2

Asist. univ. drd. Laura MUREŞAN

Ec. drd. Cristian POŢINCU

ETICA ÎN AFACERI

Editura Universităţii TRANSILVANIA din Braşov

2007

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 3 4
CUPRINS
1. Noţiuni introductive privind etica în afaceri ........................................4
1.1. Aspecte generale privind etica în afaceri. Perspective filosofice ..........4
1.2. Etica în marketing ................................................................................11
1.3. Norma morală, norma juridică .............................................................16
2. Concurenţa comercială .........................................................................20
2.1. Competiţia. Perspective socio-filosofice ..............................................20
2.2. Concurenţa. Perspective juridice ..........................................................21
3. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Noţiuni
generale .......................................................................................................28
3.1. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective
socio-filosofice ............................................................................................28
3.2. Responsabilitatea socială a societăţilor comerciale. Perspective
economice ....................................................................................................35
4. Protecţia consumatorului. Componentă a responsabilităţii sociale a
societăţilor comerciale ...............................................................................44
4.1. Consumatorii și consumerismul ...........................................................44
4.2. Protecţia consumatorului. Perspective filosofice .................................47
4.3. Protecţia consumatorului. Perspective juridice ....................................56
5. Etica ecologică. Protecţia mediului, componentă a responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale ...............................................................73
5.1. Marketingul ecologic ............................................................................73
5.2. Mişcarea ecologistă şi rolul său în protecţia mediului .........................86
5.3. Protecţia mediului. Perspective juridice ...............................................87
6. Protecţia angajaţilor. Codurile etice ..................................................135
6.1. Protecţia angajaţilor. Perspective socio-filosofice .............................135
6.2. Protecţia angajaţilor. Perspective juridice ..........................................149
6.3. Codul etic. Aspecte filosofice şi juridice ............................................166
7. Etica în politică ....................................................................................176
7.1. Comportamentul consumatorului. Comportamentul de vot ...............176
7.2. Etica în politică. Manipularea electoratului .......................................182
Bibliografie ................................................................................................189
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
1. Noţiuni introductive
privind etica în afaceri
1.1. Aspecte generale privind
etica în afaceri. Perspective filosofice
Doctrina de specialitate filosofică1 defineşte etica în afaceri:
1. domeniul care urmăreşte să clarifice problemele de natură morală
ce se ridică în mod curent în activitatea agenţilor economici
dintr-o societate capitalistă.
2. perspectiva etică, ori implicită în comportament, enunţată explicit
de către o societate comercială sau de un individ ce face afaceri.
Comportamentul şi declaraţiile pot, în practică, să se contrazică,
astfel încât despre o societate comercială se poate spune uneori
că, deşi afişează un credo etic pus chipurile în serviciul
comunităţii, daunele teribile provocate mediului înconjurător
arată care îi sunt adevăratele convingeri. Etica în afaceri este
situată la nivelul unei simple descrieri a ceea ce declară şi face
efectiv un agent economic, în raport cu anumite considerente
etice.
3. un ansamblu de principii sau argumente care ar trebui să
guverneze conduita în afaceri, fie la nivel individual, fie colectiv.
Dacă suntem de acord că există numeroase lucruri pe care
oamenii de afaceri nu ar trebui să le facă, etica în afaceri în acest
se referă la ceea ce oamenii ar trebui să facă în afaceri. Astfel,
etica în afaceri este delimitată ca problematică la nivelul normelor
de comportament moral care indică agenţilor economici ce trebuie
şi ce nu trebuie să facă în activitatea lor specifică.
4. domeniul de investigaţii filosofice, ce are propriile sale probleme
şi teme de discuţie, specialişti, publicaţii. Etica în afaceri
urmăreşte să evalueze şi să susţină cu argumente raţionale valorile
1
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.11-36.
 5 6
şi normele morale care ar trebui să guverneze jocul economic, cu
speranţa că explicaţiile sale pot contribui la ameliorarea practicii
morale în mediul de afaceri.
5. studiul modului în care normele morale personale se aplică în
activităţile şi scopurile societăţii comerciale. Nu este un standard
moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune
persoanei morale, ce acţionează ca agent al acestui sistem,
propriile sale probleme specifice.
6. studiul situaţiilor, activităţilor şi deciziilor de afaceri în care se
ridică probleme în legătură cu ceea ce este moralmente bine şi
rău.
7. ansamblul de valori şi norme care definesc, într-o anumită
societate, omul de caracter şi regulile de comportare justă,
demnă şi vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă şi
vrednică de dispreţ (în cadrul societăţii româneşti). În aceast sens
spunem că etica promovează anumite valori, cum ar fi: cinstea,
dreptatea, curajul, sinceritatea, mărinimia, altruismul etc., cerând
a fi respectate norme de genul: „Să nu minţi!”, „Să nu furi!”,
„Ajută-ţi aproapele!”, „Respectă-ţi părinţii!”, „Creşte-ţi copiii aşa
cum se cuvine!”, „Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!” etc.
Specific culturii româneşti, ansamblul acestor reguli de „bună
purtare” poartă numele de morală, iar condiţia omului care aspiră
să trăiască potrivit unor idealuri şi principii cât mai înalte se
numeşte moralitate.
Se vor analiza, în continuare, răspunsurile date de comercianţii
americani întrebărilor următoare:
Întrebare: Etica are de a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun
că este bine sau rău?
Răspuns: Majoritatea oamenilor sunt tentaţi să asocieze etica şi
sentimentele, gândindu-se probabil la un soi de vibraţie empatică
faţă de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar
de anumite stări afective, deoarece acestea sunt schimbătoare,
capricioase şi nu pe deplin supuse raţiunii, astfel încât foarte
frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne
abatem de la normele etice: să fim invidioşi fată de cei ce ne sunt
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
cumva superiori, să-i detestăm pe unii oameni doar pentru că fac
parte dintr-o anumită categorie socială stigmatizată etc.
Întrebare: Etica este legată de credinţa mea religioasă?
Răspuns: Etica nu se află într-o relaţie necesară cu religia, deşi
majoritatea religiilor susţin standarde etice înalte. Dar dacă etica
n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci ea nu ar fi valabilă decât
pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în egală
măsură ateilor şi celor religioşi, astfel încât nu poate fi în nici un
caz confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei.
Întrebare: A fi etic înseamnă să respecţi legea?
Răspuns: A te comporta etic nu se indentifică cu respectarea legii.
Deşi legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le
împărtăşesc numeroşi cetăţeni ai unui stat, legea, ca şi
sentimentele, se poate abate faţă de ceea ce este etic. Sclavia
negrilor din America înainte de războiul de secesiune, politica de
apartheid din Africa de Sud sau discriminarea femeilor în ţările
fundamentalist islamice oferă exemple de relaţii sociale inumane,
impuse prin forţa unor „legi” inacceptabile din punct de vedere
etic.
Întrebare: Etica reprezintă modelele de comportament acceptate în
societate?
Răspuns: A fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor
modele de conduită acceptate în societate. Majoritatea oamenilor
cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic,
dar nu în toate cazurile. Uneori, aceste modele sociale de
comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate
întâmpla ca aproape o întreagă societate să fie moralmente
coruptă; Germania nazistă, Rusia bolşevică sau România
ceauşistă. Din alt punct de vedere, dacă a te comporta etic ar fi
totuna cu a imita modelele social acceptate, atunci, pentru a şti ce
este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle ce
anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte.
Etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a
ethosului şi a fenomenelor morale. Reflecţia etică îşi propune să
 7 8
clarifice cu instrumente teoretice o serie de probleme, precum: Putem
fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele şi
răul, plăcerea şi datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce
constă fericirea şi cum poate fi ea atinsă şi păstrată? Ce fel de
argumente raţionale pot susţine în mod consistent o anumită angajare
sau decizie morală? Cât de puternică este influenţa factorilor
iraţionali în atitudinile noastre morale? etc.
Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din
perspectiva specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se
străduieşte să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă.
Eticile aplicate pun şi ele exact aceeaşi întrebare, însă o fac din
perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Cum ar trebui
să se comporte un om al legii, fie el judecător, procuror sau avocat,
pentru a se apropia cât mai mult posibil de optimitatea profesiei sale
- actul de justiţie? cum trebuie să acţioneze un bun om de faceri spre
a-şi împlini vocaţia? care sunt responsabilităţile şi datoriile morale de
care omul de afaceri trebuie să se achite pentru a-şi face treaba cât
mai bine?
Primii care sunt dezamăgiţi atunci când aud vorbindu-se de
„etica” afacerilor sunt oamenii care nu fac afaceri, „spectatorii”
(consumatorii). Ei simt câteodată pe pielea şi în buzunarul lor
consecinţele unor practici comerciale incorecte, pe care le remarcă pe
bună dreptate cu indignare, dar nu acordă mare atenţie situaţiilor
„normale”, totuşi mult mai frecvente, în care produsele şi serviciile
pe care le plătesc nu ridică vizibile semne de întrebare din punct de
vedere etic. Dar cea mai mare parte din tot ceea ce ştiu ei despre
lumea afacerilor nu rezultă dintr-o experienţă directă, ci din
informaţiile pe care le culeg din mass-media, fie din sursele de
informaţii sau cele de divertisment.
În acest context, a fost gândit următorul experiment mintal:
încercaţi să vă amintiţi când aţi văzut ultima dată un film artistic, o
emisiune de televiziune sau un articol de ziar în care să fi fost
prezentat un mare om de afaceri ca un exemplu de virtute: cetăţean
responsabil şi activ în lupta pentru cauze nobile, „familist”, membru
proeminent al fundaţiilor caritabile etc. În general, omul de afaceri ca
personaj mediatic este mai degrabă un manipulator mârşav, cinic,
insensibil, ahtiat după bani şi putere, lipsit de orice scrupule.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
Un documentar american intitulat Hollywood’s Favorite
Heavy pretinde că „până la vârsta de 18 ani, un copil [american] a
apucat să vadă la televizor, la ore de maximă audienţă, peste 10.000
de crime comise de către nişte oameni de afaceri”.
Copiii români sunt bombardaţi de presă şi televiziune nu
numai cu personaje fictive din filme şi seriale americane, ci şi cu o
mulţime de exemple reale de oameni de afaceri cel puţin dubioşi,
dacă nu de-a dreptul nişte hoţi şi escroci de ultima speţă.
Repetiţia obsedantă a acestor clişee are un efect puternic
asupra opiniei publice. Drept urmare, etica în afaceri „este frecvent
asociată de mass-media cu dezastre ecologice şi scandaluri
financiare, cu mita şi hărţuirea sexuală sau concurenţa în care
abundă tot felul de „trucuri murdare”. Ca rezultat direct, mulţi
oameni sunt sceptici când aud de etică în afaceri, o dată ce au ajuns
să creadă cu toată convingerea că afacerile ignoră prin natura lor
scrupulele morale, urmărind doar profituri maxime cu orice preţ.
Aparent, insistenţa mediatică asupra evenimentelor
scandaloase ce au loc atât de frecvent în mediul de afaceri ar trebui
să aibă un efect pozitiv asupra eticii în afaceri, sporindu-i importanţa
şi capacitatea de a stârni interesul.
În realitate, goana după scandaluri răsunătoare joacă un rol
ambiguu, negativ, făcând eticii în afaceri serioase deservicii.
Există cazuri în care demascarea în mass-media a afacerilor
scandaloase este benefică:
◙ riscul de a fi expuşi oprobriului public îi poate face pe unii
„infractori” să îşi tempereze apetitul pentru afaceri dubioase.
◙ o dată avertizat asupra mecanismelor şi consecinţelor unor
maşinaţiuni, publicul poate să-şi apere mai bine interesele, nefiind
o victimă uşoară pentru escrocii ingenioşi.
Oare această „foame” insaţiabilă a presei după scandaluri de
răsunet poate duce la o schimbare în bine a climatului moral din
întreaga societate românească?
Scandalurile cu mare tam-tam, care fac deliciul presei, scot în
evidenţă doar marile societăţi comerciale şi tranzacţiile de anvergură,
creând multora falsa impresie că etica în afaceri se referă în primul
rând, poate chiar exclusiv, la corporaţiile mamut, cu cifre de afaceri
astronomice şi cu mii de angajaţi.
 9 10
În privinţa riscurilor morale, se constată faptul că unele dintre
acestea sunt mai ridicate pentru societăţile comerciale mici. O
societate comercială de construcţii cu doar câţiva angajaţi, societate
comercială ce supravieţuieşte de la un contract la altul, este mai
expusă riscului de a-şi solicita excesiv forţa de muncă şi de a înşela
aşteptările clienţilor, decât o mare companie, care îşi poate
redistribui personalul în funcţie de priorităţi.
Preocupările etice se întâlnesc la toate nivelele activităţii de
afaceri, deoarece astfel de preocupări sunt inerente oricărei forme de
activitate umană.
Principalul deserviciu pe care goana presei după scandaluri îl
aduce nu numai eticii în afaceri ca disciplină academică, ci întregii
societăţi este înrădăcinarea în adâncul opiniei publice a convingerii
că orice luptă împotriva imoralităţii în afaceri este inutilă atâta timp
cât „afacerist cinstit” pare tuturor o contradicţie în termeni, iar
„afacerist veros” pare un pleonasm.
Specialiştii în „business ethics” care abordează afacerile
dintr-o perspectivă lărgită consideră că toţi membrii societăţii au
diferite nevoi materiale, pe care trebuie să le satisfacă sistemul
economic, prin activităţi de producţie, prestări de servicii, distribuţie,
repartiţie etc.
Pentru că oamenii au nevoie de hrană, a fost creată agricultura
şi industria alimentară; pentru că oamenii au nevoie de îmbrăcăminte
a fost creată industria textilă; pentru că oamenii au nevoie de locuinţe
a fost creată industria de construcţii etc. Afacerile nu reprezintă
singurul mod posibil în care pot fi satisfăcute aceste nevoi materiale.
Ele s-au impus, o dată cu ascensiunea capitalismului, ca fiind soluţia
cea mai eficientă de a susţine o creştere economică rapidă şi
constantă, o sporire a eficienţei economice, a calităţii şi varietăţii
produselor şi serviciilor, o scădere relativă sau absolută a preţurilor
etc.
Afacerile există pentru a satisface nevoile sociale, nu
societatea există pentru ca oamenii de afaceri să profite de pe urma
ei.
Societatea comercială consideră că există o piaţă, un capital
disponibil, o serie de furnizori şi competitori, din care un individ sau
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
un grup cu iniţiativă poate scoate nişte profituri mai mult sau mai
puţin frumuşele; condiţia este ca el să procedeze aşa cum trebuie.
O anumită societate comercială poate considera că există şi
funcţionează datorită iniţiativei deţinătorilor de capital (acţionarii)
datorită competenţei managerilor şi datorită hărniciei şi abnegaţiei
salariaţilor, că sunt „în business” datorită strădaniei de a oferi
produse ori servicii mai bune decât competitorii lor, datorită
eficienţei şi corectitudinii lor. Prin urmare, succesul în afaceri al
respectivei societăţi comerciale este numai rezultatul muncii, al
inteligentei şi corectitudinii acesteia (de la portari şi şoferi până la cei
aflaţi în vârfurile Consiliului de administraţie).
Dar, fără nevoile de consum ale populaţiei, n-ar exista afaceri,
de nici un fel. Managementul şi conjuncturile determină o activitate
profitabilă sau nu a societăţilor comerciale.
Existenţa societăţilor comerciale în general este cu totul
altceva şi, la acest nivel de analiză, raportul dintre afaceri şi societate
se modifică radical: scopul unei societăţi comerciale este de a scoate
un profit cât mai mare pentru proprietarii ei; dar scopul, funcţia
social-economică, a societăţilor comerciale ca sistem de piaţă
concurenţială nu mai este profitul întreprinzătorilor, ci satisfacerea în
cât mai bune condiţii a nevoilor sociale ale consumatorilor (nu numai
nevoile de consum, ci şi nevoia unui loc de muncă şi a unor mijloace
de trai, nevoia de a trăi într-un mediu natural nepoluat sau nevoia
unor servicii publice vitale, precum educaţia, sănătatea, justiţia etc).
O veche fabulă spune că pasărea îşi închipuie că ar zbura cu
mult mai uşor dacă n-ar întâmpina rezistenţa aerului, fără să ştie că
în vid s-ar prăbuşi la pământ. Deşi ar trebui să fie ceva mai
inteligenţi decât păsările, unii oameni de afaceri (din fericire nu toţi)
gândesc şi se comportă ca şi cum nevoia de a ţine cont de pretenţiile
şi de interesele puhoiului de stakeholders reprezintă un inconvenient
în afaceri, pe care îl acceptă mârâind cu gândul la faptul că,
făcându-le pe plac unora şi altora, în cele din urmă tot ei vor ieşi în
câştig. Se consideră2 că aceste societăţi comerciale ar trebui să
reflecteze însă mai profund asupra faptului că, în absenţa acestor
2
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 294 - 295.
 11
antipatice grupuri de consumatori, salariaţi, furnizori sau simpli
locuitori ai oraşelor în care îşi au sediul firmele lor, aceste societăţi
comerciale nu ar mai avea obiect de activitate şi s-ar prăbuşi la fel ca
nişte păsări puse să zboare în vid.
Adepţii perspectivei lărgite nu încearcă să impună oamenilor
de afaceri alte datorii şi obligaţii morale decât acelea pe care le
susţine şi egoismul luminat sau interesul raţional. Toată disputa se
poartă asupra motivelor pe care se întemeiază şi prin care se
legitimează aceste datorii şi răspunderi morale. Pentru mulţi oameni
gândul că sunt trataţi corect numai din calcul interesat este pur şi
simplu inacceptabil.
Consistenţa - absenţa contradicţiilor - poate fi considerată
piesa de rezistenţă a eticii. Se aşteaptă ca etica să ne ofere un ghid al
vieţii morale; ca să realizeze acest deziderat, ea trebuie să fie
raţională; iar pentru a-şi susţine raţionalitatea, trebuie să nu conţină
contradicţii. Dacă ni se spune: „Deschide fereastra, dar las-o
închisă”, vom fi cu totul derutaţi şi nu vom şti ce să facem. Ordinul
primit este contradictoriu şi, ca atare, iraţional. La fel, dacă
principiile noastre etice şi comportamentul nostru moral sunt
inconsistente, în calitate de fiinţe raţionale, vom fi derutaţi şi nu vom
şti ce trebuie să facem şi cum să ne trăim viaţa în chip armonios.
Consistenţa etică presupune ca normele, valorile şi actele
noastre morale să nu fie contradictorii. Scrutarea critică a propriei
noastre vieţi pentru a-i descoperi contradicţiile şi modificarea
standardelor noastre morale şi a modului în care ne comportăm,
astfel încât convingerile şi faptele noastre să fie consistente, joacă un
rol major în dezvoltarea personalităţii morale. 3
1.2. Etica în marketing
Termenul de etică provine de la grecescul „ethos” tradus ca
moravuri, ştiinţă a principiilor moralei. Acest termen este folosit şi ca
sinonim al moralei. Sunt considerate morale prescripţiile admise
3
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 106-107.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
12
într-o epocă, într-o anumită societate. Moral este considerat şi efortul
de a se conforma acestor prescripţii şi de a le urma neabătut.4
Etica marketingului cuprinde ansamblul problematicii
normelor ce se trebuie îndeplinite şi a valorilor ce trebuie realizate în
cadrul prestaţiilor tuturor partenerilor actelor de piaţă, pentru ca
acestea să se desfăşoare într-un cadru moral.
Etica marketingului cuprinde şi pretenţiile grupelor sociale,
pretenţii atinse de consecinţele fluxurilor ofertei de bunuri, servicii şi
idei, pe termen scurt, mediu şi lung.
Etica marketingului s-a cristalizat în perioada postbelică, pe
fondul dezbaterilor privitoare la responsabilitatea socială a societăţii
comerciale în raporturile sale cu furnizorii şi clienţii. Dezvoltarea
spiritului critic al purtătorului de cerere şi responsabilitatea socială a
întreprinzătorului faţă de actele sale reprezintă fundalul provocărilor
la care trebuie să facă faţă marketingul în societatea contemporană.
Etica marketingului este parte componentă a eticii afacerilor.
Modul etic de abordare a marketingului derivă din finalitatea
concepţiei de marketing, care constă în satisfacerea superioară a
nevoilor clientului.
Etica marketingului se concentrează asupra problemelor de
conducere ce rezultă din orientarea spre piaţă a unei societăţi
comerciale, mergând până la suprapunerea problematică a eticii
marketingului cu etica afacerilor.
Etica afacerilor este determinată de faptul că viaţa economică
este un subsistem social, şi, astfel, în evaluarea ei trebuie folosite şi
criterii extraeconomice, unul dintre acestea fiind cel etic. În plus, în
contextul actualei civilizaţii, existenţa relaţiilor economice nu poate
fi concepută fără ca ele să se bazeze pe corectitudine, respectarea
angajamentelor luate, loialitate între parteneri etc. Etica afacerilor nu
este etica aplicată afacerilor, ci însuşi fundamentul afacerilor: cu
cât o societate comercială are o reuşită mai mare, cu atât ea acordă o
atenţie mai mare codului moral.
Etica afacerilor nu se reduce la un ansablu de reţete, tehnici,
probleme şi prescripţii, ci constă într-o atitudine de a privi dincolo de
4
Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti.
2003. p. 238.
 13
problemele profesionale, de rezultatele financiare, atitudine bazată pe
un set de valori morale.
Există autori ce apreciază că societăţile comerciale nu au altă
responsabilitate decât aceea de a câştiga bani; iar dacă încearcă şi
alte responsabilităţi, fac mai mult rău decât bine.
Spre exemplu: moderarea preţurilor poate aduce pe termen scurt
beneficii pentru unii consumatori, dar pe termen lung are efecte
nedorite (penurie de produse, apariţia pieţei negre etc.)
Literatura de specialitate economică5 enumeră, printre altele,
următoarele stiluri de etică, nascute din motivaţii specifice:
a) regula „înainte de toate”: nu ia în consideraţie excepţiile,
circumstanţele şi consecinţele;
b) regula „consecinţe pentru toţi”: apreciază că principiile şi normele
nu au decât un caracter orientativ, important este cel mai mare
bine pentru cel mai mare număr de oameni;
c) regula „societatea comercială mai întâi”: susţine că orice decizie
se evaluează în funcţie de avantajele aduse societăţii comerciale
sau reputaţiei acesteia;
d) regula „avantajul nostru pe termen lung” sau stilul prudent: cere
ca în luarea deciziilor să se revadă consecinţele pentru propriile
interese, dar întrevăzând întotdeauna (pe termen lung) reputaţia
societăţii comerciale, încrederea publicului, relaţiile cu clienţii şi
furnizori, capacitatea de a obţine profit;
e) regula „reputaţia pe primul plan sau stilul virtuos”: orice acţiune
se măsoară prin gradul în care reflectă reputaţia societăţii
comerciale sau caracterul persoanei (cum ar fi: filantropii);
f) regula „raţionamente (decizii) spontane” sau stilul intuitiv: ia
decizii numai după conştiinţa sa, fără deliberare, fără o analiză
profundă;
g) regula „a se pune în locul altuia” sau stilul empatic: îşi urmează
instinctele, în general, sentimentul de simpatie sau compasiune, în
particular;
5
Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti.
2003. pp. 238-240.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
14
h) regula „cel care supravieţuieşte are dreptate” sau stilul darwinist:
dacă am câştigat, am avut dreptate; dacă ei câştigă, înseamnă că
ne-am păcălit.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat şi trecerea de
la modelul economic (elementul dominant fiind afacerea) la modelul
socioeconomic (elementul dominant fiind calitatea generală a vieţii).
Acest proces a condus şi la:
◙ dezvoltarea responsabilităţii sociale a societăţilor comerciale,
◙ o abordare altruistă,
◙ imperative morale în derularea afacerilor.
Preocupările de etică - responsabilităţi pe termeni lung legate
de reputaţia societăţii comerciale se înscriu într-o viziune globală şi
sistematică a raporturilor dintre societăţi comerciale şi salariaţi,
acţionari, clienţi, furnizori, pentru a menţine un stil etic acceptabil
din punctul de vedere al eficienţei afacerilor şi al codului moral.
Marketingul, circumscris afacerilor economice, reprezintă un
domeniu cu profunde implicaţii ale eticului. Deoarece activitatea de
marketing se desfăşoară în contact permanent cu publicul, s-a creat
falsa impresie că marketingul se caracterizează şi printr-o serie de
practici neetice. În acest context, obligaţia specialistului în domeniu
(marketerului) este de a infirma prin faptele sale aceste supoziţii.
Comportamentul marketerului trebuie să se caracterizeze
printr-o conduită etică, indiferent de factorii perturbatori ai mediului
ambiant al societăţii comerciale în care aceasta acţionează.
Anii 1980 au confruntat specialiştii în economie cu problemele
etice ale conducerii strategice a societăţii comerciale. În acest
context, s-a dezvoltat în SUA o etică a marketingului, bazată pe
ştiinţele experimentale, în timp ce în spaţiul vest-european s-a
cristalizat o etică a societăţii comerciale în raporturile sale cu piaţa,
ce a încorporat o serie de componente relevante ale marketingului (în
special, din domeniul responsabilităţilor faţă de consumator).
Orientarea marketingului spre aspectele extraeconomice are
rezultatul următor: lărgirea problematicii eticii marketingului în
domenii precum macromarketingul, marketingul organizaţiilor
non-profit, marketingul ecologic etc.
Domeniile eticii marketingului pot fi conturate în raport de
criteriul de discriminare folosit.
 15
Dacă accentul cade pe componentele normative, se poate vorbi
despre un domeniu prescriptiv al eticii marketingului, ce priveşte
conduita decidenţilor în relaţiile lor de piaţă.
Dacă accentul cade pe valorile morale ale diferitelor grupe de
purtători ai cererii (valorificarea rezultatelor ştiinţelor experimentale
în atenuarea cadrului conflictual privitor la rolul marketerului în
relaţiile de piaţă, la conflictele interpersonale dintre compartimentul
de marketing şi celalte structuri funcţionale ale societăţii comerciale,
la conflictele dintre societate comercială şi mediul său de piaţă)
vorbim despre domeniul eticii descriptive sau explicative.
Dacă accentul cade pe obiectul activităţii, vorbim despre
următoarele domenii: etica cercetărilor de marketing, etica
acţiunii strategice de marketing (de la stabilirea obiectivelor la
etica relaţională generată de legăturile cu concurenţii şi cu propriii
clienţi), etica folosirii instrumentarului de marketing.
Dar într-o serie de situaţii se încalcă, totuşi, regulile şi
principiile etice în activitatea de marketing:
Un domeniu în care se întâlnesc astfel de situaţii este
reprezentat de cercetarea de marketing. Existenţa şi respectarea
consecventă a unui cod etic în activitatea de cercetare reprezintă o
condiţie esenţială a reuşitei pe termen lung a investigaţiilor de
marketing. Semnificaţia valorilor etice în activitatea de cercetare de
marketing este, în ultimă instanţă, o problemă de cultură a
organizaţiei. Concentrarea exclusivă a cercetării pe o finalitate
materializată în productivitate şi profit nu deschide perspectiva
cultivării, pe termen lung, a surselor de informaţii. Informaţia nu
trebuie captată cu orice preţ, ci numai în corelaţie cu principiile
morale ale societăţii în care se desfăşoară investigaţia. Protecţia
persoanei şi a drepturilor omului cunoaşte standarde foarte ridicate în
ţările dezvoltate economic, în timp ce, în celelalte state, „navigarea”
în căutarea informaţiei pertinente se realizează, nu rareori, în ape
tulburi. În acest spirit, se impune o activitate educativă consecventă,
pornită din familie, continuată în şcoală şi consolidată în facultate,
astfel încât cercetătorul, în activitatea practică, să respecte fără
abatere cerinţele cultivării şi protejării surselor de informaţii de piaţă.
Manevrarea inadecvată a instrumentelor mixului de
marketing conduce, deseori, la practici neetice precum:
◙ crearea de produse pentru false nevoi (politica de produs);
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
16
◙ necorelări în raportul calitate-preţ, ducând la apariţia pe piaţă a
unor mărfuri cu preţuri „fără acoperire” (politica de preţ);
◙ pierderea identităţii de origine a mărfii, ca urmare a lanţului
complex de intermediari folosiţi în canalele de distribuţie externă
(politica de distribuţie);
◙ informaţii false şi/sau fără acoperire difuzate în media,
◙ publicitate mincinoasă,
◙ invocarea neadecvată a unor stimuli cu conotaţie „tabu” pentru un
public aparţinând unei anumite etnii, religii, regiuni geografice
etc. (politica de comunicare).
Problematica eticii marketingului cunoaşte o potenţare
semnificativă în procesul trecerii de la marketingul tranzacţional la
marketingul relaţional. Demersul de conducere a relaţiilor cu
clientela are drept obiectiv, în această situaţie, permanentizarea
legăturilor societăţii comerciale cu purtătorii cererii, în vederea
fidelizării acestora în timp. Ţelul suprem al acestui demers este
crearea premiselor pentru exclusivitate în selecţia ofertei societăţii
comerciale, ce practică astfel de raporturi de piaţă. El cere o
schimbare de atitudine, cu o puternică încărcătură etică, din partea
factorilor de decizie ai respectivei societăţi comerciale.
1.3. Norma morală, norma juridică
Etimologic cuvântul „drept” este o metaforă, ce provine de la
cuvântul latin „directum” (ceea ce este conform regulei legii).
Regulile legale ce formează dreptul poartă denumirea de norme
juridice.
Norma juridică înseamnă o limitare a posibilităţilor de
manifestare a voinţei, o obligativitate de comportament.6
O diferenţiere timpurie (secolul XVIII) a normelor de drept
(justum), normelor de morală (honestum) şi de politeţe (decorum) a
fost realizată de Christian Thomasius. El considera că deosebirea
dintre normele de drept de celelalte categorii de norme sociale o
constituia faptul că: aplicarea lor este asigurată prin forţa de
6
Poenaru, E.: Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Editura Dacia Europa Nova,
Lugoj, 2001, pp. 3-7.
 17 18
constrângere a statului. Cu toate acestea nu putem afirma că celelalte
tipuri de norme sociale nu sunt sancţionate, spre exemplu: normele TEST DE EVALUARE
de politeţe sunt sancţionate prin opobriul public, conform afirmaţiei
lui Durkheim: „socialul implică constrângere” (toate normele care Œ Din perspectiva oamenilor de afaceri americani, cei care aplică
orânduiesc convieţuirea socială, indiferent de natura lor, implică un principiile etice în afacerile lor, etica are de a face cu ceea ce
anumit fel de constrângere). sentimentele lor le spun că este bine sau rău.
Deci, în raport de alte categorii de norme sociale sancţionate A) afirmaţia este adevărată,
specific, normele juridice au un gen de sancţiune fixată şi aplicată de B) afirmaţia este falsă.
organe create de societate în acest scop (urmând pentru acesta o
procedură prestabilită). • Din perspectiva oamenilor de afaceri americani, cei care aplică
Dar, conform concepţiei lui Albert Gallowai Keller: principiile etice în afacerile lor, a fi etic nu înseamnă numai să
majoritatea normelor juridice sunt rezultatul unui proces de normare respecţi legea.
socială, care a fost urmat în mod spontan, ducând la fixarea unor A) afirmaţia este adevărată,
cutume, a unor obiceiuri reglementate de comportamente, care mai B) afirmaţia este falsă.
târziu au fost legiferate. Ž Prin termenul „etică” în cadrul societăţii româneşti se înţelege:
Diferenţa primordială între normele sociale/morale şi cele A) Să nu minti!
juridice (deşi acestea din urmă îşi au, în majoritatea cazurilor, B) Ajută-ţi aproapele!
rădăcinile în primele) constă în faptul că normele juridice sunt C) Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!
recunoscute de către o lege, care le protejează. Deci, normele juridice D) Răspunde pentru greșelile tale!
sunt elaborate, conservate şi garantate în aplicarea lor de stat, teama
de sancţiuni juridice constituind, în multe cazuri, temeiul aplicării • Insistenţa mediatică asupra evenimentelor scandaloase ce au
acestui tip de norme. S-a ajuns până la afirmaţia lui Rudolf von loc frecvent în mediul de afaceri are un efect pozitiv asupra eticii
Ihering că „o lege fără constrângere este un foc care nu arde, o torţă în afaceri.
care nu liminează”7. A) afirmaţia este adevărată,
La fel ca şi alte norme sociale, normele juridice sunt rodul B) afirmaţia este falsă.
aspiraţiei spre instaurarea în societate a spiritului de dreptate (a • Vechea fabulă ce spune că pasărea îşi închipuie că ar zbura cu
spiritului etic). mult mai uşor dacă n-ar întâmpina rezistenţa aerului, fără să ştie
că în vid s-ar prăbuşi la pământ are relevanță în raportul
societăților comerciale cu:
A) angajații,
B) consumatorii,
C) producătorii,
D) acționarii.
‘ Sunt considerate morale:
A) prescripţiile admise într-o epocă, într-o anumită societate,
B) efortul de a se conforma prescripţiilor admise într-o epocă,
7
într-o anumită societate şi de a le urma neabătut.
Ungureanu, O.: Drept civil. Introducere. Editura All Beck, Bucureşti. 2000, p. 19.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 19
’ Etica marketingului s-a cristalizat:
A) în perioada interbelică,
B) în perioada postbelică,
C) în perioada anterioară celor două războaie mondiale.
“ Consistenţa este considerată:
A) un element exterior dar complementar eticii în afaceri,
B) un element component al eticii,
C) piesa de rezistenţă a eticii.
” Consistenţa presupune absenţa contradicţiilor.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
• Termenul de etică excede termenul de moravuri.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
20
2. Concurenţa comercială
2.1. Competiţia. Perspective socio-filosofice
În cazul în care sunt întâlnite practicile monopoliste
consumatorul are nevoie de protecţie legală.
Justificarea morală a reglementărilor juridice care încurajează
competiţia şi care interzic practicile anticoncurenţiale pare cât se
poate de solidă. În condiţiile în care comercianții apar în viziunea
consumatorilor ca fiind în competiţie unii cu ceilalți, orice înţelegere
secretă între comercianți în ceea ce priveşte preţurile de pe piaţă ale
produselor lor reprezintă o manevră necinstită şi o violare a
consensului social. Cei care se pretează la astfel de înţelegeri sunt
incorecţi atât faţă de ceilalți comercianți de pe piaţă, cât şi faţă de
consumatori. Aceştia din urmă sunt dezavantajaţi deoarece societățile
comerciale cartelate continuă să opereze ca şi cum prețurile pe care
le practică ar fi dictate de legile pieţei, astfel încât consumatorii iau
nişte preţuri artificial umflate drept preţurile cele mai mici pe care le
poate oferi piaţa. Pe de altă parte, ceilalți comercianți primesc
informaţii false despre condiţiile de competiţie de pe piaţă, calculând
greşit efectele strategiilor lor de lărgire prin politica de preţuri a
segmentului de piaţă ocupat. Ori de câte ori nişte comercianți deţin o
poziţie monopolistă şi ori de câte ori un mic număr de furnizori
controlează efectiv canalele de distribuţie în anumite sectoare
economice, atât micile afaceri, cât şi consumatorii au nevoie să fie
protejaţi de abuzurile forţelor monopoliste.
O altă practică anticoncurenţială este politica unei mari
societăți comerciale de a invada piaţa cu produse la prețuri sensibil
mai mici decât media pieţei, nu de dragul consumatorilor, ci pentru
a-şi elimina competitorii. Este un proces cu bătaie ceva mai lungă,
pentru că, o dată scoşi competitorii de pe piaţă, firma care practică
„preţuri de jaf” (predatory prices) nu urmăreşte altceva decât să-şi
scoată paguba temporară instituind apoi prețuri de monopol, mult
peste cele normale, impuse unor consumatori „captivi”. De regulă,
 21
numai companiile mari, cu resurse financiare importante, sau cele
care beneficiază de anumite avantaje pe piaţă îşi pot permite preţuri
de dumping.
Politica antidumping a ţărilor dezvoltate este de înţeles în
măsura în care nu urmăreşte altceva decât protecţia consumatorilor
(absenţa concurenţei este, pe termen lung, în dezavantajul acestora).
Dar sunt situații în care în numele combaterii prețurilor de dumping,
S.U.A. şi ţările din U.E. adoptă severe bariere protecţioniste, care
împiedică sau limitează accesul pe pieţele lor ai unor produse din
ţările în curs de dezvoltare, ale căror preţuri nu sunt mai scăzute
decât media pieţei din cauza unor politici „de jaf”, ci pentru că,
îndeosebi datorită costului scăzut al forţei de muncă, sunt mult mai
competitive. 8
2.2. Concurenţa. Perspective juridice
Faptele de dumping apar, cel mai frecvent ca fapte de
concurenţă neloială, în operaţiunile de comerţ exterior de mărfuri şi
servicii.
Literatura de specialitate juridică distinge:
1. Dumpingul de mărfuri, care este o formă extremă a luptei de
concurenţă şi constă în vânzarea de mărfuri la preţuri mult mai mici
decât preţurile pieţei, chiar sub nivelul costurilor de producţie (pentru
păstrarea şi acapararea pieţei şi înlăturarea concurenţei).
Un produs este considerat ca fiind „dumped”, adică „aruncat”
(vândut în spaţiul comercial al altei ţări la o valoare inferioară celei
normale) dacă preţul de export al produsului exportat, dintr-o ţară în
alta, este inferior preţului comparabil, calculat în condiţii comerciale
normale, al unui produs identic destinat consumului în ţara de
origine.
2. Dumpingul social, care se realizează prin:
a) procedeul ieftinirii preţului produselor pe piaţa de export,
b) aplicarea de către ţara exportatoare (agentul economic exportator)
a uneia din următoarele măsuri: acordarea de salarii mai scăzute
8 10
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 452 – 454, 458 – 460, 475.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
22
decât în ţara importatoare, durata mai mare a programului de
lucru zilnic şi săptămânal, contribuţii la asigurări sociale mai
mici, impozite mai reduse, subvenţii de la buget la produse
alimentare, chirii reduse etc. 9
Legea penală română10 prevede o serie de infracţiuni conexe
anumitor activităţi economice.
Atfel, specula11 presupune săvârşirea uneia dintre următoarele
fapte: cumpărarea în scop de revânzare a produselor industriale sau
agricole care potrivit dispoziţiilor legale nu pot face obiectul
comerţului particular; cumpărarea de produse industriale sau
agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar
rezulta din prelucrare nu poate face, potrivit dispoziţiilor legale,
obiectul comerţului particular.
Înşelăciunea la măsurătoare este definită legal ca fiind
acțiunea de înşelare prin folosirea unui instrument de măsurat inexact
ori prin folosirea frauduloasă a unui instrument de măsurat exact.
Acest tip de infracține pedepsește chiar și tentativa de a înșela la
măsurătoare.
Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor presupune
falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum
şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri,
cunoscând că sunt falsificate ori substituite. La fel, tentativa se
pedepseşte.
Divulgarea secretului economic este acținea de divulgare a
unor date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către
cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de
natură să producă pagube.
Deturnarea de fonduri constă în schimbarea destinaţiei
fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea
prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii
9
Mureşan, L.: Structura şi răspunderea pe care le implică dumpingul. Sesiunea
Internaţională de comunicări ştiinţifice a Universităţii din Piteşti: Economia
contemporană. Prezent şi perspective Editura AGIR, Bucureşti. 2004, pp. 391-392.
Legea nr. 15 din 20 iunie 1968.
11
Art. 295 Legea nr. 15 din 20 iunie 1968.
 23
economico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei
instituţii de stat sau unei alte unităţi prevăzute de lege.
Concurenţa neloială presupune fabricarea ori punerea în
circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de
provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie
de menţiuni false privind brevetele de invenţii, ori folosirea unor
nume comerciale sau a denumirilor organizaţiilor de comerţ ori
industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari.
Concurența neloială este reglementată și prin lege specială:
Legea nr. 11 adoptată în anul 1991. Astfel, comercianţii sunt
obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor
cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale. Acest act normativ definește o serie de termeni
astfel:
1. Este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite
utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui
comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a
contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzului de
încredere, incitării la delict şi achiziţionării de secrete comerciale
de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel
de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi
pe piaţă;
2. Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în
conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general
cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care
se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care
dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar
deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia
secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate
anterior sunt îndeplinite.
3. Constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile,
corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale.
4. Constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor,
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
24
de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de
servicii.
5. Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor se înţelege orice
indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse
într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un
anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii
mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic
şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care
denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se
creadă că are acea origine.
Sunt integrate în categoria contravenţilor (fapte de o gravitate
redusă, comparativ cu infracțiuniile):
1. Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant
unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;
2. Divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de
către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără
consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret
comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
3. Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea
unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu
condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care
comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
4. Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de
afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite
să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna
unor concurenţi;
5. Comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către
un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau
asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze
bunului mers al întreprinderii concurente;
6. Oferirea, promiterea sau acordarea (mijlocit sau nemijlocit) de
daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau
reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi
clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă
persoană în dauna unui concurent;
 25
7. Deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor
stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la
acel comerciant;
8. Concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în
scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii
acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în
scopul dezorganizării activităţii sale.
Sancţiunea pentru săvârșirea acestor contravenții poate fi
aplicată atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice
responsabile.
Constituie infracţiune următoarele fapte:
1. Folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui
desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit
integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă
confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
2. Punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror
comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare
consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;
3. Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a
căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor
informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor
competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a
produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
4. Divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia
situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară
pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au
luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate
contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii
provin de la autorităţile competente;
5. Divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de
către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca
rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial;
6. Divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane
aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane
împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i
reprezenta în faţa autorităţilor publice;
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
26
7. Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea
spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni
false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice,
desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite
integrate, alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul
exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al
personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi
caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele
producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în
eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
TEST DE EVALUARE
Œ O înţelegere secretă între comercianți în ceea ce priveşte
preţurile de pe piaţă ale produselor lor:
A) reprezintă o încălcare a drepturilor consumatorilor,
B) nu reprezintă o încălcare a drepturilor consumatorilor.
• Politica unei mari societăți comerciale de a invada piaţa cu
produse la prețuri sensibil mai mici decât media pieţei pentru a-şi
elimina competitorii, presupune utilizarea unor:
A) preţuri legale,
B) preţuri de jaf,
C) preţuri concurențiale.
Ž Faptele de dumping sunt:
A) fapte de concurenţă loială,
B) fapte de concurenţă neloială.
• Dumpingul de mărfuri se realizează prin procedeul ieftinirii
preţului produselor pe piaţa de export.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
• Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor este definită legal
ca fiind acțiunea de înşelare prin folosirea unui instrument de
măsurat inexact.
 27 28
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
3. Responsabilitatea socială a
‘ Constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale utilizate de un comerciant în societăţilor comerciale. Noţiuni generale
vederea desfăşurării activităţii sale.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă. 3.1. Responsabilitatea socială a societăţilor
’ Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciale. Perspective socio-filosofice
comerciant unui concurent constituie:
Din perspectivă filosofică se conturează o serie de întrebări.
A) infracțiune,
B) contravenție, Prima întrebare ar fi: „Pot societăţile comerciale să aibă
C) o faptă legală. responsabilităţi sociale?”
În 1970, imediat după prima afirmare viguroasă a eticii
“ Divulgarea secretelor comerciale de către persoane aparţinând afacerilor în Statele Unite, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru
autorităţilor publice constituie: Economie, Milton Friedman, publică un articol mult dezbătut şi
A) infracțiune, astăzi, întrucât este considerat un text clasic al celor care contestă
B) contravenție, rolul social al societăţilor comerciale. Sub titlul provocator
C) o faptă legală. „Responsabilitatea socială a afacerilor este aceea de a spori
” Concurența neloială este reglementată legal prin: profiturile”, Friedman respinge categoric ideea de responsabilitate
A) Codul penal, socială a societăţilor comerciale, în virtutea următoarelor trei
B) Codul Consumului, argumente12:
C) Legea nr. 11 din 1991. ◙ Numai fiinţele umane sunt moralmente responsabile de acţiunile
lor. Societăţile comerciale nu sunt fiinţe umane şi, prin urmare, nu
• Deturnarea de fonduri constă în schimbarea destinaţiei pot să îşi asume cu adevărat răspunderea morală pentru ceea ce
resurselor materiale, cu nerespectarea prevederilor legale. fac. Întrucât societăţile comerciale sunt alcătuite din indivizi,
A) afirmaţia este adevărată, numai aceştia sunt fiecare în parte responsabili pentru acţiunile
B) afirmaţia este falsă. lor în cadrul corporaţiilor.
◙ Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a acţiona în
interesul acţionarilor. Atâta timp cât o societate comercială se
supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru afaceri,
singura responsabilitate a managerilor unei societăţi comerciale
este aceea de a realiza un profit, deoarece acesta este scopul
pentru care a fost creată societatea comerciale şi pentru care au
fost angajaţi managerii. A acţiona în vederea oricărui alt scop

