Sunteți pe pagina 1din 11

Din monografia proprie

PSIHIATRIA SOCIALA
Dr.I.Cucu

Moto:
"Aşa dar ce este noul? Înainte de toate curaj şi, apoi otrava unei temporare înfrângri a
spiritului.Acrede că noul se impune de la sine numai pentru că este nou,se dovedeşte o ideie falsă.Nu
toţi oamenii unei epoci urcă,simultan şi ţinându-se de mână,spre psicurile ei.A urca pe piscurile noi ale
unei epoci înseamnă încleştare dramatică,plătită mai întâi de creatorul ei.După care,asemenea unei
reptile epoca năpârleşte.Şi chiar dacă oamenii toţi ,ai unei epoci,ajung să înţeleagă şi să trăiască
noul,ceea ce a fost vechi încă mai lasă urme.Mai lasă cicatrici.
Dar aceasta este o poveste atât de veche încât nici nu mă mai mir că fiecare generaţie o învaţă
de la început"
Al.Căprariu:"Primăvară Scandinavă",ed.Dacia,1980

Introducere
O lucrare care să abordeze problematicile psihiatriei sociale este mai mult decât necesară
în ţara noastră,deoarece psihiatria nostră,rămasă în urmă după 5o de ani de comunism este
"condamnată" să facă saltul care să o aşeze,ca şi în trecutul antebelic,alături de marile şcoli
psihictraice ale lumii.Acest lucru necesită nu numai o "reajustare" ci o adevărată reformă
structurală,o adevărată revoluţie,care astăzi îşi are sensul numai spre stadiul de Psihiatrie
socială.
Dacă suntem realişti,o asemenea psihictrie,pluteşte demult în aerul psihiatriei
româneşti,psihiatrie "îngheţată" la nivelul psihictriei clasice germane,a primelor decade ale
acestui secol,la care s-a mai adăugat şi deformările ideologice şi mai ales tragica utilzare a
psihiatriei noastre în scopurile politicii represive a regimului comunist român.
Indiscutabil,psihiatria acestui sfârşit de secol nu poate fi decât o disciplină care să valorifice
marile cuceriri din domeniile sociologice iar viziunea medicului psihiatru,ca şi a tuturor
profesioniştilor implicaţi în prezervarea sănătăţii mintale a populaţiei nu poate fi decât aceea a
muncitorului social psihiatru.
Viziunea socială a câmpului psihiatriei s-a impus în epoca noastră ca o necesitate şi nu doar
ca o speculaţie teoretică.Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea erau menite
doar să prevestească prin fermentul concepţiilor filozofice,prin avalanşa de descoperiri şi
invenţii,ceea ce trebuia să urmeze.
Societatea umană,în dialectica desvoltării ei şi-a accelerat în mod progresiv mersul,revoluţia
tehnico industrială a dus la bulversarea relaţiilor sociale,stabilimentul formaţiunilor şi grupelor
sociale a fost sdruncinat din temelie.Progresul biologic lent al fiinţei umane a fost surprins de o
desvoltare şi schimbare socială fără precedent,ceea ce a impus sarcini de adaptare,forţând
capacitatea adaptativă a psihicului uman până la limitele insuficienţei.
Aşa au apărut şi s-au desvoltat,la proporţie de masă,problematicile desadaptărilor psihologice
şi a dereglărilor mintale,a problemelor grave puse de alcoolism şi de alte droguri,a violenţei şi
agresivităţii individuale şi colective,a problemelor puse de traficul rutier sau de industria
automatizată şi informatizată,precum şi a altor situaţii care cu greu mai puteau fi privite prin optica
psihiatriei clasice (încurcată în eterna sa diadă boală-sănătate).Cel puţin în această a doua
jumătate a secolului aceste fenomene au apărut ca devărate "devieri culturale" ale unor mari
mase de oameni,ceea ce l-a făcut pe Halliday să strige că "societatea este bolnavă".În faţa unor
atari probleme psihiatria nu putea sta nepăsătoare.
Psihiatria clasică,încorsetată în cercul strâmt al conceptului medical (fizico-mecanicist) de
boală,pe care îl promovează,cu ambiţiile ei paranoice de a se alinia celorlalte discipline de
medicină somatică (adesea în manieră colonială),a putut asigura progresul doar într-o viziune
individualistă şi mecanicistă,corespunzătoare nivelului ştiinţific şi situaţiei sociale care exista la
începutul acestui secol.Dar psihiatria clasică,cu angrenajul său de explicaţii biologizante,nu a mai
fost capabilă să se "descurce" în câmpul pe care credea că îl stăpâneşte,atunci când s-a produs
"explozia" dezadaptărilor şi "febra" crescută a îmbolbăvirilor psihice.Ea a eşuat atunci atât
teoretic cât şi practic,deoarece somatoterapia şi spitalele mamut organizate carceral,pe care le
crease nu mai erau în stare să dea satisfacţie şi să corespundă exigenţelor unei epoci dinamice
şi unei personalităţi conştiente de sine şi exigentă faţă de societate aşa cum este omul din zilele
noastre.
Fără a-i nega meritele şi adjudecându-şi toate cuceririle ştiinţifice din domeniul biologiei sau
psihologiei,psihiatria socială a fost "împinsă" pe scenă de necesităţilor practicii sociale,acest lucru
devenind posibil datorită contactelor interdisciplinare ale psihiatriei cu psihologia şi
sociologia,aceasta din urmă fiind mai ales desvoltată în ultima jumătate a secolului nostru.
În ţara noastră impasul determinat de dogmatismul comunist în ştiinţă,deşi a fost profund
dăunător,nu a reuşit decât temporar să oprească progresul psihiatriei noastre,este adevărat,a fost
vorba de câteva decenii,dar acuma ea poate determina,în noile condiţii o tendinţă irezistibă de
schimbare şi reformă.
Vorbind astăzi de victoria psihiatriei sociale,trebuie să spunem că aceasta a fost un mare salt
de calitate,deoarece a depăşit concepţiile mecaniciste ale vechii psihiatrii.Din punctul acesta de
vedere,boala psihică transcede organicul şi devine o realitate istorică,o realitate care implică pe
om nu numai ca individ dar şi ca existenţă socială.
Pentru vechea psihiatrie fenomenele psihologice şi mai ales sociale ocupau un loc
neimportant,în sfera preocupărilor sale,în timp ce cheie de boltă era reprezentată de factorii
biologici.
Psihiatria socială reastabileşte din acest punctde vedere echilibrul,stabilind o proporţonalitate
între punctele de vedere bilogice,psihologice şi sociale,în care factorii dinamici se intrică cu cei
biologici şi sociali în explicarea bolilor psihice.Aşa cum am mai arătat cândva,aceasta este o
admirabilă ocazie de repunere în drepturi a tradiţiei psihiatriei româneşti (începând cu
Obregia,Parhon,Constanţa Ştefănescu-Parhon,Pamfil ), după o eclipsă care a durat peste 45 de
ani şi care încă mai durează.
