinţa despre
schimbul de bunuri.
City of London, centrul, principalul cartier de afaceri al Londrei.
Clasic, care serveşte de model; economia politică clasică, economia
burgheză din vestul Europei de la mijlocul secolului al XVII-lea
până la începutul secolului al XIX-lea, «care cercetează legătura
internă a relaţiilor de producţie burgheze», spre deosebire de
economia vulgară.
Comensurabil, două lucruri sunt comensurabile dacă pot fi măsurate cu
aceeaşi măsură; în sens mai larg: comparabil.
Compendiu, manual în care o anumită materie de studiu este prezentată
în mod succint.
Compromis, înţelegere; «compromis înseamnă în politică reducerea
anumitor revendicări, renunţarea la anumite revendicări, în
numele înţelegerii cu partea adversă» (Lenin).
Conjunctură, ansamblul de fenomene economice care caracterizează
piaţa într-o anumită perioadă sau într-un anumit moment; în
sens restrâns: starea favorabilă a pieţei.
Conscripţie, serviciu militar obligator cu posibilitate de răscumpărare şi
înlocuire.
Conspect, privire de ansamblu, rezumat.
Contract social, după teoria lui Rousseau (vezi Rousseau), convieţuirea
indivizilor în societate se întemeiază pe un contract social prin
care individul renunţă în mod voluntar la drepturile sale în
folosul colectivităţii, găsindu-şi voinţa exprimată în «voinţa
colectivă»; această teorie, îndreptată la origine împotriva
absolutismului, a fost curând utilizată de ideologii burghezi
împotriva proletariatului.
Convenţiunea, adunarea naţională franceză (1792—1795), creaţiune a
Marii Revoluţii.
Cottongin, maşină pentru egrenarea bumbacului.
County Magistrates, judecători de pace; se recrutau de obicei dintre
marii latifundiari.
Currency-principle (principiul mijloacelor de circulaţie), teorie
monetară răspândită în Anglia prin mijlocul secolului trecut

880
 (Lord Overstone, colonelul Torrens, Norman, etc.). Pe baza
teoriei monetare false a lui Ricardo, după care banii nu sunt
decât un mijloc de circulaţie şi că valoarea lor este determinată
de cantitatea de bani existentă (teoria cantităţii), ei creară
legislaţia bancară engleză din 1844—1845, legile bancare ale lui
Peel. Aceste legi reglementau emisiunea bancnotelor după im-
portul şi exportul metalelor preţioase sau după cursul
schimbului. Ele dădură greş şi fură suspendate de guvern în
timpul crizelor din 1847 şi 1857. Adversarii acestei teorii au fost
Tooke, Fullarton etc., aşa numita şcoală «Banking». Marx le
critică pe amândouă în volumul III (capitolele 28 şi 34).

Deducţie, metodă de lucru a logicii, care derivă specialul, concretul, din

propoziţii generale (abstracte). (Contrariul: inducţie.) «Inducţia
şi deducţia sunt legate una de alta în mod tot atât de necesar ca
şi sinteza şi analiza» (Engels).
Deism, credinţa într-un zeu impersonal; religie raţională a unei fracţiuni
a iluminiştilor secolului al XVIII-lea.
Demiurg, creator al lumii.
Dialectică, «ştiinţa legilor generale ale mişcării, atât ale lumii externe
cât şi ale gândirii omeneşti» (Engels). Dialectica materialistă
studiază lucrurile în mod concret, în ansamblul lor, în
dezvoltarea lor şi «trebuie să înglobeze întreaga practică ome-
nească» (Lenin).
Drawing-frame, maşină de întins inul.

Eclectism, compunere din bucăţi. «Dacă luăm două sau mai multe
definiţii deosebite şi le împreunăm la întâmplare, obţinem o
definiţie eclectică, care nu face decât să scoată în evidenţă laturi
diferite ale obiectului; atât şi nimic mai mult» (Lenin).
Eleaţi, şcoală filosofică greacă din secolul al V-lea a. Chr. în Elea (Italia
de Sud) care, în contrazicere cu Heraclit, susţinea unitatea

881
 existenţei. Ei îi aparţine Zenon, care a fost numit tatăl
dialecticii.
Empirism, experienţă, ştiinţa întemeiată pe experienţă.
Epigoni, urmaşi, imitatori.
Eterodox, care se abate de la credinţa dominantă; de altă credinţă, eretic.
(Contrariul: ortodox.)
Eterogen, de altă natură; neunitar.
Etrusci, seminţie italică, a cărei epocă de dominaţie şi înflorire se
situează în perioada dintre secolele al VII-lea şi al V-lea a. Chr.
Evicţiune, deposedare.
Excomunicare, excludere din comunitatea bisericească, anatemizare,
afurisire.
Experimentum in cor pore vili, experienţe (medicale) asupra unui corp
fără valoare.

