Sunteți pe pagina 1din 902

CAPITALUL

CARTEA ÎNTÂI

PROCESUL DE PRODUCŢIE
AL CAPITALULUI

1
Editura Alexandria Publishing House
str. Mihai Viteazu, nr. 23, Suceava, 720059

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MARX, KARL
Capitalul : critica economiei politice / Karl Heinrich
Marx; trad.: Carmen Agoutin. - Suceava: Alexandria
Publishing House, 2009-
vol.
ISBN 978-606-92038-0-4
Vol. 1. - 2009. - Index. - ISBN 978-606-92038-1-1
I. Agoutin, Carmen (trad.)
33

2
KARL MARX

CAPITALUL
Critica economiei politice

Volumul I

Cartea I

Procesul de producţie al capitalului

3
4
5
Dedicată
neuitatului meu prieten
nobilul, credinciosul şi neînfricatul luptător
pentru interesele proletariatului

Wilhelm Wolff
născut la Tarnau, în 21 Iunie 1809; mort în exil, la Manchester, la
9 Mai 1864

6
7
8
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

Lucrarea al cărei prim volum îl predau astăzi publicului cititor


este continuarea scrierii mele „Zur Kritik der politischen Oekonomie“,
publicată în 1869. Lungul interval de timp care s-a scurs între început şi
continuare se datorează faptului că de ani de zile sufăr de o boală care
mi-a întrerupt mereu munca.
Conţinutul acelei lucrări anterioare este rezumat în primul
capitol al acestui volum. Am făcut acest lucru nu numai pentru a asigura
operei mele continuitate, ci şi caracterul unui singur tot închegat.
Expunerea este mai îngrijită. În măsura în care lucrul a fost posibil, am
dezvoltat mai pe larg numeroase puncte care nu fuseseră schiţate înainte
decât în mod sumar, reducând în schimb, la simple schiţări, expunerea
altor puncte, care înainte găsiseră o dezvoltare largă. Am eliminat,
bineînţeles cu totul, secţiunile privitoare la istoria teoriei valorii şi a
monedei. Cititorul lucrării anterioare va găsi însă în notele primului
capitol izvoare noi pentru istoria acestei teorii.
Dictonul „Orice început este greu” se aplică în toate ştiinţele.
Înţelegerea primului capitol, mai ales a secţiunii care cuprinde analiza
mărfii, va prezenta deci cele mai multe dificultăţi. În ceea ce priveşte în
special analiza substanţei valorii şi a mărimii valorii i-am dat o formă
mai populară, în măsura în care acest lucru a fost posibil1. Forma
valoare, al cărei chip desăvârşit este forma bani, este cât se poate de
lipsită de conţinut şi cât se poate de simplă. Totuşi, timp de 2000 de ani,
spiritul omenesc a încercat în zadar să o pătrundă, în timp ce, pe de altă
parte, analiza altor forme, mult mai bogate în conţinut şi mult mai
complicate, a reuşit cel puţin cu aproximaţie. De ce? Deoarece corpul
dezvoltat este mai uşor de studiat decât o celulă a corpului. Spre
deosebire de aceasta, la analiza formelor economice nu ne putem servi
nici de microscop, nici de reactivii chimici. Puterea de abstracţie trebuie
să le înlocuiască pe amândouă. Ori, pentru societatea burgheză forma
marfă a produsului muncii sau forma valoare a mărfii este forma

9
celulară economică. Omului incult i se pare că analiza acestei forme se
complace numai în subtilităţi. Este vorba într-adevăr de subtilităţi, dar
numai în măsura în care este vorba de subtilităţi şi în anatomia
micrologică.
Cu excepţia secţiunii care tratează despre forma valoare, această
carte nu va putea deci să fie acuzată că nu poate fi citită cu uşurinţă.
Presupun, bineînţeles, cititori care doresc să înveţe ceva nou şi deci să
gândească singuri.
Fizicianul observă procesele naturii acolo unde ele apar în
forma cea mai pregnantă şi sunt mai puţin tulburate de influenţe străine,
sau, dacă este posibil, face experienţe în condiţii care asigură efectuarea
pură a procesului. Ceea ce mi-am propus să cercetez în această operă
este modul de producţie capitalist şi raporturile de producţie şi de
circulaţie care îi corespund. Până în prezent, ţara lor clasică este Anglia.
Acesta este motivul pentru care am luat această ţară ca ilustrare
principală a expunerii mele teoretice. Dacă însă cititorul german ar da
fariseic din umeri cu privire la situaţia muncitorilor industriali şi agricoli
englezi, sau s-ar linişti cu gândul optimist că în Germania lucrurile sunt
departe de a sta atât de prost, sunt nevoit să-i spun: De te fabula
narratur! (Despre tine este vorba!).
De fapt nu este vorba de gradul mai mare sau mai mic de
dezvoltare a antagonismelor sociale care rezultă din legile naturale ale
producţiei capitaliste. Este vorba de înseşi aceste legi, de aceste
tendinţe, care acţionează şi se impun cu o necesitate de fier. Ţara mai
dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decât să arate ţării mai
puţin dezvoltate imaginea propriului său viitor.
Dar abstracţie făcând de acest de lucru: Acolo unde producţia
capitalistă este complet încetăţenită la noi, de exemplu fabricile propriu-
zise, situaţia este cu mult mai rea decât în Anglia, deoarece lipseşte
contraponderea pe care o constituie legile industriale. În toate celelalte
sfere suntem chinuiţi, la fel ca tot restul occidentului continental
european, nu numai de dezvoltarea producţiei capitaliste, ci şi de lipsa
dezvoltării ei. Pe lângă mizeriile moderne, ne apasă o serie întreagă de
mizerii moştenite, rezultând din dăinuirea unor moduri de producţie
învechite, perimate, cu toată suita lor de raporturi sociale şi politice
anacronice. Nu suferim numai din cauza celor vii, dar şi din cauza celor

10
morţi. Le mort saisit le vif! (Mortul îl apucă pe cel viu!)
În Germania şi în restul occidentului continental european,
statistica socială este mizerabilă, dacă o comparăm cu cea engleză. Cu
toate acestea, ea ridică vălul într-o măsură suficientă ca să putem
întrezări capul de meduză pe care el îl ascunde. Ne-am îngrozi în faţa
stărilor de la noi, dacă guvernele şi parlamentele noastre ar institui în
mod periodic comisii pentru anchetarea situaţiei economice ca în
Anglia, dacă aceste comisii ar fi învestite cu aceleaşi depline puteri ca în
Anglia pentru stabilirea adevărului şi dacă s-ar găsi în acest scop oameni
tot atât de pricepuţi, de imparţiali şi de hotărâţi ca inspectorii de fabrică
ai Angliei, ca medicii ei însărcinaţi să raporteze despre „public health“
(sănătatea publică), ca şi comisarii ei însărcinaţi să ancheteze
exploatarea femeilor şi a copiilor, situaţia locuinţelor şi a alimentaţiei
etc. Ca să urmărească monştrii, Perseu se servea de o glugă miraculoasă,
care îl făcea nevăzut. Noi ne tragem gluga cât mai adânc peste ochi şi
peste urechi ca să putem ascunde existenţa monştrilor.
Nu trebuie să ne înşelăm în această privinţă. Aşa cum războiul
american de independenţă din secolul al XVIII-lea a tras clopotul de
alarmă pentru clasa mijlocie din Europa, în Anglia procesul de
transformare poate fi pipăit cu mâinile. La un anumit punct culminant al
său, el va trebui să se întindă asupra continentului. Acolo el se va
desfăşura în forme mai brutale sau mai umane, după gradul de
dezvoltare al clasei muncitoare însăşi. Abstracţie făcând de
consideraţiuni mai înalte, propriul lor interes le porunceşte deci claselor
dominante de azi să înlăture toate piedicile care stau în calea dezvoltării
clasei muncitoare şi care pot fi în acest volum un loc atât de important
istoricului, conţinutului şi rezultatelor legislaţiei industriale engleze. O
naţiune trebuie şi poate să înveţe de la alta. Chiar dacă o societate a
descoperit legea naturală a evoluţiei sale – şi scopul final al acestei
opere este de a dezvălui legea evoluţiei economice a societăţii moderne–
ea nu poate nici să sară peste anumite faze naturale ale evoluţiei, nici să
le desfiinţeze. Dar ea poate să scurteze şi să uşureze durerile facerii.
Încă un cuvânt pentru evitarea eventualelor neînţelegeri. Figura
capitalistului şi a proprietarului funciar nu o desenez nicidecum într-o
lumină trandafirie. Este însă vorba aici de persoane numai în măsura în
care ele sunt personificarea unor categorii economice, purtătoare ale

11
unor anumite raporturi şi interese de clasă. Punctul meu de vedere, care
concepe evoluţia conformaţiei economice a societăţii ca un proces
natural, poate mai puţin decât oricare altul să considere individul izolat
ca fiind responsabil pentru raporturile a căror creaţie socială el rămâne,
oricât s-ar ridica deasupra lor din punct de vedere subiectiv.
În domeniul economiei politice, cercetarea ştiinţifică liberă nu
are de înfruntat numai duşmanul pe care îl întâlneşte în toate celelalte
domenii. Natura specifică a materiei pe care o tratează ridică împotriva
ei patimile cele mai violente, mai meschine şi mai josnice ale omului:
furiile interesului particular. Astfel, biserica anglicană iartă mai degrabă
un atac împotriva a 38 din cele 39 de articole ale Crezului său decât
împotriva a 1/39 din veniturile sale băneşti. Astăzi, însuşi ateismul este o
culpa levis (culpă uşoară), în comparaţie cu critica raporturilor de
proprietate tradiţionale. Totuşi nu se poate tăgădui că a intervenit un
progres în această privinţă. Mă refer, de exemplu, la Cartea Albastră
publicată în ultimele săptămâni sub titlul: „Correspondence with Her
Majesty’s Mission Abroad, regarding Industrial Questions and Trades’
Unions”. Reprezentanţii din străinătate ai coroanei engleze relatează în
cuvinte seci că în Germania, în Franţa, într-un cuvânt în toate statele
civilizate ale continentului european, o transformare a raporturilor
existente între capital şi muncă se face la fel de resimţită şi este la fel de
inevitabilă ca şi în Anglia. În acelaşi timp, dincolo de Oceanul Atlantic,
domnul Wade, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii de Nord,
declară în meeting-uri publice că după înlăturarea sclaviei urmează la
ordinea zilei transformarea raporturilor determinate de capital şi de
proprietatea funciară! Acestea sunt semne ale timpului, care nu pot fi
ascunse cu mantii de purpură sau cu sutane negre. Semnele acestea nu
prevestesc minuni pentru ziua de mâine. Ele arată că şi în sânul claselor
dominante îşi face loc ideea că societatea actuală nu este un cristal solid,
ci un organism capabil să se transforme şi aflat într-un continuu proces
de transformare.
Al doilea volum al acestei lucrări va trata despre procesul de
circulaţie al capitalului (cartea a II-a) şi despre formele procesului de
ansamblu (cartea a III-a), iar al treilea şi ultimul (cartea a IV-a) despre
istoria teoriei.
Orice apreciere din partea criticii ştiinţifice îmi este binevenită.

12
Faţă de prejudecăţile aşa zisei opinii publice, căreia nu i-am făcut
niciodată concesiuni, deviza mea este, acum ca şi înainte, cuvântul mare
florentin:
Segui il tuo corso, e lascia dir le genti!
(Urmează-ţi calea şi lasă lumea să vorbească!)
Londra, 25 iulie 1867
Karl Marx

NOTE:
1
Lucrul mi-a părut cu atât mai necesar, cu cât chiar acea parte a lucrării lui F. Lassalle
împotriva lui Schulze-Delitzsch, în care el afirmă că ar reda „chintesenţa spirituală” a
expunerilor mele asupra acestor subiecte, cuprinde confuzii importante. En passant.
Dacă F. Lassalle a împrumutat din scrierile mele, aproape cuvânt cu cuvânt, până la
terminologia creată de mine, toate principiile teoretice de ordin general ale lucrărilor
sale economice, de exemplu acela privind caracterul istoric al capitalului, legătura dintre
raporturile de producţie şi modul de producţie etc. etc., şi aceasta fără indicarea sursei,
procedeul acesta a fost probabil dictat de consideraţii propagandistice. Nu vorbesc,
bineînţeles, de expunerile şi de aplicările sale de amănunt, cu care nu am nimic de-a
face.

13
POSTFAŢĂ LA EDIŢIA A DOUA

Sunt obligat în primul rând să dau lămuriri cititorilor primei


ediţii asupra modificărilor făcute în ediţia a doua. Împărţirea mai
sistematică a cărţii este evidentă. Toate notele noi adăugate sunt
însemnate ca note la ediţia a doua. În ceea ce priveşte textul, iată în ce
constau modificările importante:
În capitolul I, 1, deducţiunea valorii prin analiza ecuaţiilor în
care se exprimă orice valoare de schimb este făcută cu mai multă
stricteţe ştiinţifică; de asemeni am scos în evidenţă în mod expres
legătura dintre substanţa valorii şi determinarea mărimii valorii prin
timpul de muncă socialmente necesar, legătură care în prima ediţie nu
fusese menţionată decât în treacăt. Capitolul I, 3 (Forma valoare) a fost
prelucrat în întregime, lucru pe cale îl impunea de altfel dubla expunere
din prima ediţie. – Menţionez, în treacăt, că acea dublă expunere am
făcut-o la sfatul prietenului meu, Dr. L. Kugelmann din Hannover. Mă
aflam în vizită la el, în primăvara anului 1867, când am primit primele
coli de tipar din Hamburg, şi el mă convinse că pentru cei mai mulţi
cititori este necesară o expunere suplimentară, mai didactică, a formei
valoare. – Ultimul paragraf al primului capitol, „fetişismul mărfii etc.”,
este în cea mai mare parte modificat. Capitolul III, 1 (Măsură a
valorilor) a fost revizuit cu îngrijire, pentru că acest paragraf fusese
lucrat mai neglijent în prima ediţie, făcându-se trimitere la expunerea
făcută în „Zur Kritik der politischen Oekonomie”, Berlin 1859.
Capitolul VII, în special paragraful 2, a suferit modificări importante.
Ar fi inutil să menţionez în mod amănunţit modificările de text
sporadice, care de multe ori nu sunt decât modificări de ordin stilistic.
Ele sunt împrăştiate în toată cartea. Totuşi constat acum, când revizuiesc
traducerea franceză care este în curs de apariţie la Paris, că anumite părţi
ale originalului german ar fi avut nevoie, unele de o prelucrare mai
temeinică, altele de corectări stilistice ce se găsesc pe ici pe acolo. Mi-a
lipsit timpul necesar pentru toate acestea, întrucât abia în toamna anului

14
1871, când eram ocupat cu alte lucrări urgente, am primit ştirea că
volumul este epuizat şi că tipărirea ediţiei a 2-a trebuie să înceapă chiar
în ianuarie 1872.
Înţelegerea pe care „Capitalul” a găsit-o după scurt timp în
cercurile largi ale clasei muncitoare germane este cea mai bună răsplată
a muncii mele. Un om care economiceşte aparţine burgheziei, domnul
Mayer, fabricant din Viena, a arătat în mod minunat, într-o broşură
publicată în timpul războiului franco-german, că marele spirit teoretic,
care era considerat ca o particularitate a poporului german, a dispărut cu
totul din rândurile aşa numitelor clase culte ale Germaniei, dar că în
schimb el renaşte la clasa muncitoare.
Până în momentul de faţă, economia politică a rămas în
Germania o ştiinţă străină. În „Geschichtliche Darstellung des Handels,
der Gewerbe usw.” şi în special în primele două volume, editate în
1830, ale acestei opere, Gustav von Gulich a expus într-un mod destul
de cuprinzător împrejurările istorice care au împiedicat dezvoltarea
modului de producţie capitalist la noi, şi deci şi constituirea societăţii
burgheze moderne. Lipsea astfel fundamentul viu al economiei politice.
Ea a fost importată ca o marfă gata din Anglia şi din Franţa; profesorii ei
germani au rămas învăţăcei. Expresia teoretică a unei realităţi străine s-a
transformat sub mâna lor într-o colecţie de dogme, interpretate de ei în
sensul lumii mic-burgheze care îi înconjura, deci interpretate greşit.
Sentimentul neputinţei ştiinţifice, care nu putea fi înăbuşit în întregime,
şi conştiinţa neplăcută că trebuie să dăscălească într-un domeniu care de
fapt le era străin, ei încercau să le ascundă sub fastul erudiţiei istorico-
literare sau prin adăugirea unor materii străine, împrumutate din aşa-
zisele ştiinţe camerale, un amestec de cunoştinţe prin al căror purgatoriu
trebuie să treacă orice candidat la un post în promiţătoarea birocraţie
germană.
Din 1848 încoace, producţia capitalistă s-a dezvoltat repede în
Germania şi a ajuns astăzi la o pseudo-înflorire. Dar specialiştilor noştri
soarta le-a rămas tot atât de vitregă ca şi mai înainte. Atâta vreme cât ei
puteau să se ocupe în mod dezinteresat de economia politică, lipseau în
realitatea germană raporturile economice moderne. Atunci când au
apărut aceste raporturi, lucrul acesta s-a întâmplat în condiţii care nu
mai permiteau un studiu dezinteresat în cadrul orizontului burghez. În

15
măsura în care este burgheză, adică în măsura în care concepe ordinea
capitalistă nu ca o treaptă de evoluţie istorică trecătoare, ci, invers, ca o
formă absolută şi ultimă a producţiei sociale, economia politică poate
rămâne ştiinţă numai atâta timp cât lupta de clasă rămâne latentă sau nu
se manifestă decât în fenomene izolate.
Să luăm Anglia. Economia ei politică clasică aparţine perioadei
luptei de clasă nedezvoltate. Ultimul ei mare reprezentant, Ricardo, este
acela care pune, în fine, în mod conştient în centrul cercetărilor sale
antagonismul dintre interesele de clasă, dintre salariu şi profit, dintre
profit şi rentă funciară, considerând în mod naiv că acest antagonism
este o lege naturală a societăţii. Cu aceasta însă ştiinţa economică
burgheză ajunsese la limita ei de netrecut. Încă pe când trăia Ricardo, şi
în opoziţie cu el, ea a fost supusă criticii, personificate de Sismondi.1
Perioada următoare, dintre 1820 şi 1830, se caracterizează în
Anglia prin activitate ştiinţifică pe tărâmul economiei politice. Era
perioada popularizării şi a răspândirii teoriei lui Ricardo şi a luptei ei cu
şcoala veche. Au avut loc strălucite încrucişări de spade. Cele realizate
atunci sunt puţin cunoscute pe continentul european, întrucât polemica
este în mare parte împrăştiată prin articole de revistă, lucrări ocazionale
şi pamflete. Caracterul de obiectivitate al acestei polemici – cu toate că
în unele cazuri teoria lui Ricardo a şi început să servească drept armă de
atac împotriva economiei burgheze – îşi găseşte explicaţia în situaţia de
atunci. Pe de o parte, însăşi marea industrie abia ieşea din perioada
copilăriei sale, ceea ce rezultă chiar din faptul că ea îşi începe ciclurile
periodice ale vieţii sale moderne abia cu criza din 1825. Pe de altă parte,
lupta de clasă dintre capital şi muncă rămâne pa planul al doilea, pe
teren politic din cauza conflictului dintre guvernele şi feudalii strânşi în
jurul Sfintei Alianţe şi masele populare conduse de burghezie, pe teren
economic din cauza conflictului dintre capitalul industrial şi proprietatea
funciară aristocratică, conflict care în Franţa se ascundea în spatele
antagonismului dintre proprietatea parcelară şi marea proprietate
funciară, şi care în Anglia a izbucnit deschis odată cu legile cerealelor.
Literatura economică a Angliei aminteşte în această perioadă de epoca
de avânt impetuos care se manifestase în Franţa după moartea doctorului
Quesnay, dar numai în felul în care ultimele zile frumoase ale toamnei
amintesc de primăvară. În anul 1830 izbucni criza care avea să decidă

16
odată pentru întotdeauna.
Burghezia cucerise putere politică în Franţa şi în Anglia. Din
acest moment lupta de clasă luă forme din ce în ce mai pronunţate şi mai
ameninţătoare atât pe teren practic cât şi pe teren teoretic. Ea cânta
prohodul economiei ştiinţifice burgheze. Nu mai era vorba acum dacă
cutare sau cutare principiu teoretic este adevărat, ci dacă este folositor
sau vătămător capitalului, dacă îi este comod sau incomod, dacă este sau
nu este pe placul poliţiei. Locul cercetării dezinteresate îl luă polemica
plătită, locul muncii ştiinţifice obiective îl luă conştiinţa încărcată şi
reaua credinţă a apologeticii. Totuşi chiar şi pamfletele insolente pe care
le împrăştia Anti-Cornlaw League, în frunte cu fabricanţii Cobden şi
Bright, prezentau, dacă nu un interes ştiinţific, cel puţin unul istoric prin
polemica lor împotriva aristocraţiei moşiereşti. Dar şi acest din urmă
ghimpe a fost scos din carnea economiei vulgare de către legislaţia liber-
schimbistă inaugurată de Sir Robert Peel.
Revoluţia de la 1848 de pe continent a avut repercusiuni şi
asupra Angliei. Oameni care mai pretindeau încă a avea un rol în ştiinţă
şi care doreau să fie mai mult decât simpli sofişti şi sicofanţi ai claselor
dominante căutau să pună de acord economia politică a capitalului cu
revendicările proletariatului, care acum nu mai puteau fi ignorate. De
aici un sincretism lipsit de spirit, cum îl prezintă cel mai bine John
Stuart Mill. Este un faliment al ştiinţei economice „burgheze”, pe care
l-a scos în evidenţă cu măiestrie marele savant şi critic rus N.
Cernîşevschi, în opera sa „Schiţă a economiei politice după Mill”.
Prin urmare, în Germania modul de producţie capitalist a ajuns
la maturitate după ce în Franţa şi în Anglia caracterul lui antagonist se
manifestase în mod zgomotos prin lupte de importanţă istorică; în
acelaşi timp, proletariatul german poseda o conştiinţă teoretică de clasă
mult mai hotărâtă decât burghezia germană. În momentul în care se
părea că o ştiinţă burgheză a economiei politice va fi posibilă aici, ea
devenise deci din nou imposibilă.
În aceste condiţii, purtătorii ei de cuvânt se împărţiră în două
grupuri. Unii, oameni drepţi, doritori de câştig şi practici, se strânseră în
jurul steagului lui Bastiat, reprezentantul cel mai plat şi deci cel mai
reuşit al apologeticii economiei vulgare; ceilalţi, mândri de demnitatea
profesională a ştiinţei lor, îi urmară pe J. St. Mill în încercarea lui de a

17
împăca ceea ce nu putea fi împăcat. Ca şi în perioada clasică a ştiinţei
economice burgheze, germanii rămaseră şi în perioada decadenţei sale
simpli învăţăcei, care repetau cuvintele şi călcau pe urmele maeştrilor
lor; mici telali ai marii afaceri din străinătate.
Evoluţia istorică specifică a societăţii germane a exclus deci
orice progres original al ştiinţei economice „burgheze”, nu însă… critica
ei. În măsura în care această critică reprezintă în general o clasă, ea
poate să reprezinte numai acea clasă a cărei misiune istorică este
transformarea modului de producţie capitalist şi desfiinţarea finală a
claselor: proletariatul.
Purtătorii de cuvânt, culţi sau inculţi, ai burgheziei germane au
încercat mai întâi să acopere sub tăcere apariţia „Capitalului”, aşa cum
reuşiseră să facă cu lucrările mele anterioare. În momentul în care
această tactică nu mai corespundea condiţiilor timpului, ei scriseseră,
sub pretextul unei critici a cărţii mele, îndrumări „pentru liniştirea
conştiinţei burgheze”, dar găsiseră în presa muncitorească – vezi de
exemplu articolele lui Joseph Dietzgen în „Volksstaat” – adversari
superiori, cărora le-au rămas datori cu răspunsul până în ziua de azi.2
O excelentă traducere rusească a „Capitalului” a apărut, în
primăvara anului 1872, la Petersburg. Ediţia, având un tiraj de 3.000 de
exemplare, este aproape epuizată. Încă din 1871, d-l N. Sieber, profesor
de economie politică la Universitatea din Kiev, a demonstrat în lucrarea
sa: „Teoria lui D. Ricardo asupra valorii şi a capitalului etc.”, că teoria
valorii, a monedei şi a capitalului formulată de mine este, în trăsăturile
ei fundamentale, o continuare necesară a doctrinei lui Smith-Ricardo.
Ceea ce îl surprinde pe europeanul occidental la citirea acestei cărţi
lucrate cu îngrijire, este faptul că autorul ei se menţine în mod
consecvent pe punctul de vedere pur teoretic.
Metoda utilizată în „Capitalul” nu prea a fost înţeleasă, lucru
care rezultă chiar din părerile contradictorii exprimate asupra ei.
Astfel, „Revue Positiviste” din Paris îmi reproşează, pe de o
parte, că aş trata economia politică în mod metafizic, iar pe de alta –
ghiciţi! – că m-aş rezuma la o simplă analiză critică a relaţiei date, în loc
de a prescrie reţete (în felul lui Comte?) pentru bucătăria viitorului. În ce
priveşte reproşul metafizicii, profesorul Sieber remarcă: „În măsura în
care este vorba de teoria propriu-zisă, metoda lui Marx este metoda

18
deductivă a întregii şcoli engleze, ale cărei defecte şi avantaje sunt
comune celor mai buni economişti teoretici.” D-l M. Block – „Les
Theoriciens du Socialisme en Allemagne. Extrait du Journal des
Economistes, Juillet et Aout 1872” – descoperă că metoda mea este
analitică şi spune, între altele: „Prin această operă d-l Marx se clasează
printre spiritele analitice cele mai eminente. „Criticii germani ţipă,
bineînţeles, despre sofistică hegeliană. „Crainicul European” din
Petersburg, într-un articol care tratează exclusiv despre metoda
„Capitalului” (numărul din mai 1872, pag. 427-436), găseşte că metoda
mea de cercetare este strict realistă, dar că metoda expunerii este, din
nefericire, dialectic-germană. El spune: „La prima vedere, dacă se
judecă după forma exterioară a expunerii, Marx este filosoful cel mai
idealist, şi anume în sensul german, adică în sensul rău al cuvântului. De
fapt însă el este cu mult mai realist decât toţi predecesorii săi din
domeniul criticii economice… El nu poate în niciun caz să fie numit
idealist.” Nu pot să-i răspund autorului mai bine, decât prin câteva
extrase din critica lui proprie, care ar putea să-i intereseze pe unii dintre
cititorii mei, cărora originalul rusesc le este inaccesibil.
După un citat din prefaţa mea la «Zur Kritik der politischen
Oekonomie», Berlin 1859, pag. IV—VII, în care am expus baza
materialistă a metodei mele, autorul continuă:
«Pentru Marx numai un lucru este important: să descopere legea
fenomenelor cu al căror studiu se ocupă. Şi pentru el nu are importanţă
numai legea care guvernează aceste fenomene, în măsura în care ele au
o formă definitivă şi stau într-o corelaţie, aşa cum ea se observă într-o
anumită perioadă de timp. Importantă mai este pentru el înainte de toate
legea schimbării lor, a dezvoltării lor, adică trecerea de la o formă la
alta, de la un sistem de corelaţii la altul. După ce a descoperit această
lege, el cercetează în amănunt urmările prin care ea se manifestă în viaţa
socială... Astfel, Marx se străduieşte să facă un singur lucru: să
dovedească, prin amănunţite cercetări ştiinţifice, necesitatea unor
anumite sisteme de raporturi sociale şi să constate în mod cât se poate
de precis faptele care-i servesc drept puncte de plecare şi de sprijin. În
această privinţă este cu totul suficient dacă el dovedeşte, odată cu
necesitatea ordinii actuale, şi necesitatea altei ordini, în care prima
trebuie în mod inevitabil să se transforme, indiferent dacă oamenii cred

19
sau nu cred acest lucru, dacă ei sunt sau nu sunt conştienţi de el. Marx
priveşte evoluţia socială ca un proces natural, condus de legi care nu
numai că sunt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oa-
menilor, ci, dimpotrivă, determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile lor...
Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atât de
subordonat, se înţelege de la sine că critica al cărei obiect este însăşi
cultura poate să aibă la bază mai puţin decât orice vreo formă sau vreun
rezultat al conştiinţei. Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai
fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica
se va mărgini să compare şi să confrunte un fapt, nu cu ideea, ci cu alt
fapt. Pentru ea este important numai ca ambele fapte să fie cercetate cât
mai exact şi ca ele să constituie într-adevăr unul faţă de celălalt
momente diferite ale evoluţiei; important este însă, înainte de toate, ca
să fie cercetată cu tot atâta exactitate seria sistemelor, succesiunea şi
combinaţiile în care apar fazele de dezvoltare. Dar, se va spune, legile
generale ale vieţii economice sunt aceleaşi, indiferent dacă sunt aplicate
la prezent sau la trecut. Tocmai aceasta tăgăduieşte Marx. După el nu
există asemenea legi abstracte... După părerea lui, fiecare perioadă
istorică are, dimpotrivă, legile ei proprii... îndată ce viaţa a depăşit o
anumită perioadă de dezvoltare, îndată ce ea a trecut dintr-un stadiu anu-
mit într-altul, ea începe să fie guvernată şi de alte legi. Cu un cuvânt,
viaţa economică ne oferă un fenomen analog cu istoria evoluţiei din alte
domenii ale biologiei... Vechii economişti ignorau natura legilor
economice, atunci când le comparau cu legile fizicii şi ale chimiei... O
analiză mai profundă a fenomenelor a dovedit că organismele sociale se
deosebesc tot atât de mult unele de altele ca şi organismele plantelor şi
ale animalelor... Ba, acelaşi fenomen este supus unor legi cu totul
diferite din cauza structurii diferite a acelor organisme, din cauza
deosebirii dintre organele lor individuale, din cauza diferenţei dintre
condiţiile în care ele funcţionează. Marx tăgăduieşte, de exemplu, că
legea populaţiei ar fi aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile. El
afirmă, dimpotrivă, că fiecare treaptă de dezvoltare are propria ei lege a
populaţiei... Odată cu dezvoltarea diferită a forţei productive se schimbă
raporturile împreună cu legile care le guvernează. Punându-şi ca ţintă să
cerceteze şi să explice din acest punct de vedere ordinea economiei
capitaliste, el nu face decât să formuleze în mod strict ştiinţific ţinta pe

20
care trebuie s-o urmărească orice cercetare a vieţii economice...
Valoarea ştiinţifică a unei asemenea cercetări stă în elucidarea legilor
speciale care reglementează naşterea, existenţa, dezvoltarea şi moartea
unui organism social dat şi înlocuirea lui cu altul, superior. Şi această
valoare o are într-adevăr cartea lui Marx.»
Descriind ceea ce numeşte metoda mea adevărată, într-un mod
atât de nimerit, şi —întrucât este vorba de felul în care eu o aplic —
într-un mod atât de binevoitor, ce altceva a descris autorul decât metoda
dialectică?
E drept că metoda de expunere trebuie să se deosebească în mod
formal de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească
materia în detaliu, să analizeze diferitele ei forme de dezvoltare şi să
descopere legătura lor intrinsecă. Abia după ce această muncă a fost
făcută, procesul real poate fi înfăţişat în mod corespunzător. Dacă lucrul
acesta reuşeşte şi viaţa materiei şi-a găsit o oglindire ideală, s-ar putea
părea că am avea de-a face cu o construcţie a priori.
Metoda mea dialectică nu este numai — în ceea ce priveşte baza
ei — deosebită de cea a lui Hegel, dar este exact contrariul ei. Pentru
Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă
chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, real care
nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestui proces de
gândire. La mine, dimpotrivă, lumea ideilor nu este nimic altceva decât
lumea materială transpusă şi tradusă în capul omului.
Latura mistică a dialecticii hegeliene am criticat-o acum
aproape 30 de ani, într-o epocă în care era încă la moda zilei. Dar tocmai
atunci când lucram la primul volum al «Capitalului», epigonii mediocri,
aroganţi şi gravi, care dau astăzi tonul în lumea cultă a Germaniei, s-au
complăcut să-1 trateze pe Hegel aşa cum l-a tratat bunul Moses
Mendelssohn, pe vremea lui Lessing, pe Spinoza, anume ca pe un
«câine mort». M-am declarat deci în mod deschis discipol al marelui
gânditor şi, în capitolul despre teoria valorii, am cochetat chiar în unele
locuri cu felul lui caracteristic de a se exprima. Cu toată mistificarea pe
care o suferă dialectica în mâinile lui Hegel, el a fost acela care a expus
pentru prima oară în mod cuprinzător şi conştient formele ei generale de
mişcare. La el dialectica stă cu capul în jos. Ea trebuie răsturnată pentru
a se descoperi sâmburele raţional sub învelişul mistic.

21
În forma ei mistificată dialectica a devenit o modă germană,
pentru că se părea că ea transfigurează ceea ce există. În forma ei
raţională ea constituie un scandal şi o grozăvie pentru burghezie şi
pentru purtătorii ei de cuvânt doctrinari, pentru că în înţelegerea pozitivă
a realităţii existente ea include şi înţelegerea negaţiei acestei realităţi, a
pieirii sale necesare, pentru că orice formă finită ea o concepe în fluxul
mişcării, adică privită şi din latura ei trecătoare, pentru că ea nu
cunoaşte nimic care să-i poată impune, pentru că prin esenţa ei ea este
critică şi revoluţionară.
Mişcarea antagonistă a societăţii capitaliste o simte în modul cel
mai violent burghezul practic prin peripeţiile ciclului periodic pe care-1
parcurge industria modernă şi prin punctul lor culminant — criza
generală. Această criză se apropie din nou, cu toate că se mai află încă
în stadiile ei preliminare, şi prin întinderea teritoriului ce va cuprinde,
precum şi prin intensitatea efectelor sale, ea îi va învăţa dialectica chiar
şi pe norocoşii profitori ai sfântului imperiu pruso-german de dată
recentă.
Londra, 24 Ianuarie 1873
Karl Marx

NOTE:
2
Palavragiii dezlânaţi ai economiei vulgare germane critică stilul şi forma exterioară a
lucrării mele. Nimeni nu poate judeca lipsurile literare ale „Capitalului” mai sever decât
mine. Totuşi, voi cita aici o apreciere engleză şi una rusă, ca să le fiu pe plac domnilor
acestora şi publicului lor. „Saturday Review”, cu totul ostilă concepţiilor mele, anunţând
apariţia primei ediţii germane, spunea: Expunerea „dă şi chestiunilor economice celor
mai aride un farmec (charm) propriu”. „Gazeta St. Petersburgului” scrie, între altele, în
numărul ei din 20 Aprilie 1872: „Cu excepţia câtorva părţi prea speciale, expunerea
excelează prin limbaj simplu, prin claritate şi, în ciuda nivelului ştiinţific ridicat al
subiectului, printr-o vioiciune neobişnuită. În această privinţă, autorul… nu seamănă
nici pe departe cu majoritatea savanţilor germani, care… îşi scriu cărţile într-o limbă atât
de obscură şi de aridă, că muritorilor de rând le crapă capul de pe urma lor.” Cititorilor
actualei literaturi profesorale naţional-liberale germane le crapă însă cu totul altceva
decât capul.

22
PREFAŢĂ ŞI POSTFAŢĂ LA EDIŢIA FRANCEZĂ

Londra, 18 Martie 1872


Către cetăţeanul Maurice La Châtre
Stimate cetăţean,
Sunt de acord cu ideea domniei voastre de a publica traducerea
«Capitalului» în fascicole periodice. În această formă opera va fi mai
accesibilă clasei muncitoare, şi pentru mine această consideraţie este
mai importantă decât toate celelalte.
Aceasta este partea frumoasă a medaliei d-voastre, dar iată
reversul ei: Metoda de analiză pe care am utilizat-o, şi care nu a fost
încă aplicată la problemele economice, face ca lectura primelor capitole
să fie destul de anevoioasă şi este de temut că publicul francez,
întotdeauna nerăbdător să ajungă la concluzii, dornic de a cunoaşte
raportul dintre principiile generale şi chestiunile imediate care îl
pasionează, ar putea să întrerupă lectura, pentru că nu ar pătrunde totul
de la început.
Este un dezavantaj împotriva căruia nu pot să fac nimic altceva
decât să avertizez şi să previn pe cititorii dornici de adevăr. Nu există
şosea pietruită care să ducă la ştiinţă, şi numai acei pe care nu-i sperie
oboseala ascensiunii pe cărările sale abrupte pot nădăjdui că vor ajunge
la culmile ei luminoase.
Primiţi, stimate cetăţean, asigurarea sentimentelor mele de
devotament.
Karl Marx

AVIZ PENTRU CITITORI

Dl J. Roy se angajase să dea o traducere cât se poate de exactă,


şi chiar literală; el şi-a îndeplinit sarcina cu scrupulozitate. Dar tocmai
această scrupulozitate m-a obligat să modific forma lucrării, pentru a o

23
face mai accesibilă cititorului. Aceste modificări care au fost făcute de
pe o zi pe alta, întrucât cartea a apărut în fascicole, au fost executate cu
atenţie inegală şi trebuiau să producă discordanţe de stil.
Întrucât întreprinsesem această muncă de revizuire, m-am văzut
în situaţia de a o aplica şi textului de bază original (ediţia a doua
germană), de a simplifica anumite expuneri, de a completa altele, de a
da materiale istorice sau statistice suplimentare, de a adăuga anumite
observaţii critice etc. Oricare ar fi deci lipsurile literare ale acestei ediţii
franceze, ea posedă o valoare ştiinţifică independentă de original şi ar
trebui consultată chiar şi de cititorii care cunosc limba germană.
Redau mai jos acele pasaje din postfaţa la a doua ediţie
germană, care se referă la dezvoltarea economiei politice în Germania şi
la metoda utilizată în această lucrare.
Londra, 28 aprilie 1875
Karl Marx

24
LA EDIŢIA A TREIA

Nu i-a fost dat lui Marx să pregătească el însuşi pentru tipar


această a treia ediţie. Uriaşul gânditor, înaintea căruia se înclină astăzi şi
adversarii, a murit la 14 martie 1883.
Am pierdut în el pe omul care timp de patruzeci de ani mi-a fost
prietenul cel mai bun şi cel mai credincios, şi căruia îi datorez mai mult
decât se poate spune în cuvinte. Mie îmi revine acum datoria de a scoate
atât această a treia ediţie, cât şi volumul al doilea, rămas în manuscris.
Sunt dator să dau socoteală aici cititorului cum mi-am îndeplinit prima
parte a acestei obligaţiuni.
Marx intenţiona la început să prelucreze în mare parte textul
primului volum, să formuleze mai clar unele puncte teoretice, să adauge
altele noi, să completeze materialul istoric şi statistic până în timpurile
cele mai noi. Boala lui şi dorinţa de a vedea încheiată redactarea celui de
al doilea volum l-au silit să renunţe la această intenţie. Se hotărî deci să
modifice numai ceea ce era mai necesar şi să facă numai adăugirile pe
care le cuprindea ediţia franceză («Le Capital. Par Karl Marx», Paris,
Lachâtre 1873) apărută între timp.
Printre scriptele sale s-a şi găsit un exemplar german, corectat
de el în unele părţi şi conţinând trimiteri la ediţia franceză; de asemeni şi
un exemplar francez în care însemnase exact pasajele care urmau să fie
folosite. Aceste modificări şi adăugiri se mărginesc, cu puţine excepţii,
la partea ultimă a cărţii, la secţiunea Procesul de acumulare a
capitalului. Aici textul de până acum era mai aproape de conceptul
iniţial, pe când secţiunile anterioare fuseseră prelucrate mai temeinic.
Stilul era deci mai viu, mai unitar, dar şi mai neglijent, presărat cu
anglicisme, pe alocuri neclar; expunerea prezenta lacune în unele locuri,
anumite momente importante fiind atinse doar în treacăt.
În ce priveşte stilul, însuşi Marx revizuise în mod temeinic mai
multe capitole, arătându-mi prin aceasta, precum şi prin numeroase
indicaţii verbale, cât de departe puteam merge în înlăturarea termenilor

25
tehnici englezi şi a celorlalte anglicisme. Adăugirile şi completările,
Marx le-ar mai fi prelucrat, înlocuind franceza limpede cu germana lui
concisă; eu însă eram obligat să mă mărginesc a le traduce, ţinându-mă
cât mai aproape de textul original.
Nu există deci, în această a treia ediţie, niciun cuvânt modificat
despre care să nu ştiu în mod sigur că şi autorul însuşi l-ar fi modificat.
Nu putea să-mi treacă prin gând să introduc în «Capitalul» jargonul
curent în care economiştii germani obişnuiesc să se exprime, acea limbă
păsărească în care, de pildă, acela care primeşte în schimbul unei sume
de bani munca altora se numeşte Arbeitgeber*, iar acela căruia i se ia
munca în schimbul unui salariu — Arbeitnehmer**. Şi în limba franceză
cuvântul «travail» se întrebuinţează în viaţa obişnuită în sensul de
«ocupaţie». Dar francezii ar socoti, pe bună dreptate, nebun pe
economistul care l-ar numi pe capitalist „donneur de travail” şi pe
muncitor „receveur de travail”.
De asemeni, nu mi-am permis să transform moneda, măsurile şi
greutăţile engleze, întrebuinţate în text în mod exclusiv, în noile lor
echivalente germane. Când a apărut prima ediţie, existau în Germania
atâtea feluri de măsuri şi greutăţi câte zile are anul, în plus două feluri de
mărci (marca Reichului avea curs atunci numai în capul lui Soetbeer,
care o inventase în preajma anului 1840), două feluri de guldeni şi cel
puţin trei feluri de taleri, dintre care unul avea drept unitate «noua două-
treime». În ştiinţă domnea sistemul metric, pe piaţa mondială măsurile şi
greutăţile engleze. În aceste împrejurări, unităţile engleze de măsură
erau de la sine înţelese într-o carte care era nevoită să-şi ia temeiurile de
fapt în mod aproape exclusiv din industria engleză. Şi această ultimă
cauză rămâne hotărâtoare şi astăzi, cu atât mai mult, cu cât lucrurile nu
prea s-au schimbat în această privinţă pe piaţa mondială şi cu cât
măsurile şi greutăţile engleze se întrebuinţează şi astăzi în mod aproape
exclusiv, în special în industriile hotărâtoare — a fierului şi a
bumbacului.
În fine, încă un cuvânt despre felul de a cita al lui Marx, pe care
puţini l-au înţeles. Atunci când e vorba de simple date şi relatări de fapt,
citatele, de exemplu acelea din Cărţile Albastre engleze, servesc ca
simple documentări. Altfel stau însă lucrurile acolo unde se citează
vederile teoretice ale altor economişti. Aici citatul are doar menirea să

26
stabilească unde, când şi de cine a fost exprimată pentru prima oară în
mod clar o idee economică, rezultată din mersul evoluţiei. Şi ceea ce
interesează este ca ideea economică respectivă să aibă importanţă pentru
istoria ştiinţei, ca ea să fie expresia teoretică, mai mult sau mai puţin
adecvată, a situaţiei economice din epoca respectivă. Nu interesează însă
deloc dacă această idee mai are valabilitate absolută sau relativă pentru
punctul de vedere al autorului, sau dacă a trecut cu totul în istorie.
Aceste citate nu formează deci decât un comentariu continuu al textului,
comentariu împrumutat din istoria doctrinelor economice, fixând
diferitele progrese mai importante ale teoriei economice după dată şi
autor. Şi lucrul acesta era foarte necesar într-o ştiinţă ai cărei istorici au
excelat până astăzi printr-o ignoranţă tendenţioasă, frizând arivismul. Se
va înţelege acum şi cauza pentru care Marx, în concordanţă cu postfaţa
la ediţia a doua, se află atât de rar în situaţia de a cita economişti
germani. Sper că volumul al doilea va putea să apară în cursul anului
1884.
Londra, 7 Noiembrie 1883
Friedrich Engels

NOTE:
* Dătător de muncă, patron
** Primitor de muncă, salariat

27
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ENGLEZĂ

Publicarea unei ediţii engleze a «Capitalului» nu are nevoie de


nicio justificare. Dimpotrivă, ar fi de aşteptat o explicaţie pentru faptul
că această ediţie engleză a întârziat atât de mult, avându-se în vedere
faptul că de câţiva ani teoriile susţinute în această carte sunt în mod
continuu menţionate, atacate şi apărate, explicate şi răstălmăcite, în
presa şi în literatura actuală a Angliei şi a Americii.
Atunci când, scurt timp după moartea autorului, intervenită în
1883, s-a văzut că o ediţie engleză era într-adevăr necesară, domnul
Samuel Moore, un vechi prieten al lui Marx şi al scriitorului acestor
rânduri şi familiarizat cu cartea poate mai bine decât oricare altul, se
declară gata să se însărcineze cu efectuarea traducerii, pe care executorii
testamentului literar al lui Marx ţineau să o dea publicităţii. S-a convenit
ca eu să confrunt manuscrisul cu originalul şi să propun modificările pe
care le socoteam nimerite. Atunci când, cu timpul, s-a văzut că
ocupaţiile sale profesionale îl împiedică pe domnul Moore să termine
traducerea atât de repede cum doream noi toţi, am acceptat cu bucurie
oferta doctorului Aveling de a prelua o parte din această muncă; în
acelaşi timp, doamna Aveling, fiica cea mai mică a lui Marx, se declară
gata să controleze citatele şi să reconstituie textul original al pasajelor
scoase din numeroşi autori englezi şi din numeroase Cărţi Albastre
engleze şi traduse de Marx în limba germană. Lucrul acesta s-a făcut,
afară de câteva excepţii care nu au putut fi evitate.
Următoarele părţi ale cărţii au fost traduse de doctorul
Aveling*: 1. Capitolele X («Ziua de muncă») şi XI («Rata şi masa
plusvalorii»); 2. Secţiunea a şasea («Salariul», cuprinzând capitolele
XIX—XXII); 3. Din capitolul XXIV, paragraful 4 («împrejurări care
etc.») până la sfârşitul cărţii, adică ultima parte a capitolului XXIV,
capitolul XXV şi întreaga secţiune a şaptea (capitolele XXVI până la
XXXIII); 4. Cele două prefeţe ale autorului. Tot restul cărţii a fost
tradus de domnul Moore. Fiecare traducător poartă astfel răspunderea

28
pentru partea sa de muncă, iar eu port răspunderea pentru întreaga
lucrare.
Ediţia a treia germană, care a fost luată în întregime ca bază a
muncii noastre, a fost pregătită de mine în 1883, cu ajutorul unor notiţe
postume ale autorului, în care se indică acele pasaje din ediţia a doua
care urmau să fie înlocuite cu pasaje, indicate în mod special, din textul
francez publicat în 1873.1 Modificările făcute în modul acesta în textul
ediţiei a doua concordă în general cu modificările pe care Marx le
prevăzuse în indicaţiile scrise de mâna lui pentru o traducere engleză
care a fost plănuită acum zece ani în America, dar care nu a fost
realizată îndeosebi din lipsa unui traducător capabil şi potrivit. Acest
manuscris ne-a fost pus la dispoziţie de vechiul nostru prieten, d-l F. A.
Sorge, din Hoboken, New Jersey. El mai prevede alte câteva intercalări
din ediţia franceză; dar întrucât acest manuscris este cu atâţia ani mai
vechi decât ultimele directive date de Marx pentru ediţia a treia, nu
m-am considerat îndreptăţit să-l utilizez decât în mod excepţional, şi în
special în cazurile în care ne ajuta să înlăturăm dificultăţile ce se iveau.
De asemeni, la cele mai multe pasaje dificile ne-am orientat după textul
francez, pentru a constata ce consimţise să sacrifice autorul însuşi,
oriunde era nevoie să se sacrifice, în traducere, ceva din întreaga
importanţă a originalului.
Există totuşi o dificultate de care nu putem să-1 cruţăm pe
cititor: utilizarea anumitor expresii într-un sens diferit nu numai de cel
obişnuit în limbajul de toate zilele, dar şi în cel al economiei politice
curente. Lucrul acesta era însă inevitabil. Orice concepţie nouă într-o
ştiinţă include o revoluţie în termenii tehnici ai acestei ştiinţe. Dovada
cea mai bună o găsim în chimie, unde întreaga terminologie se modifică
în mod radical aproximativ odată la douăzeci de ani şi unde nu vom găsi
aproape nicio combinaţie organică care să nu fi purtat o serie întreagă de
denumiri diferite. Economia politică s-a mulţumit în general să preia
expresiile din viaţa comercială şi industrială aşa cum erau, şi să opereze
cu ele, fără să-şi dea seama că în modul acesta ea se limita la sfera
îngustă a ideilor exprimate prin aceste cuvinte. Astfel nici chiar
economia politică clasică, cu toate că era perfect conştientă de faptul că
atât profitul cât şi renta nu sunt decât sub împărţiri, porţiuni ale acelei
părţi neplătite a produsului pe care muncitorul trebuie să o livreze

29
patronului său (primul apropriator al ei, dar nu posesorul ei ultim,
exclusiv), nu a trecut totuşi niciodată dincolo de noţiunile obişnuite de
profit şi rentă, nu a cercetat niciodată în ansamblu, ca un singur tot,
această parte neplătită a produsului (pe care Marx o numeşte
plusprodus) şi nu a ajuns deci niciodată să înţeleagă în mod clar
nicioriginea ei, nici natura ei şi nici legile care reglementează repartiţia
ulterioară a valorii ei. Tot astfel orice activitate productivă, alta decât
agricultura şi meseriile, este înglobată, fără distincţie, în termenul
manufactură; ştergându-se astfel deosebirea dintre două perioade mari şi
esenţialmente diferite ale istoriei economice: perioada manufacturii
propriu-zise, întemeiată pe diviziunea muncii de mână, şi perioada
industriei moderne, întemeiată pe maşinism. Pe de altă parte, este de la
sine înţeles că o teorie care priveşte producţia capitalistă modernă ca o
simplă fază trecătoare a istoriei economice a omenirii trebuie să
utilizeze altă terminologie decât a acelor autori care consideră această
formă de producţie ca permanentă şi definitivă.
E nimerit, poate, un cuvânt despre metoda de a cita a autorului.
În cele mai multe cazuri citatele servesc, aşa cum se obişnuieşte, ca
documentări pentru susţinerile făcute în text. Dar în multe cazuri se
citează pasaje din autori economişti pentru a se arăta când, unde şi de
cine a fost exprimată pentru prima oară în mod clar o anumită părere.
Acest lucru se întâmplă în acele cazuri în care părerea respectivă are
importanţă ca expresie mai mult sau mai puţin adecvată a condiţiilor
producţiei şi schimbului social, predominante într-un anumit moment, şi
cu totul independent de faptul dacă Marx recunoaşte această părere sau
dacă ea are valabilitate generală. Aceste citate însoţesc deci textul ca un
comentariu continuu împrumutat din istoria ştiinţei.
Traducerea noastră cuprinde numai cartea întâi a operei. Dar
această primă carte este în mare măsură un singur tot închegat şi a fost
considerată timp de douăzeci de ani ca o operă de sine stătătoare. Cartea
a doua, pe care am editat-o în 1885 în limba germană, este, fără îndoială,
incompletă fără cartea a treia, care nu poate fi publicată înainte de
sfârşitul anului 1887. Atunci când cartea a treia va fi apărut în originalul
german, vom avea timp să ne gândim la pregătirea unei ediţii engleze a
amândurora.
Pe continent, «Capitalul» este numit adesea «biblia clasei

30
muncitoare». Că pe zi ce trece concluziile la care ajunge această carte
devin tot mai mult principiile de bază ale marii mişcări a clasei
muncitoare, nu numai în Germania şi în Elveţia, dar şi în Franţa, în
Olanda şi în Belgia, în America şi chiar în Italia şi în Spania; că
pretutindeni clasa muncitoare recunoaşte tot mai mult în aceste
concluzii expresia cea mai adecvată a situaţiei sale şi a aspiraţiilor sale -
lucrurile acestea nu le va tăgădui niciun om familiarizat cu această
mişcare. Dar şi în Anglia teoriile lui Marx exercită chiar în momentul de
faţă o influenţă extraordinară asupra mişcării socialiste, care se
răspândeşte în rândurile «celor culţi» în aceeaşi măsură ca şi în rândurile
clasei muncitoare. Dar asta nu este totul. Se apropie cu repeziciune
timpul în care o cercetare temeinică a situaţiei economice din Anglia se
va impune ca un imperativ naţional de neînlăturat. Dezvoltarea
sistemului industrial al Angliei, dezvoltare care este imposibilă fără o
expansiune continuă şi rapidă a producţiei şi deci a pieţelor de
desfacere, s-a oprit. Liberul schimb şi-a epuizat resursele; însuşi
Manchester-ul se îndoieşte de eficacitatea acestui sistem economic, pe
care înainte îl considera literă de evanghelie.2 Industria străină, în curs
de dezvoltare rapidă, sfidează pretutindeni producţia engleză, şi anume
nu numai pe pieţele apărate de sisteme protecţioniste, dar şi pe pieţele
neutre şi chiar dincoace de Canal. În timp ce forţa productivă creşte în
progresie geometrică, expansiunea pieţelor creşte în cel mai bun caz în
progresie aritmetică. Ciclul decenal de stagnare, prosperitate,
supraproducţie şi criză, care din 1825 până în 1867 revenea mereu, pare
să fi încetat; dar numai pentru a ne lăsa în mlaştina disperată a unei
depresiuni permanente şi cronice. Mult aşteptata perioadă de
prosperitate nu vrea să se arate; ori de câte ori ni se pare că vedem
simptomele care o prevestesc, ele se volatilizează din nou. Între timp
însă, orice iarnă nouă pune tot mereu întrebarea: «Ce să facem cu
şomerii?» Dar în timp ce numărul şomerilor creşte din an în an, nu
există nimeni care să răspundă la această întrebare; şi suntem aproape în
stare să calculăm momentul în care şomerii îşi vor pierde răbdarea şi vor
lua soarta lor în propriile lor mâini. Într-un asemenea moment, desigur
că este bine să fie ascultată vocea unui om a cărui teorie este, în
întregime, rezultatul unui studiu de o viaţă întreagă al istoriei şi situaţiei
economice a Angliei şi pe care acest studiu l-a condus la concluzia că,

31
cel puţin în Europa, Anglia este singura ţară în care inevitabila revoluţie
socială ar putea fi efectuată în întregime prin mijloace paşnice şi legale.
Bineînţeles că el nu a uitat niciodată să adauge că nu se aşteaptă câtuşi
de puţin ca clasa dominantă din Anglia să se supună fără «proslavery
rebellion» [rebeliune în favoarea sclaviei] acestei revoluţii paşnice şi
legale. **
5 noiembrie 1886
Friedrich Engels

NOTE:
1
«Le Capital. Par Karl Marx» Traducere de d-l J. Roy, revizuită în întregime de autor,
Paris, Lachâtre. Această traducere conţine, în special în ultima parte a cărţii, modificări
şi adăugiri apreciabile faţă de textul celei de a doua ediţii germane.
2
«La adunarea trimestrială a Camerei de Comerţ din Manchester, care s-a ţinut astăzi
după amiază, a avut loc o discuţie aprinsă asupra chestiunii liberului-schimb. S-a depus
o rezoluţie în sensul că «s-a aşteptat în zadar timp de 40 de ani ca şi alte naţiuni să
urmeze exemplul Angliei, adoptând liberul-schimb; Camera consideră că a venit timpul
ca această atitudine să fie modificată». Rezoluţia a fost respinsă cu o majoritate de un
singur vot, raportul fiind de 21 voturi pentru şi 22 voturi contra. («Evening Standard», 1
Noiembrie 1886.)
* Împărţirea pe capitole a ediţiei engleze corespunde cu cea a ediţiei franceze; Marx a
transformat aici paragrafele capitolului al 4-lea (care este în acelaşi timp şi secţiunea a
II-a) în capitole, capitolul al 24-lea în secţiunea a VIII-a şi paragrafele lui în capitole.—
** Despre această restrângere a teoriei revoluţiei violente, restrângere pe care Marx a
făcut-o în privinţa Angliei, Lenin scrie în «Statul şi Revoluţia»: «La 12 Aprilie 1871,
adică tocmai în timpul Comunei, Marx i-a scris lui Kugelmann: „Dacă vei răsfoi ultimul
capitol al lui «18 Brumar» al meu, vei vedea că eu afirm că viitoarea încercare a
revoluţiei franceze nu va fi ca până acum trecerea maşinăriei birocrato-militare dintr-o
mână într-alta, ci sfărâmarea ei” (subliniat de Marx; în original: zerbrechen),” şi în
aceasta constă actul pregătitor al oricărei revoluţii cu adevărat populare pe continent.
Tocmai acest lucru au încercat să-l facă eroicii noştri tovarăşi parizieni.” [...] Aceste
cuvinte: „sfărâmarea maşinăriei de stat birocrato-militare” cuprind, exprimat pe scurt,
lecţia principală a marxismului cu privire la sarcinile proletariatului faţă de stat în
decursul revoluţiei. Şi tocmai această lecţie nu e numai cu totul uitată, ci şi de-a dreptul
denaturată de „interpretarea” predominantă, kautskistă, a marxismului! [...Marx] îşi
limitează concluzia numai la continent. Era de înţeles acest lucru în 1871, când Anglia
constituia încă modelul unei ţări pur capitaliste, fără militarism însă şi, în mare măsură,
fără birocraţie. De aceea a făcut Marx excepţie în privinţa Angliei, în sânul căreia
revoluţia, şi chiar revoluţia populară, era pe atunci imaginabilă şi posibilă fără
condiţiunea prealabilă a distrugerii „maşinii de stat existente”.
În prezent, în anul 1917, în epoca primului mare război imperialist, această limitare a lui

32
Marx cade; atât Anglia cât şi America, cei mai mari şi cei din urmă reprezentanţi — în
întreaga lume — ai „libertăţii” anglo-saxone, în sensul absenţei militarismului şi a
birocraţiei, au alunecat cu totul în murdara şi sângeroasa mlaştină a instituţiilor biro-
crato-militare, inerente întregii Europe, instituţii ce-şi subordonează totul, înăbuşe totul.
În prezent, în Anglia ca şi în America, „condiţia prealabilă a oricărei revoluţii
într-adevăr populare” este sfărâmarea, distrugerea „maşinii de stat existente” (adusă, în
1914 — 1917, şi în aceste ţări până la perfecţiunea „europeană” pan-imperialistă).”
(Opere complecte, vol. XXI, pag. 497 şi urm.)

33
LA EDIŢIA A PATRA

Ediţia a patra a necesitat stabilirea cât mai definitivă atât a


textului cât şi a notelor. Iată, pe scurt, în ce mod am îndeplinit această
sarcină:
În urma unei noi confruntări a ediţiei franceze cu notele
manuscrise ale lui Marx, am mai înglobat în textul german câteva
adaosuri luate din ediţia franceză. Ele se găsesc la paginile: 80 (ediţia a
3-a, pag. 88), 458—60 (ed. a 3-a, 509—10), 547—51 (ed. a 3-a, 600),
591—93 (ed. a 3-a, 644) şi 596 (ed. a 3-a, 648) în nota 79. De asemeni,
am înglobat în text, după exemplul ediţiei franceze şi a celei engleze,
voluminoasa notă despre muncitorii minieri (ediţia a 3-a, pag. 509—15,
ediţia a 4-a, pag. 461—67). * Alte mici modificări pe care le-am făcut
sunt de natură pur tehnică.
Am mai adăugat apoi câteva note lămuritoare suplimentare, în
special acolo unde împrejurări istorice schimbate păreau să impună acest
lucru. Toate aceste note suplimentare sunt puse în paranteze mari şi
însemnate cu iniţialele mele sau cu literele «D. H.». **
Ediţia engleză, apărută între timp, necesitase o revizuire
integrală a numeroaselor citate. În acest scop, fiica cea mai mică a lui
Marx, Eleanor, preluase munca anevoioasă de a confrunta cu originalele
toate pasajele citate, astfel că în ediţia engleză citatele din surse
englezeşti, care sunt cele mai numeroase, nu au fost retraduse din limba
germană, ci redate în forma lor originală englezească. Se impunea deci
ca la pregătirea ediţiei a patra să consult aceste texte originale. Am
descoperit, cu această ocazie, unele mici inexactităţi. Greşeli în
indicările de pagini, survenite în parte la transcrierea din caiete şi în
parte datorite unor erori de tipar cumulate în decurs de trei ediţii.
Ghilimele sau puncte de întrerupere puse greşit, lucru inevitabil atunci
când se utilizează citate numeroase din caiete cu extrase. Ici-colo, câte
un cuvânt în traducere mai puţin fericită. Unele pasaje citate din vechile
caiete pariziene din 1843—45, când Marx nu ştia încă englezeşte şi-i

34
citea pe economiştii englezi în traducere franceză; dubla traducere
produsese uşoare schimbări de nuanţă, ca de exemplu la Steuart, Ure
ş.a.; aici trebuia deci să utilizez textul englezesc. Şi alte mici inexactităţi
şi inadvertenţe asemănătoare. Cine va compara însă ediţia a patra cu
cele anterioare se va convinge că în tot acest proces anevoios de
revizuire cartea nu a suferit niciun fel de schimbare demnă de relevat.
Un singur citat nu a putut fi găsit, acela din Richard Jones (ediţia a 4-a,
pag. 562, nota 47 ***); este probabil că Marx a greşit în transcrierea
titlului cărţii. Toate celelalte citate îşi păstrează deplina lor putere
probatorie sau şi-o întăresc în forma lor actuală exactă.
Aici sunt obligat însă să mă ocup de o poveste veche.
Nu cunosc, anume, decât un singur caz în care a fost pusă la
îndoială exactitatea unei citări făcute de Marx. Şi întrucât această
îndoială a provocat discuţii care au durat şi după moartea lui Marx, nu
pot să o trec cu vederea aici.
În revista «Concordia» din Berlin, organul asociaţiei
fabricanţilor germani, a apărut la 7 martie 1872 un articol anonim,
intitulat: «Cum citează Karl Marx». În acest articol se susţine, cu mare
cheltuială de indignare morală şi de expresii neparlamentare, că citatul
din discursul la buget ţinut de Gladstone la 16 aprilie 1863 (reprodus în
Adresa inaugurală a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor şi repetat în
«Capitalul», I, pag. 617, ed. a patra; pag. 671, ed. a treia ****) este
falsificat; anume că niciun cuvânt din propoziţia: «Această ameţitoare
sporire de bogăţie şi de putere... este limitată în întregime la clasele
posedante», nu se află în raportul stenografie (quasi-oficial) al lui
Hansard. «Ori, această propoziţie nu se găseşte nicăieri în discursul lui
Gladstone. Gladstone a spus exact contrariul. (Cu litere îngroşate:) Marx
a adăugat prin fraudă această frază, minţind în mod formal şi
material!»
Trimiţându-i-se, în mai, numărul respectiv din «Concordia»
Marx îi răspunse anonimului în «Volksstaat” din 1 iunie. Întrucât nu-şi
mai amintea din relatarea cărui ziar citase, el se mulţumi să dovedească,
în primul rând, că citatul se afla în aceeaşi formă în două publicaţii
engleze şi să citeze apoi relatarea ziarului «Times», după care Gladstone
spune! «That is the state of the case as regards the wealth of this
country. I must say for one, I should look almost with apprehension and

35
with pain upon this intoxicating augmentation of wealth and power, if it
were my belief that it was confined to classes who are in easy
circumstances. This takes no cognizance at all of the condition of the
labouring population. The augmentation I have described and which is
founded, I think, upon accurate returns, is an augmentation entirely
confined to classes of property» *****.
Gladstone spune, aşadar, că ar regreta dacă lucrurile ar sta aşa,
dar că ele stau aşa: această ameţitoare sporire de putere şi de bogăţie
este limitată în întregime la clasele posedante. Iar în ceea ce-l priveşte
pe quasi-oficialul Hansard, Marx spune mai departe: «În această
versiune cârpită ulterior, domnul Gladstone a fost atât de deştept să
escamoteze pasajul, care, ce-i drept, e compromiţător dacă e rostit de un
ministru de finanţe englez. De altfel, aceasta este o uzanţă parlamentară
tradiţională şi nu e nicidecum o invenţie a lui Lasker piticul, contra
Bebel.»
Anonimul devine din ce în ce mai furios. Lăsând la o parte, în
răspunsul său din «Concordia» cu data de 4 iulie, sursele de mâna a
doua, el arată timid că există «obiceiul” de a cita discursurile
parlamentare după darea de seamă stenografică, dar că, pe de altă parte,
relatarea din «Times» (care conţine fraza «adăugată prin fraudă») şi cea
a lui Hansard (în care ea lipseşte), «concordă pe deplin din punct de
vedere material», şi că relatarea din «Times» conţine «exact contrariul
faimosului pasaj din Adresa inaugurală»; omul are însă grijă să treacă
sub tăcere faptul că această relatare conţine în mod expres, alături de
acest pretins «contrariu», tocmai acel «faimos pasaj»! Cu toate acestea,
anonimul îşi dă seama că se află în capcană şi că numai o nouă manevră
îl poate scăpa. Împestriţându-şi deci articolul, care, cum tocmai am
dovedit, este pe de-a-ntregul o «minciună grosolană», cu invective
înălţătoare, ca: «mala fides», «rea credinţă», «arătare mincinoasă»,
«citat mincinos», «minciună grosolană», «un citat care a fost falsificat în
întregime», «această falsificare», «pur şi simplu infam” etc., el găseşte
de cuviinţă să deplaseze problema în discuţie pe alt plan şi să promită
deci că «într-un al doilea articol vom arăta înţelesul pe care noi
(anonimul care nu e «mincinos») îl atribuim conţinutului cuvintelor lui
Gladstone». Ca şi cum modesta d-sale părere în această privinţă ar avea
de-a face ceva cu problema în discuţie! Acest al doilea articol a apărut în

36
«Concordia» din 11 iulie.
Marx mai răspunse odată în «Volksstaat» din 7 august,
reproducând de astă dată şi dările de seamă din «Morning Star» şi
«Morning Advertiser» din 17 aprilie 1863 asupra pasajului în discuţie.
După ambele aceste dări de seamă, Gladstone a spus că ar privi cu
îngrijorare etc., această ameţitoare sporire de bogăţie şi de putere, dacă
ar considera-o limitată la clasele realmente avute (classes in easy
circumstances). Dar această sporire este limitată la clase care posedă
proprietate (entirely confined to classes possessed of property). Prin
urmare, şi aceste relatări conţin cuvânt cu cuvânt fraza despre care s-a
susţinut că a fost «adăugată prin fraudă». Marx mai constată apoi încă
odată, confruntând textul din «Times» cu cel al lui Hansard, că
propoziţia, care în realitate a fost rostită, lucru constatat prin trei relatări
din presă, identice şi independente una de alta, apărute a doua zi,
lipseşte în darea de seamă a lui Hansard, revăzută conform «obiceiului”
cunoscut, că deci, cum se exprimă Marx, Gladstone «a şterpelit-o
ulterior». El declară apoi că nu are timp să mai stea de vorbă cu
anonimul. Se pare «că şi acesta se săturase, căci lui Marx nu i s-au mai
trimis alte numere din «Concordia».
Cu aceasta se părea că această chestiune este definitiv închisă. E
drept că de atunci au mai ajuns la urechea noastră, odată sau de două ori,
nişte zvonuri misterioase din partea unor oameni aflaţi în legătură cu
universitatea din Cambridge, despre o extraordinară crimă literară pe
care ar fi comis-o Marx în «Capitalul»; dar, cu toate investigaţiile
noastre, nu am putut afla nimic precis. Iată însă că la 29 noiembrie 1883,
la opt luni după moartea lui Marx, apare în «Times» o scrisoare
expediată de la Trinity College, Cambridge, şi semnată Sedley Taylor,
în care, profitând de o ocazie oarecare, acest omuleţ, de felul lui
cooperatist de speţa cea mai blândă, ne-a dat în fine toate informaţiile nu
numai asupra zvonurilor de la Cambridge, dar şi asupra anonimului de
la «Concordia».
«Ceea ce este deosebit de curios», spune omuleţul de la Trinity
College, «este faptul că i-a fost rezervată profesorului Brentano (pe
atunci la Breslau, azi la Strasbourg) misiunea... de a dezvălui reaua
credinţă care a dictat în mod evident citatul din discursul lui Gladstone
astfel cum este redat în Adresă (Adresa inaugurală). Domnul Karl Marx,

37
care... încerca să justifice citatul, a avut îndrăzneala ca, în zvârcolirile de
moarte (deadly shifts) la care l-au redus în scurt timp atacurile conduse
cu măiestrie de Brentano, să susţină că domnul Gladstone a cârpit darea
de seamă asupra discursului său, apărută în «Times» din 17 Aprilie
1863, înainte ca ea să apară în Hansard, şi aceasta pentru a escamota un
pasaj, care ar fi, ce-i drept, compromiţător pentru un ministru de finanţe
englez. Atunci când Brentano a dovedit, printr-o confruntare amănunţită
a textelor, că dările de seamă din «Times» şi din Hansard se află în
concordanţă, cu excluderea totală a sensului pe care şiretenia unei citări
izolate îl atribuise cuvintelor lui Gladstone, Marx se retrase sub
pretextul că nu are timp!»
Iată, aşadar, adevărul gol goluţ! Şi iată ce oglindire glorioasă a
găsit în fantezia cooperativelor de producţie din Cambridge campania
anonimă dusă de domnul Brentano în «Concordia»! Aşa stătea şi aşa îşi
mânuia spada, «în atacuri conduse cu măiestrie», Sfântul Gheorghe al
asociaţiei fabricanţilor germani, în timp ce balaurul Marx îşi dădea
sufletul la picioarele lui, «în zvârcoliri de moarte»!
Dar toată această descriere ariostică a luptei nu avea alt scop
decât acela de a acoperi manevrele piezişe ale Sfântului Gheorghe al
nostru. Aici nu mai este vorba de «adăugiri prin fraudă» şi de falsificări,
ci de «şiretenia unei citări izolate” (craftily isolated quotation). Toată
problema fusese deplasată, iar Sfântul Gheorghe împreună cu scutierul
său din Cambridge ştiau foarte bine din ce cauză.
Eleanor Marx răspunse în «To-Day», februarie 1884 — întrucât
«Times» refuză să publice răspunsul —, readucând discuţia la singurul
punct de care fusese vorba: «Adăugase» Marx «prin fraudă» acea frază,
sau nu? La aceasta domnul Sedley Taylor răspunse: «Chestiunea dacă o
anumită frază fusese rostită sau nu în discursul domnului Gladstone» a
fost, după părerea sa, «de o importanţă cu totul secundară» în discuţia
dintre Marx şi Brentano, «în comparaţie cu chestiunea dacă citatul a fost
făcut cu intenţia de a reda sensul celor spuse de Gladstone sau de a-l
denatura». Apoi el admite că darea de seamă din «Times» «conţine
într-adevăr o contrazicere în cuvinte»; dar, restul contextului, explicat în
mod just, adică în spirit liberal-gladstonian, arată ce a vrut să spună
domnul Gladstone («To-Day», martie 1884). Şi ceea ce e mai comic, e
faptul că omuleţul nostru din Cambridge insistă acum ca discursul să fie

38
citat nu după Hansard, cum e «obiceiul” după părerea anonimului
Brentano, ci după relatarea din «Times», considerată de acelaşi
Brentano ca «indiscutabil defectuoasă». Nici nu se putea altfel, pentru
că fraza fatală lipseşte doar în Hansard!
Această argumentare a fost desfiinţată cu uşurinţă de Eleanor
Marx în acelaşi număr al lui «To-Day». Sau domnul Taylor a citit
polemica din 1872. În acest caz, el a «fraudat» acum, nu numai
«adăugând», dar şi «subtilizând». Sau nu a citit-o. În acest caz el era
obligat să tacă din gură. Sigur era în orice caz că el nu îndrăznea să mai
menţină niciun singur moment acuzaţia amicului său Brentano, după
care Marx ar fi «adăugat prin fraudă». Dimpotrivă, acum se susţinea că
Marx nu a adăugat, ci a sustras o frază importantă. Dar aceeaşi frază este
citată la pagina 5 a Adresei inaugurale, câteva rânduri după fraza despre
care se pretinde că a fost «adăugată prin fraudă». Iar în ce priveşte
«contradicţia” din discursul lui Gladstone, nu este oare Marx acela care
vorbeşte în «Capitalul», pag. 618 (ediţia a 3-a, pag. 672) nota
105******, despre «neîncetatele şi ţipătoarele contraziceri din
discursurile la buget ţinute de Gladstone în 1863 şi 1864»? Numai că el
nu încearcă să le explice, cum face Sedley Taylor, în spirit de bună
învoire liberală. Şi E. Marx îşi încheie răspunsul cu următoarea
concluzie: «Dimpotrivă, Marx nu a suprimat nimic important şi nu a
adăugat absolut nimic. Dar el a reconstituit şi a sustras uitării o anumită
frază dintr-un discurs al lui Gladstone, frază care fără îndoială că a fost
rostită, dar care într-un fel sau altul şi-a croit drumul - afară din
Hansard.»
Aceasta i-a fost de ajuns domnului Sedley Taylor, iar rezultatul
întregii intrigi profesorale, ţesută timp de două decenii peste două ţări
mari, a fost că nimeni nu a mai îndrăznit să pună la îndoială probitatea
intelectuală a lui Marx şi că de atunci domnul Sedley Taylor are,
probabil, tot atât de puţină încredere în comunicatele de luptă literară ale
domnului Brentano, cât are şi domnul Brentano în infailibilitatea papală
a lui Hansard.
Londra, 25 iunie 1890
F. Engels

39
NOTE:
* În ediţia de faţă aceste pasaje se află la paginile 134, 448—450, 525—528, 562—563,
566, 450-455.
** Der Herausgeber. - În ediţia de faţă toate aceste note se află în paranteze rotunde şi
sunt prevăzute cu iniţialele F. E.
*** În ediţia de faţă citatul din Richard Jones se află la pag. 537.
**** Pag. 583 din ediţia de faţă.
***** Aşa stau lucrurile cu bogăţia ţării noastre. În ceea ce mă priveşte, trebuie să spun
că aş privi aproape cu îngrijorare şi cu durere această ameţitoare sporire de bogăţie şi de
putere, dacă aş fi convins că ea este limitată la clasele avute. Ea nu se referă deloc la
situaţia populaţiei muncitoare. Sporirea pe care am descris-o, şi care, cred eu, se
întemeiază pe relatări exacte, este limitată în întregime la clasele posedante
****** Pag. 584 din ediţia de faţă.

40
CARTEA ÎNTÂI

PROCESUL DE PRODUCŢIE AL CAPITALULUI

41
42
SECŢIUNEA ÎNTÂI
MARFA ŞI BANII

Capitolul unu
MARFA

1. Cei doi factori ai mărfii: valoarea de întrebuinţare şi valoarea


(substanţa valorii, mărimea valorii)

Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie


capitalist se prezintă ca o «uriaşă îngrămădire de mărfuri»,1 iar fiecare
marfă luată separat — ca formă elementară a acestei avuţii. Studiul
nostru începe deci cu analiza mărfii.
Marfa este, în primul rând, un obiect exterior, un lucru, care prin
proprietăţile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului. Natura
acestor nevoi, chestiunea dacă ele provin, de exemplu, din stomac sau
din fantezie, este indiferentă.2 Nu este vorba aici nici de a şti în ce fel
lucrul satisface nevoia omenească, dacă în mod direct, ca mijloc de
subzistenţă, deci ca obiect de consumaţie, sau în mod indirect, ca mijloc
de producţie.
Orice lucru util, ca fierul, hârtia etc., trebuie privit sub un dublu
aspect: al calităţii şi al cantităţii. Orice asemenea lucru este o totalitate
de proprietăţi numeroase şi poate fi deci util în diferite privinţe.
Descoperirea acestor proprietăţi şi, prin urmare, a diferitelor moduri de
întrebuinţare a lucrurilor este operă istorică.3 Acesta este cazul şi cu
descoperirea măsurilor sociale pentru cantitatea lucrurilor utile.
Diversitatea măsurilor mărfurilor îşi are originea în parte în natura
diferită a obiectelor ce urmează a fi măsurate, în parte în convenţie.
Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de
întrebuinţare.4 Dar această utilitate nu pluteşte în aer. Determinată de
proprietăţile corpului mărfii, ea nu există fără el, însuşi corpul mărfii, ca

43
fierul, grâul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuinţare, sau un
bun. Acest caracter al lui nu depinde deloc de faptul dacă, pentru a-şi
însuşi calităţile lui utile, omul trebuie să depună mai multă sau mai
puţină muncă. Când se cercetează valorile de întrebuinţare, se presupune
întotdeauna o determinare cantitativă a lor, ca: o duzină de ceasuri, un
cot de pânză, o tonă de fier etc. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor
alcătuiesc materia unei ştiinţe speciale: ştiinţa mărfurilor.5 Valoarea de
întrebuinţare nu se realizează decât în întrebuinţare sau consumare.
Valorile de întrebuinţare formează fondul material al avuţiei, oricare ar
fi forma socială a acestei avuţii. În orânduirea socială de care ne vom
ocupa, ele sunt în acelaşi timp purtătorii materiali ai valorii de schimb.
Valoarea de schimb apare mai întâi ca fiind raportul cantitativ,
proporţia în care valorile de întrebuinţare dintr-o speţă se schimbă cu
valorile de întrebuinţare din altă speţă,6 raport care variază mereu după
timp şi după loc. Valoarea de schimb pare să fie aşa dar ceva
întâmplător şi doar relativ, iar o valoare de schimb intrinsecă, imanentă
mărfii, apare deci ca o contradictio in adjecto [contrazicere în termeni].7
Să cercetăm chestiunea mai de aproape.
O marfă oarecare, un quarter de grâu de exemplu, se schimbă cu
x unsoare de ghete, sau cu y mătase, sau cu z aur etc., într-un cuvânt, cu
alte mărfuri în proporţiile cele mai diferite. Grâul are deci multiple
valori de schimb, în locul uneia singure. Dar cum x unsoare de ghete, y
mătase, z aur etc. reprezintă valoarea de schimb a unei măsuri de grâu, x
unsoare de ghete, y mătase, z aur etc. trebuie să fie valori de schimb care
pot fi înlocuite una prin alta sau care sunt egale una cu alta. De aici
urmează, în primul rând: valorile de schimb valabile ale aceleiaşi mărfi
exprimă toate un singur lucru; iar în al doilea rând, valoarea de schimb
nu poate fi decât expresia, «forma de manifestare” a unui conţinut
deosebit de ea.
Să luăm acum două mărimi, de exemplu grâul şi fierul. Oricare
ar fi raportul lor de schimb, el poate fi întotdeauna reprezentat printr-o
ecuaţie, în care o anumită cantitate de grâu e considerată egală cu o
cantitate oarecare de fier; spre exemplu: 1 quarter de grâu = a chintale
de fier. Ce înseamnă această ecuaţie? Că un element comun de aceeaşi
mărime există în două obiecte diferite, într-un quarter de grâu şi în a
chintale de fier. Cele două obiecte sunt deci egale cu un al treilea

44
element, care în sine nu este nici unul, nici celălalt. Ca valoare de
schimb, fiecare din cele două obiecte trebuie deci să poată fi redus la
acest al treilea element.
Un exemplu simplu din geometrie va ilustra acest lucru. Pentru
a determina şi a compara suprafaţa oricărui poligon, îl descompunem în
triunghiuri; triunghiul însuşi îl reducem la o expresie cu desăvârşire
deosebită de figura sa vizibilă—jumătatea produsului dintre bază şi
înălţime. Tot astfel trebuie reduse şi valorile de schimb ale mărfurilor la
un element comun, din care ele reprezintă o cantitate mai mare sau mai
mică.
Acest element comun nu poate fi o proprietate naturală
oarecare, geometrică, fizică, chimică sau de altă natură, a mărfurilor. În
general, proprietăţile lor corporale nu intră în socoteală decât în măsura
în care fac ca mărfurile să fie utilizabile, adică în măsura în care fac din
ele valori de întrebuinţare. Dar, pe de altă parte, tocmai abstracţia ce se
face de valorile de întrebuinţare este aceea care caracterizează cu toată
evidenţa raportul de schimb al mărfurilor. Înăuntrul acestui raport de
schimb, o valoare de întrebuinţare preţuieşte exact cât oricare alta, cu
condiţia ca ea să existe într-o proporţie convenabilă. Sau, cum spune
bătrânul Barbon: «O specie oarecare de marfă face cât alta, dacă
valoarea lor de schimb este aceeaşi. Nu există nicio deosebire sau
distincţie între lucruri cu valoare de schimb egală.»8 Ca valori de
întrebuinţare, mărfurile sunt înainte de toate de calitate diferită; ca valori
de schimb, ele nu pot fi decât de cantitate diferită şi nu conţin deci
niciun atom de valoare de întrebuinţare.
Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a corpurilor
mărfurilor, nu le mai rămâne decât o singură calitate: aceea de a fi
produse ale muncii. Dar produsul muncii s-a schimbat şi el pe
neobservate. Dacă facem abstracţie de valoarea sa de întrebuinţare,
facem de asemeni abstracţie şi de elementele şi formele materiale care
fac din el o valoare de întrebuinţare. El nu mai este o masă, o casă, un
fir sau alt obiect util. Toate proprietăţile sale sensibile sunt desfiinţate.
De asemeni, el nu mai este produsul muncii tâmplarului, a zidarului, a
torcătorului sau al altei munci productive determinate. Odată cu
caracterul util al produselor muncii, dispare şi caracterul util al muncilor
pe care aceste produse le reprezintă, dispar deci şi diferitele forme

45
concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc între ele şi se reduc
toate la aceeaşi muncă omenească, la muncă omenească abstractă.
Să privim acum reziduul produselor muncii. Nu a mai rămas din
ele decât aceeaşi materialitate fantomatică, simplă masă gelatinoasă de
muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă
omenească, indiferent de forma în care se face această cheltuire. Aceste
obiecte nu mai reprezintă decât faptul că în producţia lor a fost cheltuită
forţă de muncă omenească, a fost acumulată muncă omenească. Cristale
ale acestei substanţe sociale comune, ele sunt valori — valori de
mărfuri.
În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a
apărut ca fiind cu totul independentă de valorile lor de întrebuinţare.
Dacă facem într-adevăr abstracţie de valoarea de întrebuinţare a
produselor muncii, obţinem valoarea lor astfel cum a fost determinată
mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în
valoarea de schimb a mărfii este deci valoarea ei. Continuarea analizei
noastre ne va conduce la valoarea de schimb ca expresie şi formă de
manifestare necesară a valorii; deocamdată trebuie să privim însă
valoarea independent de această formă a sa.
O valoare de întrebuinţare, un bun, nu are deci valoare decât
pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească
abstractă. Cum să măsurăm mărimea valorii sale? Prin cantitatea de
«substanţă creatoare de valoare” pe care o conţine, adică de muncă.
Cantitatea de muncă se măsoară, la rândul ei, prin durata ei, iar durata
muncii îşi are măsura în anumite fracţiuni de timp, cum sunt ora, ziua
etc.
Dacă valoarea unei mărfi este determinată de totalul muncii
cheltuite pentru a o produce, s-ar putea crede că, cu cât mai leneş şi mai
neîndemânatic este omul, cu atât mai mare va fi valoarea mărfii sale,
întrucât pentru confecţionarea ei îi trebuie un timp cu atât mai
îndelungat. Dar munca ce formează substanţa valorilor este muncă
omenească identică, este cheltuirea aceleiaşi forţe de muncă omeneşti.
Întreaga forţă de muncă a societăţii, care este reprezentată prin valorile
lumii mărfurilor, este considerată aici ca una şi aceeaşi forţă de muncă
omenească, cu toate că ea se compune din nenumărate forţe de muncă
individuale. Fiecare din aceste forţe de muncă individuale este aceeaşi

46
forţă de muncă omenească ca şi celelalte, în măsura în care are
caracterul unei forţe de muncă sociale mijlocii şi acţionează ca
asemenea forţă de muncă socială mijlocie, în măsura în care deci, pentru
producerea unei mărfi, ea nu întrebuinţează decât timpul de muncă
necesar în medie, adică timpul de muncă socialmente necesar. Timpul
de muncă socialmente necesar este timpul de muncă necesar pentru a
produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie
existente, normale din punct de vedere social, şi cu media socială de
îndemânare şi intensitate a muncii. Astfel, de pildă, în Anglia, după
introducerea războiului de ţesut mecanic, a fost suficientă poate
jumătate din munca ce fusese necesară mai înainte, pentru a transforma
în ţesătură o cantitate oarecare de fir. Pentru această transformare,
ţesătorul cu mâna din Anglia avea nevoie desigur şi de acum înainte de
acelaşi timp de muncă, dar produsul orei sale individuale de muncă nu
mai reprezenta în prezent decât jumătatea unei ore sociale de muncă şi
scăzu deci la jumătate din valoarea sa anterioară.
Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară
sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori
de întrebuinţare este acela care determină mărimea valorii sale.9 Marfa
individuală este considerată aici în general ca un exemplar mijlociu al
speciei sale.10 Mărfurile care conţin cantităţi egale de muncă sau pot fi
produse în acelaşi timp de muncă au deci aceeaşi mărime a valorii.
Valoarea unei mărfi se află faţă de valoarea altei mărfi în acelaşi raport
în care se află timpul de muncă necesar pentru producerea uneia faţă de
timpul de muncă necesar pentru producerea celeilalte. «Ca valori, toate
mărfurile sunt doar măsuri determinate ale unui timp de muncă
solidificat.»11
Mărimea valorii unei mărfi ar rămâne deci constantă, dacă
timpul de muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta
din urmă se schimbă odată cu orice schimbare în forţa productivă a
muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări
variate, între altele de media de îndemânare a muncitorilor, de gradul de
dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii sale tehnologice, de combinarea
socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea
mijloacelor de producţie, precum şi de condiţii naturale. Aceeaşi
cantitate de muncă îşi găseşte, de pildă, expresia, dacă timpul este

47
favorabil, în 8 busheli de grâu, iar dacă timpul este nefavorabil, numai
în 4. Aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele
bogate decât în cele sărace etc. Diamantele se găsesc rar în scoarţa
pământului şi descoperirea lor costă deci în medie mult timp de muncă.
Într-un volum mic ele reprezintă deci multă muncă. Jacob se îndoieşte
dacă aurul a plătit vreodată în întregime valoarea sa. Şi mai mult, acesta
este cazul cu diamantul. După Eschwege, exploatarea totală, în timp de
80 ani, a zăcămintelor de diamant din Brazilia nu atinsese încă în 1823
preţul producţiei mijlocii pe timp de un an şi jumătate a plantaţiilor de
zahăr şi de cafea din Brazilia, cu toate că reprezenta mult mai multă
muncă, deci mai multă valoare. Dacă zăcămintele ar fi mai bogate,
aceeaşi cantitate de muncă şi-ar găsi expresia în mai multe diamante şi
valoarea lor ar scădea. Dacă ar reuşi transformarea cărbunelui în
diamant cu muncă puţină, valoarea acestuia ar putea să scadă mai jos de
aceea a cărămizilor. În general: cu cât e mai mare forţa productivă a
muncii, cu atât e mai redus timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atât e mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atât
este mai mică valoarea lui. Invers, cu cât e mai mică forţa productivă a
muncii, cu atât e mai lung timpul de muncă necesar pentru producerea
unui articol, cu atât e mai mare valoarea lui. Mărimea valorii unei mărfi
variază deci în proporţie directă cu cantitatea şi în proporţie inversă cu
forţa productivă a muncii care se realizează în ea.
Un lucru poate fi o valoare de întrebuinţare fără să fie o
valoare. Acesta este cazul atunci când utilitatea sa pentru om nu este un
rezultat al muncii. De exemplu aerul, pământul virgin, livezile naturale,
copacii crescuţi în mod sălbatic etc. Un lucru poate fi folositor şi produs
de munca omenească, fără să fie marfă. Omul care, prin produsul său,
îşi satisface propria sa nevoie, creează desigur valoare de întrebuinţare,
dar nu marfă. Pentru a produce marfă, el trebuie să producă nu numai
valoare de întrebuinţare, dar valoare de întrebuinţare pentru alţii,
valoare de întrebuinţare socială. (Şi nu numai pentru alţii pur şi simplu.
Ţăranul medieval producea grâul de dijmă pentru stăpânul feudal, iar
grâul de zeciuială pentru popă. Dar, prin faptul că era produs pentru
alţii, nici grâul de dijmă nici grâul de zeciuială nu devenea marfă. Pentru
a deveni marfă, produsul trebuie transmis, prin intermediul schimbului,
persoanei căreia îi serveşte ca valoare de întrebuinţare.) 11a În sfârşit,

48
niciun lucru nu poate fi valoare, fără a fi obiect de întrebuinţare. Dacă
lucrul este nefolositor, munca pe care o conţine este de asemeni
nefolositoare, nu contează ca muncă şi deci nu creează valoare.

