Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Isabel Allende-Insula de Sub Mare PDF
Isabel Allende-Insula de Sub Mare PDF
2
- ISABEL ALLENDE -
ISABEL ALLENDE
3
- INSULA DE SUB MARE -
Cuprins
Zarité
PARTEA ÎNTÂI Saint-Domingue, 1770-1793
Răul spaniol
Pasăre de noapte
Oul de porumbiţă
Logodnica din Cuba
Casa stăpânului
Zarité
Învăţătură de minte
Macandal
Zarité
Balul intendentului
Nebuna de pe plantaţie
Oficiantă de ceremonii
O făptură care nu e omenească
Zarité
Concubina
Sclavă bună la toate
Zarité
Vremuri agitate
Zarité
Amanţii
Copiii stăpânului
Zarité
Războinicul
Conspiraţia
Răscoală în nord
Zarité
Răzbunarea
Teroarea
Gustul libertăţii
Zarité
Fugari
Parisul Antilelor
4
- ISABEL ALLENDE -
Nopţi nefericite
Zarité
Războiul civil
Sânge şi scrum
Ajutor pentru moarte
Pedeapsa
PARTEA A DOUA Louisiana, 1793-1810
Creoli de stirpe bună
Zarité
Serbările
Un hidalgo spaniol
Mama vitregă
Zarité
Sezonul uraganelor
Sub lovituri de bici
Un sat de sclavi
Căpitanul La Liberté
Refugiaţi
Colegiul din Boston
Zarité
Promisiunea se îndeplineşte
Sfântul din New Orleans
Zarité
Politica zilei
Americanii
Rosette
Zarité
Maurice
Spionii
Bastardul
Frică de moarte
Balul sirenelor
La dreapta lunii
Îndrăgostiţii
Legătură de sânge
Două nopţi de amor
5
- INSULA DE SUB MARE -
Purgatoriul
Vara cea lungă
La închisoare
Zarité
6
- ISABEL ALLENDE -
7
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut
mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi
va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte
chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu
bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc
pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc
sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă
costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea
mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am
dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul
mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile
şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele,
Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa
încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile
şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în
stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile.
Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare,
zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la
cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le
mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită.
Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei,
forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale,
devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca
biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc,
tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de
pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun
Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un
sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt
sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas.
În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe
care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase
adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea
de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile
melancolice ale clavecinului ei. Luni şi marţi preda ore fetelor
8
- ISABEL ALLENDE -
9
- INSULA DE SUB MARE -
PARTEA ÎNTÂI
Saint-Domingue, 1770-1793
10
- ISABEL ALLENDE -
Răul spaniol
Toulouse Valmorain a ajuns la Saint-Domingue în 1770,
chiar în anul în care delfinul Franţei se căsătorea cu
arhiducesa austriacă Maria Antoaneta. Înainte de a lua
drumul coloniei, când încă nu bănuia că soarta avea să-i
joace o festă şi va sfârşi îngropat printre plantaţiile de trestie
din Antile, fusese invitat la Versailles la un bal în onoarea
proaspetei delfine, o fetişcană blondă de paisprezece ani, pe
care protocolul rigid de la curtea franceză o făcea să caşte pe
ascuns.
Dar toate astea rămăseseră în urmă. Saint-Domingue era
altă lume. Junele Valmorain avea doar o idee vagă despre
locul în care tatăl său câştiga de bine, de rău pâinea familiei
pe care avea ambiţia s-o transforme într-o mare avere. Citise
undeva că băştinaşii insulei, arahuacii, o numiseră Haiti
înainte de venirea conchistadorilor care-i schimbaseră
numele în La Española şi lichidaseră populaţia indigenă. În
mai puţin de cincizeci de ani nu mai rămăsese nici sămânţă
de arahuac: pieriseră cu toţii, victime ale sclaviei, ale bolilor
europene şi sinuciderilor. Fusese o rasă cu piele roşiatică,
păr negru şi gros, deosebit de demnă şi atât de timidă, încât
un singur spaniol putea înfrânge zece oameni cu mâna goală.
Vieţuiau în comunităţi poligame şi cultivau pământul cu
grijă ca să nu-l secătuiască: porumb, batate, dovleci,
arahide, ardei, cartofi şi manioc. La fel ca apa şi cerul, nici
pământul nu avusese stăpân până la venirea străinilor care îl
luaseră în stăpânire şi se apucaseră să cultive cu munca
forţată a arahuacilor nişte plante nemaivăzute. Atunci a
început şi obiceiul de a ucide fiinţele lipsite de apărare
asmuţind câinii asupra lor. Iar când au terminat cu
indigenii, au importat sclavi din Africa şi albi din Europa:
puşcăriaşi, orfani, prostituate şi răzvrătiţi.
La sfârşitul anilor 1600, Spania a cedat partea de vest a
insulei Franţei, care i-a dat numele Saint-Domingue; avea să
ajungă colonia cea mai bogată de pe lume. La sosirea lui
11
- INSULA DE SUB MARE -
12
- ISABEL ALLENDE -
13
- INSULA DE SUB MARE -
14
- ISABEL ALLENDE -
15
- INSULA DE SUB MARE -
16
- ISABEL ALLENDE -
Pasăre de noapte
Violette Boisier era tot fiică de curtezană, o mulatră
magnifică ce murise la douăzeci şi nouă de ani străpunsă de
sabia unui ofiţer francez – posibil tatăl lui Violette, deşi asta
nu s-a ştiut niciodată – înnebunit de gelozie. Fata începuse
meseria la unsprezece ani, sub tutela maică-sii; la
treisprezece, când aceasta a fost asasinată, stăpânea deja
artele rafinate ale plăcerii, iar la cincisprezece îşi întrecea
toate rivalele. Valmorain prefera să nu se gândească cu cine
se mai zbânţuie sa petite amie în timpul absenţelor sale, căci
nu era dispus să-i cumpere exclusivitatea. I se pusese pata
pe Violette, toată numai vioiciune şi râs, însă avea destul
sânge rece ca să-şi ţină în frâu imaginaţia, spre deosebire de
17
- INSULA DE SUB MARE -
18
- ISABEL ALLENDE -
19
- INSULA DE SUB MARE -
20
- ISABEL ALLENDE -
21
- INSULA DE SUB MARE -
22
- ISABEL ALLENDE -
Oul de porumbiţă
Violette învăţase să-şi bucure „prietenii” în intervalul
legiuit fără a da senzaţia că se grăbeşte. Cochetăria şi
supunerea amuzată a acelui trup adolescentin l-au dezarmat
total pe Relais. Şi-a desfăcut alene turbanul, l-a lăsat să cadă
clinchetind pe duşumeaua din lemn, şi-a scuturat cascada
întunecată a pletelor pe umeri şi spate. Mişcările îi erau
languroase, neafectate, aveau prospeţimea unui dans. Sânii
23
- INSULA DE SUB MARE -
24
- ISABEL ALLENDE -
25
- INSULA DE SUB MARE -
26
- ISABEL ALLENDE -
27
- INSULA DE SUB MARE -
29
- INSULA DE SUB MARE -
cât mai era tânără şi nu-i trecea vremea şi-ar fi fost obligată
să se călugărească, cu sau fără vocaţie. Intenţia sa era s-o
mărite cu cine dădea mai mult, cineva care să-i scoată pe
amândoi din sărăcia în care-i adusese risipa părinţilor, însă
nici nu-şi închipuia că omul avea să fie o partidă atât de
bună ca Toulouse Valmorain. Ştia exact cine era şi cât valora
franţuzul, avea de gând să-i propună şi oarece afaceri, dar
nu i-a prezentat sora la bal pentru că fata era clar
dezavantajată faţă de faimoasele splendori cubaneze.
Eugenia era timidă, nepotrivit îmbrăcată – el n-avea bani să-i
cumpere rochii – şi nu ştia să se pieptene, deşi avea un
belşug de plete, din fericire; nu avea nici talia de viespe
impusă de modă. Cu atât mai mirat a fost a doua zi când
Valmorain şi-a manifestat dorinţa de a-i vizita cu intenţii
serioase, cum a subliniat.
— Trebuie că e un moş cu picioare strâmbe, a glumit
Eugenia aflând de asta şi lovindu-l peste mână cu evantaiul
închis.
— E un cavaler cult şi bogat, dar chiar dac-ar fi cocoşat tot
te măriţi cu el. Acuşi faci douăzeci de ani şi n-ai zestre…
— Dar sunt drăguţă, a râs ea.
— Sunt atâtea femei mai drăguţe şi mai subţiri decât tine
la Havana.
— Crezi că sunt grasă?
— Nu e cazul să te laşi rugată, mai ales că e vorba de
Valmorain. E o partidă excelentă, are titluri şi proprietăţi în
Franţa, dar grosul averii e o plantaţie de zahăr din Saint-
Domingue.
— Aoleu, Santo Domingo?
— Saint-Domingue, Eugenia. Partea franceză a insulei e
total diferită de cea spaniolă. Îţi arăt pe hartă, ca să vezi ce
aproape e; o să vii să mă vezi când ai chef.
— Nu sunt tâmpită, Sancho. Ştiu că această colonie e un
purgatoriu de boli mortale şi negri răsculaţi.
30
- ISABEL ALLENDE -
31
- INSULA DE SUB MARE -
32
- ISABEL ALLENDE -
Casa stăpânului
La finele lui noiembrie Toulouse Valmorain a revenit în
Saint-Domingue pentru a pregăti sosirea viitoarei soţii. Ca
orice plantaţie, Saint-Lazare avea „casa cea mare”, în cazul
de faţă abia mai mare decât o baracă dreptunghiulară din
lemn şi cărămizi, susţinută de stâlpi la trei metri deasupra
solului, ca precauţie pentru inundaţiile din sezonul
uraganelor şi împotriva revoltelor sclavilor. Avea un şir de
dormitoare întunecoase, destule dintre ele cu duşumeaua
putredă, un salon şi o sufragerie vaste, cu ferestre pe ambele
laturi ca să se facă curent şi un sistem de evantaie atârnate
de tavan, pe care sclavii le puneau în mişcare trăgând de o
sfoară. Ocazie cu care cădea un nor de praf fin şi de aripi
uscate de ţânţari, care se punea pe haine precum mătreaţa.
Ferestrele nu aveau ochiuri de sticlă, ci de hârtie cerată,
mobila era grosolană, potrivită pentru locuinţa unui holtei.
Pe tavan îşi făcuseră cuiburi lilieci, prin colţuri vieţuiau
goange, noaptea auzeai şoarecii alergând prin odăi. O galerie
sau terasă acoperită, cu mobilier hărtănit din nuiele, se
întindea pe trei laturi ale casei. În jur, o grădină de legume în
paragină şi pomi fructiferi potopiţi de omizi, câteva curţi în
care ciuguleau câteva găini zăpăcite de căldură, un grajd
pentru caii de rasă, coteţele câinilor şi şopronul trăsurii, mai
încolo oceanul sonor al trestiei de zahăr şi ca fundal munţii
violeţi profilaţi pe un cer capricios. Poate că pe vremuri
fusese şi o grădină, dar nu mai rămăsese nici ca amintire.
Instalaţiile pentru producerea zahărului, magaziile şi barăcile
sclavilor nu se vedeau din casă. Toulouse Valmorain
îmbrăţişa locul cu o privire critică, observând abia acum cât
de precar şi de ordinar era totul. Sigur, în comparaţie cu
locuinţa lui Sancho era un adevărat palat, dar faţă de
33
- INSULA DE SUB MARE -
34
- ISABEL ALLENDE -
35
- INSULA DE SUB MARE -
36
- ISABEL ALLENDE -
37
- INSULA DE SUB MARE -
38
- ISABEL ALLENDE -
39
- INSULA DE SUB MARE -
40
- ISABEL ALLENDE -
41
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
O vreme, vreo două sau trei săptămâni, nici nu m-am gândit
să fug. Mademoiselle era drăguţă şi amuzantă, avea rochii de
toate culorile, mirosea a flori şi seara ieşea cu prietenii, după
care veneau acasă şi făceau chestii de-ale lor, în timp ce eu
îmi astupam urechile în cameră la Loula, deşi auzeam tot. Pe
la prânz, când domnişoara se scula, îi duceam gustarea pe
balcon, aşa cum îmi ceruse, şi-atunci îmi povestea despre
petrecerile ei şi-mi arăta ce cadouri primise de la admiratori. Îi
lustruiam unghiile cu o bucată de piele de căprioară până
străluceau, îi periam părul ondulat şi i-l frecam cu ulei de
cocos. Avea pielea precum crema de zahăr ars, desertul acela
din lapte şi gălbenuşuri pe care Honoré mi-l pregătea uneori pe
ascuns de madame Delphine. Învăţam repede. Mademoiselle
spunea că sunt isteaţă şi nu mă bătea niciodată. Poate că n-
aş fi fugit dacă ea ar fi fost stăpâna mea, numai că mă
pregătea să slujesc la o spanioloaică de pe o plantaţie departe
de Le Cap. Nu era bine că era spaniolă; Loula, care le ştia pe
toate şi era ghicitoare, îmi citise în ochi că aveam să fug încă
înainte de a mă decide s-o fac eu însămi; o anunţase pe
mademoiselle, dar n-a luat-o în seamă. „Şi-acum ce facem, am
pierdut o grămadă de bani”, a ţipat atunci când chiar am fugit.
„Aşteptăm”, a răspuns mademoiselle continuând să-şi bea
liniştită cafeaua. Şi-n loc să angajeze un vânător de negri, cum
e obiceiul, l-a rugat pe căpitanul Relais, logodnicul ei, să-şi
trimită gărzile să mă caute şi să nu-mi facă rău. Aşa mi s-a
povestit. N-a fost deloc greu să fug. Am pus într-un şervet un
mango şi o pâine, am ieşit pe uşa din faţă şi am plecat fără să
fug, ca să nu atrag atenţia. Mi-am luat şi păpuşa, care e
sfântă, la fel ca sfinţii lui madame Delphine, dar mai
puternică, aşa mi-a spus Honoré atunci când mi-a cioplit-o.
Honoré îmi vorbea tot timpul de loas, de Guineea, de voodoo şi
m-a prevenit să nu mă bazez niciodată pe zeii albilor, că sunt
duşmanii noştri. Mi-a explicat că, pe limba părinţilor săi,
voodoo înseamnă spirit divin. Păpuşa mea o reprezenta pe
42
- ISABEL ALLENDE -
43
- INSULA DE SUB MARE -
44
- ISABEL ALLENDE -
45
- INSULA DE SUB MARE -
46
- ISABEL ALLENDE -
Învăţătură de minte
Sudoare şi ţânţari, orăcăit de broaşte şi lovituri de bici, zile
epuizante şi nopţi de groază pentru caravana de sclavi,
vătafi, soldaţi închiriaţi şi pentru stăpâni, Toulouse şi
Eugenia Valmorain. Trei zile bătute pe muchie le va lua să
ajungă de la plantaţie la Le Cap, care era încă portul cel mai
important al coloniei, deşi nu mai era capitală: aceasta se
mutase la Port-au-Prince, în ideea că se putea controla mai
bine teritoriul. Măsura a fost cam degeaba: coloniştii îşi
băteau joc de lege, piraţii băteau coastele şi mii de sclavi
fugeau în munţi. Aceşti cimarrones, tot mai numeroşi şi mai
îndrăzneţi, atacau plantaţiile şi călătorii cu o furie
îndreptăţită. Căpitanul Étienne Relais, „copoiul din Saint-
Domingue”, capturase cinci căpetenii, o misiune dificilă, căci
fugarii cunoşteau terenul, se mişcau precum vântul şi se
ascundeau pe culmi inaccesibile cailor. Înarmaţi doar cu
cuţite, macete şi bâte, n-aveau curaj să dea piept cu soldaţii
pe câmp deschis; era un război de hărţuire, de atacuri prin
surprindere şi retrageri, incursiuni nocturne, furturi,
incendieri şi asasinate, care epuiza trupele regulate ale
poliţiei Marechaussée şi ale armatei. Sclavii de pe plantaţii îi
protejau pe fugari, unii pentru că intenţionau să li se alăture,
alţii doar de frică. Relais era tot timpul conştient de avantajul
cimarronilor, oameni disperaţi care-şi apărau viaţa şi
libertatea, asupra soldaţilor săi, care nu făceau decât să
asculte de nişte ordine. Căpitanul era un tip oţelit, slab şi
uscat, puternic, numai muşchi şi nervi, tenace şi curajos, cu
priviri reci şi un chip brăzdat şi ars de soare şi vânt, taciturn,
precis, nerăbdător şi sever. Nimeni nu se simţea în largul său
cu el, nici les grands blancs, nici les petits blancs dintre care
făcea parte, nici les affranchis care formau grosul trupei.
Civilii îl respectau pentru că impunea ordinea, iar soldaţii,
pentru că nu le cerea nimic din ce n-ar fi făcut şi el însuşi. I-
a luat timp să dea de rebelii din munţi, urmase nenumărate
piste false, dar nu se îndoise nicio clipă de succes.
47
- INSULA DE SUB MARE -
48
- ISABEL ALLENDE -
49
- INSULA DE SUB MARE -
50
- ISABEL ALLENDE -
Macandal
Povestea lui Macandal pe care i-o spusese bărbatu-său a
dezlănţuit demenţa Eugeniei, dar nu a provocat-o, căci o
avea în sânge: nimeni nu-i spusese lui Toulouse Valmorain
pe când o peţea în Cuba că în familia García del Solar
existaseră câţiva ţicniţi sadea. Macandal era un negru adus
din Africa, musulman, cultivat, care citea şi scria în arabă,
avea cunoştinţe de medicină şi se pricepea la plante. Îşi
pierduse braţul drept într-un groaznic accident care pe unul
mai puţin puternic l-ar fi dat gata; pentru că nu mai era bun
să muncească la trestia de zahăr, stăpânul l-a pus să
îngrijească de vite. A străbătut deci regiunea, hrănindu-se cu
lapte şi fructe până a reuşit să-şi folosească stânga plus
degetele de la picioare pentru a întinde curse şi a face laţuri
cu care a început să prindă rozătoare, reptile şi păsări.
Singur în pustietate, şi-a amintit de imaginile din
adolescenţă, când se antrena pentru război şi vânătoare,
ocupaţii cuvenite unui fiu de rege, pentru care trebuia să ai
picioare iuţi, ochi ageri, să ţii fruntea sus şi să mânuieşti
lancea cu putere. Vegetaţia insulei nu era precum cea în care
crescuse, dar tot încercând frunze, rădăcini, scoarţă de copac
şi tot felul de ciuperci, descoperise că unele erau bune de
leac, altele provocau somnul şi stări de transă, iar altele,
moartea. Ştiuse mereu că avea să evadeze – mai bine să
moară în chinuri decât să fie sclav – dar s-a pregătit atent şi
a aşteptat fără grabă momentul potrivit. Iar când a sosit clipa
a fugit în munţi, de unde a pus la cale revolta sclavilor care
avea să zguduie insula ca o furtună năprasnică. S-a unit cu
alţi sclavi fugiţi şi în curând efectele furiei şi vicleniei sale au
început să se vadă: un atac prin surprindere în noaptea cea
mai neagră, torţe aprinse, lipăit de tălpi goale, strigăte,
lanţuri sfărâmate, lanuri de trestie aprinse. Numele acestui
mandinga umbla din gură în gură, negrii îl repetau ca într-o
incantaţie de speranţă. Macandal, prinţul din Guineea, se
prefăcea în pasăre, în şopârlă, în muscă sau peşte. Sclavul
51
- INSULA DE SUB MARE -
52
- ISABEL ALLENDE -
53
- INSULA DE SUB MARE -
54
- ISABEL ALLENDE -
55
- INSULA DE SUB MARE -
56
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
În cort stăpânii cinau exact ca în sufrageria din casa mare.
