Sunteți pe pagina 1din 412

- INSULA DE SUB MARE -

2
- ISABEL ALLENDE -

ISABEL ALLENDE

INSULA DE SUB MARE

Traducere din spaniolă de CORNELIA RĂDULESCU


Titlul original: LA ISLA BAJO EL MAR, 2009

3
- INSULA DE SUB MARE -

Cuprins

Zarité
PARTEA ÎNTÂI Saint-Domingue, 1770-1793
Răul spaniol
Pasăre de noapte
Oul de porumbiţă
Logodnica din Cuba
Casa stăpânului
Zarité
Învăţătură de minte
Macandal
Zarité
Balul intendentului
Nebuna de pe plantaţie
Oficiantă de ceremonii
O făptură care nu e omenească
Zarité
Concubina
Sclavă bună la toate
Zarité
Vremuri agitate
Zarité
Amanţii
Copiii stăpânului
Zarité
Războinicul
Conspiraţia
Răscoală în nord
Zarité
Răzbunarea
Teroarea
Gustul libertăţii
Zarité
Fugari
Parisul Antilelor

4
- ISABEL ALLENDE -

Nopţi nefericite
Zarité
Războiul civil
Sânge şi scrum
Ajutor pentru moarte
Pedeapsa
PARTEA A DOUA Louisiana, 1793-1810
Creoli de stirpe bună
Zarité
Serbările
Un hidalgo spaniol
Mama vitregă
Zarité
Sezonul uraganelor
Sub lovituri de bici
Un sat de sclavi
Căpitanul La Liberté
Refugiaţi
Colegiul din Boston
Zarité
Promisiunea se îndeplineşte
Sfântul din New Orleans
Zarité
Politica zilei
Americanii
Rosette
Zarité
Maurice
Spionii
Bastardul
Frică de moarte
Balul sirenelor
La dreapta lunii
Îndrăgostiţii
Legătură de sânge
Două nopţi de amor

5
- INSULA DE SUB MARE -

Purgatoriul
Vara cea lungă
La închisoare
Zarité

6
- ISABEL ALLENDE -

Copiilor mei, Nicolas şi Lori

7
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut
mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi
va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte
chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu
bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc
pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc
sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă
costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea
mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am
dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul
mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile
şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele,
Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa
încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile
şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în
stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile.
Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare,
zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la
cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le
mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită.
Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei,
forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale,
devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca
biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc,
tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de
pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun
Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un
sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt
sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas.
În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe
care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase
adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea
de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile
melancolice ale clavecinului ei. Luni şi marţi preda ore fetelor
8
- ISABEL ALLENDE -

de culoare, restul săptămânii preda în conacele marilor albi,


les grands blancs, unde domnişoarele aveau instrumentele
lor, doar nu era să cânte la cele atinse de mulatre. Am învăţat
să curăţ clapele cu suc de lămâie, dar nici gând să cânt,
madame nu-mi dădea voie. Zău dacă aveam nevoie. Honoré
era în stare să facă muzică bătând într-o cratiţă, sub mâinile
lui orice lucru prindea ritm, melodie şi glas; purta sunetele în
trup, le adusese din Dahomey. Jucăria mea era o tărtăcuţă
goală pe care o făceam să sune. Apoi m-a învăţat să mângâi
tobele, uşurel. Şi asta chiar de la început, când mă purta în
braţe şi mă lua cu el la dans şi la ceremoniile voodoo, unde el
dădea ritmul la toba principală pentru ca ceilalţi să-l urmeze.
Aşa mi-amintesc. Honoré părea foarte bătrân pentru că îi
înţepeniseră oasele, deşi pe atunci n-avea mai mulţi ani decât
am eu acum. Bea rachiu de melasă, tafia, ca să se poată
mişca fără durere, dar nu atât băutura tare, cât muzica era
leacul. Vaietele lui se transformau în râs când bătea tobele.
Abia reuşea să cureţe cartofii pentru masa stăpânei cu
degetele lui strâmbe, dar la bătutul tobei era neobosit, iar
când era vorba de dans, nimeni nu-şi ridica genunchii mai sus
decât el, nu scutura din cap mai tare şi nici nu dădea din fund
cu mai multă plăcere. Încă nu mergeam pe atunci, dar el mă
punea să dansez stând în fund, iar după ce-am început să mă
ţin pe picioare, mă îmbia să mă pierd în muzică la fel ca într-
un vis. „Dansează, Zarité, dansează, căci sclavul care
dansează e liber… cât timp dansează. ” Şi am dansat mereu.

9
- INSULA DE SUB MARE -

PARTEA ÎNTÂI
Saint-Domingue, 1770-1793

10
- ISABEL ALLENDE -

Răul spaniol
Toulouse Valmorain a ajuns la Saint-Domingue în 1770,
chiar în anul în care delfinul Franţei se căsătorea cu
arhiducesa austriacă Maria Antoaneta. Înainte de a lua
drumul coloniei, când încă nu bănuia că soarta avea să-i
joace o festă şi va sfârşi îngropat printre plantaţiile de trestie
din Antile, fusese invitat la Versailles la un bal în onoarea
proaspetei delfine, o fetişcană blondă de paisprezece ani, pe
care protocolul rigid de la curtea franceză o făcea să caşte pe
ascuns.
Dar toate astea rămăseseră în urmă. Saint-Domingue era
altă lume. Junele Valmorain avea doar o idee vagă despre
locul în care tatăl său câştiga de bine, de rău pâinea familiei
pe care avea ambiţia s-o transforme într-o mare avere. Citise
undeva că băştinaşii insulei, arahuacii, o numiseră Haiti
înainte de venirea conchistadorilor care-i schimbaseră
numele în La Española şi lichidaseră populaţia indigenă. În
mai puţin de cincizeci de ani nu mai rămăsese nici sămânţă
de arahuac: pieriseră cu toţii, victime ale sclaviei, ale bolilor
europene şi sinuciderilor. Fusese o rasă cu piele roşiatică,
păr negru şi gros, deosebit de demnă şi atât de timidă, încât
un singur spaniol putea înfrânge zece oameni cu mâna goală.
Vieţuiau în comunităţi poligame şi cultivau pământul cu
grijă ca să nu-l secătuiască: porumb, batate, dovleci,
arahide, ardei, cartofi şi manioc. La fel ca apa şi cerul, nici
pământul nu avusese stăpân până la venirea străinilor care îl
luaseră în stăpânire şi se apucaseră să cultive cu munca
forţată a arahuacilor nişte plante nemaivăzute. Atunci a
început şi obiceiul de a ucide fiinţele lipsite de apărare
asmuţind câinii asupra lor. Iar când au terminat cu
indigenii, au importat sclavi din Africa şi albi din Europa:
puşcăriaşi, orfani, prostituate şi răzvrătiţi.
La sfârşitul anilor 1600, Spania a cedat partea de vest a
insulei Franţei, care i-a dat numele Saint-Domingue; avea să
ajungă colonia cea mai bogată de pe lume. La sosirea lui
11
- INSULA DE SUB MARE -

Toulouse Valmorain, o treime din exporturile de zahăr ale


Franţei, cafea, tutun, bumbac, indigo şi cacao provenea din
insulă. Sclavi albi nu mai existau, dar erau sute de mii de
negri. Cultura cea mai grea era cea de trestie de zahăr, aurul
dulce al coloniei; să tai trestia, să o toci şi să o transformi în
sirop era o muncă pentru animale, nu pentru oameni, aşa
spuneau plantatorii.
Valmorain abia împlinise douăzeci de ani când o misivă
urgentă a agentului comercial al tatălui său l-a chemat în
colonie. A debarcat îmbrăcat după ultima modă: manşete de
dantelă, perucă pudrată şi pantofi cu toc, convins în plus că
cele citite în cărţile exploratorilor aveau să-i fie de ajuns
pentru a-şi asista tatăl preţ de câteva săptămâni. Venise cu
un valet, la fel de ţanţoş ca şi el, şi cu mai multe cufere cu
haine şi cărţi. Se considera om de litere şi visa să se dedice
ştiinţei după întoarcerea în Franţa. Îi admira pe filosofi şi pe
enciclopediştii care în ultimele decenii avuseseră ecou în
Europa şi le împărtăşea o serie de idei liberale: Contractul
social al lui Rousseau fusese cartea sa de căpătâi la
optsprezece ani. Abia ajuns, după o călătorie gata-gata să se
termine tragic din cauza unui uragan din Caraibe, a avut
prima surpriză neplăcută: tatăl nu-l aştepta în port. L-a
primit un agent, un evreu amabil, îmbrăcat în negru din cap
până-n picioare, care l-a pus la curent cu precauţiile
necesare în timpul deplasării pe insulă, i-a făcut rost de cai,
de doi catâri pentru bagaje, de o călăuză şi de un jandarm
care să-l însoţească până la habitation Saint-Lazare. Tânărul
nu plecase niciodată din Franţa până atunci şi nu luase mai
deloc în seamă poveştile – cam plicticoase – spuse de taică-
său în timpul rarelor vizite acasă la Paris. Nici nu-i trecuse
prin minte că avea să ajungă pe plantaţie; acordul tacit era
ca tatăl să consolideze averea pe insulă, iar fiul să aibă grijă
de mamă şi de surori şi să vadă de afacerile din Franţa.
Scrisoarea primită vorbea de nişte probleme de sănătate; s-a
gândit la o febră trecătoare, dar la Saint-Lazare, după o zi
călare printr-o natură lacomă şi ostilă, şi-a dat seama că

12
- ISABEL ALLENDE -

tatăl său era pe moarte. Cauza nu era malaria, cum credea


el, ci sifilisul, care făcea ravagii printre albi, negri şi mulatri.
Boala era în ultima fază, omul ajunsese aproape invalid, era
plin de pustule, i se mişcau dinţii şi avea minţile duse.
Leacurile danteşti de luare de sânge, mercur şi cauterizare a
penisului cu un fier înroşit în foc nu ajutau la nimic, dar
continua să le suporte. Abia făcuse cincizeci de ani, dar
devenise un moş care dădea porunci aiurea, era incontinent
şi îşi făcea veacul într-un hamac alături de două fătuce negre
abia ajunse la pubertate.
În timp ce sclavii desfăceau bagajele sub ordinele
valetului, un filfizon care suportase cu greu drumul pe mare
şi era îngrozit de condiţiile primitive ale locului, Toulouse
Valmorain a ieşit să exploreze întinsa proprietate. Habar n-
avea cum se cultivă trestia de zahăr, dar nu i-a trebuit mult
ca să înţeleagă că sclavii erau famelici şi plantaţia rezista
doar pentru că lumea consuma zahăr cu o voracitate
crescândă. În registrele contabile a descoperit şi explicaţia
proastei situaţii financiare a tatălui, care nu-şi mai putea
ţine familia pariziană în fastul corespunzător poziţiei pe care
o ocupa. Producţia era jalnică şi sclavii picau precum
muştele; era limpede că vătafii furau pe rupte, profitând de
starea deplorabilă a stăpânului. Şi-a blestemat soarta şi a
hotărât să se apuce de treabă, un lucru pe care niciun tânăr
din mediul său nu şi-l propunea vreodată: munca era pentru
alt fel de oameni. A început prin a face rost de un împrumut
consistent graţie sprijinului agentului comercial, care avea
relaţii cu bancherii, apoi i-a trimis pe commandeurs la
plantaţie, să lucreze cot la cot cu cei pe care îi exploataseră
la sânge, înlocuind vătafii cu alţii, mai puţin ticăloşi, a
diminuat pedepsele şi a angajat un veterinar, care a stat
două luni la Saint-Lazare, încercând să pună negrii cât de
cât pe picioare. Însă veterinarul nu l-a putut salva pe valet,
care s-a prăpădit în nici treizeci şi opt de ore de o diaree
fulminantă. Valmorain a mai constatat că sclavii tatălui său
rezistau pe plantaţie în medie optsprezece luni înainte să

13
- INSULA DE SUB MARE -

evadeze sau să moară de epuizare, mult mai puţin decât pe


alte plantaţii. Femeile trăiau mai mult decât bărbaţii, dar
aveau un randament mai scăzut şi aveau şi prostul obicei de
a rămâne borţoase. Foarte puţini copii supravieţuiau, drept
care plantatorii socotiseră că fertilitatea negrilor era atât de
scăzută încât nu era rentabilă. Tânărul Valmorain făcuse
toate aceste schimbări în mod automat şi în grabă, cu gândul
să plece cât mai curând, dar după moartea tatălui, câteva
luni mai târziu, şi-a dat seama că era prins. Nu într-atât cât
să-şi sfârşească zilele în colonia potopită de ţânţari, dar dacă
pleca prea curând risca să piardă plantaţia, deci şi
câştigurile şi poziţia socială a familiei sale din Franţa.
N-a încercat să se împrietenească cu ceilalţi colonişti. Les
grands blancs, proprietarii celorlalte plantaţii, vedeau în el
un înfumurat care n-avea să facă mulţi purici pe insulă;
mare le-a fost mirarea să-l vadă cu cizmele înnoroiate şi
pârlit de soare. Antipatia era reciprocă. Pentru Valmorain,
franţujii ăştia transplantaţi în Antile erau nişte mitocani,
exact contrariul societăţii frecventate de el, în care la mare
preţ erau ideile, ştiinţa şi artele şi nimeni nu aducea vorba de
bani sau sclavi. Din „epoca raţiunii” de la Paris se înfundase
într-o lume primitivă şi violentă în care morţii şi viii mergeau
ţinându-se de mână. Nu se împrietenise nici cu les petits
blancs, a căror unică avere era culoarea pielii, nişte amărâţi
otrăviţi de invidie şi cleveteală, cum obişnuia el să spună.
Veneau din cele patru zări şi era imposibil să le verifici
puritatea sângelui sau trecutul. În cazul cel mai fericit erau
negustori, meşteşugari, clerici lipsiţi de sfinţenie, marinari,
militari şi mici funcţionari, dar se găseau şi destui
răufăcători, peşti, criminali şi braconieri care-şi ascundeau
ticăloşiile prin toate colţurile Caraibelor. Cu ăştia nu avea de-
a face.
Printre mulatrii liberi – les affranchis – existau peste
şaizeci de categorii în funcţie de procentul de sânge alb, care
determina rangul social. Valmorain n-a reuşit niciodată să
deosebească nuanţele sau să înveţe numele fiecărei

14
- ISABEL ALLENDE -

combinaţii între două rase. Aceşti affranchis erau lipsiţi de


putere politică, însă mânuiau destui bani, de aceea albii
săraci îi urau. Unii făceau trafic ilegal, de la contrabandă la
prostituţie, dar alţii îşi făcuseră educaţia în Franţa şi aveau
averi, pământuri şi sclavi. Dincolo de subtilităţile de culoare,
mulatrii erau uniţi prin năzuinţa comună de a trece drept
albi şi prin dispreţul visceral pentru negri. Sclavii, al căror
număr îl întrecea de zece ori pe acela al albilor şi al
mulatrilor la un loc, nu contau defel, nici la recensământul
populaţiei, nici în sufletul coloniştilor.
Pentru că nu era totuşi cazul să se izoleze total, Toulouse
Valmorain vizita din când în când câteva familii de grands
blancs din Le Cap, oraşul cel mai apropiat de plantaţie.
Ocazii cu care făcea aprovizionarea cu cele necesare şi, dacă
n-avea încotro, trecea să-i salute la Adunarea Colonială pe
cei de teapa sa, măcar să-i reţină numele, dar nu lua parte la
şedinţe. Se mai ducea şi la câte o comedie la teatru, participa
la chefurile cu cocottes – exuberantele curtezane
franţuzoaice, spanioloaice şi de rasă amestecată care
dominau viaţa de noapte – şi se întâlnea cu exploratorii şi
oamenii de ştiinţă care poposeau pe insulă în drum spre alte
locuri mai interesante. Saint-Domingue nu atrăgea vizitatori,
dar unii mai veneau să studieze natura sau economia
Antilelor, iar Valmorain îi invita la Saint-Lazare, sperând să
regăsească, fie şi vremelnic, plăcerea conversaţiilor elevate
care-l delectaseră la Paris. La trei ani de la moartea tatălui
său, putea să le arate proprietatea plin de mândrie:
transformase nenorocirea aia cu negri bolnavi şi trestii
uscate într-una din cele mai prospere plantaţii din cele opt
sute de pe insulă, încincise producţia de zahăr brut pentru
export şi instalase o distilerie în care producea butoiaşe de
rom mult mai fin decât ceea ce se bea îndeobşte. Musafirii
petreceau o săptămână sau două în casa rustică de lemn,
îmbibându-se de viaţa la ţară şi apreciind cum se cuvine
invenţia magică a zahărului. Se plimbau călare pe păşunile
care zumzăiau în bătaia vântului, se apărau de soare cu

15
- INSULA DE SUB MARE -

pălării mari de paie, gâfâiau în aerul umed şi fierbinte al


Caraibelor, în timp ce sclavii, umbre ascuţite, tăiau trestiile
la nivelul solului, lăsând rădăcina neatinsă, pentru recoltele
viitoare. De departe semănau cu nişte insecte printre
plantele de două ori mai înalte decât ei. Curăţatul tulpinilor
dure, tocarea lor în maşini dinţate, zdrobirea în presă şi
fierberea sucului în cazane mari de cupru până se făcea un
sirop negricios era ceva fascinant pentru oamenii de la oraş,
care nu cunoşteau decât cristalele albe cu care-şi îndulceau
cafeaua. De la ei Valmorain afla ce mai era prin Europa, din
ce în ce mai depărtată de el, despre ultimele descoperiri ale
tehnicii şi ştiinţei şi despre ideile filosofice la modă. O
crăpătură prin care să zărească lumea. La plecare, îi lăsau
câteva cărţi. Valmorain se bucura de prezenţa lor, dar şi mai
mult se bucura când plecau: nu-i plăcea să aibă martori nici
pe plantaţie, nici în viaţa privată. Străinii se uitau la sclavi
cu un amestec de scârbă şi curiozitate bolnăvicioasă, asta îl
deranja, căci se considera un stăpân drept; dacă ar fi ştiut
cum sunt trataţi negrii pe alte plantaţii, i-ar fi dat dreptate.
Ştia că mai mult de unul avea să se întoarcă în civilizaţie
convertit în aboliţionist şi gata să saboteze consumul de
zahăr. Până să se vadă silit să trăiască pe insulă, şi el ar fi
fost şocat de sclavie, dacă ar fi cunoscut toate amănuntele,
numai că tatăl său nu adusese niciodată vorba. Acum, cu
sute de sclavi în grijă, părerile lui în această privinţă se mai
schimbaseră.
Primii ani au trecut pentru Toulouse Valmorain cu
scoaterea domeniului Saint-Lazare din decădere, astfel că
nici n-a ieşit din colonie. A pierdut legătura cu mama şi
surorile, menţineau doar o corespondenţă formală cu
banalităţi despre sănătate şi viaţa de zi cu zi.
Încercase vreo doi administratori aduşi din Franţa – creolii
aveau faimă de corupţi – care se dovediseră un eşec: unul
murise muşcat de un şarpe, celălalt căzuse în patima
romului şi a concubinelor, până a venit nevastă-sa şi l-a luat
pe sus. Acum îl avea în perioadă de probă pe Prosper

16
- ISABEL ALLENDE -

Cambray, care, ca orice mulatru liber din insulă, făcuse cei


trei ani regulamentari în jandarmerie – la Marechaussée – a
cărei menire era să asigure respectarea legii, a ordinii, să
încaseze impozitele şi să urmărească sclavii fugiţi. Cambray
n-avea avere şi nici relaţii, drept care acceptase să-şi câştige
pâinea cu sarcina ingrată de a vâna negri în geografia asta
plină de jungle ostile şi munţi prăpăstioşi, unde nici măcar
catârii nu sunt în siguranţă. Avea o piele gălbejită şi mâncată
de vărsat, un păr creţ şi ruginiu, nişte ochi verzui şi veşnic
iritaţi şi un glas modulat şi plăcut, care se bătea cap în cap
cu firea sa aspră şi înfăţişarea de bătăuş. De la sclavi cerea
un servilism abject, dar în acelaşi timp se făcea preş în faţa
superiorilor. Iniţial încercase să se vâre pe sub pielea lui
Valmorain cu intrigi, dar a priceput repede că-i despărţea un
abis de rasă şi clasă. Valmorain i-a oferit o leafă bună, ocazia
să-şi exercite autoritatea şi nada de a deveni şef peste vătafi.
Acum avea mai mult timp pentru el, să vâneze şi să se
ducă la Le Cap. O cunoscuse pe Violette Boisier, cea mai
solicitată cocotte din oraş, o fată liberă, cu faimă de
sănătoasă şi curată, cu sânge african şi înfăţişare de albă.
Cel puţin cu ea nu risca să sfârşească precum taică-său, cu
sângele subţiat de „răul spaniol”.

Pasăre de noapte
Violette Boisier era tot fiică de curtezană, o mulatră
magnifică ce murise la douăzeci şi nouă de ani străpunsă de
sabia unui ofiţer francez – posibil tatăl lui Violette, deşi asta
nu s-a ştiut niciodată – înnebunit de gelozie. Fata începuse
meseria la unsprezece ani, sub tutela maică-sii; la
treisprezece, când aceasta a fost asasinată, stăpânea deja
artele rafinate ale plăcerii, iar la cincisprezece îşi întrecea
toate rivalele. Valmorain prefera să nu se gândească cu cine
se mai zbânţuie sa petite amie în timpul absenţelor sale, căci
nu era dispus să-i cumpere exclusivitatea. I se pusese pata
pe Violette, toată numai vioiciune şi râs, însă avea destul
sânge rece ca să-şi ţină în frâu imaginaţia, spre deosebire de
17
- INSULA DE SUB MARE -

militarul care-i ucisese mama şi-şi ruinase cariera şi numele.


