04 Discuri Optice

4.
ECHIPAMENTE PENTRU DISCURI OPTICE
4.1. INTRODUCERE
În anul 1976, firmele Philips şi Sony pun la punct tehnologia discurilor
optice. Rezultatul acestei colaborări a dus, în 1982, la specificaţiile asupra
discului compact audio (CD-DA). Acest document defineşte caracteristicile şi
dimensiunile suportului, formatul datelor, codurile folosite pentru detecţia şi
corecţia erorilor etc. În timp, aceste specificaţii au evoluat, rezultând alte
produse: discul de date (CD-ROM), discul interactiv (CD-I), discul (re)inscriptibil
(CD-R, CD-RW), discurile foto şi video, DVD-ul etc.
În continuare, se va face o prezentare a discurilor optice, în ordinea
cronologică a apariţiei lor pe piaţă.
4.2. VIDEODISCUL (LV)

Videodiscul apare la începutul anilor ’70, pentru prima oară un fascicul
laser fiind utilizat pentru înregistrarea şi redarea datelor. Datele de pe videodisc
sunt sub formă analogică, ambele feţe fiind folosite.
Au existat în uz două formate de videodisc: CLV şi CAV.
Formatul CLV (Constant Linear Velocity). Fiecare informaţie
elementară ocupă întotdeauna acelaşi spaţiu pe disc. Cu alte cuvinte,
densitatea de înregistrare este constantă pe toată suprafaţa suportului de
stocare. Cum informaţia este stocată pe disc sub forma unei spirale, rezultă că
viteza de rotaţie a videodiscului trebuie să fie variabilă, micşorându-se sau
accelerându-se, astfel încât fluxul de date să rămână constant.
Acest format permite înregistrarea a 60 de minute de film, însă
utilizatorul nu are posibilitatea să intervină în derularea filmului. Încetinirile sau
opririle pe o imagine sunt imposibile.
Formatul CAV (Constant Angular Velocity). Viteza de rotaţie a
suportului este constantă şi, ca urmare, aria ocupată de informaţia elementară
este variabilă, în funcţie de amplasamentul pe disc. Datele situate spre exterior
ocupă un spaţiu mai mare decât cele situate spre interior. Informaţia este
organizată sub formă de sectoare concentrice pe disc.
Echipamente pentru discuri optice
Dacă standardul de înregistrare este NTSC (30 min/faţă), afişarea se

face cu 30 imagini/s, deci o imagine pe rotaţie. Imaginile sunt numerotate şi
este posibilă oprirea pe imagine. Capacitatea de stocare a unui videodisc (30
cm diametru) este de 28 GB.
Acest mediu de stocare nu a convins cu adevărat niciodată, iar, după
apariţia videorecorder-elor VHS, vânzările au scăzut aproape la zero (deşi
imaginea oferită este de mare calitate).
4.3. COMPACT DISCUL AUDIO (CD-DA)

Primul CD-DA (Compact Disk Digital Audio) a apărut în 1982, succesul
fiind imediat. Un CD-DA are 120 mm diametru, în centru o gaură de 15 mm, o
grosime de 1,2 mm şi o greutate de 14 grame (vezi figura 4.1).
Fig. 4.1. Geometria discului la CD-DA.
Partea inscriptibilă conţine 3 zone (vezi figura 4.2):

• lead-in: conţine tabela de materii şi ocupă primii 4 mm din centrul
discului (aproape de marginea găurii);
• datele efective: sunt citite de la centru spre exterior;
• lead-out: ocupă ultimul milimetru de disc.
Ansamblul celor 3 zone formează o sesiune. Capacitatea iniţială a fost
aceeaşi cu a discului de vinil, adică 74,33 minute (650 MB), după care au
apărut versiunile de 80 (700 MB), 90 (870 MB) şi 99 (900 MB) minute.
61
Echipamente multimedia
Fig. 4.2. Împărţirea pe zone la CD-DA.
Discul propriu-zis este alcătuit dintr-un substrat de policarbonit

transparent, în care sunt aplicate cavităţi (pits) şi suprafeţe (lands), cu lungimea
variabilă între 0,9 µm şi 3,3 µm, lăţimea de 0,5 µm şi distanţa între două piste
adiacente (track pitch) de 1,6 µm. Un strat de aluminiu reflectorizant acoperă
policarbonitul, iar deasupra este depus un lac protector (vezi figura 4.3).
Fig. 4.3. Discul CD-DA.
Adâncimea unui pit este de 0,12 µm. Aceste discuri au o structură

spiralată. Spirala de date (la discul de 74 minute) are o lungime de 5,37 km şi
este împărţită în sectoare egale (2.352 octeţi). Fiecare secundă de sunet are 75
de sectoare. Rezultă o rată de transfer (la viteza de 1×) de 172,26 kB/s. Cu
fiecare tură, spirala se îndepărtează de centru cu 1,6 µm, ceea ce duce la o
densitate de 16.000 ture/inci (o dischetă de 3,5’’ are 180 piste/inci).
În timpul lecturii, viteza de rotaţie este variabilă, invers proporţională
cu raza (format CLV). Astfel, turaţia maximă este de 535 rotaţii/minut. Viteza cu
care raza laser baleiază spirala este constantă, de 1,25 m/sec.
Un CD-DA are 333.000 sectoare şi o capacitate neformatată de 746,9 MB.
Datele sunt înregistrate digital, eşantionarea făcându-se cu 44,1 kHz. Valorile
numerice corespunzătoare semnalului analogic sunt cuantizate pe 16 biţi. Deci,
cea mai mare valoare care poate fi memorată este de 216. Dinamica sunetului va fi
de 1/216 = 15,258×10-6 = 96 dB. Eşantioanele de 16 biţi sunt grupate în cadre
cu structură standardizată. Un cadru are 291 biţi, grupaţi astfel (vezi figura 4.4):
• un antet de sincronizare (27 biţi);
• un octet de control şi afişare C&D (8 biţi);
• de două ori câte 6 eşantioane de 16 biţi (8 biţi × 2 canale stereo);
• simboluri de control pentru corecţia erorilor (2 × 4 octeţi).
62
sincronizare C&D sunet stânga control sunet dreapta control

27 biţi 1 octet 6 x 16 biţi 4 octeţi 6 x 16 biţi 4 octeţi
Fig. 4.4. Structura unui cadru la CD-DA.
Un sector conţine 98 de cadre. Fiecare bit din octetul de control şi

afişare este notat cu o literă, de la P la W. Ansamblul biţilor cu acelaşi număr
de ordine formează un subcanal. Subcanalul P serveşte drept flag (indicator) şi
arată tipul datelor de sector (muzică sau date informatice), iar subcanalul Q
conţine durata totală a discului înregistrat şi durata relativă (pentru o piesă
muzicală). În zona lead-in, 72 de biţi ai subcanalului Q conţin tabla de materii,
TOC (Table Of Contents), iar ceilalţi 26 biţi sunt folosiţi pentru corecţia erorilor,
la octeţii de control. Ultimii 6 biţi de la subcanalele R şi W conţin date de
sincronizare şi date pentru detecţia şi corecţia erorilor.
Fiecare cavitate sau suprafaţă reprezintă un grup de biţi de canal. La
fiecare tranziţie pit-land sau viceversa urmează un bit de 1. În rest, între tranziţii
succesiunea biţilor de canal conţine numai zerouri. Aşadar, lungimea unei
cavităţi sau a unei suprafeţe este proporţională cu numărul biţilor de 0 din
înregistrare, iar o tranziţie (un front crescător sau descrescător) reprezintă un
bit de 1 din înregistrare. Din acest motiv, informaţia conţinută pe disc rămâne
aceeaşi dacă se foloseşte o structură complementară a discului optic (cavităţile
sunt înlocuite cu suprafeţe şi viceversa), după cum rezultă din figura 4.5.
4.3.1. Tehnica de modulaţie EFM

Codurile de translaţie sunt destinate adaptării surselor de informaţie la
canale discrete cu constrângeri legate de limitarea numărului minim şi maxim de
simboluri identice succesive admise de canal, cunoscute şi sub numele de
constrângeri RLL (Run Length Limited). Aceste constrângeri sunt impuse în
cazul discului optic de câteva considerente fizico-tehnologice ale mediului de
înregistrare şi ale sistemului de redare, referitoare la caracteristicile fascicolului
laser şi la densitatea liniară de informaţie pe disc. Ca urmare, numărul optim al
biţilor de canal pentru reprezentarea unui octet de date este 14. În felul acesta,
se obţine un cod bloc (14,8), care se mai numeşte EFM (Eight-to-Fourteen
Modulation). Semnalul obţinut nu are voie să conţină tranziţii mai frecvente decât
durata a trei biţi, din considerente de rezoluţie a citirii (fascicul laser de diametru
finit). Dacă bitul 1 corespunde unei tranziţii, iar 0 corespunde staţionării nivelului,
rezultă că între doi biţi consecutivi de 1 trebuie să existe cel puţin doi biţi de 0.
63
Fig. 4.5. Structura şi lanţul de prelucrare al semnalului inscripţionat pe CD-DA.