12
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.300-302.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 29
înseamnă abandonul răspunderii lor şi un adevărat „furt” din
buzunarele acţionarilor.
◙ Problemele sociale sunt de competenţa statului şi nu îi privesc pe
managerii societăţilor comerciale. În concepţia lui Friedman,
managerii nu trebuie şi nici nu pot să decidă ce anume serveşte
cel mai bine interesele societăţii. Aceasta este treaba guvernului.
Managerii societăţilor comerciale nu sunt nici pregătiţi să fixeze
şi să urmărească ţeluri sociale şi, spre deosebire de politicieni,
nici nu sunt aleşi în mod democratic să se ocupe de aşa ceva
(Friedman, 1970). Toate aceste contraargumente ale lui Friedman
merită atenţie.
Vom expune o analiză critică a celor prezentate anterior,
analiză la care ne raliem. Mai întâi ideea că o societate comerciale nu
poate fi moralmente responsabilă pentru acţiunile sale, de vreme ce
deciziile aparţin indivizilor ce compun acea societate comerciale.
Pentru a atribui responsabilitatea morală societăţilor
comerciale, este necesar să specificăm faptul că, pe lângă
independenţa legală faţă de membrii lor, societăţile comerciale
contează şi ca agenţi independenţi faţă de indivizii care le alcătuiesc.
Prezentăm două argumente în acest sens:
◙ Primul argument: pe lângă indivizii care iau decizii în cadrul unei
societăţi comerciale, fiecare societate comerciale posedă o
structură decizională internă, care orientează deciziile acesteia în
direcţia anumitor obiective predeterminate. Această structură
decizională internă devine manifestă în diferite elemente care,
însumate şi sincronizate, dau naştere unor situaţii în care
majoritatea acţiunilor societăţii comerciale nu pot fi puse pe
seama unor decizii individuale şi nu angajează doar
responsabilităţi individuale. Structura decizională internă a
societăţii comerciale se afirmă în statutul acelei societăţi şi în
politicile şi strategiile societăţii care determină acţiunile acesteia
dincolo de orice contribuţie individuală. Această viziune nu
exclude faptul că indivizii păstrează o marjă de acţiune
independentă în cadrul societăţii comerciale şi că există un număr
apreciabil de decizii care pot fi urmărite până la agenţii
individuali ce le-au adoptat. Aspectul crucial este acela că în mod
normal societăţile comerciale posedă un cadru decizional
organizat, stabilind explicit sau implicit scopul final al deciziilor,
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
30
scop care transcende în mod evident cadrul responsabilităţilor
individuale.
Spre exemplu: dacă scopul strategic al unei societăţi comerciale
constructoare de automobile sau de aparatură electronică constă în
cucerirea şi consolidarea de noi pieţe prin oferta de produse de
calitate medie şi la preţuri mici, indivizii cu atribuţii decizionale în
cadrul societăţii comerciale au libertatea de a-şi asuma răspunderi
pentru realizarea obiectivului strategic al societăţii comerciale, dar
nu şi libertatea de a pune în discuţie şi de a modifica după cum
crede fiecare acest obiectiv. Altele vor fi criteriile de decizie
managerială în cazul unei societăţi comerciale al cărei obiectiv
strategic constă în păstrarea locurilor de muncă, menţinerea poziţiei
dominante pe piaţa internă sau creşterea cotaţiei la bursă a
acţiunilor sale.
◙ Al doilea argument: toate societăţile comerciale au nu numai o
structură decizională internă, ci şi un set de valori care definesc
ceea ce se consideră a fi corect sau incorect în cadrul societăţii
comerciale - o cultură organizaţională. Aceste convingeri şi valori
exercită o puternică influenţă asupra deciziilor şi
comportamentelor individuale.
Spre exemplu, mulţi comentatori economici au pus politica firmei
Levi Strauss & Co. de combatere a muncii salariate a copiilor şi de
promovare a altor drepturi ale omului în ţările în curs de dezvoltare
pe seama convingerilor etice şi ale valorilor centrale pe care firma
le cultivă de multă vreme cu remarcabilă consecvenţă.
Putem trage concluzia că societăţile comerciale au un anumit
nivel de responsabilitate morală ce reprezintă mai mult decât
responsabilităţile însumate ale indivizilor din alcătuirea lor. În afară
de faptul că, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cadrul legal tratează
societatea comercială ca pe o persoană „juridică” artificială,
răspunzătoare legal pentru acţiunile sale, societăţile comerciale se
manifestă totodată şi ca un agent autonom, în măsura în care
scopurile şi climatul său axiologic intern modelează şi predetermină
deciziile indivizilor ce intră în componenţa lor.
 31
O a doua întrebare ar fi: „De ce au societăţile comerciale
responsabilităţi sociale?”
Autori consacraţi în domeniul eticii în afaceri 13 analizează o
serie de argumente de ordin economic ce pot determina ca
societăţile comerciale să îşi asume responsabilităţi sociale în măsura
în care efectele sunt benefice pentru profiturile lor. Exemple în acest
sens sunt următoarele:
◙ Societăţile comerciale percepute ca fiind socialmente responsabile
pot beneficia de o clientelă mai largă şi mai satisfăcută, în vreme
ce o percepţie publică de iresponsabilitate socială se poate solda
cu un boicot sau alte acţiuni ostile din partea consumatorilor.
Spre exemplu: în 2001 gigantul petrolier ExxonMobil a avut de
suportat boicotul unui mare număr de consumatori din Europa,
drept reacţie faţă de refuzul companiei de a semna protocolul de la
Kyoto privind prevenirea încălzirii globale, protocol împotriva
căruia ExxonMobil a dus o foarte activă campanie de lobby.
◙ Angajaţii pot fi atraşi să lucreze pentru acele societăţi comerciale
pe care le percep ca fiind socialmente responsabile şi pot fi chiar
devotaţi şi mândri să lucreze la astfel de societăţi comerciale.
◙ Implicarea voluntară în acţiuni şi programe sociale a societăţilor
comerciale poate preveni iniţiativele legislative ale guvernelor,
asigurând astfel o mai mare independenţă a societăţilor
comerciale faţă de controlul guvernamental.
◙ Contribuţiile pozitive la dezvoltarea socială pot fi considerate de
către societăţile comerciale drept investiţii pe termen lung în
consolidarea unei vieţi comunitare mai sigure, mai bine educate şi
mai echitabile, de care pot profita şi societăţile comerciale,
desfăşurându-şi activitatea într-un mediu de afaceri mai dinamic,
mai potent şi mai stabil.
Motivele economice enumerate pot determina avantaje
societăţilor comerciale şi motive ca acestea să îşi asume anumite
obligaţii faţă de diferite grupuri sociale.
13
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 302 - 304.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
32
Pe lângă aceste argumente de ordin economic există şi o serie
de argumentele morale în favoarea responsabilităţii sociale a
societăţilor comerciale:
◙ Societăţile comerciale dau naştere unor probleme sociale şi, prin
urmare, au responsabilitatea de a le soluţiona şi de a preveni
apariţia unor noi probleme.
Prin inovaţii tehnologice şi creşterea eficienţei, firmele duc la
dispariţia anumitor ocupaţii şi implicit la creşterea şomajului,
migraţia forţei de muncă, depopularea unor zone afectate de o
recesiune structurală şi suprapopularea zonelor de boom economic;
corporaţiile poluează mediul, exploatează resursele neregenerabile
etc.
Este incorect din punct de vedere moral ca mereu alţii să suporte
consecinţele acestor fenomene, de pe urma cărora societăţilor
comerciale au numai de câştigat.
◙ În calitate de actori sociali puternici, cu acces la resurse
importante, societăţilor comerciale trebuie să îşi utilizeze puterea
şi resursele în mod socialmente responsabil.
Spre exemplu: o societate comercială multinaţională, care a
acumulat un capital enorm prin munca şi creativitatea angajaţilor
săi din ţara de origine, bucurându-se vreme îndelungată de sprijin
din partea guvernului, nu procedează corect atunci când, urmărind
să-şi maximizeze profiturile, se delocalizează, mutându-şi activele în
ţările din Lumea a Treia, unde salariile sunt mult mai mici, iar
reglementările de protecţie a mediului mult mai puţin severe, fără
să-i pese de salariaţii care îşi pierd locurile de muncă „acasă”.
◙ Toate activităţile societăţilor comerciale au un anumit impact
social, fie prin produsele şi serviciile pe care le oferă sau locurile
de muncă pe care le asigură, fie indirect, prin efectele lor asupra
altor companii. Drept urmare, societăţilor comerciale nu pot să
eludeze răspunderea pe care o incumbă acest impact, indiferent
dacă este unul pozitiv, negativ sau neutru.
◙ Departe de a depinde exclusiv de ceea ce fac acţionarii lor,
activitatea societăţilor comerciale se bazează pe contribuţia unor
largi şi variate grupuri socio-profesionale (angajaţi, consumatori,
furnizori, comunităţi locale - într-un cuvânt stakeholders), având,
 33
prin urmare, datoria de a ţine seama şi de interesele acestor
grupuri.” Aceste variate grupuri socio-profesionale cuprind:
angajaţii, consumatorii, furnizorii, comunităţile locale care sunt
denumite în literatura de specialitate: stakeholders.
Responsabilitatea socială a societăților comerciale este
definită, din punct de vedere filosofic, ca fiind ceea ce societatea
aşteaptă din partea unei societăți comerciale din punct de vedere
economic, legal, etic şi filantropic într-un anumit moment.
3.1.1. Responsabilitatea economică
Societățile comerciale au variate grupuri socio-profesionale,
numite stakeholders, grupuri ce cuprind:
◙ acţionarii care pretind un câştig rezonabil pentru investiţiile lor,
◙ angajaţii care doresc slujbe sigure şi bine plătite,
◙ clienţii care cer produse de bună calitate la preţuri accesibile.
Prima responsabilitate a unei afaceri este considerată aceea de
a fi o unitate economică funcţională şi de a se menţine pe piaţă.
Primul strat al responsabilităţii sociale a societății comerciale
reprezintă baza celorlalte tipuri de responsabilităţi, pe care le susţine
şi le face posibile. De aceea satisfacerea responsabilităţilor
economice este pretinsă (chiar solicitată imperativ) tuturor
societăților comerciale.
3.1.2. Responsabilitatea legală
Responsabilitatea legală a societății comerciale solicită ca
afacerile să se supună legilor şi să respecte "regulile jocului". În
majoritatea cazurilor, legile codifică vederile şi convingerile morale
ale societăţii, astfel încât respectarea lor este o condiţie necesară a
oricărei reflecţii ulterioare privind responsabilităţile sociale ale unei
societăți comerciale.
Spre exemplu, mai multe societăți comerciale cunoscute au avut de
plătit penalităţi în urma dovedirii în justiţie a unor practici de
concurenţă neloială, materializate în strategii ilegale menite să le
asigure păstrarea sectorului lor de piaţă şi creşterea nejustificată a
profitabilităţii (aceste societăți comerciale s-au concentrat în mod
excesiv asupra responsabilităţii lor economice). Astfel, Microsoft a
pierdut un proces de lungă durată, în care corporaţia a fost acuzată
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
34
de violarea legilor antitrust, abuzând de poziţia sa monopolistă
pentru a-şi dezavantaja competitorii; procesul s-a soldat cu pierderi
drastice pentru companie.
3.1.3. Responsabilitatea etică
Responsabilităţile etice obligă societățile comerciale să facă
ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să
procedeze astfel de actele normative existente.
Spre exemplu, atunci când Shell a vrut în 1995 să pună în exploatare
platforma marină Brent Spar din Marea Nordului, compania a avut
toate aprobările legale ale guvernului britanic şi totuşi a căzut
victimă campaniei viguroase iniţiate de către organizaţia
Greenpeace şi boicotului consumatorilor. În aceste condiții, decizia
legală de instalare a platformei marine a fost în cele din urmă
nepusă în aplicare, deoarece societatea comercială nu a ţinut cont
de aşteptările etice mai pretenţioase ale societăţii (sau cel puţin ale
grupurilor de protestatari).
Responsabilităţile etice constau în ceea ce societatea aşteaptă
din partea societăților comerciale, dincolo de cerinţele economice şi
legale.
3.1.4. Responsabilitatea filantropică
În vârful piramidei, cel de-al patrulea nivel al responsabilităţii
sociale a societății comerciale cuprinde acţiunile filantropice.
Cuvântul grecesc "filantropie" înseamnă literal "iubirea de oameni".
Utilizarea acestui termen în contextul mediului de afaceri are în
vedere toate acele situaţii în care societatea comercială are libertatea
de a decide, fără nici o constrângere exterioară, să se implice în
acţiuni ce vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor, a
comunităţilor locale şi, în ultimă instanţă, a societăţii în ansamblu.
Acest nivel de responsabilitate socială cuprinde o mare varietate de
iniţiative:
◙ donaţii caritabile,
◙ construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile lor,
◙ sprijinul acordat şcolilor locale,
◙ sponsorizarea unor evenimente artistice sau sportive etc.
Responsabilităţile filantropice sunt numai dorite din partea
societăților comerciale, fără a fi pretinse ori aşteptate.
 35
3.2. Responsabilitatea socială a societăţilor
comerciale. Perspective economice
După 1970 marketingul se extinde în domeniile
noneconomice, dezvoltându-se şi conceptul de marketing societal.
Marketingul societal reflectă apariţia unei noi exigenţe în concepţia
şi acţiunea de marketing: luarea în considerare a intereselor de ordin
general ale societăţii.
Orientarea către piaţă, către satisfacerea cerinţelor
consumatorilor individuali, a pus în evidenţă faptul că nu întotdeauna
ceea ce este bun pentru individ este bun şi pentru societate în
ansamblul său. Poluarea, tendinţa de epuizare a unor resurse naturale,
evoluţiile demografice complexe, sărăcirea unor categorii de oameni,
extinderea unor maladii grave, devin probleme presante nu numai
pentru naţiunile lumii, dar şi pentru comunitatea mondială. Agenţii
economici, organizaţiile în general, nu mai pot face abstracţie sau
trata îngust şi limitat aceste probleme complexe şi grave. 14
Au existat voci care au pus la îndoială caracterul adecvat al
concepţiei de marketing, ca filosofie de afaceri într-o eră a
deteriorării mediului natural, a penuriei de resurse, a exploziei
demografice, a foametei şi sărăciei în lume şi a neglijării serviciilor
sociale. Se poate spune oare că firmele care acum satisfac cu succes
dorinţele consumatorilor răspund totodată şi intereselor pe termen
lung ale consumatorilor şi ale societăţii? Concepţia de marketing
ocoleşte potenţialele conflicte dintre dorinţele consumatorilor,
interesele acestora şi binele pe termen lung al societăţii.
Situaţiile de acest gen impun introducerea unui termen nou,
care să extindă concepţia de marketing. S-au propus mai multe
denumiri, printre care cea de „marketing umanist” si; cea de
„marketing ecologic”. Termenul care s-a consacrat, însă, a fost
„concepţia de marketing societal”. Concepţia de marketing societal
susţine că sarcina societăţii comerciale este aceea de a determina
nevoile, dorinţele şi interesele pieţelor-ţintă şi de a furniza
satisfacţiile dorite în mod mai eficient şi mai operativ decât
14
Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău A.: Marketing.
Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 26.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
36
concurenţii, şi de o manieră care să protejeze sau să sporească binele
consumatorului şi al societăţii.
Activităţile de marketing trebuie să aibă la bază o filosofie
întemeiată pe principiile eficienţei, utilităţii şi responsabilităţii din
punct de vedere social, spune Kotler15. Există în concepţia acestui
autor şase tipuri diferire de concepţii în baza cărora societăţile
comerciale îşi desfăşoară activităţile de marketing: concepţia
orientată spre producţie, concepţia orientată spre produs, concepţia
orientată spre vânzare, concepţia de marketing, concepţia orientată
spre client şi concepţia de marketing societal.
Concepţia de marketing societal susţine ca sarcină a societăţii
comerciale determinarea nevoilor, dorinţelor şi intereselor
pieţelor-ţintă şi furnizarea satisfacţiilor dorite în mod mai eficient şi
mai operativ decât concurenţii, dar şi de o manieră care să protejeze
sau să sporească binele consumatorului şi al societăţii. Această
concepţie le cere marketerilor să păstreze un echilibru între trei
considerente: profiturile societăţii comerciale, satisfacerea dorinţelor
clientului şi interesul public.
Unul dintre cele mai populare produse al corporaţiei Dexter era o
foiţă specială din hârtie care oprea dezintegrarea pliculeţului de
ceai în apa fierbinte. Din nefericire, însă, materialele utilizate
pentru producerea acestui tip de hârtie reprezentau 98 la sută din
totalul anual al deşeurilor toxice rezultate din activitatea firmei.
Pentru a rezolva problema, s-a constituit o echipă operativă
alcătuită din angajaţi reprezentând departamentul de protecţie a
mediului, cel juridic, cel de cercetare-dezvoltare şi cel de marketing.
Echipa operativă a reuşit să găsească o soluţie, iar Dexter şi-a
majorat cota de piaţă, diminuând practic cu această ocazie şi
deşeurile toxice aferente.
Concepţia de marketing societal îl îndeamnă pe marketeri să
ţină cont de consideraţiile sociale şi etice în practicile lor de
marketing. Ei trebuie să menţină în echilibru trei tipuri de criterii
adesea contradictorii: profiturile firmei, satisfacerea dorinţelor
consumatorului şi interesul public. Totuşi, o serie de firme - printre
care Ben & Jerry’s, The Body Shop şi Patagonia - au obţinut succese
15
Kotler, P.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005, pp. 22,
35, 36, 40.
 37
notabile în materie de vânzări şi profituri adoptând şi practicând
marketingul societal.
Iată exemplul firmei Patagonia: Alpinistul de clasă mondială Yvon
Chouinard a fondat firma Patagonia în 1966, când vindea
echipament special de căţărat direct din portbagajul maşinii proprii.
În momentul în care firma a început să-şi schimbe direcţia de
concentrare, pe la mijlocul deceniului 1970, adăugându-şi în ofertă
accesorii şi piese vestimentare, cele două scopuri declarate erau
următoarele: să furnizeze echipament de cea mai înaltă calitate
pasionaţilor de sport în aer liber şi „să implementeze soluţii la
clauza mediului natura”. Firma a început să doneze unu la sută din
vânzări sau zece la sută din profitul înainte de impozitare („taxa
pentru pământ”) „activiştilor care iau măsuri radicale şi strategice
pentru protejarea habitatului, a zonelor naturale şi a
biodiversităţii”. Dar, pe măsură ce Patagonia se extindea ca
afacere, multe segmente ale activităţilor sale contribuiau la
poluarea mediului - pe care firma se străduia cu atâta ardoare s-o
combată! După un studiu intern derulat la începutul deceniului
1990, firma a încercat: să utilizeze materiale şi ţesături cu efect
nociv minim asupra mediului, cum ar fi „blana Synchilla”, făcută
din sticle de plastic reciclabile, şi bumbacul sută la sută organic,
utilizat în absolut fiecare produs confecţionat din bumbac. Cultura
corporativă susţine fervent activistul, aşa cum o demonstrează şi un
program corporativ prin care angajaţii sunt plătiţi să lucreze până
la două luni într-o organizaţie de protecţie a mediului. Pe parcursul
anului 1999, Patagonia şi-a trimis 70 dintre cei 900 de angajaţi în
străinătate, în astfel de deplasări.
Paragonia practica o variantă a marketingului societal pe care am
putea-o denumi marketing legat de cauze sociale. Pringle şi
Thompson definesc acest concept ca fiind „activitatea prin care o
companie care are de promovat pe piaţă o imagine, un produs sau
un serviciu construieşte o relaţie sau un parteneriat cu o «cauză»
sau un număr de «cauze», în avantaj reciproc”.
Pentru societăţile comerciale, marketingul legat de cauze
sociale reprezintă o posibilitate de a-şi întări reputaţia, de a spori
cunoaşterea pe piaţă a mărfurilor proprii şi de a simula fidelitatea
clienţilor, volumul vânzărilor şi atenţia acordată de presă.
Convingerea lor este că tot mai mulţi clienţi vor dori să vadă
demonstraţii de conştiinţă cetăţenească din partea societăţilor
comerciale, dincolo de furnizarea unor avantaje pur raţionale şi
emoţionale.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
38
Un alt exemplu îl putem întâlni în sectorul alimentaţiei publice de tip
fast-food. Majoritarea oamenilor consideră că lanţurile-gigant de
localuri fast-food oferă mâncare gustoasă la preţuri rezonabile şi în
condiţii de comoditate pentru consumatori. Dar există şi multe
grupuri militante pentru protecţia consumatorilor şi a mediului
natural care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de efectele acestui tip
de consum. Vocile critice atrag atenţia că hamburgerii, cartofii
prăjiţi, friptura de pui şi majoritatea celorlalte preparare pe care le
vând localurile fast-food au un conţinut ridicat de grăsime şi sare.
Produsele sunt ambalate în pungi comod de folosit, dar acest lucru
duce la risipă de materiale şi la poluare. Prin urmare, în efortul de a
satisface dorinţele clienţilor, ultra-prosperele lanţuri fast-food s-ar
putea să aducă prejudicii sănătăţii consumătorului şi să dăuneze
mediului înconjurător.
Responsabilitate socială este principiul etic fundamental care
exprimă faţă de CINE şi pentru CE este responsabilă o societate
comercială, prin prisma sistemului etic acceptat şi promovat de
aceasta. În baza acestui principiu, respectarea legilor şi a prevederilor
contractuale, precum şi onestitatea nu sunt suficiente, ci trebuie
considerate simultan şi dezideratele diferitelor grupuri interesate în
existenţa şi funcţionarea unei societăţi comerciale. 16
Responsabilitatea socială a corporaţiei sau a companiei (RSC)
reprezintă un concept care, în doar câţiva ani, a reuşit să capteze
atenţia comunităţii ştiinţifice şi de afaceri, la nivel internaţional.
Conform definiţiei date de Comisia Europeană, RSC „se referă la
acel comportament prin care companiile decid, fără a li se impune, să
integreze diferite obiective de ordin ecologic sau social în
preocupările lor, instituind în acest sens un nou tip de relaţiei şi
parteneriate cu diferite grupuri de interes (stakeholders)”17.
Începând cu anii 1950 a apărut la nivel internaţional o
propunere populară şi eficientă: ca societăţile comerciale, în mod
voluntar, să-şi asume răspunderea pentru multe aspecte sociale.
Răspunderea socială a devenit predominantă în anii 1990, fiind
16
Schreiner, C., Ciobanu, R. C., Huţu C. A.: Etica tehnică şi a afacerilor. Editura
Gh. Asachi, Iaşi, 2002, pp. 145 – 147.
17
Ciutacu, C., Chivu, L., Preda, D.: Responsabilitatea socială a companiei - o
provocare pentru lumea contemporană. în Revista Română de Economie
Nr. 2/2005, Editura Centrul de Informare şi Documentare Economică, Institutul de
Economie Naţională, Bucureşti. p. 79.
 39
cunoscută ca o teorie societăţii comerciale în ceea ce priveşte
stakehoder-ii, adică respectiva societate comercială trebuie să acorde
atenţie tuturor celor care au un interes (stake) în desfăşurarea
activităţii ei. 18
Stakeholderii se împart în două mari categorii: externi -
parteneri de afaceri, furnizori, consumatori, comunităţi locale, mediu
natural, generaţii viitoare - şi interni - angajaţi, acţionari şi
manageri/proprietari. Pornind de la cele două categorii de
stakeholderi, putem distinge, fără a exclude interesul şi impactul
diferitelor practici de responsabilitate socială asupra tuturor
categoriilor de stakeholderi, între ceea ce se poate numi
responsabilitate socială externă (RSE) şi responsabilitate socială
internă (RSI). 19
Responsabilitatea socială a devenit un important scop al
corporaţiilor. Nu mai este suficient ca scopurile dorite de
stakeholders, iar corporaţiile sunt din ce în ce mai mult evaluate în
funcţie de etica societăţii şi valorile morale. Tendinţa de globalizare
pune accentul mai nou pe resonsabilitatea consumatorului individual.
Consumerismul etic pune consecinţele sociale şi consecinţele asupra
mediului înconjurător în seama comerţului global. Alegerea etică a
consumatorului devine, şi ea, un factor privind stilului de viaţă al
consumatorului.
Practica de afaceri etică şi constantă pretinde că nici
consumatorul, nici corporaţiile nu pot ignora consecinţele propriilor
acţiuni. Corporaţiile trebuie să-şi accepte responsabilitatea pentru
modul în care îşi desfăşoară afacerile, pentru ca consumatorul să
poată lua decizii etice constante. Astăzi consumatorii pot alege dintr-
o mare varietate de produse şi producători. Un consumator activ şi
cunoscător poate folosi efectiv bunurile şi serviciile în concordanţă
cu propriul interes. Ca un rezultat al competiţiei globale consumatorii
pot prefera şi producătorii locali sau produsele tradiţionale datorită
18
Frederick, C. W.: Corporate be Good! The Story of Corporate Social
Responsibility. Dog Ear Publishing, Idianapolis. 2006, p. 138.
19
Racolţa-Paina, N. D., Mateescu, V. M.: Responsabilitatea socială internă şi
producţia de tip lohn. Studiu de caz: o întreprindere mică, cu capital străin, din
industria confecţiilor. în Management & Marketing Nr. 3/2006, Editura Economică,
Bucureşti. pp. 99-100.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
40
siguranţei şi familiarităţii oferite de aceştia. Practica de afaceri etică
şi constantă este un avantaj competitiv atunci când valorile
consumatorilor se bazează pe aceasta.20
Răspunderea socială a societăţilor comerciale este o
răspundere morală, voluntară, a respectivelor societăţilor comerciale
privind interacţiunea propriei activităţi cu mediul înconjurător, cu
clienţii/consumatorii şi cu proprii angajaţi.
Iniţiativele sociale ale societăţii comerciale sunt activităţile
majore realizate de o societate comercială de a sprijini cauzele
sociale şi de a-şi îndeplini obligaţiile de responsabilitate socială.21
Un exemplu pozitiv în domeniul responsabilităţii sociale îl
constituie Nike. Nike practic a instituţionalizat responsabilitatea
socială în interiorul companiei. Ea a fost una dintre primele mari
companii care a depăşit limitele existente în domeniu:
◙ primul său vicepreşedinte cu atribuţii în domeniul responsabilităţii
sociale a fost numit încă din 1998,
◙ Comitetul său de Responsabilitate Socială a fost înfiinţat în
septembrie 2001,
◙ primul său raport de responsabilitate socială a fost publicat în
octombrie 2001.
În plus, Nike a fost prima companie care a făcut publică lista
propriilor furnizori globali (listă ce cuprindea peste 700 de fabrici
furnizoare) încă din aprilie 2005. Una dintre motivele atitudinii
inovatoare a companiei Nike în domeniul responsabilităţi sociale l-a
constituit experienţa sa negativă datorată criticilor formulate de
organizaţiile nonguvernamentale (private) din timpul anilor 1990.
Atitudinea sa a fost ideală: o companie trebuie să fie capabilă să
privească înainte şi să integreze responsabilitatea socială în
strategiile propriei organizaţii ca nişte măsuri preventive, decât să
20
Uusitalo, O., Oksanen, R.: Ethical consumerism: a view from Finland. In
International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004,
Blackwell Publishing, p. 214.
21
Kotler, Ph., Lee, N.: Corporate Social Responsability. Doing the Most Good for
Your Company and Your Cause. John Wiley & Sons, New Jersey. 2005, p. 3.
 41
reacţioneze la mediul extern doar după de „răul a fost făcut”
înţelegând pericolul de a nu face nimic. Nike a fost capabilă să
reacţioneze rapid la schimbările mediului extern (comparativ cu alte
companii din acelaşi domeniul de activitate sau din alte domenii de
activitate) şi continuă să acţioneze progresiv raportat la domeniul
responsabilităţii sociale, fiind de mare ajutor firmei de atunci şi până
în prezent. Nike nu va reuşi să satisfacă toate criticile care îi sunt
aduse, dar astazi ea consultă şi comunică cu marea majoritate a
stakeholder-ilor săi legat de oricare dintre activităţiile desfăşurate de
ea. 22
TEST DE EVALUARE
Œ Marketingul societal înseamnă:
A) luarea în considerare a intereselor de ordin general ale
societăţii,
B) marketingul realizat de o societate comercială.
• Marketingul societal presupune:
A) contribuția la profiturile societăţii comerciale,
B) satisfacerea dorinţelor clientului,
C) satisfacerea interesul public,
D) doar contribuția la profiturile societăţii comerciale.
Ž Pentru societăţile comerciale, marketingul legat de cauze
sociale reprezintă o posibilitate de a-şi întări reputaţia.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
• Societăţile comerciale au un anumit nivel de responsabilitate
morală ce reprezintă responsabilităţile însumate ale indivizilor din
alcătuirea lor.
A) afirmaţia este adevărată,
22
Werther, B. W. Jr., Chandler, D.: Strategic Corporate Social Responsibility.
Stakeholders in a Global Environment. Sage Publications, Thousand Oaks. 2006,
p. 286.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
42
B) afirmaţia este falsă.
• Angajaţii pot fi atraşi să lucreze pentru acele societăţi
comerciale pe care le percep ca fiind socialmente responsabile şi
pot fi chiar devotaţi şi mândri să lucreze la astfel de societăţi
comerciale, constituie:
A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale.
‘ Societăţile comerciale dau naştere unor probleme sociale şi,
prin urmare, au responsabilitatea de a le soluţiona şi de a preveni
apariţia unor noi probleme, constituie:
A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale.
’ Societăţile comerciale percepute ca fiind socialmente
responsabile pot beneficia de o clientelă mai largă şi mai
satisfăcută, constituie:
A) un argument de ordin juridic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
B) un argument de ordin economic în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale,
C) un argument de ordin moral în favoarea responsabilităţii
sociale a societăţilor comerciale.
“ Responsabilităţile filantropice obligă societățile comerciale să
facă ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite
să procedeze astfel de actele normative existente.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
 43 44

” Responsabilitatea filantropică cuprinde:

A) donaţii caritabile, 4. Protecţia consumatorului.
B) construcţia unor facilităţi recreative pentru salariaţi şi familiile
lor, Componentă a responsabilităţii sociale
C) sprijinul acordat asociațiilor consumatorilor. a societăţilor comerciale
• Responsabilităţile filantropice sunt:
A) dorite din partea societăților comerciale,
B) pretinse din partea societăților comerciale, 4.1. Consumatorii și consumerismul
C) aşteptate din partea societăților comerciale.
Pentru a înțelege mai bine instituția protecției consumatorului,
privită din perspectiva responsabilității sociale a societăților
comerciale vom defini consumerismul ca fiind o mişcare socială cu
menirea de a-i determina pe investitori (producători şi comercianţi)
să acorde o mai mare atenţie nevoilor şi dorinţelor consumatorilor. 23
Această mişcare reprezintă un protest contra abuzurilor şi
neglijenţelor manifestate în sistemul de realizare şi comercializare a
bunurilor şi serviciilor, fiind inclusă într-o mişcare mai largă, ce are
drept scop transformarea drepturilor consumatorilor în
responsabilităţi sociale, responsabilităţi sociale ce urmează a fi
asumate, totuși, în aceeași măsură, şi de celelalte sectoare ale
societăţii.
Consumatorul este definit legal24 ca fiind orice persoană
fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care
cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse în afara
activităţii sale profesionale sau comerciale, dar care acţionează în
contractele aflate sub incidenţa prezentei legi.
Protecția consumatorului, privită din perspectiva
responsabilității sociale a societăților comerciale se raportează la o
piaţă de consum mondială de peste 6 miliarde de oameni, iar în
condiţiile ratelor de creştere anuale, ajungând la aproape 8 miliarde
până în anul 2025.25