Dar perceptele psihiatriei vechi,cu angrenajul ei greoi de diagnostice,forme clinice
multiple,simptome specifice,aziluri şi spitale mamut,ierarhia rigidă şi organizarea carcerală şi care
a scăzut prestigiul psihiatriei în ochii opiniei publice,mai constituie încă subiecte tabu la critică
pentru profesorii foşti comunişti şi care nu mai au capacitatea de a se adapta la nou.În aceste
cadru,lupta pentru o psihiatrie orientată spre om ca fiinţă socială,spre nevoile comunităţii
omeneşti,pentru promovarea sănătăţii mintale,aşa cum sunt ele promovate de către psihiatria
socială devine o sarcină şi o datorie nu numai profesională dar chiar o datorie patriotică.
A scrie în acest context o lucrare de psihiatrie socială este la noi o sarcină dificilă,chiar
copleşitoare prin exigenţele şi răspunderile pe care le incumbă.Aceia care vor scrie ulterior vor
depăşi,fără discuţie,limitele unei asemenea lucrări de început,dar cutezanţa îşi are partea ei de
răsplată şi în balanţa psihiatriei.Nu trebuesc uitate nici opoziţia acelor forţe reacţionare care au
dominat şi stopat evoluţia psihiatriei timp de peste 50 de ani şi care o fac cu acelaşi zel şi în acest
moment.
Lucrarea îşi propune să trateze deci un subiect dificil,cu speranţa că aceasta va fi considerată
doar ca un început şi că aşa cum se petrece şi în viaţă greşelile tinereţei se iartă până la urmă.
..............
Capitolul I
Psihiatriasocială:definiţie,obiectiv,teritoriu
De ce a fost nevoie ca psihiatria,disciplină,în primul rând medicală să se orienteze şi să
asimileze valori şi concepte sociologice?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să revenim la un adevăr elementar. Psihicul
nu este o funcţie care poate fi înţeleasă numai într-o manieră biologică,aşa cum o făcea medicina
clasică în înţelegea bolile somatice,pe care le explica numai prin prezenţa unei leziuni.Psihicul nu
este "o secreţie" a creierului,la fel cum este bila o secreţie a ficatului,în nabiera cum înţelegeau
dogmaticii materialişti comunişti.Există o bază materială,biologică a vieţii psihice,dar care nu ţine
numai de creier ci şi de buna funcţionare a întregului organism,de întregul echilibru metabolic
deşi mai important este organul specializat,creierul uman,locul în care procesele
chimice,biochimice şi fiziologice se transformă în trăire subiectivă.Deşi asupra acestor fenomene
nimeni nu se îndoieşte, isvorul vieţii psihice,faptul care dă substanţă trăirii subiective îl constituie
viaţa relaţională,mediul exterior specific uman (viaţa socială).Din acest punct de vedere originea
psihicului transcede explicaţiile somatice,biologizante sau neurologice,devenind un produs bio-
social.Eroarea,spune Jaspers a apărut atunci când prin suflet s-a înţeles numai trăirea
interioară,conştientă iar prin somă numai terenul material,explicabil mecanic.Dar atât lipsa
integrităţii bilogice cât şi perturbările relaţiilor din mediul social pot duce în egală măsură la
tulburări ale vieţii psihice,numai că în urma urbanizării şi industrializării,a doua posibilitate a
întrecut-o enorm pe prima,motiv pentru care psihiatria modernă va trebui să ţină tot mai mult
seama de aspectele concrete ale vieţii sociale a grupului şi ale individului.Natura ne-a pus la
îndemână numeroase experienţe (boli) din care se pot vedea rolul factotilor
bilogici(demenţe,oligofrenii etc) dar şi a factorilor sociali,fie prin lipsa lor (experienţa copiilor-lupi)
fie prin deficienţe sau carenţe ale mediului social (copiii instituţionalizaţi).
Această dispută privind importanţa factorilor biologici şi sociali în desvoltarea psihicului uman a
căpătat o bună explicaţie odată cu viziunea psihosomatică a medicinii moderne.Omul provine din
natură şi rămâne înzestrat cu potenţe naturale,s-a înstrăinat de natură pe care a subordonat-o
devenind o fiinţă biologică şi socială,în acelaşi timp,motiv pentru care destinul său în lume a
devenit unul special.
Toate aceste considerente,exprimate mai sus au dus la necesitatea ca psihiatria să asimileze
valori şi concepte psihologice ieşind astfel din carapacea academismului şi a obsesiei,de a fi "în
mijlocul medicinii",pentru a corespunde,conform specificului său necesităţilor cerute de o
societate pentru care dreptul la sănătate constituie unul din principalele sale ţeluri.
1.Scurt istoric al psihiatriei
Cuvântul psihiatrie îşi are originea de la grecescul psyche (suflet) şi iatreea (vindecare).Deşi
psihiatria este o ramură a medicinei,statutul ei nu poate fi identic cu acela al altor specialităţi
medicale.Încă din cele mai vechi timpuri numeroase ştiinţe,şi în primul rând filozofia,au arătat un
interes deosebit faţă de viaţa psihică,atât în condiţii de normalitatea cât şi în condiţii
patologice.Dar fenomenul s-a putut manifesta şi invers, deoarece numeroase idei
filozofice,cuceriri din alte domenii de activitate au exercitat o influenţă deosebită asupra
problemelor psihiatriei.
De 3000 de ani,adică de atunci de când am putut avea documente scrise,există dovada că
"înţelepţii au gândit bine încă de atunci asupra sensului propriei lor conştiinţe” (Brânzei) şi pentru
mulţi dintre contemporanii lor ei erau de neînţeles şi nu rareori consideraţi "smintiţi",rupţi de
realitatea credinţelor strămoşeşti.
Astfel,subliniază tot Brânzei,onirismul apare în istoria umanităţii ca primul izvor primordial al
conceptului arahaic despre natura psihicului omenesc (visul apărând ca o manifestare a
psihicului),căruia apoi i s-a atribuit "o naivă amplasare în corpul pe care îl anima,de preferinţă în
creier sau în inimă".
Pentru vechii chinezi existau 3 suflete localizate în cap,abdomen,picioare.Gândirea era
localizată în splină,curajul în vezica biliară,frica în rinichi.
La indienii antici,sufletul circula în tot corpul printr-un sistem de canale,iar pentru egiptenii
antici sufletul circula prin vasele sanghine.