2. Dublul caracter al muncii concretizate în mărfuri

La început marfa ne-a apărut ca având un dublu caracter: acela


de valoare de întrebuinţare şi de valoare de schimb. Mai târziu s-a văzut
că şi munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoare, nu mai
posedă aceleaşi caractere care îi revin în calitate de creatoare de valori
de întrebuinţare. Acest dublu caracter al muncii pe care o conţine marfa
a fost pus pentru prima dată în evidenţă în mod critic de către mine. 12
Întrucât acest punct este punctul esenţial de care este legată înţelegerea
economiei politice, îl vom cerceta aici ceva mai îndeaproape.
Să luăm două mărfuri, spre exemplu o haină şi zece coţi de
pânză. Să presupunem că prima are o valoare de două ori mai mare
decât a doua, astfel că dacă 10 coţi de pânză sunt egali cu M, haina este
egală cu 2 M.
Haina este o valoare de întrebuinţare care satisface o nevoie
specială. Pentru a o produce, este nevoie de un anumit fel de activitate
productivă. Această activitate este determinată de scopul ei, de modul în
care operează, de obiect, de mijloace şi de rezultat. Munca a cărei
utilitate îşi găseşte astfel expresia în valoarea de întrebuinţare a
produsului ei sau în faptul că produsul ei este o valoare de întrebuinţare,
o numim pe scurt muncă utilă. Din acest punct de vedere ea este
întotdeauna considerată în raport cu rezultatul ei practic.
Aşa cum haina şi pânza sunt valori de întrebuinţare diferite din
punct de vedere calitativ, tot aşa şi muncile care le creează sunt diferite
din punct de vedere calitativ — croitoria şi ţesătoria. Dacă obiectele de
mai sus n-ar fi valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere
calitativ, şi deci produse ale unor munci utile diferite din punct de
vedere calitativ, ele nu s-ar putea întâlni deloc în calitate de mărfuri. O
haină nu se schimbă cu altă haină, o valoare de întrebuinţare nu se
schimbă cu aceeaşi valoare de întrebuinţare.
În ansamblul variatelor valori de întrebuinţare sau corpuri de
mărfuri îşi găseşte expresia un ansamblu de munci utile tot atât de

49
variate, care diferă după gen, specie, familie, subspecie, varietate — o
diviziune socială a muncii. Această diviziune socială a muncii este o
condiţie pentru existenţa producţiei de mărfuri, cu toate că producţia de
mărfuri nu este, invers, o condiţie pentru existenţa diviziunii sociale a
muncii. În vechea comunitate hindusă munca este socialmente divizată,
fără ca produsele să devină mărfuri. Sau, ca să luăm un exemplu mai
apropiat: în orice fabrică munca este divizată în mod sistematic, dar
această diviziune nu este mijlocită prin aceea că muncitorii ar schimba
între ei produsele lor individuale. Numai produsele unor munci
particulare autonome şi independente unele de altele se întâlnesc în
calitate de mărfuri.
S-a văzut, aşadar, că în valoarea de întrebuinţare a oricărei mărfi
se află ascunsă o anumită activitate productivă potrivită, adică o muncă
utilă. Valorile de întrebuinţare nu se pot întâlni în calitate de mărfuri,
dacă ele nu conţin munci utile, diferite din punct de vedere calitativ.
Într-o societate ale cărei produse iau în mod general forma de marfă,
adică într-o societate de producători de mărfuri, această deosebire
calitativă între muncile utile care se execută independent unele de altele
ca îndeletniciri particulare ale unor producători autonomi se dezvoltă şi
devine un sistem complex: o diviziune socială a muncii.
De altfel, pentru haină e indiferent dacă o poartă croitorul sau
clientul croitorului. În ambele cazuri ea are rolul de valoare de
întrebuinţare. Tot astfel raportul dintre haină şi munca de care e produsă
nu este modificat în sine prin faptul că croitoria devine o profesiune
deosebită, o verigă autonomă în diviziunea socială a muncii. Acolo unde
nevoia de îmbrăcăminte l-a silit, omul a făcut croitorie milenii de-a
rândul, înainte de a fi devenit croitor. Dar existenţa hainei, a pânzei sau
a oricărui element al avuţiei materiale care nu se găseşte în natură avea
întotdeauna drept condiţie o activitate productivă potrivită, specială,
care să adapteze anumite materii naturale unor anumite nevoi omeneşti.
În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, în calitate de muncă
utilă, munca este deci o condiţie a existenţei omeneşti, independentă de
orice formă a societăţii, o necesitate naturală eternă, având menirea de a
întreţine circulaţia organică dintre om şi natură, adică viaţa omenească.
Valorile de întrebuinţare haină, pânză etc., cu un cuvânt
corpurile mărfurilor, sunt combinaţii din două elemente, materia

50
naturală şi munca. Dacă se face abstracţie de suma totală a diferitelor
munci utile în totalitatea lor, care sunt cuprinse în haină, pânză etc.,
rămâne întotdeauna un substrat material care există în mod natural fără
intervenţia omului. În producţia sa, omul nu poate să procedeze decât
aşa cum procedează natura însăşi, adică să schimbe formele materiilor.13
Mai mult încă. În această muncă de transformare el este în continuu
ajutat de forţele naturii. Munca nu este deci singurul izvor al valorilor
de întrebuinţare pe care le produce, adică al avuţiei materiale. Munca
este tatăl acesteia, cum spune William Petty, iar pământul este mama ei.
Să trecem acum, de la marfa considerată obiect de întrebuinţare,
la valoarea mărfii.
După presupunerea noastră, haina are o valoare de două ori mai
mare decât pânza. Dar aceasta nu este decât o deosebire cantitativă, care
deocamdată nu ne interesează încă. Amintim deci că dacă valoarea unei
haine este de două ori mai mare decât aceea a 10 coţi de pânză, 20 de
coţi de pânză au aceeaşi mărime de valoare ca şi o haină. Ca valori,
haina şi pânza sunt obiecte din aceeaşi substanţă, expresii obiective ale
unei munci identice. Dar croitoria şi ţesătoria sunt munci diferite din
punct de vedere calitativ. Există totuşi forme sociale în care acelaşi om
face cu schimbul muncă de croitorie şi de ţesătorie, în care deci aceste
două feluri diferite de muncă nu sunt decât modificări ale muncii
aceluiaşi individ, fără să fie deci încă funcţiuni speciale determinate ale
unor indivizi deosebiţi, exact în felul în care haina pe care croitorul
nostru o face astăzi şi pantalonii pe care îi face mâine nu presupun decât
variaţiuni ale aceleiaşi munci individuale. Evidenţa ne mai învaţă apoi
că în societatea noastră capitalistă, după cum cererea de muncă se face
într-o direcţie sau într-alta, o parte anumită a muncii omeneşti este
utilizată cu schimbul când sub formă de croitorie, când sub formă de
ţesătorie. Aceste modificări în forma muncii nu se vor face poate fără
fricţiuni, dar ele trebuie să se facă. Dacă se face abstracţie de caracterul
determinat al activităţii productive, şi deci de caracterul util al muncii, îi
mai rămâne această particularitate de a fi o cheltuire de forţă de muncă
omenească. Croitoria şi ţesătoria, cu toate că sunt activităţi productive
diferite din punct de vedere calitativ, sunt amândouă o cheltuire
productivă de creier, muşchi, nervi, mână etc. omeneşti, şi în acest sens
ele sunt amândouă muncă omenească. Ele nu sunt decât două forme

51
diferite de cheltuire a forţei de muncă omeneşti. Desigur că forţa de
muncă omenească trebuie ea însăşi să fie mai mult sau mai puţin
dezvoltată, pentru a fi cheltuită în cutare sau cutare formă. Dar valoarea
mărfii reprezintă muncă omenească pur şi simplu, cheltuire de muncă
omenească în general. În societatea burgheză un general sau un bancher
joacă un rol însemnat, iar omul ca atare joacă un rol foarte jerpelit; 14 cu
munca omenească situaţia este aceeaşi aici. Ea este cheltuire de forţă de
muncă simplă, pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice
om obişnuit, fără vreo formare specială. Munca medie simplă, îşi
schimbă, ce-i drept, ea însăşi caracterul după diferitele ţări şi epoci de
civilizaţie; într-o societate dată ea este însă determinată. Munca mai
complicată este considerată doar ca muncă simplă potenţată, sau mai
bine zis înmulţită, astfel că o cantitate mai mică de muncă complicată
este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. Că această reducere
se face în mod permanent, ne arată experienţa. O marfă poate să fie
produsul muncii celei mai complicate; valoarea ei o face să fie egală cu
produsul muncii simple, şi ea însăşi nu reprezintă decât o cantitate
determinată de muncă simplă. 15 Diferitele proporţii în care diferite
feluri de muncă se reduc la munca simplă ca la unitatea lor de măsură
se stabilesc printr-un proces social fără ştirea producătorilor, astfel că
aceştia le consideră date prin tradiţie. Pentru a simplifica lucrurile, vom
considera, în cele ce urmează, orice fel de forţă de muncă direct ca forţă
de muncă simplă, astfel că vom evita operaţiunea reducerii.
Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pânză se face
abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot astfel în
muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori, se face abstracţie de
deosebirea dintre formele lor utile, dintre croitorie şi ţesătorie. Aşa cum
valorile de întrebuinţare haină şi pânză sunt combinaţii ale unor
activităţi productive potrivite, cu postavul şi cu firul, în timp ce valorile
haină şi pânză nu sunt decât simple cristalizări de muncă identică, tot
astfel şi muncile pe care aceste valori le conţin nu sunt privite în lumina
raportului lor productiv faţă de postav şi fir, ci numai ca cheltuiri de
forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria sunt elementele
creatoare ale valorilor de întrebuinţare haină şi pânză tocmai prin
calităţile lor diferite; dar ele nu constituie substanţa valorii hainei şi a
valorii pânzei decât numai în măsura în care se face abstracţie de

52
calitatea lor specială şi în măsura în care ambele au aceeaşi calitate,
calitatea de muncă omenească.
Dar haina şi pânza nu sunt numai valori în general, ci valori de
mărime determinată, iar după presupunerea noastră haina valorează de
două ori cât 10 coţi de pânză. De unde provine această deosebire dintre
mărimile valorilor lor? Din faptul că pânza nu conţine decât jumătate
din munca pe care o conţine haina, astfel că pentru producerea acesteia
din urmă forţa de muncă trebuie cheltuită într-o durată de timp de două
ori mai lungă decât pentru producerea celei dintâi.
Dacă deci în raport cu valoarea de întrebuinţare munca pe care
o conţine marfa este privită numai din punct de vedere calitativ, în
raport cu mărimea valorii ea este privită numai din punct de vedere
cantitativ, după ce a fost redusă la muncă omenească fără altă calitate.
În primul caz interesează cum şi ce se munceşte, în al doilea caz cât se
munceşte, durata în timp a muncii, întrucât mărimea valorii unei mărfi
nu reprezintă decât cantitatea de muncă pe care aceasta o conţine,
urmează că într-o proporţie dată mărfurile trebuie să fie întotdeauna
valori egale.
Dacă forţa productivă, să zicem a tuturor muncilor utile,
necesare pentru producerea unei haine, rămâne neschimbată, mărimea
valorii hainelor creşte odată cu cantitatea lor. Dacă o haină reprezintă x
zile de muncă, 2 haine reprezintă 2 x zile de muncă etc. Să presupunem
însă că munca necesară pentru producerea unei haine sporeşte la dublul
ei sau scade la jumătate. În primul caz o haină are valoarea pe care mai
înainte o aveau două haine, în al doilea caz două haine nu au decât
valoarea pe care mai înainte o avea una singură, cu toate că în ambele
cazuri o haină face aceleaşi servicii ca şi mai înainte, iar munca utilă pe
care o conţine are aceeaşi calitate ca şi mai înainte. Dar cantitatea de
muncă cheltuită cu producerea ei s-a schimbat.
O cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare formează în
sine o avuţie materială mai mare; două haine reprezintă mai mult decât
una. Cu două haine se pot îmbrăca doi oameni, cu o singură haină un
singur om etc. Totuşi, unei sporiri a masei avuţiei materiale poate să-i
corespundă o scădere simultană a mărimii valorii sale. Această mişcare
în sensuri contrare provine din dublul caracter al muncii. Se înţelege că
forţa productivă este întotdeauna forţa productivă a unei munci utile

53
concrete şi nu determină de fapt decât eficacitatea unei activităţi
productive potrivite într-o durată de timp anumită. Munca utilă devine
deci o sursă mai bogată sau mai săracă de produse în raport direct cu
creşterea sau scăderea forţei sale productive. Dimpotrivă, o modificare a
forţei productive nu atinge deloc munca în sine, care îşi găseşte expresia
în valoare. întrucât forţa productivă ţine de forma utilă, concretă a
muncii, ea nu poate, bineînţeles, să mai atingă munca îndată ce se face
abstracţie de forma utilă, concretă a acesteia. Aceeaşi muncă produce
deci întotdeauna, în intervale de timp egale, mărimi egale de valoare,
oricum s-ar modifica forţa productivă. Dar în acelaşi interval de timp ea
produce cantităţi diferite de valori de întrebuinţare, anume, cantităţi
mai mari dacă forţa productivă creşte, cantităţi mai mici dacă această
forţă scade. Aceeaşi schimbare a forţei productive care măreşte
fecunditatea muncii, şi deci masa valorilor de întrebuinţare produse de
ea, reduce deci mărimea valorii acestei mase totale sporite, atunci când
scurtează totalul timpului de muncă necesar pentru producerea ei, şi
viceversa.
Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă
omenească, în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă
omenească egală sau abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice
muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească
într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, şi în această
calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuinţare. 6

3. Forma valoare sau valoarea de schimb

Mărfurile se nasc sub forma de valori de întrebuinţare sau de


corpuri de mărfuri, ca fier, pânză, grâu etc. Aceasta este forma lor
naturală, vulgară. Dar ele nu sunt mărfuri decât pentru că au un caracter
dublu, decât pentru că sunt în acelaşi timp obiecte de întrebuinţare şi
purtătoare de valoare. Ele nu apar deci ca mărfuri sau nu posedă forma
de mărfuri decât în măsura în care au formă dublă: forma naturală şi
forma valoare.
Materialitatea valorii mărfurilor se deosebeşte de Văduva
Quickly prin aceea că nu ştii de unde s-o iei. În contrast direct cu
materialitatea sensibilă şi grosolană a corpurilor mărfurilor, niciun atom

54
de materie naturală nu intră în compoziţia materialităţii valorii lor.
Putem deci să sucim şi să învârtim o marfă determinată cum vrem; ca
lucru conţinând valoare ea rămâne insesizabilă. Dar dacă ne amintim că
mărfurile n-au valoare decât în măsura în care sunt expresii ale aceleiaşi
unităţi sociale, adică a muncii omeneşti, că materialitatea valorii lor este
deci pur socială, se înţelege de la sine că ea nu poate să apară decât în
cadrul raportului social dintre o marfă şi alta. Într-adevăr, am plecat de
la valoarea de schimb sau de la raportul de schimb al mărfurilor pentru a
descoperi valoarea mărfurilor ascunsă în acest raport. Va trebui să ne
întoarcem acum la această formă de manifestare a valorii.
Toată lumea ştie, chiar dacă nu ştie nimic altceva, că mărfurile
au o formă valoare comună, care contrastează în modul cel mai izbitor
cu formele naturale împestriţate ale valorilor lor de întrebuinţare —
forma bani. Ori, aici urmează să facem ceea ce economia burgheză nici
n-a încercat măcar, anume să stabilim geneza acestei forme bani, adică
să urmărim dezvoltarea expresiei de valoare pe care o conţine raportul
de valoare al mărfurilor de la forma sa cea mai simplă şi cea mai
modestă până la strălucitoarea formă bani. Astfel va dispărea în acelaşi
timp şi enigma banilor.
Raportul de valoare cel mai simplu este în mod evident raportul
de valoare dintre o marfă şi o singură altă marfă de speţă diferită,
oricare ar fi ea. Raportul de valoare dintre două mărfuri ne dă deci cea
mai simplă expresie de valoare a unei mărfi.

A. FORMA VALOARE SIMPLĂ, SINGULARĂ SAU


ACCIDENTALĂ

x marfă A = y marfă B, sau: x marfă A valorează cât y marfă B


(20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză valorează cât 1 haină)

1. Cei doi poli ai expresiei valorii: forma valoare relativă şi forma de


echivalent

Secretul oricărei forme valoare este ascuns în această formă


valoare simplă. În analiza ei rezidă deci adevărata dificultate.

55
Se vede clar că două mărfuri de natură diferită, A şi B, în
exemplul nostru pânza şi haina, joacă două roluri diferite. Pânza îşi
exprimă valoarea în haină, iar haina serveşte ca material pentru această
expresie a valorii. Prima marfă joacă un rol activ, a doua un rol pasiv.
Valoarea primei mărfi este reprezentată ca valoare relativă; cu alte
cuvinte, ea se află în forma valoare relativă. A doua marfă funcţionează
ca echivalent; ea se găseşte în forma de echivalent.
Forma valoare relativă şi forma de echivalent sunt factori
inseparabili, corelativi, care se condiţionează reciproc; dar în acelaşi
timp ele sunt extreme care se exclud, cu alte cuvinte, opuse, adică poli
ai aceleiaşi expresii de valoare; ele se repartizează întotdeauna asupra
diferitelor mărfuri, pe care expresia de valoare le raportează una la
cealaltă. Astfel, eu nu pot exprima valoarea pânzei în pânză. 20 coţi de
pânză = 20 coţi de pânză nu este o expresie de valoare. Dimpotrivă,
această ecuaţie spune că 20 coţi de pânză nu sunt nimic altceva decât 20
coţi de pânză, adică o cantitate determinată din obiectul de întrebuinţare
pânză. Valoarea pânzei nu poate fi deci exprimată decât în mod relativ,
adică prin altă marfă. Forma valoare relativă a pânzei presupune deci
că o altă marfă oarecare îi este opusă sub formă de echivalent. Pe de
altă parte, această altă marfă, care figurează ca echivalent, nu poate să
se afle în acelaşi timp în forma valoare relativă. Nu ea este aceea care
exprimă valoarea sa. Ea nu face decât să ofere materialul pentru
expresia de valoare a altei mărfi.
E drept că expresia: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de
pânză valorează cât 1 haină conţine în ea şi reciproca: 1 haină — 20
coţi de pânză, sau: 1 haină valorează cât 20 coţi de pânză. Dar în modul
acesta trebuie să inversez ecuaţia pentru a exprima în mod relativ
valoarea hainei şi, îndată ce fac acest lucru, pânza devine echivalent în
locul hainei. În aceeaşi expresie de valoare, aceeaşi marfă nu poate deci
să apară în mod simultan în ambele forme. Dimpotrivă, acestea se
exclud după principiul polarităţii.
Chestiunea dacă o marfă se găseşte în forma valoare relativă sau
în forma opusă de echivalent depinde în mod exclusiv de poziţia pe care
ea o ocupă de fiecare dată în expresia de valoare, adică de faptul dacă
ea este marfa a cărei valoare se exprimă, sau marfa prin care se exprimă
o valoare.

56
2. Forma valoare relativă

a) Conţinutul formei valoare relativă

Pentru a stabili în ce mod expresia simplă a valorii unei mărfi


este ascunsă în raportul de valoare dintre două mărfuri, trebuie să-l
analizăm pe acesta mai întâi cu totul independent de latura sa
cantitativă. De obicei se procedează tocmai invers, văzându-se în
raportul de valoare doar proporţia în care anumite cantităţi din două
speţe de mărfuri sunt considerate egale între ele. Se trece cu vederea
faptul că mărimile unor lucruri diferite devin comparabile din punct de
vedere cantitativ abia după ce au fost reduse la aceeaşi unitate. Numai
ca expresii ale aceleiaşi unităţi sunt ele mărimi omonime şi deci
comensurabile. 17
Că 20 coţi de pânză = 1 haină, sau = 20 haine, sau = x haine, că
adică o cantitate dată de pânză valorează multe sau puţine haine, orice
proporţie de acest fel implică întotdeauna că pânza şi hainele, ca mărimi
de valoare, sunt expresii ale aceleiaşi unităţi, lucruri de aceeaşi natură.
Pânză = haină, iată baza ecuaţiei.
Dar cele două mărfuri socotite egale din punct de vedere
calitativ nu joacă acelaşi rol. Singură valoarea pânzei este exprimată. Şi
în ce mod? Prin raportarea pânzei la haină ca «echivalent” al ei, ca
obiect «care poate fi schimbat cu ea». În acest raport haina este
considerată ca formă de existenţă a valorii, ca obiect-valoare, căci numai
în această calitate are ea caracter identic cu cel al pânzei. Pe de altă
parte, propriul caracter de valoare al pânzei iese în evidenţă, găsindu-şi
o expresie independentă, căci numai ca valoare poate fi ea raportată la
haină ca la un lucru care are aceeaşi valoare sau care poate fi schimbat
cu ea. Tot astfel acidul butiric este un corp diferit de formiatul de propil.
Ambele sunt compuse însă din aceleaşi substanţe chimice — carbon
(C), hidrogen (H) şi oxigen (O), şi anume în aceeaşi proporţie
procentuală, adică C4H802. Dacă am pune în ecuaţie acidul butiric cu
formiatul de propil, în primul rând formiatul de propil ar fi considerat în
acest raport ca fiind doar o formă de existenţă a lui C4H802, iar în al
doilea rând aceasta ar însemna că şi acidul butiric constă din C4H802.
Punând în ecuaţie acidul butiric cu formiatul de propil, am exprimat deci

57
substanţa lor chimică spre deosebire de forma lor fizică.
Dacă spunem: ca valori, mărfurile sunt simple cristalizări de
muncă omenească, analiza noastră le reduce la abstracţia valorii, fără a
le da însă o formă valoare distinctă de formele lor naturale. Altfel stau
lucrurile în raportul de valoare al unei mărfi faţă de alta. Aici, caracterul
de valoare al ei se manifestă prin propriul ei raport faţă de cealaltă
marfă.
Dacă, de exemplu, haina, ca obiect având valoare, este
considerată egală cu pânza, munca pe care o conţine cea dintâi este
considerată egală cu munca pe care o conţine cea de a doua. E drept că
croitoria, care face haina, este o muncă concretă diferită de ţesătorie,
care face pânza. Dar considerând croitoria egală cu ţesătoria, o reducem
de fapt la ceea ce este realmente egal în ambele munci, la caracterul lor
comun de muncă omenească. Pe această cale ocolită am spus astfel că şi
ţesătoria, în măsura în care ţese valoare, nu posedă caractere distinctive
care să o deosebească de croitorie şi este deci muncă omenească
abstractă. Numai expresia de echivalenţă a unor mărfuri diferite face să
apară caracterul specific al muncii creatoare de valoare, prin aceea că
această expresie reduce de fapt diferitele munci ascunse în diferitele
mărfuri la ceea ce le este comun, la muncă omenească în general. 17a
Nu ajunge însă să exprimăm caracterul specific al muncii din
care constă valoarea pânzei. Forţa de muncă omenească în formă fluidă,
adică munca omenească, creează valoare, dar nu este valoare. Ea devine
valoare în stare congelată, în formă materială. Pentru ca valoarea pânzei
să fie exprimată ca o cristalizare de muncă omenească, ea trebuie
exprimată ca o «realitate» care este materialmente distinctă de pânza
însăşi şi care este în acelaşi timp comună ei şi altei mărfi. Această
problemă a şi fost rezolvată.
În raportul de valoare al pânzei, haina este considerată ca un
lucru egal cu pânza din punct de vedere calitativ, ca un lucru de aceeaşi
natură, deoarece constituie o valoare. Ea este deci considerată aici ca un
lucru în care se manifestă valoare, sau care în forma sa naturală
palpabilă reprezintă valoare. E drept că haina, corpul mărfii haină, nu
este decât o simplă valoare de întrebuinţare. O haină exprimă tot atât de
puţină valoare ca o bucată de pânză oarecare. Acest lucru dovedeşte
doar că, în cadrul raportului de valoare dintre ea şi pânză, ea înseamnă

58
mai mult decât în afara acestui raport, aşa cum mulţi oameni înseamnă
mai mult înăuntrul unei haine galonate decât în afara ei.
În producţia hainei a fost cheltuită efectiv forţă de muncă
omenească, sub forma croitoriei. În haină se află deci acumulată muncă
omenească. Din acest punct de vedere, haina este «purtătoare de
valoare», cu toate că, oricât de străvezie ar fi ea, această calitate a ei nu
poate fi văzută. Iar în raportul de valoare al pânzei, ea nu este
considerată decât din acest punct de vedere, deci ca valoare
materializată, ca materie-valoare. Cu tot exteriorul ei încopciat, pânza a
recunoscut în ea sufletul nobil şi înrudit al valorii. Dar în faţa pânzei
haina nu poate să reprezinte valoare, fără ca în acelaşi timp valoarea să
ia pentru ea forma de haină. Tot astfel individul A nu poate să considere
pe individul B ca majestate, fără ca pentru A majestatea să ia în acelaşi
timp figura lui B, schimbând astfel trăsăturile, părul şi multe alte lucruri
ori de câte ori se schimbă domnitorul.
În raportul de valoare în care haina formează echivalentul
pânzei, forma haină este deci considerată formă valoare. Valoarea mărfii
pânză este deci exprimată prin corpul mărfii haină, valoarea unei mărfi
este exprimată prin valoarea de întrebuinţare a celeilalte. Ca valoare de
întrebuinţare pânza este un lucru care se deosebeşte de haină din punctul
de vedere al simţurilor; ca valoare ea este «un lucru egal cu haina» şi
arată deci ca o haină. În modul acesta ea ia o formă valoare deosebită de
forma ei naturală. Caracterul de valoare al ei apare în egalitatea ei cu
haina, aşa cum firea de miel a creştinului apare în egalitatea sa cu mielul
lui Dumnezeu.
După cum se vede, tot ce ne-a spus mai înainte analiza valorii
mărfurilor ne spune pânza însăşi, îndată ce intră în contact cu altă marfă,
cu haina. Numai că gândurile sale ea şi le exprimă în singura limbă pe
care ea o cunoaşte, în limba mărfurilor. Pentru a spune că valoarea ei
proprie este creată de munca în calitatea acesteia abstractă de muncă
omenească, ea spune că haina, în măsura în care este egală cu ea, adică
în măsura în care este valoare, constă din aceeaşi muncă ca şi pânza.
Pentru a spune că realitatea eterică a valorii sale este distinctă de trupul
ei de pânză grosolană, ea spune că valoarea are înfăţişarea unei haine şi
că deci ea însăşi, ca obiect de valoare, seamănă cu haina ca un ou cu
altul. Remarcăm în treacăt că şi limba mărfurilor mai are multe dialecte,

59
mai mult sau mai puţin corecte, afară de cel ebraic. Astfel nemţescul
«Wertsein” exprimă mai puţin pregnant decât verbul romanic valere,
valer, valoir, că punerea în ecuaţie a mărfii B cu marfa A este propria
expresie de valoare a mărfii A. Paris vaut bien une messe! [Parisul
valorează o liturghie!]
Prin intermediul raportului de valoare, forma naturală a mărfii B
devine deci forma valoare a mărfii A, sau, cu alte cuvinte, corpul mărfii
B devine oglinda valorii mărfii A.18 Raportându-se la marfa B ca
materie-valoare, ca materializare a muncii omeneşti, marfa A face din
valoarea de întrebuinţare B materialul propriei sale expresii de valoare.
Valoarea mărfii A, astfel exprimată în valoarea de întrebuinţare a mărfii
B, are forma valorii relative.

b) Determinarea cantitativă a formei valoare relativă

Orice marfă a cărei valoare urmează a fi exprimată este un


obiect de întrebuinţare având o anumită cantitate, de exemplu 15 baniţe
de grâu, 100 pfunzi de cafea etc. Această cantitate dată de marfă conţine
o cantitate determinată de muncă omenească. Forma valoare trebuie să
exprime deci nu numai valoare în general, ci valoare determinată din
punct de vedere cantitativ, sau mărime de valoare. În raportul de
valoare al mărfii A faţă de marfa B, al pânzei faţă de haină, speţa de
marfă haină nu este deci considerată egală cu pânza numai din punct de
vedere calitativ, ca materie-valoare în general, ci unei cantităţi
determinate de pânză, de pildă cantităţii de 20 coţi de pânză, îi este
opusă ca egală o cantitate determinată a materiei-valoare sau a
echivalentului, de pildă o haină.
Ecuaţia: „20 coţi de pânză = 1 haină, sau: 20 coţi de pânză
valorează cât 1 haină” presupune că într-o haină se află aceeaşi
substanţă de valoare ca şi în 20 coţi de pânză, că deci ambele cantităţi de
mărfuri costă tot atâta muncă sau un timp de muncă de aceeaşi durată.
Dar timpul de muncă necesar pentru producerea a 20 coţi de pânză sau a
unei haine variază odată cu orice variaţie în forţa productivă a ţesătoriei
sau a croitoriei. Vom examina acum mai de aproape influenţa acestor
variaţii asupra expresiei relative a mărimii valorii.
I. Valoarea pânzei se schimbă, 19 în timp ce valoarea hainei

60
rămâne constantă. Dacă timpul de muncă necesar pentru producerea
pânzei se dublează, de exemplu din cauza neproductivităţii crescânde a
pământului cultivat cu in, valoarea ei se dublează. În locul ecuaţiei: 20
coţi de pânză = 1 haină, am avea ecuaţia: 20 coţi de pânză = 2 haine,
deoarece 1 haină nu mai conţine acum decât jumătate din timpul de
muncă pe care îl conţin 20 coţi de pânză. Dacă, dimpotrivă, timpul de
muncă necesar pentru producerea pânzei scade cu jumătate, de exemplu
în urma unei perfecţionări a războaielor de ţesut, valoarea pânzei scade
cu jumătate. Vom avea deci acum: 20 coţi de pânză = 1/2 haină.
Valoarea relativă a mărfii A, adică valoarea ei exprimată în marfa B, se
urcă şi scade deci direct proporţional cu valoarea mărfii A, dacă
valoarea mărfii B rămâne neschimbată.
II. Valoarea pânzei rămâne constantă, în timp ce valoarea hainei
se schimbă. Dacă în aceste condiţii timpul de muncă necesar pentru
producerea unei haine se dublează, de exemplu din cauza unei recolte de
lână deficitare, avem în locul ecuaţiei: 20 coţi de pânză = 1 haină,
ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1/2 haină. Dacă, dimpotrivă, valoarea hainei
scade cu jumătate, avem: 20 coţi de pânză = 2 haine. Dacă deci valoarea
mărfii A rămâne neschimbată, valoarea ei relativă exprimată în marfa B
se urcă sau scade invers proporţional cu schimbările de valoare ale
mărfii B.
Dacă comparăm diferitele cazuri de sub I şi II, constatăm că
aceeaşi schimbare în mărimea valorii relative poate să rezulte din cauze
diametral opuse. Astfel ecuaţia: 20 coţi de pânză = 1 haină se
transformă: 1. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 2 haine, fie pentru că
valoarea pânzei se dublează, fie pentru că valoarea hainelor scade la
jumătate; şi 2. în ecuaţia 20 coţi de pânză = 1/2 haină, fie pentru că
valoarea pânzei scade la jumătate, fie pentru că valoarea hainei se
dublează.
III. Cantităţile de muncă necesare pentru producerea pânzei şi a
hainei se schimbă în mod simultan, în acelaşi sens şi în aceeaşi
proporţie. În cazul acesta vom avea, ca şi mai înainte, 20 coţi de pânză =
1 haină, oricum s-ar schimba valorile lor. Schimbarea în aceste valori
ale lor o vom descoperi comparându-le cu o a treia marfă, a cărei
valoare a rămas constantă. Dacă valorile tuturor mărfurilor ar urca sau
ar scădea în mod simultan şi în aceeaşi proporţie, valorile lor relative ar

61
rămâne neschimbate. Schimbarea reală în valoarea lor s-ar constata din
faptul că în prezent în acelaşi timp de muncă s-ar produce în mod
general o cantitate mai mare sau mai mică de mărfuri decât înainte.
IV. Timpurile de muncă necesare respectiv pentru producerea
pânzei şi a hainei, şi deci şi valorile acestora, se schimbă simultan în
acelaşi sens dar în proporţie diferită, sau în sens opus etc. Influenţa
tuturor combinaţiilor posibile de acest fel asupra valorii relative a unei
mărfi rezultă în mod simplu făcându-se aplicaţia cazurilor I, II şi III.
Schimbările reale ale mărimii valorii nu se oglindesc deci nici
cu toată claritatea şi nici în întregimea lor în expresia lor relativă sau în
mărimea valorii relative. Valoarea relativă a unei mărfi poate să se
schimbe, cu toate că valoarea ei rămâne constantă. Valoarea ei relativă
poate să rămână constantă, cu toate că valoarea ei se schimbă; în fine,
schimbările simultane în mărimea valorii sale şi în expresia relativă a
acestei mărimi de valoare nu trebuie nicidecum să se acopere. 20

3. Forma de echivalent

Am văzut: prin faptul că marfa A (pânza) îşi exprimă valoarea


sa prin valoarea de întrebuinţare a unei mărfi diferite B (haina), ea îi
imprimă acesteia din urmă o formă valoare particulară, aceea de
echivalent. Marfa pânză îşi manifestă propriul său caracter de valoare
prin faptul că haina este considerată egală cu ea, fără să ia o formă
valoare distinctă de forma sa fizică. De fapt pânza îşi exprimă deci
propriul său caracter de valoare prin aceea că haina poate fi în mod
nemijlocit schimbată cu ea. Forma de echivalent a unei mărfi este deci
forma în care ea poate fi schimbată în mod nemijlocit cu o altă marfă.
Dacă o speţă de marfă, de exemplu hainele, serveşte ca
echivalent altei speţe de marfă, de exemplu pânza, hainele căpătând
astfel proprietatea caracteristică de a se afla într-o formă în care pot fi
schimbate în mod nemijlocit cu pânza, prin acest fapt proporţia în care
hainele pot fi schimbate cu pânza nu este încă nicidecum dată. Mărimea
valorii pânzei fiind dată, această proporţie depinde de mărimea valorii
hainelor. Indiferent dacă haina este luată ca echivalent şi pânza ca
valoare relativă, sau, invers, pânza ca echivalent şi haina ca valoare
relativă, mărimea valorii hainei rămâne întotdeauna determinată de

62
timpul de muncă necesar pentru producerea ei, este deci independentă
de forma valoare a sa. Dar atunci când speţa de marfă haină deţine în
expresia de valoare locul echivalentului, mărimea valorii sale nu-şi
găseşte expresia ca mărime de valoare. În ecuaţia de valoare ea nu
figurează decât ca o cantitate determinată dintr-un lucru.
De exemplu: 40 coţi de pânză „valorează” — cât 2 haine. Pentru
că speţa de marfă haină joacă aici rolul de echivalent, valoarea de
întrebuinţare haină fiind considerată, în raport cu pânza, ca materie-
valoare, ajunge o cantitate determinată de haine pentru a exprima o
cantitate determinată de valoare a pânzei. Două haine pot deci exprima
mărimea valorii a 40 coţi de pânză, dar ele nu pot exprima niciodată
mărimea propriei lor valori, mărimea valorii hainelor. Înţelegerea
superficială a acestui fapt, anume că în ecuaţia de valoare echivalentul
are întotdeauna numai forma unei simple cantităţi dintr-un lucru
oarecare, dintr-o valoare de întrebuinţare, l-a ademenit pe Bailey, ca şi
pe mulţi dintre predecesorii şi succesorii săi, să nu vadă în expresia de
valoare decât un raport cantitativ. Dimpotrivă, forma de echivalent a
unei mărfi nu conţine nicio determinare cantitativă a valorii.
Prima particularitate pe care o constatăm atunci când
examinăm forma de echivalent este următoarea: valoarea de
întrebuinţare devine forma de manifestare a contrariului său, a valorii.
Forma naturală a mărfii devine formă valoare. Dar să notăm că
acest quid pro quo [această intervertire] se produce pentru o marfă B
(haină, sau grâu, sau fier etc.) numai în cadrul raportului de valoare în
care o altă marfă oarecare A (pânză etc.) intră cu ea, numai în cadrul
acestei relaţii. întrucât nicio marfă nu se poate raporta la sine însăşi ca
la un echivalent şi nu poate deci nici să facă din propria sa formă
naturală o expresie a propriei sale valori, ea trebuie să se raporteze la o
altă marfă ca la un echivalent, adică trebuie să facă din forma naturală a
altei mărfi propria sa formă valoare.
Acest lucru îl vom ilustra cu exemplul unei măsuri care este
aplicabilă corpurilor mărfurilor în calitatea lor de corpuri ale mărfurilor,
adică în calitatea lor de valori de întrebuinţare. O căpăţână de zahăr
este grea pentru că este un corp şi are deci greutate, dar această greutate
a căpăţânii de zahăr nu se poate nici vedea nici pipăi. Ori, să luăm
diferite bucăţi de fier, a căror greutate este de mai înainte determinată.

63
Forma fizică a fierului privită în sine este tot atât de puţin formă de
manifestare a greutăţii ca şi aceea a căpăţânii de zahăr. Totuşi, pentru a
exprima căpăţâna de zahăr ca greutate, o punem într-un raport de
greutate cu fierul. În acest raport, fierul este considerat ca un corp care
nu reprezintă nimic afară de greutate. Cantităţile de fier servesc, aşadar,
ca măsură de greutate a zahărului, şi în raport cu corpul zahărului ele nu
reprezintă decât întruchiparea greutăţii, forma de manifestare a
greutăţii. Acest rol fierul îl joacă numai în cadrul acestui raport în care i
se alătură zahărul sau un alt corp oarecare, a cărui greutate urmează a fi
stabilită. Dacă aceste două corpuri nu ar fi grele, ele nu ar putea intra în
acest raport şi unul nu ar putea deci servi ca expresie a greutăţii
celuilalt. Dacă le aruncăm pe amândouă în balanţă, vedem într-adevăr că
sub raportul greutăţii ele sunt acelaşi lucru şi că deci într-o proporţie
determinată ele sunt deopotrivă de grele. Aşa cum corpul de fier ca măsură
de greutate reprezintă în raport cu căpăţâna de zahăr numai greutate, tot
astfel în expresia noastră de valoare corpul hainei nu reprezintă în
raport cu pânza decât valoare.
Aici însă analogia încetează. În expresia de greutate a căpăţânii de
zahăr fierul reprezintă o proprietate naturală comună ambelor corpuri,
greutatea lor, în timp ce în expresia de valoare a pânzei haina reprezintă o
proprietate supranaturală a ambelor obiecte: valoarea lor, un element
pur social.
Prin faptul că forma valoare relativă a unei mărfi, de exemplu a
pânzei, exprimă caracterul de valoare al acesteia ca ceva cu totul distinct
de corpul ei şi de proprietăţile lui, de exemplu ca ceva care este egal cu o
haină, această expresie însăşi arată că ea ascunde un raport social. Invers
stau lucrurile cu forma de echivalent. Ea constă tocmai în faptul că un
corp de marfă cum e haina, acest obiect cum îl vedem şi cum îl pipăim,
exprimă valoare, are deci de la natură formă de valoare. E drept că acest
lucru nu se aplică decât în cadrul raportului de valoare în care marfa pânză
este raportată la marfa haină ca echivalent.21 Dar, întrucât proprietăţile unui
lucru nu se nasc din raportul său cu alte lucruri, ci se evidenţiază doar în
acest raport, haina pare să aibă şi ea de la natură forma sa de echivalent,
proprietatea sa de a putea fi schimbată în mod nemijlocit, exact cum are
de la natură calitatea sa de a fi grea sau de a ţine cald. Iată de unde provine
caracterul misterios al formei de echivalent, care nu izbeşte însă privirea

64
burgheză grosolană a economistului decât atunci când această formă se
prezintă desăvârşită, ca monedă. El caută apoi să scape, în raţionamentele
sale, de caracterul mistic al aurului şi al argintului, substituindu-le alte
mărfuri mai puţin strălucitoare şi înşirând cu o plăcere mereu înnoită
catalogul cu întreaga pleavă de mărfuri care la timpul lor au jucat rolul
echivalentului marfă. El nu-şi dă seama că până şi cea mai simplă
expresie de valoare, ca: 20 coţi de pânză = 1 haină, ne cere să rezolvăm
enigma formei de echivalent.
Corpul mărfii care serveşte ca echivalent este considerat
întotdeauna ca întruchipare de muncă omenească abstractă şi este
întotdeauna produsul unei munci concrete, utile, determinate. Această
muncă concretă devine deci expresia muncii omeneşti abstracte. Dacă,
de pildă, haina este considerată ca simplă concretizare a muncii omeneşti
abstracte, croitoria, care de fapt se concretizează în haină, este considerată
simplă formă de concretizare a muncii omeneşti abstracte. În expresia de
valoare a pânzei, utilitatea croitoriei nu constă în faptul că ea face haina, şi
deci pe om, ci în faptul că produce un corp pe care îl cunoşti că este
valoare, adică o cristalizare de muncă ce nu se deosebeşte deloc de munca
materializată în valoarea pânzei. Pentru a produce asemenea oglindă a
valorii, croitoria însăşi nu trebuie să oglindească nimic altceva decât
proprietatea ei abstractă de a fi muncă omenească.
Sub formă de croitorie ca şi sub formă de ţesătorie se
cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele posedă deci
proprietatea generală de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în
anumite cazuri, de exemplu în producerea valorii, numai din acest
punct de vedere. Lucrul nu este deloc misterios. Dar în expresia de
valoare a mărfii chestiunea devine complicată. Pentru a exprima, de
exemplu, că ţesătoria creează valoarea pânzei, nu în forma sa concretă
de ţesătorie, ci în calitatea sa generală de muncă omenească, i se opune,
ca formă de realizare palpabilă.a muncii omeneşti abstracte, croitoria, adică
munca concretă care produce echivalentul pânzei.
A doua particularitate a formei de echivalent este deci faptul că
munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii
omeneşti abstracte.
Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca
simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea posedă forma

65
egalităţii cu altă muncă, cu munca ascunsă în pânză, şi deci, cu toate că
este muncă privată ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea este
totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai din această cauză ea se
realizează într-un produs care poate fi schimbat în mod nemijlocit cu altă
marfă. A treia particularitate a formei de echivalent este deci faptul că
munca privată devine forma contrariului său, devine muncă în formă
socială nemijlocită.
Cele două particularităţi ale formei de echivalent dezvoltate la
urmă devin şi mai clare dacă ne întoarcem la marele gânditor care a
analizat pentru prima dată forma valoare, ca atâtea alte forme de
gândire, forme sociale şi forme naturale. Este vorba de Aristotel.
În primul rând, Aristotel exprimă în mod clar ideea că forma bani
a mărfii nu este decât aspectul dezvoltat mai departe al formei valoare
simple, adică al expresiunii valorii unei mărfi într-o altă marfă oarecare,
căci el spune
“5 perini = 1 casă”
“nu se deosebeşte” de:
“5 perini = cutare sumă de bani”
Apoi el îşi dă seama că raportul de valoare în care se ascunde
această expresie de valoare presupune la rândul său că această casă este
considerată egală din punct de vedere calitativ cu perina şi că fără această
egalitate de esenţă lucrurile acestea diferite din punct de vedere material nu
ar putea fi raportate unul la altul ca mărimi comensurabile. “Schimbul”,
spune el, «este imposibil fără egalitate, iar egalitatea nu este posibilă
fără comensurabilitate». Aici însă el ezită şi renunţă să mai analizeze
forma valoare. “În realitate este însă imposibil ca lucruri atât de diferite să fie
comensurabile”, adică egale din punct de vedere calitativ. Stabilirea unei
asemenea egalităţi nu poate să fie decât ceva străin naturii adevărate a
lucrurilor, adică un simplu expedient pentru nevoia practică”.
Aristotel ne spune deci el însuşi din ce cauză o continuare a
analizei sale este imposibilă, anume din cauza lipsei noţiunii de valoare.
Care este elementul egal, adică substanţa comună pe care o reprezintă
casa faţă de perină în expresia de valoare a perinei ? Aşa ceva” nu poate
să existe în realitate”, spune Aristotel. De ce ? Casa reprezintă în raport
cu perina un lucru egal în măsura în care reprezintă elementul
realmente egal din amândouă, din perină şi din casă. Şi acest

66
element egal este munca omenească.
Dar Aristotel nu putea să descopere din însăşi forma valoare că
în forma valorilor mărfurilor toate muncile sunt exprimate ca muncă
omenească egală şi deci ca având aceeaşi importanţă; aceasta din
cauză că societatea elenă se întemeia pe munca sclavilor, având ca
bază naturală inegalitatea dintre oameni şi dintre forţele lor de
muncă. Enigma expresiunii de valoare, egalitatea şi egala
importanţă a tuturor muncilor, pentru că, şi în măsura în care, sunt
muncă omenească în general, nu poate fi dezlegată decât atunci când
noţiunea de egalitate omenească a ajuns să aibă tăria unei prejudecăţi
populare. Lucrul este însă posibil abia într-o societate în care forma
marfă este forma generală a produsului muncii şi în care deci
raportul dintre oameni ca posesori de mărfuri este raportul social
dominant. Geniul lui Aristotel se manifestă tocmai în faptul că el
descoperă în expresia de valoare a mărfurilor un raport de egalitate.
Numai limita istorică pe care i-o punea societatea în care trăia îl
împiedică de a stabili în ce constă “în realitate” acest raport de
egalitate.

4. Ansamblul formei valoare simplă

Forma valoare simplă a unei mărfi este conţinută în raportul ei


de valoare faţă de o marfă de speţă diferită, sau, cu alte cuvinte, în
raportul de schimb cu această marfă. Valoarea mărfii A îşi găseşte o
expresie calitativă prin faptul că o marfă B poate fi schimbată în mod
nemijlocit cu marfa A. Ea îşi găseşte o expresie cantitativă prin faptul
că o anumită cantitate din marfa B poate fi schimbată cu cantitatea
dată din marfa A. Cu alte cuvinte: valoarea unei mărfi se exprimă în
mod independent prin reprezentarea ei ca «valoare de schimb». Dacă
la începutul acestui capitol am spus, aşa cum se spune de obicei, că
marfa este valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare, lucrul a fost,
strict vorbind, inexact. Marfa este valoare de întrebuinţare sau obiect de
întrebuinţare şi «valoare». Ea se manifestă sub acest îndoit aspect al ei,
îndată ce valoarea ei posedă o formă de manifestare deosebită de
forma ei naturală, aceea a valorii de schimb; privită izolat, ea nu posedă
niciodată această formă, ci întotdeauna numai în raportul de valoare

67
sau de schimb cu altă marfă, de altă speţă. Odată ce ştim însă acest
lucru, expresia de mai sus nu mai poate face niciun rău, ci serveşte
doar pentru mai multă conciziune.
Analiza noastră a arătat că forma valoare sau expresia de valoare
a mărfii decurge din natura valorii mărfii, şi nu, invers, valoarea şi
mărimea valorii din expresia lor ca valoare de schimb. Aceasta este totuşi
iluzia atât a mercantiliştilor şi a epigonilor lor moderni, ca Ferrier,
Ganilh etc.22 cât şi a antipozilor lor, comis-voiajorii moderni ai liberului-
schimb, ca Bastiat şi consorţii. Mercantiliştii acordă importanţa cea mai mare
laturii calitative a expresiei de valoare, şi prin urmare formei de echivalent a
mărfii, formă care îşi găseşte întruchiparea desăvârşită în monedă, în
timp ce negustorii ambulanţi moderni ai liberului-schimb, care vor să
scape cu orice preţ de marfă, insistă asupra laturii cantitative a formei
valoare relative. Pentru ei nu există, prin urmare, nici valoare, nici mărime
de valoare a mărfii, decât în expresia pe care 1e-o găsesc în raportul de
schimb, deci în mercurialul zilnic. Scoţianul MacLeod, care şi-a propus
să împopoţoneze într-o manieră cât mai savantă concepţiile confuze ale
Lombardstreet*-ului, formează sinteza reuşită între mercantiliştii
superstiţioşi şi ambulanţii luminaţi ai liberului-schimb.
Examenul mai aprofundat al expresiei de valoare a mărfii A pe
care o conţine raportul de valoare al acestei mărfi faţă de marfa B a
arătat că în cadrul acestei expresii forma naturală a mărfii A apare numai
sub formă de valoare de întrebuinţare, iar forma naturală a mărfii B numai
sub formă de valoare sau întruchipare de valoare. Antagonismul interior
dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în marfă, îşi găseşte
deci expresia într-un antagonism exterior, adică în raportul dintre două
mărfuri, în care o marfă, a cărei valoare urmează a fi exprimată, apare în
mod nemijlocit numai ca valoare de întrebuinţare, în timp ce cealaltă
marfă, prin care se exprimă valoare, apare în mod nemijlocit numai ca
valoare de schimb. Forma valoare simplă a unei mărfi este deci forma de
manifestare simplă a antagonismului dintre valoarea de întrebuinţare şi
valoare, pe care ea îl conţine.
În toate orânduirile sociale produsul muncii este un obiect de
întrebuinţare, dar numai o epocă istoriceşte determinată a evoluţiei, în care
munca cheltuită pentru producerea unui obiect de întrebuinţare apare ca o
calitate «materială» a acestui obiect, ca valoare a lui, transformă produsul

68
muncii în marfă. Urmează de aici că forma valoare simplă a mărfii este
în acelaşi timp forma marfă simplă a produsului muncii, că deci
dezvoltarea formei marfă coincide cu dezvoltarea formei valoare.
O simplă privire arată insuficienţa formei valoare simplă, a acestei
forme embrionare, care trebuie să treacă mai întâi printr-o serie de
metamorfoze pentru a ajunge la forma preţ.
Exprimând valoarea mărfii A printr-o marfă oarecare B, nu
facem decât să deosebim valoarea mărfii A de propria ei valoare de
întrebuinţare şi să o punem deci într-un raport de schimb cu o singură
speţă de marfă oarecare deosebită de ea însăşi, în loc să exprimăm
egalitatea ei calitativă şi proporţionalitatea ei cantitativă cu toate celelalte
mărfuri. Formei valoare relative simple a unei mărfi îi corespunde
forma de echivalent singular a altei mărfi. Astfel, în expresia de
valoare relativă a pânzei, haina are forma de echivalent, adică, forma
în care poate fi schimbată în mod nemijlocit, numai în raport cu această.
singură speţă de marfă care este pânza.
Dar forma valoare singulară trece de la sine la o formă mai
completă. Prin intermediul acesteia, valoarea unei mărfi A nu este
exprimată, ce-i drept, decât într-o singură marfă de altă speţă. Este
însă cu totul indiferent cărei speţe îi aparţine această a doua marfă,
dacă este vorba de o haină, de fier sau de grâu etc. După cum marfa A
intră intr-un raport de valoare cu cutare sau cutare altă speţă de marfă,
iau naştere diferite expresii de valoare simple ale aceleiaşi mărfi.22a
Numărul expresiilor sale de valoare posibile nu este limitat decât de
numărul speţelor de marfă deosebite de ea. Expresia singulară a valorii
sale se transformă deci în seria diferitelor sale expresii de valoare
simple, care poate fi mereu prelungită.

69
B. FORMA VALOARE TOTALĂ SAU DEZVOLTATĂ

z marfă A = u marfă B sau = v marfă C sau = w marfă D sau =


x marfă
E sau = etc.
(20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 40 pfunzi
de cafea sau = 1 quarter de grâu sau = 2 uncii de aur sau = 1/2 tonă de
fier sau = etc.)

1.Forma valoare relativă dezvoltată

Valoarea unei mărfi, de exemplu a pânzei, este exprimată acum


în nenumărate alte elemente ale lumii mărfurilor. Orice alt corp de
marfă devine oglindă a valorii pânzei.23 Abia în modul acesta,
această valoare apare ea însăşi cu adevărat ca o cristalizare de
muncă omenească nediferenţiată. Căci munca ce o creează apare de
astădată în mod expres ca o muncă cu care orice altă muncă omenească
este considerată ca egală, indiferent de forma ei naturală şi deci
indiferent dacă ea se concretizează într-o haină, în grâu, în fier, în aur
etc. Prin forma valoare a ei, pânza stă deci acum într-un raport social
nu numai cu o singură speţă de marfă diferită, ci cu lumea mărfurilor.
Ca marfă ea este cetăţean al acestei lumi. În acelaşi timp seria
nesfârşită a expresiilor sale arată că valoarea mărfii este indiferentă
faţă de forma specială a valorii de întrebuinţare în care apare.
În prima formă: 20 coţi de pânză = 1 haină, poate să fie
incidental faptul că aceste două mărfuri pot fi schimbate una cu alta
într-un raport cantitativ determinat. În a doua formă, dimpotrivă, se
întrezăreşte imediat un fond care o determină şi care este esenţialmente
diferit de forma exterioară incidentală. Valoarea pânzei rămâne aceeaşi,
indiferent dacă se exprimă prin haină, prin cafea sau prin fier etc., prin
mărfuri infinit de variate, aparţinând celor mai diferiţi posesori.
Raportul întâmplător dintre doi posesori de mărfuri individuali
dispare. Devine astfel evident că, nu schimbul determină mărimea
valorii unei mărfi, ci că, dimpotrivă, mărimea valorii unei mărfi este
aceea care îi determină raporturile de schimb.

70
2. Forma de echivalent specială

Orice marfă: haină, ceai, grâu, fier etc. este considerată, în


expresia de valoare a pânzei, ca echivalent şi deci ca materie-
valoare. Forma naturală determinată a fiecăreia din aceste mărfuri
este acum o formă de echivalent specială pe lângă multe altele. Tot
astfel variatele munci utile concrete, determinate, pe care le conţin
diferitele corpuri de mărfuri, sunt acum tot atâtea forme speciale de
concretizare şi de manifestare ale muncii omeneşti în general.

3. Lipsurile formei valoare totală sau dezvoltată

În primul rând, expresia de valoare relativă a mărfii este


incompletă, pentru că seria termenilor săi nu se încheie niciodată.
Lanţul în care o ecuaţie de valoare se adaugă celeilalte poate fi în
mod continuu prelungit prin fiecare speţă nouă de marfă, care
formează materialul pentru o nouă expresie de valoare. În al doilea
rând, el formează un mozaic pestriţ de expresii de valoare variate şi
de natură diferită. În sfârşit, dacă valoarea relativă a fiecărei mărfi
este exprimată în această formă dezvoltată — lucru care este
inevitabil — forma valoare relativă a fiecărei mărfi este un şir nesfârşit
de expresii de valoare, diferit de forma valoare relativă a fiecăreia din
celelalte mărfi. Lipsurile formei valoare relativă dezvoltată se oglindesc
în forma de echivalent care îi corespunde. Întrucât forma naturală a
fiecărei mărfi în parte este aici o formă de echivalent specială, alături
de nenumărate alte forme de echivalent speciale, nu există în general
decât forme de echivalent limitate, din care fiecare le exclude pe toate
celelalte. Tot astfel felul de muncă utilă concretă, determinată, pe care
o conţine fiecare marfă-echivalent specială nu este decât o formă de
manifestare specială, deci incomplectă, a muncii omeneşti. Este adevărat
că această muncă omenească posedă forma ei de manifestare completă
sau totală în ansamblul acelor forme de manifestare speciale. Dar în
modul acesta ea nu posedă o formă, de manifestare unitară.
Pe de altă parte, forma valoare relativă dezvoltată nu constă
decât dintr-o sumă de expresii de valoare relative simple sau de
ecuaţii de prima formă, ca de exemplu:

71
20 coţi de pânză = 1 haină
20 coţi de pânză = 10 pfunzi de ceai etc.
Fiecare din aceste ecuaţii conţine însă, invers, şi ecuaţia
identică:
1 haină = 20 coţi de pânză
10 pfunzi de ceai = 20 coţi de pânză etc.
Într-adevăr: dacă un om îşi schimbă pânza sa cu multe alte
mărfuri, exprimându-i deci valoarea într-o serie de alte mărfuri, în
mod necesar şi ceilalţi numeroşi posesori de mărfuri trebuie să-şi
schimbe mărfurile cu pânza şi deci să exprime valorile mărfurilor lor
diferite prin aceeaşi marfă terţă, adică prin pânză. Dacă inversăm
deci seria: 20 coţi de pânză = 1 haină; sau= 10 pfunzi de ceai sau =
etc., adică dacă exprimăm reciprocitatea deja, cuprinsă în mod
implicit în serie, obţinem:

C. FORMA VALOARE GENERALĂ

1 haină =
10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea =
1 quarter de grâu =
2 uncii de aur = 20 coţi de pânză
1
/2 tonă de fier =
x marfă A =
etc. marfă =

1. Caracterul modificat al formei valoare

De data aceasta mărfurile îşi exprimă valorile 1. în mod


simplu, pentru că şi le exprimă într-o singură marfă, şi 2. În mod
unitar, pentru că şi le exprimă în aceeaşi marfă. Forma valoare a lor
este simplă şi comună, deci generală.
Formele I şi II nu reuşeau decât să exprime valoarea unei
mărfi ca fiind ceva distinct de valoarea de întrebuinţare a acesteia
adică de corpul ei.
Prima formă ne-a dat ecuaţii de valoare ca: 1 haină = 20 coţi

72
de pânză, pfunzi de ceai = 1/2 tonă de fier etc. Valoarea hainei este
exprimată ca element egal cu pânza, valoarea ceaiului ca element egal
cu fierul etc., dar elementul egal cu pânza şi elementul egal cu
fierul, aceste expresii ale valorii hainei şi ceaiului, sunt tot atât de
diferite ca şi pânza şi fierul. În practică această formă se găseşte
desigur numai în primele începuturi, când produsele muncii se
transformă în mărfuri prin schimburi întâmplătoare şi ocazionale.
A doua formă distinge în mod mai complet decât cea dintâi
valoarea unei mărfi de propria ei valoare de întrebuinţare, căci valoarea
hainei, de pildă, egal cu pânza, cu fierul, cu ceaiul etc., numai nu cu
haina. Pe de altă parte, orice expresie comună a valorii mărfurilor este
exclusă aici în mod direct, căci în expresia valorii fiecărei mărfi în parte
toate celelalte mărfuri nu apar acum decât în forma de echivalente.
Forma valoare dezvoltată se prezintă în practică atunci când un produs
al muncii, de exemplu vitele, nu se mai schimbă în mod incidental, ci în
mod obişnuit, cu diferite alte mărfuri.
Noua formă pe care am stabilit-o exprimă valorile lumii
mărfurilor în una şi aceeaşi speţă de marfă, distinctă de această lume a
mărfurilor, de pildă în pânză, şi reprezintă astfel valorile tuturor
mărfurilor prin egalitatea lor cu pânza. Ca element egal cu pânza,
valoarea fiecărei mărfi este de astădată distinctă nu numai de propria ei
valoare de întrebuinţare, dar de orice valoare de întrebuinţare, şi tocmai
în modul acesta îşi găseşte expresie faptul că ea este comună acestei
mărfi şi tuturor celorlalte mărfuri. Prin urmare, abia această formă este
aceea care în realitate raportează mărfurile unele la altele ca valori,
adică face ca ele să apară unele faţă de altele ca valori de schimb.
Primele două forme exprimă valoarea a câte unei mărfi, fie într-o
singură marfă de altă speţă, fie într-o serie de multe alte mărfuri distincte
de ea. În ambele cazuri este treaba fiecărei mărfi în parte să-şi dea o formă
valoare, şi ea face acest lucru fără concursul celorlalte mărfuri. Acestea
nu joacă faţă de ea decât rolul pasiv al echivalentului. Dimpotrivă, forma
valoare generală nu ia naştere decât ca operă comună a lumii mărfurilor.
O marfă nu obţine o expresie de valoare generală decât pentru că în acelaşi
timp toate celelalte mărfuri îşi exprimă valoarea în acelaşi echivalent, şi
orice speţă nouă de marfă trebuie să facă la fel. Se vede în modul acesta că
materialitatea valorii mărfurilor, nefiind decât «existenţa socială» a acestor

73
obiecte, nu poate de asemeni să fie exprimată decât prin ansamblul
raporturilor lor sociale, iar forma valoare a lor trebuie să fie, aşadar, o
formă valabilă din punct de vedere social.
În forma de lucruri egale cu pânza, mărfurile apar acum toate
nu numai ca lucruri egale din punct de vedere calitativ, ca valori în
general, dar în acelaşi timp ca mărimi de valoare comparabile din punct
de vedere cantitativ. Întrucât mărfurile îşi oglindesc mărimile valorilor
lor în unul şi acelaşi material, în pânză, aceste mărimi ale valorilor se
oglindesc în mod reciproc. De exemplu: 10 pfunzi de ceai = 20 coţi de
pânză, şi 40 pfunzi de cafea = 20 coţi de pânză. Deci 10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea. Sau: într-un pfund de cafea se află numai 1/4 din
substanţa de valoare, din munca, ce se află într-un pfund de ceai.
Forma valoare relativă generală a lumii mărfurilor imprimă
mărfii echivalent excluse din ea, adică pânzei, caracterul de echivalent
general. Forma naturală proprie a pânzei este forma valoare comună a
acestei lumi a mărfurilor; pânza poate deci să fie schimbată în mod
nemijlocit cu toate celelalte mărfuri. Forma sa materială are rolul de
încarnare vizibilă, de metamorfozare socială generală a oricărei munci
omeneşti. Ţesătoria, adică munca specială care produce pânza se află
în acelaşi timp în forma socială generală, în forma egalităţii cu
toate celelalte munci. Nenumăratele ecuaţii din care constă forma valoare
generală consideră, pe rând, munca întruchipată în pânză ca fiind egală
cu munca pe care o conţin alte mărfuri şi transformă astfel ţesătoria în
forma de manifestare generală a muncii omeneşti în general. În modul
acesta, munca materializată în valoarea mărfurilor nu este exprimată
numai în mod negativ, ca muncă în care se face abstracţie de toate
formele concrete şi de toate proprietăţile utile ale muncilor reale. Natura
ei pozitivă proprie iese în evidenţă în mod expres. Ea înseamnă
reducerea tuturor muncilor reale la caracterul lor comun de muncă
omenească, la cheltuirea de forţă de muncă omenească.
Forma valoare generală, care prezintă produsele muncii ca
simple cristalizări de muncă omenească în general, demonstrează prin
propria sa structură că ea este expresia socială a lumii mărfurilor. Ea ne
face astfel să cunoaştem că în această lume a mărfurilor caracterul
omenesc general al muncii formează caracterul ei specific social.

74
2. Raportul dintre dezvoltarea formei valoare relativă şi cea
a formei de echivalent

Gradului de dezvoltare a formei valoare relativă îi corespunde


gradul de dezvoltare a formei de echivalent. Dar şi lucrul acesta trebuie
să-l notăm bine — dezvoltarea formei de echivalent nu este decât
expresia şi rezultatul dezvoltării formei valoare relativă.
Forma valoare relativă simplă sau singulară transformă o altă
marfă într-un echivalent singular. Forma dezvoltată a valorii relative,
această expresie a valorii unei mărfi în toate celelalte mărfi, le imprimă
forma unor echivalente speciale, de speţe diferite. În fine, o anumită speţă de
marfă capătă forma de echivalent general pentru că toate celelalte
mărfuri o transformă în material al formei valoare generale, unitare, a
lor.
Dar în măsura în care se dezvoltă forma valoare în general, se
dezvoltă şi antagonismul dintre cei doi poli ai ei, forma valoare
relativă şi forma de echivalent.
Deja prima formă - 20 coţi de pânză = 1 haină conţine acest
antagonism, fără să-l fixeze însă. După cum aceeaşi ecuaţie este citită de
la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, fiecare din cele două
mărfuri extreme, adică pânza şi haina, se află în mod egal când în
forma valoare relativă, când în forma de echivalent. Aici fixarea
antagonismului polar se face încă în mod anevoios.
În forma II numai o singură speţă de marfă poate de fiecare
dată să-şi dezvolte total valoarea ei relativă, numai ea posedă forma
valoare relativă dezvoltată, pentru că, şi în măsura în care, toate
celelalte mărfuri se află faţă de ea în formă de echivalent. Aici cei doi
termeni ai ecuaţiei de valoare ca 20 coţi de pânză = 1 haină sau = 10
pfunzi de ceai sau = 1 quarter de grâu etc. — nu mai pot fi inversaţi
fără a se schimba întreg caracterul ei şi fără ca ea să fie transpusă
din forma valoare totală în cea generală.
În fine, ultima formă, forma III, imprimă lumii mărfurilor forma
valoare relativă cu caracter general, pentru că, şi în măsura în care,
toate mărfur i l e c are fac parte din ea, cu o singură excepţie, sunt
excluse de la forma de echivalent general. O marfă, pânza, se află
deci în forma în care poate fi schimbată în mod nemijlocit cu toate

75
celelalte mărfuri, adică într-o formă nemijlocit socială, pentru că, şi în
măsura în care, toate celelalte mărfuri nu se află în această formă.24
Dimpotrivă, marfa care figurează ca echivalent general este
exclusă din forma valoare relativă unitară şi deci generală a lumii
mărfurilor. Dacă pânza, adică o marfă oarecare aflată în forma de
echivalent general, ar participa în acelaşi timp şi la forma valoare
relativă generală, ea ar trebui să-şi servească sie însăşi ca
echivalent. Am obţine în cazul acesta: 20 coţi de pânză = 20 coţi de
pânză, adică o tautologie care nu ar exprima nici valoarea şi nici
mărimea valorii. Pentru a exprima valoarea relativă a echivalentului
general, forma III trebuie, dimpotrivă, inversată. El nu posedă o formă
valoare relativă comună cu celelalte mărfuri, ci valoarea lui se exprimă
relativ în seria nesfârşită a tuturor celorlalte corpuri de mărfuri.
Astfel forma valoare relativă dezvoltată, sau forma II, apare acum ca
forma valoare relativă specifică a mărfii echivalent.

3. Trecerea de la forma valoare generală la forma bani

Forma de echivalent general este o formă a valorii în


general. Ea poate să revină deci oricărei mărfi. Pe de altă parte, o
marfă se află în forma de echivalent general (forma III) numai pentru
că, şi în măsura în care, toate celelalte mărfuri o exclud, atribuindu-i
rolul de echivalent. Şi abia în momentul în care această excludere se
fixează în mod definitiv asupra unui fel de marfă special, forma valoare
relativă unitară a lumii mărfurilor a căpătat stabilitate obiectivă şi
valabilitate socială universală.
Ori, felul de marfă special cu a cărui formă naturală, forma
de echivalent se identifică din punct de vedere social, devine marfă-
bani sau funcţionează ca bani. Funcţia ei socială specifică, şi deci
monopolul ei social, este de a juca în lumea mărfurilor rolul de
echivalent general. Dintre mărfurile care figurează în forma II ca
echivalente speciale ale pânzei şi care în forma III îşi exprimă toate
împreună valoarea lor relativă în pânză, o marfă anumită, aurul, şi-a
cucerit acest loc privilegiat în baza unui proces istoric. Dacă aşezăm,
în forma III, în locul mărfii pânză, marfa aur, obţinem:

76
D. FORMA BANI

20 coţi de pânză =
1 haină =
10 pfunzi de ceai =
40 pfunzi de cafea = 2 uncii de aur
1 quarter de grâu =
1
/2 tonă de fier =
x marfă A =

Cu ocazia trecerii de la forma I la forma II, şi de la forma II


la forma III, se petrec schimbări esenţiale. Dimpotrivă, forma IV nu
se deosebeşte prin nimic de forma III, afară de faptul că acum, în locul
pânzei, forma de echivalent general o posedă aurul. În forma IV aurul
rămâne ceea ce era pânza în forma III — echivalent general.
Progresul nu constă decât în faptul că forma în care o marfă poate fi
schimbată în mod general şi nemijlocit, adică, forma de echivalent
general, s-a identificat acum în mod definitiv, pe baza uzului social,
cu forma naturală specifică a mărfii aur.
Aurul li se opune celorlalte mărfuri ca bani, numai pentru că
mai înainte li s-a opus ca marfă. Asemenea celorlalte mărfuri, a
funcţionat şi el ca echivalent, fie ca echivalent singular în acte de
schimb izolate, fie ca echivalent special, alături de alte mărfuri-
echivalent. Puţin câte puţin, el a ajuns să funcţioneze, în sfere mai
restrânse sau mai largi, ca echivalent general. Îndată ce a cucerit
monopolul acestei poziţii în expresia de valoare a lumi mărfurilor,
el devine marfă-bani, şi abia din momentul în care el a devenit
marfă-bani forma IV se deosebeşte de forma III, adică forma
valoare generală este transformată în forma bani.
Expresia de valoare relativă simplă a unei mărfi, de
exemplu a pânzei, făcută cu ajutorul acelei mărfi care funcţionează
deja ca marfă-bani, de exemplu aurul, este forma preţ.” Forma
preţ” a pânzei este deci:
20 coţi de pânză = 2 uncii de aur
sau, dacă o monedă bătută din 2 uncii de aur poartă denumirea de 2
lire sterline,

77
20 coţi de pânză = 2 lire sterline.
Dificultatea în conceptul formei bani se limitează la
înţelegerea formei de echivalent general, adică a formei valoare
generală ca atare, a formei III. Forma III se reduce, prin raportare
inversă, la forma II, forma valoare dezvoltată, iar elementul constitutiv
al acesteia este forma I: 20 coţi de pânză = 1 haină, sau x marfă A =
y marfă B. Forma marfă simplă este deci germenul formei bani.

4. Fetişismul mărfii şi misterul său

La prima vedere o marfă pare să fie un lucru simplu, banal.


Dar analiza ei dovedeşte că este un lucru foarte complicat, plin de
subtilităţi metafizice şi de năzdrăvănii teologice. Ca valoare de
întrebuinţare ea nu are nimic misterios, indiferent dacă o privesc prin
prisma faptului că, datorită proprietăţilor sale, ea satisface nevoi
omeneşti sau că ea dobândeşte aceste proprietăţi abia ca produs al
muncii omeneşti. Este evident că prin activitatea sa omul modifică
formele materiilor naturale într-un mod adecvat nevoilor sale. Astfel,
forma lemnului se modifică dacă facem din el o masă. Cu toate acestea,
masa rămâne lemn, un obiect fizic ordinar. Dar, îndată ce se
înfăţişează ca marfă, ea se transformă într-un lucru în acelaşi timp
fizic şi metafizic. Ea nu se mărgineşte să stea cu picioarele pe
pământ; ea se aşează cu capul în jos în faţa tuturor celorlalte mărfuri
şi din acest cap de lemn al său ea produce năzbâtii mai bizare
decât dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă.25
Caracterul mistic al mărfii nu decurge deci din valoarea ei de
întrebuinţare. De asemeni, el nu decurge din conţinutul elementelor
determinante ale valorii. Căci, în primul rând, oricât de variate ar fi
muncile utile, adică activităţile productive, este un adevăr fiziologic că
ele sunt funcţiuni ale organismului omenesc şi că fiecare din aceste
funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa,
cheltuire de creier, nervi, muşchi, organ senzorial etc. omeneşti. În
ceea ce priveşte, în al doilea rând, elementul care determină
mărimea valorii, adică durata în timp a acelei cheltuiri sau can-
titatea muncii, această cantitate poate fi distinsă de calitatea
muncii chiar cu ajutorul simţurilor. În toate stările sociale timpul de

78
muncă necesar pentru producerea mijloacelor de existenţă a trebuit
să-1 intereseze pe om, chiar dacă intensitatea acestui interes varia de
la o fază a dezvoltării la alta.26 În fine, din momentul în care
oamenii muncesc într-un mod oarecare unul pentru altul, munca lor
dobândeşte o formă socială.
De unde provine deci caracterul misterios pe care îl ia
produsul muncii îndată ce îmbracă forma marfă? Desigur, chiar din
această formă. Egalitatea dintre muncile omeneşti ia forma concretă a
unei materialităţi de valoare egale a produselor muncii; măsura
cheltuirii forţei de muncă omeneşti — efectuată prin intermediul duratei
în timp a acestei cheltuiri — ia forma mărimii valorii produselor muncii;
în fine, raporturile dintre producători, în care se afirmă menţionatele
elemente determinante cu caracter social ale muncilor lor, iau forma
unui raport social între produsele muncii.
Caracterul misterios al formei marfă constă deci pur şi simplu în
faptul că ea le oglindeşte oamenilor caracterele sociale ale propriei lor
munci sub formă de caractere materiale ale produselor muncii, sub
formă de proprietăţi sociale pe care aceste lucruri le au de la natură,
oglindindu-le deci şi raportul social dintre producători şi ansamblul
întreg al muncii sub forma unui raport social între obiecte, existent în
afara lor. Prin acest quid pro quo [această substituire] produsele muncii
devin mărfuri, devin lucruri în acelaşi timp fizice şi metafizice, adică
lucruri cu caracter social. Tot astfel impresia luminoasă pe care un
obiect o produce asupra nervului optic nu se înfăţişează ca o excitare
subiectivă a însuşi nervului optic, ci ca formă obiectivă a unui lucru
aflat în afara ochiului. Dar în actul vederii lumina cade în mod real de pe
un lucru, de pe obiectul exterior, asupra altui lucru, asupra ochiului. Este
un raport fizic între obiecte fizice. Dimpotrivă, forma marfă şi raportul
de valoare al produselor muncii, în care această formă îşi găseşte
expresia, nu au absolut nimic a face cu natura lor fizică şi cu raporturile
materiale care decurg din ea. Ceea ce ia aici în ochii oamenilor forma
fantasmagorică a unui raport între lucruri, nu e nimic altceva decât
raportul social determinat dintre oamenii înşişi. Pentru a găsi o analogie,
trebuie, aşadar, să ne refugiem în regiunea nebuloasă a lumii religiei.
Aici produsele creierului omenesc par a fi făpturi independente,
însufleţite cu viaţă proprie şi aflate în raport atât între ele cât şi cu

79
oamenii. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea mărfurilor cu produsele
muncii omeneşti. Iată ce numesc eu fetişismul care caracterizează
produsele muncii din momentul când ele sunt produse ca mărfuri şi care,
din această cauză, este inseparabil de producţia de mărfuri.
Caracterul acesta fetişist al lumii mărfurilor decurge, cum s-a
văzut din analiza de mai sus, din caracterul social specific al muncii care
produce mărfuri.
În general, obiectele de întrebuinţare devin mărfuri numai
pentru că sunt produse ale unor munci particulare executate
independent una de alta. Complexul acestor munci particulare formează
ansamblul muncii sociale. Întrucât producătorii intră în contact social
abia atunci când îşi schimbă produsele muncii lor, caracterele specific
sociale ale muncilor lor particulare nu ies nici ele în evidenţă decât în
acest schimb. Sau: muncile particulare nu se manifestă în mod real ca
elemente ale ansamblului muncii sociale decât prin raporturile pe care
schimbul le stabileşte între produsele muncii şi, prin intermediul
acestora, între producători. Acestora din urmă, raporturile sociale dintre
muncile lor particulare le apar, din această cauză, drept ceea ce sunt,
adică nu drept raporturi sociale nemijlocite ale persoanelor în chiar
muncile lor, ci, dimpotrivă, drept raporturi materiale între persoane şi
drept raporturi sociale între lucruri.
Numai în sfera schimbului lor dobândesc produsele muncii o
materialitate de valoare identică din punct de vedere social şi distinctă
de materialitatea lor utilă, care e diferenţiată din punct de vedere fizic.
Această scindare a produsului muncii în obiect util şi obiect-valoare nu
se manifestă în mod practic decât din momentul în care schimbul a ajuns
la o amploare şi la o importanţă suficiente pentru a face ca obiectele de
utilitate să fie produse în vederea schimbului şi ca să se aibă în vedere
caracterul de valoare al lucrurilor chiar cu ocazia producerii lor. Din
acest moment, muncile particulare ale producătorilor dobândesc în mod
efectiv un dublu caracter social. Pe de o parte, ele trebuie, în calitate de
munci utile determinate, să satisfacă o nevoie socială determinată,
verificându-se astfel ca elemente componente ale ansamblului muncii,
ale sistemului natural de diviziune socială a muncii. Pe de altă parte, ele
satisfac nevoile variate ale propriilor lor producători numai în măsura în
care fiecare muncă particulară utilă specială poate fi schimbată cu orice

80
fel de altă muncă particulară utilă, fiind deci considerată egală cu ea.
Egalitatea unor munci toto coelo [cu totul] diferite nu poate să existe
decât dacă facem abstracţie de inegalitatea lor reală şi le reducem la
caracterul comun pe care ele îl posedă ca cheltuire de forţă de muncă
omenească, ca muncă omenească abstractă. Creierul producătorilor
particulari nu oglindeşte acest dublu caracter social al muncilor lor
particulare decât în forme care se manifestă în relaţiile practice, în
schimbul produselor, deci: caracterul de utilitate socială al muncilor lor
particulare în forma constând în faptul că produsul muncii trebuie să fie
util, şi anume pentru alţii, iar caracterul social al egalităţii diferitelor
munci în forma caracterului de valoare comun al acestor lucruri diferite
din punct de vedere material, al produselor muncii.
Prin urmare, oamenii nu pun în relaţie reciprocă produsele
muncii lor ca valori pentru că aceste obiecte le apar ca simple învelişuri
materiale ale aceleiaşi munci omeneşti. Dimpotrivă. Prin faptul că în
procesul schimbului ei consideră produsele lor diferite ca fiind egale
între ele ca valori, ei consideră muncile lor diferite ca fiind egale între
ele ca muncă omenească. Ei fac acest lucru fără să ştie.27 Prin urmare,
valoarea nu are scris pe frunte ce este ea. Dimpotrivă, valoarea
transformă orice produs al muncii într-un hieroglif social. Mai târziu,
oamenii caută să descifreze sensul acestei hieroglife, să descopere
secretul propriului lor produs social, căci determinarea obiectelor de
întrebuinţare ca valori este un produs social al oamenilor, la fel ca şi
limba. Descoperirea ştiinţifică târzie după care produsele muncii, în
calitatea lor de valori, nu sunt decât expresii concrete ale muncii
omeneşti cheltuite cu producerea lor, face epocă în istoria dezvoltării
omenirii, dar nu face nicidecum să dispară aparenţa materială a
caracterelor sociale ale muncii. Ceea ce este valabil numai pentru
această formă de producţie specială care este producţia de mărfuri,
anume caracterul specific social al muncilor particulare independente
una de alta constă în egalitatea lor ca munca omenească şi ia forma
caracterului de valoare al produselor muncii, apare celor cuprinşi în
relaţiile producţiei de mărfuri, după, ca şi înainte de acea descoperire, ca
fiind tot atât de definitiv ca şi faptul că descompunerea pe cale ştiinţifică
a aerului în elementele sale nu împiedică forma gazoasă să continue a
exista ca stare de agregare fizică.

81
Ceea ce interesează în primul rând în mod practic pe cei ce-şi
schimbă produsele este chestiunea câte produse ale altora obţin pentru
propriul lor produs, adică în ce proporţii se schimbă produsele între ele.
Îndată ce aceste proporţii au dobândit, prin uz, o oarecare fixitate, ele
par să decurgă din natura produselor muncii, astfel că, de pildă, o tonă
de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur
şi un pfund de fier au aceeaşi greutate, cu toate proprietăţile lor fizice şi
chimice diferite. De fapt, caracterul de valoare al produselor muncii nu
se precizează decât prin faptul că aceste produse se manifestă ca mărimi
de valoare. Acestea din urmă variază în continuu, independent de
voinţa, ştiinţa şi acţiunea celor care schimbă. Propria lor mişcare socială
posedă pentru ei forma mişcării unor lucruri de care ei sunt controlaţi, în
loc ca ei să le controleze. Este nevoie ca producţia de mărfuri să fi ajuns
la deplina sa dezvoltare, pentru ca din însăşi experienţa să ia naştere
convingerea ştiinţifică după care muncile particulare efectuate
independent una de cealaltă, dar dependente una de alta în toate
direcţiile ca ramuri naturale ale diviziunii sociale a muncii, sunt în mod
continuu reduse la măsura lor socială proporţională pentru că în
raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor lor,
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune
cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de exemplu,
legea gravitaţiei atunci când se prăbuşeşte casa peste tine.28
Determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă este deci un mister
ascuns în dosul mişcărilor aparente ale valorilor relative ale mărfurilor.
Descoperirea acestui mister înlătură aparenţa determinării doar
accidentale a mărimilor de valoare ale produselor muncii, nu însă forma
ei materializată.
În general, reflecţia asupra formelor vieţii omeneşti, deci şi
analiza ştiinţifică a lor, merge pe o cale opusă evoluţiei reale. Ea începe
post festum şi deci cu rezultatele încheiate ale procesului de evoluţie.
Formele care imprimă produselor muncii caracterul de mărfuri, şi care
sunt deci condiţii ale circulaţiei mărfurilor, posedă deja fixitatea unor
forme naturale ale vieţii sociale înainte ca oamenii să fi încercat a-şi da
seama, nu de caracterul istoric al acestor forme, pe care ei, dimpotrivă,
le consideră deja ea imuabile, ci de conţinutul lor. Astfel, numai analiza
preţurilor mărfurilor a fost aceea care a dus la determinarea mărimii

82
valorii, numai expresia comună în bani a mărfurilor a fost aceea care a
dus la fixarea caracterului lor de valoare. Dar tocmai această formă
desăvârşită a lumii mărfurilor — forma bani — este aceea care învăluie
prin materializare caracterul social al muncilor particulare, şi deci
raporturile sociale ale muncitorilor individuali, în loc să-1 dezvăluie.
Dacă spun că haina, cizma etc. se raportează la pânză ca la întruchiparea
universală a muncii omeneşti abstracte, expresia pare sucită şi ne sare în
ochi. Dar atunci când producătorii hainei, cizmei etc. raportează aceste
mărfuri la pânză — sau la aur şi argint, ceea ce nu schimbă lucrurile cu
nimic — ca echivalent general, raportul dintre muncile lor particulare şi
ansamblul muncii sociale le apare exact în aceeaşi formă sucită.
Asemenea forme constituie categoriile economiei burgheze. Ele
sunt forme ideologice socialmente valabile, deci obiective, pentru
raporturile de producţie ale acestui mod social de producţie istoriceşte
determinat, ale producţiei de mărfuri. Tot misticismul lumii mărfurilor,
toată scamatoria şi toată magia care învăluie produsele muncii realizate
pe baza producţiei de mărfuri, dispare deci imediat ce trecem la alte
forme de producţie.
Întrucât economiei politice îi plac robinsonadele,29 să-l vedem
mai întâi pe Robinson pe insula sa. Modest cum este din naştere, el are
totuşi diferite nevoi pe care trebuie să le satisfacă şi trebuie deci să
efectueze diferite feluri de munci utile, să facă unelte, să fabrice mobilă,
să domesticească lame, să pescuiască, să vâneze etc. Despre rugăciuni şi
alte lucruri asemănătoare nu vorbim aici, pentru că ele îi fac plăcere lui
Robinson, care priveşte asemenea activitate ca o destindere. Cu toată
varietatea funcţiilor sale productive, el ştie că acestea nu sunt decât
diferite forme de manifestare ale aceluiaşi Robinson, adică diferite feluri
de muncă omenească. Însăşi nevoia îl sileşte să-şi împartă cu exactitate
timpul între diferitele sale funcţiuni. Chestiunea dacă una din aceste
funcţiuni ocupă un loc mai mare şi alta un loc mai mic în ansamblul
activităţii sale depinde de dificultatea mai mare sau mai mică pe care
trebuie să o treacă, pentru a putea obţine rezultatul urmărit. Experienţa îl
învaţă acest lucru, şi Robinson, care a salvat din naufragiu ceasul, cartea
mare, cerneala şi tocul, începe în curând, ca un englez care se respectă,
să ţină contabilitatea propriei sale persoane. Inventarul său cuprinde o
listă a obiectelor de întrebuinţare pe care le posedă, a diferitelor

83
operaţiuni necesare pentru producerea lor, în fine a timpului de muncă ce
cheltuieşte în medie pentru anumite cantităţi din aceste produse diferite.
Toate raporturile dintre Robinson şi obiectele care formează avuţia sa,
creată de el însuşi, sunt atât de simple şi de limpezi aici, încât chiar şi
d-l M. Wirth le-ar înţelege fără prea mare. efort intelectual, şi totuşi ele
conţin toate determinările esenţiale ale valorii.
Să ne transpunem acum din insula plină de lumină a lui
Robinson în întunecosul ev-mediu al Europei. În locul omului
independent, găsim aici numai oameni dependenţi — şerbi şi seniori,
vasali şi suzerani, laici şi popi. Dependenţa personală caracterizează atât
raporturile sociale ale producţiei materiale, cât şi sferele de viaţă clădite
pe aceasta din urmă. Dar tocmai pentru că raporturile de dependenţă
personală formează baza socială dată, muncile şi produsele nu trebuie să
ia o formă fantastică, distinctă de realitatea lor. Ele intră în angrenajul
social ca servicii naturale şi ca prestaţiuni naturale. Forma socială
nemijlocită a muncii o constituie aici forma naturală a muncii,
caracterul ei special, şi nu, aşa cum e cazul în sistemul producţiei de
mărfuri, caracterul ei general. Munca de clacă se măsoară cu ajutorul
timpului, la fel ca şi munca producătoare de mărfuri, dar fiecare clăcaş
ştie că ceea ce cheltuieşte el în folosul stăpânului său este o cantitate
determinată din forţa sa de muncă personală. Zeciuiala pe care o
primeşte popa este mai clară decât binecuvântarea pe care o dă. Oricum
am aprecia deci măştile de caracter pe care le poartă oamenii atunci când
se întâlnesc aici raporturile sociale ale oamenilor în muncile lor apar în
orice caz ca propriile lor raporturi personale şi nu sunt deghizate în
raporturi sociale ale lucrurilor, ale produselor muncii.
Pentru analizarea muncii în comun, adică a muncii făcute prin
asociere nemijlocită, nu trebuie să ne întoarcem la forma primitivă a
acesteia, formă pe care o întâlnim în pragul istoriei tuturor popoarelor
civilizate.30 Un exemplu mai apropiat îl formează gospodăria agricolă
patriarhală a unei familii de ţărani, care produce cereale, vite, fire de
tort, pânză, îmbrăcăminte etc. pentru propriile sale nevoi. Aceste obiecte
diferite se înfăţişează familiei ca produse diferite ale muncii familiei; ele
nu se înfăţişează însă unele altora ca mărfuri. Diferitele munci din care
rezultă aceste produse, adică agricultura, creşterea vitelor, torsul,
ţesătoria, croitoria etc., sunt în forma lor naturală funcţii sociale, pentru

84
că sunt funcţii ale familiei, care posedă propria sa diviziune naturală a
muncii, aşa cum producţia de mărfuri şi-o posedă pe a sa. Deosebirile de
sex şi de vârstă, precum şi schimbările în condiţiile naturale ale muncii,
legate de schimbările anotimpului, reglementează repartizarea ei în cadrul
familiei şi timpul de muncă al fiecăruia din membrii familiei. Dar
cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei
în timp, apare aici din capul locului ca determinare socială a muncilor,
pentru că forţele de muncă individuale nu funcţionează din capul locului
decât ca organe ale forţei comune de muncă a familiei.
Să ne închipuim, în fine, ca să mai alternăm exemplele, o
asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune
şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod
conştient, ca o singură forţă de muncă socială. Toate determinările
muncii lui Robinson se repetă aici, dar pe scară socială, iar nu individuală.
Toate produsele lui Robinson erau produsele sale exclusiv personale; ele
erau deci în mod nemijlocit obiecte de întrebuinţare pentru el. Produsul
total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs
serveşte, la rândul său, ca mijloc de producţie. Ea rămâne socială. Dar
altă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de
subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între dânşii. Modul acestei
repartiţii va varia cu felul special al organismului social de producţie
însuşi şi cu gradul de dezvoltare istoric corespunzător al pro-
ducătorilor. Numai pentru a face o paralelă cu producţia de mărfuri,
presupunem că partea ce revine fiecărui producător din mijloacele de
subzistenţă este determinată de timpul său de muncă. Timpul de muncă
ar juca deci un rol dublu. Repartizarea sa socială metodică reglementează
proporţia justă dintre diferitele funcţii ale muncii şi diferitele nevoi. Pe de
altă parte, de muncă mai serveşte ca măsură a părţii individuale a
producătorului în munca comună, deci şi în acea porţiune a produsului
total care urmează a fi consumată în mod individual. Raporturile sociale
ale oamenilor faţă de muncile lor şi faţă de produsele muncii lor rămân aici
limpezi şi simple, atât în producţie cât şi în distribuţie.
Pentru o societate de producători de mărfuri, al căror raport de
producţie social general constă în aceea că ei consideră produsele lor
ca mărfuri, deci ca valori, şi că în această formă materializată ei
raportează muncile lor particulare una la alta ca muncă omenească

85
identică, creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează,
este, în special în evoluţia sa burgheză, în protestantism, în deism etc.,
forma de religie cea mai corespunzătoare. În modurile de producţie
ale Asiei vechi, ale antichităţii etc., transformarea produsului în
marfă, şi deci existenţa oamenilor ca producători de mărfuri, joacă un
rol subordonat, care devine însă cu atât mai important, cu cât
comunităţile intră mai mult în stadiul dispariţiei lor. Popoare propriu-zise
de negustori nu există decât în intermundiile lumii vechi, ca zeii lui
Epicur, sau ca evreii în porii societăţii poloneze. Acele vechi
organisme sociale de producţie sunt incomparabil mai simple şi mai
limpezi decât cel burghez, dar ele se întemeiază fie pe lipsa de maturitate
a omului individual, care nu s-a desprins încă de cordonul ombilical al
legăturii naturale cu semenii săi, fie pe raporturi nemijlocite de
stăpânire şi aservire. Ele sunt determinate de un grad de dezvoltare
redus al forţelor productive ale muncii şi de o perplexitate
corespunzătoare în raporturile oamenilor în cadrul procesului de
producţie a vieţii lor materiale, deci ale oamenilor între ei şi ale
oamenilor faţă de natură. Această perplexitate reală are o oglindire
ideologică în vechile religii naturale şi populare. Reflexul religios al
lumii reale nu poate, în general, să dispară decât atunci când raporturile
vieţii practice de zi cu zi vor reprezenta în mod curent relaţii limpezi
şi raţionale ale oamenilor între ei şi faţă de natură. Procesul vieţii
sociale, adică procesul producţiei materiale, nu-şi scoate vălul de ceaţă
mistică ce-i acoperă chipul decât atunci când un produs al unor oameni
asociaţi prin liber consimţământ — stă sub controlul conştient şi
metodic al acestora. În acest scop este însă nevoie de o anumită bază
materială a societăţii, adică de o serie de condiţii materiale de existenţă,
care la rândul lor sunt produsul natural al unei dezvoltări istorice lungi
şi anevoioase.
E drept că economia politică a analizat, fie chiar şi în mod
incomplect,31 valoarea şi mărimea valorii şi a descoperit conţinutul care
se ascunde în aceste forme. Niciodată însă ea nu a pus măcar
chestiunea de ce cutare conţinut ia cutare formă, de ce, aşadar,
munca îşi găseşte expresia în valoarea produsului muncii, iar măsura
muncii cu ajutorul duratei sale în timp, în mărimea valorii acestui
produs.32 Formule care, în modul cel mai evident, aparţin unei formaţiuni

86
sociale în care procesul de producţie stăpâneşte pe oameni şi omul
încă nu stăpâneşte procesul de producţie, sunt, în concepţia ei bur-
gheză, o necesitate naturală tot atât de evidentă ca şi munca
productivă însăşi. Ea tratează deci formele pre-burgheze ale
organizării sociale a producţiei cam în felul în care părinţii bisericii
tratează religiile pre-creştine.33
Cât de mult se lasă înşelată o parte a economiştilor de fetişismul
care caracterizează lumea mărfurilor, adică de aparenţa materială a
determinaţiilor sociale ale muncii, ne-o dovedeşte între altele ciorovăiala
insipidă asupra rolului naturii în formarea valorii de schimb. Întrucât
valoarea de schimb este un mod social determinat de a exprima munca
întrebuinţată pentru producerea unui lucru, ea nu poate să conţină mai
multă materie naturală decât cursul schimbului, de pildă.
Întrucât forma marfă este forma cea mai generală şi mai puţin
dezvoltată a producţiei burgheze, din care cauză ea apare de timpuriu
chiar dacă nu în modul predominant şi deci caracteristic de astăzi,
fetişismul ei mai poate fi înţeles cu relativă uşurinţă. La formele mai
concrete dispare şi această aparenţă de simplicitate. Cum se explică
iluziile sistemului monetar? El nu-şi dădea seama că aurul şi argintul
reprezintă, ca bani, un raport social de producţie, dar aceasta în forma unor
lucruri naturale cu proprietăţi sociale curioase. Iar ştiinţa economică
modernă, care se uită cu dispreţ suveran la sistemul monetar, nu-şi
dezvăluie oare în întregime fetişismul îndată ce tratează despre capital?
Cât e de când a dispărut iluzia fiziocratică, după care renta funciară
creşte din pământ, şi nu din societate?
Ca să nu anticipăm însă, vom mai da aici un singur exemplu cu
privire la forma marfă. Dacă mărfurile ar putea să vorbească, ele ar spune:
Valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Ea nu ne
revine nouă ca lucruri. Ceea ce ne revine însă nouă ca lucruri este
valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte
acest lucru. Noi ne raportăm una la alta numai în calitate de valori de
schimb. Să ascultăm acum pe economist vorbind prin gura mărfii
«Valoarea (valoarea de schimb) este o proprietate a lucrurilor; avuţia
(valoarea de întrebuinţare), o proprietate a oamenilor. Valoarea luată în
acest sens implică în mod necesar schimbul, avuţia însă nu.» 34 «Avuţia
(valoarea de întrebuinţare) este un atribut al omului, valoarea este un

87
atribut al mărfurilor. Un om este avut, o comunitate este avută; o
perlă sau un diamant sunt valoroase… O perlă sau un diamant au
valoare ca perlă sau ca diamant.» 35 Până în prezent niciun chimist nu
a descoperit valoare de schimb într-o perlă sau într-un diamant.
Descoperitorii economişti ai acestei substanţe chimice, care au pretenţii
deosebite de profunzime critică, găsesc însă că valoarea de
întrebuinţare a lucrurilor le revine independent de proprietăţile lor
materiale şi că, dimpotrivă, valoarea le revine lucrurilor ca lucruri. Ceea
ce îi întăreşte în această părere este faptul curios că valoarea de
întrebuinţare a lucrurilor se realizează, pentru oameni, fără schimb,
adică în raportul direct dintre obiect şi, în timp ce valoarea lor nu se
realizează, dimpotrivă, decât în schimb, adică într-un proces social. Cine
nu-şi aminteşte, cu această ocazie, de bunul Dogberry, care îl instruieşte pe
paznicul de noapte Seacoal: «Să ai o înfăţişare plăcută, este un fapt
care depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii, este un
dar al naturii.» 36

NOTE:
1
Karl Marx: «Zur Kritik der politischen Oekonomie», Berlin 1859, pag. 3.
2
«Dorinţa implică nevoia; este apetitul sufletului, căruia îi este tot atât de natural, cum îi
este corpului foamea... cea mai mare parte (a lucrurilor) îşi trag valoarea din faptul că
satisfac nevoile spiritului.» (Nicolas Barbon: «A discourse concerning coining the new
money lighter, in answer to Mr. Locke's considerations etc.», Londra 1696, pag. 2, 3.)
3
«Lucrurile au o virtute intrinsecă (vertue — acesta este la Barbon termenul specific
pentru valoarea de întrebuinţare), care rămâne pretutindeni aceeaşi. Astfel, magnetul
atrage fierul.» (ibid., pag. 16.) Proprietatea magnetului de a atrage fierul nu a devenit util
decât în ziua în care, datorită ei, s-a descoperit polaritatea magnetică.
4
«Valoarea naturală (natural worth) a oricărui lucru constă în proprietatea pe care o are
de a satisface nevoile sau de a servi interesele vieţii omeneşti.» (John Locke: «Some
Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest», 1691, în «Works»,
editate la Londra 1777, vol. II, pag. 28.) În secolul al XVII-lea mai găsim încă deseori la
scriitorii englezi termenul «worth» pentru valoarea de întrebuinţare şi termenul «value»
pentru valoarea de schimb, lucru care corespunde în totul spiritului unei limbi căreia îi
place să exprime în germanică lucrul imediat şi în romanică lucrul reflectat.
5
În societatea burgheză există ficţiunea juridică după care orice om devenit cumpărător
de mărfuri posedă o cunoaştere enciclopedică a mărfurilor.
6
«Valoarea constă în raportul de schimb care există între un lucru şi altul, între o
cantitate dintr-un produs şi o cantitate din alt produs.» (Le Trosne: «De l'Intérêt Social»,
“Physiocrates”, ediţia Daire, Paris 1846, pag. 889.)
7
«Nimic nu poate avea valoare de schimb intrinsecă.” (N. Barbon: „A Discourse