23
Patriche, D. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 169.
24
Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate
acestora, art. 2, lit. a.
25
Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005,
p. 220.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 45
Pentru producător este importantă, atât găsirea soluţiilor
pentru a produce în condiţii de maximă eficienţă, dar şi cunoaşterea
motivelor pentru care se cumpără bunurile şi serviciile lui,
descoperirea informațiilor privind consumatorul, adică: cine, ce, de
unde, de ce, când, cum şi cât de mult cumpără şi cât de des, într-un
cuvânt de ce oamenii răspund într-un anume fel la produsele şi
serviciile care le sunt oferite, de ce au o anumită atitudine faţă de ele.
Comportamentul consumatorului reprezintă, deci, această
conduită a oamenilor în cazul cumpărării şi/sau consumării bunurilor
şi serviciilor.26
În societatea contemporană progresul tehnico-ştiinţific creează
tendințe de înlocuire a producătorului–om cu producătorul–maşină,
în multe domenii. Aceasta necesită studierea comportamentului de
consum, în plus resursele rare cu întrebuinţări alternative pe care
societatea umană le are la dispoziţie impun producerea numai a
acelor bunuri şi servicii care satisfac nevoile în cantităţile necesare.
Astfel ignorarea modului de manifestare a acestuia poate produce
grave dezechilibre.
Comportamentul consumatorului este o interacţiune
dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi întâmplări
naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează schimbările
survenite în propriile vieţi.27 Adică:
◙ comportamentul consumatorului este dinamic, în continuă
schimbare şi evoluţie;
◙ comportamentul consumatorului determină interacţiuni: este
necesar să ştim ce cred consumatorii (percepţie), ce simt
(impresie) şi ce fac (conduită); care sunt lucrurile şi locurile care
influenţează sau care sunt influenţate de ceea ce aceştia cred, simt
şi fac (mediul înconjurător);
◙ comportamentul consumatorului determină schimburi între fiinţele
umane.
26
Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău A.: Marketing.
Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, pp. 306 – 310.
27
Blyte, J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti. 1998, p.11.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
46
În concluzie, comportamentul poate fi privint ca rezultanta
unei interacţiuni complexe a mai multor factori cu preponderenţă
variabil de la un subiect la altul.28
Afacerile au nevoie de consumatori. Ce sens ar avea fabricarea
unui produs dacă nu ar avea cine să îl cumpere? Sau prestarea unui
serviciu de care nimeni nu ar fi interesat? Afacerile şi consumatorii
sau clienţii coexistă într-o relaţie intetdependentă: publicul depinde
de oferta de bunuri şi servicii necesare existenței de zi cu zi (aceste
bunuri şi servicii sunt produse de societăți comerciale şi
comercializate încontinuu pe piaţă); iar întreprinzătorii depind de
cererea neîntreruptă de bunuri şi servicii a consumatorilor pentru ca
societăţile lor comerciale să supravieţuiască şi să se dezvolte.
Economia de piaţă presupune relaţii între întreprinzători şi
consumatori mult mai complicate în baza raportului dintre cerere şi
ofertă. Pe piaţa liberă, producătorii se concurează acerb unii pe alţii
spre a-i atrage pe consumatori, oferindu-le bunuri şi servicii de cât
mai bună calitate, la preţuri cât mai convenabile. Libertatea de a
alege produsele şi serviciile pe care le cumpără conferă,
consumatorului o poziţie mult mai puternică, întrucât el nu este
obligat să cumpere ceea ce producătorii şi comercianţii
comercializează, în condiţii impuse de ei; dimpotrivă, consumatorul
poate să respingă produselor care nu îl satisfac, astfel încât
producătorii şi comercianţii au de ales între a-şi mulţumi clienţii sau
a falimenta.
Astfel, putem spune că în economia de piaţă consumatorul
este suveran, el decizând care producători şi comercianţi rămân pe
piaţă şi care dau faliment, dar deseori el decizide corect, datorită
lipsei de pregătire. Cu alte cuvinte, deşi deţine o poziţie mai
puternică pe piaţă, consumatorul poate fi şi de multe ori chiar este
pus în inferioritate de inabilitatea sa de a percepe şi de a contracara
subtilele tactici de manipulare la care recurg producătorii şi
comercianţii, al căror plus de pricepere şi dibăcie le conferă un net
avantaj.
Se remarcă, deci, o asimetrie informaţională şi de pregătire
între oamenii de afaceri (persoanele fizice și juridice sau
28
Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]:
Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 155-157.
 47
reprezentanții acestora) şi consumatori. Forţa economică însumată a
tuturor consumatorilor este mult disproporţionată în raport cu orice
societate comercială, oricât de importantă este aceasta din urmă.
Mesajul este următorul: întrucât este mic şi slab faţă de societățile
comerciale mari şi puternice de la care cumpără, consumatorul are
nevoie de protecţie, morală fiind apărarea celui slab de abuzurile şi
excesele celui mai puternic.29
4.2. Protecţia consumatorului.
Perspective folosofice
Legislaţiile naţionale şi documentele internaţionale prevăd
problema protecţiei consumatorilor ca pe o problemă a puterii de
stat, ce trebuie să intervină pentru a rectifica dezechilibrul dintre
părţile contractante, sancţionând şi, mai ales, prevenind, prin sisteme
organizatorice adecvate, procedeele şi manifestările care implică
exploatarea lipsei de informare şi a poziţiei de inferioritate a
consumatorilor în cadrul contractelor pe care le încheie. 30
Există, însă, situaţii în care a-i servi clientului tot ceea ce
doreşte acesta poate fi moralmente păgubitor, fără a lua în discuţie
acele activităţi comerciale care sunt legal interzise (cum ar fi: vânzarea
de droguri sau de armament, prostituţia minorilor etc.) ne vom raporta la
activităţile legale, care pot fi etic discutabile. 31
Spre exemplu: prin anii 1970, compania elveţiană Nestle a încercat
să îşi extindă activitatea promovând printr-o reclamă agresivă
consumul de lapte praf pentru sugari în Lumea a Treia. Acum se
cunoaște faptul că alimentaţia cu biberonul a nou-născuţilor este un
substitut foarte puţin recomandabil al alăptatului, mai ales în ţările
cu nivel scăzut de dezvoltare. În afară de riscurile de îmbolnăvire
datorate dificultăţilor de procurare a biberoanelor şi suzetelor
sterilizate, precum şi calităţii precare a apei potabile de care dispun
29
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.452–483.
30
Diaconescu, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]:
Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 95.
31
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.452–483.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
48
locuitorii foarte săraci din aceste ţari, alăptatul are un efect natural
contraceptiv şi, de cele mai multe ori, constituie singurul mijloc
eficient de control al fertilităţii. Atunci însă aceste aspecte nu erau
pe deplin clarificate; în vreme ce unii medici avertizau asupra
consecinţelor negative ale utilizării laptelui praf pentru sugari,
destui alţii au încurajat ideea. Pentru potenţialii consumatori,
avertismentele unor nutriţionişti oricum nu aveau nici o greutate, ei
având nevoie de foarte puţine stimulente pentru a cumpăra produsul.
Pe lângă încrederea lor necondiţionată în prestigiul oricărui produs
occidental, acei oameni extrem de sărmani au fost încântaţi de
posibilitatea ca femeile să revină la muncă la scurt timp după
naştere, nemaifiind nevoite să stea acasă pe toată perioada de
alăptat.
Din nefericire, aceşti consumatori foarte disponibili erau săraci şi
lipsiţi de educaţie. Mulţi dintre ei nu ştiau să citească instrucţiunile
de utilizare ori, dacă le puteau citi, nu erau în stare să le priceapă
cum trebuie semnificaţia. Din aceste motive, mulţi obişnuiau să
subţieze laptele nepermis de mult, ceea ce ducea la malnutriţia
sugarilor şi la dese îmbolnăviri, de multe ori cu efecte fatale. Pe
măsură ce aceste efecte au ieşit la iveală, opinia publică din ţările
dezvoltate a fost din ce în ce mai scandalizată, ajungându-se la
proteste şi chiar la boicotarea produselor Nestle în Occident.
Compania elveţiană a avut cel mai mult de pierdut datorită faptului
că multă vreme nu şi-a recunoscut nici o vină, respingând cu
vehemenţă şi cu argumente foarte tehnice toate criticile şi acceptând
cu mare greutate şi întârziere să îşi modifice strategiile de
marketing. În opinia contestatarilor, compania era culpabilă
deoarece vânduse nişte produse ştiind că acestea pot fi utilizate
impropriu, ceea ce ar fi implicat obligaţia morală a acestei societăți
comerciale de a monitoriza întrebuinţarea lor, de a înregistra
efectele negative şi de a le retrage de pe piaţă dacă ar fi persistat
posibilitatea utilizării lor dăunătoare.
Motivele comerciale de a-i face clientului pe plac sunt
contracarate de motivele morale pentru a nu face acest lucru sau
pentru a nu avea datoria de-a o face. Dar astfel de cazuri sunt destul
de rare.
Spre exemplu situaţiile în care liniile aeriene vând un număr de
locuri mai mare decât cel disponibil pe o anumită cursă. Drept
urmare, un număr oarecare de călători care şi-au rezervat locuri
află cu neplăcută surpriză, când ajung la aeroport, că trebuie să
plece cu altă cursă. Această practică este deliberată şi are drept
cauză faptul că mulţi călători obişnuiesc să rezerve locuri la mai
 49
multe zboruri, la ore şi companii aeriene diferite, hotărându-se în
ultimul moment cu care să zboare, contramandând prea târziu sau
deloc rezervările de care nu mai au nevoie. Datorită acestui
comportament al călătorilor, companiile aeriene riscă să zboare cu
multe locuri goale. Ca să contracareze acest fapt economic
dezavantajos, recurg la rezervări supranumerice. Aici avem de-a
face cu un caz de comportament etic incorect drept răspuns faţă de
unul la fel de incorect. Călătorii sunt iresponsabili dacă fac
rezervări pe care nu intenţionează să le onoreze, iar companiile
aeriene sunt iresponsabile dacă acordă mai multe locuri decât pot
să asigure, chiar dacă, la rigoare, incorectitudinea călătorilor este
aceea care provoacă incorectitudinea companiilor aeriene. Nu este
un răspuns pe deplin convingător, însă greutatea argumentului
depinde de situaţie - mai precis de ponderea şi efectele neglijenţei
călătorilor asupra situaţiei financiare a unei linii aeriene. Dacă o
companie riscă să dea faliment ori să fie înghiţită de competitori din
cauza încărcării insuficiente a avioanelor sale şi dacă (din cauza
legislaţiei sau a condiţiilor de piaţă) renunţările neanunţate nu pot fi
sancţionate prin amenzi semnificative, se poate susţine cu oarecare
temei că, în scopuri de autoapărare, societatea comercială
respectivă este îndreptăţită să distribuie locuri peste capacitate,
dacă îi recompensează integral pe călătorii rămaşi pe dinafară.32
Libertatea de alegere a consumatorului depinde în mare
măsură de calitatea informaţiei de care dispune acesta în legătură cu
bunurile şi serviciile de pe piaţă. Date fiind extrema complexitate a
economiei actuale, varietatea şi natura sofisticată a produselor care le
sunt oferite cumpărătorilor, industria de publicitate dobândeşte o
poziţie extrem de influentă pe piaţă. Această poziţie face posibilă şi,
câteodată, atractivă manipularea consumatorilor naivi sau pur şi
simplu duşi de nas. Este rezonabil să ne gândim că cele mai relevante
caracteristici ale unui produs asupra cărora consumatorul trebuie să
fie informat corect sunt acelea referitoare la siguranţa şi garanţiile de
funcţionalitate ale produsului respectiv. A-i înşela pe cumpărători
prin practici monopoliste şi prin umflarea preţurilor este o faptă
destul de rea, însă a le pune în pericol sănătatea prin vânzarea unor
produse nesigure este o faptă de-a dreptul iresponsabilă.
Consumatorii au dreptul, susținut legal în majoritatea ţărilor
dezvoltate, de a li se oferi pe piaţă numai produse şi servicii sigure,
32
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.452–483.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
50
adică produse şi servicii care nu le pun în pericol integritatea
psihosomatică, eficace şi adecvate scopurilor pentru atingerea cărora
sunt fabricate. Respectarea acestui drept este atât în interesul
cumpărătorului, cât şi în interesul producătorului sau distribuitorului
întrucât cei care vin pe piaţă cu produse de calitate inferioară şi
nesigure au toate şansele să iasă din afaceri mai devreme sau mai
târziu. Acest motiv, chiar nesusținut de reglementări juridice, într-o
economie de piaţă funcţională determină ca majoritatea vânzărilor să
urmărească deplina satisfacţie a ambelor părţi ofertant şi cumpărător.
Cu toate acestea, multe produse cât se poate de frecvent întâlnite pe
piaţă pot fi dăunătoare, periculoase sau chiar mortale, mai ales atunci
când sunt utilizate într-un mod impropriu. Produsele ce pot fi
dăunătoare, periculoase sau chiar mortale nu sunt: produsele din
tutun, arme sau produsele alcoolice, ci şi cele care fac parte din
categoria: automobilelor, bicicletelor, sculelor, medicamentelor,
transportului public, serviciilor de investiţii sau de catering. Nu
există segment al consumului care să elimine orice posibilitate de a
se produce consumatorilor unele daune fizice, emoţionale, financiare
sau psihice. Problema care se pune este până unde trebuie să meargă
preocuparea producătorilor de bunuri şi a prestatorilor de servicii faţă
de siguranţa produselor şi serviciilor pe care le scot pe piaţă şi în ce
măsură sunt ei răspunzători de felul în care le utilizează
consumatorii?33
Pe măsură ce progresul tehnic a sporit enorm complexitatea
produselor de pe piaţă, legislaţia s-a orientat spre principiul: caveat
vendor. Producătorul şi distribuitorul au obligaţia să se asigure de
faptul că pun în vânzare produse şi servicii sigure şi de calitate. Deşi
numai cumpărătorul este acela care îşi poate stabili priorităţile şi
singurul care decide ce anume vrea să cumpere, cade în
responsabilitatea celui care pretinde că este gata să-i ofere ceea ce
vrea, să ia toate măsurile necesare astfel încât cumpărătorul să obţină
realmente ceea ce doreşte. Astfel atât cumpărătorul, cât şi ofertantul
îşi împart responsabilităţile, fiecare având obligaţiile sale: primul
trebuie să ştie ce vrea şi cum să ceară, celălalt să îi ofere produse
menite să satisfacă nevoile şi exigenţele cumpărătorului, fără a-l
33
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.452–483.
 51
minţi asupra caracteristicilor şi limitelor produsului, fără a-l înşela la
preţ şi având grijă ca produsul să nu pericliteze integritatea şi
interesele clientului. Dar trebuie să existe o limită până la care i se
poate pretinde legal şi moral producătorului sau comerciantului să
asigure interesele cumpărătorului.
În aria problematică a eticii afacerilor legate de consumatori,
probabil că nici un alt subiect nu a fost atât de intens şi îndelung
dezbătut pe cât a fost publicitatea. Totuşi, reclama nu este decât un
aspect al comunicării de marketing, alături tehnicile şi stilurile de
desfacere, campaniile promoţionale, sondajele de marketing, relaţiile
publice şi alte mijloace de comunicare cu consumatorii. Criticile
aduse tuturor acestor aspecte ale activităţii de marketing sunt extrem
de variate, dar pot fi clasificate pe două niveluri: cel al
consumatorului individual şi cel social.
La nivelul consumatorului individual, criticile ţintesc
îndeosebi practicile de înşelare sau dezinformare, care urmăresc să
creeze false credinţe şi aşteptări ale cumpărătorului fără de anumite
produse sau companii, pentru a-l stimula să cumpere.
La nivel social, preocupările principale sunt legate de impactul
social şi cultural al comunicării de marketing, în particular de rolul
acesteia în promovarea materialismului şi a recficării consumeriste.
În privința practicilor de înşelare şi dezinformare prin care
societățile comerciale dezavantajează consumatorii, vom lua drept
punct de plecare două funcţii atribuite comunicării de marketing:
◙ funcţia de informare a consumatorilor în legătură cu oferta de
bunuri şi servicii
◙ funcţia de persuasiune, care are drept scop determinarea
consumatorilor de a cumpăra diferite produse.
Dacă mesajele publicitare nu ar avea decât o funcţie de pură
informare, atunci problema practicilor de amăgire a publicului ar fi
exclusiv legată de adevărul sau falsitatea unor afirmaţii pe care le
conţin diferitele reclame. Dar nici un act de comunicare interumană
nu transmite numai propoziţii declarative, referitoare exclusiv la
chestiuni factuale. Consumatorii pot fi amăgiţi chiar şi prin
intermediul unor mesaje care conţin expresii pur factuale, aranjate
însă într-o configuraţie derutantă, fără a fi propriu-zis mincinoasă.
În legătură cu mesajele publicitare am putea completa faptul
că publicul acestora are nu numai dreptul de a fi informat corect şi de
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
52
a nu fi manipulat prin tactici persuasive amăgitoare, ci, în plus, şi
dreptul de a nu fi agresat prin imagini sau texte indecente chiar dacă
unele categorii de consumatori ar putea fi atraşi tocmai de asemenea
ingrediente.
Unii autorii34 care tratează protecția consumatorului din
perspecitivă filosofică consideră că publicitatea ar trebui să fie şi
“educativă”. Ei susțin faptul că mesajele publicitare educă publicul
chiar dacă nu îşi propun acest lucru, și îl educă foarte prost.
Încercând să pătrundă pe sub pielea consumatorilor, gâdilându-le
orgoliul şi vorbindu-le pe limba lor, mesajele publicitare scot la
iveală şi consolidează anumite tipologii umane şi promovează un
anumit stil de viaţă. O simplă trecere în revistă a temelor dominante
în publicitatea românească din ultimul deceniu arată că motivele cele
mai frecvente sunt hoţia, şmecheria, păcăleala şi minciuna.
Spre exemplu: o marcă de bere îşi promovează produsul printr-un
întreg serial de reclame, în care scenariul se repetă: cu
complicitatea unor amici ieşiţi parcă din peşteri, bărbatul îşi minte
soţia că se duce să facă o treabă “serioasă” (repară antena de pe
casă, joacă fotbal sau participă la şedinţa de bloc), după care,
exuberant, se dăruie alături de amicii săi plăcerii de a bea, într-o
veselie gălăgioasă, bere, foarte multă bere - “aliment” consumat
raţional de către o persoană matură şi responsabilă, conform
faimosului acquis comunitar.
La nivelul impactului social şi cultural al publicităţii asupra
vieţii sociale, criticile - de ordin filosofic - vizează nu efectele sau
tehnicile de manipulare ale unei anumite campanii publicitare asupra
consumatorilor ca indivizi, ci consecinţele negative ale activităţii de
advertising asupra climatului în care se desfăşoară viaţa oamenilor
moderni, supuşi unui adevărat bombardament informaţional şi unui
permanent asediu persuasiv care, pe lângă stimularea vânzărilor,
modifică percepţia socială şi sistemul de referenţiale valorice ale
receptorilor, de multe ori fără voia şi fără ştiinţa lor. Vom dezvolta în
continuare cele mai cunoscute critici aduse publicităţii:
◙ Reclamele ne violează intimitatea şi ne asaltează de pretutindeni.
În fiecare zi suntem expuşi la sute de reclame, la radio şi
34
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 452 – 483 .
 53
televiziune, pe Internet, în magazine, pe stradă, la concert,
întreceri sportive etc. Aproape că nu mai există spaţii publice
neîmpănate şi, nu rareori, de-a dreptul desfigurate, de
omniprezentele e mesaje publicitare.
◙ Publicitatea creează dorinţe artificiale. Publicitatea stimulează
nevoi artificiale, a căror satisfacere iroseşte cantităţi
disproporţionate de timp şi de efort atât din partea producătorilor,
cât şi a consumatorilor. Cel mai mult are de pierdut publicul,
pentru că cu cât cheltuim mai mult pentru achiziţia şi consumul
individual de bunuri şi servicii inutile, cu atât dispunem de mai
puţine resurse pentru înlăturarea sărăciei şi pentru a îmbunătăţi
calitatea vieţii noastre, construind parcuri, spitale, şosele sau
şcoli. Agenţii publicitari sunt comparați cu adevăraţi demoni, care
ne hrănesc continuu foamea de a avea şi consuma tot felul de
lucruri de care, de fapt, nu avem nevoie. Dacă nevoile individului
sunt presante, atunci ele trebuie să izvorască cu adevărat din el
însuşi. Ele nu pot fi presante dacă trebuie să fie stimulate.
◙ Publicitatea întăreşte consumerismul şi materialismul. Saturaţia
vieţii cotidiene de un torent de mesaje publicitare generează şi
perpetuează o ideologie materialistă şi face ca în cultura din zilele
noastre consumul să fie identificat cu fericirea. În prezent
consumul a devenit forma principală de autodefinire a identităţii
personale, ajungând totodată să fie folosit în politică, educaţie,
sănătate sau în relaţiile interpersonale. Astfel, crizele emoţionale
şi psihice provocate de ruperea unei relaţii, de stări depresive ori
de scăderea respectului de sine nu mai sunt tratate apelându-se la
specialişti în terapii tradiţionale, ci mai degrabă se încearcă
depăşirea lor prin „terapia mersului la cumpărături” sau prin
„consum compensatoriu”.
◙ Publicitatea generează insecuritate şi perpetuă insatisfacţie. Vă
este jenă de telefonul vostru mobil demodat sau de marca ieftină
de cafea pe care o serviţi invitaţilor? Astfel de „frământări” şi
angoase sunt create şi amplificate de campaniile publicitare
pentru a stimula vânzările. Criticii industriei de advertising susţin
că, asaltându-ne cu imagini seducătoare ale unei fericiri şi
îndestulări adesea intangibile pentru cei mai mulţi dintre noi,
publicitatea generează în mod premeditat o constantă insatisfacţie
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
54
faţă de propria noastră viaţă actuală, care este invadată astfel de
un inconfonabil sentiment de insecuritate.
◙ Publicitatea perpetuează stereotipurile sociale. Publicitatea este
învinuită şi de faptul că propagă în societate anumite stereotipuri
dăunătoare privind anumite categorii de persoane şi stiluri de
viaţă. În România iritantă este masiva prezenţă a vulgarităţii în
reclame în care gospodinele arată ca nişte ţoape, iar frumuseţile
feminine menite să ne seducă arată ca nişte pipiţe de gang.
Stereotipurile noastre cele mai nocive din reclame sunt şmecheria
şi golănia, dublate de o disociere explicită între muncă, valoare şi
merit personal, pe de o parte, şi lustrul strident al unei bunăstări
sfidătoare. Nenumărate reclame ne îndeamnă să cumpărăm
anumite produse nu pentru că ar avea cine ştie ce calităţi, ci
numai pentru că ni se oferă şansa de a câştiga ceva răzuind
etichete sau participând la tombole. Nimeni nu ne îndeamnă să ne
cheltuim banii pe ceva care ne-ar ajuta să muncim mai cu spor, să
învăţăm mai mult şi mai repede, să ne sporim capacitatea de efort
şi valoarea personală. Ni se spune însă de nenumărate ori:
„Cumpără-mă şi nu vei mai munci toată viaţa”.
◙ Problema preţurilor stă în centrul criticilor adresate societăţilor
comerciale, deoarece pe acest teren se poate observa cel mai clar
divergenţa de interese între producători şi consumatori. Pe de o
parte consumatorii ar dori să cumpere produse şi servicii de
calitate la preţuri cât mai mici, pe de altă parte producătorii
urmăresc să maximizeze câştigurile obţinute din vânzări la preţuri
cât mai mari. Problema preţurilor de desfacere este puternic
influențată de însăşi ideea schimbului echitabil dintre cele două
părţi, dreptul la un preţ echitabil fiind considerat unul dintre
drepturile esenţiale ale consumatorilor, în calitate de participanţi
la jocul economic.
◙ Majorarea excesivă a preţurilor, principala sursă de conflict între
producători şi distribuitori, pe de o parte, şi consumatori, pe de
altă parte, este sentimentul cumpărătorilor că le sunt impuse
preţuri exagerat de mari.
Spre exemplu, compania Nintendo a fost recent amendată de
Comisia Europeană cu 149 de milioane de Euro pentru că în anii
1990 a menţinut preturi artificial de mari la jocurile pe computer,
 55
împiedicând distribuitorii să vândă pe piaţa europeană versiuni mult
mai ieftine, produse în ţări din afara U.E.
◙ Fixarea arbitrară a preţurilor. Problema umflării excesive a
preţurilor este mai greu abordabilă atunci când nu este rezultatul
politicii duse de către o singură societate comercială, ci are loc
datorită unei înţelegeri între firmele competitoare de a fixa preţuri
mai mari decât media pieţei. Deşi aceste acorduri între concurenţi
sunt ilegale în ţările dezvoltate, ele se produc cel mai adesea în
mod tacit, fără negocieri explicite.
Spre exemplu recent Comisia Concurenţei din Marea Britanie a
început să investigheze acuzaţiile potrivit cărora cei patru “mari”
de pe piaţa telefoniei mobile engleze - Orange, Vodafone, T-Mobile
şi O2 supraîncarcă tarifele clienţilor la convorbirile dintre reţele
diferite - o practică avantajoasă pentru toate companiile concurente,
însă dezavantajoasă pentru consumatori.
◙ Preţuri amăgitoare. O inechitate în politica de prețuri are loc
atunci când societățile comerciale stabilesc preţurile în aşa fel
încât clienţii sunt cu bună ştiinţă şi cu rea voinţă îmbrobodiţi.
Spre exemplu, o serie de companii aeriene “fără fasoane” (no frills)
din Europa, precum Ryanair, Buzz, British European sau Bmybaby,
au fost supuse unor critici vehemente datorită amăgirii călătorilor
amatori de bilete ieftine. Preţurile la care se face reclamă sunt
disponibile pentru un mic procent al zborurilor şi impun anumite
restricţii de rezervare a biletelor care adesea nu sunt foarte clar
aduse la cunoştinţa publicului.
La noi această amăgire a clienţilor este o practică des întâlnită,
spre exemplu politica de preţuri a multor agenţii de turism sau firme de transport
auto peste hotare.
Consumatorii exercită un control social asupra afacerilor.
Dacă ei solicită prin mecanismul pieţei un comportament etic mai
exigent din partea societăților comerciale, acestea percep semnalul şi
îi răspund. Consumatorii utilizează actele lor de cumpărare ca
„voturi” pro sau contra anumitor practici de afaceri mai eficient decât
prin depunerea la urne a voturilor politice, în favoarea unor
reglementări legislative ale problemelor care îi preocupă.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
56
Atunci când publicul european şi-a manifestat îngrijorarea faţă
de efectele alimentelor modificate genetic, guvernele diferitelor state
din U.E. au făcut foarte puţin pentru reglementarea situaţiei, pe când
multe lanţuri de supermarketuri au scos din standurile lor astfel de
produse.
4.3. Protecţia consumatorului.
Perspective juridice
Sediul instituției protecției consumatorului îl reprezintă, în
principal, Codul Consumului, lege ce are ca obiect reglementarea
raporturilor juridice create între agenţii economici şi consumatori, cu
privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor
financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii,
informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale
acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale
consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora
la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de
consumatori.
Singura condiție care poate limita protecția consumatorilor
este prevăzută în art. 3 din Codul Consumului: actele normative
privind protecţia consumatorilor nu trebuie să includă bariere în
calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor.
Garanţia acordată de societatea comercială producătoare sau
distribuitoare a unui produs ori serviciu este definită legal ca fiind
orice angajament asumat de vânzător sau producător faţă de
consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a
preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a
produsului cumpărat, dacă acesta nu corespunde condiţiilor enunţate
în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă. Iar
repararea este definită ca acea operațiune de aducere a produsului
care nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile de garanţie sau
în publicitatea aferentă, la specificaţiile prevăzute în contractul de
vânzare-cumpărare. 35
35
Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate
acestora, art. 2, lit. e și f.
 57
Vânzătorul este obligat legal să livreze consumatorului
produse care sunt în conformitate cu contractul de
vânzare-cumpărare. Vânzătorul devine răspunzător faţă de
consumator pentru orice lipsă a conformităţii existentă la momentul
când au fost livrate produsele.
În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul să i se
aducă produsele la conformitate, fără plată, prin reparare sau
înlocuire, în funcţie de opţiunea consumatorului sau să beneficieze
de reducerea corespunzătoare a preţului ori de rezoluţiunea
contractului privind acele produse.
În cazul lipsei conformităţii, consumatorul are dreptul de a
solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, înlocuirea sau repararea
produsului în funcţie de opţiunea sa, în fiecare caz fără plată, cu
excepţia situaţiei în care această solicitare este imposibilă sau
disproporţionată.
O măsură reparatorie va fi considerată ca disproporţionată,
dacă ea impune vânzătorului costuri care sunt nerezonabile în
comparaţie cu cealaltă măsură reparatorie, în funcție de:
◙ valoarea pe care ar fi avut-o produsele, dacă nu ar fi existat lipsa
de conformitate;
◙ importanţa lipsei de conformitate;
◙ dacă cealaltă măsură reparatorie ar putea fi realizată fără un
inconvenient semnificativ pentru consumator.
O măsură reparatorie va fi considerată ca imposibilă dacă
vânzătorul nu are un produs identic pentru înlocuire.
Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul
unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între
vânzător şi consumator, şi fără nici un inconvenient semnificativ
pentru consumator, luându-se în considerare natura produselor şi
scopul pentru care acesta a solicitat produsele.
Consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare a
preţului sau rezoluţiunea contractului, dacă se află în unul dintre
următoarele cazuri:
◙ dacă nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocuirea
produsului,
◙ dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o perioadă de
timp rezonabilă,
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
58
◙ dacă vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inconveniente
semnificative pentru consumator.
Consumatorul nu are dreptul de a solicita rezoluţiunea
contractului, dacă lipsa conformităţii este minoră.
Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru
ofertant, în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie
şi în publicitatea aferentă.
Garanţia trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile
conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste
drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Acest act juridic
trebuie să precizeze elementele de identificare a produsului, termenul
de garanţie, modalităţile de asigurare a garanţiei (întreţinere,
reparare, înlocuire) inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale
unităţii specializate de service. De asemenea, garanţia trebuie
redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.
La cererea consumatorului garanţia va fi oferită în scris sau pe
orice alt suport durabil, disponibil şi accesibil acestuia.
Clauzele contractuale sau înţelegerile încheiate între vânzător
şi consumator înainte ca lipsa de conformitate să fie cunoscută de
consumator şi comunicată vânzătorului, care limitează sau înlătură,
direct ori indirect, drepturile consumatorului prevăzute legal sunt
nule de drept.
În cazul produselor folosite, consumatorul şi vânzătorul pot
conveni reducerea termenului de garanție, dar nu la mai puţin de un
an de la data livrării produsului.36
Normele în vigoare solicită producătorilor să dea dovadă de
grija necesară pentru a garanta că s-au luat toate măsurile care să
asigure că produsele lor nu au defecte de concepţie sau de fabricaţie
şi că utilizarea lor nu prezintă riscuri. Este greu de definit ce
înseamnă „grijă necesară”, dar prevederea legală ţinteşte
combaterea neglijenţei, sancţionând orice întreprinzător despre care
se poate dovedi că a dat dovadă, cu sau fără ştiinţă, de neglijenţă în
asigurarea protecţiei consumatorului. Deci ține de responsabilitatea
producătorului garantarea faptului că produsele sale sunt funcţionale
36
Legea nr. 449 din 12.11.2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate
acestora, art. 5, 9-14, 19-22.
 59
şi nepericuloase, iar dacă nu sunt, atunci producătorul răspunde
pentru orice consecinţă nedorită a utilizării produselor sale.
Dar siguranţa utilizării diferitelor produse depinde şi de
precauţiile şi de comportamentul consumatorului. Presupunând că
producătorii au dat dovadă de „grija necesară” pentru protecţia
consumatorilor, luând în calcul atât condiţiile obişnuite de utilizare a
produselor, cât şi unele situaţii neprevăzute sau chiar extreme,
consumatorii trebuie să îşi asume la rândul lor responsabilitatea
utilizării riscante sau improprii a produselor cumpărate.
Spre exemplu: nu putem condamna un producător de îngheţată sau
de ciocolată dacă un consumator mănâncă deodată atât de multe
porţii încât se îmbolnăveşte - afară de cazul în care este îndemnat să
se comporte astfel de o publicitate inadecvată, cum este cazul acelui
slogan publicitar: “Berea după bere e plăcere”.37
Legea nr. 296 din 28/06/2004 (Codul consumului) stipulează
o serie de drepturi ale consumatorilor, acestea vor fi prezentate în
cele ce urmează.
Legea nr. 296 din 28/06/2004 prevede în sarcina agenţiilor
economici obligaţia de a pune pe piaţă numai produse sau servicii
sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se
comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu
folosească practici comerciale abuzive.
Codul Consumului interzice importul, fabricaţia, distribuţia,
precum şi comercializarea produselor falsificate ori contrafăcute,
periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot
afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Legea interzice, de asemenea, condiţionarea vânzării către
consumator a unui produs, de cumpărarea unei cantităţi impuse sau
de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu; dar și
prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea
altui serviciu sau de cumpărarea unui produs.
Orice vânzare forţată este interzisă. Expedierea unui produs
sau prestarea unui serviciu către o persoană se face numai în baza
unei comenzi prealabile din partea acesteia.
37
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp.452–483.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
60
Cheltuielile legate de înlocuirea produselor defecte, de
remedierea sau de restituirea contravalorii acestora trebuie să fie
suportate de vânzător şi recuperate de acesta de la producător sau,
după caz, de la importator sau de la furnizorul anterior aflat pe lanţul
de distribuţie, dacă prin contractul încheiat între aceştia nu s-a stabilit
altfel.
Orice persoană care are calitatea de producător, distribuitor
sau vânzător de produse alimentare are obligația de a comercializa
numai acele alimente care prezintă siguranţă pentru consumator, sunt
salubre şi apte pentru consum uman.
Consumatorii au dreptul de a primi toate informaţiile necesare
pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a
bunurilor.
În cazul în care agenţii economici iau cunoştinţă, la o dată
ulterioară punerii pe piaţă a produselor comercializate, despre
existenţa unor pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu puteau
fi cunoscute, trebuie să anunţe, fără întârziere, autorităţile
competente şi să facă aceste informaţii publice.
În cazul produselor identificate sau identificabile cu defecte,
producătorii şi/sau distribuitorii au obligaţia de a le retrage de pe
piaţă, de a le înlocui sau de a le repara, iar în situaţia în care aceste
măsuri nu pot fi făcute într-o perioadă rezonabilă de timp, stabilită de
comun acord între vânzător şi consumator şi fără nici un
inconvenient semnificativ pentru consumator, consumatorul trebuie
să fie compensat în mod corespunzător.
În cazul lipsei conformităţii, astfel cum este prevăzut în actele
normative în domeniul conformităţii produselor, constatate de
consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură
reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără
plată, cu excepţia cazului în care această solicitare este imposibilă
sau disproporţionată.
Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul
unei perioade rezonabile de timp, stabilită de comun acord între
vânzător şi consumator şi fără nici un inconvenient semnificativ
pentru consumator, luând în considerare natura produselor şi scopul
pentru care acesta a solicitat produsele.
Ambalajele produselor trebuie să asigure integritatea şi
protecţia calităţii acestora, fiind, totodată, conforme prevederilor
 61
legale referitoare la protecţia muncii, mediului şi a securităţii
consumatorilor.
Agenţii economici sunt obligaţi să comercializeze: alimente
care sunt însoţite de documente care le atestă originea, provenienţa şi
securitatea; alimente care sunt manipulate şi comercializate în
condiţii corespunzătoare de igienă, care nu pun în pericol viaţa şi
sănătatea consumatorilor şi care respectă normele sanitare în vigoare;
alimente care nu afectează viaţa şi sănătatea consumatorilor.
Este interzisă legal comercializarea produselor ce imită
produsele alimentare, fără a fi astfel de produse şi care prezintă riscul
de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
conform reglementărilor legale în vigoare.
Cele mai importante obligaţii ale producătorilor sunt
următoarele:
1. Să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de
produsul cu defect, precum şi pentru cel cauzat ca rezultat
cumulat al produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a
unei terţe persoane;
2. Să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în
vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate;
3. Să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise
sau declarate;
4. Să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la
consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii
proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise,
declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea
consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc
prin care se pot elimina neconformităţile respective;
5. Să asigure, în cursul procesului de producţie, condiţii igienico-
sanitare conform normelor sanitare în vigoare.
Cele mai importante obligaţii ale distribuitorilor sunt
următoarele:
1. Să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure
şi respectă condiţiile prescrise sau declarate;
2. Să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau
consideră că pot fi periculoase;
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
62
3. Să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi
producătorul, despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care
au cunoştinţă că este periculos;
4. Să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate
de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau
declarate, dacă acesta constituie singurul mijloc prin care se pot
elimina neconformităţile respective;
5. Să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi
condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare.
Cele mai importante obligaţii ale prestatorilor de servicii
sunt următoarele:
1. Să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi
proceduri sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare
prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate şi să anunţe imediat
existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că
este periculos;
2. Să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
3. Să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele
prevăzute în contracte;
4. Să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de
producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform
normelor în vigoare;
5. Să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de
serviciul defectuos prestat.
Agenţii economici au, în plus, următoarele obligaţii:
1. De a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure,
aflate în cadrul termenului de valabilitate şi care nu prezintă
riscuri pentru viaţa, sănătatea şi/sau securitatea consumatorilor;
2. De a nu comercializa, în spaţii în care nu pot fi asigurate condiţiile
de păstrare cerute de producător pentru a se preveni perisabilitatea
accelerată, produse alimentare preambalate sau ambalate;
3. De a nu comercializa, în alte condiţii decât cele cerute de legislaţia
în vigoare, produse nealimentare noi, folosite sau recondiţionate,
fără a putea fi, acolo unde este cazul, probate, verificate sau
 63
asigurate condiţiile de păstrare cerute de producător, pentru a se
asigura menţinerea caracteristicilor iniţiale ale produselor;
4. De a nu importa, în vederea distribuţiei cu titlu oneros sau gratuit,
produse periculoase, expirate sau care pot afecta viaţa, sănătatea
şi/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea acestora.
Importanţa reţinerii acestor obligaţii o constituie faptul că
acestea sunt fapte ce sunt considerate ca fiind săvârşite de
comercianţi, în cazul în care aceştia din urmă încalcă aceste
caracterizări legale.
Cele mai importante drepturi de care beneficiază
consumatorii sunt următoarele:
1. De a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau
de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa,
sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi
intereselor legitime;
2. De a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o
adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor
lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
3. De a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse
şi servicii de calitate;
4. De a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele
generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor,
folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
5. De a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării
drepturilor şi intereselor lor;
6. De a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive,
conform prevederilor legale în vigoare;
7. De a nu li se interzice de către un agent economic să obţină un
beneficiu prevăzut în mod expres de lege.
Este interzise legal refuzul vânzării unui produs sau prestării
unui serviciu către un consumator fără un motiv justificat conform
prevederilor legale în vigoare.
Statul român trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de
programe menite să asigure consumatorilor o informare şi o
educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în
mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
64
corespunzătoare asupra bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători
ai drepturilor şi responsabilităţilor ce le revin.
Programele de educare şi informare a consumatorilor pot
să cuprindă, ca aspecte importante ale protecţiei acestora
următoarele elemente:
1. Legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor, agenţii şi
organizaţii ale consumatorilor;
2. Sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor şi prevenirea
achiziţionării de produse alimentare falsificate;
3. Riscurile produselor;
4. Interesele economice ale consumatorilor la achiziţionarea de
servicii, inclusiv a celor financiare;
5. Etichetarea produselor, cu precizarea informaţiilor necesare
consumatorilor;
6. Informaţii despre dificultăţi şi măsuri de rezolvare a acestora,
preţuri, calitate, condiţii de creditare;
7. Protecţia mediului, dacă este cazul.
Programele ce privesc educarea şi informarea consumatorilor
pot fi implementate şi prin intermediul organizaţiilor
neguvernamentale ale consumatorilor.
Având în vedere necesitatea asigurării unei informări
complete, concrete şi inteligibile a consumatorilor există posibilitatea
de a fi iniţiate programe privind informarea consumatorilor prin
mass-media.
Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet,
corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi
serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către agenţii
economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere
raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu
interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le
utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi
securitate.
Informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile
oferite se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de
identificare şi caracterizare ale acestora, înscrise la vedere, în mod
vizibil, lizibil şi uşor de înţeles, după caz, pe produs, etichetă,
ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori
 65
altele asemenea, ce însoţesc produsul sau serviciul, în funcţie de
natura acestuia.
Consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care
sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.
Scopul etichetării este de a oferi consumatorilor informaţiile
necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să
permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor
lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare,
precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi.
Informaţiile de pe etichetele produselor trebuie să fie înscrise
în limba română, indiferent de ţara producătoare, fără a se exclude
prezentarea lor şi în alte limbi, să fie vizibile, lizibile şi inscripţionate
într-un mod care să nu permită ştergerea lor.
Pentru produsele alimentare, producătorul are obligaţia de a
informa despre denumirea produsului, denumirea şi/sau marca
producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz,
termenul de valabilitate sau data durabilităţii minimale, lista
ingredientelor, despre eventualele riscuri previzibile, modul de
utilizare, manipulare, depozitare sau păstrare, despre contraindicaţii,
menţiuni suplimentare pe grupe de produse, precum şi alte menţiuni
prevăzute de lege.
Pentru produsele de folosinţă îndelungată, acestea trebuie să
fie însoţite de certificatul de garanţie şi, dacă reglementările în
vigoare prevăd, de declaraţia de conformitate, precum şi de cartea
tehnică ori de instrucţiunile de folosire, instalare, exploatare,
întreţinere, eliberate de către producător, conform prevederilor
legale.
Vânzătorul trebuie să informeze consumatorii despre preţul
final al produsului şi să ofere acestora toate informaţiile şi
documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul.
În cazul prestărilor de servicii, informaţiile trebuie să cuprindă
categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul de realizare,
termenul de garanţie şi postgaranţie, preţurile şi tarifele, riscurile
previzibile şi, după caz, alte documente prevăzute expres de lege. În
cazul serviciilor financiare, agenţii economici sunt obligaţi să ofere
consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra
drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
66
La punerea pe piaţă a produselor de folosinţă îndelungată,
agenţii economici pot efectua demonstraţii de utilizare, în public sau
prin intermediul mass-media, în scopul promovării produsului
respectiv.
Obligaţia informării consumatorului privind elementele
esenţiale referitoare la produsul achiziţionat nu poate fi înlăturată, de
către agentul economic care l-a comercializat, prin invocarea
secretului comercial sau profesional, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
Este obligatorie, de asemenea, afişarea, în mod vizibil, a
denumirii unităţii, a autorizaţiei de funcţionare, a avertismentelor
obligatorii prevăzute de lege, precum şi afişarea orarului de
funcţionare.
Agentul economic care, în reţeaua de distribuţie, oferă spre
vânzare produse/servicii trebuie să indice preţul de vânzare/tariful
practicat şi preţul pe unitatea de măsură, conform reglementărilor
legale în vigoare.
Preţurile şi tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într-o
formă neechivocă, uşor de citit, prin marcare, etichetare şi/sau
afişare.
În situația în care livrarea produsului sau prestarea serviciului
se face ulterior plăţii unei sume de bani cu titlu de avans, agentul
economic este obligat să elibereze consumatorului, la plata acontului,
un document fiscal conform legislaţiei în vigoare sau, după caz, un
contract scris şi să respecte condiţiile contractuale.
Agenţii economici care, potrivit legislaţiei în vigoare, sunt
obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale vor elibera
bonuri fiscale consumatorilor de produse/servicii, consumatorii
având obligaţia de a păstra aceste documente, cel puţin până la
momentul părăsirii spaţiului comercial respectiv.
Publicitatea realizată de către agenții economici trebuie să fie
decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii
sociale.
Codul consumului interzice:
1. Publicitatea care este înşelătoare;
2. Publicitatea care este subliminală;
3. Publicitatea care prejudiciază respectul pentru demnitatea umană
şi morala publică;
 67
4. Publicitatea care include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă,
origine, origine socială, identitate etnică sau naţionalitate;
5. Publicitatea care atentează la convingerile religioase sau politice;
6. Publicitatea care aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi
vieţii particulare a persoanelor;
7. Publicitatea care exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica
persoanelor;
8. Publicitatea care prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la
violenţă;
9. Publicitatea care încurajează un comportament care prejudiciază
mediul înconjurător;
10. Publicitatea care favorizează comercializarea unor bunuri sau
servicii, care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor
legale.
Autorul, realizatorul de publicitate şi reprezentantul legal al
mijlocului de difuzare răspund solidar cu persoana care îşi face
publicitate, în cazul încălcării prevederilor prezentului Cod.
Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să
probeze exactitatea afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din
anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea instituţiilor şi
autorităţilor publice abilitate să aplice şi să constate contravenţii în
domeniul publicităţii, să furnizeze documentele care să probeze
exactitatea acestora. În cazul în care documentele nu sunt furnizate în
termen de maximum 7 zile de la solicitare sau dacă sunt considerate
insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi
considerate inexacte.
Statul poate adopta măsuri de interzicere totală sau parţială a
publicităţii anumitor produse în scopul protejării vieţii, sănătăţii,
securităţii şi informării corecte a consumatorilor.
Codul Consumului definește legal o serie de termeni și
expresii. Astfel:
1. Agentul economic este persoana fizică sau juridică, autorizată,
care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă,
depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din
acestea sau prestează servicii;
2. Autoritatea cu atribuţii de protecţia consumatorilor este
autoritatea administraţiei publice centrale şi serviciile sale
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
68
deconcentrate abilitate să constate şi să aplice sancţiuni pentru
nerespectarea dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor;
3. Calitatea constituie ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale
unui produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface,
conform destinaţiei acestuia, necesităţile explicite sau implicite;
4. Consumatorul ori consumatorul final este orice persoană fizică
sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără,
dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara
activităţii profesionale;
5. Contractul încheiat cu consumatorii repezintă contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori, inclusiv certificatele
de garanţie, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau
bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau
referiri la condiţii generale prestabilite;
6. Data durabilităţii minimale este data stabilită de producător,
până la care un produs alimentar îşi păstrează caracteristicile
specifice în condiţii de depozitare corespunzătoare; produsele
pentru care se stabileşte data durabilităţii minimale nu trebuie să
fie periculoase nici după această dată;
7. Declaraţia de conformitate este declaraţia făcută de către un
producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe
propria răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu
este conform cu un document tehnic normativ;
8. Durata medie de utilizare reprezintă intervalul de timp, stabilit în
documente tehnice normative sau declarat de către producător ori
convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă
îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale,
dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare,
depozitare şi exploatare;
9. Eticheta este orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau
ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care
însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul acestuia;
10. Garanţia presupune orice angajament asumat de vânzător sau
producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri
suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de
reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, în cazul în care
acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile
referitoare la garanţie sau în publicitatea aferentă;
 69
11. Paguba reprezintă prejudiciul creat consumatorilor prin
utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte,
precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de
prestator. Prejudiciul poate fi material, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii, precum şi pierderea vieţii;
12. Practicile comerciale abuzive sunt metodele de vânzare
restrictive sau condiţionate care afectează interesele
consumatorilor;
13. Produsul este un bun material a cărui destinaţie finală este
consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate
produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate
pentru consumul individual;
14. Produsul cu defecte este produsul la care modul de prezentare,
utilizarea previzibilă şi data achiziţionării nu oferă siguranţă
consumatorilor, producând pagube acestora;
15. Produsul de folosinţă îndelungată este produsul relativ
complex, constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi
construit pentru a putea fi utilizat pe durata medie de utilizare şi
asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activităţi de întreţinere;
16. Produsul contrafăcut reprezintă orice bun, inclusiv ambalajul
acestuia, la care se constată utilizarea fără autorizare a unei mărci
care este identică cu o marcă legal înregistrată, sau produsul care
nu poate fi diferenţiat în aspectele sale esenţiale de un produs de
marcă, prin care se încalcă drepturile prevăzute de lege ale
deţinătorului legal al mărcii respective;
17. Produsul falsificat este produsul la care se constată alterarea sub
orice formă a elementelor de identificare a unei mărci, denumiri,
sigle ori desen industrial legal înregistrate, de natură a induce în
eroare asupra provenienţei sale, la produse care nu au fost
fabricate de deţinătorul legal al mărcii ori împuternicit al acestuia,
sau la care s-a constatat utilizarea mărcii legal înregistrate fără a
exista acordul titularului;
18. Produsul folosit este produsul folosit de un alt consumator,
reparat şi testat, corespunzător din punct de vedere tehnic şi
funcţional unui produs similar nou sau recondiţionat, şi care este
un produs sigur;
19. Produs recondiţionat este produsul nou cu ambalaj deteriorat,
aspect fizic exterior necorespunzător, mici defecte de fabricaţie,
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
70
dar care este adus la parametrii tehnici de funcţionare iniţiali daţi
de producător prin remediere;
20. Produsul periculos este produsul care nu poate fi definit ca
produs sigur;
21. Produsul sigur este produsul care, folosit în condiţii normale sau
previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime,
ţinând seama de întrebuinţarea acestuia; riscul se consideră
acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru
siguranţa şi sănătatea consumatorilor, în funcţie de următoarele
aspecte:
a) caracteristicile produsului, ale ambalării şi ale instrucţiunilor
de montaj şi întreţinere;
b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi
folosit;
c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de
folosire şi orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de
producător;
d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea
produsului;
22. Termenul de garanţie reprezintă limita de timp, care curge de la
data dobândirii produsului sau serviciului, până la care
producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea
remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziţionat, pe
cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorilor;
23. Termenul de valabilitate este limita de timp, stabilită de
producător, până la care un produs perisabil sau un produs care în
scurt timp poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea
consumatorilor îşi păstrează caracteristicile specifice, dacă au fost
respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi
păstrare; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită
de consum.
Importanţa reţinerii acestor definiţii o constituie faptul că
aceste definiţii/caracterizări legale constituie etalonul după care sunt
analizate legal sau de către instanţa de judecată şi condamnate
diversele fapte săvârşite de comercianţi, fapte care la rândul lor sunt
reglementate legal.
 71 72

TEST DE EVALUARE ’ Garanţia acordată de societatea comercială producătoare a unui