Afirmarea legăturii dintre psihic şi creier s-a făcut şi ea tot din perioada antichităţii. Alcmenon
din Crotona (sec.VI î.e.n.),pe baza unor disecţii,afirma că sensorialitatea îşi are originea în
scoarţa cerebrală iar Hipocrate afirma în mod clar originea cerebrală a bolilor psihice.Totuşi
Aristotel socotea creierul drept un loc de tranzit,inima rămânând sediul psihicului.După Galenus
(sec.II e.n.) care adopta poziţii similare,abia în epoca renaşterii vom asistea la apariţia unor
cercetări şi dovezi incontestabile privind baza cerebrală a vieţii psihice,pentru ca în 1863
Secenov să fie acela care afirmă principiul muncii reflexe a creierului.Problema va fi continuată
apoi de către Pavlov şi şcoala sa.
Aceste scurte consideraţii ne dovedesc faptul că psihiatria are o istorie a ei,legată de aceste
concepţii (medicale sau filozofice) şi că drumul până la actuala psihiatrie ştiinţifică poate fi
caracteriyat prin 4 mari perioade,perioade care se scucced dar se şi intrică.
Perioada empirico-filozofico-religioasă este greu de delimitat în timp,unele aspecte ale
perioadei se mai pot manifesta chiar şi astăzi sub forma superstiţiilor sau a unor concepte
retrograde privind boala şi bolnacul psihic.Încă din antichitate s-a afirmat origina divină nu numai
a psihicului,dar şi a bolilor psihice.Grecii antici considerau o serie de manifestări psihiatrice drept
oracole,manifestări a unor forţe supranaturale.În evul mediu concepţia mistico-demonologică a
dominat gândirea vremii privind bolile psihice,bolnavii supuşi din aceste motive unor procedee
inumane,inclusiv de a fi arşi pe rug ca eretici.
Concepţiile animiste şi magice,în viaţa societăţilor primitive,reprezentau în viziunea lui Freud
drept o teorie a reprezentărilor privind sufletul în sens larg,animismul devenind astfel o doctrină a
însufleţirii naturii.Lumea şi natura erau considerate a fi dominate de fiinţe spirituale,bune sau
rele.Aceste fenomene spirituale erau considerate ca independente de corp şi,în mare
parte,spiritualizate şi dematerializate.Animismul ne apare ca o concepţie despre lume,ca o teorie
psihologică care adesea se poate regăsi în epoca contemporană sub forma superstiţiilor.
Întreaga epocă mistico-religioasă este dominată de modelul religios de boală,bazat pe teoriile
demonologice ale evului de mijloc şi care culpabilizau bolnavul (a avut de ales între bine şi rău
dar el a ales în mod deliberat răul).Din acest motiv,corpul a fost "cedat" acestor forţe malefice,şi
care se remarcă prin schimbarea comportamentului pacienţilor bolnavi psihici.Remediul îl
constituia diferite practici de “izgonire a spiritelor",practici religioase sau magice.În alte cazuri
pacientul era supus unor pedepse,până la arderea pe rug.
În această perioadă nu putem vorbi de o asistenţă psihiatrică propriuzisă sau de existenţa
unei reale psihiatrii,ca ramură de medicină.Chiar în poerioada renaşterii,situaţia sistenţei
bolnavilor psihici a rămas proastă,bolnavii fiind închişi în închisori,mânăstiri, iar puţinele instituţii
spitaliceşti erau într-o situaţie foarte gravă,asemănătoare unor instituţii
carcerale.Supraaglomeraţia,brutalitatea personalului,violenţa,tratamentele cele mai aspre (duşuri
reci,sângerări etc) constituiau “remediul” oferit acestor bolnavi.
Descriind situaţia bolnavilor psihici din vremea sa Régis arăta că "aceşti bolnavi sunt prost
hrăniţi,acoperiţi cu zdrenţe,copleşiţi de lanţuri şi inele de fier,izolaţi în celule destinate altădată
criminalilor,culcaţi pe paie putrede,respirând un aer infect ei duceau o viaţă
mizerabilă".Frecvent,pe baza biletelor de intrare plătite,bolnavii puteau fi priviţi de curioşi,ca într-o
adevărată menajerie.
Secolul XVIII-lea a însemnat pentru istoria psihiatriei o adevărată întorsătură.Esquirol şi apoi
Pinel au introdus în cadrul concepţiilor privind boala psihică o concepţie empirico-ştiinţifică,de
numele lui Pinel legându-se legendara eliberare a bolnavilor mintali şi astfel primele elemenete
ale tratamentului moral al bolilor psihice.
2.Epoca explicaţiilor organo-mecaniciste privind boala psihică şi care este dominată,aşa cum
vom prezenta ulterior de către modelul medical.Acest lucru va duce ca bolnavul religios din evul
mediu să devină în secolul XIX şi începutul secolului XX bolnavi fizici sau somatici.În cadrul
acestui model nu se face deosebire între boala somatică şi cea psihică,ambele având la bază o
leziune anatomică.Astfel Bayle a putut demonstra pentru prima oară că o bolă psihică,frecventă
în acele timpuri,cum era PGP (paralizia generală progresivă),se caracteriza prin prezenţa unui
agent etiologic specific, precum şi prin leziuni anatomice specifice meningo-encefalitice.Acest
lucru,aşa cum vom vedea,va generaliza viziunea,bolile psihice fiind considerate boli organice.Gall
pune bazele teoriei localizărilor cerebrale,descriind chiar o hartă a creierului în care fiecare
porţiune a organismului era subordonată unei regiuni cerebrale.
Aceste teorii neuropatologice s-au desvoltat în secolul al XIX-lea cu aceiaşi frenezie şi
fanatism ca şi modelul religios în evul mediu.Speranţa de a găsi noi boli similare cu PGP s-au
epizat,iar tratamentul somatic pus în mişcare,s-a dovedit pur simptomatic.În schimb s-au
desvoltat stabilimente mamut pentru spitalizare (azilele psihiatrice) situate în locuri izolate şi cu
regim carceral,în care menţinerea disciplinei era pe primul plan.Această epocă organopată a fost
dominată de geniul lui Kraepelin,care va folosi elementele pozitive ale modelului medical pentru a
alcătui o sistematică psihiatrică,ale cărei principii nici azi nu au putut fi depăşite,deşi pornea de la
iluzia falsă a organicităţii bolilor psihice.Din aceste motive,epoca biologică a fost pentru epoca
respectivă,un real progres pentru medicină,bolnvul psihic căpătând un statut medical.