Se mulţumea s-o ducă la teatru şi la petreceri doar între
bărbaţi, la care nu asistau femei albe şi unde frumuseţea ei
răpitoare atrăgea toate privirile. Invidia pe care o citea în
ochii lor în clipa când apărea cu ea de braţ îi producea o
satisfacţie perversă; mulţi şi-ar fi sacrificat onoarea pentru a
petrece o noapte întreagă cu Violette, în loc de cele două ore
reglementare, dar privilegiul acesta îl avea doar el. Sau cel
puţin aşa credea.
Fata avea un apartament de trei camere şi balcon cu grilaj
de fier cu model de flori de crin la etajul al doilea al unei
clădiri situate în apropiere de piaţa Cluny, singura moştenire
lăsată de maică-sa (plus nişte rochii adecvate meseriei).
Acolo vieţuia în oarece lux împreună cu Loula, o sclavă
africană, o matahală pe post de servitoare şi gardă de corp.
Violette îşi petrecea ceasurile cele mai calde din zi
odihnindu-se sau îngrijindu-şi frumuseţea: masaje cu lapte
de cocos, depilări cu caramel, ulei pentru păr, infuzii din
ierburi pentru voce şi ochi. În clipele de inspiraţie pregătea
împreună cu Loula unguente pentru piele, săpun de migdale,
creme şi pudră pentru machiaj, pe care le vindea prietenelor.
Zilele treceau în tihnă şi răsfăţ. Pe seară, când soarele nu
mai avea putere să-i păteze tenul, ieşea să se plimbe pe jos,
dacă vremea o permitea, sau într-o litieră purtată de doi
sclavi pe care i-o închiria o vecină; în felul acesta nu se
murdărea de balega de cal, gunoiul şi noroiul străzilor din Le
Cap. Se îmbrăca discret, ca să nu le jignească pe celelalte
femei: nici albele, nici mulatrele nu înghiţeau uşor
competenţa. Bătea prăvăliile şi-şi făcea cumpărăturile, se
ducea pe chei ca să facă rost de produse de contrabandă de
la marinari, trecea pe la modistă, pe la coafor şi pe la
prietene. Cu pretextul unei cafele sau al unui suc de fructe,
intra într-o cafenea sau într-un hotel, găsind negreşit un
domn care s-o invite la masa lui. Îi cunoştea intim pe albii cei
mai puternici din colonie, chiar şi pe militarul cu gradul cel
mai înalt, guvernatorul. Apoi se întorcea acasă şi se gătea

18
- ISABEL ALLENDE -

pentru a-şi face meseria, o sarcină complicată care-i lua cam


două ore. Avea rochii în toate culorile curcubeului, din
ţesături de efect din Europa şi din Orient, pantofiori şi genţi
asortate, pălării cu pene, şaluri brodate din China, mantile
de blană întinse pe duşumea, căci pe clima asta era
imposibil să le porţi, şi un sipet cu bijuterii false. Seară de
seară, norocosul „prieten”, căci nu i se spunea „client”, o
ducea la vreun spectacol, apoi la cină, apoi la o petrecere
care ţinea până în zori, în fine o aducea acasă, căci doar
acolo se simţea ea în siguranţă: Loula dormea pe o saltea în
pragul uşii, iar în caz de nevoie scăpa de un tip violent.
Preţul era bine-cunoscut şi nu se pomenea, banii se lăsau
într-o cutie de lac de pe masă, iar de mărimea bacşişului
depindea întâlnirea viitoare.
Într-o ascunzătoare din perete cunoscută doar de Loula,
Violette ţinea o punguţă din piele de căprioară în care păstra
nestematele adevărate, o parte dăruite de Toulouse
Valmorain, despre care puteai spune orice, doar că era
zgârcit nu, şi câteva monede de aur pe care le cumpărase în
timp, economiile ei pentru viitor. Purta de obicei podoabe de
fantezie, care nu tentau hoţii şi nu provocau bârfe, dar îşi
punea bijuteriile adevărate când ieşea cu cei care i le
dăruiseră. Purta în permanenţă un inel modest cu opal şi
model demodat, pe care i-l pusese în deget în semn de
logodnă Étienne Relais, un ofiţer francez. Îl vedea rar, căci
omul îşi făcea veacul pe cal, în fruntea unităţii pe care o
conducea, dar dacă venea la Le Cap ea îşi amâna ceilalţi
„prieteni” ca să-l primească. Relais era singurul cu care se
simţea protejată. Iar Toulouse Valmorain nici nu bănuia că
împărţea cu soldăţoiul acela onoarea de a petrece o noapte
întreagă cu Violette. Ea nu dădea explicaţii şi nici nu fusese
nevoie, cei doi nu se nimeriseră în oraş în acelaşi timp.
— Ce mă fac cu ăştia doi care mă văd ca pe o logodnică? o
întrebase într-o zi pe Loula.
— Lucrurile astea se rezolvă de la sine, răspunsese sclava,
trăgând cu sete din ţigara cu tutun negru.

19
- INSULA DE SUB MARE -

— Sau cu sânge. Adu-ţi aminte de mama.


— Asta n-o să ţi se întâmple, îngeraşule, sunt aici ca să te
apăr.
Loula avea dreptate: timpul a avut grijă să-l elimine pe
unul din cei doi pretendenţi. După vreo doi ani, relaţia cu
Valmorain s-a transformat într-o prietenie amoroasă lipsită
de patima primelor luni, când acesta omora calul sub el ca
să vină s-o ţină în braţe. Cadourile scumpe s-au rărit, uneori
venea la Le Cap şi se făcea că n-o vede. Violette nu i-a făcut
reproşuri, fusese dintotdeauna conştientă de limitele
legăturii lor, dar a păstrat contactul, căci le era de folos
amândurora.
Căpitanul Relais avea faimă de incoruptibil într-un
domeniu unde viciul era normă, onoarea era de vânzare,
legile erau făcute ca să fie încălcate şi se pleca de la ideea că
cine nu abuzează de putere nu merită să o aibă. Integritatea
îl împiedicase să se îmbogăţească precum ceilalţi care
ocupau o poziţie similară şi nici măcar tentaţia de a acumula
suficient pentru a se retrage în Franţa, după cum îi
promisese lui Violette Boisier, nu reuşise să-l abată de la
ceea ce considera rectitudine militară. Nu ezita să-şi trimită
la moarte soldaţii într-o bătălie sau să tortureze un copil ca
să-i smulgă o informaţie maică-sii, dar nu se atinsese
niciodată de bani necuveniţi. Punea mare preţ pe cinste şi
onoare. Dorea s-o ducă pe Violette undeva unde n-o
cunoştea nimeni, unde nimeni n-ar fi bănuit în ce fel îşi
câştigase ea traiul şi unde amestecul de rase nu s-ar fi văzut:
trebuia să ai ochiul antrenat în Antile ca să-i ghiceşti sub
pielea albă sângele african.
Pe Violette n-o prea tenta ideea de a pleca în Franţa – se
temea mai mult de iernile grele decât de gurile rele, faţă de
care era imună – dar acceptase în principiu. Relais socotea
că, dacă ar fi trăit modest, ar fi acceptat misiuni de mare risc
pentru care se oferea recompensă şi ar fi avansat rapid în
funcţie, visul său s-ar fi putut împlini. Spera ca până atunci
Violette să se mai maturizeze şi să nu mai atragă atât de

20
- ISABEL ALLENDE -

mult atenţia cu râsul ei insolent, cu sclipirea poznaşă din


privirile negre şi cu legănarea ritmică a şoldurilor.
Neobservată oricum n-avea să treacă, dar poate că-şi va
asuma rolul de nevastă a unui militar în retragere. Madame
Relais… Savura cele două cuvinte, le repeta ca pe un
descântec. Hotărârea de a se însura cu ea nu fusese
rezultatul unei strategii minuţioase, aşa cum făcuse toată
viaţa, ci al unui impuls atât de intens, încât nici nu-l pusese
la îndoială. Nu era un tip sentimental, însă învăţase să se
încreadă în instinct, ceva foarte folositor pe timp de război.
O cunoscuse pe Violette în urmă cu vreo doi ani, la un târg
de duminică, în strigătele negustorilor şi într-o înghesuială
de lume şi animale. Pe scena unui teatru improvizat – o
platformă acoperită cu o prelată vineţie – se fâţâia un
personaj cu mustăţi uriaşe şi tatuat cu arabescuri, în timp
ce un puştan îi lăuda răcnind calităţile de cel mai grozav
magician din Samarkand. Jalnica reprezentaţie nu l-ar fi
atras pe căpitan dacă n-ar fi dat cu ochii de prezenţa
luminoasă a lui Violette. Când magicianul ceruse un
voluntar din public, ea-şi deschisese drum prin mulţimea de
gură-cască şi se urcase pe scenă cu un entuziasm copilăresc,
râzând şi salutând cu evantaiul. Abia împlinise cincisprezece
ani, dar avea trupul şi atitudinea unei femei coapte: din
cauza climei, care făcea ca fetele şi fructele să se coacă
repede. Ascultând de instrucţiunile iluzionistului, Violette s-a
ghemuit într-un cufăr vopsit cu simboluri egiptene.
Puştanul, un negrişor de zece ani costumat turceşte, a
încuiat capacul cu două lacăte solide, după care alt spectator
a fost chemat pentru a le verifica. Omul din Samarkand şi-a
fluturat mantia, apoi i-a oferit voluntarului cheile ca să
descuie lacătele. Capacul odată ridicat, a fost limpede că fata
nu mai era înăuntru; după câteva clipe, negrişorul a bătut în
tobe, şi ea şi-a făcut apariţia în spatele publicului. Cu gurile
căscate, oamenii priveau fata care apăruse ca din neant şi-şi
făcea vânt cu evantaiul sprijinită de un butoi.

21
- INSULA DE SUB MARE -

De la prima privire, Étienne Relais a ştiut că fata de miere


şi mătase i se lipise de suflet. Parcă îi plesnise ceva în piept,
avea gura uscată şi nu mai ştia pe ce lume se află. A revenit
cu un mare efort de voinţă la realitate, adică în piaţa ticsită.
Încercând să se controleze, a tras adânc în piept aerul umed
al miezului de zi şi putoarea de peşte şi carne zăcând în plin
soare, mirosul de fructe putrede şi duhoarea de gunoi şi
bălegar. Nu ştia cum o cheamă pe fată, pesemne că nu avea
să-i fie greu să afle, dar a dedus că nu era măritată: ce soţ ar
fi permis să se expună cu atâta dezinvoltură? Era atât de
frumoasă, că toată lumea rămăsese cu ochii la ea, astfel că
nimeni în afară de Relais, antrenat să observe cel mai mic
detaliu, nu fusese atent la trucul iluzionistului. În alte
condiţii poate că ar fi dat în vileag fundul dublu al cufărului
şi trapa de sub scenă, de dragul preciziei, dar a bănuit că
fata lucrase în complicitate cu magicianul şi n-a dorit
complicaţii. N-a mai apucat să vadă ţiganul tatuat care
scotea o maimuţă dintr-o sticlă şi decapita alt voluntar, cum
striga de zor puştanul care anunţa numărul următor. Şi-a
făcut loc cu coatele şi a luat-o după fata care se depărta
rapid la braţul unui bărbat în uniformă, pesemne un soldat
din regimentul lui. N-a ajuns-o din urmă: o negresă cu braţe
musculoase pline de brăţări ieftine l-a oprit scurt şi i-a pus
în vedere să stea la coadă, căci nu era singurul interesat de
stăpâna ei, Violette Boisier. Şi văzându-i mutra dezamăgită,
i-a şoptit la ureche bacşişul pentru care l-ar fi programat
primul între clienţii săptămânii care urma. Aşa a aflat el că
se amorezase de una dintre curtezanele care făceau faima
oraşului Le Cap.
Relais s-a înfăţişat prima dată la apartamentul lui Violette
înţepenit în uniforma proaspăt călcată, cu o sticlă de
şampanie şi un cadou modest. A lăsat plata în locul indicat
de Loula şi şi-a propus să profite din plin de cele două ore.
Loula s-a topit discret, el a rămas singur, asudând în
salonaşul prea mobilat, uşor îngreţoşat de aroma dulceagă a
fructelor de mango răscoapte de pe un platou. Violette nu s-a

22
- ISABEL ALLENDE -

lăsat aşteptată mai mult de două minute. A intrat plutind şi


i-a întins amândouă mâinile, studiindu-l cu pleoapele
întredeschise şi un surâs vag. Relais a apucat mâinile lungi
şi fine într-ale sale, neştiind ce să facă mai departe. Ea şi-a
tras mâinile, l-a mângâiat pe obraz, bucuroasă că se
bărbierise pentru ea, şi i-a spus să deschidă şampania.
Spuma a ţâşnit cu putere înainte ca ea să întindă cupa,
udându-i încheietura. Şi-a trecut degetele ude pe gât, Relais
voia să lingă picăturile care străluceau pe pielea aceea
desăvârşită, dar rămăsese pironit locului, mut, fără voinţă.
Fata a lăsat cupa neatinsă pe o măsuţă de lângă divan, s-a
apropiat de el şi i-a dezbumbat cu gesturi experte cazaca
groasă a uniformei: „Scoate-o, că e cald. Şi cizmele”, şi i-a
întins un halat chinezesc cu egrete pictate. Lui Relais nu i s-
a părut tocmai potrivit, totuşi şi l-a tras peste cămaşă,
încurcându-se în mânecile largi, după care s-a aşezat pe
divan, cam speriat. Era obişnuit să comande, dar şi-a dat
seama că aici poruncea Violette. Prin şipcile persienei
pătrundeau zgomotele din piaţă şi ultimele raze ale soarelui,
tăişuri verticale care luminau camera. Fata purta o tunică de
mătase de culoarea smaraldului, prinsă în talie cu o centură
aurie, papuci turceşti şi un turban elaborat brodat cu
mărgele. Un cârlionţ negru îi cădea peste obraz. A sorbit din
şampanie, i-a întins cupa pe care el a golit-o dintr-un foc, cu
o grabă de naufragiat. Violette a umplut-o din nou, ţinând-o
de picior, apoi a aşteptat să o cheme lângă el. A fost ultima
iniţiativă a lui Relais; mai departe s-a ocupat ea.

Oul de porumbiţă
Violette învăţase să-şi bucure „prietenii” în intervalul
legiuit fără a da senzaţia că se grăbeşte. Cochetăria şi
supunerea amuzată a acelui trup adolescentin l-au dezarmat
total pe Relais. Şi-a desfăcut alene turbanul, l-a lăsat să cadă
clinchetind pe duşumeaua din lemn, şi-a scuturat cascada
întunecată a pletelor pe umeri şi spate. Mişcările îi erau
languroase, neafectate, aveau prospeţimea unui dans. Sânii
23
- INSULA DE SUB MARE -

nu-i ajunseseră încă la maturitate, sfârcurile înţepau


mătasea verde ca nişte pietricele. Sub tunică era goală.
Relais a căzut în admiraţie în faţa acestui corp de mulatră,
cu picioare tari şi glezne fine, cu fundul şi coapsele groase,
talia subţire, degetele elegante, cambrate în sus şi lipsite de
inele. Râsul ei începea ca un tors surd în pântec şi se înălţa
brusc, cristalin, sonor, cu capul aruncat pe spate, lăsând
vederii gâtul lung care palpita. Violette despică cu un cuţitaş
de argint un mango, luă lacom în gură o bucată, un firicel de
suc îi udă decolteul umed de sudoare şi şampanie. Culese cu
un deget o picătură grea de culoarea ambrei şi îi frecă buzele
bărbatului, încălecându-l cu o graţie de felină. Omul se
pomeni cu obrazul între sânii ei mirosind a mango. Ea s-a
aplecat, acoperindu-l cu pletele sălbatice, l-a sărutat adânc,
trecându-i în gură bucata de fruct din care muşcase. Relais a
primit ofranda cu un fior de uimire: nicicând nu trăise ceva
atât de intim, şocant şi minunat. Violette l-a lins pe bărbie, i-
a luat capul în mâini şi i-a potopit cu sărutări iuţi, precum o
pasăre care ciuguleşte, pleoapele, obrajii, buzele şi gâtul,
jucându-se şi râzând. Bărbatul a apucat-o de mijloc şi cu
gesturi disperate i-a smuls tunica, dezgolind-o pe fata zveltă
şi înmiresmată care unduia, se topea, se fărâmiţa sub oasele
şi muşchii tari ai acestui trup de soldat călit în lupte şi
privaţiuni. A vrut s-o ia pe sus şi s-o ducă la patul care se
zărea în camera de alături, dar Violette nu i-a dat răgaz:
mâinile ei de odaliscă i-au desfăcut halatul cu egrete, i-au
coborât pantalonii, coapsele opulente s-au zbătut şerpeşte şi
expert peste el şi s-au împlântat în bărbăţia pietroasă cu un
suspin de satisfacţie. Étienne Relais a simţit că se afundă
într-un lac de desfătare, nu mai avea nici memorie, nici
voinţă. Cu ochii închişi, săruta gura suculentă, savura
aroma de mango, mâinile bătătorite de soldat străbăteau
moliciunea imposibilă a pielii şi bogăţia incredibilă a pletelor.
S-a cufundat în ea, s-a abandonat căldurii, aromei şi savorii
acelei tinere, având senzaţia că-şi găsise în fine locul pe lume
după atâţia ani de singurătate şi derivă. După puţine minute

24
- ISABEL ALLENDE -

a explodat ca un adolescent zăpăcit, într-un şuvoi spasmodic


şi un strigăt de frustrare pentru că nu o adusese şi pe ea la
plăcere, pentru că tot ce dorea acum mai mult era să o facă
să se îndrăgostească de el. Violette a aşteptat ca el să
termine, nemişcată, udă, gâfâind, călare pe el, cu chipul
vârât în umărul lui, murmurând cuvinte neînţelese.
Relais n-a ştiut cât timp au stat îmbrăţişaţi până a
respirat iar normal şi s-a mai limpezit la minte; şi-a dat
atunci seama că mai era în ea, bine ancorat de muşchii
elastici care-l masau ritmic, presând şi dând drumul. A mai
apucat să se întrebe cum de învăţase fătuca arta asta de
curtezană expertă înainte de a se pierde iar în magma
dorinţei. Simţindu-l din nou tare, Violette şi-a trecut
picioarele peste mijlocul lui şi i-a indicat cu un gest
dormitorul. Astfel încleştaţi, Relais a ridicat-o în braţe şi s-au
prăbuşit în pat, unde s-au delectat în voie până în crucea
nopţii, mult mai mult decât timpul stipulat de Loula. Care a
băgat de câteva ori capul gata să pună capăt exagerării, însă
Violette, înduioşată de militarul cel oţelit în lupte care
suspina de amor, a trimis-o la plimbare.
Dragostea, pe care n-o cunoscuse până atunci, l-a răsucit
pe Étienne Relais precum un val uriaş de energie, sare şi
spumă. A socotit că nu poate rivaliza cu ceilalţi clienţi, mai
arătoşi, mai puternici sau mai bogaţi, drept care în zori i-a
oferit ceva ce puţini albi ar fi fost dispuşi să-i dea: un nume.
„Mărită-te cu mine”, i-a cerut între două îmbrăţişări. Violette
şi-a încrucişat picioarele sub ea şi s-a ridicat în pat, cu părul
umed, ochii incandescenţi şi buzele umflate de sărutări,
luminată de cele trei lumânări pe ducă după ce asistaseră la
acrobaţiile lor interminabile. „N-am stofa de nevastă”, i-a
răspuns, adăugând că încă nu avusese ciclu, iar Loula
pretindea că nici n-avea să aibă, şi nici copii nu va putea să
facă. Relais a zâmbit: copiii i se păreau o complicaţie inutilă.
— Dacă mă mărit cu tine tot singură o să fiu cât timp vei fi
plecat în campaniile tale. Locul meu nu e printre albi,

25
- INSULA DE SUB MARE -

prietenii mă vor ocoli pentru că le e frică de tine, zic că eşti


un om crud.
— Meseria mi-o cere, Violette. Aşa cum doctorul
amputează membrul cangrenat, tot aşa şi eu trebuie să-mi
fac meseria ca să evit un rău mai mare, dar niciodată n-am
făcut rău fără un motiv serios.
— Pot şi eu să-ţi dau o grămadă de motive serioase. Nu
vreau să am soarta maică-mii.
— De mine nu trebuie să-ţi fie frică, Violette, i-a răspuns
omul, apucând-o de umeri şi privind-o adânc în ochi.
— Sper din tot sufletul, a suspinat ea.
— Ne vom căsători curând, îţi promit.
— Solda ta e prea mică, n-o să mă poţi ţine. Cu tine îmi
vor lipsi multe: rochii, parfumuri, teatru şi timp de pierdut.
Sunt leneşă, căpitane, doar aşa îmi pot câştiga traiul fără să-
mi stric mâinile, şi prea mult timp nu mai am.
— Câţi ani ai?
— Puţini, dar meseria asta e de cursă scurtă. Bărbaţii se
plictisesc să vadă acelaşi chip şi acelaşi fund. Trebuie să
profit de singurul lucru pe care-l am, aşa zice Loula.
Căpitanul venea la ea ori de câte ori reuşea şi în câteva
luni a devenit indispensabil: o îngrijea şi o sfătuia ca un
unchi, fata începuse să-şi întrevadă viaţa cu el şi să se
gândească la măritiş într-un viitor poetic. Ceea ce după
Relais s-ar fi putut petrece peste vreo cinci ani. Timp
suficient pentru a-şi pune dragostea la încercare şi a strânge
bani fiecare pe partea lui. Căci se resemnase cu ideea ca
Violette să-şi continue meseria, iar el s-o plătească la fel ca
orice client, mulţumindu-se să petreacă cu ea câteva nopţi.
Dacă la început făceau dragoste până la epuizare, treptat
ardoarea a lăsat loc tandreţei; acum stăteau ore întregi de
vorbă, făceau planuri şi se odihneau îmbrăţişaţi în
penumbra caldă din apartamentul lui Violette. Relais îi
cunoştea de-acum trupul şi firea, îi anticipa reacţiile, ştia să-
i evite momentele de furie, neaşteptate şi scurte, precum
furtunile tropicale, şi mai ştia să-i ofere plăcere. Căci

26
- ISABEL ALLENDE -

descoperise că fata asta senzuală era antrenată să ofere


plăcere, nu să o primească, drept care se străduia să o
satisfacă cu răbdare şi bună dispoziţie. Diferenţa de vârstă şi
firea sa autoritară compensau uşurătatea lui Violette, care se
lăsa îndrumată în ceea ce priveşte unele aspecte practice ca
să-i facă plăcere, însă îşi păstra independenţa şi secretele.
Loula administra banii şi organiza clienţii cu sânge rece. O
dată Relais o găsise pe Violette cu un ochi vânăt şi, furios,
voise să ştie cine îndrăznise să-i facă asta ca să i-o plătească
scump. „L-a pus deja Loula la plată, avem noi grijă să ne
aranjăm”, a râs ea şi n-a fost chip să afle numele
agresorului. Sclava cea voinică ştia că sănătatea şi
frumuseţea stăpânei constituiau capitalul lor şi că, inevitabil,
avea să vină şi vremea când acestea vor începe să lase de
dorit; mai ştia şi că erau de luat în calcul noile contingente
de adolescente care an de an luau cu asalt această meserie.
Mare păcat că era sărac căpitanul, Violette merita o viaţă
bună, îşi spunea Loula. Dragostea nu i se părea importantă,
o confunda cu pasiunea şi ştia ce puţin durează, totuşi nu
avea curaj să umble cu intrigi împotriva lui Relais. Căci omul
era de temut. În plus, Violette nu era zorită să se mărite, iar
între timp poate apărea alt pretendent, mai bine situat
financiar. Aşa că Loula s-a pus serios pe făcut economii; nu
mai era de ajuns să ascundă zdrăngănele în perete, era
nevoie de investiţii mai inteligente dacă nu ieşea căsătoria cu
ofiţerul. A restrâns cheltuielile şi a mărit tariful stăpânei: cu
cât plătea mai mult, cu atât mai exclusive erau favorurile pe
care le primea clientul. Drept pentru care spori faima lui
Violette printr-o strategie de zvonuri: stăpâna ei era în stare
să ţină în ea bărbatul o noapte întreagă sau să-i retrezească
energia de douăsprezece ori la rând, învăţase asta de la o
maură şi se antrena cu un ou de porumbiţă, pleca la
cumpărături, la teatru şi la luptele de cocoşi cu oul în locul
cel tainic, fără să-l spargă sau să-l scape. Rezultatul a fost că
destui s-au bătut în duel pentru tânăra puicuţă, ceea ce i-a
sporit considerabil prestigiul. Albii cei mai bogaţi şi mai

27
- INSULA DE SUB MARE -

influenţi se înscriau cuminţi pe listă şi-şi aşteptau rândul.