produs este definită legal ca fiind orice angajament asumat de
producător faţă de consumator, cu solicitarea unor costuri
Œ Consumerismul este o mişcare economică cu menirea de a-i suplimentare, de restituire a preţului plătit de consumator, de
determina pe investitori să acorde o mai mare atenţie nevoilor şi reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu
dorinţelor consumatorilor. corespunde condiţiilor enunţate în publicitatea aferentă.
A) afirmaţia este adevărată, A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă. B) afirmaţia este falsă.
• Consumatorul este: “ Codul Consumului definește legal Autoritatea cu atribuţii de
A) o persoană fizică, protecţia consumatorilor ca fiind:
B) o persoană juridică, A) o autoritate a administraţiei publice locale,
C) un grup de persoane fizice, B) o autoritate a administraţiei publice centrale,
D) un grup de persoane juridice. C) oricare dintre autoritățile de mai sus.
Ž În economia de piaţă consumatorul este suveran, el decizând ” Produsul sigur este:
care producători şi comercianţi rămân pe piaţă şi care dau A) produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu
faliment. prezintă riscuri, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia,
A) afirmaţia este adevărată, B) produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile,
B) afirmaţia este falsă. prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia.
• A-i servi clientului tot ceea ce doreşte: • Termenul de valabilitate este limita de timp:
A) poate fi moralmente păgubitor, A) stabilită de consumator,
B) poate constitui activităţi comerciale legal interzise. B) stabilită de producător,
• Actele normative privind protecţia consumatorilor nu trebuie C) stabilită de distribuitor.
să includă bariere în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi
serviciilor.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
‘ Respectare dreptului consumatorilor de a li se oferi pe piaţă
numai produse şi servicii sigure, adică produse şi servicii care nu
le pun în pericol integritatea psihosomatică, eficace şi adecvate
scopurilor pentru atingerea cărora sunt fabricate:
A) este în interesul cumpărătorului,
B) este în interesul producătorului,
C) este în interesul distribuitorului.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 73
5. Etica ecologică. Protecţia mediului,
componentă a responsabilităţii sociale
a societăţilor comerciale
5.1. Marketingul ecologic
Omenirea trăieşte tot mai multe drame, ca urmare a propriei
civilizaţii. Cele mai afectate sunt mediul înconjurător şi sănătatea.
Viaţa actuală pe planeta albastră a devenit extrem de dificilă. Fiecare
componentă a mediului este un motiv de îngrijorare.
Contextul actual arată astfel:
◙ jumătate din pădurile planetei au dispărut în ultimii cincizeci de
ani,
◙ suprafaţa oceanică s-a încălzit în medie cu o jumătate de grad
Celsius în ultimii patruzeci de ani, în special din cauza emisiilor
de carbon din combustibilul fosil şi din arderea pădurilor.
Nici viitorul nu pare mai luminos. Accelerarea încălzirii
globale ar putea pune în pericol echilibrul natural şi crea ameninţări
nemaiîntâlnite, pentru colectivităţi tot mai numeroase.
Modul în care oamenii vor proteja mediul sau vor abuza de el
va determina în mod decisiv standardele de viaţă în viitor.
Acest aspect trebuie să menţină îngrijorarea şi să accelereze
măsurile pentru protejarea mediului. Omul, cel care este la originea
acestor probleme ecologice, joacă un rol dublu38:
◙ este la originea deteriorării mediului ambiant. În calitate de
consumator, prin comportamentul său, el acţionează în sensul
deteriorării mediului, prin consum tot mai mare şi deşeuri tot mai
multe.
◙ este victima acestei degradări.
Chiar dacă societăţile comerciale trebuie să suporte o parte
importantă a sabilităţii degradării mediului, în ultimă instanţă
38
Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura
Economică, Bucureşti. 2006, pp. 13-15.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
74
consumatorii sunt cei care creează probleme ambientale. În
consecinţă, responsabilitatea deteriorării mediului, ca şi stoparea
acestui fenomen, revine nu numai societăţilor comerciale, ci şi
consumatorilor.
Studii efectuate39 privind comportamentului neecologic al
consumatorilor stau următoarele motive:
◙ 26% deoarece nu au alternative;
◙ 23% pentru că sunt leneşi;
◙ 21% pentru că nu le convine;
◙ 12% din lipsă de timp;
◙ 10% deoarece nu înţeleg problema.
Aceste rezultate arată că, la data realizării studiului,
consumatorii nu erau angajaţi în întregime pentru îmbunătăţirea
mediului în care trăiesc şi par să lase cea mai mare responsabilitate în
această privinţă în sarcina societăţilor comerciale şi guvernelor.
Dar, consumatorii par să fie de cinci ori mai conştienţi decât
manageri de faptul că rezultatele obţinute de societăţile comerciale în
domeniul protejării mediului sunt un factor important în deciziile lor
de cumpărare.
Problematica de mediu depăşeşte graniţele unei simple ştiinţe
juridice prin aceea că principiile sale, drepturile pe care le consacră şi
le garantează evidenţiază o preocupare pentru respectarea şi aplicarea
eticii în finalizarea demersului de salvare a naturii şi a supravieţuirii
speciei umane.
Consacrarea principiilor precauţiei şi a prevenirii au la bază
idei puternic preocupate de preîntâmpinarea situaţiilor cu impact
negativ asupra vieţii omului, deoarece repararea efectelor acestora
este grea, uneori imposibil de realizat. Precauţia şi prevenirea ţin
foarte mult şi de latura morală, etică, în sensul că este etic - corect, să
avem o atitudine de preîntâmpinare a unor evenimente şi situaţii
negative, care să pericliteze starea mediului.
Principiul „poluatorul plăteşte” - principiu fundamental al
dreptului mediului, deşi inspirat din practica economică, are o
39
Polonsky, M. J.: An Introduction to Greener Marketing. Electronic Green Journal,
vol. 1, nr. 2, November 1994, p. 7, http://egj.lib.uidaho.edu/index.php
/egj/article/view/2566/2524; Ottman, J.: Green Marketing. Opportunity for
Inovation. McGraw Hill, Columbus. 1998, p. 8.
 75
oarecare incidenţă cu etica, prin faptul că este moral ca cel care
greşeşte să răspundă pentru prejudiciul creat, prin aceasta
restabilindu-se ordinea de drept într-un stat.
Dezvoltarea durabilă este un alt principiu de drept al mediului
în strânsă interdependenţă cu etica. Prin aceast principiu se urmăreşte
folosirea resurselor, de orice fel, în mod rezonabil şi cu respect, astfel
încât să fie satisfăcute atât cerinţele generaţiilor prezente cât şi celor
viitoare.
Legiferarea şi impunerea anumitor limitări şi restricţii în
problematica organismelor modificate genetic, imprimă ideea unei
reale preocupări şi faţă de alimentaţia omului. Nu este sănătos, nici
etic ca omul să consume anumite produse modificate genetic despre
a căror efecte pe termen lung nu se cunoaşte mare lucru.
Interferenţa dintre dreptul mediului - etica este întregită şi prin
consacrarea unor principii cu profundă tentă morală: dreptul de a
consuma şi de alege în cunoştinţă de cauză, biosiguranţa alimentară,
etc. În acest context îşi pune amprenta şi principiul precauţiei prin
maxima diligenţă de care trebuie să dăm dovadă când dorim să
introducem pe piaţa astfel de organisme modificate genetic. Nu este
deloc etic şi este prohibit de lege a modifica genetic genomul
uman!!!40
Cele mai importante motive pentru care societăţile comerciale
utilizează tot mai mult marketingul ecologic sunt:
◙ Ocaziile: societăţile comerciale percep marketingul verde ca
reprezentând o ocazie ce poate fi valorificată pentru a realiza
obiectivul lor.
◙ Responsabilitatea socială: societăţile comerciale consideră ca fiind
obligaţia lor morală de a fi mai responsabile din punct de vedere
social.
◙ Presiunile autorităţilor: autorităţile guvernamentale forţează
societăţile comerciale să devină mai responsabile social şi faţă de
mediul înconjurător.
◙ Presiunile competitive: activităţile ecologice desfăşurate de
concurenţi exercită presiuni asupra societăţile comerciale de a
40
Cobzaru, A.: Perspectiva interdisciplinară a dreptului mediului. Revista Română
de Drept al Mediului Nr. 1 (7) din 2006, Asociaţia Română de Drept al Mediului.
Universitatea Ecologică. Bucureşti. pp. 96-97.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
76
schimba activităţile lor de marketing în unele cu caracter
ambiental.
◙ Probleme de cost şi profit: costurile asociate cu evacuarea deşeuri
lor sau pentru reducerea cantităţilor de materiale utilizate forţează
societăţile comerciale să-şi modifice comportamentul.
Marketingul tradiţional urmăreşte să aducă pe piaţă bunuri şi
servicii care satisfac exigenţele clienţilor, la preţuri rezonabile,
susţinând oferta cu ajutorul comunicării orientate spre sublinierea
valorii ei pentru consumatori. O asemenea orientare urmăreşte
mărirea consumului, ca rezultat al efortului de marketing.
Se poate afirma că scopul marketingului tradiţional este de a
crea valoare pentru consumator şi profit pentru societatea
comercială. Deoarece multe societăţi comerciale apelează la practici
îndoielnice, imorale de marketing (reclame înşelătoare, stabilirea
unor preţuri exagerate, oferta unor produse de slabă calitate, metode
discutabile de vânzare, manipularea consumatorilor, lipsa garanţiilor
etc.) s-a ridicat problema rolului responsabilităţii sociale şi eticii în
marketing. Marketingul, chiar dacă are merite incontestabile în
evoluţia societăţii, are şi serioase „obligaţii”, chiar datorii faţă de
aceasta. 41
În condiţiile în care tabloul global se schimbă cu rapiditate,
societatea comercială trebuie să monitorizeze, sub aspect economic,
şase forţe principale: demografice, economice, naturale, tehnologice,
politico-legale şi socio-culturale. Operatorii de piaţă ar trebui să
acorde atenţie interacţiunii dintre acești factori, întrucât această
interacțiune poate conduce la noi ocazii şi ameninţări.
De exemplu, creşterea explozivă a populaţiei (demografia) poate
conduce la consumarea mai multor resurse şi la poluare (natura).
Aceste acțiuni negative asupra mediului înconjurător vor determina
consumatorii să solicite mai multe legi (forţe politico-legale).
Legislația ce va fi adoptată astfel, va stimula noi soluţii şi produse
tehnologice (tehnologia). Dacă aceste soluții și produse tehnologice
sunt accesibile (economia), pot, de fapt, să schimbe atitudinile şi
comportamentul (factorii socio-culturali).
41
Răhău, L., Oroian, M., Neagu, Gh.: Marketing. Editura Risoprint. Cluj-Napoca,
2005, pp. 18 – 22.
 77
Mediul natural cuprinde resursele naturale de care este nevoie
în procesele economice sau care sunt afectate de activităţile de
marketing. Preocuparea faţă de protejarea mediului natural s-a
accentuat constant pe parcursul ultimelor două decenii. Unii analişti
ai tendinţelor au etichetat deceniul 1990 drept “Deceniul
Pământului”, deoarece se considera, pe drept cuvânt, că mediul
natural este principala problemă mondială cu care se confruntă lumea
afacerilor şi publicul. 42
Deteriorarea mediului natural constituie o preocupare globală
majoră. În multe oraşe de pe glob, poluarea aerului şi a apei a atins
niveluri periculoase. Există o preocupare deosebită în legătură cu:
◙ “gazele de seră” din atmosferă cauzate de arderea combustibililor
fosili,
◙ deteriorarea stratului de ozon din cauza anumitor produse chimice
şi insuficienţa din ce în ce mai pronunţată a apei.
În Europa occidentală, grupurile “verzi” au făcut presiuni
pentru o acţiune politică prin care să se reducă poluarea industrială.
În Statele Unite ale Americii, experţii au scos în evidenţă
deteriorarea ecologică, iar grupurile de veghe (Sierra Club şi Friends
of the Earth) au transformat aceste preocupări în acţiuni politice şi
sociale.
Noile reglementări au lovit foarte dur anumite sectoare de
activitate.
Spre exemplu societățile comerciale producătoare de oţel şi
utilităţile publice au fost nevoite să investească miliarde de dolari în
echipamente pentru controlul poluării şi în combustibili mai
ecologici. Societățile comerciale din sectorul auto au introdus
dispozitive scumpe pentru controlul emisiei de gaze toxice.
Societățile comerciale producătoare de săpun au mărit
bio-descompunerea produselor lor.
Operatorii de piaţă au conştientizat ameninţările şi ocaziile
asociate cu cele patru tendinţe din mediul natural:
◙ lipsa de materii prime, în special apă;
◙ costul crescut al energiei;
42
Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005,
pp. 130 – 132.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
78
◙ nivelurile crescute ale poluării;
◙ rolul în schimbare al guvernelor.
A. Lipsa de materii prime
Dominaţia unei culturi risipitoare în lumea occidentală
(“throw-away culture”) generează probleme tot mai greu de controlat
în ceea ce priveşte depozitarea şi reciclarea deşeurilor, fenomenul
fiind agravat de excesele industriei ambalajelor. 43
Unele materii prime ale pământului sunt infinite, altele finite,
dar regenerabile, iar altele finite, dar neregenerabile.
Resursele infinite (aerul şi apa) devin o problemă. Lipsa de
apă constituie deja o problemă politică, iar pericolul nu se mai
manifestă doar pe termen lung. Grupurile ecologice au făcut lobby
pentru interzicerea anumitor elemente folosite în ambalajele cu
aerosol (de tipul sprayurilor) din cauza distrugerilor pe care le pot
provoca stratului de ozon.
Resursele finite regenerabile (pădurile şi alimentele) trebuie
folosite inteligent. Firmele forestiere sunt solicitate să facă
reîmpăduriri pentru a proteja solul şi pentru a asigura lemnul necesar
a fi folosit ca și materie prima în industria producătoare de mobilă și
nu numai. Datorită faptului că pământul arabil este fix şi că zonele
urbane se extind constant pe terenul arabil, oferta de alimente ar
putea constitui, de asemenea, o problemă.
Resursele finite neregenerabile (petrolul, cărbunele, platina,
zincul, argintul) vor ridica o problemă serioasă pe măsura ce ne
apropiem de punctul de epuizare. Societățile comerciale ce folosesc
aceste resurse minerale din ce în ce mai deficitare în procesul de
producție se confruntă cu o creştere substanţială a costurilor. Este
posibil ca lor să nu le fie uşor să treacă aceste creşteri de costuri pe
seama clienţilor. Societățile comerciale angajate în cercetare şi
dezvoltare au o ocazie excelentă de a dezvolta materiale substituente.
B. Costurile în creştere ale energiei
Una dintre resursele finite neregenerabile, petrolul, a creat
probleme serioase economiei mondiale. În octombrie 2000, preţul
43
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 409 – 411.
 79
petrolului a crescut până la 34 de dolari pe baril, dând naştere unei
noi căutări a formelor alternative de energie. Societățile comerciale
au căutat mijloace practice pentru a exploata energia solară, nucleară,
eoliană, precum şi alte forme de energie. În domeniul energiei solare,
sute de societăți comerciale au lansat produse de primă generaţie
pentru a exploata energia solară în vederea încălzirii locuinţelor, dar
şi pentru alte utilizări. Alte societăți comerciale sunt angajate în
construcţia unor automobile electrice practice, cea care va reuşi
având să câştige miliarde de dolari.
Vehicule hibride, cum ar fi Toyota Prius, sunt deja disponibile.
C. Presiunile anti-poluare
O serie de activităţi industriale pot dăuna inevitabil mediului
natural.
Spre exemplu nivelurile periculoase ale mercurului din ocean,
cantitatea de DDT şi de alţi poluanţi chimici din sol şi din alimente,
dar şi sufocarea mediului cu sticle, ambalaje de plastic şi alte
materiale de ambalat.
Cam 42% dintre consumatorii din S.U.A. sunt dispuşi să
plătească preţuri mai mari pentru produsele “verzi”. Această cerere
dă naştere unei pieţe mari pentru soluţiile de control al poluării, cum
ar fi firmele de epurare de gaze, centrele de reciclare şi sistemele de
depozitare a reziduurilor. Aceasta a condus la căutarea unor moduri
alternative de a produce şi ambala bunurile.
3M derulează programul Pollution Prevention Pays, care a condus
la o reducere substanţială a poluării şi a costurilor.
Dow Chemical a construit o nouă fabrică de etilenă, în Alberta, care
foloseşte cu 40% mai puţina energie şi eliberează cu 97% mai
puţina apă uzată.
AT&T foloseşte un pachet special de software pentru a alege
materialele mai puţin dăunătoare, a reduce reziduurile periculoase
şi a îmbunătăţi reciclarea produselor în cadrul operaţiunilor sale.
McDonald’s şi Burger King au eliminat cutiile de polistiren şi
folosesc acum ambalaje reciclabile de hârtie şi şerveţele de hârtie.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
80
D. Rolul în schimbare al guvernelor
Guvernele diferă din punctul de vedere al preocupărilor şi
eforturilor lor de a promova un mediu curat.
Spre exemplu, în Uniunea Europeană, guvernul german urmăreşte
cu vigoare calitatea mediului, în parte datorită puternicei mişcări
verzi din Germania şi devastării ecologice din fosta RDG.
Multe naţiuni sărace fac puţin pentru a reduce poluarea.
Aceasta deoarece le lipsesc fondurile şi voinţa politică. Este în
interesul naţiunilor mai bogate să ajute naţiunile mai sărace să
controleze poluarea, dar chiar şi naţiunilor mai bogate le lipsesc
astăzi fondurile necesare.
Speranţa majoră este că societățile comerciale vor adopta din
ce în ce mai mult practici care vor proteja mediul natural.
În cartea lor Natural Capitalism, Paul Hawken şi Amory şi
Hunter Lovins cheamă firmele să practice “un nou tip de
industrialism” care va aduce profituri şi locuri de muncă în paralel cu
protejarea mediului. Ei imaginează maşini hibride care vor rula 130
de kilometri cu 4 litri de benzină, producători care îşi reciclează
neobosit produsele, clădiri super-eficiente, surse alternative de
energie, precum şi alte evoluţii care vor reduce consumul de energie
şi materiale cu 90%.
Ocazii imense stau în faţa societăților comerciale şi
operatorilor de piaţă care pot crea noi soluţii pentru a asigura
reconcilierea între prosperitate şi protecţia mediului.44
Preocuparea faţă de mediul natural a dat naştere aşa-numitei
mişcări “verzi” sau ecologiste. Societățile comerciale progresiste nu
se rezumă doar la a aplica prevederile legii. Ele îşi elaborează
strategii şi practici sustenabile ecologic, în efortul de a crea o
economie mondială pe care planeta s-o poată susţine pe termen
nelimitat. Aceste societăți comerciale răspund cererilor continue din
partea consumatorilor cu produse sigure din punct de vedere
ecologic, ambalaje reciclabile sau biodegradabile, sisteme mai bune
de control al poluării şi operaţiuni mai eficiente din punctul de
vedere al consumului de energie. Din ce în ce mai mult, societățile
44
Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005,
pp. 208 – 219.
 81
comerciale recunosc legătura dintre o economie sănătoasă şi un
mediu natural sănătos.
Apariţia şi agravarea problemelor care afectează protecția
mediului înconjurător au creat un larg curent de opinie în favoarea
necesităţii de a regândi pe baze cu totul noi obiectivele şi
consecinţele activităţilor de afaceri. După Rio Earth Summit din
1992, un anumit concept s-a impus cu tot mai multă autoritate drept
nucleu al unui nou mod de evaluare nu numai a diferitelor activităţi
specifice de afaceri, ci a dezvoltării industriale şi sociale în general.
Este vorba de conceptul de sustenabilitate.
Conceptul de sustenabilitate se bazează pe ideea de
nedepăşire a limitelor sistemului global de a funcţiona în continuare
la parametri acceptabili.45
Un exemplu ar fi necesitatea de a asigura ca impactul activităţilor
economice asupra pământului sau a biosferei să nu pună în pericol
viabilitatea lor pe termen lung.
Legând dezvoltarea sustenabilă de potenţialul generaţiilor
viitoare de a-şi satisface la rândul lor nevoile nu mai rău decât cele
prezente, sustenabilitatea pune în discuţie problema echităţii
intergeneraţionale. Echitatea intergeneraţionale presupune egalitatea
şanselor de bunăstare ale diferitelor generaţii.
Avându-şi rădăcinile în mişcarea ecologistă, sustenabilitatea a
fost multă vreme sinonimă cu grija faţă de conservarea mediului
natural. În ultimul deceniu însă, conceptul de sustenabilitate a căpătat
o mai mare amplitudine, cuprinzând în aceași timp aspecte
economice dar şi sociale.
Din cele prezentate anterior se poate înțelege faptul că
sustenabilitatea este privită ca o noţiune concepută din perspectivă
ecologistă. În prezent, este răspândită, în special în mediul de afaceri,
impresia greşită că sustenabilitatea este un concept legat exclusiv de
protecţia mediului înconjurător.
Principiile de bază ale sustenabilităţii din perspectivă
ecologică se referă la managementul resurselor fizice astfel încât
acestea să fie conservate pentru viitor. Se consideră că toate
45
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 409 – 411.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
82
biosistemele au resurse şi capacităţi finite de conservare, astfel încât
activităţile umane sustenabile trebuie să se desfăşoare la un nivel
care să nu ameninţe sănătatea acestor sisteme.
Sustenabilitatea ecologică presupune, în același timp,
abordarea unor probleme critice, cum ar fi:
◙ impactul industrializării asupra biodiversităţii,
◙ utilizarea continuă a resurselor neregenerabile (hidrocarburi,
minereuri),
◙ producţia unor substanţe poluante (emisii de gaze generatoare ale
efectului de seră) etc.
Dar preocupările ecologice privind sustenabilitatea sunt legate
și de problema creşterii economice ca atare, analizându-se
posibilitatea ca generaţiile viitoare să nu mai poată beneficia de
acelaşi nivel de trai pe care 1-au atins societăţile cele mai evoluate
din prezent, dacă acestea nu renunţă să producă şi să consume din ce
în ce mai mult.46
Marketingul ecologic, verde sau ambiental are ca stimul
esenţial creşterea conştiinţei ecologice a consumatorilor. El poate fi
văzut ca o continuare a adaptării filosofiei de marketing la exigenţele
fiecărei ere a marketingului. Marketingul erei ecologice încearcă să
conecteze componentele clasice ale marketingului şi
managementului la problemele ecologice. 47
Conceptul de “Marketing în ecologie”, se străduieşte să obţină
o ameliorare a activităţii publice cu privire la îngrijirea peisajului şi
protecţia mediului natural. Îmbinarea celor două noţiuni a condus
spre conceptul de “Marketing ecologic”, care, în viziunea creatorilor
săi, trebuie să fie strâns legat de politica de piaţă a întreprinderilor
moderne, urmărind să ţină seama de cerinţele consumatorilor, în
special prin politica de produs, prin modificări în procesul de
producţie şi distribuţie, precum şi prin importantele reorientări ale
politicilor promoţionale. 48
46
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 413 - 414.
47
Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura
Economică, Bucureşti. 2006, pp. 15-21.
48
Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing.
Vol. II, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, pp. 650 – 662.
 83
Componentă a marketingului social, marketing ecologic este
concept nou, concept apărut în contextul dezvoltării intensive a
marketingului clasic, pe fondul sensibilizării publicului larg asupra
problemelor mediului înconjurător.
Ecomarketingul este definit în doctrina economică ca fiind
acea activitate de marketing orientată spre satisfacerea nevoilor
consumului de bunuri /servicii ecologice, indiferent dacă este vorba
de bunuri industriale sau bunuri de larg consum. Ecomarketingul este
o parte componentă a marketingului general, ce ia în considerare atât
nevoile şi preferinţeleimediate ale consumatorilor, cât şi interesele de
protecţie ale acestora şi a mediului înconjurător pe termen lung,
indefinit.49
Marketing ecologic desemnează totalitatea eforturilor şi
mijloacelor de intervenţie orientate spre investigarea nevoilor,
conceperea, crearea şi/sau schimbul permanent al bunurilor materiale
şi serviciilor ecologice, care să asigure bunăstarea individuală şi
colectivă, ţinând seama atât de obiectivele pe termen lung de
protecţie a mediului şi sănătăţii umane, cât şi de obiectivele
întreprinderii.50
Marketing ecologic constituie transpunerea practică a
conceptului de eco-marketing, respectiv ansamblul activităţilor care
dirijează, influenţează şi dirijează fluxul de bunuri şi servicii
ecologice, pe parcursul intregului ciclu de viaţă al produsului, de la
producţie până la utilizarea sa finală, depozitarea sau reciclarea
deşeurilor. 51
Apariţia efectelor nocive şi conştientizarea pericolelor pe care
le prezintă poluarea pentru viitorul omenirii au impus reconsiderarea
politicilor adoptate, în sensul integrării problemelor de protecţie a
mediului în programele de dezvoltare economică.
În ţările cu o economie modernă, avansată, mediul
înconjurător a devenit o prioritate politică de vârf. Astfel au devenit
obligatorii adoptarea şi aplicarea de urgenţă a unor mecanisme şi
49
Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 1. Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005, pp. 534.
50
Bucur-Sabo, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]:
Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 406.
51
Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu, vol. 2, Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005, pp. 983.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
84
politici de promovare a dezvoltării durabile, incluzând obiective
ecologice clar conturate pentru fiecare domeniu de activitate
economică.
Astfel, s-au cristalizat şi au evoluat o serie de termeni, cum ar
fi: “ecodezvoltare”, “ecobusiness”, “management ecologic”,
“ecotehnici”, “ecoproduse”, “excelenţă ecologică” dar şi,
“ecomarketing”.
Marketingul ecologic este, deci, un concept şi totodată o
practică în plin proces de cristalizare şi evoluţie. El constituie şi în
prezent obiectul unor dezbateri naţionale şi internaţionale, care,
alături de demersurile practice, permit realizarea unor importanţi paşi
evolutivi.
Marketingul ecologic ca ansamblu de mijloacelor utilizate
pentru sensibilizarea societăților comerciale şi a publicului larg cu
privire la procesul de degradare a mediului ambiant, se dezvoltă pe
două planuri52:
◙ la nivel macoeconomic, are ca principal obiectiv prevenirea
mediului ambiant prin acţiuni conjugate ale statului şi ale unor
organisme publice,
◙ la nivel microeconomic, unde fiecare agent economic este chemat
să încurajeze componenta ecologică din politica sa de marketing.
Mediul de markering este format dintr-un micromediu şi un
macromediu.
Micromediul este compus din forţele aflate în apropierea
societății comerciale (forțe care îi influenţează capacitatea de a-şi
servi clienţii) din respectiva societate comercială, furnizorii săi,
societățile comerciale din canalul de marketing, pieţele de clienţi,
concurenţii şi grupurile de public.
Macromediul este format din forţele societale de ansamblu
care influenţează micromediul: forţe demografice, economice,
naturale, tehnologice, politice şi culturale. 53
Marketingul verde include o largă paletă de activităţi
referitoare la:
52
Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 433 – 435.
53
Kotler, Ph., Gary, A.: Principiile marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005,
p. 111.
 85
◙ modificarea produsului,
◙ schimbarea proceselor de producţie,
◙ modificări ale ambalajului,
◙ reorientarea publicităţii şi a distribuţiei.
Toate aceste activităţi reclamă noi strategii de gestiune şi de
piaţă care să fie în măsură să înfrunte în mod eficace provocările
cruciale legate de definiţia termenului „ecologic, verde sau
ambiental” de procesele de dezvoltare a produselor ecologice şi
comunicării, de agajamentul şi iniţiativele pentru salvgardarea
mediului înconjurător. Acestea pot fi realizate dacă se dezvoltă o
nouă concepţie: ecologică, asupra producţiei (la nivelul societăţilor
comerciale) şi consumului (la nivelul consumatorilor). 54
O societate comercială care asimilează ecomarketingul trebuie
să acţioneze din perspectiva următoarelor concepţii strategice:
◙ strategia propriei percepţii. Ofertanţii de ecoproduse vor interveni,
în primul rând, pentru cunoaşterea propriului potenţial „eco” şi,
abia ulterior, pentru conectarea la celelalte demersuri „eco”,
proprii altor componente ale mediului extern. Acest
comportament le va permite să identifice forţele şi slăbiciunile
ecologice proprii,
◙ strategia perceperii mediului extern. Observarea sistematică şi
obţinerea de informaţii despre comportarea ecologică a tuturor
componentelor mediului extern vor permite depistarea în timp util
a şanselor (oportunităţilor) şi riscurilor (ameninţărilor) existente;
◙ strategia flexibilităţii interne. Ofertanţii de ecoproduse trebuie să
aibă capacitatea de a acţiona sau de a reacţiona rapid şi
competent, respectiv de a-şi mobiliza resursele, astfel încât să
influenţeze mediul prin oferte inovatoare line (strategie ofensivă)
sau să preia standardele existente în domeniu (strategie
defensivă);
◙ strategia flexibilităţii externe. Firmele care oferă bunuri materiale
şi servicii ecologice trebuie să se poziţioneze astfel pe piaţa
specifică încât să-şi valorifice avantajele competitive şi să atingă
obiectivele fixate;
54
Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi consumului. Editura
Economică, Bucureşti. 2006, p. 17.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
86
◙ strategia comercială pentru procurarea factorilor productivi
„eco”. În scopul evitării conflictelor de interese şi al promovării
consecinţelor pozitive, se vor stabili relaţii de cooperare cu
furnizorii de factori productivi „eco”;
◙ strategia asigurării interne. Pentru a fi posibile acţiuni compatibile
cu finalităţile vizate, trebuie construită „mix-ecologia” specifică.55
5.2. Mişcarea ecologistă şi
rolul său în protecţia mediului
Mişcarea ecologistă a apărut şi s-a dezvoltat ca o reacţie la
impactul negativ pe care activităţile umane îl au asupra mediului
înconjurător. Spre deosebire de organizaţiile consumeriste, mişcarea
ecologistă este organizată, de regulă, în formaţiuni politice. Acţiunile
acestora, finalizate prin adoptarea de către state a unor acte
normative care reglementează raporturile comunităţilor cu mediul, nu
sunt îndreptate în mod direct împotriva marketingului. Ele se
interferează însă cu problematica acestuia, întrucât ecologia are la
bază concepţia că activitatea economică presupune nu numai
preocuparea de a spori volumul şi calitatea bunurilor materiale şi
serviciilor şi asigurarea unei eficienţe ridicate (obiective ale
activităţilor de marketing), ci şi o grijă permanentă de a proteja
mediul ambiant, care, în ultimă analiza, constituie condiţia materială
de bază a creşterii economice.
Poluarea mediului poate surveni în oricare din secvenţele
ciclului producţie-distribuţie-consum. Există, astfel, sectoare
(ramuri) de producţie poluante sau numai tehnologii de fabricaţie
poluante, procese logistice (transportul auto, spre exemplu) care
afectează mediul natural, precum şi o gamă din ce în ce mai largă de
produse, ambalaje şi servicii poluante. Posibilităţi de intervenţie din
partea marketingului există, cel puţin principial, în oricare din aceste
secvente: perfecţionarea tehnologiilor, orientarea cererii
55
Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 435; Bucur-Sabo, M.
[Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar
explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 405-407.
 87
consumatorilor către produse nepoluante, reciclarea deşeurilor şi
ambalajelor etc.
Ecologiştii îşi axează acţiunile în direcţia promovării unor
mijloace de protecţie a mediului ale căror costuri să fie incluse în
preţul produselor; de multe ori însă, pe baza unor studii concrete ale
faptelor şi fenomenelor, ei pledează în favoarea conservării mediului
prin încetinirea sau chiar oprirea creşterii economice. De pe aceste
poziţii, acţiunile ecologiştilor vin adesea în contradicţie atît cu
cerinţele consumeriştilor (care solicită produse mai multe şi mai
ieftine), cât şi cu cele ale producătorilor şi distribuitorilor. 56
5.3. Protecţia mediului. Perspective juridice
5.3.1. Marca verde/ecologică aplicată produselor ecologice,
rezultate ale agriculturii ecologice (biologice). Între
protecţia mediului şi protecţia consumatorului
Regula conform căruia este mai important a descoperi şi a
preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se manifeste, a
determinat utilizarea etichetei (mărcii) ecologice în loc de a reacţiona
prin mijloc de promovare a produselor favorabile mediului.
Principalul rol al etichetei ecologice este acela de a informa
consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai puţin
distructive pentru mediu, decât altele similare. 57
Ecomarca sau eticheta ecologica este folosită de persoanele
fizice și juridice ce desfășoară activitate comercială ca un intrument
de atragere a clientelei, garantând produse cu un impact minim
asupra mediului pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă. Astfel,
acești comerciați devin responsabili social, mai ales în ceea ce
privește protecția mediului înconjurător. Dar doctrina juridică
sugerează faptul că ar trebui să existe un echilibru între interesele
competitive ale consumatorului și proprietarii mărcii.58 Adică în
domeniul protecției oferite de marcă consumatorilor fiecare stat
56
Florescu, C. (coordonator), Balaure, V., Boboc, Şt., Cătoiu, I., Olteanu, V., Pop,
N. Al.: Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1992, pp. 488 – 489.
57
Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, p. 449.
58
Rosler, H.: The Rationale for European Trade Mark Protection. in European
Intellectual Property Review vol. 29 Issue 3 March 2007, pp. 100-106.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
88
membru al Uniunii Europene ar trebui să aibă o justificare specială,
având în vedere faptul că această protecție este o intervenție asupra
pieței libere europene. În acest caz, justificarea vizează protecția
mediului înconjurător.
Pe plan internaţional există o mare varietate de astfel de
etichete ecologice susţinute/finanţate de guverne, grupuri private ori
de o combinaţie a acestora. Etichetele ecologice arată caracteristicile
produsului şi metodele utilizate la producerea acestuia. 59
Eticheta ecologică este o modalitate de transmitere a
informaţiilor environmentale către consumator, specificând că un
produs este mai „prietenos” cu mediul, comparativ cu alte produse
similare. 60
Eticheta ecologică desemnează acele produse care pot
determina reducerea impactului negativ asupra mediului, în
comparaţie cu alte produse din acelaşi grup de produse, fără a aduce
atingere dispoziţiilor de reglementare aplicabile produselor la nivel
comunitar sau naţional.
Agricultura ecologică (biologică) este aceea tehnică de cultură
care înlătură utilizarea de îngrăşăminte chimice şi de pesticide de
sinteză, în scopul eliminării din producţia animală şi vegetală a
reziduurilor nocive. Produsele agroalimentare obţinute pe această
cale sunt favorabile atât sănătăţii, cât şi mediului (sunt protejate
solul, pânza freatică de poluarea cu nitraţi, nitriţi, etc). 61
Eticheta ecologică trebuie să cuprindă informaţii simple, clare,
exacte şi stabilite pe bază ştiinţifică, privind aspectele ecologice
importante care sunt luate în considerare la acordarea etichetei. Pe
eticheta ecologică trebuie să se indice cât mai multe informaţii
privind motivele pentru care s-a acordat eticheta. Această condiție își
găsește utilitatea practică în a ajuta consumatorul să înţeleagă
59
Matsushita, M., Schoenbaum, T. J., Mavroidis, P. C.: The Word Trade
Organization. Law, Practice and Policy. Oxford University Press, 2003,
pp. 471-472.
60
Gertz, R.: Access to Environmental Information and the German Blue Angel –
Lessons to be Learned? European Environmental Law Review volume. 10, October
2004, Blackwell Publishing, p. 268.
61
Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007,
pp. 929-935.
 89
semnificaţia acordării etichetei, deci a permite consumatorilor să
aleagă în cunoştinţă de cauză. 62
Reglementarea comunitară a etichetei ecologice stabilește
obligația pentru statele membre ca abordarea procedurală şi
metodologică pentru stabilirea criteriilor de acordare a etichetei
ecologice să fie actualizată în temeiul progresului ştiinţific şi tehnic
şi a experienţei dobândite în aceste domenii, pentru a se asigura
compatibilitatea cu standardele recunoscute la nivel internaţional,
dezvoltate în acest domeniu. 63
Acodarea etichetei ecologice produselor care au un impact
redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă are
ca efect direct protecția mediului înconjurător cât și protecția
consumatorilor.
În privința consumatorilor, eticheta ecologică are un efect
preventiv. În acest sens se creează pentru consumatori o posibilitate
de a alege produsele care sunt mai sănătoase pentru ei. Aceste
produse care îndeplinesc condițiile pentru acodarea unei etichete
ecologice sunt “sănătoase” și pentru mediul înconjurător,
neinfluențând sănătatea populației care trăiește în zona în care
produsul respectiv este fabricat și comercializat.
Eticheta ecologică a fost introdusă cu scopul de a se putea
diferenția produsele care au un impact redus asupra mediului. Ea este
aplicată pe aceste produse pentru a încuraja producătorii să se
îndrepte spre direcția ecologică și pentru a-i face pe consumatori să
le diferențieze mult mai ușor față de celelalte produse.
În domeniul acordării etichetei ecologice se aplică
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1980 din
anul 2000. În vederea armonizării legislației interne cu cea
comunitară a fost adoptată Hotărârea Guvernului României nr. 189 în
28 februarie 2002, hotărâre care a fost abrogată expres și înlocuită
prin Hotărârea nr. 236 din 7 martie 2007.
În ceea ce privește Comisia Națională pentru Acordarea
Etichetei Ecologice, noua hotărâre a Guvernului modifică
62
Mureșan, L., Neacșu, A. N.: Etichetarea ecologică. în Zilele medicale ale
Brașovului, 7-8 Decembrie 2007 (volumul Conferinţei este în curs de publicare).
63
Pct. 8, preambul, Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 1980
din anul 2000.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
90
componența acestei comisii în sensul introducerii reprezentanților
patronatelor, alături de reprezentanții organizaţiilor
neguvernamentale din domeniul protecţiei mediului şi protecţiei
consumatorilor și de reprezentanții Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor, ai Ministerului Economiei şi Comerţului și ai
Ministerului Educaţiei şi Cercetării. 64 Această modificare este
realizată pentru a armoniza legislația internă cu cea comunitară, mai
exact în sensul garantării transparenței în aplicarea sistemului
comunitar facultativ și selectiv de acordare a etichetei ecologice, dar
și pentru a transpune și la nivel intern compunerea Comitetului de
Etichetare Ecologică al Uniunii Europene (CEUE). Acest comitet
este constituit la nivel comunitar, ca organism ce garantează, pentru
fiecare grup de produse, o participare echilibrată a tuturor părţilor
interesate de grupul de produse respectiv, cum ar fi reprezentanţi ai
industriei şi prestatori de servicii, inclusiv IMM-uri, corporaţii şi
organizaţii ale acestora, sindicate, comercianţi, detailişti, importatori,
grupuri de protecţie a mediului şi organizaţii ale consumatorilor. 65
În plus, Hotărârea nr. 236 din 2007 este mai bine structurată
comparativ cu fostul act normativ privind acordarea etichetei
ecologice 66, mai ales în ceea ce privește gruparea contravențiilor în
acest domeniu. Astfel constituie contravenții, conform art. 7 din
Hotărârea nr. 236/2007, următoarele fapte:
1. introducerea pe piaţă a produselor care poartă eticheta ecologică
fără să fi fost acordat dreptul de a purta această etichetă,
2. refuzul operatorului economic de a prezenta contractul referitor la
condiţiile de utilizare a etichetei ecologice la cererea organului de
control,
3. publicitatea falsă sau înşelătoare ori utilizarea oricărei etichete
care poate fi confundată cu eticheta ecologică,
4. prezentarea de către operatorul economic de date inexacte privind
rezultatele procesului de evaluare a performanţelor produsului,
64
Art. 2, Hotărârea Guvernului României nr. 236 din 7 martie 2007 privind
stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului Parlamentului
European şi al Consiliului nr. 1980/2000/CE din 17 iulie 2000 privind sistemul
revizuit de acordare a etichetei ecologice comunitare.
65
Pct. 17, preambul, Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr.
1980 din anul 2000.
66
Hotărârea Guvernului României nr. 189 în 28 februarie 2002.
 91
5. introducerea pe eticheta ecologică a altor menţiuni decât a celor
prevăzute în Regulament.
Cuantumul amenzii cu care sunt sancţionate contravenţiile în
domeniul etichetării ecologice a fost substanțial mărit, asfel dacă
Hotărârea nr. 189/2002 prevedea amenzi cuprinse între 1.000 și
5.000 lei 67, noua Hotărâre de Guvern 236/2007 prevede amenzi de la
5.000 lei la 10.000 lei. Se observă o dublare a cuantumului amenzilor
ce sunt aplicate în cazul săvârșirii faptelor prezentate anterior ca fiind
contravenții, măsură benefică în sensul consolidării unei prevenții
pecuniare în domeniul acordării și utilizării etichetei ecologice.
Toate aceste modificări aduse legislației interne prin adoptarea
Hotărârii de Guvern 236/2007, analizate anterior, contribuie la o mai
bună protecție a consumatorilor și a mediului înconjurător. Astfel se
pune în practică obiectivul sistemului comunitar de acordare a
etichetei ecologice, stipulat la Pct. 1 al Art. 1 al Regulamentului
comunitar, de a promova produsele care pot determina reducerea
impactului negativ asupra mediului, în comparaţie cu alte produse
din acelaşi grup de produse, contribuind astfel la utilizarea eficientă a
resurselor şi la un nivel ridicat de protecţie a mediului.68
În concluzie, eticheta ecologică reprezintă un instrument
ecologic de promovare a produselor favorabile mediului, făcând apel
la preocupările publicului şi la prudenţa producătorilor.
Nu este posibilă etichetarea negativă ce reliefează pericolele
particulare ale produselor.
În prezent există aproximativ 4000 de produse etichetate
ecologic în aproximativ 70 de categorii.
Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte
dificil de administrat, în principal din cauza necesităţii evaluării
globale a ciclului de viaţă a întregului produs.
Revizuirea sistemului de atribuire a mărcii ecologice
comunitare va dori extinderea acesteia la sfera serviciilor, instituirea
unui comitet al Uniunii Europene pentru marca ecologică şi
67
Art. 26 lit 2, Hotărârea Guvernului României nr. 189 în 28 februarie 2002.
68
C. Murzea, L. Mureşan: Ecobrand - The Ecological Label. Bulletin of the
Transilvania University of Braşov, Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare).
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
92
adoptarea de măsuri specifice de aplicare şi finanţare a noilor
obiective.69
Marca ecologică poate fi folosită şi ca un instrument cu
valoare mai ales morală, de prestigiu, de identificare şi reliefare a
unor elemente naturale excepţionale sau practici ecologice
consacrate.70
În acest context, cu atât mai mult este cerută de către
consumatori etichetarea produselor modificate genetic (atât la nivel
european, cât şi internaţional). Dacă la nivel european s-au făcut
multe în acest sens, la nivelul Statelor Unite ale Americii nici în
prezent nu există o astfel de etichetare. 71
5.3.2. Organismele modificate genetic.
Între protecţia mediului şi protecţia consumatorului
Controlul social asupra relaţiilor dintre tehnică şi om prin
drept nu se poate realiza dacă nu ţinem cont de indivizii ce o
alcătuiesc, de drepturile şi libertăţiile lor, de limitele acestor drepturi
sau de consecinţele încălcării lor.72
Regimul juridic comunitar aplicabil organismelor modificate
genetic
În anul 1990 s-a înregistrat primul succes cu o cultură
modificată genetic. Până în anul 2002 peste 75% din recoltele de
soia, 34% din recoltele de porumb şi 71% din recoltele de bumbac
din SUA erau modificate genetic. În total mai mult de unul din patru
acrii de teren cultivat din SUA erau culturi modificate genetic în
2002. Viteza cu care acestă nouă tehnologie agricolă a ajuns pe piaţă
a fost justificată de Monsanto CEO Robert Shapiro ca fiind „nevoia
companiilor de a-şi fructifica investiţiile”. Producţia de alimente a
69
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 64-69.
70
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 233-234.
71
Makuch, Z.: TBT or not TBT, That is the Question: The International Trade Law
Implications of European Community GM Traceability and Labelling Legislation.
European Environmental Law Review volume. 8-9, August-September 2004,
Blackwell Publishing, p. 235.
72
Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.: Introducere în biodrept.
De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 30.
 93
fost şi ea încurajată de rapida difuzare a produselor agriculturii
modificate genetic pentru anu pierde ultimul avantaj competitiv
posibil pe piaţa globală. În acestă grabă de a aduce produsele pe
piaţă, au rămas fără răspuns întrebările multor consumatori
referitoare la beneficiile şi riscurile organismelor modificate
genetic. 73
Perioada de 11 ani de cultivare şi comercializare au dus la 102
milioane de ha de culturi de organismele modificate genetic în
întreaga lume, estimându-se ca în anul 2015 să se ajungă la 200
milioane ha. 74
În prezent, 22 de ţări cultivă comercial OMG, printre care şi
România, care deţine locul 1, alături de Spania în Europa cu 0,1 mil.
ha de soia transgenică.
10,3 milioane de agricultori au cultivat OMG în 2006:
◙ 90% dintre ei fiind fermieri cu venituri modice;
◙ 68% din aceste culturi sunt rezistente la ierbicide,
◙ 19% la insecte
◙ 13% la ambele (ierbicide şi insecte).
Beneficiile nete cumulate obţinute de cultivatorii de OMG
între 1996 şi 2005, la 27 miliarde de dolari.
Lucerna a intrat în clubul transgenic, alături de soia (57% din
suprafaţa totală), porumb (25%), bumbac (13%), rapiţă (5%), orez,
dovleac, papaia, roşie, cartof, căpşune, etc.
Succesul acestor varietăţi rezistente la ierbicide şi/sau insecte
se datorează beneficiilor economice colosale pentru agricultori, în
special printr-un randament superior.
Aceste culturi atrag în ultimul timp mai ales ţările în curs de
dezvoltare. Aşa, de exemplu, India şi-a triplat culturile de OMG între
2005 şi 2006 (de la 1,3 la 3,8 milioane de ha), urmată de Africa de
Sud (+ 180%) şi Filipine (+ 100). Succes care ar urma să fie
confirmat prin crearea până în 2010 de varietăţi tolerante la secetă
73
Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question wording on
levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of
Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing,
pp. 154-155.
74
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 423-429.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
94
(International Service for the Acquisition of Agribiotech Application,
Report, 2007).
Eurobarometrul publicat în iunie 2005 arată că 54% dintre
europeni nu ar accepta „niciodată OMG ori numai în situaţii
excepţionale”, iar 31 % nu le acceptă decât dacă nu sunt strict
reglementate şi controlate75.
Dezvoltarea biotehnologiei moderne a născut serioase întrebări
legate de efectele adverse a organismelor modificate genetic asupra
sănătăţii şi/ori asupra mediului.76
Astfel, culturile de organismele modificate genetic prezintă ca
avantaj o mai mare productivitate (prin rezistenţa la boli şi dăunători
şi ritmul superior de creştere); dar prezintă dezavantajele77 următoare
(la nivel de produs consumabil):
◙ nici un test nu a fost efectuat pe o perioadă suficient de lungă
pentru a determina existenţa sau nu a unui risc pentru sănătatea
umană (până în prezent),
◙ pericolul care îl reprezintă, prin contaminare, de compromitere a
speciilor tradiţionale (un exemplu în acest sens: culturile
modificate genetic aflate în vecinătatea culturilor de sfeclă de
zahăr, pe teritoriul SUA, au influenţat culturile de sfeclă,
determinând necesitatea transformării şi a culturilor de sfeclă de
zahăr în culturi modificate genetic).
Cu toate acestea, perspectiva autorilor amercani 78 este
optimistă: „folosirea biotehnologiei în agricultură şi producţia de
alimente oferă o promisiune de alimente cu o valoare nutritivă
îmbunătăţită, împreună cu beneficii economice şi sociale. Prima
generaţie de culturi modificate genetic au indicat asigurarea
beneficiilor pentru producători prin rezistenţa acestor culturi la boli
şi pesticide. Adoptarea culturilor modificate genetic la nivelul
fermelor a fost cu adevărat semnificativă, o dată cu introducerea sa
75
Kempf, H.: L’Europe et les OGM: un defi culturel. Le Monde 8 iulie, 2005.
76
Balias, G.: Seeds of Distrust: The Co-existence of Genetically Modified and
Conventional or Organic Crops in Greece. European Environmental Law Review
volume. 14, December 2005, Blackwell Publishing, p. 318.
77
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 423-429.
78
Hossain, F., Onyango, B.: Product attributes and consumer acceptance of
nutritionally enhanced genetically modified foods. In International Journal of
Consumer Studies Volume 28, Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, p. 255.
 95
comercială în mijlocul anilor 1990. În 2002 aproximativ trei sferturi
din producţia de soia în acrii, şi mai de o treime din producţia de
porumb în acrii, din SUA au fost plantate folosind seminţe
modificate genetic.
O mare sursă de optimism în legătură cu produsele alimentare
obţinute cu ajutorul biotehnologiei este promisiunea că tehnologia va
dezvolta produse alimentare noi şi îmbunătăţite care vor aduce
semnificative îmbunătăţiri ale sănătăţii, nutriţiei şi beneficii
economice pentru consumatori. Aceste beneficii pot include o
stabilitate mai mare, o îmbunătăţire atractivă a calităţii şi a forţei
simţurilor, o reducere a alergiilor, precum şi o îmbunătăţire a
sănătăţii şi atributelor privind starea generală fizică şi psihică. Au
existat speculaţii cum că acestă nouă generaţie a produselor
alimentare modificate genetic cu atribute calitativ îmbunătăţite sau
beneficii nutriţionale va fi rapid acceptată public.”
Dar, conştientă de riscuri, Comunitatea Europeană a adoptat în
ultimii 15 ani un ansamblu de reguli vizând controlul difuzării în
mediu şi punerii în comerţ a produselor modificate genetic, în scopul
de a proteja sănătatea umană şi ecosistemul.
Legislaţia comunitară în materie de OMG este considerată ca
una dintre cele mai severe din lume, şi de aceea dispoziţiile sale fac
uneori obiectul restricţiilor din partea statelor membre pe baza
principiului precauţiei ori clauzei de salvgardare. 79
Dar marea reţinere în utilizarea lor vine din partea
consumatorilor. Unele agenţii guvernamentale, grupurile industriale
şi cercetătorii folosesc termenul de „biotehnologie” în locul sau ca o
alternativă pentru termenul de „organisme modificate genetic”.
Folosirea termenului de „biotehnologie” în locul termenului de
„organism modificat genetic” s-a justificat asfel: „cercetările au
indicat, în mod constant, faptul că anumiţi termeni cum ar fi
„inginerie genetică” sunt percepuţi mult mai negativ în comparaţie
cu termeni ca „biotehnologie agricolă”. În realitate, termenul de
79
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 78-86.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
96
„organism modificat genetic” este cel mai negativ termen pentru
consumatori.80
Perenitatea opoziţiei la OMG în Europa nu poate fi înţeleasă
dacă nu o raportăm la o opţiune culturală profundă, intervenită în anii
1990 pe fondul crizei agriculturii productiviste.
Europenii vestici au convingerea că agricultura de mâine trece
prin menţinerea unei ţărănimi care să facă să trăiască pământul şi
prin calitatea gustativă şi ecologică a produselor sale.
Astfel, Europa se recunoaşte mai degrabă în slow food,
mişcarea născută în Italia care susţine excelenţa alimentelor şi
valoarea lor conviviată, decât în fastfood, simbolizat de
McDonald’s.81
În timp ce OMG concepute de marile multinaţionale
agroalimentare constituie un sistem tehnic adaptat unei agriculturi
extensive, consumatorii şi agricultorii europeni manifestă dorinţa
unui model radical diferit. Europa politică a amorsat această turnantă
cu reforma politicii agricole comune adoptată în 2003, care a
abandonat obiectivul creşterii producţiei şi a luat în considerare, în
mod serios, protecţia mediului.
Acest model tinde să dobândească o valoare internaţională.
Aceasta, deoarece problema agricolă mondială nu este de a creşte
cantităţile produselor, ci de a menţine comunităţi ţărăneşti viabile şi
scăpate din capcana sărăciei.
Urmând această direcţie, soluţia nu este de căutat într-o
agricultură industrialistă şi puţin utilizatoare de mână de lucru, ci în
menţinerea micilor ferme, pentru a limita exodul către metropole, din
ce în ce mai ingerabil şi în dezvoltarea unei agronomii preocupată de
randamente sporite şi protecţia solurilor fragile. Europa are aici un
model tehnic şi cultural de promovare la nivel mondial.
Legislaţia Comunităţii Europene privind biotehnologia şi
produsele derivate din biotehnologie, care a debutat la mijlocul anilor
1990, este dispersată, deoarece (îndeosebi în domeniile agriculturii şi
80
Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question wording on
levels of support for genetically modified organisms. In International Journal of
Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing,
pp. 154-155.
81
Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007,
pp. 935-967.
 97
alimentaţiei, pe de o parte, şi în cel al produselor farmaceutice, pe de
altă parte) numeroase directive stabilesc prevederi specifice pentru
anumite produse. 82
Ca urmare a noilor evoluţii în materie, Directiva 90/220 din 23
aprilie 1990 a fost abrogată şi înlocuită prin Directiva 2001/18/CE a
Parlamentului şi Consiliului din 12 martie 2001 privind diseminarea
voluntară în mediu de OMG, fondată pe art. 100 A din Actul Unic
(devenit art. 95 al Tratatului de la Amsterdam din 1997).
Se instituie astfel un regim de control, conform principiului
precauţiei riscului cauzat prin introducerea intenţionată de OMG în
mediu.83 Fiecare punere pe piaţă ori disiminare nu poate fi făcută
decât dacă nu are un efect negativ asupra mediului şi sănătăţii, în
special dacă disiminarea nu riscă să facă să se exprime o genă
modificată asupra altor specii decât specia-ţintă.
Directiva prevede două proceduri de autorizare:
◙ o procedură de autorizare pentru diseminarea voluntară de OMG
într-un alt scop decât punerea pe piaţă,
◙ o procedură de autorizare pentru diseminarea voluntară de OMG
pentru punerea pe piaţă
Evaluarea riscurilor este obligatorie în ambele cazuri.
Autorizarea va fi acordată după o largă consultare şi pentru o
perioadă maximă de 10 ani.
Etichetarea este impusă tuturor etapelor punerii pe piaţă.
Dispoziţiile relative la trasabilitatea OMG permit urmărirea prezenţei
lor pe întreaga durată a existenţei pe piaţă. Dar, etichetarea nu
asigură o perfectă transparenţă mai ales în ceea ce priveşte folosirea
OMG în materie alimentară. Pericolul fiind deosebit de important,
documentul obligă toate statele membre să autorizeze orice
experimentare conform cerinţelor directivei, să elimine marcherii la
antibiotice şi să înainteze rezumatul Comisiei care va informa
celelalte state membre. Orice punere pe piaţă trebuie să fie precedată
de experimentări şi de o consultare a celorlalte state membre.
82
Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007,
pp. 935-967.
83
Duţu, M.: Principii şi instituţii comunitare de drept comunitar al mediului.
Editura Economică, Bucureşti. 2005, pp. 323-324, 330-332.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
98
Comisia ţine la zi o listă a OMG a căror diseminare este
interzisă şi statele membre trebuie să facă un raport anual privind
controlul utilizării acestor produse.
Directiva stipulează procedurile de securitate relative la
termenele de observare, regulile de control, măsurile de protecţie pe
care statele membre trebuie să le respecte.
În măsura în care agroindustria americană nu separă
producţiile transgenice şi convenţionale în două filiere distincte,
ţările europene sunt constrânse să aplice metode fine de identificare
şi de cuantificare a prezenţei OMG atât în seminţe şi grăunţe, cât şi
în produsele transformate precum făinurile, uleiurile, cerealele,
cremele de desert şi altele. Operaţiune deloc simplă, întrucât, pentru
a identifica un OMG, trebuie mai întâi să ştii ce cauţi, ceea ce
presupune că industriaşii trebuie să le comunice organismelor de
control. Ceea ce este deja calificat de ecologişti ca iluzoriu, în ciuda
tutoror studiilor la nivel european84 şi internaţional privind riscurile
şi beneficiile organismelor modificate genetic.
Pentru a fi comercializată legal, produsele alimentare trebuie
să îndeplinească condiţiile privind substanţa, natura şi calitatea
cerute de cumpărător. Un concept, într-o anumită măsură ascuns,
referitor la calitatea produselor alimentare, afirmă faptul că vânzarea
cu amănuntul a produselor alimentare permite câteva oportunităţi
pentru consumator, în sensul în care acesta poate obţine atributele
produselor alimentare pe care le pretinde. Produsele alimentare au
tendinţa de a fi semipreparate şi chiar dacă nu sunt semipreparate,
modul de servire din marile magazine oferă informaţii detaliate şi
inteligibile referitoare la aceste produse. În consecinţă, standardele
privind produsele alimentare şi etichetarea acestora sunt evidenţiate
ca metode cheie de comunicare dintre canelele de furnizare şi ultimii
clienţi. Unele atribute de calitate şi pretenţii privind produsele
alimentare pot fi verificate în procesul consumului, cum ar fi:
atributele senzoriale, calitatea depozitării, convenabilitate şi
siguranţă. Totuşi acestea nu sunt singurele atribute ale produselor
84
Langlet, D.: Advance Informed Agreement and Biosafety – the Elaboration,
Functioning, and Implications of AIA in the Cartagena Protocol. European
Environmental Law Review volume. 11, November 2005, Blackwell Publishing,
p. 291.
 99
alimentare. Calitatea condiţiilor privind distribuţa produselor
alimentare, cum ar fi: etica produselor alimentare şi estetica, joacă un
rol în creştere, care nu poate fi, însă, verificat prin consumarea
produsului. Consumatorilor li se poate părea dificil să aibă încredere
în produse a căror atribute evidente (cum ar fi provenienţa şi
procesul de producţie) sunt îndoielnice, mai ales după dezvăluirile
media dezaprobatoare referitoare la standardele etice ale „jucătorii”
din canalele de furnizare a produselor alimentare şi onestitatea
guvernelor.
Ca principiu general, legea priveşte doar standardele minime şi
baza moralităţii publice, deci implică un compromis. În Marea
Britanie etica, componentă a valorii consumatorului, a intrat în
atenţia publică în ultimii ani. În domeniul produselor alimentare
acest lucru este exprimat prin diferenţa dintre realitate şi teorie
privind protecţia asigurată valorii prin intermediul etichetei, spre
exemplu simbolul calităţii. Acest simbol este folosit pentru a
diferenţia produsele în funcţie metodele etice de producţie. Acestor
simboluri le-au fost acordate exprimări pozitive (spre exemplu: tonul
„prietenul delfinilor”), exprimări negative (exemplu: ne”modificată
genetic”) sau valori exprimate neutru (spre exemplu: „organic”).
Exprimarea negativă, dar şi exprimarea exagerată pozitivă a unui
produs anume poate fi interpretată ca o prevenire în ceea ce priveşte
produsele concurenţei. Prevederile etice condamnă ambele
comportamente prezentate anterior, prevederi etice stabilite spre a
conduce la o viaţă mai bună. Etica pieţei produselor alimentare este
segmentată în funcţie de etica diferitelor grupuri de consumatori,
care sunt în general interesaţi de drepturile omului, drepturile
animale lor şi problemele mediului („verzi”). Motivaţiile etice
sprijină procurarea produselor alimentare organice imcuzând atât
sanătatea fizică şi psihică a animalelor cât şi „consumul verde”.
Astfel de planuri sunt în mod clar populare şi, în particular, piaţa
pentru produsele alimentare organice a înregistrat o creştere rapidă în
ultimii ani.85
85
Schröder, M. J., McEachern, A. M. G.: Consumer value conflicts surrounding
ethical food purchase decisions: a focus on animal welfare. In International Journal
of Consumer Studies Volume 28, Number 2, March 2004, Blackwell Publishing, pp.
168-169.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
100
Regimul juridic intern aplicabil organismelor modificate genetic
Sediul materiei organismelor modificate genetic îl constituie,
în principal: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/2005 (actul
normativ-cadru privind protecţia mediului), Ordonanţa de Guvern
nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi
comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile
biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea
(aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 214/2002),
Hotărârea Guvernului nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi
etichetarea O.M.G. şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru
animale, obţinute din organisme modificate genetic, Hotărârea
Guvernului nr. 256/2006 privind hrana pentru animale şi alimentele
modificate genetic, Ordinul M.M.G.A. nr. 237/2006 privind
autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic.
În legislaţie86 organismul modificat genetic este definit ca
fiind orice organism (excepţie făcând fiinţele umane) în care
materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se
produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 195/2005 prevede
activităţile care implică organisme modificate genetic (O.M.G.),
obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne supunându-le unui
regim special de reglementare, autorizare şi administrare, astfel încât
să se desfăşoare numai în condiţiile asigurării protecţiei mediului,
precum şi a sănătăţii oamenilor şi a animalelor.
Legislaţia numără printre aceste activităţi:
◙ utilizarea în condiţii de izolare a micro-organismelor modificate
genetic;
◙ introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor
modificate genetic vii;
◙ importul organismelor / microorganismelor modificate genetic.
Autorizarea în domeniul organismelor modificate genetic
stabileşte ca responsabilă autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului (Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile) în a solicita
avizele autorităţilor pentru agricultură, sănătate, siguranţa
alimentelor, protecţia consumatorului, precum şi al altor instituţii
86
Art. 2, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.
 101
implicate, a consulta Comisia pentru Securitate Biologică şi a asigura
informarea şi participarea publicului. 87
Un loc important în domeniul autorizării în domeniul
organismelor modificate genetic îl ocupă Comisia pentru Securitatea
Biologică, ca autoritate ştiinţifică cu rol consultativ în procesul de
luare a deciziilor de către MMDD. Această comisie este compusă din
12 membri, specialişti în domeniile respective, care au dobândit
titluri academice şi/sau universitare şi sunt personalităţi ştiinţifice
consacrate. Comisia pentru Securitatea Biologică are o funcţie
consultativă, deciziile sale fiind luate în consens. 88
Autorizaţiile privind introducerea deliberată în mediu şi pe
piaţă a organismelor modificate genetic vii şi privind utilizarea în
condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic se emit
numai persoanelor juridice.
La fel, importul pe teritoriul României şi exportul unui
organism modificat genetic se realizează numai de către persoane
juridice.
În ceea ce priveşte transportul internaţional al organismelor
modificate genetic se realizează conform legislaţiei naţionale,
acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional de
mărfuri/mărfuri periculoase, după caz, la care România este parte. 89
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stipulează: de la 1 ianuarie
2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), cultivarea sau
testarea plantelor modificate genetic se supun acquis-ului comunitar;
cultivarea plantelor superioare modificate genetic, altele decât cele
acceptate în Uniunea Europeană este interzisă.90
Microorganismul este definit legal ca orice entitate
microbiologică, celulară sau necelulară, capabilă de replicare sau de
transfer de material genetic, inclusiv virusurile, viroizii şi celulele
vegetale şi animale în culturi.
Utilizarea în condiţii de izolare este definită legal ca orice
operaţiune prin care microorganismele sunt modificate genetic,
cultivate, multiplicate, stocate, folosite, transportate, distruse şi/sau
87
Art. 40, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.
88
Art. 4 şi art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000.
89
Art. 41, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.
90
Art. 54 alin. (1) şi (2), Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
102
anihilate în condiţii controlate, în spaţii/medii închise, pentru toate
aceste operaţiuni luându-se măsuri specifice de izolare, pentru a se
evita/limita contactul cu oamenii şi cu mediul.
Utilizatorul este definit legal ca orice persoană fizică sau
juridică ce realizează şi este responsabilă de activităţile care au
legătură cu obţinerea, testarea, producerea şi comercializarea
organismelor modificate genetic, în condiţii izolare sau de neizolare,
precum şi cu obţinerea, testarea, producerea şi comercializarea
produselor rezultate din acestea.
Activitatea de utilizare în condiţii de izolare a
microorganismelor modificate genetic este autorizată în urma şi
conform unei proceduri reglementate strict de lege91, datorită
riscurilor pe care le prezintă pentru sănătatea oamenilor şi mediului.
Introducerea deliberată în mediu este definită legal ca orice
introducere intenţionată/voluntară în mediu a unui organism
modificat genetic sau a unei combinaţii de OMG, care nu necesită
măsuri specifice de izolare pentru a se limita contactul cu acestea şi
care prezintă un grad înalt de securitate pentru populaţie şi mediu.
Introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic şi
a produselor rezultate din acestea este definită legal ca furnizare de
OMG sau de produse ale acestora contra cost sau nu, către terţe părţi.
Produsul rezultat dintr-un OMG este definit legal ca un
rezultat concret constând din sau conţinând un OMG ori o
combinatie de OMG, care se introduce pe piaţă.
Introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic sau a
produselor acestora presupune notificare prealabilă adresată
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor (în vederea obţinerii
autorizaţiei necesare). Conţinutul notificării este stabilit legal.
Notificarea determină o analiză ce va determina decizia privind
introducerea pe piaţă a OMG ori a produselor rezultate din acestea şi
se stabilesc condiţiile aferente acestei activităţi.92
Pentru realizarea operaţiunilor de import/export cu
organisme modificate genetic şi/sau cu produse din acestea este
nevoie de obţinerea unui acord de import pentru organisme
modificate genetic. Această autorizaţie este actul tehnico-juridic
91
Capitolul III (art. 8-19) din Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000.
92
Art. 29, Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000
 103
emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care dă
dreptul titularului să realizeze activitatea de import de
organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile
în care aceasta se poate desfăşura.93
Mediatizarea activităţilor pentru care se solicită autorizaţie se
asigură de către Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Această procedură de mediatizare va începe în termen de 10 zile de
la data primirii unei notificări, când Ministerului Mediului şi
Dezvoltării Durabile trebuie să informeze publicul în legătură cu
aceasta, specificând modalităţile prin care se pot obţine informaţiile.
Observaţiile publicului se primesc în termen de 30 de zile de la data
informării acestuia şi vor fi luate în considerare de către Ministerului
Mediului şi Dezvoltării Durabile în luarea deciziei de autorizare a
activităţii propuse. Dacă este cazul, se pot organiza dezbateri publice
asupra oricăror aspecte privind domeniul activităţilor conexe
organismelor modificate genetic.
Legat de confidenţialitatea informaţiilor primite, în
notificările care se trimit Ministerului Mediului şi Dezvoltării
Durabile notificatorul poate indica ce informaţii trebuie să fie tratate
ca fiind confidenţiale, argumentând în acest sens.
Ministerul este cel care va decide (după consultări cu
notificatorul) care dintre informaţii sunt confidenţiale şi va informa
notificatorul cu privire la decizia luată.
Conform legii94, următoarele informaţii nu pot fi considerate
confidenţiale:
a) caracteristicile generale ale microorganismelor/organismelor
modificate genetic, numele şi adresa notificatorului, scopul şi
locul în care se desfăşoară activitatea;
b) clasa în care este încadrată utilizarea în condiţii de izolare şi
măsurile de izolare;
c) concluziile studiilor de evaluare a riscurilor asupra mediului şi
asupra sănătăţii umane;
d) metodele şi planurile de monitoring, precum şi cele de răspuns în
caz de accident.
93
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 86-96.
94
Art. 49, Ordonanţa nr. 49/2000.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
104
MMDD nu va divulga unor terţe părţi nici o informaţie
stabilită ca fiind confidenţială. În plus, va proteja drepturile de
proprietate intelectuală legate de informaţiile primite. Chiar şi în
cazul în care notificatorul îşi retrage notificarea, Ministerul trebuie să
respecte confidenţialitatea informaţiei primite.
Legea95 facilitează etichetarea corespunzătoare, monitorizarea
efectelor asupra mediului ori/şi asupra sănătăţii umane şi a celei
animale şi aplicarea măsurilor corespunzătoare de management al
riscului, ce pot include retragerea de pe piaţă a produselor.
Legea reglementează toate stadiile introducerii pe piaţă a
produselor constituite din organisme genetic sau care conţin astfel de
organisme; alimentelor produse din organisme modificate genetic;
hranei pentru animale, produsă din organisme modificate genetic.
Trasabilitatea OMG este definită legal ca acea capacitatea de
a urmări organismele modificate genetic şi produsele provenite din
acestea în toate stadiile introducerii pe piaţă a acestora în cadrul
lanţurilor de protecţie şi de distribuţie.
Operatorii au obligaţia de a deţine sisteme şi proceduri
standardizate, care să permită stocarea informaţiilor şi identificarea,
pentru o perioadă de 5 ani de la fiecare tranzacţie, a operatorului de
la care şi a operatorului căruia i-au fost furnizate produsele.
Referitor la trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale,
obţinute din organisme modificate genetic, în momentul în care
produsele obţinute din OMG sunt introduse pe piaţă, operatorii sunt
obligaţi să asigure următoarele informaţii, transmise în scris
operatorului care primeşte produsul:
a) o indicaţie despre fiecare dintre ingredientele alimentare obţinute
din OMG;
b) o indicaţie despre fiecare dintre furajele sau aditivii furajeri
produşi din OMG;
c) în cazul produselor pentru care nu există o listă a ingredientelor, o
indicaţie conform căreia produsul este obţinut din OMG.
Operatorii sunt obligaţi să deţină sisteme şi proceduri
standardizate, care să permită stocarea informaţiilor şi identificarea,
95
Hotărârea nr. 173/2006 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor
modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, obţinute din
organisme modificate genetic.
 105
pentru o perioadă de 5 ani de la fiecare tranzacţie, a operatorului de
la care şi a operatorului căruia i-au fost furnizate produsele.
Un sistem de control prin inspecţie pentru respectarea acestor
reguli este stabilit şi completat prin contravenţionalizarea
nerespectării anumitor fapte.
5.3.3. Regimul juridic al deşeurilor
Societatea de consum a adus, atât o serie de rezultate cu efect
pozitiv asupra societăţii (persoane fizice şi juridice), şi multiple
rezultate cu efect negativ atât asupra persoanelor (fizice şi juridice)
cât şi asupra mediului înconjurător. Acaeste rezultate negative s-au
materializat în probleme de ordin tehnic, economic şi juridic privind
existenţa deşeurilor şi cerinţa eliminării (diminuării) acestora.
Rezultatele pozitive sunt posibilităţile oferite de ştiinţa şi
tehnica actuală în direcţia diminuării, reciclării, tratării şi eliminării
deşeurilor. În schimb, rezultatele negative sunt implicaţiile
economice pe care le presupun aceste operaţiuni, precum şi evoluţia
şi starea reglementărilor legale în materie.
Poluarea prin producerea de deşeuri este practic una