88
concerning coining etc.”, pag. 16.) Sau, cum spune Butler:” Valoarea unui lucru este
tocmai atât cât el va produce.”
8
«One sort of wares are as good as another, if the value be equal. There is no difference
or distinction in things of equal value... One hundred pounds worth of lead or iron, is of
as great a value as one hundred pounds worth of silver and gold.» [O cantitate de plumb
sau de fier în valoare de o sută lire sterline are o valoare de schimb tot atât de mare ca şi
o cantitate de argint sau de aur în valoare de o sută lire sterline.] (N. Barbon, ibid., pag.
53 şi 7.)
9
Notă la ediţia a 2-a. “The value of them (the necessaries of life) when they are
exchanged the one for another, is regulated by the quantity of labour necessarily
required, and commonly taken in producing them.” «Valoarea obiectelor utile, de îndată
ce acestea sunt schimbate unul contra altuia, este determinată de cantitatea de muncă
cerută în mod necesar şi întrebuinţată de obicei pentru producerea lor.» («Some
Thoughts on the Interest of Money în general, and particularly in the Public Funds etc.»,
Londra, pag. 36.) Această remarcabilă scriere anonimă din secolul trecut nu are dată.
Din conţinutul ei rezultă însă că a apărut în timpul lui George al II-lea, aproximativ în
1739 sau 1740.
10
“Totalitatea produselor de acelaşi gen nu formează de fapt decât o masă, al cărei preţ
se determină în mod general şi indiferent de circumstanţele speciale.” (Le Trosne:” De
l'Intérêt Social”, pag. 893.)
11
Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 6.
11a
(Notă la ediţia a 4-a. — Intercalez pasajul pus în paranteză, pentru că prin lipsa lui s-a
născut adeseori părerea greşită că, după Marx, orice produs pe care îl consumă altcineva
decât producătorul este o marfă. — F. E.)
12
„Zur Kritik etc.”, pag. 12, 13 şi urm.
13
„Toate fenomenele universului, fie că sunt produse de mâna omului sau de legile
generale ale fizicii, nu reprezintă o creaţie reală, ci o simplă modificare a materiei.
Împreunarea şi separarea sunt singurele elemente pe care spiritul omenesc le descoperă
atunci când analizează ideea de reproducţie; acesta este cazul şi cu reproducţia valorii (a
valorii de întrebuinţare, cu toate că însuşi Verri, în această polemică a sa împotriva
fiziocraţilor, nu prea ştie despre ce fel de valoare vorbeşte) şi a avuţiei, atunci când
pământul, aerul şi apa se transformă pe ogoare în grâu, sau când, prin mâna omului,
secreţia unei insecte se transformă în mătase, sau când câteva bucăţele de metal sunt
astfel orânduite încât să formeze un ceas cu repetiţie.” (Pietro Verri: «Meditazioni sulla
Economia Politica», tipărit pentru prima oară în 1773, în ediţia economiştilor italieni a
lui Custodi, Parte Moderna, vol. XV, pag. 22.)
14
Comp. Hegel: «Philosophie des Rechts», Berlin 1840, pag. 250, § 190.
15
Cititorul trebuie să fie atent la faptul că nu este vorba aici de salariu, adică de valoarea
pe care muncitorul o primeşte, de pildă, pentru o zi de muncă, ci de valoarea mărfii cu
care se concretizează ziua sa de muncă. Noţiunea de salariu nici nu există încă în punctul
acesta al expunerii noastre.
16
Notă la ediţia a 2-a. Pentru a dovedi «că munca singură este măsura definitivă şi reală
cu ajutorul căreia valoarea tuturor mărfurilor poate fi apreciată şi comparată în toate
timpurile», A. Smith spune: «Cantităţi egale de muncă trebuie să aibă pentru muncitorul
însuşi aceeaşi valoare, întotdeauna şi pretutindeni. În starea sa normală de sănătate, forţă

89
şi activitate şi cu gradul său mijlociu de îndemânare pe care poate să o aibă, el trebuie să
sacrifice întotdeauna aceeaşi porţiune din odihna sa, din libertatea sa şi din fericirea sa.»
(«Wealth of Nations», cartea I, cap. 5 [ediţia E. G. Wakefield, Londra 1836, vol. I, pag.
104 şi urm.]) Pe de o parte, A. Smith confundă aici (nu peste tot) determinarea valorii
prin cantitatea de muncă cheltuită în producerea mărfii, cu determinarea valorilor
mărfurilor prin valoarea muncii şi caută, în consecinţă, să dovedească că cantităţi egale
de muncă au întotdeauna valoare egală. Pe de altă parte, el presimte că munca, în măsura
în care îşi găseşte expresia în valoarea mărfurilor, nu este decât cheltuire de forţă de
muncă, dar şi această cheltuire el o concepe doar ca un sacrificiu de odihnă, libertate si
fericire, şi nu ca o activitate normală a vieţii. Este adevărat că el are în vedere pe
salariatul modern. Cu mult mai multă dreptate înaintaşul anonim al lui A. Smith, citat în
nota 9, spune: «Un om a întrebuinţat o săptămână pentru a produce cutare obiect de
utilitate... iar acela care îi dă alt obiect în schimb nu poate să aprecieze mai bine ce
obiect are o valoare identică, decât calculând care obiect îl costă tot atâta muncă şi timp;
ceea ce nu înseamnă de fapt altceva decât un schimb al muncii pe care un om a
cheltuit-o. Într-un timp determinat pentru a produce un anumit obiect, cu munca
cheltuită de altul într-o durată de timp egală pentru a produce alt obiect.» («Some
Thoughts on the Interest of Money etc.», pag. 39.) — (La ediţia a 4-a. — Limba engleză
are avantajul de a dispune de doi termeni diferiţi pentru aceste două aspecte diferite ale
muncii. Munca care creează valori de întrebuinţare şi care este determinată din punct de
vedere calitativ se numeşte work, spre deosebire de labour; munca care creează valoare
şi este susceptibilă a fi măsurată numai din punct de vedere cantitativ se numeşte labour,
spre deosebire de work. Vezi nota la traducerea engleză, pag, 14. F. E.)
17
Cei câţiva economişti care s-au ocupat, ca S. Bailey, cu analiza formei valoare nu
puteau ajunge la niciun rezultat, în primul rând pentru că ei confundă forma valoare cu
valoarea şi în al doilea rând pentru că, sub influenţa brută a burghezului practic, ei au în
vedere din capul locului în mod exclusiv determinarea cantitativă. «Dispoziţia asupra
cantităţii... face valoarea.» («Money and its Vicissitudes», Londra 1837, pag. 11. Autor
S. Bailey,)
17a
Notă la ediţia a 2-a. Unul dintre primii economişti care, după William Petty, a înţeles
natura valorii, renumitul Franklin, spune: «întrucât comerţul nu este absolut nimic
altceva decât schimbul unei munci contra altei munci, valoarea tuturor lucrurilor se
estimează cel mai bine prin muncă.» («The Works of B. Franklin etc.», editate de
Sparks, Boston 1836, vol. II, pag. 267.) Franklin nu-şi dă seama că, estimând valoarea
tuturor lucrurilor «prin muncă», el face abstracţie de deosebirile dintre muncile
schimbate, reducându-le astfel la muncă omenească egală. Dar el spune ceea ce nu ştie.
El vorbeşte întâi despre «o muncă», apoi despre «altă muncă» şi, în cele din urmă,
despre «muncă» fără altă determinare ca substanţă a valorii tuturor lucrurilor.
18
Într-un fel oarecare, se întâmplă şi cu omul ceea ce se întâmplă cu marfa. Deoarece nu
vine pe lume nici înzestrat cu oglindă şi nici ca filosof fichtean: Eu sunt eu, omul se
oglindeşte mai întâi în alt om. Numai raportându-se la omul Pavel ca la un semen al său,
omul Petru se raportează la sine însuşi ca om. Prin acest fapt însă Pavel îi apare în
totalitatea sa, în materialitatea sa paveliană, ca formă de manifestare a genului om.
19
Termenul «valoare» îl întrebuinţez aici pentru valoarea determinată din punct de
vedere cantitativ, deci pentru mărimea valorii, lucru pe care l-am mai făcut în câteva

90
locuri în expunerea de până acum.
20
Notă la ediţia a 2-a. Această nepotrivire dintre mărimea valorii şi expresiunea ei
relativă a fost exploatată de economiştii vulgari cu obişnuita lor perspicacitate. Iată un
exemplu: «Admiteţi că A scade pentru că B, cu care este schimbat, se urcă, cu toate că
nu se cheltuieşte între timp mai puţină muncă cu producerea lui A, şi principiul vostru
general al valorii cade... Dacă se admite că, întrucât valoarea lui A se urcă în raport cu
B, valoarea lui B scade în raport cu A, se distruge însuşi fundamentul pe care Ricardo îşi
construieşte marele său principiu, după care valoarea unei mărfi este determinată
întotdeauna de cantitatea de muncă pe care o conţine. Căci dacă o schimbare în costul lui
A modifică nu numai propria sa valoare în raport cu B, dar şi valoarea lui B în raport cu
aceea a lui A, cu toate că nu a intervenit nicio schimbare în cantitatea de muncă necesară
pentru producerea lui B, nu cade numai doctrina care spune că munca cheltuită cu
producerea unui articol îi determină valoarea, dar şi doctrina după care costul de
producţie al unui articol îi determină valoarea.” (J. Broadhurst: «Treatise on Political
Economy», Londra 1824, pag. 11, 14.) Domnul Broadhurst ar fi putut spune tot atât de
bine: consideraţi raporturile numerice 10/20, 10/50, 10/100 etc. Cifra 10 rămâne neschimbată
şi totuşi mărimea ei proporţională, adică mărimea ei în raport cu numitorii 20, 50, 100,
scade mereu. Prin urmare, marele principiu după care mărimea unui număr întreg, ca 10
de pildă, este «determinat» de numărul unităţilor pe care le conţine, cade.
21
În genere aceste determinări reflexive conţin ceva curios în ele. Cutare om, de pildă, este rege
numai pentru că alţi oameni se comportă faţă de el ca supuşi. Ei, pe de altă parte, cred că
sunt supuşi, pentru că el este rege.
22
Notă la ediţia a 2-a. F. D. A. Ferrier (sous-inspecteur des douanes [subinspector
vamal]): “Du Gouvernement considéré dans ses rapports avec le commerce”, Paris
1805, şi Charles Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie Politique”, ediţia a 2-a,
Paris 1821.
* Mare stradă comercială în Londra.
22a
Notă la ediţia a 2-a. Astfel, la Homer valoarea unui lucru este exprimată într-o serie
de lucruri diferite.
23
De aceea se vorbeşte de valoarea în haine a pânzei dacă valoarea ei este exprimată
în haine, de valoarea ei în grâu dacă e exprimată în grâu etc. Fiecare din aceste
expresii spune că valoarea ei este aceea care apare în valorile de întrebuinţare
haină, grâu etc. “Întrucât valoarea fiecărei mărfi îşi exprimă raportul în schimb [cu o
altă marfă oarecare], putem să o considerăm ca... valoare în grâu sau valoare în
postav, după marfa cu care o comparăm; şi astfel există o mulţime de feluri diferite
de valori, atâtea câte mărfuri există şi toate sunt la fel de reale şi de nominale.” (“ A
Critical Dissertation on the Nature, Measure and Causes of Value: chiefly in reference
to the writings of Mr. Ricardo and his followers.” By the Author of “Essays on the
Formation etc. of Opinions Londra 1825, pag. 39.) S. Bailey, autorul acestei scrieri
anonime, care la apariţia sa a făcut multă vâlvă în Anglia, crede că, subliniind în
modul acesta diversitatea extraordinară a expresiilor relative ale aceleiaşi valori de
marfă, a desfiinţat orice conţinut real al noţiunii de valoare. De altfel, iritarea cu
care şcoala lui Ricardo 1-a atacat, de exemplu în “Westminster Review”, a dovedit că,
oricât de mărginit a fost, el a atins unele puncte slabe ale teoriei lui Ricardo.
24
De fapt nu se cunoaşte deloc că forma în care o marfă poate fi schimbată în mod

91
nemijlocit şi general este o formă antagonistă a mărfii tot atât de inseparabilă de
forma în care acest schimb nu este posibil în mod nemijlocit, pe cât este de inseparabil
caracterul pozitiv al unui pol de magnet de caracterul negativ al celuilalt. Unii şi-ar
putea deci închipui că li s-ar putea imprima tuturor mărfurilor în acelaşi timp pecetea
unei interschimbabilităţi nemijlocite, aşa cum putem să ne închipuim că toţi catolicii ar
putea fi transformaţi în papi. Micul burghez, care vede în producţia de mărfuri un nec
plus ultra [o culme] al libertăţii omeneşti şi al independenţei individuale, ar dori,
bineînţeles, foarte mult să scape de dezavantajele legate de această formă, şi în special
de imposibilitatea unui schimb nemijlocit al mărfurilor. Socialismul lui Proudhon nu
este decât zugrăvirea acestei utopii de filistin; cum am arătat în altă parte, el nu are
nici măcar meritul originalităţii, întrucât cu mult timp înaintea lui Proudhon, Gray,
Bray şi alţii 1-au dezvoltat cu mult mai bine. Fapt care nu împiedică însă ca astăzi
înţelepciunea aceasta să fie răspândită în anumite cercuri sub numele de «science»
[ştiinţă]. Nicio altă şcoală nu a abuzat mult de cuvântul «science», decât şcoala lui
Proudhon, căci «wo Begriffe fehlen,da stellt zur rechten Zeit ein Wort zich ein»
[“acolo unde lipsesc noţiunile, apare un cuvânt la timp” ].
25
Ne amintim că atât China cât şi mesele au început să danseze, atunci când tot restul
lumii părea că stă pe loc — pour encourager les autres [pentru a-i încuraja pe
ceilalţi].
26
Notă la ediţia a 2-a. La germanii vechi mărimea unui pogon de pământ se calcula
după munca prestată în cursul unei zile; pogonul purta în consecinţă numele de
Tagwerk (sau Tagwanne) (jurnale sau jurnalis, terra jurnalis, jurnalis sau diornalis),
Mannwerk, Mannskfraft, Mannsmahd, Mahnsnhauet etc. (Vezi Georg Ludwig von
Maurer: Einleitung zur Geschichte der Mark-, Hof-, usw. Verfassung»,
München 1854, pag. 129 şi urm.)
27
Notă la ediţia a 2-a. Prin urmare, dacă Galiani spune: Valoarea este un raport între
persoane — «La Ricchezza e una ragione tra due persone” — el ar fi trebuit să adauge:
un raport ascuns într-un înveliş material. (Galiani: «Della Moneta», pag. 220, vol. III al
colecţiei lui Custodi: «Scrittori Classici Italiani di Economia Politica», Parte Moderna,
Milano 1803.)
28
Ce să credem despre o lege care nu se poate impune decât prin revoluţii periodice ?
Este vorba, pur si simplu, de o lege naturală, care se întemeiază pe faptul că cei
interesaţi nu sunt conştienţi de ea. (Friedrich Engels: «Umrisse zu einer Kritik der
Nationalökonomie» în «Deutsch-Französische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi
Karl Marx, Paris 1844.)
29
Notă la ediţia a 2-a. Şi Ricardo îşi are robinsonada sa. «Pe pescarul şi pe vânătorul
primitiv el îi face să schimbe din capul locului peştele şi vânatul, în calitate de posesori
de mărfuri, în raport cu timpul de muncă concretizat în aceste valori de schimb. Cu acest
prilej, el comite un anacronism prin faptul că, pentru a evalua instrumentele lor de
muncă, pescarul primitiv şi vânătorul primitiv consulta tabelele de anuităţi curente la
bursa din Londra în anul 1817. „Paralelogramele domnului Owen” par să fie singura
formă socială pe care el a cunoscut-o afară de cea burgheză”(Karl Marx: „Zur Kritik
etc.”, pag. 38, 39)
30
Notă la ediţia a 2-a. «Este o prejudecată ridicolă, care s-a răspândit în ultima
vreme, că forma de proprietate comună primitivă ar fi o formă specifică slavă, ba

92
chiar exclusiv rusească. Ea este forma primitivă pe care o întâlnim la Romani, la
Germani şi la Celţi, dar din care se mai găseşte şi astăzi o colecţie întreagă de
eşantioane variate la hinduşi, cu toate că, în parte, numai sub formă de rămăşiţe. Un
studiu mai atent al formelor de proprietate comună asiatice, în special al celor hinduse,
ar arăta cum din diferitele forme de proprietate comună primitivă au rezultat forme
diferite ale dizolvării. Astfel, de exemplu, diferitele tipuri originale de proprietate
privată romană sau germanică pot fi deduse din diferite forme ale proprietăţii
comune hinduse.» (Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, pag. 10.)
31
Insuficienţa analizei pe care Ricardo a făcut-o mărimii valorii — şi această analiză
este cea mai bună — se va vedea în cartea a III-a şi a IV-a a acestei scrieri. În ceea ce
priveşte însă valoarea ca atare, economia politică clasică nu distinge nicăieri în mod
expres şi conştient munca, astfel cum îşi găseşte expresia în valoarea produsului său, de
aceeaşi muncă, astfel cum îi găseşte expresia în valoarea de întrebuinţare a
produsului său. Se înţelege că în fapt ea face această distincţie, întrucât munca e
privită de ea când din punct de vedere cantitativ, când din punct de vedere calitativ.
Dar nici nu-i vine în minte că o deosebire doar cantitativă între munci presupune
identitatea sau egalitatea lor calitativă, adică reducerea lor la muncă omenească
abstractă. Astfel Ricardo se declară de acord cu Destutt de Tracy, atunci când acesta
spune: «Întrucât este sigur că facultăţile noastre fizice şi intelectuale singure
constituie avuţia noastră iniţială, utilizarea acestor facultăţi, adică un anumit fel de
muncă, constituie comoara noastră iniţială; această utilizare este întotdeauna aceea
care creează acele lucruri pe care noi le numim avuţii... Este cert apoi că toate
acele lucruri nu reprezintă decât munca ce le-a creat şi, dacă ele au o valoare sau
chiar două valori diferite, ele nu pot să le aibă decât din aceea (din valoarea) a
muncii, din care ele sau născut.» ([Destutt de Tracy: «Eléments d'idéologie. IVe et
Ve parties”, Paris 1826, pag. 35, 36 comp.] Ricardo: «The Principles of Political
Economy ediţia a 3-a, Londra 1821, pag. 334.) Menţionăm doar în treacăt că
Ricardo îi atribuie lui Destutt propria sa idee mai profundă. E drept că Destutt spune
într-adevăr, pe de o parte, că toate lucrurile care formează avuţia “reprezintă munca
depusă”, dar pe de altă parte el spune că ele îşi dobândesc cele ”două valori diferite”,
ale lor (valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) de la valoarea muncii. El
cade astfel în platitudinea economiei vulgare, care presupune valoarea unei mărfi
(aici pe aceea a muncii), pentru ca apoi cu ajutorul ei să determine valoarea celorlalte
mărfuri. Ricardo citeşte de aşa manieră, că atât în valoarea de întrebuinţare cât şi în
valoarea de schimb îşi găseşte expresie munca (nu valoarea muncii). El însuşi distinge
însă atât de puţin caracterul dublu al muncii, reprezentată sub două aspecte, că în întreg
capitolul întitulat: “Valoare şi avuţie, caracterele lor distinctive” el trebuie să se
zbată în mod penibil cu trivialităţile unui J. B. Say. Din această cauză, el se şi miră
la sfârşit că Destutt, cu toate că este de acord cu el în a considera munca drept izvor
de valoare, este totuşi pe de altă parte de acord cu Say în ceea ce priveşte noţiunea
de valoare.
32
Una din slăbiciunile fundamentale ale economiei politice clasice este aceea că ea
nu a reuşit niciodată să stabilească, din analiza mărfii şi în special a valorii mărfii,
forma valorii, care o transformă pe aceasta din urmă în valoare de schimb. Tocmai cei mai
buni reprezentanţi ai ei, ca A. Smith şi Ricardo, tratează forma valoare ca pe un lucru cu

93
totul indiferent sau ca pe un lucru care este exterior naturii mărfii însăşi. Cauza nu trebuie
căutată numai în faptul că analiza mărimii valorii absoarbe întreaga lor atenţie. Ea e
mai profundă. Forma valoare a produsului muncii este forma cea mai abstractă, dar şi
cea mai generală, a modului de producţie burghez, care prin acest fapt este
caracterizat ca un mod special, şi deci în acelaşi timp istoric, de producţie socială.
Dacă deci, în mod greşit, o considerăm drept forma naturală veşnică a producţiei sociale,
pierdem în mod necesar din vedere şi specificul formei valoare, adică al formei marfă,
şi, pe o treaptă mai dezvoltată, al formei bani, al formei capital etc. Din această cauză
se găsesc la anumiţi economişti, care sunt cu totul de acord în a măsura mărimea valorii
prin timpul de muncă, cele mai variate şi mai contrazicătoare concepţii asupra banilor,
adică asupra formei desăvârşite a echivalentului general. Lucrul se vede cu toată
claritatea, de exemplu, atunci când e vorba de comerţul de bancă, domeniu în care
definiţiile banale ale banilor nu mai sunt suficiente. Ca o reacţiune s-a născut, din
această cauză, un sistem mercantilist restaurat (Ganilh etc.), care nu vede în valoare
decât forma socială sau, mai bine zis, aparenţa ei nematerială. — Menţionez odată
pentru întotdeauna că sub economia politică clasică înţeleg toată ştiinţa economică
de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a raporturilor de producţie
burgheze, spre deosebire de economia vulgară, care nu face decât să rătăcească în
interiorul unei legături aparente şi care, pentru a da o explicaţie plauzibilă fenomenelor
— ca să zicem aşa — celor mai brute şi pentru a satisface nevoile uzului casnic burghez,
rumegă mereu acelaşi material furnizat de mult de economia ştiinţifică, dar care, de
altfel, se mărgineşte a sistematiza, a migăli şi a proclama drept adevăruri eterne con-
cepţiile banale şi prezumţioase ale agenţilor de producţie burghezi despre propria lor lume
minunată.
33
“Economiştii au un mod curios de a proceda. Pentru ei nu există decât două feluri
de instituţii, artificiale şi naturale. Instituţiile feudalismului sunt artificiale, cele ale
burgheziei sunt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologi, care împart şi ei
religiile în două categorii. Orice religie, alta decât a lor, este o născocire omenească, în
timp ce religia lor proprie este o revelaţie divină. — A existat, aşadar, istorie în
trecut, dar nu mai există în prezent.” (Karl Marx:” Misère de la Philosophie.
Réponse à la Philosophie de la Misère par M. Proudhon”, 1847, pag. 113.) Cu
adevărat amuzant este d-l Bastiat, care îşi închipuie că vechii Greci şi Romani trăiau
numai din jaf. Dar dacă trăieşti multe secole de-a rândul din jaf, trebuie doar într-una
să ai ce jefui, cu alte cuvinte obiectul jafului trebuie să se reproducă în mod continuu.
Se pare deci că şi Grecii şi Romanii aveau un proces de producţie, adică o economie
a lor, care forma baza materială a lumii lor, exact în felul în care economia
burgheză formează baza lumii actuale. Sau crede, poate, Bastiat că un mod de
producţie care se întemeiază pe sclavaj se întemeiază pe un sistem de jaf ? În acest
caz, el se plasează pe un teren periculos. Dacă un uriaş al gândirii, ca Aristotel, a greşit
în modul cum a apreciat sclavajul, de ce un pitic al ştiinţei economice ca Bastiat n-ar
greşi în modul cum apreciază munca salariată ? — Profit de ocazie pentru a respinge, în
câteva cuvinte, o obiecţie ce mi-a fost făcută de o gazetă germană din America la
apariţia lucrării mele “Zur Kritik der politischen Oekonomie” în 1859. Se spunea
anume că concepţia mea, după care modul de producţie determinat şi raporturile de
producţie care îi corespund de fiecare dată, într-un cuvânt “structura economică a

94
societăţii este baza reală pe care se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia
îi corespund anumite forme de conştiinţă socială”, după care deci “modul de producţie a
vieţii materiale ar condiţiona procesul de viaţă social, politic şi spiritual în general” —
că toate acestea sunt juste pentru lumea actuală, în care predomină interesele materiale,
dar nu se aplică nici evului mediu, în care predomina catolicismul, nici Atenei şi
Romei, în care predomina politica. Mai întâi, este curios că cineva poate să presu-
pună că aceste fraze arhicunoscute despre evul mediu şi despre lumea antică ar fi rămas
necunoscute cuiva. Atât este clar, că nici evul mediu nu putea să trăiască din
catolicism, nici lumea antică din politică. Dimpotrivă, modul în care aceste epoci îşi
agoniseau viaţa, ne explică de ce în cazul din urmă rolul principal îl joacă politica, iar în
cel dintâi catolicismul. De altfel, nu e nevoie să cunoşti prea bine, de exemplu, istoria
republicii romane ca să-ţi dai seama că istoria proprietăţii funciare formează istoria
secretă a republicii. Pe de altă parte, şi Don Quichotte a plătit scump greşeala de a fi
considerat pe cavaleri rătăcitori deopotrivă de compatibili cu toate formele economice
ale societăţii.
34
«Value is a property of things, riches of men. Value, in this sense, necessarily
implies exchange, riches do not.» („Observations on certain verbal disputes în Political
Economy, particularly relating to value and to demand and supply”, Londra 1821, pag.
16.)
35
Riches are the attribute of man, value is the attribute of commodities. A man or a
community is rich, a pearl or a diamond is valuable... A pearl or a diamond is
valuable as a pearl or diamond. (S. Bailey: A critical Dissertation etc., pag. 165.)
36
«Autorul Observaţiunilor» („Observations” ) şi S. Bailey îi reproşează lui Ricardo
că a transformat valoarea de schimb dintr-un lucru doar relativ în ceva absolut.
Dimpotrivă. El a redus relativitatea aparentă, pe care aceste lucruri, diamante, perle
etc., o posedă, la raportul real care se ascunde în dosul acestei aparenţe, la relativitatea
lor ca simple expresii ale muncii omeneşti. Dacă ricardienii îi răspund lui Bailey pe un
ton grosolan dar deloc convingător, lucrul se explică numai prin aceea că ei nu au găsit
la Ricardo însuşi nicio desluşire asupra legăturii intime dintre valoare şi forma valoare
sau valoarea de schimb.

95
Capitolul doi
PROCESUL SCHIMBULUI

Mărfurile nu pot merge singure la piaţă şi nu se pot schimba


singure. Trebuie să-i căutăm, aşadar, pe paznicii lor, pe posesorii de
mărfuri. Mărfurile sunt lucruri; ele sunt deci neputincioase în faţa omului.
Dacă ele nu-1 ascultă, el poate întrebuinţa forţa, cu alte cuvinte el poate să
le ia.37 Pentru a raporta aceste lucruri unul la altul ca mărfuri, paznicii de
mărfuri trebuie să se comporte unii faţă de alţii ca persoane a căror voinţă
sălăşluieşte în acele lucruri, astfel că unul îşi însuşeşte marfa celuilalt
numai cu voinţa acestuia, adică prin intermediul unui act de voinţă
comun ambelor părţi, înstrăinându-şi propria sa marfă. Ei trebuie deci
să se recunoască în mod reciproc ca proprietari privaţi. Acest raport de
drept, a cărui formă este contractul, indiferent dacă acesta este
reglementat de lege sau nu, este un raport de voinţe, în care se
oglindeşte raportul economic. Conţinutul acestui raport de drept sau de
voinţe este dat de însuşi raportul economic.38 Persoanele nu există aici
una pentru alta decât ca reprezentanţi ai mărfurilor, deci ca posesori de
mărfuri. De altfel, în cursul expunerii noastre vom vedea că măştile de
caracter economice ale persoanelor nu sunt decât personificări ale
raporturilor economice pe care aceste persoane le reprezintă atunci
când se întâlnesc.
Ceea ce deosebeşte în special pe posesorul mărfii de marfă,
este faptul că pentru dânsa orice alt corp de marfă nu este decât o
formă de manifestare a propriei sale valori. Levelliană şi cinică din
naştere, ea e gata în fiecare moment să schimbe nu numai sufletul, dar
şi trupul, cu orice altă marfă, chiar dacă aceasta ar prezenta mai multe
neajunsuri decât Maritorne. Această lipsă a simţului pentru ceea ce este
concret în corpul mărfii o completează posesorul mărfii prin propriile sale
simţuri, în număr de cinci sau în număr mai mare. Marfa sa nu are
pentru el o valoare de întrebuinţare nemijlocită. Altfel el n-ar duce-o la
piaţă. Ea are valoare de întrebuinţare pentru alţii. Pentru el, marfa sa

96
are numai valoarea de întrebuinţare nemijlocită de a fi purtătoare de
valoare de schimb, deci mijloc de schimb.39 Din această cauză, el vrea
să o înstrăineze în schimbul unei mărfi a cărei valoare de întrebuinţare
îl satisface. Toate mărfurile sunt non-valori de întrebuinţare pentru
posesorii lor, şi valori de întrebuinţare pentru non-posesorii lor. Ele
trebuie deci să-şi schimbe, toate, stăpânii. Dar această schimbare de
stăpân reprezintă schimbul lor, iar schimbul lor le raportează pe unele la
celelalte ca valori şi le realizează ca valori. Mărfurile trebuie deci să se
realizeze ca valori, înainte de a se putea realiza ca valori de
întrebuinţare.
Pe de altă parte, ele trebuie să se verifice ca valori de
întrebuinţare, înainte de a se putea realiza ca valori. Căci munca
omenească cheltuită pentru producerea lor nu contează decât în măsura
în care a fost cheltuită într-o formă utilă, pentru alţii. Dar numai
schimbul poate să dovedească că munca este utilă pentru alţii şi că
produsul ei satisface nevoile altora.
Orice posesor de mărfuri vrea să-şi înstrăineze marfa numai în
schimbul altei mărfi, a cărei valoare de întrebuinţare satisface nevoia
sa. Din acest punct de vedere, schimbul nu este pentru el decât un
proces individual. Pe de altă parte, el vrea să-şi realizeze marfa ca
valoare, adică să şi-o realizeze în indiferent ce altă marfă având
aceeaşi valoare, indiferent de faptul ca propria sa marfă are valoare
de întrebuinţare pentru posesorul celeilalte mărfi sau nu. Din acest
punct de vedere, schimbul este pentru el un proces social general. Dar
acelaşi proces nu poate să fie în acelaşi timp pentru toţi posesorii de
mărfuri un proces doar individual şi totodată doar social general.
Dacă privim lucrurile mai de aproape, fiecare posesor de marfă
consideră fiecare marfă străină ca echivalent special al mărfii sale şi,
deci, marfa sa ca echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri.
Întrucât însă toţi posesorii de mărfuri fac acelaşi lucru, niciuna din
mărfuri nu este echivalent general, iar mărfurile nu posedă, în
consecinţă, nici forma valoare relativă generală, în care ele ar putea fi
considerate egale ca valori şi în care ele ar putea fi comparate ca mărimi
de valoare. Prin urmare, ele nici nu stau faţă în faţă ca mărfuri, ci pur
şi simplu ca produse sau ca valori de întrebuinţare.
În încurcătura lor, posesorii noştri de mărfuri gândesc cum a

97
gândit Faust. La început era fapta. Ei au acţionat deci încă înainte de a
fi gândit. Legile naturii mărfurilor s-au manifestat în instinctul natural al
posesorilor de mărfuri. Ei nu pot raporta unele la altele mărfurile lor ca
valori, şi deci ca mărfuri, decât raportându-le, prin juxtapunere, la o altă
marfă oarecare ca la un echivalent general. Lucrul acesta a rezultat
din analiza mărfii. Dar numai fapta socială poate să transforme o marfă
determinată în echivalent general. Acţiunea socială - a tuturor celorlalte
mărfuri exclude, aşadar, o marfă determinată, în care ele toate îşi
exprimă valorile lor. Prin acest fapt, forma naturală a acestei mărfi
devine forma de echivalent valabilă din punct de vedere social. Prin
acţiunea procesului social, funcţiunea socială specifică a mărfii
excluse este aceea de a fi echivalent general. Astfel ea se transformă
în bani. «Aceştia au un singur cuget, şi puterea şi stăpânirea lor o dau
fiarei, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are
semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei.» (Apocalipsa).
Cristalul de bani este un produs necesar al procesului de schimb,
în care produse diferite ale muncii sunt considerate în fapt egale
unele cu altele, şi în consecinţă transformate de fapt în mărfuri.
Lărgirea şi adâncirea istorică a schimbului dezvoltă antagonismul dintre
valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascuns în natura mărfii. Necesitatea
de a da acestui antagonism o expresie exterioară în vederea circulaţiei
împinge spre o formă independentă a valorii mărfurilor şi nu se
linişteşte până ce această formă nu este atinsă în mod definitiv prin
dedublarea mărfii în marfă şi în bani. Prin urmare, în aceeaşi măsură
în care se efectuează transformarea produselor muncii în mărfuri, se
efectuează şi transformarea unei mărfi în bani.40
Pe de o parte, schimbul nemijlocit de produse are forma expresiei
simple de valoare, pe de altă parte el nu o are încă. Această formă era x
marfă A = y marfă B. Forma schimbului nemijlocit de produse este: x
obiect de întrebuinţare A = y obiect de întrebuinţare B.41 Aici obiectele A
şi B nu sunt mărfuri înainte de schimb; ele devin mărfuri abia prin
schimb. Prima condiţie pentru ca un obiect de întrebuinţare să fie, în
mod potenţial, o valoare de schimb, este existenţa sa ca non-valoare de
întrebuinţare, este existenţa sa ca o cantitate de valoare de întrebuinţare
depăşind nevoile imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sunt
exterioare omului; ele sunt deci alienabile. Pentru ca această alienare să fie

98
reciprocă, este suficient ca oamenii, printr-un acord tacit, să se
întâlnească în calitate de proprietari privaţi ai acelor lucruri alienabile şi,
tocmai prin acest fapt, în calitate de persoane independente una de alta.
Asemenea relaţii de independenţă reciprocă nu există însă pentru membrii
unei comunităţi naturale, fie că ea ar avea forma unei familii
patriarhale, a unei comunităţi hinduse vechi, a unui stat al incaşilor etc.
Schimbul de mărfuri începe acolo unde se sfârşesc comunităţile, la punctele
lor de contact cu alte comunităţi sau cu membrii altor comunităţi. Îndată
ce însă lucrurile devin mărfuri în relaţiile exterioare, ele devin mărfuri,
prin retro-acţiune, şi în relaţiile interioare. La început, raportul
cantitativ în care se efectuează schimbul este cu totul întâmplător.
Mărfurile intră în schimb prin actul de voinţă al posesorilor lor de a le
înstrăina în mod reciproc. Dar nevoia de obiecte de întrebuinţare străine
se permanentizează încetul cu încetul. Repetarea continuă a schimbului îl
transformă într-un proces social regulat. Cu timpul, cel puţin o parte a
produselor muncii va trebui deci să fie fabricată intenţionat în vederea
schimbului. Din acest moment se consolidează, pe de o parte,
separarea dintre utilitatea lucrurilor pentru nevoile imediate şi utilitatea
lor pentru schimb. Valoarea lor de întrebuinţare se separă de valoarea
lor de schimb. Pe de altă parte, raportul cantitativ în care se efectuează
schimbul lor devine dependent de producţia lor. Uzul le fixează ca
mărimi de valoare.
În schimbul de produse nemijlocit, fiecare marfă este în mod
nemijlocit mijloc de schimb pentru cel ce o posedă şi echivalent pentru cel
ce nu o posedă, dar numai în măsura în care este valoare de întrebuinţare
pentru el. Articolul de schimb încă nu dobândeşte deci o formă valoare
independentă de propria sa valoare de întrebuinţare sau de nevoile
individuale ale acelora care schimbă. Necesitatea acestei forme se
dezvoltă cu numărul şi cu varietatea crescândă a mărfurilor care intră
în procesul de schimb. Problema se naşte odată cu mijloacele pentru
rezolvarea ei. Nu există niciodată un contact social în care posesorii de
mărfuri să schimbe şi să compare articolele lor proprii cu diferite alte
articole, fără ca, în cadrul acestui contact al lor, diferiţii posesori de
mărfuri să schimbe şi să compare ca valori diferitele mărfuri ale lor cu
una şi aceeaşi categorie terţă de marfă. Această marfă terţă, devenind
echivalent pentru diferite alte mărfuri, obţine în mod nemijlocit, cu

99
toate că în limite reduse, forma de echivalent general sau social.
Această formă de echivalent general apare şi dispare odată cu
contactul social momentan care i-a dat naştere. Ea revine în mod
alternativ şi trecător cutărei sau cutărei mărfi. Odată cu dezvoltarea
schimbului de mărfuri ea se ataşează însă în mod exclusiv de anumite
speţe de mărfuri, adică se cristalizează în formă de bani. La început,
întâmplarea decide care e speţa de marfă de care rămâne ataşată. Dar în
general două împrejurări sunt hotărâtoare. Forma bani se ataşează de
cele mai importante articole de schimb din străinătate, care sunt de
fapt forme naturale de manifestare ale valorii de schimb a produselor
indigene. Sau de obiectul de întrebuinţare care formează elementul
principal al avuţiei indigene alienabile, ca de exemplu vitele. Popoarele
nomade sunt primele care dezvoltă forma bani, pentru că toată averea lor
se găseşte în formă mişcătoare, deci imediat alienabilă, şi pentru că
propriul lor fel de viaţă le aduce în contact continuu cu alte comunităţi,
ele fiind astfel îndemnate la schimbul de produse. De multe ori oamenii
au transformat chiar omul, sub formă de sclav, în material primitiv de
bani, niciodată însă pământul. Această idee nu putea să apară decât în
societatea burgheză gata formată. Ea datează din ultima treime a
secolului al XVII-lea, iar punerea ei în practică pe scară naţională a
fost încercată abia cu un secol mai târziu, în revoluţia burgheză a
francezilor.
În aceeaşi măsură în care schimbul de produse îşi rupe lanţurile
care îl reduceau la proporţii doar locale şi în care valoarea mărfurilor
devine, în consecinţă, încetul cu încetul, materializare a muncii
omeneşti în general, forma bani trece asupra unor mărfuri care din
natură se potrivesc pentru funcţia socială, a unui echivalent general,
asupra metalelor preţioase.
Faptul că «banii sunt din natură aur şi argint, cu toate că aurul
şi argintul nu sunt din natură bani»,42 arată concordanţa dintre
proprietăţile naturale ale acestor metale şi funcţiile banilor.43 Până în
prezent nu cunoaştem însă decât o singură funcţie a banilor, aceea de a
servi ca formă de manifestare a valorii mărfurilor sau ca material în
care mărimile de valoare ale mărfurilor îşi găsesc o expresie socială.
Formă de manifestare adecvată a valorii sau materializare de muncă
omenească abstractă, şi deci identică, nu poate să fie decât un material

100
ale cărui exemplare posedă toate aceeaşi calitate uniformă. Pe de altă
parte, întrucât deosebirea dintre mărimile de valoare este pur cantitativă,
marfa-bani trebuie să fie susceptibilă de diferenţieri pur cantitative;
va trebui deci să o putem împărţi şi recompune din părţile ei după voie.
Ori, aurul şi argintul posedă aceste calităţi din natură.
Valoarea de întrebuinţare a mărfii-bani se dedublează. Pe
lângă valoarea ei de întrebuinţare specială ca marfă, astfel cum aurul
serveşte, de exemplu, pentru plombarea dinţilor stricaţi, ca materie
primă pentru articole de lux etc..., ea dobândeşte şi o valoare de
întrebuinţare formală, care decurge din funcţiunile sale sociale
specifice.
Întrucât toate celelalte mărfuri nu sunt decât echivalente
speciale ale banilor, iar banii sunt echivalentul lor general, ele se
comportă ca mărfuri speciale faţă de banii consideraţi ca marfă
generală.44
S-a văzut că forma bani nu este decât reflexul raporturilor
dintre toate celelalte mărfuri, ataşat de una din mărfuri. Faptul că
banii sunt marfă45 este deci o descoperire numai pentru cel ce porneşte
de la forma lor desăvârşită, pentru ca apoi să o analizeze. Procesul de
schimb nu-i dă mărfii, pe care o transformă în bani, valoarea ei, ci
forma valoare specifică a ei. Confuzia dintre aceste două categorii a
făcut pe unii să considere valoarea aurului şi a argintului ca
imaginară.46 Întrucât în anumite funcţii ale lor banii pot fi înlocuiţi
prin simple semne de bani, s-a născut a doua eroare, aceea că ei nu ar fi
decât un semn. Pe de altă parte, acest fapt ascundea presimţirea că forma
bani a lucrului îi este exterioară acestuia şi nu e decât doar o formă de
manifestare a unor raporturi omeneşti ce se ascund în spatele lor. În
acest sens, orice marfă ar fi un semn, întrucât ca valoare ea nu este decât
un înveliş material al muncii omeneşti cheltuite pentru producerea ei.47
Dar considerând drept simple semne caracterele sociale pe care le iau
lucrurile, sau caracterele materiale pe care le iau determinaţiile sociale
ale muncii în cadrul unui mod de producţie determinat, le considerăm în
acelaşi timp ca un produs arbitrar al reflecţiei omeneşti. Aceasta era
maniera preferată a iluminiştilor secolului al XVIII-lea pentru a înlătura,
cel puţin în mod provizoriu, aparenţa stranie pe care o aveau formele
misterioase ale raporturilor omeneşti, a căror geneză încă nu putea fi

101
explicată.
Am observat mai sus că forma de echivalent a unei mărfi nu
implică determinarea cantitativă a mărimii valorii ei. Dacă ştim că
aurul este bani şi că poate fi schimbat în mod nemijlocit cu toate
celelalte mărfuri, aceasta nu înseamnă că ştim cât valorează de pildă 10
pfunzi de aur. Ca orice altă marfă, banii nu-şi pot exprima mărimea
propriei lor valori decât în mod relativ, în alte mărfuri. Propria lor
valoare este determinată de timpul de muncă necesar pentru
producerea lor şi îşi găseşte expresia în acea cantitate din orice altă
marfă în care se află cristalizat un timp de muncă egal.48 Această
determinare a mărimii valorii lor relative se efectuează la sursa lor, la
producţie, prin schimb nemijlocit. Îndată ce au intrat în circulaţie ca
bani, valoarea lor este dată. Dacă în ultimele decenii ale secolului al
XVII-lea a şti că banii sunt o marfă însemna o depăşire serioasă a
începutului analizei banilor, totuşi nu era vorba decât numai de un
început. Dificultatea nu constă în a întelege că banii sunt marfă, ci
cum, de ce şi prin ce o marfă este bani.49
Am văzut cum şi în cea mai simplă expresie de valoare, adică
în expresia x marfă A = y marfă B, lucrul prin care este exprimată
mărimea valorii altui lucru pare să-şi aibă forma de echivalent ca
o proprietate naturală de ordin social, independentă de acest
raport. Am urmărit modul cum s-a fixat această aparentă falsă.
Aparenţa este desăvârşită din momentul în care forma de
echivalent general s-a identificat cu forma naturală a unei speţe
particulare de marfă, adică din momentul în care ea s-a cristalizat
în forma bani. Aparenţa este, nu că o marfă devine bani pentru că
toate celelalte mărfuri îşi exprimă prin ea valorile lor, ci invers, că
ele îşi exprimă toate valorile lor prin ea pentru că ea este bani.
Procesul care a servit ca intermediar dispare în propriul său
rezultat, fără a lăsa vreo urmă. Fără intervenţia lor activă,
mărfurile găsesc gata pregătită propria lor întruchipare de valoare
ca un corp de marfă existând în afara lor şi alături de ele.
Aceste obiecte, adică aurul şi argintul, aşa cum ele ies din
măruntaiele pământului, sunt în acelaşi timp încarnarea nemijlocită
a oricărei munci omeneşti. Aşa se explică magia banilor.
Comportarea doar atomistică a oamenilor în procesul lor social de

102
producţie şi deci forma propriilor lor raporturi de producţie, care
are un caracter material-obiectiv şi este independentă de
controlul lor şi de activitatea lor individuală conştientă, se
evidenţiază în primul rând prin faptul că produsele muncii lor
iau în mod general forma de mărfuri. Misterul fetişismului banilor
nu este deci nimic altceva decât misterul fetişismului mărfurilor,
devenit vizibil şi strălucitor.

NOTE:
37
În secolul al XII-lea, atât de renumit pentru evlavia sa, printre mărfuri se numără
de multe ori unele lucruri foarte gingaşe. Astfel, un poet francez din acea vreme
enumeră printre mărfurile care se găseau la târgul din Landit, pe lângă postavuri pentru
îmbrăcăminte, încălţăminte, piele, unelte agricole, piei crude etc., şi «femmes folles de
leur corps” [femei care îşi vând trupul].
38
Proudhon îşi întemeiază mai întâi idealul de justiţie, de justiţie eternă, pe
raporturile de drept care corespund producţiei de mărfuri; observăm în treacăt că în
modul acesta se face şi dovada atât de plină de consolare pentru toţi burtă-verde că
forma producţiei de mărfuri este tot atât de eternă ca şi justiţia. Apoi el vrea, invers,
să prefacă în conformitate cu acest ideal producţia reală de mărfuri şi sistemul real
de drept care îi corespunde. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze
legile reale ale asimilării şi dezasimilării fiziologice, pentru a rezolva pe baza acestor
legi anumite probleme determinate, ar voi să modifice aceste fenomene cu ajutorul
«ideilor eterne» de «naturalitate» şi de «afinitate». Oare dacă spunem despre
«camătă» că ea contrazice «justiţia eternă», «echitatea eternă», «mutualitatea eternă» şi
alte «adevăruri eterne», ştim mai mult despre ea decât ştiau părinţii bisericii atunci
când spuneau că ea contravine «graţiei eterne», «credinţei eterne» şi «voinţei eterne a
lui Dumnezeu»?
39
«Căci dublă este întrebuinţarea fiecărui bun. Una este proprie lucrului ca atare,
cealaltă nu; astfel o sandală serveşte pentru încălţat şi poate fi schimbată. Ambele sunt
valori de întrebuinţare ale sandalei, căci şi acela care schimbă sandala cu ceea ce îi
lipseşte, de exemplu cu alimente, întrebuinţează sandala ca sandală. Dar nu în
modul de întrebuinţare natural. Căci ea nu există de dragul schimbului.» (Aristotel:
«De Republica», cartea I-a, cap. 9.)
40
În lumina acestui adevăr, putem aprecia deşteptăciunea socialismului mic-burghez,
care vrea să permanentizeze producţia de mărfuri, desfiinţând în acelaşi timp
«antagonismul dintre bani şi marfă», adică banii înşişi, căci banii nu există decât în
acest antagonism. Tot atât de bine am putea să-l desfiinţăm pe papa, lăsând catolicismul să
subziste. Amănunte în această privinţă vezi în lucrarea mea: «Zur Kritik der
politischen Oekonomie», pag. 61 şi urm.
41
Atâta timp cât încă nu se schimbă două obiecte de întrebuinţare diferite, ci se oferă,

103
aşa cum se constată adeseori la sălbatici, o masă haotică de lucruri ca echivalent
pentru un al treilea obiect, schimbul nemijlocit de produse se află el însuşi abia la
începuturile sale.
42
Karl Marx: «Zur Kritik etc.», pag. 135. «Metalele... sunt din natură bani. (Galiani:
«Della Moneta», în colecţia lui Custodi, Parte Moderna, vol. III, pag. 72).
43
Amănunte în această privinţă vezi în scrierea mea citată mai sus, secţiunea:
„preţioase”.
44
«Banii sunt marfa generală.» (Verri: «Meditazioni sulla Economia Politica», pag.
16.)
45
«Argintul şi aurul însele, pe care putem să le desemnăm cu numele generic de „metal
preţios”, sunt... mărfuri... a căror valoare... sporeşte şi scade. Valoarea metalului
preţios poate fi considerată mai mare atunci când pentru o greutate mai mică din acest
metal poate fi procurată o cantitate mai mare de produse — sau fabricate ale ţării
etc.» („A discourse on the General Notions of Money, Trade and Exchange, as they
stand în relations to each other. By a Merchant”, Londra 1695, pag. 7.) «Argintul şi
aurul, fie că au forma de monedă sau nu, sunt întrebuinţate, ce-i drept, ca măsură pentru
toate celelalte lucruri, dar ele sunt totuşi o marfă, ca şi vinul, uleiul, tutunul, pânza sau
postavurile.» („A Discourse concerning Trade, and that în particular of the East-Indies
etc.”, Londra 1689, pag. 2.) «Averea şi bogăţia regatului nu pot consta numai din bani,
aşa cum aurul şi argintul nu pot fi excluse din rândurile mărfurilor.» („The East India
Trade a most Profitable Trade”, Londra 1677, pag. 4.)
46
«Aurul şi argintul au valoare ca metale, înainte de a fi bani.» (Galiani: „Della Mo-
neta”, pag. 72.) Locke spune: «Consensul general al oamenilor a atribuit argintului, din
cauza calităţilor sale care îl fac să fie apt pentru rolul de bani, o valoare imaginară.»
Iată ce spune, dimpotrivă, Law: «Cum ar putea popoare diferite să dea unui lucru
oarecare o valoare imaginară... sau cum ar fi putut această valoare imaginară să se
menţină?» Dar cât de puţin înţelegea el însuşi lucrurile: «Argintul se schimba după
valoarea de întrebuinţare pe care o avea, deci după valoarea sa reală; prin
adoptarea sa ca... bani el dobândi o valoare adiţională (une valeur additionnelle).»
(Jean Law: «Considérations sur le numéraire et le commerce», în ediţia lui E. Daire:
«Economistes Financiers du XVIIIe siècle», pag. [469] 470.)
47
«Banii sunt semnul lor (al mărfurilor).» (V. de Forbonnais: «Elements du Com-
merce», ediţie nouă, Leyda 1766, vol. II, pag. 143.) «Ca semn, ei sunt atraşi de către
mărfuri.» (ibid., pag. 155.) «Banii sunt semnul unui lucru şi îl reprezintă.”
(Montesquieu: «Esprit des Lois», «Oeuvres», Londra 1767, vol. II, pag. 2.) «Banii nu
sunt un simplu semn, căci ei înşişi sunt avuţie; ei nu reprezintă valorile, ci le
echivalează.» (Le Trosne: ”De l'interět Social”, pag. 910.) «Dacă considerăm noţiunea
de valoare, lucrul însuşi nu este privit decât ca un semn; el nu este considerat ca el
însuşi, ci ca ceea ce valorează.» (Hegel: «Philosophie des Rechts», pag. 100.) Cu mult
înaintea economiştilor, juriştii au contribuit la încetăţenirea ideii că banii nu sunt decât
un simplu semn şi că metalele preţioase nu au decât o valoare imaginară; ei se puneau
astfel în slujba puterii regale, al cărei drept de a emite monedă minoră ei îl întemeiau
în tot cursul evului mediu pe tradiţiile imperiului roman şi pe concepţiile despre
monedă din Pandecte. «Nimeni nu poate şi nu are voie să se îndoiască», spune
discipolul lor ascultător, Filip de Valois, într-un decret din 1346, «că numai nouă şi

104
Majestăţii noastre regale ne aparţin... baterea monedei, fabricarea ei, compoziţia,
cantitatea şi toate orânduirile privitoare la monede, punerea lor în circulaţie în modul
şi cu preţul care ne plac nouă şi ni se par nouă potrivite.» Era o dogmă a dreptului
roman că împăratul decretează valoarea banilor. Era în mod expres interzis a se
considera banii ca marfă. «Dar nimănuia să nu-i fie permis să cumpere bani, căci, făcuţi
pentru uzul general, ei nu trebuie să fie marfă.» O bună expunere asupra acestui subiect
se găseşte la G. F. Pagnini: «Saggio sopra il giusto pregio delle cose», 1751, la
Custodi, Parte Moderna, vol. II. în special în partea a II-a a lucrării, Pagnini
polemizează împotriva domnilor jurişti.
48
«Dacă un om este în stare să aducă o uncie de argint din interiorul pământului, din
Peru, până la Londra în aceeaşi durată de timp care i-ar fi necesară pentru a pro-
duce un bushel de grâu, unul din aceste produse constituie preţul natural al celuilalt;
dar dacă, prin punerea în exploatare a unor mine noi şi mai bogate, el poate să obţină
două uncii de argint cu acelaşi efort, cu care înainte obţinea una, grâul va fi tot atât de
ieftin la preţul de 10 şilingi de bushel, cum era mai înainte la preţul de 5 şilingi,
caeteris paribus [celelalte împrejurări rămânând neschimbate].» (William Petty: «A
Treatise of Taxes and Contributions», Londra 1667, pag. 31.)
49
După ce domnul profesor Roscher ne instruieşte că: «Definiţiile false asupra
banilor pot fi împărţite în două grupuri principale: acelea care îi consideră ca fiind
mai mult decât o marfă şi acelea care îi consideră ca fiind mai puţin decât o marfă
urmează o înşiruire pestriţă de scrieri asupra banilor, înşiruire din care nu se întrezăreşte nici
cea mai îndepărtată înţelegere a istoriei reale a teoriei, şi apoi morala: Nu se poate
tăgădui, de altfel, că cei mai mulţi din economiştii mai noi nu au acordat destulă
importanţă particularităţilor care deosebesc banii de celelalte mărfuri (va să zică,
totuşi mai mult decât o marfă sau mai puţin decât o marfă ?)... Din acest punct de
vedere, reacţiunea semi-mercantifistă a lui Ganilh... nu este cu totul
nefundată.» Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a,
1858, pag. 207-210.) Mai mult — mai puţin nu destul — din acest punct de
vedere — nu cu totul ! Ce noţiuni precise! Şi asemenea vorbărie eclectică de
profesor, domnul Roscher o botează, în modestia sa, drept metodă anatomico-
fiziologică a economiei politice! Un singur merit însă nu-i poate fi contestat:
acela de a fi descoperit că banii sunt «o marfă agreabilă».

105
Capitolul trei
BANII SAU CIRCULAŢIA MĂRFURILOR

1. Măsură a valorilor

Pentru a simplifica lucrurile, presupun pretutindeni în


această lucrare că marfa-bani o formează aurul.
Prima funcţie a aurului constă în aceea că oferă lumii mărfurilor
materialul pentru a-şi exprima valoarea, cu alte cuvinte că reprezintă
valorile mărfurilor ca mărimi omonime, egale din punct de vedere
calitativ şi comparabile din punct de vedere cantitativ. În modul acesta
el funcţionează ca măsură generală a valorilor şi numai prin această
funcţie a sa, aurul, marfa-echivalent specifică, devine bani.
Mărfurile nu devin comensurabile prin intermediul banilor.
Dimpotrivă, pentru că toate mărfurile, ca valori, sunt muncă
omenească materializată, şi deci din capul locului comensurabile, ele
pot să-şi măsoare în comun valorile în aceeaşi marfă specifică şi să o
transforme astfel pe aceasta într-o măsură comună a valorii lor, adică
în bani. Banii ca măsură a valorii sunt o formă de manifestare
necesară a măsurii de valoare imanente a mărfurilor, adică a timpului
de muncă. 50
Expresia de valoare a unei mărfi în aur — x marfă A = y
marfă-bani — este forma bani sau preţul ei. O singură ecuaţie, ca
de exemplu: 1 tonă de fier = 2 uncii de aur, este suficientă acum
pentru a exprima în mod valabil din punct de vedere social valoarea
fierului. Ecuaţia nu mai trebuie să-şi facă apariţia în rând cu ecuaţiile
de valoare ale celorlalte mărfuri, pentru că marfa-echivalent, adică
aurul, posedă deja caracter de bani. Forma valoare relativă generală
a mărfurilor are deci acum din nou înfăţişarea formei valoare
relative simple sau singulare a lor, ca la început. Pe altă parte,
expresia de valoare relativă dezvoltată, adică seria infinită de ex-
presii de valoare relativă, devine forma valoare relativă specifică a
mărfii-bani. Dar această serie este dată deja, din punct de vedere social,

106
în preţurile mărfurilor. Nu avem decât să citim invers cotările dintr-o
listă de preţuri ca să găsim reprezentată mărimea valorii banilor în
toate mărfurile posibile. În schimb, banii nu au preţ. Pentru a putea
participa la această formă valoare relativă unitară a celorlalte mărfuri,
ei ar trebui raportaţi la ei înşişi ca la propriul lor echivalent.
Preţul sau forma bani a mărfurilor este, ca şi forma valoare a lor
în general, o formă distinctă de forma lor fizică reală, palpabilă; adică
nimic altceva decât o formă ideală sau imaginară. Valoarea fierului,
a pânzei, a grâului etc. există, cu toate că invizibilă, chiar în aceste
lucruri; ea este reprezentată prin egalitatea sa cu aurul, o raportare la
aur care nu există, decât ca o fantomă în capetele acestor lucruri.
Paznicul mărfurilor trebuie deci să-şi bage limba în capul lor sau să le
aplice câte un bileţel pentru a comunica lumii exterioare preţurile lor. 51
Întrucât exprimarea valorilor mărfurilor în aur are un caracter ideal,
pentru această operaţiune nu este de asemeni utilizabil decât un aur
imaginar sau ideal. Orice paznic de marfă ştie că este departe de a-şi
transforma mărfurile în bani, dacă atribuie valorii lor forma preţului,
adică forma imaginară, a aurului, şi că nu-i trebuie nici măcar un dram
de aur real pentru a estima în aur milioane de valori de mărfuri. În
funcţia lor de măsură a valorii banii servesc, deci, numai ca bani
imaginari sau ideali. Din acest fapt au rezultat cele mai extravagante
teorii. 52 Cu toate că pentru funcţia de măsură a valorii nu servesc
decât banii imaginari, preţul depinde în totul de materialul real al
banilor. Valoarea, adică cantitatea de muncă omenească pe care o
conţine de exemplu o tonă de fier, este exprimată printr-o cantitate
închipuită din marfa-bani, care conţine aceeaşi cantitate de muncă.
După cum ca măsură de valoare serveşte aurul, argintul sau cuprul,
valoarea tonei de fier ia expresii de preţ cu totul diferite, adică este
reprezentată în cantităţi cu totul diferite de aur, argint sau cupru.
Dacă, aşadar, două mărfuri diferite, de exemplu aurul şi
argintul, servesc în acelaşi timp ca măsuri de valoare, toate mărfurile
au două feluri diferite exprimate ale preţului, adică preţuri în aur şi
preţuri în argint, care se împacă foarte bine între ele, atâta timp cât
raportul dintre valoarea aurului şi cea a argintului rămâne
neschimbat, de exemplu = 1: 15. Orice modificare a acestui raport
de valoare perturbează însă raportul dintre preţurile în aur şi

107
preţurile în argint ale mărfurilor şi dovedeşte astfel în mod practic că
o dublare a măsurii de valoare este în contrazicere cu funcţia acestei
măsuri. 53
Mărfurile cu preţuri determinate se prezintă toate în forma:
a marfă A = x aur; b marfă B = z aur, c marfă C = y aur etc., a, b şi
c reprezentând mase determinate ale speţelor de mărfuri A, B şi C, iar
x, z şi y reprezentând mase determinate ale aurului. Valorile
mărfurilor sunt deci transformate în cantităţi imaginare de aur de
diferite mărimi, adică, cu toată diversitatea extraordinară a corpurilor
mărfurilor, în mărimi omonime, în mărimi de aur. În această calitate a
lor de cantităţi de aur diferite, ele se compară şi se măsoară unele cu
altele, născându-se necesitatea tehnică a unei raportări a lor la o
cantitate de aur fixată, ca la o unitate de măsură a lor. Această unitate
de măsură se transformă în etalon, prin subdiviziune în părţi aliquote.
Înainte de a deveni bani, aurul, argintul, cuprul posedă deja asemenea
etaloane în măsurile lor de greutate ca metale, astfel că, de exemplu,
un pfund serveşte ca unitate de măsură, fiind pe de o parte
subdivizat în uncii etc., şi pe de altă parte multiplicat în chintale etc. 54
Din această cauză, în orice circulaţie metalică denumirile existente ale
etalonului de greutăţi constituie şi primele denumiri ale etalonului
monetar sau ale etalonului preţurilor.
Ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor banii
îndeplinesc două funcţii cu totul diferite. Ei sunt măsură a valorilor
ca încarnare a muncii omeneşti, iar etalon al preţurilor ca greutate de
metal determinată. Ca măsură a valorilor, ei servesc pentru a transforma
valorile mărfurilor diverse şi variate în preţuri, în cantităţi de aur
imaginare; ca etalon al preţurilor ei măsoară aceste cantităţi de aur.
Măsura valorilor măsoară mărfurile ca valori; etalonul preţurilor,
dimpotrivă, măsoară cantităţile de aur cu ajutorul unei cantităţi de
aur şi nu valoarea unei cantităţi de aur cu greutatea alteia. Pentru
etalonul preţurilor este nevoie ca o greutate determinată de aur să fie
fixată ca unitate de măsură. Aici, ca şi în toate celelalte determinări,
de măsură ale unor mărimi omonime, fixitatea raporturilor de măsură
devine decisivă. Etalonul preturilor îşi îndeplineşte, aşadar, funcţia
sa cu atât mai bine, cu cât mai invariabil aceeaşi cantitate de aur
serveşte ca unitate de măsură. Ca măsură a valorilor aurul poate să

108
servească numai pentru că el însuşi este un produs al muncii, deci o
valoare care poartă în sine posibilitatea de a varia. 55
Este clar, în primul rând, că o schimbare în valoarea aurului
nu-i afectează în niciun fel funcţia sa de etalon al preţurilor. Oricum
ar varia valoarea aurului, cantităţi diferite de aur rămân întotdeauna
în acelaşi raport de valoare unele faţă de altele. Dacă valoarea
aurului ar scădea cu 1000%, 12 uncii de aur ar continua să posede de
12 ori atâta valoare cât o singură uncie de aur; ori la preţuri nu este
vorba decât de raportul reciproc dintre diferite cantităţi de aur.
Întrucât, pe de altă parte, o uncie de aur nu-şi schimbă nicidecum
greutatea atunci când valoarea ei scade sau creşte, nici greutatea părţilor
sale aliquote nu se schimbă, astfel că aurul ca etalon fix al preţurilor
îndeplineşte întotdeauna acelaşi serviciu, oricum i-ar varia valoarea.
Schimbarea în valoarea aurului nu afectează nici funcţia sa de
măsură-a valorii. O asemenea schimbare atinge toate mărfurile în
acelaşi timp; ea lasă deci neschimbate, caeteris paribus [celelalte
împrejurări rămânând neschimbate], valorile lor relative reciproce, cu
toate că acestea se exprimă acum, toate în preţuri aur mai ridicate sau
mai scăzute decât înainte.
Ca şi la reprezentarea valorii unei mărfi prin valoarea de
întrebuinţare a altei mărfi, tot astfel şi la estimarea mărfurilor în aur
se presupune doar că la un moment dat producerea unei anumite
cantităţi de aur costă o anumită cantitate de muncă. În ceea ce
priveşte mişcarea preţurilor mărfurilor în general, se aplică legile
dezvoltate mai sus ale expresiei de valoare relative simple.
Dacă valoarea monedei rămâne constantă, o urcare generală,
a preţurilor mărfurilor este posibilă numai dacă se urcă valorile
mărfurilor; dacă valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea urcare
este posibilă numai dacă valoarea monedei scade. Invers, o scădere
generală a preţurilor mărfurilor nu este posibilă, valoarea monedei
rămânând constantă, decât dacă, valoarea mărfurilor scade; dacă
valorile mărfurilor sunt constante, o asemenea scădere nu este posibilă
decât dacă valoarea monedei urcă. O urcare în valoarea monedei nu
implică deci în mod necesar o scădere proporţională în preţurile
mărfurilor, iar o scădere în valoarea monedei nu implică o urcare
proporţională în preţurile mărfurilor. Lucrul acesta nu se întâmplă

109
decât la mărfuri cu valoare neschimbată. Astfel mărfurile a căror
valoare creşte în mod uniform şi simultan cu valoarea monedei
păstrează preţurile neschimbate. Dacă valoarea lor urcă mai încet sau
mai repede decât valoarea monedei, scăderea sau urcarea preţurilor
este determinată de diferenţa dintre mişcarea valorii lor şi aceea a
valorii monedei etc.
Dar să ne întoarcem acum la examinarea formei preţ.
Denumirile monetare ale greutăţilor de metal se separă
încet-încet de denumirile lor iniţiale ca greutăţi, din diferite cauze,
dintre care decisive din punct de vedere istoric sunt următoarele: 1.
Introducerea de monedă străină la popoare mai puţin dezvoltate;
astfel, în Roma antică monedele de argint şi de aur au circulat la
început ca mărfuri străine. Denumirile acestor monede străine sunt
diferite de denumirile indigene ale greutăţilor. 2. Odată cu
dezvoltarea bogăţiei, metalul mai puţin preţios este înlocuit în
funcţia de măsură a valorii, de metalul mai preţios: arama de argint,
argintul de aur, oricât de mult această succesiune ar contrazice
cronologia poetică. 56 Astfel, livra era numele de monedă pentru o
livră adevărată, de argint. Din moment ce aurul înlocuieşte argintul
ca măsură a valorii, aceeaşi denumire este ataşată poate unei
cincisprezecimi de livră de aur etc..., după raportul de valoare
dintre aur şi argint. Livra ca nume de monedă şi livra ca simplă
denumire de greutate a aurului sunt astfel separate. 57 3. Falsificarea
de monedă practicată secole de-a rândul de către domnitor, care a
făcut într-adevăr ca din greutatea iniţială a monedelor să nu rămână
decât numele. 58
Aceste procese istorice au făcut din separarea denumirii
monetare a greutăţilor de metal de denumirea lor obişnuită ca greutăţi
un obicei general. Întrucât etalonul monetar este, pe de o parte, pur
convenţional şi are nevoie, pe de altă parte, de valabilitate generală, el
capătă în cele din urmă o reglementare legală. O greutate determinată
a metalului preţios, de exemplu o uncie de aur, este împărţită în mod
oficial în părţi aliquote, care sunt botezate cu nume legale, ca livră,
taler etc. O asemenea parte aliquotă, care este astfel considerată ca
unitate de măsură propriu-zisă a monedei, este subdivizată în alte
părţi aliquote având denumiri legale, ca şiling, penny etc.59 Ca şi

110
mai înainte, etalonul monedei de metal continuă să fie format de anu-
mite greutăţi de metal determinate. Ceea ce s-a schimbat este
împărţirea şi nomenclatura.
Aşadar, preţurile, cu alte cuvinte cantităţile de aur în care sunt
transformate în mod ideal valorile mărfurilor, sunt exprimate acum prin
denumirile monetare sau prin denumirile de calcul având valabilitate
legală, ale etalonului aur. În loc de a se spune deci că un quarter de
grâu valorează o uncie de aur, s-ar spune, în Anglia, că el valorează 3
l. st. 17 şilingi şi 101/2 pence. Cu ajutorul denumirilor lor monetare
mărfurile îşi spun, aşadar, cât valorează, iar moneda serveşte ca
monedă de calcul ori de câte ori este vorba de a determina un
lucru ca valoare, şi deci în forma bani. 60
Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale. Eu nu
ştiu nimic despre om, dacă ştiu că un om se numeşte Jacobus. Tot
astfel în denumirile de monedă livră, taler, franc, ducat etc. dispare
orice urmă a raportului de valoare. Confuzia cu privire la înţelesul
misterios al acestor semne cabalistice este cu atât mai mare, cu cât
denumirile monetare exprimă valoarea mărfurilor şi în acelaşi timp
părţi aliquote ale unei greutăţi de metal, adică ale etalonului
monedei. 61 Pe de altă parte, este necesar ca valoarea, spre deosebire de
corpurile variate ale lumii mărfurilor, să ajungă a îmbrăca această
formă obiectivă abstractă, dar şi pur socială. 62
Preţul este numele monetar al muncii materializate în marfă.
Echivalenţa mărfii şi a cantităţii de bani al cărei nume reprezintă
preţul ei este deci o tautologie,63 aşa cum în general expresia de valoare
relativă a unei mărfi este întotdeauna expresia echivalenţei dintre două
mărfuri. Dar dacă preţul ca expresie a mărimii valorii mărfii este
expresia raportului ei de schimb cu banii, nu urmează, invers, că
expresia raportului ei de schimb cu banii este în mod necesar expresia
mărimii valorii ei. Să presupunem că o muncă socialmente necesară de
aceeaşi mărime se exprimă în 1 quarter de grâu şi în 2 l. st. (aproximativ
1
/2 uncie de aur). Cele 2 l. st. sunt expresia în bani a mărimii de valoare
a quarterului de grâu sau preţul său. Dacă împrejurările permit
fixarea acestui preţ la 3 l. st. sau dacă ele impun fixarea lui la 1l. st., 1 l.
st. şi 3 l. st. sunt prea mici sau prea mari ca expresii ale mărimii
valorii grâului, dar ele sunt totuşi preţuri ale acestuia, căci în primul

111
rând ele sunt forma valoare a lui, adică bani, iar în al doilea rând ele
sunt expresii ale raportului său de schimb cu banii. Condiţiile de
producţie rămânând aceleaşi, adică forţa productivă a muncii
rămânând neschimbată, pentru reproducerea quarterului de grâu trebuie
întrebuinţat acelaşi timp de muncă social ca mai înainte. Faptul acesta
nu depinde nici de voinţa producătorului de grâu, nici de aceea a
celorlalţi posesori de mărfuri. Mărimea valorii mărfii exprimă, aşadar,
un raport necesar faţă de timpul de muncă social, raport care este ima-
nent procesului de formare a mărfii. Prin transformarea mărimii
valorii în preţ, acest raport necesar apare ca raport de schimb al unei
mărfi cu marfa-bani existentă în afara ei. Dar în acest raport îşi poate
găsi expresia atât mărimea valorii mărfii cât şi plusul sau minusul în
schimbul căruia această marfă este de vânzare în anumite împrejurări.
Posibilitatea unui dezacord cantitativ între preţ şi mărimea valorii,
adică posibilitatea unei abateri a preţului de la mărimea valorii, se
află deci în însăşi forma preţ. Acesta nu este un defect al acestei
forme, ci, dimpotrivă, face din ea forma adecvată a unui mod de
producţie în care regula nu se poate impune decât ca lege medie
oarbă a iregularităţii.
Forma preţ nu conţine însă numai posibilitatea dezacordului
cantitativ dintre mărimea valorii şi preţ, adică dintre mărimea
valorii şi expresia ei în bani; ea poate să conţină o contradicţie
calitativă, astfel că preţul încetează cu totul de a fi expresiune de
valoare, cu toate că banii nu sunt decât forma valoare a mărfurilor.
Lucruri care în sine nu sunt mărfuri, ca de exemplu conştiinţa,
onoarea etc., pot fi de vânzare, luând astfel, prin preţul care se
plăteşte în schimbul lor, forma de mărfuri. Un lucru poate deci să
aibă în mod formal un preţ, fără a avea valoare. Expresia de preţ
devine imaginară aici, ca şi anumite mărimi în matematici. Pe de
altă parte, şi forma preţ imaginară, ca de exemplu preţul
pământului necultivat, care nu are valoare, pentru că în el nu se
află materializată muncă omenească, poate ascunde un raport de
valoare real sau unul derivat dintr-un asemenea raport real.
Ca şi forma valoare relativă în general, preţul exprimă
valoarea unei mărfi, de exemplu a unei tone de fier, prin aceea că o
anumită cantitate de echivalent, de exemplu o uncie de aur, poate fi

112
schimbată în mod nemijlocit cu fierul, dar nu invers, prin aceea că
fierul, la rândul lui, poate fi schimbat în mod nemijlocit cu aurul. Pentru
a funcţiona deci în mod practic ca valoare de schimb, marfa trebuie să se
lepede de trupul ei natural, să se transforme din aur închipuit în aur
real, cu toate că această transsubstanţiere îi vine probabil cu mult „mai
greu” decât îi vine „conceptului” lui Hegel trecerea de la necesitate la
libertate, sau unui homar spargerea carapacei sale, sau în fine sfântului
Ieronim lepădarea vechiului Adam. 64 Pe lângă înfăţişarea ei reală,ca
fier de exemplu, marfa poate poseda în preţ înfăţişare ideală de
valoare, adică înfăţişare închipuită de aur, dar ea nu poate fi în
acelaşi timp fier real şi aur real. Pentru a i se da un preţ, este suficient
să considerăm ca fiind egal cu ea un aur imaginar. Pentru ca să-i facă
stăpânului ei serviciul unui echivalent general, ea trebuie înlocuită cu
aur. Dacă posesorul fierului şi-ar oferi, de pildă, marfa sa posesorului
unei mărfi mondene şi ar argumenta că preţul fierului constituie forma
bani, personajul monden i-ar răspunde aşa cum i-a răspuns în cer sfântul
Petru lui Dante, atunci când acesta îi spuse formula profesiunii de
credinţă
„Assai bene e trascorsa
D'esta moneda gia la lega e'l peso,
Ma dimmi se tu l'hai nella tua borsa.” *
Forma preţ implică faptul ca mărfurile să poată fi înstrăinate
contra bani; de asemeni ea implică necesitatea acestei înstrăinări. Pe de
altă parte, aurul funcţionează ca măsură de valoare ideală numai
pentru că circulă deja în procesul de schimb în calitate de marfă-
bani. În măsura ideală a valorilor stă deci la pândă moneda
metalică.

2. Mijloc de circulaţie

a) Metamorfoza mărfurilor

S-a văzut că procesul de schimb al mărfurilor conţine raporturi


care se contrazic şi care se exclud unul pe celălalt. Dezvoltarea mărfii nu
rezolvă aceste contradicţii, creează însă forma în care ele se pot mişca.
Aceasta este în general metoda prin care se rezolvă contradicţiile reale.

113
Astfel este o contradicţie, de pildă, ca un corp să fie în mod
continuu atras de alt corp şi să fie în mod tot atât de continuu
respins de el. Elipsa este una din formele de mişcare în care această
contradicţie se realizează şi se rezolvă în acelaşi timp.
În măsura în care procesul de schimb transferă mărfurile din
mâna în care sunt non-valori de întrebuinţare în mâna în care sunt
valori de întrebuinţare, este un schimb de materii social, analog celui
fiziologic. Produsul unei categorii de muncă utilă înlocuieşte pe cel al
alteia. Odată ajunsă la locul în care serveşte ca valoare de întrebuinţare,
marfa cade din sfera schimbului de mărfuri în sfera consum. Trebuie să
cercetăm deci procesul întreg după latura sa formală, adică numai
schimbarea formei sau metamorfoza mărfurilor, metamorfoză care
efectuează schimbul social de materii.
Înţelegerea cu totul defectuoasă a acestei schimbări a formei
se datorează, abstracţie făcând de confuzia cu privire la însăşi noţiunea
de valoare, faptului că orice schimbare a formei unei mărfi se
efectuează prin schimbul a două mărfuri, a unei mărfi comune şi a
mărfii-bani. Dacă reţinem numai acest moment material, adică
schimbul mărfii cu aurul, trecem cu vederea tocmai ceea ce trebuie să
vedem, anume ce se întâmplă cu forma. Se trece cu vederea că aurul
ca simplă marfă nu este bani şi că celelalte mărfuri se raportează ele
însele, prin preţurile lor, la aur ca la propria lor întruchipare în bani.
La început mărfurile intră în procesul de schimb neaurite,
neîndulcite, aşa cum s-au născut. Procesul de schimb produce o
dedublare a mărfii în marfă şi bani, un antagonism exterior în care ele
îşi reprezintă antagonismul lor interior dintre valoare de întrebuinţare
şi valoare. În acest antagonism mărfurile ca valori de întrebuinţare
se întâlnesc cu banii ca valoare de schimb. Pe de altă parte, ambele
laturi ale antagonismului sunt mărfuri, adică unităţi de valoare de
întrebuinţare şi de valoare. Dar această unitate de deosebiri se
manifestă invers pe fiecare din cei doi poli şi realizează în acelaşi
timp, prin acest fapt, raportul lor de reciprocitate. Marfa este în mod
real valoare de întrebuinţare; caracterul ei de valoare nu apare decât în
mod ideal în preţ, care o raportează la aurul ce se află în faţa ei ca la
întruchiparea reală de valoare a sa. Invers, materia aurului nu
contează decât ca materie-valoare, ca bani. Ea este reală, deci este

114
valoare de schimb. Valoarea sa de întrebuinţare nu mai apare decât în
mod ideal în seria de expresii de valoare relativă, în care ea se
raportează la mărfurile ce-i stau în faţă ca la ansamblul formelor sale
de întrebuinţare reale. Aceste forme antagoniste ale mărfurilor sunt
formele de mişcare reale ale procesului lor de schimb.
Să însoţim acum pe un posesor oarecare de mărfuri, de pildă pe
vechiul nostru cunoscut, ţesătorul, pe scena procesului de schimb, adică
pe piaţa de mărfuri. Marfa sa, 20 coţi de pânză, are 1 preţ determinat.
Preţul ei e de 2 l. st. El o schimbă cu 2 l. st. şi, om cu vederi
tradiţionaliste, schimbă apoi cele 2 l. st. cu o biblie având acelaşi preţ.
Pânza, care pentru el nu este decât marfă, adică purtător de valoare,
este înstrăinată pentru aur, întruchipat de valoare a ei, iar în această
întruchipare ea este din nou înstrăinată în schimbul altei mărfi, al
bibliei, care va ajunge însă sub forma de obiect de întrebuinţare în casa
ţesătorului, unde va satisface nevoi de înălţare sufletească. Procesul de
schimb al mărfii se efectuează deci în 2 metamorfoze opuse şi
complementare – transformarea mărfii în bani şi retransformarea ei
din bani în marfă.65 Momentele metamorfozei mărfii sunt în acelaşi
timp acte comerciale ale posesorului mărfii: vânzarea, schimbul mărfii
pentru bani; cumpărarea, schimbul banilor pentru marfă; iar unitatea
ambelor acte: a vinde pentru a cumpăra.
Dacă ţesătorul priveşte acum rezultatul final al tranzacţiilor
sale, el vede că posedă o biblie în locul pânzei, în locul mărfii sale
iniţiale altă marfă de aceeaşi valoare, dar de utilitate diferită. În acelaşi
mod el ajunge în posesia şi a celorlalte mijloace de subzistenţă şi de
producţie ale sale. Din punctul său de vedere, întreg procesul nu face
decât să efectueze schimbul produsului muncii sale cu produsul muncii
altuia, adică schimbul de produse.
Procesul de schimb al mărfii se efectuează deci în următoarea
succesiune de forme:
Marfă – Bani – Marfă
M–B–M
După conţinutul său material, mişcarea M – M, adică schimbul
unei mărfi contra alteia, constituie schimbul de materii al muncii
sociale, cu al cărui rezultat procesul însuşi ia sfârşit.
M – B. Prima metamorfoză a mărfii sau vânzarea. Saltul

115
valorii mărfii din trupul mărfii în trupul aurului este, cum m-am
exprimat în altă parte, saltul mortal al mărfii. Dacă el nu reuşeşte, e
drept că nu marfa este în pierdere, ci posesorul de marfă. Diviziunea
socială a muncii face ca munca să fie unilaterală, aşa cum face ca
nevoile sale să fie multilaterale. Tocmai din această cauză produsul său
îi serveşte numai ca valoare de schimb. Dar numai în bani găseşti
acestui produs o formă de echivalent generală, valabilă din punct de
vedere social, iar banii se află în buzunarul altuia. Pentru a-i scoate de
acolo, marfa trebuie să fie în primul rând valoare de întrebuinţare
pentru posesorul de bani; munca cheltuită cu producerea ei trebuie deci
să fi fost cheltuită în formă utilă din punct de vedere social, adică
trebuie să se verifice ca o ramură a diviziunii sociale a muncii. Dar
diviziunea muncii este un organism de producţie spontan, ale cărui fire
au fost toarse şi se torc fără ştirea producătorilor de mărfuri. Poate că
marfa este produsul unui nou fel de muncă, ce pretinde a satisface o
necesitate nouă sau vrea să provoace ea însăşi o asemenea necesitate. O
categorie de muncă specială, care ieri mai era încă o funcţie între
numeroasele funcţii ale aceluiaşi producător de mărfuri, se poate rupe
astăzi din acest ansamblu, devine independentă, şi trimite pe piaţă
tocmai din această cauză produsul ei parţial sub formă de marfă
independentă. Împrejurările pot fi coapte sau nu pentru acest proces de
separare. Astăzi produsul satisface o nevoie socială. Mâine el va fi
înlocuit poate, în totalitate sau parţial, de un produs asemănător. Chiar
dacă munca este o ramură recunoscută a diviziunii sociale a muncii,
cum este munca ţesătorului, acest lucru nu asigură deloc celor 20 coţi
de pânză valoarea sa de întrebuinţare. Dacă nevoia socială de pânză,
care, ca orice alt lucru, îşi are limitele sale, a fost satisfăcută deja de
către ţesătorii concurenţi, produsul amicului nostru devine excedentar,
superfluu şi deci inutil. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar ţesătorul
nu merge la piaţă pentru a face cadouri. Să presupunem însă că
valoarea de întrebuinţare a produsului său se verifică şi că deci banii
sunt atraşi de marfa sa. Se pune însă chestiunea: Câţi bani? E drept că
răspunsul se află anticipat în preţul mărfii, expresie a mărimii valorii
sale. Facem abstracţie de eventualele erori de calcul pur subiective ale
posesorului mărfii, care pe piaţă se corectează imediat pe cale
obiectivă. Presupunem că el nu a cheltuit pentru produsul său decât

116
media socialmente necesară a timpului de muncă. Preţul mărfii nu este
deci decât numele monetar al cantităţii de muncă socială materializată
în ea. Dar fără consimţământul şi fără ştirea ţesătorului nostru,
condiţiile tradiţionale de producţie ale ţesătoriei au intrat în fierbere.
Ceea ce ieri era fără posibilitate de discuţie timp de muncă socialmente
necesar pentru producerea unui cot de pânză, astăzi încetează de a mai
fi, lucru pe care posesorul de bani îl demonstrează cu aprindere după
listele de preţuri ale diferiţilor concurenţi ai prietenului nostru. Din
nefericire pentru el, există mulţi ţesători pe lume. Să presupunem, în
sfârşit, că fiecare bucată de pânză existentă pe piaţă nu conţine decât
timp de muncă socialmente necesar. Cu toate acestea, suma totală a
acestor bucăţi poate să conţină timp de muncă cheltuit în mod inutil.
Dacă stomacul pieţei nu este în stare să absoarbă cantitatea totală de
pânză la preţul normal de 2 şilingi cotul, acest lucru dovedeşte că o
parte prea mare a totalităţii timpului de muncă social a fost cheltuită
sub forma ţesătoriei. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul că fiecare
ţesător în parte ar fi cheltuit pentru produsul său individual mai mult
decât timpul de muncă socialmente necesar. Aici toţi au o soartă
comună. Toată pânza de pe piaţă este considerată doar ca un singur
articol de comerţ, iar fiecare bucată doar ca o parte aliquotă a acestuia.
Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât
materializarea aceleiaşi cantităţi socialmente determinate de muncă
omenească egală. **
Precum se vede, marfa iubeşte banii, dar „the course of true
love never does run smooth” [drumul iubirii adevărate nu este
niciodată neted]. Tot atât de accidentală şi de spontană ca structura
calitativă, este şi structura cantitativă a organismului social de
producţie, care îşi reprezintă ale sale membra disjecta [membre
împrăştiate] în sistemul de diviziune a muncii. Posesorii noştri de
mărfuri descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii, care face
din ei producători particulari independenţi, face ca procesul social de
producţie şi raporturile lor în acest proces să fie independente de ei
ca independenţa reciprocă a persoanelor să-şi găsească o
completare într-un sistem total de dependenţă materială.
Diviziunea muncii transformă produsul muncii în marfă şi
prin aceasta face necesară transformarea lui în bani. Ea face în

117
acelaşi timp ca reuşita acestei transsubstanţieri să fie accidentală. Aici
însă fenomenul trebuie privit în puritatea sa, trebuie deci să
presupunem că el se desfăşoară în mod normal. Dacă, în general,
fenomenul are loc şi marfa poate fi vândută, se efectuează întotdeauna
schimbarea formei sale, cu toate că se poate, ca abatere de la
normal,ca această schimbare a formei să se piardă sau să se adauge
substanţă, adică mărime de valoare.
Unuia din posesorii de mărfuri aurul îi înlocuieşte marfa, iar
celuilalt marfa îi înlocuieşte aurul. Fenomenul concret este faptul că
marfa şi aurul, cei 20 coţi de pânză şi cele 2 l. st. îşi schimbă stăpânul
sau locul;acesta este deci schimbul. Dar cu ce este schimbată marfa?
Cu propria sa întruchipare generală de valoare. Dar aurul? Cu o formă
specială a valorii sale de întrebuinţare. De ce aurul figurează în faţa
pânzei ca bani? Pentru că preţul ei de 2 l. st., adică numele ei monetar,
o raportează deja la aur ca la bani. Marfa este dezbrăcată de forma
sa iniţială de marfă, prin înstrăinarea ei, adică în momentul în care
valoarea ei de întrebuinţare atrage în mod real aurul, care este doar
închipuit,în preţul ei. Aşadar, realizarea preţului sau a formei valoare
doar ideale a mărfii este totodată, în mod invers, realizarea valorii de
întrebuinţare doar ideale a banilor; transformarea mărfii în bani este în
acelaşi timp transformarea banilor în marfă. Procesul unic este un
proces bilateral, adică vânzare la polul posesorului de marfă şi
cumpărare la polul opus al posesorului de bani. Sau: vânzarea este
cumpărare, M—B este în acelaşi timp B—M. 66
Până în prezent nu cunoaştem niciun alt raport economic între
oameni, afară de raportul lor ca posesori de mărfuri, un raport în care
ei îşi însuşesc produsul muncii altuia numai înstrăinându-l pe al lor
propriu. Un posesor de mărfuri poate să se înfăţişeze deci altuia ca
posesor de bani sau numai pentru că produsul său are din natură forma
bani, adică este material de bani, ca aurul etc., sau pentru că propria sa
marfă a năpârlit deja şi a lepădat forma sa de întrebuinţare iniţială.
Pentru a funcţiona ca bani, aurul trebuie, bineînţeles, să intre printr-un
punct oarecare pe piaţa de mărfuri. Acest punct se află la sursa sa, la
producţie, unde el este schimbat, ca produs imediat al muncii, contra
altui produs al muncii având aceeaşi valoare. Dar din acest moment el
reprezintă în mod continuu preţuri realizate ale mărfurilor.67

118
Abstracţie făcând de schimbul dintre aur şi marfă care se efectuează
chiar la sursă, la producţie, aurul reprezintă în mâna fiecărui posesor
de mărfuri forma lepădată a mărfii sale înstrăinate, produs al vânzării
sau al primei metamorfoze a mărfii M—B. 68 Aurul a devenit monedă
ideală sau măsură a valorii, pentru că toate mărfurile îşi măsurau
valorile lor în el, făcând din el contrariul imaginar al formei lor de
întrebuinţare, adică întruchiparea valorii lor. El devine monedă reală,
pentru că mărfurile, prin înstrăinarea lor universală, fac din el forma
de întrebuinţare pe care au lepădat-o sau au transformat-o în mod real,
deci întruchiparea reală a valorii lor. Ca întruchipare de valoare, marfa
leapădă orice urmă a valorii sale naturale de întrebuinţare şi a muncii
utile speciale care a produs-o, pentru a se metamorfoza în materia
socială uniformă pe care o constituie munca omenească nediferenţiată.
Privind banii, nu vedem aşadar, de ce natură este marfa care s-a
transformat în bani. În forma bani o marfă arată ca şi cealaltă. Banii
pot, aşadar, să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani. Să
presupunem că cele două lire sterline, în schimbul cărora ţesătorul
nostru îi înstrăinează marfa, reprezintă chipul transformat al unui
quarter de grâu. Vânzarea pânzei, M—B, este în acelaşi timp
cumpărarea ei, B—M. Dar ca vânzare a pânzei acest proces începe o
mişcare ce se termină cu contrariul său, cu cumpărarea Bibliei; ca
cumpărare a pânzei el încheie o mişcare care a început cu contrariul său,
cu vânzarea grâului. M—B (pânză—bani), această primă fază a lui M—
B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi timp B—M (bani—pânză),
ultima fază a altei mişcări MB—M (grâu—bani—pânză). Prima
metamorfoză a unei mărfi, transformarea ei din forma marfă în bani,
este întotdeauna, în mod simultan, a doua metamorfoză, opusă, a altei
mărfi, adică retransformarea ei din forma bani în marfă. 69
B—M. Metamorfoza a doua, finală, a mărfii: cumpărarea.
Fiind forma de care toate celelalte mărfuri s-au lepădat sau produsul
înstrăinării lor generale, banii sunt marfa alienabilă în mod absolut.
Ei citesc toate preţurile invers şi se oglindesc astfel în toate
corpurile de mărfuri ca în materialul docil al propriei lor
transformări în marfă. În acelaşi timp preţurile, aceste ocheade pe care
mărfurile le aruncă banilor, indică limitele posibilităţii de transformare
a acestora, aşadar cantitatea lor. Întrucât în procesul de

119
transformare a ei în bani, marfa dispare, din examinarea banilor nu
vom cunoaşte cum au ajuns ei în mâna posesorului lor sau care a fost
lucrul care s-a transformat în bani. Non olet [nu miroase], oricare
le-ar fi originea. Dacă ei reprezintă pe de o parte marfa vândută, ei
reprezintă pe de altă parte mărfuri care pot fi cumpărate. 70
B—M, cumpărarea, este în acelaşi timp vânzarea, M—B;
ultima metamorfoză a unei mărfi este deci în acelaşi timp prima
metamorfoză a altei mărfi. Pentru ţesătorul nostru istoria mărfii sale
se încheie cu Biblia în care el şi-a retransformat cele 2 l. st. Dar
vânzătorul Bibliei transformă cele 2 l. st. încasate de la ţesător în rachiu.
B—M, faza finală a lui M—B—M (pânză—bani—biblie), este în acelaşi
timp M—B, prima fază a lui M—B—M (biblie—bani—rachiu). Întrucât
producătorul de marfă nu furnizează decât un produs unilateral, el îl vinde
adesea în cantităţi mai mari, în timp ce nevoile sale multilaterale îl
silesc să fărâmiţeze într-una preţul realizat, adică suma de bani
încasată, într-un mare număr de cumpărări. O vânzare se termină,
deci, cu numeroase cumpărări de mărfuri diferite. Metamorfoza finală a
unei mărfi formează astfel o sumă de metamorfoze prime ale altor
mărfuri.
Dacă privim acum metamorfoza totală a unei mărfi, de exemplu
a pânzei; vedem în primul rând că ea constă din două mişcări opuse şi
complementare, M—B şi B—M. Aceste două transformări opuse ale
mărfii se efectuează în două procese sociale opuse în care funcţionează
posesorul de mărfuri şi se reflectă în două caractere economice opuse
ale acestuia. Ca agent al vânzării el devine vânzător, ca agent al
cumpărării el devine cumpărător. Dar aşa cum în fiecare metamorfoză a
mărfii cele două forme ale ei, forma marfă şi forma bani, există în mod
simultan dar la poli opuşi, tot astfel fiecare posesor de mărfuri ca
vânzător are în faţa sa alt cumpărător, iar ca cumpărător alt vânzător.
Aşa cum aceeaşi marfă parcurge în mod succesiv cele două meta-
morfoze contrare, marfa devenind bani iar banii marfă, tot astfel
acelaşi posesor de marfă joacă în mod succesiv rolurile de vânzător şi de
cumpărător. Caracterele acestea nu sunt deci fixe; ele schimbă în mod
necontenit persoana în cadrul circulaţiei mărfurilor.
Metamorfoza totală a unei mărfi presupune, în forma ei cea
mai simplă, patru extreme şi trei personae dramatis [personaje ale

120
acţiunii]. Mai întâi, marfa se întâlneşte cu banii ca întruchipare a valorii
ei, care posedă realitate materială metalică dincolo, în buzunarul altuia.
Astfel posesorul de marfă se întâlneşte cu posesorul de bani. Îndată ce
marfa este transformată în bani, aceştia devin forma ei de echivalent în
dispariţie, a cărei valoare de întrebuinţare sau conţinut există dincoace,
în corpurile altor mărfuri. Punct final al primei transformări a mărfii,
banii sunt în acelaşi timp punctul de plecare al celei de a doua. Astfel
vânzătorul din primul act devine cumpărător în al doilea, în care el se
întâlneşte cu un al treilea posesor de marfă ca vânzător. 71
Cele două faze de mişcare inverse ale metamorfozei mărfurilor
formează un ciclu: forma marfă, lepădarea formei marfă, întoarcerea la
forma marfă. E drept că aici marfa însăşi are o determinare antagonistă.
La punctul de plecare ea este non-valoare de întrebuinţare, la punctul
final ea este valoare de întrebuinţare pentru posesorul ei. Astfel banii
apar mai întâi sub forma cristalului de valoare solid în care se
transformă marfa, pentru ca apoi să dispară ca simplă formă de
echivalent al ei.
Cele două metamorfoze care formează ciclul unei mărfi
formează în acelaşi timp metamorfozele parţiale inverse ale altor două
mărfuri. Aceeaşi marfă (pânza) deschide seria propriilor sale
metamorfoze şi încheie metamorfoza totală a altei mărfi (a grâului). În
timpul primei sale transformări, adică al vânzării, ea joacă ambele
roluri în propria sa persoană. Sub forma de crisalidă de aur însă, în care
ea urmează drumul oricărei făpturi, ea încheie în acelaşi timp prima
metamorfoză a unei a treia mărfi. Ciclul pe care îl descrie deci seria de
metamorfoze a fiecărei mărfi se împleteşte în mod inextricabil cu
ciclurile altor mărfuri. Procesul total constituie circulaţia
mărfurilor.
Circulaţia mărfurilor se deosebeşte de schimbul direct de
produse nu numai în mod formal, dar şi prin anumite trăsături de esenţă.
Să aruncăm o privire retrospectivă asupra procesului. Nu încape îndoială
că ţesătorul a schimbat pânza cu Biblia, adică marfa sa proprie cu
marfa altuia. Dar fenomenul acesta nu este adevărat decât pentru el.
Vânzătorul de biblii, care preferă lucrurilor calme pe cele aprinse, nu
s-a gândit să-şi schimbe Biblia cu pânza, aşa cum ţesătorul nu ştie că
pânza sa a fost schimbată cu grâu etc. Marfa lui B înlocuieşte marfa lui

121
A, dar A şi B nu-şi schimbă în mod reciproc mărfurile.
Acest fapt se poate întâmpla ca A şi B să cumpere în mod
reciproc unul de la altul, dar un asemenea raport special nu este
nicidecum condiţionat de raporturile generale ale circulaţiei mărfurilor.
Pe de o parte, se vede aici cum schimbul de mărfuri rupe barierele
individuale şi locale ale schimbului direct de produse şi dezvoltă
schimbul de materii al muncii omeneşti. Pe de altă parte, se dezvoltă
un cerc întreg de raporturi naturale de ordin social, necontrolabile de
către persoanele care acţionează. Ţesătorul nu poate să vândă pânza,
decât pentru că ţăranul a vândut deja grâul, vânzătorul de biblii nu poate
să-şi vândă biblia, decât pentru că ţesătorul a vândut pânza, iar
distilatorul nu poate să-şi vândă apa transformată în rachiu, decât pentru
că celălalt a vândut apa vieţii veşnice etc.
Din această cauză, procesul de circulaţie nici nu se termină, ca
schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au
schimbat locul, adică stăpânul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din
urmă au ieşit din seria de metamorfoze a unei mărfi. Ei ocupă mereu
acel loc din circulaţie care a fost eliberat de una din mărfuri. Astfel, de
exemplu, în metamorfoza totală a pânzei: pânză—bani—biblie, mai
întâi pânza iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani; apoi biblia
iese din circulaţie, locul îi este ocupat de bani. Înlocuirea unei mărfi
prin altă marfă face în acelaşi timp ca de o a treia mână să rămână lipită
marfa-bani.72 Circulaţia generează într-una bani.
Nimic nu poate fi mai insipid decât dogma după care circulaţia
mărfurilor ar condiţiona un echilibru necesar între vânzări şi cumpărări
pentru că fiecare vânzare este cumpărare, şi vice-versa. Dacă acest lucru
înseamnă că numărul vânzărilor realmente efectuate este egal cu numărul
cumpărărilor realmente efectuate, nu avem de-a face decât cu o tautologie
plată. Dar ceea ce ea vrea să dovedească e că vânzătorul îşi aduce la piaţă
pe propriul său cumpărător. Vânzarea şi cumpărarea sunt un act identic,
ca raport reciproc între două persoane opuse în mod polar, adică între
posesorul de marfă şi posesorul de bani. Ele formează două acte opuse în
mod polar, ca acţiuni ale aceleiaşi persoane. Identitatea dintre vânzare şi
cumpărare implică deci că marfa devine inutilă, dacă, aruncată în retorta
alchimistă a circulaţiei, ea nu revine de acolo sub formă de bani, adică
dacă nu este vândută de posesorul de marfă, deci cumpărată de posesorul

122
de bani. Acea identitate mai implică apoi că procesul, dacă reuşeşte,
formează un punct de repaos, o perioadă de viaţă a mărfii, care poate să
dureze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Întrucât prima
metamorfoză a mărfii este în acelaşi timp vânzare şi cumpărare, acest
proces parţial este în acelaşi timp un proces independent. Cumpărătorul
are marfa iar vânzătorul are banii, adică o marfă care păstrează formă
circulatorie, indiferent dacă apare din nou pe piaţă mai devreme sau mai
târziu. Nimeni nu poate să vândă fără ca altul să cumpere. Dar nimeni nu
este obligat să cumpere imediat, pentru că el însuşi a vândut. Circulaţia
rupe barierele temporale, locale şi individuale ale schimbului de produse
tocmai prin faptul că scindează identitatea imediată care există aici între
înstrăinarea prin schimb a produsului propriu şi achiziţionarea prin
schimb a produsului altuia, punând în locul ei antagonismul dintre
vânzare şi cumpărare. Faptul că operaţiunile independente care îşi stau
faţă în faţă formează o unitate interioară înseamnă în acelaşi timp că
unitatea interioară a lor se mişcă în antagonisme exterioare. Dacă
afirmarea independentă în exterior a acestor operaţiuni, dependente în
interior pentru că sunt complementare, merge până la un anumit punct,
unitatea se impune în mod forţat printr-o criză. Contradicţia, imanentă
mărfii, dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, contradicţia muncii
particulare care trebuie să se manifeste în acelaşi timp sub formă de muncă
socială nemijlocită, contradicţia muncii concrete speciale care în acelaşi
timp este considerată muncă generală abstractă, contradicţia dintre
personificarea obiectului şi obiectivarea persoanelor, această
contradicţie imanentă îşi găseşte formele de mişcare dezvoltate în
antagonismele metamorfozei mărfurilor. Aceste forme conţin deci
posibilitatea, dar numai posibilitatea, crizelor. Transformarea acestei
posibilităţi în realitate cere un complex întreg de împrejurări, care din
punctul de vedere al circulaţiei simple a mărfurilor nici nu există
încă. 73
Ca mijlocitori ai circulaţiei mărfurilor, banii iau funcţia de
mijloc de circulaţie.