Tot Loula a avut ideea să investească banii în aur, ca să nu
le curgă printre degete precum nisipul. Relais, care nu avea
cum contribui cu prea mult, i-a dăruit lui Violette inelul
mamei sale, singurul lucru care-i rămăsese din familie.

Logodnica din Cuba


În octombrie 1778, în al optulea an de şedere în insulă,
Toulouse Valmorain făcu două scurte drumuri în Cuba, unde
avea nişte afaceri despre care nu bătea toba. Ca toţi coloniştii
din Saint-Domingue, era obligat să facă comerţ doar cu
Franţa, numai că existau mii de modalităţi ingenioase de a
încălca legea şi aflase şi el destule. Evaziunea fiscală nu i se
părea un păcat, de vreme ce impozitele ajungeau în vistieria
fără fund a regelui. Iar coasta accidentată era numai
potrivită pentru ca o ambarcaţiune discretă să pornească
noaptea spre alte golfuri din Caraibe fără ca nimeni să
prindă de veste, iar graniţa permeabilă cu partea spaniolă a
insulei, mai puţin populată şi mult mai săracă decât cea
franceză, permitea un trafic constant fără ştirea autorităţilor.
Se făcea contrabandă cu de toate, de la arme până la oameni
certaţi cu legea, dar mai ales cu zahăr, cafea şi cacao de pe
plantaţii, care erau duse spre alte destinaţii ocolind vămile.
După ce reuşise să lichideze datoriile tatălui şi să facă
profit peste aşteptări, Valmorain a hotărât să-şi păstreze
banii în Cuba, unde ar fi fost mai în siguranţă decât în
Franţa şi, în caz de nevoie, îi avea aproape. A venit la Havana
cu gând să rămână doar o săptămână ca să se vadă cu
bancherul său, însă vizita s-a prelungit pentru că la un bal
dat de consulul Franţei a cunoscut-o pe Eugenia García del
Solar. Dintr-un colţ al salonului pretenţios a zărit de departe
o fată atrăgătoare cu piele albă, păr bogat de culoare
castanie şi îmbrăcată ca o provincială, exact opusul
graţioasei Violette Boisier, dar în ochii lui nu mai puţin
frumoasă. Îi sărise imediat în ochi în mulţimea din salonul
de bal şi, pentru prima dată, s-a simţit nelalocul său.
28
- ISABEL ALLENDE -

Costumul pe care-l purta, cumpărat cu ani în urmă la Paris,


se demodase, soarele îi tăbăcise pielea, făcuse nişte mâini ca
de fierar, peruca îi producea mâncărimi, dantela de la guler îl
sufoca, iar pantofii ascuţiţi şi cu tocuri răsucite îl strângeau
şi-l sileau să meargă precum un răţoi. Iar manierele sale pe
vremuri rafinate i se păreau de-a dreptul grosolane în
comparaţie cu dezinvoltura cubanezilor. Anii petrecuţi pe
plantaţie îl abrutizaseră pe dinăuntru şi pe din afară şi
acum, tocmai când avea mai multă nevoie, se vedea lipsit de
arta curtoaziei, care-i fusese atât de firească în prima
tinereţe. Colac peste pupăză, dansurile la modă erau un
vârtej rapid de piruete, reverenţe, răsuciri şi sărituri
imposibil de imitat.
A aflat că era sora unui spaniol, Sancho García del Solar,
dintr-o familie de nobili mărunţi cu nume pompos, dar
scăpătată de două generaţii încoace. Mama lor îşi pusese
capăt zilelor sărind din clopotniţa bisericii, tatăl murise de
tânăr după ce făcuse praf ce mai rămăsese din avere.
Eugenia se educase într-o mânăstire îngheţată din Madrid,
unde măicuţele o învăţaseră cele necesare pentru o doamnă:
pudoarea, rugăciunea şi broderia. Între timp, Sancho venise
în Cuba să facă avere, pentru că în Spania nu era loc pentru
o imaginaţie atât de debordantă ca a sa, în timp ce în insula
tropicală pe care ajungeau aventurieri de toată mâna era rost
de afaceri lucrative, deşi nu neapărat legale. Ducea o viaţă
veselă de holtei, mereu cu datoriile în gât, pe care le plătea
cu greu şi în ultimul ceas, graţie pariurilor la cărţi şi cu
ajutorul prietenilor. Era băiat frumos, avea mare talent la
îmbrobodit oamenii şi-şi dădea atâtea aere, că nimeni nu
bănuia cât de adâncă îi era gaura din buzunar. Şi, când se
aştepta mai puţin, măicuţele i-au trimis plocon sora,
împreună cu o guvernantă şi un bilet care spunea că
Eugenia n-avea vocaţie religioasă, drept care era datoria lui,
ca singură rudă şi tutore, să aibă grijă de ea.
Cu fata sub acelaşi acoperiş, Sancho a trebuit să pună
capăt petrecerilor; avea datoria să-i găsească un soţ potrivit

29
- INSULA DE SUB MARE -

cât mai era tânără şi nu-i trecea vremea şi-ar fi fost obligată
să se călugărească, cu sau fără vocaţie. Intenţia sa era s-o
mărite cu cine dădea mai mult, cineva care să-i scoată pe
amândoi din sărăcia în care-i adusese risipa părinţilor, însă
nici nu-şi închipuia că omul avea să fie o partidă atât de
bună ca Toulouse Valmorain. Ştia exact cine era şi cât valora
franţuzul, avea de gând să-i propună şi oarece afaceri, dar
nu i-a prezentat sora la bal pentru că fata era clar
dezavantajată faţă de faimoasele splendori cubaneze.
Eugenia era timidă, nepotrivit îmbrăcată – el n-avea bani să-i
cumpere rochii – şi nu ştia să se pieptene, deşi avea un
belşug de plete, din fericire; nu avea nici talia de viespe
impusă de modă. Cu atât mai mirat a fost a doua zi când
Valmorain şi-a manifestat dorinţa de a-i vizita cu intenţii
serioase, cum a subliniat.
— Trebuie că e un moş cu picioare strâmbe, a glumit
Eugenia aflând de asta şi lovindu-l peste mână cu evantaiul
închis.
— E un cavaler cult şi bogat, dar chiar dac-ar fi cocoşat tot
te măriţi cu el. Acuşi faci douăzeci de ani şi n-ai zestre…
— Dar sunt drăguţă, a râs ea.
— Sunt atâtea femei mai drăguţe şi mai subţiri decât tine
la Havana.
— Crezi că sunt grasă?
— Nu e cazul să te laşi rugată, mai ales că e vorba de
Valmorain. E o partidă excelentă, are titluri şi proprietăţi în
Franţa, dar grosul averii e o plantaţie de zahăr din Saint-
Domingue.
— Aoleu, Santo Domingo?
— Saint-Domingue, Eugenia. Partea franceză a insulei e
total diferită de cea spaniolă. Îţi arăt pe hartă, ca să vezi ce
aproape e; o să vii să mă vezi când ai chef.
— Nu sunt tâmpită, Sancho. Ştiu că această colonie e un
purgatoriu de boli mortale şi negri răsculaţi.

30
- ISABEL ALLENDE -

— Va fi doar pentru un timp. Coloniştii albi pleacă imediat


ce pot. Peste câţiva ani vei trăi la Paris – nu-i ăsta visul
tuturor femeilor?
— Nu ştiu franţuzeşte.
— Vei învăţa. Chiar de mâine vei avea un profesor.
Dacă Eugenia García del Solar avusese de gând să se
opună planurilor fratelui ei, şi-a schimbat părerea de cum l-a
cunoscut pe Toulouse Valmorain. Era mai tânăr şi mai
atrăgător decât se aşteptase, de statură mijlocie, bine
proporţionat, lat în spate, cu un chip bărbătesc cu trăsături
armonioase, bronzat şi cu ochi cenuşii, cu o expresie dură a
gurii cu buze subţiri. De sub peruca strâmbă ieşeau şuviţe
de păr blond, nu era în largul lui în hainele cam strâmte.
Eugeniei i-a plăcut că vorbea fără fasoane şi că o privea de
parcă ar fi dezbrăcat-o: simţea nişte furnicături păcătoase
care le-ar fi îngrozit pe măicuţele din lugubra mănăstire
madrilenă. Păcat că Valmorain locuia în Saint-Domingue,
dar dacă frate-său nu se înşelase asta avea să dureze puţin.
Sancho l-a poftit pe pretendent la o răcoritoare din miere de
trestie sub pergola din grădină şi în mai puţin de jumătate de
oră s-au înţeles tacit. Eugenia n-a aflat amănuntele stabilite
între patru ochi, s-a ocupat doar de zestre. Pe care a
comandat-o în Franţa, sfătuită de nevasta consulului şi care
a fost plătită de frate cu un împrumut cămătăresc obţinut
graţie irezistibilei sale elocvenţe de şarlatan. La rugăciunea
matinală, Eugenia mulţumea fierbinte Proniei pentru şansa
unică de a se mărita din convenienţă cu un om pe care chiar
putea să-l iubească.
Valmorain a rămas câteva luni în Cuba, curtând-o pe
Eugenia cu metode improvizate, căci îşi pierduse obişnuinţa
de a se purta cu femei ca ea; metodele folosite cu Violette
Boisier nu prea-i serveau acum. Venea zilnic acasă la ea de
la patru la şase să bea o răcoritoare şi să joace cărţi, mereu
în prezenţa guvernantei în haine cernite, care croşeta cu un
ochi şi îi supraveghea cu celălalt. Locuinţa lui Sancho lăsa
mult de dorit, Eugenia nu avea nici vocaţie de gospodină şi

31
- INSULA DE SUB MARE -

nu făcuse nimic ca să îndrepte lucrurile. Logodnicul risca să-


şi murdărească hainele de mobilierul jegos, aşa că-l primea
în grădină, unde vegetaţia tropicală înghiţea totul cu o
voracitate botanică ameninţătoare. Uneori ieşeau la plimbare
însoţiţi de Sancho sau se vedeau de departe la biserică, unde
nu-şi puteau vorbi.
Valmorain văzuse condiţiile precare în care vieţuiau fraţii
García del Solar; dacă logodnica lui se simţea bine acolo, cu
atât mai bine avea să se simtă la habitation Saint-Lazare. Îi
trimitea mici daruri delicate, flori şi bileţele formale pe care
ea le punea într-o casetă căptuşită cu catifea, dar le lăsa fără
răspuns. Valmorain nu avusese prea multe relaţii cu
spaniolii, toţi prietenii lui erau francezi, dar curând şi-a dat
seama că se simţea bine cu ei. N-a avut probleme de
comunicare, căci în Cuba a doua limbă a păturii de sus şi a
oamenilor culţi era franceza. A luat tăcerile fetei drept
modestie, pentru el o valoroasă virtute feminină, nici nu i-a
trecut prin minte că abia-i pricepea cuvintele. Eugenia nu
avea ureche bună, strădaniile profesorului de a-i inculca
subtilităţile limbii franceze au fost în zadar. Discreţia ei şi
purtările de novice i s-au părut a fi o garanţie că n-avea să
ajungă să se poarte deşănţat ca atâtea femei din Saint-
Domingue, care uitau de pudoare sub pretextul climei. Iar
după ce a înţeles firea spaniolă, cu un simţ al onoarei
exagerat şi lipsa simţului umorului, s-a simţit în largul său
cu fata şi a acceptat voios perspectiva de a se plictisi cu drag
alături de ea. Nu conta. El îşi dorea o nevastă cinstită şi o
mamă exemplară pentru copiii lui; ca să se distreze avea
cărţile şi afacerile.
Sancho era opusul soră-sii şi al celorlalţi spanioli pe care-i
ştia Valmorain: cinic, uşuratic, imun la melodramă şi gelozie,
neîncrezător şi talentat să prindă ocazia din zbor. Cu toate că
anumite trăsături ale viitorului său cumnat îl şocau de-a
dreptul, Valmorain se distra cu el şi se lăsa şi păcălit, gata să
piardă nişte bani pentru plăcerea conversaţiei şi bucuros să
râdă. Ca un prim pas l-a luat ca asociat la o contrabandă cu

32
- ISABEL ALLENDE -

vinuri franţuzeşti pe care o plănuia între Saint-Domingue şi


Cuba, unde se bucurau de multă apreciere. De aici o
îndelungată şi solidă complicitate, care avea să-i unească
până la moarte.

Casa stăpânului
La finele lui noiembrie Toulouse Valmorain a revenit în
Saint-Domingue pentru a pregăti sosirea viitoarei soţii. Ca
orice plantaţie, Saint-Lazare avea „casa cea mare”, în cazul
de faţă abia mai mare decât o baracă dreptunghiulară din
lemn şi cărămizi, susţinută de stâlpi la trei metri deasupra
solului, ca precauţie pentru inundaţiile din sezonul
uraganelor şi împotriva revoltelor sclavilor. Avea un şir de
dormitoare întunecoase, destule dintre ele cu duşumeaua
putredă, un salon şi o sufragerie vaste, cu ferestre pe ambele
laturi ca să se facă curent şi un sistem de evantaie atârnate
de tavan, pe care sclavii le puneau în mişcare trăgând de o
sfoară. Ocazie cu care cădea un nor de praf fin şi de aripi
uscate de ţânţari, care se punea pe haine precum mătreaţa.
Ferestrele nu aveau ochiuri de sticlă, ci de hârtie cerată,
mobila era grosolană, potrivită pentru locuinţa unui holtei.
Pe tavan îşi făcuseră cuiburi lilieci, prin colţuri vieţuiau
goange, noaptea auzeai şoarecii alergând prin odăi. O galerie
sau terasă acoperită, cu mobilier hărtănit din nuiele, se
întindea pe trei laturi ale casei. În jur, o grădină de legume în
paragină şi pomi fructiferi potopiţi de omizi, câteva curţi în
care ciuguleau câteva găini zăpăcite de căldură, un grajd
pentru caii de rasă, coteţele câinilor şi şopronul trăsurii, mai
încolo oceanul sonor al trestiei de zahăr şi ca fundal munţii
violeţi profilaţi pe un cer capricios. Poate că pe vremuri
fusese şi o grădină, dar nu mai rămăsese nici ca amintire.
Instalaţiile pentru producerea zahărului, magaziile şi barăcile
sclavilor nu se vedeau din casă. Toulouse Valmorain
îmbrăţişa locul cu o privire critică, observând abia acum cât
de precar şi de ordinar era totul. Sigur, în comparaţie cu
locuinţa lui Sancho era un adevărat palat, dar faţă de
33
- INSULA DE SUB MARE -

conacele altor grands blancs din insulă sau de micul château


al familiei sale din Franţa – unde nu mai pusese piciorul de
opt ani – era de o urâţenie ruşinoasă. Se hotărî să-şi înceapă
viaţa de bărbat căsătorit pe o bază solidă, oferindu-i soţiei o
casă demnă de numele Valmorain şi Garda del Solar. Era
nevoie de nişte schimbări.
Violette Boisier primi vestea căsătoriei clientului ei cu o
bună dispoziţie filosofică. Loula, care le afla pe toate, îi
spusese de logodnica din Cuba. „Dar va muri de dorul tău,
îngeraşule, să vezi c-o să te caute, sunt sigură.” Aşa a fost.
Numai că a bătut la uşa ei nu pentru serviciile obişnuite, ci
pentru ca fosta iubită să-l ajute să-şi primească nevasta cum
se cuvine. Nu ştia de unde să înceapă şi apelase la ea ca să-l
ajute.
— E adevărat că spanioloaicele dorm într-o cămaşă de
noapte prevăzută cu un fel de butonieră în faţă ca să facă
dragoste? întrebase ea curioasă.
— De unde să ştiu? Încă nu ne-am căsătorit, dar dacă e
aşa i-o smulg de pe ea de nu se vede, răspunsese el râzând.
— Nu, nu. Îmi aduci cămaşa şi Loula îi mai face una, în
spate.
Tânăra cocotte a fost de acord să-l consilieze contra unui
comision de cincisprezece la sută din cheltuielile pentru
amenajarea casei. Era pentru prima dată când relaţia ei cu
un bărbat era lipsită de tăvăleli în pat, aşa că şi-a îmbrăţişat
misiunea plină de entuziasm. A mers cu Loula la Saint-
Lazare ca să-şi facă o idee şi, abia trecută de prag, în
decolteu i-a picat o şopârlă căzută de pe tavan. Ţipetele ei au
atras câţiva sclavi care se găseau prin curte, i-a oprit şi i-a
pus să facă o curăţenie ca la carte. Preţ de o săptămână,
frumoasa curtezană, pe care Valmorain o văzuse doar în
lumina aurie a lămpilor, gătită în mătase şi tafta, machiată şi
parfumată, a condus echipa de sclavi desculţă, cu un halat
grosolan pe ea şi legată la cap cu o basma. Şi părea în largul
ei, de parcă toată viaţa n-ar fi făcut decât acest fel de muncă.
Sub ordinele ei duşumelele bune au fost raşchetate, cele

34
- ISABEL ALLENDE -

putrede, înlocuite, s-a schimbat hârtia de la geamuri şi


apărătoarele împotriva ţânţarilor, casa a fost aerisită, s-a pus
otravă de şoareci, goangele au fost alungate cu fum de tutun,
mobila ruptă a fost dată sclavilor, în fine, casa a rămas
curată şi goală. A fost văruită toată şi, cu varul rămas, s-au
albit şi barăcile servitorilor din apropiere, apoi Violette a pus
să se planteze flori de-a lungul galeriei. Valmorain şi-a
propus să păstreze casa curată şi a pus câţiva sclavi să facă
o grădină după modelul de la Versailles, deşi clima de aici nu
se potrivea defel cu arta geometrică a peisagiştilor de la
curtea Franţei.
Violette a revenit la Le Cap cu o listă de cumpărături. „Nu
cheltui prea mult, e o locuinţă provizorie. Cum fac rost de un
administrator bun, cum mă întorc în Franţa”, o sfătuise
Valmorain în timp ce-i înmâna o sumă care i se păruse
potrivită. Fireşte, nu l-a luat în seamă, căci nimic nu-i plăcea
mai mult decât să facă cumpărături.
Prin portul Le Cap ieşeau comorile fără de sfârşit ale
coloniei şi intrau tot soiul de mărfuri legale şi de
contrabandă. O mulţime de oameni de toată mâna umplea
străzile înnoroiate, tocmindu-se în felurite limbi printre
căruţe, catâri, cai şi hoarde de câini vagabonzi care căutau
printre gunoaie. Găseai articole de lux aduse de la Paris şi
chinezării din Orient, plus ce prădaseră piraţii, iar zilnic, în
afară de duminică, se vindeau sclavi, căci cererea era mare:
între douăzeci şi treizeci de mii pe an doar pentru a păstra
numărul stabil, pentru că nu rezistau mult. Violette a
cheltuit tot, ba a mai luat şi pe credit, garantând cu numele
lui Valmorain. Deşi tânără, alegea fără ezitări: viaţa mondenă
îi formase şi îi cizelase gusturile. Unui căpitan de vas care
făcea naveta între insule i-a comandat tacâmuri de argint,
cristălăraie şi un serviciu de porţelan pentru ocazii speciale.
Mireasa avea să vină cu aşternuturile şi cu feţele de masă pe
care le brodase pesemne încă din copilărie, aşa că de acest
capitol nu s-a ocupat. A luat mobilă franţuzească pentru
salon, o masă grea americană cu optsprezece scaune menită

35
- INSULA DE SUB MARE -

să dureze mai multe generaţii, tapiserii olandeze, paravane


lăcuite, cufere spanioleşti pentru haine, o mulţime de
sfeşnice din fier şi lămpi cu ulei – nu se putea trăi pe
întuneric – faianţă din Portugalia pentru toată ziua şi tot
felul de decoraţiuni, nu şi covoare, căci ar fi mucezit rapid
din cauza umezelii. Negustorii, les comptoirs, s-au angajat să
trimită totul la habitation Saint-Lazare şi să-i trimită nota lui
Valmorain. În curând au început să vină căruţe ticsite de lăzi
şi coşuri, sclavii extrăgeau din paie o serie interminabilă de
obiecte: ceasuri germane, colivii pentru păsări, cutii
chinezeşti, replici de statui romane gata mutilate, oglinzi
veneţiene, gravuri şi picturi în varii stiluri, alese după
subiect, căci Violette habar n-avea de artă, instrumente
muzicale la care nu ştia să cânte nimeni, până şi un număr
de cristale groase, tuburi şi rotiţe de bronz, ceva de neînţeles;
Valmorain le-a îmbinat ca pe un joc şi a ieşit o lunetă tocmai
bună de urmărit sclavii de pe terasă. Mobila i s-a părut
ostentativă şi podoabele absolut inutile, dar s-a resemnat,
căci nu mai putea să le returneze. Odată plăţile făcute şi
după ce şi-a încasat şi ea comisionul, Violette a hotărât că
viitoarea soţie va avea nevoie de slujitori în casă: o
bucătăreasă bună, servitori şi o cameristă personală. Un
minimum necesar, aşa o asigurase madame Delphine Pascal,
care cunoştea toată lumea bună din Le Cap.
— În afară de mine, a subliniat Toulouse.
— Auzi, vrei să te ajut, sau nu?
— Bine, bine, îi zic lui Prosper Cambray să găsească nişte
sclavi şi să-i şcolească.
— Nu, omule, aici nu mi te zgârceşti! Ăştia de la ţară nu se
pricep, sunt nişte brute. Îţi caut eu servitori pentru casă.
Zarité făcea nouă ani când Violette a cumpărat-o de la
madame Delphine, o franţuzoaică cu bucle ca de vată şi piept
dolofan de curcan, care nu mai era la prima tinereţe, dar se
conservase bine, date fiind ravagiile pe care le producea
clima. Delphine Pascal era văduva unui modest funcţionar
civil francez, dar îşi dădea aere graţie relaţiilor sale cu les