inevitabilă, având în vedere faptul că orice activitate generează
resturi neutilizabile, iar cantitatea acestora se amplifică permanent
din cauza sporirii nevoilor societăţii.
Problema colectării şi eliminării deşeurilor, a apărut iniţial din
raţiuni de igienă şi salubritate publică şi datează de mult timp.
Necesitatea dezvoltării unor politici de gestiune a deşeurilor a
apărut, însă, abia în anii 1970, datorată, în primul rând, noilor moduri
de consum, mari generatoare de deşeuri, cumulate cu implicaţiile
celor două şocuri petroliere (din 1974 şi 1979). 96
Spre exemplu gestionarea producţiei şi depozitării deşeurilor a
constituit pentru Marea Britanie cea mai importantă provocare în
ultimii 20 de ani (în Marea Britanie sunt produse anual aproximativ
436 milioane tone de deşeuri).97
Recondiţionarea deşeurilor este un proces întâlnit la nivel
comunitar, cum ar fi spre exemplu amestecarea selvenţilor proveniţi
96
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 430-444.
97
Bell, S., McGillivray, D.: Environmental Law. Oxford University Press, 2006,
p. 556.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
106
din diverse plante în scopul recuperării şi reciclării deşeurilor
industriale (Solvent Resources Management SRM).98
Cele două aspecte ale problemei: juridic şi economic au
determinat modalităţi, tehnici şi instrumente juridice originale
utilizate pentru rezolvarea implicaţiilor deşeurilor.
Sediul materiei deşeurilor îl constituie: Ordonanţa de urgenţă
nr. 195/2005, reglementarea-cadru în materia protecţiei mediului;
Hotărârea Guvernului nr. 788/2007, Ordonanţa de urgenţă nr.
78/2000 privind regimul deşeurilor, Legea serviciului de salubrizare
a localităţilor nr. 101/2006.
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stabileşte:
◙ câteva reguli privind gestionarea deşeurilor în condiţii de protecţie
a sănătăţii populaţiei şi mediului (art. 29).
◙ competenţele de efectuare a controlului în domeniu
◙ atribuţiile şi obligaţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice
locale,
◙ atribuţiile şi obligaţiile ce revin persoanelor fizice juridice care
desfăşoară activităţi de gestionare a deşeurilor,
◙ interzicerea introducerii pe teritoriul României a deşeurilor de
orice natură, în scopul eliminării acestora;
◙ realizarea introducerii pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul
recuperării, în baza reglementărilor specifice în domeniu, cu
aprobarea Guvernului, în conformitate cu reglementările
comunitare şi naţionale;
◙ valorificarea deşeurilor numai în instalaţii, prin procese sau
activităţi autorizate de autorităţile publice competente;
◙ realizarea tranzitului şi exportului de deşeuri de orice natură în
conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este
parte şi cu legislaţia naţională specifică in domeniu (art. 32);
◙ realizarea transportului intern al deşeurilor periculoase conform
prevederilor legale specifice,
◙ realizarea transportului internaţional şi tranzitul deşeurilor
periculoase în conformitate cu prevederile acordurilor şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 33).
98
Cronwhurst, G., Lee, R.: Waste Recovery and Definitions. European
Environmental Law Review volume. 3, March 2007, Blackwell Publishing, p. 73.
 107
Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi
Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006:
◙ stabilesc regimul juridic al activităţilor de producere şi gestionare a
deşeuri lor în condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de
protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, pe baza principiilor
şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii.
◙ armonizează legislaţia naţională cu cea comunitată în domeniu:
Directiva nr. 75/442 privind deşeurile, Directiva nr. 91/689
privind deşeurile periculoase şi Directiva Parlamentului European
şi a Consiliului 2006/12/CE privind deşeurile.
Deşeul este definit legal99 ca fiind orice substanţă sau orice
obiect din categoriile stabilite de acesta, de care deţinătorul se
debarasează, are intenţia sau obligaţia de a se debarasa.
Categoriile de deşeuri vizate de legislaţie, sunt cuprinse în
anexa 1B a Ordonanţei de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul
deşeurilor:
◙ reziduuri de producţie sau consum,
◙ produse în afara standardelor sau cu valabilitate expirată,
◙ materiale deversate accidental, contaminate sau impurificate,
◙ reziduuri de la procese industriale,
◙ materiale contaminate etc.
Obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor sunt100:
a) prevenirea sau reducerea de deşeuri şi a gradului de periculozitate
al acestora, obiectiv realizat prin:
1. dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse
naturale;
2. dezvoltarea tehnologiei şi comercializarea de produse care prin
modul de fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau
au cel mai mic impact posibil asupra creşterii volumului sau
periculozităţii deşeurilor ori asupra riscului de poluare;
3. dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a
substanţelor periculoase din deşeurile destinate valorificării;
99
Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.
100
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 431-435.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
108
b) reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau
orice alt proces prin care se obţin materii prime secundare ori
utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.101
Administrarea deşeurilor are la bază, conform legislaţiei din
domeniu, condiţii generale de autorizare a activităţilor legate de
deşeuri, asigurându-se, în plus, controlul acestor activităţi legate de
deşeuri.
Condiţii generale privind gestionarea deşeurilor pornesc de la
obligaţia ca procesele şi metodele folosite pentru valorificarea sau
eliminarea deşeurilor trebuie să nu pună în pericol sănătatea
populaţiei şi a mediului, respectând în mod deosebit următoarele
reguli:
a) să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetaţie;
b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;
c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate/zonele de interes
special.
Legislaţia interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea
necontrolată a deşeurilor.
Ca instrumente pentru atingerea obiectivelor stabilite anterior
se elaborează, adoptă şi aplică planuri de gestionare a deşeurilor la
nivel naţional, regional, judeţean şi al municipiului Bucureşti.
Se doreşte, în România, crearea unei reţele integrate adecvate
de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune
tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive, cu
respectarea cerinţelor prevăzute în Tratatul de aderare a României la
Uniunea Europeană. Această reţea integrată adecvată de instalaţii de
eliminare a deşeurilor trebuie să asigure eliminarea deşeurilor în
instalaţiile conforme cele mai apropiate (principiul proximităţii), prin
intermediul unor metode şi tehnologii adecvate, care să asigure un
nivel ridicat de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului. 102
Autorizarea activităţilor legate de deşeuri este obligatorie
pentru persoanele fizice sau juridice care desfăşoară operaţiunile de
eliminare şi valorificare a deşeuri lor.103
101
Art. 3 alin. (1), Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.
102
Art. 7, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.
103
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 97-120.
 109
Dacă producătorul/deţinătorul de deşeuri este necunoscut,
cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului sunt suportate
de către autoritatea administraţiei publice locale.
După ce făptuitorul a fost identificat, acesta urmează să
suporte atât cheltuielile efectuate de autoritatea administraţiei publice
locale, cât şi pe cele legate de acţiunile întreprinse pentru
identificare. 104
Controlul activităţilor legate de deşeuri constituie metoda de
asigurare a respectării dispoziţiilor legale în vigoare şi a măsurilor
administrative de autorizare, care cunoaşte patru modalităţi de
exercitare: din partea autorităţilor publice pentru protecţia mediului,
din partea primarilor unităţilor administrativ-teritoriale, autorităţilor
de sănătate şi respectiv cele vamale.
Gestionarea deşeurilor este definită legal ca fiind orice
activitate de colectare, transport, valorificare şi eliminare a
deşeurilor, inclusiv supravegherea acestor operaţii şi îngrijirea
zonelor de depozitare după închiderea acestora.
Gestionarea deşeurilor presupune obligaţia legală de
desfăşurare a următoarelor activităţi:
◙ activitatea propriu zise de colectare,
◙ activitatea de transport,
◙ activitatea de tratare,
◙ activitatea de eliminare a deşeurilor.
În funcţie de proprietăţi, compoziţie, valoare şi de alte calităţi,
deşeurile sunt tratate şi transportate astfel încât să nu împiedice
utilizarea lor ulterioară şi raţională. Deşeurile depuse în depozite
temporare sau deşeurile de la demolarea ori reabilitarea construcţiilor
sunt tratate şi transportate de deţinătorii de deşeuri, de cei care
execută lucrările de construcţie sau de demolare ori de o altă
persoană, pe baza unui contract. Primăria va indica, în acest sens,
amplasamentul pentru eliminarea acestor deşeuri, împreună cu
modalitatea de eliminare şi ruta de transport până la acesta.105
Controlul privind colectarea şi operaţiunile de transport în
cazul deşeurilor periculoase este realizat de către organismele
104
Art. 131, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.
105
Art. 142, Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
110
abilitate prin lege, ţinându-se cont de originea şi destinaţia unor
astfel de deşeuri.
În cazul transportului deşeurilor dintr-un loc în altul,
transportul trebuie să fie însoţit de un formular de identificare tipizat.
Facilităţile şi sancţiunile sunt acele instrumente de
promovare a obiectivelor de protecţie a mediului din perspectiva
gestionării deşeurilor. Facilităţile şi sancţiunile se completează
reciproc, în ciuda decalajelor care le separă în privinţa afirmării în
timp a naturii lor.
Guvernul poate stabili facilităţi fiscale pentru cei care
gestionează deşeuri şi, în mod deosebit, pentru cei care valorifică
deşeuri, în scopul stimulării investiţiilor în domeniul gestionării
deşeurilor, al extinderii activităţilor de gestionare a deşeurilor.
Anual se vor aloca, la propunerea autorităţii centrale de
protecţie a mediului, prin legea bugetului de stat, resurse destinate
pentru construirea şi funcţionarea unor instalaţii şi aplicarea de
tehnologii destinate tratării şi eliminării deşeuri lor pentru care
procesarea în sistem centralizat este avantajoasă economic şi rezolvă
probleme de mediu la nivel regional sau chiar naţional. Prin hotărâre,
Guvernului poate nominaliza agenţi economici care fac dovada că au
astfel de facilităţi cu echipamente adecvate şi care nu mai reclamă
costuri excesive pentru import.
Sediul instituţiei deşeurilor industriale reciclabile în condiţii
de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei îl constituie:
Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001.
Legea grupelază deşeurile industriale reciclabile astfel:
◙ metalice feroase şi neferoase,
◙ hârtii-cartoane,
◙ sticlă,
◙ mase plastice,
◙ cauciuc,
◙ textile.
Reciclarea este definită legal ca fiind operaţiunea de
reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor industriale
pentru a fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.
Valorificarea este definită legal ca fiind operaţiunea de
dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, presare, balotare,
topire-turnare, pretratare, amestec sau altă operaţiune care determină
 111
schimbarea naturii sau a compoziţiei, efectuată asupra unui deşeu
industrial prin procedee industriale în vederea reutilizării, ori
gestionarea, colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea
deşeurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare după
incinerarea acestora.
Principiile generale ce coordonează gestionarea grupelor
amintite de deşeuri industriale reciclabile sunt:
a) principiul utilizării numai a acelor procedee de gestionare a
deşeurilor industriale reciclabile care nu constituie un risc pentru
sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător;
b) principiul „poluatorul plăteşte”;
c) principiul responsabilităţii producătorului;
d) principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără
antrenarea unor costuri excesive.
Obligaţii speciale „personalizate” în funcţie de deţinătorul
deşeurilor industriale reciclabile, sunt reglementate legal, în scopul
atingerii obiectivului gestionării raţionale din punct de vedere
ecologic a acestor categorii de deşeuri (considerate, în acelaşi timp,
resursă economică, dar şi o problemă pentru mediu).
Sancţionarea în domeniul deşeurilor industriale reciclabile
presupune, conform Ordonanţei de urgenţă nr. 16/2001, răspunderea
contravenţională sau penală (în condiţiile Codului penal).
O măsură sancţionatorie specială o reprezintă confiscarea şi
valorificarea deşeurilor industriale reciclabile, contravaloarea
acestora făcându-se venit la bugetul local al localităţii în a cărei rază
teritorială s-a făcut constatarea faptică, dacă acestea nu au fost
returnate celor în drept; în cazul în care provenienţa acestora nu
poate fi dovedită ca fiind legală sau acestea fac obiectul valorificării
ori al unor acte sau fapte de comerţ neconforme cu prevederile
legale.
Gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje îşi are
sediul materiei în Hotărârea Guvernului nr. 621/2005.
Prevederile legale privesc calitatea existentă pentru ambalaj
privind siguranţa, protecţia sănătăţii şi igiena produselor ambalate,
cerinţele de transport sau prevederile privind gestionarea deşeurilor
periculoase.
Acest regim special este instituit pentru toate ambalajele
introduse pe piaţă, indiferent de materialul din care au fost realizate
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
112
şi de modul lor de utilizare în activităţile economice, comerciale, în
gospodăriile populaţiei sau în orice alte activităţi, precum şi toate
deşeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare,
Principiile legale specifice activităţii de gestionare a deşeurilor
de ambalaje reciclate sunt următoarele:
a) prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje;
b) reutilizarea ambalajelor;
c) reciclarea deşeuri lor de ambalaje;
d) alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje, care să
conducă la reducerea cantităţilor eliminate prin depozitare finală.
Sediul materiei gospodăririi deşeurilor radioactive este
stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/2003.
Avem în vedere atât deşeurilor radioactive rezultate din ciclul
combustibilului nuclear, cât şi cele rezultate din aplicaţiile tehnicilor
şi tehnologiilor nucleare în industrie, medicină, agricultură şi în alte
domenii de interes socio-economic, inclusiv a celor rezultate din
dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice.
Deşeurile radioactive sunt definite legal ca fiind materialele
radioactive sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, pentru care nu s-a
prevăzut nici o altă întrebuinţare, care conţin ori care sunt
contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de
exceptare.
Deşeu radioactiv este considerat a fi, de asemenea, şi
combustibilul nuclear uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare.
Statul garantează desfăşurarea în siguranţă a activităţilor de
depozitare definitivă a deşeurilor radioactive produse prin operarea şi
dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice. 106
Principiile legale specifice activităţii de gospodărire a
deşeurilor radioactive sunt următoarele:
a) principiul utilizării tehnicilor şi tehnologiilor de gospodărire care
să asigure un nivel acceptabil de protecţie la radiaţii ionizante
pentru sănătatea populaţiei şi mediului, luându-se în considerare
şi posibilele efecte transfrontiere;
b) principiul „generatorul de deşeuri radioactive plăteşte”;
c) principiul responsabilităţii generatorului de deşeuri radioactive;
106
Art. 31, Ordonanţa de urgenţă nr. 11/2003.
 113
d) principiul utilizării celor mai bune tehnici şi tehnologii existente
fără antrenarea unor costuri nejustificate pentru generaţiile
viitoare;
e) principiul menţinerii volumelor şi activităţilor deşeurilor
radioactive la cel mai scăzut nivel rezonabil posibil.
Gospodărirea în siguranţă a deşeurilor radioactive este
definită legal ca fiind totalitatea activităţilor administrative şi
operaţionale (obligaţie a titularilor de autorizaţie) care sunt implicate
în manipularea, transportul, pretratarea, tratarea, condiţionarea,
depozitarea intermediară şi depozitarea definitivă a deşeurilor
rezultate din funcţionarea şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi
radiologice, şi referindu-se şi la gospodărirea combustibilului nuclear
uzat pentru care nu se prevede o altă utilizare.
Activităţile de gospodărire a deşeurilor radioactive se
desfăşoară în baza Strategiei naţionale pe termen mediu şi lung
privind gospodărirea în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a
deşeurilor radioactive, componentă a Strategiei naţionale de
dezvoltare a domeniului nuclear, elaborată de Agenţia Naţională
pentru Deşeuri Radioactive, cu consultarea titularilor de autorizaţie
nucleară.
Sediul materiei desfăşurării activităţii de depozitare a
deşeurilor (realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi
urmărirea postînchidere a depozitelor noi, cât şi exploatarea,
închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente) în
condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, îl constituie
Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor al
cărui scop declarat îl formează prevenirea sau reducerea efectelor
negative asupra mediului, în special poluarea apelor de suprafaţă,
subterane, a solului, aerului, inclusiv a efectului de seră, precum şi a
oricărui risc pentru sănătatea populaţiei, pe întreaga durată de
exploatare a depozitului, cât şi după expirarea acesteia.
Depozitul, din punct de vedere legal107, este:
◙ un amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor prin
depozitare pe sol sau în subteran, inclusiv;
107
Anexa nr. 1 lit. b, Hotărârea Guvernului nr. 349/2005.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
114
◙ spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un
producător de deşeuri execută propria eliminare a deşeurilor la
locul de producere;
◙ o suprafaţă permanent amenajată (adică pentru o perioadă de peste
un an) pentru stocarea temporară a deşeurilor, dar exclusiv;
◙ instalaţii unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea
lor în vederea efectuării unui transport ulterior în scopul
recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte;
◙ stocarea deşeurilor înainte de valorificare sau tratare pentru o
perioadă mai mică de 3 ani, ca regulă generală, sau stocarea
deşeurilor înainte de eliminare, pentru o perioadă mai mică de un
an.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează, în
colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
autorităţile regionale de protecţia mediului: Strategia naţională
privind reducerea cantităţii de deşeuri biodegradabile depozitate,
care face parte integrantă din Strategia naţională de gestionare a
deşeurilor.108
Realizarea regulilor legale de desfăşurare a activităţilor privind
deşeurile în condiţii de protecţie a sănătăţii umane şi a mediului
presupune asigurarea unor proceduri speciale, instituite de lege
pentru diferitele etape presupuse de acestea.
Acestea sunt proceduri de acceptare, de control şi urmare în
faza de exploatare a depozitului şi de închidere şi postînchidere a
acestuia.
5.3.4. Răspunderea internațională
în domeniul protecției mediului
În ceea ce privește răspunderea internaţională pentru
vătămările aduse mediului, în Dreptul internaţional al mediului este
aplicabil principiul potrivit căruia: violarea unei reguli juridice
internaţionale antrenează răspunderea subiectului de drept
internaţional căruia îi este imputabilă această faptă. 109
108
Art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 349/2005.
109
Duţu, M.: Drept internaţional al mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2004,
pp. 215-216, 219, 252.
 115
Existenţa sa a fost consacrată prin sentinţa dată la 11 martie
1941 în afacerea topitoriei Trail. Prin acest caz a fost stabilită
responsabilitatea statului pentru actele de poluare avându-şi originea
pe teritoriul său şi cauzând pagube pe teritoriul altor state, chiar dacă
actele de poluare nu sunt imputabile statului sau organelor sale. În
plus, amintim și regula de neatingere a mediului altui stat, stabilită
prin sentinţa arbitrară dată la 9 aprilie 1949 în afacerea “Corfu”
confirmată apoi și pe cale cutumiară.
Astfel, răspunderea internaţională a statelor, pentru faptele
săvârșite de persoanele fizice sau juridice aparținând acestora, este
antrenată (în anumite condiţii) o dată cu încălcarea unei obligaţii cu
caracter internaţional privind protecţia mediului (de origine
cutumiară sau convenţională) sau a unui principiu general de drept al
mediului.
Controlul în astfel de situații este încredinţat unor organe
ad-hoc create prin diferitele convenţii de protecţie a mediului
(conferinţele părţilor, comitete, secretariate). În acest fel, ele îşi pierd
caracterul reciproc tradiţional, căpătând unul multilateral colectiv.
Aceste proceduri au și un caracter sistematic, manifestându-se în
marea majoritate a cazurilor a priori şi nu a posteriori.
Având un caracter prioritar preventiv, acest control nu se
exercită ca o reacţie la violarea unei obligaţii internaţionale, iar
procedura nu conduce, în genere, la o condamnare a statului culpabil,
ci, mai degrabă, la o asistenţă în aplicarea convenţiei (financiară,
tehnică, juridică etc.).
Observăm faptul următor: cooperarea înlocuieşte sancţiunea
ori repararea. Aceasta deoarece utilizarea de sancţiuni ar risca să nu
servească la promovarea obiectivelor convenţiilor şi ar descuraja
participarea statelor la acestea.
Tendinţa este în sensul de a lăsa din ce în ce mai puţin loc
acţiunii jurisdicţionale. Dar, sistemul jurisdicţional rămâne încă
puternic, mai ales în plan regional.
În același timp se înregistrează o dezvoltare a rolului
unificator, mai ales în context regional (cu precădere european), al
documentelor internaţionale în privinţa regimului răspunderii pentru
daune ecologice prin adoptarea unor reguli generale comune
legislaţiilor naţionale.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
116
Pentru a fi angajată răspunderea internaţională pentru
atingerile aduse mediului, este necesară îndeplinirea anumitor
condiții:
◙ stabilirea unei legături de cauzalitate între faptul incriminat şi
pagubă,
◙ evaluarea pagubei,
◙ identificarea fundamentului juridic al răspunderii,
◙ implicaţiile unor aspecte precum protecţia diplomatică.
Sediul juridic al acestei instituții îl constituie Convenţia
asupra responsabilităţii civile pentru pagube rezultând din activităţi
periculoase pentru mediu (adoptată la Lugano la 21 iunie 1993, din
iniţiativa Consiliului Europei). Acest instrument internaţional
prezintă un caracter inovator în multe privinţe şi tinde să aibă un rol
de uniformizare şi stimulare a reglementărilor juridice interne în
materie.
Este stabilit un principiu fundamental, cel potrivit căruia
răspunderea este canalizată spre exploatantul activităţii periculoase.
Sunt calificate drept “periculoase”: toate activităţile decurgând din
folosirea substanţelor periculoase, dar şi orice producere ori utilizare
a organismelor modificate genetic, orice utilizare a unui
microorganism susceptibil să prezinte un risc pentru om sau mediu,
şi orice exploatare care tratează ori depozitează deşeuri.
Convenţia nu acoperă transportul de mărfuri, cu excepţia celor
prin conducte subterane, și nici pagubele cauzate printr-o substanţă
nucleară.
Termenul de “pagubă” este definit într-un sens foarte larg, ea
vizând persoanele, bunurile şi mediul.
Convenţia distinge, între pagubele “comune” persoanelor şi
bunurilor, iar pe de altă parte, și pagubele “rezultând dintr-o alterare
a mediului”. Ca excepţii de aplicare a Convenţiei, sunt: operaţiunile
de transport şi activităţile nucleare (art. 4).
 117
5.3.5. Răspunderea juridică în domeniul
protecției mediului în România
Numai păstrând echilibrul între natural şi artificial se poate
evita actuala situaţie de criză, care pune sub semnul întrebării
existenţa omului. 110
Răspunderea este definită ca un instrument clasic de realizare
a prescripţiilor normelor juridice. 111
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică
este consecinţa săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea
la răspundere juridică este urmarea săvârşirii cu răspundere a unei
fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziţii legale hic et nunc
printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de cauză.112
Domeniul conduitei umane (care include şi responsabilitatea
sa socială) pe temeiul zestrei primite, se regenerează şi se
readaptează permanent prin acumulările personale, fondând
prescripţiile atitudinale în perspectiva vieţii ce se derulează.
Răspunderea civilă este înţelesă, din această perspectivă, fie
ca o răspundere - imputaţie (este angajată în raport cu o acţiune
trecută), fie ca o răspundere în faţa viitorului (are în vedere factori
multipli).
Printre factorii multipli pe care îi implică răspunderea o
importanţă aparte o are crearea cadrului normativ - juridic, în scopul
consolidării funcţiilor sociale şi umane ale mediului înconjurător în
raport cu funcţia economică a producătorului.
Dacă în prima ipoteză amintită anterior, răspunderea este
concretă şi actuală, în cea de a doua, răspunderea rămâne în mare
măsură, sub aspect juridic, o metaforă generică, al cărei conţinut vag
se îndreaptă către o sferă largă de tendinţe şi preocupări în domeniul
ocrotirii mediului înconjurător, al programelor pentru viitor.
Măsurile preventive constituie o componentă concretă a
protecţiei mediului, iar neîndeplinirea lor atrage răspunderea
factorilor purtători de atribuţii şi obligaţii, determinaţi prin lege.
110
Ciobanu, D.: Protecţia mediului. Editura Universităţii Transilvania din Braşov,
2001. p. 13.
111
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 238-243.
112
Mihai, C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 34.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
118
Mediul înconjurător a devenit o expresie a contradicţiilor
interne ale civilizaţiei noastre şi în acelaşi timp a cuceririlor ei.
Mediul înconjurător nu mai răspunde aspiraţiilor întregii populaţii,
ale tuturor grupurilor sociale. De aceea, problemele sale nu pot
rezolvate doar pe plan tehnic, ci trebuie pusă în discuţie politica
mediului înconjurător, fiind necesare opţiuni şi decizii.
Limitele dezvoltării sunt nu numai de ordinul resurselor
economice, ci depind chiar de condiţiile fizice şi biologice ale
mediului înconjurător (condiţiile ecologice ale societăţii).
Aceste condiţii ecologice nu pot produce în sine o limitare a
creşterii economice, datorită intervenţiei progresului continuu
tehnico-ştiinţific, dar condiţiile pot duce la o anumită auto limitare a
creşterii economiei şi a populaţiei, pentru a menţine condiţii
acceptabile de viaţă pentru oameni. Dacă se acceptă starea
social-economică înţelesă ca energia pe care o conţine şi o dezvoltă
societatea, atunci societatea este şi va fi tot mai confruntată cu
necesitatea de a plasa ecologia, energia şi populaţia între anumite
limite acceptabile.
Adică, cei care încă nu există, dar se vor naşte în viitor, au
dreptul la un mediu sănătos, cel puţin în aceleaşi condiţii de care s-au
bucurat generaţiile prezente; în consecinţă, contemporanilor le revin
anumite obligaţii de comportare, în sensul protecţiei mediului.113
Acţiunile de protecţie a mediului se definesc în strânsă
legătură cu politica de dezvoltare economică, cu prognozarea
economică şi socială pe termen mediu şi lung. Societatea, economia
trebuie să funcţioneze, iar protejarea mediului trebuie realizată cu
orice preţ; dezvoltarea economică, însă, constituie condiţia unei
protecţii corespunzătoare a mediului. 114
Răspunderea în domeniul dreptului mediului prezintă o serie
de particularităţi115, iar în momentul de faţă are un impact mai redus
asupra protecţiei mediului.
113
Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică. Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, pp. 3-16.
114
Lupan, E.: Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar. Vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pp. 54 – 55.
115
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 238-243.
 119
Particularităţile din domeniul răspunderii privind protecţia
mediului sunt conexate de realitatea următoare: prejudiciile
ecologice sunt adesea definitive, deteriorarea este ireversibilă, şi
atunci costul reparării, fie ea şi aproximativă, devine exorbitant.
Astfel, efectele unei interveţii nu conferă o reparaţie completă şi
eficace. În plus, incertitudinile privind indemnizarea victimelor,
percepută în genere ca o sancţiune, nu permit realizarea unui efect
disuasiv asupra poluatorilor şi a rolului preventiv aferent. Astfel
încât, prevenirea apelează mai ales la stabilirea de reglementări şi
instituirea de proceduri de control prealabil al activităţilor care
prezintă un risc pentru mediu.
Totuşi, este important de observat faptul că un control social
asupra relaţiilor dintre tehnică şi om prin drept nu se poate realiza
dacă nu ţinem cont de indivizii ce o alcătuiesc, de drepturile şi
libertăţiile lor, de limitele acestor drepturi sau de consecinţele
încălcării lor. 116
Deşi „dezavantajată”, răspunderea în domeniul dreptului
mediului, sub formele sale tradiţionale: administrativă
(contravenţională), civilă sau penală, la care se adaugă sancţiunile
specifice de drept al mediului, are un rol important în realizarea
prescripţiilor reglementărilor juridice în domeniul protecţiei
mediului.
Răspunderea în domeniul dreptului mediului se „adaptează” la
particularităţile acţiunii de protecţie a mediului, prin:
◙ dezvoltarea unor laturi specifice: răspunderea civilă pentru
prejudiciu ecologic, infracţiuni şi contravenţii la regimul
protecţiei mediului, contencios legat de autorizaţiile
administrative de mediu,
◙ dezvoltarea progresivă a unei forme specifice de răspundere, cea
pentru vătămările aduse mediului.
Pentru a înţelege modului de construire şi evoluţie a
răspunderii de mediu trebuie să avem în vedere faptul că
reglementările juridice de până acum nu impun decât în mod
excepţional interdicţia de a polua, autorizând în fapt o poluare
rezonabilă, acceptabilă. Rezolvarea acestei probleme a fost gândită
116
Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.: Introducere în
biodrept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 30.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
120
(politic) şi construită (juridic) ca o gestiune administrativă a unui
număr de riscuri şi vătămări, stabilindu-se un dispozitiv de poliţie
administrativă, care este mai mult incitativă decât represivă, mai
mult teleologică decât sancţionatoare.
Răspunderea penală împreună cu răspunderea administrativă
(contravenţională) se materializează într-un drept represiv al
mediului, cu o funcţie principală: protejarea valorilor naturale,
recunoscute ca fiind deosebit de importante şi pentru societate.
Unii autori117 susţin faptul că, deşi legislaţia mediului prevede
o serie de fapte juridiceşte sancţionabile numai dacă ele au ca urmare
poluarea mediului şi, deci, doar implicit cauzarea unor prejudicii
patrimoniale anumitor persoane, este necesar a fi luate în considerare
şi răspunderea jurdică pentru faptele poluante de răspundere pentru
faptele ce, deşi constituie încălcarea normelor dreptului mediului, nu
atrag după sine cauzarea unui prejudiciu direct mediului.
Principiul precauţiei, strâns legat de principiul anticipării,
prevenirii şi corectării riscurilor şi producerii daunelor, instituie ca
regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului, luarea în
considerare înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilităţii şi
gravităţii unei pagube ecologice a cărei producere nu este certă.
De aceea, luarea în considerare, în mod echitabil, a intereselor
pe termen lung, plecând de la anumite resurse ecologice esenţiale, a
devenit o preocupare de ordin moral. 118
Există anumite riscuri care nu trebuie asumate: niciodată
existenţa şi esenţa omului în integralitatea lor nu trebuie să poată fi
puse în joc în pariurile acţiunii.
Anticiparea ameninţării şi teama de pericol converg către
previziunea efectelor pe termen lung a acţiunii tehnice şi asupra a tot
ce are nevoie de protecţie şi de salvare în situaţia actuală. Trebuie
imaginate prejudiciile reale cu care tehnologia ameninţă omenirea
viitoare şi mobilizate sentimentele adecvate acestor prejudicii
imaginate.119
117
Lupan, E., Minea, M. Şt., Marga, A.: Dreptul mediului. Partea specială. Tratat
elementar. Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 362.
118
Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică. Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, pp. 19-22.
119
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 121-125.
 121
Sediul materiei responsabilităţii în dreptul mediului îl
constituie: legea-cadru Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005.
Dreptul român a conceput şi a admis responsabilizarea,
respectiv obligarea doar la repararea prejudiciilor suferite de către
om. Dreptul la reparare nu exista decât dacă victima era subiect de
drept (respectiv persoană fizică sau persoană juridică în înţeles
societal).
Apariţia şi recunoaşterea juridică a prejudiciului ecologic au
determinat lărgirea spectrului de aplicare şi adecvarea regimului de
răspundere la noile realităţi a concepţiei clasice a răspunderii
civile. 120
Astfel, a apărut şi a fost consacrată legal noţiunea de daună
(prejudiciu) ecologic, urmată de stabilirea unui regim special de
răspundere adaptat particularităţilor acesteia.
Răspunderea civilă apare în dreptul mediului doar ca un
mijloc la care se recurge în ultimă instanţă, prioritatea fiind acordată
celorlalte tehnici şi instrumente, cu precădere celor de natură
economico-fiscală.
Răspunderea civilă apare mai degrabă ca o reparare, şi mai
puţin ca o răspundere în înţeles clasic.
În situaţia în care activitatea poluantului este exercitată
conform regulilor administrative stabilite, nu se împiedică aplicare
răspunderii civile, în măsura în care autorizaţiile administrative sunt
eliberate sub rezerva drepturilor terţilor. Activitatea vătămătoare
ilicită nu este mai puţin prejudiciabilă şi se impune deci şi în această
situaţie o reparare. Deci, poluantul nu poate să se sustragă
răspunderii folosindu-se de prescripţiile administrative, chiar dacă le
respectă integral.
Dauna ecologică a fost definită în legislaţia internaţională ca
fiind prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă, res nullius,
ori intereselor colectivităţii prin intermediul mediului receptor - aer,
apă, sol, independent de lezarea directă a unui interes.
Prejudiciul a fost definit în legislaţia naţională românească ca
fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
120
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 258-301.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
122
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi
dăunătoare ori dezastre”121.
Măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei
idemnizaţii ridică şi alte aspecte importante:
◙ pragul ori nivelul minim agubă care atrage răspunderea,
◙ constatarea daunei, în special în cazul efectelor pe termen lung, la
mare distanţă ori cauzate de actori multipli,
◙ posibila ireversibilitate a prejudiciului (în mare parte, ignorată de
drept).
Repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decât în
mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură
(atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat
astfel încât nici o reparaţie nu posibilă şi că sursa de poluare este
prea imprecisă pentru a identifica autorul.122
Întrebarea care se pune este de la ce grad al efectelor negative
pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor?
Un răspuns, în acest sens, a fost dat de jurisprudenţa franceză:
„cauză probabilă şi credibilă”: atunci când nici o altă cauză decât
poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod
rezonabil drept principală a daunei.
Particularităţile prejudiciului ecologic au determinat afirmarea
de noi de pagube şi recunoaşterea unor moduri de reparare originale.
Noi tipuri de prejudicii apărute au fost:
◙ prejudiciul nefinanciar: indemnizarea unei pierderi de agrement o
pagubă neidentificabilă material şi care nu aduce atingere unui
patrimoniu economic (un prejudiciu moral pentru daune
ecologice),
◙ măsurile de salvare: obligaţia de indemnizare a colaboratorilor
ocazionali şi spontani ai unei operaţiuni de luptă contra poluării,
dacă aceştia au intervenit în mod util. Cheltuielile legate direct de
operaţiunile de luptă contra poluării, de spălare ori de restaurare
sunt indemnizabile de către autorul pagubei. Un seviciu public
poate beneficia de rambursarea cheltuielilor vizând măsurile luate
în scopul prevenirii unei poluări.
121
Art. Art. 2 pct. 52, Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005.
122
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 140-149.
 123
◙ prejudiciul de dezvoltare: constituie o aplicare a principiului
precauţiei, răspunde obligaţiei de securitate subsecventă
răspunderii obiective şi justifică răspunderea bazată pe risc. Este
vorba despre o pagubă încă indecelabilă, dar apreciabilă de către
tribunale sub unghiul dreptului contractual şi al răspunderii
delictuale. Modurile de reparare a acestui tip de prejudiciu
privesc, în special, încetarea poluării, repararea în natură şi
repararea pecuniară.
◙ prejudiciul cauzat mediului natural: este rezultatul vătămărilor
aduse naturii, biodiversităţii sau peisajului, spre exemplu:
dispariţia unei specii de plante sau animale. Acest prejudiciu este
greu, uneori imposibil de evaluat în bani. Modurile de reparare a
acestui tip de prejudiciu privesc aducerea în starea anterioară ori
,,repararea în natură”.
Drept mediului utilizează, acolo unde este cazul, răspunderea
administrativă (contravenţională) pentru prevenirea sau combaterea
nerespectării obligaţiilor legale în materie. 123
Procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor
contravenţionale este mult mai rapidă şi mai suplă în raport cu
celelalte proceduri judiciare, lucru favorabil cerinţelor de reparare cu
prioritate a prejudiciilor ecologice.
Măsurile dispuse prin procedura administrativă sunt
executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul acţiunilor cu
impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor măsuri de
securitate şi siguranţă etc.
Agenţii abilitaţi de lege să constate şi/sau să aplice sancţiunile
contravenţionale, datorită particularităţilor domeniului, au nevoie de
o anumită specializare pentru aprecierea gravităţii faptelor, a
măsurilor ce se impun a fi adoptate, pentru urmărirea şi controlul
îndeplinirii acestor măsuri.
Contravenţia este definită legal124 ca fiind fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a
Guvernului sau, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,
123
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 283-288.
124
Art. 1 teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
124
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului
judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt
ocrotite prin legea penală, care stabileşte, imperfect, apartenenţa
contravenţionalului la ilicitul penal.125
Astfel, este vorba despre încălcarea cu vinovăţie a acestor
reglementări juridice ce protejează mediului, fiind exclusă
răspunderea fără culpă.
Contravenţiile la regimul protecţiei mediului vizează încălcări
ale unor obligaţii legale privind ocrotirea şi conservarea naturii, deci,
simpla încălcare a acestor prevederi face să se nască prezumţia de
culpă.
În plus, fapta ilicită care constituie contravenţie poate consta
dintr-o acţiune sau inacţiune legată indisolubil de o anumită atitudine
psihică a autorului său faţă de consecinţele lor negative; culpa putând
fi prezentă sub toate formele ei.
Sancţiunile aplicabile contravenţilor din domeniu protecţiei
mediului sunt:
◙ Principale:
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
◙ Complementare:
a. confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii;
b. suspendarea sau anularea, avizului, acordului sau autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
c. închiderea unităţii;
d. blocarea contului bancar;
e. suspendarea activităţii agentului economic;
f. retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g. desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.126
125
Art. 1 teza a I-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor.
126
Art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
 125
Sancţiunea stabilită va fi proporţionată cu gradul de pericol
social al faptei.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o
sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni
complementare.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în
condiţiile stipulate în actele normative prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţiile.
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în
termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. 127
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 a modificat
doar obiectului contravenţilor şi sancţiunile pecuniare aplicabile,
cuantumul amenzilor crescând considerabil, diferenţa între cele
aplicate persoanelor fizice şi cele aplicate persoanelor juridice fiind
de 6-8 ori mai mare.
Contravenţiile sunt clasificate din punct de vedere legal128:
1. o grupă din care fac parte 27 de contravenţi constând în încălcări
ale prevederilor legale precum:
◙ obligaţiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de
monitorizare şi de a raporta autorităţilor competente
rezultatele acesteia, cum ar fi accidentele şi incidentele care
pot conduce la pericole de accidente,
◙ obligaţiile persoanelor juridice de a ţine evidenţa strictă a
substanţelor şi preparatelor periculoase,
◙ obligaţiile persoanelor juridice de a identifica şi preveni
riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sănătatea
populaţiei şi a mediului,
◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a aplica prin
sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării
radioactive a mediului,
◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a menţine în
stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului
local, obligaţia proprietarilor de terenuri cu titlu sau fără titlu,
127
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din
Braşov, 2007, pp. 150-155.
128
Art. 96 din Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
126
◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a menţine
perdelele forestiere şi aliniamentele de protecţia etc.
2. o grupă cu 34 de contravenţii:
◙ obligaţia persoanelor fizice de solicitare şi obţinere a actelor de
reglementare,
◙ obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind
îmbunătăţirea microclimatului urban,
◙ obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale de a
informa publicul privind riscurile generale de funcţionare sau
existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu,
◙ obligaţia persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a asigura
măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii etc.
3. o grupă de 15 contravenţii la regimul protecţiei mediului,
considerate cele mai grave, cel puţin din perspectiva amenzilor
aplicabile:
◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a diminua, modifica
sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea
motivată a autorităţilor competente,
◙ obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a realiza în totalitate şi
la termen măsurile impuse, în conformitate cu actele de
reglementare şi prevederile legale, în urma inspecţiilor de
mediu,
◙ obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul
pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările
produse de aceasta, restabilind condiţiile anterioare
producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul
plăteşte” etc.
În materia protecţiei mediului, caracterul de interes general al
protecţiei mediului şi conservării naturii face ca subiectul pasiv al
răspunderii contravenţionale în materie să fie, incontestabil, întreaga
comunitate, reprezentată formal-juridic de către stat.
Identificarea subiectului activ, adică a entităţii asupra căreia se
aplică sancţiunile contravenţionale nu este totuşi la fel de clară.
Regula în materie este aceea că subiect al răspunderii
contravenţionale este persoana fizică responsabilă de săvârşirea
contravenţiei. Deci, i se vor aplica sancţiunile contravenţionale, în
condiţiile legii, oricărei persoane fizice, indiferent de cetăţenie ori
 127
rezidenţă. Actuala reglementare generală în materie lămureşte
situaţia persoanei juridice ca subiect al contravenţiei, răspunzând
contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actelele
normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii.
Există sancţiuni complementare care se aplică numai
persoanelor juridice: închiderea unităţii, suspendarea activităţii etc.
Subiecte ale răspunderii contravenţionale, în acest
domeniu, sunt:
1. persoane fizice în general,
2. persoane juridice în general,
3. subiecte circumstanţiate:
◙ autorităţile administraţiei publice locale,
◙ proprietarii şi deţinătorii de terenuri cu titlu şi fără titlu,
◙ persoane fizice şi juridice autorizate etc.
Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională
conform legii sunt129 :
1. legitima apărare,
2. starea de necesitate,
3. constrângerea fizică sau morală,
4. cazul fortuit,
5. iresponsabilitatea,
6. beţia involuntară completă,
7. eroarea de fapt,
8. infirmitatea, dacă are legătură cu fapta săvârşită,
9. minoritatea (copilul sub 14 ani).
În cazul săvârşirii contravenţiilor de minorii care au implinit
14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru
fapta sărşită se reduc la jumătate. Minorul care nu a împlinit vârsta
de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt
constatate doar de instanţele de judecată.
Decontravenţionalizarea constituie o cauză de impunitate,
care presupune ca printr-un act normativ fapta să nu mai fie
considerată contravenţie. Prin decontravenţionalizare fapta respectivă
nu se mai sacţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data
129
Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
128
intrării în vigoare a noului act normativ, aplicându-se principiului
constituţional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. 130
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie
termen de şase luni de la data săvârşirii faptei; iar în cazul
contravenţiilor continue, termenul curge de la constatării faptei.
Executarea amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal
de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în
termen de o lună de la data aplicării sancţiunii sau în termen de doi
ani de la data aplicării. Executarea sancţiunii închisorii
contravenţionale se prescrie în termen de un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti, dacă contravenientul nu a optat
pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
„Crima” environmentală este definită printr-o serie de
particularităţi ce o distinge de activitatea penală tradiţională.131
Criminalitatea împotriva mediului (criminalitatea ecologică)
devine din ce în ce mai profitabilă şi, astfel, tot mai intensă, generând
anual la nivel global o cifră de afaceri estimată între 18 şi 24 miliarde
de Euro.
Criminalitatea ecologică cuprinde, în special, activităţile de
depozitare ilegală de deşeuri periculoase, traficul de substanţe toxice
interzise şi contrabanda de resurse naturale protejate.
Comerţul ilicit cu produse provenite de la specii rare,
ameninţate cu dispariţia asigură cel mai înalt profit, constituind cea
de-a doua piaţă ilegală din lume, după cea a drogurilor.
Criminalitatea ecologică este în plină expansiune, în ciuda
măsurilor luate de prevenite şi combatere a sa. Globalizarea sa şi
beneficiile substanţiale şi rapide pe care le aduce, au extins acest tip
de criminalitate şi în România.
Asemenea fapte sunt încurajate şi prin aceea că, în marea lor
majoritate, deşi contrare legii şi de o periculozitate socială deosebită,
130
Art. 15 alin (2) din Constituţie.
131
Comte, F.: Environmental Crime and the Police in Europe: A Panorama and
Possible Paths for Future Action. European Environmental Law Review volume.
15, July 2006, Blackwell Publishing, p. 190.
 129
rămân nepedepsite. Printre cauze: o legislaţie penală inadecvată
domeniului şi o stare cronică de ineficienţă în aplicarea sa. 132
Utilizarea mijloacelor dreptului penal pentru protejarea
mediului s-a impus greu deoarece valorile tradiţional ocrotite,
precum viaţa persoanei sau proprietatea sa erau înlocuite în acest caz
cu res nullius, precum apa sau aerul, iar pagubele cuantificabile şi
reparabile economic erau înlocuite în acest caz cu cele difuze, greu
evaluabile în bani. Dar, sub presiunea realităţilor juridicul s-a adaptat
şi în această privinţă.
Astfel, noua reglementare-cadru, Ordonanţa de urgenţă
nr. 195/2005, privind protecţia mediului, înregistrând unele progrese,
păstrează limite majore în ceea ce priveşte concepţia şi instrumentele
de protecţie penală a mediului.
Inadaptarea legislaţiei la particularităţile ilicitului ecologic
reprezintă o cauză importantă a ineficienţei luptei împotriva
criminalităţii de mediu.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea descoperită şi
sancţionată este enormă.
Această situaţie denotă:
◙ o slabă preocupare de descoperire şi investigare a infracţionalităţii
ecologice,
◙ o necorespunzătoare activitate de aplicare a legii penale.
Răspunderea pentru atingerile aduse mediului utilizează, în
special, mijloacele de tip preventiv, de natură civilă sau
administrativă. Mijloacele de drept penal, au un preponderent
caracter represiv şi intervin mai ales pe tărâmul „răului înfăptuit”. De
aceea, mijloacele de drept penal joacă un rol subsidiar şi sunt
guvernate de principiul intervenţiei minime.
Cu toate acestea, contribuţia dreptului penal la realizarea
obiectivului protecţiei mediului şi conservării naturii îşi are
importanţa sa, în special în ceea ce priveşte adaptarea sa la nevoile
noilor realităţi şi sporirea pericolului acţiunilor distructive pentru
patrimoniul natural.
Legislaţia penală s-a modificat în ceea ce priveşte nivelul
condiţiilor de incriminare, al sancţiunilor (pedepselor) aplicabile şi al
mijloacelor procesuale de realizare a răspunderii penale.
132
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 288-301.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
130
Astfel, „pericolul social” (trăsătură esenţială a infracţiunii şi
expresie a atingerii valorilor de maximă importanţă pentru societate)
şi-a asimilat şi valorile de ordin ecologic, în prim plan fiind
„protecţia mediului”, clasificată ca fiind un „obiectiv de interes
public major”, consecinţa acestui fapt fiind incriminarea drept
infracţiuni a unor fapte de încălcare a regimului legal de protecţie a
mediului. Aceasta a dat naştere unor infracţiuni noi, de la simpla
poluare intenţionată a apelor până la terorismul ecologic.
Privind instituţia pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi,
inedite, a determinat apariţia, pe lângă sancţiunile tradiţionale,
precum amenda şi închisoarea, a altora noi (forme de răspundere a
persoanei juridice):
◙ închiderea pe o anumită perioadă sau definitivă a activităţilor
poluante,
◙ plasarea sub supraveghere judiciară,
◙ excluderea de pe pieţele publice,
◙ interdicţia pentru o anumită perioadă de a emite cecuri,
◙ interdicţia de a face apel public la împrumuturi,
◙ interdicţia de a exercita anumite activităţi sociale sau profesionale,
◙ dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul său
de activitate pentru comiterea infracţiunii,
◙ afişarea şi difuzarea hotărârii judecătoreşti de condamnare, etc.
În domeniu procedural au apărut: expertiza tehnică ecologică,
cazierul judiciar ecologic etc.
A „luat naştere” o grupă de „infracţiuni ecologice”, care,
treptat, au determinat formarea unui veritabil „drept penal al
mediului”, ca subramură a dreptului mediului. Funcţia definitorie a
dreptului penal al mediului este aceea de a proteja valorile naturale
recunoscute ca importante pentru societate, incriminând fapte şi
aplicând sancţiuni specifice.
Regimul juridic specific aferent dreptului penal al mediului se
constituie în mod treptat, atât la nivel conceptual, cât şi în ceea ce
priveşte mijloacelor tehnice propriu-zise de aplicare efectivă a
acestuia.
Un obiectiv, în acest sens, îl constituie extinderea „umanului”
la sfera naturalului, până la stadiul asimilării şi reciprocităţii dintre
cele două stări ale universului existenţial. Ar trebui să distingem între
atingerile privind integritatea şi interesele persoanelor fizice prin
 131
intermediul mediului natural degradat (poluant) şi vătămarea produsă
mediului, îndeobşte natural, independent de orice interes uman.
Reglementările legale penale reglementează, în prezent, mai
ales prima categorie de vătămări şi de sancţiuni aferente acestei de
infracţiuni.
În domeniul urmăririi infracţiunilor ecologice apar
dificultăţi legate de necesitatea existenţei unor mijloace şi dotări
speciale de statare şi de probă, de o anumită calificare a agenţilor
instrumentatori, de caracterul difuz ori dificil de constatat al efectelor
poluării etc.
În prezent regimul juridic general al infracţiunilor ecologice
este confuz şi, în unele privinţe, chiar contradictoriu.
Modernizarea legislaţiei penale şi armonizarea reglementărilor
de mediu cu exigenţele comunitare, au determinat ca Noul Cod
penal (Legea nr. 301/2004) să preia din legea-cadru sediul principal
al acestei categorii de infracţiuni, prevăzând capitolul V intitulat
„Crime şi delicte contra mediului”, în titlul VIII „Crime şi delicte de
pericol public” al Părţii speciale. Unele infracţiuni de mediu au fost
considerate crime, ca expresie a gradului ridicat de pericol social
recunoscut astfel. Optându-se pentru o abordare sectorială, au fost
prevăzute crime şi delicte privind:
◙ încălcarea regulilor privind protecţia atmosferei (art. 395),
◙ încălcarea regulilor privind protecţia apei (art. 396),
◙ încălcarea regulilor de gospodărire a apelor (art. 397),
◙ încălcarea regulilor privind utilizarea apei potabile (art. 398),
◙ distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor (art. 399),
◙ încălcarea regulilor privind protecţia fondului forestier (art. 401),
◙ poluarea fonică (art. 402),
◙ poluarea accidentală (art. 403).
Ca o particularitate, persoana juridică se sancţionează pentru
infracţiunile contra mediului.
Legea nr. 301/2004 nu a reuşit să ofere un cadru general
adecvat domeniului, să creeze o infracţiune ecologică tip, pe baza
cărora să se configureze întregul edificiu penal de protecţie a
mediului.
În România, Legea nr. 301/2004, care a optat pentru sistemul
bipartit al infracţiunilor: crime şi delicte, cunoaşte trei crime de
mediu, forme agravante ale unor delicte, atunci când acestea au
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
132
cauzat moartea uneia sau mai multor persoane sau au adus o pagubă
importantă economiei naţionale.
În privinţa răspunderii penale, domeniul mediului s-a numărat
printre primele materii care au acceptat ca subiecte active pe lângă
persoanele fizice şi persoanele juridice, este adevărat în anumite
condiţii cu caracter restrictiv.133 Dar, aşa cum prevede şi legislaţia:
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni. 134
Art. 405 din Legea nr. 301/2004 stipulează „persoana juridică
se sancţionează pentru infracţiunile prevăzute în prezentul capitol”
(„Crime şi delicte contra mediului”). Persoanele juridice (cu excepţia
statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice) răspund
penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în
numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau
reprezentanţii acesteia. Pedeapsă principală în cazul persoanei
juridice este amenda, iar pedepse complementare135 :
◙ dizolvarea persoanei juridice,
◙ suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile sale pe o
durată de la un an la trei ani;
◙ interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o
durată de la unu la cinci ani;
◙ interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la
un an la cinci ani;
◙ afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul
Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare
audiovizuală.
În urma modificării Codului penal prin Legea nr. 278/2006,
art. 53 din cod stabileşte că în privinţa persoanei juridice pedeapsa
principală este amenda de la 2500 lei la 2.000.000 lei, iar ca pedepse
complementare:
a) dizolvarea persoanei juridice;
133
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 296-301.
134
Sreteanu, F., Chiriţă, R.: Răspunderea penală a persoanei juridice. Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 391.
135
Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007, pp. 296-301.
 133 134
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la C) nivelurile crescute ale poluării.
1 an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în
• Majoritatea consumatorilor din S.U.A. sunt dispuşi să
legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la
plătească preţuri mai mari pentru produsele “verzi”.
3 ani;
A) afirmaţia este adevărată,
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată
B) afirmaţia este falsă.
de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o • Convenţia asupra responsabilităţii civile pentru pagube
durată de la 1 la 3 ani; rezultând din activităţi periculoase pentru mediu definește
e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. termenul de “pagubă” este în sens restrâns.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se A) afirmaţia este adevărată,
dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea B) afirmaţia este falsă.
infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, ‘ Sustenabilitatea este o noţiune privită:
aceste pedepse sunt necesare. A) din perspectivă economică,
Implicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este B) din perspectivă ecologistă,
obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele C) din perspectivă etică.
complementare se pot aplica în mod cumulativ, excepţie făcând
dizolvarea.136 ’ Sustenabilitatea ecologică presupune abordarea unor probleme
critice, cum ar fi:
A) impactul industrializării asupra biodiversităţii,
TEST DE EVALUARE B) utilizarea limitată a resurselor neregenerabile,
C) producţia unor substanţe poluante.
Œ Marketingul ecologic este ansamblul de mijloacelor utilizate “ Cooperarea internațională înlocuieşte sancţiunea ori repararea.
pentru sensibilizarea societăților comerciale şi a publicului larg cu A) afirmaţia este adevărată,
privire la procesul de degradare a mediului ambiant. B) afirmaţia este falsă.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă. ” Pentru a fi angajată răspunderea internaţională pentru
atingerile aduse mediului, este necesară îndeplinirea condițiilor:
• Marketingul ecologic este: A) stabilirea unei legături de cauzalitate între faptul incriminat şi
A) un concept, pagubă,
B) o practică, B) evaluarea pagubei,
C) o idee. C) identificarea fundamentului juridic al răspunderii.
Ž Operatorii de piaţă au conştientizat ca fiind tendinţe din mediul • Principiul fundamental, în domeniul răspunderii internaționale
natural: este:
A) lipsa de materii prime, A) cel potrivit căruia răspunderea este în sarcina exploatantului
B) lipsa implicării statului, activităţii periculoase,
B) cel potrivit căruia răspunderea este în sarcina furnizorului
136
Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii Transilvania din activităţii periculoase.
Braşov, 2007, pp. 155-162.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 135
6. Protecţia angajaţilor. Codurile etice
6.1. Protecţia angajaţilor.
Perspective socio-filosofice
Din punct de vedere istoric, în secolul al XIX-Iea, asistăm la o
formă particulară a unei tentative de responsabilizare, paternalismul,
care încearcă să transforme muncitorul într-un „bun muncitor” şi pe
omul de afaceri într-un „bun părinte”. Pentru aceasta, societatea
comercială sau patronul iau măsurile necesare pentru dezvoltarea
morală a mâinii de lucru. Celelalte opere sociale (locuinţă, educaţie,
sănătate) se află în centrul dispozitivului responsabilităţii. În absenţa
sistemelor sociale dezvoltate în cadrul statului, rolul protector îl are
societatea comercială. Aceasta îl face pe patron să aibă puterea de a
gestiona viaţa angajaţilor săi. În acelaşi timp, mâna de lucru este
ataşată întreprinderii „pe viaţă” după o expresie consacrată des
întâlnită în veacul al XIX-lea. 137
În cadrul în economei de piaţă, însă, consumatorii se găsesc
într-o poziţie mult mai avantajoasă decât cea a economei centralizate.
Majoritatea românilor sunt de acord cu afirmația că numai
dezvoltarea capitalismului în România poate să asigure în cele mai
bune condiţii satisfacerea nevoilor şi dorinţelor lor în calitate de
consumatori.
Dar în cadrul relaţiilor dintre angajatori şi angajaţi, opţiunea
pentru capitalism a multora dintre români apare într-o lumină
diferită. Aceasta deoarece relaţia dintre angajatori şi angajaţi este
mult mai complexă decât relaţia dintre ofertanţii de mărfuri şi
servicii de pe piaţă şi consumatori. Ofertanţii şi consumatorii sunt
legaţi printr-un schimb de bunuri, servicii şi bani, schimb în care toţi
au ceva de câştigat, dacă schimbul este corect şi echitabil.
Angajatorii şi angajaţii sunt însă legaţi prin legături personale. Ei
lucrează împreună în beneficiul firmei şi, chiar dacă este suficient de
137
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 383 – 516.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
136
limpede, relația dintre ei implică fiinţe umane. De aceea,
dimensiunile etice ale acestui gen de relaţii sunt mult mai adânci, mai
complexe şi mai sensibile.
Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist, statul era unicul
proprietar al celor mai importante capacităţi de producţie şi, deci,
singurul angajator semnificativ din societate. Acest privilegiu al
statului avea o serie de consecinţe negative asupra forţei de muncă:
◙ Oamenii de rând nu puteau, practic, să îşi aleagă ori să-şi schimbe
profesia şi locul de muncă ori să se mute dintr-un loc în altul;
◙ Salariile erau mici şi fixate arbitrar;
◙ Promovarea depindea prea puţin de competenţă şi de valoarea
individuală, criteriile principale fiind sprijinul politic sau relaţiile
personale.
Toate aceste neajunsuri erau însă compensate de două mari
avantaje:
◙ era destul de uşor să-ţi găseşti o slujbă,
◙ era mai uşor să păstrezi o slujbă până la pensie,
◙ diferenţele între salarii erau relativ mici.
Mulţi oameni erau nemulţumiţi de slujbele lor amărâte, dar
aproape oricine avea un servici şi, o dată angajat, fiecare salariat
putea să îşi aştepte liniştit vârsta de pensionare, indiferent cât de
bună sau cât de rea ar fi fost performanţa sa profesională.
În prezent situația se schimbă încet, dar inexorabil, în direcţia
unui context social cu totul diferit pe piaţa forţei de muncă. Putem
distinge în economia românească actuală patru mari categorii de
angajaţi.
Cei mai privilegiați sunt cei care lucrează la monopolurile de
stat - enormele regii naţionale, mastodonţi ce încă supravieţuiesc ca
nişte relicve ale socialismului. Aceștia au avatajul de a fi susţinuţi de
sindicate agresive şi puternice (politic afiliate partidelor la putere),
sunt relativ bine plătiţi, iar slujbele lor sunt relativ sigure.
Angajaţii societăţilor comerciale aflate în proprietatea statului
se găsesc într-o poziție mult mai proastă, deși numărul acestor
societăți comerciale scade tot mai mult. Activităţile lor ineficiente
aparţin trecutului şi nici un investitor serios nu poate fi interesat de
achiziţionarea lor, pentru că nimeni şi nimic nu le poate resuscita din
agonie. Acestea sunt nevoite să concedieze periodic o parte din
personalul rămas, păstrând tot mai puţini angajaţi cu condiţia ca
 137
aceştia să accepte să lucreze în condiţii grele pentru nişte salarii
mizerabile, aşteptând cu teamă şi furie neputincioasă următorul val
de concedieri. Aceşti oameni sunt disperaţi, deoarece plăţile
compensatorii la concediere şi ajutorul de şomaj sunt mici şi le
asigură subzistenţa pentru scurt timp, iar şansele lor de a-şi găsi un
alt loc de muncă în aceeaşi specializare profesională sau de a se
recalifica sunt, de asemenea, extrem de reduse. Aceşti angajaţi, în
special cei mai vârstnici, nu sunt răspunzători pentru situaţia în care
se află. Ei au fost calificaţi în meserii depăşite, ca urmare a deciziilor
eronate luate de nişte planificatori limitaţi şi dogmatici. Moralmente
ei sunt îndreptăţiţi să ceară şi să primească asistenţă socială, de care
au absolută nevoie pentru a supravieţui în perioada de şomaj şi
pentru a se putea recalifica. Din nefericire, plăţi compensatorii pentru
personalul disponibilizat au fost acordate cu oarecare "generozitate"
cu precădere angajaţilor din marile combinate industriale, din
industria siderurgică, minieră, constructoare de maşini, armament
etc.
Datorită numărului lor mare, aceşti angajaţi au procedat
imoral:
◙ au recurs la violentă şi la forme de protest ilegale;
◙ compensaţiile lor financiare substanţiale le-au fost acordate ca
privilegii, pe seama categoriilor mai slabe de angajaţi, care nu au
dispus de forţă suficientă pentru a le impune guvernanţilor
satisfacerea revendicărilor lor.
Cei care au fost nevoiţi să suporte privilegiile primelor două
categorii de angajaţi sunt aşa-numiţii „bugetari”: profesori, medici,
militari, poliţişti, jurişti, funcţionari publici etc. Majoritatea este
educată, are o înaltă calificare și este conştientă de importanţa şi de
valoarea socială a activităţii sale.
Acestă categorie de angajaţi:
◙ au avantajul siguranţei ceva mai mare a locului de muncă,
◙ au dezavantajele salariilor mici şi statutul social scăzut.
Aceste dezavantaje îi forţează pe tot mai mulţi specialişti
competenţi şi performanţi să îşi abandoneze slujbele amărâte la stat
în favoarea unor activităţi independente ori să emigreze.
Dar ce se întâmplă cu aceste trei categorii de salariaţi, angajaţi
şi plătiţi de către stat, nu intră în sfera de interes a eticii în afaceri, ci
ţine mai curând de problematica etică a politicii sociale. Greutăţile cu
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
138
care se confruntă aceşti oameni nu sunt generate de mecanismele
economiei de piaţă (sunt rezultatele unei lungi liste de decizii politice
controversabile, dacă nu de-a dreptul incompetente şi rău
intenţionate).
Problemele specifice de etică în afaceri apar atunci când ne
referim la cea de-a patra categorie de angajaţi, anume cei care
lucrează pentru societățile comerciale private. O mică parte dintre
aceştia are norocul să fie angajată de mari societăți comerciale
deţinute de investitori străini sau filiale ale corporaţiilor
multinaţionale. Ei sunt comparativ bine plătiţi, dar trebuie să fie la
fel de competenţi şi de performanţi ca şi angajaţii pe poziţii similare
din Occident, pentru nişte salarii mai mici decât ale acestora. Aceşti
angajaţi norocoşi trebuie să muncească din greu pentru a-şi păstra
slujbele şi pentru a fi promovaţi; competiţia dintre ei este dură, iar
locurile lor de muncă sunt nesigure.
Angajaţii micilor societăți comerciale private sunt mai mult
exploataţi (în majoritatea cazurilor) de nişte întreprinzători ce se
gândesc la propriul profit. Românii simpli se tem de privatizare ori
nu sunt prea entuziasmaţi de sectorul privat şi pentru că, în genere,
salariile sunt chiar mai mici decât cele de la stat, munca este mai
grea, iar slujbele nesigure.
Tratarea angajaţilor ca nişte variabile depersonalizate şi
oricând substituibile în procesul de producţie presupune ca aceştia să
nu fie reduşi la statutul de „resurse umane”. Este de analizat și
aplicat, în acest sens, filosofia corporatistă japoneză: importanţa
valorizării de prim ordin a oamenilor care îşi dăruie partea cea mai
substanţială a vieţii lor companiei pentru care lucrează. Japonezii au
făcut acest lucru nu numai la ei acasă, ci şi în multe din investiţiile
lor de peste mări.
New York Times descrie uzina Toyota din Georgetown, Kentucky,
drept o unitate de producţie model, în contrast cu stilul american de
organizare a procesului de fabricaţie, în care fiecare muncitor are
de executat una sau două operaţii stereotipe pe linia de asamblare,
Toyota le acorda muncitorilor dreptul de a lua decizii care, în
uzinele de modă veche, ar fi numai de competenţa managerilor.
Încurajaţi de manageri, prin acordarea de prime şi prin atribuţii de
control asupra muncii pe care o desfăşoară, muncitorii la bandă
contribuie la dezvoltarea unui ambient de muncă bazat pe încredere
 139
şi pe responsabilitate. Într-un astfel de ambient, lucrătorii
„îndeplinesc mai multe sarcini şi îşi asumă o responsabilitate
sporită, care include operaţii de întreţinere, inspecţie şi reglare a
utilajelor. Implicarea muncitorilor în procesul decizional include
autoritatea lor de a opri linia de fabricaţie pentru remedierea
defecţiunilor constatate şi recompensarea inovaţiilor şi a sugestiilor
venite din partea lor privind perfecţionarea procesului de producţie.
Se poate spune că: Toyota a descoperit faptul că, atunci când le este
permis sa ia parte la adoptarea deciziilor la locul de muncă, "mai
puţini muncitori, fiecare capabil sa execute mai multe sarcini, pot
fabrica automobile cu un inventar mai sumar de scule, unelte şi
utilaje, cu investiţii mai mici şi cu mai puţine erori de fabricaţie".
În afara consideraţilor pur morale, privind datoria angajatorilor
de a-şi trata angajaţii ca pe nişte fiinţe umane, cu o valoare
intrinsecă, chiar dintr-un punct de vedere pragmatic şi interesat.
Într-o economie de piaţă modernă şi competitivă, investiţia în forţa
de muncă este cea mai profitabilă.
Drepturile morale ale angajaţilor, în calitate de categorie
extrem de importantă de participanţi, care se simt îndreptăţiţi să
pretindă angajatorilor privaţi asumarea anumitor obligaţii etice faţă
de ei, sunt:
6.1.1. Dreptul la muncă
Din punct de vedere etic, trebuie să vedem dacă dreptul la
muncă al angajaţilor, se armonizează cu drepturile angajatorilor şi cu
cele ale acţionarilor. Angajarea şi plata salariilor sunt posibile numai
în condițiile în care o societate comercială este capabilă să îşi vândă
în mod profitabil bunurile şi serviciile. Dacă această condiţie nu este
satisfăcută, un accent unilateral pe dreptul la muncă al angajaţilor
violează în mod cât se poate de evident dreptul la proprietate şi
dreptul angajării libere pe piaţa forţei de muncă. În consecință,
dreptul la muncă în economia de piaţă nu poate să însemne că fiecare
individ are dreptul la un loc de muncă.
Dreptul la muncă nu trebuie înţeles ca obligaţie a statului sau a
societăților comerciale private de a găsi fiecărui individ o slujbă, ci
doar ca obligaţie de a fi asigurate tuturor indivizilor condiţii egale de
exercitare a acestui drept, dreptul la muncă. Acest lucru trebuie privit
ca o identitate a criteriilor de angajare şi de concediere, fiind
eliminată discriminarea de orice fel a angajaţilor.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
140
6.1.2. Dreptul la un salariu echitabil
Este evident dreptul fiecărui angajat de a fi retribuit corect, în
funcţie de valoarea muncii prestate. Economia de piaţă are însă
reguli care sfidează simţul moral, distribuirea recompenselor băneşti
realizându-se în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă (anumite
forme de activitate sunt mai bine plătite decât altele, chiar dacă
efortul, competenta şi talentul cerute pentru exercitarea lor nu sunt
foarte disproporţionate).
Creşterea influenţei pieţelor financiare asupra performanţelor
economice pune societățile comerciale duc la următoarele situații:
◙ Schemele tradiţionale de distribuţie a salariilor în cadrul societății
comerciale sunt ameninţate, coroborat cu faptul că adâncirea
discrepanţelor dintre câştigurile angajaţilor de la vârf şi ale celor
de la bază creează frustrări şi se expune acuzaţiei de injustiţie
socială.
◙ Societățile comerciale sunt nevoite să se concureze pentru
recrutarea talentelor şi a valorilor manageriale, a căror piaţă se
supune legilor cererii şi ofertei.
Spre exemplu un bun manager nu poate fi angajat de către o
societate comercială dacă aceasta nu îşi poate permite sau refuză
să-i ofere un salariu la nivelul pieţei. Unul dintre motivele pentru