Un sclav mătura goangele de pe jos şi gonea ţânţarii, în timp
ce alţi doi stăteau în picioare în spatele scaunelor stăpânilor,
desculţi, transpiraţi în livrele şi cu peruci împuţite pe cap, gata
să-i servească. Stăpânul mânca distrat, înghiţind aproape pe
nemestecate, dar doña Eugenia scuipa dumicaţii în şervet,
căci totul îi mirosea a pucioasă. El îi tot repeta să mănânce
liniştită, căci rebeliunea fusese înăbuşită din faşă şi capii
răzmeriţei erau închişi la Le Cap cu lanţuri atât de grele că nici
nu puteau să se mişte, dar ea se temea să nu le rupă precum
vrăjitorul Macandal. Proastă idee a avut stăpânul să-i zică de
Macandal, a speriat-o rău de tot. Ea ştia de ereticii care pe
vremuri erau arşi pe rug în ţara ei şi n-avea chef să asiste la
asemenea oroare. În seara aceea s-a plâns de o durere
cumplită de cap, era la capătul puterilor, voia să meargă în
Cuba la fratele ei, era aproape, putea să meargă singură. Am
vrut să-i şterg fruntea cu batista, m-a împins la o parte.
Stăpânul i-a spus că nici vorbă, era periculos şi nu se făcea să
plece singură în Cuba. „Despre asta nu mai vorbim, să fie
clar!” a strigat el supărat, s-a sculat înainte ca sclavul să-i
tragă scaunul şi a ieşit să dea ultimele porunci şefului
vătafilor. Ea mi-a făcut un semn, i-am luat farfuria şi am dus-o
într-un colţ ca să mănânc mai târziu şi am pregătit-o pentru
culcare. Nu mai purta corsetul, ciorapii şi jupoanele venite cu
lada de zestre, la plantaţie umbla în nişte halate uşoare, dar
pentru cină se îmbrăca mereu cum se cuvine. Am dezbrăcat-o,
i-am adus oala de noapte, am spălat-o cu o cârpă umezită, i-
am presărat praf de camfor împotriva ţânţarilor, am uns-o pe
faţă şi pe mâini cu lapte, i-am scos agrafele din părul castaniu
şi l-am periat de o sută de ori. Se lăsa în mâinile mele cu o
privire pierdută. Stăpânul spunea că era foarte frumoasă, dar
mie ochii aceia verzi şi dinţii ascuţiţi nu mi se păreau
omeneşti. După aceea s-a lăsat în scaunul de rugăciune şi a
recitat cu glas tare un rozariu întreg, îngânată de mine, era şi
57
- INSULA DE SUB MARE -
58
- ISABEL ALLENDE -
59
- INSULA DE SUB MARE -
Balul intendentului
Călătorii cei epuizaţi de la Saint-Lazare au ajuns la Le Cap
cu o zi înainte de execuţia sclavilor fugiţi, în timp ce urbea
trepida de nerăbdare şi se adunase atâta lume, încât aerul
duhnea a mulţime şi bălegar de cai. Nu mai aveai unde trage.
Valmorain trimisese un om cu misiunea de a închiria o
baracă pentru alaiul său, dar acesta ajunsese prea târziu şi
găsise loc doar în cala unei goelete ancorate în port. N-a fost
uşor să urci sclavii în bărci şi de acolo pe corabie, căci se
trântiseră urlând pe jos, convinşi c-avea să se repete drumul
macabru care-i adusese din Africa. Prosper Cambray şi
sclavii commandeurs i-au mânat cu forţa şi i-au legat în cală
ca să nu se arunce în apă. Hotelurile pentru albi erau ticsite;
sosiţi cu o zi întârziere, stăpânii n-au mai găsit camere.
Valmorain nu putea s-o ducă pe Eugenia într-o pensiune
pentru affranchis. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi dus glonţ la
Violette Boisier, care-i era îndatorată. Nu mai erau amanţi,
dar prietenia lor se consolidase cu aranjarea casei din Saint-
Lazare şi cu nişte donaţii pe care i le făcuse ca să scape de
datorii. Căci Violette cumpăra pe credit fără să stea pe
gânduri până ca Loula şi Étienne Relais să o convingă să
trăiască mai chibzuit.
În seara aceea intendentul dădea o masă pentru partea
cea mai aleasă a societăţii civile, în timp ce, câteva străzi mai
încolo, guvernatorul primea floarea ofiţerimii pentru a
sărbători anticipat sfârşitul cimarronilor. Acestea fiind
condiţiile, Valmorain s-a prezentat la locuinţa intendentului
cerând găzduire. Mai erau trei ore până să înceapă recepţia
şi atmosfera era ca de uragan: sclavii alergau aducând sticle
cu băutură, vaze cu flori, mobilier nou, lămpi şi sfeşnice,
muzicanţii mulatri îşi instalau instrumentele sub ordinele
unui dirijor francez, majordomul cu o listă în mână număra
tacâmurile de aur. Nefericita Eugenia a ajuns pe jumătate
leşinată în litiera ei, urmată de Tété cu un flacon de săruri şi
oala de noapte. Intendentul s-a mirat să-i vadă venind atât
60
- ISABEL ALLENDE -
61
- INSULA DE SUB MARE -
62
- ISABEL ALLENDE -
63
- INSULA DE SUB MARE -
Nebuna de pe plantaţie
Şapte ani mai târziu, într-o lună fierbinte şi bătută de
uragane a anului 1787, Eugenia Valmorain dădea naştere
primului ei fiu viu, după mai multe sarcini eşuate care-i
făcuseră praf sănătatea. Fiul atât de dorit venea când nu-l
mai putea iubi, căci ajunsese într-o stare de nervi care o
făcea să aibă crize de demenţă ce o purtau prin alte lumi zile
în şir, uneori preţ de mai multe săptămâni. Atunci o sedau
cu tinctură de opiu, în restul timpului o calmau cu infuzii de
plante de la Tante Rose, înţeleaptă tămăduitoare din Saint-
Lazare, efectul fiind că starea de angoasă se transforma într-
una de prostraţie, oricum mai suportabilă pentru cei din jur.
Iniţial Valmorain râdea de „ierburile astea ale negrilor”, dar
şi-a schimbat părerea constatând cât o respecta doctorul
Parmentier pe Tante Rose. Medicul venea pe plantaţie ori de
câte ori putea, în ciuda efectelor dezastruoase pe care le avea
asupra plăpândului său organism drumul făcut călare, cu
pretextul de a o examina pe Eugenia, dar de fapt ca să
studieze metodele vindecătoarei. Apoi le aplica la spital,
notând cu multă aplicaţie rezultatele, căci voia să scrie un
tratat de leacuri naturale din Antile, limitându-se la
domeniul botanicii, dat fiind că magia, care pe el îl interesa
64
- ISABEL ALLENDE -
65
- INSULA DE SUB MARE -
66
- ISABEL ALLENDE -
67
- INSULA DE SUB MARE -
68
- ISABEL ALLENDE -
Oficiantă de ceremonii
Măsura drastică de a o menţine pe Eugenia dopată a dat
rezultate la care nici chiar Parmentier nu se aştepta. În lunile
care au urmat, burta i-a crescut normal, în timp ce-şi
petrecea timpul culcată sub plasa de ţânţari pe un divan de
pe terasă, picotind sau privind norii, departe de ceea ce se
petrecea în interiorul ei. „Dacă ar fi tot timpul atât de liniştită
ar fi perfect”, spusese odată stăpânul, iar Tété îl auzise. Se
69
- INSULA DE SUB MARE -
70
- ISABEL ALLENDE -
71
- INSULA DE SUB MARE -
72
- ISABEL ALLENDE -
73
- INSULA DE SUB MARE -
74
- ISABEL ALLENDE -
75
- INSULA DE SUB MARE -
76
- ISABEL ALLENDE -
78
- ISABEL ALLENDE -
79
- INSULA DE SUB MARE -
80
- ISABEL ALLENDE -
81
- INSULA DE SUB MARE -
82
- ISABEL ALLENDE -
83
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
A doua zi după prânz doña Eugenia a născut. A mers
repede, deşi până în ultima clipă ea n-a ajutat deloc. Doctorul
stătea acolo, privind de pe scaun, căci a apuca pruncul e
treabă de muiere, aşa a zis. Stăpânul Valmorain credea că o
diplomă medicală cu un sigiliu regal era mai valoroasă decât
experienţa, aşa că n-a vrut s-o chemăm pe Tante Rose, cea
mai bună moaşă din nordul insulei – chiar şi albele apelau la
ea când le venea sorocul. Eu am ţinut-o, am răcorit-o, m-am
rugat în spaniolă odată cu ea şi i-am dat din apa miraculoasă
trimisă din Cuba. Doctorul auzea limpede bătăile inimii
pruncului care voia să vină pe lume, numai că doña Eugenia
nu voia defel să-l ajute. I-am explicat că stăpână-mea avea să
nască un zombi şi că Baronul Samedi venise deja să-l ia; a
început să râdă cu lacrimi. Acest alb studia de ani de zile
credinţa voodoo, ştia că Baronul Samedi e slujitorul şi
asociatul lui Ghédé, loa tărâmului celor morţi, aşa că nu ştiu
ce găsea de râs. „Ce idee grotescă! Nu văd niciun baron.”
Chestia e că baronul nu se arată celor ce nu-l respectă. Însă
curând şi-a dat seama că treaba numai amuzantă nu era,
stăpâna mea era tot mai agitată, drept care mi-a poruncit să
mă duc după Tante Rose. Stăpânul picotea în salon, turtit de
prea mult coniac, mi-a dat voie să-mi chem naşa şi am zburat
la ea. Mă aştepta pregătită, în rochia albă de ceremonie, cu
desaga, mărgelele şi asson-ul. A venit la casa mare fără să
pună întrebări, a urcat pe terasă şi a intrat pe uşa servitorilor.
Ca să ajungă în odaia doñei Eugenia trebuia să treacă prin
salon; bocăniturile toiagului pe duşumea l-au trezit pe stăpân.
„Ai grijă ce-i faci lui madame” a prevenit-o cu glas păstos, dar
ea nici nu s-a uitat la el, a mers înainte pe culoar şi a intrat în
camera în care mai fusese adesea când venise să o
îngrijească pe stăpână. De data asta nu venea ca
tămăduitoare, ci ca mambo, venea să-l înfrunte pe asociatul
Morţii.
84
- ISABEL ALLENDE -
85
- INSULA DE SUB MARE -
lichid gălbui şi sânge. Când s-a iţit capul copilului, naşa l-a
apucat uşor şi a tras pruncul afară. Mi l-a pus în braţe şi i-a
spus stăpânei că avea un băiat, însă ea n-a vrut să-l vadă, s-a
întors la perete şi a închis ochii, epuizată. Am strâns pruncul
la piept, atentă, căci era lipicios şi alunecos. Am fost absolut
sigură că aveam să-l iubesc ca pe copilul meu; acum, după
atâţia ani şi atâta dragoste, ştiu că nu m-am înşelat. Am
plâns.
Tante Rose a aşteptat ca stăpâna să scoată şi ce mai
rămăsese înăuntru, a spălat-o, a tras pe gât romul de pe altar,
şi-a pus în desagă lucrurile şi a ieşit pe uşă sprijinită în
baston. Doctorul scria de zor într-un caiet, eu plângeam şi
spălam copilul, plăpând ca un pisoi. L-am învelit în păturica pe
care i-o croşetasem pe terasă şi l-am dus să i-l arăt tatălui,
numai că stăpânul turnase atâta coniac în el, că n-a fost chip
să-l trezesc. Pe culoar aştepta o sclavă cu sânii umflaţi de
lapte, proaspăt îmbăiată şi rasă în cap contra păduchilor:
avea să alăpteze odrasla stăpânilor în casa cea mare, în
vreme ce copilul ei avea să se hrănească cu zeamă de orez în
sălaşul negrilor. Nicio femeie albă nu-şi hrăneşte pruncul la
sân, aşa credeam pe atunci. Femeia s-a aşezat pe jos cu
picioarele încrucişate sub ea, şi-a desfăcut bluza şi a primit
copilul care i s-a aninat de piept. Eu simţeam că-mi arde pielea
şi mi se întăresc sfârcurile: corpul meu era pregătit pentru
acest copil.
Exact atunci, în cabana lui Tante Rose, Séraphine murea
singură, fără să simtă nimic, pentru că dormea. Aşa a fost.
86
- ISABEL ALLENDE -
Concubina
I-au spus Maurice. Tatăl său era mişcat până-n rărunchi
de darul nesperat picat din cer, care venea la timp să-i
alunge singurătatea şi să-i stârnească ambiţia. Acest fiu
ducea mai departe dinastia Valmorain. A decretat o zi de
sărbătoare, nimeni n-a muncit pe plantaţie, a pus să se frigă
câteva animale şi i-a trimis bucătăresei Mathilde trei ajutoare
pentru ca să fie destule oale cu mâncare picantă de porumb
şi felurite legume şi prăjituri pentru toată lumea. A autorizat
o calenda în curtea principală din faţa casei mari, care s-a
umplut de o mulţime gălăgioasă. Sclavii s-au gătit cu ce
aveau – o cârpă colorată, un şirag de scoici, o floare – şi-au
adus tobele şi alte instrumente improvizate şi, cât ai zice
peşte, sub privirile batjocoritoare ale lui Cambray a fost
muzică şi dans. Stăpânul poruncise să li se împartă două
butoiaşe cu tafia, fiecare sclav primise o doză bună în
tărtăcuţă ca să închine. Tété a ieşit pe terasă cu copilul
înfăşat în păturică, tatăl l-a ridicat deasupra capului şi l-a
arătat sclavilor. „Acesta e moştenitorul meu! Se numeşte
Maurice Valmorain, la fel ca tata!” a exclamat răguşit de
emoţie şi încă un pic mahmur după beţia din ziua
precedentă. O tăcere mormântală i-a primit cuvintele. Până
şi Cambray s-a speriat. Albul cel ignorant făcuse incredibila
imprudenţă de a-şi boteza fiul cu numele unui bunic defunct
care, chemat, putea să iasă din mormânt, să răpească
nepotul şi să-l ducă pe tărâmul morţilor. Valmorain credea
că tăcerea care se lăsase era în semn de respect, aşa că
porunci să li se mai dea un rând de tafia şi să continue
petrecerea. Tété luă iute copilul şi o rupse la fugă,
scuipându-l ca să-l apere de nenorocirea invocată de
imprudenţa tatălui.
A doua zi, în timp ce slujitorii casei făceau curat după
carnavalul din curte şi ceilalţi se întorseseră pe plantaţie,
doctorul Parmentier se pregătea să se întoarcă în oraş.
Micuţul Maurice sugea la sânul doicii precum un viţeluş, iar
87
- INSULA DE SUB MARE -
88
- ISABEL ALLENDE -
89
- INSULA DE SUB MARE -
90
- ISABEL ALLENDE -
91
- INSULA DE SUB MARE -
92
- ISABEL ALLENDE -
93
- INSULA DE SUB MARE -
95
- INSULA DE SUB MARE -
96
- ISABEL ALLENDE -
97
- INSULA DE SUB MARE -
98
- ISABEL ALLENDE -
99
- INSULA DE SUB MARE -
100
- ISABEL ALLENDE -
101
- INSULA DE SUB MARE -
102
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
Aşa îmi amintesc. Afară greierii şi cântecul cucuvelei,
înăuntru razele lunii aruncă dungi luminoase pe trupul lui
adormit. E atât de tânăr! Apără-mi-l, Erzuli, loa a apelor celor
mai adânci, mă rugam eu pipăindu-mi păpuşa primită de la
bunicul Honoré şi pe care pe atunci o mai aveam. Vino, Erzuli,
mamă, iubită, cu colierele tale din aur curat, cu mantia ta de
pene de tucan, cununa de flori şi cele trei inele ale tale, câte
unul pentru fiecare bărbat. Ajută-ne, loa viselor şi speranţelor.
Apără-l de Cambray, fă-l nevăzut ochilor stăpânului, precaut
faţă de alţii, dar mândru în braţele mele, potoleşte-i inima de
sclav proaspăt venit pe timp de zi, ca să reziste, dar dă-i curaj
pe timp de noapte, ca să nu-şi piardă dorul de libertate.
Priveşte-ne cu bunăvoinţă, Erzuli, loa geloziei. Nu ne invidia,
căci fericirea asta e fragilă precum o aripă de muscă. El va
pleca. Iar dacă nu va pleca, va muri, tu ştii asta, dar nu mi-l
lua încă, lasă-mă să-i mângâi spinarea slabă de băiat înainte
să devină cea a unui bărbat.
Era un războinic acest iubit al meu, căci aşa-l botezase tatăl
său, Gambo, ceea ce înseamnă războinic. Îi şopteam numele
interzis când eram singuri, Gambo, iar numele îmi răsuna în
vene. De câte ori a fost bătut ca să răspundă la numele primit
aici, şi să-şi ascundă numele cel adevărat! Gambo, îmi
spusese, atingându-şi pieptul, prima dată când ne-am iubit.
Gambo, Gambo, a repetat până am îndrăznit să-l pronunţ. Pe
atunci el vorbea în limba lui, eu într-a mea. A durat ceva să
înveţe creola şi să mă înveţe puţin din limba lui, limba pe care
mama n-a apucat să mi-o dea, dar de la bun început noi nici n-
am avut nevoie de cuvinte. Dragostea are cuvinte mute, mai
transparente decât apa râului.
Gambo abia venise, părea un copil, era slab şi speriat. Alţi
prinşi, mai mari şi mai puternici, se aruncaseră în marea
amară sperând să ajungă în Guineea. Cum suportase el
drumul? Loviturile de bici îi făcuseră spinarea carne vie,
metoda lui Cambray ca să frângă cerbicia nou-veniţilor,
103
- INSULA DE SUB MARE -
104
- ISABEL ALLENDE -
105
- INSULA DE SUB MARE -
Vremuri agitate
Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când Macandal,
vrăjitorul legendar, semănase sămânţa răzvrătirii, iar de
atunci spiritul său era purtat de vânt dintr-o parte în alta a
insulei, intra în barăci, în colibe, în ajoupas, în fabricile de
zahăr, momind sclavii cu promisiunea libertăţii. Devenea
şarpe, cărăbuş, maimuţă, papagal, alina precum ploaia, urla
precum tunetul, chema la răzvrătire cu glasul furtunii. Chiar
şi albii îl auzeau. Fiecare sclav era un duşman – şi erau deja
mai bine de o jumătate de milion, două treimi veniţi direct
din Africa, plini de ură şi trăind doar ca să-şi rupă lanţurile
şi a se răzbuna. Mii de sclavi ajungeau în Saint-Domingue,
dar tot nu erau destui pentru cerinţele nesătule ale
plantaţiilor. Bici, foame, trudă. Nici paza, nici pedepsele
brutale nu-i împiedicau pe mulţi să fugă; unii chiar în port,
abia debarcaţi şi eliberaţi de lanţuri ca să fie botezaţi.
