Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reseteaza fontul
Mareste fontul
Primii asceti isi duc viata mai departe in familia lor, fara a se desparti de orasul si
comunitatea lor bisericeasca; afara numai de cazul cand se consacra raspandirii
Evangheliei. Mai tarziu, date fiind greutatile unui astfel de mod de viata, ascetii isi cauta
linistea, retragandu-se in pustiuri sau in parti nelocuite. Aceasta a doua etapa este
etapa anahoretilor singuratici, sau a eremitilor. In sfarsit, a treia etapa este aceea a
convietuirii mai multor asceti in jurul unui eremit renumit, etapa vietii chinovitice.
Sfantul Pahomie este intemeietorul vietii chinovitice. El este primul care observa
slabiciunile vietii anahoretice, fara conducere, mereu in pericol sa se destrame si fara o
pravila comuna de comportare, care sa preintampine eventualele rataciri. Isi face
ucenicia pe langa un batran cu experienta, pe nume Palamon, si trecand la organizarea
vietii monahale, in anul 315 deja formuleaza o pravila de reguli obligatorii pentru toti cei
ce imbratiseaza modul de viata preconizat de el. In aceasta pravila, un loc special se
acorda muncii manuale, agriculturii si diferitelor meserii, care alterneaza cu rugaciunea.
Un prim grup il formeaza cele trei scrieri : a) Moralia, b) Regulile mari ; c) Regulile mici.
Al doilea grup este alcatuit din doua discursuri, mici tratate, intitulate: 1) Despre
judecata lui Dumnezeu, 2) Despre credinta. Al treilea grup este alcatuit din trei
"cuvantari ascetice". In sfarsit, un ultim grup este alcatuit din doua lucrari intitulate: 1)
Epitimii si 2) Constitutiile monahale.
Regulile mari, alcatuite sub forma de dialog, sunt rezumatul a 55 de intrevederi avute cu
monahii pe teme ca : Sfanta Scriptura, probleme de morala, de organizare si
administrare a vietii monahale. Ele nu sunt un cod manastiresc propriu-zis, ci simple
enuntari de "principii", dar de interes vital, care vor sta la baza organizarii vietii
monastice din Capadocia si Asia Mica.
Regulile mici, in numar de 313, sunt ca si Regulile mari o serie de raspunsuri, dar mai
scurte, la probleme puse de viata religioasa. Sfantul Vasile va fi convocat o consfatuire
a monahilor sau mai degraba a in-taistatatorilor si punandu-i-se intrebari, el le-a dat
raspuns. Dialogul a fost consemnat de tahigrafi. Se pare ca notele luate de tahigrafi nu
au circulat imediat, pentru ca autenticitatea lor sa fie verificata de insusi Sf. Vasile. Asa
se explica diferenta de continut existenta in manuscrisele pastrate.
fata de poruncile lui Dumnezeu, stiind ca acela care calca o singura porunca este
vinovat inaintea lui Dumnezeu, ca si cel ce calca toate poruncile.
Si pentru ca monahii voiau sa aiba formulate in scris principiile credintei lor, Sfantul
Vasile intreprinde o succinta expunere, intitu-land-o : "Despre credinta". Principiile
expuse sunt argumentate cu abundenta, prin texte scripturistice. Dat fiind scopul pentru
care a fost alcatuita, in expunere nu se foloseste metoda polemica ci cea expozitiva.
Autorul tine sa accentueze ca tainele lui Dumnezeu nu pot fi intelese in aceasta viata,
omul avand posibilitati limitate.
In seria celor trei "Cuvantari ascetice", autorul descrie chipul adevaratului soldat al lui
Hristos, impodobit cu virtuti, aprig dusman al viciilor. Dintre virtuti subliniaza indeosebi
renuntarea la sine si la bunurile proprii in folosul aproapelui. Fecioria are doar atunci
valoare cand poate folosi cu ceva aproapelui, altfel este de prisos.
In sfarsit, pe seama Sfantului Vasile sunt puse si cele doua lucrari intitulate : Epitimii si
Constitutiile monahale, a caror autenticitate a fost contestata de unii patrologi, dar care
au fost incluse intre operele Sfantului Vasile, pentru ca ele se aseamana cu acestea,
fapt care a facut pe majoritatea criticilor sa le considere ca provenind din cercuri
organizate prin "Regulile" Sfantului Vasile.