36
- ISABEL ALLENDE -

grands blancs, deşi aceştia o căutau doar pentru afaceri


necurate. Era la curent cu multe taine, lucru de folos ca să
obţină anumite avantaje. Aparent, trăia din pensia
răposatului şi din lecţiile de clavecin predate domnişoarelor,
dar pe ascuns vindea lucruri de furat, o făcea pe codoaşa şi,
la o adică, în caz de urgenţă, mai practica şi avorturi. Tot pe
ascuns le învăţa franceza pe unele cocottes care voiau să se
dea albe şi, deşi culoarea o aveau, erau trădate de accent.
Aşa o cunoscuse pe Violette Boisier, una dintre cele mai albe
eleve ale sale, dar care nu jinduia defel să se franţuzească;
dimpotrivă, fata vorbea fără complexe de bunica ei
senegaleză. Sigur, voia să vorbească franceza corect ca să fie
respectată de „prietenii” ei albi. Madame Delphine avea doar
doi sclavi, pe Honoré, un bătrân bun la toate, inclusiv la
bucătărie, pe care-l cumpărase ieftin pentru că avea oasele
răsucite, şi pe Zarité sau Tété, o mică mulatră pe care o
luase gratis pe când avea câteva săptămâni. Când Violette a
venit să o ia pentru Eugenia García del Solar, fătuca era o
slăbătură numai oase, cu o hălăciugă de păr încurcat şi de
nepieptănat, însă cu mişcări graţioase, chip nobil şi ochi
frumoşi de culoarea mierii. Poate că avea origini senegaleze,
ca şi ea, şi-a zis Violette. Tété învăţase devreme că e mai bine
să taci şi să te supui fără să dai de înţeles că înţelegi ce se
petrece în jur, numai că Violette a bănuit că fetiţa era mult
mai isteaţă decât pare. De obicei nu era atentă la sclavi (cu
excepţia Loulei), îi considera o simplă marfa, însă copiliţa
asta îi era simpatică. Semănau cumva, deşi ea era liberă,
frumoasă, fusese răsfăţată de maică-sa şi era dorită de toţi
bărbaţii. Tété n-avea nimic din toate astea, era o sclavă
zdrenţăroasă, însă Violette i-a ghicit caracterul puternic. La
vârsta ei, şi ea fusese o mână de oase, abia la pubertate
înflorise, muchiile i se transformaseră în curbe, definind
formele care-aveau s-o facă faimoasă. Atunci începuse
maică-sa s-o antreneze pentru profesia care îi adusese atâtea
beneficii, ca să nu se spetească trudind ca servitoare. Violette
se dovedise a fi o elevă bună: după uciderea mamei, s-a

37
- INSULA DE SUB MARE -

descurcat singură, ajutată doar de Loula, care o apăra cu


credinţă şi zel. Mulţumită ei nu avea nevoie de un peşte şi
prospera de pe urma unei meserii ingrate pe altarul căreia
alte fete îşi lăsau sănătatea şi uneori chiar viaţa. Când îi
venise ideea unei slujnice personale pentru nevasta lui
Toulouse Valmorain, imediat îşi amintise de Tété. „De ce te
interesează atâta mucoasa asta?” se mirase Loula cea
susceptibilă, aflând de intenţiile ei. „E un impuls, am
senzaţia că drumurile noastre se vor întâlni într-o bună zi”, a
răspuns Violette. Loula a încercat să ghicească asta în ghioc,
fără niciun rezultat mulţumitor; metoda nu era potrivită
pentru subiecte mari, pesemne.
Madame Delphine a primit-o pe Violette într-un salonaş
micuţ, în care clavecinul părea de mărimea unui elefant. Au
luat loc pe două scaune fragile cu picioare curbate, au băut
cafea din două ceşcuţe ca pentru păpuşi şi pictate cu flori,
au vorbit de una şi de alta, ca de obicei. În cele din urmă,
Violette şi-a declarat scopul pentru care venise. Văduva s-a
mirat că cineva atât de neimportant precum Tété putea trezi
curiozitatea cuiva, dar a mirosit imediat că e rost de un
câştig.
— N-aveam de gând s-o vând, dar, fiind vorba de o
prietenă atât de dragă…
— Sper că fata e sănătoasă… E cam slăbuţă.
— Vai, dar n-o ţin nemâncată, sări văduva, jignită.
Mai turnă cafea în ceşcuţe, după care vorbi de preţ –
exagerat, după părerea lui Violette. Sigur, cu cât mai mare
preţul, cu atât mai mare comisionul ei, dar nu era cazul să-l
păcălească pe Valmorain: toată lumea ştia cât costă sclavii,
mai ales stăpânii de plantaţii, care cumpărau într-una. O
fetiţă costelivă nu era ceva de preţ, era mai curând ceva ce se
făcea cadou pentru a răsplăti o atenţie.
— Mi-e atât de greu să mă despart de Tété, suspină
madame Delphine, ştergându-şi o lacrimă inexistentă, odată
stabilit preţul. E o fată bună, nu fură şi vorbeşte bine
franţuzeşte. Nu i-am permis niciodată să-mi vorbească în

38
- ISABEL ALLENDE -

scălămbăiala aia de negri. În casa mea nimeni nu strică


frumoasa limbă a lui Molière.
— Nu prea ştiu la ce i-ar putea folosi asta, se amuză
Violette.
— Cum la ce! O cameristă care vorbeşte franţuzeşte e ceva
elegant. Tété va servi bine, crede-mă. Dar mai e ceva,
mademoiselle, a trebuit să-i dau câteva bătăi bune ca să-i
scot din cap prostul obicei de a fugi.
— Asta e grav! Se spune că boala asta nu are leac…
— Asta în cazul câtorva negri veniţi mai de curând şi care
au fost liberi, dar Tété s-a născut sclavă. Libertatea, ce
pretenţie! exclamă văduva întorcându-şi ochişorii de găină
către fata care aştepta în picioare la uşă. Dar nu-ţi face griji,
mademoiselle, n-o să mai încerce. Ultima dată a lipsit câteva
zile, când mi-au adus-o era muşcată de câini şi ardea de
febră. Nici nu ştii cât mi-a luat s-o fac bine, dar măcar a
scăpat de pedeapsă.
— Când a fost asta? vru să ştie Violette, observând tăcerea
ostilă a sclavei.
— Acum un an. Acum nu mai face ea prostia asta, dar stai
oricum cu ochii pe ea. Are sângele blestemat al maică-sii. Nu
fi blândă, are nevoie de o mână de fier.
— Ce ziceai de mama ei?
— Că era regină. Toate zic că erau regine acolo, în Africa. A
venit borţoasă, mereu e aşa, parcă sunt căţele în călduri…
— Ei, e vorba de pariade: marinarii le violează pe corabie,
doar ştii bine. Una nu scapă, se înfioră Violette cu gândul la
bunica ei, care supravieţuise traversării oceanului.
— Femeia aia era gata să-şi ucidă copila, poţi să-ţi
imaginezi una ca asta! Monsieur Pascal, răposatul,
Dumnezeu să-l odihnească, mi-a adus fetiţa cadou.
— Şi cât avea atunci?
— Nu mai ştiu, câteva luni. Honoré, celălalt sclav al meu,
i-a pus numele ăsta atât de ciudat, Zarité, şi a crescut-o cu
lapte de măgăriţă; de aceea e atât de muncitoare şi de
puternică, dar şi căpoasă. Am învăţat-o toate treburile

39
- INSULA DE SUB MARE -

casnice. Să ştii că face mai mult decât ţi-am cerut,


mademoiselle Boisier. Ţi-o vând doar pentru că am de gând
să mă întorc curând la Marsilia, cred că pot încă să-mi refac
viaţa, ce zici?
— Cu siguranţă, madame, răspunse Violette privindu-i
obrazul pudrat din gros.
A luat-o pe Tété în aceeaşi zi, doar cu zdrenţele de pe ea şi
o păpuşă grosolană din lemn, din cele pe care le folosesc
sclavii la ceremoniile voodoo. „Nu ştiu de unde-o fi luat
porcăria asta”, încercase madame Delphine să i-o ia din
mână, dar fetiţa se încleştase cu forţă de singura ei comoară
cu atâta disperare, încât Violette a trebuit să intervină.
Honoré s-a despărţit plângând de micuţă, promiţându-i că va
veni s-o vadă.
Valmorain nu şi-a ascuns dezamăgirea văzând cine avea
să fie camerista nevesti-sii. Se aştepta la cineva mai mare, cu
experienţă şi aspect mai plăcut, nu la făptura neţesălată, cu
vânătăi şi care s-a închis ca un melc atunci când a întrebat-o
cum o cheamă; însă Violette l-a asigurat că, după ce-i va face
instructajul, soţia va fi cât se poate de mulţumită.
— Şi asta cât mă mai costă?
— Stabilim după ce o pregătesc.
După trei zile, Tété a deschis pentru prima dată gura să
întrebe dacă domnul acela avea să fie stăpânul ei; crezuse că
Violette o cumpărase pentru ea. „Nu pune întrebări şi nu te
gândi la viitor. Pentru un sclav nu contează decât ziua de
azi”, o pusese Loula în gardă. Dar admiraţia faţă de Violette
i-a muiat orice rezistenţă, astfel că s-a adaptat plină de
entuziasm ritmului casei. Devora cu voracitatea celor care au
flămânzit îndelung, aşa că a pus repede carne pe oase.
Lacomă era şi să înveţe. Mergea după Violette ca un căţel,
sorbind-o din priviri şi dorindu-şi pe ascuns să ajungă ca ea,
frumoasă şi elegantă, dar mai presus de toate liberă. Violette
a învăţat-o să realizeze coafuri complicate, să facă masaj, să
scrobească şi să calce rufărie fină şi alte treburi pe care i le
putea cere viitoarea stăpână. Loula pretindea că nici nu era

40
- ISABEL ALLENDE -

nevoie de atât, pentru că spanioloaicele n-au rafinamentul


franţuzoaicelor, sunt mai din topor. Dar a ras-o în cap şi a
silit-o să se spele des, un obicei pe care Tété nu-l cunoştea,
dat fiind că madame Delphine pretindea că apa slăbeşte
omul: îşi trecea doar o cârpă umezită prin părţile ascunse şi
se parfuma din belşug. Loula nu mai avea loc de fetiţă în
camera pe care o împărţeau, o ţinea numai în certuri şi
porunci, mai curând din obişnuinţă decât din răutate, o mai
şi chelfănea pe ascuns de Violette, dar nu făcea rabat la
mâncare. „Cu cât te îngraşi mai repede, cu atât mai repede
pleci.” Dar era de o amabilitate neobişnuită cu bătrânul
Honoré, care apărea timid să vadă fetiţa. Îl plasa în fotoliul
cel mai comod, îl servea cu rom de calitate şi-l asculta cu
gura căscată vorbind despre tobe şi artrită. „Acest Honoré e
un adevărat domn, aş vrea eu ca prietenii tăi să fie aşa de
fini ca el!” îi spunea ea lui Violette.

41
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
O vreme, vreo două sau trei săptămâni, nici nu m-am gândit
să fug. Mademoiselle era drăguţă şi amuzantă, avea rochii de
toate culorile, mirosea a flori şi seara ieşea cu prietenii, după
care veneau acasă şi făceau chestii de-ale lor, în timp ce eu
îmi astupam urechile în cameră la Loula, deşi auzeam tot. Pe
la prânz, când domnişoara se scula, îi duceam gustarea pe
balcon, aşa cum îmi ceruse, şi-atunci îmi povestea despre
petrecerile ei şi-mi arăta ce cadouri primise de la admiratori. Îi
lustruiam unghiile cu o bucată de piele de căprioară până
străluceau, îi periam părul ondulat şi i-l frecam cu ulei de
cocos. Avea pielea precum crema de zahăr ars, desertul acela
din lapte şi gălbenuşuri pe care Honoré mi-l pregătea uneori pe
ascuns de madame Delphine. Învăţam repede. Mademoiselle
spunea că sunt isteaţă şi nu mă bătea niciodată. Poate că n-
aş fi fugit dacă ea ar fi fost stăpâna mea, numai că mă
pregătea să slujesc la o spanioloaică de pe o plantaţie departe
de Le Cap. Nu era bine că era spaniolă; Loula, care le ştia pe
toate şi era ghicitoare, îmi citise în ochi că aveam să fug încă
înainte de a mă decide s-o fac eu însămi; o anunţase pe
mademoiselle, dar n-a luat-o în seamă. „Şi-acum ce facem, am
pierdut o grămadă de bani”, a ţipat atunci când chiar am fugit.
„Aşteptăm”, a răspuns mademoiselle continuând să-şi bea
liniştită cafeaua. Şi-n loc să angajeze un vânător de negri, cum
e obiceiul, l-a rugat pe căpitanul Relais, logodnicul ei, să-şi
trimită gărzile să mă caute şi să nu-mi facă rău. Aşa mi s-a
povestit. N-a fost deloc greu să fug. Am pus într-un şervet un
mango şi o pâine, am ieşit pe uşa din faţă şi am plecat fără să
fug, ca să nu atrag atenţia. Mi-am luat şi păpuşa, care e
sfântă, la fel ca sfinţii lui madame Delphine, dar mai
puternică, aşa mi-a spus Honoré atunci când mi-a cioplit-o.
Honoré îmi vorbea tot timpul de loas, de Guineea, de voodoo şi
m-a prevenit să nu mă bazez niciodată pe zeii albilor, că sunt
duşmanii noştri. Mi-a explicat că, pe limba părinţilor săi,
voodoo înseamnă spirit divin. Păpuşa mea o reprezenta pe
42
- ISABEL ALLENDE -

Erzuli, loa dragostei şi a maternităţii. Madame Delphine mă


punea să mă rog la Fecioara Maria, o zeiţă care nu dansează,
doar plânge, pentru că i-au omorât copilul şi pentru că n-a
cunoscut niciodată plăcerea de a fi cu un bărbat. Honoré a
avut grijă de mine când eram mică, asta până când oasele lui
s-au făcut noduroase precum crengile uscate şi-a fost rândul
meu să am grijă de el. Ce s-o fi ales de Honoré? O fi cu
strămoşii în insula de sub mare, pentru că de când l-am văzut
ultima dată, în salonul din apartamentul lui mademoiselle din
piaţa Clugny, bând cafea cu rom şi delectându-se cu
fursecurile Loulei, au trecut treizeci de ani. Sper să fi scăpat cu
viaţă din revoluţie şi din toate atrocităţile ei şi să fi ajuns liber
în Republica Neagră din Haiti, înainte de a muri liniştit de
bătrâneţe. Visul lui era să aibă o bucăţică de pământ, să
crească vreo două animale şi să-şi planteze ceva legume, aşa
cum făceau ai lui în Dahomey. Eu îi spuneam bunic: mă
învăţase că nu trebuie să fii de-acelaşi sânge sau acelaşi trib
ca să fii din aceeaşi familie, dar de fapt puteam să-i spun
maman. Căcii a fost singura mamă pe care am cunoscut-o.
Nu m-a oprit nimeni pe străzi când am plecat, am mers cu
orele, cred c-am străbătut tot oraşul. M-am rătăcit în port, dar
departe se zăreau munţii şi totul era să mă îndrept într-acolo.
Noi, sclavii, ştiam că cei fugiţi sunt în munţi, dar nu ştiam că
după ce treci de primele culmi sunt alţi munţi, aproape
nenumăraţi. A venit noaptea, am mâncat pâinea şi am păstrat
mango. M-am ascuns într-un grajd, într-o grămadă de paie,
deşi mi-e frică de caii cu copitele lor ca ciocanele şi nările lor
mari care pufnesc. Caii erau aproape, le simţeam respiraţia
prin paie, un miros verde şi dulce ca ierburile din baia
domnişoarei. Lipită de păpuşa mea Erzuli, mama Guineei, am
dormit tun toată noaptea, fără vise rele şi încălzită de
respiraţia cailor. Dimineaţa a intrat un sclav în grajd şi m-a
găsit sforăind, cu picioarele ieşindu-mi de sub paie; m-a
apucat de glezne şi m-a scos la lumină. Nu ştiu ce se aştepta
să găsească, precis că nu o copiliţă, pentru că în loc să mă
lovească m-a ridicat în aer şi m-a privit cu gura căscată. „Ai

43
- INSULA DE SUB MARE -

înnebunit, ce-ţi veni să te ascunzi aici”, m-a întrebat fără să


ridice tonul. „Trebuie să ajung în munţi”, am răspuns eu, tot în
şoaptă. Pedeapsa pentru ajutorul dat unui sclav fugit era bine-
cunoscută – omul a ezitat. „Te rog, dă-mi drumul, nimeni nu va
şti că am fost aici”, l-am rugat. A stat puţin pe gânduri, apoi
mi-a spus să stau cuminte pe loc, s-a asigurat că nu umbla
nimeni prin preajmă şi a ieşit. A revenit curând, cu un pesmet
cam tare şi o cană cu cafea foarte dulce, a aşteptat să
mănânc, după care mi-a spus cum să ies din oraş. Dacă m-ar
fi denunţat ar fi primit o recompensă, dar n-a făcut-o. Sper ca
Papa Bondye să-l fi răsplătit. Am luat-o la fugă şi am lăsat în
urmă ultimele case din Le Cap. În ziua aceea am mers fără
oprire, deşi-mi sângerau tălpile şi mă treceau toate apele când
mă gândeam la câinii vânătorilor de negri, temuta
Marechaussée. Soarele era în înaltul cerului când am pătruns
în selva cea verde, verde peste tot, nu vedeai nici cerul, lumina
abia trecea printre frunze. Auzeam fojgăit de animale şi
şoaptele spiritelor. Cărarea a dispărut. Am mâncat fructul de
mango, dar l-am vomitat curând. Gărzile căpitanului Relais nu
şi-au pierdut timpul să mă caute pentru că m-am întors
singură, după ce-am petrecut o noapte ghemuită printre
crengile unui copac viu – auzeam cum îi bate inima, parcă era
inima lui Honoré. Aşa-mi aduc aminte.
Toată ziua am mers şi am mers, am întrebat din om în om
până am ajuns în piaţa Clugny. Am intrat în apartamentul
domnişoarei atât de înfometată şi ostenită, că nici n-am simţit
palma pe care mi-a tras-o Loula şi care m-a aruncat cât colo.
Tocmai atunci a apărut şi mademoiselle, în déshabillé şi cu
părul lăsat pe spate, pregătindu-se să iasă. M-a înşfăcat de o
aripă, m-a luat pe sus în camera ei şi mi-a făcut vânt pe pat;
era mult mai puternică decât părea. A rămas în picioare, cu
braţele încrucişate, uitându-se la mine, apoi mi-a întins o
batistă ca să mă şterg de sânge. „De ce te-ai întors?” Nu ştiam
ce să răspund. Mi-a dat un pahar cu apă şi atunci mi s-au
pornit lacrimile ca o ploaie caldă, amestecându-se cu sângele
care-mi curgea din nas. „Zi mersi că nu te bat aşa cum meriţi,

44
- ISABEL ALLENDE -

proastă mică ce eşti. Unde-aveai de gând să pleci? În munţi?


N-ai ajunge niciodată. Doar câţiva bărbaţi reuşesc, cei mai
disperaţi şi mai deznădăjduiţi. Şi, chiar dacă ai reuşi printr-o
minune să părăseşti oraşul, să treci de păduri şi de smârcuri
ocolind plantaţiile unde te-ar mânca de vie câinii, să ocoleşti
gărzile, demonii şi şerpii veninoşi şi-ai ajunge în munţi, te-ar
ucide chiar sclavii fugiţi. Ce să facă cu o mucoasă ca tine? Eşti
tu în stare să vânezi, să lupţi, să mânuieşti o macetă? Ştii
măcar să bucuri un bărbat?” A trebuit să recunosc că nu. M-a
sfătuit să nu dau cu piciorul sorţii mele, care nu era rea. Am
implorat-o să mă păstreze ea, dar mi-a spus că n-are nevoie
de mine. Să mă port bine, m-a îndemnat, dacă nu voiam să
ajung să tai trestie de zahăr. Mă antrena ca să ajung sclava
personală a doamnei Valmorain, era o muncă uşoară: aveam
să locuiesc în casă şi să mănânc bine, îmi va fi mai bine decât
la madame Delphine. Mi-a mai spus să nu mă iau după Loula:
a fi spanioloaică nu e o boală, femeile astea sunt la fel, doar
că vorbesc altfel decât noi. Îl cunoştea pe noul meu stăpân, un
domn bine, orice sclavă ar fi fericită să fie a lui. „Eu vreau să
fiu liberă, ca dumneata”, am spus printre suspine. Şi atunci
mi-a vorbit de bunică-sa, răpită din Senegal, unde sunt cei mai
frumoşi oameni de pe lume. O cumpărase un negustor bogat,
un francez care avea nevastă în Franţa, dar se amorezase de
ea de cum o văzuse în târgul de negri. Îi dăruise copii, iar el i-a
eliberat pe toţi; avea de gând să-i dea la şcoală ca să ajungă
pe picioarele lor, ca atâţia oameni de culoare din Saint-
Domingue, dar a murit pe neaşteptate şi i-a lăsat într-o mizerie
neagră, căci nevasta din Franţa a revendicat toată averea. Ca
să-şi ţină familia, bunica senegaleză s-a apucat să prăjească
peşte în port, însă fiica cea mică, de doar doisprezece ani, n-a
avut chef să se spetească curăţând peşte în fumăraia de ulei
rânced şi a ales să se ocupe de bărbaţi. Fata, care moştenise
frumuseţea nobilă a maică-sii, a devenit repede curtezana cea
mai căutată din oraş; a avut şi ea o fată, pe Violette Boisier, pe
care a învăţat-o tot ce ştia. Asta mi-a povestit mademoiselle.
„Iar dacă n-ar fi fost gelozia albului care a omorât-o, mama ar

45
- INSULA DE SUB MARE -

fi şi acum regina nopţii din Le Cap. Dar să nu-ţi faci iluzii,


Tété, o poveste de amor ca a bunică-mii se întâmplă extrem de
rar. Un sclav rămâne un sclav. Dacă fuge şi are noroc, moare
în timpul evadării. Dacă n-are, e prins de viu. Aşa că scoate-ţi
libertatea din cap, e cel mai bine, crede-mă. ” După care m-a
dus la Loula ca să-mi dea să mănânc.
După câteva săptămâni a venit stăpânul Valmorain să mă
ia şi nu m-a recunoscut, căci crescusem, mă îngrăşasem, eram
curată, cu părul scurt şi cu o rochie nouă pe care mi-o cususe
Loula. M-a întrebat cum mă cheamă şi i-am răspuns cu glas
tare, dar fără să ridic privirea, pentru că pe un alb nu-l priveşti
niciodată în ochi: „Zarité de Saint-Lazare, stăpâne”, exact cum
mă instruise mademoiselle. Noul meu stăpân a zâmbit şi
înainte să plecăm a lăsat o pungă cu bani. Nu ştiu cât a plătit
pentru mine. În stradă aştepta alt bărbat cu doi cai; m-a
cercetat de sus până jos şi m-a pus să deschid gura ca să-mi
vadă dinţii. Era Prosper Cambray, şeful vătafilor. M-a aburcat
dintr-o mişcare pe armăsarul lui, înalt, lat şi fierbinte, fornăind
nervos. Picioarele nu-mi ajungeau la scări, a trebuit să mă ţin
de mijlocul omului. Nu călărisem niciodată, dar mi-am înghiţit
frica: nimănui nu-i păsa de ce simţeam. A încălecat şi stăpânul
Valmorain şi am pornit la pas. M-am răsucit să mă uit la casă.
Mademoiselle era pe balcon şi mi-a făcut cu mâna până am
dat colţul şi n-am mai văzut-o. Aşa-mi aduc aminte.