Fugeau goi şi bolnavi, cu un singur gând în minte: să scape
de albi. Traversau câmpiile ascunzându-se prin păşuni,
ajungeau în junglă şi urcau munţii unei ţări necunoscute.
Dacă reuşeau să se alăture unui grup de cimarroni, scăpau
de sclavie. Război, libertate. Acolo, aceşti oameni născuţi
liberi în Africa şi gata să moară pentru a redeveni liberi, le
transmiteau curajul lor celor născuţi pe insulă, care nu
cunoşteau libertatea şi pentru care Guineea era un regat vag
pe fundul mării. Plantatorii aşteptau, înarmaţi până-n dinţi.
Regimentul din Le Cap fusese întărit cu patru mii de soldaţi
francezi care, de cum au pus piciorul pe insulă, au picat
loviţi de holeră, malarie şi dizenterie.
Sclavii credeau că ţânţarii care provocau aceste boli erau
oştile lui Macandal în luptă cu albii. Macandal scăpase de
rug transformându-se în ţânţar. Macandal se întorsese, aşa
cum a promis. De la Saint-Lazare fugiseră mai puţini sclavi
decât din alte părţi, Valmorain credea că pentru că nu se
înverşuna atât împotriva negrilor: nici gând să-i ungă cu
melasă şi să-i lase potopiţi de furnicile roşii, aşa cum făcea
106
- ISABEL ALLENDE -
107
- INSULA DE SUB MARE -
108
- ISABEL ALLENDE -
109
- INSULA DE SUB MARE -
110
- ISABEL ALLENDE -
111
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
Gambo prefera să taie trestie decât să facă umilitoarea
muncă la bucătărie. „Dacă m-ar vedea tata, s-ar ridica din
mormânt să mă scuipe pe picioare şi să mă renege, pe mine,
fiul lui cel mare, pentru că fac treburi de femeie. Tata a murit
în luptă cu cei ce ne atacaseră satul, aşa cum trebuie să
moară un bărbat.” Aşa-mi spunea. Vânătorii de sclavi erau din
alt trib, veneau de departe, dinspre apus, cu cai şi puşti din
acelea din care avea şeful vătafilor. Alte sate pieriseră în
flăcări, tinerii erau luaţi, bătrânii şi copiii mici erau ucişi, însă
tatăl său credea că ei erau feriţi, apăraţi de distanţa mare şi
de pădure. Vânătorii îşi vindeau prada unor fiinţe cu colţi de
hienă şi gheare de crocodil, mâncători de carne de om. Nimeni
nu se întorcea vreodată. Gambo a fost singurul din familia sa
care a scăpat cu viaţă, din fericire pentru mine şi din nefericire
pentru el. A rezistat primei etape a drumului, care a durat
două luni, mergând pe jos, legat cu frânghii de ceilalţi, cu un
jug de lemn pe grumaz, mânat cu lovituri, hrănit pe sponci şi
aproape fără apă. Şi tocmai când credea că nu va mai putea
face nici măcar un pas, înaintea ochilor a apărut marea, pe
care niciunul din lungul şir n-o văzuse vreodată, şi un castel
impunător pe nisip. N-au apucat să se minuneze de întinderea
şi culoarea apei, care la orizont se confunda cu cerul, că au
fost imediat închişi. Atunci Gambo a văzut prima dată oameni
albi şi a crezut că erau demoni; mai târziu a aflat că erau
oameni, dar n-a ajuns niciodată să-i considere pe de-a-ntregul
ca atare. Purtau nişte veşminte asudate, pieptare de fier şi
cizme de piele, urlau şi loveau fără noimă. Nici gând de colţi şi
gheare, dar aveau păr pe obraz, arme şi bice şi puţeau atât de
tare, că ameţeau chiar şi păsările cerului. Aşa mi-a povestit. L-
au despărţit de femei şi copii, l-au închis într-o curte unde ziua
mureau de căldură şi noaptea de frig împreună cu sute de
bărbaţi care nu-i vorbeau limba. Nu ştie cât a stat acolo, uitase
să socotească ciclurile lunii, şi nici câţi au murit, pentru că
nimeni nu avea un nume şi nimeni nu ţinea socoteala. La
112
- ISABEL ALLENDE -
113
- INSULA DE SUB MARE -
114
- ISABEL ALLENDE -
Amanţii
Erau câţiva ani de când Violette Boisier renunţase la viaţa
de noapte din Le Cap, nu pentru că s-ar fi ofilit – putea şi
acum rivaliza cu orice curtezană – ci din cauza lui Étienne
Relais. Relaţia lor devenise o complicitate amoroasă,
agrementată de pasiunea lui şi de buna ei dispoziţie. Erau
împreună de aproape zece ani, care trecuseră repede. La
început locuiau separat, se vedeau doar în scurtele vizite pe
care le făcea Relais între două campanii militare. O vreme, şi-
a continuat meseria, dar îşi oferea magnificele servicii doar
câtorva clienţi, aleşi dintre cei mai generoşi. Devenise atât de
selectivă, încât Loula îi elimina de pe lista de aşteptare pe cei
mai nerăbdători, pe cei mai urâţi şi pe cei cărora le mirosea
gura; în schimb, erau preferaţi bătrânii, căci ştiau să fie
recunoscători. La scurt timp după ce o cunoscuse pe
Violette, Relais fusese avansat locotenent-colonel şi i se
încredinţase siguranţa părţii de nord, astfel că avea mai
puţine drumuri de făcut. S-a stabilit la Le Cap, a părăsit
garnizoana şi s-a căsătorit cu ea. A făcut-o sfidător, cu
pompă şi slujbă la biserică şi anunţ la ziar, cu tot tacâmul
unei nunţi de grands blancs, spre uluirea tovarăşilor de
arme, care nu puteau pricepe de ce ia o femeie de culoare, şi
cu reputaţie îndoielnică pe deasupra, în loc s-o păstreze ca
amantă; dar nimeni n-a avut curaj să-l întrebe direct, iar el
n-a dat explicaţii. Conta pe faptul că nimeni n-ar fi îndrăznit
să-i jignească soţia. Violette şi-a anunţat „prietenii” că nu
mai era disponibilă, le-a dăruit celorlalte cocottes rochiile
care nu se puteau transforma în ţinute mai decente, şi-a
vândut apartamentul şi s-a mutat cu Loula într-o casă pe
care Relais o închiriase într-un cartier de petits blancs şi
affranchis. Noii ei prieteni erau mulatri, unii destul de
înstăriţi, proprietari de pământuri şi sclavi, catolici, deşi pe
furiş mai recurgeau la voodoo. Descindeau din aceiaşi albi pe
care-i dispreţuiau, erau fiii sau nepoţii lor şi îi imitau în toate
cele, dar negau cu înverşunare sângele african al mamelor.
115
- INSULA DE SUB MARE -
116
- ISABEL ALLENDE -
117
- INSULA DE SUB MARE -
Copiii stăpânului
În seara aceea, soţii Relais aşteptau vizita cea mai
importantă din viaţa lor, aşa îi spusese Violette Loulei. Casa
militarului era ceva mai mare decât apartamentul de trei
camere din piaţa Clugny, era confortabilă, dar deloc luxoasă.
Simplitatea pe care Violette o adoptase în îmbrăcăminte se
118
- ISABEL ALLENDE -
119
- INSULA DE SUB MARE -
120
- ISABEL ALLENDE -
121
- INSULA DE SUB MARE -
Sarcina lui Tété n-a adus schimbări pentru ea; muncea tot
de dimineaţă până seara, venea în patul stăpânului când
acesta avea poftă să facă precum câinii atunci când pântecul
devenise o piedică. Tété îl blestema în gând, dar se şi temea
să n-o înlocuiască cu alta şi să o vândă lui Cambray, o
soartă mai rea nici nu-şi putea imagina.
— Nu-ţi face griji, Zarité, dacă va fi aşa, am eu ac de
cojocul marelui vătaf, îi promisese Tante Rose.
— Şi de ce nu acum, naşă?
— Pentru că nu trebuie să ucizi dacă n-ai un motiv
întemeiat.
În seara aceea, Tété se simţea umflată ca un pepene.
Cosea într-un colţ, la câţiva paşi de Valmorain care citea şi
fuma în fotoliu. Aroma înţepătoare a tutunului, care îi plăcea
de obicei, acum îi întorcea stomacul pe dos. De luni de zile
nu mai venea nimeni la Saint-Lazare, chiar şi oaspetele cel
mai asiduu, doctorul Parmentier, se temea să plece la drum;
fără o escortă serioasă nu te puteai deplasa prin nordul
insulei. Valmorain stabilise rutina ca Tété să stea cu el după
cină, era o obligaţie în plus. Ea ar fi vrut să se întindă alături
de Maurice şi să doarmă. Abia-şi mai suporta corpul
fierbinte, ostenit, asudat, pruncul îi apăsa oasele, spatele o
durea, sânii i se întăriseră şi sfârcurile o ardeau. Iar acum
era şi mai rău, îi lipsea aerul. Era devreme încă, dar o
furtună grăbise noaptea şi trebuise să închidă obloanele;
casa era apăsătoare ca o închisoare. Eugenia dormea deja
alături de femeia care o îngrijea, dar Maurice o aştepta, fără
să o strige, ca să nu-şi supere tatăl.
Furtuna se opri la fel de brusc cum începuse, ploaia şi
vântul lăsară locul corului broaştelor. Tété se duse la
fereastră şi o deschise, inspirând adânc mirosul umed şi
proaspăt care pătrunsese în odaie. Ziua nu se mai termina.
Se dusese de câteva ori la bucătărie, cu pretextul de a vorbi
cu Tante Mathilde, dar nu-l văzuse pe Gambo. Unde s-o fi
vârât băiatul ăsta? Se temea pentru el. La Saint-Lazare
ajungeau zvonuri din celelalte părţi ale insulei, purtate din
122
- ISABEL ALLENDE -
123
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
Rosette s-a născut în ziua în care Gambo a plecat. Aşa a
fost. Rosette m-a ajutat să suport spaima să nu mi-l prindă viu
şi golul pe care mi-l lăsase în trup. Eram total absorbită de
fetiţă. Gambo alergând prin pădure şi urmărit de câinii lui
Cambray îmi ocupa doar o parte din gânduri. Erzuli, loa
mamă, ai grijă de copila asta. Niciodată nu mai simţisem acest
fel de iubire, pe primul meu născut nu apucasem să mi-l pun
la sân. Stăpânul o avertizase pe Tante Rose că nu trebuia să-l
văd, astfel despărţirea ar fi fost mai uşoară, însă ea m-a lăsat
să-l iau o clipă în braţe înainte ca el să-l ia. Mi-a mai spus, în
timp ce mă spăla, că era un băieţel sănătos şi zdravăn. Cu
Rosette am înţeles mai bine ce pierdusem. Dacă mi-ar lua-o şi
pe ea, aş înnebuni ca doña Eugenia. Încercam să nu mă
gândesc la asta, pentru ca treaba să nu se întâmple, dar o
sclavă trăieşte într-o nesiguranţă veşnică. Noi nu ne putem
apăra copiii şi nici nu le putem promite că vom fi mereu lângă
ei cât timp au nevoie de ajutorul nostru. Îi pierdem mult prea
devreme, aşa că mai bine să nu-i aducem pe lume. De-abia
acum am iertat-o în sfârşit pe mama, care nu voise să treacă
prin aşa ceva.
Am ştiut mereu că Gambo avea să plece fără mine.
Acceptaserăm amândoi acest lucru, dar în cap, nu în inimă.
Gambo se putea salva singur, dacă era scris în a sa z’étoile şi
dacă loas erau de acord, dar dacă ar fi fugit cu mine ar fi fost
prins negreşit, nici măcar toţi loas la un loc n-ar fi putut
împiedica acest lucru. Gambo îşi punea mâna pe pântecul
meu, simţea cum se mişcă pruncul, despre care era sigur că
era al lui şi-avea să-l cheme Honoré, ca pe sclavul care mă
crescuse acasă la madame Delphine. Nu-l putea numi ca pe
tatăl său, care era cu Morţii şi cu Tainele, dar Honoré nu era
rudă de sânge cu mine, drept care nu era imprudent să-i
folosim numele. Honoré e un nume potrivit pentru cineva care
pune onoarea mai presus de orice, chiar şi mai presus de
dragoste. „Fără libertate nu există onoare pentru un războinic.
124
- ISABEL ALLENDE -
125
- INSULA DE SUB MARE -
126
- ISABEL ALLENDE -
127
- INSULA DE SUB MARE -
Războinicul
După mai multe zile de umblat după Gambo, Prosper
Cambray era roşu de furie. Nici urmă de băiatul fugar, iar
haita de câini pe jumătate orbi şi cu botul plin de răni parcă
turbase. A dat vina pe Tété. Era pentru prima dată că o
acuza deschis, şi ştia că acest lucru avea să schimbe relaţiile
cu patronul. Până atunci cuvântul lui era de ajuns pentru ca
un sclav să fie pedepsit în mod exemplar şi pe dată, dar cu
Tété nu îndrăznise niciodată.
— În casă lucrurile nu merg ca pe plantaţie, Cambray, a
încercat Valmorain să-l potolească.
— Dar ea are răspunderea servitorilor, a insistat celălalt, şi
dacă nu o pedepsim ca învăţătură de minte vor fugi şi alţii.
— Rezolv eu asta, a hotărât patronul, deloc dispus să i-o
dea pe mână pe Tété, care abia născuse şi se ocupase
impecabil de gospodărie.
Lucrurile mergeau bine în casă şi servitorii îşi îndeplineau
obligaţiile cu tragere de inimă. Şi mai era şi Maurice, desigur,
care o iubea. A o biciui, cum voia Cambray, ar fi echivalat cu
a-l biciui pe Maurice.
— V-am prevenit eu de mult că negrul ăla e sămânţă rea,
patroane, trebuia să-l rup în bătaie de la bun început, dar n-
am fost destul de dur.
— Bine, Cambray, dacă-l prinzi poţi să-i faci ce pofteşti, l-a
autorizat Valmorain, în timp ce Tété, în picioare într-un colţ,
precum un condamnat, încerca să-şi ascundă spaima.
Valmorain era mult prea ocupat cu afacerile şi cu situaţia
din colonie ca să-şi bată capul cu un sclav în plus sau în
minus. Nici nu şi-l amintea, era unul din mai multe sute. De
vreo două ori Tété pomenise de „băiatul de la bucătărie”, iar
el rămăsese cu convingerea că era un puşti, dar pesemne că
nu era, de vreme ce cutezase să fugă, trebuie să fii tare ca să
evadezi. Era sigur că Prosper Cambray avea să-l găsească,
avea doar destulă experienţă la vânat negri. Şi omul avea
dreptatea lui: era nevoie de mai multă disciplină; erau
128
- ISABEL ALLENDE -
129
- INSULA DE SUB MARE -
130
- ISABEL ALLENDE -
131
- INSULA DE SUB MARE -
132
- ISABEL ALLENDE -
133
- INSULA DE SUB MARE -
134
- ISABEL ALLENDE -
135
- INSULA DE SUB MARE -
Conspiraţia
Opt luni mai târziu, în casa mare din habitation Saint-
Lazare murea fără dureri şi spaime Eugenia García del Solar.
Avea treizeci şi unu de ani, dintre care şapte petrecuţi în
demenţă şi patru ameţită de opiu. În dimineaţa aceea
îngrijitoarea adormise, iar Tété, care venise ca de obicei să-i
dea să mănânce şi să-i facă toaleta, o găsise ghemuită ca un
nou-născut printre perne. Stăpâna surâdea, momentul
morţii îi redase aerul de frumuseţe şi de tinereţe. Tété a fost
singura care a suferit, căci ajunsese s-o îndrăgească tot
136
- ISABEL ALLENDE -
137
- INSULA DE SUB MARE -
138
- ISABEL ALLENDE -
139
- INSULA DE SUB MARE -
Răscoală în nord
Pe plantaţie, Prosper Cambray s-a trezit în zori cu un
câmp incendiat şi în zarva sclavilor, dintre care mulţi habar
n-aveau ce se petrece, căci nu li se spusese nimic despre
răscoală. Cambray a profitat de haosul iscat pentru a
împresura sălaşul sclavilor înainte ca aceştia să reacţioneze.
Servitorii casei nu erau implicaţi defel, se buluciseră afară,
aşteptându-se la ce era mai rău. A poruncit să fie închise
femeile şi copiii, iar de bărbaţi s-a ocupat singur. Pagubele
nu erau mari, incendiul a fost repede controlat, arseseră
doar două carrés de trestie uscată; pe alte plantaţii din nord
fusese mult mai grav. Când au sosit primele detaşamente ale
Marechaussée trimise să restabilească ordinea, Prosper
Cambray i-a predat doar pe cei pe care-i considera suspecţi.
Ar fi preferat să trateze personal problema, însă ideea era să
existe o coordonare pentru ca răscoala să fie înăbuşită din
faşă. Suspecţii au fost duşi la Le Cap ca să li se smulgă
numele conducătorilor.
Şeful vătafilor nu a observat că Tante Rose dispăruse
decât a doua zi: oamenii pe care-i biciuise trebuiau să
primească îngrijiri.
