Mecanismul psihogenezei,aspecte generale

Psihogeneza apare ca fiind principala explicaţie psihodinamică în

mecanismul psihopatologic al psihogeniilor.Această psihodinamică constă,în
esenţă,în evidenţierea importanţei stresului psihic şi a reacţiei determinate de
acesta. Psihogeneza poate,să explice,astfel,toate tulburările psihice şi
manifestările funcţionale de la nivelul corpului,în cadrul maladiilor care recunosc
acest mecanism.
Prima problemă care se pune este aceea că psihogeneza nu înseamnă lipsa
tulburărilor fiziologice,lipsa unei anumite corespondeţe cerebrale.In psihogeneză
însă,modificarea fiziologică nu este indusă de natura fizico-chimică a mediului,ci
de situaţia existenţială trăită,de relaţiile interpersonale în care individul este
plasat,de gradul de normalitate sau de maturitatea personalităţii şi a
mecanismelor ei de apărare.Psihogeneza nu implică deci absenţa fiziologicului şi
nici a unui anumit tip de trăire (conştientă sau inconştientă).În procesul de
elaborare psihogenetică participă mai mulţi factori,atât interiori personalităţii,cât
şi din afară.
Anxietatea,emoţia reprezintă cheia de boltă în cadrul explcaţiilor
psihogenetice.Anxietatea poate avea origine biologică,dar poate avea şi origine
psihologică sau socială.Legea lui Leibnitz ne demonstrează că în natură totul se
manifestă cu cheltuiala cea mai mică de energie,ceea ce se traduce,de
exemplu,în domeniul comportamentului,prin transformarea activităţii libere,
neorganizate,în activitate organizată,automată.Această lege ar acţiona în toate
domeniile temporale şi spaţiale asupra individului.
Anxietatea biologică ne apare ca un anumit tip de informaţie adaptativă.
Psihologia animală ne arată că tensiunea emoţională joacă un rol major în
procesele de codificare şi decodificare ale informaţie.Animalul este o fiinţă
puternic emoţională şi,sub aspect cantitativ,el este superior omului.Psihologia
animală ne dovedeşte că ori ce semnal nou este controlat şi conectat la un
efector prin intermediul emoţiei.În acest context,emoţia apare,deci,ca o
informaţie biologică, adaptativă.Maniera în care animalul se foloseşte de lume,de
mediul exterior, depinde de cantitatea de emoţie pe care aceasta o determină,ca
trăire subiectivă.
Contextul informaţional al emoţiei biologice este însă primitiv şi,redus la un
sistem binar de da sau nu,pe linia trebuinţelor de apărare,conservare,
reproducere etc.
In studiul emoţiei,a anxietăţii şi la om trebuie pornit de la aceste aspecte
biologice.Deja în 1890 William James afirma că "astăzi cauzele generale ale
emoţiilor sunt individual-fiziologice",emoţia având atât caracter fiziologic,cât şi
cognitiv (dacă unul dintre aspecte lipseşte,emoţia nu se poate localiza).
La om conceptul de emoţie se lărgeşte şi se îmbogăţeşte,depăşind limitele ei
strict adaptative,biologice şi,în contextul societăţii,anxietatea devine problema
centrală a filozofiei existenţei umane.Emoţia şi anxietatea apar ca o stare
subiectivă,ca o reacţie la o situaţie,în lumea animală acest lucru pregătind
individul pentru luptă sau fugă (determinând astfel în mod corespunzător o
tulburare a echilibrului intern).Această pregătire se descarcă în mod normal
printr-o activitate exterioară (lupta sau fuga),numai că în contextul
societăţii,aceste tipuri de comportament nu mai sunt agreate,motiv pentru care
energia emoţiei se va repercuta într-o manieră autodistructivă (prin reacţiile
fiziologice,inadecvate pe care le provoacă).
În elucidarea anxietăţii biologice o importanţă mare este reprezentată de
către concepţia lui Selye (1936) privind stresul şi reacţia generală de adaptare
şi descoperirea prin aceasta a substratului modificărilor biologice şi mai ales al
lanţului reacţiilor neuro-hormonale.După Selye reacţia organismului la stres ar
trece prin următoarele faze:
1.Reacţia de alarmă care corespunde psihologic fazei de ameninţare,de trăire
psihologică a stresului,în lipsa lui,ceea ce determină o stare de maleză sau
angoasă.În această fază hipotalamusul activează hipofiza care prin ACTH
activează glandele suprarenale.Apare vasoconstricţia generalizată.Dacă individul
domină situaţia,reacţia se opreşte aici,în caz contrar trecându-se în faza a doua.