3.Perioada explicaţiilor psihologice şi mai ales al explicaţiilor psihanalitice debutează
odată cu apariţia studiilor lui Freud (1856-1939).Modelul psihologic de boală psihică,asupra
căruia vom reveni,apare ca o primă reacţie serioasă împotriva concepţiei organiciste.Freud
făcuse cercetări în domeniul nevrozelor,remarcându-se prin descoperiri epocale (sunconştient,o
nouă structură a personalităţii,teoria relaţiilor medic-pacient). Freudismul şi psihanaliza vor deveni
în Occident,în prima jumăte a acestui secol concepţii dominante atât pentru psihopatologie cât şi
pentru psihopatologie.Din acest moment bolnavul somatic devine un bolnav psihologic iar
psihoterapia devine armă terapeutică patogenetică sau etiologică.Situaţia bolnavilor din spitale se
va schimba,ele se vor organiza ca medii terapeutice,se vor introduce metode psihologice în
terapia bolnavilor psihici şi psihosomatici.Prin amploarea descoperirilor,epoca psihologică vine şi
se adaugă descoperirilor biologice,pe care nu le neagă,decât doar în aroganţa lor de a pretinde
că deţin adevărul absolul.Permiabilittea gândirii psihiatrice creşte şi etapa va pregăti deja epoca
psihiatriei sociale.
4 Epoca psihiatriei sociale este o etapă în formare şi se desvoltă alături de viziunea biologică şi
psihologică,ducând spre la o viziune integralistă bio-psiho-socială.
Denumirea de psihiatrie socială,dată acestei forme integraliste de psihiatrie poate este o
exagerare,dar ea vine să sublinieze mai pregnant ultimul element care lipsea din viziunea unei
psihiatrii moderne.Viziunea sociologică va schimba conceptul psihiatric asupra bolii şi bolnavului
şi mai ales,aşa cum vom vedea,va provoca o adevărată revoluţie în domeniul reformării instituţiei
de tratament şi a trerapeuticii,în general.
Scurt istoric al asistenţei bolnavilor psihici în România.Îmcă din cele mai vechi timpuri a
existat şi în ţara noastră preocupări faţă de suferinţa bolnavilor psihici.Ca la mai toate
popoarele,şi la noi,în epocile mai îndepărtate găsim o serie de practici cum ar
fi:descântecele,practcile religioase,o serie de asemenea practici fiind deduse din textele acestor
descântece sau din aspectul unor dansuri cum ar fi:caloianul,căluşarii etc.
În evul mediu asistenţa psihiatrică la noi ia aspectul “asistenţei mânăstireşti”.
Primele reglementări socio-juridice ale statutului bolnavului psihic apar în timpul domniei lui
Matei Basarab şi Vasile Lupu şi vizau mai ales siguranţa contra bolnavilor mintali.Aceştia erau
consideraţi ca iresponsabili şi ca urmare nu erau pedepsiţi pentru faptele lor,ci internaţi la
mânăstiri şi supraveghiaţi.Tratamentul consta în practici religioase.Unii călugări învăţaţi
deveniseră specializaţi în problematicile acestor bolnavi,se cunoaşte,de asemenea reputaţia şi
faima unor icoane făcătoare de minuni,care atrag pacienţii psihici la mânăstiri,unde beneficiază
de linişte,climă plăcută,psihoterapie.Aceste locaşuri erau o modalitate remarcabilă de asistenţă
psihiatrică blândă şi cu profund spirit umanitar,în comparaţie cu ceea ce se întâmpla în alte ţări
europene.
Dintre mânăstirile care în secolele 16-19 au primit bolnavi psihici cităm:Mânăstirea
Nemţului,Văratec,Adam,Golia,Agapia,Vorona,în Moldova,
Malamuci,Sărindar,Mărcuţa,Căldăruşani,Snagov,cernica,Curtea de Argeş etc în
Muntenia,Madona Dudu,Jitianu în Oltenia iar în transilvania funcţionau astfel de spitale pe lângă
ordinele călugăreşti catolice din Sibiu,Oradea,Bistriţa.
Din secolul al 19-lea asistăm la etapa instituţionalizării asistenţei psihiatrice.Bolnavii sunt scoşi
de sub jurisdicţia mânăstirilor şi asistenţa lor trece pe seama administraţiei spitaliceşti a Eforiilor
şi Epitropiilor,acest lucru coincizând şi cu evenimentele de la 1848 şi constituind un adevărat act
revoluţionar pe plan social.Apar pentru prima oară medicii pentru asistenţă în cadrul mânăstirilor
cât şi în noile unităţi sanitare.Apar astfel de spitale la Malamuci,Mărcuţa unde dr.Pratici iniţiază
ateliere de ergoterapie.Prof.Şuţu timp de 30 de ani,benevol s-a ocupat de formarea noilor cadre
şi a avut poreocupări ştiinţifice deosebite.Activitatea lui Şuţu este continuată de Obregia,care a
construit actualul spital,car sub comunişti a purtat numele de “Gh.Marinescu”,în prezent revenind
la denumirea sa îndreptăţită de “spitalul Al Obregia”(comuniştii au pus numele după originile
sociale ale savanţilor:Gh.Marinescu era fiu de spălătoreasă,şi deşi un reputat savant,el nu
stătuse în acest spital decât 2 săptămâni,activitatea lui desfăşurându-se la spitalul Colentina iar
Obregia,care construise spitalul fusese moşier).
În Moldova,primii medici apar la mânăstirea Neamţului,care în perioada 1863-1905 devine
aşezământ oficial.Mânăstirea Golia primeşte primii medici din 1850 şi îşi încetează activitatea
odată cu construirea spitalului Socola.Apar şi alte spitale laice ca:ospiciile de la Galata şi de la
Bariera Salhanalei sau cel a comunităţii istraelite din Iaşi şi a comunităţii greceşti din Galaţi.
Înfiinţarea spitalului Socola în 1918 se datoreşte eforturilor susţinute ale prof.Alexandru
Brăescu.Un alt serviciu de psihiatrie este înfiinţat în 1886 la Cernăuţi,în cadrul spitalului central
de 6o de paturi.
În Oltenia asistenţa psihiatrică este acordată din 1921 de ospiciul Madona Dudu.
În Transilvania se deschide la Sibiu,în 1863 un spital cu activitate psihiatrică iar la Oradea în
1903 “Spitalul de neuro-psihiatrie”.
În Maramureş bolnavii psihici erau îngrijiţi la Borşa iar din 1905 şi la Sighet şi târnăveni.Spitale
psihiatrice au mai existat de asemenea la Jimbolia,Lugoj.

2.Societatea umană şi problemele psihiatriei


Originea biologică,naturală a omului nu este suficientă pentru înţelegerea complexităţii vieţii
psihice,omul devenind om,în primul rând pentru că s-a ridicat deasupra condiţiei sale de fiinţă,pe
scara zoologică.