În acest timp, Violette Boisier şi Loula terminau de
împachetat la Le Cap lucrurile cu care urma să plece şi le
depozitau în port, în aşteptarea corăbiei care avea să
transporte familia în Franţa. În fine, după aproape zece ani
de aşteptare, muncă, economii, efort şi răbdare, planul pe
care Étienne Relais şi-l făcuse încă de la începutul legăturii
sale cu Violette se împlinea. Începeau să-şi ia rămas-bun de
la prietenii lor când militarul a fost convocat la biroul
guvernatorului, vicontele de Blanchelande. Clădirea era
lipsită de luxul intendenţei, era austeră ca o garnizoană şi
mirosea a piele şi metal. Vicontele era un bărbat matur, cu o
carieră militară impresionantă, fusese mareşal şi guvernator
în Trinidad înainte de a fi trimis în Saint-Domingue. De-abia
venise şi încă lua pulsul locului; nici nu ştia că în afara
140
- ISABEL ALLENDE -
141
- INSULA DE SUB MARE -
142
- ISABEL ALLENDE -
143
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
Aşa mi s-a povestit. Aşa a fost la Bois Cayman. Aşa stă
scris în legenda locului numit acum Haiti, prima republică
independentă a negrilor. Nu ştiu ce vrea să însemne asta, dar
trebuie că e ceva important, pentru că negrii aplaudă, iar albii
se înfurie. Bois Cayman e în nord, aproape de marile câmpii,
în drum spre Le Cap, la ore de mers de Saint-Lazare. E o
pădure uriaşă, un loc plin de răspântii şi de arbori sacri, acolo
sălăşluieşte Dambala, care are formă de şarpe, loa izvoarelor
şi râurilor, păzitorul junglei. La Bois Cayman trăiesc spiritele
naturii şi ale sclavilor morţi care n-au găsit drumul spre
Guineea. În noaptea aceea au venit şi alte spirite de pe
tărâmul Morţilor şi al Tainelor, dar au venit să lupte, căci
fuseseră chemate. O armată de sute de mii de spirite lupta cot
la cot cu negrii, de-asta au fost înfrânţi albii până la urmă. Cu
asta suntem cu toţii de acord, chiar şi soldaţii francezi, care le-
au simţit furia. Stăpânul Valmorain, care nu credea decât ce
putea să înţeleagă, şi cum înţelegea foarte puţin nu credea în
nimic, s-a convins şi el că morţii îi ajutau pe rebeli. Aşa se
explică faptul că au putut bate armata cea mai bună din
Europa, cum spunea el. Adunarea sclavilor la Bois Cayman a
avut loc la mijlocul lui august, într-o noapte fierbinte, când
pământul şi oamenii asudau deopotrivă. Cum s-a dat de ştire?
Se spune că vestea a fost purtată de tobe din calenda în
calenda, din hounfort în hounfort, din ajoupa în ajoupa;
sunetul tobelor călătoreşte mai departe şi mai iute decât
zgomotul furtunii şi toată lumea îi cunoaşte înţelesul. Sclavii
au venit de la plantaţiile din nord, deşi stăpânii şi
Marechaussée erau în alertă de când cu răzmeriţa din Limbe,
care fusese în urmă cu câteva zile. Puseseră mâna pe mai
mulţi rebeli şi se credea că le smulseseră informaţii, nimeni nu
rezistă în carcerele din Le Cap. În doar câteva ceasuri,
cimarronii şi-au mutat taberele pe crestele munţilor ca să
scape de oamenii călare din Marechaussée, apoi au grăbit
144
- ISABEL ALLENDE -
145
- INSULA DE SUB MARE -
146
- ISABEL ALLENDE -
147
- INSULA DE SUB MARE -
148
- ISABEL ALLENDE -
Răzbunarea
Imediat ce a aflat de răscoala sclavilor şi de prizonierii din
Limbé care muriseră fără să mărturisească, Toulouse
Valmorain i-a poruncit lui Tété să pregătească degrabă
întoarcerea la Saint-Lazare, fără să-şi plece urechea la
sfaturile tuturor, mai cu seamă ale doctorului Parmentier, în
legătură cu pericolele pe care le riscau albii pe plantaţii. „Nu
exagera, doctore. Negrii au fost agitaţi dintotdeauna, dar
Prosper Cambray ştie să-i ţină în mână”, i-a replicat el
emfatic, deşi în adâncul sufletului se cam îndoia. În timp ce
tobele băteau în nord chemând la adunarea din Bois
Cayman, trăsura lui Valmorain, protejată de o gardă
înarmată, se îndrepta spre plantaţie. Au ajuns într-un nor de
praf, topiţi de căldură, neliniştiţi, cu copiii leşinaţi de
oboseală şi o Tété ameţită de hurducăieli. Stăpânul s-a
închis în birou cu şeful vătafilor care l-a pus la curent cu
situaţia pierderilor, minime, de altfel, apoi a ieşit pe teren ca
să dea ochii cu sclavii despre care Cambray îi spusese că se
răzvrătiseră, dar nu într-atât încât să fie predaţi la
Marechaussée, aşa cum procedase cu alţii. Era genul de
situaţie care-l stânjenea şi de care avusese parte cam des în
ultimul timp. Şeful vătafilor apăra interesele domeniului
Saint-Lazare mai bine decât el însuşi, acţiona cu fermitate şi
fără mofturi, în vreme ce el ezita, deloc dispus să-şi
mânjească mâinile cu sânge. Incompetenţa lui se vădea o
dată în plus. În cei douăzeci şi ceva de ani de când se afla
aici tot nu se adaptase, tot mai avea impresia că e în trecere
şi că problema cea mai neplăcută erau sclavii. Nu era în
stare să ordone punerea la cazne a unui om – să fie prăjit la
foc mic – chiar dacă în opinia lui Cambray măsura era
indispensabilă. Argumentul său înaintea şefului vătafilor şi a
celorlalţi grands blancs – căci trebuise să se justifice, şi nu
doar o dată – era că violenţa era ineficientă, sclavii sabotau
pe rupte, de la tăişul cuţitelor până la propria lor sănătate,
mâncând animale moarte care le produceau vomă şi diaree,
149
- INSULA DE SUB MARE -
150
- ISABEL ALLENDE -
151
- INSULA DE SUB MARE -
152
- ISABEL ALLENDE -
153
- INSULA DE SUB MARE -
Teroarea
Una după alta, plantaţiile din nord au început să ardă.
Incendiul a ţinut luni în şir, noaptea flăcările se vedeau până
în Cuba, fumul gros a acoperit Le Cap, iar sclavii pretindeau
că ajunsese până în Guineea. Locotenent-colonelul Étienne
Relais, care avea misiunea de a-l informa pe guvernator de
situaţia pagubelor, socotise la finele lui decembrie mai bine
de două mii de albi morţi şi probabil zece mii de sclavi ucişi.
În Franţa s-a aflat de soarta coloniştilor din Saint-Domingue,
părerile s-au schimbat, Adunarea Naţională a anulat
proaspătul decret care conferea drepturi politice mulatrilor
affranchis. O decizie total ilogică, îi spunea Relais lui Violette,
pentru că mulatrii n-aveau nimic de-a face cu rebeliunea,
erau duşmanii cei mai mari ai negrilor şi aliaţii fireşti ai
marilor albi cu care împărţeau totul, în afară de culoarea
pielii. Guvernatorul Blancheland, care nu avea simpatii
republicane, a scos armata pentru a înăbuşi revolta sclavilor,
care atinsese proporţii catastrofale, şi a interveni în conflictul
barbar dintre albi şi mulatri iscat la Port-au-Prince. Acolo,
les petits blancs porniseră să-i căsăpească pe affranchis, iar
aceştia reacţionaseră cu mai multă sălbăticie decât negrii şi
albii la un loc. Nimeni nu era în siguranţă. Insula toată vibra
de o ură veche care nu aştepta decât un pretext pentru a
izbucni. Încurajată de cele petrecute la Port-au-Prince,
plebea albă din Le Cap ataca pe stradă persoanele de
culoare, le năvălea în case, viola femeile, înjunghia copiii şi
pe bărbaţi îi spânzura în propriul lor balcon. Duhoarea
leşurilor ajungea la corăbiile ancorate în rada portului. Iată
ce-i scria Parmentier lui Valmorain, comentându-i ultimele
veşti din oraş: „Nimic mai periculos ca impunitatea, prietene,
154
- ISABEL ALLENDE -
155
- INSULA DE SUB MARE -
156
- ISABEL ALLENDE -
157
- INSULA DE SUB MARE -
158
- ISABEL ALLENDE -
reacţia rebelilor din alte tabere. Capul i-a fost înfipt în vârful
unei suliţe şi lăsat în piaţa centrală din Le Cap, spre luare-
aminte. Doar Gambo a scăpat viu din ambuscada aceea,
graţie iuţelii picioarelor, şi a dus vestea. După care a trecut
în tabăra lui Toussaint, deşi cea a lui Jeannot era mai mare.
Ştia că zilele acestuia erau numărate. Într-adevăr, a fost
atacat într-o zi în zori şi spânzurat repede, fără să mai fie
supus la cazne, căci nu era timp: se pregăteau să negocieze
cu duşmanul. Gambo credea că după moartea lui Jeannot
avea să le vină rândul prizonierilor albi, dar Toussaint
prefera să-i ţină în viaţă ca ostatici şi să-i folosească la
negocieri.
Dată fiind situaţia dezastruoasă din colonie, Franţa a
trimis o comisie care să stea de vorbă cu căpeteniile negrilor,
care au fost de acord să predea ostaticii în semn de
bunăvoinţă. Locul de contact a fost stabilit pe o plantaţie din
nord. Când albii care supravieţuiseră mai multe luni
infernului lui Jeannot şi-au dat seama că se aflau aproape de
casă şi că nu vor fi ucişi, ci schimbaţi, au rupt-o la fugă,
călcând peste femei şi copii. Gambo s-a ţinut aproape de
Toussaint şi de ceilalţi care trebuiau să negocieze cu comisia.
Veniseră şase grands blancs, ca reprezentanţi ai coloniştilor,
plus autorităţile trimise de la Paris, care încă nu ştiau cu ce
se mănâncă exact treburile din Saint-Domingue. Gambo a
avut o tresărire recunoscându-l pe fostul său stăpân şi a fost
gata să dea înapoi, dar a înţeles repede că Valmorain nici nu
se uitase la el şi oricum nu l-ar fi recunoscut.
Negocierile au avut loc afară, sub copacii din curte, iar
tensiunea a fost vizibilă de la primele cuvinte. Printre rebeli
domneau neîncrederea şi ranchiuna, printre colonişti,
aroganţa oarbă. Uluit, Gambo a ascultat condiţiile de pace
propuse de căpetenii: libertate pentru ei şi pentru o mână de
acoliţi, în timp ce grosul rebelilor să se întoarcă cuminţi pe
plantaţii, redevenind sclavi. Trimişii de la Paris au primit
imediat – nici nu putea fi o clauză mai avantajoasă – dar
marii albi din Saint-Domingue nu erau dispuşi să cedeze
159
- INSULA DE SUB MARE -
Gustul libertăţii
Aşa stăteau lucrurile în vara anului următor când, într-o
noapte, Tété s-a trezit brusc din somn cu o mână care îi
apăsa gura. Şi-a zis că plantaţia era atacată, trăiau de mult
cu frica asta, şi s-a rugat ca moartea să fie rapidă, măcar
pentru Maurice şi Rosette, care dormeau alături. N-a
încercat defel să se apere, ca să nu-i trezească pe copii,
160
- ISABEL ALLENDE -
161
- INSULA DE SUB MARE -
162
- ISABEL ALLENDE -
163
- INSULA DE SUB MARE -
164
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
Aveam trupul fierbinte şi umed, buzele umflate de sărutări
şi ochii înroşiţi de plâns, pielea îmi păstra mirosul a ceea ce
făcusem cu Gambo, dar nu-mi păsa. Am aprins lampa de pe
culoar, m-am dus la el în cameră, am intrat fără să bat la uşă,
nu mai făcusem aşa ceva niciodată. L-am găsit dormind dospit
de băutură, cu gura căscată din care se scurgea un firicel de
salivă, neras de două zile şi cu părul blonziu ciufulit. M-a
cuprins toată sila pe care o aveam pentru el, credeam că o să
vărs. Prezenţa mea şi lumina şi-au făcut cu greu loc prin aburii
coniacului; s-a trezit cu un strigăt şi a pus imediat mâna pe
pistolul pe care-l ţinea sub pernă. M-a recunoscut, dar n-a
lepădat arma. „Ce s-a întâmplat, Tété?” a sărit el din pat. „Am
venit cu o propunere, stăpâne.” Nu-mi tremura glasul şi nici
mâna în care ţineam lampa. N-a mai întrebat nimic, a presimţit
că era ceva extrem de grav. S-a aşezat pe marginea patului cu
pistolul în mână, iar eu i-am spus că peste câteva ore Saint-
Lazare va fi atacat de rebeli. N-avea rost să-l alerteze pe
Cambray, ar fi fost nevoie de o armată ca să-i oprească. Ca de
obicei, sclavii se vor alătura atacatorilor, ar fi măcel şi
incendiu, aşa că trebuia să fugim imediat cu copiii pentru că
mâine vom fi morţi. Asta dacă avem noroc, mult mai rea era
agonia în chinuri. Aşa i-am spus. De unde ştiam? Un sclav
fugit de mai bine de un an venise să mă anunţe. Şi-avea să ne
conducă, căci singuri n-am ajunge la Le Cap, zona era în
mâna rebelilor.
— Ce sclav? a vrut să ştie în timp ce se îmbrăca zorit.
— Numele lui e Gambo şi e iubitul meu…
Mi-a tras o palmă care m-a ameţit, dar când a vrut să mă
lovească iar l-am apucat de încheietura mâinii cu o forţă de
care nu mă credeam în stare. Era pentru prima dată că-l
priveam în ochi: erau albaştri precum cerul acoperit de nori.
— Vom încerca să vă salvăm viaţa – şi pe cea a lui Maurice
– dar preţul e libertatea mea şi a lui Rosette, am rostit
răspicat, ca să priceapă.
165
- INSULA DE SUB MARE -
166
- ISABEL ALLENDE -
167
- INSULA DE SUB MARE -
168
- ISABEL ALLENDE -
169
- INSULA DE SUB MARE -
Fugari
Rebelii au năvălit la Saint-Lazare la ceasul tulbure de
dinaintea zorilor, cu câteva clipe înainte ca clopotul să sune
deşteptarea pentru muncă. Mai întâi a fost ceva ca o coadă
luminoasă de cometă, licăriri în mişcare: torţele. Purtătorii
lor erau ascunşi în trestii, dar când au început să iasă din
vegetaţia deasă s-a văzut că erau cu sutele. Un paznic a
apucat să ajungă la clopot, dar douăzeci de mâini înarmate
cu cuţite l-au transformat într-o masă sângerândă şi de
nerecunoscut. Primele au ars trestiile, aprinzându-se una de
la alta, în mai puţin de douăzeci de minute incendiul a
cuprins câmpul şi înainta spre casa mare. Flăcările săreau în
toate părţile, erau atât de înalte şi de puternice, că nici zidul
de apărare nu putea să le oprească. Peste vuietul focului s-
au suprapus urletele atacatorilor şi şuierul lugubru al
cochiliilor în care suflau, anunţând războiul. Alergau
aproape despuiaţi, zdrenţăroşi, înarmaţi cu macete, lanţuri,
cuţite, bâte, baionete, puşti fără gloanţe pe post de măciuci.
Unii erau înnegriţi pe faţă cu funingine, alţii erau în transă
sau beţi, dar îi mâna un singur ţel: să distrugă tot. Sclavii de
pe câmp, amestecaţi cu servitorii casei, preveniţi din timp de
bucătăreasă, şi-au părăsit cocioabele şi s-au alăturat
puhoiului ca să participe la saturnaliile de răzbunare şi
devastare. Chiar dacă unora le-a fost frică atât de rebelii cei
violenţi, cât şi de represaliile ulterioare, n-au avut de ales:
dacă dădeau înapoi, ar fi fost ucişi pe loc.
Vătafii commandeurs au căzut pe rând în mâinile hoardei
dezlănţuite, însă Prosper Cambray s-a ascuns împreună cu
doi acoliţi în beciul casei mari, cu arme şi muniţie cu care să
se apere preţ de câteva ore. Sperau ca incendiul să atragă
oamenii din Marechaussée sau pe soldaţii care patrulau prin
zonă. Năvala negrilor avea violenţa şi graba unui taifun, ţinea
câteva ore apoi oamenii se răzleţeau. Şeful vătafilor a fost
mirat să vadă casa goală, şi-a zis că Valmorain îşi pregătise
din timp un refugiu subteran şi se pitise acolo cu fiu-său,
170
- ISABEL ALLENDE -
Tété şi fetiţa. I-a lăsat pe cei doi şi s-a dus la biroul care
stătea de obicei încuiat, dar l-a găsit deschis. Nu ştia cifrul
seifului, era gata să-l deschidă cu focuri de armă, nimeni n-
ar fi ştiut mai târziu cine a furat aurul, dar şi acesta era
deschis. Abia atunci a bănuit că Valmorain fugise fără să-i
spună. „Laşul dracului!” a strigat el furios, uite că
abandonase plantaţia ca să-şi salveze pielea. Dar nu mai era
timp de văicăreală, urletele gloatei se auzeau aproape, aşa că
a coborât în beci.
Cambray a auzit nechezatul cailor şi lătratul câinilor,
mârâielile adânci ale celor doi dulăi; a socotit că valoroasele
animale aveau să facă ceva victime înainte de a fi ucise. Casa
era împresurată, atacatorii pătrunseseră în curţile interioare
şi călcaseră grădina în picioare, nu mai era nici urmă din
preţioasele orhidee ale stăpânului. A ghicit că ajunseseră pe
terasă; dărâmau uşi, intrau pe geam, dărâmau tot ce le ieşea
în cale, spintecau mobila franţuzească, sfâşiau covoarele
olandeze, răsturnau cuferele spaniole, făceau ţăndări
paravanele chinezeşti şi porţelanurile, ceasurile nemţeşti,
coliviile aurite, statuetele romane şi oglinzile veneţiene – tot
ce cumpărase pe vremuri Violette Boisier. După ce-au făcut
totul praf, au pornit în căutarea stăpânilor. Cambray şi cei
doi commandeurs blocaseră uşa pivniţei cu saci, butoaie şi
mobilă, iar acum trăgeau printre gratiile de fier ale
ferestruicilor. Doar scândurile pereţilor îi despărţeau de
rebelii îmbătaţi de libertate şi indiferenţi la gloanţe. În
lumina zorilor au văzut că doborâseră câţiva, căzând atât de
aproape, că puteau să le simtă mirosul, în ciuda duhorii
înecăcioase de trestie arsă. Erau călcaţi în picioare de cei
care veneau în urmă, nici nu mai aveau timp să reîncarce
puştile. Au auzit bubuituri în uşă, lemnul ceda, zguduit de
uraganul de ură care îşi aduna puterile de o sută de ani
încoace în Caraibe. Zece minute mai târziu, casa mare ardea
ca un rug uriaş. Rebelii aşteptau în curte, cei doi
commandeurs care au fugit de flăcări au fost prinşi de vii.
171
- INSULA DE SUB MARE -
172
- ISABEL ALLENDE -
173
- INSULA DE SUB MARE -
174
- ISABEL ALLENDE -
175
- INSULA DE SUB MARE -
176
- ISABEL ALLENDE -
177
- INSULA DE SUB MARE -
Parisul Antilelor
Le Cap era ticsit de refugiaţi care-şi părăsiseră plantaţiile.