Fanerogamie, acuplare publică.

Fetişism, credinţa în fetişuri, idolatrie. În lumea religioasă, «produsele
minţii omeneşti apar ca figuri independente, înzestrate cu viaţă
proprie... La fel se întâmplă în lumea mărfurilor cu produsele
mâinii omeneşti» (Marx).
Feudalism, mod de producţie şi formă de exploatare pre-capitalistă
dominantă în Europa evului mediu. «Proprietatea de bază consta
în timpul epocii feudale din proprietatea funciară cu şerbia
legată de ea, pe de o parte, şi din munca proprie cu capitalul
mic, care domina munca de breaslă, pe de altă parte» (Marx).
Ficţiune, închipuire, presupunere a unui lucru care de fapt nu există.
Fizică, ştiinţa care se ocupă cu schimbările de stare ale materiei.
Fiziocraţi, adepţii unei şcoli economice din secolul al XVIII-lea în
Franţa (Fr. Quesnay, Mercier de la Riviere, Le Trosne, Turgot
etc.), care, spre deosebire de sistemul mercantilist, «transpune
cercetarea originii plusvalorii din sfera circulaţiei în sfera
producţiei propriu-zise, punând în felul acesta fundamentul
analizei producţiei capitaliste» (Marx). De fapt ei socotesc renta
funciară ca singura formă a plusvalorii, şi deci munca agricolă

882
 ca singura productivă. Dar această ”glorificare aparentă a
proprietăţii funciare se transformă în negarea ei economică şi în
confirmarea producţiei capitaliste” (Marx), dat fiind că
fiziocraţii vor să arunce toate impozitele asupra rentei funciare,
cerând eliberarea industriei de tutela statului şi proclamând
libera concurenţă.
Fiziologie, ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiunilor din corpurile
vegetale şi animale.
Fond de conversiune, rezervă de aur pentru preschimbarea în aur a
bancnotelor.
Fourierism, sectă socialistă de prin 1820 - 1840 în Franţa, care îşi avea
originea în învăţăturile marelui utopist Fourier. Deoarece
tăgăduia lupta de clasă, ea era silită, pentru a-şi realiza planurile
(întemeierea de falanstere, un fel de colonii semi-socialiste), «să
apeleze la inimile şi pungile burghezilor» (Man. Com.).
Freeholder, ţăran liber.
Freetrade; freetrader, liberul - schimb; liber - schimbist.
Full-timers, muncitori adulţi care lucrau ziua întreagă.

Gaeli, trib celtic în regiunea muntoasă a Scoţiei şi în Irlanda.

Galere, corăbii ai căror vâslaşi erau sclavi sau ocnaşi.
Geneză, origine.
Gnoseologie, teoria cunoaşterii.
Grai, comoară legendară.
Guano, excrementele unor păsări de mare, îngrămădite pe insulele
coastei peruviene, care, începând din 1840, sunt aduse în
Europa ca îngrăşământ.

Half-timers, copii care muncesc în fabricile din Anglia jumătate din

timpul de muncă al adulţilor.
Hand-mule spinner, filator la maşina de filat manuală.
Hieroglife, scrisul prin imagini al vechilor egipteni.

883
Hiliaşti, adepţii unei secte religioase, care credea că, la a doua venire pe
pământ, Hristos va întemeia un imperiu de o mie de ani.

Ideologie, ideologic, în sens mai larg: sistem de gândire, domeniul

gândirii. În terminologia marxistă: sistemele de idei şi concepţii,
formele politice, religioase etc. care rezultă din structura
economică a unei societăţi. Apoi: atunci când critică modul de
gândire al adversarilor lor idealişti, Marx şi Engels mai vorbesc
de «ideologie» în sens de gândire izolată de realitate. «A se
preocupa de idei ca de entităţi de sine stătătoare, care se
dezvoltă în mod independent şi sunt supuse numai propriilor lor
legi» (Engels).
Increment, creştere, adaos, spor.
Industrii extractive, industrii care se ocupă cu scoaterea materiilor prime
din pământ.
Insurecţia din Iunie, răscoala proletariatului parizian din 23 Iunie 1848,
provocată de burghezie în împrejurări neprielnice proletariatului
şi înăbuşită în sânge după o luptă de baricade de cinci zile, de
către generalul republican Cavaignac.
Intermundii, spaţiile dintre lumi.
Iterum, iarăşi; iterum Crispinus, iarăşi Crispinus.

Jack-frame, maşină de bobinat.