46
- ISABEL ALLENDE -

Învăţătură de minte
Sudoare şi ţânţari, orăcăit de broaşte şi lovituri de bici, zile
epuizante şi nopţi de groază pentru caravana de sclavi,
vătafi, soldaţi închiriaţi şi pentru stăpâni, Toulouse şi
Eugenia Valmorain. Trei zile bătute pe muchie le va lua să
ajungă de la plantaţie la Le Cap, care era încă portul cel mai
important al coloniei, deşi nu mai era capitală: aceasta se
mutase la Port-au-Prince, în ideea că se putea controla mai
bine teritoriul. Măsura a fost cam degeaba: coloniştii îşi
băteau joc de lege, piraţii băteau coastele şi mii de sclavi
fugeau în munţi. Aceşti cimarrones, tot mai numeroşi şi mai
îndrăzneţi, atacau plantaţiile şi călătorii cu o furie
îndreptăţită. Căpitanul Étienne Relais, „copoiul din Saint-
Domingue”, capturase cinci căpetenii, o misiune dificilă, căci
fugarii cunoşteau terenul, se mişcau precum vântul şi se
ascundeau pe culmi inaccesibile cailor. Înarmaţi doar cu
cuţite, macete şi bâte, n-aveau curaj să dea piept cu soldaţii
pe câmp deschis; era un război de hărţuire, de atacuri prin
surprindere şi retrageri, incursiuni nocturne, furturi,
incendieri şi asasinate, care epuiza trupele regulate ale
poliţiei Marechaussée şi ale armatei. Sclavii de pe plantaţii îi
protejau pe fugari, unii pentru că intenţionau să li se alăture,
alţii doar de frică. Relais era tot timpul conştient de avantajul
cimarronilor, oameni disperaţi care-şi apărau viaţa şi
libertatea, asupra soldaţilor săi, care nu făceau decât să
asculte de nişte ordine. Căpitanul era un tip oţelit, slab şi
uscat, puternic, numai muşchi şi nervi, tenace şi curajos, cu
priviri reci şi un chip brăzdat şi ars de soare şi vânt, taciturn,
precis, nerăbdător şi sever. Nimeni nu se simţea în largul său
cu el, nici les grands blancs, nici les petits blancs dintre care
făcea parte, nici les affranchis care formau grosul trupei.
Civilii îl respectau pentru că impunea ordinea, iar soldaţii,
pentru că nu le cerea nimic din ce n-ar fi făcut şi el însuşi. I-
a luat timp să dea de rebelii din munţi, urmase nenumărate
piste false, dar nu se îndoise nicio clipă de succes.
47
- INSULA DE SUB MARE -

Informaţiile le obţinea prin metode brutale – în vremuri


normale nici n-ar fi fost pomenite în societate – numai că
încă de pe vremea lui Macandal până şi doamnele se
înverşunau împotriva sclavilor răsculaţi; cucoanele astea
care leşinau când vedeau un scorpion sau când le venea
miros de bălegar asistau la toate supliciile, după care le
comentau pe larg la un pahar de suc şi o prăjitură.
Le Cap, cu casele sale cu acoperiş roşu, străduţe
gălăgioase şi pieţe, cu portul în care veşnic stăteau la ancoră
o duzină de corăbii gata să se întoarcă în Europa pline cu
zahăr, tutun, indigo şi cafea, continua să fie Parisul Antilelor,
cum glumeau coloniştii francezi, căci toţi aspirau să facă
rapid avere şi să revină la Parisul cel adevărat şi să dea
uitării ura care plutea peste insulă precum ţânţărimea şi
duhoarea din aprilie. Unii-şi lăsau plantaţiile pe mâna
administratorilor, care făceau ce voiau, furau pe rupte şi
chinuiau sclavii îngrozitor, însă era o pierdere calculată, era
preţul pentru întoarcerea la civilizaţie. Nu era cazul lui
Toulouse Valmorain, care se îngropase deja de nişte ani la
habitation Saint-Lazare.
Şeful vătafilor, Prosper Cambray, îşi ţinea ambiţia în frâu
şi era precaut, căci patronul nu era o pradă uşoară, aşa cum
crezuse iniţial, însă nutrea speranţa că n-avea să facă mulţi
purici în colonie: era lipsit de vâna şi de sângele gros
necesare pe o plantaţie şi-n plus o avea şi pe nevastă-sa,
spanioloaica asta cu nervii în batistă, a cărei unică dorinţă
era s-o întindă de aici.
În sezonul uscat, drumul până la Le Cap ţinea o zi
întreagă dacă aveai cai buni, dar Toulouse Valmorain
călătorea cu Eugenia în lectică şi cu servitori după ea.
Lăsase la plantaţie femeile, copiii şi bărbaţii care-şi
pierduseră orice voinţă şi nu mai meritau o pedeapsă
exemplară. Cambray îi alesese pe cei mai tineri, cei care încă
mai puteau să-şi imagineze libertatea. Oricât i-ar fi zorit pe
oameni, era imposibil de depăşit o limită. Drumul era nesigur
şi sezonul ploilor era în toi. Numai instinctul câinilor şi

48
- ISABEL ALLENDE -

ochiul sigur al lui Prosper Cambray, creol născut în colonie


şi care cunoştea terenul, îi ajutau să nu se rătăcească în
desişul acela care te făcea să-ţi pierzi orientarea şi să te
învârteşti în cerc la infinit. Erau şi speriaţi: Valmorain se
temea de un atac al cimarronilor sau de o revoltă a sclavilor
săi – n-ar fi fost prima dată când, din dorul de a fugi, negrii
erau gata să stea cu pieptul gol în faţa puştilor, sperând că
loas îi vor apăra de gloanţe; sclavii se temeau de loviturile de
bici şi de spiritele malefice ale pădurii; Eugenia se temea de
propriile halucinaţii. Cambray tremura doar în faţa morţilor
vii, zombi, iar frica sa nu era să-i înfrunte – se ştie că erau
rari şi timizi – ci să nu ajungă unul din ei. Un zombi era
sclavul unui vrăjitor, un bokor, şi din asta nu te scăpa nici
măcar moartea, pentru că erai deja mort.
Prosper Cambray străbătuse adesea regiunea, urmărind
fugarii alături de cei din Marechaussée. Ştia să citească
semnele naturii, urme invizibile pentru alţii, ştia să ia urma
precum un copoi din cei buni, putea mirosi frica şi sudoarea
prăzii la ore bune de mers, vedea pe întuneric ca lupii, ghicea
o revoltă care de-abia se cocea şi îi punea capăt din faşă. Se
lăuda că foarte puţini sclavi fugiseră de la Saint-Lazare de
când era el la conducere; metoda lui era să le frângă sufletul
şi voinţa. Visul de libertate se prăbuşeşte doar prin frică şi
epuizare. Să muncească, să producă până la ultima suflare,
care nu întârzia prea mult, căci nimeni nu apuca să
îmbătrânească acolo, rezistau trei sau patru ani, cel mult
şase sau şapte. „Nu exagera cu pedepsele, Cambray, îmi
slăbeşti oamenii”, îi spusese Valmorain nu doar o dată,
îngreţoşat de plăgile purulente şi de amputările care-i făceau
inapţi de muncă, dar nu-l contrazicea niciodată de faţă cu
sclavii: cuvântul şefului vătafilor e lege când e vorba de
disciplină. Aşa prefera Valmorain, care detesta să aibă de-a
face cu negrii. Lasă să fie Cambray călăul, iar el să facă pe
stăpânul binevoitor, lucru care se potrivea şi cu idealurile
umaniste care-i legănaseră tinereţea. Cambray era de părere
că era mai rentabil să înlocuieşti sclavii decât să-i tratezi cu

49
- INSULA DE SUB MARE -

consideraţie; odată amortizat costul lor, trebuia să-i


exploatezi până la moarte şi-apoi să cumperi alţii mai tineri
şi mai zdraveni. Iar dacă cineva avea îndoieli în ceea ce
priveşte politica de duritate, povestea lui Macandal, vrăjitorul
mandinga, le risipea pe loc.
Între 1751 şi 1757, când Macandal a făcut prăpăd printre
albii din colonie, Toulouse Valmorain era un ţânc răsfăţat
care trăia la marginea Parisului într-un mic château,
proprietatea familiei de câteva generaţii, şi n-auzise de
Macandal. Nu ştia nici că taică-său scăpase ca prin minune
de otrăvirile colective din Saint-Domingue şi că, dacă
Macandal n-ar fi fost prins, vântul revoltei ar fi măturat
insula. Execuţia lui a fost amânată pentru ca stăpânii de
plantaţii să aibă timp să vină la Le Cap cu sclavi cu tot;
astfel, negrii aveau să înţeleagă în sfârşit că Macandal era
muritor. „Istoria se repetă, nimic nu se schimbă pe insula
asta blestemată”, îi spusese Toulouse Valmorain nevesti-sii,
în timp ce străbăteau acelaşi drum pe care-l făcuse tatăl său
cu acelaşi scop: să asiste la o învăţătură de minte. I-a
explicat că asta era modalitatea cea mai bună de a-i
descuraja pe răzvrătiţi, aşa căzuseră în fine de acord
guvernatorul şi intendentul. Spera ca spectacolul să o
liniştească pe Eugenia, dar nu-şi imaginase că drumul avea
să fie un coşmar. Îi venea să facă cale-ntoarsă şi să revină la
Saint-Lazare, dar asta nu se putea, stăpânii de plantaţii
trebuiau să fie uniţi împotriva negrilor. Ştia că era bârfit pe
la spate, se spunea că se însurase cu o spanioloaică pe
jumătate nebună, că era arogant şi profita de privilegiile pe
care i le dădea poziţia socială, dar că nu-şi îndeplinea
obligaţiile în Adunarea Colonială, unde fotoliul Valmorain
rămăsese neocupat de la moartea tatălui său. Acel chevalier
fusese un monarhist fanatic, dar fiul îl dispreţuia pe Ludovic
al XVI-lea, regele nehotărât în mâinile dolofane ale căruia
stătea monarhia.

50
- ISABEL ALLENDE -

Macandal
Povestea lui Macandal pe care i-o spusese bărbatu-său a
dezlănţuit demenţa Eugeniei, dar nu a provocat-o, căci o
avea în sânge: nimeni nu-i spusese lui Toulouse Valmorain
pe când o peţea în Cuba că în familia García del Solar
existaseră câţiva ţicniţi sadea. Macandal era un negru adus
din Africa, musulman, cultivat, care citea şi scria în arabă,
avea cunoştinţe de medicină şi se pricepea la plante. Îşi
pierduse braţul drept într-un groaznic accident care pe unul
mai puţin puternic l-ar fi dat gata; pentru că nu mai era bun
să muncească la trestia de zahăr, stăpânul l-a pus să
îngrijească de vite. A străbătut deci regiunea, hrănindu-se cu
lapte şi fructe până a reuşit să-şi folosească stânga plus
degetele de la picioare pentru a întinde curse şi a face laţuri
cu care a început să prindă rozătoare, reptile şi păsări.
Singur în pustietate, şi-a amintit de imaginile din
adolescenţă, când se antrena pentru război şi vânătoare,
ocupaţii cuvenite unui fiu de rege, pentru care trebuia să ai
picioare iuţi, ochi ageri, să ţii fruntea sus şi să mânuieşti
lancea cu putere. Vegetaţia insulei nu era precum cea în care
crescuse, dar tot încercând frunze, rădăcini, scoarţă de copac
şi tot felul de ciuperci, descoperise că unele erau bune de
leac, altele provocau somnul şi stări de transă, iar altele,
moartea. Ştiuse mereu că avea să evadeze – mai bine să
moară în chinuri decât să fie sclav – dar s-a pregătit atent şi
a aşteptat fără grabă momentul potrivit. Iar când a sosit clipa
a fugit în munţi, de unde a pus la cale revolta sclavilor care
avea să zguduie insula ca o furtună năprasnică. S-a unit cu
alţi sclavi fugiţi şi în curând efectele furiei şi vicleniei sale au
început să se vadă: un atac prin surprindere în noaptea cea
mai neagră, torţe aprinse, lipăit de tălpi goale, strigăte,
lanţuri sfărâmate, lanuri de trestie aprinse. Numele acestui
mandinga umbla din gură în gură, negrii îl repetau ca într-o
incantaţie de speranţă. Macandal, prinţul din Guineea, se
prefăcea în pasăre, în şopârlă, în muscă sau peşte. Sclavul

51
- INSULA DE SUB MARE -

legat de par vedea trecând un iepure în fugă înainte ca


lovitura de harapnic să-l facă să leşine: era Macandal. O
iguană impasibilă se uita la fata violată care zăcea în colbul
drumului. „Ridică-te, spală-te la râu şi nu uita, căci curând
voi veni cu răzbunarea”, şuiera iguana. Macandal. Cocoşi
decapitaţi, simboluri pictate cu sânge, securi înfipte în porţi,
o noapte fără lună, alt incendiu.
Mai întâi au început să moară vitele. Coloniştii au dat vina
pe o buruiană otrăvită care creştea ascunsă prin păşuni; au
adus botanişti din Europa şi tămăduitori de prin partea
locului care să o descopere şi să o stârpească. Degeaba. A
venit apoi rândul cailor din grajduri, al dulăilor, în cele din
urmă au început să moară familii întregi. Li se umfla burta,
gingiile şi unghiile li se înnegreau, sângele li se subţia ca
apa, pielea le cădea bucăţi-bucăţi şi-şi dădeau duhul
zvârcolindu-se. Simptomele nu se potriveau cu nicio boală
din cele care făceau ravagii prin Antile, iar cei afectaţi erau
numai albii. N-a mai fost loc de îndoială: era vorba de o
otravă. Macandal. Bărbaţii picau după ce trăgeau o duşcă de
rachiu, femeile şi copiii după ce beau o ceaşcă de ciocolată,
toţi invitaţii la un banchet înainte de a se servi desertul. Nu
puteai avea încredere nici în fructele din copaci, nici în vinul
îmbuteliat, nici măcar într-un trabuc, căci nimeni nu ştia
cum se introducea veninul acela. Sute de sclavi au fost
torturaţi, dar tot nu s-a aflat cum le pătrundea moartea în
casă, asta până când o fetiţă de cincisprezece ani, pe care
mandinga o vizita noaptea sub formă de liliac, de frică să nu
fie arsă de vie le-a spus unde putea fi găsit Macandal. De ars
tot au ars-o, dar au dat de sălaşul lui Macandal: pe drumuri
de munte pe unde urcau doar caprele, ajungând pe culmile
de piatră cenuşie unde-şi făcuseră veacul vechile căpetenii
ale arahuacilor. L-au prins viu. Între timp muriseră mai bine
de şase mii de oameni. „S-a sfârşit cu Macandal”, spuneau
albii. „Vom vedea”, şopteau negrii.
Piaţa devenise prea mică pentru mulţimea venită de pe
plantaţii. Les grands blancs s-au instalat în corturile bine

52
- ISABEL ALLENDE -

aprovizionate cu mâncare şi băutură, les petits blancs s-au


mulţumit cu galeria, les affranchis au închiriat balcoanele
din jurul pieţei de la ceilalţi negri liberi. Dar unghiul cel mai
bun le fusese rezervat sclavilor mânaţi de stăpânii lor de
pretutindeni ca să vadă că Macandal nu era decât un negru
nenorocit care-avea să fie fript precum un porc. Aşa că
africanii au fost înghesuiţi în jurul rugului, păziţi de dulăii
care trăgeau de lanţ, înnebuniţi de mirosul de om. Dimineaţa
execuţiei a fost înnorată, înăbuşitoare şi fără pic de vânt.
Duhoarea mulţimii se topea în mirosul de zahăr ars, de
prăjeală şi flori sălbatice. Câţiva călugări stropeau cu apă
sfinţită şi ofereau câte o gogoaşă pentru fiecare spovedanie.
Sclavii îi păcăleau cu păcate deloc limpezi – căci cele reale ar
fi ajuns direct la urechile stăpânilor – numai că de data asta
nimeni nu avea chef de gogoşi. Îl aşteptau cuprinşi de
bucurie pe Macandal.
Cerul înnorat ameninţa cu ploaia, guvernatorul se gândea
că abia le ajungea timpul înainte de aversă, însă trebuia să-l
aştepte pe intendent, reprezentantul guvernului civil. Care
şi-a făcut în sfârşit apariţia în una din cele două loje de
onoare, alături de soţie, o jună cocoşată de rochia grea,
pălăria cu pene şi plictis; era singura franţuzoaică din Le
Cap care detesta să se afle acolo. Bărbatu-său, încă tânăr
deşi de două ori mai în vârstă decât ea, avea picioare
strâmbe, era burtos şi grăsan, dar avea un cap frumos de
senator roman sub peruca elaborată. Bătaia tobelor a
anunţat sosirea prizonierului. Care a fost primit de un cor de
ameninţări şi insulte din partea albilor, de ironiile mulatrilor
şi de uralele frenetice ale africanilor. Sfidând câinii, loviturile
de bici şi ordinele vătafilor şi soldaţilor, sclavii s-au ridicat în
picioare şi l-au salutat cu braţele în sus pe Macandal. Ceea
ce a produs o reacţie în lanţ, chiar şi guvernatorul şi
intendentul s-au sculat în picioare.
Macandal era înalt, foarte negru, cu corpul plin de
cicatrici, aproape gol şi mânjit de sânge uscat. Era în lanţuri,
dar mergea drept, trufaş, indiferent. Nici nu s-a uitat la albi,

53
- INSULA DE SUB MARE -

la soldaţi, călugări sau câini; privirile i s-au oprit pe rând la


sclavi şi fiecare a ştiut că pupilele negre l-au văzut şi i-au
transmis spiritul nesupunerii. La execuţie nu venea un sclav,
ci singurul om cu adevărat liber din toată mulţimea. Toţi au
intuit asta şi o tăcere adâncă s-a lăsat peste piaţă. Apoi
negrii au reacţionat, scandând în cor numele eroului lor:
Macandal, Macandal, Macandal. Guvernatorul şi-a dat
seama că era cazul să termine cât mai repede, pentru ca
circul să nu se transforme într-o baie de sânge: a dat
semnalul şi soldaţii au legat prizonierul de rug. Călăul a
aprins paiele şi lemnele unse au început să ardă cu un fum
gros. Nu se auzea nici musca în piaţă când s-a ridicat glasul
adânc al lui Macandal: „Mă voi întoarce! Mă voi întoarce!”
Şi ce s-a petrecut atunci? Avea să fie întrebarea cea mai
frecventă din insulă legată de sfârşitul istoriei, cum spuneau
coloniştii. Albi şi mulatri au văzut că Macandal se dezlega
din lanţuri şi sărea peste trunchiurile aprinse, dar soldaţii l-
au prins, l-au lovit şi l-au adus înapoi pe rug, unde a fost
înghiţit de flăcări şi fum. Negrii au văzut că Macandal scăpa
de lanţuri, sărea peste lemnele care ardeau, iar când au
năvălit soldaţii peste el, s-a prefăcut într-un ţânţar şi s-a
ridicat în zbor deasupra rugului, a dat ocol pieţei ca să-şi ia
rămas-bun de la toţi, după care a dispărut în văzduh, chiar
înainte să înceapă ploaia care a udat rugul şi a stins focul.
Albii şi sclavii liberi au văzut trupul ars al lui Macandal.
Negrii au văzut rugul gol. Primii au fugit de ploaie, ceilalţi au
rămas pe loc, cântând în furtună. Macandal învinsese şi-
avea să se ţină de cuvânt. Macandal avea să se întoarcă. De
aceea, pentru că era nevoie ca legenda asta absurdă să
dispară o dată pentru totdeauna, după cum îi spusese
Valmorain dezechilibratei sale soţii, mergeau acum cu sclavii
să asiste la altă execuţie la Le Cap, douăzeci şi trei de ani
mai târziu.
Caravana lungă era păzită de patru soldaţi cu puşti, de
Prosper Cambray şi Toulouse Valmorain cu pistoale şi de
commandeurs care, sclavi fiind, erau înarmaţi doar cu săbii

54
- ISABEL ALLENDE -

şi macete. Nu erau de încredere, în caz de atac erau în stare


să se alăture cimarronilor. Negrii, slabi şi flămânzi, înaintau
încet, cărând în spate bagaje şi legaţi de un lanţ care le făcea
mersul şi mai anevoios; stăpânul era de părere că era ceva
cam exagerat, dar nu putea să-l contreze pe şeful vătafilor.
„Nimeni nu va încerca să fugă, negrii se tem mai mult de
demonii din junglă decât de jivinele veninoase”, îi explica
Valmorain nevesti-sii, care însă nu voia să ştie de negri,
demoni sau alte lighioane. Copila Tété mergea pe lângă
lectica stăpână-sii, purtată de doi sclavi dintre cei mai
zdraveni. Cărarea se pierdea în vegetaţia deasă şi noroi,
cortegiul era un şarpe trist care se târa tăcut spre Le Cap.
Din când în când, un lătrat de câine, un nechezat de cal sau
şuierul scurt al unui bici urmat de un strigăt spărgeau
liniştea în care se auzea doar respiraţia oamenilor şi şoaptele
naturii. Prosper Cambray le ceruse iniţial sclavilor să cânte,
ca să-şi facă curaj şi să gonească şerpii, aşa cum făceau pe
plantaţie, dar Eugenia era ameţită şi prea ostenită ca să
suporte şi asta.
În junglă se întuneca repede sub cupola deasă a arborilor
şi se lumina târziu prin ceaţa care plutea printre ferigi. Ziua
era prea scurtă pentru Valmorain, dar nesfârşită pentru
ceilalţi. Hrana sclavilor era o fiertură de porumb sau batate
cu carne uscată şi o cană cu cafea; li se dădea seara, când
făceau popas. Stăpânul poruncise să li se îndulcească
cafeaua cu o bucată de zahăr şi cu un strop de tafia, rachiul
de trestie al săracilor, ca să nu răcească dormind pe
pământul gol şi mustind de apă. Fusese un an în care
epidemiile făcuseră ravagii pe plantaţie, mulţi sclavi fuseseră
înlocuiţi şi niciun nou-născut nu supravieţuise. Dar
Cambray şi-a prevenit patronul că dulcele strica sclavii, care
apoi se vor apuca să sugă trestia. Delict pentru care era
prevăzută o pedeapsă specială, însă Valmorain nu era
adeptul pedepselor complicate, le accepta doar pentru fugari,
aici respecta Codul Negru cu stricteţe. Execuţia cimarronilor

55
- INSULA DE SUB MARE -

de la Le Cap i se părea o pierdere de timp şi de bani: puteau


fi spânzuraţi şi fără atâtea fasoane.
Soldaţii şi les commandeurs păzeau noaptea pe rând
tabăra şi focurile aprinse care ţineau la distanţă animalele şi
linişteau oamenii. Nimeni nu se simţea bine pe întuneric.
Stăpânii dormeau în hamacele întinse într-un mare cort de
pânză cerată, în care-şi puseseră cuferele şi câteva obiecte de
mobilier. Eugenia îşi pierduse pofta de mâncare, abia
ciugulea ca o vrabie, dar se aşeza la masă ceremonios, după
toate regulile etichetei. În seara aceea stătea într-un fotoliu
de catifea albastră, într-o rochie de mătase, cu părul murdar
adunat într-un coc şi sorbind limonadă cu rom. În faţa ei,
fără haină, doar într-o cămaşă descheiată la piept, neras şi
cu ochii injectaţi, bărbatu-său bea romul direct din sticlă.
Femeia îşi stăpânea cu greu sila provocată de felurile de
mâncare: miel picant gătit cu mirodenii menite să acopere
mirosul celei de-a doua zile de drum, fasole, orez, turte de
porumb sărate şi fructe însiropate. Tété îi făcea vânt cu
evantaiul; îi era milă de stăpână-sa. Prinsese drag de doña
Eugenia – aşa cerea ea să i se spună: stăpâna nu o bătea şi
îşi vărsa aleanul în faţa ei, deşi la început n-o prea înţelegea,
căci vorbea în spaniolă. Îi povestea cum o curtase el în Cuba,
copleşind-o cu galanterii şi cadouri, dar pe urmă, la Saint-
Lazare, îşi vădise firea cea adevărată: clima cea rea îl
stricase, la fel şi magia negrilor, aşa păţeau toţi coloniştii din
Antile. Ea, în schimb, provenea din societatea madrilenă cea
mai bună, era de familie nobilă şi catolică. Tété nu putea să
ştie cum ar fi fost stăpână-sa în Spania sau în Cuba,
constata doar că era tot mai rău văzând cu ochii. Când o
cunoscuse, Eugenia era o tânără robustă şi dispusă să se
adapteze proaspătului măritiş, dar în doar câteva luni
decăzuse sufleteşte. Se speria din orice şi plângea fără motiv.