Fumul incendiilor, adus de vânt, plutea de săptămâni întregi
în aer. Parisul Antilelor duhnea a gunoaie şi excremente, a
leşuri lăsate să putrezească în ştreang sau în gropile comune
ale victimelor războiului şi epidemiilor. Aprovizionarea lăsa
de dorit, populaţia depindea de corăbii şi bărci pescăreşti,
însă les grands blancs trăiau la fel de luxos ca şi până
atunci, doar că-i costa mai scump. Nimic nu le lipsea de pe
masă, raţionalizarea era pentru ceilalţi. Petrecerile continuau
cu pază la intrare, teatrele şi barurile nu au tras obloanele,
spectaculoasele cocottes înveseleau şi acum nopţile. Nu se
mai găsea nicio cameră unde să tragi, însă Valmorain avea
casa portughezului pe care o închinase înainte de insurecţie;
acolo s-a instalat ca să-şi vindece spaima şi vânătăile fizice şi
psihice. Era slujit de şase sclavi închiriaţi sub comanda lui
Tété – n-avea sens să-i cumpere tocmai acum, când plănuia
să-şi schimbe viaţa. A cumpărat doar un bucătar şcolit în
Franţa: pe acesta putea să-l vândă apoi fără să piardă bani,
căci preţul unui bucătar bun se număra printre puţinele
rămase stabile. Era convins că avea să-şi recupereze
proprietatea, doar nu era prima revoltă de sclavi din Antile şi
toate fuseseră înăbuşite, Franţa n-avea să permită ca nişte
bandiţi negri să ruineze colonia. Oricum, chiar dacă lucrurile
ar fi redevenit ce fuseseră, era hotărât să părăsească Saint-
Lazare, era o chestie stabilită. Aflase de moartea lui Prosper
Cambray, trupul îi fusese găsit în ruine. „Altfel nici c-aş fi
scăpat de el”, şi-a spus. Proprietatea era scrum, dar
pământul era tot acolo, pe ăsta nu-l lua nimeni. Avea să facă
rost de un administrator, un om al locului şi cu experienţă,
nu erau vremuri de adus oameni din Franţa, îi explica
prietenul Parmentier în timp ce-i curarisea tălpile cu
ierburile cicatrizante pe care le ştia de la Tante Rose.
— Ai de gând să te întorci la Paris, mon ami?
178
- ISABEL ALLENDE -
179
- INSULA DE SUB MARE -
180
- ISABEL ALLENDE -
181
- INSULA DE SUB MARE -
Nopţi nefericite
Mulţumită lecţiilor lui Zacharie, după vreo două luni casa
lui Valmorain funcţiona cu un rafinament de care nu mai
avusese el parte din prima tinereţe petrecută la Paris. S-a
hotărât deci să dea o petrecere apelând la serviciile scumpe,
dar prestigioase, ale firmei de banchete a lui monsieur
Adrien, un mulatru liber recomandat de Zacharie. Cu două
zile înainte de bairam, Adrien a năvălit cu echipa lui, punând
în locul bucătarului cinci grăsane poruncitoare care au
pregătit un meniu de paisprezece feluri, ca la banchetele de
la intendenţă. Deşi casa nu se preta la agape simandicoase,
după ce au scos oribilele obiecte decorative ale proprietarului
portughez şi au făcut aranjamente cu palmieri pitici în
ghivece, buchete de flori şi lampioane chinezeşti, ambianţa
devenise chiar elegantă. În seara respectivă specialistul în
banchete s-a înfiinţat în fruntea mai multor duzini de
servitori în livrea albastră-aurie, care şi-au ocupat locurile cu
o disciplină militărească. Casele marilor albi arareori erau
182
- ISABEL ALLENDE -
183
- INSULA DE SUB MARE -
184
- ISABEL ALLENDE -
185
- INSULA DE SUB MARE -
186
- ISABEL ALLENDE -
187
- INSULA DE SUB MARE -
188
- ISABEL ALLENDE -
189
- INSULA DE SUB MARE -
190
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
A fost nevoie de două săptămâni ca Maurice să se deprindă
să doarmă singur. Stăpânul m-a acuzat că-l crescusem las ca
o muiere, eu am sărit şi i-am spus că femeile nu sunt laşe. A
ridicat mâna, dar nu m-a lovit. Ceva se schimbase. Cred că i-
am inspirat respect. Odată, la Saint-Lazare, unul din dulăii de
pază scăpase din lanţ şi gâtuise o găină; era gata să treacă la
a doua, când înaintea lui s-a proţăpit căţeluşul lui Tante
Mathilde – nu mai mare decât o pisică – şi a început să-l
mârâie cu dinţii rânjiţi. Nu ştiu ce-a fost în capul fiarei, fapt e
c-a făcut cale întoarsă şi s-a cărat cu coada între picioare, cu
cotarla pe urmele ei. Prosper Cambray a împuşcat apoi dulăul
pentru laşitate. Aşa şi stăpânul: obişnuit să latre tare şi să
inspire teamă, se făcuse mic precum dulăul acela înaintea
primului om care îl înfruntase, Gambo. Şi cred că era atât de
preocupat de curajul lui Maurice tocmai pentru că el era lipsit
de curaj. De cum se însera, Maurice începea să fie neliniştit la
gândul că avea să doarmă singur. Îl culcam alături de Rosette;
fata adormea în două minute, lipită de fratele ei, care rămânea
treaz, ascultând zgomotele casei şi ale străzii. În piaţă se
ridicau spânzurătorile, strigătele osândiţilor pătrundeau prin
pereţi şi parcă rămâneau acolo, mult timp după ce moartea îi
reducea la tăcere. „Auzi, Tété?” mă întreba copilul, dârdâind
de frică. Sigur că auzeam, dar cum să-i spun? „N-aud nimic,
copile, dormi”, şi îi cântam. Iar după ce adormea în sfârşit, o
duceam pe Rosette în camera noastră. Maurice a spus o dată
că osândiţii se plimbau prin casă, taică-său l-a auzit şi l-a
închis într-un dulap, luând cheia cu el. Am stat cu Rosette în
faţa dulapului, încercând să-l înveselim cu poveşti, dar
fantomele tot au pătruns acolo, iar când a venit stăpânul să-l
scoată băiatul tremura de febră şi plâns. L-a ţinut două zile,
timp în care tatăl său nu s-a dezlipit de lângă patul lui iar eu îi
puneam comprese reci şi îi dădeam să bea ceai de tei.
Stăpânul îl adora pe Maurice, dar a fost perioada în care
începuse să fie interesat doar de politică, numai de asta
191
- INSULA DE SUB MARE -
192
- ISABEL ALLENDE -
193
- INSULA DE SUB MARE -
194
- ISABEL ALLENDE -
Războiul civil
Transpirat de căldură şi de nervi, strâns în cazaca neagră
şi în cămaşa cu guler scrobit, Sonthonax îi explica pe scurt
situaţia lui Étienne Relais. Fără să-i spună că aflase de
conspiraţia lui Galbaud nu prin complexa sa reţea de
iscoade, ci prin majordomul intendenţei. La biroul său se
înfiinţase un negru înalt şi chipeş, înţolit ca un grand blanc,
proaspăt şi parfumat de parcă ieşise din baie, se prezentase
sub numele Zacharie şi ceruse să-i vorbească între patru
ochi. Sonthonax l-a dus într-o cămăruţă alăturată, absolut
sufocantă, lipsită de ferestre, patru pereţi goi, un pat de
campanie, un scaun, o cană pentru apă şi un lighean pus pe
jos. Dormea acolo de luni de zile. S-a aşezat pe marginea
patului şi i-a făcut semn vizitatorului să ocupe scaunul, dar
omul a rămas în picioare. Sonthonax, scund şi dolofan, l-a
privit cu oarece invidie pe bărbatul înalt şi distins care
aproape atingea tavanul cu capul. Zacharie i-a repetat
întocmai ce aflase de la Tété.
— Şi de ce-mi spui mie? a întrebat Sonthonax
neîncrezător.
Nu reuşea să se dumirească în privinţa interlocutorului: se
prezentase doar cu numele mic, ca un sclav, dar avea
aplombul unui om liber şi purtări alese.
— Pentru că simpatia mea se îndreaptă spre guvernul
republican, a sunat simplu răspunsul.
— De unde ai informaţiile? Ai dovezi?
— Informaţiile provin chiar de la generalul Galbaud. Iar
dovezile le veţi avea în mai puţin de o oră, când veţi auzi
primele împuşcături.
Sonthonax şi-a udat batista în cană şi şi-a trecut-o peste
obraz şi gât. Îl durea burta, o durere surdă şi persistentă ca
o gheară în măruntaie, aşa păţea mereu când se afla sub
presiune, mai exact de când pusese piciorul în Saint-
Domingue.
195
- INSULA DE SUB MARE -
— Dacă mai afli ceva, să vii să-mi spui. Voi lua măsurile
necesare, a dat el de înţeles că întrevederea se terminase.
— Dacă aveţi nevoie de mine mă găsiţi la intendenţă, a
spus Zacharie şi a plecat.
Sonthonax l-a convocat imediat pe Étienne Relais,
primindu-l în acelaşi loc, căci restul clădirii era plin de
funcţionari civili şi militari. Relais, ofiţerul cu rangul cel mai
înalt pe care putea conta în înfruntarea cu Galbaud, slujise
mereu guvernul francez cu o loialitate ireproşabilă.
— Spune-mi, colonele, a dezertat cineva dintre soldaţii
albi?
— Tocmai am aflat că au dezertat cu toţii, azi în zori. Au
rămas doar trupele de mulatri.
Atunci i-a repetat Sonthonax ce aflase de la Zacharie,
trăgând şi concluzia:
— Asta înseamnă că avem de luptat cu albii de toată
mâna, civili şi militari, başca marinarii lui Galbaud, care
sunt vreo trei mii.
— Deci suntem în dezavantaj, avem nevoie de întăriri.
— N-avem aşa ceva. Te ocupi dumneata de apărare, eşti
răspunzător. Iar după victorie, am eu grijă să fii avansat.
Relais a primit sarcina cu calmul său obişnuit, după ce i-a
smuls promisiunea ca în loc de avansare în grad să-l lase să
se retragă din armată. Slujea de mulţi ani şi, sincer, nu mai
rezista; soţia şi fiul îl aşteptau în Cuba şi abia aştepta să-i
revadă. Sonthonax a fost de acord, deşi n-avea nici cea mai
mică intenţie să-şi ţină promisiunea – numai de problemele
personale ale altora nu-i ardea lui.
Între timp, portul devenise un furnicar de ambarcaţiuni
pline de marinari înarmaţi, care au năvălit peste Le Cap
precum o hoardă de piraţi. Erau de toate naţiile, oameni fără
nicio lege care petrecuseră prea multe luni în larg şi aşteptau
nerăbdători câteva zile de chef şi dezmăţ. Nu luptau din
convingere, nici măcar nu ştiau exact ce drapel apărau, ci
din plăcerea de a călca pe pământ ferm şi a se deda
distrugerii şi jafului. Nu mai fuseseră plătiţi de mult, iar
196
- ISABEL ALLENDE -
197
- INSULA DE SUB MARE -
198
- ISABEL ALLENDE -
199
- INSULA DE SUB MARE -
Sânge şi scrum
Toulouse Valmorain a fost primul care a zărit de la balcon
mulţimea întunecată care înainta spre oraş. La început nici
nu şi-a dat seama despre ce era vorba, vederea îl cam lăsase
şi o ceaţă uşoară acoperea aerul fierbinte şi umed.
— Tété, ia vino şi spune-mi ce e asta!
— Negri, monsieur, mii de negri, a răspuns ea, înfiorată şi
de teamă, dar şi de speranţa că printre ei s-ar fi putut afla
Gambo.
Valmorain i-a trezit pe patrioţii care sforăiau în salon şi le-
a spus să dea alarma. Vecinii s-au baricadat în casele lor,
oamenii generalului Galbaud se trezeau din beţie şi se
pregăteau pentru o bătălie pierdută înainte să înceapă. Încă
n-o ştiau, însă erau cinci negri la un soldat alb şi erau
purtaţi de curajul nebun insuflat de Ogun. Mai întâi a fost
un vuiet înfricoşător de urlete şi şuierul ascuţit scos de
cochiliile care anunţau războiul, zgomot care creştea
neîncetat. Rebelii erau mult mai numeroşi şi mult mai
aproape decât crezuseră. Au năvălit peste Le Cap într-o zarvă
asurzitoare, aproape despuiaţi, prost înarmaţi, deloc
organizaţi, dar chitiţi să facă totul praf. Gata să se răzbune şi
să distrugă în deplină impunitate. Cât ai zice peşte, au
apărut mii de torţe şi oraşul a luat foc: casele din lemn se
aprindeau una de la alta, stradă după stradă, cartiere
întregi. Dogoarea a devenit insuportabilă, cerul şi marea s-au
colorat în roşu şi portocaliu. Printre casele care se prăbuşeau
într-un nor de fum se auzeau limpede strigătele triumfătoare
ale negrilor şi cele îngrozite ale victimelor. Străzile se
umpleau de trupurile călcate în picioare ale celor care fugeau
din calea atacatorilor şi de sutele de cai scăpaţi din grajduri.
Nu era chip să te opui. Marinarii au fost învinşi în primele
ore, trupele regulate ale lui Galbaud încercau să salveze
populaţia civilă albă. Mii de refugiaţi alergau spre port, unii
cărând cu ei bagaje, pe care le-au abandonat curând.
200
- ISABEL ALLENDE -
201
- INSULA DE SUB MARE -
202
- ISABEL ALLENDE -
203
- INSULA DE SUB MARE -
205
- INSULA DE SUB MARE -
206
- ISABEL ALLENDE -
207
- INSULA DE SUB MARE -
bolţile unei bănci. Era un caz rarisim de noroc picat din cer,
ar fi fost idiot să-i dea cu piciorul.
După două săptămâni, când veştile din Saint-Domingue
nu lăsau nicio îndoială asupra anarhiei care domnea pe
insulă, Valmorain se hotăra să plece cu Sancho în Louisiana.
Viaţa la Havana era foarte distractivă pentru cineva dispus
să arunce cu banii, dar el nu mai putea pierde timp: dacă
bătea cu Sancho tripourile şi bordelurile, atât banii cât şi
sănătatea se duceau pe apa sâmbetei. Mai bine să-l ducă pe
drăguţul lui cumnat departe de acest anturaj şi să-i dea pe
mână un proiect pe măsura ambiţiilor lui. Plantaţia din
Louisiana ar fi fost în măsură să-i zgândăre ambiţia. Prinsese
drag de tipul plin de defecte şi calităţi de care el însuşi era
lipsit, îl privea ca pe un frate mai mic. Se înţelegeau. Sancho
era vorbăreţ, aventurier, plin de fantezie şi curajos, era genul
de om care se simte în largul său printre prinţi sau
braconieri, cu un succes nebun la femei, era o puşlama cu
inimă mare. Valmorain nu considera Saint-Lazare pierdut,
dar până ar fi recuperat domeniul trebuia să-şi concentreze
energia în proiectul din Louisiana. Politica nu-l interesa,
eşecul lui Galbaud îl lămurise. Venise clipa să producă din
nou zahăr, singurul lucru la care se pricepea.
Pedeapsa
Valmorain a anunţat-o pe Tété că peste două zile se
îmbarcau pe o goeletă americană şi i-a dat bani să cumpere
îmbrăcăminte pentru toţi.
— Ce ai? a întrebat-o văzând că femeia nu lua punga cu
bani.
— Mă iertaţi, monsieur, dar… nu vreau să merg acolo…
— Ce ţi-a venit, proasto? Taci şi ascultă!
— Şi… documentul care mă face liberă e valabil şi acolo?
— Asta te frământă pe tine? Sigur că e valabil, acolo şi
peste tot. Poartă semnătura şi pecetea mea, e legal chiar şi în
China.
— Louisiana e tare departe de Saint-Domingue, nu-i aşa?
208
- ISABEL ALLENDE -
209
- INSULA DE SUB MARE -
210
- ISABEL ALLENDE -
211
- INSULA DE SUB MARE -
212
- ISABEL ALLENDE -
213
- INSULA DE SUB MARE -
PARTEA A DOUA
Louisiana, 1793-1810
214
- ISABEL ALLENDE -
216
- ISABEL ALLENDE -
217
- INSULA DE SUB MARE -
218
- ISABEL ALLENDE -
219
- INSULA DE SUB MARE -
220
- ISABEL ALLENDE -
221
- INSULA DE SUB MARE -
222
- ISABEL ALLENDE -
223
- INSULA DE SUB MARE -
224
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
De pe corabie, New Orleans s-a văzut ca un corn de lună
plutind pe mare, alb şi luminos. Am ştiut imediat că n-aveam
să mai revin în Saint-Domingue. Uneori am premoniţii din
astea şi nu le uit, în felul acesta sunt pregătită când se
împlinesc. Durerea că-l pierdusem pe Gambo era ca un cuţit în
inimă… În port ne aştepta don Sancho, fratele doñei Eugenia,
care ajunsese mai devreme şi găsise casa în care aveam să
stăm. Strada mirosea a iasomie, nu a fum şi sânge, ca la Le
Cap când rebelii îi dăduseră foc, după care plecaseră să-şi
facă revoluţia în alte părţi. În prima săptămână petrecută la
New Orleans am făcut singură toată treaba, mă mai ajuta
câteodată un sclav împrumutat de nişte cunoscuţi de-ai lui don
Sancho, dar pe urmă stăpânul şi cumnatul lui au cumpărat
servitori. Lui Maurice i-au pus un tutore, pe Gaspard Sévérin,
refugiat din Saint-Domingue ca şi noi, dar sărac. Refugiaţii
soseau pe rând, mai întâi bărbaţii ca să caute casă, pe urmă
femeile şi copiii. Unii-şi aduceau familiile de culoare şi sclavii.
Erau de-acum cu miile şi oamenii din Louisiana îi respingeau.
Tutorele nu era de acord cu sclavia, cred că era un aboliţionist
din ăia pe care monsieur Valmorain nu putea să-i sufere.
Avea douăzeci şi şapte de ani, locuia într-o pensiune pentru
negri, purta veşnic acelaşi costum şi îi tremurau şi acum
mâinile de frica celor trăite în Saint-Domingue. Uneori, pe
ascuns de stăpân, îi spălam cămaşa şi îi scoteam petele de pe
haină, dar mirosul de frică n-am reuşit să-l scot. Îi dădeam şi
mâncare s-o ia acasă, cu grijă ca să nu-l jignesc. O primea de
parcă mi-ar fi făcut o favoare, dar era recunoscător şi o lăsa
pe Rosette să asiste la ore. Îl rugasem pe stăpân s-o lase să
înveţe, până la urmă a cedat, deşi sclavii nu aveau voie să
primească educaţie, dar cu ea avea alte planuri: să-l
îngrijească la bătrâneţe şi să-i citească când avea să-l lase
vederea. Oare uitase că trebuia să fim libere? Rosette nu ştia
că stăpânul era tatăl ei, dar îl adora oricum şi cred că şi lui îi
era cumva dragă, pentru că nimeni nu rezista farmecului fiică-
225
- INSULA DE SUB MARE -
226
- ISABEL ALLENDE -
227
- INSULA DE SUB MARE -
Serbările
În 1795 plantaţia Valmorain a fost inaugurată cu o serbare
câmpenească de trei zile şi cu multă risipă, după cum dorise
Sancho şi era obiceiul în Louisiana. Casa, în stil grecesc, era
dreptunghiulară, pe două nivele, cu coloane de jur împrejur,
o galerie la parter şi un balcon acoperit la etaj pe cele patru
laturi, cu camere luminoase şi duşumele de lemn de mahon,
zugrăvită în tonuri pastel, după gustul creolilor francezi şi
catolici, spre deosebire de casele americanilor protestanţi,
perfect albe. O replică mai dulceagă a Acropolei, pretindea
Sancho, însă opinia generală a fost că era unul dintre cele
mai frumoase conace din Mississippi. Îi mai lipseau destule
decoraţiuni interioare, dar golurile au fost umplute cu flori şi
s-au aprins atâtea lumini, încât cele trei nopţi parcă se
transformaseră în plină zi. A participat toată familia, inclusiv
Gaspard Sévérin, îmbrăcat într-o haină nouă dăruită de
Sancho şi afişând un aer mai omenesc, urmare a faptului că
la ţară mânca bine şi stătea la soare. În lunile de vară, când
era trimis la plantaţie pentru ca Maurice să înveţe şi atunci,
îşi trimitea toată leafa fraţilor săi din Saint-Domingue.