Juggernaut, divinitate hindusă, a cărei statuie era purtată pe un car uriaş,
sub roţile căruia credincioşii se lăsau zdrobiţi.

King's Bench, una din cele patru curţi supreme de justiţie ale Angliei.

884
 L

Landlord, proprietar capitalist de pământ în Anglia.

Legea licinică, legea propusă în 376 a. Chr. de tribunul roman C.
Licinius Stolo, luptător pentru drepturile plebeilor, şi acceptată
în 376, ea deschidea plebeilor drumul spre consulat.
Levellian (leveller), egalitarist (membru al partidului radical mic-
burghez din timpul revoluţiei engleze din 1648 - 1650).
Liberalism, ideologia burgheziei ascendente; în domeniul economic:
liberul-schimb, neintervenţia statului în raporturile dintre
indivizi.
Little shilling men, oameni ai şilingului mic, partizanii bancherului
Thomas Arwood din Birmingham, care, în discuţia relativă la
achitarea datoriilor publice engleze, contractate în perioada
inflaţiei (1797 - 1819), a susţinut, împotriva lui Sir Robert Peel,
între 1819 şi 1840, teoria despre unitatea ideală de măsură a
banilor şi a propus să se achite creditorilor acelaşi număr de
şilingi, micşorându-se însă valoarea lor în aur de la 1/78 la 1/90
uncii.
Lombardstreet, mare stradă comercială în Londra.
Low-Church, «Biserica inferioară», curent religios în sânul bisericii
anglicane, spre deosebire de High-Church, «Biserica
superioară».
Luddiţi, mişcare de masă în rândurile proletariatului englez, în primele
două decenii ale secolului al XIX-lea, care a luptat împotriva
capitalismului într-o formă primitivă, sfărâmând maşinile.
Luneburger Heide, regiune de şes în Nordul Germaniei.

Magna Charta, document pe care regele englez John (Ioan fără Ţară),
silit de nobilime şi de cler, 1-a semnat în anul 1215 şi care
stabilea drepturile stărilor. El constituie un început de constituţie
în Anglia.
Mammon, idol întruchipând banii, setea de câştig.
Mandarin, funcţionar de stat în China.

885
Materie, «ceea ce, acţionând asupra organelor noastre, produce
senzaţiile... realitatea obiectivă, dată nouă prin senzaţii»
(Lenin).
Materialism, una din cele două orientări filosofice principale; în opoziţie
cu idealismul şi în concordanţă cu faptele, materialismul
consideră că nu spiritul, ci materia este elementul primordial,
fundamental, că lumea are o realitate obiectivă şi că ideile nu
sunt decât oglindiri ale realităţii.
Membra disjecta, membrele împrăştiate. Ovidiu: «invenias etiam
disjecti membra poetae» (vei găsi membrele chiar dacă poetul
va fi rupt în bucăţi, adică după schimbarea ordinii cuvintelor din
opera lui).
Mercantilism, sistemul, doctrină economică ajunsă la dezvoltare în
secolul al XVII-lea, în special în Franţa şi Anglia. Sistemul
monetar (vezi monetar) «a proclamat în mod just că producţia
pentru piaţa mondială şi transformarea produsului în marfă, deci
în bani, este premisa şi condiţia producţiei capitaliste. În
sistemul mercantilist, care constituie continuarea sistemului
monetar, nu transformarea valorii mărfurilor în bani este aceea
care decide, ci producerea de plusvaloare, dar aceasta din
punctul de vedere lipsit de logică al sferei circulaţiei şi în aşa
mod că această plusvaloare se concretizează în surplus de bani,
în excedent al balanţei comerciale» (Marx). Sistemul
mercantilist caută originea plusvalorii în comerţ; el constituie
economia vulgară a epocii respective. «Sub pretextul că nu se
preocupă decât de avuţia naţiunii şi de resursele statului, ei
(mercantiliştii) consideră de fapt interesele clasei capitaliştilor şi
îmbogăţirea în general ca fiind scopul ultim al statului» (Marx).
Metafizică, curent, respectiv metodă de gândire filosofică; în opoziţie cu
dialectica (vezi dialectica) ea consideră «obiectele şi oglindirile
lor în gândire, adică noţiunile, în mod izolat, unul după altul şi
fără altul» şi vede în ele «obiecte fixe, rigide, date odată pentru
întotdeauna, ale cercetării». Metafizicianul” gândeşte în tot felul
de contradicţii nemijlocite” (Engels).
Métayer, semi-arendaş, adică arendaş ce investeşte numai o parte din
capitalul agricol şi care trebuie să livreze proprietarului, care