4. Deosebirea dintre monahii asceti si cei cu viata chinovitica. Desi aveau acelasi
ideal, realizarea preceptelor Mantuitorului, ascetii se deosebesc de monahii chinovitici,
din mai multe puncte de vedere.
2) Printre asceti nu este o regula de viata obligatorie pentru toti, fiecare fiindu-si siesi
norma in timp ce monahii chinovitici se supun unui regulament a carui aplicare este
supravegheata de un intaistata- tor si se angajeaza la implinirea anumitor voturi,
indeosebi la vietuirea in castitate, in saracie si in supunere.
3) Daca in randul ascetilor poate intra oricine, fara ca cei din jur sa se intereseze de
formatia lui religioasa si de viata lui morala, in iindul monahilor nu poate intra nimeni
fara o cercetare prealabila a vietii lui morale. Daca nu este stiutor de carte este invatat,
apoi este catehizat si este obligat sa invete psalmii si o parte din scrierile Sfintei
Scripturi.
4) In situatia cand un ascet cade intr-o greseala nu este pasibil de vreo pedeapsa, pe
cand in regulamentul monahilor chinoviti sunt prevazute pedepse diferite pentru cele
mai felurite abateri: de la rugaciune, de la munca, de la ascultare etc. Pentru ca peste
tot este prevazuta o ordine: la rugaciune, la masa, la imbracaminte, la tinuta in adunari.
5) Pe cand ascetul isi petrece timpul plangandu-si pacatele intr-o continua mortificare si
intr-o perpetua inactivitate, monahul chinovitic este angrenat la munca. Aceasta munca
se face iarasi intr-o anumita ordine, in tacere si nu peste puteri, prevazut fiind si
repausul. Ea alterneaza cu momentele de rugaciune, la care trebuie sa participe in
liniste toti monahii. Nu-i este nimanui ingaduit sa lipseasca, afara numai de motive de
forta majora.
Din cele spuse pana aci si din cele ce urmeaza mai jos, rezulta superioritatea vietuirii
chinovitice fata de cea a eremitilor. Acestui motiv i se datoreste rapida raspandire a noii
forme de vietuire monahala chinovitica in detrimentul celei anahoretice.
1) Supunerea. Dupa cum Mantuitorul s-a supus Tatalui pana la moarte, tot asa se
cuvine ca si monahul sa se supuna intru toate Domnului. Apoi sa se supuna egumenului
si fratilor mai varstnici, vointa lor sa fie vointa sa, pentru ca ei, avand multa experienta,
stiu ce trebuie sa faca si sa evite el. Supunandu-se mai marilor sai, monahul face voia
Apostolului care a zis : "faceti toate fara cartire si fara sovaire" (Filip. 2, 4). Monahul
trebuie sa fie permanent constient de faptul ca "acela care car-teste trebuie sa fie
indepartat dintre frati ... pentru ca un om ca acesta sufera de necredinta si se indoieste
intru nadejde".
Dar aceasta supunere "pana la moarte", care presupune riscul vietii proprii, nu este fara
limite. Supunerea se anuleaza daca porunca vine impotriva legii Domnului. Atunci,
"chiar daca un inger din cer sau vreun apostol ar da porunca, chiar daca aceasta ar
promite viata sau ar ameninta cu moartea (pentru neimplinirea ei), in nici un caz nu
trebuie implinita. Pentru ca zice apostolul "chiar daca noi insine sau inger din cer va va
vesti voua altceva decat v-am binevestit voua, anatema sa fie" .
2) Saracia. Ascetul trebuie "sa-si vanda averile si sa le dea saracilor". Asa, "va implini
porunca Mantuitorului si nu va fi retinut din drumul sau de bunurile materiale".