64
De asemenea, din considerente fizico-tehnologice legate de

autosincronizare, şirul biţilor consecutivi de 0 nu are voie să fie mai lung de
zece poziţii. Este vorba, deci, de un canal cu constrângerile RLL (2,10).
Prin modulaţia 8-14, câte 8 biţi ai fiecărui simbol de informaţie se
transformă într-o combinaţie de 14 biţi de canal. Cu ajutorul a 14 biţi, se pot
crea 214 combinaţii binare. Dar fiecare simbol iniţial se formează din 8 biţi de
informaţie, deci se folosesc numai 28 = 256 combinaţii. În felul acesta, se obţine
tabelul cuvinte sursă (informaţie) – cuvinte canal (cod), care urmează a fi
memorat şi accesat prin metoda dicţionar, LUT (Look-Up Table).
Deci, pentru fiecare octet de informaţie furnizat de sursa audio digitală,
pe disc se va scrie cuvântul de cod corespunzător de 14 biţi din tabel. La citire
se va proceda invers, fiecare cuvânt de cod de pe canal (înregistrat pe disc) va
fi pus în corespondenţă cu octetul de informaţie respectiv din tabel. Tabelul
urmează a fi prins într-o structură logică integrată şi accesat la fiecare operaţie
de scriere/citire pe/de pe disc. Acest tabel este construit prin optimizare pe
calculator, astfel încât să rezulte o implementare cât mai simplă (cu număr
minim de porţi logice). În acest scop, se poate realiza o minimizare a unei
funcţii logice cu 8 variabile de intrare, care să respecte alocările din dicţionar. O
dată funcţia logică minimizată, ea poate fi implementată cu porţi logice.
O metodă de găsire a cuvintelor de cod este eliminarea secvenţelor
nepermise din cele 214 combinaţii binare posibile pe 14 poziţii. Cu constrângerile
RLL (2,10), numărul combinaţiilor permise se limitează la 267. Pentru dicţionarul
codării EFM se aleg 256 de combinaţii, renunţându-se la 10 combinaţii care induc
un conţinut nedorit de frecvenţe joase în semnalul modulat, reprezentat prin
valoarea sumei digitale DSV (Digital Sum Value), şi la încă una la întâmplare.
DSV reprezintă diferenţa între lungimea totală a suprafeţelor şi
lungimea totală a cavităţilor, de la începutul înregistrării şi până în punctul
considerat. Această valoare trebuie menţinută cât mai aproape de zero. La
această cerinţă se poate răspunde prin introducerea unor biţi suplimentari între
cuvintele de canal de 14 biţi, care permit utilizarea unor grade de libertate în
alegerea combinaţiilor permise. Prin testări repetate, s-a constatat că numărul
optim al biţilor suplimentari este 3. Ei se numesc biţi de fuziune (merging bits).
Ca urmare a introducerii biţilor de fuziune, se poate schimba forma
semnalului în sensul dorit. Se presupune existenţa unui oarecare nivel al DSV
la sfârşitul unei combinaţii de 14 biţi (vezi figura 4.6). Din acest punct, valoarea
DSV poate evolua în trei variante pe durata următorului cuvânt de cod, în
funcţie de cele trei posibilităţi de alegere a biţilor de fuziune în combinaţiile
permise. Se constată că una din variante aduce la zero valoarea DSV.
65
Fig. 4.6. Variante ale alegerii biţilor de fuziune în scopul minimizării valorii DSV.
4.3.2. Corecţia erorilor

Pentru detecţia şi corecţia erorilor, în fiecare sector sunt inseraţi 784
octeţi EDC/ECC (Error Detection Code / Error Corection Code), ca în figura 4.7.
Sistemul de detecţie şi corecţie utilizat este CIRC (Cross-Interleaved
Reed-Solomon Code). Se folosesc deci două coduri Reed-Solomon întreţesute,
pentru a creşte eficienţa. Fiecare din aceste două coduri are 4 simboluri de
paritate (câte 4 octeţi după fiecare 6 eşantioane de 16 biţi, vezi figura 4.4).
2352 octeţi EDC / ECC octeţi de control

date 1. layer 392 octeţi 2. layer 392 octeţi 98 octeţi
882 octeţi
3234 octeţi
Fig. 4.7. Formatul de sector la CD-DA.

66
Pentru evitarea distrugerii unor volume mari de date, se face o

întreţesere a datelor. Astfel, o secvenţă de tipul aaaabbbbccccdddd va fi
înregistrată sub forma unei secvenţe aabbccddaabbccdd sau
abcdabcdabcdabcd (în funcţie de tipul de codificare ales).
Decodoarele sunt montate în cascadă: primul depistează 2 sau 3 erori
şi corectează una singură. Folosind informaţiile de ştergere (provenite din
detecţia erorilor) date de primul decodor, al doilea corectează până la 4 erori.
Fig. 4.8. Schema decodorului CIRC (liniile întrerupte reprezintă indicatori de ştergere).
Folosind decodorul CIRC (vezi figura 4.8), se poate reface o pierdere

de circa 4.000 de biţi succesivi, corespunzători unei lungimi pe disc de 2,5 mm.
Codul de la intrarea decodorului CIRC este un cod RS (32,28), iar codul de la
ieşire este un cod RS (28,24). Ambele coduri lucrează cu simboluri la nivel de
octet, nefiind coduri binare. Codurile au distanţa minimă 5 şi pot corecta 2 erori
într-un cuvânt de cod sau 4 erori cu ajutorul indicatorilor de ştergere.
Circuitul de corecţie a erorilor este format din două decodoare
concatenate şi un număr de linii de întârziere D şi D'. Cele 32 de simboluri ale
unui câmp (notate cu S) sunt aplicate în paralel la intrările DEC1, liniile de
întârziere D având durata unui simbol şi acţionând asupra simbolurilor pare.
67
DEC1 realizează corecţia unei erori şi detecţia a 2 sau 3 erori. Liniile

de întârziere D' au lungimi variabile, iar DEC2 corectează 4 erori cu indicatori de
ştergere (reprezentaţi prin linie întreruptă) şi detectează 3 sau 4 erori. Se
preferă distribuirea capacităţii codurilor mai mult spre detecţie decât spre
corecţie, deoarece este foarte important ca o eroare să nu treacă nedetectată.
Ca urmare, probabilitatea ca cele două decodoare să lase să treacă o eroare
nedetectată este făcută foarte mică, de aproximativ 2-9. La o viteză de transfer
de 175,2 kB/s, va apărea o eroare la 12 minute, deci o rată acceptabilă pentru
datele audio. Simbolurile de la ieşirea lui DEC2 sunt întârziate din nou prin liniile
de întârziere ∆, de lungime egală cu durata a două câmpuri. Aceste linii de
întârziere se folosesc pentru recalcularea erorilor necorectate (vezi figura 4.9).
1 7 13 19 1 7 13 19
2 8 14 20 ∆ 2 8 14 20
DEC2 3 9 15 21 3 9 15 21 CD/A
4 10 16 22 ∆ 4 10 16 22
5 11 17 23 5 11 17 23
6 12 18 24 ∆ 6 12 18 24
Fig. 4.9. Interpolarea erorilor aleatoare.
Pentru un simbol eronat, valoarea sa va fi refăcută prin interpolare,

folosind vecinii săi corecţi cei mai apropiaţi. Dacă erorile depăşesc şi capacitatea
de interpolare, atunci se apelează la un procedeu numit muting, care constă în
aducerea semnalului la 0 pe porţiunile cu erori, folosind o caracteristică
sinusoidală pe 180°, iar, după încheierea porţiuni eronate, semnalul se readuce la
valoarea nominală printr-o caracteristică inversă. Se pot reconstrui destul de fidel
prin interpolare sau muting 12.300 biţi pierduţi, adică, 7,5 mm de pistă. Pe plan
acustic, diferenţele vor fi imperceptibile. Procedeele de interpolare şi muting se
pot folosi doar la sistemul CD-DA, nu şi la CD-ROM, care nu permite aproximări.
Rata erorilor la CD-DA, după aplicarea acestor procedee, devine 10-19.
68
4.3.3. CD-G (CD-Karaoke) şi CD-MIDI

CD-G şi CD-MIDI sunt două variante derivate din CD-DA. Formatul
CD-G (Graphics) pune la dispoziţia datelor utile 48 octeţi suplimentari pentru
fiecare sector (vezi figura 4.10). Aceştia sunt preluaţi din octeţii de control şi pot
conţine date de tip text (cuvintele cântecelor) sau date grafice. Ele pot fi afişate
pe un televizor conectat la unitatea de citire CD-G. CD-G are un succes
deosebit doar în Japonia (CD-Karaoke).
Formatul CD-MIDI utilizează subcanale pentru date MIDI (Musical
Instruments Digital Interface), în scopul realizării unor efecte speciale,
sincronizate cu muzica.
2352 octeţi EDC / ECC control date

date 1. layer 392 octeţi 2. layer 392 octeţi 50 octeţi 48 octeţi
3234 octeţi
Fig. 4.10. Structura unui sector la CD-G.
4.3.4. CD-Single
CD-Single este o versiune a CD-DA, deosebindu-se de acesta prin
diametrul mai mic (80 mm). El are o durată maximă de 21 minute şi, datorită
existenţei zonei lead-in, poate fi citit de lectoarele CD-DA standard. Acest disc
se poate introduce într-o cavitate specială cu care este prevăzut sertarul
unităţilor CD-DA şi este echivalent versiunii de date mini CD-ROM (180 MB).
4.4. COMPACT DISCUL VIDEO (CD-V)

CD-V este un disc hibrid: pe lângă informaţie audio digitală, conţine
informaţie video în format analogic. Adesea, este confundat cu actualul Video-
CD, la care ambele informaţii sunt numerice, cea video fiind comprimată.
Un CD-V standard de 120 mm înregistrează 6 minute de film şi 20
minute de sunet. Partea sonoră este înregistrată spre centrul discului, putând fi
citită şi de o unitate CD-DA.
Este folosit pentru stocarea videoclipurilor.
CD-V are două derivaţii:
69
• CD-V EP (Extended Play): are 200 mm diametru, ambele feţe

active şi poate conţine 2 × 40 minute de muzică şi video. Este
folosit pentru realizarea filmelor de scurt metraj sau documentare.
• CD-V LP (Long Play): se mai numeşte şi Laser-Disc, are 300 mm
diametru şi poate înregistra 2 × 60 minute de audio şi video. Este
folosit pentru înregistrarea filmelor de lung metraj.
4.5. COMPACT DISCUL DE DATE (CD-ROM)

În 1985, firmele Philips, Sony şi Hitachi lansează pe piaţă CD-ROM-ul
(Compact Disc Read Only Memory). Acesta provine din CD-DA, de care diferă
prin mai mulţi octeţi alocaţi pentru EDC/ECC şi prin faptul că fiecare sector
poate fi accesat direct (un antet fiind dedicat acestui obiect logic).
Datele sunt reprezentate pe pistă la fel ca la CD-DA, prin pits, mici
cavităţi de mărimi variabile plasate între suprafeţe plate, numite lands.
Cavităţile şi suprafeţele sunt citite cu ajutorul unui ansamblu optic cu laser
semiconductor de mică putere şi cu o fotodiodă. Fasciculul laser dirijat de
ansamblul optic trece printr-o oglindă reflectorizantă unidirecţională spre
suprafaţa discului. Oglinda redirijează apoi lumina reflectată spre fotodiodă
(traductorul). Dacă ambele raze ajung pe un pit sau pe un land, acestea vor fi
reflectate simultan, iar fotodioda va interpreta acest semnal (reflexie maximă)
ca 0 logic. Dacă o rază ajunge pe un pit şi cealaltă pe un land (sau viceversa),
va exista un decalaj în reflexia celor două raze, iar fotodioda va interpreta
reflexia slabă ca 1 logic (vezi figura 4.11).
Fig. 4.11. Sistemul de citire al unui lector CD-DA şi CD-ROM.