Dacă în ceea ce priveşte importanţa condiţiilor biologice pentru fiinţa umană şi,în mod special
asupra vieţii psihice,există în rândul cercetătorilor un adevărat consens,nu la fel se poate vorbi şi
despre elucidarea infuenţelor sociale asupra psihicului uman,a fiinţei umane în general.
Pentru om mediul înconjurător depăşeşte semnificaţia unui mediu fizic,specific altor forme de
viaţă,deoarece acest mediu constă în primul rând din relaţiile interpersonale, influenţele mediului
cultural,a sistemului de valori,influenţele forţelor sociale,în care trăieşte individul şi familia sa.
Însăşi boala nu mai poate fi privită astăzi doar ca o suferinţă a unui individ ci mai degrabă ca
pe o suferinţă a unui organism social,în parte sau chiar în totalitate (problema drogurilor,de
exemplu),şi în orice caz boala devine cauză de suferinţă pentru anumite grupuri sociale (familia
de exemplu).Acest fenomen a făcut ca treptat să se intuiască faptul că socialul şi mai ales factorii
culturali,joacă un rol important în etiologia bolilor,în sănătatea mintală a indivizilor,că însăşi
fenomenologia clinică sau chiar comportamentul normal al oamenilor se modifică de la o epocă la
alta,de la o cultură la alta.
În înţelegerea pe care psihologia medicală trebuie să o aibă asupra influenţelor sociale,
asupra valorilor umane în stare de normalitate sau de boală,trebuie să se pornească de la date
temeinice filozofice şi experimentale.
Marcuse vedea natura socială a omului ca ceva artificial,în raport cu natura naturală,motiv pentru
care între natura naturală şi cea socială a omului ar exista o permanentă stare de tensiune şi
luptă,luptă necesară pentru adaptarea instinctelor la nivelul sistemului social.Omul este individ ca
particularitate dar nu în cadrul colectivităţii sociale.
Schimbarea radicală a viziunii clasice despre om s-a făcut sub imfluenţa descoperirilor lui
Darwin şi Freud,a noilor concepte sociologice şi umaniste,care fiecare în domeniul lor au adăugat
câte o dimensiune în cunoaşterea umană.Astfel Darwin a dovedit că omul face parte intregrantă
din lumea naturală,reprezentând culmea evoluţiei lumii organice.Freud,pe de altă parte va
sublinia că psihicul,personalitatea sunt produsul forţelor interne,a legilor inconştientului,strâns
legate de natura biologică şi necesităţile vitale ale vieţii,iar viaţa psihică se prefigurează în mare
parte sub influenţa factorilor care au acţionat în perioada copilăriei.Pe de altă parte sociologia
modernă,noile concepţii umaniste şi mai ales acelea care au stat la baza filozofiei drepturilor
omului au destrămat mitul naturii biologice imuabile,impunându-se ideia că ceea ce se conservă
în desvoltarea istorică ereditar şi probabilistic după legile statistice sunt doar predispoziţile
fiziologice (Sărmăşan).Dar subliniază Sărmăşan,tacit sau expres s-a acreditat ideia că tot ceea
ce este rău în societate provine din natura fiinţei umane şi că faţă de inconştientul care invadează
raţiunea eşuiază orice acţiune conştient întreprinsă.
Preocuparea pentru importanţa factorilor sociali şi morali în cadrul medicinii,cel puţin în
manieră ştiinţifică şi sistematică,este de dată recentă,înscriindu-se din acest punct de vedere ca
o revoluţie înoitoare.Acest lucru a fost posibil datorită desvoltării deosebite a ştiinţelor sociale.În
viziunea socială a medicinii,arată Aordreoli boala transcede organicul şi devine o realitate
istorică,fiind în acelaşi timp o suferinţă a unui organism social sau a unui grup ca şi a individului
ca atare.
Problemele omului contemporan se deosebesc astăzi radical de acelea ale omului din alte
epoci.Lumea contemporană nu mai poate găsi răspunsuri la problemele ei în viziunea vechilor
filozofii empirice sau raţionaliste,iar eşecul istoric al socialismului real a dus la un adevărat
purgatoriu al unor sisteme sociale create artificial şi împotriva naturii umane.Aceste filozofii
dădeau răspunsuri pentru problemele lumii în care apăruseră,iar marxismul pentru o societate
asiatică construită pe baza unei filozofii a secolului trecut.Dar aceste tipuri de lume nu au trăit
niciodată problematicile lumii contemporane.
nu au fost nevoite să facă faţă crizelor lumii contemporane.Pentru predarwinişti omul de astăzi
era la fel cu cel de ieri sau acela de mâine iar lumea şi ideile puteau fi considerate eterne,în timp
ce ritmul schimbărilor actuale este ameţitor şi cu greu se mai poate astăzi concepe o atare
filozofie.În acest context,adeseori apare astăzi ca realitate filozofia crizei şi a paradoxului,a
tensiunii şi absurdului,filozofie care lucrează cu categorii ca vină,
disperare,frică,mister,acţiune,adevărul momentului trăit.
Cunoaşterea omului are astăzi o largă bază de investigaţii şi o ştiinţă care se ocupă de
aceasta şi care este antropologia.Acest lucru a făcut ca în momentul de faţă să fie posibilă
elaborarea unor modele ştiinţifice ale omului.Ştiinţa despre om,arată Pavelcu,are ca obiect
"proprietăţile generale ale vieţii sociale",toate aspectele vieţii sociale,fiind imposibil a înţelege un
aspect fără a-l integra cu celelalte.Omul este creat de către societate,care la rândul său creiază
societatea.Personalitatea umană apare ca un sistem deschis,atât din punct de vedere "intern" cât
şi în relaţie cu alte sisteme care îl înconjoară.Natura naturii umane,arată Farris este prin
excelenţă socială,corpul fiind una dintre condiţiile necesare,în timp ce cauza decisivă rămâne
cauza socială.
Trebuie să sublimiem că din vârsta tânără a psihiatriei ştiinţifice cea mai mare parte a fost
atribuită studiului factorilor biologici şi mai ales a factorilor endogeni.Decenii în şir, teoriile
genetice,constituţionaliste,teoriile privind degenerescenţa au dominat gândirea
psihiatrică.Preocupările privind factorii de mediu şi mai ales aceia sociali s-au manifestat
sporadic,dar s-au intensificat enorm în ultemele decenii.Amploarea luată de ideile privind viziunea
sociologică asupra psihiatriei au luat un asemenea avânt,încât,pe drept cuvânt mumeroşi
cercetători se întrabă dacă în actuala conjuctură nu există pericolul scindării psihiatriei într-o
psihiatrie biologică şi una socială.Dar aceasta,aşa cum vom vedea,este doar un aspect de
suprafaţă,care nu ţine cont de profunzimea problemei.Astfel,subliniază Helmchen o "psihiatrie
biologică" autonomă şi operantă în actualul context sociologic al bolilor psihice nu poate
exista.Psihiatria,pe care o numim biologică reoprezintă doar o dimensiune a psihiariei.Fără
această dimensiune psihiatria ar fi mutilată,dacă nu chiar imposibilă.Dar psihiatria nu este
posibililă nici fără latura sa psihologică şi socială.