Valmorain închiriase două şalupe cu doisprezece vâslaşi şi
copertine colorate pentru transportul musafirilor, care
veniseră cu cufere şi servitori, dintre care nu lipseau
peruchierii. Angajase orchestre de mulatri liberi, care cântau
pe rând pentru ca muzica să nu tacă nicicând, adunase
farfurii de porţelan şi tacâmuri de argint ca pentru un
regiment întreg. Au fost plimbări, escapade călare, vânători,
jocuri de societate, baluri – sufletul petrecerii fiind neobositul
Sancho, mult mai primitor decât Valmorain şi care se simţea
în largul lui atât la un bairam de pungaşi din El Pantano, cât
şi la o petrecere cu ştaif. Femeile se odihneau toată
dimineaţa, ieşeau de-abia după siestă, apărate de voaluri
groase şi mănuşi, iar seara se îmbrăcau de gală. La lumina
blândă a lămpilor ai fi zis că toate sunt de o frumuseţe
răpitoare cu ochi negri, coafuri strălucitoare şi ten sidefiu,
228
- ISABEL ALLENDE -
229
- INSULA DE SUB MARE -
230
- ISABEL ALLENDE -
231
- INSULA DE SUB MARE -
232
- ISABEL ALLENDE -
Un hidalgo spaniol
Sancho García del Solar era ba pe plantaţie, ba în oraş,
era mai tot timpul călare sau în barcă. Tété nu ştia niciodată
când avea să pice în casa din oraş, fie noapte sau zi, mereu
surâzător, vorbăreţ şi flămând adus de un cal obosit. Într-o
luni s-a duelat în zori de zi cu alt spaniol, funcţionar
guvernamental, în grădinile Saint-Antoine, locul tradiţional
în care cavalerii se omorau sau măcar se răneau, duelul fiind
singura modalitate de a spăla onoarea. Era o ocupaţie
predilectă, iar parcul plin de copaci rămuroşi le oferea
discreţia necesară. Acasă nu s-a aflat decât la micul dejun, la
care Sancho s-a înfiinţat cu cămaşa însângerată şi cerând
cafea şi coniac. Râzând în hohote, a anunţat-o pe Tété că era
vorba doar de o zgârietură, însă rivalul se procopsise cu
obrazul însemnat. „Şi de ce v-aţi bătut?” l-a întrebat în timp
ce-i curăţa rana; dacă spada ar fi nimerit doar un pic mai
jos, în inimă, acum l-ar fi îmbrăcat pentru îngropăciune. „S-a
uitat strâmb la mine”, a sunat răspunsul. Era fericit că nu-şi
încărcase conştiinţa cu un mort. Ulterior, Tété a aflat că
adevăratul motiv al duelului fusese Adi Soupir, o jună cu un
sfert de sânge negru şi curbe tulburătoare după care
suspinau cei doi.
233
- INSULA DE SUB MARE -
234
- ISABEL ALLENDE -
235
- INSULA DE SUB MARE -
236
- ISABEL ALLENDE -
237
- INSULA DE SUB MARE -
238
- ISABEL ALLENDE -
Mama vitregă
Hortense Guizot a devenit mama vitregă a lui Maurice la
un an după petrecerea de la plantaţie. De luni de zile îşi
plănuia strategia, cu complicitatea unei duzini de surori,
mătuşi şi verişoare chitite să o mărite şi a tatălui, încântat
să-l atragă pe Valmorain în familionul său. Familia Guizot
era cât se poate de respectabilă, dar nu atât de bogată pe cât
încerca să pară, aşa că o căsătorie cu Valmorain le-ar fi adus
tuturor multe avantaje. Iniţial acesta nici nu s-a prins de
strategia vânătorească, credea că atenţia familiei se îndrepta
către Sancho, care era mai tânăr şi mai chipeş decât el. Dar
când Sancho însuşi i-a deschis ochii, i-a venit să se mute pe
alt continent, căci condiţia sa de holtei era confortabilă şi
ceva atât de ireversibil precum o căsătorie îl îngrozea de-a
dreptul.
— Şi abia de-o ştiu pe domnişoara asta, nici n-am văzut-o
bine…
— Nici pe soră-mea n-o ştiai şi tot te-ai însurat cu ea, i-a
reamintit Sancho.
— Da, şi uite ce rău am dus-o…
— Un bărbat holtei bate la ochi, Toulouse. Hortense e o
frumuseţe.
— Dacă-ţi place atât de mult, n-ai decât s-o iei tu!
— Ai ei m-au mirosit bine, ştiu că sunt un petrecăreţ cu
obiceiuri dezmăţate.
— Mai puţin dezmăţate decât ale altora de pe-aici, Sancho.
Oricum, nu vreau să mă însor.
Dar ideea însurătorii prinsese şi în săptămânile care au
urmat s-a tot gândit la ea, mai întâi ca o prostie, apoi ca la
ceva posibil. Era la vârsta la care mai putea avea copii,
dintotdeauna îşi dorise o familie numeroasă, iar liniile
voluptuoase ale tinerei erau un semn bun, Hortense era
pregătită pentru maternitate. Habar n-avea că o vede mai
tânără decât era: de fapt, împlinise treizeci de ani.
239
- INSULA DE SUB MARE -
240
- ISABEL ALLENDE -
241
- INSULA DE SUB MARE -
242
- ISABEL ALLENDE -
243
- INSULA DE SUB MARE -
244
- ISABEL ALLENDE -
245
- INSULA DE SUB MARE -
246
- ISABEL ALLENDE -
247
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
Stăpânul s-a căsătorit, a plecat cu nevasta şi cu Maurice pe
plantaţie, iar eu am rămas câteva luni doar cu Rosette în casa
din oraş. Copiii au făcut urât când au fost despărţiţi şi au stat
îmbufnaţi săptămâni în şir, aruncând vina pe madame
Hortense. Fiică-mea n-o cunoştea, dar Maurice i-o descrisese,
luându-i în derâdere cântatul, căţeii, rochiile şi manierele; era
vrăjitoarea, intrusa, mama vitregă, grasa. A refuzat să-i spună
maman şi, pentru că taică-său nu-i dădea voie să i se
adreseze altfel, nu i-a mai vorbit deloc. Era obligat şi să-i dea
un pupic în chip de salut, iar el avea grijă să-i lase pe obraz cu
acest prilej salivă sau vreun rest de mâncare, asta până când
madame Hortense a renunţat de bunăvoie la lipicioasa
obligaţie. Prin don Sancho, Maurice îi trimitea lui Rosette
bileţele şi mici daruri, ea îi răspundea cu desene şi cu
cuvintele pe care învăţase să le scrie.
A fost o perioadă de nesiguranţă, dar şi de libertate, pentru
că nu mă controla nimeni. Don Sancho petrecea destul timp la
New Orleans, dar nu era pretenţios deloc. Se amorezase de
frumoasa pentru care se bătuse în duel, numita Adi Soupir, şi
stătea mai mult cu ea decât cu noi. Am făcut oarece cercetări
în legătură cu tipa şi nu mi-a plăcut ce am aflat. La
optsprezece ani avea deja faimă de uşuratică şi hrăpăreaţă şi
le păpase averea mai multor pretendenţi. N-am avut curaj să-l
pun în gardă pe don Sancho, precis că s-ar fi supărat pe mine.
Dimineaţa plecam cu Rosette la Piaţa Franceză, mă întâlneam
cu alte sclave şi ne aşezam la umbră să stăm de vorbă. Unele
făceau pierdut restul de la cumpărături şi luau răcoritoare sau
o duzină de stridii proaspete cu lămâie, dar mie nu-mi cerea
nimeni socoteala şi n-aveam nevoie să fur. Asta înainte ca
madame Hortense să vină la casa din oraş. Rosette atrăgea
destule priviri, cu rochiţa de tafta şi botinele de lac părea o
fetiţă de familie bună. Mie mi-a plăcut întotdeauna piaţa, cu
tarabele de fructe şi legume, gheretele cu mâncare picantă, cu
zarva cumpărătorilor, predicatorilor şi şarlatanilor, cu indienii
248
- ISABEL ALLENDE -
249
- INSULA DE SUB MARE -
250
- ISABEL ALLENDE -
Sezonul uraganelor
Hortense Guizot a adus un vânt de noutate în viaţa lui
Valmorain, umplându-l de optimism, spre deosebire de restul
familiei şi de oamenii de pe plantaţie, care simţeau cu totul
altceva. La început, cuplul primea oaspeţi la sfârşit de
săptămână, după tradiţia ospitalităţii créole, apoi petrecerile
s-au rărit până la dispariţie, când a fost limpede că Hortense
n-avea niciun chef de musafiri picaţi pe neaşteptate. Aşa că-
şi petreceau zilele singuri. Oficial, Sancho locuia la ei, ca
mulţi holtei legaţi de o familie, dar abia dacă se vedeau.
Sancho căuta pretexte pentru a-i evita, însă lui Valmorain îi
era dor de camaraderia pe care o împărtăşiseră. Acum îşi
omora timpul jucând cărţi cu nevastă-sa, ascultând-o
cântând acompaniindu-se la pian sau citind în timp ce ea
picta mici tablouri care înfăţişau dudui dându-se în leagăn
sau pisicuţe jucându-se cu un ghem de lână. Hortense mai
croşeta mileuri cu care acoperea toate suprafeţele
disponibile. Avea mâini albe şi delicate, cam grăsulii, cu
unghii impecabile, mâini harnice la cusut şi brodat,
sprintene pe claviatură şi îndrăzneţe în amor. Vorbeau puţin,
dar se înţelegeau prin priviri afectuoase şi sărutări pe care şi
le suflau de la un scaun la altul în uriaşa sufragerie în care
cinau între patru ochi, căci Sancho venea rar, iar la sugestia
ei Maurice mânca cu tutorele în chioşc, dacă era vreme
bună, sau în sufrageria de zi, astfel putea profita să şi înveţe.
Maurice avea nouă ani, dar se purta tot ca un ţânc,
pretindea Hortense, care avea o duzină de nepoţi şi se credea
expertă în creşterea copiilor. Trebuia să se joace cu copii de
teapa lui, nu cu cei din familia Murphy, atât de ordinari; era
prea răsfăţat, parcă era o fetiţă, era cazul să cunoască
rigorile vieţii, aşa spunea femeia.
Valmorain întinerise, îşi dăduse jos favoriţii şi pierduse
ceva kilograme din cauza activităţii nocturne şi a porţiilor
rahitice care se serveau acum la masă. Îşi găsise fericirea
conjugală pe care n-o cunoscuse cu Eugenia. Chiar şi frica
251
- INSULA DE SUB MARE -
252
- ISABEL ALLENDE -
253
- INSULA DE SUB MARE -
254
- ISABEL ALLENDE -
255
- INSULA DE SUB MARE -
256
- ISABEL ALLENDE -
258
- ISABEL ALLENDE -
259
- INSULA DE SUB MARE -
260
- ISABEL ALLENDE -
261
- INSULA DE SUB MARE -
262
- ISABEL ALLENDE -
263
- INSULA DE SUB MARE -
264
- ISABEL ALLENDE -
Un sat de sclavi
Maurice a fost trimis la o şcoală din Boston, la internat,
unde severii dascăli americani urmau să-l facă bărbat, aşa
cum îl ameninţase taică-său nu doar o dată, prin metode
didactice şi disciplinare de inspiraţie militară. Maurice a
plecat cu câteva lucruri în valiză, însoţit de un om special
angajat, care l-a lăsat la porţile instituţiei, bătându-l pe spate
în chip de încurajare. Băiatul nu apucase să-şi ia rămas-bun
de la Tété: în dimineaţa care urmase bătăii, femeia a fost
trimisă la ţară, cu un bilet pentru Owen Murphy pentru ca
acesta s-o pună imediat să taie trestie. Vătaful-şef i-a văzut
vânătăile groase cât frânghia, din fericire niciuna pe obraz, şi
a trimis-o la spitalul nevesti-sii. Leanne, prinsă cu o naştere
grea, i-a spus să-şi dea cu alifie de aloe şi s-a întors la tânăra
care urla de mama focului, speriată de durerea care o
chinuia de ore bune.
Leanne, care născuse repede şi fără probleme şapte copii,
pe care scheletul ei fragil îi expulzase între două Tatăl
nostru, îşi dădea seama că situaţia era gravă. Luând-o
deoparte pe Tété, i-a explicat cu voce scăzută, pentru ca
cealaltă să nu audă, că pruncul se aşezase de-a curmezişul
265
- INSULA DE SUB MARE -
266
- ISABEL ALLENDE -
267
- INSULA DE SUB MARE -
268
- ISABEL ALLENDE -
269
- INSULA DE SUB MARE -
Căpitanul La Liberté
Doctorul Parmentier a venit la New Orleans la începutul
anului 1800, la trei luni după ce Napoleon Bonaparte se
270
- ISABEL ALLENDE -
271
- INSULA DE SUB MARE -
272
- ISABEL ALLENDE -
273
- INSULA DE SUB MARE -
274
- ISABEL ALLENDE -
275
- INSULA DE SUB MARE -
Refugiaţi
Adèle nu se schimbase mai deloc în anul şi jumătate de
când părăsise Saint-Domingue, ba chiar purta aceeaşi rochie
cu care plecase. Îşi câştiga traiul cosând, aşa cum făcuse
dintotdeauna, banii abia-i ajungeau pentru chirie şi
mâncarea copiilor, dar nu-i stătea în fire să se vaiete pentru
ce-i lipsea, dimpotrivă, era recunoscătoare pentru puţinul pe
care-l avea. Se adaptase, cu copii cu tot, printre numeroşii
negri liberi din oraş şi în curând făcuse rost de o clientelă
276
- ISABEL ALLENDE -
277
- INSULA DE SUB MARE -
278
- ISABEL ALLENDE -
279
- INSULA DE SUB MARE -
280
- ISABEL ALLENDE -
281
- INSULA DE SUB MARE -
282
- ISABEL ALLENDE -
284
- ISABEL ALLENDE -
285
- INSULA DE SUB MARE -
286
- ISABEL ALLENDE -
287
- INSULA DE SUB MARE -
288
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
Am apucat să stau pe plantaţie aproape doi ani, după
calculele mele, înainte ca stăpânii să mă aducă iar printre
servitori. Timp în care nu l-am văzut pe Maurice nici măcar o
dată, pentru că taică-său nu-i dădea voie să vină acasă în
vacanţă şi-l trimitea în călătorie prin alte locuri, iar la urmă,
când a terminat şcoala, l-a luat cu el în Franţa, să-şi cunoască
bunica. Dar asta a fost mai târziu. Stăpânul voia să-l ţină
departe de madame Hortense. Nici pe Rosette n-am putut s-o
văd, însă domnul Murphy îmi aducea veşti despre ea ori de
câte ori se ducea la New Orleans. „Ce te faci cu dulceaţa asta
de fată, Tété? Ar trebui s-o ţii ferecată în casă ca să nu se
bulucească lumea să caşte ochii la ea”, glumea el.
Madame Hortense a născut-o şi pe a doua fiică, pe Marie-
Louise, care însă avea un beteşug la plămâni. Clima îi făcea
rău, dar, cum nimeni nu poate schimba clima, în afară de Père
Antoine în cazuri extreme, nu prea era chip să-i uşurezi
suferinţa. Pentru ea m-au chemat înapoi la casa din oraş. A
fost anul în care a venit doctorul Parmentier, care stătuse mult
timp în Cuba, şi l-a înlocuit pe medicul familiei Guizot. Primul
lucru pe care l-a făcut a fost să elimine lipitorile şi frecţiile cu
muştar care mai c-o omorau pe copilă şi să întrebe de mine.
Uite că şi-a amintit de mine, după atâţia ani. L-a convins pe
stăpân că eram cea mai indicată să am grijă de Marie-Louise
pentru că învăţasem o grămadă de lucruri de la Tante Rose.
Atunci i-au poruncit şefului vătafilor să mă trimită în oraş. M-
am despărţit cu multă jale de prietenii mei şi de familia
Murphy şi a fost prima dată când am călătorit singură, doar
cu un permis ca să nu mă aresteze.
Multe se schimbaseră la New Orleans în absenţa mea: erau
mai multe gunoaie, oameni şi trăsuri, başca zorul de a construi
case şi a lărgi străzile. Până şi piaţa se mărise. Don Sancho
nu mai locuia în casa Valmorain, se mutase în acelaşi cartier.
Célestine mi-a spus că o dăduse uitării pe Adi Soupir şi că era
amorezat de o cubaneză, dar nimeni din casă n-o văzuse la
289
- INSULA DE SUB MARE -
290
- ISABEL ALLENDE -
291
- INSULA DE SUB MARE -
ştiu ce conţin, căci Maurice mi-a citit părţi din ele, mai puţin
îndrăzneţe.
Rosette mi-a mulţumit pentru dulciuri, panglici şi cărţi. Nu
eu i le trimisesem, că doar nu aveam bani. Credeam că o
făcuse stăpânul Valmorain, dar ea mi-a spus că nici nu
trecuse pe la ea. Don Sancho era cel care-i făcea cadouri în
numele meu, slăvi-i-ar Bondye numele bunului de don Sancho!
Erzuli, loa mamă, n-am nimic să-i dau fiică-mii. Aşa a fost.