2.Faza de impact sau a reacţiei de apărare propriuzise.În această etapă
individul vine în contact direct cu pericolul.Faza este dominată de creşterea
activităţii adreno-simpatice,liberarea catecolaminelor simpatice şi
medulosuprarenalei.Apare vasodilataţia în organele vitale şi în cele active
(inimă,muşchi,creier etc).In această fază apare,adesea,un comportament
automat.Se consideră că doar 16-20% dintre indivizi îşi pot păstra sângele
rece,în această fază,restul reacţionând desorganizat (leşinuri,sincope etc).
3.Faza de decompensare apare atunci când organismul nu mai poate
compensa perturbările produse de stres.Dacă este posibilă compensarea apare
o fază posttraumatică,de restabilire a echilibrului.
Contribuţia esenţială a lui Selye este aceea că el a dovedit că fazele
sindromului general de adaptare sunt identice atât în cazul stresului fizic
(exemplu sindromul de strivire),cât şi a celui psihic (apărând aceleaşi modificări
fiziologice, hormonale,organice etc).Graţie acestor descoperiri,anxietatea va
putea de acum înainte să fie inclusă în majoritatea explicaţiilor psihopatologice şi
psihosomatice, ea devenind un mediator între factorii de mediu şi organism.De
acuma se va putea discuta despre influenţa factorilor sociali sau psihologici
asupra organismului în termeni de fiziologie şi fiziopatologie.
Anxietatea psihologică este determinată de dinamica internă a proceselor
psihologice,la nivel conştient sau inconştient.
În înţelegerea rolului emoţiei asupra organismului,un rol hotărâtor l-a avut
viziunea psihologizantă a lui Freud privind importanţa anxietăţii şi rolul ei în
apariţia manifestărilor psihopatologice.Elaborarea precisă a teroiei privind
importanţa angoasei a apărut destul de târziu în opera lui Freud (abia în 1926) şi
ea apare iniţial sub forma unor explicaţii simpliste:libidoul se descarcă în
angoasă atunci când pulsiunile nu pot atinge satisfacţie.După 10 ani
(1936),Freud îşi va revizui complet această concepţie,afirmând că angoasa este
declanşată de către un pericol extern şi se poate astfel asocia cu reflexul de
autoconservare.În acest fel anxietatea apare acum ca o veritabilă funcţie a
eului,un semnal care permite mobilizarea tutror forţelor disponibile.Angoasa
reproduce astfel,sub formă de stare emoţională,o urmă mnezică şi poate
redeştepta una preexistentă.Pentru Freud anxietatea manifestată în ego este o
relaţie între organizarea lumii,pe de o parte şi eu (polul responsabil de
organizarea lumii în interesul individului).
În conceptul lărgit asupra stresului,ori ce efort care presupune o punere în
tensiune,este resimţit în funcţie de maniera de prelucrare a personalităţii
repective,fie într-un sens pozitiv (eustres),fie negativ (distres).Reacţiile la stres
apar acuma ca reacţii emoţionale sau somatice la stimulii de orice fel (căldură,
zgomot,relaţii interpersonale,chiar şi de ideile care şi le face despre viitor).
Anxietatea socială se referă la anxietatea care are drept sursă factorii
sociali,structurile sau relaţiile în cadrul societăţii.Importanţa societăţii umane este
determinantă căci,ca "animal social" omul trebuie să se integreze în societate şi
să i se subordoneze,dar în pofida acestor constrângeri,arată Ellwangh,fiecare om
are nevoie de un spaţiu de libertate pentru a-şi menţine starea de sănătate,
tensiunea polară dintre individ şi societate având de asemenea efecte creatoare
sau disturbatoare.
Se poate vorbi astfel despre existenţa unui prag psiho-social,un denomitor
comun pentru toate societăţile,care poate fi denumit cu termenul de prag al
stresului psiho-social.
O contribuţie importantă privind natura şi importanţa anxietăţii sociale au
adus-o diferite teorii socio-genetice şi în primul rând teoriile învăţării sociale a
anxietăţii.Teoriile învăţării consideră personalitatea ca pe o colecţie de
comportamente învăţate.Reluând experienţele lui Pavlov s-a subliniat că
anxietatea se poate învăţa,ca ori care alt comportament.Simptomul nevrotic
apare astfel,ca o obişnuinţă învăţată,în cadrul unui context anxiogen (repetarea
ambianţei determinând simptomul).Deşi factorii organici nu-şi pierd din
importanţă,multe simptome funcţionale se vor putea explica prin teoriile
învăţării.După Beech,anxietatea apare ca un impuls care duce la activitate,iar
scăderea ei poate apare ca o recompensă,ceea ce ar sta la baza multor
simptome psihosomatice sau psihopatologice.S-a vorbit astfel de învăţarea
"viscerală" a fricii,de importanţa feed-back-ului.