care serviciile publice sunt administrate atât de prost este tocmai
absorbţia de către sectorul privat a managerilor performanţi, printr-
o ofertă salarială constant ascendentă.
Unele societățile comerciale încearcă să reducă discrepanţele
dintre salariile angajaţilor introducând un nou sistem de „retribuţie în
funcţie de performanţă, ce oferă tuturor angajaţilor o participare la
profiturile repectivei societăți comerciale sau opţiuni pentru stocuri
de acţiuni, cu intenţia de a-i face pe toţi angajaţii să participe la
beneficiile societății comerciale.
Angajaţii de la bază nu sunt prea atraşi de acest sistem, din
următoarele motive:
◙ Sistemul de retribuţie în funcţie de performanţă implică anumite
riscuri: nimeni nu poate garanta că societatea comercială va avea
întotdeauna profituri; și în perioadele de lucru în pierdere,
posibilităţile angajaţilor de rând de a suporta reduceri salariale
 141
sunt mult mai mici decât posibilităţile managerilor (care dispun
de resurse financiare mai substanţiale şi ale căror salarii sunt
oricum foarte mari, având de unde să suporte eventuale reduceri).
◙ acest sistem tinde să individualizeze negocierile salariale,
diminuând considerabil forţa reprezentării sindicale în negocierile
contractelor colective de muncă, ceea ce creează managerilor un
spaţiu mult mai larg de decizii arbitrare, subiective şi inutil de
riscante.
6.1.3. Dreptul la condiţii de muncă adecvate
Dreptul la condiţii umane de muncă, în care sănătatea şi
integritatea psihosomatică a salariaţilor să nu fie puse în pericol, este
una dintre primele probleme etice privind statutul angajaţilor. Ca
urmare a luptei sindicale şi a unor eforturi individuale din partea
unor oameni de afaceri luminaţi, astăzi mai toate ţările dezvoltate au
o densă şi solidă legislaţie menită să impună societăților comerciale
private obligaţii privind asigurarea unor condiţii de muncă
acceptabile pentru angajaţii lor. Astfel condiţiile de muncă nu mai
sunt de competenţa responsabilităţii morale a societăților comerciale,
ci presupune respectarea unor îndatoriri legale.
Aspectele de ordin etic sunt legate îndeosebi de impunerea şi
de implementarea reglementărilor juridice în vigoare. Există situații
în care unele societăți comerciale ocolesc respectarea cu stricteţe a
regulilor de protecţie a muncii, fie din neglijenţă, fie din dispreţ faţă
de lege. În plus, unele reglementări de protecţie a muncii (purtarea
căştii de protecţie sau a antifoanelor) nu sunt respectate chiar de către
angajaţi, din comoditate, neglijentă sau inconştienţă, fiind necesară o
supraveghere strictă din partea managementului.
Situaţii speciale apar în cazul locului de muncă ce implică
anumite riscuri necunoscute, legate de utilizarea unor noi tehnologii,
ale căror efecte nocive nu se manifestă imediat, ci abia după un
răstimp.
Spre exemplu fabricarea şi utilizarea produselor din azbest:
consecinţele de debilitante sau chiar letale ale azbestozei, de care s-
a îmbolnăvit un mare număr de muncitori în urma expunerii
îndelungate, s-au făcut simţite abia după două sau trei decenii de la
începutul producţiei de azbest.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
142
Un alt exemplu ar fi efectele nocive pe care expunerea îndelungată
la calculator le produce asupra ochilor şi asupra altor părţi din
organismul uman, efecte ce abia în prezent încep să fie mai bine
cunoscute şi evaluate. Cu cât o nouă tehnologie este mai sofisticată,
cu atât efectele ei benefice pot fi mai spectaculoase, dar şi riscurile
potenţiale sunt, de asemenea, considerabile.
Un fenomen care ia amploare în special în rândurile clasei
manageriale este „prezenteismul” (prelungirea excesivă a
programului de lucru, în detrimentul recreerii şi al vieţii de familie).
O recentă anchetă în ţările U.E. a relevat faptul că 84% dintre
manageri îşi petrec la serviciu între 50 şi 60 de ore săptămânal.
Prezenteismul este puternic cultivat în cadrul multor societăți
comerciale, pornindu-se de la presupunerea că numai acei angajaţi
care petrec multă vreme la serviciu vor fi promovaţi şi vor avea parte
de diferite recompense.
Acest fenomen conduce la stress, epuizare nervoasă pe care le
provoacă tuturor managerilor de rang înalt sau mediu, și în plus
devine un dezavantaj cu precădere pe femei, care au de ales între
cariera profesională, cu preţul celibatului sau al neglijării vieţii de
familie, şi abandonul ambiţiilor de promovare, în folosul unei vieţi
conjugale cât de cât armonioase.
Un alt fenomen cu implicaţii etice asupra condiţiei angajaţilor
este răspândirea unor norme „flexibile” de lucru, sub presiunea unor
factori sociali şi economici. Aceasta vizează acei angajaţi ce lucrează
cu jumătate de normă, cu angajamente temporare sau în colaborare
(de multe ori, de la distanţă, prin intermediul Internetului). Aceşti
angajaţi neconvenţionali au de profitat, dacă flexibilitatea
programului de lucru le permite să studieze, să îşi vadă de familie ori
să practice mai multe meserii în acelaşi timp, lucrând pentru
angajatori diferiţi etc. Dar aceste categorii de angajaţi „periferici” au
mai puţine drepturi decât salariaţii permanenţi, cu normă întreagă.
6.1.4. Dreptul la discreţie faţă de viața privată
Societățile comerciale sunt interesate şi au dreptul să intre în
posesia unor date şi informaţii privind persoanele pe care le
angajează.
Se disting anumite aspecte ale vieţii private pe care individul
poate dori să le protejeze de orice indiscreţie:
 143
◙ Inviolabilitatea fizică: intangibilitatea persoanei de către ceilalţi şi
dreptul individului asupra unui „spaţiu personal”.
Spre exemplu, acele societăți comerciale care monitorizează video
vestiarele sau toaletele angajaţilor comit o indiscreţie inacceptabilă
din acest punct de vedere.
◙ Inviolabilitatea socială: libertatea individului de a interacţiona cu
oricine şi în ce mod doreşte în viaţa sa privată.
Există angajatori ce limitează această libertate, recomandând ori
solicitând imperativ angajaţilor "să nu păteze reputaţia" firmei
printr-un comportament inacceptabil, imoral sau ilegal în viaţa lor
privată.
◙ Inviolabilitatea informaţională: dreptul individului de a decide
cum, când şi în ce măsură datele sale personale pot fi puse la
dispoziţia altora.
Spre exemplu, un mod de încălcare apare atunci când societățile
comerciale angajează firme private de detectivi să facă investigaţii
asupra unor angajaţi, fără motive întemeiate de suspiciune.
◙ Inviolabilitatea psihologică: dreptul individului de a-şi controla
inputurile şi outputurile emoţionale şi de a nu fi silit să-şi
dezvăluie gândurile şi sentimentele private.
Spre exemplu situația acelor magazine ai căror manageri impun
vânzătorilor să afişeze în permanenţă o mină zâmbitoare şi fericită,
pentru a-i binedispune pe cumpărători.
Bineînțeles, nu toate relaţiile sociale ale angajaţilor şi nu toate
datele care îi privesc pot fi socotite de interes privat. Angajatorii au
totuși dreptul să fie informaţi în ceea ce priveşte calificarea şi
experienţa salariaţilor, și au motive să fie interesaţi dacă un angajat
se întâlneşte în afara serviciului cu un client sau cu un competitor al
societății comerciale.
Discutând despre drepturile morale ale angajaţilor, s-a pecat de
la premisa că aceştia sunt cu toţii, oameni competenţi, harnici, oneşti
şi devotaţi faţă de societățile comerciale la care muncesc. O
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
144
„moștenire” a deceniilor de comunism au lăsat cicatrici adânci în
societatea noastră. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”
a devenit pentru mulţi oameni o „filosofie” amară, cinică şi
resemnată, la care nu au renunţat nici astăzi.
Mulţi gândesc astăzi la fel, având pretenţia de a fi plătiţi chiar
dacă nu îşi iau în serios datoriile profesionale, nu sunt preocupaţi de
calitatea produselor fabricate şi a serviciilor prestate, iar destui
consideră că au „dreptul” să fure de la serviciu.
Există îndatoriri morale ale angajaţilor faţă de societățile
comerciale pentru care lucrează:
◙ Loialitate şi moralitate: în ţările capitaliste dezvoltate, se înţelege
de la sine că dacă societățile comerciale au responsabilităţi morale
fată de angajaţii lor, şi aceştia au, la rândul lor, îndatoriri morale
față de angajatori. Gradul de responsabilizare variază în funcţie de
natura angajamentului. Lucrătorii temporari, colaboratorii şi
consultanţii angajaţi pentru o singură tranzacţie nu au nici o altă
obligaţie în afară de a-şi face treaba pentru care sunt plătiţi, dar de
la angajaţii permanenţi se aşteptă un oarecare grad de fidelitate şi
de loialitate faţă de societatea comercială la care lucrează, în
special dacă aceasta le oferă o siguranţă a locului de muncă,
sentimentul de apartenenţă la o comunitate, sprijin şi înţelegere în
momentele dificile. Dar cât de departe ar trebui să meargă această
loialitate faţă de societatea comercială?
Ce se întâmplă, în situația în care comportamentul cerut la
locul de muncă vine în contradicţie cu normele morale larg acceptate
în societate sau cu standardele etice ale individului?
Spre exemplu, situația în care i se cere unui angajat să violeze
intimitatea altuia, spionând şi raportând mişcările acestuia, ori cea
în care i se cere unui angajat să mintă ori să ascundă adevărul ori
de câte ori sunt în joc succesul şi reputaţia societății comerciale.
Nu există argumente valide care să susţină ideea că
standardele etice în afaceri ar trebui să difere faţă de cele din viaţa
privată, astfel încât să poată fi legitimată comportarea conformă unor
alte norme la serviciu decât cele respectate în afara acestuia. Dacă o
societate comercială sau angajaţii ei se comportă moralmente
incorect în raport cu valorile şi normele morale valide în orice
 145
context, este foarte probabil că faptele comise sunt incorecte şi din
perspectiva eticii în afaceri. Mulţi oameni se comportă ca şi cum ar
recunoaşte un anumit cod etic în viaţa lor de toate zilele şi un altul,
mai puţin strict, în viaţa de afaceri.
Un exemplu ar fi cazul în care o societate comercială a încălcat
legislaţia privind emisiile toxice. Abaterea de la normele în vigoare
a fost una accidentală. Să presupunem că a rezultat dintr-o lipsă de
coordonare a operaţiilor, care apare uneori în funcţionarea oricărei
organizaţii complexe. O dată descoperită emisia de substanţe toxice
peste limitele admise, societatea comercială ia urgent măsuri de
remediere a situaţiei. Acest lucru însemnă o reproiectare a unor
procese tehnologice, a cărei finalizare nu se poate face decât într-un
an de zile. În această perioadă, recunoaşterea încălcării legislaţiei
ar însemna oprirea producţiei, care, corelată cu prejudiciile de
imagine ale societății comerciale, ar aduce pierderi însemnate.
Chiar dacă emisia crescută de substanţe toxice ar putea fi
periculoasă pentru sănătatea angajaţilor şi a locuitorilor din
apropierea uzinei, şansele ca răul să capete proporţii dezastruoase
sunt extrem de mici. În această situație societatea comercială
hotărăște să îşi instruiască personalul să mintă în legătură cu
nivelul real de emisii toxice. Unul dintre angajaţi are convingerea
că acest mod de comportare este inadmisibil, dar atunci când îşi
expune punctul de vedere superiorilor săi ierarhici nu se bucură de
înţelegere şi aprobare din partea acestora. În cele din urmă, acest
angajat se adresează presei.
Situaţia prezentată în exemplul anterior, ne conduce la un
subiect mult dezbătut în Statele Unite: whistle blowing.
Expresia whistle-blowing se traduce: "a sufla în fluier" aşa
cum face un arbitru pentru a semnala comiterea unei infracţiuni. În
sens restrâns, în domeniul eticii afacerilor, prin whistle-blowing se
înțelege gestul unui angajat de a da publicităţii comiterea unor
infracţiuni de către societatea comercială la care lucrează, infracţiuni
pe care managerii companiei ar dori să le ţină cât mai departe de
opinia publică.
Acest gen de „indiscreţie” (whistle-blowing) este moralmente
permisibil sau este o abatere inacceptabilă de la norma loialităţii şi de
la obligaţia de confidenţialitate ?
Spre a răspunde la această întrebare se pot pune în balanţă
pericolele probabile la care este expus publicul dacă se păstrează
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
146
tăcerea şi pierderile probabile ale societății comerciale dacă se spune
adevărul.
Acest mod de abordare se întemeiază pe două puncte slabe:
◙ Exclude daunele produse de acele acte prin care se stabileşte
necinstea ca practică legitimă. Efectele imediate ale unei minciuni
pot fi benefice, dar ele pot fi anulate pe termen lung de efectele
unei acumulări de minciuni (rău din perspectiva utilitarismului).
Dar, chiar dacă efectele însumate rămân benefice minciuna este în
sine condamnabilă.
◙ Lasă nerezolvată chestiunea imposibilităţii de a calcula precis
raportul obiectiv dintre costuri şi beneficii, mai ales în condiţiile
în care managerii şi angajaţii pot evalua diferit gravitatea
neregulilor comise.
În practică, afacerile pun mare accent atât pe veniturile
acţionarilor, cât şi pe loialitatea angajaţilor, iar modul lor de acţiune
se pliază pe două priorităţi:
◙ Chiar şi atunci când au o clară dimensiune morală, deciziile sunt
luate pe considerente mai degrabă comerciale decât morale, iar
„fluieraşii” sunt fie concediaţi, fie încurajaţi să plece în altă parte.
◙ Întrebaţi cum s-ar comporta într-o astfel de situaţie, directorii
societăților comerciale necruţătoare faţă de „infideli” s-ar simţi
datori să predice onestitatea şi transparenţa, dar retorica lor
sugerează că sunt conştienţi de imoralitatea represaliilor faţă de
angajaţii care îndrăznesc să scoată adevărul la iveală.
Confruntat cu o neregulă oarecare, orice angajat este dator să
reacţioneze în mod responsabil, ferindu-se să dăuneze societății
comerciale pe baza unor zvonuri neîntemeiate şi acordând
angajatorului posibilitatea de a remedia eventualele nereguli. Unui
angajat nu i se poate cere să se comporte altcumva decât ar trebui să
acţioneze o persoană morală din afara societății comerciale, cu
condiţia de a nu se grăbi şi de a se adresa mai întâi superiorilor săi
din cadrul societății comerciale.
La celălalt pol, Fenman Training, un producător de materiale
video pentru ciclurile de training managerial, afişează în toate
încăperile din sediul firmei următorul credo: „Noi credem în
metodele oneste şi corecte de a face afaceri. Politica noastră este una
de «onestitate activă». De exemplu, dacă un coleg sesizează faptul că
un furnizor a fost încărcat din greşeală la nota de plată pentru
 147
produsele sau serviciile sale şi în mod evident nu şi-a dat seama de
eroare, ne aşteptăm ca acel coleg să îi atragă atenţia furnizorului. La
fel şi dacă am încasat mai mult decât se cuvenea de la un client.
Credem în importanţa încrederii şi a respectului reciproc în
afaceri şi avem convingerea că o politică de onestitate activă este
rentabilă pe termen lung, pe lângă faptul că întăreşte respectul de
sine al angajaţilor. Această societate comercială nu va sancţiona
niciodată pe nimeni pentru faptul de a fi fost cinstit, indiferent de
costurile societății comerciale.”
Acest tip de abordare este neobişnuit în afaceri, dar cu
siguranţă este moralmente dezirabil. Clarificând pe deplin poziţia
fiecăruia, societatea comercială diminuează frecvenţa jumătăţilor de
adevăr, a evaziunii fiscale şi a muşamalizării diferitelor nereguli. Un
câştig colateral pentru societatea comercială este acela că o mare
cantitate de energie emoţională, care altminteri s-ar irosi în
frământări şi frustrări lăuntrice ale angajaţilor corecţi, se poate
canaliza spre succesul comercial al afacerii.
Lupta obsesivă şi nu lipsită de stridenţe împotriva
discriminării unor categorii de angajaţi minoritari s-a afirmat
iniţial ca o problemă specific americană138. Data fiind mereu sporita
diversitate rasială, etnică şi religioasa din Statele Unite, precum şi
evidentele contraste de avere, educaţie şi statut social ce separau la
jumătatea secolului trecut majoritatea albilor de minorităţile
dezavantajate, la care se adaugă inegalitatea dintre sexe, America a
fost zguduită decenii de-a rândul de mişcări politice şi civice
radicale, care s-au soldat, în cele din urmă, cu adoptarea unor măsuri
legislative menite sa protejeze drepturile diferitelor minorităţi.
Acţinile afirmative iniţial asociată cu ideea că societăţile
comerciale (şi cele de stat, publice) nu ar trebui să le fie îngăduit
dreptul de a exclude anumiţi indivizi din listele lor de personal numai
din cauza unor factori irelevanţi precum sexul, rasa, originea etnică
sau anumite dizabilităţi care nu ar impieta asupra îndeplinirii
sarcinilor de serviciu. Politicile de acţiune afirmativă caută, în plus,
şi introducerea pe piaţa forţei de muncă a cât mai mulţi indivizi
aparţinând anumitor grupuri tradiţional subreprezentate. Este unul
138
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 518 – 522.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
148
dintre cele mai controversate subiecte, deoarece practica angajării
preferenţiale a unor întregi categorii sociale poate fi acuzată de
discriminare inversă. Adversarii justiţiei compensatorii subliniază
absurditatea ideii de a acorda compensaţii în prezent altor indivizi
decât celor care au fost discriminaţi în trecut.
Spre exemplu: cazul unei societate comercială care lucrează în mod
tradiţional cu bărbaţi albi. Decizia societăţii comerciale de a fixa
cote de angajate de culoare echivalează cu excluderea la fel de
injustă a unor bărbaţi albi în egală măsură de calificaţi pentru
ocuparea posturilor vacante.
Întrebarii care se pun, în acest sens, pot fi: Cât de relevante
sunt aceste discuţii pentru România? Avem noi de-a face cu
fenomene de discriminare a angajaţilor? Răspunsul este: fără
îndoială.
În cadrul societăţilor comerciale private, salariile mai reduse
pentru femei au devenit o practică frecventă. Există şi alte forme de
discriminare a femeilor: multe societăţi comerciale nu angajează
decât dudui tinere şi arătoase; angajatorii ezită, totodată, să angajeze
femei, deoarece acestea se mărită şi fac copii, astfel încât nu sunt
dispuse să pună cariera în fruntea listei lor de priorităţi etc.
În ceea ce priveşte minorităţile etnice, „ţiganii” constituie o
problemă serioasă a societăţii noastre. Din păcate, lipsa de resurse
financiare ale guvernanţilor, combinată cu refuzul multor ţigani de
a-şi însuşi un mod de viaţă european fac ca situaţia acestei minorităţi
să se deterioreze continuu, iar şansele de a vedea schimbări
spectaculoase în viitorul apropiat sunt, din păcate, destul de reduse.
Iniţial, hărţuirea sexuală era definită strict ca propunere
implicită sau explicită de acordare a unor favoruri pe linie de serviciu
(promovări, delegări avantajoase, sporuri salariale, prime etc.) în
schimbul unor favoruri sexuale. Treptat, de la hărţuirea sexuală quid
pro quo s-a ajuns la noţiunea mult mai largă de „ambient ostil”,
înţeles ca loc de muncă unde comentariile necuviincioase, atingerile
şi gesturile obscene, glumele fără perdea, limbajul vulgar sau
intimidarea sexuală ostentativă au ca efect transformarea serviciului
într-un adevărat coşmar pentru persoanele hărţuite.
Un argument utilitarist împotriva toleranţei faţă de hărţuirea
sexuală îl poate constitui următorul: succesul unei afaceri depinde
 149
(şi) de moralul angajaţilor. Dacă o societate comercială (şi nu numai)
elimină elementele de „ambient ostil” este de aşteptat să rezulte cel
mai mare bine pentru cât mai mulţi oameni: acţionarii (mulţumiţi
financiar), consumatorii (satisfăcuţi de calitatea produselor şi a
serviciilor) şi angajaţii (care îşi păstrează demnitatea).
6.2. Protecţia angajaţilor.
Perspective juridice
Persoana care accede la un loc de muncă încheie cu
angajatorul un contract individual de muncă. Acest contract obligă pe
cel angajat la prestarea unei anumite munci, acceptând subordonarea
sa faţă de angajator, care, la rândul său, este obligat la plata salariului
şi la asigurarea condiţiilor de muncă.
Dotrina engleză consideră că: relaţia personală de muncă poate
şi trebuie să fie înţeleasă, din punct de vedere legal, sub forma unui
contract specific, denumit contractul de muncă.139
Codul român al muncii 140 defineşte contractul individual de
muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o persoană fizică,
denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul
unei remuneraţii, denumită salariu.141
Regula în privinţa duratei pentru care se încheie contractele
individuale de muncă este următoarea: contractul individual de
muncă se încheie pe durată nedeterminată.
139
Freedland, M.: The Personal Employment Contract. Oxford University Press,
2006, p. 15.
140
Art. 10, Codul muncii (Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul Oficial
nr. 72/5.02.2003), modificat şi completat prin Legea nr. 480/2003, Legea
nr. 541/2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, aprobată, cu
modificări şi completări, prin Legea nr. 371/2005, şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 55/2006.
141
Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura
Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 13-21.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
150
142
Ca excepţie , posibilitatea încheierii de contracte individuale
de muncă pe durată determinată este strict reglementată de legislaţia
muncii din România.
Codul muncii enumeră în mod expres143 situaţiile în care se
poate recurge la încheierea unui contract individual de muncă pe
perioadă determinată:
a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de
muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă;
b) creşterea temporară a activităţii unităţii;
c) desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier;
d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale
emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de
persoane fără loc de muncă;
d1) angajarea unei persoane, care, în termen de 5 ani de la data
angajării, îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de
vârstă;
d2) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale,
patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada
mandatului;
d3) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia
cu salariul;
e) în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale, ori pentru
desfăşurarea unor lucrări, proiecte, programe, în condiţiile
stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel
naţional şi/sau la nivel de ramură.
Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate
încheia numai în formă scrisă (în sens contrar, prezumându-se144 că a
fost încheiat pe o durată nedeterminată), cu precizarea expresă a
duratei pentru care se încheie şi care nu poate depăşi 24 luni.
Între aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte
individuale de muncă pe durată determinată, dar numai în cadrul
termenului de 24 de luni. Această prevedere are scopul de a evita
abuzurile din partea angajatorilor în privinţa încheierii contractelor
individuale de muncă pe durată determinată.
142
Art. 12 alin. 2 din Codul Muncii.
143
Art. 81 din Codul Muncii.
144
Art.16 alin. (2), art. 82 alin. (1) din Codul muncii.
 151
Orice contract individual de muncă are o parte legală, formată
din drepturi şi obligaţii, reglementate legal, şi o parte
convenţională, care cuprinde clauze lăsate la liberul acord de voinţă
al părţilor.
Partea legală are caracter de ordine publică, clauzele sale
contractuale nu pot crea salariatului o situaţie mai puţin favorabilă
decât minimul legal. Dar, părţile pot conveni asupra unor facilităţi
suplimentare faţă de cele oferite prin lege. 145
Din punctul efectiv al conţinutului, contractul individual de
muncă conţine clauze generale, care sunt cuprinse de orice contract,
şi clauze specifice, clauze caracteristice unui anumit contract
individual de muncă.
Din punct de vedere al importanţei, clauze contractului
inddividual de muncă pot fi esenţiale ori neesenţiale. Caluze
esenţiale sunt cele ce se referă la felul muncii, locul muncii, salariul.
Contractele individuale de muncă includ, în plus, clauze
privind:
◙ durata contractului,
◙ timpul de lucru,
◙ concediul de odihnă,
◙ condiţiile de muncă,
◙ protecţia şi igiena muncii,
◙ ordinea şi disciplina muncii,
◙ acordarea de spaţiu de locuit,
◙ transportul la domiciliu,
◙ pregătirea profesională etc.
Clauzele contractului de muncă, indiferent că dacă acesta este
încheiat pe durată nedeterminată sau determinată, prevăd drepturile
şi obligaţiile generale ale părţilor: angajatul şi angalatorul.
Angajatorul este obligat a asigura activitatea convenită şi a
da salariatului mijloacele de a o executa. Astfel, acesta este obligat:
◙ să plătească salariul convenit,
◙ să asigure condiţiile ca salariatul să beneficieze de toate avantajele
sociale prevăzute de lege şi contractul colectiv,
◙ să respecte calificarea profesională convenită cu muncitorul,
Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura
145
Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 9 – 59.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
152
◙ să nu-i încredinţeze sarcini ce nu corespund acestei calificări.
◙ să trateze în mod uman salariatul,
◙ să-i respecte viaţa sa privată.
Salariatul este obligat, la rândul său, în scopul desfăşurării
normale a activităţii în cadrul unităţii respective:
◙ să presteze munca în mod personal, neputând să se substituie unui
terţ,
◙ să-şi desfăşoare activitatea în mod corect, într-o manieră
conştiincioasă şi loială,
◙ să nu dezvăluie secretele de fabricaţie,
◙ să se supună ordinelor şi instrucţiunilor angajatorului.
◙ să respecte dispoziţiile regulamentului de ordine interioară,
◙ să se abţină de la orice act de concurenţă faţă de angajator.
◙ să nu divulge secretele de fabricaţie,
◙ să-şi manifeste loialitatea, evitând să-şi manifeste public
dezacordul lor cu conducerea şi cu cei ce lansează critici contra
acesteia, în cazul cadrelor de conducere.
Angajaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute
prin lege, orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la acestea
sau limitarea lor fiind lovită de nulitate. Această reglementare îşi are
baza în teoria drepturilor câştigate: odată câştigat un drept de către
un salariat, acesta nu-l mai poate pierde. 146
Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine
prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte
normative sau contracte colective de muncă.147
Stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze
contrare dispoziţiilor legale constituie contravenţie şi se
sancţionează cu amendă.148
Este calificată ca fiind infracţiune: fapta persoanei care în
mod repetat utilizează persoane care desfăşoară activităţi salarizate,
fără respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează încheierea
146
Athanasiu, Al., Volonciu, M., Dima, L., Cazan: Codul muncii. Comentariu pe
articole. Vol I. Editura CH Beck, Bucureşti. 2007, pp. 187 -191.
147
Art. 11, Codul muncii.
148
Art. 276 alin. (1) lit. d) din Codul muncii (modificat prin O.U.G. nr. 65/2005).
 153
149
contractului individual de muncă. constituie ce se sancţionează
conform.
Modelul-cadru al contractului individual de muncă, ce conţine
elementele esenţiale ce trebuie să se regăsească în orice contract
individual de muncă acţionează ca o formă suplimentară de
protecţie.150
Codul muncii a preluat prevederile conţinute în Directiva
Comunităţii Europene nr. 91/533 din 14 octombrie 1991 privind
obligaţia angajatorului de a informa lucrătorul asupra condiţiilor
aplicabile contractului sau relaţiei de muncă.
Directiva Comunităţii Europene nr. 91/533 cuprinde norme
bine definite în acest sens şi obligă statele să prevadă sancţiuni
apropriate în cazul nerespectării obligaţiei de informare. Astfel,
angajatorul este obligat de a aduce la cunoştinţa salariatului
elementele esenţiale ale contractului individual de muncă şi ale
condiţiilor de executare.
Codului muncii stabileşte ca obiect al obligaţiei de
informare151:
1.1. clauzele generale ale contractului individual de muncă sau
modificarea acestor clauze generale ale contractului individual de
muncă;
1.2. perioada de probă;
1.3. locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante pentru
salariaţii angajaţi cu contract individual de muncă pe o perioadă
determinată;
1.4. apariţia unor locuri de muncă cu fracţiune de normă sau cu
normă întreagă pentru salariaţii angajaţi în baza unor contracte de
muncă cu timp parţial;
1.5. conţinutul regulamentului intern sau modificări ale conţinutului
acestuia.
După încheierea contractelor individuale de muncă,
angajatorul are, în plus, obligaţia de a comunica periodic salariaţilor
149
Art. 19 alin. (3) al Legii nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă, modificat prin Legea nr. 403/2005.
150
Aprobat prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 64/2003.
151
Voiculescu, N., Mureşan, L.: The employer’s obligation to inform the employee.
Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 11(46)/2004, Series B,
Editura Universităţii Transilvania din Braşov, p. 275.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
154
situaţia economică şi financiară a unităţii, cu excepţia informaţiilor
sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să îi
prejudicieze activitatea unităţii. Periodicitatea comunicărilor se
stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil în
cazul respectiv.152
Interesul legitim al salariaţilor de a cunoaşte situaţia
economică şi financiară a unităţii în cadrul căreia lucrează, se
justifică în posibilitatea de a aprecia, în cunoştinţă de cauză,
stabilitatea raporturilor de muncă, perspectivele de realizare a
drepturilor lor, precum şi modul cum trebuie să acţioneze în vederea
protejării intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.
Codul muncii prevede posibilitatea cuprinderii în contractul
individual de muncă a unor clauze specifice, enumerând, în mod
exemplificativ, clauza de neconcurenţă, clauza de mobilitate şi
clauza de confidenţialitate.
Clauza de neconcurenţă153, poate fi negociată şi cuprinsă în
contractul individual de muncă la încheierea acestuia sau pe
parcursul executării acestuia.
Pentru a se corela legislaţia română cu celelalte legislaţii
europene ce permit clauze de neconcurenţă numai pentru o anumită
perioadă după ce contractul individual de muncă încetează şi nu în
timpul derulării acestuia, a fost modificat corespunzător art. 21 din
Codul muncii. Astfel, prin clauza de neconcurenţă, salariatul este
obligat ca, după încetarea contractului, să nu presteze, în interes
propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea
prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de
neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe
toată perioada de neconcurenţă.
Cuprinsul contractului individual de muncă trebuie să prevadă:
◙ în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data
încetării contractului,
◙ cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare,
◙ perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă,
◙ terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum,
152
Art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.
153
Art. 21-24, Codul muncii.
 155
◙ aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu
angajatorul.
Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu
este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50% din
media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni
anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în
cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică
de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite
acestuia pe durata contractului.
Clauza de neconcurenţă îşi poate produce efectele pentru o
perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului
individual de muncă.
Clauza de neconcurenţă nu poate avea ca efect interzicerea în
mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a specializării pe
care o deţine. Ca o măsură de protecţie, la sesizarea salariatului sau a
inspectoratului pentru muncă, instanţa competentă poate diminua
efectele clauzei de neconcurenţă.154
Clauza de mobilitate155 este clauza prin care se permite
angajatorului să dispună o activitate ce nu presupune loc stabil de
muncă, această activitate fiind de esenţa felului muncii. Salariatul
poate beneficia de prestaţii financiare sau în natură aferente
executării activităţii în condiţii de mobilitate.
Clauza de confidenţialitate156 este clauza prin care părţile
convin ca pe toată durata contractului şi după încetarea acestuia să nu
transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul
executării contractului individual de muncă, în condiţiile stabilite în
regulamentele interne, contractele colective de muncă sau contractele
individuale de muncă.
Contractul individual de muncă poate cuprinde, pe lângă
aceste clauze prevăzute expres de Codul muncii, şi alte clauze
specifice, cu condiţia ca acestea să fie licite şi să nu contravină
ordinii publice şi bunelor moravuri.
154
Art. 23, Codul muncii.
155
Art. 25, Codul muncii.
156
Art. 26, Codul muncii.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
156
Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea sănătatea
lucrătorilor şi a altor participanţi la procesul de muncă, în toate
aspectele legate de muncă, luând măsurile necesare pentru157:
a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b) prevenirea riscurilor profesionale;
c) informarea şi instruirea lucrătorilor;
d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Angajatorul care apelează la servicii externe, adică la persoane
juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii, abilitate să
presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, conform legii, nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu.
În cazul în care, în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară
activitatea lucrători din mai multe întreprinderi sau unităţi,
angajatorii acestora au obligaţia să coopereze, să îşi coordoneze
acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii riscurilor profesionale, să
se informeze reciproc despre riscurile profesionale şi să informeze în
acest sens lucrătorii sau reprezentanţii acestora.
Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu
trebuie să comporte, în nici o situaţie, obligaţii financiare pentru
lucrători.
Angajatorul este obligat să desemneze unul sau mai mulţi
lucrători, pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de
activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere
şi/sau unitate. Dacă, în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza
activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului
competent angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe.
Angajatorii au obligaţia de a consulta lucrătorii şi/sau
reprezentanţii lor şi să permită participarea acestora la discutarea
tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.
Această obligaţie implică:
Titlul 3 al celei de a 3-a părţi a Tratatului C.E.E. (art. 117-128)
poartă denumirea de „Politica socială”, conţinând dispoziţii privind
apropierea legislaţiilor, egalitatea sexelor şi Fondul Social European.
157
Art. 7 alin (1), din Legea nr. 319/2006.
 157
Articolul 119 instituie principiul plăţii egale pentru muncă
egală între bărbaţi şi femei. În înţelesul acestui articol, plata este
definită ca fiind salariul minim sau obişnuit, fie în numerar, fie în
bunuri, pe care lucrătorul îl primeşte, direct sau indirect, pentru
munca sa de la angajatorul său.
Plata egală fără discriminare bazată pe sex este explicată
astfel:
a) acea plată pentru aceeaşi muncă în unităţi de produse va fi
calculată pe baza aceleiaşi unităţi de măsură;
b) acea plată pentru muncă în unitatea de timp va fi aceeaşi pentru
aceeaşi activitate.
Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut dreptul la tratament
egal ca un drept fundamental în dreptul comunitar. 158
Egalitatea salariilor nu este subordonată existenţei unei
clasificări profesionale, fiind suficient ca munca depusă să fie de
valoare egală, ceea ce presupune intervenţia unei autorităţi
competente pentru a o evalua (cazul Comisie c. Regatul Unit, nr.
61/81).
În plus, egalitatea salariilor nu trebuie să fie interpretată doar
ca egalitate între lucrătorii ce muncesc în mod simultan în aceeaşi
întreprindere, ci şi ca egalitate între lucrătorii ce ocupă în mod
succesiv acelaşi post de muncă.
O diferenţă de remunerare între munca cu orar întreg şi cea cu
timp parţial, dacă majoritatea lucrătorilor cu timp parţial sunt femei,
constituie o violare indirectă a art. 119 (cazul Jenkins, nr. 96/80).
Plata egală pentru munca de valoare egală este
reglementată comunitar prin Directiva 75/117/CEE. Protecţia se
întinde asupra muncilor de valoare egală şi acoperă nu numai locurile
de muncă mixte (cele ocupate atât de bărbaţi cât şi de femei).
Curtea de Justiţie Europeană a decis că lucrătorul trebuie să
aibă posibilitatea, în caz de conflict cu patronul, „de a susţine în faţa
unui organism că munca sa are aceeaşi valoare ca şi o altă muncă, şi,
în caz afirmativ, de a i se recunoaşte drepturile care decurg din tratat
şi din directivă printr-o decizie obligatorie” (cazul Comisie c.
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nr. 61/81).
Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura
158
Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 285-292.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
158
Principiul plăţii egale pentru muncă de valoare egală a fost
introdus în Codul Muncii român de către Ordonanţa de urgenţă
nr. 55/2006: „pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă
orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate
elementele şi condiţiile de remunerare.”159
Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei este
reglementat comunitar prin Directiva 76/207/CEE. Curtea Europeană
de Justiţie a decis că atunci când statul membru a introdus în
legislaţie o dispoziţie prin care sancţionează violarea interdicţiei de
discriminare între lucrătorii de sex masculin şi lucrătoarele femei în
cadrul unui regim de responsabilitate civilă a angajatorului, violarea
interdicţiei de discriminare este suficientă pentru a angaja, doar pe
baza ei, întreaga responsabilitate a autorului faptei. Indemnizaţia
acordată într-o asemenea situaţie trebuie să asigure protecţia efectivă,
adecvată prejudiciului suferit, şi să aibă un efect disuasiv pentru
angajator (cazul N. Draebmpaehl nr. 180/95).
Directiva 2002/73/CE a Parlamentului european şi a
Consiliului care modifică Directiva 76/207/CEE privind punerea în
aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, la formare şi la
promovare profesională şi la condiţiile de muncă
Legislaţia comunitară defineşte hărţuirea şi hărţuirea sexuală
ca fiind contrare egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Se
subliniază că aceste forme de discriminare se manifestă nu numai la
locurile de muncă, dar, de asemenea, cu ocazia accederii la un loc de
muncă şi la formare profesională, ca şi în cadrul angajării şi al
muncii.
Statele membre trebuie să prevadă sancţiuni efective,
proporţionale şi descurajante aplicabile în situaţiile nerespectării
obligaţiilor ce decurg din Directiva 76/207/CEE.
Principiul tratamentului egal în materia securităţii sociale
este reglementat comunitar prin Directiva 79/7/CEE privind
implementarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale, directivă ce se aplică
lucrătorilor (categorie cuprinzând salariaţi şi independenţi, bolnavii
159
Art. 6, alin. (3), Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006.
 159
şi accidentaţii, şomerii involuntari în căutarea unui loc de muncă,
pensionarii şi invalizii).
Principiul egalităţii de tratament în regimurile
profesionale de securitate socială este reglementat comunitar prin
Directiva 86/378/CEE, care este complementară Directivei
79/7/CEE, introduce principiul egalităţii de tratament în domeniul
sistemului de pensii profesionale, existent pe lângă cel legal.
În România, nediscriminarea în materie de angajare şi
profesie presupune obligaţia de a asigura egalitatea între cetăţeni şi
exclude privilegiile şi discriminarea în ceea ce priveşte concretizarea
unor drepturi fundamentale economico-sociale:
◙ dreptul la muncă,
◙ dreptul la libera alegere a ocupaţiei,
◙ dreptul la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare,
◙ dreptul la protecţia împotriva şomajului,
◙ dreptul la un salariu egal pentru muncă egală,
◙ dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare,
◙ dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate etc.
Codul muncii consideră ca principiu fundamental al dreptului
muncii principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi
angajatorii, interzicând orice discriminare faţă de un salariat, fie ea
discriminare directă, care include actele şi faptele de deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă care au ca scop sau ca efect
neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau
exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii, fie indirectă,
care include actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii
decât cele prevăzute de lege, dar care produc efectele unei
discriminări directe.
Prevederile cu valoare de principiu ale Codului muncii sunt
însă tratate pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137/31 august 2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
160
discriminare.
Secţiunea I a Capitolului II, intitulată „Egalitatea în activitatea
economică şi în materie de angajare şi profesie”, enumeră o serie de
fapte considerate a fi contravenţii sancţionate cu amendă ce se poate
160
Republicată în Monitorul Oficial nr. 99/8 februarie 2007.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
160
aplica şi persoanelor juridice şi care sunt constatate de către Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării:
1. Condiţionarea participării la o activitate economică a unei
persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de
apartenenţa sa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie,
categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul, sau de
apartenenţa sa la o categorie defavorizată,
2. Discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei rase,
naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei anumite rase,
naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii
defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului
sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi
protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
manifestată în următoarele domenii:
◙ încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de
muncă;
◙ stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de
muncă sau a salariului;
◙ acordarea altor drepturi sociale, decât cele reprezentând
salariul;
◙ formarea, perfecţionarea, reconversia şi promovarea
profesională;
◙ aplicarea măsurilor disciplinare;
◙ dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate
de acesta;
◙ orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în
vigoare.
3. Refuzul unei persoane fizice sau juridice de a angaja în muncă o
persoană pentru motivul că aceasta aparţine unei anumite rase,
naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii
defavorizate ori din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau
orientării sexuale a acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege,
4. Condiţionarea ocupării unui post, prin anunţ sau concurs lansat de
angajator ori de reprezentantul acestuia, de apartenenţa la o
anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o
categorie defavorizată, de vârsta, de sexul sau orientarea sexuală,
 161
respectiv de convingerile candidaţilor, cu excepţia măsurilor
pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate.
Persoanele fizice şi juridice cu atribuţii în medierea şi repartizarea
în muncă au obligaţia:
◙ de a aplica un tratament egal tuturor celor aflaţi în căutarea unui
loc de muncă,
◙ de a asigura tuturor persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă accesul liber şi egal la consultarea cererii şi ofertei de
pe piaţa muncii, la consultanţa cu privire la posibilităţile de
ocupare a unui loc de muncă şi de obţinere a unei calificări,
◙ de a refuza sprijinirea cererilor discriminatorii ale angajaţilor.
Angajatorii au obligaţia de a asigura confidenţialitatea datelor
privitoare la rasa, naţionalitatea, etnia, religia, sexul,
orientarea sexuală sau a altor date cu caracter privat care
privesc persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.
5. Discriminarea angajaţilor de către angajatori în raport cu
prestaţiile sociale acordate, din cauza apartenenţei angajaţilor la o
anumită rasă, naţionalitate, comunităţi, origine etnică, religie,
categorie socială sau la o categorie defavorizată ori pe baza
vârstei, sexului, orientării sexuale sau convingerilor promovate de
ei.
În toate cazurile de discriminare prevăzute de ordonanţă
persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri precum şi
restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei
create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea de
despăgubire este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este
condiţionată de sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării.
Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de
la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată
putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.
În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv
înregistrări audio şi video sau date statistice. 161
161
Voiculescu, N.: Drept comunitar al muncii. Editura Rosetti, Bucureşti. 2005,
pp. 111-135; Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare.
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 285-302.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
162
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, înfiinţat
prin ordonanţă, este autoritatea naţională care investighează şi
sancţionează faptele sau actele de discriminare prevăzute în textul
acesteia.
Legea nr. 202/19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse între
162
femei şi bărbaţi vizează armonizarea legislaţiei interne cu normele
comunitare referitoare la promovarea egalităţii de şanse între femei
şi bărbaţi.
Preluând prevederile esenţiale din normele comunitare, Legea
nr. 202/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
reglementează măsurile de promovare a egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi, interzice discriminarea directă şi indirectă după
criteriul de sex în domeniile muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi
informării, participării la decizie, instituie modalităţile de rezolvare a
sesizărilor, reclamaţiilor sau plângerilor privind discriminarea şi
desemnează autorităţile publice responsabile cu aplicarea legii.
Discriminarea directă este definită legal ca situaţia în care o
persoană este tratată mai puţin favorabil, pe criterii de sex, decât este,
a fost sau ar fi tratată altă persoană într-o situaţie comparabilă;
Discriminarea indirectă este definită legal ca situaţia în care
o dispoziţie, un criteriu sau o practică, aparent neutră, ar dezavantaja
în special persoanele de un anumit sex în raport cu persoanele de alt
sex, cu excepţia cazului în care această dispoziţie, acest criteriu sau
această practică este justificată obiectiv de un scop legitim, iar
mijloacele de atingere ale acestui scop sunt corespunzătoare şi
necesare.
Acţiunile pozitive în materie sunt definite legal ca acţiunile
speciale care sunt întreprinse temporar pentru a accelera realizarea în
fapt a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi care nu sunt
considerate acţiuni de discriminare.
Discriminarea bazată pe criteriul de sex este identificată legal
cu discriminarea directă şi discriminarea indirectă, hărţuirea şi
hărţuirea sexuală a unei persoane de către o altă persoană la locul de
muncă sau în alt loc în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Discriminarea multiplă este definită legal ca fapta de
discriminare bazată pe două sau mai multe criterii de discriminare.
162
Republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 150/1 martie 2007.
 163
În cadrul relaţiilor de muncă egalitatea de şanse şi tratament
între femei şi bărbaţi se referă la:
◙ alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activităţi;
◙ angajare în toate posturile sau locurile de muncă vacante şi la toate
nivelurile ierarhiei profesionale;
◙ venituri egale pentru muncă egală;
◙ informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere,
calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională;
◙ promovare la orice nivel ierarhic şi profesional;
◙ condiţii de muncă ce respectă normele de sănătate şi securitate în
muncă, conform prevederilor legislaţiei în vigoare;
◙ beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la
sistemele publice şi private de securitate socială;
◙ organizaţii patronale, sindicale şi organisme profesionale, precum
şi la beneficiile acordate de acestea;
◙ prestaţii şi servicii sociale, acordate în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
Angajatorii sunt obligaţi să asigure egalitatea de şanse şi
tratament între angajaţi, femei şi bărbaţi, în cadrul relaţiilor de muncă
de orice fel, inclusiv prin introducerea de dispoziţii pentru
interzicerea discriminărilor bazate pe criteriul de sex în
regulamentele de organizare şi funcţionare şi în regulamentele
interne ale unităţilor.
În regulamentele interne ale unităţilor trebuie introduse, de
către angajatori, sancţiuni disciplinare, în condiţiile prevăzute de
lege, pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor
angajaţi prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate,
de umilire sau ofensatoare, prin acţiuni de discriminare.
Angajatorii sunt obligaţi să îi informeze permanent pe
angajaţi, inclusiv prin afişare în locuri vizibile, asupra drepturilor pe
care aceştia le au în ceea ce priveşte respectarea egalităţii de şanse şi
tratament între femei şi bărbaţi în relaţiile de muncă. În plus, ei sunt
obligaţi de a asigura informarea tuturor angajaţilor cu privire la
interzicerea hărţuirii şi a hărţuirii sexuale la locul de muncă, inclusiv
prin afişarea în locuri vizibile a prevederilor regulamentelor interne
ale unităţilor pentru prevenirea oricărui act de discriminare bazat pe
criteriul de sex.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
164
Practicile ce dezavantajează persoanele de un anumit sex,
interzise a fi utilizate de către angajator, în legătură cu relaţiile de
muncă, sunt următoarele:
◙ anunţarea, organizarea concursurilor sau examenelor şi selecţia
candidaţilor pentru ocuparea posturilor vacante din sectorul
public sau privat;
◙ încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului
juridic de muncă ori de serviciu;
◙ stabilirea sau modificarea atribuţiilor din fişa postului;
◙ stabilirea remuneraţiei;
◙ beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi la
securitate socială;
◙ informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere,
calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională;
◙ evaluarea performanţelor individuale;
◙ promovarea profesională;
◙ aplicarea măsurilor disciplinare;
◙ dreptul de aderare la sindicat şi accesul la facilităţile acordate de
acesta;
◙ orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în
vigoare.
Angajatorul are, totuşi, dreptul de a stabili, în mod concret,
anumite diferenţieri de tratament, în legătură cu încadrarea în muncă,
dar şi pe parcursul executării raporturilor de muncă. Dar,
diferenţierea de tratament trebuie să respecte următoarele condiţii:
◙ să fie bazată pe un motiv obiectiv şi rezonabil,
◙ obiectivele să fie legitime, iar cerinţele proporţionale cu ele,
◙ să vizeze numai anumite circumstanţe limitate,
◙ să se justifice prin aceea că particularităţiile legate de religie,
convingeri religioase, handicap, vârstă, sex, orientale sexuală, etc,
constituie o exigenţă profesională esenţială determinantă.163
Egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în
relaţiile de muncă este un drept al tuturor lucrătorilor, inclusiv al
persoanelor care exercită o activitate independentă, precum şi
lucrătorilor din agricultură, inclusiv funcţionarilor publici şi
163
Ştefănescu, I. T.: Tratat de dreptul muncii. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti.
2007, p. 524.
 165
personalului contractual, din sectorul public şi privat, şi din
instituţiile publice.
Maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare
pentru selecţia candidatelor la angajare, fiind interzis să i se solicite
unei candidate, în vederea angajării, să prezinte un test de graviditate
şi să semneze un angajament că nu va rămâne însărcinată sau că nu
va naşte pe durata de valabilitate a contractului individual de muncă.
Orice tratament mai puţin favorabil aplicat unei femei legat de
sarcină sau de concediul de maternitate constituie discriminare în
sensul legii române.
La încetarea concediului de maternitate sau a concediului de
creştere şi îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3
ani în cazul copilului cu handicap, salariata/salariatul are dreptul de a
se întoarce la ultimul loc de muncă sau la un loc de muncă
echivalent, având condiţii de muncă echivalente şi, de asemenea, de
a beneficia de orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă la care ar fi
avut dreptul în timpul absenţei.
Legea nr. 202/2002 introduce pentru prima dată în dreptul
român noţiunea de hărţuire sexuală la locul de muncă, fiind apreciată
ca o măsură de discriminare pe bază de sex.
Hărţuirea este definită legal ca situaţia în care se manifestă
un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect
sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în cauză şi crearea unui
mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.
Hărţuirea sexuală este definită legal ca situaţia în care se
manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat
fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea
demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de
intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.
Constituie legal discriminare bazată pe criteriul de sex orice
comportament nedorit, definit drept hărţuire sau hărţuire sexuală,
având ca scop sau efect:
a) de a crea la locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate
sau de descurajare pentru persoana afectată;
b) de a influenţa negativ situaţia persoanei angajate în ceea ce
priveşte promovarea profesională, remuneraţia sau veniturile de
orice natură ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională,
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
166
în cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit,
ce ţine de viaţa sexuală.
Prin Legea nr. 202/2002 a fost înfiinţată Agenţia Naţională
pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES), ca organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.
Angajaţii au dreptul ca, în cazul în care se consideră
discriminaţi pe baza criteriului de sex, să formuleze
sesizări/reclamaţii către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este
direct implicat, şi să solicite sprijinul organizaţiei sindicale sau al
reprezentanţilor salariaţilor din unitate pentru rezolvarea situaţiei la
locul de muncă
Sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat
sesizarea/reclamaţia sau, după caz, cererea de chemare în judecată,
pentru fapte care permit a se prezuma existenţa unei discriminări
directe sau indirecte, care trebuie să dovedească neîncălcarea
principiului egalităţii de tratament.
6.3. Codul etic. Aspecte filosofice şi juridice
Termenul de etică provine de la grecescul „ethos” definit ca
moravuri sau ştiinţă a principiilor moralei. Termenul de etică este
folosit de multe ori şi ca sinonim al moralei. Se consideră a fi morale
acele prescripţii ce sunt admise într-o epocă, într-o anumită societate.
Moral este şi efortul de a se conforma acestor prescripţii şi de a le
urma neabătut.
Etica afacerilor nu este etica aplicată afacerilor, ci însăşi
fundamental afacerilor: este evident că, cu cât o întreprindere are o
reuşită mai mare, cu atât ea acordă o atenţie mai mare codului
moral.164
164
Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti.
2003, p. 238.
 167
165
Codul etic este definit ca fiind un document scris ce enunţă
şi enumeră valorile, normele şi tipurile de conduite pe care societatea
comercială doreşte să le vadă aplicate atât în interior cât şi în
exterior.
Pentru a sublinia necesitatea adoptării şi respectării codurilor
etice la nivel de organizaţie, se va folosi abordarea societăţilor
comerciale ca o „paradigmă agricolă”.
Mulţi privesc societăţile comerciale printr-o paradigmă sau un
tipar mecanice. Societatea comercială este privită ca o maşină; dacă
ceva se strică, trebuie reparat. Dacă afli ce nu merge, găseşte piesa
bună, monteaz-o, dă drumul maşinii şi va merge.
Dar societăţile comerciale nu sunt mecanice, ele sunt organice.
A privi societăţile comerciale prin paradigma agricolă înseamnă a le
considera ca pe ceva viu, în evoluţie, format din oameni vii care se
dezvoltă166.
Angajatorii şi angajaţii sunt legaţi prin legături personale. Ei
lucrează împreună în beneficiul societăţii comerciale, iar relaţiile
dintre aceştia nu se reduc numai la un schimb de lucruri neînsufleţite
– bunuri, servicii, bani – ci implică fiinţe umane. Acesta este motivul
pentru care dimensiunile etice ale acestei relaţii (angajator – angajat)
sunt mult mai adânci, mai complexe şi mai sensibile.
Angajaţii joacă un rol aparte, fiind direct integraţi în
activitatea societăţii comerciale. Se poate spune ca angajaţii
„constituie” efectiv o societate comercială. Ei sunt, probabil, cel mai
important factor productiv sau cea mai semnificativă „resursă” a
respectivei societăţi comerciale. Angajaţii reprezintă societatea
comercială faţă de ceilalţi participanţi la comerţ şi acţionează în
numele societăţii comerciale faţă de aceştia.
Angajaţii sunt, în mod evident, afectaţi de succesul sau eşecul
societăţii comerciale la care lucrează167.
165
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, p. 526.
166
Covey, St. R.: Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe principii.
Editura Alfa, Bucureşti. 2000, p. 223.
167
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 486 si urm.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
168
Relaţiile dintre societatea comercială şi angajaţii săi sunt
reflectate într-un contract individual de muncă reglementat legal prin
Codul muncii (Legea nr. 53/2003)168.
Aşa cum s-a mai amintit aterior, Codul muncii defineşte
contractul individual de muncă ca fiind contractul în temeiul căruia o
persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru
şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în
schimbul unei remuneraţii, denumită salariu. Funcţia prioritară
oferită de acest contract o constituie protecţia oferită de normele
dreptului muncii celor care încheie acest tip de contract.169
Codul muncii prevede şi reglementează o drepturile/obligaţiile
părţilor ce încheie contractul individual de muncă (ceea ce constituie
obligaţie pentru una dintre părţile contractante, constituie, în acelaşi
timp, drept pentru cealaltă parte, fiind denumită: sinalagmatică).
O parte dintre aceste drepturi şi obligaţii iau naştere
implicit/automat o dată cu încheierea contractului individual de
muncă şi sunt reglementate de legislaţia dreptului muncii. Aceasta
chiar dacă nu sunt stipulate expres în conţinutul contractului
individual de muncă.
O altă parte dintre drepturi şi obligaţii trebuie stipulate expres
în interiorul contractului individual de muncă, adică trebuie
prevăzute prin clauzele contractuale.
Ca o cerinţă morală pentru desfăşurarea activităţii societăţilor
comerciale apar Codurile etice, coduri ce protejează, în special,
angajaţii.
Charta sau Codul, calificate drept etice, morale, deontologice
sau de bună conduită, sunt documente scrise referitoare la valorile,
normele si conduitele pe care personalul unei societăţi comerciale
trebuie sau ar trebui să le urmeze.
Codurile etice capătă o reglementare legală prin instituţia
juridică a Regulamentului de ordine interioară a societăţii
comerciale. De remarcat faptul că în cazul societăţilor comerciale
168
Legea nr. 53/2003.
169
Mureşan, L.: Ethics Code in Romania. Bulletin of the Transilvania University of
Braşov, vol. 14 (49)/2007, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov
(în curs de publicare).
 169
codurile etice sunt, de cele mai multe ori, concepute de conducerea
generală, şi, rareori, ele sunt rezultatul unui consens a priori.
Codul muncii din România introduce obligativitatea întocmirii
de către angajator a unui Regulament intern, cu acordul sindicatelor
reprezentative sau al reprezentanţilor salariaţilor.
Regulamentul intern trebuie să cuprindă, conform art. 258,
Codul muncii, cel puţin, următoarele dispoziţii:
a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul
unităţii;
b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al
înlăturării oricărei forme de încălcare a demnităţii;
c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi salariaţilor;
d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale
ale salariaţilor;
e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;
f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;
g) reguli referitoare la procedura disciplinară;
h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale
specifice.
Regulamentul intern trebuie adus la cunoştinţa salariaţilor de
conducătorului unităţii. El îşi produce efectele faţă de salariaţi din
momentul încunoştiinţării acestora. 170
Codurile etice pot, desigur, să exceadă prevederile legale
privind Regulamentul de ordine interioară.
Pe lista responsabilităţilor societăţilor comerciale sunt atât
poruncile negative de tipul: Să nu fiţi corupţi! Să nu poluaţi! Să nu
mistificaţi prezentarea produselor! cât şi datorii afirmative: Să-i
angajaţi pe cei mai buni dintre cei ce nu au un loc de muncă! Să
acordaţi o atenţie deosebită grupupurilor dezavantajate (istoric sau
etnic, şi/sau rasial, fizic, religios etc.)! Să vă implicaţi în acţiuni
educative şi de învăţământ. Să îmbunătăţiţi condiţiile de muncă!
Deoarece societăţile comerciale par a fi mai capabile să
promoveze binele comun decât sunt indivizii realizarea binelui
comun ţine de ceva care trebuie codificat. Un prim pas în acest sens
Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare. Editura
170
Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007, pp. 225-226.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
170
îl constituie crearea unui climat etic în interiorul societăţii
comerciale, acordând prioritate comportamentului moral.
Comitetul de etică ar trebui să fie investit cu autoritate şi
responsabilitate deplină, atât pentru a comunica codul şi deciziile
bazate pe el membrilor societăţii comerciale, cât şi pentru a clarifica
şi interpreta Codul când apar anumite nevoi, sau pentru a facilita
utilizarea codului în investigarea abuzurilor şi violărilor prescrise de
acesta. Menirea codului şi comitetului de etică este să-i disciplineze
pe toţi prin intermediul răsplăţii şi oprobriului.
Un exemplu de cod etic îl constituie Codul grupului MATSUSHITA:
Crezul întreprinderii Matsushita sună astfel: „progresul şi
dezvoltarea nu pot fi realizate decât prin cooperare şi prin eforturile
comune ale tuturor salariaţilor companiei noastre. Uniţi, prin
acelaşi spirit, ne angajăm să ne îndeplinim îndatoririle faţă de
întreprindere cu devotament, zel şi cinste”. În 1993 au fost redactate
„cele şapte principii de bază ale întreprinderii Matsushita:
1. contribuţia faţă de societate. Trebuie să ne comportăm în
conformitate cu obiectivele de bază ale managementului asumându-
ne responsabilităţile de industriaşi faţă de comunităţile în care
lucrăm;
2. echitate şi cinste. Trebuie să fim corecţi şi cinstiţi în toate relaţiile
noastre profesionale, precum şi în comportamentul nostru personal.
Talentele şi cunoştinţele noastre nu contează: fără integritate
personală, nu ne putem câştiga nici respectul celorlalţi, nici pe al
nostru personal şi nu putem contribui la progresul spiritului de
echipă;
3. cooperare şi spirit de echipă. Pentru realizarea obiectivelor
comune trebuie să adunăm laolaltă toate competenţele noastre. Nici
nu contează ce talente avem; fără cooperare şi spirit de echipă, nu
ne mai rămâne decât numele întreprinderii;
4. efort susţinut pentru perfecţionare. Avem datoria de a ne
perfecţiona permanent şi constant capacităţile în folosul societăţii,
prin activităţile noastre profesionale. Doar făcând mereu aceste
eforturi vom atinge obiectivele de bază şi vom contribui la
realizarea unei păci şi prosperităţi durabile;
5. amabilitate şi umilinţă. Avem datoria de a fi mereu plini de
amabilitate şi modeşti, respectând drepturile şi nevoile celuilalt,
pentru a întări calitatea relaţiilor noastre sociale şi pentru a
ameliora condiţiile de viaţă din comunităţile noastre;
6. adaptarea. Avem datoria de a ne adapta permanent modul de
gândire şi comportamentul, contextelor mereu în schimbare, atenţi
să acţionăm în armonie cu natura pentru a asigura progresul şi
succesul eforturilor noastre;
 171
7. gratitudinea. Avem datoria de a fi recunoscători pentru toate
avantajele pe care le-am primit, încrezători că această atitudine va
fi izvorul unei infinite bucurii şi o sursă de energie, datorită căreia
vom putea învinge toate obstacolele pe care le vom întâlni.
Aceste principii apar, la prima vedere, ca foarte generale, dar,
totuşi, ele încearcă să răspundă unor probleme concrete din
mentalul şi comportamentul colectiv japonez. Folosirea persoanei
întâi plural pune pe picior de egalitate întregul personal. Fiecare, în
funcţia pe care o deţine, trebuie să respecte aceste principii; nici un
salariat, nici chiar conducătorul, nu este mai presus de aceste
principii.
S-a observat că valorile promovate de întreprinderile japoneze
sunt puternic însuşite de către angajaţi, care le sunt devotaţi „trup şi
suflet”. Paternalismul japonez rămâne foarte pregnant încă, chiar
dacă s-au observat şi anumite tendinţe de atenuare a acestuia: loc de
muncă pe viaţă; sistem comunitar stabil, o logică a grupului şi a
familiei. În felul acesta, salariatul rămâne dependent de întreprindere
neexistând o cezură între valorile lui morale şi valorile societăţii
comerciale în care lucrează. În acest fel, instituirea unui cod etic nu
face decât să-i amintească angajatului principiile care au condus
întotdeauna societatea comercială şi cărora el li se supune, chiar dacă
nu le împărtăşeşte. mai ales în ultimul timp, întru totul.
O dată redactat codul (uneori, prin iniţiativa Comitetului de
etică), acesta urmează sa fie difuzat tuturor celor direct legaţi de
societatea comercială sau doar unei părţi din personal. Importanţa
aceastei operaţiuni constă în condiţionarea impactului documentului
asupra salariaţilor. În marea majoritate a societăţilor comerciale,
direcţia de resurse umane este cea însărcinată cu difuzarea, dar
uneori fac acelaşi lucru şi departamentul de comunicare sau oficiul
juridic. Distribuirea documentului se efectuează de cele mai multe
ori pe cale ierarhică. În actualul proces de globalizare, în cazul, de
pildă, al companiilor franceze cu filiale în străinătate sau al
întreprinderilor străine stabilite în Franţa, codul este tradus în limbile
necesare.
Traducerea facilitează înţelegerea conţinutului acestui
document etic, înţelegere care este foarte importantă pentru
asimilarea sa atât în plan intelectual, cât şi, mai ales, pentru
asimilarea deprinderilor morale: de a fi onest, responsabil
conştiincios, harnic, perseverent etc.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
172
Difuzarea codului este doar un prim pas necesar pentru
conştientizarea fiecăruia asupra aspectelor etice ale activităţi sale, dar
nu şi suficient pentru a genera, mereu, numai beneficii morale sigure.
Deşi, oamenii cunosc binele moral, aleag să se comporte rău,
motiv pentru care difuzarea codului trebuie să fie însoţită de un
instructaj, realizat de obicei de către o persoană care a contribuit la
redactarea documentului. Atât în Europa, cât şi în S.U.A., acelaşi
instructaj este integrat primei zile de muncă, codul fiind, de
asemenea, anexat contractului de muncă.
Restrictivă, de obicei, respectarea acestei carte etice implică
stabilirea mijloacelor de control. În conformitate cu organizarea
societăţii comerciale, controlul urmează să fie efectuat de către
serviciul de contabilitate, de serviciul de verificare a calităţii, de
serviciul juridic sau de către un serviciu sau un responsabil desemnat
de direcţia generală. Marile societăţi comerciale dispun de un
deontolog şi de un comitet de etică.
Atribuţiile deontologilor se împart pe patru domenii:
a) propun „o strategie şi acţiuni având menirea de a garanta
respectarea cartei”;
b) supraveghează difuzarea documentelor etice;
c) răspund de acţiunile lor şi de comportamentele observate în faţa
preşedintelui societăţii şi a comitetului de etică din care fac parte;
d) consiliază pe orice interlocutor din societatea comercială.
Unele societăţi comerciale procedează periodic sau în funcţie
de necesităţi la revizuirea codului. Sistemul de revizuire este arareori
prevăzut în document. El variază în funcţie de vechimea societăţii
comerciale în practica etică.
S-a observat faptul că: salariaţii primesc cu atât mai bine
documentul, cu cât au fost implicaţi în elaborarea lui (procesul
democratic), cu cât conducătorul impune prin exemplul personal şi
cu cât cultura societăţii comerciale este mai puternică.
Codurile prea generale descumpănesc personalul, care nu le
vede utilitatea şi le consideră ca nişte „gadget-uri” pentru
comunicarea externă a societăţii comerciale.
Un cod este eficient într-o societate comercială dacă există o
coerenţă între etica formală şi informală şi dacă se simte participarea
salariaţilor.
 173 174
Codul etic pune în evidentă starea de spirit a unei societăţi
comerciale. El poate deveni un instrument de gestiune important din TEST DE EVALUARE
momentul în care acordul general, încrederea mutuală, exemplul
preşedintelui în elaborarea sa sunt vizibile, dar nu trebuie considerat Œ Consumatorii se găsesc într-o poziţie mult mai avantajoasă:
ca un instrument-minune care va rezolva toate conflictele de interese A) în cadrul economei de piaţă,
în întreprindere. B) în cadrul economei centralizate.
Punctele slabe ale codificării constau în dificultăţi de redactare
şi de aplicare. • Angajații se găsesc într-o poziţie mult mai avantajoasă:
Dificultăţi de redactare a codului etic apar în următoarele A) în cadrul economei de piaţă,
situaţii: B) în cadrul economei centralizate.
1. Codurile sunt imprecise şi vide de sens, Ž Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist, statul singurul
2. Codurile sunt expresia unui idealism vag, fără aplicare practică, angajator semnificativ din societate.
3. Codurile au un caracter exterior şi o natură prohibitivă, A) afirmaţia este adevărată,
4. Virtuţile nu pot fi legiferate, B) afirmaţia este falsă.
5. Codurile sunt nesănătoase din punct de vedere psihologic.
Următoarele situaţii constituie motivaţii prin care codurile • Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist existau
etice sunt puse sub semnul îndoielii: următoarele consecinţe negative asupra forţei de muncă:
1. Codurile nu corespund aşteptărilor reale în societatea comercială, A) oamenii de rând nu puteau să-şi schimbe profesia,
dar sunt elaborate pentru a ameliora „imaginea externă” a B) salariile erau fixate arbitrar,
societăţii comerciale, C) era greu păstrezi o slujbă până la pensie.
2. Codurile constituie o măsură de securitate nevrotică, pentru a • Înainte de prăbuşirea fostului regim ceauşist existau
simplifica decizia personală, următoarele avantaje ale forţei de muncă:
3. Codurile constituie o armă concurenţială pentru societăţile A) era destul de uşor de găsit o slujbă,
comerciale ineficiente, B) promovarea depindea de competenţă.
4. Elaborarea unui cod creează o atitudine de suspiciune din partea C) diferenţele între salarii erau relativ mici,
publicului care consideră că, înainte de crearea codului, societatea
‘ Problemele specifice de etică în afaceri apar atunci când ne
comercială nu era morală.
referim la:
Dificultăţi de aplicare a codului etic apar în următoarele
A) cei angajaţi de către stat,
situaţii:
B) angajaţii care lucrează pentru societățile comerciale private.
1. Este greu de crezut că opozanţii eticii pot fi convertiţi prin simpla
lectură a unui cod, ’ Nu există argumente valide care să susţină ideea că standardele
2. Codurile nu pot reduce practicile violente în situaţiile de etice în afaceri ar trebui să difere faţă de cele din viaţa privată.
concurenţă dură, A) afirmaţia este adevărată,
3. Un cod etic este imposibil de controlat.171 B) afirmaţia este falsă.