Cel care, intrand in comunitatea monahilor, concepe sa aiba si avere, personala, acela
este caracterizat drept un al doilea Iuda, iar averea sa e rezultatul unui furt. Daca in
Faptele Apostolilor se spune ca in Biserica primara "nimeni nu zicea ca are ceva al sau"
(4, 32), iar Anania a fost pedepsit pentru minciuna sa si pentru atasamentul de cele
materiale, la fel si in cadrul comunitatii monahale, nimeni nu trebuie sa considere un
bun numai al sau. Trebuie sa fie pedepsit pentru ca in felul acesta el, cel dintai, a calcat
virtutea iubirii, nefacand si pe altii partasi ai bunurilor sale. De la aceasta regula nu fac
exceptie nici macar lucrurile cele mai necesare pentru viata. Nici acestea nu apartin
doar monahului celui ce le foloseste, ci sunt un bun comun al tuturor fratilor.
3) Fecioria. Desi votul fecioriei este amintit la urma, Sfantul Vasile da mare insemnatate
acestui vot. Uneori lasa impresia ca socoteste fe cioria drept singurul vot a carui
implinire necesita intr-adevar un mare efort.
Cel care alege calea fecioriei nu mai are dreptul sa contracteze casatorie. "El trebuie sa
se pastreze pe sine curat, ca pe un prinos sfant oferit lui Dumnezeu".
Pe cei care incalca votul fecioriei, Sfmf.ul Vasile ii pedepseste cu aspra pedeapsa
rezervata desfranatilor. Dar nu numai pe acestia ii pedepseste, ci pe toti citi incalca
vreunul din cele trei voturi. El zice : "Acela care a fost primit intre frati si mai tarziu si-a
calcat promisiunea, trebuie privit ca unul care a pacatuit impotriva lui Dumnezeu ...
Acela care s-a dedicat lui Dumnezeu, apoi a trecut la altfel de viata, sa fie considerat ca
sacrileg ... ca unul care a rapit darul inchinat lui Dumnezeu. Unora ca acestora nu
trebuie sa li se deschida nici usa fratilor".
Viata monahala, prin faptul ca este scutita de grijile familiale si ale bunurilor materiale,
nu trebuie conceputa ca o stare de pasivitate si ca pretext de lenevire. Pentru ca
monahul, desi traieste departe, nu este rupt de Biserica, de comunitatea fratilor din care
provine, si nu-i poate fi indiferenta starea materiala si spirituala a acestora. Dezinteresul
fata de acestia si grija doar de mantuirea proprie inseamna, de fapt, lipsa de dragoste,
inseamna egoism. Or, pentru a evita aceste grave reprosuri, exista un singur mijloc,
munca. Munca, zice Sfantul Vasile, este la fel de necesara pentru om, ca si hrana. Ea
este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca si un mijloc sigur de a ajuta si de a
manifesta iubirea fata de semeni. Toate felurile de munca isi au nobletea lor, asa ca nici
una dintre ele nu trebuie dispretuita. Munca intelectuala este folositoare, dar tot atat de
folositoare este si munca manuala : tesatoria, cizmaria, zidaria, dulgheria, fieraria si
cultivarea ogoarelor. Mantuitorul Hristos nu s-a rusinat sa ajute in munca pe batranul
Iosif, iar Apostolul Pavel a impletit corturi pentru a nu fi nimanui povara.
Muncind, monahul trebuie sa aiba mereu constiinta ca nu lucreaza doar pentru sine,
dupa cum nici el nu traieste doar din produsul mainilor sale. Pentru ca si altii
confectioneaza o parte din lucrurile ce-i sunt necesare lui, si el este dator sa lucreze
pentru acela si pentru oricare semen care nu poate lucra sau se afla in lipsuri. Cu rodul
muncii lui, deci, isi concretizeaza monahul, - ca de altfel orice om -, iubirea de semeni si
in ultima instanta iubirea fata de Mantuitorul care s-a identificat cu cei sarmani.
Trandavia este condamnata atat de bunul simt, cat si de Scriptura. Zicand : "Sluga rea
si lenesa" (Matei 25, 26), Domnul a injugat trandavia cu rautatea. inteleptul Solomon
mustra pe cel lenes si-l considera inferior celor mai mici vietati.
Desigur, lucrand, monahul nu trebuie sa neglijeze rugaciunea, ci "sa faca fiecare lucru
la vremea sa" (Ecl. 3, 1). Pentru el, "toata viata este vreme potrivita pentru rugaciune".
Insa in mod deosebit trebuie sa respecte ceasurile rugaciunii, randuite de legiuitor.