Anxietatea se poate condiţiona însă şi prin intermediul condiţionării sistemului
adreno-simpatic şi hipofizo-suprarenal.Există,spune Cloareg o reacţie lineară
între agresiunile,chiar moderate ale vieţii,cantitatea de noradrenalină plasmatică
şi acizii graşi liberi.Sursele sociale de stres sunt nenumărate şi cu greu pot fi
introduse într-o clasificare.Levi Lennard vorbeşte de câteva din aceste surse:
-diferenţa dintre exigenţele mediului şi capacitatea fiinţei umane;
-diferenţa dintre ocaziile oferite de mediu şi nevoile umane reale;
-perceperea adevărului,a diferenţei dintre dorinţa şi speranţa fiinţei umane;
-suprastimularea şi substimularea;
Conflictul psihologic este o altă noţiune necesară înţelegerii mecanismului
psihogenezei.Prin conflict psihologic se înţelege o ciocnire între forţe sau
elemente care stau la baza activităţii umane.La baza conflictului psihologic stă
conceptul de frustrare.Viaţa omului este presărată de situaţii în care dorinţele şi
tendinţele individului trebuie să aştepte,să ocolească sau să renunţe.De cele mai
multe ori motivele frustrării nu sunt conştiente,motiv pentru care consecinţele
apar sub forma sentimentelor de ură,anxietate,angoasă,agresivitate,sentimente
sau simptome care la prima vedere nu au o motivaţie.
 Sivadon (1973) introduce în acest domeniu o concepţie originală privind
fenomenele de sensibilitate şi obişnuinţă.Astfel stresul,frustrarea acţionând
asupra
organismului pot determina la unii subiecţi posibilitatea organizării unei apărări,a
unei obişnuinţe,care se realizează în timp.Din contra,la alţi indivizi,acelaşi
fenomen duce la desvoltarea unei sensibilităţi,a unei sensibilizări de aşa
natură,încât ulterior,chiar excitanţi slabi să poată determina reacţii importante
(analogia cu fenomenele alergice este evidentă).
Obstacolul care se opune procesului de adaptare a organismului la stres
poate fi activ sau pasiv şi este uşor de depăşit de către o persoană cu
mecanisme adaptative normale şi mature,în timp ce imaturitatea duce la reacţii
după principiul plăcerii,reacţia fiind,fie de agresiune,fie de regresiune.Numai un
conflict activ-intern poate fi un adevărat conflict psihologic (care pune în tensiune
atitudini emoţionale incompatibile şi care se traduce printr-o tensiune internă
dureroasă).Rezolvarea acestor tensiuni,arată Sivadon,antrenează un nou mod
de a considera situaţia,lumea înconjurătoare,iar pe individ îl îmbogăţeşte cu o
nouă creaţie,angoasa existenţială.De altfel,externalizarea conflictului şi
desensibilizarea stau la baza celor mai multe forme de psihoterapie.Conflictul nu
devine patogen dacă nu survine procesul sensibilizării interne,datorat adesea
unui eu slab (cu o insuficienţă a funcţiei integrative).Conflictul psihologic va
solicita potenţialităţile adaptative ale subiectului,influenţa frustrării fiind legată de
vârsta şi gradul de maturitate a personalităţii.Omul este ,în definitiv,un sistem
biologic,iar comportamentul său este produsul sistemelor sociale(Spladin şi
Porterfield,1980).
Comportamentul uman este deci definit ca o funcţie a tuturor proceselor
dinamice bio-sociale.Dar deşi stresul acţionează identic,comportamentele
indivizilor diferă. Această manieră particulară,de prelucrare a
stresului,realizează,aşa cum vom vedea,ceea ce se numeşte "stilul de
viaţă",lucru care face pe fiecare individ un unicat şi în acelaşi timp foarte diferit.În
momentul în care indivizii sunt forţaţi a lua parte direct la schimbări bruşte,apar
concomitent modificări în propriul selfsistem şi legat de acesta,fenomene de criză
(mai ales când este nevoie de o schimbare în statutul social).
De la primele studii ale lui Freud,privind psihogeneza,observăm că,în epoca
contemporană,studiile în acest domeniu au evoluat foarte mult şi noi studii şi
descoperiri se vor face cu siguranţă în viitor.Datele expuse reprezintă doar
câteva principii şi noţiuni generale privind psihogeneza,urmând ca apoi,în cadrul
fiecărei entităţi să fie discutate manierele specifice ale patogenezei psihice.