De fapt nu există o psihiatrie biologică sau socială ci o psihiarie bio-psiho-socială, accentul pus
astăzi pe psihiatria socială fiind doar o exagerare voită,o reacţie necesară împotriva
totalitarismului psihiatriei organiciste,hiperbiologizante.Putem spune că numai în acest context
psihiatria poate să-şi ocupe adevăratul loc în societate,ca una dintre marile cuceriri ale umanităţii
şi că prin aceasta psihiatria şi-a cucerit dreptul de a se intitula psihiatrie socială
deoarece,subliniază Ajuriaguierra "nu se poate despărţi nici o boală de implicaţiile ei psiho-
sociale"
Într-adevăr aşa cum sublinia Baruk,istoria psihiatriei se caracterizează prin tendinţe de
idolatrizare a unor descoperiri care s-au făcut la un moment dat.Una dintre cele mai importante
idolatrii,arată Baruk,a fost idolatria creierului,idolatrie care va culmina cu apariţia sistematicii
kraepeliniene,sistematică apărută în spaţiul franco-german de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX-lea.În acest context Kraepelin acceptă modelul medical în psihiatrie şi pe
această bază adoptă sistematizarea bolilor psihice,ca şi cum acestea ar fi boli
somatice.Deoarece previziunile kraepeliniene,a descoperirii leziunilor specifice,nu s-a
adeverit,vom asista la o nouă idolatrie,idolatria instinctului şi a dorinţei individuale, tendinţă
inaugurată de către Freud.Această idolatrie va duce la apariţia unor modele psihologice de
boală,modele în care dinamica forţelor intrapsihice este direct incriminată în apariţia fenomenului
psihopatologic (deşi Freud va favoriza utilizarea în continuare a modelului fizic sau medical).
Exagerarea orientării individualiste va setermina la rândul său la o altă reacţie,reacţie care va
apărea de această dată sub forma psihiatriei sociale.Aceasta se bazează pe cuceririle enorme
ale ştiinţelor sociale şi umaniste.În această concepţie,arată Aordreoli boala psihică nu numai că
depăşeşte viziunea organicistă şi devine o realitate istorică dar ea transcede şi persoana şi
desvoltarea ei psiho-afectivă.devenind o realitate socială
Apariţia psihiatriei sociale ne apare ca justificată prin aceea că societatea modernă, omul
contemporan au faţă de boala psihică şi faţă de psihiatrie,în general,o atitudine profund deosebită
de aceia pe care o aveu în epocile anterioare.Psihiatria contemporană a trebuit să înregistreze şi
să se dapteze tuturor modificărilor sociale,inclusiv a mişcărilor de idei şi concepţii
filozofice.Burner subliniază că psihiatria socială a adus un triplu aport ştiinţific omului:
-un aport de scop;
-un aport de mijloace;
-un aport complementar de metode;
Problemele esenţiale sociale,arată autorul,se rezolvă de fapt înainte şi după internare,de
aceea psihiatria socială se orientează cu atâta asiduitate asupra organizării
extraspitaliceşti.Această organizare permite tratamentul în propriul său mediu,permite menţinerea
bolnavului în activitatea sa,găsirea posibilităţilor de reinserţie socială.Dacă psihiatria
veche,hiperbiologizantă a desvoltat enorm somatoterapia şi în ultima parte psihoterapia,acest
lucru a condus la reacţia asimilării terapeuticilor sociale şi relaţionale. Progresul psihiatriei sociale
prin punerea în evidenţă a laturii sociale a omului nu numai că a "umplut" golul psihiatriei clasice
dar aceasta a reprezentat un adevărat salt.Acesta este motivul pentru care progresul psihiatriei
sociale a fost în ultimele decade neîntrerupt şi a determinat în ultim analiză schimbarea gândirii
psihiatrice contemporane.
3.Definiţia şi teritoriul psihiatriei sociale
Mişcarea care a stat la baza concepţiilor sociologice privind psihologia şi psihiatria a început
în America şi s-a extins apoi cu mare viteză în Europa.Această mişcare este legată de numele
unei pleiade de cercetători ca:Hare,Farris,Durham,Linton,Bastide, Benedetti, Mead,Malinowski iar
la noi Constanţa Ştefănescu-Parhon,Pamfil,Ogodescu etc.În concepţia psihiatriei sociale bolnavul
psihic nu este privit ca un individ izolat,un bolnav somatic a cărui boală constă într-o tulburare
amatomică (macro sau microscopică), determinată de factori ereditari,biochimici sau somatici ci
bolnavul este plasat în contextul său relaţional,începând de la primul grup social,familia şi
mergând,aşa cum sublinia Ammar şi Ledjerdri până la dimensiunile largi ale
societăţii,economici,geografici şi culturali.
Sociogeneza,arată Porot,este un ansamblu de condiţii care emană din mediul social şi este
susceptibil de a determina producerea,desvoltarea şi evoluţia bolii psihice.Existenţa umană
devine astfel câmpul de interacţiune a mai multor dimensiuni:biologic,somatic, interpersonale
(psihic),extrapersonal (social şi cultural).
În acest fel,psihiatria socială devine o ştiinţă interdisciplinară,îndreptându-şi atenţia asupra
unor fenomene sociale care sunt capabile a determina stări morbide sau presiuni psihice asupra
unor mase de indivizi (în contextul exploziei demografice şi informaţionale).În acest sens merită
a fi subliniat conceptul pus în circulaţie de numeroşi autori (printre care şi Disertori şi Piazza) şi
anumea ascela al densităţii psihologice (descris de Dalma).Este vorba de o creştere,nu atâta
numerică a populaţiei,cât mai ales a populaţiei conştiente şi participative în mod activ la viaţa
socială.Această participare,în epocile anterioare se limita doar la anumte pături sociale,la un
singur sex,la anumite grupe de vârstă sau statut economic,pentru ca în prezent participarea să
devină apanajul unor mari mase de oameni,dacă nu a societăţii în totalitatea ei.