123
b) Circulaţia banilor

Metamorfoza în care se efectuează schimbul produselor muncii,


M—B—M, cere ca aceeaşi valoare să formeze ca marfă punctul de
plecare al procesului şi să se întoarcă la acelaşi punct ca marfă.
Mişcarea aceasta a mărfurilor este deci o mişcare ciclică. Pe de altă
parte, aceeaşi formă exclude mişcarea ciclică a banilor. Rezultatul ei
este îndepărtarea continuă a banilor de la punctul lor de plecare, nu
întoarcerea la el. Atâta timp cât vânzătorul păstrează la el chipul
transformat al mărfii sale, adică banii, marfa se află în stadiul primei
metamorfoze, adică a parcurs numai prima jumătate a circulaţiei sale.
Dacă procesul: a vinde pentru a cumpăra a fost desăvârşit, atunci banii
au şi dispărut din nou din mâna posesorului lor iniţial. E drept că dacă
ţesătorul, după ce a cumpărat Biblia, vinde din nou pânză, banii se
întorc şi ei în mâna sa. Dar ei nu se întorc prin efectul circulaţiei
primilor 20 coţi de pânză, care, dimpotrivă, a făcut ca ei să treacă din
mâinile ţesătorului în cele ale vânzătorului de biblii. Ei nu se întorc
decât prin reînnoirea sau repetarea aceluiaşi proces de circulaţie cu
altă marfă şi se termină şi aici cu acelaşi rezultat ca şi în primul caz.
Forma de mişcare pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct
banilor constă deci în îndepărtarea lor continuă de punctul de plecare,
în trecerea lor din mâna unui posesor de mărfuri în a altuia, adică în
circulaţia lor (currency, cours de la monnaie).
Circulaţia banilor prezintă repetarea continuă şi monotonă a
aceluiaşi proces. Marfa se află întotdeauna de partea vânzătorului, iar
banii de partea cumpărătorului, ca mijloc de cumpărare. Ei
funcţionează ca mijloc de cumpărare prin faptul că realizează preţul
mărfii. Realizându-l pe acesta, ei trec marfa din mâna vânzătorului în
mâna cumpărătorului, trecând ei înşişi în acelaşi timp din mâna
cumpărătorului în mâna vânzătorului, pentru a repeta acelaşi proces cu
altă marfă. Faptul că această formă unilaterală a mişcării banilor ia
naştere din mişcarea de formă bilaterală a mărfii, este ascuns. Natura
însăşi a circulaţiei mărfurilor dă naştere unei aparenţe contrare. Prima
metamorfoză a mărfii este vizibilă nu numai ca mişcare a banilor, ci
ca mişcare a mărfii, dar a doua metamorfoză a ei este vizibilă numai
ca mişcare a banilor. În prima jumătate a circulaţiei sale marfa îşi

124
schimbă locul cu banii. În modul acesta, forma ei de întrebuinţare iese din
sfera circulaţiei şi trece în sfera consumaţiei. 74 Locul îl ia chipul de
valoare al ei sau larva bani a ei. A doua jumătate a circulaţiei sale ea nu
o mai parcurge în propria sa piele naturală, ci în pielea ei de aur.
Continuitatea mişcării trece astfel cu totul de partea banilor şi aceeaşi
mişcare, care în ceea ce priveşte marfa cuprinde două mişcări opuse,
cuprinde, ca mişcare proprie a banilor, mereu acelaşi proces: ei îşi
schimbă mereu locul cu altă marfă. Rezultatul circulaţiei
mărfurilor, adică înlocuirea unei mărfi prin altă marfă, apare deci ca
provenind nu din propria schimbare de formă a mărfii, ci din funcţia
de mijloc de circulaţie a banilor, care face ca mărfurile, în sine
nemişcate, să circule, trecându-le din mâna în care sunt non-valori de
întrebuinţare, în mâna în care sunt valori de întrebuinţare, şi anume
întotdeauna în direcţie opusă propriului lor mers. Ei îndepărtează în mod
continuu mărfurile din sfera circulaţiei, luându-le într-una locul în
circulaţie şi îndepărtându-se astfel de propriul lor punct de plecare Cu
toate că mişcarea banilor nu este deci decât expresia circulaţiei mărfurilor,
circulaţia mărfurilor apare dimpotrivă numai ca rezultat al mişcării.
Pe de altă parte, banii nu au funcţia de mijloc de circulaţie
decât pentru că ei constituie valoarea personificată a mărfurilor.
Mişcarea lor ca mijloc de circulaţie nu este deci de fapt decât propria
schimbare de formă a mărfurilor. Această mişcare trebuie să se reflecte
deci în mod vizibil în circulaţia banilor. Astfel, de exemplu, pânza îşi
transformă mai întâi forma marfă în forma bani a sa. Capătul din
urmă al primei metamorfoze M—B, forma bani, devine astfel capătul
iniţial al ultimei metamorfoze B—M, adică al retransformării sale în
biblie. Dar fiecare din aceste schimbări de formă se efectuează prin
schimbul dintre marfă şi bani, prin faptul că ele îşi iau în mod reciproc
locul. Aceleaşi monede ajung, ca formă de care marfa s-a lepădat,
în mâna vânzătorului şi o părăsesc ca formă absolut alienabilă a
mărfii. Ele îşi schimbă locul de două ori. Prima metamorfoză a
pânzei aduce aceste monede în buzunarul ţesătorului, a doua le scoate din
nou de acolo. Cele două schimbări de formă opuse ale aceleiaşi mărfi se
oglindesc deci în îndoita schimbare de loc a banilor în direcţii opuse.
Dacă însă nu au loc decât metamorfoze unilaterale de mărfuri,
fie că e vorba numai de vânzări sau numai de cumpărări, aceiaşi bani

125
îşi schimbă de asemeni locul numai o singură dată. A doua schimbare de
loc a lor exprimă întotdeauna a doua metamorfoză a mărfii, adică
retransformarea din bani în marfă. În repetarea mereu înnoită a
schimbării locului aceloraşi monede se oglindeşte nu numai seria de
metamorfoze ale unei singure mărfi, dar şi împletirea numeroaselor
metamorfoze ale lumii mărfurilor în general. De altfel, este cu totul
de la sine înţeles că toate acestea se aplică numai formei de circulaţie
simplă a mărfurilor, cercetată aici.
La primul pas pe care îl face intrând în circulaţie, la prima ei
schimbare de formă, marfa iese din circulaţie, în care intră mereu altă
marfă. Dimpotrivă, banii, ca mijloc de circulaţie, se menţin mereu în
sfera circulaţiei şi se mişcă mereu în ea. Se naşte, aşadar, întrebarea:
câţi bani absoarbe această sferă în mod continuu?
Într-o ţară oarecare se efectuează în fiecare zi numeroase
metamorfoze unilaterale de mărfuri, simultane şi deci paralele sau cu
alte cuvinte, simple vânzări de o parte şi simple cumpărări de altă
parte. Prin preţurile lor, mărfurile sunt deja considerate egale cu
anumite cantităţi închipuite de bani. Ori, întrucât forma de circulaţie
nemijlocită, de care ne ocupăm aici, pune întotdeauna faţă în faţă în
mod fizic marfa şi banii, şi anume marfa la polul vânzării, iar banii la
polul opus, al cumpărării, masa de mijloace de circulaţie necesară
pentru procesul de circulaţie al lumii mărfurilor este gata determinată
prin suma preţurilor mărfurilor. De fapt, banii nu fac decât să
reprezinte în mod real cantitatea de aur exprimată în mod ideal în suma
preţurilor mărfurilor. Este, deci, de la sine înţeles ca aceste sume să fie
egale. Ştim însă că, valorile mărfurilor rămânând egale, preţurile lor
variază odată cu valoarea aurului (adică a materiei-monedă), urcând în
mod proporţional atunci când această valoare scade şi scăzând atunci
când această valoare urcă. Fie că suma preţurilor mărfurilor urcă sau
scade în modul acesta, masa banilor care circulă trebuie să urce sau să
scadă în aceeaşi măsură. E drept că în cazul acesta schimbarea în masa
mijloacelor de circulaţie provine chiar din banii înşişi, dar nu din
funcţia lor ca mijloc de circulaţie, ci din funcţia lor ca măsură a
valorii. Mai întâi, preţul mărfurilor variază în mod invers proporţional
cu valoarea monedei şi, în al doilea rând, masa mijloacelor de cir-
culaţie variază în mod direct proporţional cu preţul mărfurilor. Exact

126
acelaşi fenomen s-ar întâmpla dacă, de exemplu, nu ar scădea
valoarea aurului, ci argintul l-ar înlocui ca măsură a valorii, sau dacă
nu ar urca valoarea argintului, ci aurul l-ar înlocui în funcţia sa de
măsură a valorii. Într-un caz ar trebui să circule mai mult argint
decât circula înainte aur, iar în al doilea caz ar trebui să circule mai
puţin aur decât circula înainte argint. În ambele cazuri s-ar fi
schimbat valoarea materiei-monedă, adică a mărfii care
funcţionează ca măsură a valorilor; s-ar fi schimbat deci expresia în
preţuri a valorilor mărfurilor, deci masa banilor care circulă şi care
servesc pentru realizarea acestor preţuri. S-a văzut că sfera circulaţiei
mărfurilor are o gaură prin care intră aurul (argintul, cu un cuvânt
materia-monedă) ca marfă cu valoare determinată. Această valoare
este presupusă la funcţia banilor ca măsură de valoare, adică la
determinarea preţurilor. Dacă, de exemplu, valoarea măsurii de
valoare însăşi scade, acest lucru se manifestă în primul rând în
schimbarea de preţ a mărfurilor care sunt schimbate în mod direct cu
metalele preţioase, considerate ca mărfuri, chiar la sursele lor, la pro-
ducţie. În special în fazele mai puţin dezvoltate ale societăţii burgheze,
o mare parte din celelalte mărfuri va continua să fie estimată un timp
mai îndelungat cu ajutorul valorii perimate şi devenite iluzorie ca
măsurii de valoare. Dar o marfă contaminează pe cealaltă prin raportul
de valoare care există între ele; preţurile în aur sau în argint ale
mărfurilor se echilibrează încet-încet în proporţiile determinate chiar de
valorile lor, până ce în cele din urmă toate valorile mărfurilor sunt
estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului-monedă. Acest
proces de echilibrare este însoţit de creşterea continuă a cantităţii
metalelor preţioase care intră pentru a înlocui mărfurile schimbate direct
contra lor. În aceeaşi măsură, în care tariful rectificat al preţurilor
mărfurilor se generalizează, adică în măsura în care valorile mărfurilor
vor fi estimate în conformitate cu valoarea nouă a metalului, scăzută, şi
care continuă să scadă până la un anumit punct, în aceeaşi măsură există
deja şi masa suplimentară de metal, necesară pentru realizarea acelor
valori. O cercetare unilaterală a faptelor care au urmat după desco-
perirea noilor zăcăminte de aur şi de argint a dus, în secolul al
XVII-lea şi în special în secolul al XVIII-lea la concluzia greşită că
preţurile mărfurilor ar fi urcat pentru că o cantitate mai mare de aur şi

127
de argint a funcţionat ca mijloc de circulaţie. În cele ce urmează se
presupune că valoarea aurului este dată, aşa cum de fapt este dată în
momentul fixării preţurilor.
Presupunând acest lucru, masa mijloacelor de circulaţie este,
aşadar, determinată de suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi
realizate. Dacă mai presupunem acum că preţul fiecărei speţe de marfă este
dat, suma preţurilor mărfurilor depinde în mod evident de masa
mărfurilor aflate în circulaţie. Nu trebuie multă bătaie de cap ca să
înţelegi că atunci când un quarter de grâu costă 2 l. st., 100 quarteri vor
costa 200 l. st., 200 quarteri vor costa 400 l. st. etc., deci o dată cu masa
grâului va trebui să crească şi masa de monedă care va trebui să-i ia
locul cu ocazia vânzării.
Dacă presupunem că masa mărfurilor este dată, masa de
monedă aflată în circulaţie creşte şi scade odată cu variaţiile de preţuri
ale mărfurilor. Ea creşte şi scade pentru că suma de preţuri ale
mărfurilor creşte sau scade în urma variaţiilor de preţuri ale acestora.
Pentru aceasta nu este nicidecum necesar ca preţurile tuturor mărfurilor să
urce sau să scadă în mod simultan. Sporirea preţurilor la un anumit număr de
articole de bază, într-un caz, sau scăderea preţurilor în alt caz, este
suficientă pentru a spori sau a reduce suma preţurilor de realizat ale tuturor
mărfurilor aflate în circulaţie, deci, totodată, pentru a introduce în circulaţie
o cantitate mai mare sau mai mică de monedă. Indiferent dacă schimbarea
în preţul mărfurilor oglindeşte schimbări reale ale valorii sau simple
oscilaţii ale preţurilor pe piaţă, efectul asupra masei mijloacelor de
circulaţie rămâne acelaşi.
Să presupunem un număr de vânzări izolate, simultane şi deci
paralele în spaţiu, adică de metamorfoze parţiale, în care se vinde,
de exemplu, 1 quarter de grâu, 20 coţi de pânză, 1 biblie, 4 galloni de
rachiu. Dacă preţul fiecărui articol este de 2 l. st. iar suma de preţuri ce
urmează deci să fie realizată este de 8 l. st., va trebui să intre în circulaţie o
masă de bani de 8 l. st. Dacă însă aceleaşi mărfuri formează termenii
seriei de metamorfoze pe care noi o cunoaştem, adică: 1 quarter de
grâu — 2 l. st. 20 coţi de pânză — 2 l. st. 1 biblie 2 l. st. 4 galloni
de rachiu — 2 l. st., în acest caz 2 l. st. fac ca diferitele mărfuri să
circule pe rând, prin aceea că ele realizează pe rând preţurile lor, deci şi
suma de preţuri de 8 l. st., pentru ca în cele din urmă să se odihnească în

128
mâna distilatorului. Ele efectuează patru deplasări. Această deplasare
repetată a aceloraşi monede reprezintă dubla schimbare de formă a
mărfii, mişcarea ei prin două stadii opuse ale circulaţiei şi împletirea
metamorfozelor unor mărfuri diferite. 76 Fazele opuse şi complementare în
care se efectuează acest proces nu pot fi paralele în spaţiu; ele trebuie să
urmeze în timp una după alta. Măsura duratei sale o formează deci
secţiunile de timp; cu alte cuvinte, viteza circulaţiei monedei se măsoară
prin numărul deplasărilor aceloraşi monede într-un timp determinat. Să
presupunem, de exemplu, că procesul circulaţiei celor patru mărfuri de
mai sus durează o zi. În acest caz, suma de preţuri ce urmează a fi
realizată este de 8 l. st., numărul deplasărilor aceloraşi monede este de
4, iar masa banilor care circulă este de 2 l. st. sau pentru o secţiune de
timp dată a procesului de circulaţie:
suma de preturi ale marfurilor
numarul de deplasari ale monedelor de aceeasi valoare = masa monedei care
funcţionează ca mijloc de circulaţie. Această lege are valabilitate
generală. E drept că procesul de circulaţie al unei ţări cuprinde, într-o
perioadă de timp dată, pe de o parte, numeroase vânzări (respectiv
cumpărări) simultane şi paralele în spaţiu, adică numeroase metamorfoze
parţiale, în care aceleaşi monede îşi schimbă locul o singură dată, adică
efectuează o singură deplasare, şi, pe de altă parte, numeroase serii de
metamorfoze mai simple sau mai complexe, în parte paralele, în parte
împletite între ele, în care aceleaşi monede efectuează un număr mai mare
sau mai mic de deplasări. Însă numărul total al deplasărilor tuturor
monedelor de aceeaşi valoare aflate în circulaţie ne dă numărul mediu al
deplasărilor unei singure monede, sau viteza medie a circulaţiei monedei.
Cantitatea de monedă care, de exemplu la începutul procesului zilnic de
circulaţie, este aruncată în acest proces, este, bineînţeles, determinată de
suma de preţuri ale mărfurilor care circulă simultan şi paralel unele
lângă altele. Dar înăuntrul procesului o monedă răspunde, aşa zicând,
pentru cealaltă. Dacă una îşi măreşte viteza de circulaţie, cealaltă îşi
micşorează viteza sau iese cu totul din sfera circulaţiei, întrucât aceasta
nu poate să absoarbă decât o cantitate de aur care, înmulţită cu numărul
mediu de deplasări ale propriei sale unităţi de bază, este egală cu suma de
preţuri ce urmează a fi realizate. Dacă deci numărul de deplasări ale
monedelor creşte, cantitatea de monedă care circulă scade. Dacă scade
numărul deplasărilor, cantitatea de monedă creşte. Întrucât cantitatea de

129
monedă care poate să funcţioneze ca mijloc de circulaţie este dată dacă
viteza medie este dată, nu avem deci decât să aruncăm în circulaţie, de
exemplu, o anumită cantitate de bancnote de câte o liră sterlină, pentru a
scoate din ea tot atâtea lire de aur, un artificiu cunoscut de toate
băncile.
Aşa cum în circulaţia monedei în general nu apare nimic
altceva decât procesul de circulaţie al mărfurilor, adică mişcarea lor ciclică
în metamorfoze opuse, tot astfel în viteza circulaţiei monedei apare
viteza schimbărilor de formă ale mărfurilor, angrenarea continuă a seriilor
de metamorfoze, graba schimburilor de materii, dispariţia rapidă a
mărfurilor din sfera circulaţiei şi înlocuirea lor tot atât de rapidă prin
mărfuri noi. În viteza circulaţiei monetare apare, aşadar, unitatea fluidă
a fazelor opuse şi complementare, adică transformarea formei de
întrebuinţare în întruchipare de valoare, retransformarea întruchipării
de valoare în formă de întrebuinţare, deci unitatea celor două procese,
al cumpărării şi al vânzării. Invers, în încetinirea circulaţiei monetare
apare separarea şi individualizarea antagonistă a acestor procese,
stagnarea schimbărilor de formă şi deci a schimbului de materii.
Bineînţeles că, uitându-te la circulaţie, nu poţi să vezi de unde provine
această stagnare. Circulaţia nu arată decât fenomenul însuşi. Concepţia
populară, după care la orice încetinire a circulaţiei monetare banii
apar - dispar mai puţin frecvent la toate punctele de la periferia circulaţiei,
este, bineînţeles, tentată să explice fenomenul prin cantitatea insuficientă
a mijloacelor de circulaţie.
Cantitatea totală de monedă care funcţionează într-o anumită
perioadă de timp ca mijloc de circulaţie este deci determinată pe de o
parte de suma de preţuri a lumii mărfurilor aflate în circulaţie, pe de
altă parte de fluxul mai încet sau mai rapid al proceselor de
circulaţie antagonice, care determină a câta parte din această sumă de
preţuri poate fi realizată cu ajutorul aceloraşi monede. Dar suma
preţurilor depinde atât de masa cât şi de preţurile fiecărei speţe de
marfă. Cei trei factori: mişcarea preţurilor, masa de mărfuri aflate în
circulaţie, precum şi viteza circulaţiei monetare, pot să varieze însă în
sensuri diferite şi în proporţii diferite, astfel că suma de preţuri ce ur-
mează a fi realizată, deci şi masa de mijloace de circulaţie, care e
determinată de această sumă, suferă combinaţii foarte numeroase.

130
Enumerăm aici numai pe acelea care în istoria preţurilor mărfurilor
sunt cele mai importante.
Dacă preţurile mărfurilor rămân neschimbate, masa
mijloacelor de circulaţie poate să crească, pentru că masa mărfurilor
aflate în circulaţie creşte sau pentru că viteza circulaţiei monetare
scade, sau pentru că ambele aceste împrejurări acţionează împreună.
Masa mijloacelor de circulaţie poate, dimpotrivă, să scadă, dacă masa
mărfurilor scade sau dacă viteza circulaţiei creşte.
Dacă preţurile mărfurilor urcă în mod general, masa
mijloacelor de circulaţie poate rămâne neschimbată, dacă masa
mărfurilor care circulă scade în aceeaşi proporţie în care preţul lor
creşte, sau dacă viteza circulaţiei monetare creşte în acelaşi ritm ca şi
preţurile, în timp ce masa mărfurilor aflate în circulaţie rămâne
constantă. Masa mijloacelor de circulaţie poate să scadă, pentru că
masa mărfurilor scade mai repede sau pentru că viteza circulaţiei
creşte mai repede decât preţurile.
Dacă preţurile mărfurilor scad în mod general, masa
mijloacelor de circulaţie poate să rămână neschimbată, dacă masa
mărfurilor creşte în aceeaşi proporţie în care scade preţul lor, sau dacă
viteza circulaţiei monetare scade în aceeaşi proporţie cu preţurile. Ea
poate să crească, dacă masa mărfurilor creşte mai repede, sau dacă
viteza circulaţiei scade mai repede decât scad preţurile mărfurilor.
Variaţiile diferiţilor factori se pot compensa reciproc, astfel că,
în ciuda fluctuaţiilor lor continue, suma totală a preţurilor de
mărfuri ce urmează a fi realizată rămâne constantă, deci şi masa de
monedă ce se află în circulaţie. Din această cauză se constată, în
special atunci când se cercetează perioade ceva mai lungi, că nivelul
mediu al masei de monedă care circulă în fiecare ţară este cu mult
mai constant şi că, abstracţie făcând de perturbaţiile puternice care sunt
provocate în mod periodic de crizele industriale şi comerciale şi, mai
rar, de schimbarea în valoarea monedei, abaterile de la acest nivel
mediu sunt cu mult mai puţin importante decât ne-am putea aştepta
la prima vedere. Legea după care cantitatea de mijloace de
circulaţie este determinată de suma preţurilor mărfurilor care
circulă şi de viteza medie a circulaţiei banilor78 poate fi exprimată
şi astfel: dacă suma valorilor mărfurilor este dată şi dacă viteza medie

131
a metamorfozelor lor este de asemeni dată, cantitatea monedei sau a
materialului monetar aflat în circulaţie depinde de propria sa valoare.
Iluzia că, dimpotrivă, preţurile mărfurilor sunt determinate de masa
mijloacelor de circulaţie, iar acestea, la rândul lor, de masa de materie
monetară aflată într-o ţară,79 se întemeiază, la primii ei reprezentanţi,
pe ipoteza insipidă că mărfurile intră în procesul de circulaţie fără
preţ şi banii fără valoare, iar aici o parte aliquotă a amestecăturii de
mărfuri se schimbă cu o parte aliquotă a muntelui de metal.80

c) Moneda bătută. Semnul de valoare

Din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie rezultă forma lor de


monedă bătută. Cantitatea de aur în care se exprimă preţul, adică
numele monetar al mărfurilor, trebuie să le întâlnească pe acestea în
circulaţie sub forma unei piese de aur având aceeaşi denumire, adică
sub forma unei monede bătute. Ca şi stabilirea unui etalon al
preţurilor, baterea monedei îi revine statului. În diferitele forme
naţionale pe care le poartă aurul şi argintul ca monede, dar pe care ele
le dezbracă din nou pe piaţa mondială, se evidenţiază separaţia dintre
sferele interne sau naţionale ale circulaţiei mărfurilor şi sfera ei
generală pe piaţa mondială.
Moneda de aur şi aurul în lingouri nu se deosebesc deci din
capul locului decât prin înfăţişarea lor exterioară şi aurul poate fi
trecut oricând dintr-o formă în cealaltă.81 Dar părăsirea formei de
monedă este în acelaşi timp drumul spre creuzet. Căci în circulaţie
monedele de aur se uzează, una mai mult, alta mai puţin. Începe
procesul de separaţie dintre titlul aurului şi substanţa aurului, dintre
conţinutul nominal şi conţinutul real. Monede de aur cu acelaşi nume
iau valori diferite, pentru că iau greutăţi diferite. Aurul ca mijloc de
circulaţie se diferenţiază de aurul ca etalon de preţuri şi încetează
astfel de asemeni de a fi un echivalent real al mărfurilor ale căror
preţuri le realizează. Istoria acestor confuzii formează istoria monedei în
evul mediu şi în epoca modernă până în secolul al XVIII-lea. Tendinţa
naturală pe care o are procesul de circulaţie de a transforma esenţa de
aur a monedei într-o aparenţă de aur, adică de a transforma moneda
într-un simbol al conţinutului său metalic oficial, este ea însăşi

132
recunoscută de legile cele mai moderne cu privire la gradul de uzaj al
metalului, care face ca o monedă de aur să fie scoasă din circulaţie,
care, cu alte cuvinte, o demonetizează.
Dacă circulaţia monetară însăşi separă conţinutul real de
conţinutul nominal al monedei, existenţa sa metalică de existenţa sa
funcţională, ea conţine în mod latent posibilitatea de a înlocui moneda
metalică în funcţia sa ca monedă prin fise făcute din alt material sau
prin simboluri. Impedimentele tehnice care stau în calea baterii unor
monede din cantităţi minuscule de aur, respectiv de argint, şi faptul că
la început metalele mai puţin preţioase şi cele preţioase, anume
argintul în locul aurului, arama în locul argintului, servesc ca măsură
a valorii şi circulă deci ca monedă în momentul în care metalul mai
preţios le detronează, constituie explicaţia istorică a rolului pe care
piesele de argint şi de aramă l-au jucat ca substitute ale monedei de aur.
Ele înlocuiesc aurul în acele sfere ale circulaţiei mărfurilor în care
moneda circulă cu cea mai mare viteză şi în care ea se uzează deci
cel mai repede, adică acolo unde cumpărările şi vânzările se înnoiesc
neîncetat pe scara cea mai mică. Pentru a împiedica pe aceşti sateliţi de
a ocupa în mod definitiv locul aurului, legea determină proporţiile,
foarte reduse, în care ei trebuie să fie primiţi în plată în locul aurului.
Bineînţeles că sferele speciale în care circulă diferitele categorii de
monede se întretaie. Moneda divizionară apare alături de aur pentru
plata fracţiunilor din cea mai mică monedă de aur; aurul intră continuu
în circulaţia măruntă, dar în mod tot atât de continuu el e scos din ea
prin schimbare cu moneda divizionară.82
Conţinutul metalic al fiselor de argint sau de cupru este fixat în
mod arbitrar prin lege. În circulaţie ele se uzează şi mai repede încă decât
moneda de aur. Funcţia lor monetară devine deci cu totul independentă de
greutatea lor, adică de orice valoare a lor. Existenţa ca monedă a aurului se
separă total de substanţa sa ca valoare. În locul lui pot deci să funcţioneze
ca monedă lucruri relativ lipsite de valoare, de exemplu bilete de
hârtie. În fisele metalice care servesc ca monedă, caracterul pur simbolic
mai este încă oarecum disimulat. În hârtia-monedă el devine evident.
Vedem, aşadar ce n'est que le premier pas qui coute [numai primul pas
este greu].
Nu este vorba aici decât de hârtia-monedă emisă de stat şi

133
având curs forţat. Ea se naşte în mod direct din circulaţia metalică.
Moneda de credit presupune, dimpotrivă, raporturi care, din punctul de
vedere al circulaţiei simple de mărfuri, ne sunt încă complet necunoscute.
Menţionăm totuşi în treacăt că aşa cum hârtia-monedă propriu-zisă
rezultă din funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, moneda de credit îşi
are rădăcina sa naturală în funcţia banilor ca mijloc de plată.83
Statul aruncă din afară în procesul de circulaţie bilete de hârtie
pe care se află imprimate denumiri de monedă, ca de exemplu: 1 l. st., 5 l.
st. etc. În măsura în care aceste bilete circulă realmente în locul sumei de
aur purtând aceeaşi denumire, în mişcarea lor se oglindesc doar legile
circulaţiei monetare însăşi. O lege specifică a circulaţiei hârtiei-monedă nu
poate lua naştere decât din raportul ei faţă de aurul pe care îl reprezintă şi
această lege spune pur şi simplu că emisiunea de hârtie-monedă
trebuie limitată la acea cantitate în care ar trebui să circule în mod
efectiv aurul (respectiv argintul) pe care această hârtie-monedă îl
reprezintă în mod simbolic. Ce-i drept, cantitatea de aur pe care sfera
circulaţiei poate să o absoarbă oscilează în continuu în jurul unui
anumit nivel mijlociu. Însă masa medie aflată în circulaţie într-o ţară
oarecare nu scade niciodată sub un minim anumit, pe care îl stabileşte
practica. Că această masă minimă îi schimbă mereu elementele
componente, fiind formată mereu din alte monede de aur, nu-i
influenţează, bineînţeles, deloc volumul şi deplasarea continuă în sfera
circulaţiei. Ea poate deci să fie înlocuită prin simboluri de hârtie. Dacă
însă astăzi toate canalele circulaţiei sunt umplute cu hârtie-monedă
până la limita extremă a capacităţii lor de a absorbi monedă, mâine ele
pot fi prea pline, din cauza oscilaţiilor circulaţiei mărfurilor. Orice
măsură e pierdută. Dar dacă hârtia întrece propria sa măsură, adică
dacă întrece cantitatea de aur cu aceeaşi denumire care ar putea să
circule, ea nu reprezintă totuşi în cadrul lumii mărfurilor, abstracţie
făcând de pericolul de discreditare generală, decât cantitatea de aur
determinată de legile ei imanente, deci singura cantitate care poate să fie
reprezentată. Dacă, de exemplu, masa biletelor de hârtie reprezintă câte
2 uncii de aur în loc de 1 uncie, în acest caz 1l. st., de exemplu, devine
de fapt numele monetar să zicem pentru 1/8 de uncie în loc de 1/4 de uncie.
Rezultatul este acelaşi ca în cazul că aurul ar fi suferit o modificare în
funcţia sa ca măsură a preţurilor. Valorile, care înainte se exprimau în

134
preţul de 1 l. st., se exprimă acum în preţul de 2 l. st.
Hârtia-monedă este semn de aur sau semn de monedă.
Raportul său faţă de valorile mărfurilor constă numai în faptul că
acestea sunt exprimate în mod ideal în aceleaşi cantităţi de aur pe care
hârtia le reprezintă în mod simbolic şi vizibil. Numai în măsura în
care hârtia-monedă reprezintă cantităţi de aur care, asemenea
cantităţilor tuturor celorlalte mărfuri, sunt şi cantităţi de valoare, ea este
semn de valoare.84
Se pune, în fine, întrebarea: de ce aurul poate fi înlocuit prin
simple semne lipsite de valoare ? Dar, precum am văzut, această înlocuire
este posibilă numai în măsura în care funcţia de monedă bătută sau de
mijloc de circulaţie a aurului se izolează, se separă. E drept că
separaţia acestei funcţii nu are loc la monedele de aur individuale, cu
toate că ea se manifestă prin faptul că piesele de aur uzate continuă să
circule. Piesele de aur nu sunt simplă monedă bătută sau simplu mijloc
de circulaţie decât atâta timp cât se află realmente în circulaţie. Dar
ceea ce nu se aplică monedei individuale de aur, se aplică masei minime
de aur ce poate fi înlocuită prin hârtie-monedă. Această masă
sălăşluieşte în continuu în sfera circulaţiei, funcţionează necontenit ca
mijloc de circulaţie şi există deci în mod exclusiv ca purtătoare a acestei
funcţii. Mişcarea ei nu reprezintă deci decât alternarea continuă a
proceselor antagoniste ale metamorfozei mărfurilor M—B—M, în care
marfa este întâmpinată de chipul-valoare al ei, care apoi dispare imediat
din nou. Reprezentarea independentă a valorii de schimb a mărfii nu
este aici decât un moment trecător. Ea este înlocuită imediat prin altă
marfă. Din această cauză, este suficientă existenţa doar simbolică a
banilor într-un proces care îi trece în continuu dintr-o mână într-alta.
Existenţa lor funcţională absoarbe pe cea materială. Reflex obiectiv dar
efemer al preţurilor de mărfuri, ei nu mai funcţionează decât ca semne
ale lor proprii şi pot fi deci înlocuiţi prin semne.85 Numai că semnul de
monedă are nevoie de o valabilitate socială obiectivă proprie, şi
aceasta simbolul de hârtie o obţine prin cursul forţat. Această
constrângere din partea statului se exercită numai înăuntrul sferei de
circulaţie mărginite de limitele unei anumite comunităţi sociale, adică
înăuntrul sferei interne de circulaţie, aceasta pentru că numai aici banii se
identifică în totul cu funcţia lor de mijloc de circulaţie sau de monedă

135
bătută, astfel că pot să găsească în hârtia-monedă un mod de
existenţă doar funcţional, distinct separat de existenţa lor ca metal.

3. Bani

Marfa care funcţionează ca măsură de valoare, şi deci, în


mod material sau prin reprezentant, ca mijloc de circulaţie, este bani.
Aurul (respectiv argintul) este deci bani. El funcţionează ca bani,
pe de o parte, acolo unde trebuie să apară în materialitatea sa aurie
(respectiv argintie), deci ca marfă-bani, adică nici în mod doar ideal,
cum e cazul cu măsura de valoare, şi nici cu posibilitatea de a fi
reprezentat, cum se întâmplă cu mijlocul de circulaţie; pe de altă parte,
acolo unde funcţia sa, indiferent dacă şi-o îndeplineşte în proprie
persoană sau prin reprezentant, îl fixează ca singură întruchipare de
valoare sau ca singură existenţă adecvată a valorii de schimb în faţa
tuturor celorlalte mărfuri luate ca simple valori de întrebuinţare.

a) Tezaurizare

Mişcarea ciclică continuă a celor două metamorfoze opuse


ale mărfurilor, adică alternarea neîncetată a vânzărilor şi a cumpărărilor,
apare în circulaţia neîntreruptă a monedei, adică în funcţia sa de
perpetuum mobile al circulaţiei. Moneda este imobilizată, sau se
transformă, cum spune Boisguillebert, din meuble în immeuble [din
mobil în imobil], din monedă bătută în bani, în momentul în care seria
metamorfozelor este întreruptă şi vânzarea nu este completată prin
cumpărare subsecventă.
Îndată ce începe să se dezvolte circulaţia mărfurilor, se
dezvoltă nevoia şi patima de a reţine produsul primei metamorfoze,
adică chipul transformat al mărfii sau crisalida sa de aur.86 Marfa nu
este vândută pentru a se cumpăra altă marfă, ci pentru a se înlocui
forma marfă cu forma bani. Din simplă mijlocire a schimbului de
materii, această schimbare de formă devine un scop în sine.
Întruchiparea lepădată a mărfii este împiedicată să funcţioneze ca
întruchipare absolut alienabilă a ei, cu alte cuvinte ca formă bani
efemeră. Banii se solidifică astfel şi devin tezaur, iar vânzătorul de

136
marfă devine tezaurizator,
În special la începuturile circulaţiei de mărfuri, numai
excedentul valorilor de întrebuinţare este transformat în bani. Aurul şi
argintul devin astfel de la sine expresii sociale ale abundenţei sau
bogăţiei. Această formă naivă a tezaurizării se permanentizează la acele
popoare la care modului de producţie tradiţional şi îndreptat asupra
satisfacerii nevoilor proprii îi corespunde un cerc fix şi determinat de
necesităţi. Aşa se întâmplă la asiatici, în special la hinduşi. Vanderlint,
care crede că preţurile mărfurilor sunt determinate de masa de aur şi de
argint aflată într-o ţară, se întreabă de ce mărfurile din India sunt atât de
ieftine. Răspunsul: Pentru că hinduşii îngroapă banii. Din 1602 până în
1734, observă el, ei au îngropat 150 milioane l. st. argint, venite mai
înainte din America în Europa.87 Din 1856 până în 1866, deci în 10 ani,
Anglia a exportat în India şi în China (metalul exportat în China se
îndreaptă şi el, la rândul lui, în cea mai mare parte spre India) 120
milioane l. st. în argint, care mai înainte se schimba cu aur
australian.
Îndată ce producţia de mărfuri atinge un grad de dezvoltare mai
înaintat, fiecare producător de mărfuri trebuie să-şi asigure acest nervus
rerum, acest “amanet social”.88 Necesităţile sale se înnoiesc neîncetat
şi impun cumpărarea neîncetată de marfă străină, în timp ce
producerea şi vânzarea propriei sale mărfi costă timp şi depind de
întâmplare. Pentru a cumpăra fără a vinde el trebuie mai întâi să fi
vândut fără să cumpere. Această operaţiune, efectuată pe scară generală,
pare să se contrazică ea însăşi. Dar la sursă, la locul producţiei lor,
metalele preţioase se schimbă direct cu alte mărfuri. Aici are loc o
vânzare (de partea posesorilor de mărfuri) fără cumpărare (de partea
posesorilor de aur şi de argint).89 Iar alte vânzări, ulterioare, fără
cumpărări subsecvente, nu fac decât să efectueze repartiţia ulterioară a
metalelor preţioase între toţi posesorii de mărfuri. Astfel, în toate punctele
circulaţiei iau naştere aglomerări de aur şi de argint de proporţii
diferite. Odată cu posibilitatea de a reţine marfa ca valoare de schimb
sau valoarea de schimb ca marfă, ia naştere setea de aur. Odată cu
extinderea circulaţiei de mărfuri creşte şi puterea banului, a acestei forme
absolut sociale şi oricând disponibile a avuţiei. «Aurul este un lucru
minunat! Cine îl posedă este stăpân pe tot ce doreşte. Cu ajutorul aurului

137
poţi să faci chiar ca sufletele să intre în Rai.» (Columb în scrisoarea din
Jamaica, 1503.) Întrucât, uitându-te la bani, nu vezi ce anume s-a
transformat în ei; orice lucru, fie că e marfă sau nu, se transformă în
bani. Orice lucru e de vânzare şi orice lucru se poate cumpăra. Circulaţia
devine marele creuzet social în care intră orice, pentru a ieşi apoi din el
sub formă de cristal de bani. Acestei alchimii nu-i rezistă nici măcar
osemintele sfinţilor, şi cu atât mai puţin alte res sacrosanctae, extra
commercium hominum [lucruri sacrosancte, aflate în afara comerţului
oamenilor], mai puţin grosolane.90 Aşa cum în bani dispare orice deosebire
calitativă a mărfurilor, ei fac la rândul lor, în calitate de levellieni
radicali ce sunt, să dispară orice fel de deosebiri.91 Dar banii înşişi sunt
marfă, adică un lucru exterior, care poate deveni proprietate privată a
oricui. Puterea socială devine astfel puterea privată a unei persoane
private. Societatea antică denunţă deci banii ca fiind moneda divizionară
a ordinei sale economice şi morale. 92 Societatea modernă, care încă
din copilărie îl scoate pe Plutus de păr din măruntaiele pământului,93
salută «gral»-ul de aur, încarnarea strălucitoare a propriului său
principiu de viaţă.
Marfa ca valoare de întrebuinţare satisface o nevoie specială şi
formează un element special al avuţiei materiale. Dar valoarea mărfii
măsoară puterea ei de atracţie asupra tuturor elementelor avuţiei
materiale, deci avuţia socială a posesorului ei. Pentru posesorul de
marfă simplu, barbar, ba chiar pentru un ţăran din Europa occidentală,
valoarea este inseparabilă de forma valoare, iar sporirea tezaurului de
aur şi de argint înseamnă deci sporire a valorii. E drept că valoarea
monedei variază, fie din cauza unei modificări a propriei sale valori, fie
din cauza unei modificări în valoarea mărfurilor. Acest fapt nu
împiedică însă, pe de o parte, ca 200 uncii de aur să conţină, acum ca
şi mai înainte, mai multă valoare decât 100, ca 300 uncii să conţină
mai mult decât 200 uncii etc., nici, pe de altă parte, ca forma de metal,
naturală, a acestui obiect să rămână forma de echivalent generală a
tuturor mărfurilor, încarnarea socială nemijlocită a oricărei munci
omeneşti. Prin natura sa, tendinţa de tezaurizare nu are limite. Din
punct de vedere calitativ sau al formei, moneda nu are limită, cu alte
cuvinte ea este reprezentantul universal al avuţiei materiale, pentru că
poate fi transformată direct în orice marfă. În acelaşi timp însă orice

138
sumă de bani reală este limitată din punct de vedere cantitativ, şi prin
urmare ea nu este decât un mijloc de cumpărare cu eficienţă limitată.
Contradicţia aceasta dintre limita cantitativă a banilor şi lipsa oricărei
limite calitative îl duce mereu îndărăt pe tezaurizator la munca de
Sisif a acumulării. El păţeşte cum a păţit acel cuceritor care cu fiecare
ţară cucerită nu cucerea decât o nouă graniţă.
Pentru a se reţine aurul ca bani, şi deci ca element de
tezaurizare, el trebuie să fie împiedicat a circula sau a se transforma, ca
mijloc de cumpărare, în obiect de consum. Tezaurizatorul îi jertfeşte
deci pofta carnală fetişului de aur. El ia în serios evanghelia renunţării.
Pe de altă parte, el nu poate să scoată din circulaţie, sub formă de bani
decât ceea ce el îi dă sub formă de marfă. Cu cât el produce mai mult,
cu atât poate să vândă mai mult. Hărnicia, spiritul de economie şi
avariţia formează aşadar virtuţile sale cardinale; a vinde mult, a
cumpăra puţin: iată la ce se rezumă economia sa politică. 94
Alături de forma nemijlocită a tezaurului stă forma sa
estetică, adică posesiunea de obiecte de aur şi argint. Ea creşte odată cu
bogăţia societăţii burgheze. “Soyons riches ou paraissons riches” [Să fim
bogaţi sau să părem bogaţi.] (Diderot.) Se formează astfel, pe de o
parte, o piaţă tot mai întinsă pentru aur şi argint, independent de
funcţiile lor monetare; pe de altă parte, o sursă latentă de alimentare
a monedei, care îi face efectul în special în perioadele de zguduiri
sociale.
Tezaurizarea îndeplineşte funcţii variate în economia
circulaţiei metalice. Funcţia următoare îi are originea în condiţiile
circulaţiei monedei de aur sau de argint. S-a văzut cum masa de
monedă aflată în circulaţie se umflă şi scade în mod neîncetat, odată
cu oscilaţiile continue ale circulaţiei mărfurilor în ceea ce priveşte
volumul, preţurile şi viteza. Această masă trebuie deci să aibă
facultatea de a se contracta şi de a se dilata. Într-un moment banii
trebuie să fie atraşi sub formă de monedă bătută, în alt moment moneda
bătută trebuie să fie respinsă sub formă de bani. Pentru ca masa de
monedă aflată în mod efectiv în circulaţie să corespundă întotdeauna
gradului de saturaţie a sferei circulaţiei, cantitatea de aur sau de argint
aflată într-o ţară oarecare trebuie să fie mai mare decât aceea îndeplinind
funcţia de monedă bătută. Această condiţie este îndeplinită prin forma

139
tezaur a monedei. Rezervoarele tezaurului servesc în acelaşi timp drept
canale de scurgere şi de alimentare pentru moneda aflată în circulaţie,
astfel că această monedă nu debordează niciodată canalele sale de
circulaţie. 95

b) Mijloc de plată

În forma nemijlocită de circulaţie a mărfurilor, pe care am


cercetat-o până acum, aceeaşi mărime de valoare exista întotdeauna
de două ori: marfă la unul din poli, bani la polul opus. Posesorii de
mărfuri nu intrau deci în contact decât ca reprezentanţi ai unor
echivalente existând de o parte şi de alta. Odată cu dezvoltarea
circulaţiei de mărfuri se dezvoltă însă relaţii prin care înstrăinarea mărfii
este separată în timp de realizarea preţului ei. E suficient să indicăm aici
pe cele mai simple dintre aceste relaţii. O speţă de marfă necesită pentru
producerea ei o durată de timp mai lungă, alta o durată de timp mai
scurtă. Producţia unor mărfuri diferite este legată de diferite anotimpuri.
Una din mărfuri se naşte chiar pe piaţa ei de desfacere, alta trebuie să
călătorească până la o piaţă îndepărtată. Unul din posesorii de mărfuri
poate deci să-şi îndeplinească rolul de vânzător, înainte ca celălalt să-şi poată
îndeplini rolul de cumpărător. Atunci când aceleaşi tranzacţii se repetă
în mod continuu între aceleaşi persoane, condiţiile de vânzare ale măr-
furilor se reglementează în conformitate cu condiţiile lor de producţie.
Pe de altă parte, se obişnuieşte a vinde uzul anumitor specii de marfă, de
exemplu al unei case, pentru o anumită perioadă de timp. Abia după trecerea
termenului cumpărătorul a primit în mod efectiv valoarea de
întrebuinţare a mărfii. El o cumpără deci înainte de a o plăti. Unul din
posesorii de mărfuri vinde marfă existentă, celălalt cumpără ca simplu
reprezentant de bani sau ca reprezentant de bani viitori. Vânzătorul
devine creditor, cumpărătorul debitor. Întrucât metamorfoza mărfii,
adică dezvoltarea formei valoare a mărfii, se modifică aici, banii obţin şi
ei altă funcţie. Ei devin mijloc de plată.96
Caracterul de creditor şi de debitor rezultă aici din circulaţia
simplă de mărfuri. Modificarea formei acestei circulaţii imprimă
vânzătorului şi cumpărătorului aceste caractere noi. Este vorba deci de
două roluri care la început sunt tot atât de efemere şi care sunt jucate în
mod alternativ de aceiaşi agenţi ai circulaţiei, ca şi acelea de vânzător şi

140
de cumpărător. Dar de data aceasta antagonismul este din capul locului
mai puţin comod şi este susceptibil de o cristalizare mai amplă.97 Dar
aceleaşi caractere pot să apară şi independent de circulaţia mărfurilor.
Astfel lupta de clasă a lumii antice are în special forma unei lupte între
creditor şi debitor, şi se încheie, la Roma, cu pieirea debitorului plebeu,
care e înlocuit de către sclav. În evul mediu lupta se termină cu pieirea
debitorului feudal, care îi pierde puterea politică odată cu baza ei
economică. Totuşi forma bănească - şi raportul dintre creditor şi debitor
are forma unui raport bănesc - nu face decât să oglindească aici
antagonismul unor condiţii economice mai profunde ale vieţii.
Să ne întoarcem la sfera circulaţiei de mărfuri. Apariţia
concomitentă a echivalentelor marfă şi bani la cei doi poli ai procesului de
vânzare a încetat. Banii funcţionează acum, mai întâi, ca măsură de
valoare în determinarea preţului mărfii vândute. Preţul stabilit prin
contract al acestei mărfi măsoară obligaţiunea cumpărătorului, adică
suma de bani pe care el o datorează la termenul fixat. Ea
funcţionează, în al doilea rând, ca mijloc de cumpărare ideal. Cu toate
că nu există decât în promisiunea de plată a cumpărătorului, ea
efectuează transferul de posesiune a mărfii. Abia la termenul de
scadenţă a plăţii mijlocul de plată intră în mod efectiv în circulaţie,
adică trece din mâna cumpărătorului în aceea a vânzătorului.
Mijlocul de circulaţie s-a transformat în tezaur, pentru că procesul
de circulaţie s-a întrerupt după prima sa fază, adică pentru că
chipul transformat al mărfii a fost scos din circulaţie. Mijlocul de
plată intră în circulaţie, dar abia după ce marfa a ieşit din ea. Banii nu
mai mijlocesc procesul. Ei îl încheie în mod independent, ca
existenţă absolută a valorii de schimb sau ca marfă universală.
Vânzătorul a transformat marfa în bani pentru a-şi satisface, prin
intermediul banilor, o nevoie oarecare, tezaurizatorul pentru a
păstra marfa sub formă de bani, debitorul cumpărător pentru a putea
plăti. Dacă nu plăteşte, se vinde averea pe cale de execuţie silită.
Chipul de valoare al mărfii, adică banii, devine astfel aici scopul
în sine al vânzării, prin efectul unei necesităţi sociale, izvorând
chiar din raporturile procesului de circulaţie.
Cumpărătorul retransformă banii în marfă înainte de a fi
transformat marfa în bani, adică el efectuează a doua

141
metamorfoză a mărfii înaintea celei dintâi. Marfa vânzătorului
circulă, dar nu-şi realizează preţul decât într-un titlu de drept
privat asupra unei sume de bani. Ea se transformă în valoare de
întrebuinţare, înainte de a se fi transformat în bani. Efectuarea
primei sale metamorfoze urmează abia ulterior.98
În fiecare perioadă de timp determinată a procesului de
circulaţie, obligaţiunile scadente reprezintă suma de preţuri ale
mărfurilor a căror vânzare a dat naştere acestor preţuri. Masa de
monedă necesară pentru realizarea acestei sume de preţuri depinde
în primul rând de viteza de circulaţie a mijloacelor de plată. Aceasta
este determinată de două împrejurări: înlănţuirea raporturilor dintre
creditori şi debitori, astfel că A, care primeşte bani de la debitorul
său B, îi plăteşte mai departe debitorului său C etc. durata de
timp dintre diferitele termene de plată. Lanţul progresiv de plăţi sau
de metamorfoze prime ulterioare se deosebeşte în mod esenţial
de împletirea seriilor de metamorfoze pe care am cercetat-o mai
înainte. În mişcarea mijlocului de circulaţie, legătura dintre
vânzători şi cumpărători nu-şi găseşte numai expresia. Această
legătură se naşte ea însăşi abia în circulaţia monedei. Dimpotrivă,
mişcarea mijlocului de plată exprimă o legătură socială gata existentă
încă înaintea ei.
Simultaneitatea şi continuitatea vânzărilor limitează înlocuirea
masei de monedă prin viteză de circulaţie. Ele formează, invers, un nou
factor în economisirea mijloacelor de plată. Prin concentrarea plăţilor
în acelaşi loc iau naştere în mod spontan instituţii şi metode speciale
pentru compensarea lor. Acesta a fost cazul cu viramentele din Lyon,
în evul mediu. Creanţa lui A faţă de B, a lui B faţă de C, a lui C faţă de
A etc. trebuie doar confruntate, pentru a se anula în mod reciproc, într-
o măsură anumită, ca mărimi pozitive şi negative. Nu mai e nevoie la
urmă decât de soldarea unui bilanţ debitor. Cu cât concentrarea
plăţilor este mai masivă, cu atâta este mai mic în mod relativ —
bilanţul, deci şi masa mijloacelor de plată care circulă.
Funcţia banilor ca mijloc de plată implică o contradicţie
directă. În măsura în care plăţile se compensează, ei funcţionează doar
în mod ideal, ca monedă de calcul sau ca măsură a valorilor. În
măsura în care trebuie efectuate plăţi reale, ei nu se manifestă ca

142
mijloc de circulaţie, ca formă doar efemeră, care nu face decât să
mijlocească schimbul de materii, ci ca încarnare individuală a muncii
sociale, ca existenţă independentă a valorii de schimb, marfă
absolută. Această contradicţie se declanşează în acel moment al cri-
zelor industriale şi comerciale care se cheamă criză monetară. 99
Această criză are loc numai acolo unde lanţul progresiv al plăţilor şi
un sistem artificial de compensare a acestora sunt pe deplin dezvoltate.
Atunci când intervin tulburări de ordin mai general ale acestui mecanism,
oricare le-ar fi originea, moneda trece în mod brusc şi nemijlocit de
la forma doar ideală a monedei de calcul, la cea de numerar. Ea nu
mai poate fi înlocuită prin mărfuri de rând. Valoarea de
întrebuinţare a mărfii devine fără valoare, iar valoarea ei dispare
în faţa formei valoare chiar a acestei valori. Nu de când
burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, în
mândria sa raţionalistă, că banii nu sunt decât o iluzie goală. Numai
marfa este bani. Şi iată că acum răsună pe piaţa mondială strigătul:
Numai banii sunt marfă! Aşa cum cerbul muge după apa rece, tot aşa
sufletul burghezului muge după bani, singura avuţie. 100 În timpul
crizei, contradicţia dintre marfă şi chipul său de valoare, banii, este
accentuată până ce devine un antagonism absolut. Din această cauză,
forma pe care o îmbracă banii este indiferentă aici. Setea de bani
rămâne aceeaşi, indiferent dacă plăţile se fac în aur sau în monedă
de credit, de exemplu în bancnote. 101
Dacă examinăm suma totală de monedă care se află în
circulaţie într-o anumită perioadă de timp, vedem că viteza de
circulaţie a mijloacelor de circulaţie şi de plată fiind dată, această
sumă este egală cu suma preţurilor mărfurilor ce urmează a fi
realizată, plus suma plăţilor scadente, minus suma plăţilor care se
compensează, minus numărul de deplasări în care aceeaşi piesă
funcţionează în mod alternativ, ba ca mijloc de circulaţie, ba ca
mijloc de plată. De pildă: ţăranul îşi vinde cerealele cu 2 l. st.,
care în modul acesta servesc ca mijloc de circulaţie. La scadenţă
el plăteşte cu aceşti bani pânza pe care i-a livrat-o ţesătorul.
Aceleaşi două lire sterline funcţionează acum ca mijloc de plată.
Apoi ţesătorul cumpără o biblie, plătind în numerar, ele funcţionează
din nou ca mijloc de circulaţie — etc. Din această cauză, chiar dacă

143
preţurile, viteza circulaţiei monedei şi economia de plăţi sunt
date, masa de monedă şi masa de mărfuri care circulă într-o
perioadă anumită, de pildă într-o zi, nu se mai acoperă; circulă
monedă care reprezintă mărfuri scoase demult din circulaţie; circulă
mărfuri al căror echivalent în bani apare abia în viitor. Pe de altă
parte, obligaţiile de plată contractate în fiecare zi şi scadente în
aceeaşi zi sunt mărimi cu totul incomensurabile. 102
Moneda de credit îşi are originea directă în funcţia banilor
ca mijloc de plată, prin faptul că actele de creanţă pentru
mărfurile vândute circulă, la rândul lor, în scopul transmiterii de
creanţe. Pe de altă parte, în măsura în care se extinde creditul, se
extinde şi funcţia monedei ca mijloc de plată. În această funcţie a sa,
moneda dobândeşte forme de existenţă proprii, pe care le îmbracă
sălăşluind în sfera marilor tranzacţii comerciale, în timp ce piesa de aur
sau de argint este redusă mai ales la sfera comerţului mic. 103
La un anumit grad de intensitate şi la un anumit volum al
producţiei de mărfuri, funcţia monedei ca mijloc de plată depăşeşte sfera
circulaţiei mărfurilor. Moneda devine marfa universală a contractelor. 104
Rentele, impozitele etc. se transformă din prestaţii în natură în plăţi
monetare. Cât de mult e condiţionată această transformare de
conformaţia generală a procesului de producţie, o dovedeşte, de pildă,
încercarea, de două ori eşuată, a Imperiului Roman de a încasa toate
dările în bani. Mizeria extraordinară a populaţiei rurale franceze din
timpul lui Ludovic al XIV-lea, pe care o denunţă cu atâta elocvenţă
Boisguillebert, mareşalul Vauban şi alţii, nu se datora numai mărimii
impozitelor, dar şi transformării impozitului în natură - în impozit în
bani. 105 Dacă, pe de altă parte, în Asia forma naturală a rentei funciare,
care formează în acelaşi timp elementul principal al impozitelor către
stat, se întemeiază pe raporturi de producţie care se reproduc cu
imuabilitatea unor raporturi naturale, acea formă de plată menţine, prin
retro-acţiune, vechea formă de producţie. Ea formează unul din misterele
autoconservării Imperiului Otoman. Dacă în Japonia comerţul exterior
impus de Europa atrage după sine transformarea rentei în natură în rentă în
bani, acest fapt duce la pieirea exemplarei agriculturi a acestei ţări. Condiţiile
economice înguste ale existenţei acestei agriculturi se vor destrăma.
În fiecare ţară se impun anumite termene generale de plată. Ele

144
se întemeiază în parte, abstracţie făcând de alte cicluri ale reproducţiei,
pe condiţiile naturale ale producţiei legate de alternarea anotimpurilor.
Ele reglementează şi acele plăţi care nu decurg direct din circulaţia
mărfurilor, cum ar fi impozitele, rentele etc. Masa de monedă care este
necesară, în anumite zile ale anului, pentru aceste plăţi împrăştiate pe
întreaga suprafaţă a societăţii, cauzează perturbări periodice, dar cu totul
superficiale, în economia mijloacelor de plată.106 Din legea asupra
vitezei de circulaţie a mijloacelor de plată rezultă că pentru toate
plăţile periodice, oricare le-ar fi sursa, masa necesară a mijloacelor de
plată stă în raport direct * cu lungimea termenelor de plată. 107
Dezvoltarea monedei ca mijloc de plată provoacă acumulări de
monedă pentru termenele de scadenţă ale sumelor datorate. În timp ce
tezaurizarea ca formă independentă de îmbogăţire dispare odată cu
progresul societăţii burgheze, ea creşte pe de altă parte, sub forma de
fonduri de rezervă ale mijloacelor de plată.

c) Monedă universală

Ieşind din sfera circulaţiei interne, banii dezbracă formele


locale care înfloresc înăuntrul acestei sfere, adică formele de etalon de
preţuri, monedă bătută, monedă divizionară şi semn de valoare, şi
revine la forma iniţială a metalelor preţioase, la forma de lingouri. În
comerţul mondial, mărfurile îşi dezvoltă valoarea în mod universal.
Întruchiparea independentă a valorii lor le întâmpină, aşadar, aici sub
formă de monedă universală. Abia pe piaţa mondială banii
funcţionează pe deplin ca acea marfă a cărei formă naturală este în
acelaşi timp formă nemijlocit socială de realizare a muncii
omeneşti abstracto [în general]. Modul lor de existenţă devine adecvat
cu noţiunea lor.
În sfera circulaţiei interne numai o singură marfă poate servi
ca măsură a valorii şi deci ca bani. Pe piaţa mondială există o dublă
măsură a valorii, aurul şi argintul. 108
Moneda universală funcţionează ca mijloc de plată universal, ca
mijloc de cumpărare universal şi ca materializare socială absolută a
avuţiei în general (universal wealth). Ceea ce predomină este funcţia ca
mijloc de plată pentru echilibrarea balanţelor internaţionale. De aici

145
lozinca sistemului mercantilist balanţă comercială!109 Ca mijloc de
cumpărare internaţional, aurul şi argintul servesc în esenţă ori de câte
ori echilibrul tradiţional al schimbului de materii dintre diferitele naţiuni
este tulburat în mod brusc. În fine, ele mai servesc ca materializare socială
absolută a avuţiei acolo unde nu este vorba nici de cumpărare şi nici de
plată, ci de transferarea avuţiei dintr-o ţară în alta, şi unde această
transferare nu poate fi efectuată în formă de marfă, fie din cauza
conjuncturii pieţei mărfurilor, fie din cauza scopului însuşi care se
urmăreşte.110
Orice ţară are nevoie, pentru circulaţia sa internă, de un fond
de rezervă pentru circulaţia pe piaţa mondială. Funcţiile rezervelor
metalice îşi au, aşadar, originea în parte în funcţia monedei ca mijloc
de circulaţie şi de plată intern, în parte în funcţia sa ca monedă
universală. 110a În acest din urmă rol este nevoie întotdeauna de marfa-
bani efectivă, adică de aur şi de argint real, din care cauză James
Stewart caracterizează aurul şi argintul în mod expres ca money of
the world [monedă universală] spre deosebire de locţiitorii lor
doar locali.
Cursul fluviului de aur şi de argint este dublu. Pe de o parte el
se rostogoleşte, ieşind din izvoarele sale, peste întreaga piaţă
mondială, unde este captat, în proporţii diferite, de diferitele sfere
naţionale de circulaţie, pentru a se revărsa în canalele circulaţiei lor
interne, pentru a înlocui piesele de aur şi de argint uzate, pentru a oferi
materialul articolelor de lux şi pentru a se închega sub formă de
tezaure. 111 Această primă mişcare e mijlocită prin schimbul direct al
muncilor naţionale, realizate în mărfuri, cu munca ţărilor producătoare de
aur şi de argint, realizată în metale preţioase. Pe de altă parte, aurul şi
argintul circulă în continuu între diferitele sfere naţionale de o
mişcare care urmează oscilaţiilor necontenite ale cursului schimbului. 112
Ţările cu producţie burgheză dezvoltată restrâng tezaurele
concentrate în masă în rezervele băncilor la minimul cerut de
funcţiile specifice ale acestor tezaure. 113 Cu anumite excepţii, faptul
că rezervele tezaurului sunt pline cu mult peste nivelul lor mediu indică
o stagnare a circulaţiei mărfurilor, adică o întrerupere în mersul
metamorfozei lor. 114

146
NOTE:
50
Chestiunea de ce banii nu reprezintă în mod direct însuşi timpul de muncă, astfel că,
de exemplu, un bilet de hârtie să reprezinte x ore de muncă, se reduce pur şi simplu la
chestiunea de ce în cadrul producţiei de mărfuri produsele muncii trebuie să se
manifeste ca mărfuri, căci manifestarea mărfii implică dedublarea ei în mărfuri şi
marfă-bani; sau la chestiunea de ce munca particulară nu poate fi considerată în mod
direct ca muncă socială, contrariul ei. Am discutat în altă parte pe larg utopismul plat
al „monedei de muncă” în cadrul producţiei de mărfuri. (Karl Marx: Zur Kritik
etc., page 61 urm.) Vom mai observa aici că, de exemplu, „moneda de muncă” a
lui Owen este tot atât de puţin „monedă” ca un bilet de teatru, de pildă. Owen
presupune muncă direct socializată, o formă de producţie diametral opusă
producţiei de mărfuri. Certificatul de muncă nu face decât să constate partea
individuală a fiecărui producător în munca comună şi dreptul său individual asupra acelei
părţi din produsul comun care este destinată consumului. Dar Owen nici nu se gândeşte
să presupună producţia de mărfuri şi să încerce totuşi a scăpa de condiţiile necesare
ale ei prin cârpăceli monetare.
51
Sălbaticul sau semi-sălbaticul îşi întrebuinţează limba în alt mod. Astfel căpitanul
Parry relatează despre locuitorii coastei occidentale a Mării Baffin: „În cazul acesta (cu
ocazia schimbului de produse)... ei îl lingeau (obiectul ce li se oferea) de două ori cu
limba, fapt după care păreau a considera afacerea ca fiind încheiată în mod
satisfăcător.” Tot astfel, la eschimoşii orientali persoana care încheia un schimb lingea
obiectul schimbat, atunci când îl lua în primire. Dacă în modul acesta în nord limba
este considerată organ al luării în posesiune, nu e de mirare că în sud pântecele este
considerat organ al proprietăţii acumulate şi că un cafru apreciază bogăţia unui om
după mărimea pântecelui său. Cafrii sunt nişte oameni foarte deştepţi, căci în timp ce
raportul sanitar oficial britanic din 1864 se plânge de faptul că o mare parte a clasei
muncitoare duce lipsă de substanţe generatoare de grăsime, un anume Dr. Harvey, care
însă nu a descoperit circulaţia sângelui, a făcut în acelaşi an o avere cu nişte reţete
de şarlatan, care promiteau burgheziei şi aristocraţiei să le scape de povara grăsimii
excesive.
52
Vezi Karl Marx: „Zur Kritik etc.”, „Theorien von der MaBeinheit des Geldes”.
pag. 53 şi urm.
53
Notă la ediţia a 2-a. „Pretutindeni unde aurul şi argintul funcţionează prin lege,
unul lângă altul, ca bani, deci ca măsură a valorii, s-a făcut încercarea zadarnică
de a le considera ca una şi aceeaşi materie. Dacă se presupune că acelaşi timp de
muncă trebuie să se materializeze în mod constant în aceeaşi proporţie de argint şi de
aur, se presupune de fapt că argintul şi aurul sunt aceeaşi materie şi că o masă
determinată din metalul mai puţin preţios, adică din argint, formează o fracţiune
invariabilă dintr-o masă, determinată de aur. Începând cu guvernarea lui Eduard al
III-lea până pe timpul lui George al II-lea, istoria monedei engleze nu este decât o serie
neîntreruptă de perturbări, rezultate din coliziunea dintre raportul de valoare al
aurului şi argintului, fixat pe cale de lege şi oscilaţiile valorii lor reale. Ba
estimaţiunea aurului era prea ridicată, ba cea a argintului. Metalul subestimat era
scos din circulaţie, topit şi exportat. Raportul de valoare al ambelor metale a fost

147
apoi din nou modificat pe cale de lege, dar noua valoare nominală intră peste scurtă
vreme în acelaşi conflict cu raportul real al valorilor ca şi cea veche— în timpurile
noastre scăderea foarte uşoară şi trecătoare în valoarea aurului faţă de argint, cauzată de
cererea de argint din India şi din China, a produs în Franţa acelaşi fenomen, pe scara
cea mai mare, anume exportul de argint şi scoaterea lui din circulaţie de către aur. În
cursul anilor 1855, 1856, 1857 excedentul importului de aur în Franţa faţă de
exportul de aur din Franţa s-a cifrat la 41.580.000 l. st., în timp ce excedentul
exportului de argint faţă de importul de argint se cifra la 14.704.000 l. st.
Într-adevăr, în ţările în care ambele metale sunt măsuri legale de valoare şi deci
ambele trebuie primite în plată, dar în care oricine poate să plătească în argint sau în
aur, după voie, metalul care creşte în valoare obţine un agio şi îşi măsoară preţul, ca şi
orice altă marfă, în metalul supraestimat, în timp ce acesta din urmă serveşte singur ca
măsură a valorii. Toată experienţa istorică în acest domeniu se reduce pur şi simplu la
faptul că acolo unde, prin lege, funcţia de măsură a valorii este îndeplinită de două
mărfuri, în realitate numai una din ele o îndeplineşte în mod efectiv.” (Karl
Marx, ibid., pag. 52, 53.)
54
Notă la ediţia a 2-a. Faptul, în sine curios, că în Anglia uncia de aur, ca
unitate de măsură monetară, nu este subdivizată în părţi aliquote, se explică precum
urmează: la început, sistemul nostru monetar era adaptat utilizării exclusive a
argintului; din această cauză, o uncie de argint poate fi întotdeauna subdivizată într-un
număr corespunzător de monede. Întrucât, pe de altă parte, aurul a fost introdus
abia mai târziu în acest sistem monetar adaptat în mod exclusiv argintului, o uncie de
aur nu poate fi transformată într-un număr corespunzător de monede. (Maciaren: «History of
the Currency», Londra, 1858, pag. 16.)
Notă la ediţia a 2-a. În scrierile engleze confuzia care se face între măsura valorilor
(measure of value) şi etalonul preţurilor (standard of value) este extraordinară. Funcţiile,
şi deci şi denumirile, sunt în mod continuu confundate.
56
De altfel, ea nici nu are valabilitate istorică generală.
57
Notă la ediţia a 2-a „Monedele ale căror nume nu mai au astăzi decât o
semnificaţie ideală sunt cele mai vechi la toate popoarele, dar un timp oarecare
toate au avut o semnificaţie reală şi tocmai pentru că aveau această semnificaţie s-a
calculat cu ele.” (Galiani “Della Moneta”, pag. 153.)
58
Notă la ediţia a 2-a. Astfel, livra englezească înseamnă mai puţin de o treime din
greutatea sa iniţială, livra scoţiană dinaintea unirii numai 1/36, livra franceză 1/74,
maravedi-ul spaniol mai puţin de 1/1000, iar real-ul portughez o proporţie încă şi mai
mică.
59
Notă la ediţia a 2-a. D-l David Urquhart spune în ale sale „Familiar Words”, cu
privire la faptul că n-a mai auzit (!) că astăzi livra (l. st.), unitatea etalonului monetar
englez, este egală cu aproximativ uncie de aur. Aceasta este falsificarea unei
măsuri şi nu stabilirea unui etalon. În această „denumire falsă a greutăţii aurului” el
vede ca de obicei mâna falsificatoare a civilizaţiei.
60
Notă la ediţia a 2-a. Când îl întrebară pe Anacharsis pentru ce le trebuie Elenilor
banii, el răspunse: “pentru calcul.” (Athenaeus: „Deipnosophistai cartea a IV-a,
49, vol. 2 [pag. 120], ediţia Schweighauser, 1802.)”
61
Notă la ediţia a 2-a. „Întrucât banii - ediţia franceză (Paris 1873): aurul - ca

148
etalon al preţurilor apar în aceleaşi denumiri de calcul ca şi preţurile mărfurilor, astfel
că, de exemplu, o uncie de aur este exprimată, ca şi valoarea unei tone de fier, prin 3 l.
st. 17 şilingi şi 101/2 pence, aceste denumiri de calcul ale lor au fost numite preţ-monedă
al lor. S-a născut, aşadar, ideea bizară ca şi cum aurul (respectiv argintul) ar fi estimat
în propriul său material şi ar obţine din partea statului un preţ fix, spre deosebire de
toate celelalte mărfuri. Fixarea unor denumiri de calcul pentru anumite greutăţi de aur
a fost confundată cu fixarea valorii acestor greutăţi.” (Karl Marx: “Zur Kritik
etc.”, pag. 52.)
62
Vezi: «Theorien von der MaBeinheit des Geldes» în «Zur Kritik der politischen
Oekonomie», pag. 53 şi urm. Fanteziile despre ridicarea sau coborârea „preţului-
monedă”, care constă în a trece pe cale de lege denumirile monetare legale ale unor
greutăţi de aur şi argint, fixate prin lege, asupra unor greutăţi mai mari sau mai
mici, şi a transforma în consecinţă, de exemplu, 1 / 4 de uncie de aur în 40 de
şilingi în loc de 20 de aceste fantezii, în măsura în care nu constituie operaţiuni
financiare inabile împotriva creditorilor datoriei publice şi private, ci au ca scop
tămăduiri miraculoase” în materie de economie, au fost cercetate într-un mod atât
de complet de către Petty în „Quantulumcunque concerning Money. To the Lord
Marquess of Halyfax” 1682, încât chiar succesorii săi imediaţi, Sir Dudley North şi
John Locke, fără să mai vorbim de cei de mai târziu, nu puteau decât să-l banalizeze.
„Dacă avuţia unei naţiuni”, spune el între altele, „ar putea fi înzecită printr-o
simplă ordonanţă, ar fi curios că asemenea ordonanţe nu au fost de mult edictate
de guvernele noastre.” (ibid., pag. 36.)
63
„Sau trebuie să admitem că un milion în bani valorează mai mult decât o valoare
egală în mărfuri” (Le Trosne: „De l’Interet Social”, pag. 922), că deci o valoare
valorează mai mult decât altă valoare egală”.
64
Dacă în tinereţea sa Ieronim a avut mult de luptat cu carnea materială, cum ne
arată lupta pe care a purtat-o în pustiu împotriva chipurilor de femei frumoase, la bă-
trâneţe el trebuie să înfrunte carnea spirituală. „Mă aflu în gând spune el de
exemplu, în faţa judecătorului suprem”. „Cine eşti tu?” mă întreabă un glas. „Sunt
un creştin.” „Minţi”, tună judecătorul suprem. „Nu eşti decât un ciceronian!”
* [Destul de bine sunt făcute aliajul şi greutatea acestei monede, dar spune-mi dacă
o ai în pungă !]
** Intr-o scrisoare având data de 28 Noiembrie 1878, adresată lui N. F. Danielson, tra-
ducătorul rus al „Capitalului”, Marx modifică ultima propoziţiune precum urmează
„Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pânză în parte nu este decât materializarea unei
părţi din cantitatea socială de muncă cheltuită în cantitatea totală a coţilor.” —
Nota Inst. M. E. L.
65
„Din foc… devine totul”, spune Heraclit, „şi focul devine din tot, aşa cum din aur
devin bunurile şi din bunuri aurul.” (F. Lassalle: „Die Philosophie Herakleitor des
Dunkeln”, Berlin 1858, vol. I, pag. 222.) Nota lui Lassalle la acest pasaj, pag. 224,
nota 3 consideră banii în mod eronat ca simplu semn de valoare.
66
Orice vânzare este cumpărare (Dr. Quesnay: Dialogues sur le Commerce et les
Travaux des Artisans, „Physiocrates”, ediţia Daire, partea I-a, Paris 1846, pag. 170), sau
cum spune Quesnay în „Maximes Générales” „A vinde este a cumpăra.”
67
Preţul unei mărfi nu poate fi plătit decât cu preţul altei mărfi. (Mercier de la

149
Rivière, «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», “Physiocrates”,
ediţia Daire, partea a II-a, pag. 554.)
68
„Pentru a avea aceşti bani, trebuie să fi vândut mai întâi. (ibid., pag. 543.)
69
O excepţie formează, cum am arătat mai sus, producătorul de aur, respectiv de
argint, care îi schimbă produsul fără a-l fi vândut [în ediţia franceză: cumpărat. N.
T.] mai înainte.
70
Dacă banii reprezintă, în mâinile noastre, lucrurile pe care am putea dori să le
cumpărăm, ei reprezintă şi lucrurile pe care le-am vândut în schimbul acestor bani.
(Mercier de la Riviere: „L'Ordre naturel etc.”, pag. 586.)
71
„Există deci patru termeni şi trei contractanţi, din care unul intervine de două ori. (Le
Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 908.)
72
Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că acest fenomen e atât de evident, economiştii
trec totuşi cu vederea de cele mai multe ori, în special liber-schimbistul vulgaris.
73
Compară observaţiile mele asupra lui James Mill: „Zur Kritik etc.”, pag. 74-76.
Două puncte sunt caracteristice aici pentru metoda apologeticii economiste. În
primul rând, identificarea circulaţiei mărfurilor cu schimbul direct de produse,
făcându-se pur şi simplu abstracţie de deosebirile dintre ele. În al doilea rând,
încercarea de a se tăgădui contradicţiile procesului de producţie capitalist,
reducându-se raporturile dintre factorii săi de producţie la raporturile simple care
rezultă din circulaţia mărfurilor. Dar producţia mărfurilor şi circulaţia mărfurilor
sunt fenomene care ţin de cele mai diferite moduri de producţie, chiar dacă în
măsură şi în proporţii diferite. Prin urmare, nu ştim încă nimic despre diferenţa
specifică dintre aceste moduri de producţie şi nu putem să ne formăm o părere
asupra lor, dacă nu cunoaştem decât categoriile abstracte ale circulaţiei mărfurilor
care le sunt comune. Nu există ştiinţă în care să se facă atâta tărăboi cu locurile
comune cele mai elementare ca în economia politică. Astfel, de pildă, J. B. Say se
încumetă să-şi formeze o părere asupra crizelor pentru că ştie că marfa este un
produs.
74
Chiar dacă vânzarea mărfii se repetă tot mereu, un fenomen care aici nu există încă
pentru noi, ea trece, odată cu ultima vânzare definitivă, din sfera circulaţiei în sfera con-
sumaţiei, pentru a servi aici ca mijloc de subzistenţă sau ca mijloc de producţie.
75
Ei (banii) nu au altă mişcare decât aceea pe care le-o imprimă produsele.” (Le
Trosne: „De l'Interet Social”, pag. 885.)
76
Produsele sunt acelea care îi pun în mişcare (banii) şi fac ca ei să circule. Viteza
mişcării lor (adică a banilor) le înlocuieşte cantitatea. Dacă este nevoie, ei trec dintr-o
mână într-alta, fără a se opri un singur moment.” (Le Trosne: „De l'Interet Social”, pag,
915, 916.)
77
„Întrucât banii... reprezintă măsura obişnuită pentru cumpărări şi vânzări, oricine
are ceva de vânzare şi nu poate găsi cumpărător este imediat înclinat să creadă că
lipsa de bani, din ţară sau din district, este aceea care face ca mărfurile sale să nu
găsească cumpărători; şi toată lumea ţipă că lipsesc banii: dar e o mare greşeală
la mijloc. De ce au nevoie aceşti oameni, care ţipă după bani?... Arendaşul
(farmer) se plânge... El crede că dacă ar fi mai mulţi bani în ţară, el ar
putea obţine un preţ mai bun pentru produsele sale... Se pare, aşadar, că ceea
ce îi trebuie nu sunt banii, ci un preţ bun pentru cerealele şi pentru vitele sale, pe

150
care ar vrea să le vândă dar nu poate... De ce nu poate să obţină un preţ bun?.. 1.
Sau există prea multe cereale şi vite în ţară, astfel că cei mai mulţi din cei care vin
pe piaţă au nevoie, ca şi dânsul, să vândă, dar puţini au nevoie să cumpere, sau 2.
Desfacerea obişnuită pe calea exportului stagnează... sau 3. Consumul se micşorează,
dacă, de pildă, din cauza sărăciei, oamenii nu mai cheltuiesc pentru gospodăria lor
atâta cât cheltuiau înainte, astfel că nu simpla sporire a monedei este aceea care ar
uşura vânzarea bunurilor fermierului, ci înlăturarea uneia din aceste trei cauze care
apasă de fapt. Negustorul şi băcanul au de asemeni nevoie de bani, adică ei au
nevoie de desfacerea bunurilor cu care fac comerţ, aceasta pentru că piaţa
stagnează. Unei naţiuni nu-i merge niciodată mai bine decât atunci când
avuţiile merg repede din mână în mână. (Sir Dudley North: „Discourses upon
Trade”, Londra 1691, pag. 11-15 passim.) Elucubraţiile lui Herrenschwand se reduc
toate la ideea că contradicţiile care izvorăsc din natura mărfii şi care se manifestă
deci în circulaţia mărfurilor pot fi înlăturate prin sporirea mijloacelor de circulaţie.
Dar dacă a atribui stagnările în procesul de producţie şi de circulaţie lipsei
mijloacelor de circulaţie este o iluzie răspândită, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin
că, invers, o lipsă reală de mijloace de circulaţie, provocată, de exemplu, de cârpăcelile
oficiale cu regulation of currency” [reglementarea circulaţiei monetare], nu poate să pro-
voace la rândul ei stagnări.
78
«Există o anumită măsură şi o anumită proporţie pe care trebuie să le aibă banii
pentru a menţine viu comerţul unei naţiuni; un plus sau un minus ar fi dăunător. Aşa
cum într-un mic magazin de desfacere este nevoie de o cantitate determinată de
farthingi, pentru a schimba monedele de argint şi pentru a efectua acele plăţi care nu
pot fi efectuate cu cele mai mici monede de argint... Aşa cum, prin urmare, raportul
numeric al farthingilor necesari în comerţ depinde de numărul cumpărătorilor, de
frecvenţa cumpărăturilor lor şi, înainte de toate, de valoarea celei mai mici monede de
argint, tot aşa şi proporţia monedei metalice (aur sau argint) necesare pentru comerţul
nostru este determinată în mod asemănător de frecvenţa actelor de schimb şi de
mărimea plăţilor.» (William Petty: «A Treatise of Taxes and Contributions»,
Londra 1667, pag. 17.) Teoria Hume a fost apărată împotriva lui J. Steuart ş. a. de
A. Young, în lucrarea sa “Political Arithmetic”, Londra 1774, în care îi consacră un
capitol întreg întitulat:” Prices depend on quantity of money” [Preţurile depind de
cantitatea de monedă], pag. 112 şi urm. cartea mea “Zur Kritik etc.”, pag. 149, am
scris: “Chestiunea cantităţii monedelor aflate în circulaţie el (A. Smith) o înlătură în
mod tacit prin aceea că, în mod cu totul eronat, tratează banii ca simplă marfă.”
Această remarcă se aplică numai acolo unde A. Smith se ocupă de monedă ex officio
[din oficiu; aici: în mod expres]. În mod ocazional însă, ca de exemplu atunci când
face critica sistemelor anterioare de economie politică, el se exprimă în mod just:
Cantitatea de monedă este determinată în fiecare ţară de valoarea mărfurilor a căror
circulaţie ea are să o mijlocească... Valoarea bunurilor cumpărate şi vândute anual
într-o ţară oarecare cere o cantitate anumită de monedă care să le pună în circulaţie
şi să le repartizeze între consumatorii lor propriu-zişi; o cantitate mai mare nu poate
fi utilizată. Canalul circulaţiei atrage în mod necesar o sumă care este suficientă
pentru a-l umple şi nu primeşte niciodată mai mult decât atât. Wealth of Nations”,
cartea a IV-a, cap. 1 [vol. III, pag. 87, 89].) Tot aşa A. Smith îşi începe lucrarea ex

151
officio cu o apoteoză a diviziunii muncii. Mai târziu, în ultima parte, privitoare la
sursele veniturilor statului, el reproduce în mod ocazional atacurile lui A. Ferguson,
dascălul său, împotriva diviziunii muncii.
79
“Preţurile lucrurilor vor spori, desigur, la orice naţiune în măsura în care creşte can-
titatea de aur şi de argint ce se află în mâinile oamenilor; prin urmare, dacă la o
naţiune oarecare aurul şi argintul se împuţinează, preţurile tuturor mărfurilor vor
scădea şi ele în raport cu această scădere a cantităţii monedei.” (Jacob Vanderlint:
“Money answers all Things”, Londra 1734, pag. 5.) O comparaţie mai atentă între
Vanderlint şi” Essay” -urile lui Hume nu-mi lasă nici cea mai mică îndoială asupra
faptului că Hume a cunoscut şi utilizat lucrarea, de altfel destul de importantă, a lui V.
Concepţia după care masa mijloacelor de circulaţie determină preţurile o găsim şi la
Barbon, precum şi la alţi autori cu mult mai vechi încă. “Niciun inconvenient”, spune
Vanderlint, “nu poate să rezulte dintr-un comerţ liber, ci numai foloase foarte mari...
căci dacă el provoacă o reducere a cantităţii de numerar, lucru pe care măsurile de
îngrădire au tocmai menirea să-l împiedice, naţiunile la care se strânge numerarul vor
constata, desigur, că toate lucrurile sporesc în preţ în măsura în care creşte cantitatea
de numerar. Iar... produsele noastre manufacturate precum şi toate celelalte mărfuri
se ieftinesc peste puţin timp în aşa măsură, încât balanţa comercială înclină din nou în
favoarea noastră şi banii se întorc, din această cauză, din nou la noi.” (ibid., pag. 44.)
80
Că fiecare speţă de marfă în parte formează, prin preţul ei, un element component
al sumei preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie, este un lucru de la sine înţeles.
Este însă cu totul de neînţeles cum s-ar putea ca valori de întrebuinţare
incomensurabile una cu alta să fie schimbate en masse [în masă] contra masei de aur
şi de argint aflate într-o ţară. Dacă lumea mărfurilor este transformată într-o singură
marfă globală, din care fiecare marfă formează o parte aliquotă, rezultă următoarea
socoteală frumoasă: marfa globală = x chintale de aur, marfa A = o parte aliquotă a
mărfii globale = aceeaşi parte aliquotă din x chintale de aur. Acest lucru
Montesquieu îl spune în mod expres “Dacă se compară masa de aur şi de argint care
există pe lume cu suma mărfurilor existente, este sigur că fiecare produs individual,
respectiv fiecare marfă individuală, va putea să fie comparată cu o cantitate determinată
de monedă. Să presupunem că există pe lume un singur produs, respectiv o singură
marfă, sau că numai una este cumpărată şi că ea este divizibilă ca şi banii; în acest
caz, o parte anumită a acestei mărfi va corespunde unei părţi a masei de monedă; o
jumătate din totalul mărfurilor va corespunde unei jumătăţi din masa totală de
bani; întotdeauna stabilirea preţurilor mărfurilor depinde în principal de raportul
cantităţii totale de mărfuri faţă de cantitatea totală a semnelor monetare.” (Montesquieu:
“Esprit des lois”,” Oeuvres”, vol. III, pag. 12, 13.) Cu privire la dezvoltarea acestei
teorii din partea lui Ricardo, a discipolului său James Mill, a lordului Overstone etc.,
vezi Zur Kritik etc. pag. 140-146 şi pag. 150 şi urm. D-l J. St. Mill, cu logica
eclectică ce-l caracterizează, reuşeşte să fie de părerea tatălui său J. Mill şi în acelaşi
timp de părere contrară. Cine compară textul compilării sale:” Principles of Political
Economy” prefaţa (primei ediţii), în care el se proclamă singur drept un Adam Smith
al prezentului, nu ştie ce să admire mai mult: naivitatea sa sau naivitatea publicului
care l-a crezut pe cuvânt şi l-a acceptat drept Adam Smith, faţă de care el se află în
acelaşi raport în care se află generalul Williams Kars de Kars faţă de ducele de

152
Wellington. Cercetările originale ale d-lui J. St. Mill în domeniul economiei politice,
care nu sunt nici prea voluminoase şi nici prea pline de conţinut, le găsim pe toate,
aliniate frumos la rând, în broşurica sa: “Some Unsettled Questions of Political
Economy”, apărută în 1844. Locke enunţă în mod net legătura dintre faptul că aurul
şi argintul nu au valoare şi definirea valorii lor prin cantitate. «Întrucât oamenii au
convenit să atribuie aurului şi argintului o valoare, valoarea intrinsecă pe care o vedem
în aceste metale nu este decât cantitatea lor.” (“Some Considerations etc.”, 1691,
Works, ediţia din 1777, vol. II, pag. 15.)
81
Bineînţeles că nu este deloc în intenţia mea să mă ocup de amănunte, cum e
senioratul şi altele asemănătoare. Dar pentru sicofantul romantic Adam Muller, care
admit “liberalitatea grandioasă” cu care “guvernul englez bate monedă în mod
gratuit”, vreau să reproduc doar următorul pasagiu al lui Sir Dudley North: “Ca şi
celelalte mărfuri, argintul şi aurul au fluxurile şi refluxurile lor. Dacă din Spania
sunt aduse cantităţi de argint şi de aur... ele sunt duse în Tower şi transformate în
monedă. Scurt timp după aceea se naşte o cerere de lingouri pentru export. Dar dacă
asemenea lingouri nu există, toate fiind transformate din întâmplare în monedă, ce se
întâmplă? Moneda va fi din nou topită, ceea ce nu constituie o pierdere, pentru că
baterea monedei nu-l costă nimic pe proprietar; dar naţiunea rămâne în pagubă, căci
ea plăteşte astfel împletitul paielor pe care le vor mânca măgarii. Dacă comerciantul
(North însuşi a fost unul din cei mai mari comercianţi din timpul lui Carol al II-lea)
ar trebui să plătească un preţ pentru baterea monedei, el nu şi-ar trimite cu atâta
uşurinţă argintul în Tower; în acest caz, moneda bătută ar avea întotdeauna o
valoare mai mare decât argintul netransformat în monedă.” (North: «Discourses
etc.», pag. 18.)
82
În caz că moneda de argint nu se află niciodată într-o cantitate mai mare decât e
necesar pentru plăţi mai mici, ea nu poate fi acumulată în cantităţi care ar fi suficiente
pentru plăţi mai mari. Utilizarea aurului pentru plăţile mari implică în mod
necesar şi utilizarea lui în comerţul mărunt. Posesorii de monede de aur le
utilizează pe acestea şi în cumpărări mai mici, şi primesc, odată cu marfa cumpărată, şi
restul în argint; în modul acesta excedentul de argint, care de altfel l-ar împovăra pe micul
comerciant, este luat de la acesta şi predat circulaţiei generale. Dar dacă există atâta
argint, încât plăţile mici pot fi efectuate fără a se face apel la aur, comerciantul
detailist va primi la cumpărăturile mici argint, care în modul acesta se va acumula în
mod necesar în mâna lui.” (David Buchanan “Inquiry into the Taxation and
Commercial Policy of Great Britain”, Edinburgh 1844, pag. 248, 249.)
83
Mandarinul finanţelor Wan-mao-in şi-a permis să-i supună fiului cerului un proiect
care urmărea pe ascuns transformarea asignatelor imperiului chinez în bancnote
convertibile. Raportul comitetului asignatelor din aprilie 1854 îi trage o săpuneală
zdravănă. Dacă a primit şi numărul reglementar de lovituri de baston, nu ne este
cunoscut. “Comitetul, spune raportul la sfârşit, i-a studiat proiectul cu atenţie şi găseşte
că el urmăreşte în întregimea sa interesul comercianţilor şi nu conţine nicio latură
avantajoasă pentru coroană.” (“Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu
Peking uber China”, tradus din ruseşte de Dr. K. Abel şi F. A. Mecklenburg, vol. I, Berlin
1858, pag. 47 şi urm.) Despre demetalizarea continuă a monedelor de aur ca efect al
circulaţiei, un “governor” al Băncii Angliei declară ca martor în faţa lui “House of