70
La CD-ROM, există două moduri pentru formatul datelor, în funcţie de

nivelul de protecţie necesar acestora. Sectorul unui disc CD-ROM standard
(numit şi Modul 1) conţine 2.352 octeţi şi are structura prezentată în figura 4.12.
sincronizare antet date EDC ECC EDC/ECC control

12 4 2048 4 8 276 392 392 98
octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi
2352 octeţi 882 octeţi
Fig. 4.12. Structura sectorului unui CD-ROM în modul 1.
Modul 1 prevede, faţă de CD-DA, un al doilea nivel pentru corecţia

erorilor. În acest sens, sunt alocaţi încă 280 octeţi pentru EDC/ECC. Procedura
de corecţie LEC (Layerd Error Correction), bazată pe CIRC, este suportată de
driver-ul lectorului de CD-ROM sau de softul furnizat cu lectorul. Rata de eroare
devine, în aceste condiţii, de 10-12, adică, o eroare la 1 milion de MB. Întrucât
sectoarele nu sunt separate fizic pe CD (fiind unele după altele, pe o pistă
continuă), pentru accesul direct la sector s-a impus folosirea unor octeţi de
sincronizare şi identificare. Octeţii de sincronizare, în număr de 12, au un
conţinut predefinit: primul şi ultimul octet au toţi biţii 0, iar cei 10 din mijloc au
toţi biţii 1. Primii 3 octeţi din antet (header) conţin adresa sectorului, iar al
patrulea defineşte modul de înregistrare a datelor din sector.
Există situaţii în care nu este obligatorie asigurarea unei integrităţi
sporite a datelor (de ex.: sectoare care conţin imagini, sunete, secvenţe video
etc.). Pentru astfel de date, mai puţin importante, se foloseşte un alt mod, numit
modul 2, de structurare a sectorului (vezi figura 4.13). În modul 2, octeţii
suplimentari EDC/ECC folosiţi în modul 1 sunt alocaţi datelor de utilizator şi astfel
un sector are 2.336 octeţi de date, dar nu există certitudinea recuperării lor corecte.
sincronizare antet date necorectate ECC EDC/ECC control

12 4 2336 276 392 392 98
octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi octeţi
2352 octeţi 882 octeţi
Fig. 4.13. Structura sectorului unui CD-ROM în modul 2.
La viteza 1×, rata de transfer este de 150 kB/s în modul 1 (2 kB/sector

× 75 sectoare/s) şi de 171 kB/s în modul 2. Cititoarele care au viteza de rotaţie
2×, ..., 52× asigură o rată de transfer proporţională cu factorul de multiplicitate.
71
Componentele unui CD-ROM sunt net superioare faţă de cele ale unui
CD-DA. Motorul de antrenare trebuie să ajusteze rotirea discului foarte rapid, în
funcţie de raza pistei. Acest lucru este valabil şi pentru sistemul de poziţionare
al capului de lectură. Pe de altă parte, este vorba de partea electronică
destinată detecţiei şi corecţiei erorilor.
4.5.1. Corecţia erorilor

Sistemul CD-ROM foloseşte aceeaşi tehnică de codare EFM şi aceleaşi
două (de)codoare, CIRC1 şi CIRC2, ca în sistemul CD-DA (vezi paragrafele
4.3.1 şi 4.3.2). În plus, se introduc simbolurile de control P şi Q, calculate cu un
cod produs realizat din două coduri Reed-Solomon (vezi figura 4.14).
Fig. 4.14. Calculul simbolurilor de control P şi Q cu ajutorul codului produs.

72
Pentru controlul de tip P, se foloseşte un cod RS (26,24), iar pentru

controlul de tip Q, un cod RS (45,43). Simbolurile de control P sunt calculate pe
coloane şi adăugate în josul coloanelor (pe ultima linie), iar simbolurile de
control Q sunt calculate pe diagonală şi adăugate la sfârşitul liniilor (pe coloana
din dreapta). Codul poate detecta şi corecta o eroare pe linie şi pe coloană sau
până la două erori pe linie şi pe coloană cu ajutorul indicatorilor de ştergere.
Acest cod produs este aplicat biţilor de informaţie înaintea codării CIRC1 şi
CIRC2. La decodare, codul produs se decodează la sfârşit.
Sistemul CD-ROM foloseşte, de asemenea, două tipuri de întreţesere:
întreţeserea spaţială (vezi figura 4.15) şi întreţeserea temporală (vezi figura 4.16).
şirul de simboluri biţii de paritate date pe disc date citite şi rearanjate

(transmise)
00 00 01 02 03 00 00 01 02 03
01 10 11 12 13 01 10 11 12 13
02 20 21 22 23 02 20 21 22* 23*
03 30 31 32 33 03 30* 31* 32 33
10 P0 P1 P2 P3 10 P0 P1 P2 P3
11 11
12 12
13 13
20 20
21 21
22 22*
23 23*
30 30*
31 31*
32 32
33 33
P0
P1
P2
P3
Fig. 4.15. Exemplu de întreţesere spaţială la CD-ROM (* indică simbolurile eronate).
73
şir simboluri întârziere date date şir de

de de cu durata transmise citite de simboluri
simboluri control unui simbol (înregistrate) pe disc recepţionate
00 4 00 00
01 8 01 01
02 12 02 02
03 16 0 3* 03
10 P0 0 P0 P0 10
11 4 00 10 11
12 8 11 12
13 12 1 2* 13
20 16 13 20
21 P1 0 P1 P1 21
22 4 10 20 22
23 8 01 2 1* 23
30 12 22 30
31 16 23 31
32 P2 0 P2 P2 32
33 4 20 3 0* 33
40 8 11 31
41 12 02 32
42 16 33
43 P3 0 P3 P3
4 3 0* 40
8 2 1* 41
12 1 2* 42
16 0 3* 43
P4 0 P4 P4
40
31
22
13
Fig. 4.16. Exemplu de întreţesere temporală la CD-ROM (* indică simbolurile eronate).
74
4.6. CD-PLUS (MIXED-MODE)

Un CD-ROM Mixed Mode (muzică şi multimedia) poate fi citit şi de un
lector CD-DA, dar numai începând cu a doua pistă. Prima pistă conţine date
informatice şi poate produce avarii echipamentului analogic Hi-Fi de amplificare.
Soluţia este utilizarea de discuri multisesiune, care permit ascultarea pistei 2 şi
(dacă există un computer cu unitate CD-ROM) vizionarea pistei 1 (multimedia).
4.7. DISCURI OPTICE REINSCRIPTIBILE

Realizarea unui CD inscriptibil a ridicat la început mari probleme. Raza
laser de citire nu putea fi utilizată şi pentru a grava suprafaţa de policarbonit.
Pentru aceasta ar fi fost necesar un laser puternic, care ar fi avut un diametru
mai mare decât lăţimea pistei (0,6 µm). Pentru a evita gravarea directă a
policarbonitului, este interpus un strat subţire şi uşor modificabil cu laserul de
scriere între policarbonit şi stratul reflectorizant. Cel mai frecvent, acest strat
este alcătuit dintr-o materie organică de culoare verde-albăstruie (strat Day).
În momentul în care laserul de scriere (cu energie mai mare decât cel
de citire) ajunge pe acest substrat, se formează mici bule care modifică
proprietăţile de reflexie în acel loc. Peste stratul Day este depusă o peliculă de
aur, care asigură o reflexie mai bună. Laserul de lectură, fiind mai slab, este
incapabil să modifice structura stratului organic. Plecând de la acest tip de disc,
au mai fost dezvoltate încă două clase de suporturi optice inscriptibile.
4.7.1. Discuri inscriptibile o singură dată

În această clasă intră CD-WO sau CD-WORM (Write Once Read
Many) şi CD-R (Recordable). Discul CD-WO este închis într-un cartuş şi
necesită cititoare speciale (este incompatibil cu CD-ROM). Discul CD-R este
simplu (la fel cu un CD-ROM) şi poate fi citit de un lector CD-ROM standard.
4.7.2. Discuri reinscriptibile

În clasa aceasta intră CD-MO (Magneto-Optic), care foloseşte o tehnologie
hibridă (magnetică şi optică) şi face posibilă scrierea repetată pe acelaşi suport.
75
Discul MO este închis într-un cartuş special, poate fi folosit numai cu

un lector de CD-MO şi are un cost de stocare mai mic decât hard disk-urile
magnetice. Un CD-MO este format dintr-un strat magnetic special, cu o
coercivitate foarte ridicată, plasat într-un câmp permanent slab. Suportul acesta
este premagnetizat în fabrică: toţi dipolii sunt orientaţi în acelaşi sens, şi
anume, în sensul opus faţă de câmpul magnetic înconjurător (permanent).
Acest câmp fiind slab, nu poate modifica secvenţele scrise.
Pentru modificarea unui bit, capul de citire/scriere focalizează laserul
pe dipolul magnetic aferent bitului în cauză. Acest laser (de scriere), având
energie destul de mare, încălzeşte rapid dipolul. Coercivitatea, asemănător
altor parametrii magnetici, este funcţie de temperatură: scade când temperatura
creşte, anulându-se la punctul Curie. Temperatura creşte suficient (2000 °C)
pentru a scădea coercivitatea dipolului sub valoarea câmpului magnetic slab,
care, astfel, devine activ, inversând dipolul. Ambele feţe ale discului pot fi
inscripţionate.
Citirea informaţiei se face cu laser şi se bazează pe efectul Kerr. El
evidenţiază rotaţia planului de polarizare a laserului incident, după cum acesta
baleiază un dipol de 1 sau de 0. Laserul fiind o lumină polarizată, vectorul său
vibrant oscilează într-un singur plan. Variaţia planului de polarizare (cu câteva
grade) depinde de natura şi compoziţia magnetului.
Deşi relativ rapid, cu timp de acces de 50÷100 ns, discul MO nu
înlocuieşte discurile magnetice standard în lucrul cu fişierele tradiţionale.
Avantajul principal al CD-MO este capacitatea sa iniţială mare (600 MB) şi
faptul că este amovibil. Este indicat în aplicaţiile multimedia.
Tehnologia MO permite o creştere explozivă a capacităţii de stocare.
Astfel, dacă în 1993 capacitatea unui CD-MO era de 1,3 GB, în 1996 ea s-a
dublat (2,6 GB), iar în 1999 a ajuns la 4,8 GB şi 9,1 GB, la o viteză de 32×. Se
prevede ca în perspectivă să se atingă 120 sau chiar 250 GB. Saltul la 1,3 GB
a fost realizat prin implementarea metodelor ZBR (Zone Bit Recording) şi ZCAV
(Zone Constant Angular Velocity). Dacă metoda CAV este deja cunoscută, ZBR
înregistrează mai multe sectoare pe o rază de disc, maximizând densitatea biţilor.
Pe suportul de 1,3 GB, în mod curent, se utilizează metoda de
înregistrare cu modulare a impulsurilor în poziţie, PPM (Pulse Position
Modulation). Principala sursă de sporire a capacităţii CD-MO la 2,6 GB o
reprezintă schimbarea metodei de înregistrare, şi anume, folosirea modulării
impulsurilor în poziţie, PWM (Pulse Width Modulation). Micşorarea distanţei
dintre piste şi înregistrările multistrat sunt alte surse de mărire a capacităţii la
valoarea de 9,1 GB, cu reducerea corespunzătoare a dimensiunii spotului laser.
76
Furnizorii propun, de regulă, cititoare CD-MO cu interfaţă SCSI. Iniţial,