Încercând o primă definiţie apsihiatriei sociale,considerăm necesar a reproduce în primul rând
pe aceea care a reieşit în urma primului Congres Mondial de Psihiatrie Socială de la Londra
(1964).În conformitate cu această definiţie,psihiatria socială este o ştiinţă care are în vedere
studiul corelaţiilor,perturbărilor,dizarmoniilor,hipoevoluţiilor şi a disoluţiilor care cuprind ansamblul
spiritual al oamenilor în cursul procesului de evoluţie. Acest ansamblu spiritual al umanităţii este
denumit de către Disertori şi Piazza drept învelişul noosferic al umanităţii al planetei
(noosfera),prin analogie cu celelalte învelişuri (hidrosfera,biosfera etc).În acest sens psihiatria
socială apare ca o ştiinţă indispensabilă societăţii,deoarece ea se ocupă tocmai cu prezervarea
celui mai preţios aspect al umanităţii-noosfera.Psihiatria socială poate sesiza aspectele nocive
ale vieţii sociale,ale vieţii în cadrul grupului social,aspecte care mascate de progresul general al
societăţii actuale reuşesc să se opună totuşi valorilor spirituale ale ale omului şi aşa cum arată
Disertori şi Piazza să "antreneze uzajul benefic al libertăţii".
Trebuie însă subliniat,că o definire a psihiatriei sociale trebuie dată în strânsă legătură cu
definiţiile care se dau unor ştiinţe cu care aceasta este foarte înrudită,cum ar fi de exemplu
definirea psihologiei,a unor concepte antropologice şi chiar a psihicului uman.
Psihologia este o ştiinţă care abordează trăirile psihice conştiente şi inconştiente şi care se pot
obiectiviza nu atât prin introspecţiune cât mai ales prin studiul comportamentului, deşi trebuie să
se ţină seama că în acest cadru trebuie ţinut cont nu numai de fenomenul psihologic dar şi de cel
fiziologic.Totuşi fără studiul comportamentului psihologia şi psihiatria nu s-ar fi putut constitui ca
ştiinţe.Psihologia dinamică explică fenomenele psihopatologice şi psihosomatice prin dinamica
motivaţională,dinamică care poate conduce la un comportament normal sau patologic.Această
desfăşurare nu este însă o desfăşurare oarbă şi ea trebuie să fie în concordanţă cu forţele şi
tendinţele societăţii şi a psihologiei sociale,a grupului în care individul trăieşte.Numai astfel se
poate crea o armonice care să asigure sănătatea mintală a individului şi a grupului social din care
acesta face parte.
Psihiatria devine în acest context "ştiinţă şi artă medicală puse în serviciul individului şi a
grupului social din care acesta face parte"(Disertori şi Piazza),o medicină ridicată la dimensiunile
psihologice şi sociale,ceea ce face ca psihiatria socială să devină cea mai înaltă expresie a
medicinii.Deşi psihiatria socială se ocupă cu toate aspectele biologice şi psihologice a
individului,ea depăşeşte sfera psihopatologiei la care se oprea psihiatria clasică.Psihologia
clasică,se îmbogăţise deja în ultima sa perioadă cu dimensiunea psihologică dar actualul moment
prin care trece psihiatria este momentul psihiatriei sociale,psihiatrie care aduce în sfera
preocupărilor a treia dimensiune indispensabilă, dimensiunea sociologică.Această dimensiune nu
scoate însă psihiatria din sfera disciplinelor medicale,dar psihiatria socială dă disciplinei o
concepţie socială închegată, concepţie pe care în mod sporadic o putem urmări chiar şi în cadrul
psihiatriei clasice,prin evoluţia punctuluide vedere sociologic,adesea prezent la marii înaintaşi ai
psihiatriei româneşti (Constanţa Ştefănescu-Parhon,Balif,Pamfil etc).
Psihiatria socială pune pe primul plan desvoltarea unor servicii de asistenţă psihiatrică la
nivelul exigenţelor societăţii actuale,încercând astfel să indice şi controleze consecinţele
psihologice ale unor factori sociali desechilibraţi.
În fond noi considerăm,că întreaga psihiatrie este şi trebuie să fie socială iar sublinierea
pregnantă a ei ca o entitate aparte nu trebuie privită decât ca o exagerare voită,o reacţie
împotriva idolatriei creierului,a biologicului.
Dacă psihicul uman are o bază ideologică şi o perspectivă socială,psihiatria ca ştiinţă,care se
ocupă de studiul bolilor psihice trebuie să se înscrie în această perspectivă,iar omul bolnav să fie
privit prin cele trei dimensiuni ale sale.Psihiatria socială apare astfel la intersecţia dintre sfera
medicinii,ştiinţelor naturii,psihologiei antropologice,etnografiei,ştiinţelor politice
etc.Psihologia,psihopatologia,psihiatria adaugă parametrului biologic pe cel antropologic
(uman),fiind ,în fond,cel mai înalt grad de desvoltare a unei ştiinţe vaste şi fecunde cum este
psihobiologia,ştiinţă care se ocupă de ansamblul manifestărilor sănătoase sau morbide pe plan
fiziologic şi psihologic.
Pentru noi psihiatria socială este psihiatria care înglobează cunoştinţele de
biologie,psihologie,fiziologie şi care adaugă la aceasta dimensiunea socială,studiul omului
bolnav într-un context social complex dar concret.Psihiatria socială studiază astfel toate
aspectele sociale legate de boala psihică,înţeleghând prin aceasta aspectele
etiopatogenetice,evolutive,terapeutice sau profilactice.Tot în acest cadru noi considerăm că
trebuie încadrat şi situaţia statutului social al bolnavului psihic,obligaţiile societăţii faţă de
bolnav,organizarea instituţiilor de tratament,ale modalităţilor de terapie la nivelul comunităţii.Tot în
cadrul psihiatriei sociale ar trebui incluse mijloacele prin care psihiatria poate influenţe înscopul
tratării şi prevenirii bolilor psihice a factorilor de decizie,pretenţia psihiatrului limitându-se la aceea
de a fi consilier,precum şi oportunitatea folosirii vieţii politice şi sociale prin participarea activă a
psihiatrului pentru folosul şi profitul acţiunilor de sănătate mintală.
Există totuşi în privinţa stabilirii dimensiunilor psihiatriei sociale opinii divergente care ţin mai
ales de lărgirea sau restrângerea domeniului ei de activitate.Baruk include în psihiatria socială
"tulburările psihice individuale în raport cu viaţa omului în colectivitate",ceea ce s-ar traduce prin
"studiul psihopatologiei indivizilor în cadrul vieţii sociale şi a consecinţelor societăţii".Tot în cadrul
psihiatriei sociale,Baruk include şi procesele psihopatologice care influenţează viaţa societăţii şi
care se pot repercuta apoi asupra individului.Această latură ar alcătui psihopatologia societăţii.
În sfârşit,al treilea domeniu de activitate ar fi reprezentat de raporturile societăţii cu bolnavii
mintali,problema resocializării bolnavilor psihici şi a instituţiei de tratament.