Ceasul intai, pentru a consacra primele ganduri lui Dumnezeu ; Ceasul al treilea pentru
a comemora pogorarea Duhului Sfant peste apostoli ; Ceasul al saselea pentru a scapa
de atacul demonului de la amiaza, Ceasul al noualea pentru a imita pe Apostoli, care
obisnuiau in acest timp sa se roage (Fapte 3, 1). De asemenea, sa se roage pe inserat,
pentru a fi scapat de bantuielile diavolului ; la miezul noptii, dupa exemplul lui Pavel si
Silvan in temnita din Corint (Fapte 26, 25), si-n zorii zilei pentru a nu-l gasi ziua in somn
si in pat.
De aceea progresul spiritual al fratilor trebuie examinat cu atentie de cei carora li s-au
incredintat spre a-i conduce, de intaistatatori. "Este bine ca acestia sa se adune la
vremuri si la locuri hotarate pentru a discuta despre intamplarile neasteptate, despre
persoanele cu caracter mai greu de modelat si a expune felul in care s-a procedat cu
fiecare in parte".
Desi traieste intr-un mediu aparte, desi relatiile sale fata de familie si prieteni sunt
limitate, el nu este cu totul rupt de lume. In primul rand, comunitatea trebuie sa ofere
gazduire strainilor ce vin in vizita ; in randul al doilea monahului i se permite sa
primeasca si sa faca vizite, "numai daca aceste vizite sunt fara paguba pentru cei ce le
fac si folositoare pentru confrati".
In anul 368 bantuia o foamete cumplita care cuprinsese intreaga Asie Mica. Sceptrul
mortii ameninta populatii intregi, iar speculantii nu se dadeau la o parte de la nici un
mijloc pentru a smulge tot avutul celor lipsiti de hrana. Sfantul Vasile, pe atunci preot in
Cezareea, socoteste ca este de datoria Bisericii, si in primul rand a sa, sa dea hrana si
aco-peramant celor ce aveau nevoie de ele. Vinde mai intai bunurile pe care le mai
detinea si cu banii obtinuti, cumpara alimente pentru saraci. im-partindu-le hrana, el da
fiecaruia dupa trebuinta, fara a face deosebire intre oameni, dupa casa sau convingeri
religioase. insa cu resursele sale limitate el nu putea sa indestuleze la nesfarsit
multimile. In acelasi timp "el nu putea sa faca sa cada paine din cer" (Exod 16, 15) ...
nici "sa hraneasca mii de oameni cu cinci paini si doi pesti" (Matei 16, 19; Luca 9, 16 ,
Ioan 4, 11), pentru ca astfel de lucruri facea Moise, Ilie, cu putere de la Dumnezeu,
Domnul Iisus Hristos - Dumnezeu insusi. De aceea, descriind tabloul sumbru al
foametei, biciuind lacomia si lipsa de omenie a celor avuti, incearca sa faca din amvon
o tribuna "a milosteniei si a infratirii". "Ce este mai trist decat foamea ?" - se adresa el
celor impietriti la inima. "Foamea este cea mai groaznica dintre toate mizeriile
omenesti ,- mai infricosatoare decat toate bolile ; mai cruda decat orice fel de moarte.
Ascutisul sabiei sfarseste grabnic zilele noastre ; violenta focului ne smulge indata
viata ... foamea este un lung martiriu, o durere prelungita, o moarte totdeauna prezenta
ce intarzie sa dea ultima lovitura. Ea sleieste sangele, stinge caldura naturala, consuma
sanatatea, ruineaza putin cate putin fortele. Carnea vestejita se lipeste de oase, pielea
isi pierde culoarea, mai intai ingalbeneste, apoi se innegreste. Genunchii tremurand se
misca cu greutate, vocea slabeste ... corpul devine un schelet ... Cel care intalneste un
om intr-o stare atat de vrednica de mila si care trece fara a fi miscat, de cata cruzime nu
este vinovat ? Au, nu trebuie el sa fie numarat printre fiarele salbatice, privit ca un
scelerat si un asasin ? Da ! Cel ce nu inlatura atunci cand poate o nenorocire atat de
mare, poate fi condamnat caucigas".