886
 investeşte restul, o parte din produsul total, stabilită prin
contract.
Micrologic, anatomie micrologică; Marx desemnează cu acest termen
acea parte a anatomiei care studiază cele mai mici componente
ale corpului, celulele.
Monetar, sistemul, doctrină economică în secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea. «În timp ce goana universală după aur împingea, în
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în perioada copilăriei
societăţii burgheze moderne, popoarele şi principii în cruciade,
peste mări, în căutarea gral-ului de aur, primii interpreţi ai lumii
moderne, creatorii sistemului monetar, faţă de care sistemul
mercantilist are rolul unei simple variante, au proclamat aurul şi
argintul, adică banii, ca singura avuţie. Pe bună dreptate consi-
derau ei ca menire a societăţii burgheze aceea de a face bani”,
dar “confundau banii cu capitalul” (Marx).
M. P. (Member of Parliament), membru al Parlamentului, deputat.
Mule (spinning mule), maşină de filat.
Mutatis mutandis, ţinând seama de condiţiunile schimbate.

Negarea negaţiei, expresie hegeliană pentru “o lege a evoluţiei materiei,

istoriei şi gândirii, foarte generală... foarte importantă şi cu o
sferă de acţiune foarte întinsă... A nega nu înseamnă pur şi
simplu a spune nu, sau a declara un lucru ca inexistent, sau a-l
distruge într-un mod oarecare... Felul negaţiei este determinat
aici în primul rând prin natura generală şi în al doilea rând prin
natura specială a procesului... Fiecare categorie de lucruri are,
aşadar, modul ei specific de a fi negată, în aşa fel ca din această
operaţiune să rezulte o dezvoltare” (Engels).
Nervus rerum, nervul, motorul lucrurilor (banii).

Olla potrida, mâncare spaniolă, ghiveci; talmeş-balmeş.

Owenism, doctrina socialistului utopic Robert Owen.

887
 P

Pandecte, partea cea mai importantă a aşa numitului Corpus juris civilis
al împăratului roman Justinian, întocmit în anul 533 şi
cuprinzând o colecţie de legi ale împăraţilor romani precum şi
un mare număr de extrase din scrierile juriştilor romani.
Extrasele acestea poartă numele de pandecte.
Parliamentary return, raport parlamentar.
Patrician, membru al familiilor nobile, politiceşte privilegiate în Roma
antică; deţinând puterea publică, ei exploatau plebeii în calitate
de stăpâni ai pământului şi de cămătari.
Pauper, sărac, cerşetor.
Pauperism, sărăcia maselor, mizeria maselor, un produs necesar al
acumulării capitalului.
Peonaj, o formă de exploatare a muncitorilor agricoli care se practica
îndeosebi în Mexic. “Peonajul este avansarea de bani în contul
muncii viitoare. Cu aceste avansuri se întâmplă apoi ca şi cu
camăta obişnuită. Nu numai că muncitorul rămâne datornicul
creditorului, fiind silit să muncească pentru el toată viaţa, dar
această relaţie trece şi asupra familiei şi a generaţiei următoare,
care îi aparţin aşadar în fapt creditorului” (Marx).
Perioadă manufacturieră, perioadă premergătoare industriei mari în
dezvoltarea modului de producţie capitalist (prin 1500—1780).
Perpetuum mobile, un mecanism care, odată pus în mişcare, se mişcă
veşnic.
Pia fraus, înşelăciune pioasă, cu scop lăudabil.
Pilgrim fathers («părinţi ai pelerinilor»), puritani englezi care au
emigrat în 1620 în America, aşezându-se în Noua Anglie.
Plebei, în vechea Romă, masele populare (mici agricultori şi meseriaşi)
exploatate şi oprimate de patricieni; în secolele al V-lea şi al IV-
lea a. Chr. ei izbutiră să-şi cucerească egalitatea politică
formală, dar din punct de vedere economic ei dispărură; masa
lor dispăru în «proletariatul» antic, iar păturile lor superioare
formară, împreună cu patricienii, noua aristocraţie a imperiului.
Pons asini, punte de măgar, traduceri de opere străine pentru uzul
elevilor leneşi.

888
Pori, spaţii infime, goluri în corpurile solide.
Pour le roi de Prusse (pentru regele Prusiei), degeaba, de pomană.
Presă hidraulică, presă care acţionează prin pomparea apei într-un
cilindru, descoperită în 1795 de englezul J. Bramah.
Privy Council, Consiliul privat al Regelui Angliei.
Puritani, orientare burgheză în sânul protestantismului englez.

Quid pro quo (un lucru în locul celuilalt), intervertire, confuzie.