56
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
În cort stăpânii cinau exact ca în sufrageria din casa mare.
Un sclav mătura goangele de pe jos şi gonea ţânţarii, în timp
ce alţi doi stăteau în picioare în spatele scaunelor stăpânilor,
desculţi, transpiraţi în livrele şi cu peruci împuţite pe cap, gata
să-i servească. Stăpânul mânca distrat, înghiţind aproape pe
nemestecate, dar doña Eugenia scuipa dumicaţii în şervet,
căci totul îi mirosea a pucioasă. El îi tot repeta să mănânce
liniştită, căci rebeliunea fusese înăbuşită din faşă şi capii
răzmeriţei erau închişi la Le Cap cu lanţuri atât de grele că nici
nu puteau să se mişte, dar ea se temea să nu le rupă precum
vrăjitorul Macandal. Proastă idee a avut stăpânul să-i zică de
Macandal, a speriat-o rău de tot. Ea ştia de ereticii care pe
vremuri erau arşi pe rug în ţara ei şi n-avea chef să asiste la
asemenea oroare. În seara aceea s-a plâns de o durere
cumplită de cap, era la capătul puterilor, voia să meargă în
Cuba la fratele ei, era aproape, putea să meargă singură. Am
vrut să-i şterg fruntea cu batista, m-a împins la o parte.
Stăpânul i-a spus că nici vorbă, era periculos şi nu se făcea să
plece singură în Cuba. „Despre asta nu mai vorbim, să fie
clar!” a strigat el supărat, s-a sculat înainte ca sclavul să-i
tragă scaunul şi a ieşit să dea ultimele porunci şefului
vătafilor. Ea mi-a făcut un semn, i-am luat farfuria şi am dus-o
într-un colţ ca să mănânc mai târziu şi am pregătit-o pentru
culcare. Nu mai purta corsetul, ciorapii şi jupoanele venite cu
lada de zestre, la plantaţie umbla în nişte halate uşoare, dar
pentru cină se îmbrăca mereu cum se cuvine. Am dezbrăcat-o,
i-am adus oala de noapte, am spălat-o cu o cârpă umezită, i-
am presărat praf de camfor împotriva ţânţarilor, am uns-o pe
faţă şi pe mâini cu lapte, i-am scos agrafele din părul castaniu
şi l-am periat de o sută de ori. Se lăsa în mâinile mele cu o
privire pierdută. Stăpânul spunea că era foarte frumoasă, dar
mie ochii aceia verzi şi dinţii ascuţiţi nu mi se păreau
omeneşti. După aceea s-a lăsat în scaunul de rugăciune şi a
recitat cu glas tare un rozariu întreg, îngânată de mine, era şi
57
- INSULA DE SUB MARE -

asta obligaţia mea. Învăţasem rugăciunile, deşi nu le


pricepeam înţelesul. Pe atunci învăţasem ceva spaniolă cât să-
i pot pricepe poruncile, căci nu vorbea în franceză sau în
creolă. Căci nu ea trebuia să înveţe, ci noi. Aşa zicea.
Mătăniile de fildeş îi treceau printre degetele albe, eu
socoteam cât mai durează până să pot mânca şi duce să mă
culc şi eu. La sfârşit, a sărutat crucea şi a pus rozariul într-o
punguţă din piele alungită şi plată, pe care şi-o atârna de gât.
Era pavăza ei, aşa cum a mea era păpuşa Erzuli. I-am dat un
pahar cu porto ca să adoarmă mai repede, l-a dat peste cap
strâmbându-se, am ajutat-o să se urce în hamac, am acoperit-
o cu apărătoarea de ţânţari şi am început s-o legăn, rugându-
mă să adoarmă nederanjată de liliecii care zburătăceau,
jivinele care dădeau târcoale şi vocile care veneau să o
bântuie la ceasul acela. Nu erau glasuri omeneşti, îmi
explicase ea: veneau din întuneric, din junglă, din subpământ,
din iad, din Africa, nu vorbeau cu cuvinte, ci cu urlete şi râsete
nebuneşti. „Sunt duhurile pe care le cheamă negrii”, plângea
înspăimântată. „Şşş, dona Eugenia, închideţi ochii şi rugaţi-
vă”, încercam eu s-o liniştesc, deşi eram la fel de speriată,
chiar dacă nu auzisem nicicând vocile acelea şi nu văzusem
duhurile. „Tu te-ai născut aici, Zarité, de-aia nu auzi şi nu vezi
nimic. Dacă ai veni din Guineea ai şti că duhurile sunt
pretutindeni”, îmi spunea Tante Rose, tămăduitoarea de la
Saint-Lazare. Ea mă luase în grijă când venisem pe plantaţie,
mă învăţase totul şi mă păzise să nu fug. „Nici să nu-ţi treacă
prin minte, te-ai rătăci şi munţii sunt mai departe decât luna. ”
Doña Eugenia a adormit, eu m-am tras în colţul meu unde
lumina tremurătoare a lămpii cu ulei nu ajungea, am căutat pe
pipăite farfuria şi-am început să mănânc cu mâna din miel,
constatând că furnicile mi-o luaseră înainte; nu e grav, îmi
place gustul lor iute. Abia începusem să mănânc când a intrat
stăpânul urmat de un sclav, două umbre lungi în cort şi
mirosul tare de piele, tutun şi cal pe care-l răspândesc
bărbaţii. Mi-am acoperit farfuria şi mi-am ţinut respiraţia,
sperând să nu mă vadă. „Fecioară Maria, Maica Domnului,

58
- ISABEL ALLENDE -

roagă-te pentru noi păcătoşii”, a murmurat stăpână mea în


somn, după care a spus mai tare „curva dracului”. Am zburat
să o legăn ca să nu se trezească.
Stăpânul s-a aşezat, sclavul i-a tras cizmele, apoi l-a ajutat
să-şi lepede pantalonii şi celelalte veşminte, l-a lăsat doar în
cămaşa care-i venea până la coapse şi lăsa la vedere sexul
rozaliu şi zbârcit ca un maţ de porc ascuns într-o pădure de
păr de culoarea paielor. Sclavul i-a ţinut oala de noapte ca să
urineze, iar înainte de a se retrage a stins lampa, lăsând doar
lumânările aprinse. Doña Eugenia s-a agitat iar, de data asta
s-a trezit, deschizând nişte ochi speriaţi, dar apucasem deja
să-i mai dau un porto. Am legănat-o, a adormit la loc. Stăpânul
s-a apropiat cu o lumânare; nu ştiu ce căuta, poate pe fata
care-l vrăjise cu un an în urmă. A dat s-o atingă, s-a răzgândit,
s-a uitat la ea cu o expresie ciudată.
— Biata mea Eugenia… Noaptea o chinuie coşmarurile, ziua
o chinuie realitatea…
— Da, stăpâne.
— Nu pricepi nimic, nu-i aşa, Tété?
— Nu, stăpâne.
— Mai bine. Câţi ani ai?
— Nu ştiu, stăpâne. Cred că zece, pe-acolo.
— Deci mai durează până devii femeie, nu?
— Se poate, stăpâne.
M-a măsurat din cap până-n picioare. Şi-a luat sexul în
mână de parcă l-ar fi cântărit. M-am tras îndărăt cu obrajii
arzând. O picătură de ceară i-a căzut pe mână şi l-a fript, a
tras o înjurătură, mi-a poruncit să mă duc la culcare şi să
dorm iepureşte ca s-o păzesc pe stăpână. S-a întins în hamac,
eu am alunecat ca o şopârlă în colţul meu. Am aşteptat să
adoarmă şi am dormit şi eu, abia respirând. Afară începuse
ploaia. Aşa-mi aduc aminte.

59
- INSULA DE SUB MARE -

Balul intendentului
Călătorii cei epuizaţi de la Saint-Lazare au ajuns la Le Cap
cu o zi înainte de execuţia sclavilor fugiţi, în timp ce urbea
trepida de nerăbdare şi se adunase atâta lume, încât aerul
duhnea a mulţime şi bălegar de cai. Nu mai aveai unde trage.
Valmorain trimisese un om cu misiunea de a închiria o
baracă pentru alaiul său, dar acesta ajunsese prea târziu şi
găsise loc doar în cala unei goelete ancorate în port. N-a fost
uşor să urci sclavii în bărci şi de acolo pe corabie, căci se
trântiseră urlând pe jos, convinşi c-avea să se repete drumul
macabru care-i adusese din Africa. Prosper Cambray şi
sclavii commandeurs i-au mânat cu forţa şi i-au legat în cală
ca să nu se arunce în apă. Hotelurile pentru albi erau ticsite;
sosiţi cu o zi întârziere, stăpânii n-au mai găsit camere.
Valmorain nu putea s-o ducă pe Eugenia într-o pensiune
pentru affranchis. Dacă ar fi fost singur, s-ar fi dus glonţ la
Violette Boisier, care-i era îndatorată. Nu mai erau amanţi,
dar prietenia lor se consolidase cu aranjarea casei din Saint-
Lazare şi cu nişte donaţii pe care i le făcuse ca să scape de
datorii. Căci Violette cumpăra pe credit fără să stea pe
gânduri până ca Loula şi Étienne Relais să o convingă să
trăiască mai chibzuit.
În seara aceea intendentul dădea o masă pentru partea
cea mai aleasă a societăţii civile, în timp ce, câteva străzi mai
încolo, guvernatorul primea floarea ofiţerimii pentru a
sărbători anticipat sfârşitul cimarronilor. Acestea fiind
condiţiile, Valmorain s-a prezentat la locuinţa intendentului
cerând găzduire. Mai erau trei ore până să înceapă recepţia
şi atmosfera era ca de uragan: sclavii alergau aducând sticle
cu băutură, vaze cu flori, mobilier nou, lămpi şi sfeşnice,
muzicanţii mulatri îşi instalau instrumentele sub ordinele
unui dirijor francez, majordomul cu o listă în mână număra
tacâmurile de aur. Nefericita Eugenia a ajuns pe jumătate
leşinată în litiera ei, urmată de Tété cu un flacon de săruri şi
oala de noapte. Intendentul s-a mirat să-i vadă venind atât
60
- ISABEL ALLENDE -

de devreme, dar le-a urat bun venit, deşi abia-i cunoştea,


muiat de sonorul nume Valmorain şi de starea jalnică a
femeii. Omul era îmbătrânit prematur, îşi ducea rău cei doar
cincizeci şi ceva de ani. Din cauza burdihanului nu putea să-
şi vadă picioarele, umbla crăcănat şi ţeapăn, abia putea să se
încheie la haină, gâfâia într-una şi aristocraticul său profil se
ascundea între favoriţii roşcaţi şi nasul borcănat de
petrecăreţ, însă nevastă-sa era aproape neschimbată. Era
gata de recepţie, gătită după ultima modă de la Paris, cu o
perucă împodobită cu fluturi şi o rochie potopită de funde şi
dantele, prin al cărei decolteu i se vedeau sânii mici ca de
fetiţă. Era tot vrăbiuţa care fusese la nouăsprezece ani, când
asistase dintr-o lojă de onoare la arderea lui Macandal. Iar de
atunci văzuse destule nenorociri cât să aibă coşmaruri
pentru o viaţă. Târându-şi rochia grea, a instalat-o pe
Eugenia într-o cameră şi a poruncit să i se pregătească baia,
însă musafira nu dorea decât să se odihnească.
Două ore mai târziu au început să vină invitaţii, conacul s-
a umplut rapid de muzică şi glasuri, care ajungeau în
surdină la urechile Eugeniei, întinsă în pat. Greţurile n-o
lăsau să se mişte, Tété îi punea comprese reci pe frunte şi îi
făcea vânt. Pe o sofa o aştepta rochia complicată de brocart
pe care o sclavă a casei tocmai i-o călcase, ciorapii de mătase
albă şi pantofii din tafta neagră cu toc înalt. La parter,
doamnele beau şampanie în picioare, pentru că fustele largi
şi corsetele prea strânse nu le lăsau să stea jos, în timp ce
domnii comentau spectacolul de a doua zi cu glas scăzut,
căci nu era de bun gust să facă prea mult caz de supliciul
unor negri răzvrătiţi. La un moment dat, muzicanţii au oprit
conversaţiile cu un sunet de trompetă şi intendentul a
închinat pentru revenirea normalităţii în insulă. Cu toţii au
înălţat cupele, iar Valmorain a sorbit dintr-a sa întrebându-
se ce dracu’ vrea să însemne normalitate: albi şi negri,
oameni liberi şi sclavi, cu toţii erau bolnavi de frică.
Majordomul tras într-o uniformă teatrală de amiral a lovit
de trei ori în duşumea cu bastonul de aur pentru a anunţa

61
- INSULA DE SUB MARE -

cina cu pompa cuvenită. La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi,


omul era prea tânăr pentru un post care implica atâta
răspundere şi strălucire. Nici măcar nu era francez, cum ar fi
fost de aşteptat, ci un chipeş sclav african cu dantură
perfectă, căruia mai multe cucoane îi făcuseră deja cu
ochiul. Şi cum să n-o facă? Măsura aproape doi metri şi se
mişca mai graţios şi mai autoritar decât oaspeţii cei mai sus-
puşi… În continuare, asistenţa s-a îndreptat spre sufrageria
fastuoasă, luminată de sute de lumânări. Afară se răcorise,
dar înăuntru era din ce în ce mai cald. Ameţit de mirosul
lipicios de transpiraţie şi de parfum, Valmorain s-a uitat la
mesele lungi, sclipind de aur şi argint, cristal de Baccarat şi
porţelanuri de Sèvres, la sclavii în livrea din spatele fiecărui
scaun, plus alţii aliniaţi de-a lungul pereţilor pentru a turna
vinul, a aduce platourile şi a lua farfuriile, şi a socotit că
noaptea avea să fie foarte lungă; excesul de etichetă îl
plictisea la fel de mult ca o conversaţie banală. Poate că
nevastă-sa avea dreptate când îi reproşa că se transformase
într-un adevărat canibal. Musafirii s-au aşezat în sfârşit la
locurile lor, în târşâit de scaune trase, foşnet de mătase,
conversaţii şi muzică. Un şir dublu de servitori a adus în fine
primul din cele cincisprezece feluri din meniul scris cu litere
aurite: prepeliţe minuscule umplute cu prune, aduse în
flăcările coniacului arzând. Valmorain scurma încă prin
osişoarele păsăruicii din farfurie când majordomul cel făţos a
venit să-i şoptească discret că soţia sa se simte rău. În
acelaşi timp, gazda primea vestea de la alt servitor: doamna
i-a făcut semn de la capătul celălalt al mesei şi ambii s-au
ridicat neobservaţi în rumoarea conversaţiilor şi zgomotul
tacâmurilor care loveau porţelanul şi au urcat la etaj.
Eugenia era verde la faţă şi încăperea mirosea a vomă şi
excremente. Soţia intendentului a sugerat să fie văzută de
doctorul Parmentier, care din fericire se afla printre invitaţi şi
după care a pornit imediat un sclav. Medicul, un om la vreo
patruzeci de ani, mărunţel şi slab, cu trăsături aproape
feminine, era omul de încredere pentru les grands blancs din

62
- ISABEL ALLENDE -

Le Cap pentru discreţia şi reuşitele sale profesionale, cu


toate că metodele lui nu erau tocmai ortodoxe: prefera să
apeleze la plantele celor săraci în loc să aplice purgativele,
luările de sânge, clismele, cataplasmele şi leacurile fanteziste
ale medicinei europene. Parmentier reuşise să discrediteze
elixirul de şopârlă cu praf de aur, care cică ar fi vindecat
febra galbenă – fireşte, doar în cazul celor bogaţi, căci ceilalţi
nu-şi puteau permite să dea atâţia bani. Demonstrase că
porcăria aia era toxică şi că, dacă bolnavul supravieţuia
febrei de Siam, murea oricum otrăvit. A urcat imediat, măcar
să scape puţin din aerul irespirabil din sufragerie. A găsit-o
pe doamna Valmorain albă la faţă printre pernele mari ale
patului şi a purces să o examineze, în timp ce Tété scotea
afară lighene şi cârpe.
— Am făcut trei zile pe drum ca să vedem evenimentul de
mâine şi uite în ce hal e nevastă-mea, s-a plâns Valmorain
din prag cu batista la nas.
— Madame nu va putea asista la execuţie, trebuie să se
odihnească o săptămână-două, a decretat Parmentier.
— Iar nervii? a întrebat el iritat.
— Trebuie să stea liniştită ca să nu apară complicaţii. E
însărcinată, a spus doctorul, acoperind-o cu un cearşaf.
— Un fiu! s-a bucurat Valmorain, mângâind mâinile inerte
ale femeii. Rămânem aici cât spui, doctore, o să închiriez o
casă ca să nu-l deranjăm pe domnul intendent şi pe amabila
sa doamnă.
Auzindu-l, Eugenia a deschis ochii şi s-a ridicat în capul
oaselor cu o energie neaşteptată.
— Plecăm numaidecât, a ţipat.
— Imposibil, ma chérie, nu poţi călători în condiţiile astea.
După execuţie, Cambray va duce sclavii la Saint-Lazare iar
eu rămân aici să te îngrijesc.
— Tété, ajută-mă să mă îmbrac, a poruncit ea, dând la o
parte cearşaful.
Toulouse a încercat s-o oprească, ea l-a împins cât colo şi,
cu privirile aprinse, i-a cerut să pornească la drum pe dată,

63
- INSULA DE SUB MARE -

căci oştile lui Macandal erau pe drum pentru a salva sclavii


şi a se răzbuna pe albi. A rugat-o să vorbească mai încet ca
să nu se audă în toată casa, însă ea continua să urle.
Intendentul a venit să vadă ce se petrece şi a dat cu ochii de
musafira aproape despuiată care se lupta cu bărbatu-său.
Doctorul Parmentier a scos atunci la iveală un flacon şi cei
trei bărbaţi au silit-o să înghită o doză de laudanum în stare
să doboare un corsar. Peste şaptesprezece ore, Eugenia
Valmorain se trezea din cauza mirosului de pârlit care intra
pe geamul deschis. Hainele şi patul musteau de sânge; aşa
lua sfârşit bucuria şi speranţa primului său copil. Şi aşa a
scăpat Tété de spectacolul execuţiei osândiţilor, care au pierit
pe rug, la fel ca Macandal.