CD-MO au fost singurele discuri optice reinscriptibile. Între timp, au apărut
tehnologii bazate pe cristale lichide, cu modificarea fazei cristaline folosind
laserul (trecerea de la starea amorfă la cea cristalină şi reciproc). Tehnologia
MO, împreună cu alte tehnologii hibride de ultimă oră, reprezintă subiectul
capitolului următor. Pornind de la tehnologia discurilor magneto-optice au fost
realizate şi alte tipuri de discuri, prezentate în continuare.
4.7.2.1. Discul Sony MD-Data
Acest disc are un diametru de 2,5 inci şi seamănă la aspect cu o

dischetă floppy de 2,5’’ (suportul acesta provine din Minidisc Audio).
Capacitatea lui iniţială este de 140 MB, putând fi folosit ca disc de boot.
Structura fizică a discurilor MD-Data este asemănătoare celei a discurilor MO.
Există, însă, o diferenţă importantă faţă de tehnologiile tradiţionale MO: folosind
o tehnică de modulaţie magnetică, se realizează suprascrierea informaţiilor pe
disc într-o singură fază, şi nu în două faze (ştergere magnetică + polarizare), ca
în cazul tehnologiei MO iniţiale. Scrierea şi citirea se fac, deci, cu aceeaşi viteză.
Unitatea este externă, conectându-se la calculator printr-o interfaţă
SCSI-2, SCSI-3 sau PCMCIA. Aceasta poate fi folosită şi pentru redarea
minidiscurilor audio, produse tot de Sony.
4.7.2.2. Discul NEC-Panasonic
Mediul este portabil (3,5’’) şi are o capacitate iniţială de 650 MB (la fel
ca un CD-ROM). La aceste discuri, se foloseşte tehnologia cu schimbare de
fază (phase change). Tehnica de scriere este optică, mediul de stocare fiind
însă nemagnetic. Un fascicol laser transformă (prin rescriere directă) puncte
minuscule de pe disc dintr-o stare amorfă întunecată într-o stare cristalină
reflectorizantă. La citire, aceste poziţii amorfe şi cristaline sunt interpretate ca
simboluri logice de 0 şi de 1 (vezi paragraful 4.14.2). Discul are o singură faţă
utilizabilă. Unitatea se conectează cu ajutorul unei interfeţe SCSI.
4.7.2.3. Discul 3M
Reprezintă o tentativă de înlocui dischetele de 3,5’’ cu un disc

Floptical de 120 MB, care arată exact ca un FD de 3,5’’. De fapt, unitatea
lectoare a acestui disc poate citi şi scrie dischete magnetice de 1,44 MB.
77
4.8. COMPACT DISCUL INTERACTIV (CD-I)

Discul CD-I (CD Interactive) combină imagini video, imagini animate,
sunet Hi-Fi, text şi date. Având o capacitate iniţială de 650 MB, poate stoca
7.000 de imagini sau 19 ore de muzică de calitate medie.
Lectorul CD-I este un sistem autonom, care se conectează la TV şi la
echipamentul Hi-Fi. Cu ajutorul unei telecomenzi, utilizatorul deplasează pe
ecranul TV un cursor, cu care selectează operaţiile dorite. Astfel, se poate
asculta un CD-DA, se poate citi un CD-ROM, se poate accesa un CD-I sau se
poate vizualiza un Photo-CD (format descris în paragraful 4.12). De fapt, sub
carcasa aparatului se ascunde un adevărat sistem de calcul, cu procesor
Motorola, memorie RAM şi un sistem de operare CD-RTOS (CD Real Time
Operating System), fiind incompatibil cu sistemele MS-DOS clasice.
Pentru codificarea imaginilor, se folosesc diferite metode: Delta, RLE
(Run Length Encoding) etc. Sunt posibile diverse efecte speciale de trecere de
la o imagine la alta. Pentru audio, sunt propuse mai multe formate de digitizare,
cu niveluri de calitate diferite şi o compresie de tip ADPCM (Adaptive
Differential Pulse Code Modulation). Formatul sectorului CD-I are la bază
standardul CD-ROM. Pornind de la acesta, au fost definite alte două formate:
• forma 1, pentru date informatice, ilustrată în figura 4.17;
• forma 2, pentru date audio, video sau imagini comprimate (figura 4.18).
Fig. 4.17. Structura unui sector CD-I în forma 1.
Fig. 4.18. Structura unui sector CD-I în forma 2.
Elaborarea unui CD-I presupune o fază de programare, în care se

foloseşte un limbaj specific sistemului CD Interactive. CD-I este folosit pentru
aplicaţii din domeniul educaţiei şi în cel distractiv.
78
4.9. FULL MOTION VIDEO (FMV) SAU CD-MOVIE

Acest sistem inventat de Philips permite citirea imaginilor video
comprimate (MPEG) şi înregistrate pe un disc optic. Redarea se face în format
video full motion (25 imagini/sec.) şi full screen. Discul poate conţine minimum
74 minute de video şi sunet stereo. Calitatea unui astfel de film este superioară
celei obţinute cu sistemul magnetic VHS, dar inferioară calităţii unui videodisc
(sunet şi video analogice) sau CD-Video (sunet digital, video analogic).
4.10. CD-ROM ARHITECTURĂ EXTINSĂ (CD-ROM/XA)

După cum s-a arătat, un CD-ROM poate conţine piste cu date video şi
piste cu date informatice. Imbricarea celor două tipuri de date se poate face
numai la nivel de pistă, iar lectura lor poate pune uneori probleme. Pentru a
permite imbricarea la nivel de sector şi o lectură corectă a datelor de diverse
tipuri, s-a impus redefinirea formatului de sector. Prin standardul CD-ROM/XA
(eXtended Architecture) s-a urmărit tocmai realizarea acestui obiectiv: sunete,
imagini statice, imagini video şi module de program să fie difuzate concomitent,
fără a interfera între ele. Au fost integrate şi elemente specifice de CD-I. Ca
urmare, formatul de sector este acelaşi ca la CD-I (vezi figurile 4.17 şi 4.18).
Imaginile de pe CD-ROM/XA sunt comprimate în standardul MPEG.
Pe un lector de CD-ROM/XA pot fi citite discuri CD-DA, CD-ROM, CD-ROM/XA,
Photo-CD şi Video-CD.
4.11. COMPACT DISCUL VIDEO (VIDEO-CD)

Derivat din CD-Karaoke, un Video-CD (VCD) stochează minimum 74
de minute de video digital, comprimat după standardul MPEG. Formatul datelor
este identic celui folosit la CD-I, însă un lector Video-CD nu poate citi un CD-I,
deoarece acesta din urmă are un sistem propriu de fişiere grafice şi audio.
În acest format, sunt posibile comenzi de navigare similare celor unui
magnetoscop: citire normală, avans rapid, revenire, pauză, căutare vizuală etc.
Imaginile sunt afişate pe display-ul unui calculator, prin intermediul plăcii grafice
a acestuia. Au avut loc în ultimii ani progrese semnificative în domeniul Video-
CD. Astfel, formatul iniţial, cu o rată de transfer scăzută, a fost înlocuit cu un
79
format cu rată de compresie ridicată şi un timp de compresie semnificativ. Pe

de altă parte, a crescut durata unui Video-CD. Prima îmbunătăţire aparţine
firmelor Philips şi Sony: un Video-CD de 3,7 GB. A doua îmbunătăţire este
susţinută de Toshiba, Time Warner, Thompson şi Pioneer: 4,8 GB pe un disc.
Formatele derivate din VCD sunt XVCD (eXtended VCD) şi SXVCD (Super-
eXtended VCD)
4.12. COMPACT DISCUL FOTO (PHOTO-CD)

Sistemul a fost prezentat pentru prima oară de firma Eastman Kodak
şi constă într-un procedeu nou de înregistrare şi arhivare a fotografiilor
tradiţionale pe un disc compact. Discurile Photo-CD sunt similare celor CD-R,
dar Kodak a mai introdus peste stratul de lac un strat de protecţie împotriva
radiaţiei UV, mărind astfel durata de viaţă. Structura de fişiere este cea utilizată
la CD-I şi CD-ROM/XA (vezi figurile 4.17 şi 4.18), deci aceste discuri pot fi citite
de lectoare CD-ROM/XA şi CD-I. Afişarea se face pe display-ul computerului
sau pe un TV (cu o unitate lectoare propusă de Kodak şi Philips).
Realizarea unui Photo-CD presupune următoarele etape. Utilizatorul
trimite documentele fotografice (filme negative şi cópii de diverse formate) unei
firme specializate. Un scaner de foarte mare rezoluţie (Kodak PCD 4045),
conectat la o staţie de lucru Sun Microsystems, digitalizează imaginile.
Gestionarul de date Kodak PCD S200 tratează datele furnizate de scaner în
scopul adaptării formatelor, corecţiilor calorimetrice, formatării fişierelor şi
pilotării sistemului de transfer în ansamblu. Datele sunt apoi gravate pe un CD-R.
Capacitatea iniţială a unui astfel de disc este de 100 de imagini în
format 24 × 36. Imaginile sunt memorate într-un format propriu (YCC), dar pot fi
utilizate ulterior de programe specializate în grafică (Corel Draw, Photoshop etc.).
Rezoluţia oferită este extrem de mare (poate atinge 2048 × 3072
pixeli), fiind depăşită cu mult rezoluţia televiziunii actuale (512 × 768 în SECAM
şi NTSC), dar şi a televiziunii HDTV, cu un total de 6 milioane de pixeli. O
imagine de pe Photo-CD este la fel de precisă în privinţa granulaţiei ca un film
negativ color de 100 ISO (21 DIN). Culoarea este memorată pe 24 de biţi, deci
se pot reda 16,8 milioane de culori.
Un Photo-CD utilizează tehnologia CD-R, dar imaginile pot fi stocate în
mai multe sesiuni. Pe un CD multisesiune, sunt atâtea zone lead-in, de date şi
lead-out câte sesiuni are discul. În schimb, există o singură tabelă de conţinut
(TOC). Gravarea mai multor sesiuni necesită actualizarea acestei tabele.
80
Pe Photo-CD, fiecare imagine este înregistrată sub 5 rezoluţii diferite:

• 16 × base: 2048 × 3072, utilizabilă numai pe monitoare de foarte
mare definiţie sau pe imprimante laser de peste 600 dpi;
• 4 × base: 1024 × 1536, pentru monitoare normale sau pe
imprimante de până la 600 dpi;
• base: 512 × 768, pentru TV;
• base / 4: pentru previzualizări (preview);
• base / 16: pentru index.
Primele două rezoluţii sunt comprimate. În cazul în care pe Photo-CD
există mai multe sesiuni, el nu mai poate fi citit de o unitate CD-ROM/XA,
deoarece TOC-ul discului va fi actualizat şi scris în alt loc decât cel obişnuit.
Există şi un format profesional de Photo-CD: PRO Photo-CD, care
stochează imagini la o rezoluţie de 4096 × 6144 pixeli şi 16,8 milioane de culori.
Photo-CD-ul nu s-a impus în domeniul foto, ci în cel informatic, fiind un
excelent suport de imagini pentru aplicaţiile multimedia.
4.13. COMPATIBILITATEA LECTOARELOR CD

Toate suporturile de informaţie bazate pe discul compact folosesc
aceeaşi tehnologie de lectură prin laser şi au anumite caracteristici comune
(vezi figura 4.19).
CD-ROM
YELLOW BOOK
CD-I CD-R
CD-DA GREEN BOOK CD-ROM-XA
ORANGE BOOK
RED BOOK Mod 1
Forma 1 Forma 1 Forma 1
Mod 2 Forma 2 Forma 2 Forma 2
CD-Audio CD-Audio CD-Audio CD-Audio CD-Audio
Compresie Compresie Compresie
CD+Grafic` ADPCM ADPCM ADPCM
Grafic` Mod
multisesiune
Structura Structura Structura Structura

logic` logic` logic` logic`
ISO 9660 proprietar ISO 9660 ISO 9660
Fig. 4.19. Descendenţa discurilor optice din CD-DA.

81
Gravarea datelor numerice şi primul lor nivel de formatare

(organizarea în sectoare şi în cadre) garantează un minimum de compatibilitate
între cititoarele de CD. Natura informaţiilor şi organizarea lor logică diferenţiază
diferitele sisteme existente.
Există deci diverse niveluri de compatibilitate (vezi figura 4.20) între
numeroasele modele de cititoare (vezi tabelul 4.1) şi diversele tipuri de discuri
CD (CD-ROM, CD-I, CD-DA, Photo-CD, Video-CD).
Red Book (1982) Green Book (1987)
CD-DA CD-I
CD-ROM
Yellow Book (1983)
CD-ROM
XA
Extended Yellow Book (1991)
Fig. 4.20. Derivarea standardelor pentru discuri optice.
Tabelul 4.1. Compatibilitatea cititoarelor de discuri optice
model de cititor
PC +
PC + CD-I + Photo Video
tip de CD CDROM/X + CD-I
CDROM placă MPEG CD CD
placă MPEG
CD-ROM da da nu nu nu nu
CD-I nu nu da da nu nu
CD-DA da da da da da da
Photo-CD 1 sesiune da da da da nu
Video-CD nu da nu da nu da
82
4.14. TEHNOLOGII OPTICE MODERNE
Piaţa suporturilor de date se află într-o continuă creştere,

înregistrându-se evoluţii majore legate de cantitatea de date care pot fi stocate,
viteza de citire sau scriere a datelor, mărimea fizică a acestor suporturi,
tehnologia de inscripţionare şi alte lucruri legate de portabilitate, eficienţă etc.
Urmează o trecere în revistă a noilor tehnologii legate de aceste
suporturi de date, în măsura în care nu au fost prezentate sau detaliate în
paragrafele anterioare.
4.14.1. Structura cvadri-strat a discurilor

Proprietăţile termice ale discului MO (magneto-optic) pot fi modificate
dacă stratul activ magneto-optic este combinat cu straturi subţiri de optimizare,
care pot totodată îmbunătăţi protecţia şi raportul semnal-zgomot al mediului.
Multistraturile sunt în general proiectate pentru a mări absorbţia luminii de către
stratul activ şi de aceea poartă denumirea de straturi anti-reflexie.
Exemplu. O suprafaţă metalică netedă tipică reflectă aproximativ 50%
din lumina laser. Cu ajutorul unei structuri anti-reflexie, reflexia va fi redusă la
mai puţin de 20% şi, astfel, va scădea puterea necesară a laserului.
În structura discurilor MO, sunt folosite în mod uzual cvadri-straturile
(vezi figura 4.21). Stratul de aluminiu poate avea atât rol reflectorizant, cât şi rol
de radiator (pentru a minimiza încălzirea laterală a stratului activ) .
Fig. 4.21. Straturile unui disc MO.
83
Criteriile îndeplinite de materialele din structura discurilor MO sunt:

• structură amorfă (suprafaţă şi muchii netede pentru a diminua
zgomotul de sistem);
• conductivitate termică scăzută (pentru a limita încălzirea laterală a
stratului inscriptibil);
• temperatură de topire ridicată (200÷300 °C), pentru a asigura
stabilitate şi pentru a preveni pierderea accidentală a datelor;
• scădere rapidă a coercivităţii în apropierea punctului Curie;
• coercivitate ridicată la temperatura camerei;
• anizotropie verticală (pentru înregistrări magnetice perpendiculare);
• stabilitate chimică (în condiţii de răcire-încălzire repetate).
Spre deosebire de discurile magnetice, care folosesc înregistrarea
longitudinală (magnetizarea mediului este paralelă cu planul discului), discurile
MO folosesc înregistrarea perpendiculară (magnetizarea este normală la planul
discului). S-a demonstrat experimental că acest tip de înregistrare permite
atingerea unor densităţi ridicate de înregistrare pe aliaje de TbFeCo, adică
exact elementele din structura stratului inscriptibil al unui disc MO. Obţinerea
unor densităţi ridicate de înregistrare presupune o lăţime cât mai redusă a
pistelor discului. Din acest motiv, se utilizează un strat dublu (ca grosime) de
TbFeCo (vezi figura 4.22). Un alt avantaj oferit de acest aliaj pentru
înregistrările perpendiculare este acela că păstrează constant nivelul
semnalului pentru orice valoare a densităţii de înregistrare. În mod normal,
înregistrările perpendiculare sunt afectate de agitaţie termică la densităţi
reduse, în comparaţie cu înregistrările longitudinale. O altă caracteristică a
discurilor MO este că folosesc un strat magnetic inferior moale, în scopul măririi
intensităţii câmpului magnetic perpendicular de scriere în stratul inscriptibil.
Fig. 4.22. Structura unui disc cu strat dublu de TbFeCo.

84
Structura stratului magnetic inferior moale este, în general, CoZrNb,

dar recent a fost dezvoltat un strat compus din fier şi carbon, FeC, care prezintă
proprietăţi mai bune. Acesta oferă un zgomot mai redus şi prezintă o
rezistivitate electrică de 120 µΩcm şi o permeabilitate ridicată, de valoare 900,
care rămâne constantă până la frecvenţe de 1 GHz , ceea ce îl face ideal
pentru înregistrări de mare densitate. Din figura 4.22 se observă că este utilizat
şi un substrat format din nichel şi fosfor, NiP, care are rolul de a elimina
distorsiunile care afectează tranziţiile magnetice şi de a mări rezoluţia înregistrării.
4.14.2. Discuri multistrat (multi-layer)

Tehnologia abordată de firma C3D implementează conceptul de
stocare volumetrică a informaţiei. Datele sunt înregistrate pe mai multe straturi
situate în interiorul discului (în opoziţie cu stocarea pe unul sau două straturi,
implementată la CD-uri şi DVD-uri).
Înregistrarea, citirea şi stocarea informaţiilor este realizată folosind
materiale fluorescente, încapsulate în adânciturile şi striurile fiecărui strat.
Materialele fluorescente emit radiaţii când sunt excitate de o sursă externă de
lumină. Informaţia este apoi decodată ca modulaţii ale intensităţii şi culorii
radiaţiei emise.
Este un lucru recunoscut de comunitatea ştiinţifică a stocării datelor că
înregistrarea de date în două dimensiuni este insuficientă pentru generaţiile
următoare de echipamente de memorie. De aceea, eforturile în domeniul
cercetării au fost îndreptate către căile de dezvoltare a stocării tridimensionale
a datelor, incluzând tehnici holografice şi de stocare multistrat, după cum se
poate observa în figura 4.23.
Fig. 4.23. Înregistrare multistrat 3D.
Conceptul de discuri optice multistrat reflectante a fost propus de

Philips şi IBM şi demonstrat folosind mai multe straturi. De fapt, DVD-ul este o
implementare a acestui concept folosind două straturi.
85
În cazul folosirii a mai mult de două straturi, structura coerentă a razei

laser folosite cauzează interferenţă şi dispersie intermodulaţie între straturi,
rezultând un semnal degradat la un nivel inacceptabil. De aceea, problema
discurilor reflectante multistrat se loveşte de numeroase dificultăţi tehnologice
de fabricaţie, ţinând cont de cerinţele riguroase ale calităţii optice. Din aceste
cauze, cercetarea asupra tehnologiei multistrat reflectantă a fost deocamdată
abandonată.
4.14.2.1. Discuri multistrat fluorescente (FMD)
Conceptul de multistrat la discurile fluorescente este un imens pas

înainte, rezolvând problemele degradării semnalului, asociate tehnologiilor
discului optic reflectant actuale (CD şi DVD).
La fel ca la CD şi DVD, datele de pe straturile multiple fluorescente
sunt codate pe un substrat în serii de caracteristici volumetrice sau amprente
volumetrice. Fiecare strat are o capacitate de 4,7 GB (ca la DVD).
În tehnologia FMD (Fluorescent Multi-disk Layer), fiecare strat de
stocare este acoperit cu un material fluorescent transparent, şi nu cu un strat
metalic reflector, ca la CD sau DVD. Când raza laser atinge o amprentă de pe
strat, se emite o lumină fluorescentă. Această lumină are lungimea de undă
diferită faţă de cea a razei laser incidente – puţin deplasată spre capătul roşu al
spectrului luminii – şi, în esenţă, este incoerentă, spre deosebire de lumina
coerentă reflectată în dispozitivele optice obişnuite. Lumina emisă nu este
afectată de amprentele de date, iar, din această cauză, taie oblic straturile
adiacente neafectate (vezi figura 4.24).
Fig. 4.24. Mecanismele fizice de citire ale discurilor cu reflexie şi fluorescente.