Războaiele anti-iacobine, războaiele purtate de Anglia împotriva

revoluţiei franceze (1793— 1815).
Reforma, formarea bisericii protestante şi desprinderea ei de catolicism,
în prima jumătate a secolului al XVI-lea; transformarea bisericii
creştine feudale în «biserică burgheză reformată» (Engels).
Restauraţie (restabilire), perioadele de reacţiune şi reîntronare a caselor
domnitoare alungate de revoluţie, în Anglia şi în Franţa.
Reverend, părinte, titlul preoţilor în Anglia.
Revoluţia din Februarie, revoluţia burghezo-democratică din Franţa din
23-24 Februarie 1848 care, susţinută de muncitorii Parisului, a
dus la răsturnarea regelui burghez Ludovic-Filip, reprezentantul
marii finanţe.
Revoluţie industrială, transformarea modului de producţie capitalist la
sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia; trecerea de la
manufactură la marea industrie.
Robinsonade, povestiri despre naufragiaţi pierduţi; fantezii în care
individul izolat apare trăind în afara societăţii (după celebra
povestire a lui Daniel Defoe, «Robinson Crusoe” (1719).
Ryot, ţăran indian obligat la prestaţii în natură către proprietarul funciar.

Saint-Simonism, sectă socialistă în Franţa care se întemeia pe doctrina

889
 marelui utopist St. Simon şi propaga după moartea lui (1825) un
«sistem pe jumătate burghez, pe jumătate proletar
socialist»(Marx) (reforma bancară şi creditul ca pârghii
principale ale reformei sociale). Saint-Simonismul a avut
influenţă în special prin 1830—1840, când adepţii lui luau parte
la conjuraţiile revoluţionare. A dispărut definitiv în jurul anului
1850.
Sans phrase, fără ocoluri, propriu-zis.
Scalp, pielea capului.
Scolastic, care aparţine sau seamănă cu scolastica, metodă de gândire
filosofică şi teologică, practicată în evul mediu, abstractă,
străină de realitate şi pierzându-se în subtilităţi
Scont, operaţiune bancară care constă în cumpărarea unor titluri de
creanţă (în special cambii) înainte de scadenţă, preţul de
cumpărare constând din valoarea creanţei minus o sumă
reprezentând dobânda până la scadenţă.
Secundum artem, după artă, după toate regulile artei.
Sectă, organizaţie desprinsă din mişcarea de clasă proletară, care-şi
caută justificarea «nu în ceea ce are comun cu mişcarea de clasă,
ci în lozincile speciale care o deosebesc de ea» (Marx).
Selfacting mule, maşină automată de filat.
Selfactor minder, filator la maşina de filat automată.
Senioraj, diferenţa dintre preţul de piaţă al metalului preţios pe care îl
conţine o monetă şi valoarea nominală, mai mare, a acestei
monete. Se mai înţelege sub senioraj şi taxa pe care o percepe
monetăria de la particulari pentru transformarea metalului lor în
monedă.
Sicofant, denunţător de profesie la elenii antici; trepăduş.
Sinecură, beneficiu de care nu este legată nicio muncă.
Sincretism, reunirea la întâmplare a unor lucruri diferite sau a unor teorii
care nu au nimic comun între ele.
Sinteză, compunere, reunirea unor lucruri sau noţiuni într-un tot unitar.
(Contrariul: analiză.)
Sodoma şi Gomora, oraşe în Palestina veche cărora biblia le atribuie un
desfrâu deosebit.
Sofism, concluzie falsă, înşelătoare.

890
Sofist, adept al sofisticii, orientare filozofică din antichitate; cel ce aplică
metoda ei de gândire. Sofistul imită în aparenţă dialectica,
denaturează însă adevărul printr-un joc al contradicţiilor dintre
noţiuni şi ”dovedeşte” ceea ce doreşte el sau cel în slujba căruia
se află. «Deja Hegel declarase pe bună dreptate că fără îndoială
se pot găsi „dovezi” pentru orice... Dintotdeauna metoda tuturor
sofiştilor a fost de a alege exemple care se referă în mod expres
la cazuri principial diferite» (Lenin).
Sociologie, ştiinţa societăţii.
Squire, nobil de rang mai mic cu proprietate funciară în Anglia.
Statică, ştiinţa despre corpurile imobile, despre echilibru. (Contrariul:
dinamică, teoria mişcării.)
Stoic, indiferent, constant; stoicii, şcoală filosofică greacă, propovăduia
indiferenţa faţă de toate adversităţile şi dispreţul faţă de durere.
Surat, bumbac din statul Surat din India, regiunea Bombay.

Ştiinţe camerale, denumirea pe care o purtau în secolele al XVII-lea şi al

XVIII-lea ştiinţele care se ocupau cu administraţia şi cu
finanţele publice, cu economia politică etc.