Nebuna de pe plantaţie
Şapte ani mai târziu, într-o lună fierbinte şi bătută de
uragane a anului 1787, Eugenia Valmorain dădea naştere
primului ei fiu viu, după mai multe sarcini eşuate care-i
făcuseră praf sănătatea. Fiul atât de dorit venea când nu-l
mai putea iubi, căci ajunsese într-o stare de nervi care o
făcea să aibă crize de demenţă ce o purtau prin alte lumi zile
în şir, uneori preţ de mai multe săptămâni. Atunci o sedau
cu tinctură de opiu, în restul timpului o calmau cu infuzii de
plante de la Tante Rose, înţeleaptă tămăduitoare din Saint-
Lazare, efectul fiind că starea de angoasă se transforma într-
una de prostraţie, oricum mai suportabilă pentru cei din jur.
Iniţial Valmorain râdea de „ierburile astea ale negrilor”, dar
şi-a schimbat părerea constatând cât o respecta doctorul
Parmentier pe Tante Rose. Medicul venea pe plantaţie ori de
câte ori putea, în ciuda efectelor dezastruoase pe care le avea
asupra plăpândului său organism drumul făcut călare, cu
pretextul de a o examina pe Eugenia, dar de fapt ca să
studieze metodele vindecătoarei. Apoi le aplica la spital,
notând cu multă aplicaţie rezultatele, căci voia să scrie un
tratat de leacuri naturale din Antile, limitându-se la
domeniul botanicii, dat fiind că magia, care pe el îl interesa
64
- ISABEL ALLENDE -

la fel de mult ca plantele, n-ar fi fost luată nicicând în serios


de confraţii lui. Tante Rose se obişnuise cu curiozitatea
albului şi accepta să o însoţească în junglă să caute
ingredientele necesare. Valmorain le dădea doi catâri şi două
pistoale, pe care Parmentier le purta la cingătoare, deşi nu
ştia să le folosească. Tămăduitoarea refuza escorta unui
commandeur înarmat: de-abia ar fi atras atenţia bandiţilor.
Dacă Tante Rose nu găsea cele necesare în expediţiile
acestea şi nu avea ocazia să se ducă la Le Cap, îl ruga pe
medic să le procure; aşa a ajuns el să ştie pe de rost
nenumăratele prăvălii de ierburi şi alte vrăjitorii din port, de
la care se aprovizionau oameni de toate culorile. Parmentier
stătea de vorbă cu orele cu „doctorii de frunze” din prăvăliile
de pe stradă şi din fundul dughenelor, acolo unde se vindeau
leacuri naturale, poţiuni magice, fetişuri voodoo şi creştine,
droguri şi veninuri, obiecte care purtau noroc sau ghinion,
praf de aripi de înger şi pulbere de corn de drac. O văzuse pe
Tante Rose vindecând răni pe care el le-ar fi rezolvat prin
amputare, o văzuse făcând amputări care lui i s-ar fi
cangrenat, o văzuse tratând cu succes febra şi dizenteria
care făceau ravagii printre soldaţii francezi din garnizoane.
„Să nu bea apă. Dă-le cafea slabă şi supă de orez”, îl învăţase
Tante Rose. Parmentier a dedus că totul stătea în a fierbe
apa, dar şi-a dat seama că fără infuzia de plante ale
tămăduitoarei vindecarea n-ar fi fost posibilă. Negrii rezistau
mai bine la boli, însă albii cădeau ca muştele, iar dacă nu se
prăpădeau în câteva zile, rămâneau neoameni luni întregi.
Totuşi, pentru tulburări mintale atât de profunde ca cea a
Eugeniei vracii negri nu erau mai avansaţi decât medicii
europeni. Lumânările sfinţite, fumigaţiile cu salvie şi frecţiile
cu untură de şarpe s-au dovedit la fel de inutile ca soluţia de
mercur şi băile reci recomandate de textele de medicină. La
balamucul din Charenton, unde Parmentier făcuse o scurtă
perioadă de practică în tinereţe, nu exista tratament pentru
ţicniţi.

65
- INSULA DE SUB MARE -

La douăzeci şi şapte de ani, Eugenia îşi pierduse


frumuseţea care-l vrăjise pe Toulouse Valmorain la balul de
la consulatul Cubei, era roasă de obsesii şi slăbită de climă şi
avorturile spontane. Deteriorarea începuse la puţin timp
după venirea pe plantaţie şi se accentuase după fiecare
sarcină nedusă până la capăt. Era îngrozită de puzderia de
insecte din Saint-Domingue, purta mănuşi, pălărie cu boruri
largi şi un voal des până la pământ, cămăşi cu mâneci lungi.
Doi copii de sclavi îi făceau pe rând vânt cu evantaiul şi
striveau orice goangă care ar fi apărut prin preajmă. Un
cărăbuş îi provoca o criză. Mania asta se adâncise într-atât,
că abia mai ieşea din casă, mai ales la asfinţit când năvăleau
ţânţarii. Închisă în ea, trecea prin clipe de teroare sau de
exaltare religioasă, urmate de furii când împărţea palme în
dreapta şi-n stânga – doar pe Tété n-o bătea niciodată.
Depindea de ea în toate cele, fata era confidenta ei, singura
care stătea lângă ea când o apucau dracii. Tété îi îndeplinea
dorinţele încă înainte să deschidă gura, era mereu pe fază,
gata să-i întindă un pahar cu limonadă în clipa în care îi era
sete, să prindă din zbor farfuria pe care o arunca pe jos, să-i
aranjeze agrafele care o înţepau în cap, să-i şteargă
transpiraţia sau s-o pună pe oală. Eugenia nici nu observa
prezenţa sclavei, doar lipsa ei. Când o apucau spaimele şi
urla până răguşea, Tété stătea lângă ea şi îi cânta sau se
ruga până trecea criza şi stăpâna se prăbuşea într-un somn
profund, din care se trezea fără să-şi amintească nimic. Iar
în lungile perioade de melancolie, fetiţa venea la ea în pat şi o
mângâia drăgăstos până ce înceta să mai plângă. „Grea viaţă
mai are doña Eugenia! E mai sclavă decât mine, pentru că
nu poate scăpa de frică”, i-a spus într-o zi lui Tante Rose.
Tămăduitoarea era la curent cu visurile ei de libertate, o
oprise nu doar o dată să n-o ia la sănătoasa, dar de vreo doi
ani încoace fata părea că se resemnase cu soarta şi nu mai
pomenise de evadare.
Tété a fost prima care şi-a dat seama că accesele stăpânei
coincideau cu bătaia tobelor din nopţile de calenda, când

66
- ISABEL ALLENDE -

sclavii se adunau să danseze. Aceste calendas se


transformau de obicei în ceremonii voodoo, care erau
interzise, însă Cambray şi ceilalţi vătafi nu încercau să le
împiedice, le era frică de puterile supranaturale pe care le
avea mambo, adică Tante Rose. Eugeniei bătaia tobelor îi
anunţa stafii, vrăjitorii şi blesteme, toate nenorocirile ei
veneau de la voodoo. Degeaba îi explicase doctorul
Parmentier că voodoo n-avea nimic fioros, era doar un
ansamblu de credinţe şi ritualuri aşa cum are orice religie,
chiar şi cea catolică, şi în plus foarte necesar, căci dădea un
sens vieţii mizere a sclavilor. „Un eretic! Numai un franţuz
poate să compare sfânta credinţă în Iisus cu superstiţiile
acestor sălbatici”, izbucnea Eugenia. Pentru Valmorain,
raţionalist şi ateu, intrările în transă ale negrilor făceau parte
din aceeaşi categorie cu rugăciunile nevesti-sii şi în principiu
nu se opunea nici unora, nici altora. Tolera cu egală
bunăvoinţă ceremoniile voodoo şi slujbele călugărilor care
vizitau plantaţia atraşi de romul fin produs în distileria sa.
Africanii primeau botezul în masă, de cum coborau de pe
corabie în port, conform Codului Negru, dar contactul lor cu
creştinismul se limita la asta şi la participarea la slujbele
călugărilor transhumanţi. Iar dacă ceremoniile voodoo îi
consolau, n-avea niciun sens să fie interzise, era de părere
Toulouse Valmorain.
Dată fiind starea tot mai proastă a Eugeniei, a vrut să o
ducă în Cuba, unde schimbarea poate că i-ar fi făcut bine,
însă cumnatul Sancho i-a scris că era în joc bunul renume al
familiilor Valmorain şi García del Solar. Discreţie înainte de
toate. Ar fi fost rău pentru afacerile amândurora dacă
începea să se vorbească de ţicneala soră-sii. Îi mai scria cât
de mult regretă că îi dăduse de soţie o femeie sărită de pe fix.
Nici nu bănuia, pentru că la mânăstire soră-sa nu avusese
niciun simptom care să dea de bănuit, iar când i-o aduseseră
părea normală, deşi mintea n-o prea dădea afară din casă.
De antecedentele familiale nici măcar nu şi-a adus aminte:
de unde să-şi închipuie că melancolia religioasă a bunicii şi

67
- INSULA DE SUB MARE -

isteria delirantă a mamei ar fi ereditare? Dar Toulouse


Valmorain nu i-a luat în seamă sfatul şi a dus-o pe bolnavă
la Havana, unde a rămas în grija măicuţelor timp de opt luni.
Perioadă în care Eugenia n-a întrebat niciodată de soţul ei,
doar de Tété, care rămăsese la Saint-Lazare, şi des. În pacea
mânăstirii s-a liniştit, bărbatul a luat-o acasă destul de
sănătoasă şi mulţumită. Dar starea ei bună n-a durat mult.
A rămas din nou însărcinată, a pierdut din nou copilul, din
nou a scăpat cu viaţă doar datorită intervenţiei lui Tante
Rose.
În scurtele perioade în care Eugenia părea că îşi revenise,
cei din casa mare răsuflau uşuraţi, până şi sclavii de pe
plantaţia de trestie, care o zăreau doar de departe, atunci
când ieşea la aer învăluită de sus până jos, percepeau
schimbarea. „Mai sunt drăguţă?” o întreba pe Tété, pipăindu-
şi trupul care-şi pierduse nurii. „Da, tare drăguţă”, o asigura
fata, dar n-o lăsa să se privească în oglinda veneţiană din
salon până nu-i făcea baie, o spăla pe cap şi o îmbrăca într-o
rochie frumoasă, deşi demodată, şi o machia cu carmin pe
obraji şi cărbune pe pleoape. „Trage obloanele şi aprinde
nişte frunze de tutun ca să gonească insectele, am să cinez
cu soţul meu”, spunea atunci Eugenia, ceva mai însufleţită.
Şi, gătită, clătinându-se, cu ochii măriţi şi mâinile
tremurătoare din cauza opiului, îşi făcea apariţia în
sufrageria în care nu mai călcase de săptămâni întregi.
Valmorain o primea cu un amestec de surpriză şi
neîncredere, căci nu puteai şti cum o să se termine aceste
reconcilieri sporadice. După atâtea necazuri matrimoniale se
hotărâse să o lase în pace, ca şi cum fantoma hărtănită n-ar
mai fi avut nicio legătură cu el, dar când Eugenia apărea
gătită ca de sărbătoare în lumina măgulitoare a sfeşnicelor,
iluzia renăştea vremelnic. N-o mai iubea, dar era soţia lui şi
trebuiau să rămână împreună până la moarte. Episoadele de
normalitate se sfârşeau de regulă în pat, unde el o asalta fără
niciun preambul, cu o urgenţă de marinar. Îmbrăţişările nu
îi uneau ca la început şi nici n-o readuceau pe Eugenia pe

68
- ISABEL ALLENDE -

tărâmul raţiunii, dar uneori se soldau cu altă sarcină şi


astfel se repeta ciclul de speranţă şi frustrare. În luna iunie
s-a aflat că era iar gravidă şi nimeni, ea cu atât mai puţin,
nu s-a încumetat să celebreze vestea. Coincidenţa a făcut ca
în aceeaşi noapte să aibă loc o calenda, iar ea a crezut că
tobele o anunţau că a zămislit un monstru. Plodul din pântec
era blestemat de voodoo, era un copil zombi, un mort viu. N-
a fost chip să se calmeze, halucinaţia atât de intensă a
molipsit-o până şi pe Tété. „Şi dacă e adevărat?” a întrebat-o
pe Tante Rose, tremurând toată. Tămăduitoarea a asigurat-o
că nimeni nu zămislise nicicând un zombi, chestia asta se
face cu un cadavru proaspăt, un procedeu deloc lesne, şi a
propus să conducă o ceremonie voodoo pentru ca stăpâna să
scape de închipuirile cele rele. Au aşteptat ca Valmorain să
plece de acasă şi femeia s-a apucat să inverseze presupusa
magie neagră a tobelor prin ritualuri şi vrăji complicate,
menite a-l transforma pe micuţul zombi într-un bebeluş
normal. „Şi cum vom şti dacă a dat rezultat?” a întrebat
Eugenia la sfârşit. Tante Rose i-a dat să bea o fiertură
greţoasă şi i-a spus că dacă face pipi albastru totul o să fie
bine. A doua zi, Tété îi arăta oala de noapte cu un lichid
albastru, care a liniştit-o pe Eugenia doar pe jumătate, căci
bănuia că îi puseseră ceva în oală. Doctorul Parmentier,
căruia nu i s-a suflat o vorbă, a recomandat ca doamna
Valmorain să fie ţinută până la naştere într-o stare de
semitrezie. Între timp îşi pierduse speranţa de a o face bine,
era convins că insula o ucidea încetul cu încetul.

Oficiantă de ceremonii
Măsura drastică de a o menţine pe Eugenia dopată a dat
rezultate la care nici chiar Parmentier nu se aştepta. În lunile
care au urmat, burta i-a crescut normal, în timp ce-şi
petrecea timpul culcată sub plasa de ţânţari pe un divan de
pe terasă, picotind sau privind norii, departe de ceea ce se
petrecea în interiorul ei. „Dacă ar fi tot timpul atât de liniştită
ar fi perfect”, spusese odată stăpânul, iar Tété îl auzise. Se
69
- INSULA DE SUB MARE -

hrănea cu zahăr şi cu o fiertură concentrată de găină şi


legume pisate, inventată de bucătăreasa Mathilde. Tété
trebăluia prin casă, apoi se instala pe terasă să coasă
lucruşoarele copilului şi să cânte cu glas răguşit imnurile
religioase care-i plăceau Eugeniei. Uneori, când erau singure,
Prosper Cambray venea chipurile să bea o limonada, trăgea
de timp cu paharul în mână, cu un picior pe balustradă,
cravaşându-şi cizmele cu biciul şi plimbându-şi ochii veşnic
roşii peste trupul fetei.
— Socoteşti preţul, Cambray? Nu e de vânzare, l-a prins
într-o după-amiază Toulouse Valmorain, apărând brusc.
— Ce-aţi spus, stăpâne? a întrebat mulatrul sfidător, fără
să-şi schimbe poziţia.
Valmorain i-a făcut semn şi omul l-a urmat fără chef în
birou. Tété n-a aflat ce-au vorbit; stăpânul i-a comunicat
doar că nimeni nu avea voie să dea târcoale prin casă fără
autorizaţia lui, nici măcar şeful vătafilor. Însă atitudinea
insolentă a lui Cambray nu s-a modificat după discuţia aceea
cu patronul, singura sa grijă când venea să ceară o
răcoritoare şi s-o dezbrace din priviri pe Tété era să se
asigure că acesta nu era prin preajmă. De mult nu-l mai
respecta, dar nu avea curaj să întindă prea tare coarda, tot
mai spera să-l numească administrator general.
În decembrie, Valmorain l-a chemat pe doctorul
Parmentier să stea la plantaţie până când Eugenia avea să
nască, nu voia să lase treaba asta pe mâinile lui Tante Rose.
„Ea e mai pricepută decât mine la aşa ceva”, a argumentat
medicul, dar a primit invitaţia, căci se putea odihni, citi şi
nota alte leacuri ale tămăduitoarei pentru viitoarea sa carte.
Tante Rose era căutată şi de pe alte plantaţii, îngrijea atât
oameni, cât şi animale, vindeca infecţii, cosea răni, scăpa de
fierbinţeală şi rezolva accidente, ajuta la naşteri şi încerca să
salveze viaţa negrilor pedepsiţi. Avea voie să meargă departe
după plantele ei şi era luată la Le Cap ca să procure
ingrediente; i se dădeau ceva bani şi veneau s-o ia după două
zile. Ea era mambo, oficianta de la calendas, la care veneau

70
- ISABEL ALLENDE -

negri de pe alte plantaţii; nici la asta nu se opunea


Valmorain, cu toate că şeful vătafilor îi spusese că totul se
termina cu orgii sexuale şi zeci de posedaţi care se tăvăleau
pe jos cu ochii daţi peste cap. „Nu fi atât de sever, Cambray,
lasă-i să se descarce, după aia sunt mai docili la muncă”, îi
răspundea binedispus stăpânul. Tante Rose lipsea cu zilele,
şi tocmai când vătaful-şef declara că fugise cu sclavii
cimarroni sau trecuse râul în teritoriul spaniol, ea revenea
şchiopătând, obosită şi cu desaga plină. Tante Rose şi Tété
nu se aflau sub autoritatea lui Cambray, care se temea ca
prima să nu-l transforme într-un zombi, pe când a doua era
sclava personală a stăpânei, deci trebuia să fie mereu în casa
mare. „Nimeni nu stă cu ochii pe tine, naşă, de ce nu fugi?” a
întrebat-o într-o bună zi Tété. „Cum să fug cu piciorul ăsta
beteag? Şi cum să-i las pe cei ce au nevoie de mine? Şi-apoi,
la ce-ar folosi ca eu să fiu liberă şi ceilalţi să rămână mai
departe sclavi?” La asta fata nu se gândise şi vorbele
tămăduitoarei i-au rămas în minte, bâzâind ca un bondar. A
mai vorbit adesea cu naşa ei, dar ideea că libertatea ei era
legată iremediabil de cea a celorlalţi sclavi n-a acceptat-o
niciodată. Dacă ar fi putut fugi, ar fi făcut-o fără să se
gândească la cei rămaşi în urmă, de asta era sigură. După ce
se întorcea din expediţie, Tante Rose o chema în cabana ei şi
se apucau să prepare leacurile pentru care, în afară de
produsele proaspete culese din sânul naturii, mai era nevoie
şi de dozajul exact şi de riturile potrivite. Vrăjitorii, spunea
Cambray, asta fac ele acolo, o bătaie bună le-ar trebui. Dar
n-avea curaj să se atingă de ele.
Într-o zi, doctorul Parmentier s-a sculat după ce şi-a făcut
siesta şi s-a dus la Tante Rose s-o întrebe dacă ştia un leac
pentru muşcătura de scolopendră. Cum Eugenia era liniştită
şi vegheată de o slujnică, a rugat-o pe Tété să-l însoţească.
Au găsit-o pe tămăduitoare aşezată pe un scaun împletit în
uşa cabanei pe care ultimele ploi o cam făcuseră praf,
cântând ceva într-o limbă africană şi punând pe o cârpă
frunzele desprinse de pe o cracă. Era atât de concentrată, că

71
- INSULA DE SUB MARE -

nici nu i-a auzit venind. A dat să se ridice, dar Parmentier a


oprit-o cu un gest. Doctorul s-a şters de sudoare cu batista,
femeia i-a adus apă din cabană. Căsuţa era mai mare decât
ai fi crezut, foarte ordonată, fiecare lucru la locul lui,
întunecoasă şi răcoroasă. Chiar şi mobilierul era superb în
comparaţie cu cel al celorlalţi sclavi: o masă din scânduri, un
dulap olandez descleiat, un cufăr din tablă ruginită, câteva
lăzi pe care i le dăduse Valmorain ca să-şi depoziteze
leacurile şi o serie de oale de lut pentru fierturi. Un morman
de frunze uscate şi paie, acoperit cu o cuvertură cadrilată şi
o pătură subţire, îi servea drept pat. De acoperişul din crengi
de palmier atârnau ramuri, mănunchiuri de ierburi, pene,
şiraguri de mărgele, reptile disecate, seminţe, scoici şi alte
obiecte necesare ştiinţei sale. Doctorul sorbi apă dintr-o
tărtăcuţă, îşi trase sufletul şi se apropie de altarul pe care se
aflau ofrande din flori de hârtie, bucăţi de cartof dulce, un
degetar cu apă şi tutun pentru loas. Ştia că crucea nu era
creştină, ci reprezenta încrucişările şi răspântiile vieţii, dar
statueta din ghips vopsit era negreşit a Fecioarei Maria. Tété
i-o dăduse, era un cadou de la stăpână. „Dar eu o prefer pe
Erzuli, de fapt şi naşa”, adăugă. Doctorul dădu să apuce
asson-ul sacru pentru voodoo, o tărtăcuţă cu simboluri
pictate şi montat pe un băţ împodobit cu mărgele şi umplut
cu osişoarele unui prunc mort, dar se opri la timp. Nimeni n-
avea voie să-l atingă fără permisiunea posesorului. „Ceea ce
confirmă ce-am auzit: Tante Rose e o preoteasă, o mambo”,
şi-a zis el. Asson-ul era păstrat de regulă de hungan, dar la
Saint-Lazare nu exista unul, astfel că ceremoniile erau
conduse de Tante Rose. Parmentier mai bău din apă, îşi udă
batista, şi-o legă în jurul gâtului şi ieşi din nou în căldura de
afară. Tante Rose nu-şi ridicase privirea de la treaba ei
migăloasă şi nici nu-i oferise un scaun ca să stea jos, căci nu
avea decât unul. Era greu să-i dai o vârstă, căci avea chipul
tânăr, dar corpul chinuit. Braţele îi erau subţiri şi tari, sânii
îi atârnau ca două papaya sub cămaşă, avea tenul foarte
întunecat, nasul drept şi lăţit la bază, buzele bine desenate şi

72
- ISABEL ALLENDE -

o privire intensă. Pe cap era legată cu o basma, de sub care


se ghicea părul bogat, niciodată tuns şi adunat în rulouri
aspre şi strânse, ai fi zis o frânghie de sisal. La paisprezece
ani, peste un picior îi trecuse o căruţă, rupându-i-l în mai
multe locuri care s-au sudat prost, de aceea mergea greu şi
se sprijinea într-un baston pe care i-l sculptase un sclav
recunoscător. Femeia pretindea că accidentul acela fusese
norocul ei, căci o scăpase de munca la trestia de zahăr. Orice
altă sclavă betegită ar fi ajuns să amestece în cazanul cu
melasă fierbinte sau să spele rufele la râu, dar pe ea loas o
aleseseră încă de tânără drept mambo. Parmentier nu o
văzuse oficiind la o ceremonie, dar putea să şi-o imagineze
transformată, în transă. Toţi puteau fi oficianţi de voodoo şi
puteau simţi divinitatea în clipa când erau posedaţi de loas;
rolul de hungan sau de mambo consta doar din prepararea
hounfort-ului pentru ceremonie. Valmorain îi spusese
doctorului Parmentier că bănuia că Tante Rose era o simplă
şarlatană care profita de ignoranţa pacienţilor ei. „Importante
sunt rezultatele; cu metodele ei, ea le nimereşte mai bine
decât mine cu metodele mele”, replicase doctorul.
De pe plantaţie se auzeau glasurile sclavilor care tăiau
trestia în acelaşi ritm. Munca începea înainte de crăpatul
zorilor, când trebuia adunat nutreţ pentru animale şi lemne
de foc, după care se trudea până seara, cu o pauză de două
ore la prânz, când cerul devenea alb şi pământul asuda.
Cambray dorea să elimine pauza – stipulată în Codul Negru
şi respinsă de majoritatea stăpânilor de plantaţii – dar
Valmorain o găsea necesară. Le mai dădea şi o zi de odihnă
pe săptămână ca să-şi cultive legumele, le dădea şi ceva
alimente, insuficiente, dar mai mult decât pe alte plantaţii,
unde se pleca de la ideea că sclavii trebuie să se descurce cu
ce cultivă. Tété auzise de o reformă a Codului Negru: trei zile
libere pe săptămână şi eliminarea biciului, dar mai auzise şi
că niciun colonist n-ar fi admis aşa ceva, chiar dacă regele ar
fi aprobat legea. Cine să muncească pentru altul nebiciuit?
Doctorul nu înţelegea ce cântau oamenii. Era de mulţi ani pe