Omul normal,arată Burner,acceptă azi tot mai mult pe bolnavul psihic în mediul său.A face pe
bolnavul mintal să-şi reia contactul cu realitatea vieţii,cu familia,munca sa,să i se stabilească o
existenţă normală în care poate avea iniţiativă şi responsabilitate,acesta este unul dintre primele
scopuri ale medicinii sociale de astăzi,din care aşa cum am văzut,psihiatria face parte.Bastide
are însă în acest domeniu o poziţie oarecum diferită.El subliniază că celor trei direcţii descrise de
Baruk le-ar corespunde de fapt trei ştiinţe:
1.Psihiatria socială în sens restrâns;
2.Sociologia bolilor psihice;
3.Etnologia bolilor psihice sau etnopsihiatrice;
În viziunea autorului sus citat,psihiatria socială s-ar limita la ştiinţa comportamentului social
morbid al bolnavului psihic şi s-ar referi de fapt la procesul de "desocializare al
individului".Socializarea individului ar interesa de fapt psihologia socială.Legătura dintre diferite
evenimente sociale şi diferite tipuri de boală psihică,arată Bastide,ar fi obiectul sociologiei bolilor
psihice,disciplină în care el introduce şi psihoterapia de grup,ansamblul de idei şi metode care
privesc instituţia şi tratamentul psihiatric,relaţiile din cadrul acestei instituţii,precum şi dintre
instituţia psihiatrică şi mediul comunitar în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Pentru Disertori şi Piazza psihiatria socială poate fi doar un capitol al clinicii de psihiatrie şi al
igienei mintale,la care se adaugă,spun autorii,un capitol de medicină socială care să acopere
anumite boli (nevroze,psihoze,demenţe etc),precum şi alţi parametri sociologici necesari.În acest
sens psihologia socială ar deveni psihopatologia socială umană.De fapt,spun autorii,psihiatria
socială este "ştiinţa conduitelor aberante a omului modern,considerat inserat într-o societate de
unde primeşte efecte nocive şi asupra căreia exercită efecte nocive".Psihiatria socială studiază
fenomene sociale cu implicaţii medicale.Aceste fenomene în viziunea autorilor ar fi următoarele:
-Fenomene psihopatologice individuale legate de un context etiologic social;
-Fenomenepsihopatologice ale colectivităţilor;
-Efecte sociale nocive provocate de tulburările psihice individuale şi colective;
-Interferenţa dintre psihopatologiea individuală şi cea a colectivităţilor;
Psihiatria socială trebuie să cuprindă şi sarcinile societăţii faţă de psihiatrie, organizarea
spitalicească sau a altor instituţii de tratament,desbateri ale prceselor de sănătate mintală în
presă,radio,emiterea unor legi în anumite domenii deosebite ale asistenţei psihiatrice.De aceea
psihiatria socială se ocupă nu numai de individ sau de grupul social ci şi de umanitate ca întreg.
În acest sens,tot în cadrul primului congres de psihiatrie socială a mai reieşit şi o a
doua definiţie în care se spune că psihiatria socială este ştiinţa care studiază tulburările psihice
ale oamenilor ca membri ai societăţii considerate ca o unitate.
Pentru noi,aşa cum am mai arătat,psihiatria socială are o semnificaţie şi o definire mult mai
largă,deoarece considerăm că psihiatria nu este decât una singură şi aceea este psihiatria
socială.În acest sens existenţa a 2 sau mai multe psihiatrii este un nonsens.Fiind cel mai
socializat domeniu din medicină,psihiatria va avea componenta socială cea mai pregnantă,motiv
pentru care maniera sociologică de a privi disciplina este de mare importanţă.
4.Relaţiile interdisciplinare ale psihiatriei sociale
Psihiatria socială este un teritoriu interdisciplinar,deoarece ea se foloseşte nu numai de datele
psihopatologice sau biologice ci şi de concepte sociologice,încât psihiatria socială devine o
psihiatrie în viziune sociologică.
Sociologia înprumută psihiatriei sociale o serie de concepte specifice,cum ar fi acela de grup
social,psihologie socială,dinamica grupelor sociale,importanţa culturii şi civiliaţiilor.Sociogeneza
bolilor psihice,obligaţia societăţii faţă de bolnavii psihici se cuprinde de asemenea în cadrul
psihiatriei sociale.
Psihiatria socială împrumută astfel dela sociologie numeroase concepte şi puncte de vedere şi
chiar o anumită finalitate,dar rămâne totuşi o disciplină medicală.Dar nici medicina,în ansamblul
ei nu a rămas neschimbată suferind de asemenea o evoluţie sociologică,încât putem spune că
psihiatria socială se află de fapt în mijlocul unei medicini sociale.
Dar psihiatria socială oferă ea însăşi medicinii un exemplu admirabil care constă în
dimensiunea sa sociologică iar sociologiei îi oferă un câmp de activitate care cu greu şi l-ar fi
imaginat singură.
Psihatria socială are de asemenea relaţii cu psihologia medicală,deoarece psihiatria socială
se foloseşte de toate cuceririle psihologiei.Psihiatria socială foloseşte toate explicaţiile
psihodinamice,precum şi alte explicaţii psihologice,foloseşte aspectele psihologice ale relaţiei
medic-pacient.
Legătura psihiatriei sociale cu celelalte ramuri ale medicinii este importantă,psihiatria
medicală valorificând toate cuceririle medicale pe care însă le subordonează naturii sociale a
vieţii individului.
În fine psihiatria socială are strânse relaţii cu filozozia,vine în contact cu ideologia societăţii,cu
ideile umaniste ale epocii.
Psihiatria socială se foloseşte de oportunitatea vieţii politice pentru a-şi explica problematicile
ei şi a cere organizatorilor sociali măsuri care să ducă la apărarea sănătăţii mintale a populaţiei.În
acest sens psihiatria socială se interesează de viaţa economică, multe din programele ei
desfăşurându-se la nivelul organizaţiilor economice.
Psihiatria socială ca ramură activă are o activitate publică în presă,radio,TV,cultivă educaţia
sanitară a populaţiei,exprimându-şi propriile valori privind boala şi bolnavul psihic,antrenează
societatea în procesul dificil de prevenire a bolilor psihice.
Dar psihiatria socială oferă nu numai noţiuni şi entităţi ci şi o activitate practică pentru
creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii mintale,într-un moment în care se vorbeşte de dreptul la
sănătate.
Asemenea sarcini nu şi le putea formula vechea psihiatrie,care era statică iar activitatea ei se
desfăşura doar în limitele azilului.Pentru psihiatria soicială,teritoriul s-a lărgit enorm iar metodele
sale de lucru chiar dacă împrumutate din alte domenii sunt dinamice şi eficiente.
Toate aceste lucruri ne dovedesc că psihiatria prezentului ca şi aceea a viitorului nu poate fi
concepută decât sub forma psihiatriei sociale.