Tabele de anuităţi, tabele pentru calcularea rentei anuale a hârtiilor de

valoare, tabele de dobânzi.
Teocrat, teocraţie, preoţi care exercită puterea politică; dominaţia
preoţilor.
Tory, partidul proprietarilor mari şi mijlocii în Anglia, format în epoca
restauraţiei Stuarţilor (prin 1660). De prin 1830 poartă numele
de partidul conservator. (A pierdut în timpurile mai noi
caracterul său agrar precumpănitor.)
Tower, citadelă a Londrei; serveşte ca închisoare; a mai adăpostit şi mai
adăposteşte în parte un arsenal, un muzeu şi tezaurul.
Transsubstanţiere, în religia creştină credinţa despre transformarea
pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Christos.

891
Trihotomie, tridiviziune.
Troglodiţi, oameni primitivi care locuiau în peşteri.

Ultima Thule, limită extremă (Thule, insulă legendară în Nord).

Utopie (ţara de nicăieri), plan sau proiect ireal şi irealizabil (după
romanul cancelarului englez Thomas More, apărut în 1515, care
descria orânduirile sociale dintr-o «insulă Utopia» imaginară).

Vampir, după anumite superstiţii un mort care părăseşte mormântul

pentru a suge sângele celor vii.
Vasal, în sistemul feudal, persoană dependentă de un stăpân (suveran),
căruia era obligat să-i presteze servicii de război şi de altă
natură.
Villicus, administrator de moşie în Roma antică, vechil; un sclav sau
liber, sub a cărui supraveghere sclavii îşi făceau munca.
Vişnu, zeitate brahmană.
Vulgar, economia politică vulgară, acea economie politică burgheză
care (spre deosebire de cea clasică) nu studiază condiţiile
producţiei burgheze ci «se mărgineşte să sistematizeze, să
pedantizeze şi să înfăţişeze ca adevăruri veşnice fanteziile
prosteşti şi închipuite ale agenţilor burghezi de producţie despre
propria lor lume» (Marx).
Vulgaris, vulgar, comun; expresie latină, care face parte din denumirea
ştiinţifică a anumitor speţe de plante şi animale.

Whigs, partidul burgheziei industriale engleze format concomitent cu

partidul tory; partidul liberal de mai târziu.
Workhouse, casă de muncă.

892
 Y

Yankee, poreclă pentru american.

Yeoman, yeomanry, ţărani mici liberi în Anglia feudală, pătura de jos a
freeholder-ilor; clasă intermediară între mica nobilime şi şerbi.

893
894
 CUPRINS

Prefaţă la ediţia I ................................................................................. 9

Postfaţă la ediţia a II-a ........................................................................ 14
Prefaţă şi postfaţă la ediţia franceză .................................................... 23
La ediţia a III-a .................................................................................... 25
Prefaţă la ediţia engleză ...................................................................... 28
La ediţia a IV-a ................................................................................... 34

CARTEA I
Procesul de producţie al capitalului

Secţiunea I
Marfa şi banii

Capitolul unu. Marfa ......................................................................... 43

1. Cei doi factori ai mărfii: valoarea de întrebuinţare şi
valoarea (substanţa valorii, mărimea valorii) .................................. 43
2. Dublul caracter al muncii concretizate în mărfuri ........................... 49
3. Forma valoare sau valoarea de schimb ............................................ 54
A. Forma valoare simplă, singulară sau accidentală ..................... 55
1. Cei doi poli ai expresiei valorii: forma valoare
relativă şi forma de echivalent ............................................. 55
2. Forma valoare relativă ......................................................... 57
a. Conţinutul formei valoare relativă ................................. 57
b. Determinarea cantitativă a formei valoare relativă ........ 60
3. Forma de echivalent ............................................................. 62
4. Ansamblul formei valoare simplă ........................................ 67
B. Forma valoare totală sau dezvoltată ........................................ 70
1. Forma valoare relativă dezvoltată ........................................ 70
2. Forma de echivalent specială ............................................... 71
3. Lipsurile formei valoare totală sau dezvoltată ..................... 71

895
 C. Forma valoare generală ........................................................... 72
1. Caracterul modificat al formei valoare ................................ 72
2. Raportul dintre dezvoltarea formei valoare
relativă şi cea a formei de echivalent ................................... 75
3. Trecerea de la forma valoare generală la forma bani .......... 76
4. Fetişismul mărfii şi misterul său .......................................... 78

Capitolul doi. Procesul schimbului .................................................. 96

Capitolul trei. Banii sau circulaţia mărfurilor ................................106