86
În sistemul de citire al dispozitivului, lumina laser este filtrată, astfel

încât este detectată numai lumina fluorescentă. Aceasta reduce efectul de
lumină difuză şi de interferenţă.
Studiul teoretic, confirmat de rezultatele experimentale, a arătat că în
sistemele de reflecţie convenţionale calitatea semnalelor scade cu numărul de
straturi. Pe de altă parte, în sistemul fluorescent de citire, calitatea semnalului
scade mult mai lent cu fiecare strat adiţional. Cercetările au demonstrat că
suporturile de informaţii care conţin până la o sută de straturi se întâlnesc
frecvent, de aici şi creşterea capacităţii potenţiale a unui singur card sau a unui
disc la sute de GB. Utilizarea laserului albastru măreşte capacitatea de stocare
la peste 1 TB.
Avantajele tehnologiei fluorescente multistrat sunt:
1) Mediul de stocare este optic, transparent şi omogen, neexistând o
barieră reflectivă între straturi.
2) Absorbţia per strat este scăzută în cazul radiaţiei de excitaţie (la
citire), de aproximativ 1%, ceea ce permite cel puţin 20-30 de straturi pe un
singur disc.
3) Nu există absorbţie în cazul radiaţiei fluorescente emise.
4) Sensibilitatea la imperfecţiunile discului şi ale mecanismului de
citire este mult redusă faţă de CD sau DVD, la care citirea depinde critic de
efectele de interferenţă de la suprafaţa stratului reflectiv, procesul fiind foarte
sensibil la variaţii de dimensiune atât ale pit-ului (lăţime, adâncime), dar şi la
imperfecţiunile spotului (cauzate de alinierea sistemul optic). Echipamentele
fluorescente nu depind de efecte de interferenţă şi pot suporta toleranţe mai
relaxate pentru mediu şi unitatea de citire/scriere.
5) Lumina fluorescentă emisă de oricare strat este incoerentă,
eliminând problema interferenţelor parazite.
6) Rezoluţia spaţială limitată a acestui sistem este de două ori mai
bună decât la sistemele cu lumina coerentă, un avantaj binecunoscut în lumea
microscopiei, ceea ce a permis crearea microscopului cu scanare fluorescentă.
O îmbunătăţire cu un factor de 2 în trei dimensiuni produce o îmbunătăţire a
densităţii volumetrice de 23 = 8 ori.
7) Tehnologia fluorescentă este compatibilă cu vechile tehnologii CD
şi DVD, permiţând citirea acestora.
8) Tehnologia fluorescentă depăşeşte capacităţile convenţionale
propuse de tehnologia reflectivă, acest lucru realizându-se cu o minimă
modificare a facilităţilor de producţie existente.
87
Cu ajutorul tehnologiei de citire paralelă şi scriere dezvoltate de firma

C3D şi continuată din 2003 de firma D Data Inc., sub denumirea de DMD
(Digital Multi-layer Disk), viteza transferului de date poate depăşi 1Gb/sec, în
funcţie de aplicaţie şi de nevoile pieţei. Drive-urile FMD/DMD sunt de aceeaşi
mărime, design şi preţ ca drive-urile CD şi DVD. Tehnologia laser şi a focalizării
laser este similară, modificări minore fiind necesare la unitatea de procesare de
semnal, ceea ce permite citirea luminii incoerente emise de discul FMD/DMD.
Aplicaţii pentru acest produs includ cinematograful digital, player-ele
HDTV, transportul datelor Internet şi depozitarea datelor. Produsul este
acceptat pe piaţă datorită naturii robuste a tehnologiei FM/DMD şi costului de
producţie scăzut. Discul FMD/DMD ROM este prezentat în figura 4.25.
Fig. 4.25. Discul FMD/DMD ROM.
Următoarea generaţie de tehnologii fluorescente multistrat permite

utilizatorilor să scrie şi să înregistreze propriul lor conţinut pentru redare
ulterioară. Suportul de date FMD/DMD WORM se bazează pe aceleaşi
tehnologii simple ca FMD/DMD ROM, dar foloseşte vopsele fluorescente,
capabile să schimbe faza necesară pentru înregistrare. Un avantaj al acestui
suport de date este că se va putea avea atât WORM, cât şi ROM, pe acelaşi
purtător de date. Drive-urile WORM încorporează o configuraţie laser puţin
diferită decât cele ROM, pentru a permite citirea şi scrierea datelor.
Următorul pas este apariţia unei versiuni miniaturizate a tehnologiei
fluorescente multistrat: ClearCard. Aceasta reprezintă un suport de date de
dimensiunile unei cărţi de credit conţinând un disc FMD/DMD de 50 mm, fiind o
combinaţie de WORM şi ROM. Deşi tehnologia nu este fantezistă şi poate fi
implementată la nivelul anului 2006, nu prea mulţi producători sunt dispuşi să o
implementeze până la sfârşitul deceniului curent. Ei sunt dependenţi de
upgrade pentru a supravieţui financiar şi vor aştepta ca DVD-ul să îşi epuizeze
potenţialul, apoi vor introduce tehnologia Blu-Ray (vezi paragraful 4.17), care va
conferi 30 GB pe strat, apoi, poate, o nouă tehnologie care va oferi 100 GB pe
strat şi tot aşa în următorii 20 de ani, până când se vor introduce 10 TB pe mediu.
88
4.14.2.2. Discul Hyper CD-ROM
Hyper CD-ROM-ul şi, în general, toate tehnologiile de stocare

volumetrică înregistrează informaţia în planuri suprapuse, utilizând pentru
extragerea acesteia o rază laser. O asemenea metodă, în cazul Hyper CD-
ROM-ului, poate stoca până la 10.000 GB per disc, dispuşi în peste 10.000 de
straturi aflate în profunzimea discului (aproximativ 1GB/strat, ceea ce
corespunde folosirii unui laser roşu corespunzător performanţelor unui CD-
ROM normal, în cazul utilizării unui singur strat). Este o capacitate uimitoare, în
comparaţie cu tehnologiile de stocare curentă, şi aceasta la o dimensiune a
discului identică cu ceea a bătrânului CD-ROM de 12 cm, dar cu o grosime a
mediului activ de 10 mm, împreună cu o stabilitate deosebită a mediului optic
(estimat a fi cel puţin 5.000 de ani, cât este durata de viaţa a sticlei din care
este făcut mediul activ).
Principiul de funcţionare al Hyper CD-ROM-ului este ilustrat în figura
4.26. În această variantă, capul de citire este fix, iar discul se poate deplasa
vertical pentru focalizare.
Fig. 4.26. Principiul de funcţionare al Hyper CD-ROM-ului.
Suportul memoriei optice este un material fotosensibil fluorescent, care a

fost special proiectat pentru aceste cerinţe de aplicaţie. Citirea şi scrierea
mediului se realizează cu un drive de formatul 5,25”, dar de o grosime dublă.
89
Această dimensiune se datorează faptului că unitatea trebuie să

adăpostească un microscop con-focal. Fără îndoială că maturizarea tehnologiei
va reduce aceste dimensiuni. Scrierea se realizează prin iradierea volumului
dorit de substanţă fotosensibilă, în urma căreia se produce o tranziţie la nivelul
atomic, iar zona iradiată prezintă o fluorescenţă modificată faţă de restul
mediului neiradiat. Efectul este stabil la temperatura camerei şi, astfel, se poate
înregistra un bit de informaţie. Pentru citire, se foloseşte acelaşi microscop con-
focal, memoria optică fiind scanată prin 3 procedee: vertical, radial şi rotativ.
Prototipul echipamentului Hyper CD-ROM aparţine inventatorului
român dr. Eugen Pavel şi a fost prezentat pentru prima oară în 1999, la
Expoziţia de Inventică şi Inovaţie Eureka de la Bruxelles (vezi figura 4.27).
Fig. 4.27. Prototipul echipamentului Hyper CD-ROM.
4.14.3. Discul optic cu schimbare de fază

Acest disc realizează înregistrări de aceeaşi capacitate ca CD-ROM-ul.
Deosebirea constă în faptul că acest tip de disc este capabil de repetarea
operaţiilor de citire/scriere, astfel încât se poate stoca şi folosi efectiv o mare
capacitate de date, incluzând imagini, animaţie, baze de date etc.
Discul optic cu schimbare de fază (phase change) foloseşte un sistem
de înregistrare diferit faţă de cel al discurilor CD-R sau MO.
În cazul scrierii de date, raza laser intensivă este radiată peste filmul
de înregistrare efectivă al discului, acest lucru cauzând schimbarea fazei
înregistrării filmului (alternarea stărilor de material: faza cristalină şi faza
amorfă). Dacă faza înregistrării filmului se modifică, reflectanţa filmului se
schimbă, iar această schimbare de fază este folosită pentru scrierea de date.
Pentru citirea datelor, se foloseşte o rază laser de energie mai scăzută
decât cea a razei laser folosite pentru scriere, cea care este radiată pentru a
afla reflectanţa filmului pentru înregistrare. Deoarece filmul de înregistrare
90
poate fi asociat cu un număr de schimbări de fază, datele pot fi rescrise de un

număr de ori (mai mult de 500.000 de cicluri de suprascriere).
Suprascrierea directă (adică, ştergerea şi scrierea în acelaşi timp) este
una din operaţiile realizate de un astfel de sistem. O comparaţie între sistemul
magneto-optic şi cel cu schimbare de fază este prezentată în figura 4.28.
Fig. 4.28. Mediile reversibile de stocare optică: magneto-optice (stânga) şi cu schimbare

de fază (dreapta).
Compania Sony a anunţat în cursul anului 2000 că urmăreşte

dezvoltarea unei noi tehnologii: Double Density CD-ROM/-R/RW (CD-ROM cu
posibilitate de înregistrare/reînregistrare de dublă densitate). Acest disc are o
capacitate iniţială de stocare a datelor de 1,3 GB.
Chiar dacă formatele DVD-Video şi DVD-RAM au un mare succes pe
piaţă, formatul CD-RW a demonstrat că CD-ul reprezintă tehnologia de succes
a suportului de date care poate fi înregistrat/reînregistrat. De aceea, până la
apariţia DVD-urilor înregistrabile/reînregistrabile, a apărut formatul DDCD,
ţinând cont, în special, de capacitatea de stocare a datelor relativ la avantajele
tehnologiei CD.
DDCD-ul moşteneşte caracteristicile de bază ale formatelor de date
CD (nu există DDCD-DA), dar foloseşte o cavitate mai redusă ca mărime şi un
nivel al pistei mai scăzut decât CD-ul, pentru a dubla densitatea. Se foloseşte
laser cu aceeaşi lungime de undă, dar deschiderea numerică a lentilelor optice
(apertura numerică) a fost mărită.
91
Lucrând în parteneriat cu compania Cirrus Logic, Sony a dezvoltat