171
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 525 – 547.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 175
“ Intangibilitatea persoanei de către ceilalţi şi dreptul individului
asupra unui „spaţiu personal” este definiția dată:
A) Inviolabilității psihologice,
B) Inviolabilității sociale,
C) Inviolabilității fizice.
” Dreptul la condiţii umane de muncă, în care sănătatea şi
integritatea psihosomatică a salariaţilor să nu fie puse în pericol:
A) este o problemă etică importantă privind statutul angajaţilor,
B) este o problemă etică cu importanță redusă privind statutul
angajaţilor,
C) este o problemă etică neimportantă privind statutul angajaţilor.
• Expresia whistle-blowing se aseamănă cu acțiunea arbitrului
de a sufla în fluier pentru a semnala comiterea unei infracţiuni.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
176
7. Etica în politică
7.1. Comportamentul consumatorului.
Comportamentul de vot
Comportamentul consumatorului este un concept
multidimensional ce desemnează, în genere ansamblul actelor
decizionale realizate la atât la nivel individual, cât şi de grup; legate
direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea
satisfacerii nevoilor actuale şi viitoare, incluzând totodată şi
procesele decizionale care preced şi determină aceste acte. 172
Investigaţiile privind comportamentul electoratului, din
perspectiva marketingului, nu se limitează doar la aceste elemente.
Trebuie să se cerceteze, de asemenea, şi alte aspecte privitoare la
comportamentul consumatorului, încercându-se a se găsi răspunsuri
la întrebările de tipul:
◙ de ce consumatorul alege un anumit produs sau serviciu, şi nu
altul?
◙ care sunt obiectivele acestuia în procesul alegerii? care sunt
mobilurile sale?
◙ cine este consumatorul?
◙ cum este organizat actul de vânzare-cumpărare?
◙ cum, când, unde, cât de frecvent şi cât de mult cumpără?
◙ care este anatomia procesului decizional de cumpărare a
produselor şi serviciilor?
◙ cum se realizează interacţiunea dintre vânzători şi cumpărători?
◙ ce rol joacă procesul consumului şi care sunt reacţiile individuale
sau de grup după ce s-a realizat cumpărarea?
Mobilurile variate ale consumatorilor determină acţiunea unui
număr mare de factori eterogeni. În plus, consumatorul nu este
întotdeauna dispus să-şi dezvăluie mobilurile reale ale
172
Teodorescu N., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]:
Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 154.
 177
comportamentului său de cumpărare sau de consum, iar uneori nu
poate explica nici propriul comportament de cumpărare.
Teoria comportamentului consumatorului a devenit, în ultima
jumătate de veac, în special după apariţia conceptului modern de
marketing, un domeniu distinct şi important al marketingului, capabil
să dea multe răspunsuri competente la întrebările enumerate anterior.
Progresele fără precedent realizate în dezvoltarea teoriei
comportamentului consumatorului s-au datorat şi influenţelor
exercitate de teoria micro şi macroeconomică, de psihologie, de
psihologia socială, de sociologie şi antropologie, de teoria sistemelor,
de cercetările operaţionale etc., care au conferit acestui domeniu un
puternic caracter interdisciplinar (în special în ceea ce priveşte
comportamentul de vot).
Comportamentul consumatorului este înţeles ca o
interacţiune dinamică referitoare la impresie şi percepţie, conduită şi
întâmplări naturale comune, prin care fiinţele umane îşi dirijează
schimbările survenite în propriile vieţi.173 Astfel, reţinem ca trăsături
definitorii: comportamentul consumatorului este dinamic – în
continuă schimbare şi evoluţie; comportamentul consumatorului
determină interacţiuni: este necesar să ştim ce cred consumatorii
(percepţie), ce simt (impresie) şi ce fac (conduită); care sunt lucrurile
şi locurile care influenţează sau care sunt influenţate de ceea ce
aceştia cred, simt şi fac (mediul înconjurător); comportamentul
consumatorului determină schimburi între fiinţele umane. 174
Înţelegerea comportamentului consumatorului şi cunoaşterea
clienţilor nu e niciodată simplu. 175 Sunt clienţi care una spun şi alta
fac. Sunt clienţi care nu-şi cunosc motivaţiile profunde sau care se
lasă influenţaţi şi se răzgândesc în ultimul moment.
În mod ştiinţific, tehnicile de marketing au fost utilizate în
domeniul politic pentru prima dată cu ocazia campaniei electorale
prezidenţiale desfăşurate în 1952, în SUA, de către staful
candidatului democrat, generalul Eisenhower. Practic, cu această
173
Blyte J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti. 1998, p. 11.
174
Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing.
Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 306.
175
Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti. 2005,
p. 233.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
178
ocazie au fost gândite şi utilizate spoturi electorale TV, situaţie care a
condus la crearea unui avantaj vizibil faţă de contracandidatul său. 176
Marketingul politic comportă două mari direcţii de aplicare:
studierea electoratului şi comunicarea politică. Studierea
electoratului este echivalentă, în marketingul politic, cu studierea
pieţei din marketingul domeniului economic, şi are ca scop
cunoaşterea şi previzionarea atitudinilor şi comportamentului
electoratului. Comunicarea politică reprezintă punerea în practică a
unei campanii electorale, incluzând: metodele de elaborare a unei
strategii electorale, modul de utilizare a mas-media, şi problemele
organizării unei bune campanii electorale.
Cercetarea de marketing în domeniul politic a început să fie
vizibilă prin intermediul marketingului electoral. În perioada
campaniilor electorale, oferta electorală este adaptată în permanenţă
cerinţelor electoratului, studiate anterior de către partide şi candidaţii
acestora. 177
Astfel, marketingul electoral este definit178 ca fiind
elaborarea, punerea în aplicare şi controlul programelor urmărind
creşterea adeziunii faţă de un partid, candidat sau program politic în
cadrul unuia sau mai multor grupuri vizate.
Marketingul politic, una dintre extensiile marketingului în
domeniul social-politic, este definit 179 ca desemnând elaborarea,
punerea în practică şi controlul programelor urmărind creşterea
adeziunii faţă de un partid, candidat sau program politic în cadrul
unuia sau mai multor grupuri electorale vizate.
Particularităţile marketingului electoral comparativ cu
marketingul politic sunt următoarele180 :
a. obiectivele sunt mai concrete şi mai clar precizate;
176
Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, pp. 428 – 430.
177
Brătucu, G., Chirteş, C. H.: Elective Offer and The Politician In Electoral
Marketing. Review of Management and Economical Engineering vol. 6 nr. 5,
International Conference on Bussiness Excellence 2007, p. 113.
178
Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.: Marketing.
Vol. I, Editura Universităţii Transilvania din Braşov. 2006, p. 663.
179
Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori)]: Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 427.
180
Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de Comunicare
şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001, pp. 19 – 26.
 179
b. activitatea are caracter discontinuu;
c. are un grad mai mare de acţiune.
Campania electorală, cea mai complexă îmbinare între toate
tehnicile de promovare din întreg spaţiul comunicaţional
contemporan, este acea perioadă stabilită oficial înaintea unui
scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de marketing
politic electoral. Acţiunile din această perioadă sunt limitate de
legislaţia în vigoare.
Electoratul reprezintă totalitatea cetăţenilor care au drept de
vot într-o ţară, zonă teritorială sau partid. Electoratul este considerat:
a. o resursă formală: un interlocutor colectiv, o instituţie care
legitimează acţiunea candidatului;
b. o resursă acumulată: electoratul ca interlocutor care dispune deja
de o imagine preelectorală a candidatului şi de criterii de evaluare
a acestuia;
c. o resursă creată: electoratul ca interlocutor care trebuie menţinut
sau convins.
Electoratul nu dispune de resurse legale şi logistice pentru a
participa în mod direct la dezbaterea electorală.
Actori politici sunt consideraţi acele persoane, grupuri sociale
sau categorii socio-profesionale care îndeplinesc un rol politic activ
în cadrul structurilor unei societăţi, într-un anumit moment. În sens
restrâns, desemnează profesioniştii vieţii politice, care tind să ocupe
poziţii de putere.
Strategia politică reprezintă un plan de acţiune pentru a
obţine reuşita în competiţia politică. Un plan strategic are în vedere
modul de acţiune, scopurile şi obiectivele care trebuie realizate,
timpii de execuţie, mijloacele şi resursele care se vor utiliza,
principalele direcţii de acţiune.
Comportamentul electoral presupune un proces de formare
şi de exprimare a preferinţelor individuale în raport cu politicile
alternative supuse la vot.
Scopul studierii electoratului îl constituie cunoaşterea şi
previzionarea atitudinilor şi comportamentelor electoratului.181
181
Poţincu, C.: From Propaganda To Communication In Political Marketing In
Romania. Bulletin of the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în
curs de publicare).
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
180
182
Sunt analizate , în continuare, câteva dintre paradigmele
frecvent utilizate în analiza comportamentului electoral.
a) Paradigma declasării sociale susţine că nu există o legătură
directă între categorii socioprofesionale fundamentale şi
comportamentul lor social sau politic. Principalul argument adus
în favoarea acestei paradigme este susţinut de teoria următoare: în
situaţia unei societăţi moderne, mobilitatea socioeconomică pe
verticală sau cea etnoculturală conduce la modificarea
permanentă a structurii asociate unei anumite categorii
socioprofesionale din perspectiva comportamentului social sau
politic. Această mobilitate conduce fie la dispariţia unor astfel de
categorii socioprofesionale, fie la descompunerea ei în
subcategorii specifice cărora le pot fi asociate alte tipuri de
structură comportamentală, fie la emergenţa unor categorii noi. În
toate cele trei situaţii existenţa acestora este efemeră şi relativ
instabilă în timp.
b) Paradigma declasării (dispersiei) susținerii politice îşi are punctul
de pornire de la premisa: populaţia electorală este într-o largă
măsură dispusă să devină un susţinător al oricărei formaţiuni
politice fără a fi un susţinător consistent (partizan). Procentul
acestui tip de susţinători determină în mod direct proporţional
nivelul de fluctuaţie (de schimbare) a susţinerii de care dispune o
anumită formaţiune politică. Fenomenul declasării partinice se
poate suprapune sau cu cel al declasării sociale fără a exista însă o
legătură strânsă de dependenţă sau de interacţiune între acestea.
c) Paradigma psephologică susţine existenţa unor variabile cheie
care sunt comune în sesul influenţei pe care o exercită asupra
stabilităţii opţiunilor electorale, dar şi asupra schimbării sociale.
Ea susţine existenţa unor corelaţii într-o relaţie generată între
voturi şi factori socioeconomici precum: regiune, vârstă,
proprietăţi deţinute etc; fiind apropiată de tendinţele pozitiviste
dedicate descrierii comportamentului politic.
d) Paradigma efectului de val susţine existenţa unui val
corespunzător unui număr procentual minim de voturi exprimate
ce trebuie obţinute pentru ca efectele secundare datorate
182
Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de Comunicare
şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001, pp. 72 – 80.
 181
redistribuirii presupuse de un anumit sistem electoral să fie
minime. Aceasta în baza existenţei unui context naţional al
exprimării electorale, în sensul agregat al proporţiei totale, fiecare
partid trebuind obţine o susţinere solidă pentru a putea obţine o
poziţie dominantă în Parlament. Acest val este calculat în funcţie
de numărul de partide care participă în competiţia electorală
astfel: V = 100/(n+ 1)%, unde n este numărul de formaţiuni
politice prezente în competiţie. Tendinţa exprimată de studii
cantitative trebuie să ofere o sugestie pentru stategia politică
electorală care poate avea cel mai mare efect asupra electoratului.
Partidele cotate peste acest val adoptă în general strategii
specifice contextului naţional agregat, în vreme ce partidele mici
au doar şansa concentrării regionale pentru a obţine o atenuare
maximă a efectului de redistribuire. Aceeaşi paradigmă atrage
atenţia asupra analizelor care sunt efectuate la nivelul unităţilor
primare de reprezentativitate (circumscripţii electorale pentru
România). Efectul compozit naţional sau regional nu poartă de
cele mai multe ori amprenta distribuţiei regionale sau locale şi
poate fi o serioasă sursă de eroare pentru predicţiile care nu iau în
considerare efectul de val electoral.
e) Paradigma electoratului volatil sugerează faptul că pentru un
partid politic, în scopul preîntâmpinării susţinerii de către un
anumit tip de electorat, e necesară o strategie care să fie în acord
cu satisfacerea nevoilor acestuia într-un mod corect cu un sens
specific. Suportul fragil pe care îl oferă acest tip de electorat, non-
partizan, poate fi în alte condiţii foarte uşor pierdut. Paradigma îşi
are punctul de pornire în efectul declasării sociale: există o
predispoziţie dominantă a electoratului de a-şi concentra atenţia
asupra problemelor imediate sau pe termen scurt şi de a vota în
favoarea unor strategii politice imediate sau pe termen scurt.
Paradigmă pune serios în discuţie necesitatea unor analize
calitative complexe care să poată genera informaţii modelatoare
pentru identificarea şi caracterizarea acestui tip de electorat şi a
structurii comportamentului său politic.
Aceste paradigme sunt cele care stau la baza constituirii
principalelor modele de analiză a comportamentului electoral.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
182
7.2. Etica în politică. Manipularea electoratului.
Etica marketingului reuneşte problematica normelor ce se cer
îndeplinite şi a valorilor ce se cer realizate în cadrul prestaţiilor
tuturor partenerilor actelor de piaţă, pentru ca acestea să se
desfăşoare într-un cadru moral. Ea are în vedere şi pretenţiile
grupelor sociale ce sunt atinse de consecinţele fluxurilor ofertei de
bunuri, servicii şi idei, pe termen scurt, mediu şi lung. Etica
marketingului s-a cristalizat în perioada postbelică, pe fondul
dezbaterilor privitoare la responsabilitatea socială a întreprinderii în
raporturile sale cu furnizorii şi clienţii. Dezvoltarea spiritului critic al
purtătorului de cerere şi responsabilitatea socială a întreprinzătorului
faţă de actele sale reprezintă fundalul provocărilor la care trebuie să
facă faţă marketingul în societatea contemporană.183
Politica este cea care poate fie favoriza, fie descuraja un
interes etic pentru sfera tot mai largă a afacerilor.
Expresia etica politică se referă, în sens larg, la exprimarea
unor judecăţi morale asupra acţiunilor politice, fără a se presupune că
s-ar putea elimina cu totul conflictul dintre etică şi politică. Etica în
politică explică faptul că politica propriu-zisă nu este judecată numai
de propriile ei norme (de putere, de raţionalitate, de eficienţă, etc), ci
ea este judecată şi prin intermediul unor principii, norme şi valori
morale, precum: libertatea, dreptatea, egalitatea, onestitatea,
toleranţa, iubirea, mila prudenţa, curajul, înţelepciunea, etc. Astfel,
devine important modul în care oamenii implicaţi în politică respectă
sau nu norme şi imperative de tipul: „Să fii cinstit!”, „Să nu minţi!”,
„Să nu furi!”, „Să îţi respecţi semenii!”, „Ţine-ţi promisiunile!”
etc.184
Maketingul politic presupune identificarea unui segment de
populaţie căruia să te adresezi, presupune transmiterea unui mesaj
adecvat, precum şi un mijloc adecvat de transmitere a acestui mesaj.
183
Druţă, M. E., Pop, N. Al.: Etică a marketingului. în Marketing. Dicţionar
explicativ. (coordonatori: Florescu, C., Mâlcomete, P., Nicolae, Al. P.) Editura
Economică, Bucureşti. 2003, p. 238.
184
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura Paideia,
Bucureşti. 2005, pp. 486 şi urm.
 183
O campanie electorală trebuie condusă cu o rigoare de fier,
totul să fie foarte bine conceput, preconizat să apară spontan, natural
şi normal. Direcţionarea mesajului transmis presupune conceperea
mesajului în funcţie de public, esenţială fiind aici cunoaşterea
consumatorului căruia i se adresează „produsul” electoral. Trebuie
cunoscută, de asemenea, cultura publicului căruia ne adresăm. Pentru
o reuşită trebuie conceput un profil politic atractiv, trebuie utilizate
tehnici care prevăd motivarea şi de-motivarea votului, trebuie
concepută o listă de sloganuri, trebuie realizată o cercetare
sociologică pentru elaborarea imnului electoral, trebuie definită
identitatea vizuală a partidului.
Partidul sau omul politic devine un produs căruia i se creează
o „imagine de marcă” şi care este impus, apoi, pe o piaţă.185
O campanie electorală reprezintă186 cea mai complexă
îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spaţiul
comunicaţional contemporan. Ea reprezintă perioada stabilită oficial
înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară strategia de
marketing politic electoral. Acţiunile din această perioadă sunt
limitate prin reglementări legale. Durata acesteia este stabilită
anterior, variază de la o ţară la alta şi se încheie cu o zi înaintea
alegerilor. Campaniile electorale din 1990, 1992, 1996 şi 2000 din
România au durat 45, 60, respectiv 30 de zile.
Reglementările juridice legitimează campania electorală ca
fiind o metodă de selecţionare a liderilor politici, deoarece impune
cerinţa participării la selecţie şi cerinţa majorităţii drept criteriu de
validare a selecţiei.
O acuză adusă marketingului politic este aceea că reprezintă
un instrument de manipulare a electoratului. Aceasta este privită
sub două aspecte:
1. sondajele de opinie care au influenţă nocivă, în sensul publicării
lor în perioada campaniei electorale doar pentru a modifica
intenţiile de vot ale electoratului;
185
Bardan, Al.: Marketing politic în România. Înainte şi după 1989. Editura
Tritonic, Bucureşti, 2001, pp. 143-144.
186
Teodorescu B.: Marketing politic şi electoral. SNSPA, Facultatea de Comunicare
şi Relaţii Publice „David Ogilvy”, Bucureşti, 2001, p. 22.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
184
2. folosirea excesivă a metodelor şi tehnicilor persuasive de către
marketingul politic.
Autori consacraţi în domeniul marketingului politic din
România187 consideră faptul că pluralismul formaţiunilor politice şi
posibilitatea efectivă pentru toate partidele şi candidaţii de a utiliza
metodele şi tehnicile specifice marketingului politic reprezintă o
garanţie împotriva pericolelor şi abuzurilor posibile de a se manifesta
la un moment dat în viaţa politica a oricărei ţări.
Dar este oare suficientă această diversitate a formaţiunilor
politice şi a candidaţilor pentru a determina o inserarea eticii ca o
normalitate în conducerea unei campanii electorale?
Oare utilizarea metodelor şi tehnicilor specifice marketingului
politic constituie o „frână” în calea manifestărilor lipsite de etică care
pot fi adoptate în activitatea de conducere a unei campanii
electorale?
Interesant de remarcat este adoptarea în acest an de către
Partidele din Republica Moldova a unui cod de conduită privind
desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la alegerile
locale şi generale din 2007.188
Acest cod de conduită electorală reglementează normele de
conduită între partide, alte organizaţii social-politice, blocuri
electorale, candidaţii independenţi şi reprezentanţii mass-media
implicaţi în procesul desfăşurării şi reflectării campaniei electorale.
(Art. 1)
Ca obiective ale codului de conduită privind desfăşurarea şi
reflectarea campaniei electorale din Republica Moldova au fost
stabilite următoarele (Art. 3)189:
1. desfăşurarea unei campanii electorale corecte, în condiţii de
concurenţă egală;
2. informarea obiectivă a alegătorilor asupra proceselor electorale;
3. libera participare politică în campania electorală;
4. respectarea demnităţii participanţilor în campania electorală;
187
Brătucu, G.: Marketing politic. în Dicţionar explicativ. (coordonatori: Florescu,
C., Mâlcomete, P., Nicolae, Al. P.) Editura Economică, Bucureşti. 2003, p. 430.
188
Mureşan, L., Poţincu, C.: Ethics and Political Marketing. Bulletin of the
Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare).
189
Cod de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale la
alegerile locale şi generale din 2007 în Republica Moldova.
 185
5. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între
participanţii în campania electorală.
Principiile generale stabilite prin acest cod de conduită
electorală sunt prezentate în Art. 4 în sensul în care fiecare
participant în campania electorală se va baza pe următoarele
principii:
1. respectarea normelor legislaţiei electorale şi prevederilor
prezentului Cod;
2. informarea în mod corect şi obiectiv a alegătorii despre
participanţi şi platformele lor politice;
3. respectarea dreptului alegătorilor de a participa la vot în baza
propriilor convingeri şi a informaţiei obţinute;
4. evitarea intimidărilor şi obstrucţiei actului de exprimare liberă a
votului;
5. evitarea coruperii prin orice metode şi sub orice formă a
alegătorilor.
În legătură cu implementarea Codului a fost stabilit faptul că
fiecare participant va lua măsuri necesare pentru:
1. informarea şi convingerea membrilor, persoanelor de încredere şi
susţinătorilor să nu admită încălcarea prezentului Cod;
2. neadmiterea eventualelor abuzuri legate de invocarea
neînteimeiată sau falsă a violării prezentului Cod de către
opozanţi;
3. asigurarea respectării integrale a prezentului Cod şi a legislaţiei în
vigoare.
În desfăşurarea campaniei electorale fiecare participant va
respecta:
1. drepturile, libertăţile şi demnitatea altor participanţi la campania
electorală şi ale alegătorilor;
2. libertatea presei, inclusiv dreptul de a monitoriza alegerile;
3. drepturile şi libertăţile observatorilor acreditaţi.
Obligaţiile participanţilor la alegerile locale şi generale din
2007 sunt:
1. de a nu crea obstacole jurnaliştilor aflaţi în serviciu;
2. de a nu obstrucţiona campaniile electorale desfăşurate de alţi
participanţi;
3. de a nu publica materiale false, defăimătoare la adresa altor
participanţi;
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
186
4. de a nu împiedica alţi participanţi să difuzeze sau să afişeze
materiale de agitaţie electorală în locurile permise;
5. de a nu deteriora sau nimici materialele de agitaţie electorală ale
altor participanţi;
6. de a nu împiedica alţi participanţi să desfăşoare întruniri sau
manifestaţii cu caracter electoral;
7. de a nu împiedica cetăţenii să participe la întrunirile sau
manifestaţiile altor participanţi;
8. de a nu desfăşura agitaţie electorală în locaşurile sfinte şi în
instituţiile de învăţământ în timpul orelor de curs;
9. de a nu oferi bani, bunuri sau alte avantaje patrimoniale cetăţenilor
în timpul campaniei electorale în scopul de a-i determina să
voteze sau să nu voteze un anumit concurent electoral, sau să se
abţină de la votare, să-şi înainteze sau să-şi retragă candidatura;
10. de a nu induce în eroare alegătorii, insuflându-le că secretul
votării nu va fi păstrat, iar alegerile vor fi falsificate;
11. de a nu admite implicarea directă sau indirectă în agitaţia
electorală a cultelor religioase;
12. de a nu admite implicarea autorităţilor şi resurselor
administrative ale organizaţiilor şi instituţiilor publice sau private
pentru a influenţa opţiunile alegătorilor şi intenţiilor de
participare contrar voinţei acestora;
13. de a nu efectua agitaţie electorală în ziua alegerilor şi cea
precedentă alegerilor;
14. de a nu admite acţiuni de imixtiune în activitatea organelor
electorale.
Acest cod de conduită privind desfăşurarea şi reflectarea
campaniei electorale la alegerile locale şi generale din 2007 în
Republica Moldova reflectă nevoia de etică în realizarea campaniei
electorale.
 187 188
’ Paradigma psephologică sugerează faptul că pentru un partid
TEST DE EVALUARE politic, în scopul preîntâmpinării susţinerii de către un anumit tip
de electorat, e necesară o strategie care să fie în acord cu
Œ Comportamentul consumatorului este un concept: satisfacerea nevoilor acestuia într-un mod corect cu un sens
A) bidimensional, specific.
B) pluridimensional, A) afirmaţia este adevărată,
C) multidimensional. B) afirmaţia este falsă.
• În desfăşurarea campaniei electorale, conform Codului de ” Scopul studierii electoratului îl constituie:
conduită privind desfăşurarea şi reflectarea campaniei electorale A) cunoaşterea atitudinilor şi comportamentelor electoratului,
la alegerile locale şi generale din 2007 în Republica Moldova, B) previzionarea atitudinilor şi comportamentelor electoratului.
fiecare participant va respecta: • Comportamentul consumatorului este:
A) drepturile, libertăţile şi demnitatea altor participanţi la A) static,
campania electorală şi ale alegătorilor, B) dinamic.
B) libertatea presei, inclusiv dreptul de a monitoriza alegerile,
C) drepturile şi libertăţile observatorilor acreditaţi.
Ž O campanie electorală reprezintă perioada stabilită oficial
înaintea unui scrutin, în care actorii politici îşi desfăşoară
strategia de marketing politic electoral.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
• Marketingului politic poate fi considerat un instrument de
manipulare a electoratului.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
• Etica politică se referă la exprimarea unor judecăţi morale
asupra acţiunilor politice.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.
‘ Paradigma electoratului volatil susţine existenţa unor variabile
cheie care sunt comune în sesul influenţei pe care o exercită
asupra stabilităţii opţiunilor electorale, dar şi asupra schimbării
sociale.
A) afirmaţia este adevărată,
B) afirmaţia este falsă.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 189
BIBLIOGRAFIE:
Cursuri, tratate, monografii:
1. Athanasiu, Al., Volonciu, M., Dima, L., Cazan: Codul muncii.
Comentariu pe articole. Vol I. Editura CH Beck, Bucureşti. 2007.
2. Bardan, Al.: Marketing politic în România. Înainte şi după 1989.
Editura Tritonic, Bucureşti, 2001.
3. Bell, S., McGillivray, D.: Environmental Law. Oxford University
Press, 2006.
4. Blyte, J.: Comportamentul consumatorului. Editura Teora, Bucureşti.
1998.
5. Charter, M., Polonsky, M. J.: Greener Marketing. A global
Perspective on Greening Marketing Practice. GreenleafPublishing,
Sheffield, 1999.
6. Ciobanu, D.: Protecţia mediului. Editura Universităţii Transilvania
din Braşov, 2001.
7. Covey, St. R.: Etica liderului eficient sau Conducerea bazată pe
principii. Editura Alfa, Bucureşti. 2000, p. 223.
8. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V.: Etica afacerilor. Editura
Paideia, Bucureşti. 2005.
9. Danciu, V.: Marketing ecologic. Etica verde a producţiei şi
consumului. Editura Economică, Bucureşti. 2006.
10. Daniela Marinescu: Tratat de dreptul mediului. Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
11. Duţu, M.: Dicţionar de dreptul mediului. Editura Economică,
Bucureşti. 2000.
12. Duţu, M.: Drept internaţional al mediului. Editura Economică,
Bucureşti. 2004.
13. Duţu, M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007.
14. Duţu, M.: Ecologie. Filosofia naturală a vieţii. Editura Economică,
Bucureşti. 1999.
190
15. Duţu, M.: Între a fi şi a avea. Eseuri ecologiste. Editura Economică,
Bucureşti. 1998.
16. Duţu, M.: Principii şi instituţii comunitare de drept comunitar al
mediului. Editura Economică, Bucureşti. 2005.
17. Duţu, M.: Tratat de dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti.
2007.
18. Florescu, C. (coordonator), Balaure, V., Boboc, Şt., Cătoiu, I.,
Olteanu, V., Pop, N. Al.: Marketing. Editura Marketer, Bucureşti, 1992.
19. Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. (coordonatori): Marketing.
Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti. 2003.
20. Frederick, C. W.: Corporate be Good! The Story of Corporate Social
Responsibility. Dog Ear Publishing, Idianapolis. 2006.
21. Freedland, M.: The Personal Employment Contract. Oxford
University Press, 2006.
22. Ianculescu, S., Nisipeanu, S., Ştepa, R.: Managementul mediului în
conformitate cu seria ISO 14000. Editura Matrix Rom, Bucureşti. 2002.
23. Kotler, Ph., Armstrong, G.: Principiile marketingului. Editura Teora,
Bucureşti. 2005.
24. Kotler, Ph., Keller, K. L.: Marketing Management. Pretice Hall,
Harlow. 2006.
25. Kotler, Ph., Lee, N.: Corporate Social Responsability. Doing the
Most Good for Your Company and Your Cause. John Wiley & Sons,
New Jersey. 2005.
26. Kotler, Ph., Wong, V., Saunders, J., Armstrong, G.: Principles of
Marketing. Pretice Hall, Harlow. 2005.
27. Kotler, Ph.: Managementul marketingului. Editura Teora, Bucureşti.
2005.
28. Lefter, C., Brătucu, G., Bălăşescu, M., Chiţu, I., Răuţă, C., Tecău, A.:
Marketing. Vol. I şi II, Editura Universităţii Transilvania din Braşov.
2006.
29. Lisenche, R., Mureşan, L.: Noţiuni de drept comunitar. Editura
Universităţii Transilvania din Braşov, 2005.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 191
30. Lupan, E., Minea, M. Şt., Marga, A.: Dreptul mediului. Partea
specială. Tratat elementar. Vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
31. Lupan, E.: Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar. Vol.
I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
32. Matsushita, M., Schoenbaum, T. J., Mavroidis, P. C.: The Word
Trade Organization. Law, Practice and Policy. Oxford University Press,
2003.
33. Mazilu, D.: Dreptul comunitar al mediului. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008.
34. Mihai, C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice.
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
35. Mureşan, L.: Elemente de dreptul mediului. Editura Universităţii
Transilvania din Braşov, 2007.
36. Niţă, C., Brătucu, G., Popescu, M.: Dicţionar general de afaceri.
Volumul II. Editura Ecran Magazin, Braşov, 2003.
37. Ottman, J.: Green Marketing. Opportunity for Inovation. McGraw
Hill, Columbus. 1998.
38. Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 1.
Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005.
39. Pârvu, C. (coordonator): Dicţionar enciclopedic de mediu. vol. 2.
Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2005.
40. Poenaru, E.: Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Editura Dacia
Europa Nova, Lugoj, 2001.
41. Răhău, L., Oroian, M., Neagu, Gh.: Marketing. Editura Risoprint.
Cluj-Napoca, 2005.
42. Schreiner, C., Ciobanu, R. C., Huţu C. A.: Etica tehnică şi a
afacerilor. Editura Gh. Asachi, Iaşi, 2002.
43. Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V., Ciucă, A., Scripcaru, C.:
Introducere în biodrept. De la bioetică la biodrept. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
44. Sreteanu, F., Chiriţă, R.: Răspunderea penală a persoanei juridice.
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com
192
45. Ştefănescu, I. T.: Tratat de dreptul muncii. Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
46. Teodorescu, B.: Marketing politic şi electoral. Editura Facultăţii de
Comunicare şi Relaţii Publice David Ogylvi. Bucureşti. 2001.
47. Teodoroiu, S. M.: Răspunderea civilă pentru dauna ecologică.
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
48. Ungureanu, O.: Drept civil. Introducere. Editura All Beck, Bucureşti.
2000.
49. Voiculescu, N., Mureşan, L.: Dreptul comerţului internaţional.
Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2006.
50. Voiculescu, N.: Drept comunitar al muncii. Editura Rosetti,
Bucureşti. 2005.
51. Voiculescu, N.: Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare.
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti. 2007,
52. Werther, B. W. Jr., Chandler, D.: Strategic Corporate Social
Responsibility. Stakeholders in a Global Environment. Sage
Publications, Thousand Oaks. 2006.
Articole, studii apărute în reviste de specialitate:
1. Balias, G.: Seeds of Distrust: The Co-existence of Genetically
Modified and Conventional or Organic Crops in Greece. European
Environmental Law Review volume. 14, December 2005, Blackwell
Publishing, pp. 318-325.
2. Brătucu G., [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
Bucureşti. 2003, pp. 427 – 430.
3. Brătucu, G. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
Bucureşti. 2003, pp. 433 – 435.
4. Brătucu, G., Chirteş, C. H.: Elective Offer and The Politician In
Electoral Marketing. Review of Management and Economical
Engineering vol. 6 nr. 5, International Conference on Bussiness
Excellence 2007, pp. 113-119.
 193 194
5. Bucur-Sabo, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
15. Hossain, F., Onyango, B.: Product attributes and consumer
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
acceptance of nutritionally enhanced genetically modified foods. In
Bucureşti. 2003, pp. 405-407.
International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 3, June
6. Ciutacu, C., Chivu, L., Preda, D.: Responsabilitatea socială a 2004, Blackwell Publishing, pp. 255-267.
companiei - o provocare pentru lumea contemporană. în Revista
16. Kempf, H.: L’Europe et les OGM: un defi culturel. Le Monde 8 iulie,
Română de Economie Nr. 2/2005, Editura Centrul de Informare şi
2005.
Documentare Economică, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti.
pp. 79-85. 17. Kolodinsky, J., DeSisto, T. P., Narsana, R.: Inflences of question
wording on levels of support for genetically modified organisms. In
7. Cobzaru, A.: Perspectiva interdisciplinară a dreptului mediului.
International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2,
Revista Română de Drept al Mediului Nr. 1 (7) din 2006, Asociaţia
March 2004, Blackwell Publishing, pp. 154-167.
Română de Drept al Mediului. Universitatea Ecologică. Bucureşti.
pp. 93-98. 18. Langlet, D.: Advance Informed Agreement and Biosafety – the
Elaboration, Functioning, and Implications of AIA in the Cartagena
8. Comte, F.: Environmental Crime and the Police in Europe: A
Protocol. European Environmental Law Review volume. 11, November
Panorama and Possible Paths for Future Action. European
2005, Blackwell Publishing, pp. 291-310.
Environmental Law Review volume. 15, July 2006, Blackwell
Publishing, pp. 190-231. 19. Makuch, Z.: TBT or not TBT, That is the Question: The International
Trade Law Implications of European Community GM Traceability and
9. Cronwhurst, G., Lee, R.: Waste Recovery and Definitions. European
Labelling Legislation. European Environmental Law Review
Environmental Law Review volume. 3, March 2007, Blackwell
volume. 8-9, August-September 2004, Blackwell Publishing,
Publishing, pp. 73-78.
pp. 226-252.
10. Diaconescu, M. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
20. Marica, A.: Consideraţii privind răspunderea civilă în dreptul
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
mediului. În Revista de Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2006, Editura Monitorul
Bucureşti. 2003, pp. 94-96.
Oficial, Bucureşti. pp. 75 – 80.
11. Druţă, M. E., Pop, N. Al. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
21. Munteanu, V., Pantea, I. M., Ştefea, P.: Integrarea responsabilităţii
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
sociale în strategiile de afaceri ale organizaţiilor româneşti. Un studiu
Bucureşti. 2003. pp. 238-240.
în regiunea de vest în Revista Management & Marketing, Nr. 2/2006,
12. Duţu, M.: Prevenirea şi repararea pagubelor de mediu potrivit Editura Economică, Bucureşti. pp. 73 – 87.
Ordonaţei de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2007. Revista Dreptul
22. Mureșan, L., Neacșu, A. N.: Etichetarea ecologica în Zilele medicale
nr. 11/2007.
ale Brașovului, 7-8 Decembrie 2007 (volumul Conferinţei este în curs
13. Duţu, M.: Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la de publicare).
mediul în România. Revista Dreptul nr. 6/2004.
23. Mureşan, L., Poţincu, C.: Ethics and Political Marketing. Bulletin of
14. Gertz, R.: Access to Environmental Information and the German the Transilvania University of Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de
Blue Angel – Lessons to be Learned?. European Environmental Law publicare).
Review volume. 10, October 2004, Blackwell Publishing, pp. 268-275.
24. Mureşan, L.: Ethics Code in Romania. Bulletin of the Transilvania
University of Braşov, vol. 14 (49)/2007, Series B, Editura Universităţii
Transilvania din Braşov (în curs de publicare).