1. Măsură a valorilor ............................................................................106
2. Mijloc de circulaţie ..........................................................................113
a. Metamorfoza mărfurilor ............................................................ 113
b. Circulaţia banilor .......................................................................124
c. Moneda bătută. Semnul de valoare ............................................132
3. Bani ..................................................................................................136
a. Tezaurizare ................................................................................ 136
b. Mijloc de plată ...........................................................................140
c. Monedă universală .....................................................................145

Secţiunea a II-a
Transformarea banilor în capital

Capitolul patru. Transformarea banilor în capital ........................161

1. Formula generală a capitalului ........................................................ 161
2. Contradicţiile formulei generale ......................................................169
3. Cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă .........................................178

Secţiunea a III-a
Producţia plusvalorii absolute

Capitolul cinci. Procesul de muncă şi procesul de valorificare .....193

1. Procesul de muncă ...........................................................................193
2. Procesul de valorificare ................................................................... 201

Capitulul şase. Capital constant şi capital variabil ........................ 217

896
Capitolul şapte. Rata plusvalorii ......................................................228
1. Gradul de exploatare a forţei de muncă ...........................................228
2. Reprezentarea valorii produsului în părţi proporţionale
ale produsului .................................................................................. 235
3. “Ultima oră” a lui Senior .................................................................239
4. Plusprodusul .................................................................................... 242

Capitolul opt. Ziua de muncă ...........................................................247

1. Limitele zilei de muncă ................................................................... 247
2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier ....................................251
3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării ..........257
4. Munca de zi şi munca de noapte. Sistemul echipelor de schimb … 268
5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive
pentru prelungirea zilei de muncă, cu începere din
mijlocul sec. al XIV-lea până la sfârşitul sec. al XVII-lea ..............274
6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului
de muncă prin legi coercitive. Legislaţia industrială
engleză între anii 1833 – 1864 .........................................................284
7. Lupta pentru ziua normală de muncă. Influenţa legislaţiei
industriale engleze asupra celorlalte ţări ......................................... 300

Capitolul nouă. Rata şi masa plusvalorii .........................................325

Secţiunea a IV-a
Producţia plusvalorii relative

Capitolul zece. Noţiunea plusvalorii relative .................................. 335

Capitolul unsprezece. Cooperaţia .................................................... 346

Capitolul doisprezece. Diviziunea muncii şi manufactura .............362

1. Dubla origine a manufacturii ...........................................................362
2. Muncitorul parţial şi unealta sa ....................................................... 365
3. Cele două forme de bază ale manufacturii – manufactura
eterogenă şi manufactura organică .................................................. 367

897
4. Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea
muncii în cadrul societăţii ................................................................375
5. Caracterul capitalist al manufacturii ................................................382

Capitolul treisprezece. Maşinismul şi marea industrie ..................398

1. Dezvoltarea maşinismului ............................................................... 398
2. Transmiterea valorii maşinilor asupra produsului ...........................411
3. Urmările imediate ale exploatării maşiniste asupra muncitorului ...417
a. Apropierea de forţe suplimentare de muncă de
către capital. Munca femeilor şi a copiilor ............................ 418
b. Prelungirea zilei de muncă .................................................... 424
c. Intensificarea muncii ..............................................................429
4. Fabrica ............................................................................................. 438
5. Lupta dintre muncitori şi maşină .....................................................443
6. Teoria compensării privitoare la muncitorii înlocuiţi de maşini ..... 451
7. Repulsia şi atracţia muncitorilor odată cu dezvoltarea
maşinismului. Crizele industriei bumbacului ..................................460
8. Revoluţionarea manufacturii, a meseriilor şi a muncii
la domiciliu de către marea industrie ...............................................470
a. Desfiinţarea cooperaţiei întemeiate pe meşteşug
şi pe diviziunea muncii ..........................................................470
b. Repercursiunile sistemului de fabrică asupra
manufacturii şi a muncii la domiciliu ....................................472
c. Manufactura modernă ............................................................473
d. Munca modernă la domiciliu .................................................477
e. Trecerea de la manufactura şi munca la domiciliu
moderne la marea industrie. Accelerarea acestei
revoluţii prin aplicarea legilor industriale la aceste
moduri de exploatare ............................................................. 481
9. Legislaţia industrială. (Dispoziţii sanitare şi de educaţie.)
Generalizarea ei în Anglia ...............................................................490
10. Marea industrie şi agricultura ........................................................510

898
 Secţiunea a V-a
Producţia plusvalorii absolute şi a celei relative

Capitolul paisprezece. Plusvaloare absolută şi plusvaloare

relativă ................................................................................................545