A construit de asemenea azile pentru batrani si pentru orfani, case de oaspeti si scoli,
unde copiii sarmani puteau deprinde scrierea si citirea, iar infirmii, o meserie. Cladirile
erau despartite printr-un parc unde se afla biserica, pe turla careia strajuia crucea lui
Hristos, ocrotitorul celor bolnavi si neputinciosi. Era deci firesc ca in fata acestor
realizari, prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz, sa exclame : "Ce reprezinta
faimoasa Teba, cu o suta de porti, in comparatie cu aceasta imparatie a celor saraci,
unde se practica milostenia si se suporta suferinta cu resemnare ? Ce sunt zidurile
Babilonului, piramidele Egiptului, colosul din Rodos, daca nu minuni zadarnice care au
adus autorilor lor doar un renume zadarnic !".
Cei care-l invidiau pe Sfantul Vasile au cautat sa puna in alta lumina, decat cea
adevarata, opera marelui ierarh. Acestia l-au acuzat pe langa guvernatorul provinciei,
ca-si depaseste atributiile, ridicand edificii pe care numai autoritatea civila ar avea
dreptul sa le faca. Sfantul Vasile nu se arata surprins. Dar in scrisoarea de aparare
adresata guvernatorului provinciei, tine sa sublinieze ca nu se simte cu nimic vino- vat,
ba chiar indatorat de a-si continua opera. Prin lucrarile sale, el aduce slava lui
Dumnezeu, isi ajuta fratii in suferinta si face cinste conducatorilor statului.
Expunand primejdiile care pandesc viata eremitului, Sfantul Vasile subliniaza avantajele
vietii de obste si o recomanda ca atare. Acest mod de vietuire monahiceasca este
adoptat si de manastirile din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane. Ele sunt organizate in
comunitati mari de persoane, conduse de un intaistatator. Comunitatile monahale se
conduc dupa un regulament, care reglementeaza viata religioasa si morala a,monahilor.
In majoritatea manastirilor monahii duc viata de obste,-acest mod de viata consta in
faptul "de a fi socotit de catre calugari drept un bun al obstii careia ii apartine intregul rol
al muncii lor, asigu-randu-se in schimb tot ce este de trebuinta vietii lor monahale". Dar
viata obsteasca nu se rezuma numai Ia aspectul ei gospodaresc, ci are si un aspect
duhovnicesc, ce rezida in dreapta credinta si in dragoste.
Munca si rugaciunea sunt cei doi piloni pe care se sprijina si se desfasoara viata
monahala. Potrivit poruncilor Sfintilor Parinti, care statornicesc ca "in nici o vreme nu se
cuvine calugarilor sa stea fara lucru", "calugarii sunt datori sa lucreze in tot timpul atat in
cuprinsul vietii de obste, cat si in viata de chilie". In munca de obste se cuprind toate
ascultarile care raspund la trebuintele si indatoririle de obste ale manastirii, precum :
povatuirea sufletelor, administrarea manastirii, invatamantul, primirea strainilor, ingrijirea
bolnavilor, munca in atelierele manastirii... (tamplaria, croitoria, tesatoria, tipografia,
gradinaritul, pomicultura, stu-paritul etc.). In unele manastiri, dupa chibzuinta
chiriarhului, se vor putea executa de catre vietuitorii respectivi obiecte de cult (icoane,
cruci, legatorie de carti, candele si altele), cele necesare pentru mobilarea si
impodobirea locasurilor de cult (strani, catapetesme, sfesnice si analoage, tesaturi,
broderii, acoperaminte, perdele de usi si vesminte bisericesti, covoare si presuri pentru
biserici, cancelarii, chilii, case parohiale, protopopii si centre eparhiale), precum si
obiecte de ceramica, lemn, metal, etc, la dispozitia vizitatorilor manastirilor.
In chilie fiecare este dator sa-si indeplineasca pravila personala. Cu privire la rugaciune
se prevede : "Toti vietuitorii manastirii (incepatori, frati, rasofori si monahi) sunt indatorati
sa ia parte, cu toata evlavia, la slujbele religioase randuite dupa tipicul manastiresc".
Aceste frumoase traditii ale vietii monahale se continua sub forme diferite si astazi.