292
- ISABEL ALLENDE -
Promisiunea se îndeplineşte
Cu prima ocazie, Tété s-a dus să stea de vorbă cu părintele
Antoine. L-a aşteptat vreo două ore, căci era plecat la
închisoare la deţinuţi. Le ducea mâncare şi le curarisea
rănile lăsate de bătăi fără ca paznicii să-l împiedice, pentru
că auziseră şi ei că omul era un sfânt şi că fusese văzut în
mai multe locuri în acelaşi timp, iar uneori cu un fel de
farfurie luminoasă plutindu-i deasupra capului. În cele din
urmă franciscanul a ajuns la căsuţa de piatră care-i slujea
drept locuinţă şi birou, cu coşul golit şi abia aşteptând să se
întindă să se odihnească, dar mai avea treabă şi mai erau
câteva ore bune până ca soarele să asfinţească, ceas de
rugăciune când oasele i se odihneau în timp ce sufletu-i urca
la ceruri. „Tare rău îmi pare, soră Lucie, că nu mă mai ţin
puterile să mă rog mai mult şi mai temeinic”, obişnuia el să-i
spună măicuţei care îi purta de grijă. „Şi la ce bun să te rogi
mai mult, mon père? Că doar eşti de-acum sfânt”, suna
invariabil răspunsul ei. A primit-o pe Tété cu braţele
deschise, aşa cum făcea cu toţi. Omul era neschimbat, avea
aceeaşi privire blândă de dulău mare şi bun, răspândea
acelaşi miros de usturoi, purta aceeaşi sutană slinoasă,
crucea de lemn şi barba de profet.
— Ei, Tété, pe unde ai umblat?
— Vai, părinte, ai mii de enoriaşi şi ţi-ai adus aminte de
mine! s-a emoţionat ea.
Apoi i-a spus că stătuse la plantaţie, i-a arătat încă o dată
documentul libertăţii ei, îngălbenit şi gata să se rupă, pe
care-l păstra de atâţia ani şi nu-i folosise la nimic, căci
stăpânul găsea mereu câte un pretext ca să-şi amâne
promisiunea. Părintele Antoine şi-a pus pe nas ochelarii de
astronom, s-a apropiat cu actul de singura lumânare ce
ardea în încăpere şi a citit atent.
— Cine mai ştie de asta, Tété? Adică dintre cei din New
Orleans.
293
- INSULA DE SUB MARE -
294
- ISABEL ALLENDE -
295
- INSULA DE SUB MARE -
296
- ISABEL ALLENDE -
297
- INSULA DE SUB MARE -
298
- ISABEL ALLENDE -
300
- ISABEL ALLENDE -
301
- INSULA DE SUB MARE -
302
- ISABEL ALLENDE -
303
- INSULA DE SUB MARE -
304
- ISABEL ALLENDE -
305
- INSULA DE SUB MARE -
306
- ISABEL ALLENDE -
307
- INSULA DE SUB MARE -
308
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
În ziua cu pricina m-am înfiinţat la poarta tribunalului să-l
aştept pe judecător. Notificarea era încă lipită pe zid, aşa cum
o văzusem în toate cele patruzeci de zile când mergeam – cu
inima în gât şi gris-gris-ul norocos în mână – să văd dacă se
opunea careva eliberării mele. Ar fi putut s-o facă madame
Hortense, i-ar fi fost foarte uşor: era de-ajuns să mă acuze de
depravare sau fire rea, dar pare-se că n-a avut curaj să-şi
sfideze soţul. Monsieur Valmorain avea oroare de bârfe. Au
fost zile în care am avut timp să mă gândesc şi să-mi pun
întrebări. Îmi zumzăiau în cap avertizările lui Célestine şi
ameninţările lui Valmorain: libertatea însemna că nu mai
puteam conta pe ajutorul său, că n-aveam să mai fiu apărată
şi în siguranţă. Dacă nu găseam de lucru sau mă
îmbolnăveam aş fi îngroşat coada cerşetorilor care primeau de
mâncare de la ursuline. Şi Rosette? „Linişteşte-te, Tété, ai
nădejde în Dumnezeu, care nu ne lasă niciodată”, îmi spunea
Père Antoine. Nimeni n-a venit la tribunal ca să se opună,
drept care pe 30 noiembrie 1800 judecătorul a semnat actul
care mă elibera şi mi-a încredinţat-o pe Rosette. De faţă n-a
fost decât părintele, don Sancho şi doctorul Parmentier mi-au
promis că vin, dar pesemne au uitat. Judecătorul m-a întrebat
de numele de familie, iar sfântul a fost de acord să-l folosesc
pe al său. Zarité Sedella, treizeci de ani, mulatră, liberă.
Rosette, unsprezece ani, cu o pătrime de sânge negru, sclavă,
proprietatea lui Zarité Sedella. Asta scria pe hârtia pe care
Père Antoine mi-a citit-o cuvânt cu cuvânt, după care m-a
binecuvântat şi m-a îmbrăţişat cu putere. Aşa a fost.
Apoi el s-a dus la treburile lui, iar eu m-am aşezat pe o
bancă din piaţă şi-am plâns de uşurare. Nu ştiu cât am stat
acolo, dar cred că mult, că am plâns îndelung, soarele s-a tot
mutat pe cer şi lacrimile mi s-au uscat când nu mai era
lumină. Cineva mi-a atins umărul şi un glas pe care l-am
recunoscut pe loc mi-a spus: „Bine că te-ai liniştit,
mademoiselle Zarité, credeam c-o să te topeşti de atâta
309
- INSULA DE SUB MARE -
310
- ISABEL ALLENDE -
311
- INSULA DE SUB MARE -
312
- ISABEL ALLENDE -
313
- INSULA DE SUB MARE -
314
- ISABEL ALLENDE -
Politica zilei
În Saint-Domingue, Pierre-François Toussaint, poreclit
Louverture pentru talentul său de negociator, menţinea un
control precar sub dictatura sa militară, însă cei şapte ani de
violenţe devastaseră colonia şi sărăciseră Franţa. Napoleon
n-avea de gând să-i permită chiombului ăstuia cu picioarele
din X – chiar aşa l-a numit – să-i impună condiţii. Toussaint
se proclamase guvernator pe viaţă, inspirându-se din titlul
napoleonic de prim-consul pe viaţă, şi-l trata de la egal la
egal. Bonaparte voia să-l zdrobească ca pe un gândac, să-i
pună pe negri să muncească pe plantaţii şi să recupereze
colonia sub stăpânirea albilor. La Café des Émigrés din New
Orleans lumea urmărea cu toată atenţia evenimentele
confuze din acele luni, sperând să se reîntoarcă pe insulă.
Napoleon a trimis o expediţie numeroasă sub comanda
cumnatului său, generalul Leclerc, care şi-a adus şi nevasta,
pe frumoasa Pauline Bonaparte. Sora lui Napoleon călătorea
însoţită de o mulţime de curtezani, muzicanţi, acrobaţi,
artişti, aducând cu mobilierul, podoabele şi tot ce mai era
nevoie ca să-şi instaleze în colonie o curte la fel de superbă
ca aceea lăsată la Paris.
Au părăsit Brestul la finele anului 1801, iar două luni mai
târziu Le Cap era bombardat de corăbiile lui Leclerc şi făcut
praf pentru a doua oară în zece ani. Toussaint Louverture
nici n-a clipit. Impasibil, aştepta de fiecare dată momentul
potrivit să atace sau să se replieze; în acest ultim caz, trupele
sale lăsau în urmă pământ pârjolit, nici măcar un pom nu
rămânea în picioare. Iar albii care n-apucau să se pună sub
protecţia lui Leclerc erau nimiciţi. În aprilie, febra galbenă s-
a abătut ca un blestem în plus peste trupele franceze,
neobişnuite cu clima şi lipsite de apărare împotriva
epidemiei. Din cei şaptesprezece mii de oameni aduşi de
Leclerc la început mai rămăseseră şapte mii ca vai de ei,
cinci mii agonizau, alţi cinci mii erau morţi şi îngropaţi. Încă
315
- INSULA DE SUB MARE -
316
- ISABEL ALLENDE -
317
- INSULA DE SUB MARE -
318
- ISABEL ALLENDE -
319
- INSULA DE SUB MARE -
320
- ISABEL ALLENDE -
Americanii
Şi tocmai atunci New Orleansul a fost zguduit de un zvon
cât se poate de neverosimil. În cafenele şi cârciumi, pe străzi
şi în pieţe lumea se aduna să comenteze cu foc ştirea, încă
nesigură, că Napoleon Bonaparte vânduse Louisiana
americanilor. Zilele trecând, au început să creadă că era doar
o calomnie, totuşi continuau să vorbească despre corsicanul
cel blestemat, căci amintiţi-vă, domnilor, Napoleon e din
Corsica, deci nu se poate spune că e francez, şi iată că ne-a
dat la kaintocks. Era vorba de tranzacţia de teren cea mai
formidabilă şi ieftină din istorie: mai bine de două milioane
de kilometri pătraţi contra sumei de cincisprezece milioane
de dolari, cu alte cuvinte, câţiva cenţi pe hectar. Cea mai
mare parte a teritoriului, ocupată de triburi răzleţe de
indigeni, nu fusese exploatată temeinic de albi – nimeni nu-şi
pusese problema – dar după ce Sancho García del Solar a
pus în circulaţie o hartă a continentului chiar şi ultimii
nătângi şi-au dat seama că americanii îşi dublaseră teritoriul
naţional. „Şi-acum ce ne facem? Cum s-a băgat Napoleon în
afacerea asta? Păi nu eram colonie spaniolă?” În urmă cu trei
ani Spania cedase Louisiana Franţei prin tratatul secret de la
San Ildefonso, însă cei mai mulţi nici nu aflaseră pentru că
lucrurile continuau să meargă la fel ca până atunci.
Schimbarea de guvernare a trecut neobservată, autorităţile
spaniole au rămas la post, în vreme ce Napoleon se războia
cu turcii, austriecii, italienii şi cu oricine se mai nimerea,
asta pe lângă rebelii din Saint-Domingue. Lupta pe prea
multe fronturi, chiar şi împotriva Angliei, inamicul ancestral,
şi avea nevoie de timp, trupe şi bani; nu putea nici ocupa,
321
- INSULA DE SUB MARE -
322
- ISABEL ALLENDE -
323
- INSULA DE SUB MARE -
324
- ISABEL ALLENDE -
325
- INSULA DE SUB MARE -
326
- ISABEL ALLENDE -
Rosette
Valmorain o mai văzuse pe Tété pe stradă, n-aveai cum să
nu te ciocneşti cu toată lumea în acest oraş, dar se făcuse că
n-o vede. Ştia însă că lucra pentru Violette Boisier. Nici cu
frumoasa mulatră nu mai avea legături, înainte de a
reînnoda prietenia, aşa cum avusese de gând, i-o luase
înainte Sancho cu galanteria lui, cu aspectul său chipeş şi
cu avantajul că era holtei. Nu pricepea nici acum cum de i-o
luase înainte cumnatul. Relaţia lui Valmorain cu Hortense
pălise de când aceasta, ocupată cu maternitatea, îşi neglijase
acrobaţiile amoroase din marele pat matrimonial cu îngeraşi.
Era tot timpul gravidă, n-apuca să-şi revină după ce năştea o
fetiţă că o şi aştepta pe următoarea, tot mai obosită, mai
grasă şi mai tiranică.
327
- INSULA DE SUB MARE -
328
- ISABEL ALLENDE -
329
- INSULA DE SUB MARE -
330
- ISABEL ALLENDE -
331
- INSULA DE SUB MARE -
332
- ISABEL ALLENDE -
333
- INSULA DE SUB MARE -
334
- ISABEL ALLENDE -
Zarité
Până la urmă am acceptat „plasamentul”, pe care celelalte
mame îl priveau atât de firesc. N-aş fi vrut aşa ceva pentru
fata mea, dar ce altceva îi puteam oferi? Rosette a fost imediat
de acord când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus. Avea mai
mult simţ practic decât mine.
Madame Violette a organizat balul cu ajutorul unor francezi
care se ocupau cu spectacolele. A mai înfiinţat şi o Academie
de Bune Maniere şi Frumuseţe – aşa s-a numit casa galbenă –
unde le pregătea pe fetele care veneau la cursurile ei. Zicea că
acestea vor fi cele mai căutate şi vor putea să-şi aleagă
protectorul; cu acest argument le-a convins pe mame şi nimeni
n-a mai avut obiecţii la plata cursurilor. Pentru prima dată în
cei patruzeci şi cinci de ani ai ei madame Violette se scula
devreme. O trezeam cu o cafea neagră şi aveam grijă să ies
din cameră înainte să mi-o arunce în cap. Era prost-dispusă
până pe la prânz. Madame primise doar o duzină de eleve, nu
era loc pentru mai multe, dar pentru anul următor avea în plan
să facă rost de un local mai încăpător. Angajase profesori de
muzică şi dans; fetele purtau pe cap o ceaşcă umplută cu apă
pentru a-şi ameliora ţinuta şi mersul; le-a învăţat să se
pieptene şi să se machieze, iar în orele libere eu le explicam
cum se ţine o casă, că la asta mă pricep. Le-a mai desenat şi
câte o garderobă, în funcţie de silueta şi culoarea fiecăreia, iar
apoi madame Adèle şi ajutoarele ei au cusut rochiile. Doctorul
Parmentier a propus ca fetele să ia şi lecţii de conversaţie,
însă madame Violette a spus că nici unui bărbat nu-i pasă de
ce spune o femeie, iar don Sancho a fost de acord. În schimb,
doctorul ia mereu aminte la sfaturile lui Adèle şi le urmează cu
sfinţenie, pentru că el are cap doar pentru a vindeca bolnavii,
hotărârile în familie ea le ia. Au cumpărat casa de pe strada
Rampart şi-şi ţin la şcoală copiii cu banii şi investiţiile ei,
pentru că ce câştigă el se duce ca fumul.
La jumătatea anului elevele făcuseră asemenea progrese,
încât don Sancho a pariat cu tovarăşii săi de la Café des
335
- INSULA DE SUB MARE -
336
- ISABEL ALLENDE -
burtă şi pe pulpe argilă, care întâi era rece şi grea, iar mai
târziu se încălzea şi parcă era vie şi fierbea. Aşa mă făcea
bine. Pământul şi apa vindecă trupul şi sufletul. Cu Gambo
cred că am simţit prima dată lucrul acela despre care vorbea
madame, numai că ne-am despărţit mult prea repede. După
care ani de zile n-am mai simţit nimic, până când a venit
Zacharie să-mi trezească trupul. Mă iubeşte şi are răbdare. În
afară de Tante Rose, e singurul care mi-a numărat cicatricile
rămase în locurile unde stăpânul îşi mai stingea trabucul. Dar
madame Violette e singura femeie pe care am auzit-o
pronunţând acest cuvânt: plăcere. „Cum i-o veţi da unui
bărbat dacă nu ştiţi ce-i aia?” aşa le spunea elevelor. Plăcerea
dragostei, plăcerea de a alăpta un copil, plăcerea de a dansa.
Plăcerea de a-l aştepta pe Zacharie, ştiind că va veni.
A fost anul în care am fost foarte ocupată cu treburile casei,
cu elevele, plus comisioanele la madame Adèle şi leacurile
pentru doctorul Parmentier. În decembrie, mai era puţin până
la balul Cordon Bleu, mi-am făcut socoteala că de trei luni nu
mai avusesem ciclu. Singurul lucru care m-a mirat a fost cum
de nu rămăsesem gravidă mai devreme, pentru că eram de
mult cu Zacharie şi nu luasem deloc măsurile de precauţie
învăţate de la Tante Rose. De cum i-am spus, a vrut să ne
căsătorim imediat, dar mai întâi trebuia s-o „plasez” pe
Rosette a mea.
337
- INSULA DE SUB MARE -
Maurice
În vacanţa celui de-al patrulea an de colegiu, Maurice l-a
aşteptat ca de fiecare dată pe Jules Beluche. Între timp nu
mai tânjea să-şi vadă familia, singurul motiv pentru a se
întoarce la New Orleans era Rosette, deşi slabe speranţe s-o
poată vedea. Ursulinele nu permiteau nimănui vizitele pe
neaşteptate, cu atât mai puţin unui băiat incapabil să
dovedească un grad de rudenie apropiat. Ştia că tatăl său nu
i-ar fi permis, spera însă să-l poată însoţi pe unchiul Sancho,
pe care măicuţele îl cunoşteau bine, căci o vizitase mereu pe
Rosette.
Din scrisori aflase că Tété fusese trimisă la plantaţie după
incidentul cu Hortense şi îşi făcea reproşuri că fusese vina
lui; parcă o vedea tăind la trestie în plin soare şi i se strângea
inima. Nu numai el şi Tété plătiseră scump lovitura aceea de
bici, pare-se că şi Rosette căzuse în dizgraţie. Fata îi scrisese
nu doar o dată lui Valmorain rugându-l să vină să o vadă,
dar nu primise niciun răspuns. „Ce-am făcut oare ca să pierd
afecţiunea tatălui tău? Înainte eram ca fiica lui, de ce m-a
dat uitării?” se jeluia în scrisorile către Maurice, care nu
putea nici el să-i ofere un răspuns cinstit. „Nu te-a uitat,
Rosette, papa te iubeşte şi acum obicei şi are grijă să nu-ţi
lipsească nimic, dar plantaţia şi afacerile îl ţin ocupat. Nici
eu nu l-am mai văzut de trei ani.” La ce bun să-i spună că
Valmorain n-o considerase niciodată fiica lui? Înainte de a fi
exilat la Boston îl rugase să-l ducă să o vadă pe soră-sa la
internat, iar omul se răstise furios că singura soră pe care o
avea era Marie-Hortense.
În vara aceea n-a venit Jules Beluche, ci Sancho García
del Solar, sub o pălărie cu boruri largi, în fuga calului şi cu
altul de rezervă. A descălecat dintr-un salt, s-a scuturat de
praf lovindu-şi hainele cu pălăria, abia apoi şi-a îmbrăţişat
nepotul. Jules Beluche primise o lovitură de cuţit pentru
nişte datorii la cărţi, iar neamul Guizot luase măsuri pentru
a evita bârfele, căci oricât de departe era gradul de rudenie,
338
- ISABEL ALLENDE -
339
- INSULA DE SUB MARE -
340
- ISABEL ALLENDE -
341
- INSULA DE SUB MARE -
342
- ISABEL ALLENDE -
343
- INSULA DE SUB MARE -
344
- ISABEL ALLENDE -
345
- INSULA DE SUB MARE -
Spionii
Jean-Martin Relais şi-a făcut apariţia la New Orleans cu
trei săptămâni înainte de primul bal Cordon Bleu organizat
de mama lui. Fără uniforma Academiei Militare pe care o
purtase de la treisprezece ani, ci în calitate de secretar al lui
Isidore Morisset, un om de ştiinţă care venea să evalueze
condiţiile de teren din Antile şi Florida cu scopul de a crea
aici noi plantaţii de zahăr în urma pierderilor din colonia
Saint-Domingue, pare-se definitive. În noua Republică
Neagră Haiti generalul Dessalines anihila sistematic albii pe
care tot el îi poftise să revină. Dacă Napoleon dorise să
ajungă la un acord comercial cu Haiti, asta după ce nu
putuse să ocupe insula cu armata, a renunţat după
346
- ISABEL ALLENDE -
347
- INSULA DE SUB MARE -
348
- ISABEL ALLENDE -
349
- INSULA DE SUB MARE -
350
- ISABEL ALLENDE -
351
- INSULA DE SUB MARE -
352
- ISABEL ALLENDE -
353
- INSULA DE SUB MARE -
354
- ISABEL ALLENDE -
Bastardul
Templul s-a dovedit a fi o insuliţă printre bolţile deltei, o
ridicătură compactă de scoici mărunţite de timp şi acoperită
de o pădure de stejar care pe vremuri era un loc sacru al
indienilor – mai existau şi acum rămăşiţele unui altar, de aici
şi numele. Fraţii Laffitte veniseră devreme, aşa cum făceau în
fiecare sâmbătă, cu excepţia celor în care pica Crăciunul sau
Adormirea Maicii Domnului. Pe mal se înşirau ambarcaţiuni
pentru adâncime mică: bărci pescăreşti, şalupe, canoe,
bărcuţe particulare cu copertină pentru doamne şi barcaze
grosolane de marfă.