153
Lords Committee” (despre “Bankacts” ): «În fiecare an o nouă serie de sovereign-i
(nu în sens politic, ci în sens de liră sterlină) cade sub greutatea legală. Seria care
într-un an circulă având greutatea legală pierde prin uzură o parte suficientă din
greutatea sa, pentru a întoarce balanţa împotriva sa în anul ce urmează.» (House of
Lords' Committee, 1848, Nr. 429.)
84
Notă la ediţia a 2-a. Cât de confuze sunt concepţiile asupra diferitelor funcţiuni ale
monedei chiar şi la cei mai buni autori din domeniul monedei ne arată, de pildă,
următorul pasaj din Fullarton:” În ceea ce priveşte schimburile noastre interne, toate
funcţiile monetare, care de obicei sunt îndeplinite de monedele de aur sau de argint, pot
fi îndeplinite cu tot atâta efect printr-o circulaţie de note neconvertibile, care nu au
altă valoare decât tocmai valoarea artificială şi întemeiată pe convenţie pe care au
dobândit-o prin lege, fapt care, cred eu, nu poate fi tăgăduit. O valoare de acest fel ar
putea să corespundă tuturor scopurilor unei valori intrinseci şi chiar să înlocuiască un
etalon de valoare, cu condiţia ca emisiunea să fie ţinută în limitele cuvenite.”
(Fullarton: Regulation of Currencies ediţia a 2-a, Londra 1845, pag. 21.) Aşadar,
pentru că marfa-bani poate fi înlocuită în circulaţie prin simple semne de valoare, ea
este superfluă ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor !
85
Din faptul că aurul şi argintul ca monedă bătută, adică în funcţia lor exclusivă ca
mijloc de circulaţie, devin semne ale lor proprii, Nicolas Barbon deduce dreptul
guvernelor “to raise money” [de a ridica valoarea monedei], adică de a atribui, de
exemplu, unei cantităţi de argint care se chema “Groschen” numele unei cantităţi
mai mari de argint, ca, de exemplu, “Taler”, şi de a plăti astfel creditorilor “groşeni”
în loc de “taleri”. Moneda se uzează şi devine mai uşoară prin numărarea mereu
repetată... Denumirea şi cursul monedei sunt acelea pe care oamenii le au în vedere
în comerţ, şi nu cantitatea argintului. “Autoritatea statului este aceea care
transformă metalul în bani.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”,
pag. 29. 30, 25.)
86
«O avuţie în bani nu este decât... o avuţie în produse, transformate în aur.»
(Mercier de la Rivière:” L’Ordre naturel etc.”, pag. 573.)” O valoare în produse nu
a făcut decât să-şi schimbe forma.” (ibid., pag. 486.)
87
«Prin acest procedeu ei îi menţin toate bunurile şi produsele la preţuri atât de
scăzute.» (Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 95, 96.)
88
«Banii sunt un amanet.» (John Bellers: “Essays about the Poor,
Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality”, Londra 1699, pag. 13.)
89
Aceasta pentru că în sens strict cumpărarea presupune aurul şi argintul existând
deja ca formă transformată a mărfii, cu alte cuvinte ca produs al vânzării.
90
Henric al III-lea, rege creştin al Franţei, fură relicvele din mânăstiri etc.
pentru a le transforma în argint. Este ştiut ce rol a jucat în istoria greacă răpirea
comorilor din templul delfic de către Foceeni. Se ştie, de asemenea, că la cei vechi
templele îi serveau zeului mărfurilor drept locuinţă. Ele erau bănci sacre. Pentru
Fenicieni, care erau un popor de comercianţi prin excelenţă, banii erau chipul
detaşat al tuturor lucrurilor. Era deci normal ca fecioarele care se vindeau străinilor
cu ocazia sărbătorilor zeiţei dragostei să-i jertfească zeiţei banul primit ca răsplată.
91
“Aur ! Strălucitor, de preţ şi galben aur!
Mult dintr-acesta-ţi face alb din negru, din hâd frumos,

154
Din nedrept drept, din josnic nobil, din vârstnic tânăr, din laş erou.
...Voi zei ! De ce aceasta ? Cum aceasta, zei ? El
Vă smulge preoţii supuşi de lângă voi;
Voinicilor le trage perna de sub cap:
Acest sclav galben
Religii împleteşte şi desface; pe-afurisit îl binecuvântează;
Cărunta lepră-o face mult iubită; cinsteşte hoţii,
Le dăruieşte titluri, plecăciuni şi încuviinţare
În sfatul senatorilor; el e acela
Care pe văduva trecută o împeţeşte;
...Hai, ţărână blestemată,
Târfă de rând a omenirii, tu !”
(Shakespeare: Timon of Athens”.)
92
“Căci doar nimic din tot ce-a câştigat vreun preţ
Pe lume, nu-i ca aurul de rău; cel care
Răstoarnă state, pustieşte, alungă oameni
Din curţi şi case; schimbă inimi virtuoase
Şi le îndreaptă spre fapte blestemate:
El învaţă pe oameni viclenia
Şi-obraznica nelegiuire-a crimei.”
(Sofocle: “Antigona”.)
93
“Avariţia speră să-l scoată chiar şi pe Pluton din interiorul pământului.” (Athenaeus
Deipnosophistai”.)
94
“A spori cât mai mult posibil numărul vânzătorilor fiecăreia din mărfuri, a reduce
cât mai mult posibil numărul cumpărătorilor, iată punctele cardinale în jurul cărora se
învârtesc toate operaţiunile economiei politice.” (Verri: “Meditazioni etc.”)
95
”Pentru susţinerea comerţului unei naţiuni, este necesară o sumă anumită de
monedă metalică (of specific money) care variază şi care uneori este mai mare, alteori
mai mică, după cum cer împrejurările... Aceste fluxuri şi refluxuri ale monedei se
reglementează de la sine fără ajutorul politicienilor... Găleţile acţionează alternativ
dacă moneda se împuţinează, lingourile sunt transformate în monedă; dacă lingourile se
împuţinează, moneda este topită.” (Sir D. North: “Discourses upon Trade”, pag.
22.) John Stuart Mill, care a fost mult timp funcţionar al Companiei Indiilor
Orientale, confirmă că până în prezent în India podoabele de argint încă funcţionează în
mod direct ca tezaur. Podoabele de argint sunt transformate în monedă atunci când
dobânda este ridicată şi se întorc atunci când dobânda scade.” (Declaraţia lui J. St.
Mill, Reports on Bankacts 1857, Nr. 2.084.) Conform unui document parlamentar din
1864, privitor la importul şi exportul de aur şi de argint în India, importul de aur şi de
argint a depăşit în 1863 exportul cu 19.367.764 l. st. În ultimii 8 ani înainte de 1864
excedentul importului de metale preţioase asupra exportului se cifra la 109.652.917 l.
st. În cursul secolului actual s-a bătut monedă în India într-o valoare care depăşeşte
cu mult 200.000.000 l. st.
96
Luther distinge banii ca mijloc de cumpărare de banii ca mijloc de plată.
“Îmi faci o fiinţă cu două feţe din şolticul acesta, astfel că aici nu pot să
plătesc şi acolo nu pot să cumpăr.” (Martin Luther:” An die Pfarrherrn, wider den

155
Wucher zu predigen”, Wittenberg 1540.)
97
Asupra raporturilor dintre creditori şi debitori la comercianţii englezi de la începutul
secolului al XVIII-lea: “Între comercianţi domneşte aici, în Anglia, un spirit de
cruzime, cum nu se găseşte în nicio altă societate şi în nicio altă ţară din lume.”
(“An Essay on Credit and the Bankrupt Act”, Londra 1707, pag. 2.)
98
Notă la ediţia a 2-a. În următorul pasaj, pe care îl scot din lucrarea mea apă-
rută în 1859, se va vedea de ce nu iau în considerare, în text, o formă opusă:
“Invers, banii pot fi cheltuiţi, în procesul B—M, ca mijloc efectiv de cumpărare,
şi preţul mărfii poate fi astfel realizat înainte ca valoarea de întrebuinţare a banilor
să se fi realizat, adică înainte ca marfa să fi fost înstrăinată. Lucrul se întâmplă, de
exemplu, în forma atât de curentă a plăţii anticipate. Sau în forma în care
guvernul englez cumpără opiul ryoţilor din India... În modul acesta însă banii nu
funcţionează decât tot în forma deja cunoscută a mijlocului de cumpărare...
Capitalul este avansat şi el, bineînţeles, în forma de bani... Acest punct de vedere
nu cade însă în sfera circulaţiei simple.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 119,
120.)
99
Criza monetară, definită în text ca o fază specială a oricărei crize industriale şi
comerciale cu caracter general, trebuie deosebită de acea categorie specială de crize
care numeşte şi ea criză monetară, dar care se poate ivi în mod independent, astfel că ea
nu influenţează industria şi comerţul decât prin recul. Aceste crize au drept centru de
mişcare capitalul monetar, astfel că sfera lor nemijlocită de manifestare sunt banca, bursa,
finanţele. (Nota lui Marx la ediţia a 3-a.)
100
“Această trecere bruscă de la sistemul de credit la sistemul monetar adaugă groaza
teoretică la panica practică: şi agenţii circulaţiei se cutremură în faţa misterului de
nepătruns al propriilor lor relaţii.” (Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, (pag. 126.)
“Oamenii săraci stau inactivi, pentru că cei bogaţi nu au bani pentru a-i utiliza, cu
toate că au la dispoziţie acelaşi pământ şi aceleaşi mâini ca şi mai înainte pentru a
produce alimente şi îmbrăcăminte; acestea sunt adevărata avuţie a unei naţiuni, şi
nu banii.” (John, Bellers: “Proposals for raising a Colledge of Industry”, Londra
1696, pag. 3.)
101
Asupra modului cum asemenea momente sunt exploatate de ”amicii comerţului“
într-un rând (1839), un bătrân bancher hapsân (din City) ridică placa biroului din cabi-
netul său particular şi întinse în faţa unui prieten al său suluri de bancnote; cu vădită
plăcere el spuse că erau acolo 600.000 l. st., pe care le-a reţinut pentru a împuţina
moneda de pe piaţă şi care urmau să fie aruncate în circulaţie după ora 3 a
aceleiaşi zile. (“The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844”, Londra
1864, pag. 81.) Organul semi-oficial “The Observer” notează la 24 Aprilie 1864:”
Circulă anumite zvonuri foarte curioase asupra mijloacelor care se întrebuinţează
pentru a provoca o lipsă de bilete de bancă... Oricât de hazardată ar fi presupunerea
că s-ar face uz undeva de asemenea trucuri, relatările în această privinţă erau atât de
răspândite, încât ele trebuie într-adevăr menţionate”.
102
“Suma vânzărilor şi a tranzacţiilor care se încheie în cursul unei anumite zile nu
influenţează cantitatea de monedă care circulă în ziua respectivă, dar în marea
majoritate a cazurilor ele se vor concretiza într-o emitere multiplă de cambii asupra
cantităţii de monedă care ar putea să se afle în circulaţie în zilele următoare, mai mult

156
sau mai puţin îndepărtate... Cambiile acceptate astăzi şi creditele deschise astăzi nu
trebuie să se asemene, nici în ceea ce priveşte cantitatea, nici în ceea ce priveşte
suma totală şi nici în ceea ce priveşte termenul, cu acelea care au fost acceptate sau
deschise pentru mâine sau pentru poimâine; dimpotrivă, multe din cambiile şi
creditele care ajung la scadenţă astăzi se acoperă cu o mulţime de obligaţiuni a
căror origine se împarte asupra unei serii de date anterioare cu totul întâmplătoare.
Adeseori cambii trase pe termene de 12, 6, 3 luni sau de o lună se întâlnesc în aşa
mod, că fac să crească în mod deosebit obligaţiunile scadente într-o zi anumită.” («The
Currency Theory Review ed.; În a Letter to the Scottish People. By a Banker In
England», Edinburgh 1845, pag. 29, 30 passim.)
103
Ca exemplu pentru cantitatea redusă de monedă efectivă care intră în operaţiunile
comerciale propriu-zise, redăm aici tabelul uneia din cele mai mari întreprinderi
comerciale din Londra (Morrison, Dillon & Co.) asupra încasărilor şi plăţilor făcute în
monedă efectivă într-un an de zile. Tranzacţiunile din 1856 ale acestei întreprinderi,
care se cifrează la multe milioane de lire sterline, au fost reduse la proporţiile
unui milion.
Încasări l. st. Cheltuieli l. st.
Cambii ale băncilor şi 533.596 Cambii plătibile la termen 302.674
comercianţilor, plătibile la fix.
termen fix
Cecuri ale băncilor etc., 357.715 Cecuri asupra băncilor din 663.372
plătibile la vedere Londra
Bilete ale băncilor provinciale 9.627 Bilete ale Băncii Angliei 22.743
Bilete ale Băncii Angliei 68.554 Aur 9.427
Aur 28.089 Argint şi cupru 1.484
Argint şi cupru 1.486
Post office orders [mandate 933
de plată poştale]
Total 1.000.000 1.000.000

(“Report from the Select Committee on the Bankacts”, iulie 1858, pag. LXXI.)
104
“Comerţul trecând astfel de la schimbul direct al unor bunuri contra altor bunuri,
adică de la simpla predare şi primire, la vânzare şi la plată, toate tranzacţiunile... se
întemeiază acum pe preţul în bani.” (“An Essay upon Public Credit”, ediţia a 3-a,
Londra 1710. pag. 8.)
105
“Banii au devenit călăul tuturor lucrurilor.” Arta financiarului este “alambicul în
care s-a provocat evaporarea unei cantităţi înspăimântătoare de bunuri şi de mărfuri,
pentru a se obţine această esenţă purtătoare de nenorocire”. “Banii declară război
întregului neam omenesc.” (Boisguillebert: “Dissertation sur la nature des richesses, de
l'argent et des tributs”, ediţia Daire, “Economistes financiers”, Paris 1843, vol. I, pag.
413, 419, 417.)
106
Lunea Rusaliilor, “În 1824, povesteşte domnul Craig comisiunii parlamentare
de anchetă din 1826, a fost la Edinburgh o cerere atât de enormă de bilete de bancă,
încât la ora 11 nu mai aveam niciun singur bilet în portofoliul nostru. Am trimis pe

157
rând la diferitele bănci pentru a lua cu împrumut, dar nu am putut obţine nimic,
astfel că multe tranzacţiuni nu au putut fi lichidate decât cu ajutorul unor simple slips of
paper (bileţele de hârtie]. Dar la ora 3 după amiază toate biletele se întorseseră la
băncile de la care proveneau. Ele nu făcuseră decât să treacă dintr-o mână într-alta.”
Cu toate că circulaţia efectivă medie a biletelor de bancă se cifrează în Scoţia la mai
puţin de 3 milioane l. st., totuşi, la diferitele termene de plată din cursul anului, toate
biletele de bancă aflate în posesiunea bancherilor, în total aproximativ 7 milioane l.
st., sunt chemate a juca un rol activ. În aceste ocazii, biletele au de îndeplinit o
funcţie unică şi specifică, şi îndată ce au ele se întorc la băncile de la care
porniseră. (John Fullarton: “Regulation of Currencies”, ediţia a 2-a, Londra
1845, pag. 86 notă.) Adăugăm, pentru mai buna înţelegere a celor ce preced, că pe
timpul lui Fullarton se emiteau în Scoţia bilete asupra depozitelor, şi nu cecuri.
* În original se află aici, dintr-o eroare evidentă de scris, cuvântul invers. — Nota Inst.
M. E. L.
107
La întrebarea ”dacă aceeaşi sumă de 6 milioane (aur) ar fi suficientă pentru depla-
sările şi ciclurile pe care le-ar necesita comerţul la o cifră de schimburi de 40
milioane anual”, Petty răspunde, cu măiestria sa obişnuită:” Răspunsul este
afirmativ; pentru suma de 40 milioane n-ar fi nevoie decât de 40/52 dintr-un milion,
dacă deplasările s-ar efectua în termene scurte, adică săptămânale, cum e cazul cu
meseriaşii şi muncitorii nevoiaşi care încasează [bani] şi plătesc în fiecare sâmbătă;
dar dacă termenele sunt trimestriale, cum e cazul la noi cu arenda (rent) care se
plăteşte şi cu impozitele care se încasează trimestrial, e nevoie de 10 milioane. Dacă
presupunem, aşadar, că în general plăţile se efectuează la termene care variază între 1
şi 13 săptămâni, trebuie să adăugăm 10 milioane la 40/52 obţinem astfel o sumă care,
împărţită la 2, ne dă circa 5 1/2 milioane, astfel că circa 51/2 milioane ar fi suficiente.”
(William Petty: “Political Anatomy of Ireland, 1672”, ediţia 1691, Londra, pag. 13,
14.)
108
Iată de ce orice legislaţie care prescrie băncilor naţionale a tezauriza numai metalul
preţios care funcţionează ca monedă în interiorul ţării este absurdă. Se cunosc, de
exemplu,” plăcutele îngrădiri” pe care şi le-a creat singură Banca Angliei. Asupra
marilor epoci istorice în care au intervenit schimbări în valoarea relativă a aurului şi
argintului, vezi Karl Marx: “Zur Kritik etc.”, pag. 136 şi urm. — Adaos la ediţia a 2-a.
Prin Bankact-ul din 1844, sir Robert Peel a căutat să remedieze această stare,
permiţând Băncii Angliei să emită bilete de bancă acoperite cu lingouri de argint,
dar în aşa mod ca rezerva de argint să nu reprezinte niciodată mai mult de un sfert
din rezerva de aur, valoarea argintului estimându-se după preţul său zilnic (în aur)
de pe piaţa londoneză. (La ediţia a 4-a. - Ne aflăm din nou într-o epocă de
pronunţată schimbare a valorii relative a aurului şi argintului. Cu vreo 25 de ani în urmă,
raportul dintre valoarea aurului şi aceea a argintului era de 151 /2: 1; în prezent acest
raport este de aproximativ 22: 1 şi argintul continuă să scadă încă în raport cu aurul.
Faptul se datorează, în esenţă, unei revoluţii în modul de producere a ambelor
metale. Mai înainte aurul se extrăgea în mod aproape exclusiv prin spălarea
depozitelor aluviale aurifere, adică a produselor eroziunii unor roci aurifere În prezent
această metodă nu mai este suficientă şi a fost împinsă pe al doilea plan de extracţia
din galeriile aurifere de cuarţ, practicată până acum doar în mod secundar, dar bine

158
cunoscută şi celor vechi (Diodor, III, 12-14). Pe de altă parte, nu numai că au fost
descoperite în partea de apus a Munţilor Stâncoşi americani noi zăcăminte uriaşe de
argint, dar aceste zăcăminte, ca şi minele de argint din Mexic, au fost puse în
valoare cu ajutorul drumurilor de fier, care au permis aducerea de maşini moderne şi
de combustibil, extragerea argintului efectuându-se astfel pe scara cea mai largă şi cu
cheltuieli mai mici. Dar mai este o deosebire mare în ceea ce priveşte modul în care
cele două metale se găsesc în galeriile de minereu. Aurul se găseşte de cele mai multe
ori în formă pură, dar împrăştiat, în cantităţi foarte mici, în cuarţ; roca trebuie deci
fărâmiţată în întregul ei, pentru ca apoi aurul să fie extras prin spălare sau cu ajutorul
mercurului. La 1.000.000 grame de cuarţ revin în modul acesta de multe ori abia 1-3
grame de aur, şi foarte rar 30-60 grame. Argintul se găseşte rar în formă pură; în
schimb el se găseşte însă în minereuri speciale, care pot fi uşor separate de rocă şi care
conţin de cele mai multe ori procente argint sau îl găsim în cantităţi mai mici în
minereurile de cupru, de plumb etc., a căror prelucrare este în sine rentabilă. Chiar din
aceste fapte rezultă că în timp ce munca necesară pentru producţia aurului a avut mai
degrabă tendinţa de a spori, cea a argintului a scăzut în mod neîndoios, astfel că
scăderea în valoarea argintului îi găseşte explicaţie foarte naturală. Această scădere
a valorii şi-ar găsi expresia într-o şi mai mare scădere a preţului, dacă acesta nu ar fi
menţinut la un nivel ridicat prin mijloace artificiale. Dar zăcămintele de argint ale
Americii nu au fost încă puse în valoare decât în mică măsură, astfel că există toate
perspectivele ca valoarea argintului să-şi menţină un timp mai îndelungat tendinţa de
scădere. Această situaţie va mai fi accentuată de scăderea relativă a cererii de argint
pentru articole de menaj şi de lux, de înlocuirea sa prin articole placate, prin aluminiu
etc. Din toate acestea putem să ne dăm seama cât de utopică este concepţia bimetalistă,
după care un curs internaţional obligatoriu ar readuce argintul la vechiul raport de
valoare de 1: 151/2. E mai probabil că şi pe piaţa internaţională argintul va pierde din
ce în ce mai mult calitatea de monedă. — F. E.)
109
Adversarii sistemului mercantilist, sistem care consideră soldarea balanţei comer-
ciale excedentare cu ajutorul aurului şi al argintului ca scop al comerţului mondial,
nu au înţeles deloc, la rândul lor, funcţia monedei universale. Am arătat în mod
amănunţit, luând ca exemplu pe Ricardo («Zur Kritik etc.”, pag. 150 şi urm.), cum
înţelegerea greşită a legilor care reglementează masa mijloacelor de circulaţie nu face
decât să se reflecte în înţelegerea greşită a mişcării metalelor preţioase pe scară
internaţională. Dogma sa greşită «O balanţă comercială defavorabilă nu poate să ia
niciodată naştere în alt mod decât printr-o supraabundenţă de mijloace de
circulaţie... Exportul de monedă bătută este provocat de ieftinătatea acesteia şi nu este
urmarea ci cauza unei balanţe defavorabile» se găseşte deci încă la Barbon: “Balanţa
comercială, dacă există asemenea balanţă, nu este cauza faptului că moneda este
scoasă din ţară; acest fapt se explică, dimpotrivă, prin deosebirea dintre valorile
lingourilor de metal preţios din diferitele ţări.” (N. Barbon: «A Discourse
concerning coining etc.», pag. 59, 60). MacCulloch, în lucrarea sa “The Literature
of Political Economy, a classified Catalogue”, Londra 1845, îl laudă pe Barbon pentru
această anticipare, dar se fereşte cu grijă de a menţiona măcar în treacăt formele naive în
care se mai manifestă încă la B. premisele absurde ale lui “currency principale”.
Lipsa de critică şi chiar de bună credinţă a acelui catalog culminează în pasajele

159
privitoare la istoria teoriei monetare, unde MacCulloch îl perie pe lordul Overstone
(ex-banker [fostul bancher] Lloyd), al cărui sicofant se arată a fi şi pe care îl numeşte
“facile princeps argentariorum” [conducătorul recunoscut al bancherilor].
110
Astfel, atunci când e vorba de subsidii, de împrumuturi în bani pentru scopuri
de război sau pentru reluarea plăţilor în numerar ale băncilor etc., poate să fie
nevoie de valoare în formă de bani.
110a
Notă la ediţia a 2-a. “Într-adevăr, nu aş putea să-mi doresc o dovadă mai con-
vingătoare pentru faptul că mecanismul tezaurizării este în stare, în ţările cu monedă
metalică, să îndeplinească oricare din funcţiile necesare cu ocazia achitării
obligaţiunilor internaţionale, şi aceasta fără a se recurge în mod sensibil la circulaţia
generală, decât uşurinţa cu care Franţa, care abia începea să-şi revină din zguduirea
produsă de o invazie inamică pustiitoare, a efectuat într-o perioadă de 27 de luni plata
unei despăgubiri de război de aproape 20 milioane ce i-a fost impusă de puterile
aliate, şi anume o parte importantă a acestei sume în monedă metalică, fără a-şi
reduce sau deranja circulaţia sa internă şi fără a produce măcar vreo fluctuaţie
alarmantă în schimburile sale.” («Fullarton: Regulation of Currencies», pag. 191.)
(La ediţia a 4-a. Un exemplu şi mai frapant constituie uşurinţa cu care tot Franţa a
fost în stare să achite între anii 1871 şi 1873, într-un răstimp de 30 de luni, o
despăgubire de război mai mult decât de zece ori mai mare, şi anume, în mare parte,
de asemeni în monedă metalică. F. E.)
111
“Moneda se repartizează între naţiuni după nevoile lor... prin faptul că este
mereu atrasă de produse. (Le Trosne:” De l’Interet Social”, ibid., pag. 916.)
“Minele care livrează neîncetat aur şi argint sunt destul de bogate pentru a da fiecărei
naţiuni cantitatea necesară.” (J. Vanderlint: “Money answers etc.”, pag. 40.)
112
“Cursurile schimbului urcă şi scad în fiecare săptămână; în anumite epoci ale anului
ele sunt ridicate în defavoarea unei naţiuni, în alte epoci ele sunt tot atât de ridicate în
favoarea ei.” (N. Barbon:” A Discourse concerning coining etc.”, pag. 39.)
113
Aceste funcţii diferite pot intra într-un conflict periculos între ele, din momen-
tul în care li se adaugă funcţia de fond de conversiune pentru bilete de bancă.
114
“Excedentul de monedă existent peste nevoile stricte ale comerţului interior repre-
zintă capital mort şi nu aduce niciun folos ţării care îl reţine, afară doar dacă este
importat şi exportat în cadrul comerţului extern”. (John Bellers: “Essays etc.”, pag.
12.) ”Ce se întâmplă însă dacă avem prea multă monedă bătută ? Pe cea care conţine
proporţia cea mai mare de metal preţios putem să o topim şi să o transformăm în
tacâmuri splendide; sau să o trimitem sub formă de marfă acolo unde există nevoie şi
cerere de asemenea metal; sau să o dăm cu împrumut acolo unde se plăteşte o
dobândă ridicată.” (W. Petty: “Quantulumcunque etc.”, pag. 39.)” Moneda nu este
decât grăsimea de pe corpul statului; din această cauză, o supraabundenţă a sa îi
stânjeneşte mobilitatea, aşa cum o lipsă îl îmbolnăveşte... la fel cum grăsimea
uşurează mişcarea muşchilor, hrăneşte atunci când lipsesc substanţele alimentare,
umple golurile nepotrivite şi înfrumuseţează trupul, tot astfel moneda uşurează
mişcările statului, aduce alimente din străinătate atunci când în ţară e scumpete,
achită conturi... şi înfrumuseţează întregul; e drept”, încheie Petty în mod ironic,” în
special pe indivizii care posedă mult din ea.” (W. Petty: “Political Anatomy of
Ireland”, pag. 14.)

160
SECŢIUNEA A DOUA
TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

Capitolul patru
TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

1. Formula generală a capitalului

Circulaţia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului.


Producţie de mărfuri, circulaţie dezvoltată a mărfurilor, comerţ, iată
condiţiile istorice în care ia naştere capitalul. Comerţul mondial şi
piaţa mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a
capitalului.
Dacă facem abstracţie de conţinutul material al circulaţiei
mărfurilor, de schimbul diferitelor valori de întrebuinţare, şi nu privim
decât formele economice pe care le creează acest proces, găsim că
produsul lui ultim sunt banii. Acest produs ultim al circulaţiei
mărfurilor este prima formă de manifestare a capitalului.
Din punct de vedere istoric, capitalul se opune pretutindeni
proprietăţii funciare în primul rând sub formă de bani, de avuţie în bani:
capital comercial şi capital uzurar.1 Nu este însă nevoie să ne întoarcem
la istoria formării capitalului, pentru a vedea că banii sunt prima sa
formă de manifestare. Fenomenul se repetă zilnic înaintea ochilor
noştri şi în prezent, orice capital nou apare pentru prima oară pe scenă,
adică pe piaţă, indiferent dacă este vorba de piaţa de mărfuri, de cea a
braţelor de muncă sau de cea monetară, sub formă de bani, bani care,
prin anumite procese, urmează să se transforme în capital.
Banii în formă de bani şi banii în formă de capital nu se
deosebesc, în primul rând, decât prin formele lor diferite de circulaţie.
Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M—B—M,
transformarea mărfii în bani şi retransformarea banilor în marfă; adică

161
a vinde pentru a cumpăra. Alături de această formă, găsim însă şi
alta, având o deosebire specifică, anume forma B—M—B,
transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani; adică a
cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această
ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi
sunt capital chiar prin însăşi destinaţia lor.
Să privim mai îndeaproape forma de circulaţie B—M—B. Ea
trece, la fel ca şi circulaţia simplă de mărfuri, prin două faze opuse. În
prima fază, B—M, cumpărare, banii se transformă în marfă; în a doua
fază, M—B, vânzare, marfa se transformă în bani. Iar unitatea ambelor
faze este realizată în operaţiunea totală, care schimbă banii pe marfă,
schimbând apoi din nou aceeaşi marfă pe bani, care cumpără marfă
pentru a o vinde sau dacă neglijăm deosebirile formale dintre cumpărare
şi vânzare, care cu banii cumpără marfă şi cu marfa bani.2 Rezultatul cu
care se termină întreg procesul este schimbul banilor contra bani, B—B.
Dacă cumpăr cu 100 l. st. 2.000 pfunzi de bumbac şi revând apoi aceşti
2.000 pfunzi de bumbac cu 110 l. st., rezultatul este că am schimbat
100 l. st. contra 110 l. st., adică bani contra bani.
Este evident că procesul de circulaţie B—M—B ar fi fără rost şi
lipsit de conţinut, dacă s-ar schimba prin intermediul lui o valoare în
bani contra aceleiaşi valori în bani, de exemplu 100 l. st. contra 100 l.
st. Mult mai simplă şi mai sigură ar fi metoda tezaurizatorului care
reţine cele 100 l. st. ale sale, în loc de a le expune primejdiilor
circulaţiei. Pe de altă parte, indiferent dacă negustorul revinde bumbacul
pe care l-a cumpărat cu 100 l. st., cu suma de 110 1. st., sau dacă este
nevoit să-l vândă cu 100 l. st., sau chiar cu 50 l. st., în orice caz banii
lui au efectuat o mişcare specifică şi originală, cu totul diferită de
aceea care are loc în circulaţia simplă a mărfurilor, de exemplu în mâna
ţăranului care vinde grâu şi îşi cumpără cu banii astfel obţinuţi haine.
Trebuie deci caracterizate în primul rând deosebirile de formă dintre
ciclurile B—M—B şi M—B—M. În modul acesta va ieşi în evidenţă
şi deosebirea de conţinut care se ascunde în dosul acestor deosebiri de
formă.
Să vedem, în primul rând, ce este comun celor două forme.
Ambele cicluri se compun din aceleaşi două faze opuse,
M—B, vânzare, şi B—M, cumpărare. În fiecare din aceste două

162
faze îi stau faţă în faţă aceleaşi două elemente materiale, marfa şi
banii, şi două persoane în acelaşi rol economic, un cumpărător şi un
vânzător. Fiecare din cele două cicluri reprezintă unitatea aceloraşi
faze opuse, şi în ambele cazuri această unitate se realizează prin
intervenţia a trei părţi contractante, dintre care prima nu face decât să
vândă, a doua nu face decât să cumpere, iar a treia cumpără şi vinde în
mod alternativ.
Ceea ce deosebeşte însă din capul locului cele două cicluri
M—B—M şi B—M—B, este ordinea inversată în care se succed
aceleaşi faze opuse ale circulaţiei. Circulaţia simplă de mărfuri începe
cu vânzarea şi se termină cu cumpărarea; circulaţia banilor sub formă
de capital începe cu cumpărarea şi se termină cu vânzarea. În primul
caz marfa, în al doilea caz banii, sunt punctul de plecare şi de
încheiere al operaţiei. În prima formă, procesul total este realizat prin
intermediul banilor, în a doua formă, dimpotrivă, prin intermediul
mărfii.
În circulaţia M—B—M banii se transformă, în cele din urmă,
în marfă, care serveşte ca valoare de întrebuinţare. Banii sunt astfel
cheltuiţi în mod definitiv. Dimpotrivă, în forma inversă B—M—B
cumpărătorul cheltuieşte bani, pentru a încasa bani în calitate de
vânzător. Cumpărând marfa, el aruncă banii în circulaţie, pentru a-i
retrage din nou din ea prin vânzarea aceleiaşi mărfi. El nu dă drumul
banilor decât cu intenţia perfidă de a pune din nou mâna pe ei.
Aşadar, banii sunt doar avansaţi. 3
În forma M—B—M aceeaşi monedă îi schimbă de două ori
locul. Vânzătorul o primeşte de la cumpărător şi o plăteşte altui
vânzător. Procesul total, început cu încasarea de bani în schimbul
mărfii, se încheie cu cheltuirea de bani în schimbul altei mărfi. În
forma B—M—B se întâmplă fenomenul invers. Aici, nu aceeaşi
monedă îi schimbă locul de două, ori, ci aceeaşi marfă. Cumpărătorul o
primeşte din mâna vânzătorului şi o trece mai departe în mâna altui
cumpărător. Aşa cum în circulaţia simplă de mărfuri dubla deplasare a
aceleiaşi monede are ca efect trecerea ei definitivă dintr-o mână
într-alta, tot astfel dubla deplasare a aceleiaşi mărfi are ca rezultat,
aici întoarcerea banilor la primul lor punct de plecare.
Întoarcerea banilor la punctul lor de plecare nu depinde de

163
chestiunea dacă marfa se vinde mai scump decât a fost cumpărată.
Această împrejurare nu influenţează decât mărimea sumei de bani care
se întoarce. Fenomenul însuşi al întoarcerii are loc în momentul în care
marfa cumpărată este din nou vândută, ciclul B—M—B fiind astfel
efectuat în întregime. Iată, aşadar, o deosebire perceptibilă, între
circulaţia banilor sub formă de capital şi simpla lor circulaţie ca
bani.
Ciclul M—B—M este efectuat în întregime atunci când
vânzarea unei mărfi aduce bani, pe care cumpărarea altei mărfi îi
retrage din nou. Dacă are totuşi loc o întoarcere a banilor la punctul
lor de plecare, acest lucru se întâmplă numai prin reluarea sau
repetarea întregului proces. Dacă vând un quarter de grâu cu 3 l. st. şi
cumpăr cu aceste 3 I. st. îmbrăcăminte, pentru mine aceste 3 1. st. sunt
definitiv cheltuite. Nu mai am nimic a face cu ele. Ele aparţin
comerciantului de îmbrăcăminte. Dacă vând un al doilea quarter de
grâu, are loc o întoarcere de bani spre mine, dar nu ca urmare a primei
tranzacţii, ci de pe urma repetării ei. Banii se îndepărtează din nou de
mine, atunci când eu duc la sfârşit a doua tranzacţie, cumpărând din
nou. În circulaţia M—B—M, cheltuirea banilor nu stă în nicio legătură
cu întoarcerea lor. În B—M—B, însă, întoarcerea banilor este o urmare a
însuşi felului în care ei au fost cheltuiţi. Dacă nu are loc această
întoarcere, operaţiunea a dat greş, adică procesul a fost întrerupt fără a fi
fost terminat, întrucât lipseşte a doua fază a sa, anume vânzarea, care
completează şi încheie cumpărarea.
Ciclul M—B—M are ca punct de plecare, la o extremitate a sa,
o marfă şi se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăseşte
circulaţia, intrând în sfera consumului. Scopul final al acestui ciclu este deci
consumaţia, satisfacerea trebuinţelor, într-un cuvânt valoarea de
întrebuinţare. Dimpotrivă, ciclul B—M—B porneşte de la extremitatea
bani şi se întoarce în cele din urmă la aceeaşi extremitate. Mobilul şi
scopul său determinant este astfel valoarea de schimb.
În circulaţia simplă a mărfurilor ambele extremităţi au aceeaşi
formă economică. Ambele sunt mărfuri. Ele mai sunt şi mărfuri de
aceeaşi mărime de valoare. Dar ele sunt valori de întrebuinţare diferite
din punct de vedere calitativ, de exemplu grâu şi îmbrăcăminte. Schimbul
produselor, schimbul diferitelor materii în care se concretizează munca

164
socială, iată ce formează aici conţinutul procesului. Altfel stau lucrurile în
circulaţia B—M—B. La prima vedere ea pare lipsită de conţinut, pentru
că ar fi tautologică. Ambele extremităţi au aceeaşi formă economică.
Ambele sunt bani şi deci nu sunt valori de întrebuinţare care să se
deosebească din punct de vedere calitativ, tocmai pentru că banii sunt
forma modificată a mărfurilor în care valorile lor de întrebuinţare
specifice au dispărut. A schimba 100 1. st. contra bumbac şi a schimba
apoi din nou acelaşi bumbac contra 100 1. st., adică a schimba pe o
cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiaşi lucru, pare o ope-
raţiune pe cât de insipidă, pe atât de inutilă.4 O sumă de bani nu se
poate deosebi în general de altă sumă de bani decât numai prin
mărimea ei. Procesul B — M — B nu-şi datorează astfel conţinutul său
unei deosebiri calitative între extremităţile sale, căci ambele sunt
bani, ci deosebirii cantitative. La sfârşit sunt scoşi din circulaţie
mai mulţi bani decât au fost aruncaţi în ea la început.
Bumbacul cumpărat cu 100 l. st. este revândut de pildă cu
100 + 10 1. st., adică cu 110 1. st. Forma completă a
procesului este deci B— M— B’, B’ fiind = B + ΔB, adică
suma de bani avansată la început, sporită cu un increment. Acest
increment sau excedent peste valoarea iniţială îl numesc plusvaloare
(surplus value). Valoarea avansată la început nu este numai conservată
înăuntrul circulaţiei, dar ea îi schimbă în circulaţie mărimea,
adăugându-şi o plusvaloare; ea se valorifică. Acest proces o transformă
în capital.
Este posibil, ce-i drept, ca şi în M—B—M, cele două extremităţi
M şi M, de exemplu grâul şi îmbrăcămintea, să fie mărimi de valoare
diferite din punct de vedere cantitativ. Se poate ca ţăranul să-şi vândă
grâul peste valoarea lui sau să cumpere hainele sub valoarea lor. Se
poate ca el, la rândul lui, să fie înşelat de către comerciantul de haine. Dar
pentru această formă de circulaţie aceste diferenţe de valoare sunt pur
întâmplătoare. Ea nu-şi pierde rostul, sensul, cum este cazul cu procesul
B—M—B, dacă cele două extremităţi, de exemplu grâul şi hainele, sunt
echivalente. Valoarea lor egală este aici dimpotrivă, o condiţie ca
procesul să decurgă în mod normal.
Repetarea sau reînnoirea procesului a vinde pentru a cumpăra,
îi găseşte, ca şi acest proces însuşi, măsura şi ţinta într-un scop final aflat

165
în afara procesului, adică în consumaţie, în satisfacerea anumitor
trebuinţe. În procesul: a cumpăra pentru a vinde, dimpotrivă, începutul şi
sfârşitul sunt identice, adică bani, valoare de schimb, şi chiar prin acest
fapt mişcarea este fără de sfârşit. E drept că B s-a transformat în B+ ΔB,
că cele 100 l. st. s-au transformat în 100 + 10. Dar, privite numai din
punct de vedere calitativ, 110 l. st. sunt acelaşi lucru ca şi 100 1. st.,
adică bani. De asemenea, privite din punct de vedere cantitativ, 110 1. st.
sunt o sumă de valoare limitată, ca şi 100 1. st. Dacă cele 110 1. st. ar fi
cheltuite ca bani, ele şi-ar pierde rolul. Ele ar înceta de a fi capital.
Retrase din circulaţie, ele se pietrifică sub formă de tezaur, nu mai
sporesc cu niciun ban, chiar dacă ar zăcea până la ziua de apoi. Dacă
este vorba deci de valorificarea valorii, necesitatea de valorificare este
aceeaşi pentru 110 l. st. ca şi pentru 100 l. st., întrucât amândouă sunt
expresii limitate ale valorii de schimb, având amândouă aceeaşi misiune,
anume de a se apropia de bogăţia în sine prin creştere în mărime. E drept
că, pentru un moment, valoarea de 100 1. st. avansată la început, se
deosebeşte de plusvaloarea de 10 l. st., care i se adaugă în circulaţie, dar
această deosebire dispare imediat. La sfârşitul procesului nu apare
într-o parte valoarea iniţială de 100 l. st. şi în cealaltă parte plusvaloarea
de 10 1. st. Ceea ce apare este o singură valoare de 110 l. st., care se află
exact în aceeaşi formă potrivită pentru a putea începe procesul de
valorificare ca şi cele 100 1. st. iniţiale.
La capătul procesului reapar banii, ca un nou început al
acestuia.5 Sfârşitul fiecărui ciclu în care se efectuează cumpărarea
pentru vânzare formează astfel de la sine începutul unui ciclu nou.
Circulaţia simplă de mărfuri — vânzarea pentru cumpărare — serveşte
drept mijloc pentru un scop final situat în afara circulaţiei, anume
însuşirea valorilor de întrebuinţare, satisfacerea trebuinţelor.
Dimpotrivă, circulaţia banilor sub formă de capital este un scop în sine,
căci numai înăuntrul acestei mişcări mereu reînnoite există valorificare
a valorii. Mişcarea capitalului este deci nelimitată.6
În calitate de agent conştient al acestui proces, posesorul de bani
devine capitalist. Persoana lui, sau mai bine zis buzunarul lui, este
punctul de plecare şi de întoarcere al banilor. Conţinutul obiectiv al
acestei circulaţii — valorificarea valorii — este scopul subiectiv urmărit
de el, şi numai în măsura în care aproprierea progresivă a bogăţiei

166
abstracte este singurul mobil al operaţiunilor sale funcţionează el în
calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu
voinţă şi cu conştiinţă. Valoarea de întrebuinţare nu trebuie deci
considerată niciodată ca scop imediat urmărit de capitalist.7 De asemeni,
nici câştigul izolat, ci procesul neîncetat de a câştiga.8 Această tendinţă
absolută de îmbogăţire, această goană pătimaşă după valoare,9 îi este
comună capitalistului şi tezaurizatorului, dar în timp ce tezaurizatorul nu
este decât un capitalist înnebunit, capitalistul este un tezaurizator
raţional. Sporirea neîncetată a valorii, urmărită de tezaurizator prin
tendinţa de a salva10 banii de circulaţie, capitalistul, mai deştept, o
obţine abandonându-i întruna circulaţiei.10a
Formele independente, formele bani, pe care le îmbracă
valoarea mărfurilor în circulaţia simplă, nu fac decât să mijlocească
schimbul mărfurilor şi dispar odată ce rezultatul final al procesului este
atins. În procesul B—M—B, dimpotrivă, atât marfa cât şi banii
funcţionează doar ca nişte moduri diferite de existenţă ale valorii însăşi,
banii fiind forma ei generală de existenţă, iar marfa forma ei specială
sau am putea spune, deghizată.11 Valoarea trece mereu dintr-o formă
într-alta, fără a se pierde în această mişcare, şi se transformă astfel
într-un subiect automat. Dacă fixăm diferitele forme de manifestare pe
care valoarea care se valorifică le îmbracă în mod alternativ în mişcarea
ciclică a vieţii sale, obţinem constatările: Capitalul este bani, capitalul
este marfă.12 De fapt însă valoarea devine aici subiectul unui proces, în
care, o dată cu alternarea continuă a formelor bani şi marfă, ea îşi
schimbă propria sa mărime, respingându-se, ca plusvaloare, de la sine
însăşi ca valoare iniţială, valorificându-se ea însăşi. Căci mişcarea în
care ea îşi adaugă plusvaloare este mişcarea ei proprie; valorificarea ei
este, aşadar, o autovalorificare. Ea a obţinut puterea ocultă de a crea
valoare, pentru că este valoare. Ea naşte pui vii, sau cel puţin face ouă
aurii.
Ca subiect permanent al unui asemenea proces, în care îmbracă
şi dezbracă în mod alternativ forma bani şi forma marfă, conservându-se
însă şi mărindu-se în această alternare, valoarea are nevoie, în primul
rând, de o formă independentă, în care să se constate identitatea ei cu
sine însăşi. Şi această formă ea o posedă în bani. Banii formează deci
punctul de plecare şi punctul de încheiere al oricărui proces de

167
valorificare. Au fost 100 1. st., acum sunt 110 1. st. etc. Dar banii înşişi
nu sunt aici decât una din formele valorii, căci aceasta are două forme.
Dacă nu iau forma de marfă, banii nu devin capital. Prin urmare banii
nu iau aici o atitudine «polemică” faţă de marfă, ca în cazul tezaurizării.
Capitalistul ştie că toate mărfurile, oricât de zdrenţăros le-ar fi aspectul
şi oricât de urât ar mirosi ele, sunt în ceea ce priveşte credinţa şi
adevărul, bani, evrei circumcişi în suflet, şi că, în plus, ele sunt nişte
mijloace miraculoase pentru a face, din bani, bani şi mai mulţi.
Dacă în circulaţia simplă valoarea mărfurilor dobândeşte faţă de
valoarea lor de întrebuinţare cel mult forma independentă a banilor, ea
apare aici deodată ca o substanţă în evoluţie, care se mişcă de la sine şi
pentru care marfa şi banii nu sunt amândouă decât simple forme. Dar
mai mult încă. În loc de a reprezenta raporturi între mărfuri, ea intră
acum, aşa zicând, într-un raport privat cu sine însăşi. Ca valoare
iniţială, ea se deosebeşte de sine însăşi ca plusvaloare; ca Dumnezeu
tatăl, ea se deosebeşte de sine însăşi ca Dumnezeu fiul; amândouă sunt
de aceeaşi vârstă şi formează de fapt o singură persoană, căci numai prin
plusvaloarea de 10 1. st. cele 100 1. st. avansate devin capital, şi imediat
ce au devenit capital, imediat ce a fost creat fiul şi prin fiu tatăl,
deosebirea dispare din nou şi amândouă sunt una, 110 1. st.
Valoarea devine astfel valoare în evoluţie, bani în evoluţie, şi ca
atare capital. Ea provine din circulaţie, se întoarce în circulaţie, se
menţine şi se multiplică în ea, se întoarce mărită din ea şi reîncepe tot
mereu acelaşi proces ciclic.13 B—B', bani ce nasc bani — money which
begets money — iată cum au caracterizat capitalul primii săi interpreţi,
mercantiliştii.
E drept că a cumpăra pentru a vinde, sau mai complet, a
cumpăra pentru a vinde mai scump, B—M—B', pare a fi o formă
proprie doar unei categorii de capital, anume capitalului comercial. Dar
şi capitalul industrial este bani care se transformă în marfă şi care se
retransformă în mai mulţi bani prin vânzarea mărfii. Anumite acte care
ar putea să aibă loc între cumpărare şi vânzare în afara sferei circulaţiei
nu schimbă nimic în această formă a procesului. În fine, în capitalul
purtător de dobândă, circulaţia B—M—B' se prezintă prescurtată, se
prezintă în rezultatul ei, fără termenul mediu, în stil lapidar, sub forma
B—B', bani ce sunt egali cu bani mai mulţi, valoare care este mai mare

168
decât ea însăşi.
B—M—B' este deci într-adevăr formula generală a capitalului,
aşa cum el apare în mod nemijlocit în sfera circulaţiei.

2. Contradicţiile formulei generale

Forma de circulaţie în care banii se transformă în capital


contrazice toate legile expuse mai înainte cu privire la natura mărfii, a
valorii, a banilor şi a circulaţiei însăşi. Ceea ce o deosebeşte de
circulaţia simplă a mărfurilor este succesiunea inversă a aceloraşi două
procese opuse, vânzarea şi cumpărarea. Şi cum s-ar putea ca această
deosebire pur formală să schimbe ca prin farmec natura acestor procese?
Mai mult încă. Inversarea aceasta nu există decât pentru una din
cele trei părţi contractante care fac comerţ una cu alta. În calitate de
capitalist, eu cumpăr marfă de la A şi o revând lui B, în timp ce, ca
simplu posesor de marfă, eu vând marfă lui B şi apoi cumpăr marfă de
la A. Pentru contractanţii A şi B nu există această deosebire. Ei nu apar
decât în calitate de cumpărător sau de vânzător de mărfuri. În ce mă
priveşte, eu stau în faţa lor, de fiecare dată, ca simplu posesor de bani
sau de marfă, ca simplu vânzător sau cumpărător, întâmpinând, în cele
două serii de tranzacţii, una din aceste persoane numai în calitate de
cumpărător, iar pe cealaltă numai în calitate de vânzător, una numai în
calitate de bani, cealaltă numai în calitate de marfă, pe niciuna din ele
însă în calitate de capital sau de capitalist sau de reprezentant al unui
lucru care ar fi mai mult decât bani sau marfă, sau care ar putea produce
alte efecte decât cele ale banilor sau ale mărfii. Pentru mine, cumpărarea
de la A şi vânzarea către B constituie o succesiune. Dar legătura dintre
aceste două acte nu există decât pentru mine. Pe A nu-l interesează
tranzacţia mea cu B, pe B nu-l interesează tranzacţia mea cu A. Dacă aş
vrea, de exemplu, să le explic meritul deosebit pe care îl câştig
inversând succesiunea, ei mi-ar dovedi că eu greşesc în ce priveşte
succesiunea însăşi şi că tranzacţia totală n-a început cu o cumpărare şi
nu s-a terminat cu o vânzare, ci invers, a început cu o vânzare şi s-a
încheiat cu o cumpărare. Într-adevăr, primul meu act, cumpărarea, a fost
din punctul de vedere al lui A o vânzare, iar al doilea act al meu,
vânzarea, a fost din punctul de vedere al lui B o cumpărare.

169
Nemulţumiţi cu atâta, A şi B vor mai declara că întreaga succesiune a
fost inutilă şi n-a fost decât o simplă scamatorie. A îşi va vinde marfa
direct lui B, iar B o va cumpăra direct de la A. În modul acesta, întreaga
tranzacţie se reduce la un act unilateral al circulaţiei simple de mărfuri,
fiind din punctul de vedere al lui A o simplă vânzare, iar din cel al lui B
o simplă cumpărare. Prin inversarea succesiunii nu am trecut deci
dincolo de sfera circulaţiei simple de mărfuri; trebuie dimpotrivă să
cercetăm dacă aceasta, prin natura ei, permite valorificarea valorilor ce
intră în ea şi deci formarea de plusvaloare.
Să luăm procesul de circulaţie într-o formă în care el se prezintă
ca un simplu schimb de mărfuri. Acesta este întotdeauna cazul când
ambii posesori de marfă cumpără mărfuri unul de la celălalt şi balanţa
creanţelor lor reciproce în bani se echilibrează în ziua plăţii. Banii
servesc aici doar ca monedă de calcul pentru a exprima valorile
mărfurilor prin preţurile lor, dar nu apar ei înşişi în mod material în faţa
mărfurilor. În măsura în care este vorba de valoarea de întrebuinţare,
este clar că ambele părţi care încheie schimbul pot câştiga. Amândouă
înstrăinează mărfuri care le sunt inutile ca valori de întrebuinţare şi
primesc mărfuri de care au nevoie pentru întrebuinţare. Şi se poate ca
acest avantaj să nu fie singurul. A, care vinde vin şi cumpără cereale,
produce poate vin mai mult decât ar putea produce cultivatorul de
cereale B în acelaşi timp de muncă, iar cultivatorul de cereale B produce
în acelaşi timp de muncă cereale mai multe decât ar putea produce
podgoreanul A. A obţine astfel, pentru aceeaşi valoare de schimb, mai
multe cereale şi B mai mult vin decât dacă fiecare din ei ar trebui să
producă singur pentru sine, fără a schimba, vinul sau cerealele. În
privinţa valorii de întrebuinţare se poate spune deci că “schimbul este o
tranzacţie în care ambele părţi câştigă”.14 Altfel stau lucrurile cu
valoarea de schimb. «O persoană care posedă vin mult şi nu dispune de
cereale intră în tratative cu altă persoană, care posedă multe cereale şi nu
dispune de vin; se efectuează între ele un schimb, dându-se cereale în
valoare de 50 contra unei valori de 50 exprimată în vin. Acest schimb nu
reprezintă o mărire a valorii de schimb nici pentru unul, nici pentru
celălalt; căci încă înaintea schimbului fiecare poseda o valoare egală cu
aceea pe care a obţinut-o de pe urma acestei operaţiuni.” 15 Natura
operaţiunii nu se schimbă deloc prin faptul că banii se intercalează ca

170
mijloc de circulaţie între mărfuri şi că există o separaţie concretă între
actul de cumpărare şi cel de vânzare.16 Valoarea mărfurilor este
reprezentată în preţurile lor, înainte de a intra în circulaţie; ea este deci
o condiţie şi nu un rezultat al ei.17
Privind lucrurile în mod abstract, adică lăsând la o parte
circumstanţele care nu izvorăsc din legile imanente ale circulaţiei simple
de mărfuri, în această circulaţie nu se petrece, afară de înlocuirea unei
valori de întrebuinţare cu alta, nimic altceva decât o metamorfoză, o
simplă schimbare de formă a mărfii. Aceeaşi valoare, adică aceeaşi
cantitate de muncă socială materializată, rămâne în mâna aceluiaşi
posesor de marfă, la început sub forma mărfii sale, pe urmă sub forma
banilor în care marfa a fost transformată şi, în fine, sub forma mărfii în
care banii s-au transformat din nou. Această schimbare de formă nu
implică o modificare a mărimii valorii. Iar schimbarea căreia îi este
supusă în acest proces valoarea mărfii însăşi, nu este decât o schimbare
a formei bani a ei. Ea există la început ca preţ al mărfii oferite spre
vânzare, apoi ca sumă de bani, care însă fusese deja exprimată în preţ, şi
în fine, ca preţ al unei mărfi echivalente. Această schimbare de formă nu
implică în sine nicio schimbare a mărimii valorii, aşa cum schimbarea
unei bancnote de 5 1. st. în sovereigni, jumătăţi de sovereign şi şilingi
nu implică o schimbare a mărimii valorii. Prin urmare, în măsura în care
circulaţia mărfii nu efectuează decât o schimbare de formă a valorii
acesteia, ea efectuează, atunci când fenomenul este pur, un schimb de
echivalenţe. Din această cauză, însăşi economia vulgară, cu toate că nici
nu bănuieşte măcar ce este valoarea, presupune, ori de câte ori porneşte
să cerceteze în felul ei fenomenul pur, că cererea şi oferta se acoperă, că
adică efectul lor încetează complet. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte
valoarea de întrebuinţare ambele părţi contractante pot câştiga, ele nu
pot câştiga amândouă valoare de schimb. Aici principiul este,
dimpotrivă:” unde e egalitate, nu e câştig.” 18 E drept că mărfurile pot fi
vândute la preţuri care se abat de la valorile lor, dar această abatere
apare ca o violare a legii schimbului de mărfuri.19 În forma sa pură acest
schimb este un schimb de echivalenţe; el nu este deci un mijloc de a
câştiga valoare.20
Încercările de a se înfăţişa circulaţia mărfurilor ca o sursă de
plusvaloare ascund deci de obicei un quid pro quo, o confuzie între

171
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Citim astfel la
Condillac: «Este greşită concepţia că în schimbul de mărfuri s-ar
schimba o valoare egală cu altă valoare egală. Dimpotrivă. Fiecare din
cei doi contractanţi dă întotdeauna o valoare mai mică pentru una mai
mare... Dacă într-adevăr s-ar schimba întotdeauna valori egale, niciuna
din părţile contractante n-ar putea să realizeze un câştig. Ori, amândoi
câştigă sau ar trebui cel puţin să câştige. De ce ? Valoarea lucrurilor
există numai în raport cu trebuinţele noastre. Ceea ce pentru unul
reprezintă mai mult, reprezintă pentru celălalt mai puţin, şi invers... Nu
se presupune că oferim spre vânzare bunuri indispensabile consumului
nostru. Vrem să cedăm un lucru care ne este inutil, pentru a obţine unul
care ne este necesar; vrem să dăm mai puţin, pentru a obţine mai mult...
Era natural să se creadă că în operaţiunea de schimb se dă o valoare
egală pentru altă valoare egală, ori de câte ori fiecare din lucrurile
schimbate era egal în valoare cu aceeaşi sumă de bani... Dar mai trebuie
să se ţină seama şi de altă consideraţie; se pune anume chestiunea dacă
noi schimbăm amândoi un prisos contra unui lucru necesar.»21 Îl vedem,
aşadar, pe Condillac nu numai confundând valoarea de întrebuinţare cu
valoarea de schimb, dar atribuind în mod de-a dreptul copilăresc, unei
societăţi cu o producţie de mărfuri dezvoltată o stare în care
producătorul îşi produce singur mijloacele de subzistenţă, aruncând în
circulaţie numai ceea ce depăşeşte propriile sale trebuinţe, numai
prisosul.22 Cu toate acestea, argumentul lui Condillac este repetat adesea
şi de unii economişti moderni, mai ales atunci când este vorba ca forma
dezvoltată a schimbului de mărfuri, comerţul, să fie prezentată ca
producător de plusvaloare. «Comerţul», se spune de exemplu, «adaugă
produselor valoare», căci aceleaşi produse au mai multă valoare în
mâinile consumatorului decât în mâinile producătorului; el trebuie deci
privit, în sens strict (strictly), ca un act de producţie. 23 Dar mărfurile nu
sunt plătite de două ori, odată ca valoare de întrebuinţare şi a doua oară
ca valoare. Şi dacă valoarea de întrebuinţare a mărfii îi este mai utilă
cumpărătorului decât vânzătorului, în schimb forma bani a ei îi este mai
utilă vânzătorului decât cumpărătorului. Dacă n-ar fi aşa, de ce ar
vinde-o? S-ar putea deci spune cu aceeaşi îndreptăţire că, în sens strict
(strictly), cumpărătorul îndeplineşte un «act de producţie» atunci când
transformă, de exemplu, ciorapii comerciantului în bani.

172
Dacă se schimbă mărfuri de aceeaşi valoare de schimb sau
mărfuri şi bani de aceeaşi valoare de schimb, adică dacă se schimbă
echivalenţe, este evident că niciuna din părţi nu scoate mai multă
valoare din circulaţie decât a aruncat în ea. În acest caz nu are loc
formare de plusvaloare. În forma sa pură procesul de circulaţie al
mărfurilor presupune schimb de echivalenţe. În realitate însă lucrurile
nu decurg în formă pură. Să presupunem deci schimbul unor
neechivalenţe.
În orice caz, pe piaţa de mărfuri nu-şi stau faţă în faţă decât un
posesor de marfă şi alt posesor de marfă, iar puterea pe care aceste
persoane o exercită una asupra alteia nu este decât puterea mărfurilor
lor. Deosebirea materială dintre mărfuri este motivul material al
schimbului şi face ca posesorii de mărfuri să fie dependenţi unii de alţii,
prin faptul că niciunul din ei nu deţine în mâinile sale obiectul propriei
sale trebuinţe şi că fiecare din ei deţine obiectul trebuinţei celuilalt.
Afară de această deosebire materială dintre valorile lor de întrebuinţare
nu mai există decât o singură deosebire între mărfuri, deosebirea dintre
forma lor naturală şi forma lor modificată, dintre marfă şi bani. Şi astfel
posesorii de mărfuri se deosebesc între ei numai ca vânzători, posesori
de marfă, şi cumpărători, posesori de bani.
Să admitem însă că în virtutea unui privilegiu inexplicabil
vânzătorul este în stare să-şi vândă marfa peste valoarea ei, cu 110,
atunci când valoarea ei este numai de 100, deci cu un spor nominal de
preţ de 10%. Vânzătorul încasează, aşadar, o plusvaloare de 10. Dar
după ce a fost vânzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de
marfă îl întâmpină acum ca vânzător şi se bucură şi el, la rândul lui, de
privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a câştigat
10 în calitate de vânzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de
cumpărător.24 De fapt rezultatul acestei situaţiuni este că toţi posesorii
de mărfuri îşi vând unul altuia mărfurile cu 10% peste valoarea lor; este
absolut acelaşi lucru ca şi cum ei şi-ar vinde mărfurile la valorile lor. O
asemenea sporire nominală generală a preţurilor mărfurilor are acelaşi
efect pe care l-ar avea, de exemplu, o evaluare a valorilor mărfurilor în
argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică preţurile mărfurilor,
s-ar umfla, dar raporturile între valorile lor ar rămâne neschimbate.
Să presupunem, invers, că ar exista un privilegiu al

173
cumpărătorului de a cumpăra mărfurile sub valoarea lor. Aici nici nu
mai este necesar să amintim că, la rândul lui, cumpărătorul devine
vânzător. El a fost vânzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a
pierdut 10% în calitate de vânzător, înainte de a câştiga 10 % în calitate
de cumpărător.25 Şi aici totul rămâne neschimbat.
Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu
poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste
valoarea lor şi nici prin aceea că cumpărătorii le cumpără sub valoarea
lor.26
Problema nu este nicidecum simplificată prin introducerea unor
elemente străine, procedeu pe care îl utilizează, de exemplu, colonelul
Torrens, spunând: «Cererea efectivă constă în putinţa şi înclinaţia (!)
consumatorilor de a da în schimbul mărfurilor, prin schimb direct sau
mijlocit, o anumită porţiune din toate componentele capitalului lor, mai
mare decât costul producţiei mărfurilor.” 27 În circulaţie producătorii şi
consumatorii stau faţă în faţă numai în calitate de vânzători şi de
cumpărători. A pretinde că plusvaloarea producătorului rezultă din aceea
că consumatorii plătesc marfa peste valoarea ei, nu înseamnă nimic
altceva decât a masca propoziţia simplă după care posesorul de mărfuri,
în calitate de vânzător, are privilegiul de a vinde mai scump. Vânzătorul
şi-a produs el însuşi marfa sau ţine locul producătorului ei, dar şi
cumpărătorul a produs el însuşi marfa pe care o reprezintă banii săi, sau
ţine locul producătorului acestei mărfi. Prin urmare, un producător stă în
faţa altui producător. Ceea ce-i deosebeşte, este faptul că unul cumpără
şi celălalt vinde. Nu am făcut niciun pas înainte prin faptul că posesorul
de marfă îşi vinde marfa peste valoarea ei, purtând numele de
producător, şi o plăteşte prea scump, purtând numele de consumatori.
Reprezentanţii consecvenţi ai iluziei că plusvaloarea rezultă
dintr-o sporire nominală a preţului, sau dintr-un privilegiu al
vânzătorului de a vinde marfa mai scump, presupun, aşadar, existenţa
unei clase care nu face decât să cumpere fără să vândă, care deci nu
face decât să consume fără să producă. Din punctul de vedere al
circulaţiei simple, la care am ajuns până în prezent, existenţa unei
asemenea clase nu poate fi explicată încă. Dar să anticipăm. Banii cu
care o asemenea clasă cumpără neîncetat trebuie să-i vină continuu chiar
de la posesorii de mărfuri, şi anume fără schimb, în mod gratuit, pe baza

174
indiferent căror titluri de drept sau de forţă. A vinde acestei clase
mărfurile peste valoarea lor, nu înseamnă decât a redobândi în parte, în
mod fraudulos, banii daţi degeaba.29 Astfel oraşele din Asia Mică
plăteau Romei antice un tribut anual în bani. Cu banii aceştia Roma
cumpăra mărfuri de la ele şi le cumpăra prea scump. Cei din Asia Mică
îi înşelau pe romani, recuperând astfel de la învingători, pe calea
comerţului, o parte a tributului. Totuşi locuitorii Asiei Mici au rămas cei
înşelaţi, căci mărfurile li se plăteau cu banii lor proprii. Aceasta nu este
o metodă de îmbogăţire sau de formare a plusvalorii.
Să rămânem deci în limitele schimbului de mărfuri, în care
vânzătorii sunt cumpărători, iar cumpărătorii vânzători. Încurcătura în
care ne aflăm provine poate din faptul că am considerat persoanele ca
simple categorii personificate, şi nu ca indivizi.
Se poate întâmpla ca posesorul de marfă A să fie destul de şiret
pentru a le trage clapa colegilor săi B sau C, fără ca aceştia să-şi poată
lua revanşa, oricâte eforturi ar face. A îi vinde vin lui B în valoare de 40
1. st. şi dobândeşte în schimb cereale în valoare de 50 1. st. A şi-a
transformat cele 40 1. st, în 50 1. st., a făcut bani mai mulţi din bani mai
puţini şi şi-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai de
aproape. Înainte de schimb am avut de 40 1. st. vin în mâna lui A şi de
50 1. st. cereale în mâna lui B; valoarea totală: 90 1. st. După schimb
avem aceeaşi valoare totală de 90 1. st. Valoarea aflată în circulaţie nu
s-a mărit nici măcar cu un atom; modul în care ea este repartizată între
A şi B s-a schimbat. Într-o parte apare drept plusvaloare ceea ce în
cealaltă parte este minusvaloare. Într-o parte apare drept plus ceea ce în
cealaltă parte este un minus. Aceeaşi schimbare s-ar fi petrecut dacă,
fără învelişul pe care îl constituie forma schimbului, A i-ar fi furat în
mod direct lui B 10 1. st. Este evident că suma valorilor aflate în
circulaţie nu poate fi sporită printr-o schimbare în modul lor de
repartizare, la fel cum un evreu nu măreşte cantitatea metalelor preţioase
dintr-o ţară vânzând un farthing de pe vremea reginei Ana drept o
guinee. Totalitatea clasei capitaliste dintr-o ţară nu se poate înşela pe
sine însăşi.30
Putem deci să ne învârtim şi să ne sucim cum vrem, rezultatul
rămâne acelaşi. Dacă se schimbă echivalenţe, nu se naşte plusvaloare;
dacă se schimbă neechivalenţe, tot nu se naşte plusvaloare.31 Circulaţia

175
sau schimbul de mărfuri nu creează valoare.32
Se va înţelege astfel de ce în această analiză a formei
fundamentale a capitalului, a formei în care el determină organizarea
economică a societăţii moderne, formele populare şi antediluviene ale
lui, anume capitalul comercial şi capitalul uzurar, sunt deocamdată
lăsate cu totul deoparte.
În capitalul comercial propriu-zis, forma B—M—B': a cumpăra
pentru a vinde mai scump, apare în modul cel mai pur. Pe de altă parte,
întreaga mişcare a sa se efectuează în interiorul sferei circulaţiei.
întrucât însă transformarea banilor în capital, formarea plusvalorii, nu
poate fi explicată prin circulaţia însăşi, capitalul comercial devine
imposibil dacă se schimbă echivalenţe,33 el neputând deci să fie dedus
decât din înşelarea bilaterală a producătorilor de mărfuri, care cumpără
şi care vând, de către comerciantul parazitar, care se intercalează între
ei. În acest sens Franklin spune: “Războiul este jaf, iar comerţul
înşelăciune.»34 Pentru a explica valorificarea capitalului comercial
altfel decât prin simpla înşelare a producătorilor de mărfuri, este nevoie
de o serie lungă de termeni intermediari, care aici lipseşte deocamdată
cu totul, întrucât singura noastră premisă o formează circulaţia de
mărfuri şi elementele ei simple.
Ceea ce am spus despre capitalul comercial, se aplică într-o
măsură şi mai mare capitalului uzurar. La capitalul comercial
extremităţile, adică banii aruncaţi pe piaţă şi banii înmulţiţi, retraşi de pe
piaţă, sunt cel puţin mediate de cumpărare şi vânzare, de procesul
circulaţiei. La capitalul uzurar forma B—M—B' este redusă direct la
extremităţile B—B' bani ce se schimbă cu bani mai mulţi, o formă care
contrazice natura banilor şi care este deci inexplicabilă din punctul de
vedere al schimbului de mărfuri. De aceea Aristotel spune:
«Chrematistica are un caracter dublu, aparţinând pe de o parte
comerţului, pe de altă parte economiei; aceasta din urmă este necesară şi
lăudabilă, iar cea dintâi este bazată pe circulaţie şi cu drept cuvânt
reprobată (căci ea nu se bazează pe natură, ci pe înşelarea reciprocă);
iată de ce camăta este considerată pe bună dreptate ca odioasă, pentru că
înşişi banii sunt aici izvorul câştigului şi nu sunt întrebuinţaţi în scopul
pentru care au fost inventaţi. Ei au fost creaţi pentru schimbul de
mărfuri; dobânda însă face din bani, bani mai mulţi. De aici şi numele ei

176
(dobândă şi născut). Căci cei născuţi se aseamănă cu cei care i-au
născut. Dobânda însă nu este decât bani din bani, aşa că, din toate
modurile de a câştiga, acesta este cel mai contrar naturii.” 35
În decursul analizei noastre vom găsi capitalul purtător de
dobândă ca şi capitalul comercial ca forme derivate, şi vom vedea,
totodată, din ce cauză ele apar în istorie înaintea formei fundamentale
moderne a capitalului.
Am văzut că plusvaloarea nu poate să provină din circulaţie şi
că la formarea ei trebuie să se întâmple în spatele circulaţiei un lucru
care rămâne invizibil în interiorul ei.36 Dar poate oare plusvaloarea să
provină din altă parte decât din circulaţie ? Circulaţia este suma tuturor
raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. Dincolo de aceste
raporturi, posesorul de marfă nu mai stă în raport decât cu propria sa
marfă. În ce priveşte valoarea mărfii, acest raport se reduce la faptul că
marfa conţine o cantitate de muncă a sa proprie, măsurată după anumite
legi sociale determinate. Această cantitate de muncă îşi găseşte expresia
în mărimea valorii pe care o are marfa sa, şi întrucât mărimea valorii se
exprimă în monedă de calcul, cantitatea de muncă îşi găseşte expresia
într-un preţ, de exemplu, de 10 1. st. Dar munca posesorului de marfă
nu este reprezentată de valoarea mărfii şi de un excedent peste valoarea
proprie a ei, de un preţ de 10 care să fie în acelaşi timp un preţ de 11, de
o valoare care să fie mai mare decât ea însăşi. Posesorul de marfă poate,
prin munca sa, să creeze valori, dar nu valori care să se valorifice
singure. El poate mări valoarea unei mărfi, adăugând, prin muncă nouă,
o valoare nouă unei valori existente, de exemplu făcând din piele cizme.
Aceeaşi materie are acum mai multă valoare, deoarece conţine o
cantitate mai mare de muncă. Cizma are deci o valoare mai mare decât
pielea, dar valoarea pieii a rămas neschimbată. Ea nu s-a valorificat, nu
şi-a adăugat o plus valoare în decursul producţiei cizmei. Este deci
imposibil ca producătorul de mărfuri să valorifice o valoare şi deci să
transforme bani sau marfă în capital, în afara sferei circulaţiei, fără să
intre în contact cu alţi posesori de mărfuri.
Capitalul nu poate deci să provină din circulaţie; tot atât de
puţin se poate însă ca el să nu provină din circulaţie. El trebuie în acelaşi
timp să provină din ea şi să nu provină din ea.
Am obţinut astfel un rezultat dublu.

177
Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza
unor legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare
un schimb de echivalenţe.37 Posesorul nostru de bani, care nu mai există
decât sub formă de crisalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile
la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul
procesului mai multă valoare decât a aruncat în el. Transformarea sa în
fluture trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei şi nu trebuie să aibă loc în
sfera circulaţiei. Iată condiţiile problemei. Hic Rhodus, hic saltă! *

3. Cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă

Modificarea valorii banilor care urmează a se transforma în


capital nu poate să aibă loc chiar asupra acestor bani, căci ca mijloc de
cumpărare şi ca mijloc de plată ei nu fac decât să realizeze preţul mărfii
pe care o cumpără sau o plătesc, iar atunci când îşi păstrează forma lor
proprie, ei încremenesc, devenind o mărime imuabilă de valoare.38 De
asemeni modificarea nu poate rezulta din al doilea act de circulaţie, din
revânzarea mărfii, căci acest act nu face decât să retransforme marfa din
forma naturală în forma bani. Modificarea trebuie să se întâmple deci
asupra mărfii care este cumpărată în primul act B—M, dar nu asupra
valorii ei, căci de schimbat se schimbă echivalenţe, mărfurile
plătindu-se la valoarea lor. Modificarea nu poate să provină deci decât
din valoarea de întrebuinţare ca atare a mărfii, adică din consumarea
ei. Pentru a scoate valoare din consumarea unei mărfi, posesorul nostru
de bani ar trebui să fie atât de norocos ca să descopere în interiorul
sferei circulaţiei, pe piaţă, o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să
aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare, a cărei
consumare efectivă să constituie materializare de muncă, deci creare de
valoare. Şi posesorul de bani găseşte pe piaţă o asemenea marfă
specifică — capacitatea de muncă sau forţa de muncă.
Sub forţă de muncă sau capacitate de muncă înţelegem
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organism, în
personalitatea vie a omului, şi pe care el le pune în funcţiune atunci când
produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare.
Dar pentru ca posesorul de bani să găsească forţa de muncă sub
formă de marfă pe piaţă, se cere ca să fie îndeplinite diferite condiţii.

178
Schimbul de mărfuri ca atare nu implică alte raporturi de dependenţă,
decât cele ce rezultă din propria sa natură. Dacă presupunem acest lucru,
forţa de muncă poate să apară pe piaţă ca marfă numai dacă, şi pentru că
este oferită spre vânzare sau este vândută, ca marfă, de propriul ei
posesor, de persoana căreia îi aparţine, pentru ca posesorul ei s-o poată
vinde ca marfă, trebuie ca el să poată dispune de ea; trebuie deci ca el să
fie proprietarul liber al capacităţii sale de muncă, al persoanei sale.39 El
şi posesorul de bani se întâlnesc pe piaţă şi intră în relaţie reciprocă în
calitate de posesori de mărfuri cu drepturi egale, deosebiţi doar prin
aceea că unul este cumpărător, celălalt vânzător, fiind deci două
persoane din punct de vedere juridic, egale. Pentru perpetuarea acestui
raport este nevoie ca proprietarul forţei de muncă să o vândă de fiecare
dată numai pentru un timp determinat, căci dacă o vinde în întregime,
odată pentru întotdeauna, el se vinde pe sine însuşi, transformându-se
din om liber în sclav, din posesor de marfă în marfă. Este nevoie ca el,
ca si persoană, să se comporte faţă de forţa sa de muncă ca faţă de o
proprietate a sa, deci ca faţă de o marfă a sa proprie, şi acest lucru el nu
poate să-l facă decât punând-o de fiecare dată la dispoziţia
cumpărătorului, cedându-i-o spre consumare de fiecare dată doar în mod
trecător, pentru o perioadă de timp determinată, fără a renunţa deci, prin
înstrăinarea ei, la proprietatea sa asupra ei.40
A doua condiţie esenţială pentru ca posesorul de bani să
găsească pe piaţă forţa de muncă sub formă de marfă este aceea ca
posesorul ei, în loc să poată vinde mărfuri în care să fie materializată
munca sa, să fie nevoit, dimpotrivă, a oferi spre vânzare ca marfă chiar
forţa sa de muncă, existentă numai în organismul său viu.
Pentru ca cineva să vândă mărfuri, altele decât forţa sa de
muncă, el trebuie să posede, bineînţeles, mijloace de producţie, de
exemplu materii prime, instrumente de muncă etc. El nu poate să facă
cizme fără piele. Spre deosebire de aceasta, el are nevoie de mijloace de
subzistenţă. Nimeni, nici măcar un muzicant al viitorului, nu poate trăi
din produse ale viitorului, deci nici din valori de întrebuinţare a căror
producţie nu a fost încă terminată, şi ca în prima zi a apariţiei sale pe
scena pământească, omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a
produce şi în timp ce produce. Dacă produsele se confecţionează ca
mărfuri, ele trebuie vândute după ce au fost produse, şi pot satisface

179
trebuinţele producătorului abia după vânzare. Timpului de producţie i se
adaugă timpul necesar pentru vânzare.
Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani
trebuie să găsească deci pe piaţa de mărfuri pe muncitorul liber, liber în
dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca o persoană liberă de
forţa sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are
de vânzare alte mărfuri, că este slobod şi liber de toate acele lucruri care
sunt necesare pentru realizarea forţei sale de muncă.
Pe posesorul de bani, care nu vede în piaţa braţelor de muncă
decât o secţiune specială a pieţei de mărfuri, nu-l interesează întrebarea
de ce îl întâlneşte pe acest muncitor liber în sfera circulaţiei. Şi
deocamdată ea nu ne interesează nici pe noi. Noi reţinem faptul din
punct de vedere teoretic, aşa cum posesorul de bani îl reţine din punct de
vedere practic. Un lucru însă este clar. Natura nu produce pe de o parte
posesori de bani sau de mărfuri, şi pe de altă parte simpli posesori ai
propriilor lor forţe de muncă. Raportul acesta nu este un raport natural;
de asemeni el nu este un raport social care să fie comun tuturor
perioadelor istoriei. El însuşi este, în mod evident, rezultatul unei
dezvoltări istorice anterioare, produsul multor transformări economice,
al dispariţiei unei serii întregi de formaţiuni mai vechi ale producţiei
sociale.
Şi categoriile economice pe care le-am cercetat mai înainte
poartă pecetea lor istorică. În existenţa produsului ca marfă sunt ascunse
anumite condiţiuni istorice. Ca să devină marfă, trebuie ca produsul să
nu fie confecţionat pentru a-i servi producătorului însuşi ca mijloc direct
de subzistenţă. Dacă am fi cercetat mai departe, întrebându-ne în ce
împrejurări toate produsele, sau numai majoritatea lor, iau forma de
marfă, am fi constatat că acest lucru nu se întâmplă decât atunci când la
bază se află un mod de producţie cu totul specific, cel capitalist. O
asemenea cercetare nu intra însă în cadrul analizei mărfii. Producţia de
mărfuri şi circulaţia de mărfuri pot avea loc chiar atunci când imensa
majoritate a masei de produse, destinate în mod direct satisfacerii
trebuinţelor proprii, nu se transformă în marfă, când deci procesul social
de producţie este încă departe de a fi dominat în toată întinderea şi
adâncimea lui de valoarea de schimb. Apariţia produsului sub forma de
marfă presupune o diviziune a muncii atât de dezvoltată în sânul

180
societăţii, încât separaţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb, care în schimbul direct se află abia la începutul ei, să fie fapt
împlinit. O asemenea treaptă de dezvoltare este însă comună celor mai
diferite formaţiuni economice ale societăţii pe care le cunoaşte istoria.
Sau, dacă privim banii, vedem că existenţa lor presupune un
anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale
ale banilor, de simplu echivalent de mărfuri, de mijloc de circulaţie, de
mijloc de plată, de tezaur şi de monedă universală, indică după
importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia
dintre funcţiuni, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie.
Totuşi ştim din experienţă că o circulaţie de mărfuri relativ slab
dezvoltată este suficientă pentru ca toate aceste forme să ia naştere.
Altfel stau lucrurile cu capitalul. Condiţiile istorice pentru existenţa lui
nu sunt nicidecum date odată cu circulaţia mărfurilor şi cu circulaţia
banilor. El apare numai acolo unde posesorul mijloacelor de producţie şi
de subzistenţă găseşte pe piaţă pe muncitorul liber, ca vânzător al forţei
sale de muncă, şi aceasta singură condiţie istorică are importanţa unei
întregi istorii universale. Capitalul anunţă astfel, din capul locului, o
epocă a procesului social de producţie.41
Această marfă curioasă, forţa de muncă, trebuie privită mai
îndeaproape. La fel ca şi toate celelalte mărfuri, ea are o valoare.42 Cum
este determinată această valoare ?
Valoarea forţei de muncă, asemenea oricărei alte mărfi, este
determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea, deci şi
reproducerea acestui articol specific. În măsura în care este valoare,
forţa de muncă însăşi nu reprezintă decât o cantitate determinată de
muncă socială medie materializată în ea. Forţa de muncă nu există decât
ca o aptitudine inerentă individului viu. Producţia ei presupune deci
existenţa lui. Existenţa individului fiind dată, producţia forţei de muncă
constă în reproducerea sau întreţinerea lui proprie. Pentru întreţinerea sa,
individul viu are nevoie de o anumită cantitate de mijloace de
subzistenţă. Timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de
muncă se arată deci a fi timpul de muncă necesar pentru producerea
acestor mijloace de subzistenţă, sau, cu alte cuvinte, valoarea forţei de
muncă este valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru
întreţinerea posesorului ei. Dar forţa de muncă se realizează numai prin

181
manifestarea ei; ea intră în acţiune numai în muncă. Ori, prin
manifestarea ei, prin muncă, se cheltuieşte o cantitate anumită de
muşchi, nervi, creier etc. omeneşti, cantitate care trebuie înlocuită.
Această cheltuire mărită cere un venit mărit.43 Dacă proprietarul forţei
de muncă a muncit astăzi, el trebuie să fie în stare a repeta şi mâine
acelaşi proces, în aceleaşi condiţiuni de forţă şi de sănătate. Cantitatea
mijloacelor de subzistenţă trebuie deci să fie suficientă pentru a menţine
individul muncitor ca individ muncitor în starea sa de viaţă normală. La
rândul lor, trebuinţele naturale, ca hrană, îmbrăcăminte, încălzit,
locuinţă etc., diferă după particularităţile climaterice şi după alte
particularităţi naturale ale unei ţări. Pe de altă parte, întinderea aşa
numitelor trebuinţe necesare şi felul satisfacerii lor sunt ele însele un
produs istoric şi depind deci în mare parte de gradul de civilizaţie al
ţării şi, între altele, în esenţă, de condiţiile şi deci de obiceiurile şi de
exigenţele în care s-a format clasa de muncitori liberi.44 Spre deosebire
de celelalte mărfuri, determinarea valorii forţei de muncă conţine deci
un element istoric şi moral. Dar pentru o ţară determinată într-o perioadă
determinată, sfera medie a mijloacelor de subzistenţă necesare este dată.
Proprietarul forţei de muncă este muritor. Pentru ca apariţia sa
pe piaţă să fie continuă, după cum presupune transformarea continuă a
banilor în capital, vânzătorul forţei de muncă trebuie să se perpetueze,
«aşa cum se perpetuează orice fiinţă vie, prin reproducere».45 Forţele de
muncă sustrase pieţei prin uzură şi prin moarte trebuie mereu înlocuite
cel puţin cu un număr egal de forţe de muncă noi. Cantitatea mijloacelor
de subzistenţă necesare producerii forţei de muncă cuprinde deci şi
mijloacele de subzistenţă pentru înlocuitori, adică pentru copiii
muncitorilor, astfel ca această categorie de posesori de marfă sui-generis
să se perpetueze pe piaţa mărfurilor.46
Pentru a modifica natura generală umană în aşa mod încât ea să
dobândească îndemânare şi iscusinţă într-o anumită ramură de muncă şi
să devină forţă de muncă dezvoltată şi specifică, este nevoie de o
anumită formare sau educare, care, la rândul ei, costă o sumă mai mare
sau mai mică de echivalenţe de mărfuri. Costul de formare a forţei de
muncă variază cu caracterul mai mult sau mai puţin mijlocit al ei.
Aceste cheltuieli de instruire, infime la forţa de muncă obişnuită, intră
aşadar în ansamblul valorilor cheltuite pentru producerea ei.

182
Valoarea forţei de muncă se arată a fi valoarea unei cantităţi
determinate de mijloace de subzistenţă. Din această cauză, ea variază
odată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă, adică odată cu
mărimea timpului de muncă necesar pentru producerea lor.
O parte din mijloacele de subzistenţă, de exemplu alimentele,
combustibilul etc., se consumă zilnic şi trebuie zilnic înlocuite. Alte
mijloace de subzistenţă, ca hainele, mobila etc. se uzează în intervale de
timp mai lungi şi nu trebuie deci înlocuite decât în intervale de timp mai
lungi. Un anumit fel de mărfuri trebuie cumpărate, adică plătite zilnic,
altele săptămânal, altele trimestrial etc. Indiferent de modul cum s-ar
repartiza suma acestor sarcini, asupra unui an de exemplu, ea trebuie să
fie acoperită prin venitul mediu de zi cu zi. Dacă masa mărfurilor
necesitate zilnic pentru producerea forţei de muncă = A, a celor
necesitate săptămânal = B, a celor necesitate trimestrial = C etc., media
365 A + 52 B + 4C + etc.
zilnică a acestor mărfuri ar fi = .
365
Dacă presupunem că în această cantitate de mărfuri, necesară
pentru ziua medie, sunt cuprinse 6 ore de muncă socială, atunci în forţa
de muncă se materializează zilnic o jumătate de zi de muncă socială
medie sau cu alte cuvinte, pentru producerea zilnică a forţei de muncă
este necesară o jumătate de zi de muncă. Această cantitate de muncă
necesară pentru producerea ei zilnică constituie valoarea zilei de forţă
de muncă, sau valoarea forţei de muncă reproduse zilnic. Dacă o
jumătate de zi de muncă socială medie se exprimă şi într-o masă de aur
de 3 şilingi sau într-un taler, atunci un taler este preţul care corespunde
valorii zilei de forţă de muncă. Dacă posesorul forţei de muncă o oferă
spre vânzare cu un taler pe zi, preţul ei de vânzare este egal cu valoarea
ei şi această valoare o plăteşte, conform presupunerii noastre, posesorul
de bani, dornic să-şi transforme talerii în capital.
Limita ultimă sau limita minimă a valorii forţei de muncă o
formează valoarea unei cantităţi de mărfuri, necesară în fiecare zi,
pentru ca purtătorul forţei de muncă, omul, să-şi poată reînnoi procesul
de viaţă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă, fiziceşte
indispensabile. Dacă preţul forţei de muncă scade până la acest minim,
el scade sub valoarea ei, căci în modul acesta ea nu se poate menţine şi
dezvolta decât într-o formă redusă. Valoarea oricărei mărfi este însă

183
determinată de timpul de muncă necesar pentru a o furniza într-o calitate
normală.
Este un sentimentalism extrem de ieftin să consideri grosolană
această determinare a valorii forţei de muncă, determinare care derivă
din natura însăşi a lucrului şi să te tânguieşti, cum face de pildă Rossi:
“A concepe capacitatea de muncă (puissance de travail), făcând
abstracţie de mijloacele de subzistenţă ale muncii în decursul procesului
de producţie, înseamnă a concepe un lucru închipuit (être de raison).
Cine spune muncă, cine spune capacitate de muncă, spune în acelaşi
timp muncitori şi mijloace de subzistenţă, muncitori şi salariu.”47 Cine
spune capacitate de muncă, nu spune muncă, după cum nici cine spune
capacitate de a digera, nu spune digestie. Pentru acest din urmă proces
este nevoie, după cum se ştie, de ceva mai mult decât de un stomac bun.
Cine spune capacitate de muncă, nu face abstracţie de mijloacele de
subzistenţă necesare pentru existenţa ei. Dimpotrivă, valoarea acestora
îşi găseşte expresia în valoarea capacităţii de muncă. Dacă nu e vândută,
ea nu aduce niciun folos muncitorului, care resimte, dimpotrivă, ca o
crudă necesitate naturală faptul că forţa sa de muncă a necesitat o
cantitate anumită de mijloace de subzistenţă pentru producerea ei şi
necesită tot mereu alte asemenea cantităţi pentru reproducerea ei. El află
atunci ceea ce a aflat Sismondi: “Capacitatea de muncă... nu este nimic,
dacă nu este vândută.” 48
Caracterul particular al acestei mărfi specifice, al forţei de
muncă, face ca prin încheierea contractului dintre cumpărător şi
vânzător valoarea ei de întrebuinţare să nu fie trecută încă efectiv în
mâna cumpărătorului. Valoarea ei era determinată, la fel ca şi valoarea
oricărei alte mărfi, înainte ca ea să fi intrat în circulaţie, căci o cantitate
determinată de muncă socială a fost cheltuită pentru producerea forţei de
muncă, dar valoarea ei de întrebuinţare constă abia în manifestarea
ulterioară a acestei forţe. Înstrăinarea forţei de muncă şi manifestarea ei
în fapt, adică existenţa ei ca valoare de întrebuinţare, nu coincid deci în
timp. La mărfuri de felul acesta însă,49 la care înstrăinarea formală a
valorii de întrebuinţare prin vânzare şi transferarea ei efectivă în mâinile
cumpărătorului nu coincid în timp, banii cumpărătorului funcţionează în
majoritatea cazurilor ca mijloc de plată. În toate ţările cu mod de
producţie capitalist, forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat

184
în cursul perioadei de timp fixate prin contract, de exemplu la sfârşitul
fiecărei săptămâni. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci
capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă; el îl lasă pe
cumpărător s-o consume, înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni
muncitorul îi acordă deci credit capitalistului. Că această acordare de
credit nu este numai o simplă închipuire, ne arată nu numai pierderea
eventuală a salariului creditat, în caz de faliment al capitalistului,50 dar şi
o serie de alte consecinţe cu efecte mai profunde.51 Totuşi, natura
schimbului de mărfuri ÎNSĂŞI nu este deloc atinsă, indiferent dacă banii
funcţionează ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată. Preţul forţei
de muncă este fixat prin contract, cu toate că este realizat abia ulterior,
ca şi chiria unei case. Forţa de muncă este vândută, cu toate că se
plăteşte abia ulterior. Pentru înţelegerea clară a raportului este însă bine
să presupunem deocamdată că de fiecare dată posesorul forţei de muncă
primeşte imediat şi preţul stipulat prin contract.
Cunoaştem acum modul de determinare a valorii care i se
plăteşte posesorului acestei mărfi particulare, care este forţa de muncă,
de către posesorul de bani. Valoarea de întrebuinţare pe care acesta din
urmă o primeşte în schimb apare abia în întrebuinţarea ei efectivă, în
procesul de consumare a forţei de muncă. Toate lucrurile necesare
pentru acest proces, ca materii prime etc., posesorul de bani le cumpără
pe piaţa de mărfuri şi le plăteşte cu preţul lor plin. Procesul de
consumaţie a forţei de muncă este în acelaşi timp procesul de producţie
a mărfii şi a plusvalorii. Consumarea forţei de muncă, asemenea
consumării oricărei alte mărfi, are loc în afara pieţei, adică în afara
sferei circulaţiei. Această sferă zgomotoasă, situată la suprafaţă şi
accesibilă tuturor ochilor, o părăsim deci împreună cu posesorul de bani
şi cu posesorul forţei de muncă, pentru a-i urma pe amândoi în lăcaşul
tainic al producţiei, la intrarea căruia sunt scrise cuvintele: No
admittance except on business. [Intrarea permisă numai în chestiuni de
afaceri.] Aici se va vedea nu numai cum produce capitalul, dar şi cum el
însuşi, capitalul, este produs. Taina meşteşugului plusvalorii va trebui,
în cele din urmă, să ni se dezvăluie.
Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se
efectuează cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, a fost de fapt un
adevărat rai al drepturilor înnăscute ale omului. Ceea ce domneşte aici

185
în mod exclusiv este libertate, egalitate, proprietate şi Bentham.
Libertate! Căci cumpărătorul şi vânzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei
de muncă, nu sunt determinaţi decât de voinţa lor liberă. Ei contractează
în calitate de persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este
rezultatul final, în care voinţele lor îşi dau o expresie juridică comună.
Egalitate! Căci ei se raportează unul la altul numai în calitate de
posesori de mărfuri şi schimbă echivalent contra echivalent.
Proprietate! Căci fiecare dispune numai de ceea ce este al lui. Bentham!
Căci fiecare din amândoi se interesează numai de sine însuşi. Singura
putere care îi pune în contact şi în raport reciproc este aceea a
egoismului lor, a avantajului lor particular, a intereselor lor private. Şi
tocmai pentru că fiecare se gândeşte astfel numai la sine, şi nu la
semenul său, toţi împreună îndeplinesc, în virtutea unei armonii
prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providente prea şirete,
opera avantajului lor reciproc, a folosului comun, a interesului general.
Acum, când ne despărţim de sfera circulaţiei simple, adică a schimbului
de mărfuri, din care liber-schimbistul vulgar îşi împrumută concepţiile,
noţiunile şi etalonul pentru părerea ce şi-o formează asupra societăţii în
care domneşte capitalul şi munca salariată, se pare că se schimbă
întrucâtva fizionomia acelor dramatis personae [personaje] ale noastre.
Fostul posesor de bani păşeşte înainte în calitate de capitalist, iar
posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său;
primul zâmbeşte semnificativ şi este foarte aferat; al doilea înaintează
timid, în silă, ca unul care şi-a dus propria sa piele la târg şi pe care nu-l
mai aşteaptă nimic altceva decât — tăbăcăria.