Capitolul cincisprezece. Variaţiuni în mărimea preţului

forţei de muncă şi în mărimea plusvalorii .......................................557
1. Mărimea zilei de muncă şi intensitatea muncii constantă
(dată), forţa productivă a muncii variabilă ...................................... 558
2. Zi constantă de muncă, forţă productivă constantă a
muncii, intensitate variabilă a muncii ..............................................562
3. Forţa productivă şi intensitatea muncii constantă,
ziua de muncă variabilă ...................................................................563
4. Variaţii simultane în durata, în forţa productivă
şi în intensitatea muncii ...................................................................565
a. Scăderea forţei productive a muncii odată cu
prelungirea zilei de muncă .....................................................565
b. Creşterea intensităţii şi a forţei productive a muncii
odată cu reducerea zilei de muncă .........................................566

Capitolul şaisprezece. Diferite formule pentru rata plusvalorii ... 570

Secţiunea a VI-a
Salariul

Capitolul şaptesprezece. Transformarea valorii respectiv

a preţului forţei de muncă în salariu ............................................... 574

Capitolul optsprezece. Salariul pe unitatea de timp .......................583

Capitolul nouăsprezece. Salariul cu bucata .................................... 592

Capitolul douăzeci. Deosebiri naţionale între salarii ..................... 602

899
 Secţiunea a VII-a
Procesul de acumulare a capitalului

Capitolul douăzecişiunu. Reproducţia simplă ................................ 609

Capitolul douăzecişidoi. Transformarea plusvalorii în capital .....624

1. Proces de producţie capitalist pe scară lărgită.
Transformarea legilor de proprietate ale producţiei
de mărfuri în legi ale apropierii capitaliste ......................................624
2. Concepţia greşită a economiei politice despre
reproducţia pe scară lărgită ..............................................................633
3. Împărţirea plusvalorii în capital şi venit. Teoria abstinenţei ........... 635
4. Împrejurări care, independent de împărţirea proporţională
a plusvalorii în capital şi venit, determină volumul
acumulării: gradul de exploatare a forţei de muncă – forţa
productivă a muncii – diferenţa crescândă dintre capitalul
utilizat şi cel consumat – mărimea capitalului avansat ....................642
5. Aşa-numitul fond al muncii .............................................................650

Capitolul douăzecişitrei. Legea generală a acumulării capitaliste 660

1. Cererea forţei de muncă creşte odată cu acumularea,
compoziţia capitalului rămânând neschimbată ................................660
2. Scăderea relativă a părţii variabile a capitalului în cursul
acumulării şi al concentrării care o însoţeşte pe aceasta din urmă .. 667
3. Producţia progresivă a unei suprapopulaţii relative sau
a unei armate industriale de rezervă ................................................ 675
4. Diferite forme de existenţă ale suprapopulaţiei relative.
Legea generală a acumulării capitaliste ...........................................685
5. Ilustrarea legii generale a acumulării capitaliste ............................. 692
a. Anglia între 1846 – 1866 ....................................................... 692
b. Păturile prost plătite ale clasei muncitorilor
industriali britanici .................................................................697
c. Populaţia nomadă .................................................................. 707
d. Efectele crizei asupra părţii celei mai bine plătite
a clasei muncitoare ................................................................ 711
e. Proletariatul agricol englez ....................................................716

900
 f. Irlanda .................................................................................... 737

Capitolul douăzecişipatru. Aşa-numita acumulare primitivă .......770

1. Misterul acumulării primitive ..........................................................770
2. Exproprierea populaţiei rurale de pământul său ..............................773
3. Legislaţie sângeroasă împotriva expropriaţilor,
începând cu sec. al XV-lea. Legi pentu scăderea salariilor .............785
4. Geneza arendaşilor capitalişti ..........................................................792
5. Repercursiunile revoluţiei agricole asupra industriei.
Crearea pieţei interne pentru capitalul industrial .............................793
6. Geneza capitalistului industrial ....................................................... 797
7. Tendinţa istorică a acumulării capitaliste ........................................ 807

Capitolul douăzecişicinci. Teoria modernă a colonizării ...............823

Indice bibliografic ..............................................................................834

I. Opere de autori numiţi ............................................................... 834
II. Opere anonime ..........................................................................865
III. Reviste şi ziare .........................................................................869
IV. Rapoarte parlamentare, publicaţii ale autorităţilor
şi asociaţiilor de tot felul ......................................................... 871

Indice de cuvinte străine ................................................................... 878

901
 Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059
Tel.: 0230 530 342; fax: 0230 530 343

Apărut 2009
Bun de tipar: 10.04.2009
Format: 16/61x86
Coli de tipar: 29
Tipărit sub comanda 657/2009 la
S.C. Tipo-Lidana S.R.L. – Suceava
Tel.: 0230 517 518

902