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com

 195 196

25. Mureşan, L.: Structura şi răspunderea pe care le implică dumpingul. 35. Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
Sesiunea Internaţională de comunicări ştiinţifice a Universităţii din (coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
Piteşti: Economia contemporană. Prezent şi perspective Editura AGIR, Bucureşti. 2003, pp. 156-158.
Bucureşti. 2004, pp. 391-392.
36. Tomescu, M., Stănescu, Ş.-A.: Condiţiile răspunderii juridice pentru
26. Murzea, C., Mureşan, L.: Ecobrand - the Ecological Label. Bulletin daune aduse mediului potrivit Directivei 2004/35/CE. în Revista
of the Transilvania University of Braşov, Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de Română de Dreptul Afacerilor, Nr. 6/2006, Editura Monitorul Oficial,
publicare). Bucureşti. pp. 47 – 60.
27. Patriche, D. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al. 37. Uusitalo, O., Oksanen, R.: Ethical consumerism: a view from
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Finland. In International Journal of Consumer Studies Volume 28,
Bucureşti. 2003, pp. 168-169. Number 3, June 2004, Blackwell Publishing, pp. 214-221.
28. Polonsky, M. J.: An Introduction to Greener Marketing. Electronic 38. Voiculescu, N., Mureşan, L.: The employer’s obligation to inform the
Green Journal, vol. 1, nr. 2, November 1994, http://egj.lib.uidaho.edu employee. Bulletin of the Transilvania University of Braşov, vol. 11
/index.php/egj/article/view/2566/2524. (46)/ 2004, Series B, Editura Universităţii Transilvania din Braşov.
29. Poţincu, C.: From Propaganda To Communication In Political
Marketing In Romania. Bulletin of the Transilvania University of
Braşov Vol. 14 (49) – 2007 (în curs de publicare).
30. Racolţa-Paina, N. D., Mateescu, V. M.: Responsabilitatea socială
internă şi producţia de tip lohn. Studiu de caz: o întreprindere mică, cu
capital străin, din industria confecţiilor. în Management & Marketing
Nr. 3/2006, Editura Economică, Bucureşti. pp. 99-108.
31. Rosler, H.: The Rationale for European Trade Mark Protection. in
European Intellectual Property Review vol. 29 Issue 3 March 2007,
pp. 100-106.
32. Schröder, M. J., McEachern, A. M. G.: Consumer value conflicts
surrounding ethical food purchase decisions: a focus on animal welfare.
In International Journal of Consumer Studies Volume 28, Number 2,
March 2004, Blackwell Publishing, pp. 168-177.
33. Soveroski, M.: Environment Rights versus Environmental Wrongs:
Forum over Substance? Review of European Community &
International Environment Law volume. 16 (3) 2007, Blackwell
Publishing, pp. 261-273.
34. Teodorescu, N. [Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N. Al.
(coordonatori)]: Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică,
Bucureşti. 2003, pp. 154-156.

PDF created with pdfFactory trial version www.pdffactory.com