NOTE:
1
Opoziţia dintre puterea proprietăţii funciare, bazată pe raporturi personale de aservire
şi dominaţie şi puterea impersonală a banului este foarte clar exprimată în două zicători
franţuzeşti: Nulle terre sans seigneur [Niciun petic de pământ fără stăpân]; L'argent
n’a pas de maître» [Banul nu are stăpân].
2
” Cu bani se cumpără mărfuri, iar cu mărfuri se cumpără bani.” (Mercier de la
Riviére «L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques», pag. 543.)
3
“Dacă un lucru este cumpărat pentru a fi revândut, banii întrebuinţaţi în acest scop
se numesc bani avansati; dacă lucrul este cumpărat dar nu pentru a fi revândut, se poate
spune că banii au fost cheltuiţi.” (James Steuart: “Works etc.”, publicate de fiul său,

186
General Sir James Steuart, Londra 1801, vol. I, pag. 274.)
5
“Capitalul se împarte... în capital iniţial şi în câştig, în spor la capital... cu toate că
însăşi practica adaugă imediat acest câştig la capital, punându-l în mişcare împreună cu
acesta.” (F. Engels:” Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie” în «Deutsch-
Französische Jahrbücher», editate de Arnold Ruge şi Karl Marx, Paris 1844, pag. 99.)
6
«Aristotel opune economiei chrematistica. El pleacă de la economie. În măsura în care
este arta de a câştiga, ea se mărgineşte la găsirea bunurilor necesare traiului şi a celor
utile gospodăriei sau statului. «Avuţia adevărată constă din asemenea valori de
întrebuinţare; căci cantitatea bunurilor de acest fel, suficientă pentru o viaţă îndestulată,
nu este nelimitată. Dar mai există o altă artă de a câştiga, denumită de preferinţă şi pe
bună dreptate chrematistica, în virtutea căreia se pare că nu există limite ale bogăţiei şi
ale posesiunii. Comerţul de mărfuri înseamnă în traducere literală negoţ mărunt şi
Aristotel foloseşte această formă pentru că în ea predomină valoarea de întrebuinţare, nu
aparţine prin natura lui chrematisticii, căci aici schimbul nu se referă decât la cele ce le
sunt necesare lor (cumpărătorului şi vânzătorului) personal,” De aceea, spune el mai
departe, forma iniţială a comerţului de mărfuri a fost trocul, dar prin extinderea lui s-au
născut în mod necesar banii. Odată cu inventarea banilor, trocul trebuia să se transforme
în mod necesar în comerţ de mărfuri, iar acesta, în contradicţie cu tendinţa lui iniţială, se
transformă în chrematistică, în arta de a face bani. Chrematistica se deosebeşte de
economie prin aceea că «pentru ea circulaţia este sursa bogăţiei. Şi ea pare că se
învârteşte în jurul banilor, banii fiind începutul şi sfârşitul acestui fel de schimb. De
aceea, bogăţia, aşa cum o urmăreşte chrematistica, este nelimitată. Căci aşa cum orice
artă pentru care ţinta urmărită nu este mijloc, ci scop final, este nelimitată în tendinţele
ei, întrucât ea caută mereu să se apropie tot mai mult de acel scop final, în timp ce artele
care urmăresc rezultate ce servesc la rândul lor ca mijloace pentru atingerea unui scop
nu sunt nelimitate, pentru că însuşi scopul le pune o limită, tot astfel nici chrematistica
nu cunoaşte o limită a scopului său, scopul său fiind îmbogăţirea absolută... Economia,
nu chrematistica, are o limită... cea dintâi urmăreşte un scop, altul decât banii, cea de a
doua urmăreşte sporirea acestora... Confuzia făcută între aceste două forme, între care nu
există limite precise, face ca unii să privească păstrarea şi înmulţirea la infinit a banilor
drept ţintă finală a economiei.» (Aristotel: «De Republica» ediţia Bekker, cartea I, cap. 8
şi 9 passim.)
7
“Mărfurile (luate aici în sensul de valori de întrebuinţare) nu sunt scopul determinant al
capitalistului care face afaceri... scopul său determinant sunt banii.” (Th. Chalmers: “On
Political Economy etc.”, ediţia a 2-a, Londra 1832, pag. [1651 166.)
8
“Chiar dacă negustorul nu dispreţuieşte câştigul deja realizat, privirea sa este totuşi
mereu aţintită asupra câştigului viitor.” (A. Genovesi: «Lezioni di Economia Civile»
(1765), ediţia economiştilor italieni a lui Custodi, Parte Moderna, vol. VIII, pag. 139.)
9
” Patima nesăţioasă de câştig, acea auri sacra fames [blestemată sete de aur], îl
caracterizează întotdeauna pe capitalist.” (MacCulloch: “The Principles of Political
Economy”, Londra 1830, pag. 179.) Cu toate că ştiu acest lucru, acelaşi MacCulloch şi
consorţii nu se simt, bineînţeles, împiedicaţi ca în anumite încurcături teoretice, de
exemplu atunci când se ocupă de supraproducţie, să-l transforme pe acelaşi capitalist
într-un bun cetăţean, care nu are în vedere decât valoarea de întrebuinţare şi care
manifestă chiar o adevărată foame de lup după cizme, pălării, ouă, stambe şi alte

187
categorii foarte familiare de valori de întrebuinţare.
10
“[a salva] este una din expresiile caracteristice întrebuinţate de Greci pentru
tezaurizare. La fel “to save” înseamnă în acelaşi timp a salva şi a economisi.
10 a
” Infinitul, pe care lucrurile nu-l au în progres, ele îl au în rotaţie.” (Galiani: “Della
moneda”, pag. 156.)
11
«Nu materia formează capitalul, ci valoarea acestor materii,» (J. B. Say: «Traité
d'Economie Politique», ediţia a 3-a, Paris 1817, vol. II, pag. 429.)
12
” Mijlocul de circulaţie (!) întrebuinţat în scopuri productive este capital.” (MacLeod:”
The Theory and Practice of Banking”, Londra 1855, vol. I, cap. 1 [pag. 55].)” Capitalul
este mărfuri,” (James Mill: “Eléments of Politica! Economy”, Londra 1821, pag., 74.)
13
” Capitalul... valoare permanentă care se multiplică neîncetat.” (Sismondi: «Nouveaux
Principes de l'Economie Politique” [Paris 1819], vol. I, pag. [88] 89.)
14
“Schimbul este o afacere minunată la care ambele părţi contractante câştigă
întotdeauna (!).” (Destutt de Tracy: “Traité de la Volonté et de ses effets”, Paris 1826,
pag 68.) Aceeaşi carte a apărut mai târziu sub titlul “Traité d'Economie Politique”.
15
Mercier de la Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 544.
18
“Este cât se poate de indiferent dacă una din aceste două valori este constituită din
bani, sau dacă amândouă sunt mărfuri obişnuite.” (Mercier de la Rivière, ibid., pag.
543.)
17
«Nu contractanţii sunt aceia care decid asupra valorii; ea este determinată înaintea
tranzacţiei.” (Le Trosne:” De l'Intérêt Social”, pag, 906.)
18
“Dove è egualità, non è lucro.” (Galiani; “Della moneda”, cuprins în Custodi, Parte
Moderna, vol. IV, pag. 244.)
19
” Schimbul devine dezavantajos pentru una din părţi, atunci când o împrejurare
exterioară reduce sau sporeşte preţul: în acest caz, egalitatea este lezată, dar această
lezare este provocată de această cauză şi nu de schimb.” (Le Trosne, ibid., pag. 904.)
20
” Schimbul este prin natura sa un contract de egalitate, care are loc între o valoare şi
altă valoare egală. El nu este deci un mijloc de îmbogăţire, întrucât se dă atâta cât se
primeşte.” (Le Trosne, ibid., pag. 903.)
21
Condillac:” Le Commerce et le Gouvernement” (1776), ediţia Daire şi Molinari în
“Mélanges d'Economie Politique”, Paris 1847, pag. 267 [291].
22
Le Trosne îi răspunde, aşadar, foarte just prietenului său Condillac: «În societatea
dezvoltată nu există nimic care să fie de prisos.» În acelaşi timp el îl tachinează cu
observaţia că «dacă ambele părţi primesc la fel de mult în plus pentru la fel de mult în
minus, amândouă primesc la fel de mult». Întrucât Condillac nu avea încă nici cea mai
mică idee despre natura valorii de schimb, el este autoritatea cea mai nimerită pentru
domnul prof. Wilhelm Roscher în justificarea propriilor sale noţiuni copilăreşti. Vezi
lucrarea lui Roscher: «Die Grundlagen der Nationalökonomie», ediţia a 3-a, 1858.
23
S. P. Newman: «Elements of Political Economy», Andover şi New-York 1835 pag.
175.
24
” Prin ridicarea valorii nominale a produsului... vânzătorii nu devin mai bogaţi... căci
exact ceea ce câştigă în calitate de vânzători ei pierd în calitate de cumpărători.” (“The
Essential Principles of the Wealth of Nations etc.”, Londra 1797, pag. 66.)
15
“Dacă eşti nevoit să vinzi cu 18 livre o cantitate de produse care valorează 24, vei
obţine şi tu atunci când vei întrebuinţa aceeaşi sumă pentru cumpărări, cu 18 livre ceea

188
ce s-a plătit cu 24.” (Le Trosne: «De l'Intérêt Social», pag. 897.)
26
” Niciun vânzător nu poate deci să-şi scumpească mărfurile în mod obişnuit, decât
consimţind a plăti şi el mai scump mărfurile celorlalţi vânzători; din aceeaşi cauză
niciun consumator nu poate să cumpere în mod obişnuit mai ieftin, fără a se supune şi el
unei scăderi asemănătoare la preţul mărfurilor pe care le vinde.” (Mercier de la
Rivière:” L'Ordre naturel etc.”, pag. 555.)
27
R. Torrens: «An Essay on the Production of Wealth”, Londra 1821, pag. 349.
28
“Ideea că profiturile ar fi plătite de consumatori este desigur cu totul absurdă. Cine
sunt consumatorii ?” (G. Ramsay: «An Essay on the Distribution of Wealth», Edinburgh
1836, pag. 183.)
29
” Dacă cineva suferă de pe urma lipsei cererii, oare domnul Malthus îl sfătuieşte să
plătească altei persoane pentru ca aceasta să-i cumpere mărfurile ?”, îl întreabă un
ricardian indignat pe Malthus, care, ca şi discipolul său, popa Chalmers, preamăreşte din
punct de vedere economic clasa acelora care nu sunt decât cumpărători, adică consuma-
tori. (Vezi: «An Inquiry into those principles respecting the Nature of Demand and the
Necessity of Consumption, lately advocated by Mr. Malthus etc.», Londra 1821, pag
55.)
30
Desiutt de Tracy, cu toate că — sau poate, pentru că era membru al Institutului, era de
părere contrarie. Capitaliştii industriali, spune el, îşi realizează profiturile prin aceea că
“vând totul mai scump decât i-a costat producţia. Şi cui vând? În primul rând unul
altuia.” (“Traité de la Volonté etc.”, pag. 239.)
31
” Schimbul care se face între două valori egale nici nu sporeşte nici nu diminuează
masa valorilor existente în societate. Schimbul între două valori inegale... nu modifică
nici el nimic în suma valorilor sociale, cu toate că el adaugă averii unuia ceea ce ia din
averea altuia.” (J. B Say: «Traité d'Economie Politique», vol. H, pag. 443 şi urm.)
Această afirmaţie Say o împrumuta aproape cuvânt cu cuvânt de la fiziocraţi, fără a se
gândi, bineînţeles, la consecinţele ei. Modul în care el a înţeles să exploateze pentru
sporirea “valorii” sale proprii, operele fiziocraţilor, pe atunci uitate, se vede din
următorul exemplu. Propoziţiunea «cea mai renumită” a domnului Say:” On n'achète
des produits qu'avec des produits” [Nu se cumpără produse decât cu produse] (ibid., vol.
II, pag. 441) sună astfel în original, la fiziocraţi: “Les productions ne se payent qu'avec
des productions % [Produsele nu pot fi plătite decât cu produse]. (Le Trosne:” De
l'Intérêt Social”, pag. 899.)
32
” Schimbul nu le conferă produselor niciun fel de valoare.” (F. Wayland: “The
Elements of Politica! Economy”, Boston 1853, pag. 168.)
33
“Sub domnia unor echivalenţe invariabile, comerţul ar fi imposibil.” (G. Opdyke: «A
Treatise on politica! Economy», New-York 1851, pag. 69.) “Deosebirea dintre valoarea
reală şi valoarea de schimb se bazează pe un fapt — anume că valoarea unui lucru diferă
de aşa numitul echivalent care în comerţ e dat în schimbul lui, căci acest echivalent nu
este un echivalent.” (F. Engels: «Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie», ibid.,
pag. 96.)
34
Benjamin Franklin: «Works”, vol. II, ediţia Sparks în “Positions to be examined
concerning National Wealth”.
35
Aristotel: “De Republica”, cartea I-a, cap. 10.
36
«În condiţiile obişnuite ale pieţei, profitul nu se produce prin schimb. Dacă el nu ar fi

189
existat mai înainte, el nu ar putea să existe nici după această tranzacţie.» (Ramsay: «An
Essay on the Distribution of Wealth», pag. 184.)
37
După expunerea de mai sus, cititorul înţelege că aceasta nu înseamnă decât următorul
lucru: formarea capitalului trebuie să fie posibilă chiar dacă preţul mărfurilor este egal
cu valoarea mărfurilor. Ea nu poate fi explicată prin abaterea preţurilor mărfurilor de la
valorile mărfurilor. Dacă preţurile se abat într-adevăr de la valori, ele trebuie mai întâi
reduse la nivelul acestora din urmă; cu alte cuvinte, trebuie să facem abstracţie de
această împrejurare ca de una pur întâmplătoare, pentru ca să avem în faţă fenomenul
pur al formării capitalului pe baza schimbului de mărfuri, astfel ca să nu fim derutaţi în
observaţia noastră de circumstanţe secundare, străine de procesul propriu-zis şi de natură
a tulbura această observaţie. Se ştie de altfel, că această reducere nu este un simplu
procedeu de cercetare ştiinţifică. Oscilaţiile continue ale preţurilor de pe piaţă, urcările şi
scăderile lor, se compensează, se anihilează reciproc şi se reduc ele înseşi la preţul
mediu, ca la o regulă intrinsecă a lor. Această regulă îl conduce, de exemplu, pe
comerciant sau pe industriaş în orice afacere care se întinde asupra unei perioade de timp
mai lungi. El ştie că dacă privim o perioadă mai lungă în ansamblu, mărfurile nu se vând
în mod efectiv nici sub, nici peste, ci numai la preţul lor mediu. Dacă în general
interesul lui ar fi să reflecteze în mod dezinteresat, el şi-ar pune problema formării
capitalului în modul următor: Cum poate să ia naştere capitalul, considerând că preţurile
sunt reglementate prin preţul mediu, adică, în ultimă instanţă, prin valoarea mărfii ?
Spun «în ultimă instanţă”, pentru că preţurile medii nu coincid în mod direct cu
mărimile valorilor mărfurilor, cum cred A. Smith, Ricardo ş. a.
* aici e Rhodus, aici sai! — Aceasta e problema, pe aceasta rezolv-o! — N. T.
38
“În forma de bani... capitalul nu produce profit.” (Ricardo: “Principles of Political
Economy”, pag. 267.)
39
În enciclopediile asupra antichităţii clasice se poate citi absurditatea că în antichitate
capitalul era pe deplin dezvoltat; «lipseau doar muncitorul liber şi creditul». Domnul
Mommsen comite şi el, în «Romische Geschichte», o serie de asemenea quid pro quo-
uri.
40
Multe legislaţii stabilesc, din această cauză, o durată maximă pentru contractele de
muncă. Toate codurile popoarelor cu muncă liberă reglementează condiţiile de
denunţare a contractelor. În multe ţări, mai ales în Mexic (înainte de războiul civil
american şi în teritoriile răpite Mexicului, precum şi, în mod practic, în provinciile
dunărene înainte de reformele lui Cuza), sclavia este ascunsă sub forma peonajului. Prin
avansuri care trebuie achitate prin muncă şi care trec de la o generaţie la alta, nu numai
muncitorul individual ci şi familia lui devine de fapt proprietatea altor persoane şi a
familiilor lor. Juarez desfiinţase peonajul. Aşa-zisul împărat Maximilian l-a reintrodus
printr-un decret, care a fost caracterizat, pe drept cuvânt, în Camera Reprezentanţilor din
Washington, ca un decret pentru reintroducerea sclaviei în Mexic. «Eu pot înstrăina
către altă persoană uzul limitat în timp... al aptitudinilor şi posibilităţilor mele speciale,
corporale şi spirituale, pentru că prin această limitare ele dobândesc un raport exterior
faţă de totalitatea şi generalitatea mea. Dacă aş înstrăina tot timpul meu concretizat în
muncă şi totalitatea producţiei mele, aş face ca substanţialul acesteia, ca activitatea şi
realitatea mea generală, ca per tonalitatea mea, să devină proprietatea altuia!» (Negel:
«Philosophie des Rechts % Berlin 1840», pag. 104, § 67.)

190
41
Ceea ce caracterizează, aşadar, perioada capitalistă, este faptul că forţa de munca
îmbracă fată de muncitorul însuşi forma unei mărfi care îi aparţine, şi că deci munca lui
îmbracă forma muncii salariate. Pe de altă parte, abia din acest moment forma marfă a
produselor muncii se generalizează.
42
“Valoarea (value or worth) unui om, ca şi a oricărui alt lucru, este preţul său, adică
suma care trebuie plătită pentru a se putea dispune de forţa lui” (Th. Hobbes:
«Leviathan” în «Works», ediţia Molesworth, Londra 1839—44, vol. III, pag. 76.)
43
Din această cauză, în Roma veche, villicus, administratorul care supraveghea sclavii
agricoli, primea, «pentru că are o muncă mai uşoară decât robhy o măsură mai mică
decât aceştia». (Th. Mommsen: «Römische Geschichte” [vol. I, ediţia a 2-a, Berlin]
1856, pag. 810.)
44
Comp. «Over-Population and its Remedy», Londra 1846 de W. Th. Thomson,
46
Petty.
46
“Preţul natural al ei (al muncii)... constă în acea cantitate de mijloace de subzistenţă şi
de consum (comforts), care în conformitate cu clima şi obiceiurile unei ţări este necesară
pentru a întreţine pe muncitor şi pentru a-l pune în situaţia de a creşte o familie care să
asigure pe piaţă o ofertă nemicşorată de muncă.” (R. Torrens: «An Essay on the
externai Corn Trade», Londra 1815, pag. 62.) Cuvântul «muncă» este întrebuinţat aici în
mod eronat în loc de forţă de muncă.
47
Rossi: «Cours d'Economie Politique», Bruxelles 1842, pag. 370.
48
Sismondi: “Nouveaux Principes etc.”, vol. I, pag. 113.
49
“Orice muncă este plătită după ce a fost terminată.” («An Inquiry into those Principles
respecting the Nature of Demand etc.», pag. 104.) “Creditul comercial a trebuit să
înceapă în momentul în care muncitorul, primul creator în producţie, a fost în stare, cu
ajutorul economiilor sale, să aştepte salariul muncii sale până la sfârşitul săptămânii, al
chenzinei, al lunii, al trimestrului etc.” (Ch. Ganilh:” Des Systèmes de l'Economie
Politique”, ediţia a 2-a, Paris 1821, vol. II, pag. 150.)
50
” Muncitorul dă cu împrumut munca sa (industry)”, dar, adaugă Storch şiret: el “nu
riscă nimic” altceva decât ”să-şi piardă salariul... muncitorul nu transmite nimic
material.” (Storch: «Cours d'Economie Politique”, Petersburg 1815, vol. II, pag. 37.)
51
Un exemplu: La Londra există două feluri de brutari, anume “full priced”, cei care
vând pâinea la valoarea ei integrală, şi” undersellers”, cei care o vând sub această
valoare. Ultima categorie formează mai mult de % din numărul total al brutarilor. (Pag.
XXXII din raportul comisarului guvernamental H. S. Tremenheere despre “Grievances
complained of by the journeymen bakers etc.”, Londra 1862.) Aceşti undersellers vând,
aproape fără excepţie, o pâine falsificată cu piatră acră, săpun, cenuşă, var, ipsos de
Derbyshire şi alte ingrediente asemănătoare, tot atât de plăcute, de hrănitoare şi de
sănătoase. (Vezi Cartea Albastră citată mai sus şi raportul lui “Committee of 1855 on the
Adultération of Bread”, precum şi «Adultérations Detected» de Dr. Hassal, ediţia a 2-a,
Londra 1861.) În faţa Comisiunii din 1855, Sir John Gordon a declarat că” din cauza
acestor alterări omul sărac, care trăieşte dintr-un kilogram de pâine pe zi, nu primeşte în
mod efectiv nici măcar un sfert din materia nutritivă, abstracţie făcând de efectele
dăunătoare sănătăţii sale”. Faptul că “o parte foarte însemnată a clasei muncitoare
primeşte piatră acră, ipsos etc., cu toate că are cunoştinţă de aceste falsificări”,
Tremenheere îl explică (ibid., pag. XLVIII) prin aceea că muncitorii “sunt nevoiţi să ia

191
pâinea de la brutar sau de la băcan, aşa cum aceştia binevoiesc să le-o servească”.
Întrucât sunt plătiţi abia la sfârşitul săptămânii de lucru, ei nu sunt în stare” să plătească
pâinea consumată de familiile lor în cursul săptămânii, decât tot la sfârşitul săptămânii”,
şi, adaugă Tremenheere, referindu-se la depoziţiile martorilor: «este notoriu că pâinea
confecţionată cu aceste amestecuri se fabrică special pentru acest soi de clienţi». (“It is
notorious that bread composed of those mixtures, is made expressly for sale în this
manner”.) În multe regiuni agricole din Anglia (dar mai ales din Scoţia), salariul se
plăteşte la chenzină sau chiar lunar. Din cauza acestor termene lungi, de plată,
muncitorul agricol trebuie să-şi cumpere mărfurile pe credit... El trebuie să plătească
preţuri mai mari şi este legat de fapt de prăvălia care îi dă cu împrumut. Astfel, de
exemplu, la Horningsham, în Wilts, unde salariul se plăteşte lunar, aceeaşi făină care în
altă parte se plăteşte cu 1 şiling şi 10 pence îl costă 2 şilingi şi 4 pence de stone. (“Sixth
Report” on” Public Health” by” The Medical Officer of the Privy Council etc.”, 1864,
pag. 264.)” Muncitorii din imprimeriile de stambă din Paisley şi Kilmarnock (Scoţia de
Vest) obţinură printr-o grevă, în 1853, reducerea termenului de plată de la o lună la 14
zile.” («Reports of the Inspectors of Factories for 31st. Oct. 1853», pag. 34.) Ca altă
formă nostimă a creditului pe care muncitorul îl acordă capitalistului poate fi considerată
metoda multor proprietari de mine de cărbuni din Anglia, prin care muncitorul este plătit
abia la sfârşitul lunii, primind între timp avansuri din partea capitalistului, deseori sub
formă de mărfuri, pe care trebuie să le plătească la preţuri superioare celor de pe piaţă
(trucksystem). «Este un obicei general la exploatatorii de mine de cărbuni (coal masters)
de a plăti odată pe lună şi de a acorda între timp avansuri muncitorilor la sfârşitul
fiecărei săptămâni. Acest avans se acordă în prăvălie (anume în tommyshop, adică în
prăvălia care-i aparţine chiar proprietarului). Cu o mână omul îl primeşte şi cu cealaltă el
îl cheltuieşte” («Children's Employment Commission, IU. Report», Londra 1864, pag.
38, Nr. 192.)

192
SECŢIUNEA A TREIA
PRODUCŢIA PLUSVALORII ABSOLUTE

Capitolul cinci
PROCESUL DE MUNCĂ ŞI PROCESUL DE VALORIFICARE

1. Procesul de muncă

Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cumpărătorul


forţei de muncă o consumă punându-l pe vânzătorul ei să muncească.
Acesta din urmă devine astfel forţă de muncă ce se manifestă, actul în
sine [în fapt]. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar
potenţial [în mod virtual]. Pentru a-şi întruchipa munca în mărfuri, el
trebuie s-o întruchipeze înainte de toate în valori de întrebuinţare, în
lucruri care servesc la satisfacerea unui anumit fel de necesităţi.
Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de
întrebuinţare anumită, un articol determinat. Producţia de valori de
întrebuinţare, de bunuri, nu-şi schimbă natura ei generală prin faptul că
ea se efectuează pentru capitalist şi sub controlul lui. Procesul de muncă
trebuie deci privit deocamdată independent de orice formă socială
determinată.
Munca este în primul rând un proces între om şi natură, proces
în care omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa
proprie schimbul de materii dintre el şi natură. El însuşi întâmpină
materia naturii ca o forţă naturală. Forţele naturale care aparţin trupului
său, braţele şi picioarele, capul şi mâna, el le pune în mişcare pentru a-şi
însuşi materia naturală într-o formă utilă propriei sale vieţi. Acţionând
prin această mişcare asupra naturii exterioare şi modificând-o pe
aceasta, el modifică în acelaşi timp propria sa natură. El dezvoltă
posibilităţile ascunse în ea şi supune controlului său propriu jocul

193
forţelor ei. Noi nu ne ocupăm aici de primele forme, animalice,
instinctive, ale muncii. Forma socială în care munca omenească nu a
lepădat încă prima ei formă, instinctivă, se află la o distanţă îndepărtată,
preistorică, de forma socială în care muncitorul apare pe piaţa de
mărfuri ca vânzător al propriei sale forţe de muncă. Presupunem munca
într-o formă în care ea îi aparţine exclusiv omului. Păianjenul face
operaţiuni care seamănă cu cele ale ţesătorului, iar albina, prin
construcţia celulelor ei de ceară, face de ruşine pe mulţi arhitecţi din
rândurile oamenilor. Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai
prost arhitect de albina cea mai perfectă, este faptul că el a construit
celula în capul său, înainte de a o construi din ceară. La sfârşitul
procesului de producţie apare un rezultat, care încă la începutul acestui
proces exista în mod ideal, în închipuirea muncitorului. El nu produce
numai o modificare de formă a elementului natural; în acelaşi timp el îşi
realizează în elementul natural scopul său, pe care îl cunoaşte, care
constituie o lege ce determină felul activităţii sale şi căruia el trebuie
să-i subordoneze voinţa sa. Iar această subordonare nu este un act izolat.
În afară de efortul organelor care lucrează, se cere pentru toată durata
muncii o voinţă îndreptată asupra scopului — voinţă care se manifestă
sub formă de atenţie — şi anume cu atât mai mult, cu cât munca îl
captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin
modul în care ea se efectuează, deci cu cât ea îi produce mai puţină
plăcere ca un joc al propriilor sale puteri fizice şi intelectuale.
Elementele simple ale procesului de muncă sunt activitatea
îndreptată asupra unui scop sau munca însăşi, obiectul şi mijlocul ei.
Pământul (care cuprinde din punct de vedere economic şi apa),
aşa cum el îi procură omului în mod natural provizii, mijloace de
subzistenţă de-a gata,1 apare, fără contribuţia omului, drept obiectul
general al muncii omeneşti. Toate lucrurile pe care munca nu face decât
să le desprindă din legătura lor directă cu pământul sunt obiecte de
muncă ce se găsesc în mod natural. Acesta este cazul cu peştele, care
este prins şi despărţit de elementul în care trăieşte, apa; acesta este cazul
cu lemnul, care e tăiat în pădure, cu minereul, care e rupt din filon. Dar
dacă obiectul muncii a fost, aşa zicând, filtrat prin muncă anterioară, îl
numim materie primă; de exemplu, minereul extras, care este supus
spălatului. Orice materie primă este obiect de muncă, dar nu orice obiect

194
de muncă este materie primă. Obiectul muncii este materie primă numai
după ce a suferit o schimbare prin intermediul muncii.
Mijlocul de muncă este un lucru sau un complex de lucruri pe
care muncitorul le intercalează între sine şi obiectul muncii, şi care îi
servesc drept transmiţător al activităţii pe care o exercită asupra acestui
obiect. El se serveşte de însuşirile mecanice, fizice şi chimice ale
lucrurilor pentru a le face să acţioneze ca mijloace de constrângere
asupra altor lucruri, conform scopului urmărit de el.2 Dacă lăsăm la o
parte apropierea mijloacelor de subzistenţă ce se găsesc gata în natură,
de exemplu, a fructelor, caz în care propriile organe ale muncitorului
servesc singure ca mijloace de muncă, obiectul pe care muncitorul îl
apucă în mod direct nu este obiectul muncii, ci mijlocul de muncă. În
felul acesta, elementul natural devine el însuşi un organ al activităţii lui,
un organ pe care el îl adaugă propriilor sale organe, prelungindu-şi
trupul său natural, contrar sensului dat de Biblie. Aşa cum pământul este
magazia sa primitivă de provizii, tot aşa el este arsenalul său primitiv de
mijloace de muncă. El îi furnizează, de exemplu, piatra, pe care o
aruncă, cu care freacă, striveşte, taie etc. Însuşi pământul este un mijloc
de muncă; însă pentru a putea servi ca mijloc de muncă în agricultură, el
presupune, la rândul lui, o serie întreagă de alte mijloace de muncă şi o
dezvoltare relativ înaintată a forţei de muncă.3 Îndată ce, în general,
procesul de muncă a ajuns la un grad de dezvoltare cât de puţin
însemnat, el are nevoie de mijloace de muncă prelucrate. În cele mai
vechi peşteri locuite de oameni, găsim unelte şi arme de piatră. Alături
de piatra, lemnul, oasele şi scoicile prelucrate, la începutul istoriei
omeneşti rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul
domesticit, adică animalul transformat şi crescut prin muncă.4
Întrebuinţarea şi crearea mijloacelor de muncă, deşi există în germene şi
la unele specii de animale, caracterizează procesul de muncă specific
omenesc, din care cauză Franklin îl defineşte pe om drept «a toolmaking
animal», un animal care confecţionează instrumente. Aceeaşi importanţă
pe care o are forma resturilor de oase pentru cunoaşterea conformaţiei
speciilor de animale dispărute, o au şi resturile mijloacelor de muncă
pentru aprecierea formaţiunilor economice dispărute ale societăţii.
Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin
modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă.5 Mijloacele de muncă

195
indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, dar şi
raporturile sociale în care se lucrează. Dintre mijloacele de muncă,
mijloacele de muncă mecanice, a căror totalitate poate fi denumită
scheletul şi sistemul muscular al producţiei, prezintă elemente
caracteristice mult mai decisive ale unei epoci de producţie socială,
decât acele mijloace de muncă ce servesc doar ca recipiente pentru
obiectul muncii şi a căror totalitate poate fi desemnată în mod cu totul
general drept sistemul vascular al producţiei, ca de exemplu tuburi,
butoaie, coşuri, vase etc. Abia în industria chimică ele joacă un rol
însemnat.5a
Într-un sens mai larg, procesul de muncă numără printre
mijloacele sale, afară de lucrurile prin intermediul cărora munca
acţionează asupra obiectului ei şi care servesc deci într-un fel sau altul
drept transmiţător al activităţii, şi toate condiţiile materiale care sunt în
general necesare pentru ca procesul să aibă loc. Ele nu intră direct în
acest proces, dar fără ele procesul sau nu se poate desfăşura deloc, sau
se poate desfăşura doar în mod defectuos. Mijlocul de muncă general de
acest fel este din nou pământul însuşi, căci el îi dă muncitorului locus
standi [locul pe care stă], şi procesului său spaţiul de acţiune (field of
employment). Mijloace de muncă de acest fel, obţinute prin intermediul
muncii, sunt, de exemplu, clădirile de fabrică, canalele, drumurile etc.
În procesul de muncă, activitatea omului produce deci prin
intermediul mijlocului de muncă o modificare voită de dinainte a
obiectului muncii. Procesul se stinge în produs. Produsul său este o
valoare de întrebuinţare, o materie naturală adaptată prin schimbări de
formă, trebuinţelor omeneşti. Munca s-a combinat cu obiectul ei. Munca
a luat formă de obiect, iar obiectul a fost prelucrat. Ceea ce a apărut de
partea muncitorului sub formă de mişcare, apare acum de partea
produsului ca o însuşire nemişcată, sub formă de existenţă. El a tors, iar
produsul este firul de tort.
Dacă privim întreg procesul din punct de vedere al rezultatului
său, al produsului, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul
muncii, apar ca mijloace de producţie,6 iar munca însăşi ca muncă
productivă.
Dacă o valoare de întrebuinţare iese din procesul de muncă sub
formă de produs, alte valori de întrebuinţare, produse ale unor procese

196
de muncă anterioare, intră în el ca mijloace de producţie. Aceeaşi
valoare de întrebuinţare care formează produsul unei munci formează
mijlocul de producţie al altei munci. Produsele sunt deci nu numai
rezultatul, ci, totodată, şi o condiţie a procesului de muncă.
Cu excepţia industriei extractive, care-şi găseşte obiectul muncii
în natură, cum e cazul cu industria minieră, cu vânătoarea, cu pescuitul
etc. (agricultura numai în măsura în care desţeleneşte pentru prima oară
pământurile virgine), toate celelalte ramuri ale industriei acţionează
asupra unui obiect care e materie primă, adică obiect de muncă trecut
prin filtrul muncii, care este el însuşi un produs al muncii; de exemplu,
sămânţa în agricultură. Animalele şi plantele, care de obicei sunt privite
ca produse naturale, nu sunt numai produse ale muncii depuse poate cu
un an în urmă, ci în formele lor actuale, produse ale unei transformări
efectuate timp de multe generaţii, sub controlul omului şi prin
intermediul muncii omeneşti. În ceea ce priveşte însă mijloacele de
muncă în special, majoritatea lor covârşitoare demonstrează şi
privitorului celui mai superficial, urmele muncii trecute.
Materia primă poate să constituie substanţa principală a unui
produs sau să intre în formarea lui numai ca materie auxiliară. Materia
auxiliară este consumată de către mijlocul de muncă, de exemplu
cărbunele de către maşina cu aburi, uleiul de către roată, fânul de către
calul de povară; ea poate fi adăugată materiei prime, pentru a provoca o
transformare materială a acesteia — astfel clorul se adaugă pânzei
nealbite, cărbunele se adaugă fierului, materia colorantă lânii —; ea
poate ajuta la executarea muncii însăşi, cum e cazul cu materiile
întrebuinţate pentru iluminatul şi încălzitul locului în care se munceşte.
Deosebirea dintre materia principală şi cea auxiliară se şterge în
industria chimică propriu-zisă, întrucât niciuna din materiile prime
întrebuinţate nu reapare ca substanţă a produsului.8
Întrucât fiecare lucru posedă însuşiri multiple, şi poate fi deci
utilizat în diferite direcţii, acelaşi produs poate servi drept materie primă
pentru procese de muncă foarte diferite. Astfel cerealele sunt materie
primă pentru morar, pentru fabricantul de amidon, pentru distilatorul de
alcool, pentru crescătorul de animale etc. Sub formă de sămânţă, ele
devin materie primă pentru propria lor producţie. Tot astfel cărbunele
iese din industria minieră sub formă de produs şi intră în ea ca mijloc de

197
producţie.
Acelaşi produs poate servi în acelaşi proces de muncă şi ca
mijloc de muncă şi ca materie primă. La creşterea vitelor de exemplu,
vitele, materia primă supusă muncii, sunt în acelaşi timp un mijloc
pentru producerea îngrăşămintelor.
Un produs care există într-o formă finită, potrivită pentru
consumaţie, poate deveni, la rândul său, materia primă a altui produs;
astfel strugurele devine materia primă a vinului. În alte cazuri, munca îşi
eliberează produsul în forme în care el nu poate fi folosit decât iarăşi
numai ca materie primă. O materie primă care se găseşte în această stare
se numeşte semifabricat şi s-ar numi mai bine produs de serie; acesta e
cazul cu bumbacul, aţa, firele etc. Cu toate că ea însăşi a ajuns la forma
de produs, materia primă iniţială mai poate avea de trecut printr-o serie
întreagă de procese diferite, în care funcţionează în mod repetat şi mereu
într-o formă nouă ca materie primă, până la ultimul proces de muncă,
din care este eliminată fie sub formă de mijloc de subzistenţă finit, fie
sub formă de mijloc de muncă finit.
Se vede, aşadar: dacă o valoare de întrebuinţare apare sub
formă de materie primă, de mijloc de muncă sau de produs, depinde cu
totul de funcţia sa determinată în procesul de muncă, de locul pe care-l
ocupă în el; iar dacă acest loc se schimbă, se schimbă şi acele
determinări ale ei.
Intrând sub formă de mijloace de producţie în noi procese de
muncă, produsele îşi pierd deci caracterul de produse. Ele nu mai
funcţionează decât ca factori materiali ai muncii vii. Torcătorul nu
priveşte fusul decât ca un mijloc cu ajutorul căruia toarce, iar cânepa ca
un obiect pe care îl toarce. Fireşte că nu se poate toarce fără material de
tors şi fără fus. Existenţa acestui produs este deci presupusă atunci când
începe torsul. Dar însuşi acest proces este tot atât de indiferent dacă
fusul şi cânepa sunt produse ale unei munci anterioare, pe cât este de
indiferent în actul de nutriţie dacă pâinea este produsul muncilor
anterioare ale ţăranului, morarului, brutarului etc. Şi invers: Dacă în
decursul procesului de muncă mijloacele de producţie îşi manifestă
caracterul lor de produse ale unei munci anterioare, ele o fac numai prin
defectele lor. Un cuţit care nu taie, firul care se rupe mereu etc. evocă
amintirea vie a tocilarului A şi a apretorului de fire B. La produsul

198
reuşit, faptul că însuşirile sale de întrebuinţare se datorează unei munci
anterioare, dispare.
O maşină care nu serveşte în procesul de muncă este inutilă. În
afară de aceasta, ea cade pradă forţei distrugătoare a proceselor chimice
naturale. Fierul rugineşte, lemnul putrezeşte. Firul care nu este ţesut sau
tricotat este bumbac stricat. Munca vie trebuie să pună mâna pe aceste
lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme din valori de
întrebuinţare doar latente, în valori de întrebuinţare reale şi active.
Netezite în focul muncii, însuşite de ea sub formă de organe fizice,
însufleţite şi transformate în cursul procesului în funcţiuni logice şi
practice, ele sunt de asemeni consumate, dar în vederea unui scop, ca
elemente de formare a unor noi valori de întrebuinţare, a unor produse
noi, potrivite să intre sub formă de mijloace de subzistenţă în
consumaţia individuală, sau sub formă de mijloace de producţie într-un
nou proces de muncă.
Pe de altă parte, dacă produsele existente nu sunt, după cele de
mai sus, numai rezultate, dar şi condiţii de existenţă ale procesului de
muncă, aruncarea lor în acest proces de muncă, deci contactul lor cu
munca vie, este singurul mijloc de a conserva aceste produse ale muncii
trecute ca valori de întrebuinţare şi de a le realiza ca atare.
Munca consumă elementele ei materiale, obiectul ei şi mijlocul
ei; ea le devorează, fiind astfel un proces de consumaţie. Această
consumare productivă se deosebeşte de consumarea individuală prin
faptul că aceasta din urmă consumă produsele ca alimente ale
individului viu, pe când prima le consumă ca alimente ale muncii, ale
forţei de muncă în activitatea individului. Produsul consumaţiei
individuale este deci consumatorul însuşi, rezultatul consumaţiei
productive este un produs distinct de consumator.
În măsura în care mijlocul şi obiectul muncii sunt ele însele
produse, munca consumă produse pentru a crea produs, sau consumă
produse ca mijloace de producţie a altor produse. Dar aşa cum la
început procesul de muncă se desfăşoară numai între om şi pământul
care există fără intervenţia lui, în acest proces servesc încă şi astăzi
mijloace de producţie care există în mod natural şi care nu reprezintă o
combinare de materie naturală şi muncă omenească.
Procesul de muncă, aşa cum l-am înfăţişat în elementele sale

199
simple şi abstracte, este o activitate îndreptată către un scop, urmărind
confecţionarea unor valori de întrebuinţare, este aproprierea elementului
natural de trebuinţele omeneşti, este condiţia generală a schimbului de
materii între om şi natură, condiţia naturală permanentă a vieţii
omeneşti; ca atare, el este independent de orice formă a acestei vieţi,
fiind, din contră, deopotrivă comun tuturor formelor sale sociale. Nu a
fost deci nevoie să-l înfăţişăm pe muncitor în raport cu alţi muncitori.
Omul şi munca sa pe de o parte, natura şi materiile ei pe de altă parte,
erau suficiente. Aşa cum din gustul grâului nu se cunoaşte cine l-a
semănat, tot astfel în acest proces nu se cunoaşte în ce condiţiuni se
desfăşoară el, dacă sub biciul nemilos al vătafului de sclavi, sau sub
ochiul neliniştit al capitalistului, dacă cel ce-l efectuează este Cincinat
care îşi ară cele câteva jugăre ale sale, sau sălbaticul care doboară o fiară
cu piatra.9
Să ne întoarcem la viitorul nostru capitalist. Noi l-am părăsit
după ce cumpărase pe piaţă toţi factorii necesari unui proces de
producţie, factorii materiali adică mijloacele de producţie, factorul
personal adică forţa de muncă. Cu ochiul viclean de cunoscător, el a
ales mijloacele de producţie şi forţa de muncă potrivite pentru afacerea
sa specială, filatură, fabrică de încălţăminte etc. Capitalistul nostru se
apucă deci să consume marfa cumpărată de el, forţa de muncă, adică îl
pune pe purtătorul forţei de muncă, pe muncitor, să consume, prin
munca sa, mijloacele de producţie. Natura generală a procesului de
muncă nu se schimbă, bineînţeles, prin faptul că muncitorul îl
efectuează pentru capitalist şi nu pentru sine însuşi. Dar nici modul
special în care se fac cizmele sau în care se toarce firul nu se poate
modifica deocamdată prin intervenţia capitalistului. Acesta trebuie
deocamdată să ia forţa de muncă aşa cum o găseşte pe piaţă, deci şi
munca ei aşa cum aceasta s-a ivit într-o perioadă în care capitaliştii nu
existau încă. Transformarea modului de producţie însuşi ca efect al
subordonării muncii faţă de capital nu poate avea loc decât mai târziu şi
urmează deci a fi cercetată mai târziu.
Procesul de muncă, aşa cum se desfăşoară el ca un proces de
consumare a forţei de muncă de către capitalist, prezintă două
fenomene specifice.
Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi

200
aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă în mod
ordonat şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate în mod
sistematic, anume să nu se facă risipă de materie primă, iar instrumentul
de muncă să fie menajat, adică să nu fie distrus decât în măsura în care
acest lucru este necesitat de utilizarea sa în muncă.
În al doilea rând, produsul este proprietatea capitalistului, nu a
producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plăteşte, de exemplu,
valoarea forţei de muncă pe timp de o zi. Utilizarea ei îi aparţine deci
pentru o zi, ca şi utilizarea oricărei alte mărfi, ca de exemplu, a unui cal
pe care l-ar fi închiriat pentru o zi. Cumpărătorului mărfii îi aparţine
utilizarea mărfii, iar deţinătorul forţei de muncă, dându-şi munca, nu dă
de fapt decât valoarea de întrebuinţare vândută de el. Din momentul în
care a intrat în atelierul capitalistului, valoarea de întrebuinţare a forţei
sale de muncă, deci utilizarea ei, munca, îi aparţine capitalistului.
Cumpărând forţa de muncă, capitalistul a încorporat munca însăşi, ca
un ferment viu, elementelor de formare, moarte ale produsului, care de
asemeni îi aparţin lui. Din punctul lui de vedere, procesul de muncă nu
este decât consumarea mărfii cumpărate de el, a forţei de muncă, pe
care însă el nu o poate consuma decât adăugându-i mijloace de
producţie. Procesul de muncă este un proces între lucruri pe care
capitalistul le-a cumpărat, între lucruri care îi aparţin. Produsul acestui
proces îi aparţine deci exact în felul în care îi aparţine produsul
procesului de fermentaţie din pivniţa lui cu vin.10

2. Procesul de valorificare

Produsul — proprietatea capitalistului — este o valoare de


întrebuinţare - fir, cizme etc. Dar cu toate că, de exemplu, cizmele
reprezintă, într-un anumit sens, baza propăşirii sociale, iar capitalistul
nostru este un partizan hotărât al propăşirii, el nu fabrică cizmele de
dragul cizmelor. În general în producţia de mărfuri valoarea de
întrebuinţare nu este lucrul “qu'on aime pour lui-même” [pe care-l
iubeşti de dragul lui]. În general, valorile de întrebuinţare nu sunt
produse aici decât pentru că, şi în măsura în care, ele sunt substratul
material, purtătorul valorii de schimb. Şi capitalistul nostru urmăreşte
două lucruri. În primul rând, el vrea să producă o valoare de

201
întrebuinţare care să aibă o valoare de schimb, adică un articol destinat
vânzării.
Iar în al doilea rând, el vrea să producă o marfă a cărei valoare
să fie mai mare decât suma valorilor mărfurilor necesare pentru
producerea ei, adică a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă
pentru care şi-a avansat banii pe piaţă. El nu vrea să producă numai o
valoare de întrebuinţare, ci o marfă, nu numai valoare de întrebuinţare,
ci valoare, şi nu numai valoare, ci şi plusvaloare.
Într-adevăr, întrucât este vorba aici de producţie de mărfuri, am
cercetat până acum, evident, numai o latură a procesului. Aşa cum
marfa însăşi este unitatea valorii de întrebuinţare şi a valorii, tot astfel
procesul ei de producţie trebuie să fie unitatea procesului de muncă şi a
procesului de formare a valorii.
Să privim acum procesul de producţie şi ca proces de formare a
valorii.
Ştim că valoarea fiecărei mărfi este determinată de cantitatea de
muncă materializată în valoarea ei de întrebuinţare, de timpul de muncă
socialmente necesar pentru producerea ei. Lucrul acesta este valabil şi
pentru produsul pe care l-a obţinut capitalistul nostru ca rezultat al
procesului de muncă. Trebuie deci calculată în primul rând munca
materializată în acel produs.
Să luăm, de exemplu, firul.
Pentru fabricarea firului a fost nevoie, în primul rând, de
materia primă respectivă, de exemplu de 10 pfunzi de bumbac. Nu
trebuie să cercetăm care este valoarea bumbacului, deoarece capitalistul
l-a cumpărat pe piaţă la valoarea lui, să zicem cu 10 şilingi. În preţul
bumbacului se află reprezentată munca necesară pentru producerea lui,
ca muncă socială generală. Mai presupunem apoi că masa de fusuri care
este consumată în prelucrarea bumbacului şi care reprezintă pentru noi
toate celelalte mijloace de muncă întrebuinţate, are o valoare de 2
şilingi. Dacă o cantitate de aur de 12 şilingi este produsul a 24 ore de
muncă sau a două zile de muncă, rezultă că în fir se găsesc materializate
două zile de muncă.
Împrejurarea că bumbacul şi-a schimbat forma şi că masa de
fusuri consumată a dispărut complet, nu trebuie să ne deruteze. După
legea generală a valorii, 10 pfunzi de fir, de exemplu, sunt echivalentul a

202
10 pfunzi de bumbac + 1/4 de fus, dacă valoarea a 40 pfunzi de fir =
valoarea a 40 pfunzi de bumbac + valoarea unui fus întreg, adică dacă
este nevoie de acelaşi timp de muncă pentru a produce ambele părţi ale
acestei ecuaţii. În acest caz, acelaşi timp de muncă apare odată în
valoarea de întrebuinţare fir, altădată în valorile de întrebuinţare bumbac
şi fus. Valorii îi este indiferent dacă ea apare în fir, în fus sau în bumbac.
Faptul că fusul şi bumbacul, în loc să stea liniştiţi unul lângă altul, intră
în procesul filatului, într-o combinaţie care schimbă formele lor de
întrebuinţare transformându-le în fir, nu atinge valoarea lor, aşa cum
această valoare nu ar fi atinsă, dacă, printr-un simplu schimb, ele ar fi
fost înlocuite printr-un echivalent de fir.
Timpul de muncă necesar pentru producerea bumbacului este o
parte a timpului de muncă necesar pentru producerea firului a cărui
materie primă o constituie bumbacul şi este deci cuprins în fir. Tot aşa
stau lucrurile şi cu timpul de muncă necesar pentru producerea masei de
fusuri, fără uzare, adică de consumarea căreia bumbacul nu poate fi
filat.11
În ceea ce priveşte deci valoarea firului, adică timpul de muncă
necesar pentru producerea lui, diferitele procese de muncă speciale,
disparate în timp şi în spaţiu, care trebuie parcurse pentru a se produce
bumbacul şi fusurile consumate şi pentru a se face, în fine, din bumbac
şi fusuri fir, pot fi considerate ca faze succesive ale unuia şi aceluiaşi
proces de muncă. Toată munca pe care o conţine firul este muncă
trecută. Împrejurarea că timpul de muncă necesar producerii
elementelor sale de formare a trecut mai de mult, stând la mai mult ca
perfect, iar munca întrebuinţată în mod direct asupra procesului final,
asupra filatului, stă mai aproape de prezent, adică la perfect, este cu totul
lipsită de importanţă. Dacă pentru construcţia unei case este necesară o
anumită cantitate de muncă, de exemplu de 30 zile, cantitatea totală a
timpului de muncă ce a fost înglobat în acea casă nu este deloc atinsă
prin faptul că a 30-a zi a intrat în producţie cu 29 zile mai târziu decât
prima. Astfel timpul de muncă cuprins în materialul de muncă şi în
mijlocul de muncă poate fi privit exact ca şi cum ar fi fost cheltuit într-o
fază anterioară a procesului filatului, înaintea muncii adăugate la urmă
sub forma filatului.
Valorile mijloacelor de producţie, a bumbacului şi a fusului,

203
exprimate în preţul de 12 şilingi, formează deci elemente componente
ale valorii firului, adică ale valorii produsului.
Trebuie însă ca două condiţii să fie îndeplinite. În primul rând,
bumbacul şi fusul trebuie să fi servit într-adevăr la producerea unei
valori de întrebuinţare. În cazul nostru, ele trebuie să fi devenit fir.
Valorii îi este indiferent care valoare de întrebuinţare este purtătoarea ei,
dar purtătoarea ei trebuie să fie o valoare de întrebuinţare. În al doilea
rând, se presupune că nu a fost întrebuinţat decât timpul de muncă
necesar în condiţiunile sociale de producţie date. Dacă n-ar fi necesar
deci decât un pfund de bumbac pentru a se fila un pfund de fir, nu
trebuie să fi fost consumat mai mult de un pfund de bumbac pentru
confecţionarea unui pfund de fir. Tot aşa stau lucrurile şi cu fusul. Dacă
fantezia capitalistului îl face să întrebuinţeze fusuri de aur în locul
fusurilor de fier, în valoarea firului nu contează totuşi decât munca
socialmente necesară, adică timpul de muncă necesar pentru producerea
fusurilor de fier.
Ştim astfel care este partea din valoarea firului pe care o
reprezintă mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul. Ea este egală cu
12 şilingi sau ea constituie materializarea a două zile de muncă. Este
vorba deci acum de acea parte a valorii pe care munca filatorului însuşi
o adaugă bumbacului.
Trebuie să privim acum această muncă dintr-un punct de vedere
cu totul diferit de cel din decursul procesului de muncă. Acolo era vorba
de activitatea potrivită pentru transformarea bumbacului în fir. Cu cât
munca este mai potrivită, cu atât mai bun va fi firul, presupunând că
celelalte împrejurări rămân neschimbate. Munca filatorului se deosebea
în mod specific de alte munci productive, iar deosebirea se manifesta, şi
din punct de vedere subiectiv şi din punct de vedere obiectiv, prin
scopul special al filatului, prin procedeul său de muncă special, prin
natura specială a mijloacelor sale de producţie, prin valoarea de
întrebuinţare specială a produsului său. Bumbacul şi fusul servesc ca
alimente ale muncii filatului, dar cu ele nu se pot face tunuri ghintuite.
Dimpotrivă, în măsura în care munca filatorului este creatoare de
valoare, adică sursă de valoare, ea nu se deosebeşte deloc de munca
aceluia care face tunurile sau ca să rămânem la ceea ce ne preocupă
acum mai mult, de munca aceluia care a plantat bumbacul şi a aceluia

204
care a făcut fusul, materializată în mijloacele de producţie ale firului.
Numai din cauza acestei identităţi plantarea bumbacului, confecţionarea
fusului şi filatul pot forma părţi deosebite doar din punct de vedere
cantitativ ale aceleiaşi valori totale, ale valorii firului. Nu mai este
vorba aici de calitatea, de felul şi de conţinutul muncii, ci numai de
cantitatea ei. Aceasta se stabileşte uşor prin calcul Presupunem că
munca filatorului este muncă simplă, muncă socială medie. Vom vedea
mai târziu că presupunerea contrară nu schimbă deloc lucrurile.
În decursul procesului de muncă, munca trece în mod continuu
de la forma dinamică la forma statică, de la forma mişcării la forma
materialităţii nemişcate. După trecerea unei ore, acţiunea filatului este
reprezentată într-o cantitate anumită de fir, adică o cantitate anumită de
muncă, o oră de muncă, este materializată în bumbac. Spunem oră de
muncă, adică cheltuirea forţei vitale a filatorului în decursul unei ore,
căci munca filatului contează aici numai întrucât este cheltuire de forţă
de muncă, şi nu întrucât este munca specifică a filatului.
Este însă de o importanţă decisivă ca în decursul procesului,
adică în decursul transformării bumbacului în fir, să nu fie consumat
decât timpul de muncă socialmente necesar. Dacă în condiţii de
producţie sociale normale, adică medii, a pfunzi de bumbac trebuie
transformaţi în b pfunzi de fir în decursul unei ore de muncă, numai
acea zi de muncă este considerată zi de muncă de 12 ore, care
transformă 12 X a pfunzi de bumbac în 12 X b pfunzi de fir. Căci numai
timpul de muncă socialmente necesar contează ca fiind creator de
valoare.
Ca şi munca însăşi, materia primă şi produsul apar şi ele aici
într-o lumină cu totul alta decât dacă sunt privite din punctul de vedere
al procesului de muncă propriu-zis. Materia primă nu contează aici decât
ca absorbant al unei cantităţi anumite de muncă. Prin această absorbire
ea se transformă într-adevăr în fir, întrucât forţa de muncă a fost
cheltuită şi i-a fost adăugată în forma filatului. Dar produsul, firul, nu
mai este acum decât un gradimetru al muncii absorbite de bumbac. Dacă
într-o oră se filează o cantitate de l2/3 pfunzi de bumbac, transfor-
mându-se în 12/3 pfunzi de fir, 10 pfunzi de fir indică 6 ore de muncă
absorbite. Cantităţi de produs determinate şi stabilite prin experienţă nu
mai reprezintă acum decât cantităţi determinate de muncă, decât o masă

205
determinată de timp de muncă solidificată. Ele nu mai sunt decât
materializarea unei ore, a două ore sau a unei zile de muncă socială.
Că munca este tocmai filatul, că materialul ei este bumbacul şi
că produsul ei este firul, este tot atât de indiferent ca şi faptul că obiectul
muncii este el însuşi un produs, adică materie primă. Dacă muncitorul ar
fi lucrat, nu într-o filatură, ci într-o mină de cărbuni, obiectul muncii,
cărbunele, ar exista în natură. Totuşi o cantitate determinată de cărbune
desprins din minereu, de exemplu un chintal, ar reprezenta o cantitate
determinată de muncă absorbită.
La vânzarea forţei de muncă am presupus că valoarea pe o zi a
acesteia este egală cu 3 şilingi, în care sunt concretizate 6 ore de muncă,
deci această cantitate de muncă este necesară pentru a produce cantitatea
medie de mijloace de subzistenţă necesare muncitorului pe timp de o zi.
Ori, dacă filatorul nostru transformă într-o oră de muncă l2/3 pfunzi de
bumbac în l2/3 pfunzi de fir,12 el va transforma în 6 ore 10 pfunzi de
bumbac în 10 pfunzi de fir. Prin urmare, în decursul procesului filatului
bumbacul absoarbe 6 ore de muncă. Acelaşi timp de muncă este
reprezentat printr-o cantitate de aur de 3 şilingi. Bumbacului i se adaugă
deci, prin însuşi filatul, o valoare de 3 şilingi.
Să privim acum valoarea totală a produsului, a celor 10 pfunzi
de fir. În ei se găsesc materializate 2% zile de muncă; 2 zile sunt
cuprinse în bumbac şi în masa de fusuri, x/2 zi de muncă a fost absorbită
în timpul filatului. Acelaşi timp de muncă este reprezentat printr-o masă
de aur de 15 şilingi. Preţul corespunzător valorii celor 10 pfunzi de fir
este deci de 15 şilingi, iar preţul unui pfund de fir este de 1 şiling şi 6
pence.
Capitalistul nostru stă nedumerit. Valoarea produsului este
egală cu valoarea capitalului avansat. Valoarea avansată nu s-a
valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat deci în
capital. Preţul celor 10 pfunzi de fir este de 15 şilingi, şi tot 15 şilingi au
fost cheltuiţi pe piaţa de mărfuri pentru elementele de formare ale
produsului, adică pentru factorii procesului de muncă: 10 şilingi pentru
bumbac, 2 şilingi pentru masa de fusuri consumată şi 3 şilingi pentru
forţa de muncă. Valoarea umflată a firului nu ajută la nimic, căci
valoarea lui nu este decât suma valorilor care mai înainte erau
repartizate asupra bumbacului, asupra fusurilor şi asupra forţei de

206
muncă, iar dintr-o asemenea simplă adunare a unor valori existente nu
poate rezulta niciodată plusvaloare.13 Aceste valori se găsesc acum
concentrate într-un singur obiect, dar tot aşa ele au fost concentrate şi în
suma de bani de 15 şilingi înainte ca aceasta să se fi fracţionat prin trei
cumpărări de mărfuri.
În sine acest rezultat nu este deloc curios. Valoarea unui pfund
de fir este de 1 şiling şi 6 pence, şi pentru 10 pfunzi de fir capitalistul
nostru ar trebui deci să plătească pe piaţa de mărfuri 15 şilingi. Fie că îşi
cumpără casa lui particulară gata pe piaţă, fie că şi-o clădeşte singur,
niciuna din aceste operaţiuni nu va înmulţi banii cheltuiţi prin această
achiziţie.
Capitalistul, care se pricepe în economia vulgară, va spune
poate că a avansat banii cu intenţia de a face din ei mai mulţi bani. Dar
drumul spre iad este pavat cu intenţii bune şi el ar fi putut tot atât de
bine să aibă intenţia de a face bani fără să producă.14 El ameninţă. Spune
că nu se va mai lăsa surprins. Că în viitor el va cumpăra marfa gata de
pe piaţă, în loc s-o fabrice el însuşi. Dar dacă toţi fraţii lui capitalişti vor
face la fel, unde va găsi el marfă pe piaţă? Iar banii nu poate să-i
mănânce. El începe să vorbească pe ton de predică. Cere să se ţină
seama de abţinerea lui. Ar fi putut să cheltuiască în chefuri cei 15
şilingi. În loc să facă acest lucru, el i-a consumat în mod productiv,
făcând fir din ei. Dar i se poate răspunde că în schimb posedă fir în loc
de remuşcări. El nu trebuie nicidecum să recadă în rolul
tezaurizatorului, care ne-a arătat unde duce ascetismul. Pe de altă parte,
acolo unde nu e nimic, îşi pierde dreptul şi împăratul. Oricât de mare ar
fi meritul abţinerii sale, nu există nimic pentru a o răsplăti în mod
special, întrucât valoarea produsului care iese din procesul de producţie
nu este decât egală cu suma valorilor mărfurilor care au fost cuprinse în
el. Capitalistul va trebui deci să se mulţumească cu ideea că virtutea este
răsplata virtuţii. În loc să facă acest lucru, insistenţa sa devine neplăcută.
De fir nu are nevoie. El l-a produs pentru vânzare. Dar n-are decât să-l
vândă sau, mai simplu, să nu producă în viitor decât lucruri destinate
uzului său propriu, reţetă pe care i-a prescris-o şi medicul său de casă
MacCulloch, ca un remediu excelent împotriva epidemiei de
supraproducţie. Dar el se încăpăţânează tot mai mult. Ar putea oare
muncitorul să creeze întruchipări de muncă, să producă mărfuri, cu

207
propriile sale membre şi sub cerul liber ? Nu i-a dat el oare singura
materie prin care şi în care el poate să-şi materializeze munca ? Şi
întrucât cea mai mare parte a societăţii este compusă din asemenea
coate-goale, nu a adus el oare prin mijloacele sale de producţie, prin
bumbacul său şi prin fusurile sale, un serviciu enorm societăţii, şi nu
numai muncitorului însuşi, căruia, pe deasupra, i-a mai dat şi mijloace
de subzistenţă ? Şi serviciul acesta să nu-l pună la socoteală? Dar oare
muncitorul nu i-a prestat un contraserviciu, transformându-i bumbacul şi
fusurile în fir ? Dar, de altfel, nu este vorba aici de servicii?15 Un
serviciu nu este decât efectul util al unei valori de întrebuinţare, fie a
mărfii, fie a muncii.16 Aici este însă vorba despre valoarea de schimb.
Capitalistul i-a plătit muncitorului valoarea a 3 şilingi. Cu valoarea a 3
şilingi adăugată bumbacului, muncitorul i-a restituit un echivalent exact,
valoare pentru valoare. Prietenul nostru, până acum atât de mândru de
capitalul său, adoptă deodată atitudinea modestă a propriului său
muncitor. Oare n-a muncit şi el ? N-a făcut el oare munca de pază şi
supraveghere a filatorului ? Această muncă a lui nu formează oare şi ea
valoare ? Overlooker-ul [supraveghetorul] şi manager-ul [directorul] lui
dau din umeri. Între timp însă omul nostru şi-a reluat cu un zâmbet
voios vechea lui fizionomie. Cu întreaga litanie el n-a făcut decât să-şi
bată joc de noi. Nici el nu a luat-o în serios. Toate subterfugiile şi
mofturile, atât cele înşirate mai sus, cât şi altele de acest soi, el le lasă în
seama profesorilor de economie politică, anume plătiţi în acest scop. El
însuşi este un om practic, care, ce-i drept, nu chibzuieşte întotdeauna tot
ce vorbeşte în afara întreprinderii sale, dar care ştie întotdeauna ce face
în întreprinderea sa.
Să privim mai de aproape. Valoarea forţei de muncă pe timp de
o zi era de 3 şilingi, pentru că în ea se găseşte materializată o jumătate
de zi de muncă, adică pentru că mijloacele de subzistenţă necesare în
fiecare zi pentru producerea forţei de muncă costă o jumătate de zi de
muncă. Dar munca trecută care e cuprinsă în forţa de muncă şi munca
vie pe care ea poate s-o presteze, cheltuielile zilnice pentru întreţinerea
ei şi cheltuirea ei zilnică, sunt două mărimi cu totul diferite. Prima
determină valoarea ei de schimb, cea de a doua constituie valoarea ei de
întrebuinţare. Că pentru menţinerea în viaţă a muncitorului pe timp de
24 de ore este nevoie de o jumătate de zi de muncă, nu-l împiedică deloc

208
pe muncitor să muncească o zi întreagă. Valoarea forţei de muncă şi
valorificarea ei în procesul de muncă sunt deci două mărimi deosebite.
Această diferenţă de valoare o avea în vedere capitalistul atunci când a
cumpărat forţa de muncă. Însuşirea ei utilă de a face fir sau cizme nu era
decât o conditio sine qua non [o condiţie indispensabilă], pentru că
munca trebuie cheltuită în formă utilă, dacă e vorba ca ea să creeze
valoare. Ceea ce era însă hotărâtor, era valoarea de întrebuinţare
specifică a acestei mărfi, de a fi sursă de valoare, şi anume de mai multă
valoare decât posedă ea însăşi. Acesta este serviciul specific pe care
capitalistul îl aşteaptă de la ea. Şi el se comportă cu acest prilej în
conformitate cu legile eterne ale schimbului de mărfuri. Într-adevăr, ca
şi vânzătorul oricărei alte mărfi, vânzătorul forţei de muncă realizează
valoarea ei de schimb şi înstrăinează valoarea ei de întrebuinţare. Nu
poate să o obţină pe cea dintâi, fără să cedeze pe cea de a doua. Valoarea
de întrebuinţare a forţei de muncă, munca însăşi, nu-i aparţine
vânzătorului, aşa cum valoarea de întrebuinţare a uleiului vândut nu-i
aparţine negustorului de ulei. Posesorul banilor a plătit valoarea pe timp
de o zi a forţei de muncă; lui îi aparţine deci utilizarea ei în decursul
zilei, munca pe timp de o zi. Faptul că întreţinerea pe o zi a forţei de
muncă nu costă decât o jumătate de zi de muncă, cu toate că forţa de
muncă poate să activeze, să muncească o zi întreagă, rezultă că valoarea
pe care o creează utilizarea ei în decursul unei zile este de două ori mai
mare decât propria ei valoare pe timp de o zi, este o împrejurare
deosebit de norocoasă pentru cumpărător, dar nu este nicidecum o
nedreptate făcută vânzătorului.
Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să râdă.
Astfel că muncitorul găseşte în atelier mijloacele de producţie necesare
nu numai pentru un proces de muncă de 6 ore, ci pentru unul de
douăsprezece ore. Dacă 10 pfunzi de bumbac au absorbit 6 ore de
muncă şi s-au transformat în 10 pfunzi de fir, 20 pfunzi de bumbac vor
absorbi 12 ore de muncă şi se vor transforma în 20 pfunzi de fir. Să
privim produsul procesului de muncă prelungit. În cei 20 pfunzi de fir
se găsesc acum materializate 5 zile de muncă, 4 în masa de bumbac şi de
fusuri consumată şi una pe care a absorbit-o bumbacul în decursul
procesului filatului. Expresia în aur a 5 zile de muncă este însă 30 şilingi
sau 1 l. st. şi 10 şilingi. Acesta este deci preţul celor 20 pfunzi de fir. Un

209
pfund de fir costă, ca şi înainte, 1 şiling şi 6 pence. Dar suma valorilor
mărfurilor aruncate în proces a fost de 27 şilingi. Valoarea firului este
de 30 şilingi. Valoarea produsului a crescut cu 1/9 peste valoarea
avansată pentru producţia lui. Astfel 27 şilingi s-au transformat în 30
şilingi. Ei au produs o plusvaloare de 3 şilingi. Scamatoria a reuşit, în
fine. Banii s-au transformat în capital.
Toate aspectele problemei sunt rezolvate, iar legile schimbului
de mărfuri nu au fost violate în niciun fel. S-a schimbat un echivalent
contra altui echivalent. Capitalistul, în calitate de cumpărător, a plătit
fiecare marfă la valoarea ei: bumbacul, fusurile şi forţa de muncă. Apoi
a făcut ceea ce face oricare alt cumpărător de mărfuri. A consumat
valoarea lor de întrebuinţare. Procesul de consumare a forţei de muncă,
proces care este în acelaşi timp procesul de producţie a mărfii, a avut
drept rezultat un produs de 20 pfunzi de fir în valoare de 30 şilingi.
Acum capitalistul se întoarce în piaţă şi vinde marfă, după ce cumpărase
marfă. El vinde pfundul de fir cu 1 şiling şi 6 pence, niciun ban peste
sau sub valoarea lui. Şi totuşi din circulaţie el scoate cu 3 şilingi mai
mult decât aruncase în ea la început. Tot acest proces, transformarea
banilor săi în capital, se petrece în sfera circulaţiei şi nu se petrece în ea.
Prin intermediul circulaţiei, deoarece procesul este condiţionat de
cumpărarea forţei de muncă pe piaţa de mărfuri. Nu în circulaţie,
deoarece aceasta nu face decât să înceapă procesul de valorificare, care
are loc în sfera producţiei. Şi astfel «tout est pour le mieux dans le
meilleur des mondes possibles» [totul este cât se poate de bine în cea
mai bună dintre lumile posibile].
Transformând banii în mărfuri care servesc drept elemente
materiale de formare a unui produs nou, adică drept factori ai procesului
de muncă, încorporând materialităţii lor moarte forţă de muncă vie,
capitalistul transformă valoarea, adică munca trecută, materializată,
moartă, în capital, în valoare care se valorifică ea însăşi, într-un
monstru însufleţit, care începe să «lucreze» ca şi cum ar avea viaţă în
trupul său.
Comparând procesul de formare a valorii şi procesul de
valorificare, vedem că procesul de valorificare nu este nimic altceva
decât un proces de formare a valorii prelungit dincolo de un anumit
punct. Dacă acest din urmă proces, durează numai până la punctul în

210
care valoarea forţei de muncă pe care a plătit-o capitalistul este înlocuită
printr-un echivalent nou, el este un simplu proces de formare a valorii.
Dacă procesul de formare a valorii se prelungeşte dincolo de acest
punct, el devine proces de valorificare.
Comparând, mai departe, procesul de formare a valorii cu
procesul de muncă, vedem că acesta din urmă constă din munca utilă
care produce valori de întrebuinţare. Mişcarea este privită aici din punct
de vedere calitativ, după caracterul ei special, după scop şi conţinut. În
procesul de formare a valorii, acelaşi proces de muncă se prezintă
numai după latura sa cantitativă. Nu mai este vorba decât de timpul de
care are nevoie munca pentru a-şi îndeplini operaţiunea sau de durata în
care forţa de muncă este cheltuită în mod util. Şi mărfurile care intră în
procesul de producţie nu mai sunt considerate aici ca factori materiali,
cu funcţie determinată, ai forţei de muncă, ce acţionează în vederea unui
scop. Ele sunt socotite doar drept cantităţi determinate de muncă
materializată. Fie că este cuprinsă în mijloacele de producţie, fie că este
adăugată de către forţa de muncă, munca este socotită doar după durata
ei în timp. Ea se cifrează la atâtea ore, atâtea zile etc.
Dar ea contează numai în măsura în care timpul întrebuinţat
pentru producţia valorii de întrebuinţare este socialmente necesar.
Condiţia aceasta cuprinde diferite aspecte. Forţa de muncă trebuie să
funcţioneze în condiţii normale. Dacă în materie de filatură maşina de
filat este mijlocul de muncă socialmente dominant, nu trebuie să i se dea
muncitorului o torcătoare. În loc de bumbac de calitate normală, nu
trebuie să i se dea marfă proastă, care se rupe mereu. În ambele cazuri el
ar întrebuinţa pentru producţia unui pfund de fir mai mult decât timpul
de muncă socialmente necesar, iar acest timp cheltuit în plus nu ar crea
valoare sau bani. Caracterul normal al factorilor materiali ai muncii nu
depinde însă de muncitor, ci de capitalist. O altă condiţie este caracterul
normal al forţei de muncă însăşi. În specialitatea în care este
întrebuinţată, ea trebuie să dispună de priceperea, îndemânarea şi
agilitatea medie obişnuită. Dar capitalistul nostru a cumpărat pe piaţa
braţelor de muncă forţă de muncă de calitate normală. Această forţă
trebuie cheltuită cu efortul mediu curent, cu gradul de intensitate
socialmente obişnuit. Asupra acestui lucru veghează capitalistul cu
aceeaşi grijă cu care veghează ca să nu se piardă timpul fără a se munci.

211
El a cumpărat forţa de muncă pentru o durată de timp anumită. Şi el
insistă să i se dea ce e al lui. Nu vrea să fie furat. În fine — şi în acest
scop acelaşi domn are un cod penal propriu — nu se admite un consum
inutil de materii prime şi de mijloace de muncă, pentru că materialul sau
mijloacele de muncă risipite reprezintă cantităţi de muncă materializată
cheltuite în zadar, care nu contează deci şi nu intră în produsul
procesului de formare a valorii.17
Se vede deci că deosebirea pe care am stabilit-o mai înainte prin
analiza mărfii, între munca privită în calitate de creatoare de valoare de
întrebuinţare şi aceeaşi muncă privită în calitate de creatoare de valoare,
s-a evidenţiat acum ca o deosebire între diferitele laturi ale procesului de
producţie.
Ca unitate a procesului de muncă şi a procesului de formare a
valorii, procesul de producţie este un proces de producţie de mărfuri; ca
unitate a procesului de muncă şi a procesului de valorificare, el este un
proces de producţie capitalist, forma capitalistă a producţiei mărfurilor.
Am arătat mai sus că pentru procesul de valorificare este cu
totul indiferent dacă munca însuşită de către capitalist este muncă
socială medie simplă, sau o muncă mai complicată, o muncă având o
greutate specifică mai mare. Munca privită drept muncă superioară, mai
complicată, faţă de munca socială medie, este exteriorizarea unei forţe
de muncă în care intră cheltuieli de formare mai mari, a cărei producere
costă un timp de muncă mai îndelungat şi care are, din această cauză, o
valoare mai mare decât forţa de muncă simplă. Dacă valoarea acestei
forţe este mai mare, ea se exteriorizează şi într-o muncă superioară şi se
materializează deci, în aceleaşi durate de timp, în valori relativ
superioare. Oricare ar fi însă deosebirea de grad dintre munca filatorului
şi cea a giuvaergiului, cantitatea de muncă prin care giuvaergiul nu face
decât să înlocuiască valoarea propriei sale forţe de muncă nu se
deosebeşte din punct de vedere calitativ în niciun fel de cantitatea
suplimentară de muncă prin care el creează plusvaloare. Acum, ca şi mai
înainte, plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de
muncă, din durata prelungită a aceluiaşi proces de muncă, într-un caz a
procesului de producţie a firului, în al doilea caz a procesului de
producţie a giuvaerurilor.18
Pe de altă parte, în fiecare proces de formare a valorii, munca

212
superioară trebuie întotdeauna redusă la munca socială medie, de
exemplu o zi de muncă superioară la x zile de muncă simplă.19 Evităm
astfel o operaţiune inutilă şi simplificăm analiza, presupunând că
muncitorul utilizat de capital prestează muncă socială medie simplă.

NOTE:
1
“Produsele naturale ale pământului, care există în cantităţi reduse şi cu totul
independent de om, par să fie date de natură la fel cum i se dă unui tânăr o sumă mică de
bani, pentru a i se da posibilitatea să lucreze şi să-şi încerce norocul.” (James Stewart:
”Principles of Political Economy” ediţia Dublin 1770, vol. I, pag. 116.)
2
“Raţiunea este în aceeaşi măsură şi vicleană şi puternică. Viclenia constă în general în
acţiunea mijlocitoare care, făcând ca obiectele să acţioneze unul asupra altuia potrivit
propriei lor naturi şi să se tocească în mod reciproc, nu face totuşi decât să-şi realizeze
propriul ei scop, fără a se amesteca în mod direct în acest proces.” (Hegel:
«Enzyklopädie», partea întâia: «Die Logik», Berlin 1840, pag. 382.)
3
În lucrarea, de altfel mizerabilă: «Theorie de l'Economie Politique», Paris 1815, Ganilh
enumera în mod just, polemizând cu fiziocraţii, importantul şir de procese de muncă pe
care le presupune agricultura propriu-zisă.
4
În “Reflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses” (1766), Turgot face o
bună expunere a importanţei pe care o are animalul domesticit în ceea ce priveşte
începuturile culturii.
5
Dintre toate mărfurile, mărfurile de lux propriu-zise sunt cele mai puţin importante
pentru comparaţia tehnologică a diferitelor epoci de producţie.
5a
Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că istoriografia de până acum nu cunoaşte evoluţia
producţiei materiale, deci baza oricărei vieţi sociale, şi prin urmare a oricărei istorii
adevărate, cel puţin epoca preistorică a fost împărţită, pe baza unor cercetări din
domeniul ştiinţelor naturale şi nu pe baza unor cercetări aşa-zise istorice, în epoca de
piatră, de bronz şi de fier, după materialul din care erau făcute uneltele şi armele.
6
Pare paradoxal să numeşti, de exemplu, peştele care n-a fost încă prins un mijloc de
producţie pentru pescuit. Dar până în prezent nu s-a descoperit încă arta de a prinde
peşte în apele în care el nu se găseşte.
7
Această definire a muncii productive, aşa cum se impune ea din punctul de vedere al
procesului de muncă simplu, nu este în niciun caz suficientă pentru procesul de
producţie capitalist.
8
Storch deosebeşte materia primă propriu-zisă, pe care o denumeşte “matière”, de
materiile auxiliare, cărora le zice” matériaux”: Cherbuliez numeşte materiile auxiliare
“matières instrumentales”.
9
Probabil că aceasta este cauza extrem de logică ce-l face pe colonelul Torrens să
descopere în piatra omului sălbatic... originea capitalului. «În prima piatră pe care săl-
baticul o aruncă asupra fiarei pe care o urmăreşte, în primul ciomag pe care îl apucă
pentru a trage în jos fructul pe care nu-l poate prinde cu mâna, vedem aproprierea unui

213
obiect în scopul obţinerii altuia şi descoperim astfel... originea capitalului.» (R. Torrens:
«An Essay on the Production of Wealth etc.», pag. 70, 71.) Probabil că acest prim cio-
mag [germ. Stock. — N. T.] ne explică şi faptul că în englezeşte cuvântul stock este sino-
nim cu capital
10
” Produsele sunt apropriate înainte de a fi transformate în capital; această transformare
le scapă de acea apropriere.” (Cherbuliez: «Riche ou Pauvre”, ediţia Paris 1841, pag. 53,
54.)” Vânzându-şi munca în schimbul unei cantităţi anumite de mijloace de subzistenţă
(approvisionnement), proletarul renunţă complet la orice parte din produs. Modul de
apropriere a produselor rămâne acelaşi ca şi înainte; el nu se schimbă întru nimic prin
convenţia amintită. Produsul aparţine exclusiv capitalistului, care a furnizat materiile
prime şi mijloacele de subzistenţă. Aceasta este o consecinţă strictă a legii aproprierii, al
cărei principiu fundamental era, dimpotrivă, dreptul de proprietate exclusiv al fiecărui
muncitor asupra produsului său.“ (ibid., pag. 58.) James MM: «Elements of Political
Economy etc.», pag. 70: «Dacă muncitorii lucrează în schimbul unui salariu, capitalistul
este proprietar nu numai al capitalului (aici în sens de mijloace de producţie), ci şi al
muncii (of the labour also). Dacă ceea ce se plăteşte drept salariu se înglobează, aşa cum
se obişnuieşte în noţiunea de capital, este insipid să se vorbească de muncă distinctă de
capital. Cuvântul capital, în acest sens, le cuprinde pe amândouă, capitalul şi munca.»
11
«Nu numai munca întrebuinţată în mod direct asupra mărfurilor influenţează valoarea
lor, dar şi munca ce a fost cheltuită pentru unelte, instrumente şi clădiri care ajută la
această muncă.» (Ricardo: «Principles of Political Economy», pag. 16.)
12
Cifrele din acest exemplu sunt cu totul arbitrare.
13
Acesta este principiul fundamental pe care se întemeiază doctrina fiziocraţilor despre
neproductivitatea oricărei munci alta decât cea agricolă, principiu care este incontestabil
pentru economistul de specialitate. «Acest fel de a adăuga unui singur lucru valoarea
mai multor alte lucruri, de exemplu de a adăuga pânzei întreţinerea ţesătorului, adică de
a aplica, aşa zicând, în straturi diferite valori pe una singură, face ca aceasta din urmă să
crească în aceeaşi măsură... Termenul adiţiune exprimă foarte bine felul în care se
formează preţul produselor muncii; acest preţ nu este decât totalul mai multor valori
consumate şi adiţionatei-a^adiţiona nu înseamnă «însă a multiplica.» (Mercier de la
Riviere: “L'Ordre naturel etc.”, pag. 599.)
14
Astfel, de exemplu, în anii 1844—47 el şi-a retras o parte a capitalului din activitatea
productivă pentru a-l pierde în speculaţiuni cu acţiunile de căi ferate. Tot astfel pe
vremea războiului civil american, el a închis fabrica, aruncând muncitorii în stradă,
pentru a specula la bursa de bumbac din Liverpool.
15
“Poţi să slăveşti, să lauzi şi să împodobeşti... Să iei însă mai mult sau mai bun decât ţi
se dă, înseamnă să faci cămătărie; acesta nu este un serviciu adus aproapelui, ci o
pagubă, la fel cum ar fi să-l furi sau să-l jefuieşti. Nu tot ce se spune este un serviciu şi o
binefacere este un serviciu şi o binefacere pentru aproapele. Căci bărbatul şi femeia care
comit adulter îşi fac unul altuia un mare serviciu şi o mare plăcere. Călăreţul care-l ajută
pe tâlhar să prade la drumul mare, să atace pe toată lumea, îi face un mare serviciu.
Papistaşii le aduc cailor noştri un mare serviciu că nu-i îneacă, nu-i omoară, nu-i ard pe
rug, nu-i aruncă în închisoare pe toţi, lăsând totuşi în viaţă pe unii şi alungându-i doar,
sau luându-le avutul. Diavolul însuşi aduce servicii enorme slujitorilor săi... Pe scurt,
lumea este plină în fiecare zi de servicii şi de binefaceri mari şi frumoase.” (Martin

214
Luther: «An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen etc.», Wittenberg 1540.)
16
În această privinţă am scris, între altele, în «Zur Kritik der politischen Oekonomie»,
pag. 14: «Se înţelege lesne ce „serviciu” va trebui să aducă noţiunea „serviciu”
(service) unei categorii de economişti ca J. B. Say şi F. Bastiat.»
17
Aceasta este una din împrejurările care scumpesc producţia bazată pe sclavie. Aici
muncitorul s-ar deosebi, după expresia nimerită a anticilor, doar ca instrumentum vocale
[unealtă vocală] de animal, instrumentum semivocale [unealtă semivocală], şi de
mijloacele de muncă moarte, instrumentum mutum [unealtă mută]. El însuşi face însă ca
animalul şi unealta să simtă că el nu este un semen al lor, ci un om. Acest sentiment de
superioritate, derivat din ceea ce îl deosebeşte de ele, el şi-l procură chinuindu-le şi
distrugându-le con amore [cu pasiune]. Este deci un principiu economic în acest mod de
producţie, de a nu se utiliza decât instrumentele de muncă cele mai brute şi mai
grosolane, care tocmai din cauza formei lor greoaie pot fi distruse cu greu. Până la
izbucnirea războiului civil se găseau astfel în statele sclavagiste situate lângă golful
Mexicului pluguri de felul celor chinezeşti vechi, care scormonesc pământul în felul
porcului sau al cârtiţei, dar nu-l despică şi nu-l întorc. (Comp. J. E. Cairnes: «The Slave
Power”, Londra 1862, pag. 46 şi urm.) în lucrarea sa «Sea. Bord Slave States» [pag. 46
şi urm.], Olmsted povesteşte între altele: «Mi s-au arătat aici instrumente cu care, la noi,
niciun om cu mintea întreagă nu şi-ar împovăra muncitorul căruia îi plăteşte salariu;
greutatea lor excesivă şi forma lor grosolană trebuie, după părerea mea, să facă munca
cel puţin cu 10 procente mai grea decât cu instrumentele care se utilizează în mod
obişnuit la noi. Dar mi s-a spus că, având în vedere modul neglijent şi grosolan în care
instrumentele sunt utilizate de sclavi, nu este posibil să li se încredinţeze cu rezultat bun
altele mai uşoare sau mai puţin grosolane; instrumentele de felul acelora pe care noi le
încredinţăm în mod obişnuit şi cu folos muncitorilor noştri nu ar dura mai mult de o zi
pe câmpurile din Virginia, cu toate că acestea sunt mai uşoare şi mai libere de pietre
decât ale noastre. De asemeni, la întrebarea mea de ce caii sunt înlocuiţi într-un mod atât
de general cu catâri, mi s-a indicat drept cauză primă, şi admisă de toată lumea ca
decisivă, faptul că tratamentul pe care negrii îl aplică în mod continuu cailor nu poate fi
suportat de aceştia, întotdeauna caii sunt schilodiţi în scurt timp de către negri, în timp
ce catârii suportă bătaia, şi uneori şi lipsa câtorva raţii de mâncare, fără a fi păgubiţi în
sănătatea lor. De asemeni, ei nu răcesc şi nu se îmbolnăvesc atunci când sunt neglijaţi
sau când sunt puşi la munci excesive. De altfel, nu am decât să mă apropii de fereastra
camerei în care scriu, pentru a vedea aproape în fiecare moment tratamentul căruia îi
sunt supuse vitele, tratament care la «orice fermier din Nord ar duce la concedierea
sigură a supraveghetorului.»
18
Deosebirea dintre munca superioară şi munca simplă, “skilled” şi” unskilled labour”
[calificată şi necalificată], se întemeiază în parte pe simple iluzii sau cel puţin pe unele
diferenţieri care de mult au încetat a fi reale şi care continuă să trăiască în
convenţionalismul tradiţional; în parte ea se datorează situaţiei inferioare a unor anumite
pături ale clasei muncitoare, situaţie care le permite în mai mică măsură decât altora să
stăruie în a obţine valoarea forţei lor de muncă. Împrejurări întâmplătoare joacă în
această privinţă un rol atât de important, încât aceleaşi feluri de muncă îşi schimbă locul.
Acolo, de exemplu, unde substanţa fizică a clasei muncitoare este slăbită şi relativ
epuizată, ca în toate ţările cu producţie capitalistă dezvoltată, muncile brute, care

215
necesită mai multă forţă musculară, se transformă în general în munci superioare, faţă de
alte munci, mult mai fine, care coboară la rangul de munci simple; astfel în Anglia
munca unui bricklayer (zidar) stă pe o treaptă mult mai înaltă decât cea a unui ţesător de
damasc. Pe de altă parte, munca unui fustian cutter (muncitorul care tunde catifeaua de
bumbac), cu toate că cere un mare efort fizic şi mai este pe deasupra şi foarte
nesănătoasă, este socotită drept muncă «simplă». De altfel, nu trebuie să ne închipuim că
aşa numita «skilled labour» ocupă o parte importantă din punct de vedere cantitativ în
totalitatea muncii naţionale. Laing socoteşte că în Anglia (şi Ţara Galilor) existenţa a
peste 11 milioane de oameni se întemeiază pe munca simplă. Dacă scădem un milion de
aristocraţi şi un milion şi jumătate de săraci, vagabonzi, criminali, prostituate etc., din
cele 18 milioane la cât se cifra populaţia în momentul în care Laing şi-a scris lucrarea
mai rămân 4.650.000 persoane din clasa mijlocie, cuprinzând pe rentierii mai mici,
funcţionarii, scriitorii, artiştii, învăţătorii etc. Pentru a ajunge la cifra aceasta de 42/3
milioane, el cuprinde în pătura muncitoare a clasei mijlocii, în afară de bancheri etc., pe
toţi “muncitorii de fabrică” mai bine retribuiţi! Nici bricklayer-ii [zidarii] nu lipsesc
dintre «muncitorii potenţaţi». În felul acesta îi rămân cele 11 milioane amintite. (S.
Laing: “National Distress etc.”, Londra 1844 [pag. 51 şi urm.]) “Marea clasă care nu are
să dea în schimbul mijloacelor de subzistenţă decât muncă ordinară formează marea
masă a poporului.” (James Mill, în articolul: «Colony», “Supplement to the
Encyclopaedia Britannica”, 1831 [pag. 8].)
19
“Ori de câte ori se vorbeşte despre muncă în sensul de etalon de valoare, este vorba în
mod necesar despre o muncă de un anumit fel... raportul dintre această muncă şi
celelalte feluri de muncă poate fi stabilit cu uşurinţă.” (“Outlines of Political Economy”,
Londra 1832, pag. 22, 23.)