Piraţii montaseră corturi de prelată în care-şi etalau
comorile şi distribuiau gratis limonada doamnelor, rom de
Jamaica domnilor şi dulciuri copiilor. Mirosea a apă stătută
şi a prăjeală de creveţi picanţi serviţi pe frunze de porumb.
Ambianţa era de carnaval, cu muzică, scamatori şi un dresor
de câini. Pe o platformă erau scoşi la vânzare patru sclavi
adulţi şi un copil despuiat de vreo doi-trei ani. Cei interesaţi
355
- INSULA DE SUB MARE -
356
- ISABEL ALLENDE -
357
- INSULA DE SUB MARE -
358
- ISABEL ALLENDE -
359
- INSULA DE SUB MARE -
360
- ISABEL ALLENDE -
361
- INSULA DE SUB MARE -
362
- ISABEL ALLENDE -
363
- INSULA DE SUB MARE -
Frică de moarte
Violette Boisier ştia că primul bal Cordon Bleu avea să dea
tonul următoarelor baluri şi că trebuia să marcheze de la
bun început diferenţa faţă de celelalte evenimente care
animau oraşul din octombrie până în aprilie. Vastul local a
fost împodobit şi nimeni nu s-a uitat la cheltuieli. S-a
instalat loja pentru orchestră, s-au adus măsuţe cu feţe de
masă de in brodate şi fotolii de pluş pentru mame şi
guvernante, dispuse în jurul ringului de dans. O pasarelă cu
covor pe jos era locul pe unde fetele îşi făceau intrarea
triumfală în salon. În ziua balului trotuarele au fost spălate
şi acoperite cu scânduri, s-au pus felinare colorate şi
cartierul a fost înveselit cu muzicanţi şi dansatori negri, ca la
carnaval. Dar ambianţa din interiorul salonului era sobră.
În casa Valmorain, în centru, pătrundea rumoarea
depărtată a muzicii stradale, pe care Hortense Guizot, la fel
ca toate albele din oraş, se făcea că n-o aude. Ştia despre ce
era vorba, de mai multe săptămâni doar despre asta se
vorbea. Tocmai cinase şi broda în salon, înconjurată de
fiicele ei, toate blonde şi trandafirii cum fusese şi ea, care se
jucau cu păpuşile în timp ce mezina dormea în leagăn.
Acum, uzată de atâtea naşteri, îşi punea carmin pe obraji şi
purta un coc blond fals pe care sclava Denise i-l prindea în
părul de culoarea paiului care-i mai rămăsese pe cap. Cina
fusese compusă din supă, două feluri principale, brânzeturi,
salată şi trei deserturi, adică ceva uşor pentru că era
singură. Fetele erau prea mici ca să ia masa în sufragerie, iar
soţul ţinea un regim riguros şi prefera să se ţină departe de
tentaţii. I se adusese în bibliotecă orez şi pui fiert fără sare,
căci se supunea ordinelor stricte ale doctorului Parmentier.
Nu numai că se înfometa, dar mai trebuia să se şi plimbe şi
să renunţe la alcool, ţigări şi cafea. Ar fi murit de plictiseală
dacă n-ar fi fost cumnatul Sancho, care venea zilnic să-l
pună la curent cu ultimele veşti şi bârfe, să-l înveselească cu
364
- ISABEL ALLENDE -
365
- INSULA DE SUB MARE -
366
- ISABEL ALLENDE -
Balul sirenelor
Cu lacrimi de ruşine în ochi, Jean-Martin i-a mărturisit lui
Isidore Morisset cele spuse de Valmorain şi nedezminţite de
mama lui; pur şi simplu, Violette refuzase să comenteze acele
367
- INSULA DE SUB MARE -
368
- ISABEL ALLENDE -
369
- INSULA DE SUB MARE -
370
- ISABEL ALLENDE -
371
- INSULA DE SUB MARE -
372
- ISABEL ALLENDE -
373
- INSULA DE SUB MARE -
La dreapta lunii
Tété nu s-a dus la bal, nu era cazul, nici nu fusese invitată
şi ştia şi singură că locul ei nu era acolo: celelalte mame ar fi
fost jignite şi fiică-sa s-ar fi simţit prost. A convenit cu
Violette ca aceasta să fie pe post de însoţitoare pentru
Rosette. Pregătirile pentru bal, care necesitaseră luni de
răbdare şi muncă, dăduseră rezultatele scontate: Rosette
374
- ISABEL ALLENDE -
375
- INSULA DE SUB MARE -
376
- ISABEL ALLENDE -
377
- INSULA DE SUB MARE -
378
- ISABEL ALLENDE -
379
- INSULA DE SUB MARE -
Îndrăgostiţii
Tété şi Rosette au părăsit casa galbenă de pe strada
Chartres a doua zi după scandalul de la balul Cordon Bleu.
Lui Violette îi trecuse furia şi o iertase pe Rosette – o
dragoste cu piedici o înduioşa mereu – dar tot a fost uşurată
când Tété a anunţat-o că nu mai voia să abuzeze de
ospitalitatea ei. Era mai bine să păstreze oarece distanţă, şi-a
zis. Cele două au tras la pensiunea unde stătuse pe vremuri
tutorele Gaspard Sévérin până avea să fie gata mica locuinţă
pe care Zacharie o cumpărase la două străzi de Adèle. Tété a
continuat să lucreze pentru Violette şi a pus-o pe fiică-sa să
înveţe croitorie cu Adèle: era timpul ca fata să-şi câştige
pâinea. Înaintea uraganului care se dezlănţuise era
neputincioasă. Îi era milă de fiică-sa, fireşte, dar nu se putea
apropia de fata care se închisese în ea ca un melc. Rosette
nu vorbea cu nimeni, cosea posacă, aşteptându-l pe Maurice
cu o tărie de granit, oarbă la curiozitatea celorlalţi şi surdă la
sfaturile femeilor din jurul ei: mama, Violette, Loula, Adèle
plus o duzină de vecine.
Tété a aflat de confruntarea dintre Maurice şi Toulouse
Valmorain de la Adèle, care aflase de la Parmentier, şi de la
Sancho, care trecuse pe la ea ca să-i dea veşti despre
Maurice. I-a spus că băiatul era slăbit de tifos, dar în afara
pericolului, şi că dorea să o vadă pe Rosette cât mai curând.
380
- ISABEL ALLENDE -
381
- INSULA DE SUB MARE -
382
- ISABEL ALLENDE -
Legătură de sânge
Un ceas mai târziu, Maurice venea neanunţat la pensiunea
la care stătea Tété. Nu-l mai văzuse de şapte ani, dar tânărul
înalt şi serios, ciufulit şi purtând ochelari cu lentile rotunde i
s-a părut aidoma copilului pe care-l crescuse: avea aceeaşi
intensitate şi aceeaşi drăgălăşenie ca şi atunci. S-au
îmbrăţişat îndelung, ea repetându-i numele, el şoptind
maman, maman, cuvântul interzis. Se aflau în salonaşul
prăfuit al pensiunii, veşnic întunecat. Lumina zgârcită care
trecea prin jaluzelele trase nu reuşea să ascundă mobila
hărtănită, covorul zdrenţuit şi tapetul îngălbenit de pe pereţi.
Rosette, care-l aşteptase atât, a rămas mută de fericire,
dar şi mirată să-l vadă slăbit, atât de diferit de junele chipeş
cu care dansase cu două săptămâni în urmă. Contempla
scena de parcă vizita intempestivă a iubitului ei n-ar fi avut
de-a face cu ea.
— Rosette şi eu ne-am iubit dintotdeauna, maman, ştii
doar. De când eram mici ziceam că ne vom căsători, îţi
aminteşti?
— Da, fiule, îmi amintesc. Dar e un păcat.
— E pentru prima dată că te aud spunând acest cuvânt, ai
devenit catolică?
— Loas sunt tot timpul cu mine, Maurice, dar mă duc şi la
slujbele lui Père Antoine.
— Cum poate fi dragostea un păcat? Doar ne-a dat-o
Dumnezeu! Ne iubeam încă înainte de a ne naşte. N-avem
nicio vină că avem acelaşi tată. Păcatul e al lui, nu al nostru.
— Există nişte consecinţe… a murmurat Tété.
— Ştiu, ştiu. Toată lumea are grijă să ne avertizeze că
putem avea copii anormali, dar suntem gata să ne asumăm
acest risc, nu-i aşa, Rosette?
Fata n-a răspuns. Maurice s-a apropiat de ea şi a luat-o
protector pe după umeri.
383
- INSULA DE SUB MARE -
384
- ISABEL ALLENDE -
385
- INSULA DE SUB MARE -
386
- ISABEL ALLENDE -
387
- INSULA DE SUB MARE -
389
- INSULA DE SUB MARE -
390
- ISABEL ALLENDE -
Purgatoriul
Valmorain şi-a pierdut atât fiul, cât şi sănătatea dintr-un
foc. În clipa în care Maurice părăsea pentru totdeauna casa
părintească, ceva s-a rupt în el. Când Sancho şi ceilalţi l-au
ridicat în picioare au constatat că o jumătate din corp
paralizase. Doctorul Parmentier a stabilit că nu inima îl
lăsase, cum se temea, ci suferise un atac cerebral. Era
aproape complet paralizat, îi curgeau balele şi nu mai avea
controlul sfincterelor. „Cu timpul şi cu ceva noroc vei fi mai
bine, mon ami, dar niciodată ca înainte”, a grăit doctorul,
adăugând că avusese pacienţi care trăiseră încă mulţi ani
după un asemenea atac. Prin semne, Valmorain i-a dat de
înţeles că dorea să-i vorbească între patru ochi, astfel că
Hortense Guizot, cu ochii ei de vultur hoitar, a fost nevoită să
iasă din cameră şi să închidă uşa după ea. Bâiguielile lui
erau de neînţeles, totuşi doctorul reuşi să priceapă că mai
multă frică avea de nevastă-sa decât de boală. Hortense era
în stare să-i grăbească moartea, era limpede că prefera să
rămână văduvă decât să aibă grijă de un invalid care făcea
pe el. „Fii liniştit, asta o rezolv cu trei fraze”, l-a potolit
Parmentier.
I-a dat femeii medicamentele şi instrucţiunile necesare şi a
sfătuit-o să angajeze o infirmieră bună, căci recuperarea
depindea în mare măsură de felul în care avea să fie îngrijit.
La plecare i-a luat mâinile într-ale sale cu un gest părintesc:
„Sper ca soţul dumitale să iasă cu bine din povestea asta,
madame, pentru că nu cred că Maurice e pregătit să-i ia
locul”. A adăugat că Valmorain nu apucase să facă
demersurile necesare pentru schimbarea testamentului, aşa
că, din punct de vedere legal, Maurice era mai departe
singurul moştenitor.
După două zile, Tété primea printr-un curier un bilet de la
Valmorain. N-a mai aşteptat-o pe Rosette ca să i-l citească, s-
a dus glonţ la Père Antoine. Orice venea de la fostul ei stăpân
avea darul să-i facă nervi la stomac. A bănuit că Valmorain
391
- INSULA DE SUB MARE -
392
- ISABEL ALLENDE -
393
- INSULA DE SUB MARE -
394
- ISABEL ALLENDE -
396
- ISABEL ALLENDE -
397
- INSULA DE SUB MARE -
398
- ISABEL ALLENDE -
399
- INSULA DE SUB MARE -
La închisoare
Tété a născut fetiţa în zăpuşitoarea lună iunie, ajutată de
Adèle şi de Rosette, care voia să vadă de aproape ce-avea s-o
aştepte peste câteva luni; Loula şi Violette se plimbau pe
stradă, la fel de nervoase ca şi Zacharie. Când a primit copila
în braţe, Tété a plâns de fericire: putea s-o iubească fără
teamă că i-ar lua-o cineva. Era a ei. Trebuia s-o ferească de
boli, accidente şi alte necazuri fireşti, nu de un stăpân care
făcea cu ea ce-i căşuna.
Fericirea tatălui a fost cu asupra de măsură, petrecerile pe
care le-a dat au speriat-o de-a binelea pe Tété: puteau atrage
ghinionul. Precaută, a dus sugara la preoteasa Sanité Dédé,
care i-a luat cincisprezece dolari ca s-o protejeze printr-o
ceremonie compusă din scuipături proprii şi sânge de cocoş.
După care s-au dus cu toţii la biserica lui Père Antoine unde
a fost botezată cu numele naşei: Violette.
Vara fierbinte şi umedă parcă nu se mai termina pentru
Rosette. Cu cât îi creştea burta, cu atât îi era mai dor de
Maurice. Stătea cu maică-sa în căsuţa cumpărată de
Zacharie şi era înconjurată de femei care n-o lăsau nicio
clipă singură, dar nu se simţea în siguranţă. Fusese
dintotdeauna foarte puternică, se credea norocoasă, însă
acum devenise temătoare, avea coşmaruri şi presimţiri rele.
„Oare de ce n-am plecat cu Maurice în februarie? Dacă
păţeşte ceva? Dacă nu ne mai vedem? Nu trebuia să ne
400
- ISABEL ALLENDE -
401
- INSULA DE SUB MARE -
402
- ISABEL ALLENDE -
403
- INSULA DE SUB MARE -
404
- ISABEL ALLENDE -
hotărâre deloc uşoară, mai întâi pentru că-şi lăsa pentru mai
multe zile toţi sărmanii care depindeau de ajutorul său, apoi
pentru că nu ştia să călărească, iar drumul cu barca
împotriva curentului era scump şi anevoios, dar a reuşit s-o
scoată la capăt.
A dat de un Valmorain într-o stare mai bună decât se
aştepta, deşi invalid şi vorbind încurcat. N-a apucat să-l
ameninţe cu focurile iadului: şi-a dat seama că omul habar
n-avea de ceea ce făcuse nevastă-sa la New Orleans. Aflând
toată povestea, Valmorain a fost mai indignat că Hortense
nu-i spusese nimic, aşa cum îi ascundea ea atâtea altele,
decât de soarta lui Rosette, pe care din „vagaboandă” n-o
scotea. Dar s-a muiat când a aflat că tânăra aştepta un copil.
Şi-a dat seama că dacă ea sau copilul păţeau ceva, adio
împăcare cu Maurice. Cu mâna cea sănătoasă a sunat
talanga cu care o chema pe măicuţa care avea grijă de el şi i-
a poruncit să pregătească barca. Pleca la oraş. Peste două
zile, avocaţii Guizot retrăgeau toate acuzaţiile împotriva lui
Rosette Sedella.
405
- INSULA DE SUB MARE -
Zarité
Au trecut de atunci patru ani, suntem în anul 1810. Mi-a
trecut frica de libertate, deşi de albi mă voi teme mereu. N-o
mai plâng pe Rosette, sunt mulţumită aproape tot timpul.
Rosette a ieşit din închisoare plină de păduchi, slabă,
bolnavă şi cu răni ulceroase la picioare din cauza fiarelor şi a
nemişcării. Am pus-o la pat, am îngrijit-o zi şi noapte, am
întărit-o cu supă de măduvă de bou şi feluri săţioase aduse de
vecine, dar tot a născut înainte de vreme. Copilul încă nu era
pregătit să vină pe lume, era micuţ şi avea pielea străvezie
precum hârtia udă. Naşterea a fost rapidă, dar Rosette era
slăbită şi pierduse mult sânge. A doua zi a făcut febră, în a
treia delira şi-l chema pe Maurice; atunci am ştiut că o pierd.
Disperată, am apelat la toate cunoştinţele primite de la Tante
Rose, la ştiinţa doctorului Parmentier, la rugăciunile părintelui
Antoine şi mi-am invocat toţi loas. Am pus nou-născutul la
sânul lui Rosette, pentru ca mama să lupte pentru viaţa ei, dar
cred că nici nu l-a simţit. Am încercat să o ridic, am implorat-o
să bea apă, să deschidă ochii, să-mi răspundă, Rosette,
Rosette… La ora trei noaptea, în timp ce-i cântam balade
africane, am văzut că-şi mişca buzele şi m-am aplecat să aud.
„Te iubesc, maman” a rostit ea şi s-a stins cu un suspin. I-am
simţit trupul uşor în braţe, sufletul i s-a desprins lin, ca un
fuior de ceaţă, şi a zburat afară prin fereastra deschisă.
Sfâşierea atroce pe care am simţit-o atunci nu se poate
descrie, şi nici nu e nevoie: orice mamă o cunoaşte, căci prea
puţine sunt norocoasele care-şi au toţi copiii în viaţă. De
dimineaţă a venit Adèle cu supa şi ea mi-a desprins-o din
braţele încleştate şi a întins-o în pat. M-a lăsat un pic să gem
îndurerată şi prăbuşită, după care mi-a pus în mână o cană cu
supă şi mi-a adus aminte de copii. Bietul meu nepot stătea
ghemuit lângă fiică-mea Violette în acelaşi leagăn, atât de mic
şi de lipsit de apărare încât în orice clipă ar fi putut pleca după
Rosette. L-am pus dezbrăcat pe pânza lungă a tignon-ului meu
şi mi l-am legat peste pieptul gol, piele pe piele, lipit de inimă,
406
- ISABEL ALLENDE -
407
- INSULA DE SUB MARE -
408
- ISABEL ALLENDE -
409
- INSULA DE SUB MARE -
valorează. Nici nu mai ţin minte cum arăta; îmi place chipul
său ciudat şi spart, îmi place peticul care-i acoperă ochiul
mort, îmi plac cicatricile lui. Nu mai vorbim de lucruri lipsite de
importanţă, doar de cele serioase, care nu sunt puţine. Ca să
nu-l supăr, profit de absenţele lui ca să mă distrez în felul
meu, iată avantajul de a avea un soţ ocupat. Nu-i place să
merg desculţă pe stradă, că nu mai sunt sclavă, să-l însoţesc
pe Père Antoine la pomeni prin El Pantano, că e periculos, să
asist la bambousses în piaţa Congo, că e ceva vulgar. Nu-i
spun nimic şi nici el nu mă întreabă. Chiar ieri am dansat în
piaţă în sunetele tobelor vrăjite ale lui Sanité Dédé. Dansez şi
dansez. Uneori apare Erzuli, loa mamă, loa dragostei, şi o
încalecă pe Zarité. Şi-atunci pornim în galop să-mi văd morţii
în insula de sub mare. Aşa stau lucrurile.
410
- ISABEL ALLENDE -
411
- INSULA DE SUB MARE -
412