prima generaţie de dispozitive de codare/decodare (CR3490) pentru noile
formate, astfel încât producătorii de CD-uri obişnuite să poată foarte simplu să
facă trecerea – în paralel sau nu – la noua tehnologie.
Drive-urile pentru tehnologia cu densitate simplă şi cea cu densitate
dublă au aceeaşi viteză de citire/scriere. Primul drive de DDCD are o viteză de
12×, următoarea generaţie ajungând la 16× pentru ambele formate.
DDCD-ul a fost iniţial un dispozitiv personal de păstrare a datelor
asemănător drive-urilor Jaz sau Zip. Suportul de date cu posibilităţi de
înregistrare (-R) este mai ieftin decât suportul de date cu (re)înregistrare (-RW)
la dublă densitate.
DDCD-ul prezintă următoarele avantaje: ar putea avea cel mai mic
preţ pe piaţa suportului de date, este compatibil tehnologiei CD (prezintă
capabilităţile tehnologiei cu densitate simplă), iar performanţele sunt dintre cele
mai bune pentru nevoile utilizatorilor acestor tipuri de suporturi. De aceea, este
probabilă concurenţa cu actualul CD-RW.
Chiar dacă nu există o versiune DDCD pentru audio CD, DDCD se
poate folosi foarte bine la stocarea de muzică în format MP3. Prin comparaţie
cu tehnologia DVD-RW, DDCD-ul este un tip de CD înregistrabil de dublă
capacitate de stocare de date. În concluzie, DDCD-ul acoperă aria dintre CD-
[X] şi DVD-ROM. DDCD-ul a fost prezentat în premieră de firma Sony în martie
2001 la CeBit, chiar dacă versiuni demonstrative ale tehnologiei existau deja.
4.15. DVD (DIGITAL VERSATILE DISK)

Chiar dacă majoritatea noilor tehnologii aduc îmbunătăţiri faţă de ceea
ce există până în acel moment, acestea sunt acceptate destul de greu, cu atât
mai mult cu cât în acel domeniu lucrurile sunt bine înrădăcinate, iar utilizatorii
nu sunt dispuşi să facă sacrificii financiare. Cu tehnologia DVD, chiar dacă
arată foarte bine, lucrurile chiar aşa s-au şi întâmplat. Marele salt de la clasicul
CD a fost făcut după mai mult de 10 ani de la apariţia acestuia. Acest salt s-a
numit DVD sau, în cele două variante mai lungi, Digital Video Disc şi Digital
Versatile Disc (a doua denumire impunându-se între timp), şi i-a adus CD-ului
un plus de viteză şi capacitate.
Mediul DVD este, practic, compus din două seturi de standarde
diferite, pe care foarte multă lume le confundă, deşi diferenţa dintre ele este
esenţială.
92
Primul dintre acestea se ocupă de specificaţiile fizice ale discului şi,

desigur, de modul în care datele sunt stocate pe disc, iar cel de-al doilea se
ocupă de modul în care sunt dispuse datele şi de felul în care le pot folosi
aplicaţiile (adică, sistemul de fişiere).
La fel ca la CD-uri, principiul de funcţionare este simplu: un fascicol
laser este reflectat cu o intensitate diferită de către pit-urile şi land-urile de pe
suprafaţa discului; în funcţie de această intensitate, semnalul este interpretat ca
având valorile binare 0 şi 1. Privit cu ochiul liber, un disc DVD arată la fel ca un
CD obişnuit, având diametrul de 120 mm şi grosimea de 1,2 mm, cu singura
diferenţă că are un alt logo imprimat pe faţa inactivă (dacă aceasta există).
Iniţial, lungimea de undă a laserului de citire s-a plasat în intervalul 635-650 nm
(în domeniul roşu din spectrul vizibil), faţă de valoarea de 780 nm la CD (în
domeniul infraroşu).
În figura 4.29 este reprezentată structura DVD în secţiune transversală.
Fig. 4.29. Structura DVD în secţiune transversală.
Deosebirea esenţială constă în faptul că DVD-ul este mult mai fin

realizat, fiind compus din două substraturi, cu o grosime de 0,6 mm, doar
jumătate din grosimea stratului unui CD, iar dimensiunile pentru pit-uri şi land-
uri, ca şi distanţa dintre acestea, sunt mult mai mici. Substratul de grosime 0,6
mm al unui DVD poate conţine două straturi reflexive – adică două rânduri de
pit-uri şi land-uri –, iar aplicarea unei raze laser cu o lungime de undă diferită
face posibilă citirea celor două straturi în mod independent, fără a amesteca
informaţiile stocate. Pentru că dimensiunea substratului este atât de mică, este
posibil ca discul să fie compus din două substraturi suprapuse, făcând posibilă
citirea acestuia pe ambele părţi, ca în cazul discului de vinil. DVD-ul se
aseamănă cu discul de vinil şi din punctul de vedere al dezavantajelor:
schimbarea feţei de pe care se citeşte trebuie făcută manual.
Dispunerea comparativă pistelor la DVD şi la CD, precum şi creşterea
densităţii de informaţie prin modificarea lungimii minime a unui pit şi a distanţei
dintre piste, sunt evidenţiate în figura 4.30.
93
Fig. 4.30. Comparaţie între CD şi DVD.
Combinând toate aceste elemente, se pot obţine patru tipuri de DVD-

uri, fiecare cu capacităţi diferite, începând de la 4,7 GB – formatul numit DVD-5,
compus dintr-o singură faţă cu un singur strat – şi până la 17,08 GB, numit şi
DVD-18, care este compus din două straturi pe fiecare faţă (vezi figura 4.31).
Fig. 4.31. Cele patru variante ale standardului DVD şi modul de lectură a datelor.
94
Totuşi, capacitatea maximă de stocare de 17,08 GB este foarte greu

de obţinut, ca urmare a procesului tehnologic complicat. Există şi discuri care
pot atinge capacităţi situate între cele două valori prezentate mai sus, adică
8,54 GB (DVD-9) şi 9,4 GB (DVD-10), cu o faţă şi două straturi, respectiv, cu
două feţe, fiecare cu câte un strat. Specificaţiile discurilor DVD±R şi DVD±RW
prevăd capacităţi de 4,7 GB şi 9,4 GB, cu un singur substrat pe fiecare faţă.
Variantele mai noi de sisteme DVD sunt discurile Blu-Ray (vezi
paragraful 4.17), care folosesc o rază laser cu lungime de undă mai mică, în
domeniul albastru – 405 nm), şi discurile HD-DVD (DVD de înaltă definiţie,
compatibil cu standardul TV de înaltă definiţie, HDTV), care permit obţinerea de
capacităţi superioare, care pot atinge 50 GB.
La capitolul viteză, la aceeaşi turaţie, citirea unui disc DVD este mai
rapidă decât cea a unui CD normal, acest lucru datorându-se atât progresului
tehnologic, cât şi distanţei mai mici dintre pit-uri şi land-uri.
Pe suportul oferit de discul în sine, au fost dezvoltate mai multe
standarde. Pentru a asigura o compatibilitate cât mai bună între diferitele
formate şi pentru că DVD-ul este prin excelenţă un mediu digital, aceste
standarde au la bază un sistem de fişiere, derivat din formatul UDF (Universal
Disk Format), care face posibil ca orice disc să poată fi citit de o unitate clasică
de CD.
Pe lângă UDF, un DVD poate fi accesat folosind ISO-9660 (vezi figura
4.32), pentru a oferi compatibilitate cu sistemele anterioare. Acest sistem de
fişiere hibrid este numit UDF Bridge. Ambele sisteme de fişiere sunt capabile să
acceseze orice fişier al discului.
Fig. 4.32. Sistemul de fişiere DVD.

95
Există două tipuri de DVD:

1. DVD-Video sau, simplu, DVD: conţine date video (filme, programe
video etc.) şi este citit într-o unitate DVD player conectată la un TV (eventual).
DVD-Video foloseşte compresia Dolby Digital (AC-3) pentru sunet şi MPEG-2
pentru imagine.
2. DVD-ROM: conţine diverse tipuri de date şi este interpretat de o
unitate DVD-ROM conectată la calculator.
Diferenţa între DVD-Video şi DVD-ROM este oarecum similară
diferenţei dintre CD-DA şi CD-ROM (vezi tabelul 4.2).
Tabelul 4.2. Comparaţie între CD şi DVD
parametru CD DVD
diametru disc 120 mm 120 mm
grosime disc 1,2 mm 1,2 mm
structură disc un substrat două substraturi
tip de laser utilizat 780 nm (IR) 650…405 nm
pasul pistelor de pe disc 1,6 microni 0,74 microni
lungimea celui mai scurt pit 0,83 microni 0,4 microni
straturi de date 1 1, 2 sau 4
feţe cu date 1 1 sau 2
capacitate de stocare 700 … 870 MB 4,7 GB … 17 GB
rată de transfer (1x) 175 kB/s 1.108 kB/s
Primul dintre acestea, şi cel care a fost dezvoltat simultan cu discul în

sine, a fost standardul DVD-Video, acesta fiind motorul care a generat
necesitatea creării DVD-ului ca înlocuitor digital al casetei video. Această
necesitate a apărut o dată cu dezvoltarea industriei cinematografice, prin
creşterea cerinţelor din ce în ce mai mari ale acesteia referitoare la calitatea de
livrare a materialului produs.
O casetă video VHS nu a fost concepută pentru a oferi calitatea dorită
în momentul actual de la un material video, acesteia lipsindu-i posibilitatea de a
oferi un sunet de tip surround, o rezoluţie superioară a imaginii şi, nu în ultimul
rând, o posibilitate adecvată de protecţie. Desigur că toate aceste date au stat
pe masa proiectanţilor de DVD şi au fost implementate cu mare succes.
Caracteristicile unui DVD-Video sunt:
• peste două ore de video digital de înaltă calitate (peste 8 ore în
cazul discului cu două feţe şi straturi duble);
96
• suport pentru filmele panoramice (aspectul imaginii poate fi setat