216
Capitolul şase
CAPITAL CONSTANT ŞI CAPITAL VARIABIL

Diferiţii factori ai procesului de muncă participă în mod diferit


la formarea valorii produselor.
Muncitorul adaugă obiectului muncii o valoare nouă, prin aceea
că-i adaugă o cantitate determinată de muncă, indiferent de conţinutul
determinat, de scopul şi de caracterul tehnic al muncii sale. Pe de altă
parte, regăsim valorile mijloacelor de producţie consumate, ca elemente
componente ale valorii produsului, de exemplu valorile bumbacului şi
fusurilor în valoarea firului. Valoarea mijloacelor de producţie este deci
conservată prin transmiterea ei asupra produsului. Această transmitere
are loc în timpul transformării mijloacelor de producţie în produs, în
procesul de muncă. Ea este efectuată de muncă. Dar în ce mod ?
Muncitorul nu lucrează de două ori în acelaşi timp, o dată ca să
adauge bumbacului valoare prin munca sa, iar a doua oară ca să
conserve vechea valoare a bumbacului sau ceea ce este acelaşi lucru, ca
să transmită valoarea bumbacului pe care-l prelucrează şi a fusului cu
care lucrează, asupra produsului, asupra firului. Dimpotrivă, prin simpla
adăugire de valoare nouă, el conservă valoarea veche. Întrucât însă
adăugirea de valoare nouă la obiectul muncii şi conservarea valorilor
vechi în produs sunt două rezultate cu totul diferite pe care muncitorul le
realizează în acelaşi timp, cu toate că el nu lucrează în acelaşi timp
decât o singură dată, caracterul dublu al rezultatului nu poate, în mod
evident, să fie explicat decât prin caracterul dublu al însăşi muncii sale.
În acelaşi moment munca trebuie, într-o calitate a ei, să creeze valoare,
iar în altă calitate a ei, să conserve sau să transmită valoare.
În ce mod adaugă muncitorul timp de muncă şi deci valoare?
Întotdeauna numai sub forma modului său special de muncă productivă.
Filatorul adaugă timp de muncă numai filând, ţesătorul ţesând, fierarul
făurind. Dar prin forma îndreptată asupra scopului, în care ei adaugă
muncă în general şi deci valoare nouă, adică prin filat, prin ţesut, prin

217
munca fierarului, mijloacele de producţie, bumbacul şi fusul, firul şi
războiul, fierul şi nicovala, devin elemente de formare ale unui produs,
ale unei valori de întrebuinţare noi.20 Forma veche a valorii lor de
întrebuinţare dispare, dar numai pentru a intra într-o formă nouă de
valoare de întrebuinţare. Când am cercetat procesul de formare a valorii,
am văzut însă că atunci când o valoare de întrebuinţare este consumată
în mod util pentru a se produce o valoare de întrebuinţare nouă, timpul
de muncă necesar pentru producerea valorii de întrebuinţare consumate
formează o parte din timpul de muncă necesar pentru producerea valorii
de întrebuinţare noi, că este deci un timp de muncă ce se transmite de la
mijlocul de producţie consumat asupra produsului nou. Muncitorul
conservă deci valorile mijloacelor de producţie consumate, adică le
transmite asupra produsului ca elemente componente ale valorii, nu prin
faptul că el adaugă muncă în general, ci prin caracterul util special,
prin forma productivă specifică a acestei munci adăugate. Ca asemenea
activitate productivă îndreptată asupra unui scop, ca muncă de filator, de
ţesător, de fierar, munca trezeşte din morţi mijloacele de producţie prin
simpla atingere a ei, le însufleţeşte, transformându-le în factori ai
procesului de muncă şi se combină cu ele pentru a forma produse.
Dacă munca productivă specifică a muncitorului nu ar fi filatul,
el nu ar transforma bumbacul în fir şi deci nici nu ar transmite valorile
bumbacului şi ale fusului asupra firului. Dacă însă acelaşi muncitor îşi
schimbă meseria şi devine tâmplar, el va continua să adauge valoare
materialului său printr-o zi de muncă. El o adaugă deci prin munca lui,
nu în calitatea ei de muncă de filator sau de tâmplar, ci în calitatea ei de
muncă abstractă, socială, în general, şi el adaugă o anumită mărime de
valoare nu pentru că munca lui are un conţinut util special, ci pentru că
ea durează un anumit timp. Prin urmare, în calitatea ei abstractă,
generală, de cheltuire de forţă de muncă omenească, munca filatorului
adaugă valorilor bumbacului şi fusului valoare nouă, iar în calitatea ei
concretă, specială, utilă, de proces de filat, ea transmite valoarea acestor
mijloace de producţie asupra produsului, conservând astfel valoarea lor
în produs. De aici caracterul dublu al rezultatului ei, în acelaşi moment.
Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare
nouă. Prin calitatea muncii adăugate valorile vechi ale mijloacelor de
producţie sunt conservate în produs. Acest dublu efect al aceleiaşi

218
munci, datorat caracterului ei dublu, se manifestă în mod palpabil în
diferite fenomene.
Să presupunem că o invenţie nouă îi dă filatorului posibilitatea
de a fila în 6 ore tot atâta bumbac cât fila înainte în 36 ore. Ca activitate
productivă, utilă şi îndreptată către un scop, munca sa şi-a însuşit
puterea. Produsul ei este de şase ori mai mare, 36 pfunzi de fir în loc de
6. Dar cei 36 pfunzi de bumbac nu absorb acum decât acelaşi timp de
muncă pe care înainte îl absorbeau 6 pfunzi. Li se adaugă de şase ori
mai puţină muncă nouă decât cu metoda veche, deci numai o şesime a
valorii adăugate anterior. Pe de altă parte, în produs, în cei 36 pfunzi de
fir, există acum o valoare de 6 ori mai mare de bumbac. În cele 6 ore de
filat se conservă şi se transmite asupra produsului o valoare de şase ori
mai mare de materie primă, cu toate că aceleiaşi materii prime i se
adaugă o valoare nouă de şase ori mai mică. Faptul acesta arată cum
calitatea în care munca conservă valori în cursul aceluiaşi proces
indivizibil se deosebeşte în mod esenţial de calitatea în care ea creează
valoare. Cu cât mai mult timp de muncă necesar intră în aceeaşi
cantitate de bumbac în cursul operaţiei filatului, cu atât mai mare este
valoarea nouă care se adaugă bumbacului, dar cu cât mai mulţi pfunzi
de bumbac sunt filaţi în acelaşi timp de muncă, cu atât mai mare este
valoarea veche care este conservată în produs.
Să presupunem, invers, că productivitatea muncii filatului
rămâne neschimbată, că filatorul are nevoie de tot atâta timp ca şi
înainte pentru a transforma un pfund de bumbac în fir, dar că valoarea
de schimb a bumbacului se schimbă, preţul unui pfund de bumbac
urcându-se sau scăzând de şase ori. În ambele cazuri, filatorul continuă
să adauge aceleiaşi cantităţi de bumbac acelaşi timp de muncă, deci
aceeaşi valoare, şi în ambele cazuri el produce în acelaşi timp aceeaşi
cantitate de fir. Cu toate acestea, valoarea pe care o transmite de la
bumbac asupra firului, asupra produsului, este într-un caz de şase ori
mai mică, iar în celălalt caz de şase ori mai mare ca înainte. Acelaşi
lucru se întâmplă dacă mijloacele de muncă devin mai scumpe sau mai
ieftine, prestând însă mereu acelaşi serviciu în procesul de muncă.
Dacă condiţiile tehnice ale procesului filatului rămân
neschimbate şi dacă, de asemeni, nu intervine nicio schimbare a valorii
mijloacelor sale de producţie, filatorul consumă, ca şi înainte, în timpuri

219
de muncă egale cantităţi egale de materii prime şi de instalaţii, de valori
neschimbate, în cazul acesta, valoarea pe care o conservă în produs se
află în raport direct cu valoarea nouă pe care o adaugă. În două
săptămâni el adaugă de două ori mai multă muncă decât într-o
săptămână, deci de două ori mai multă valoare. În acelaşi timp el
consumă de două ori mai mult material, de valoare de două ori mai mare
şi uzează de două ori mai multă instalaţie, de valoare de două ori mai
mare, conservând deci în produsul a două săptămâni de două ori mai
multă valoare decât în produsul unei săptămâni. În condiţii de producţie
date, neschimbate, muncitorul conservă cu atât mai multă valoare, cu
cât adaugă mai multă valoare, dar el nu conservă mai multă valoare
pentru că adaugă mai multă valoare, ci pentru că o adaugă în condiţii
neschimbate, independente de munca lui proprie.
Totuşi se poate spune, într-un sens relativ, că muncitorul
conservă întotdeauna valori vechi în aceeaşi proporţie în care adaugă
valoare nouă. Indiferent dacă bumbacul se urcă de la 1 şiling la 2 şilingi
sau dacă scade la 6 pence, muncitorul conservă întotdeauna în produsul
unei ore numai jumătate din valoarea de bumbac pe care o conservă în
produsul a două ore, oricum ar varia această valoare. Apoi, dacă
productivitatea muncii sale proprii se schimbă, fie că se măreşte, fie că
se micşorează, el va fila, de exemplu, într-o oră de muncă fie mai mult,
fie mai puţin bumbac ca înainte, şi va conserva în mod corespunzător
mai multă sau mai puţină valoare de bumbac în produsul unei ore de
muncă. Cu toate acestea, el va conserva în două ore de muncă de două
ori atâta valoare ca într-o oră de muncă.
Abstracţie făcând de reprezentarea doar simbolică a valorii în
semnul de valoare, valoarea nu există decât într-o valoare de
întrebuinţare, într-un lucru (însuşi omul, privit doar ca formă de
existenţă a forţei de muncă, este un obiect al naturii, un lucru, fie chiar
un lucru viu, conştient de sine, iar munca însăşi este manifestarea
materială a acelei forţe). Dacă se pierde deci valoarea de întrebuinţare,
se pierde şi valoarea. Mijloacele de producţie nu pierd odată cu valoarea
lor de întrebuinţare şi valoarea lor, pentru că de fapt, prin efectul
procesului de muncă, ele nu-şi pierd forma iniţială a valorii lor de
întrebuinţare decât pentru a obţine, în produs, forma altei valori de
întrebuinţare. Pe cât de important este însă pentru valoare ca ea să existe

220
într-o valoare de întrebuinţare oarecare, pe atât este de indiferent în care
anume valoare de întrebuinţare există, lucru pe care îl arată
metamorfoza mărfurilor. De aici rezultă că, în procesul de muncă,
valoarea trece de la mijlocul de producţie asupra produsului numai în
măsura în care mijlocul de producţie pierde odată cu valoarea sa de
întrebuinţare independentă, şi valoarea sa de schimb. El nu cedează
produsului decât valoarea pe care o pierde ca mijloc de producţie.
Factorii materiali ai procesului de muncă se comportă însă diferit în
această privinţă.
Cărbunele care serveşte drept combustibil pentru maşină dispare
fără urmă, la fel şi unsoarea cu care se unge osia roţii etc. Materiile
colorante, precum şi alte materii auxiliare dispar, dar ies în evidenţă în
însuşirile produsului. Materia primă formează substanţa produsului, însă
ea şi-a schimbat forma. Materia primă şi materiile auxiliare îşi pierd
astfel forma independentă cu care au intrat ca valori de întrebuinţare în
procesul de muncă. Altfel stau lucrurile cu mijloacele de muncă propriu-
zise. Un instrument, o maşină, o clădire de fabrică, un vas etc., servesc
în procesul de muncă numai atâta vreme cât îşi păstrează forma lor
iniţială şi intră mâine în procesul de muncă, în aceeaşi formă ca şi ieri.
Aşa cum în timpul vieţii, în timpul procesului de muncă, ele îşi menţin
forma lor independentă în faţa produsului, tot astfel ele şi-o menţin şi
după moarte. Cadavrele maşinilor, uneltelor, clădirilor de ateliere etc.
continuă să existe separat de produsele la crearea cărora au contribuit.
Dacă privim acum întreaga perioadă cât serveşte un asemenea mijloc de
muncă, din ziua în care intră în atelier până în ziua în care e aruncat la
fiare vechi, vedem că în această perioadă valoarea lui de întrebuinţare a
fost consumată în întregime de muncă, iar valoarea lui de schimb a
trecut deci în întregime asupra produsului. Dacă, de exemplu, o maşină
de filat şi-a încheiat viaţa în 10 ani, în decursul procesului de muncă de
10 ani întreaga ei valoare a trecut asupra produsului celor 10 ani.
Perioada de viaţă a unui mijloc de muncă cuprinde, aşadar, un număr
mai mare sau mai mic de procese de muncă, cărora el le este supus în
mod repetat. Şi soarta mijlocului de muncă se aseamănă cu aceea a
oamenilor. Fiecare om moare în fiecare zi cu câte 24 de ore. Nu se poate
cunoaşte însă cu precizie din înfăţişarea nimănui numărul zilelor sale
moarte. Dar lucrul acesta nu împiedică societăţile de asigurare a vieţii să

221
tragă din durata medie de viaţă a oamenilor concluzii foarte sigure, şi
ceea ce este mai important, foarte profitabile. La fel stau lucrurile şi cu
mijlocul de muncă. Se ştie din experienţă cât timp ţine în medie un
mijloc de muncă, de exemplu o anumită maşină. Să presupunem că
valoarea lui de întrebuinţare nu ţine în procesul de muncă decât 6 zile.
În fiecare zi de muncă el pierde deci în medie 1/6 din valoarea sa de
întrebuinţare şi transmite în consecinţă 1/6 din valoarea sa produsului
zilnic. În felul acesta se calculează uzura tuturor mijloacelor de muncă,
adică pierderea, să zicem zilnică, de valoare de întrebuinţare şi trecerea
corespunzătoare, zilnică, de valoare asupra produsului.
Se vede deci în mod clar că un mijloc de producţie nu transmite
niciodată produsului mai multă valoare decât pierde în procesul de
muncă prin distrugerea propriei sale valori de întrebuinţare. Dacă nu ar
avea valoare de pierdut, adică dacă el însuşi nu ar fi un produs al muncii
omeneşti, el nu ar transmite produsului nicio valoare. El ar servi la
formarea de valoare de întrebuinţare, fără a servi la formarea de valoare
de schimb. Acesta este deci cazul cu toate mijloacele de producţie care
există din natură, fără contribuţia omului ca: pământul, vântul, apa,
fierul din filonul de minereu, lemnul din pădurea virgină etc.
Aici dăm de alt fenomen interesant. Să presupunem că o maşină
valorează, de exemplu, 1.000 l. st. şi se uzează în 1.000 de zile. În acest
caz 1/1000 din valoarea maşinii trece în fiecare zi asupra produsului ei
zilnic. În acelaşi timp, deşi cu o putere vitală în descreştere, maşina
întreagă funcţionează mereu în procesul de muncă. Se vede astfel că un
factor al procesului de muncă, un mijloc de producţie, intră în
întregime în procesul de muncă, dar numai în parte în procesul de
valorificare. Deosebirea dintre procesul de muncă şi procesul de
valorificare se oglindeşte aici în factorii lor materiali, întrucât, în acelaşi
proces de producţie, acelaşi mijloc de producţie contează în întregime ca
element al procesului de muncă şi numai în mod parţial ca element al
formării valorii.21
Ceea ce în general se consumă din mijloacele de producţie este
valoarea lor de întrebuinţare, prin consumarea căreia munca creează
produse. De fapt, valoarea lor nu este consumată.24 Ea nu poate, aşadar,
nici să fie reprodusă. Ea este conservată, dar nu pentru că ea însăşi este
supusă unei operaţiuni în procesul de muncă, ci pentru că valoarea de

222
întrebuinţare în care ea există la început dispare, ce-i drept, dar nu
dispare decât în altă valoare de întrebuinţare. Valoarea mijloacelor de
producţie reapare deci în valoarea produsului dar, la drept vorbind, ea
nu este reprodusă. Ceea ce se produce este noua valoare de
întrebuinţare, în care reapare vechea valoare de schimb.25
Altfel stau lucrurile cu factorul subiectiv al procesului de
muncă, cu forţa de muncă aflată în activitate. În timpul în care munca,
prin forma ei utilă transmite produsului valoarea mijloacelor de
producţie şi o conservă, fiecare moment al mişcării sale creează valoare
suplimentară, valoare nouă. Să presupunem că procesul de producţie se
întrerupe la punctul în care muncitorul a produs un echivalent pentru
valoarea propriei sale forţe de muncă, adăugând de exemplu, printr-o
muncă de şase ore o valoare de 3 şilingi. Această valoare formează
excedentul valorii produsului peste acele părţi ale acestei din urmă
valori care provin din valoarea mijloacelor de producţie. Este singura
valoare originală care a luat naştere înăuntrul acestui proces, singura
parte din valoarea produsului care e creată prin procesul însuşi. E drept
că ea nu face decât să înlocuiască banii avansaţi de capitalist la
cumpărarea forţei de muncă şi cheltuiţi de muncitorul însuşi pentru
mijloace de subzistenţă. În raport cu cei 3 şilingi cheltuiţi, valoarea nouă
de 3 şilingi apare doar ca reproducţie. Ea este însă realmente reprodusă,
nu numai în aparenţă ca valoarea mijloacelor de producţie. Înlocuirea
unei valori prin alta se face aici prin intermediul creării de valoare
nouă.
Dar noi ştim că procesul de muncă continuă dincolo de punctul
în care un simplu echivalent pentru valoarea forţei de muncă ar fi fost
reprodus şi adăugat obiectului muncii. În locul celor 6 ore care sunt
suficiente în acest scop, procesul durează de exemplu 12 ore. Aşadar,
prin punerea în funcţiune a forţei de muncă, nu numai că se reproduce
propria ei valoare, dar se produce o valoare suplimentară. Această
plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea
elementelor de formare ale produsului consumate, adică a mijloacelor
de producţie şi a forţei de muncă.
Înfăţişând diferitele roluri pe care le joacă diferiţii factori ai
procesului de muncă în formarea valorii produsului, am caracterizat de
fapt funcţiunile diferitelor părţi componente ale capitalului în propriul

223
lui proces de valorificare. Excedentul valorii totale a produsului peste
suma valorilor elementelor sale de formare este excedentul capitalului
valorificat, peste valoarea capitalului avansat la început. Mijloacele de
producţie pe de o parte, forţa de muncă pe de alta, nu sunt decât
diferitele forme de existenţă pe care le-a adoptat valoarea iniţială a
capitalului atunci când a lepădat forma bani şi s-a transformat în factorii
procesului de muncă.
Prin urmare, acea parte a capitalului care se transformă în
mijloace de producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi
mijloace de muncă, nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de
producţie. De aceea o numesc partea constantă a capitalului, sau mai pe
scurt: capitalul constant.
Dimpotrivă, partea de capital transformată în forţă de muncă îşi
schimbă valoarea în procesul de producţie. Ea reproduce propriul său
echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să
varieze, să fie mai mare sau mai mică. Dintr-o mărime constantă,
această parte a capitalului se transformă neîncetat într-una variabilă. De
aceea o numesc partea variabilă a capitalului, sau mai pe scurt,
capitalul variabil. Aceleaşi părţi componente ale capitalului care din
punctul de vedere al procesului de muncă se deosebesc ca factori
obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se
deosebesc din punctul de vedere al procesului de valorificare drept
capital constant şi capital variabil.
Noţiunea de capital constant nu exclude deloc o schimbare a
valorii elementelor sale componente. Să presupunem că un pfund de
bumbac costă astăzi 6 pence şi se urcă mâine din cauza unui deficit al
recoltei de bumbac la 1 şiling. Bumbacul vechi, care continuă să fie
prelucrat, a fost cumpărat la valoarea de 6 pence, dar în prezent el
adaugă produsului o parte de valoare de 1 şiling, iar bumbacul care a
fost filat şi circulă poate pe piaţă sub formă de fir, adaugă şi el
produsului dublul valorii sale iniţiale. Este însă evident că aceste
schimbări de valoare sunt independente de valorificarea bumbacului în
însuşi procesul filatului. Dacă bumbacul vechi nu ar fi intrat încă în
procesul de muncă, el ar putea fi revândut acum cu 1 şiling în loc de 6
pence. Dimpotrivă, cu cât mai puţine sunt procesele de muncă pe care el
le-a parcurs, cu atât mai sigur este acest rezultat. Este deci o lege a

224
speculaţiei ca la asemenea răsturnări de valoare să se speculeze asupra
materiei prime în forma sa mai puţin prelucrată, adică mai curând asupra
firului decât asupra ţesăturii, şi mai curând asupra bumbacului însuşi
decât asupra firului. Schimbarea de valoare rezultă aici din procesul
care produce bumbacul, nu din procesul în care ei funcţionează drept
mijloc de producţie, şi deci drept capital constant. E drept că valoarea
unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă pe care o cuprinde,
dar această cantitate, la rândul ei, este socialmente determinată. Dacă s-a
schimbat timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei —
şi aceeaşi cantitate de bumbac de exemplu, reprezintă în caz de recolte
nefavorabile, o cantitate mai mare de muncă decât dacă recoltele sunt
favorabile — în asemenea cazuri se face simţită o influenţă retroactivă
asupra mărfii vechi, care este privită întotdeauna numai ca un exemplar
individual al speciei sale,26 a cărei valoare se măsoară întotdeauna prin
munca socialmente necesară, deci întotdeauna prin munca necesară în
condiţiile sociale actuale.
Ca şi valoarea materiei prime, se poate schimba şi valoarea
mijloacelor de muncă ce servesc deja în procesul de producţie, adică
valoarea instalaţiilor etc., deci şi partea de valoare pe care ele o transmit
produsului. Dacă de exemplu, în urma unei invenţii noi, instalaţii
tehnice de acelaşi fel sunt reproduse cu o cheltuială mai mică de muncă,
instalaţiile vechi îşi pierd o parte mai mare sau mai mică din valoare şi
transmit în consecinţă, produsului o valoare redusă în mod
corespunzător. Dar şi aici schimbarea de valoare îşi are originea în afara
procesului de producţie în care maşina funcţionează ca mijloc de
producţie. În acest proces ea nu cedează niciodată mai multă valoare
decât posedă independent de acest proces.
După cum o schimbare în valoarea mijloacelor de producţie,
schimbare chiar retroactivă, intervenită după intrarea lor în proces, nu
schimbă caracterul lor de capital constant, tot astfel nici schimbarea în
proporţia dintre capitalul constant şi cel variabil nu atinge deosebirea
lor funcţională. Condiţiile tehnice ale procesului de muncă se
transformă, de exemplu, în aşa fel, că acolo unde înainte 10 muncitori
prelucrau cu 10 instrumente de valoare redusă, o cantitate relativ mică
de materii prime, în prezent 1 muncitor prelucrează cu o maşină scumpă,
o cantitate de o sută de ori mai mare de materie primă. În acest caz

225
capitalul constant, adică masa valorii mijloacelor de producţie utilizate,
a crescut mult, iar partea variabilă a capitalului, cea avansată sub forma
forţei de muncă, a scăzut mult. Această schimbare nu modifică însă
decât raportul de mărime între capitalul constant şi cel variabil, adică
proporţia după care capitalul total se divide în elemente constante şi
elemente variabile: ea nu atinge însă deosebirea dintre constant şi
variabil.

NOTE:
20
“Munca dă o creaţiune nouă în locul uneia desfiinţate.” (“An Essay on the Political
Economy of Nations”, Londra 1821, pag. 13.)
21
Nu este vorba aici de lucrările de reparare a mijloacelor de muncă, a maşinilor,
clădirilor etc. O maşină în curs de reparaţie nu funcţionează ca mijloc de muncă, ci ca
material de muncă. Nu se lucrează cu ea, ci se lucrează asupra ei, pentru a se cârpi
valoarea ei de întrebuinţare. Pentru ceea ce ne interesează pe noi, asemenea lucrări de
reparaţie pot fi socotite cuprinse în munca necesară pentru producţia mijlocului de
muncă. În text este vorba de uzaj, pe care nu-l poate lecui niciun doctor, şi care duce
încetul cu încetul la moarte, de “acel uzaj care nu poate fi înlocuit din timp în timp şi
care face, de exemplu, ca un cuţit să ajungă în cele din urmă în aşa stare, încât tocilarul
să spună că nu mai valorează o lamă nouă”. S-a văzut în text că, de exemplu, o maşină
intră în întregime în fiecare proces de muncă, dar numai în mod parţial în procesul
simultan de valorificare. În lumina acestui fapt putem judeca următoarea confuzie:
«Ricardo vorbeşte de acea cantitate de muncă depusă de un constructor de maşini în
construcţia unei maşini de tricotat ciorapi», care este cuprinsă, de exemplu, în valoarea
unei perechi de ciorapi. “Dar munca întreagă care a confecţionat fiecare pereche de
ciorapi... cuprinde întreaga muncă a constructorului maşinii şi nu numai o parte; căci o
singură maşină face, ce-i drept, multe perechi, dar niciuna din aceste perechi nu ar fi
putut fi confecţionată fără maşina întreagă.” («Observations on certain verbal disputes in
Political Economy particularly relating to Value, and to Demand»).
24
” Consumaţie productivă: acolo unde consumarea unei mărfi este o parte a procesului
de producţie... În aceste cazuri nu există consumare de valoare.” (S. P. Newman:
“Elements of Political Economy”, pag. 296.)
25
Într-un manual apărut în America de Nord şi ajuns poate la a 20-a ediţie, se poate citi:
«Este indiferent în ce formă reapare capitalul.» După o enumerare fără de sfârşit a tot
felul de ingrediente ale producţiei a căror valoare reapare în produs, se spune în cele din
urmă: «Diferitele feluri de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţe, necesare pentru
existenţa şi pentru confortul omului, sunt şi ele modificate. Ele sunt consumate din timp
în timp, iar valoarea lor reapare în forţa nouă pe care ele o dau trupului şi spiritului său,
şi formează astfel capital nou, care este din nou utilizat în procesul de producţie.» (F.
Wayland: “Elements of Political Economy”, pag. 31, 32.) Abstracţie făcând de toate

226
celelalte ciudăţenii, nu preţul pâinii este, de exemplu, acela care reapare în forţa
reînnoită a omului, ci substanţele sale nutritive. Ceea ce reapare însă ca valoare a forţei,
nu sunt alimentele, ci valoarea lor. Dacă preţul lor scade la jumătate, aceleaşi alimente
produc aceiaşi muşchi, aceleaşi oase etc., într-un cuvânt aceeaşi forţă, dar nu forţă de
aceeaşi valoare. Această transformare a «valorii» în «forţă» şi toată această imprecizie
fariseică ascund încercarea, de altfel zadarnică, de a ticlui o plusvaloare din simpla
reapariţie a valorilor avansate.
26
“Toate produsele de acelaşi fel formează de fapt o singură masă, al cărei preţ se
determină în general şi indiferent de împrejurările particulare.” (Le Trosne: «De l'Intérêt
Social», pag. 893.)

227
Capitolul şapte
RATA PLUSVALORII

1. Gradul de exploatare a forţei de muncă

Plusvaloarea pe care a produs-o în procesul de producţie


capitalul avansat C, adică valorificarea valorii capitalului avansat C, se
prezintă în primul rând ca un excedent al valorii produsului peste suma
valorilor elementelor sale de producţie.
Capitalul C se împarte în două părţi, o sumă de bani c care este
cheltuită pentru mijloace de producţie, şi altă sumă de bani v care este
cheltuită pentru forţă de muncă; C reprezintă partea de valoare
transformată în capital constant, v pe cea transformată în capital
variabil. * Aşadar, la început C = c + v; de exemplu: capitalul avansat de
500 l. st.. = 410 l. st.. (c) + 90 l st. (v). La finele procesului de producţie
iese marfă a cărei valoare = (c + v) + p, p fiind plusvaloarea; de
exemplu: (410 l. st. (c) + 90 l. st.. (v)) + 90 l. st.. (p). Capitalul iniţial C
s-a transformat în C’, din 500 l. st. în 590 l. st. Diferenţa dintre
amândouă este egală cu p, o plusvaloare de 90. Întrucât valoarea
elementelor de producţie este egală cu valoarea capitalului avansat,
enunţarea că excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor
sale de producţie este egală cu valorificarea capitalului avansat sau cu
plusvaloarea produsă este de fapt o tautologie.
Această tautologie cere totuşi o determinare mai precisă. Ceea
ce se compară cu valoarea produsului, este valoarea elementelor de
producţie consumate odată cu formarea ei. Am văzut însă că acea parte a
capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă
transmite produsului numai o parte a valorii sale, în timp ce altă parte
persistă în vechea sa formă de existenţă, întrucât această din urmă parte
nu joacă niciun rol în formarea valorii, trebuie să facem abstracţie de ea
aici. Dacă am îngloba-o în socoteală, nu s-ar schimba nimic. Să
presupunem că c = 410 l. st. şi se compune din materii prime de 312 l.

228
st., din materii auxiliare de 44 l. st. şi din instalaţii care se uzează în
cursul procesului în valoare de 54 l. st., şi că valoarea instalaţiilor
realmente utilizate este de 1.054 l. st.. Ca valoare avansată pentru
crearea valorii produsului nu socotim decât valoarea a 54 l. st., pe care
instalaţiile o pierd prin funcţionarea lor, transmiţând-o deci produsului.
Dacă am socoti şi cele 1.000 l. st. care continuă să existe în forma lor
veche de maşină cu aburi etc., ar trebui să o socotim de ambele părţi, de
partea valorii avansate şi de partea valorii produsului,26a şi am obţine
astfel respectiv 1.500 l. st. şi 1.590 l. st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar
fi ca şi înainte de 90 l. st. Prin capitalul constant avansat pentru
producţia valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă
contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în
producţie.
Presupunând acest lucru, să ne întoarcem la formula C = c + v,
care se transformă în C = (c + v) + p, transformând tocmai prin acest
fapt pe C în C’. Se ştie că valoarea capitalului constant nu face decât să
reapară în produs. Valoarea-produs realmente nou creată în cursul
procesului este deci diferită de valoarea produsului obţinut din proces.
Ea nu este aşadar, cum se pare la prima vedere (c + v) + p sau (410 l.st.
(c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), ci v + p sau 90 l. st. + 90 l. st.; nu 590 l.
st., ci 180 l. st. Dacă c, capitalul constant, ar fi egal cu 0, cu alte cuvinte
dacă ar exista ramuri industriale în care capitalistul n-ar avea de utilizat
mijloace de producţie produse, adică nici materii prime, nici materii
auxiliare, nici instrumente de muncă, ci numai materii existente din
natură şi forţă de muncă, n-ar exista o parte constantă de valoare care să
fie transmisă produsului. Acest element al valorii produsului, în cazul
nostru 410 l. st., ar dispărea, dar valoarea-produs de 180 l. st., care
conţine 90 l. st. plusvaloare, ar rămâne tot atât de mare ca şi în ipoteza
că C ar reprezenta cea mai mare sumă de valoare. Am avea C = (0 + v)
= v, şi C’, capitalul valorificat, = v + p, iar C’—C ca şi înainte = p.
Dacă, invers, p = 0, cu alte cuvinte dacă forţa de muncă a cărei valoare
este avansată în capitalul variabil nu ar fi produs decât un echivalent, am
avea C = c + v, iar C (valoarea produsului) = (c + v) + 0, deci C = C’.
Capitalul avansat nu s-ar fi valorificat.
Ştim într-adevăr că plusvaloarea nu este decât o urmare a
schimbării de valoare căreia îi este supus v, adică acea parte a

229
capitalului care e transformată în forţă de muncă, că deci v + p = v + Δv
(v plus un increment al lui v). Dar schimbarea reală a valorii şi
proporţia în care se schimbă valoarea sunt mascate de faptul că, din
cauza creşterii elementului său variabil, creşte întreg capitalul avansat.
El a fost de 500 şi devine 590. Analiza pură a procesului cere deci să se
facă cu totul abstracţie de acea parte a valorii produsului în care nu
reapare decât valoarea capitalului constant, adică să se considere
capitalul constant c = 0, aplicându-se astfel o lege a matematicii în care
ea operează cu mărimi variabile şi constante, mărimea constantă nefiind
legată de cea variabilă decât prin adunare sau scădere.
Altă dificultate rezultă din forma iniţială a capitalului variabil.
Astfel, în exemplul de mai sus C’ =410 l. st. capital constant + 90 l. st..
capital variabil + 90 l. st. plusvaloare, 90 l. st. sunt însă o mărime dată,
deci constantă, şi pare deci nelogic ca ele să fie tratate ca o mărime
variabilă. Dar 90 l. st. (v), adică 90 l. st.. capital variabil, nu sunt aici de
fapt decât un simbol pentru procesul pe care-l parcurge această
valoare. Partea de capital avansată la cumpărarea forţei de muncă este o
cantitate determinată de muncă materializată, deci o mărime de valoare
constantă, ca şi valoarea forţei de muncă ce a fost cumpărată. Dar în
însuşi procesul de producţie, locul celor 90 l. st. avansate îl ia forţa de
muncă activă, locul muncii moarte îl ia munca vie, locul unei mărimi
stabile îl ia una fluidă, locul unei mărimi constante îl ia una variabilă.
Rezultatul este reproducerea lui v, plus un increment al lui v. Din
punctul de vedere al producţiei capitaliste, acest întreg proces este o
mişcare spontană a valorii la început constante, transformată în forţă de
muncă. Ei i se atribuie procesul şi rezultatul său. Dacă deci formula 90 l.
st. capital variabil sau valoare ce se valorifică apare contradictorie, ea
nu face decât să exprime o contradicţie imanentă a producţiei capitaliste.
La prima vedere pare straniu să consideri capitalul constant egal
cu 0. Totuşi aşa procedăm mereu în viaţa de toate zilele. Dacă cineva
vrea să calculeze, de exemplu, câştigul pe care îl realizează Anglia din
industria bumbacului, el scade în primul rând preţul bumbacului plătit
Statelor Unite, Indiei, Egiptului etc.; cu alte cuvinte, el consideră
valoarea capitalului care nu face decât să reapară în valoarea produsului
egal cu 0.
Fără îndoială că nu numai raportul dintre plusvaloare şi acea

230
parte a capitalului din care ea rezultă în mod direct şi a cărei schimbare
de valoare o reprezintă are o importanţă economică mare, dar şi raportul
dintre ea şi întreg capitalul avansat. Acest raport îl tratăm deci pe larg în
cartea a treia. Pentru ca o parte a capitalului să fie valorificată prin
transformarea ei în forţă de muncă, o altă parte a capitalului trebuie
transformată în mijloace de producţie. Pentru ca să funcţioneze capitalul
variabil, trebuie avansat capital constant în proporţii corespunzătoare,
după caracterul tehnic determinat al procesului de muncă. Dar
împrejurarea că pentru un proces chimic sunt necesare alambicuri şi alte
vase, nu ne împiedică să facem la analiză abstracţie de alambic. În
măsura în care crearea valorii şi modificarea valorii sunt privite în sine,
adică în formă pură, mijloacele de producţie, aceste forme materiale ale
capitalului constant, furnizează doar materia în care urmează să se
fixeze forţa fluidă, creatoare de valoare. Din această cauză, natura
acestei materii, bumbac sau fier este indiferentă. Şi valoarea acestei
materii este indiferentă. Ea trebuie doar să existe într-o cantitate
suficientă pentru a putea absorbi cantitatea de muncă ce urmează a se
cheltui în decursul procesului de producţie. Această cantitate fiind dată,
valoarea ei poate să urce sau să scadă, ea poate să fie şi fără valoare,
cum e cazul cu pământul şi cu marea. Procesul de creare şi de
modificare a valorii nu este influenţat de acest fapt.27
Considerăm, aşadar, deocamdată partea constantă a capitalului
ca egală cu zero. Capitalul avansat se reduce deci de la c + v la v, iar
valoarea produsului (c + v) + p la valoarea-produs (v + p). Dacă
valoarea-produs = 180 l. st., sumă în care este concretizată întreaga
muncă ce rezultă prin toată durata procesului de producţie, trebuie să
scădem valoarea capitalului variabil = 90 l. st. pentru a obţine
plusvaloarea = 90 l. st.. Cifra de 90 l. st.. = p exprimă aici mărimea
absolută a plusvalorii produse. Mărimea lui proporţională însă, adică
proporţia în care capitalul variabil s-a valorificat, este determinată,
evident, de raportul în care se găseşte plusvaloarea faţă de capitalul
p
variabil, adică este exprimată în v . În exemplul de mai sus, deci în
90
/90 = 100%. Această valorificare relativă a capitalului variabil, adică
mărimea relativă a plusvalorii, o numesc rata plusvalorii?28
Am văzut că în cursul unei părţi a procesului de muncă
muncitorul nu produce decât valoarea forţei sale de muncă, adică

231
valoarea mijloacelor de subzistenţă care-i sunt necesare. Deoarece el
produce în condiţii ce se întemeiază pe diviziunea socială a muncii,
muncitorul nu produce mijloacele sale de subzistenţă în mod direct, ci
sub forma unei mărfi speciale, de exemplu a firului, adică o valoare
egală cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă, sau cu banii cu care
le cumpără. Acea parte din ziua sa de muncă pe care o întrebuinţează în
acest scop, este mai mare sau mai mică, după valoarea mediei
mijloacelor sale de subzistenţă zilnice, adică după timpul de muncă
zilnic mediu, necesar pentru producţia lor. Dacă valoarea mijloacelor
sale zilnice de subzistenţă reprezintă în medie 6 ore de muncă
materializate, muncitorul trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi pentru a
o produce. Dacă nu ar lucra pentru capitalist, ci pentru sine însuşi, în
mod independent el ar trebui de asemeni, celelalte condiţii rămânând
neschimbate, să muncească în medie aceeaşi parte aliquotă a zilei ca să
producă valoarea forţei sale de muncă şi ca să obţină în modul acesta
mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa proprie, adică
pentru reproducerea sa continuă. Întrucât însă în acea parte a zilei de
muncă în care el produce valoarea pe o zi a forţei de muncă, să zicem 3
şilingi, el nu produce decât un echivalent pentru valoarea ei pe care
capitalistul a plătit-o deja,28a şi nu face deci decât să înlocuiască prin
valoarea nou creată valoarea capitalului variabil avansat, această
producţie de valoare apare ca o simplă reproducţie. Acea parte a zilei de
muncă în care are loc această reproducţie o numesc deci timpul de
muncă necesar, iar munca cheltuită în decursul ei muncă necesară.29
Necesară pentru muncitor, pentru că este independentă de forma socială
a muncii sale. Necesară pentru capital şi pentru lumea lui, pentru că
existenţa permanentă a muncitorului este baza lor.
A doua parte a procesului de muncă, în care muncitorul trudeşte
dincolo de limitele muncii necesare, îl costă desigur muncă, cheltuire de
forţă de muncă, dar nu formează valoare pentru el. Ea formează
plusvaloare, care-i surâde capitalistului cu toată graţia unei creaţiuni din
nimic. Această parte a zilei de muncă o numesc timp de muncă
suplimentar, iar munca cheltuită în decursul ei, supramuncă (surplus
labour). Pe cât este de hotărâtor pentru cunoaşterea valorii în general să
o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă, ca simplă muncă
materializată, pe atât este de hotărâtor pentru cunoaşterea plusvalorii să

232
o înţelegem ca o simplă cristalizare de timp de muncă suplimentar, ca
simplă supramuncă materializată. Numai forma în care această muncă
suplimentară este stoarsă producătorului nemijlocit, muncitorului,
deosebeşte formaţiunile economice ale societăţii, de exemplu societatea
sclavagistă de aceea a muncii salariate.30
Întrucât valoarea capitalului variabil = valoarea forţei de muncă
ce a fost cumpărată de el, întrucât valoarea acestei forţe de muncă
determina partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este
determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă,
urmează că: Plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi
raport ca supramuncă faţă de muncă necesară, adică rata plusvalorii
p supramunca
v
= munca necesara . Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme
diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a
muncii fluide.
Rata plusvalorii este, aşadar, expresia exactă a gradului de
exploatare a forţei de muncă de către capital, sau a muncitorului de
către capitalist.30a
Conform cu presupunerea noastră, valoarea produsului era egală
cu (410 l. st. (c) + 90 l. st. (v)) + 90 l. st. (p), iar capitalul avansat = 500
l. st. întrucât plusvaloarea = 90 şi capitalul avansat = 500, după metoda
de calcul obişnuită ar rezulta că rata plusvalorii (care este confundată cu
rata profitului) = 18%, o proporţie care este atât de moderată, încât ar
putea înduioşa pe domnul Carey şi pe alţi armonişti. De fapt însă rata
p p p 90
plusvalorii nu este egală cu C , adică c + v ' , ci cu v ' , deci nu 500 , ci
90
90
=100%, mai mult decât încincitul gradului de exploatare aparent. Cu
toate că în cazul dat nu cunoaştem mărimea absolută a zilei de muncă,
nici perioada procesului de muncă (zi, săptămână etc.), în fine nici
numărul muncitorilor pe care capitalul variabil de 90 l. st. îi pune în
p
mişcare în acelaşi timp, rata plusvalorii v
arată în mod precis, graţie
supramunca
convertibilităţii ei în , raportul reciproc al celor două părţi
munca necesara
componente ale zilei de muncă. Acest raport este de 100%. Prin urmare,
muncitorul a muncit o jumătate de zi pentru sine şi cealaltă jumătate
pentru capitalist.
Metoda pentru calcularea ratei plusvalorii este deci pe scurt

233
aceasta: luăm întreaga valoare a produsului şi considerăm egală cu zero
valoarea capitalului constant, care nu face decât să reapară în ea. Suma
de valoare rămasă este singura valoare-produs creată realmente în
procesul de formare a mărfii. Dacă plusvaloarea este dată, o scădem din
această valoare-produs pentru a afla capitalul variabil. Procedăm invers
dacă acesta din urmă este dat şi dacă vrem să aflăm plusvaloarea. Dacă
ambele sunt date, trebuie îndeplinită doar operaţiunea finală,
p
determinarea raportului plusvalorii faţă de capitalul variabil, v .
Oricât de simplă ar fi această metodă, este totuşi util să-l
familiarizăm pe cititor cu procedeul care îi stă la bază, şi cu care el nu
este obişnuit, cu ajutorul câtorva exemple.
În primul rând, exemplul unei filaturi cu 10.000 de fusuri mule,
care filează fir Nr. 32 din bumbac american şi care produce 1 pfund de
fir pe săptămână de fiecare fus. Deşeurile sunt de 6%. Se prelucrează
deci săptămânal 10.600 pfunzi bumbac în 10.000 pfunzi fir şi 600
pfunzi deşeuri. În aprilie 1871, acest bumbac costă 73/4 pence pfundul,
deci pentru 10.600 pfunzi se plăteşte suma rotundă de 342 l. st. Cele
10.000 fusuri, inclusiv maşinăria preparatorie şi maşina cu aburi, costă 1
l. st. fusul, deci 10.000 l. st. Uzarea lor este de 10% = 1.000 l. st., sau pe
săptămână 20 l. st. Chiria pentru clădirea fabricii este de 300 l. st. sau de
6 l. st. pe săptămână. Cărbunii (4 pfunzi pe oră de cal-putere, la 100 cai-
putere (după indicator), 60 ore pe săptămână, inclusiv încălzirea
clădirii), 11 tone pe săptămână, la preţul de 8 şilingi şi 6 pence tona,
costă aproximativ 1 l. st. pe săptămână; gaz 1 l. st. pe săptămână, ulei 4
1
/2 l. st. pe săptămână; deci toate materiile auxiliare 10 l. st. pe
săptămână. Partea constantă a valorii este deci de 378 l. st. pe
săptămână. Salariul este de 52 l. st. pe săptămână. Preţul firului este de
121/4 pence pfundul, adică 10.000 pfunzi = 510 l. st.; plusvaloarea este
de 510 — 430 = 80 l. st. Considerăm partea constantă a valorii de 378 l.
st. = 0, pentru că ea nu joacă niciun rol în formarea valorii din timpul
săptămânii. Rămâne valoarea produs săptămânală de 132 = 52 (v) + 80
(p) l. st. Prin urmare, rata plusvalorii =80/5 = 15311/13%. La o zi medie de
muncă de zece ore aceasta înseamnă: muncă necesară = 331/33 ore, şi
supramuncă = 62/33 ore.31
Jacob dă pentru anul 1815, socotind preţul grâului la 80 de
şilingi quarterul şi un produs mediu de 22 busheli de acri, un acru

234
aducând astfel 11 l. st., următoarea socoteală, defectuoasă din cauza
compensării anterioare a mai multor posturi, dar totuşi suficientă pentru
scopul nostru:

Producţia de valoare pe un acru

Sămânţă 1 l. st. 9 ş Zeciuială, 1 l. st. 1 ş


(grâu) impozite, taxe
îngrăşăminte 2 l. st. 10 ş Rentă 1 l. st. 8 ş
Salarii 3 l. st. 10 ş Profitul arendaşului 1 l. st. 2 ş
şi dobânda
Total 7 l. st. 9 ş Total Total 3l. st. 11 ş
.
Presupunând mereu că preţul produsului = valoarea sa,
plusvaloarea se repartizează aici asupra diferitelor rubrici, profit,
dobândă, zeciuială etc. Rubricile acestea ne sunt indiferente. Le adunăm
şi obţinem o singură plusvaloare de 3 l. st. şi 11 şilingi. Cele 3 l. st. şi 19
şilingi pentru seminţe şi îngrăşăminte, ca parte constantă a capitalului,
le considerăm egale cu zero. Rămâne un capital variabil avansat de 3 l.
st. şi 10 şilingi, în locul căruia a fost produsă o valoare nouă de 3 l. st. şi
p 3 l. st.11 silingi
10 şilingi + 3 l. st. şi 11 şilingi. Prin urmare v
= 3 l. st. 10 silingi
, mai mult de
100%. Muncitorul întrebuinţează mai mult de jumătate din ziua sa de
muncă pentru a produce o plusvaloare, pe care şi-o împart diferite
persoane sub diferite pretexte.31a

2. Reprezentarea valorii produsului în părţi proporţionale ale


produsului

Să ne întoarcem acum la exemplul care ne-a arătat cum face


capitalistul din bani capital. Munca necesară a filatorului său a fost de 6
ore, supramunca la fel. Gradul de exploatare a forţei de muncă este deci
de 100%.
Produsul zilei de muncă de 12 ore sunt 20 pfunzi de fir în
valoare de 30 şilingi. Nu mai puţin de 8/10 din această valoare a firului
(24 şilingi) sunt formate din valoarea mijloacelor de producţie

235
consumate, care nu fac decât să reapară în produs (20 pfunzi de bumbac
de 20 şilingi, fusuri etc. de 4 şilingi), constând cu alte cuvinte, din
capital constant. Celelalte 2/10 sunt valoarea nouă de 6 şilingi, formată în
cursul procesului filatului, jumătate din această valoare nouă înlocuieşte
valoarea pe o zi a forţei de muncă ce a fost avansată, sau capitalul
variabil, iar cealaltă jumătate constituie o plusvaloare de 3 şilingi.
Valoarea totală a celor 20 pfunzi de fir se compune deci precum
urmează: Valoarea firului de 30 şilingi = 24 şilingi (c) + (3 şilingi (v) +
3 şilingi (p)).
Întrucât această valoare totală este reprezentată în produsul total
de 20 pfunzi de fir, trebuie ca şi diferitele elemente ale valorii să poată fi
reprezentate în părţi proporţionale ale produsului.
Dacă valoarea firului, de 30 şilingi, există în 20 pfunzi de fir,
8
/10 din această valoare, adică partea sa constantă de 24 şilingi, există în
8
/10 ale produsului, adică în 16 pfunzi de fir. Din aceştia,131/3 pfunzi
reprezintă valoarea materiei prime, a bumbacului filat, în sumă de 20
şilingi, şi 22/3 pfunzi valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de
muncă consumate, a fusurilor etc., în sumă de 4 şilingi.
131/3 pfunzi de fir reprezintă, aşadar, tot bumbacul prelucrat în
produsul total de 20 pfunzi de fir, materia primă a produsului total, şi
nimic mai mult. E drept că ei nu cuprind decât 131/3 pfunzi de bumbac
în valoare de 131/3 şilingi, dar restul valorii lor, adică 62/3 şilingi,
constituie un echivalent pentru bumbacul prelucrat în ceilalţi 62/3 pfunzi
de fir. E ca şi cum acestei ultime cantităţi de fir i s-ar fi smuls bumbacul
şi s-ar fi îngrămădit tot bumbacul produsului total în 131/3 pfunzi de fir.
În schimb însă această cantitate de fir nu conţine acum niciun atom din
valoarea materiilor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate şi nici
din valoarea nouă creată în procesul filatului.
Tot aşa alţi 22/3 pfunzi de fir, care cuprind restul capitalului
constant (=4 şilingi), nu reprezintă nimic în afară de valoarea materiilor
auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate în confecţionarea
produsului total de 20 pfunzi de fir.
Opt zecimi din produs, adică 16 pfunzi de fir, cu toate că privite
din punct de vedere material, ca valoare de întrebuinţare, ca fir, sunt
creaţii ale muncii filatului, exact ca şi celelalte părţi ale produsului, nu
conţin, deci în această ordine de idei, nicio muncă de filat, nicio muncă

236
absorbită în cursul procesului însuşi al filatului. E ca şi cum ele s-ar fi
transformat în fir fără să fi fost filate, ca şi cum forma lor de fir ar fi
pură înşelătorie. Într-adevăr, atunci când capitalistul le vinde cu 24
şilingi, cumpărându-şi din nou cu această sumă mijloacele de producţie,
se vede că 16 pfunzi de fir nu sunt decât — bumbac, fusuri, cărbuni etc.,
deghizate.
Invers, cele 2/10 din produs rămase, adică cei 4 pfunzi de fir
rămaşi, nu reprezintă acum nimic afară de valoarea nouă de 6 şilingi,
produsă în cursul celor 12 ore de filat. Ceea ce ele cuprindeau ca valoare
a materiilor prime şi a mijloacelor de muncă a fost scos din ele şi
înglobat în primii 16 pfunzi de fir. Munca filatului întruchipată în 20
pfunzi de fir este concentrată în 2/10 ale produsului. Este ca şi cum
filatorul ar fi filat 4 pfunzi de fir în aer, sau în bumbac şi cu fusuri care,
existând din natură, fără contribuţia muncii omeneşti, nu adaugă
produsului nicio valoare.
Din cei 4 pfunzi de fir în care se află deci întreaga valoare-
produs a unei zile de filat, o jumătate nu reprezintă decât echivalentul
forţei de muncă consumate, deci capitalul variabil de 3 şilingi, iar
ceilalţi 2 pfunzi de fir plusvaloarea de 3 şilingi.
Întrucât 12 ore de muncă ale filatorului se materializează în 6
şilingi, în valoarea firului de 30 şilingi sunt materializate 60 ore de
muncă. Ele există în 20 pfunzi de fir, din care 8/10 sau 16 pfunzi sunt
materializarea a 48 ore de muncă anterioare procesului filatului, adică a
muncii materializate în mijloacele de producţie ale firului, iar 2/10 sau 4
pfunzi sunt materializarea celor 12 ore de muncă cheltuite în însuşi
procesul filatului.
Mai înainte am văzut că valoarea firului este egală cu suma
valorii noi create în cursul producţiei lui, plus valorile care existau
anterior în mijloacele lui de producţie. Acum s-a văzut cum părţile
componente, diferite din punct de vedere funcţional sau logic, ale valorii
produsului pot fi reprezentate prin părţi proporţionale ale produsului
însuşi.
Această scindare a produsului — a rezultatului procesului de
producţie — într-o cantitate de produs care nu reprezintă decât munca
pe care o conţin mijloacele de producţie, deci capitalul constant, în altă
cantitate care nu reprezintă decât munca necesară adăugată în cursul

237
procesului de producţie, deci capitalul variabil, şi într-o ultimă cantitate
de produs care nu reprezintă decât supramunca adăugată în cursul
aceluiaşi proces, deci plusvaloarea, este pe cât de simplă pe atât de
importantă, după cum va arăta aplicarea ei ulterioară asupra unor
probleme complicate şi încă nerezolvate.
Am privit până acum produsul total ca un rezultat terminat al
zilei de muncă de 12 ore. Dar noi putem să-l urmărim şi în procesul lui
de formare şi să reprezentăm totuşi produsele parţiale ca părţi ale
produsului, diferite din punct de vedere funcţional.
Filatorul produce în 12 ore 20 pfunzi de fir, deci într-o oră 12/3
pfunzi şi în 8 ore 131/3 pfunzi, adică un produs parţial de valoare egală
cu valoarea totală a bumbacului care se filează în cursul zilei întregi de
muncă. Tot astfel produsul parţial al altei ore şi 36 minute este = 22/3
pfunzi de fir şi reprezintă deci valoarea mijloacelor de muncă
consumate în cursul celor 12 ore de muncă. La fel filatorul produce în
altă oră şi 12 minute 2 pfunzi de fir = 3 şilingi, o valoare de produs
egală cu întreaga valoare-produs pe care o creează în 6 ore de muncă
necesară. În fine el produce în ultimele 6/5 de oră alţi 2 pfunzi de fir, a
căror valoare este egală cu plusvaloarea creată de supramunca sa de o
jumătate de zi. Acest fel de a socoti îi serveşte fabricantului englez
pentru uzul său casnic, şi el va spune de exemplu, că în primele 8 ore,
adică în primele 2/3 ale zilei de muncă, el îşi acoperă bumbacul etc. Se
vede astfel că formula este exactă; ea nu este de fapt decât prima
formulă, transpusă din spaţiu, unde părţile produsului stau gata unele
lângă altele, în timp, unde ele se succed una pe cealaltă. Dar formula
poate să fie însoţită şi de reprezentări foarte barbare, mai ales în acele
capete care, pe cât sunt de interesate din punct de vedere practic în
procesul de valorificare, pe atâta au interes de a nu-l înţelege din punct
de vedere teoretic. Astfel unii îşi pot închipui că filatorul nostru produce
sau înlocuieşte, de exemplu, în primele 12 ore ale zilei sale de muncă
valoarea bumbacului, în altă oră şi 36 minute valoarea mijloacelor de
muncă consumate, în altă oră şi 12 minute valoarea salariului, şi că el nu
consacră stăpânului fabricii, producţiei de plusvaloare, decât vestita
«ultimă oră». Filatorului i se pune deci în sarcină dubla minune de a
produce bumbacul, fusul, maşina cu aburi, cărbunii, uleiul etc. în
aceeaşi clipă în care filează cu ele, şi de a face dintr-o zi de muncă de o

238
intensitate anumită cinci asemenea zile. Căci în cazul nostru producţia
materiei prime şi a mijloacelor de muncă necesită 24/6 = 4 zile de muncă
de câte 12 ore, iar transformarea lor în fir altă zi de muncă de 12 ore. Că
rapacitatea crede în asemenea minuni şi are întotdeauna la dispoziţie pe
sicofantul doctrinar care le dovedeşte, va rezulta din următorul exemplu,
de o celebritate istorică.

3. “Ultima oră” a lui Senior

Într-o dimineaţă cu soare a anului 1836, Nassau W. Senior,


renumit prin cunoştinţele sale economice şi prin stilul său frumos, un fel
de Clauren printre economiştii englezi, a fost chemat de la Oxford la
Manchester pentru a învăţa aici el însuşi economia politică, în loc să
înveţe el pe alţii la Oxford. Fabricanţii îl aleseră drept campion al lor
împotriva Factory Act-ului, promulgat nu de mult, şi împotriva agitaţiei
pentru ziua de muncă de 10 ore, care mergea încă şi mai departe. Cu
spiritul lor practic obişnuit, ei îşi dăduseră seama că domnul profesor
«wanted a good deal of finishing” [mai avea nevoie de o ultimă
şlefuire]. Îl chemară deci la Manchester. Iar domnul profesor, la rândul
lui, a stilizat lecţia pe care a primit-o la Manchester de la fabricanţi, în
pamfletul: “Letters on the Factory Act, as it affects the cotton
manufacture. London 1837.” aici se pot citi, între altele, următoarele
lucruri înălţătoare:
«Sub legea actuală nicio fabrică ce utilizează persoane sub 18
ani, nu poate lucra mai mult de 111/2 ore pe zi, adică 12 ore în decursul
primelor 5 zile şi 9 ore sâmbăta. Analiza (!) ce urmează arată însă că
într-o asemenea fabrică întregul câştig net derivă din ultima oră. Un
fabricant învesteşte 100.000 l. st. — 80.000 în clădirea fabricii şi în
maşini, 20.000 în materii prime şi în salarii. Presupunând că într-un an
capitalul rulează odată şi presupunând un câştig brut de 15%, cifra de
afaceri anuală a fabricii trebuie să însumeze mărfuri în valoare de
115.000 l. st... Fiecare din cele 23 de jumătăţi de oră de muncă pe zi
produce 5/115 sau 1/23 din aceste 115.000 l. st. Din aceste 23/23 care
formează întregul celor 115.000 l. st. (constituting the whole 115.000 l.
st.) 20/23, adică 100.000 din cele 115.000, nu înlocuiesc decât capitalul;
1
/23 sau 5.000 l. st. din cele 15.000 câştig brut (!) înlocuiesc uzarea

239
fabricii şi a instalaţiilor. Cele 2/23 rămase, adică ultimele două jumătăţi
de oră ale fiecărei zile, produc câştigul net de 10%. Dacă deci, preţurile
rămânând neschimbate, fabrica ar avea voie să lucreze 13 ore în loc de
111/2, în acest caz, cu un adaos de aproximativ 2.600 l. st. la capitalul
circulant, venitul net ar creşte mai mult decât de două ori. Pe de altă
parte, dacă orele de muncă s-ar reduce cu 1 oră pe zi, câştigul net ar
dispare, iar dacă ele s-ar reduce cu 11/2 ore, ar dispare şi câştigul brut.»32
Şi lucrul acesta domnul profesor îl numeşte o «analiză»! Dacă
se încredea în lamentările fabricanţilor, după care muncitorii îşi pierd
timpul cel mai bun al zilei cu producerea clădirilor, a maşinilor, a
bumbacului, a cărbunilor etc., deci cu reproducerea lor sau cu înlocuirea
valorii lor, orice analiză era inutilă. El trebuia să răspundă pur şi simplu:
Domnilor! Dacă veţi reduce munca de la 111/2 ore la 10 ore, în acest caz,
celelalte împrejurări rămânând neschimbate, consumul zilnic de
bumbac, instalaţii etc. se va reduce cu 11/2 ore. Câştigaţi deci exact atâta
cât pierdeţi. Muncitorii voştri vor pierde în viitor 11/2 ore mai puţin cu
reproducerea sau înlocuirea valorii capitalului avansat. Dacă nu-i credea
pe cuvânt, considerând, ca specialist ce este, că e necesară o analiză, el
trebuia înainte de toate să-i invite pe domnii fabricanţi ca, într-o
chestiune care se învârteşte în mod exclusiv în jurul raportului dintre
câştigul net şi mărimea zilei de muncă, să nu amestece de-a valma
instalaţiile şi clădirile de fabrică, materia primă şi munca, ci să
binevoiască a pune într-o parte capitalul constant cuprins în clădirile de
fabrică, în instalaţii, în materii prime etc., iar în cealaltă parte capitalul
avansat sub formă de salariu. Dacă apoi ar fi rezultat cumva că după
socoteala fabricanţilor muncitorul reproduce sau înlocuieşte salariul în
2
/2 ore de muncă, adică într-o oră, analistul trebuia să continue astfel:
după cum arătaţi voi, muncitorul produce în penultima oră salariul său,
iar în ultima oră plusvaloarea voastră sau câştigul net. Întrucât în
perioade de timp egale el produce valori egale, produsul penultimei ore
are aceeaşi valoare ca şi produsul celei din urmă. Apoi, el nu produce
valoare decât în măsura în care cheltuieşte muncă, iar cantitatea muncii
sale este măsurată prin timpul său de muncă. Acesta este, după afirmaţia
voastră, de 111/2 ore pe zi. O parte a acestor 111/2 ore el o întrebuinţează
pentru producerea sau înlocuirea salariului său, cealaltă parte pentru
producerea câştigului vostru net. Altceva el nu mai face în cursul zilei

240
de muncă. Întrucât însă, după indicaţia voastră, salariul său şi
plusvaloarea furnizată de el sunt valori de aceeaşi mărime, el produce,
evident, salariul său în 53/4 ore şi câştigul vostru net în alte 53/4 ore.
Întrucât, apoi, valoarea firului produs în două ore este egală cu suma de
valoare a salariului său şi a câştigului vostru net, această valoare a
firului trebuie măsurată cu 111/2 ore de muncă, anume produsul
penultimei ore de muncă cu 53/4 ore, iar cel al ultimei ore de muncă la
fel. Ajungem acum la un punct gingaş. Atenţie deci! Penultima oră de
muncă este o oră de muncă obişnuită, ca şi prima. Ni plus, ni moins
[nici mai mult, nici mai puţin]. Cum poate să producă deci filatorul într-
o singură oră de muncă o valoare de fir care reprezintă 53/4 ore de
muncă? De fapt el nu face asemenea minune. Ceea ce produce el ca
valoare de întrebuinţare într-o oră de muncă, este o cantitate anumită
de fir. Valoarea acestui fir este măsurată cu 53/4 ore de muncă, din care
43/4 sunt cuprinse fără contribuţia lui în mijloacele de producţie
consumate în fiecare oră, în bumbac, în instalaţii etc., iar 4/4 sau o oră
sunt adăugate de el însuşi. Întrucât deci, salariul lui este produs în 53/4
ore şi întrucât firul produs într-o oră de filat cuprinde de asemeni 53/4
ore de muncă, nu este nicio scamatorie dacă valoarea-produs a celor
53/4 ore de filat ale sale este egală cu valoarea produsului unei ore de
filat. Vă înşelaţi însă amarnic, dacă socotiţi că el pierde chiar şi un
singur atom de timp din ziua sa de muncă cu reproducerea sau
«înlocuirea» valorilor bumbacului, instalaţiilor etc. Prin faptul că munca
sa face din bumbac şi fusuri fir, prin faptul că el filează, valoarea
bumbacului şi a fusurilor trece de la sine asupra firului. Lucrul acesta se
datorează calităţii muncii sale, nu cantităţii ei. E drept că într-o oră el va
transmite firului mai multă valoare a bumbacului etc. decât în 1/2 de oră,
dar numai pentru că într-o oră el filează mai mult bumbac decât în 1/2 de
oră. Înţelegeţi, aşadar: afirmaţia voastră după care muncitorul produce în
penultima oră valoarea salariului său şi în ultima câştigul net, nu
înseamnă nimic altceva decât că în firul produs în două ore ale zilei sale
de muncă, indiferent dacă aceste ore se află la început sau la sfârşit, sunt
încorporate 113/4 ore de muncă, exact atâtea ore câte numără ziua sa
întreagă de muncă. Iar expresia că în primele 53/4 ore el produce salariul
său şi în ultimele 53/4 ore câştigul vostru net nu înseamnă iarăşi nimic
altceva decât că primele 53/4 ore le plătiţi, iar ultimele 53/4 ore nu le

241
plătiţi. Vorbesc de plata muncii, nu de plata forţei de muncă, pentru a
întrebuinţa jargonul vostru. Dacă veţi compara acum, domnilor, raportul
dintre timpul de muncă pe care-l plătiţi şi timpul de muncă pe care nu-l
plătiţi, veţi găsi că este: o jumătate de zi faţă de o jumătate de zi, deci
100%, ceea ce este un procentaj frumuşel. Nu există, de altfel, nici cea
mai mică îndoială că dacă aţi pune «mâinile» voastre să muncească 13
ore în loc de 111/2 şi dacă aţi adăuga cele 1 /2 ore suplimentare numai
supramuncii, lucru care vi se potriveşte tot atât de bine cum se
potriveşte un ou cu celălalt, această supramuncă va creşte de la 53/4 ore
la 7 1/4, iar rata plusvalorii va creşte deci de la 100% la 1262/23%. În
schimb însă sunteţi nişte sanguini mult prea aprinşi, dacă speraţi că
adăugându-i-se 11/2 ore ea va creşte de la 100 la 200% sau chiar la mai
mult de 200%, că adică” va creşte mai mult decât de două ori”. Pe de
altă parte — inima omului este un lucru curios, mai ales atunci când
omul îşi poartă inima în pungă — sunteţi pesimişti prea din cale afară,
dacă vă temeţi că dacă s-ar reduce ziua de muncă de la 11 1/2 la 10 1/2
ore s-ar pierde tot câştigul vostru net. Nicidecum. Toate celelalte
împrejurări rămânând neschimbate, supramunca ar scădea de la 53/4 la
43/4 ore, ceea ce tot mai înseamnă o rată a plusvalorii destul de
frumuşică, anume 8214/23%. Iar acea fatală “ultimă oră”, despre care voi
aţi pălăvrăgit mai mult decât hiliaştii despre sfârşitul lumii, este” all
bosh” [vorbărie goală]. Pierderea ei n-are să vă coste pe voi «câştigul
net», aşa cum n-are să-i coste pe copiii de ambele sexe, pe care voi îi
transformaţi în produse, «puritatea sufletească».32a
Dacă va bate într-adevăr cândva “ultimul ceas” al vostru,
gândiţi-vă la profesorul din Oxford. În fine: Într-o lume mai bună îmi
doresc mai mult de pe urma relaţiilor cu voi. Adio! 33... Semnalul
“ultimei ore” descoperite de Senior în 1836 a fost trâmbiţat din nou în
“London Economist” la 15 aprilie 1848 de către James Wilson, unul din
principalii mandarini economişti, în polemica împotriva legii de zece
ore.

4. Plusprodusul

Acea parte a produsului (1/10 din 20 pfunzi de fir, adică 2 pfunzi


de fir în exemplul de sub 2) prin care e reprezentată plusvaloarea o

242
numim plusprodus (surplus produce, produit net). Aşa cum rata
plusvalorii nu este determinată prin raportul acesteia faţă de suma totală,
ci faţă de partea variabilă a capitalului, tot astfel şi mărimea
plusprodusului nu este determinată prin raportul lui faţă de restul
produsului total, ci faţă de acea parte a produsului prin care e
reprezentată munca necesară. Aşa cum producerea de plusvaloare este
scopul determinant al producţiei capitaliste, tot astfel nu mărimea
absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusprodusului măsoară
gradul de intensitate al avuţiei.34
Suma muncii necesare şi asupra muncii, a acelor intervale de
timp în care muncitorul produce echivalentul înlocuitor al forţei sale de
muncă şi plusvaloarea, formează mărimea absolută a timpului său de
muncă, ziua de muncă (working day).

NOTE:
* Formulele ce urmează sunt redate, pentru înţelegerea mai uşoară, în forma utilizată de
Engels în ediţia engleză. — Nota Inst. M. E. L.
26a
“Dacă socotim valoarea capitalului fix utilizat, ca fiind o parte a capitalului avansat,
trebuie ca la sfârşitul anului să socotim restul valorii acestui capital ca parte a încasărilor
din anul respectiv.” (Malthus: “Principles of Politicai Economy”, ediţia a 2-a, Londra
1836, pag. 269.)
27
Notă la ediţia a 2-a. Se înţelege de la sine că, aşa cum spune Lucretius, “nil posse
creări de nihilo”. Din nimic nu se face nimic. “Creare de valoare” este transformarea
forţei de muncă în muncă. La rândul ei, forţa de muncă este în primul rând materie
naturală transformată în organism omenesc.
28
In acelaşi fel în care englezul spune «rate of profits», «rate of interest» etc. În cartea a
III-a se va vedea că rata profitului este uşor de înţeles îndată ce se cunosc legile
plusvalorii. Urmând drumul invers, nu se înţelege ni l'un, ni l'autre [niciuna, nici alta],
28a
(Notă la ediţia a 3-a. — Autorul întrebuinţează aici limbajul economic curent. Ne
amintim că la pag. 182 s-a demonstrat cum de fapt nu capitalistul «avansează»
muncitorului, ci muncitorul capitalistului.—F. E.)
29
Până în prezent am întrebuinţat în această lucrare termenul «timp de muncă necesar»
pentru timpul de muncă socialmente necesar producţiei unei mărfi în general. Îl
întrebuinţăm de acum înainte şi pentru timpul de muncă necesar producţiei mărfii
specifice care e forţa de muncă. întrebuinţarea aceloraşi termeni tehnici în sens diferit
este supărătoare; ea nu poate fi evitată însă cu desăvârşire în nicio ştiinţă. A se compara,
de exemplu, partea superioară şi cea inferioară a matematicilor.
30
Cu o genialitate într-adevăr Gottsched-iană, domnul Wilhelm Thukydides Roscher
descoperă că dacă formarea plusvalorii sau a plusprodusului şi acumularea legată de ele

243
se datorează în ziua de azi «spiritului de economie» al capitalistului, care «pretinde» în
schimb “de exemplu dobânda”, dimpotrivă “pe treptele inferioare ale civilizaţiei... cei
slabi sunt siliţi de cei puternici să facă economie“. («Die Grundlagen etc.», pag. 78.) Să
facă economie de muncă ? Sau de produse suplimentare inexistente? Alături de
ignoranţa reală mai este şi teama apologetică în faţa unei analize conştiincioase a valorii
şi a plusvalorii şi în faţa unui eventual rezultat penibil şi subversiv, care-1 sileşte pe
Roscher şi consorţii să răstălmăcească justificările mai mult sau mai puţin plauzibile ale
capitalistului pentru aproprierea plusvalorilor existente, transformându-le în cauze
generatoare de plusvaloare.
30a
Notă ediţia a 2-a. Cu toate că este expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de
muncă, rata plusvalorii nu este expresia mărimii absolute a exploatării. De exemplu,
dacă munca necesară = 5 ore, şi supramuncă = 5 ore, gradul de exploatare = 100%.
Mărimea exploatării este măsurată aici prin 5 ore. Dacă însă munca necesară = 6 ore, şi
supramuncă = 6 ore, gradul de exploatare de 100% rămâne neschimbat, în timp ce
mărimea exploatării creşte cu 20%, de la 5 la 6 ore.
31
Notă la ediţia a 2-a. Exemplul dat în prima ediţie cu o filatură din anul 1860 cuprindea
unele erori de fapt. Datele din text, perfect exacte, mi-au fost puse la dispoziţie de către
un fabricant din Manchester. — Mai observ că în Anglia vechiul cal-putere se socotea
după diametrul cilindrului, pe când cel nou se determină după forţa reală pe care o arată
indicatorul.
31a
Calculele de mai sus nu au decât valoarea unor ilustrări. Se presupune anume că
preţurile = valorile. Se va vedea în cartea a III-a că această egalizare nu se face într-un
mod atât de simplu nici chiar pentru preţurile medii.
32
Senior, ibid., pag. 12, 13. Nu intrăm în discutarea ciudăţeniilor, care pentru scopul
nostru sunt indiferente, ca de exemplu afirmaţia că fabricanţii socotesc înlocuirea
instalaţiilor uzate etc., deci a unei părţi a capitalului, ca parte a câştigului, brut sau net,
murdar sau curat. Nici în cea a exactităţii sau inexactităţii cifrelor. Că aceste cifre nu au
mai multă valoare decât aşa numita «analiză», a dovedit-o Leonhard Horner în: ”A
Letter to Mr. Senior etc.”, Londra 1837. Leonhard Horner, unul din Factory Inquiry
Commissioners [Comisari pentru anchetarea situaţiei din fabrici] din 1833, şi inspector
de fabrică, de fapt cenzor de fabrică, până în 1859, a dobândit merite nemuritoare în
ceea ce priveşte clasa muncitoare din Anglia. În afară de lupta ce a dus-o cu fabricanţii
îndârjiţi, el a mai luptat o viaţă întreagă cu miniştrii, pentru care era cu mult mai
important să numere ”glasurile” stăpânilor de fabrici în Camera Comunelor, decât orele
de muncă ale ”mâinilor” din fabrică.
Adaos la nota 32. Expunerea lui Senior este confuză, chiar dacă facem cu totul abstracţie
de inexactitatea cuprinsului. Iată ce voia el să spună de fapt: Fabricantul utilizează
muncitorii timp de 1112 sau 23/2 ore pe zi. Ca şi o singură zi de muncă, munca unui an
constă din 111/2 sau 23/2 ore (înmulţite cu numărul zilelor de muncă dintr-un an). Dacă
presupunem acest lucru, cele 23/2 ore de muncă creează produsul anual de 115.000 l. st.;
1
/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st.; 20/23 ore de muncă produc 20/23x 115.000 l.
st. = 100.000 l. st., adică ele înlocuiesc doar capitalul avansat. Rămân 3/2 ore de muncă,
care produc 3/23 x 115.000 l. st. = 15.000, adică câştigul brut. Din aceste 3/2 ore de
muncă, 1/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st. = 5.000 l. st., adică ea produce doar
valoarea care înlocuieşte uzarea fabricii şi a instalaţiilor. Ultimele două jumătăţi de oră

244
de muncă, adică ultima oră de muncă, produce 2/23 x 115.000 l. st. = 10.000 l. st., adică
profitul net. În text Senior transformă ultimele 2/23 ale produsului în părţi ale însăşi zilei
de muncă.
32a
Dacă Senior a dovedit că de “ultima oră de muncă” depinde câştigul net al
fabricanţilor, existenţa industriei engleze a bumbacului, dominaţia Angliei pe piaţa
mondială, doctorul Andrew Ure a mai dovedit pe deasupra că copiii din fabrică şi
persoanele tinere sub 18 ani care nu sunt ţinute timp de 12 ore întregi în atmosfera caldă
şi moraliceşte pură a atelierului, ci sunt împinse cu “o oră” mai devreme în lumea
exterioară rece şi frivolă, îşi pierd mântuirea sufletului, din cauza trândăviei şi a viciului.
Începând din 1848, inspectorii de fabrică n-au mai contenit să-şi bată joc de fabricanţi,
în rapoartele lor semestriale, cu «ultima oră», cu «ora fatală». Astfel, d-l Howell spune,
în raportul său industrial, din 31 Mai 1855: «Dacă următorul calcul ingenios (şi îl citează
pe Senior) ar fi exact, orice fabrică de bumbac din Regatul Unit ar fi lucrat cu pierdere
din 1850 încoace.» («Reports of the Insp. of Fact. for the half year ending 30th April
1855», pag. 19, 20.) Când în 1848 legea de zece ore a trecut prin parlament, fabricanţii
au impus lucrătorilor din unele torcătorii de cânepă rurale, răspândite între comitatele
Dorset şi Somerset, o contra-petiţie, în care se spune între altele: “Petiţionarii voştri, care
sunt părinţi, socotesc că o oră de repaos în plus nu ar avea alt efect decât demoralizarea
copiilor lor, căci trândăvia este începutul tuturor viciilor.” În această privinţă raportul
industrial din 31 Octombrie 1848 observă: «Atmosfera din torcătoriile de cânepă în care
lucrează copiii acestor părinţi afectuoşi şi virtuoşi este atât de plină de praf şi de scamă
provenită din materia primă, că este extrem de neplăcut să stai, fie şi numai zece minute,
în camerele de tors, lucrul fiind imposibil din cauza unei senzaţii din cele mai neplăcute,
provenită din faptul că ochii, urechile, nasul şi gura se umplu de îndată cu nori de praf
de cânepă, de care nu există scăpare. Munca însăşi cere, din cauza vitezei nebune a
maşinilor, îndemânare şi mişcare neîntreruptă, sub controlul unei atenţii neobosite; ar fi,
deci, cam dur să permiţi unor părinţi să întrebuinţeze expresia de „trândăvie” cu privire
la propriii lor copii, care sunt ferecaţi, scăzându-se timpul pentru masă, zece ore întregi
de asemenea ocupaţie, în asemenea atmosferă... Copiii aceştia muncesc mai mult decât
argaţii din satele învecinate... Această vorbărie nesimţitoare despre „trândăvie şi vicii”
trebuie înfierată ca cel mai pur cant [ipocrizie. — N. T.] şi cea mai neruşinată
făţărnicie... Acea parte a publicului care, acum aproximativ doisprezece ani, s-a revoltat
din cauza convingerii cu care se proclama în public, şi în mod foarte serios, sub
oblăduirea unor înalte autorităţi, că întregul „câştig net” al fabricantului rezultă din
„ultima oră” de muncă şi că deci reducerea zilei de muncă cu o oră desfiinţează câştigul
net; acea parte a publicului, zicem, nu-şi va crede ochilor când va constata acum că
descoperirea originală despre virtuţile „ultimei ore” a fost între timp atât de mult
perfecţionată, încât îmbrăţişează în aceeaşi măsură şi „morala” şi „profitul”; aşa încât
dacă durata muncii copiilor se reduce la 10 ore pline, se duce dracului atât morala
copiilor cât şi câştigul net al acelora care îi utilizează, ambele depinzând de această
ultimă, de această fatală oră.» («Rep. of. Insp. of Fact. for 3Ist 1848», pag. 101.) acelaşi
raport industrial dă apoi mostre de “morala” şi de ”virtutea” acestor domni fabricanţi, de
şiretlicurile, chiţibuşurile, ademenirile, ameninţările, falsificările etc. de care s-au folosit
pentru a face pe câţiva muncitori complect decăzuţi să semneze asemenea petiţii, pe care
apoi să le înfăţişeze parlamentului drept petiţii ale unei întregi ramuri industriale, ale

245
unor comitate întregi. Este foarte caracteristic pentru starea actuală a aşa numitei
«ştiinţe” economice, că nici Senior însuşi, care, spre cinstea lui, a luat ulterior atitudine
energică în favoarea legislaţiei industriale, nici adversarii săi iniţiali şi ulteriori n-au
ştiut să rezolve sofismele acestei «descoperiri originale». Ei au apelat la experienţa reală.
Chestiunea why şi wherefore [de ce şi din ce cauză] a rămas un mister.
33
Totuşi, domnul profesor profitase ceva de pe urma excursiei sale la Manchester! În
”Letters on the Factory Act” tot câştigul net, «profitul» şi «dobânda» şi chiar
”something more” [ceva mai mult] atârnă de o oră de muncă neplătită a muncitorului!
Cu un an înainte, în «Outlines of Political Economy», lucrare compusă pentru binele
general al studenţilor de la Oxford şi al filistinilor culţi, el «descoperise» încă, faţă de
determinarea valorii prin timpul de muncă, făcută de Ricardo, că profitul rezultă din
munca capitalistului, iar dobânda din ascetismul său, din «abstinenţa» sa. Moftul ca
atare era vechi, dar cuvântul “abstinenţă” era nou. D-l Roscher îl traduce corect în
nemţeşte prin «Enthaltung» Compatrioţii lui, mai puţin pricepuţi în limba latină,
cârciumari [germ. Wirte, aluzie la economistul vulgar german Max Wirth. — N. T..],
primari [germ. Schulzen, aluzie la economistul german Schulze-Delitzsch. — N. T.] şi
alţi Michel-i, l-au tradus cu termenul de rezonanţă monahală “Entsagung” [renunţare. —
N. T.].
34
«Pentru un individ cu un capital de 20.000 l. st., ale cărui profituri sunt de 2.000 l. st.
pe an, ar fi un lucru absolut indiferent dacă prin capitalul său sunt utilizaţi 100 sau 1.000
de muncitori, dacă mărfurile produse sunt vândute cu 10.000 sau cu 20.000 l. st.,
presupunându-se mereu că profiturile sale nu scad în niciun caz sub 2.000 l. st. Oare
interesul real al unei naţiuni nu este acelaşi? Presupunând că venitul ei real net, că
rentele şi profiturile ei rămân aceleaşi, nu are absolut nicio importanţă chestiunea dacă
naţiunea constă din 10 sau din 12 milioane locuitori.» (Ricardo: “Principles etc.”, pag.
416.) Mult înaintea lui Ricardo, Arthur Young, un fanatic al plusprodusului, de altfel un
scriitor palavragiu şi lipsit de simţ critic, al cărui renume stă în raport invers cu meritele
sale, a spus între altele: «Ce valoare ar avea într-un regat modern o provincie întreagă al
cărei pământ ar fi lucrat oricât de bine de mici agricultori independenţi, după metoda
veche romană ? Ce alt rost ar putea să aibă o asemenea situaţie, decât acela de a crea
oameni („the mere purpose of breeding men” ), ceea ce, de altfel, nu are niciun rost („is
a most useless purpose” )» (Arthur Young: «Political Arithmetic etc.», Londra 1774,
pag. 47.)
Adaos la nota 34. Curioasă este” puternica înclinare de a prezenta avuţia suplimentară
(net wealth) drept avantajoasă pentru clasa muncitoare, pentru că îi dă posibilitatea de a
munci. Dar chiar dacă este aşa, lucrul nu se întâmplă pentru că această avuţie este
suplimentară.” (Th. Hopkins: «On Rent of Land etc.», Londra 1828, pag. 126.

246
Capitolul opt
ZIUA DE MUNCĂ

1. Limitele zilei de muncă

Am pornit de la premisa că forţa de muncă se cumpără şi se


vinde la valoarea ei. Valoarea ei, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, este
determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Dacă deci
producţia mediei zilnice de mijloace de subzistenţă ale muncitorului
necesită 6 ore, el trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi, pentru a
produce în fiecare zi forţa sa de muncă, adică pentru a reproduce
valoarea obţinută prin vânzarea ei. În acest caz, partea necesară a zilei
sale de muncă este de 6 ore şi este deci, celelalte împrejurări rămânând
neschimbate, o mărime dată. Dar în modul acesta mărimea zilei de
muncă însăşi nu este încă dată.
Să presupunem că linia a------b reprezintă durata sau lungimea
timpului de muncă necesar, adică 6 ore. După cum munca va fi
prelungită peste a b cu 1, 3 sau 6 ore etc., vom obţine următoarele 3 linii
diferite:
Ziua de muncă I: a------b-c,
Ziua de muncă II: a------b---c,
Ziua de muncă III: a------b------c,
care reprezintă trei zile de muncă diferite, de 7, 9 şi 12 ore. Linia
prelungită b c reprezintă durata supramuncii. Întrucât ziua de muncă = a
b + b c sau a c, ea variază odată cu mărimea variabilă b c. Întrucât a b
este dat, raportul lui b c faţă de a b poate fi măsurat întotdeauna. La ziua
de muncă I el va fi de 1/6, la ziua de muncă II de 3/6 şi la ziua de muncă
timpul supramuncii
III de 6/6 din a b. Întrucât, pe de altă parte, relaţia timpul muncii necesare

determină rata plusvalorii, aceasta din urmă este dată prin raportul arătat
mai sus. În cele 3 zile de muncă diferită ea va fi respectiv de 162/3, 50 şi
100%. Dimpotrivă, rata plusvalorii singură nu ne-ar da mărimea zilei de

247
muncă. Dacă ea ar fi, de exemplu, de 100%, ziua de muncă ar putea fi
de 8, 10, 12 ore etc. Ea ar arăta că cele două părţi componente ale zilei
de muncă, munca necesară şi supramunca, sunt egale, nu însă cât de
mare este fiecare din aceste părţi.
Ziua de muncă nu este deci o mărime constantă, ci o mărime
variabilă. Una din părţile sale este, ce-i drept, determinată de timpul de
muncă necesar pentru reproducerea continuă a muncitorului însuşi, dar
mărimea sa totală variază cu lungimea sau durata supramuncii. Ziua de
muncă este, aşadar, determinabilă. În sine ea este însă nedeterminată.35
Dar cu toate că ziua de muncă nu este o mărime fixă, ci una
fluidă, ea nu poate, pe de altă parte, să varieze decât înăuntrul unor
anumite limite. Limita sa minimă este însă indeterminabilă. E drept că,
dacă socotim linia prelungită b c, adică supramunca = zero, obţinem o
limită minimă, anume acea parte a zilei în cursul căreia muncitorul
trebuie să lucreze în mod necesar pentru întreţinerea sa proprie. În
cadrul modului de producţie capitalist munca necesară nu poate fi
niciodată decât o parte a zilei sale de muncă, cu alte cuvinte ziua de
muncă nu poate fi niciodată redusă la acest minim. În schimb însă ziua
de muncă posedă o limită maximă. Peste o anumită limită, ea nu poate fi
prelungită. Această limită maximă este determinată de două elemente. În
primul rând, de limita fizică a forţei de muncă. În cursul zilei naturale de
24 de ore un om nu poate cheltui decât o anumită cantitate de forţă
vitală. Tot astfel un cal nu poate lucra, zi de zi, decât 8 ore. În cursul
unei părţi a zilei forţa trebuie să se odihnească, să doarmă, iar în cursul
altei părţi omul trebuie să satisfacă alte trebuinţe fizice, să se hrănească,
să se cureţe, să se îmbrace etc. Afară de această limită pur fizică,
prelungirea zilei de muncă se loveşte de limite morale. Muncitorului îi
trebuie timp pentru satisfacerea nevoilor intelectuale şi sociale, al căror
volum şi număr este determinat de starea generală a civilizaţiei.
Variaţiile zilei de muncă au loc, aşadar, înăuntrul unor limite de ordin
fizic şi social. Ambele aceste limite sunt însă de natură foarte elastică,
permiţând cea mai mare libertate de mişcare. Găsim astfel zile de muncă
de 8, 10, 12, 14, 16, 18 ore, adică de lungimi din cele mai diferite.
Capitalistul a cumpărat forţa de muncă la valoarea ei pe o zi.
Lui îi aparţine valoarea ei de întrebuinţare pe timpul unei zile de
muncă. El a dobândit deci dreptul de a-l pune pe muncitor să muncească

248
pentru el timp de o zi» Dar ce este o zi de muncă ?36 În orice caz, mai
puţin decât o zi naturală de viaţă. Cu cât anume mai puţin ? Capitalistul
are concepţia lui proprie despre această ultima Thule, * despre limita
necesară a zilei de muncă. În calitate de capitalist, el nu este decât
capital personificat. Sufletul lui este sufletul capitalului. Capitalul are
însă un singur instinct vital, instinctul de a se valorifica, de a crea
plusvaloare, de a absorbi cu partea sa constantă, cu mijloacele de
producţie, o masă cât mai mare de supramuncă.37 Capitalul este muncă
decedată, care prinde viaţă, ca un vampir, numai absorbind muncă vie şi
trăieşte cu atât mai mult, cu cât absoarbe mai mult din ea. Timpul în
cursul căruia muncitorul munceşte este timpul în cursul căruia
capitalistul consumă forţa de muncă cumpărată de el.38 Dacă muncitorul
consumă pentru sine însuşi timpul său disponibil, el îl fură pe
capitalist.39
Capitalistul invocă deci legea schimbului de mărfuri. Ca şi orice
alt cumpărător, el caută să obţină un folos cât mai mare din valoarea de
întrebuinţare a mărfii sale. Deodată însă răsună vocea muncitorului, care
amuţise în învălmăşeala procesului de producţie:
Marfa pe care ţi-am vândut-o se deosebeşte de restul mărfurilor
prin faptul că întrebuinţarea ei creează valoare, şi anume valoare mai
mare decât costă ea însăşi. Acesta a fost motivul pentru care ai
cumpărat-o. Ceea ce apare de partea ta ca valorificare a capitalului, de
partea mea este cheltuire suplimentară de forţă de muncă. Tu şi cu mine,
noi nu cunoaştem pe piaţă decât o singură lege, cea a schimbului de
mărfuri. Iar consumul mărfii nu-i aparţine vânzătorului, care o
înstrăinează, ci cumpărătorului, care o dobândeşte. Ţie îţi aparţine deci
uzul forţei mele de muncă zilnice. Dar cu ajutorul preţului ei de vânzare
zilnic trebuie ca în fiecare zi să o pot reproduce şi deci să o pot vinde
din nou. Abstracţie făcând de uzarea normală din pricina vârstei etc., eu
trebuie să fiu capabil să lucrez mâine în aceeaşi stare normală de putere,
sănătate şi vigoare ca şi azi. Tu îmi propovăduieşti mereu evanghelia
«spiritului de economie» şi a «abţinerii». Ei bine! Îmi voi administra
singura mea avere, forţa de muncă, ca un gospodar înţelept şi econom,
ferindu-mă de orice risipă necugetată a ei. Eu nu voi pune în funcţiune
în fiecare zi, eu nu voi transforma în mişcare, în muncă, decât cantitatea
compatibilă cu durata normală şi cu dezvoltarea sănătoasă a forţei de

249
muncă. Prelungind peste măsură durata zilei de muncă, tu poţi să pui în
funcţiune într-o singură zi o cantitate mai mare din forţa mea de muncă,
decât pot eu înlocui în trei zile. Ceea ce câştigi tu în felul acesta ca
muncă, pierd eu ca substanţă capabilă de a munci. Utilizarea forţei mele
de muncă şi jefuirea ei sunt lucruri cu totul diferite. Dacă perioada
medie pe care poate să o trăiască un muncitor mijlociu este,
presupunând o durată rezonabilă a muncii, de 30 de ani, 1
valoarea forţei
mele de muncă pe care mi-o plăteşti zi de zi este 365 x 30 sau 1/10950 din
valoarea ei totală. Dar dacă tu o consumi în 10 ani, îmi plăteşti zilnic
1
/10950 în loc de 1/3650 din valoarea ei totală, adică numai 1/3 din valoarea
ei pe o zi, furându-mi astfel în fiecare zi 2/3 din valoarea mărfii mele. Îmi
plăteşti forţa de muncă pe o zi şi consumi forţa de muncă pe trei zile.
Lucrul acesta este în contradicţie cu contractul nostru şi cu legea
schimbului de mărfuri. Cer, aşadar, o zi de muncă de durată normală, şi
o cer fără a apela la inima ta, căci în chestiuni băneşti încetează
sentimentalismul. Se poate să fii un cetăţean model, să fii membru al
societăţii pentru protecţia animalelor, sau să ai reputaţie de sfânt, dar
lucrul pe care îl reprezinţi faţă de mine nu are inimă în pieptul său. Ceea
ce pare să bată în el, e bătaia propriei mele inimi. Eu revendic ziua
normală de muncă, pentru că revendic valoarea mărfii mele, ca oricare
alt vânzător.40
Se vede aşadar că, abstracţie făcând de unele limite foarte
elastice, din natura schimbului de mărfuri însuşi nu rezultă nicio limită a
zilei de muncă, deci nicio limită a supramuncii. Capitalistul se bazează
pe dreptul său de cumpărător, atunci când caută să lungească ziua de
muncă cât mai mult posibil şi să facă, dacă poate, dintr-o singură zi de
muncă, două. Pe de altă parte natura specifică a mărfii cumpărate
conţine o limită a consumării ei de către cumpărător, iar muncitorul
apără dreptul său de vânzător, atunci când vrea să limiteze ziua de
muncă la o mărime normală determinată. Avem, aşadar, de-a face aici
cu o antinomie: un drept se loveşte de altul, ambele consacrate prin
legea schimbului de mărfuri. Între drepturi egale decide forţa. Şi astfel
în istoria producţiei capitaliste reglementarea zilei de muncă apare ca o
luptă pentru limitele zilei de muncă, — o luptă între capitalistul colectiv,
adică între clasa capitaliştilor, şi muncitorul colectiv, adică clasa
muncitoare.

250
2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier

Capitalul nu a inventat supramuncă. Pretutindeni unde o parte a


societăţii deţine monopolul mijloacelor de producţie, muncitorul, liber
sau neliber, trebuie să adauge timpului de muncă necesar pentru propria
sa întreţinere un timp de muncă suplimentar, pentru a produce
mijloacele de întreţinere pentru proprietarul mijloacelor de producţie,41
indiferent dacă acest proprietar este nobil atenian, teocrat etrusc, civis
romanus [cetăţean roman], baron normand, proprietar de sclavi
american, boier valah, landlord modern, sau capitalist.42 Este clar însă că
dacă într-o formaţiune economică a societăţii precumpăneşte nu
valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a produsului,
supramunca este limitată printr-un cerc mai restrâns sau mai larg de
trebuinţe, fără însă ca din caracterul producţiei însăşi să rezulte o
nevoie nelimitată de supramuncă. Supramunca se arată deci groaznică
în antichitate atunci când e vorba să se obţină valoarea de schimb în
forma sa de bani, independentă, adică atunci când e vorba de producţia
aurului şi a argintului. Munca forţată până la moarte este aici forma
oficială a supramuncii. Nu avem decât să-l citim pe Diodorus Siculus.43
Acestea sunt însă excepţii din lumea antică. Dar îndată ce popoarele a
căror producţie se mişcă încă în formele inferioare ale muncii
sclavagiste, ale muncii de clacă etc., sunt atrase în orbita unei pieţe
mondiale care este dominată de modul de producţie capitalist şi care
face ca vânzarea în străinătate a produselor lor să devină interesul
predominant, peste grozăviile barbare ale sclavajului, şerbiei etc. se
altoieşte grozăvia civilizată a supramuncii. Din această cauză, munca
negrilor din statele sudice ale Uniunii Americane a păstrat un caracter
patriarhal moderat atâta vreme cât producţia era îndreptată în mod
principal asupra satisfacerii directe a trebuinţelor proprii. Dar în măsura
în care exportul de bumbac deveni interesul vital al acestor state,
istovirea în muncă a negrilor şi pe alocuri consumarea vieţii lor în şapte
ani de muncă deveni factorul unui sistem calculat, care lucra cu
socoteală. Nu mai era vorba să se scoată din ei o cantitate anumită de
produse utile. Era vorba de producţia plusvalorii însăşi. Tot astfel stau
lucrurile cu munca de clacă, de exemplu în principatele dunărene.

251
Comparaţia între goana după supramuncă din principatele
dunărene şi aceeaşi goană din fabricile engleze prezintă un interes
deosebit, întrucât în munca de clacă supramunca posedă o formă de sine
stătătoare, perceptibilă în mod material.
Să presupunem că ziua de muncă are 6 ore de muncă necesară şi
6 ore de supramuncă. În modul acesta muncitorul liber îi furnizează
capitalistului 6 X 6, adică 36 ore de supramuncă pe săptămână. Este
acelaşi lucru ca şi când ar lucra 3 zile pe săptămână pentru sine şi 3 zile
pe săptămână gratuit pentru capitalist. Lucrul acesta însă nu este vizibil.
Supramunca şi munca necesară se confundă una cu cealaltă. Voi putea
deci să exprim acelaşi raport, de exemplu, şi prin aceea că muncitorul
lucrează în fiecare minut 30 secunde pentru sine şi 30 secunde pentru
capitalist etc. Altfel stau lucrurile cu munca de clacă. Munca necesară
pe care, de exemplu, ţăranul valah o îndeplineşte pentru întreţinerea sa
proprie este separată în spaţiu de supramunca pe care o prestează pentru
boier. Prima, el o îndeplineşte pe ogorul său propriu, pe cea de a doua
pe moşia boierească. Ambele părţi ale timpului de muncă exista deci în
mod independent una lângă alta. În forma muncii de clacă, supramunca
este precis delimitată faţă de munca necesară. Este evident că aceste
forme deosebite de manifestare nu modifică deloc raportul cantitativ
dintre supramuncă şi munca necesară. Trei zile de supramuncă pe
săptămână rămân trei zile de muncă ce nu creează vreun echivalent
pentru muncitor, indiferent dacă ea se numeşte muncă de clacă sau
muncă salariată. Dar la capitalist goana după supramuncă se manifestă
în tendinţa de prelungire fără măsură a zilei de muncă.La boier ea se
manifestă mai simplu în goana directă după zile de clacă.44
În principatele dunărene claca era legată de rente în natură şi de
alte accesorii ale şerbiei. Ea forma însă tributul principal către clasa
stăpânitoare. Oriunde aceasta era situaţia, munca de clacă rezulta rareori
din starea de şerbie. Dimpotrivă, de cele mai multe ori starea de şerbie
rezulta din munca de clacă.44a Aşa stăteau lucrurile în provinciile
româneşti. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea
comună, dar nu pe proprietatea comună în forma ei slavă, şi cu atât mai
puţin în cea hindusă. O parte a pământurilor era cultivată, ca proprietate
privată liberă, de către membrii obştii pe cont propriu, altă parte a lor —
ager publicus — era cultivată de toţi împreună. Produsele acestei munci

252
în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă
proastă sau pentru alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public
pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului precum şi a altor
cheltuieli ale comunei. Cu timpul, demnitari războinici şi bisericeşti
uzurpară, odată cu proprietatea comună, şi prestaţiile în folosul acesteia.
Munca ţăranilor liberi pe pământul lor comun se transformă în muncă
de clacă pentru cei care furaseră acest pământ. Odată cu aceasta se
dezvoltară raporturi de şerbie, dar numai în fapt, nu în drept, până ce
Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul că desfiinţează şerbia, îi dădu
putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de
generalul rus Kisselef, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii. În acest
fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură şi pe magnaţii principatelor
dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din Europa întreagă.
În conformitate cu «Regulamentul organic», cum e întitulat acel
codice al muncii de clacă, fiecare ţăran valah datorează pretinsului
proprietar al pământului, afară de o mulţime de prestaţii în natură bine
specificate, următoarele: 1. douăsprezece zile de muncă în general; 2. o
zi de muncă la câmp şi 3. o zi la căratul lemnelor. În total 14 zile pe an.
Cu o pricepere profundă în chestiunile de economie politică, ziua de
muncă nu este luată însă în înţelesul ei ordinar, ci ca zi de muncă
necesară pentru confecţionarea unui produs zilnic mediu, iar produsul
zilnic mediu este fixat, şmechereşte, în aşa mod, încât nici măcar un
uriaş nu l-ar putea termina în 24 ore. În cuvinte seci, de o ironie specific
rusească, însuşi “regulamentul” declară deci că sub 12 zile de muncă
trebuie înţeles produsul unei munci manuale de 36 de zile, sub o zi de
muncă la câmp trei zile, iar sub o zi la căratul lemnelor de asemeni
triplul. Total: 42 zile de clacă. La aceasta se adaugă însă şi aşa-zisa
iobăgie,* prestaţii de servicii, datorate moşierului pentru nevoi
extraordinare ale producţiei. În raport cu mărimea populaţiei sale,
fiecare sat trebuie să pună la dispoziţie, în fiecare an, un contingent
anumit de oameni pentru iobăgie.* Această muncă de clacă suplimentară
poate fi evaluată la 14 zile de fiecare ţăran valah. Astfel munca de clacă
obligatorie se ridică la 56 zile de muncă pe an. Din cauza climei
nefavorabile, anul agricol numără în Valahia numai 210 zile, din care se
scad 40 de duminici şi zile de sărbătoare şi, în medie, 30 de zile cu
vreme nefavorabilă, în total 70 de zile. Rămân 140 zile de muncă.

253
56
Raportul muncii de clacă faţă de cea necesară, 84 , sau 662/3 la sută,
exprimă o rată a plusvalorii mult mai mică decât cea care guvernează
munca muncitorului agricol sau industrial englez. Aceasta nu este însă
decât munca de clacă prescrisă de lege. Într-un spirit şi mai «liberal»
decât legislaţia industrială engleză, «Regulamentul organic» a ştiut să
faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii. După ce 12 zile fuseseră
transformate în 54**, munca nominală pentru fiecare din cele 54** zile de
clacă a fost iarăşi astfel determinată, încât un supliment de muncă
trebuie să cadă asupra zilelor următoare. Astfel se cere ca într-o zi să fie
prăşită o porţiune de pământ care are nevoie pentru această operaţie, mai
ales pe plantaţiile de porumb, de un timp de două ori mai lung. Pentru
anumite lucrări agricole, ziua legală de muncă poate fi astfel
interpretată, încât ziua începe în luna mai şi se termină în luna
octombrie. Pentru Moldova dispoziţiile sunt şi mai grele. «Cele
douăsprezece zile de clacă ale „Regulamentului organic” », exclama un
boier îmbătat de victorie, «se ridică la 365 de zile pe an!» 45
Dacă” Regulamentul organic” al principatelor dunărene era o
expresie pozitivă a goanei după supramuncă, goană pe care fiecare
paragraf o legalizează, Factory Act-urile engleze sunt expresii negative
ale aceleiaşi goane. Aceste legi frânează tendinţa capitalului spre o
stoarcere nemăsurată a forţei de muncă, printr-o limitare forţată a zilei
de muncă din partea statului, şi anume din partea unui stat pe care îl
guvernează capitalistul şi landlordul. Abstracţie făcând de mişcarea
muncitorească, ce lua din zi în zi proporţii mai ameninţătoare, limitarea
muncii în fabrici era dictată de aceeaşi necesitate care revărsa guano-ul
pe ogoarele Angliei. Aceeaşi rapacitate oarbă, care într-un caz secătuia
pământul, atacase în celălalt caz rădăcina puterii de viaţă a naţiunii:
epidemii periodice sau tot atât de elocvent diminuarea taliei soldaţilor
în Germania şi în Franţa.46
Factory Act-ul din 1850, în vigoare acum (1867), îngăduie o
durată de 10 ore pentru ziua medie din cursul săptămânii, adică pentru
primele 5 zile ale săptămânii 12 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 6
seara, din care se scade însă, conform legii, 1/2 de oră pentru micul dejun
şi o oră pentru prânz, astfel că rămân 101/2 ore de muncă, iar pentru ziua
de sâmbătă 8 ore, de la ora 6 dimineaţa până la ora 2 după-amiază, din
care se scade 1/2 de oră pentru micul dejun. Rămân 60 ore de muncă,

254
101/2 pentru primele cinci zile ale săptămânii, 71/2 pentru ultima zi a
săptămânii.47 Au fost instituiţi controlori speciali însărcinaţi să vegheze
la aplicarea legii, anume inspectorii de fabrică, subordonaţi direct
ministerului de interne, ale căror rapoarte se publică semestrial de către
parlament. Aceste rapoarte furnizează o statistică continuă şi oficială
asupra goanei capitaliştilor după supramuncă. Să-i auzim puţin pe
inspectorii de fabrică.48
«Fabricantul perfid începe lucrul cu un sfert de ceas înainte de
ora 6 dimineaţa, uneori poate mai devreme, alteori mai târziu, şi îl
încheie cu un sfert de ceas după ora 6 seara, uneori mai devreme, alteori
mai târziu. El taie cinci minute la începutul şi la sfârşitul jumătăţii de
oră destinate în mod nominal micului dejun şi ciupeşte 10 minute la
începutul şi la sfârşitul orei destinate prânzului. Sâmbăta el lucrează un
sfert de oră, uneori mai mult, alteori mai puţin, peste ora 2 d. a. Câştigul
său este deci următorul:
Înainte de ora 6 dimineaţa.......... 15 minute
După ora 6 seara………............ 15” Total în 5 zile:
Pentru micul dejun..................... 10” 300 de minute.
La prânz.................................... 20”
60 minute
Sâmbătă:
Înainte de ora 6 dimineaţa......... 15 minute Câştig săptămânal total:
Pentru micul dejun.................... 10” 340 de minute.
După ora 2 d. a........................... 15”

Adică 5 ore şi 40 de minute pe săptămână, ceea ce, înmulţit cu


50 săptămâni de muncă, după scăderea a două săptămâni pentru zile de
sărbătoare şi întreruperi întâmplătoare, dă 27 zile de muncă.» 49
«O prelungire a zilei de muncă cu cinci minute pe zi peste
durata normală dă 21/2 zile de producţie pe an.»50 «O oră în plus pe zi,
câştigată prin aceea că se rupe câte o frântură de timp ba aici, ba
dincolo, face din cele 12 luni ale anului 13.»51
Crizele, în cursul cărora producţia este întreruptă, lucrându-se
doar “un timp redus”, adică doar câteva zile pe săptămână, nu schimbă,
bineînţeles, nimic în tendinţa de a prelungi ziua de muncă. Cu cât se
încheie mai puţine afaceri, cu atât trebuie să fie mai mare câştigul din

255
afacerea încheiată. Cu cât timpul în care se poate lucra e mai scurt, cu
atât trebuie să fie mai lung timpul suplimentar de muncă. Astfel,
inspectorii de fabrică raportează asupra perioadei de criză dintre anii
1857—1858:
“Se poate considera ca nelogic faptul că, într-o epocă în care
afacerile merg atât de prost, există muncă excesivă, dar starea aceasta
proastă a afacerilor împinge pe oamenii lipsiţi de scrupule la abuzuri. Ei
îşi asigură astfel un profit suplimentar...” “În timp ce 122 fabrici din
circumscripţia mea”, spune Leonhard Horner,” au fost definitiv închise,
în timp ce alte 143 nu lucrează, iar toate celelalte nu lucrează decât un
timp redus, se continuă cu munca excesivă peste timpul fixat de lege.” 52
“Cu toate că”, spune d-l Howell, «în cele mai multe fabrici nu se
lucrează decât jumătate din timp, din cauza mersului prost al afacerilor,
primesc ca şi mai înainte, acelaşi număr de plângeri că lucrătorilor li se
taie (snatched) o jumătate de oră sau 3/4 de oră pe zi, prin încălcări în
timpul care le este asigurat prin lege pentru masă şi repaos.»53
Acelaşi fenomen se repetă pe o scară mai redusă în timpul
teribilei crize a bumbacului dintre anii 1861—1865.54
“Se pretextează uneori, atunci când surprindem pe muncitori la
lucru în timpul orelor de masă sau în alte ore nereglementare, că ei nu
vor în niciun chip să părăsească fabrica şi că trebuie siliţi să-şi
întrerupă munca (curăţitul maşinilor etc.), aceasta mai ales sâmbătă după
amiază. Dar dacă” mâinile” mai rămân în fabrică după oprirea
maşinilor, este numai pentru că între orele 6 dimineaţa şi 6 seara, în
orele reglementare de muncă, nu li s-a acordat timpul necesar pentru
îndeplinirea acestor treburi.” 55
«Profitul suplimentar care poate fi obţinut prin muncă excesivă,
peste timpul reglementar, pare să fie pentru mulţi fabricanţi o tentaţie
prea mare pentru ca să-i poată rezista. Ei se gândesc că vor avea şansa să
nu fie descoperiţi şi îşi fac socoteala că, şi în cazul că ar fi descoperiţi,
cuantumul redus al amenzilor şi al cheltuielilor de judecată încă le mai
asigură un bilanţ activ.»56 «Acolo unde plusul de timp se obţine prin
multiplicarea unor furturi mici („a multiplication of small thefts” ),
făcute în cursul zilei, inspectorii întâmpină dificultăţi aproape de
netrecut în a le dovedi.» 57 Aceste «furturi mici» ale capitalului, din
timpul acordat muncitorilor pentru masă şi pentru repaos, inspectorii de

256
fabrică le numesc şi «petty pilferings of minutes», şterpeliri de minute,68
«snatching a few minutes», ciupiri de minute59 sau cum le spun
muncitorii cu un termen tehnic, «nibbling and cribbling at meal times»
[a muşca şi a roade din pauzele pentru masă].60
După cum se vede, în această atmosferă formarea plusvalorii
prin supramuncă nu e niciun secret. «Dacă îmi permiteţi», mi-a spus un
foarte respectabil proprietar de fabrică, «să lucrez cu oamenii numai cu
10 minute mai mult în fiecare zi, îmi băgaţi în buzunar câte 1.000 l. st.
pe an.»61 (Atomii de timp sunt elementele câştigului.)62
Nimic nu e mai caracteristic, în această privinţă, decât
desemnarea muncitorilor care lucrează timpul plin drept «full timers» şi
a copiilor sub 13 ani, care n-au voie să lucreze decât 6 ore, drept «half
timers».63 Muncitorul nu mai este aici decât timp de muncă personificat.
Toate deosebirile individuale se reduc la aceea dintre “muncitori cu timp
plin” şi «muncitori cu jumătate de timp».

3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării

Tendinţa de prelungire a zilei de muncă, foamea nesăţioasă de


supramuncă, am cercetat-o până acum pe un tărâm pe care excesele fără
măsură, care nu au fost întrecute, după expresia unui economist burghez
din Anglia, nici de cruzimile spaniolilor împotriva Pieilor-Roşii din
America,64 au făcut în cele din urmă, ca să i se pună capitalului lanţurile
unei reglementări legale. Să aruncăm acum o privire asupra câtorva
ramuri de producţie, în care stoarcerea forţei de muncă este până astăzi,
sau a fost până mai ieri, liberă de îngrădiri.
“Domnul Broughton, un county magistrate [judecător de pace],
a declarat, în calitate de preşedinte al unui meeting ţinut în sala
primăriei din Nottingham la 14 Ianuarie 1860, că în rândurile acelei
părţi din populaţia oraşului care se ocupă cu fabricarea dantelelor
domneşte un grad de mizerie şi de lipsuri necunoscut în tot restul lumii
civilizate... La orele 2, 3, 4 dimineaţa, copii în vârstă de 9—10 ani sunt
smulşi din paturile lor murdare şi siliţi să lucreze până la orele 10, 11,
12 noaptea pentru a-şi câştiga simpla existenţă. În acest timp, membrele
li se topesc, corpul li se închirceşte, trăsăturile feţei li se şterg şi întreaga
lor fiinţă le încremeneşte într-o toropeală împietrită, astfel că simplul lor

257
aspect este îngrozitor. Nu suntem surprinşi de faptul că domnul Mallett
şi alţi fabricanţi s-au prezentat pentru a protesta împotriva oricărei
discuţii... Sistemul, aşa cum 1-a descris reverendul Montagu Valpy, este
un sistem de sclavie fără frâu, sclavie din punct de vedere social, fizic,
moral şi intelectual... Ce părere putem avea despre un oraş care
convoacă un meeting public pentru a cere reducerea timpului de muncă
pentru bărbaţi la 18 ore pe zi!... Noi perorăm împotriva plantatorilor din
Virginia şi din Carolina. Oare târgul lor de negri, cu întreaga grozăvie a
biciului şi a comerţului cu carne de om, este mai detestabil decât
asasinarea aceasta lentă a oamenilor, care se practică pentru a se fabrica
voaluri şi dantele în profitul capitaliştilor ?” 65
Olăria (pottery) din Staffordshire a format, în decursul ultimilor
22 ani, obiectul a trei anchete parlamentare. Rezultatele sunt cuprinse în
raportul domnului Scriven, din 1841, făcut pentru “Children's
Employment Commissioners”, în raportul doctorului Greenhow din
1860, publicat din ordinul şefului secţiunii sanitare a lui Privy Council
(«Public Health. 3rd Report», I, 112—113), în fine în raportul domnului
Longe, din 1863, publicat în “First Report of the Children’s
Employment Commission” din 13 iunie 1863. Pentru scopurile mele, e
suficient să reproduc din rapoartele din 1860 şi 1863 unele depoziţiuni
ale înşişi copiilor exploataţi, interogaţi ca martori. Din situaţia copiilor
se vor putea trage concluzii şi cu privire la adulţi, mai ales cu privire la
fete şi la femei, şi anume într-o ramură a industriei alături de care
filaturile de bumbac şi altele asemănătoare par plăcute şi sănătoase.66
Wilhelm Wood, în vârstă de 9 ani, “era în vârstă de 7 ani şi 10
luni când a început să muncească”. De la început el” ran moulds»(ducea
marfa gata modelată la uscătorie, aducând apoi îndărăt tiparele goale).
În fiecare zi a săptămânii el vine la ora 6 dimineaţa şi termină pe la ora 9
seara. “Muncesc în fiecare zi a săptămânii până la ora 9 seara. Aşa s-a
întâmplat, de pildă, în cursul ultimelor 7—8 săptămâni.” Prin urmare,
muncă de cincisprezece ore pentru un copil de şapte ani! J. Murray, un
băiat de doisprezece ani, declară: «I run moulds and turn jigger
(învârtesc roata). Vin la ora 6, câteodată la ora 4 dimineaţa. Am lucrat
toată noaptea trecută până azi dimineaţă la ora 8. Nu m-am culcat de
atunci. În afara de mine au mai lucrat toată noaptea trecută alţi 8 sau 9
băieţi. Toţi, în afara de unul, au revenit azi dimineaţă. Primesc pe

258
săptămână 3 şilingi şi 6 pence (1 taler şi 5 groşeni). Nu primesc mai
mult, dacă lucrez toată noaptea. În ultima săptămână am lucrat două
nopţi întregi.» Fernyhough, un băiat de zece ani: «Nu dispun
întotdeauna de o oră întreagă pentru prânz. Adeseori nu am decât o
jumătate de oră, anume în fiecare joi, vineri şi sâmbătă.» 67
Doctorul Greenhow declară că durata vieţii în districtele de
olării de la Stoke-upon-Trent şi Wolstanton este extraordinar de scurtă.
Cu toate că în districtul Stoke numai 30,6% şi în Wolstanton numai
30,4% din populaţia bărbătească trecută de 20 de ani este ocupată în
olării, mai mult de jumătate din decesele de bărbaţi din această
categorie, cauzate de boli de piept, lovesc pe olari în primul district şi
aproximativ 2/5 în cel de al doilea. Doctorul Boothroyd, medic practician
din Hanley, declară:” Fiecare generaţie de olari este, în mod succesiv,
mai chircită şi mai debilă decât cea precedentă.” La fel şi alt medic,
domnul McBean: «De când mi-am început, acum 25 de ani, practica
printre olari, degenerarea izbitoare a acestei clase s-a manifestat în mod
progresiv printr-o micşorare a taliei şi a greutăţii.» Aceste declaraţii sunt
luate din raportul doctorului Greenhow din 1860.68
Din raportul comisarilor din 1863 extragem următoarele:
Doctorul J. T. Arledge, medic şef al spitalului din North Staffordshire,
spune: “Ca şi clasă, olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă... o populaţie
degenerată, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere
moral. De regulă, ei sunt piperniciţi, de constituţie debilă şi de multe ori
cu coşul pieptului deformat, îmbătrânesc înainte de vreme şi au o viaţă
scurtă. Flegmatici şi anemici, ei îşi trădează slăbiciunea organismului
prin accese îndărătnice de dispepsie, prin deranjamente ale ficatului şi
ale rinichilor şi prin reumatism. Dar înainte de toate, ei suferă de boli de
piept, de pneumonie, ftizie, bronşită şi astm. O formă a acesteia din
urmă le este caracteristică. E forma cunoscută sub numele de astm
olăresc sau oftică olărească. Mai mult de două treimi din olari suferă de
scrofuloză, care atacă amigdalele, oasele şi alte părţi ale corpului. Că
degenerarea (dégénérescence) populaţiei acestui district nu este cu mult
mai mare încă, se datorează exclusiv faptului că această populaţie se
recrutează din districtele agricole din împrejurimi şi căsătoriilor cu rase
mai sănătoase.” Domnul Charles Pearson, care a fost până nu de mult
house surgeon [medic al instituţiei] la acelaşi spital, spune într-o

259
scrisoare adresată comisarului Longe, între altele:” Nu pot vorbi decât
din observaţie proprie, fără date statistice, dar nu ezit să declar că
indignarea mea a fost în mod repetat provocată de aspectul acestor bieţi
copii, a căror sănătate a fost jertfită, pentru a se satisface lăcomia
părinţilor şi a patronilor.” El enumera cauzele bolilor care bântuie
printre olari, şi le încheie, ca un fel de culminare, cu «long hours»
(«orele de muncă lungi»). Raportul comisiunii îşi exprimă speranţa că o
manufactură, care ocupă un loc atât de însemnat în ochii lumii, nu va
mai purta multă vreme această pată pe care o constituie faptul că marele
ei succes este însoţit de degenerare fizică, de suferinţe trupeşti multiple
şi de moartea timpurie pentru populaţia muncitoare, prin munca şi
iscusinţa căreia au fost atinse rezultate atât de importante».69 Ceea ce e
valabil pentru olăriile din Anglia, e valabil şi pentru cele din Scoţia.70
Manufactura de chibrituri datează din 1833, de la invenţia care
permite aplicarea fosforului chiar pe beţişorul chibritului. Începând din
1845 această manufactură s-a dezvoltat repede în Anglia,
răspândindu-se din cartierele cu populaţie mai deasă ale Londrei în
special în Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Norwich,
Newcastle, Glasgow, şi ducând cu ea şi fălcariţa, descoperită încă din
1845 de un medic vienez ca fiind o boală specifică muncitorilor din
fabricile de chibrituri. Jumătate din muncitori sunt copii sub 13 ani şi
tineri sub 18 ani.
Manufactura aceasta este atât de rău famată din cauza
condiţiunilor nesănătoase şi respingătoare, încât numai partea cea mai
mizeră a clasei muncitoare, văduvele muritoare de foame etc., îşi trimit
copiii aici, «copii în zdrenţe, pe jumătate morţi de foame, cu totul
decăzuţi şi fără nicio creştere».71 Dintre martorii pe care i-a ascultat
comisarul White (1863), un număr de 270 erau sub 18 ani, 50 sub 10
ani, 10 nu aveau decât 8 ani şi 5 nu aveau decât 6 ani. Modificări ale
zilei de muncă de la 12 la 14 şi 15 ore, muncă de noapte, ore neregulate
de masă, mesele luate de cele mai multe ori chiar în atelierele împuţite
de fosfor.71 Dante ar găsi în această manufactură lucruri care întrec cele
mai groaznice chinuri ale iadului, închipuite de fantezia sa.
La fabrica de tapete, produsele mai proaste se imprimă cu
maşina, cele fine cu mâna (block printing). Lunile cu afacerile cele mai
animate sunt cele dintre începutul lui octombrie şi sfârşitul lui aprilie. În

260
cursul acestei perioade, această muncă durează adeseori, şi aproape fără
întrerupere, de la ora 6 dimineaţa până la ora 10 seara şi mai târziu
noaptea.
J. Leach declară: “Iarna trecută (1862), din 19 fete, 6 au încetat
să vină la muncă din cauza bolilor contractate de pe urma surmenajului.
Trebuia să ţip la ele ca să nu adoarmă.” W. Duffy: “De multe ori copiii
nu puteau să ţină ochii deschişi din cauza oboselii. De fapt, nici noi nu
suntem adesea în stare să o facem.” J. Lightbourne: “Sunt în vârstă de
13 ani... Iarna trecută am lucrat până la ora 9 seara, iar în iarna
anterioară până la ora 10. Iarna trecută plângeam în fiecare seară din
cauza durerilor pricinuite de rănile de la picioare.” G. Apsden: “Pe acest
băiat al meu, când avea vârsta de 7 ani, îl duceam în spinare, prin
zăpadă, la fabrică şi înapoi: lucra 16 ore !... Adeseori mă aşezam în
genunchi lângă el pentru a-i da de mâncare în timp ce stătea lângă
maşină, căci nu-i era îngăduit să o părăsească sau să o oprească.”
Smith, coproprietarul unei fabrici din Manchester, însărcinat cu
conducerea ei: “Noi (e vorba de „mâinile” din întreprindere, care
lucrează pentru „noi” ) lucrăm fără întreruperi pentru masă, aşa că
munca zilnică de 101/2 ore se încheie la orele 41/2 d. a., iar tot ce
urmează este timp suplimentar.72 (Să fie oare adevărat că domnul Smith
acesta nu mănâncă nici măcar o singură dată în timp de zece ore şi
jumătate ?) Noi (tot domnul Smith) nu încetăm decât rareori înainte de
ora 6 seara (cu consumarea maşinilor „noastre” de forţă de muncă),
astfel că noi (iterum Crispinus) lucrăm de fapt în tot cursul anului timp
suplimentar... În medie, copiii şi adulţii (152 de copii şi persoane tinere
sub 18 ani şi 140 de adulţi) au lucrat toţi la fel, în cursul ultimelor 18
luni, cel puţin câte 7 zile şi 5 ore pe săptămână, adică 781/2 ore
săptămânal. Pentru cele 6 săptămâni care s-au încheiat la 2 mai a.c.
(1863), media a fost mai mare — 8 zile, adică 84 ore pe săptămână!”
Dar acelaşi domn Smith, care ţine atât de mult la pluralul majestăţii,
adaugă zâmbind: «Munca la maşini este uşoară.» Tot astfel şi cei la care
se lucrează block printing, declară: «Lucrul cu mâna este mai sănătos
decât lucrul la maşini.» În general, domnii fabricanţi protestează cu
indignare împotriva propunerii ca” maşinile să fie oprite cel puţin în
timpul orelor de masă”. Domnul Otley, manager-ul unei fabrici de
tapete din Borough (Londra), declară: «O lege care ar permite ore de

261
muncă de la 6 dimineaţa până la 9 seara ar găsi toată aprobarea noastră
(!), dar orele de la 6 dimineaţa până la 6 seara, cum le fixează Factory
Act-ul, nu ne (!) convin... Maşina noastră este oprită în timpul prânzului
(ce mărinimie). Oprirea nu produce o pierdere deosebită de hârtie şi
culoare.» «Dar», adaugă el cu un aer de compătimire, «pot să înţeleg că
pierderea pricinuită în modul acesta nu este plăcută.» Raportul
comisiunii declară cu naivitate că teama unor «firme de frunte» de a
pierde timp, adică timpul în care îşi însuşesc muncă străină, şi deci «de a
pierde profit», n-ar fi un «motiv suficient» pentru a sili copii sub 13 ani
şi tineri sub 18 ani «să-şi piardă», timp de 12—16 ore, prânzul, sau
pentru a-i alimenta aşa cum se alimentează maşina cu cărbuni şi cu apă,
cum se adaugă lânii săpunul, sau cum se unge roata cu unsoare etc., —
chiar în cursul procesului de producţie, prânzul fiind considerat o
simplă materie auxiliară a mijlocului de muncă.73
Nicio ramură industrială din Anglia (facem abstracţie de
fabricile de pâine, care se impun în ultima vreme) nu a păstrat până
astăzi un mod de producţie atât de învechit şi — lucru ce se poate vedea
din operele poeţilor din timpul imperiului roman — atât de asemănător
celui din perioada pre-creştină, ca brutăriile. Dar, cum am observat mai
înainte, la început capitalul este indiferent faţă de caracterul tehnic al
procesului de producţie pe care pune stăpânire. La început el îl ia aşa
cum îl găseşte.
Falsificarea inimaginabilă a pâinii, mai ales la Londra, a fost
dezvăluită mai întâi de Comisia Camerei Comunelor “privitoare la
falsificările de alimente” (1855—1856) şi prin lucrarea doctorului
Hassal: «Adulterations detected».74 Urmarea acestor dezvăluiri a fost
legea din 6 august 1860: «for preventing the adulteration of articles of
food and drink» [pentru împiedicarea falsificării de alimente şi băuturi],
o lege rămasă fără efect, pentru că manifesta, bineînţeles, o delicateţe
extremă faţă de orice freetrader* care îşi propune «to turn an honest
penny» [să câştige un ban cinstit] prin cumpărarea şi vânzarea de
mărfuri falsificate.75 Comisia însăşi îşi exprimă, într-un mod mai mult
sau mai puţin naiv, convingerea că comerţul liber înseamnă în esenţă
comerţul cu materii falsificate, sau după expresia spirituală a englezului,
cu” materii sofisticate”. Acest fel de “sofistică” se pricepe într-adevar
mai bine decât Protagoras să facă din alb negru şi din negru alb, şi mai

262
bine decât Eleaţii să demonstreze ad oculos caracterul pur aparent a tot
ce este real.76
În orice caz, comisia atrăsese atenţia publicului asupra “pâinii
sale cea de toate zilele” şi prin aceasta asupra brutăriilor. În acelaşi timp
răsună, în meetinguri publice şi în petiţii adresate parlamentului,
strigătul calfelor de brutari din Londra împotriva muncii excesive etc.
Acest strigăt deveni atât de stăruitor, încât s-a procedat la numirea
domnului H. S. Tremenheere, care a fost şi membru al comisiei de la
1863, pomenită de noi de mai multe ori, în calitate de comisar regal
însărcinat cu facerea unei anchete. Raportul său77 împreună cu
depoziţiile martorilor a revoltat publicul, dar nu inima lui, ci stomacul.
Englezul, care cunoaşte atât de bine biblia, ştia că omul care nu este
predestinat să fie capitalist, landlord sau sinecurist este sortit să-şi
mănânce pâinea în sudoarea frunţii sale, dar el nu ştia că în pâinea sa el
trebuie să mănânce în fiecare zi o cantitate anumită de sudoare
omenească, amestecată cu puroi ce s-a scurs din răni, cu păienjeniş, cu
gândaci morţi şi cu drojdie nemţească putrezită, în afară de piatră acră,
nisip şi diferite alte agreabile ingrediente minerale. Fără a se ţine seamă
de sfinţia sa “free trade” -ul, fabricaţia pâinii, până atunci «liberă», a
fost deci supusă supravegherii unor inspectori de stat (sfârşitul sesiunii
parlamentare din 1863), interzicându-se prin aceeaşi lege calfelor de
brutar sub 18 ani să muncească în timpul dintre orele 9 seara şi 5
dimineaţa. Această ultimă dispoziţie este deosebit de elocventă în ce
priveşte munca excesivă în această ramură de activitate, care ni se pare
atât de simpatică prin caracterul ei patriarhal.
«Munca unei calfe de brutar, la Londra, începe de regulă la ora
11 noaptea. La ora aceasta el face coca, o muncă foarte anevoioasă, care
durează 1/2 până la 3/4 de oră, după cantitatea şi calitatea pâinii. El se
culcă apoi pe scândura de frământat, care în acelaşi timp face şi serviciul
de capac al albiei în care se face coca, şi doarme câteva ore, cu un sac
sub căpătâi şi cu altul pe trup. Apoi începe o muncă intensă şi
neîntreruptă de 4 ore: coca e aruncată, cântărită, modelată, băgată în
cuptor, scoasă din cuptor etc. Temperatura din interiorul unei brutării
este de 75—90 grade [24—32° C], iar în brutăriile mici ea e mai
degrabă mai ridicată şi nu mai scăzută. După ce confecţionarea pâinii, a
franzelelor etc. este terminată, începe distribuirea, şi o mare parte a

263
muncitorilor cu ziua, după ce au terminat munca grea de noapte descrisă
mai sus, duc în cursul zilei pâinea din casă în casă, în coşuri sau în
cărucioare, mai lucrând între timp câteodată şi în brutărie. După anotimp
şi după volumul afacerii, munca se termină între orele 1 şi 6 p. m. În
timp ce altă parte a calfelor lucrează în brutărie până târziu după miezul
nopţii.»78 «În timpul sezonului londonez, calfele acelor brutari din
Westend care vând cu preţuri „pline”, îşi încep lucrul în mod regulat la
ora 11 noaptea şi sunt ocupaţi cu coptul pâinii până la orele 8 ale
dimineţii următoare, cu una sau două întreruperi de durată foarte scurtă.
Pe urmă, ei sunt întrebuinţaţi până la orele 4, 5, 6 sau chiar 7 la
distribuirea pâinii sau la confecţionarea biscuiţilor în brutărie. După
terminarea muncii, ei pot dormi 6 ore, de multe ori numai 5 sau 4.
Vinerea, munca începe întotdeauna mai devreme, adică seara la ora 10,
şi continuă fără întrerupere, fie la facerea pâinii, fie la distribuirea ei,
până sâmbăta următoare, la orele 8 seara, dar de cele mai multe ori până
la orele 4 sau 5 din noaptea spre duminică. Şi în brutăriile de lux, care
vând pâinea la „preţul plin”, mai trebuie prestată apoi, în cursul
duminicii, o muncă pregătitoare de 4 până la 5 ore pentru ziua
următoare... Calfele de brutari, care lucrează la “underselling masters”
(patroni care vând pâinea sub preţul plin) — şi aceştia formează, cum
am spus mai înainte, peste 3/4 din numărul brutarilor din Londra — au
ore de muncă şi mai îndelungate, dar munca lor se mărgineşte aproape
numai la brutărie, întrucât, cu excepţia livrărilor pentru unele magazine
mici, patronii lor vând pâinea numai în propria lor prăvălie. Către
sfârşitul săptămânii... adică joia, munca începe aici la ora 10 noaptea şi
durează, cu întreruperi neînsemnate, până sâmbătă noaptea târziu.»79
În ceea ce priveşte pe” underselling masters”, chiar şi punctul de
vedere burghez îşi dă seama că: «munca neplătită a calfelor (the unpaid
labour of the men) formează baza concurenţei lor».80 Iar “full priced
baker” -ul îi denunţă comisiei de anchetă pe concurenţii săi
“underselling”, ca jefuitori de muncă străină şi ca falsificatori.» Ei
reuşesc numai prin înşelarea publicului şi prin aceea că storc din calfele
lor câte 18 ore, plătindu-le numai 12.” 81
Falsificarea pâinii şi formarea unei clase de brutari care vinde
pâinea sub preţul plin au început să se dezvolte în Anglia la începutul
secolului al XVIII-lea, în momentul în care caracterul de breaslă al

264
acestei meserii se destramă şi în care capitalistul, în persoana morarului
sau a agentului de făină, apăru în spatele meşterului brutar nominal.82
Cu aceasta a fost pusă baza producţiei capitaliste, a prelungirii fără
măsură a zilei de muncă şi a muncii de noapte, cu toate că aceasta din
urmă a prins rădăcini serioase chiar şi la Londra, abia în anul 1824.83
După cele ce preced, se va înţelege de ce raportul comisiunii
socoteşte calfele de brutari printre muncitorii cu viaţa scurtă, care, după
ce au scăpat cu bine de decimarea copiilor, obişnuită la toate păturile
clasei muncitoare, ajung rareori la vârsta de 42 de ani. Totuşi meseria de
brutar are întotdeauna o supraabundenţă de candidaţi. Regiunile din
care se recrutează aceste «forţe de muncă» pentru Londra sunt Scoţia,
districtele agricole din Vestul Angliei şi — Germania.
În anii 1858—1860, calfele de brutari din Irlanda au organizat
pe cheltuiala lor proprie meetinguri mari de agitaţie împotriva muncii de
noapte şi de duminică. Cu adevărată căldură irlandeză publicul le-a luat
partea, cum s-a întâmplat, de exemplu, la meetingul ţinut în mai 1860 la
Dublin. Această mişcare a reuşit, într-adevar, să impună munca de zi
exclusivă la Wexford, Kilkenny, Clonmel, Waterford etc.” La Limerick,
unde suferinţele calfelor salariate întreceau, precum se ştie, orice
măsură, mişcarea a eşuat, lovindu-se de opoziţia meşterilor brutari, mai
ales a brutarilor-morari. Exemplul de la Limerick a provocat un eşec la
Ennis şi Tipperary. La Cork, unde indignarea publică s-a manifestat
într-o formă din cele mai animate, meşterii au împiedicat mişcarea,
folosindu-se de posibilitatea ce aveau de a concedia calfele. La Dublin,
meşterii au opus rezistenţa cea mai hotărâtă, izbutind ca prin
persecutarea calfelor care se aflau în fruntea mişcării să-i silească pe
ceilalţi să cedeze, să se supună la munca de noapte şi de duminică.” 84
Comisia guvernului englez, înarmat în Irlanda până în dinţi, ia poziţie
împotriva meşterilor brutari implacabili din Dublin, Limerick, Cork
etc.:” Comisiunea socoteşte că orele de muncă sunt limitate prin legi
naturale, care nu pot fi violate fără pedeapsă. Silindu-şi muncitorii, prin
ameninţarea de a-i alunga, să-şi calce convingerile lor religioase, să
violeze legile ţării şi să nesocotească opinia publică” (toate acestea se
referă la munca de duminică), “meşterii bagă zâzanie între capital şi
muncă şi dau un exemplu periculos pentru religie, morală şi ordinea
publică... Comisiunea socoteşte că prelungirea zilei de muncă peste 12

265
ore este o încălcare cu caracter de uzurpare în viaţa casnică şi privată a
muncitorului şi duce la rezultate morale dezastruoase, prin amestecul în
căsnicia unui om şi în îndeplinirea îndatoririlor sale familiare de fiu,
frate, soţ sau tată. O muncă ce durează peste 12 ore are tendinţa să
submineze sănătatea muncitorului şi duce la o îmbătrânire prematură şi
la o moarte timpurie, şi deci la nenorocirea familiilor de muncitori, care
sunt lipsite (“are deprived” ) de sprijinul şi de grija capului de familie
tocmai în momentul când le sunt mai necesare.” 85
Până acum am fost în Irlanda. De cealaltă parte a canalului, în
Scoţia, muncitorul agricol, omul plugului, se plânge de munca sa de 13
şi 14 ore, în clima cea mai aspră, cu o muncă suplimentară de 4 ore
duminica (în această ţară a sfinţilor de ziua a şaptea!),86 în timp ce,
simultan, trei muncitori de la căile ferate, un şef de tren, un conducător
de locomotivă şi un semnalizator, stau în faţa unui Grand Jury din
Londra. Un grav accident de cale ferată a expediat sute de pasageri pe
lumea cealaltă. Cauza accidentului este neglijenţa muncitorilor feroviari.
În faţa juraţilor ei declară în mod unanim că acum 10 sau 12 ani munca
lor nu dura decât 8 ore pe zi. În cursul ultimilor 5—6 ani ea a fost
majorată până la 14, 18 şi 20 de ore, iar în perioadele de mare aflux al
pasagerilor, ca de pildă atunci când circulă trenurile de excursie, munca
lor durează adeseori 40—50 de ore fără întrerupere. Ei sunt simpli
oameni muritori şi nu ciclopi. La un moment dat forţa lor de muncă
refuză serviciul. Îi cuprinde toropeala. Creierul nu mai gândeşte, ochiul
nu mai vede. Răspunsul acelui foarte “respectable British Juryman”
[onorabil jurat britanic] este un verdict care îi trimite pe acuzaţi în faţa
asizelor pentru “manslaughter” (omor), exprimându-şi, într-o anexă
blândă, rugămintea pioasă ca domnii magnaţi ai capitalurilor de la
drumul de fier să fie în viitor cu mâna mai largă la cumpărarea
numărului necesar de” forţe de muncă” şi mai “cumpătaţi”, sau mai
«abstinenţi», sau mai “economi” în stoarcerea forţei de muncă plătite.87
Din mulţimea pestriţă de muncitori de toate profesiile, vârstele,
sexele, care ne asaltează mai impetuoşi decât l-au asaltat pe Odiseu
sufletele celor ucişi, şi pe a căror faţă se citeşte, la prima vedere, munca
excesivă, fără să mai fie nevoie de Cărţile Albastre pe care le poartă la
subţioară, mai scoatem încă două figuri, al căror contrast izbitor
dovedeşte că în faţa capitalului toţi oamenii sunt egali, — o modistă şi

266
un fierar.
În ultimele săptămâni ale lunii iunie 1863, toate ziarele
londoneze au publicat o informaţie cu titlul «senzaţional»: “Death from
simple overwork” (Moarte cauzată prin muncă excesivă). Era vorba de
moartea modistei Mary Anne Walkley, de douăzeci de ani, ocupată într-o
foarte respectabilă manufactură de mode, furnizoare a curţii, de sub
conducerea unei doamne cu numele blând de Eliza. A fost descoperită
din nou vechea poveste, spusă de multe ori,88 că fetele acestea lucrează
în medie 161/2 ore, iar în timpul sezonului de multe ori chiar 30 de ore
fără întrerupere, întărindu-li-se «forţa de muncă», sleită, prin
administrări intermitente de sherry, vin sau cafea. Şi era tocmai în toiul
sezonului. Trebuiau confecţionate în cea mai mare grabă luxoasele
rochii ale nobilelor doamne pentru balul dat în cinstea principesei de
Wales, proaspăt importată din străinătate. Mary Anne Walkley lucrase
261/2 ore fără întrerupere, împreună cu alte 60 de fete, stând câte 30
într-o încăpere care nu avea nici 1/3 din ţolul cub de aer necesar şi
dormind noaptea câte două într-un pat în acele găuri înăbuşitoare,
formate prin împărţirea unui singur dormitor cu ajutorul unor pereţi de
scânduri.89 Şi aceasta era una din casele de modă mai distinse din
Londra. Mary Anne Walkley se îmbolnăvi vineri şi muri duminică, fără
să fi terminat, spre marea mirare a doamnei Eliza, ultima găteală a
rochiei ce lucra. Doctorul Keys, care fusese chemat prea târziu la patul
muribundei, a declarat în faţa «Coroner’s Jury»-ului [Comisiunea
medico-legală], în cuvinte seci: “Mary Anne Walkley a murit din cauza
orelor lungi de muncă într-un atelier plin până la refuz şi din cauza
dormitorului său cu mult prea mic şi prost ventilat.” Pentru a-i da
medicului o lecţie de bună cuviinţă, «Coroner’s Jury» constată:
«Decedata a murit de apoplexie, dar există motive care provoacă
temerea că moartea ei ar fi fost accelerată prin munca excesivă într-un
atelier plin până la refuz etc.» «Sclavii albi» de la noi, exclama
«Morning Star», organul liber-schimbiştilor Cobden şi Bright,” sclavii
albi de la noi sunt împinşi prin muncă în mormânt; ei pier şi dispar fără
prohod.” 90
“Munca până la extenuare este la ordinea zilei nu numai în
atelierele modistelor, dar şi într-o mie de alte locuri, ba în orice loc în
care se fac afaceri... Să-l luăm drept exemplu pe fierar. Dacă ar fi să-i

267
credem pe poeţi, nu există un om mai plin de viaţă şi mai vesel decât
fierarul. El se scoală dimineaţa şi bate fierul, scoţând scântei în faţa
soarelui, mănâncă, bea şi doarme mai bine decât toţi. Privit numai din
punct de vedere fizic, el se găseşte într-adevar, atunci când nu munceşte
prea mult, într-una din cele mai bune situaţii omeneşti. Dar îl urmăm în
oraş şi vedem cantitatea de muncă ce i se aruncă în spinare bărbatului
acestuia puternic. Şi în statistica de mortalitate a ţării noastre care este
locul pe care îl ocupă el? La Marylebone (unul din cartierele cele mai
mari ale Londrei), fierarii mor în raport de 31 la 1.000 pe an, întrecând
media mortalităţii bărbaţilor adulţi din Anglia cu cifra 11. Ocupaţia lor,
această artă aproape instinctivă a omenirii, în sine ireproşabilă, îl
distruge pe om atunci când munca este exagerată. El poate executa un
anumit număr de lovituri de ciocan pe zi, poate să facă un anumit număr
de paşi, poate să-şi umfle pieptul cu un anumit număr de respiraţii, poate
să facă o anumită cantitate de muncă şi să trăiască în medie să zicem 50
de ani. El este silit însă să dea atâtea lovituri de ciocan mai mult, să facă
atâţia paşi mai mult, să respire de atâtea ori mai mult pe zi şi să-şi
mărească în totul cheltuiala de forţă vitală cu un sfert în fiecare zi. El
face încercarea, iar rezultatul este că, într-o perioadă de timp limitată, el
execută o muncă sporită cu un sfert şi moare la vârsta de 37 de ani în loc
de 50 de ani.” 91

4. Munca de zi şi munca de noapte. Sistemul echipelor de schimb

Din punctul de vedere al procesului de valorificare, capitalul


constant, mijloacele de producţie, nu au decât misiunea de a absorbi
muncă şi, cu fiecare picătură de muncă, o cantitate proporţională de
supramuncă. În măsura în care ele nu fac acest lucru, simpla lor
existenţă înseamnă o pierdere negativă pentru capitalist, căci în timpul
în care stau inactive ele reprezintă un avans inutil de capital. Această
pierdere devine pozitivă, atunci când întreruperea face ca pentru
reînceperea lucrului să fie necesare cheltuieli suplimentare. Prelungirea
zilei de muncă peste limitele zilei naturale, până în toiul nopţii, are doar
efectul unui paliativ şi nu potoleşte decât în mod aproximativ setea de
vampir după sângele viu al muncii. A-şi însuşi muncă în timpul tuturor
celor 24 de ore ale zilei, este deci tendinţa imanentă a producţiei

268
capitaliste. Întrucât însă lucrul acesta ar fi fizic imposibil dacă aceleaşi
forţe de muncă ar fi stoarse fără întrerupere zi şi noapte, este nevoie,
pentru înlăturarea acestui obstacol fizic, de o alternare între forţele de
muncă consumate ziua şi cele consumate noaptea, alternare care permite
diferite metode, putând fi, de exemplu, astfel orânduită, ca o parte a
personalului să lucreze o săptămână ziua, a doua săptămână noaptea etc.
Se ştie că acest sistem de echipă, că acest sistem de schimb a predominat
în perioada de tinereţe exuberantă a industriei engleze de bumbac etc. şi
că ea înfloreşte astăzi în filaturile de bumbac din gubernia Moscovei. Ca
sistem, acest proces de producţie de 24 de ore există încă şi astăzi în
multe ramuri industriale ale Marii Britanii, rămase «libere» până astăzi,
între altele la furnalele înalte, la forje, la laminoare şi la alte manufacturi
de metal din Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia. Afară de cele 24 de ore ale
celor 6 zile de lucru, procesul de producţie cuprinde aici în majoritatea
cazurilor şi cele 24 de ore ale duminicii. Muncitorii sunt bărbaţi şi
femei, adulţi şi copii de ambele sexe. Etatea copiilor şi a persoanelor
tinere cuprinde toate treptele intermediare între 8 (în unele cazuri 6) şi
18 ani.92 În unele ramuri, fetele şi femeile lucrează împreună cu
personalul bărbătesc şi noaptea.93
Abstracţie făcând de urmările vătămătoare de ordin general ale
muncii de noapte,94 durata neîntreruptă a procesului de producţie timp
de 24 ore oferă o ocazie foarte bine venită pentru depăşirea limitelor
zilei de muncă nominale. Astfel în ramurile industriale foarte
obositoare, menţionate mai sus, ziua oficială de muncă este în
majoritatea cazurilor de 12 ore pentru fiecare muncitor, ore de zi sau ore
de noapte. Dar supramunca prestată peste această limită este în multe
cazuri, ca să întrebuinţăm cuvintele raportului oficial englez,” cu
adevărat groaznică” («truly fearful»).95” Niciun suflet de om”, se
spune, “nu-şi poate reprezenta masa de muncă prestată, după declaraţiile
martorilor, de băieţi între 9 şi 12 ani, fără a ajunge în mod inevitabil la
concluzia că acest abuz al părinţilor şi al patronilor nu mai trebuie
tolerat.” 96
«În genere, metoda de a pune băieţi tineri să lucreze în
schimburi, ziua şi noaptea, duce atât pe vremea afluxului de afaceri, cât
şi pe vreme normală, la o prelungire fără ruşine a zilei de muncă. În
multe cazuri această prelungire este nu numai cruntă, dar pur şi simplu

269
de necrezut. Este inevitabil ca dintr-un motiv sau altul să lipsească, din
când în când, unul din băieţii din echipele de schimb. În acest caz, unul
sau mai mulţi dintre băieţii prezenţi care şi-au încheiat ziua de muncă
trebuie să umple golul. Sistemul acesta este atât de cunoscut, încât
directorul unei uzine de laminat mi-a răspuns la întrebarea cum se
completează locurile băieţilor din echipele de schimb, absenţi, precum
urmează: “Ştiu bine că dumneavoastră ştiţi acest lucru tot atât de bine ca
şi mine”, şi nu se jenează să recunoască faptul.» 97
“Într-o uzină de laminat, în care ziua nominală de muncă dura
de la ora 6 dimineaţa până la ora 51/2 seara, un băiat a lucrat în fiecare
săptămână câte patru nopţi până cel puţin la ora 81/2 seara din ziua
următoare... şi aceasta timp de 6 luni.” “Altul a lucrat uneori, când era în
vârstă de 9 ani, câte trei schimburi de 12 ore în şir, iar la vârsta de 10
ani două zile şi două nopţi în şir.” “ Un al treilea, astăzi de 10 ani, a
lucrat de la ora 6 dimineaţa până la ora 12 noaptea, trei nopţi de-a
rândul, şi până la ora 9 seara în celelalte nopţi.” «Un al patrulea, astăzi
de 13 ani, a lucrat de la ora 6 d. a. până a doua zi la ora 12, timp de o
săptămână întreagă şi uneori trei schimburi în şir, de exemplu de luni
dimineaţa până marţi noaptea.» «Un al cincilea, astăzi de 12 ani, a lucrat
într-o turnătorie de fier la Stavely de la ora 6 dimineaţa până la ora 12
noaptea, în decurs de 14 zile, şi nu mai e în stare să continue.» George
Allinsworth, de 9 ani: „Am sosit aici vinerea trecută. Trebuia să
începem a doua zi la ora 3 dimineaţa. Am rămas deci aici toată noaptea.
Locuiesc la o depărtare de 5 mile. Am dormit pe câmp, cu un şorţ de
piele sub mine şi acoperit cu o jachetă scurtă. În următoarele două zile
am fost aici la ora 6 dimineaţa. Da! E un loc fierbinte aici! Înainte de a
veni încoace, am lucrat tot la un furnal, timp de un an întreg. Era o uzină
foarte mare la ţară. Începeam tot sâmbătă dimineaţa la ora 3, dar puteam
cel puţin să merg acasă şi să dorm, pentru că era aproape. În alte zile
începeam la ora 6 dimineaţa şi terminam la ora 6 sau 7 seara” etc.98
Să auzim acum ce atitudine are capitalul însuşi faţă de acest
sistem de 24 de ore. Exagerările sistemului, abuzul care se face de el în
scopul prelungirii «crunte şi de necrezut» a zilei de muncă, sunt, fireşte,
trecute sub tăcere. Se vorbeşte numai de sistemul în forma lui
«normală».
«Domnii Naylor şi Vickers, fabricanţi de oţel, care utilizează

270
între 600 şi 700 persoane, dintre care numai 10% sub 18 ani, iar dintre
acestea numai 20 băieţi folosiţi la munca de noapte, se exprimă precum
urmează: „Băieţii nu suferă deloc din cauza căldurii. Temperatura este
probabil de 86°—90°*... În forje şi în laminoare mâinile lucrează ziua şi
noaptea pe schimburi, dar în schimb tot restul muncii este muncă de zi,
de la ora 6 dimineaţa până la ora 6 seara. În forjă se lucrează de la 12
până la 12. Unele mâini lucrează în mod continuu numai noaptea, fără
ca să existe un schimb între echipe de zi şi de noapte... Nu găsim că
munca de zi şi munca de noapte ar influenţa în mod diferit sănătatea (a
domnilor Naylor şi Vickers ?), şi este probabil că oamenii dorm mai
bine dacă se bucură mereu de aceeaşi perioadă de repaos, decât dacă
aceasta se schimbă... Cu echipa de noapte lucrează cam 20 de băieţi sub
18 ani. Nu am putea ieşi bine (not well do) fără munca de noapte a
băieţilor sub 18 ani. Obiecţiunea noastră este mărirea cheltuielilor de
producţie. Mâini iscusite şi şefi de secţii se găsesc greu, dar băieţi se
găsesc oricât de mulţi... Fireşte că, ţinând seama de proporţia mică de
băieţi pe care îi ocupăm, o limitare a muncii de noapte ar avea o
importanţă sau un interes redus pentru noi.” »99
Domnul J. Ellis, de la firma domnilor John Brown et Co., uzine
de oţel şi fier, care utilizează” ziua şi noaptea, pe schimburi”, 3.000 de
bărbaţi şi băieţi, şi anume pentru o parte a muncilor grele, la oţel şi fier,
declară că în uzinele de oţel cu muncă grea, la doi bărbaţi revin unul sau
doi băieţi. Întreprinderea numără 500 de băieţi sub 18 ani, dintre care 1/3,
adică 170, sub 13 ani. Cu privire la propunerea de modificare a legii,
domnul Ellis declară: “Nu cred că s-ar putea obiecta multe (very
objectionable) împotriva unei interdicţii de a utiliza la muncă persoane
sub 18 ani mai mult de 12 ore din cele 24. Dar nu cred că s-ar putea
trage o linie, începând de la care să ne putem lipsi de băieţii peste 12 ani
la munca de noapte. Mai degrabă am accepta chiar o lege care să
interzică cu totul utilizarea băieţilor sub 13 ani, sau chiar sub 14 ani,
decât o interdicţie de a-i utiliza în cursul nopţii pe băieţii pe care îi
avem. Băieţii care lucrează în echipa de zi trebuie să lucreze, cu
schimbul, şi în echipa de noapte, întrucât bărbaţii nu pot să muncească
fără întrerupere numai noaptea. Aceasta le-ar distruge sănătatea. Credem
însă că munca de noapte nu dăunează sănătăţii, dacă se face pe schimb
săptămânal. (Domnii Naylor şi Vickers erau, dimpotrivă, de părere, în

271
conformitate cu interesele întreprinderii lor, că nu munca de noapte
continuă, ci, din contră, munca de noapte pe schimburi periodice ar
putea să fie dăunătoare.) Socotim că oamenii utilizaţi cu alternare la
munca de noapte sunt la fel de sănătoşi ca şi cei care lucrează numai
ziua... Obiecţiunile noastre împotriva interzicerii de a se utiliza băieţi
sub 18 ani la munca de noapte s-ar întemeia pe sporirea cheltuielilor, dar
acesta este şi singurul motiv. (Ce naivitate cinică!) Socotim că această
sporire a cheltuielilor ar întrece ceea ce ar putea suporta, în mod
echitabil, afacerea (the trade), ţinându-se seama aşa cum se cuvine de
reuşita ei. (As the trade with due regard o etc. could fairly bear! Ce
frazeologie umflată!) Munca este rară aici şi ar putea deveni insuficientă
în urma unei asemenea reglementări” (adică Ellis, Brown şi Co. s-ar
putea găsi în situaţia extrem de neplăcută de a fi nevoiţi să plătească în
mod integral valoarea forţei de muncă).100
“Uzinele de oţel şi fier Cyclop”, proprietatea domnilor Cammel
et Co., sunt exploatate pe aceeaşi scară largă ca aceea a numiţilor John
Brown et Co. Directorul girant i-a înmânat comisarului guvernamental
White depoziţia sa ca martor, redactată în scris. A găsit însă de cuviinţă
mai târziu să dosească manuscrisul ce-i fusese restituit pentru revizuire.
Domnul White are însă o memorie excelentă. El îşi reaminteşte perfect
de bine că pentru domnii ciclopi interzicerea muncii de noapte pentru
copii şi tineri era “un lucru imposibil, un lucru care ar echivala cu
închiderea uzinelor”. Şi totuşi întreprinderea lor nu avea decât ceva
peste 6% băieţi sub 18 ani şi numai 1% sub 13 ani!101
Asupra aceluiaşi subiect domnul E. F. Sanderson, de la firma
Fraţii Sanderson et Co., uzine de oţel, laminaj şi forje din Atterclife,
declară: “Interzicerea de a se întrebuinţa la munca de noapte băieţi sub
18 ani ar aduce după sine mari dificultăţi, dintre care cea mai importantă
ar rezulta din mărirea cheltuielilor pe care înlocuirea muncii băieţilor cu
cea a adulţilor ar provoca-o în mod necesar. Nu pot să spun la cât
anume s-ar cifra această sporire, dar probabil că ea nu ar fi atât de mare
încât fabricantul să poată urca preţul oţelului, şi prin urmare el ar trebui
să suporte singur pierderea, întrucât adulţii (ce oameni încăpăţânaţi!) ar
refuza, bineînţeles, sa o suporte ei.” Domnul Sanderson nu ştie cât
plăteşte copiilor, “se poate însă să fie vorba de 4 până la 5 şilingi pe
săptămână de persoană... Munca băieţilor este de aşa natură, încât

272
puterea unui băiat este în general („generally”, bineînţeles nu
întotdeauna şi «în particular» ) tocmai suficientă, astfel că din puterea
mai mare a adulţilor nu ar rezulta niciun câştig pentru a compensa
pierderea, sau acest lucru s-ar întâmpla cel mult în puţinele cazuri în
care metalul este foarte greu. De asemenea, adulţii ar regreta dacă nu ar
avea pe băieţi în mijlocul lor, întrucât adulţii sunt mai puţin ascultători.
În afară de aceasta, pentru ca să înveţe meseria, băieţii trebuie să
înceapă de timpuriu. Dacă ar fi reduşi doar la munca de zi, scopul acesta
nu ar putea fi atins.” De ce anume? De ce băieţii nu pot să-şi înveţe
meseria în cursul zilei? Ce motiv ai de invocat? “Pentru că adulţii care
lucrează în săptămâni alternante, ba ziua, ba noaptea, ar fi despărţiţi de
băieţii din echipa lor în timpul respectiv şi ar pierde jumătate din
câştigul pe care îl au de pe urma lor. Aceasta întrucât îndrumările pe
care ei le dau băieţilor sunt socotite ca o parte din salariul acestor băieţi
şi le dau adulţilor posibilitatea de a obţine mai ieftin munca băieţilor.
Fiecare adult ar pierde jumătate din acest câştig, al său.” Cu alte cuvinte,
domnii Sanderson ar fi nevoiţi să plătească o parte a salariului
muncitorilor adulţi din buzunarul propriu, în loc să-l plătească cu munca
de noapte a băieţilor. În modul acesta, profitul domnilor Sanderson ar
scădea într-o măsură oarecare. Iată care este, după d-nii Sanderson,
motivul întemeiat care face ca băieţii să nu-şi poată învăţa meseria în
cursul zilei.102 În plus, faptul acesta ar arunca munca de noapte regulată
pe umerii adulţilor, care în prezent sunt schimbaţi de băieţi, lucru pe
care ei nu l-ar suporta. Pe scurt, dificultăţile ar fi atât de mari, încât ar
duce probabil la desfiinţarea completă a muncii de noapte. “În ce
priveşte producţia de oţel ca atare,” spune E. F. Sanderson, «n-ar fi nicio
deosebire, dar!» Dar domnii Sanderson fac ceva mai mult decât oţel.
Meşteşugul oţelului nu este decât un pretext pentru meşteşugul
plusvalorii. Furnalele, laminoarele, clădirile, maşinile, fierul, cărbunii
etc. trebuie să facă ceva mai mult decât să se transforme în oţel.
Misiunea lor este să absoarbă supramuncă, şi în 24 ore ele absorb,
bineînţeles, mai mult decât în 12. Ele dau de fapt domnilor Sanderson,
în faţa lui Dumnezeu şi a legii, o poliţă asupra forţei de muncă a unui
număr anumit de mâini pentru toate cele 24 de ore ale zilei, şi îşi pierd
caracterul de capital, devenind deci pentru domnii Sanderson o pierdere
reală, atunci când funcţia lor de a absorbi muncă este întreruptă. «Dar

273
în acest caz am avea o pierdere de atâtea instalaţii costisitoare, care ar
sta neîntrebuinţate jumătate din timp. Pe de altă parte, pentru a da
cantitatea de produse pe care noi suntem în stare să o dăm cu sistemul
actual, am fi nevoiţi să dublăm clădirile şi instalaţiile, ceea ce ar dubla
cheltuielile.» Dar de ce revendică aceşti Sandersoni un privilegiu faţă de
ceilalţi capitalişti care nu au voie să lucreze, decât ziua şi ale căror
clădiri, instalaţii şi materii prime stau, în consecinţă, “neîntrebuinţate” în
cursul nopţii? «Este adevărat», răspunde E. F. Sanderson în numele
tuturor Sandersonilor, «este adevărat că această pierdere de pe urma
instalaţiilor nefolosite loveşte toate manufacturile în care se lucrează
numai ziua. Dar utilizarea furnalelor ar aduce, în cazul nostru, o
pierdere suplimentară. Dacă le menţinem în funcţiune, se distruge
material combustibil (în loc să se distrugă, ca acum, materialul de viaţă
al muncitorilor), iar dacă nu le menţinem în funcţiune, se cauzează o
pierdere de timp cu reaprinderea focului şi cu ridicarea temperaturii
până la punctul necesar (în timp ce pierderea somnului, chiar şi al unor
copii de 8 ani, înseamnă un câştig de timp de muncă pentru neamul
Sandersonilor), furnalele având în acelaşi timp de suferit din cauza
schimbărilor de temperatură» (în timp ce aceleaşi furnale nu au nimic de
suferit de pe urma schimbului între munca de zi şi munca de noapte).103

5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive pentru


prelungirea zilei de muncă, cu începere din mijlocul
secolului al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVII-lea

“Ce este o zi de muncă ?” Cât de mare este timpul în cursul


căruia capitalul are dreptul să consume forţa de muncă a cărei valoare pe
o zi o plăteşte ? În ce măsură poate fi prelungită ziua de muncă peste
timpul de muncă necesar pentru reproducerea forţei de muncă însăşi? La
aceste întrebări, după cum s-a văzut, capitalul răspunde: Ziua de muncă
numără în fiecare zi 24 de ore pline, scăzându-se cele câteva ore de
repaos fără de care forţa de muncă refuză în mod absolut să-şi continue
serviciul. Se înţelege, în primul rând, de la sine că toată viaţa
muncitorului nu este nimic altceva decât forţă de muncă, că deci tot
timpul său disponibil este prin natură şi prin lege timp de muncă, fiind
astfel afectat auto valorificării capitalului. Timp pentru cultură

274
omenească, pentru dezvoltare intelectuală, pentru îndeplinirea unor
funcţiuni sociale, pentru relaţii în societate, pentru jocul liber al forţelor
vitale, fizice şi intelectuale, repaosul de duminică — chiar în ţara
sfinţilor de ziua a şaptea104— vorbe goale! Dar în tendinţa sa oarbă şi
nemăsurată, în nesaţul său după supramuncă, capitalul răstoarnă nu
numai limitele maxime de natură morală, dar şi pe cele pur fizice, ale
zilei de muncă. El uzurpă timpul necesar pentru creşterea şi dezvoltarea
corpului şi pentru conservarea sănătăţii sale. El fură timpul în care omul
ar trebui să se bucure de aerul curat şi de lumina soarelui. El ciupeşte
din timpul destinat pentru masă şi, dacă se poate, el o înglobează pe
aceasta în însuşi procesul de producţie, astfel că muncitorul, simplu
mijloc de producţie, este alimentat cu mâncare aşa cum cazanul este
alimentat cu cărbune sau maşinile cu seu sau cu ulei. Somnul sănătos,
necesar acumulării, reînnoirii şi împrospătării forţei vitale, capitalul îl
reduce la atâtea ore de amorţire, câte sunt indispensabile pentru
rechemarea la viaţă a unui organism complet epuizat.
În loc ca menţinerea în stare normală a forţei de muncă să
determine aici limita zilei de muncă, cheltuirea maximă de forţă de
muncă posibilă în cursul unei zile este aceea care determină, dimpotrivă,
limita timpului de repaos al muncitorului, oricât de forţată şi de penibilă
ar fi această cheltuire. Capitalul nu se interesează cât trăieşte forţa de
muncă. Ceea ce îl interesează este numai şi numai maximul de forţă de
muncă ce poate fi pusă în funcţiune într-o zi de muncă. Această ţintă el
şi-o ajunge prin reducerea duratei forţei de muncă, aşa cum un
agricultor hapsân obţine o recoltă mai bogată sleind fertilitatea solului.
Producţia capitalistă, care, în esenţa sa, este producţie de
plusvaloare, absorbire de supramuncă, produce deci, odată cu
prelungirea zilei de muncă, nu numai degenerarea forţei de muncă
omeneşti, căreia i se iau condiţiile normale de dezvoltare şi de activitate
atât de ordin moral cât şi de ordin fizic. Ea produce epuizarea şi pieirea
timpurie a însăşi forţei de muncă.105 Ea prelungeşte timpul de producţie
al muncitorului înăuntrul unui termen dat, scurtându-i durata vieţii.
Dar valoarea forţei de muncă cuprinde valoarea mărfurilor care
sunt necesare pentru reproducerea muncitorului, adică pentru
perpetuarea clasei muncitoare. Dacă deci prelungirea, contrară naturii, a
zilei de muncă, pe care în mod necesar o urmăreşte capitalul în tendinţa

275
sa nemăsurată de autovalorificare, scurtează durata vieţii fiecăruia dintre
muncitori în parte şi deci durata forţei lor de muncă, se impune
necesitatea unei înlocuiri mai rapide a forţei de muncă uzate. În
reproducerea forţei de muncă vor intra deci cheltuieli de uzaj mai mari,
aşa cum la o maşină partea de valoare care urmează a fi reprodusă într-o
zi este cu atât mai mare, cu cât maşina se uzează mai repede. Capitalul
pare deci îndrumat de către propriul său interes spre o zi normală de
muncă.
Posesorul de sclavi îşi cumpără muncitorul aşa cum îşi cumpără
un cal. Pierzându-şi sclavul, el pierde un capital, care trebuie înlocuit
printr-o cheltuială nouă în târgul de sclavi. Dar “oricât de distrugătoare
şi de funestă ar fi influenţa plantaţiilor de orez din Georgia şi a
mlaştinilor Mississippi-ului asupra organismului omenesc, această
distrugere de vieţi omeneşti nu este totuşi atât de mare încât să nu poată
fi înlocuită din ţarcurile suprapopulate din Virginia şi Kentucky.
Consideraţii economice care ar putea forma un fel de garanţie pentru un
tratament omenesc al sclavilor, în măsura în care ele identifică interesul
stăpânului cu conservarea sclavului, se transformă dimpotrivă, odată cu
introducerea comerţului de sclavi, în motive ale unei extenuări extreme
a sclavului, căci din moment ce locul său poate fi completat prin import
din ţarcuri de negri străine, durata vieţii sale devine mai puţin
importantă decât productivitatea acestei vieţi, atâta timp cât ea
durează. Este deci o maximă a sclavajului, în ţările importatoare de
sclavi, că economia cea mai eficace constă în a stoarce din aceste vite
omeneşti (human chattle) o cantitate cât mai mare de muncă într-un
timp cât mai scurt. Tocmai în exploatările din regiunile tropice, în care
profitul anual este adeseori egal cu întregul capital al plantaţiilor, viaţa
negrilor este sacrificată fără niciun fel de scrupule. Agricultura Indiilor
Occidentale, leagăn secular de bogăţii fabuloase, a înghiţit milioane de
oameni din rasa africană. În Cuba, ale cărei venituri se numără cu
milioanele şi ai cărei plantatori sunt adevăraţi domnitori, vedem astăzi
că o mare parte a clasei sclavilor, hrănită cât se poate de prost şi
încărcată cu muncă istovitoare şi neîncetată, este pur şi simplu distrusă
în fiecare an prin chinurile lente ale muncii excesive şi prin lipsa de
somn şi de odihnă.” 106
Mutato nomine de te fabula narratur! [Sub un nume schimbat se

276
vorbeşte aici despre tine!] Citeşte, în loc de comerţ cu sclavi, târgul
braţelor de muncă, în loc de Kentucky şi Virginia, Irlanda şi districtele
agricole din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, în loc de Africa, Germania!
Am văzut ce ravagii face munca excesivă printre brutarii din Londra, şi
totuşi târgul braţelor de muncă de la Londra este mereu supraîncărcat cu
candidaţi la moarte pentru brutării, veniţi din Germania şi din alte părţi.
Olăritul este, după cum am văzut, una din ramurile industriale în care
muncitorii au viaţa cea mai scurtă. E oare lipsă de olari din această
cauză ? Josiah Wedgwood, inventatorul olăriei moderne, de origină
simplu muncitor, a declarat în 1785, în faţa Camerei Comunelor, că
manufactura aceasta întreagă ocupă 15 până la 20.000 persoane.107 În
anul 1861, singură populaţia sediilor urbane ale acestei industrii era în
Marea Britanie de 101.302 persoane. «Industria bumbacului are o
vechime de 90 de ani... În decursul a trei generaţii ale rasei engleze ea a
înghiţit nouă generaţii de muncitori din ramura bumbacului.» 108 Totuşi,
în unele epoci de conjunctură febrilă târgul braţelor de muncă prezenta
goluri îngrijorătoare. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1834. Dar iată că
domnii fabricanţi propuseră aşa numiţilor Poor Law Commissioners
[comisari ai Asistenţei săracilor] să trimită «suprapopulaţia” districtelor
agricole spre Nord, arătând că «fabricanţii o vor absorbi şi consuma».109
Acestea au fost propriile lor cuvinte. «Au fost numiţi agenţi la
Manchester, cu încuviinţarea comisarilor Asistenţei săracilor. Au fost
întocmite liste de muncitori agricoli, care au fost predate acestor agenţi.
Fabricanţii mergeau în birourile agenţilor şi, după ce alegeau ceea ce le
convenea, familiile respective erau deportate din Sudul Angliei. Aceste
pachete de oameni erau furnizate cu etichete, asemenea baloturilor cu
mărfuri, pe canale şi în camioane — alţii urmau pe jos şi mulţi rătăceau
pierduţi şi înfometaţi prin districtele manufacturiere. Operaţiunea a
devenit o adevărată ramură de comerţ. Camera Comunelor va crede cu
greu toate acestea. Acest comerţ regulat, acest negoţ cu carne vie a
continuat, iar oamenii erau cumpăraţi şi vânduţi de agenţii de la
Manchester fabricanţilor din Manchester cu aceeaşi regularitate cu care
negrii sunt vânduţi plantatorilor de bumbac ai statelor din Sud... Anul
1860 marchează punctul culminant al industriei bumbacului... Din nou
era lipsă de mâini. Fabricanţii se adresară din nou agenţilor de carne
vie... şi aceştia cotrobăiră prin dunele de la Dorset, prin colinele de la

277
Devon şi în câmpiile de la Wilts, dar suprapopulaţia fusese devorată.»
Ziarul «Bury Guardian» se lamenta că după încheierea tratatului
comercial anglo-francez ar mai putea fi absorbite încă 10.000 de mâini
şi că în curând va fi nevoie de alte 30 sau 40.000. După ce, în 1860
agenţii şi subagenţii comerţului de carne vie scotociseră fără rezultat
apreciabil districtele agricole, «o delegaţie de fabricanţi se adresă
domnului Villiers, preşedintele lui Poor Law Board [Asistenţa săracilor],
cu cererea de a se permite din nou întrebuinţarea copiilor săraci şi a
orfanilor din workhouse-uri».130
Ceea ce experienţa îi arată în general capitalistului, este un
excedent de populaţie constant, adică un excedent în raport cu
necesitatea momentană de valorificare a capitalului, cu toate că şirul
succesiv al acestui excedent este format din generaţii de oameni
degeneraţi, din generaţii care trăiesc repede şi se succed repede, culese,
aşa zicând, înainte de a se fi copt.111 Dar, pe de altă parte, această
experienţă îi arată observatorului inteligent cât de repede şi de adânc
producţia capitalistă, care istoriceşte vorbind nu datează decât de ieri, a
atacat însăşi rădăcina puterii vitale a poporului. Ea îi arată cum
degenerarea populaţiei industriale este încetinită numai prin absorbirea
continuă a unor elemente proaspete de la ţară şi cum înşişi lucrătorii de
la ţară au şi început să se ofilească, în ciuda aerului liber în care trăiesc
şi în ciuda acelui principie of natural selection [principiu al selecţiei
naturale], care nu permite decât indivizilor celor mai tari să se menţină
şi care exercită o acţiune atât de puternică asupra lor.112 Capitalul, care
are atâtea “motive întemeiate” de a tăgădui suferinţele generaţiei de
muncitori care îl înconjoară, se lasă influenţat în activitatea sa practică
de perspectiva unei putreziri viitoare a omenirii şi de depopularea, în
cele din urmă inevitabilă, în aceeaşi măsură în care se lasă influenţat de
eventuala prăbuşire a pământului în soare. În orice excrocherie cu
acţiuni, fiecare ştie că furtuna se va dezlănţui odată, dar fiecare speră că
ea va cădea pe capul vecinului, după ce el însuşi va fi cules şi pus în
siguranţă ploaia de aur. Après moi le déluge ! [După mine potopul!] este
lozinca fiecărui capitalist şi a fiecărei naţiuni de capitalişti. Capitalul nu
cunoaşte deci niciun fel de scrupule în ceea ce priveşte sănătatea şi
durata vieţii muncitorilor, acolo unde asemenea scrupule nu-i sunt
impuse de societate.113 La plângerea cu privire la degenerarea fizică şi

278
intelectuală, la moartea prematură, la chinurile muncii excesive, el
răspunde: Cum să ne necăjim de aceste necazuri, dacă ele ne măresc
plăcerea (profitul) ? În general însă lucrul acesta nici nu depinde de
buna sau reaua voinţă a capitalistului individual. Libera concurenţă
impune capitalistului individual legile imanente ale producţiei
capitaliste ca lege coercitivă exterioară.114
Stabilirea unei zile normale de muncă este rezultatul unei lupte
seculare între capitalist şi muncitor. Dar istoria acestei lupte arată două
curente contrarii. Să comparăm, de exemplu, legislaţia industrială
engleză din vremurile noastre cu statutele de muncă engleze din secolul
al XIV-lea până departe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.115
În timp ce legea industrială modernă reduce cu forţa ziua de muncă,
acele statute căutau să o prelungească cu forţa. Totuşi, atunci când
capitalul se află în stare embrionară, atunci când el abia se dezvoltă,
adică atunci când el îşi asigură dreptul de a absorbi o cantitate suficientă
de supramuncă nu numai prin forţa raporturilor economice, dar şi cu
ajutorul puterii politice, pretenţiile sale apar cu totul modeste, dacă le
comparăm cu concesiile pe care este nevoit să le facă, mârâind şi contra
voinţei sale, atunci când a ajuns la maturitate. E nevoie să treacă secole
până ce, ca urmare a modului de producţie capitalist dezvoltat,
muncitorul «liber» consimte în mod voluntar, adică «este silit în mod
social, să vândă cu preţul mijloacelor sale obişnuite de subzistenţă tot
timpul activ al vieţii sale, ba însăşi capacitatea sa de muncă, să-şi vândă
dreptul primului născut în schimbul unui blid de linte. Este deci firesc ca
prelungirea zilei de muncă, pe care capitalul caută să o impună, prin
puterea statului, muncitorilor adulţi, din mijlocul secolului al XLV-lea
până la sfârşitul secolului al XVII-lea, să coincidă în mod aproximativ
cu limita timpului de muncă pe care statul o pune pe alocuri trans-
formării sângelui copiilor în capital, în jumătatea a doua a secolului al
XIX-lea. Ceea ce astăzi este proclamat ca limită oficială a muncii
copiilor sub 12 ani, de exemplu în statul Massachusetts — până în
prezent statul cel mai liber al republicii nord-americane — era încă la
mijlocul secolului al XVII-lea în Anglia zi normală de muncă a unor
meseriaşi viguroşi, a unor argaţi robuşti şi a unor fierari atletici.116
Primul «Statute of Labourers» [lege muncitorească] (23 Eduard
III, 1349*) şi-a găsit pretextul direct (nu cauza, căci legislaţia de acest

279
fel continuă secole de-a rândul, după ce acest pretext dispăruse) în
ciuma cea mare care decimă populaţia, astfel că, după cum spune un
scriitor al tory-ilor, «dificultatea de a angaja muncitori cu preţuri
rezonabile (adică cu preţuri care să le lase acelora care utilizau
muncitorii o cantitate rezonabilă de supranumea) deveni de fapt
insuportabilă».117 Au fost deci impuse prin lege salarii rezonabile,
precum şi o limită a zilei de muncă. Punctul acesta din urmă, singurul
care ne interesează aici, se găseşte repetat în statutul din 1496 (sub
Henric al VII-lea). Ziua de muncă pentru toţi meseriaşii (artificers) şi
muncitorii agricoli avea să dureze, în timpul dintre lunile martie şi
septembrie, de la ora 5 dimineaţa până între orele 7 şi 8 seara, ceea ce nu
s-a realizat însă niciodată, dar orele pentru masă erau: 1 oră pentru micul
dejun, 11/2 ore pentru prânz şi 1/2 de oră pentru masa de la ora 4, adică
dublul celor prevăzute prin legea industrială actualmente în vigoare.118
Iarna, munca avea să dureze de la ora 5 dimineaţa până la căderea
întunericului, cu aceleaşi întreruperi. Un statut din 1562 al reginei
Elisabeta, pentru toţi muncitorii “angajaţi cu leafă, cu ziua sau cu
săptămâna”, lasă neatinsă lungimea zilei de muncă, dar încearcă să
reducă întreruperile la 21/2 ore în timp de vară şi 2 ore în timp de iarnă.
Prânzul avea să dureze numai o oră, iar “somnul de după amiază de l/2
de oră” avea să fie permis numai din mijlocul lui mai până în mijlocul
lui august. Pentru fiecare oră de absenţă urma să se reţină 1 penny (vreo
8 pfennigi) din salariu. În practică însă raportul era cu mult mai
favorabil muncitorilor decât în cartea statutelor. William Petty, părintele
economiei politice şi într-o oarecare măsură inventatorul statisticii,
spune într-o lucrare publicată în ultima treime a secolului al XVII-lea:
“Muncitorii (labouring men, pe atunci, de fapt, muncitorii agricoli)
lucrează câte 10 ore pe zi, luând 20 de mese pe săptămână, anume în
zilele de muncă trei mese pe zi şi duminica două. De aici se vede în mod
clar, că dacă ar vrea să postească în serile de vineri şi să întrebuinţeze
numai o oră şi jumătate pentru prânz şi nu două ore, de la 11 până la 1,
cum fac în prezent, dacă ar lucra deci cu 1/20 mai mult şi ar consuma cu
1
/20 mai puţin, s-ar obţine zecimea din impozitul sus arătat.” 119 N-a avut
oare dreptate doctorul Andrew Ure, când a caracterizat cu indignare bill-
ul de 12 ore din 1833 drept o întoarcere la vremurile întunericului ? E
drept că dispoziţiunile din statute şi cele pomenite de Petty erau valabile

280
şi pentru apprentices (ucenici). Din următoarea plângere se vede însă
care era situaţia, încă la sfârşitul secolului al XVII-lea, cu munca
copiilor: “Tinerii noştri, aici în Anglia, nu fac nimic până nu se fac
ucenici, iar apoi le trebuie, bineînţeles, mult timp — şapte ani — pentru
a deveni meseriaşi perfecţi”. Germania este, dimpotrivă, lăudată pentru
că acolo copiii primesc din leagăn “o educaţie îndreptată spre o muncă
oarecare”.120
În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, până în epoca
marii industrii, capitalul nu reuşise încă în Anglia ca, plătind valoarea pe
o săptămână a forţei de muncă, să-şi însuşească întreaga săptămână a
muncitorului. Aici fac însă excepţie muncitorii agricoli. Faptul că
puteau trăi o săptămână întreagă cu leafa a 4 zile, nu li se părea
muncitorilor o cauză suficientă ca să muncească şi în celelalte două zile
pentru capitalist. O parte a economiştilor englezi, stând în slujba
capitalului, denunţau cu furie această încăpăţânare, altă parte îi apărau
pe muncitori. Să auzim, de exemplu, polemica dintre Postlethwayt, al
cărui dicţionar comercial se bucura atunci de acelaşi renume pe care îl
au astăzi lucrările asemănătoare ale lui MacCulloch şi MacGregor, şi
autorul, citat mai înainte, al lucrării “Essay on Trade and Commerce”.121
Postlethwayt spune, între altele:” Nu pot încheia aceste câteva
observaţii fără să mă ocup de susţinerea răsuflată, atât de răspândită,
după care muncitorul (industrious poor) nu vrea să muncească 6 zile
pline, dacă poate primi în 5 zile atât cât îi trebuie ca să trăiască. Se trage
deci concluzia că este nevoie de o scumpire intenţionată a mijloacelor de
subzistenţă necesare, prin impozite sau prin alte mijloace, pentru a-l sili
pe meseriaş şi pe muncitorul din manufactură să muncească fără
întrerupere şase zile pe săptămână. Trebuie să cer permisiunea de a avea
altă părere decât aceşti mari politicieni, care luptă pentru sclavia
permanentă a populaţiei muncitoare din acest Regat („the perpetuai
slavery of the working people” ). Ei uită zicătoarea: all work and no
play (munca fără distracţie prosteşte). Nu se mândresc oare englezii cu
genialitatea şi iscusinţa meseriaşilor şi muncitorilor lor din manufacturi,
calităţi care până astăzi au creat mărfurilor britanice o încredere şi un
renume general? Cărei împrejurări i se datora acest lucru? Probabil
numai şi numai felului în care muncitorimea noastră încăpăţânată
înţelege să se distreze. Dacă muncitorii ar fi siliţi să lucreze tot anul în

281
toate cele şase zile ale săptămânii, repetând mereu aceeaşi operaţie,
oare lucrul acesta nu le-ar reduce genialitatea făcându-i proşti şi leneşi,
în loc să-i facă veseli şi îndemânatici ? Şi nu şi-ar pierde oare muncitorii
noştri renumele lor, din cauza acestei sclavii veşnice, în loc să şi-l
menţină ?... La ce iscusinţă meşteşugărească ne-am putea aştepta de la
nişte animale atât de rău încolţite (hard driven animals) ?... Mulţi dintre
ei fac în 4 zile munca pe care o face un francez în 5 sau 6. Dar dacă
englezii ar fi condamnaţi la roboteală veşnică, există temerea că ei ar
degenera (degenerate) mai rău încă decât francezii. Dacă poporul nostru
este vestit pentru vitejia sa în război, nu spunem oare că lucrul acesta se
datorează, pe de o parte, minunatei fripturi şi budinci englezeşti pe care
le mănâncă, şi pe de altă parte, în aceeaşi măsură, spiritului nostru
constituţional al libertăţii ? Şi de ce oare nu s-ar datora genialitatea,
energia şi iscusinţa superioară a meseriaşilor şi muncitorilor noştri din
manufacturi libertăţii cu care ei înţeleg să-şi găsească în felul lor
distracţiile ? Sper că ei nu-şi vor mai pierde niciodată aceste privilegii,
nici viaţa bună din care se trag, în egală măsură, destoinicia lor în
muncă şi curajul lor!” 122
La acestea autorul lui «Essay on Trade and Commerce»
răspunde: «Dacă este o orânduire divină ca în ziua a şaptea a săptămânii
să ne odihnim, acest lucru înseamnă că celelalte zile din săptămână
aparţin muncii (autorul vrea să spună: capitalului, după cum vom vedea
imediat), şi nu se poate susţine că a impune cu forţa această poruncă a
lui Dumnezeu ar fi o cruzime... Că în general, omenirea tinde din fire
spre comoditate şi lenevie, ne-o arată experienţa dezastruoasă pe care o
facem cu purtările plebei noastre din manufacturi, care în medie, nu
lucrează mai mult de 4 zile pe săptămână, afară de cazul că se scumpesc
alimentele... Să presupunem că un bushel de grâu ar reprezenta toate
alimentele unui muncitor şi ar costa 5 şilingi, şi că muncitorul câştigă
câte un şiling pe zi cu munca sa. În acest caz, el nu trebuie să lucreze
decât 5 zile pe săptămână, iar dacă bushelul ar costa 4 şilingi, el n-ar
trebui să lucreze decât 4... Deoarece însă, în cuprinsul Regatului nostru,
salariul este mult mai mare în raport cu preţurile alimentelor, lucrătorul
din manufacturi care lucrează 4 zile mai dispune de un surplus de bani
cu care trăieşte în trândăvie în restul săptămânii... Sper că am spus
destul pentru a demonstra că o muncă moderată timp de 6 zile pe

282
săptămână nu este sclavie. Aşa lucrează muncitorii noştri agricoli şi,
după toate aparenţele, ei sunt cei mai fericiţi dintre muncitori (labouring
poor),123 iar olandezii lucrează aşa în manufacturi şi par a fi un popor
foarte fericit. Aşa lucrează francezii, în măsura în care le permit
numeroasele sărbători124... Dar plebea noastră şi-a pus în cap ideea fixă
că originea ei englezească îi dă prin naştere privilegiul de a fi mai liberă
şi mai independentă decât (muncitorimea) în oricare altă ţară din
Europa. Ei bine, în măsura în care influenţează asupra vitejiei soldaţilor
noştri, această idee poate fi de oarecare folos. Dar cu cât muncitorii din
manufacturi sunt mai puţin plini de ea, cu atât e mai bine pentru ei înşişi
şi pentru stat. Muncitorii n-ar trebui niciodată să se socotească
independenţi de superiorii lor („independent of their superiors” )...
Într-un stat comercial cum este al nostru, în care probabil 7 din 8 părţi
ale populaţiei sunt oameni cu puţină proprietate sau fără proprietate, este
deosebit de periculos ca plebea să fie încurajată.125... Lucrurile nu vor
putea fi pe deplin îndreptate, până ce sărăcimea noastră industrială nu
se va resemna să lucreze 6 zile în schimbul aceleiaşi sume pe care o
câştigă acum în 4 zile.” 126 În acest scop, ca şi pentru “stârpirea leneviei,
a desfrâului şi a visurilor romantice despre libertate”, şi totodată “pentru
reducerea taxei pentru săraci, pentru dezvoltarea spiritului industrial şi
pentru comprimarea preţului muncii în manufacturi”, acest înger păzitor
al capitalului propune un mijloc sigur, anume de a-i închide pe
muncitorii care cad în sarcina asistenţei publice, cu un cuvânt pe
pauperi, într-o “casă ideală de muncă” (an ideal workhouse). “O
asemenea casă trebuie transformată într-o „casă a groazei” (house of
terror).127 În această casă a groazei, în acest “ideal al unui workhouse”,
ar urma să se muncească “14 ore pe zi, inclusiv orele de masă, astfel ca
să rămână 12 ore întregi de muncă”.128
Douăsprezece ore de muncă pe zi în “workhouse-ul ideal”, în
casa groazei de la 1770! Şaizeci şi trei de ani mai târziu, în 1833, când
parlamentul englez reducea, în patru ramuri ale industriei, ziua de
muncă a copiilor între 13 şi 18 ani la 12 ore întregi de muncă, se părea
că a sunat ultimul ceas pentru industria engleză! În 1852, când L.
Bonaparte voia să-şi asigure sprijinul burgheziei, încercând să se atingă
de ziua de muncă legală, muncitorimea franceză a strigat în mod
unanim:” Legea care reduce ziua de muncă la 12 ore este singurul bun

283
care ne-a rămas din legislaţia republicii !” 129 La Zurich munca copiilor
trecuţi de 10 ani este limitată la 12 ore. În Austria munca copiilor între
13 şi 16 ani a fost redusă, în 1862, de la 121/2 la 12 ore. În Austria, în
1860, tot la 12 ore, pentru copiii între 14 şi 16 ani.130 Ce «progres faţă
de 1770» ar fi exclamat cu «exultation» Macaulay !
“Casa groazei” pentru pauperi, pe care, în 1770, sufletul
capitalului nu făcea decât sa o viseze, se înălţă, cu câţiva ani mai târziu,
ca o uriaşă “casă de muncă” pentru înşişi muncitorii din manufacturi.
Ea se chema fabrică. De astă dată idealul păli în faţa realităţii.

6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului de muncă


prin legi coercitive. Legislaţia industrială engleză între
anii 1833—1864

După ce capitalul reuşise, prin eforturi care duraseră secole de-a


rândul, să prelungească ziua de muncă până la limitele sale normale
maxime şi apoi dincolo de ele, până la limitele zilei naturale de 12
ore,131 interveni, începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea,
după apariţia industriei mari, o perturbare cu caracter de avalanşă
violentă şi neînfrânată. Orice barieră impusă de obiceiuri şi de natură, de
vârstă şi de sex, de zi şi de noapte a fost sfărâmată. Chiar şi noţiunile de
zi şi de noapte, cu simplitatea lor rustică din statutele vechi, deveniră
atât de neprecise, încât un judecător englez a fost nevoit, încă în 1860,
să pună în joc o adevărată abilitate talmudică pentru a determina, “în
cunoştinţă de cauză”, ce este ziua şi ce este noaptea.132 Capitalul îşi
serba orgiile sale.
Imediat ce clasa muncitoare, buimăcită de zgomotul producţiei,
îşi reveni oarecum în fire, ea începu să reziste, şi anume mai întâi în
Anglia, ţara de origine a marii industrii. Dar timp de trei decenii
concesiunile obţinute de ea rămaseră pur nominale. Între anii 1802 şi
1833 parlamentul a votat 5 legi ale muncii, dar era destul de şiret ca să
nu voteze niciun ban pentru aplicarea lor obligatorie, pentru cadrele de
funcţionari necesare etc.133 Ele au rămas literă moartă.” Fapt este că
înainte de legea din 1833 copiii şi persoanele tinere au fost sleite de
muncă („were worked” ), toată noaptea, toată ziua, sau atât ziua cât şi
noaptea, ad libitum [după plac].” 134

284
Abia începând cu legea industrială din 1833 — care se aplică
fabricilor de bumbac, lână, in şi mătase — există pentru industria
modernă o zi normală de muncă. Nimic nu caracterizează mai bine
spiritul capitalului decât istoria legislaţiei industriale engleze din 1833
până în 1864!
Legea din 1833 stabileşte că ziua obişnuită de muncă în fabrică
va începe la ora 5 şi jumătate dimineaţa şi se va termina la ora 8 şi
jumătate seara, iar înlăuntrul acestor limite, adică într-un răstimp de 15
ore, legea permite să se utilizeze persoane tinere (adică persoane între
13 şi 18 ani) la orice vreme din zi, tot presupunându-se că una şi
aceeaşi persoană tânără nu lucrează mai mult de 12 ore în cursul unei
zile, cu excepţia unor anumite cazuri prevăzute în mod special.
Secţiunea a 6-a a legii statorniceşte «că în decursul fiecărei zile trebuie
să i se acorde fiecăreia din aceste persoane cu timpul de muncă redus cel
puţin 11/2 ore pentru masă». Utilizarea copiilor sub 9 ani, cu excepţia pe
care o vom arăta mai jos, a fost interzisă, iar munca copiilor între 9 şi 13
ani a fost redusă la 8 ore pe zi. Munca de noapte, adică, în conformitate
cu această lege, munca între ora 8 şi jumătate seara şi ora 5 şi jumătate
dimineaţa, a fost interzisă pentru toate persoanele între 9 şi 18 ani.
Legiuitorii au fost atât de departe de a se atinge de libertatea
capitalului de a stoarce forţa de muncă a celor adulţi, sau cum o numeau
ei, de libertatea muncii, încât au născocit un sistem special pentru a
evita o asemenea consecinţă înfricoşătoare a legii industriale.
«Marele inconvenient al sistemului de fabrică, aşa cum există
astăzi», spune primul raport al consiliului central al comisiunii din 25
Iunie 1833, “constă în necesitatea pe care o creează de a se prelungi
munca copiilor până la limita extremă a zilei de muncă a adulţilor.
Singurul remediu al acestui inconvenient, fără a se reduce munca
adulţilor, reducere care ar putea da loc la un inconvenient mai mare
decât cel care trebuie înlăturat, pare a fi planul de a se întrebuinţa două
rânduri de copii.” Sub denumirea de sistem de releuri (“system of
relays”; relay înseamnă în englezeşte ca şi în franţuzeşte: schimbarea
cailor de poştă la diferite staţiuni) acest “plan” a fost deci pus în
aplicare, aşa încât, de exemplu, de la ora 5 şi jumătate dimineaţa până la
ora 1 şi jumătate d. a. este înhămată o serie de copii între 9 şi 13 ani, iar
de la ora 1 şi jumătate d. a. până la ora 8 şi jumătate seara, altă serie etc.

285
Drept răsplată pentru faptul că domnii fabricanţi ignoraseră
într-un mod cât se poate de neruşinat toate legile privitoare la munca
copiilor promulgate în ultimii 22 de ani, pilula le-a mai şi fost aurită de
data aceasta. Parlamentul hotărî ca după 1 martie 1834 niciun copil sub
11 ani, după 1 martie 1835 niciun copil sub 12 ani şi după 1 martie 1836
niciun copil sub 13 ani nu va putea lucra în fabrică mai mult de 8 ore!
Acest “liberalism” atât de plin de menajamente pentru “capital“, era cu
atât mai lăudabil, cu cât doctorul Farre, Sir A. Carlisle, Sir B. Brodie,
Sir C. Bell, d-l Guthrie etc., într-un cuvânt cei mai însemnaţi physicians
şi surgeons [medici şi chirurgi] din Londra, declaraseră ca martori în
faţa Camerei Comunelor că periculum in mora [întârzierea prezintă
pericol]! Doctorul Farre se exprimase întrucâtva mai drastic:
“Legiferarea este necesară în mod egal pentru prevenirea morţii în toate
formele în care ea poate fi provocată înainte de vreme, şi fără îndoială
că forma aceasta de a o provoca (în fabrică) trebuie considerată ca una
din cele mai crude.” 135 Acelaşi parlament “reformat”, care, din tandreţe
pentru domnii fabricanţi, a mai menţinut încă ani de-a rândul pe copiii
mai mici de 13 ani în iadul unei munci de 72 de ore pe săptămână în
fabrică, interzise pe de altă parte, din capul locului, plantatorilor, prin
legea de emancipare, care acordă şi ea libertatea cu linguriţa, de a pune
la muncă pe vreun sclav negru mai mult de 45 de ore pe săptămână!
Dar, departe de a fi mulţumit, capitalul începe acum o agitaţie
zgomotoasă, de mai mulţi ani. Această agitaţie avea în special ca obiect
vârsta acelor categorii care sub denumirea de copii nu puteau să
muncească decât 8 ore şi erau supuse unui oarecare învăţământ
obligatoriu. În conformitate cu antropologia capitalistă, vârsta de copil
înceta la 10 ani, în cel mai bun caz la 11 ani. Cu cât termenul de punere
în aplicare deplină a legii industriale, adică anul fatal 1836 se apropia
mai mult, cu atât gloata fabricanţilor se agita mai furioasă. Ei reuşiră,
într-adevăr, să intimideze într-atâta guvernul, încât acesta propuse, în
1835, reducerea limitei de vârstă pentru copii de la 13 la 12 ani. Între
timp însă pressure from without [presiunea din afară] crescu în mod
ameninţător. Camera Comunelor îşi pierdu curajul. Ea refuză să-i arunce
pe tinerii de 13 ani mai mult de 8 ore pe zi sub roata de Juggernaut* a
capitalului, şi legea din 1833 intră în vigoare deplină. Ea rămase
neschimbată până în Iunie 1844.

286
În cursul deceniului în care această lege a reglementat, la
început în parte apoi în întregime, munca din fabrici, rapoartele oficiale
ale inspectorilor de fabrică sunt pline de plângeri cu privire la
imposibilitatea aplicării ei. Întrucât anume, legea din 1833 dădea
stăpânilor capitalului latitudinea de a fixa începutul, întreruperea şi
sfârşitul muncii de 8, respectiv de 12 ore pentru fiecare “persoană
tânără” şi pentru fiecare “copil” în parte, la orice oră le convenea în
răstimpul de 15 ore dintre ora 5 şi jumătate dimineaţa şi ora 8 şi
jumătate seara, precum şi de a fixa diferitelor persoane ore diferite de
masă, domnii născociră în curând un nou “sistem de releuri”, după care
caii de corvoadă nu sunt schimbaţi la anumite staţiuni, ci sunt mereu
înhămaţi din nou la staţiuni care se schimbă. Nu vom mai insista asupra
frumuseţilor acestui sistem, întrucât va trebui să revenim asupra lui mai
târziu. Este însă limpede, la prima ochire, că acest sistem a înlăturat
legea industrială, şi anume nu numai în ceea ce priveşte spiritul, ci şi în
ceea ce priveşte litera ei. Cum ar fi putut inspectorii de fabrică să
impună timpul de muncă fixat prin lege şi acordarea orelor de masă
legale, din moment ce exista o contabilitate atât de complicată pentru
fiecare copil şi pentru fiecare persoană tânără în parte? Într-un mare
număr de fabrici, abuzul brutal de mai înainte înflori din nou, în scurt
timp, fără a fi sancţionat. Într-o întrevedere cu ministrul de interne
(1844), inspectorii de fabrică dovediră imposibilitatea oricărui control în
condiţiunile noului sistem de releuri născocit.136 Dar între timp
împrejurările se schimbaseră foarte mult. Muncitorii de fabrică
adoptaseră, mai ales după 1838, bill-ul de zece ore ca lozincă electorală
în domeniul economic, aşa cum adoptaseră charter-ul ca lozincă în
domeniul politic. Dar chiar şi o parte a fabricanţilor, şi anume aceia care
îşi organizaseră întreprinderile în conformitate cu legea din 1833,
adresară parlamentului memorii peste memorii cu privire la
“concurenţa” imorală a” fraţilor ipocriţi”, cărora îndrăzneala mai mare
sau împrejurările locale mai favorabile le îngăduiau să violeze legea. În
afară de aceasta, oricât şi-ar fi permis fabricantul izolat să lase frâu liber
vechii sale rapacităţi, purtătorii de cuvânt şi conducătorii politici ai
clasei fabricanţilor impuseră o altă atitudine şi un alt limbaj faţă de
muncitori. Ei deschiseseră campania pentru abrogarea legilor
cerealelor şi, pentru a obţine victoria, le trebuia ajutorul muncitorilor!

287
Ei promiseră deci nu numai o pâine de două ori mai mare, ci şi
adoptarea bill-ului de zece ore în imperiul milenar al free trade-ului.137
Cu atât mai puţin puteau ei combate o măsură care nu urma decât să
transforme legea din 1833 în realitate. În fine, tory-ii, loviţi în interesul
lor cel mai sfânt, renta funciară, tunară cu filantropică indignare
împotriva «practicilor infame»138 ale adversarilor lor.
Aşa se născu legea industrială adiţională din 7 iunie 1844, care
intră în vigoare la 10 septembrie 1844. Ea grupează o nouă categorie de
muncitori printre cei protejaţi, şi anume femeile mai mari de 18 ani. Ele
au fost asimilate în toate privinţele persoanelor tinere, reducându-li-se
timpul de muncă la 12 ore, interzicându-li-se munca de noapte etc.
Pentru prima oară legiuitorul se văzu deci silit să controleze în mod
direct şi oficial şi munca unor majori. În raportul industrial din 1844—
45 se spune în mod ironic: «Nu a ajuns la cunoştinţa noastră niciun
singur caz în care femei majore ar fi protestat împotriva acestei
încălcări a drepturilor lor.» 139 Munca copiilor sub 13 ani a fost redusă
la 61/2 ore, iar în anumite condiţiuni, la 7 ore pe zi.140
Pentru a înlătura abuzurile falsului “sistem de releuri”, legea
conţinea, între altele, următoarele dispoziţiuni de amănunt importante:
“Pentru copii şi persoane tinere, ziua de muncă se va socoti începută din
acel moment în care vreun copil sau vreo persoană tânără începe să
lucreze dimineaţa în fabrică.” Astfel că dacă A începe, de exemplu,