4/3, 16/9 sau 2,25/1);
• până la 8 piste audio digitale, fiecare cu până la 8 canale. Această
facilitate a fost prevăzută pentru a permite dialogurilor în mai multe
limbi, la redare selectându-se limba dorită;
• până la 9 unghiuri ale camerei de filmat. Această facilitate permite
utilizatorului să schimbe unghiul de filmare în timpul vizionării, fiind
utilă în cazul emisiunilor sportive sau al analizării unui accident;
• meniuri şi facilităţi de interactivitate (pentru jocuri, programe etc.);
• text de identificare poliglot pentru titluri, subtitrări, generice etc.;
• fiabilitate mare. Este practic neinfluenţat de numărul de citiri
repetate, fiind vulnerabil doar la defecţiuni de ordin fizic;
• nu este afectat de interferenţe cu câmpuri magnetice sau radiaţii X
şi rezistă la căldură;
• dimensiuni compacte. Este uşor de manipulat şi de depozitat, iar
multiplicarea discului este ieftină.
Avantaje tehnologiei DVD-Video sunt:
• posibilitatea de alegere a limbii în care va fi prezentat textul;
• efecte speciale la redarea imaginii, redare pas cu pas (frame by
frame), redare video cu viteză mică sau mare, stop-cadru etc.;
• blocarea de tip supervizor la vizionarea de discuri cu conţinut suspect;
• programarea unor secvenţe selectate într-o anumită ordine;
• redare video în mod aleator sau repetitiv;
• compatibilitate cu CD-DA şi CD-ROM;
• ieşire audio digitală (codare PCM şi Dolby Digital);
• ieşire video compozită NTSC sau PAL.
Dezavantajele tehnologiei DVD Video sunt:
• preţul filmelor şi al softului pe DVD faţă de CD;
• conţine elemente de protecţie şi blocare regională sau coduri de ţară
(Aceste coduri au fost introduse de companiile producătoare de film,
pentru a controla distribuirea de film în diferite ţări ale lumii, deoarece
reprezentaţiile unui film nu sunt simultane în toată lumea.);
• primele modele nu suportă în întregime standardul TV de înaltă
definiţie (HDTV);
• unele unităţi DVD nu pot citi şi interpreta CD-WO (CD-R);
• unele modele nu pot reprezenta video în sens invers (backward
play), la viteză normală.
97
Cerinţele de proiectare au fost rezolvate prin stocarea fluxului video

împreună cu canalele audio într-un singur fişier codat MPEG-2. Din punct de
vedere logic, pe disc există, însă, mai multe fişiere, având dimensiunea
maximă de 2 GB, limită introdusă din motive de compatibilitate. Aceste facilităţi
au deschis noi orizonturi şi pentru programele de tip interactiv, datorită
capacităţii, şi, astfel, utilizatorii de calculatoare au devenit principalii
consumatori de unităţi DVD, chiar dacă procentual filmele continuă să deţină
partea leului în producţia totală de discuri.
Unităţile DVD au progresat semnificativ în ultimul timp în ceea ce
priveşte viteza de citire a CD-urilor, astfel că s-a ajuns la viteze de citire reale
de 48× şi chiar mai mult, ceea ce nu este accesibil tuturor unităţilor CD-ROM.
Cei care au nevoie de rate de transfer de peste 52×, de exemplu, vor trebui să
se gândească la un CD-ROM performant. Oricum, 7.200 kB/s, cât reuşesc să
atingă unităţile DVD în rată de transfer, este o performanţă decentă, chiar şi
pentru un CD-ROM. Mai mult chiar, volumul de date citit de pe un disc DVD în
unitatea de timp este foarte mare, în anumite condiţii apropiindu-se de valorile
de la hard disk-uri.
O modalitate de creştere suplimentară a densităţii de înregistrare şi,
implicit, a capacităţii unui DVD este modul de înregistrare land-and-groove
recording, care presupune că scrierea nu se face numai în interiorul pistelor
(groove), ci şi în domeniile sau suprafeţele înalte dintre acestea (land),
rezultând astfel piste ondulate (wobbled track). În felul acesta, se dublează
densitatea de înregistrare (vezi figura 4.33).
În sfârşit, un element esenţial legat de aceste dispozitive este preţul în
continuă scădere. Practic, s-a ajuns la un nivel apropiat de cel pentru un CD-
ROM, ceea ce îi conferă o accesibilitate mult mai mare decât în trecutul nu
foarte îndepărtat.
Fig. 4.33. Land-and-groove recording.
98
4.16. DISCURI BLU-RAY

Discurile Blu-Ray folosesc un laser albastru pentru scriere şi citire. Cu
o lungime de undă de 405 nm, cea mai mică din istoria echipamentelor optice,
pot scrie mai multe date pe un disc decât cele cu laser roşu. Grosimea stratului
de protecţie cu transmitanţă optică este de 0,1 mm, diminuând erorile cauzate
de proasta manipulare a discului. Diferenţele constructive între DVD şi Blu-Ray
Disk (BD) rezultă din figura 4.34.
Fig. 4.34. DVD versus Blu-Ray Disk.
Caracteristicile tehnice ale discului Blu-Ray, sintetizate în tabelul 4.3,

evidenţiază avantajele acestei tehnologii.
Tabelul 4.3. Caracteristici tehnice ale discului Blu-Ray
capacitate de înregistrare (GB) 23,3 / 25 / 27

lungime de undă laser 405 nm (laser albastru-violet)
apertură numerică a lentilelor (NA) 0,85
rată de transfer a datelor (MB/s) 36
diametrul / grosimea discului (mm) 120 / 1,2
strat de protecţie cu transmitanţă optică (mm) 0,1
format de înregistrare phase change recording
formatul pistelor land-and-groove recording
distanţa dintre piste (track pitch) 0,32
lungimea celui mai scurt pit (µm) 0,160 / 0,149 / 0,138
densitate de înregistrare (Gb/inci2) 16,8 / 18,0 / 19,5
format de înregistrare video MPEG-2 video
format de înregistrare audio AC3, MPEG-1, Layer 2, etc.
format de multiplexare video şi audio MPEG-2 streaming
dimensiunile cartuşului (mm) cca. 129 × 131 ×7
99

04 Discuri Optice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

04 Discuri Optice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4.

ECHIPAMENTE PENTRU DISCURI OPTICE

4.2. VIDEODISCUL (LV)

Dacă standardul de înregistrare este NTSC (30 min/faţă), afişarea se

4.3. COMPACT DISCUL AUDIO (CD-DA)

Fig. 4.1. Geometria discului la CD-DA.

Partea inscriptibilă conţine 3 zone (vezi figura 4.2):

Fig. 4.2. Împărţirea pe zone la CD-DA.

Discul propriu-zis este alcătuit dintr-un substrat de policarbonit

Fig. 4.3. Discul CD-DA.

Adâncimea unui pit este de 0,12 µm. Aceste discuri au o structură

sincronizare C&D sunet stânga control sunet dreapta control

Fig. 4.4. Structura unui cadru la CD-DA.

Un sector conţine 98 de cadre. Fiecare bit din octetul de control şi

4.3.1. Tehnica de modulaţie EFM

Fig. 4.5. Structura şi lanţul de prelucrare al semnalului inscripţionat pe CD-DA.

De asemenea, din considerente fizico-tehnologice legate de

4.3.2. Corecţia erorilor

2352 octeţi EDC / ECC octeţi de control

Fig. 4.7. Formatul de sector la CD-DA.

Pentru evitarea distrugerii unor volume mari de date, se face o

Folosind decodorul CIRC (vezi figura 4.8), se poate reface o pierdere

DEC1 realizează corecţia unei erori şi detecţia a 2 sau 3 erori. Liniile

Fig. 4.9. Interpolarea erorilor aleatoare.

Pentru un simbol eronat, valoarea sa va fi refăcută prin interpolare,

4.3.3. CD-G (CD-Karaoke) şi CD-MIDI

2352 octeţi EDC / ECC control date

Fig. 4.10. Structura unui sector la CD-G.

4.4. COMPACT DISCUL VIDEO (CD-V)

• CD-V EP (Extended Play): are 200 mm diametru, ambele feţe

4.5. COMPACT DISCUL DE DATE (CD-ROM)

Fig. 4.11. Sistemul de citire al unui lector CD-DA şi CD-ROM.

La CD-ROM, există două moduri pentru formatul datelor, în funcţie de

sincronizare antet date EDC ECC EDC/ECC control

Fig. 4.12. Structura sectorului unui CD-ROM în modul 1.

Modul 1 prevede, faţă de CD-DA, un al doilea nivel pentru corecţia

sincronizare antet date necorectate ECC EDC/ECC control

Fig. 4.13. Structura sectorului unui CD-ROM în modul 2.

La viteza 1×, rata de transfer este de 150 kB/s în modul 1 (2 kB/sector

4.5.1. Corecţia erorilor

Fig. 4.14. Calculul simbolurilor de control P şi Q cu ajutorul codului produs.

Pentru controlul de tip P, se foloseşte un cod RS (26,24), iar pentru

şirul de simboluri biţii de paritate date pe disc date citite şi rearanjate

Fig. 4.15. Exemplu de întreţesere spaţială la CD-ROM (* indică simbolurile eronate).

şir simboluri întârziere date date şir de

Fig. 4.16. Exemplu de întreţesere temporală la CD-ROM (* indică simbolurile eronate).

4.6. CD-PLUS (MIXED-MODE)

4.7. DISCURI OPTICE REINSCRIPTIBILE

4.7.1. Discuri inscriptibile o singură dată

4.7.2. Discuri reinscriptibile

Discul MO este închis într-un cartuş special, poate fi folosit numai cu

Furnizorii propun, de regulă, cititoare CD-MO cu interfaţă SCSI. Iniţial,

4.7.2.1. Discul Sony MD-Data

Acest disc are un diametru de 2,5 inci şi seamănă la aspect cu o

4.7.2.2. Discul NEC-Panasonic

Reprezintă o tentativă de înlocui dischetele de 3,5’’ cu un disc

4.8. COMPACT DISCUL INTERACTIV (CD-I)

Fig. 4.17. Structura unui sector CD-I în forma 1.

Fig. 4.18. Structura unui sector CD-I în forma 2.

Elaborarea unui CD-I presupune o fază de programare, în care se

4.9. FULL MOTION VIDEO (FMV) SAU CD-MOVIE

4.10. CD-ROM ARHITECTURĂ EXTINSĂ (CD-ROM/XA)

4.11. COMPACT DISCUL VIDEO (VIDEO-CD)