73
- INSULA DE SUB MARE -

această insulă şi urechea i se obişnuise cu creola vorbită în


oraş, un fel de franceză stricată, sacadată şi cu ritm african,
dar creola de pe plantaţii era de neînţeles, pentru că sclavii o
transformaseră într-o limbă cifrată ca să nu fie înţeleşi de
albi, de aceea avea nevoie de Tété ca interpretă. Se uită atent
la frunzele pe care le alegea Tante Rose. „Pentru ce sunt
bune?” Ea îl lămuri: koulant-ul e pentru inima care bătea
prea tare, pentru bubuiturile din cap, osteneala de seară şi
disperare. „Pentru mine ar fi bun? Că am probleme cu
inima.” „Ar fi, e bun şi contra băşinilor.” Tustrei au izbucnit
în râs. Exact atunci au auzit venind un cal în galop. Un
commandeur venea după Tante Rose pentru că avusese loc
un accident la fabrica de zahăr. „Seraphine a băgat mâna
unde nu trebuie!” a ţipat omul de pe cal şi a făcut cale-
ntoarsă, fără să-i propună s-o ducă şi pe ea. Tămăduitoarea
a învelit atent frunzele, şi-a pus legătura pe cap, şi-a luat
desaga cu leacuri şi a plecat, urmată de cei doi.
Pe drum au depăşit mai multe căruţe trase de boi şi
încărcate cu trestie proaspăt tăiată: trebuia prelucrată
repede, nu putea sta mai mult de câteva ore. Pe măsură ce se
apropiau de clădirile joase de lemn ale morii, mirosul greu de
melasă li se lipea de piele. De o parte şi de alta a drumului,
sclavii tăiau trestia cu cuţite şi macete, supravegheaţi de
vătafi. Era de-ajuns ca vătafii să dea cea mai mică dovadă de
slăbiciune, că şeful Cambray îi trimitea să muncească şi
chema alţii în loc. Pentru că avea nevoie de mai multă mână
de lucru, Valmorain închiriase două echipe de la vecinul său
Lacroix, care o duceau şi mai rău, dat fiind că lui Cambray
nu-i păsa cât rezistă. Nişte copii treceau printre rânduri
împărţind apă din găleţi cu un polonic. Mulţi negri erau slabi
morţi, bărbaţii doar cu un pantalon uşor pe ei şi cu pălării de
paie, femeile în cămăşoaie lungi şi o cârpă pe cap. Mamele îşi
purtau plozii în spate şi aşa tăiau trestia. În primele două
luni li se permitea să-i alăpteze, apoi trebuiau să-i lase în
şopron, cu o bătrână şi doi copii mai măricei, care-i îngrijeau
cum puteau. Mulţi mureau de tetanos, paralizaţi, cu fălcile

74
- ISABEL ALLENDE -

încleştate, alt mister al acestei insule, căci albii nu păţeau


aşa ceva. Stăpânii nu bănuiau că simptomele pot fi provocate
fără a lăsa vreo urmă înfigând un ac în partea moale a
craniului, înainte ca oasele să se sudeze, şi astfel copilul
pleca mulţumit pe insula de sub mare fără să ajungă
vreodată sclav. Era o raritate să vezi negri cu părul cărunt
aşa ca Tante Mathilde, bucătăreasa de la Saint-Lazare, care
nu lucrase niciodată pe câmp. Când Violette Boisier o
cumpărase pentru Valmorain, avea deja nişte ani, dar nu
vârsta conta, ci meseria, experienţa, iar ea servise în casa
celui mai bogat affranchi din Le Cap, un mulatru şcolit în
Franţa şi care controla exportul de indigo.
La moara de zahăr au găsit o tânără întinsă pe jos într-un
nor de muşte şi în zgomotul maşinilor acţionate de catâri.
Procesul era delicat şi era lăsat în grija celor mai destoinici,
care trebuiau să calculeze cantitatea corectă de var şi timpul
de fierbere a siropului din care se făcea zahărul de calitate.
Acolo aveau loc accidentele cele mai grave, de data asta
victima era Séraphine, atât de plină de sânge, încât
Parmentier a avut impresia că-i plesnise ceva în piept, abia
pe urmă a văzut că sângele ţâşnea din ciotul braţului pe
care-l strângea pe pântecul rotund. Cu o mişcare rapidă,
Tante Rose şi-a scos basmaua de pe cap şi i-a legat-o
deasupra cotului, murmurând o invocaţie. Capul lui
Séraphine a căzut pe genunchii doctorului, dar Tante Rose a
tras-o la pieptul ei, i-a deschis gura şi i-a turnat pe gât un
lichid negricios dintr-un şip scos din desagă. „Nu e decât
melasă, ca să-i dea puteri”, l-a lămurit pe doctor, deşi acesta
nu întrebase nimic. Un sclav le-a spus că femeia împingea
trestie în moară, n-a fost atentă o clipă şi palele dinţate i-au
înhăţat mâna. I-a auzit ţipetele şi a oprit catârii înainte ca
maşina să-i înghită braţul până la umăr. Dar ca s-o elibereze
trebuise să-i reteze mâna cu toporul atârnat de un cârlig
special pentru astfel de cazuri. „Trebuie oprit sângele. Dacă
nu se infectează, va trăi”, a decretat doctorul şi a trimis un
sclav la casa mare să-i aducă geanta. Omul a şovăit, primea

75
- INSULA DE SUB MARE -

ordine doar de la commandeurs, dar un cuvânt rostit de


Tante Rose l-a făcut să plece în goană. Séraphine a deschis
puţin ochii şi bălmăjea ceva printre dinţi. Tante Rose s-a
aplecat peste ea să audă. „Nu pot, p’tite, e albul de faţă, nu
pot”, i-a şoptit. Doi sclavi au ridicat-o şi-au întins-o pe o
masă de lemn negeluit. Tété gonea găinile şi un porc care
căuta prin mizeria de pe jos, tămăduitoarea o spăla pe
Séraphine cu apa dintr-o găleată, repetându-i la ureche
aceleaşi cuvinte: „Nu pot, p’tite, nu pot”. Un alt bărbat a adus
de la moară tăciuni aprinşi. Din fericire, când Tante Rose a
cauterizat ciotul, Séraphine era deja leşinată. Doctorul a
constatat că era însărcinată în şase sau şapte luni şi că avea
să avorteze din cauza sângerării.
În pragul uşii a apărut un călăreţ; un sclav a fugit să
apuce dârlogii, omul a sărit la pământ. Era Prosper
Cambray, cu pistolul la brâu şi biciul în mână, îmbrăcat în
nişte nădragi negri şi o cămaşă ordinară, dar în cizme de
piele şi pe cap cu o pălărie americană de bună calitate, la fel
ca a lui Valmorain. Orbit de lumina de afară, nu l-a
recunoscut pe Parmentier. „Ce e zarva asta?” a întrebat cu
glas suav şi ameninţător, lovindu-şi cizmele cu biciul, gestul
lui obişnuit. Toţi s-au dat înapoi, ca să vadă singur, abia
atunci a dat cu ochii de doctor şi tonul i s-a schimbat,
devenind amabil.
— Nu-ţi pierde timpul cu asta, doctore. Tante Rose o să se
ocupe de tot. Te conduc la casa mare, dacă-mi permiţi. Unde
ai lăsat calul?
— Tânăra asta trebuie dusă la cabana lui Tante Rose ca să
fie îngrijită. E însărcinată, a răspuns doctorul.
— I-auzi ce noutate, a râs Cambray.
— Dacă face cangrenă va trebui să-i tai braţul, a insistat
Parmentier, roşu de indignare. Repet, trebuie dusă imediat
acasă la Tante Rose.
— Pentru asta există spitalul, doctore.
— Ala nu e spital, e un grajd împuţit!

76
- ISABEL ALLENDE -

Şeful vătafilor s-a uitat în jur curios, ai fi zis că vede


pentru prima dată baraca fabricii de zahăr.
— Nu merită să-ţi faci griji pentru femeia asta, doctore;
oricum, nu va mai fi bună să lucreze la zahăr, va trebui să
găsească altceva.
— Nu m-ai înţeles, Cambray, l-a întrerupt doctorul,
sfidător. Vrei să-l rog pe monsieur Valmorain să rezolve el?
Tété n-a îndrăznit să se uite la şeful vătafilor; nimeni nu-i
vorbise pe acest ton, nici măcar stăpânul, i-a fost frică să nu
ridice pumnul la Parmentier, dar omul a vorbit de data asta
pe un ton blând şi umil, ca de servitor.
— Ai dreptate, doctore. Dacă Tante Rose o salvează, măcar
vom avea un copil, şi a atins cu coada biciului burta
însângerată a lui Séraphine.

O făptură care nu e omenească


Grădina de la Saint-Lazare, care se născuse dintr-un
impuls al lui Valmorain la puţin timp după căsătorie,
devenise cu anii proiectul său favorit. O proiectase copiind
desene dintr-o carte despre palatele lui Ludovic al XIV-lea,
doar că în Antile nu cresc florile din Europa şi trebuise să
angajeze un botanist din Cuba, prieten cu Sancho García del
Solar, care să-l sfătuiască. Grădina ieşise colorată şi
îmbelşugată, numai că trebuia apărată de voracitatea
tropicului de către trei sclavi neobosiţi, care se ocupau şi de
orhideele crescute la umbră. În fiecare zi, Tété ieşea înainte
să se lase canicula să culeagă flori pentru buchetele din
casă. În dimineaţa aceea Valmorain se plimba cu doctorul
Parmentier pe cărarea îngustă care despărţea răzoarele
geometrice de flori şi arbuşti, şi îi spunea că după uraganul
din anul precedent se văzuse silit să replanteze totul, numai
că doctorul se gândea la cu totul altceva. Parmentier n-avea
ochi pentru plantele decorative, i se păreau o risipă a naturii;
mult mai mult îl interesau buruienile urâte din curtea lui
Tante Rose, care aveau puterea să vindece sau să ucidă. Aşa
cum îl interesau şi descântecele tămăduitoarei, căci
77
- INSULA DE SUB MARE -

constatase ce efecte benefice aveau asupra sclavilor. Îi


mărturisi lui Valmorain că fusese tentat nu doar o dată să-şi
trateze bolnavii cu metodele vracilor negri, dar fusese
împiedicat de pragmatismul francez şi teama de ridicol.
— Superstiţiile astea nu sunt demne de atenţia unui om
de ştiinţă ca dumneata, a râs Valmorain.
— Dar am văzut vindecări miraculoase, mon ami, şi am
mai văzut şi oameni murind fără vreo cauză anume, doar
pentru că ar fi fost victimele magiei negre.
— Africanii sunt foarte sugestibili.
— Şi albii… Uite, chiar soţia dumitale…
— E o diferenţă fundamentală între un african şi nevastă-
mea, oricât de ţicnită ar fi, doctore! Doar nu crezi că negrii
sunt la fel ca noi, nu?
— Din punct de vedere biologic e limpede că sunt.
— Se vede că nu prea ai de-a face cu ei. Negrii sunt
construiţi pentru munci grele, simt în mai mică măsură
durerea şi oboseala, creierul lor e limitat, nu ştiu să
discearnă, sunt violenţi, dezordonaţi şi leneşi, lipsiţi de
ambiţie şi sentimente nobile.
— Acelaşi lucru s-ar putea spune despre un alb abrutizat
de sclavie, monsieur.
— Ce absurditate, exclamă Valmorain dispreţuitor. Negrii
au nevoie de mână forte. Şi mă refer la fermitate, nu la
brutalitate, notează.
— Aici nu există cale de mijloc: odată acceptată noţiunea
de sclavie, tratamentul e acelaşi.
— Nu sunt de acord. Sclavia e un rău necesar, singura
modalitate de a ţine o plantaţie, dar se poate face şi prin
forme mai omeneşti.
— Nu poţi fi omenos şi să posezi şi să exploatezi altă fiinţă!
— N-ai avut niciodată un sclav, doctore?
— Nu, şi nici n-am de gând să am unul.
— Te felicit. Ai noroc că nu eşti plantator. Să ştii că nici
mie nu-mi place sclavia şi nici să trăiesc aici, dar cineva
trebuie să muncească în colonii pentru ca să-ţi îndulceşti

78
- ISABEL ALLENDE -

cafeaua şi să-ţi fumezi trabucul. În Franţa produsele noastre


sunt apreciate, dar nimeni nu vrea să ştie cum le obţinem.
Prefer onestitatea englezilor şi a americanilor, care acceptă
sclavia din simţ practic.
— În Anglia şi în Statele Unite există şi oameni care pun
serios sub semnul întrebării sclavia şi refuză să consume
produsele din insule, mai ales zahărul.
— Ăştia sunt atât de puţini, doctore. Tocmai am citit într-o
revistă de ştiinţă că negrii aparţin altei specii decât noi.
— Şi cum explică autorul că două specii diferite pot face
copii?
— Dacă încrucişezi un armăsar cu o măgăriţă obţii un
catâr, care nu e nici cal, nici măgar. Din încrucişarea dintre
albi şi negri se nasc mulatri.
— Catârii nu se pot reproduce, monsieur, mulatrii, da. Ia
spune, dacă ai face un copil cu o sclavă, ar fi uman? Ar avea
un suflet nemuritor?
Enervat, Toulouse Valmorain îi întoarse spatele şi se
îndreptă spre casă. S-au revăzut abia seara. Parmentier s-a
îmbrăcat pentru cină şi a intrat în salon cu o durere de cap
cumplită, care-l chinuia de treisprezece zile, de când venise
pe plantaţie. Suferea de migrene şi slăbiciune, spunea că
organismul său nu suportă clima din insulă, totuşi, nu
făcuse nicio boală din cele care-i secerau pe albi. Atmosfera
de la Saint-Lazare îl deprima, conversaţia cu Valmorain îi
produsese o proastă dispoziţie. Dorea să se întoarcă la Le
Cap, unde-l aşteptau pacienţii şi discreta şi dulcea sa Adèle,
dar se angajase să vadă de Eugenia şi trebuia să se ţină de
cuvânt. O examinase de dimineaţă şi constatase că avea să
nască în curând. Amfitrionul său îl aştepta surâzător, de
parcă altercaţia de la prânz nici n-avusese loc. La masă au
vorbit despre cărţi şi despre politica din Europa, pe zi ce
trece mai greu de înţeles, căzând de acord că Revoluţia
Americană din 1776 avusese o influenţă enormă în Franţa,
unde unele grupări atacau monarhia în termeni la fel de
devastatori precum cei ai americanilor în Declaraţia de

79
- INSULA DE SUB MARE -

Independenţă. Parmentier nu-şi ascundea admiraţia faţă de


Statele Unite, împărtăşită de Valmorain, dar care punea
pariu că Anglia avea să recupereze controlul asupra coloniei
americane cu praf de puşcă şi sânge, ca orice imperiu care
are de gând să rămână imperiu. Dar dacă Saint-Domingue
şi-ar dobândi independenţa faţă de Franţa, aşa cum făcuseră
americanii faţă de Anglia? a speculat Valmorain, adăugând
imediat că fusese o întrebare retorică, nicicum un îndemn la
răzvrătire. A pomenit şi de accidentul de la fabrica de zahăr,
iar doctorul a spus că accidentele s-ar putea evita dacă s-ar
scurta turele, căci munca dură a tocătoarelor şi zăpuşeala
produsă de cazane înceţoşau mintea. L-a anunţat că
hemoragia lui Séraphine se oprise şi deocamdată nu erau
semne de infecţie, dar pierduse mult sânge şi era confuză şi
foarte slăbită, fără reacţii; nu i-a spus că era sigur că Tante
Rose o ţinea adormită cu fierturile ei – nu dorea să
redeschidă subiectul sclaviei, care-l enervase atât pe
Valmorain. Dar după cină, pe când se bucurau pe terasă de
răcoarea nopţii, fumând şi bând coniac, chiar amfitrionul
său a revenit la subiect.
— Să mă ierţi dacă te-am supărat mai devreme, doctore.
Mă tem că în pustietăţile astea mi-am cam pierdut
obişnuinţa conversaţiei intelectuale. N-am vrut să te jignesc.
— Nu m-ai jignit, monsieur.
— N-ai să crezi, doctore, dar înainte să vin aici îi admiram
pe Voltaire, Diderot şi Rousseau.
— Şi acum nu?
— Acum pun la îndoială speculaţiile umaniştilor. Viaţa pe
insulă m-a asprit, să spunem mai bine că m-a făcut mai
realist. Nu pot admite că negrii sunt la fel de umani ca noi,
chiar dacă au inteligenţă şi suflet. Civilizaţia am creat-o noi,
albii. Africa e un continent primitiv şi întunecat.
— Ai fost acolo, mon ami?
— Nu.
— Eu da. Am petrecut doi ani în Africa, călătorind dintr-o
parte în alta. În Europa se ştiu puţine despre acest teritoriu

80
- ISABEL ALLENDE -

imens şi variat. În Africa exista o civilizaţie complexă pe când


noi europenii trăiam în peşteri şi ne acopeream cu blănuri de
fiare. Admit că dintr-un punct de vedere rasa albă e
superioară: suntem mai agresivi şi mai lacomi. Ceea ce ne
explică puterea şi extinderea imperiilor.
— Dar, cu mult înainte ca europenii să ajungă în Africa,
negrii se înrobeau unii pe alţii, şi o fac şi acum.
— Tot aşa cum şi albii se înrobesc reciproc, monsieur. Nu
toţi negrii sunt sclavi şi nici toţi sclavii sunt negri. Africa e
un continent de oameni liberi. Există milioane de africani
supuşi robiei, dar mult mai mulţi sunt liberi. Destinul lor nu
e sclavia, cum nu e nici pentru miile de albi care şi ei sunt
sclavi.
— Înţeleg cât îţi repugnă sclavia, doctore. Şi pe mine mă
atrage ideea să o înlocuiesc cu altă formă de muncă, numai
că mă tem că în anumite cazuri, de exemplu plantaţiile, nu
se poate. Economia lumii pe asta se sprijină, nu poate fi
abolită.
— Poate că nu de azi pe mâine, dar s-ar putea face treptat.
În Saint-Domingue e pe dos, aici numărul sclavilor creşte an
de an. Te-ai întrebat vreodată ce-ar fi dacă s-ar răscula?
— Eşti un pesimist, răspunse Valmorain, dând pe gât
restul de coniac.
— Păi, cum să nu fiu? Stau de mult în Saint-Domingue şi,
sincer să fiu, m-am cam săturat. Am văzut destule orori.
Uite, nu mai departe de habitation Lacroix, unde în ultimele
luni s-au sinucis nişte sclavi. Doi s-au aruncat în cazanul în
care fierbea melasa, îţi dai seama cât erau de disperaţi.
— Nimic nu te ţine aici, doctore. Cu licenţa regală pe care
o ai, poţi practica medicina oriunde doreşti.
— Presupun că într-o bună zi voi pleca, spuse Parmentier,
fără să adauge că stătea pe insulă doar pentru Adèle şi
pentru copii.
— Şi eu doresc să-mi duc familia la Paris, spuse
Valmorain, ştiind însă că era o posibilitate foarte îndepărtată.

81
- INSULA DE SUB MARE -

Franţa era în criză. În anul acela fusese convocată


Adunarea Stărilor Generale pentru a obliga nobilimea şi
clerul să plătească impozite şi să participe la cheltuielile
economiei, dar iniţiativa n-avusese succes. Chiar şi de la
distanţa asta, Valmorain vedea cum se prăbuşeşte sistemul
politic. Nu, nu era momentul să revină în Franţa şi nici nu
putea lăsa plantaţia pe mâna lui Prosper Cambray. N-avea
încredere în el, dar nu-l concedia pentru că era în serviciul
său de nişte ani buni şi a-l schimba ar fi fost mai rău decât
a-l suporta. Adevărul adevărat, pe care nu-l recunoscuse
niciodată, era că se temea de el.
Doctorul bău şi el ultima picătură de coniac, savurând
pişcătura băuturii în cerul gurii şi plăcerea iluzorie care-l
cuprinse. Îi zvâcneau tâmplele şi durerea se concentrase în
ochi. Şi-a amintit de vorbele lui Séraphine pe care apucase
să le audă când cu accidentul: o ruga pe Tante Rose s-o ajute
să ajungă împreună cu copilul nenăscut pe tărâmul Morţilor
şi al Tainelor, înapoi în Guineea. „Nu pot, p’tite, nu pot.”
Oare ce-ar fi făcut dacă n-ar fi fost el de faţă? Poate-ar fi
ajutat-o, chiar cu riscul de a fi prinsă şi pedepsită. Existau
modalităţi discrete pentru asta, se gândea doctorul, tot mai
obosit.
— Iartă-mă, monsieur, că mă întorc la discuţia noastră de
azi. Soţia dumitale se crede victima credinţelor voodoo,
pretinde că sclavii au fermecat-o. Mă gândesc că putem
întoarce obsesia asta în favoarea ei.
— Nu pricep.
— Putem s-o convingem că Tante Rose are puterea de a
anula magia neagră. Nu pierdem nimic dacă încercăm.
— Am să mă gândesc, doctore. După ce va naşte, ne
ocupăm şi de nervii ei, suspină Valmorain.
Chiar atunci, prin curtea luminată de lună şi de torţele
care stăteau aprinse pe timp de noapte, o văzură trecând pe
Tété. Valmorain fluieră după ea şi fata apăru pe terasă,
tăcută şi uşoară ca o pisică. Purta o fustă lepădată de
stăpână, decolorată şi cârpită, dar de calitate bună, şi un

82
- ISABEL ALLENDE -

turban ingenios care o făcea să pară mai înaltă cu o palmă.


Era zveltă, cu pomeţi înalţi, ochi alungiţi cu pleoape adormite
şi pupile aurii, avea o graţie înnăscută şi mişcări fluide şi
precise. Iradia multă energie, doctorul simţi asta imediat:
sub aparenţa austeră se ascundea forţa stăpânită a unei
feline în repaus. Valmorain îi arătă paharul, ea aduse din
sufragerie sticla cu coniac şi îi servi pe amândoi.
— Ce face doamna?
— E liniştită, stăpâne, şi dădu să plece.
— Aşteaptă, Tété, ajută-ne să descâlcim o problemă.
Doctorul Parmentier susţine că negrii sunt la fel de umani
precum albii, eu zic că nu. Tu ce crezi? o întrebă pe un ton
care doctorului i se păru mai curând părintesc decât
sarcastic.
Fata nu spunea nimic, lăsase privirile în jos şi-şi frământa
mâinile.
— Hai, vorbeşte fără frică. Aştept…
— Stăpânul are întotdeauna dreptate…
— Cu alte cuvinte, eşti de părere că negrii nu sunt pe de-
a-ntregul umani…
— O făptură care nu e omenească nu are păreri, stăpâne.
Doctorul Parmentier nu-şi putu opri un hohot de râs;
după o clipă de îndoială Toulouse Valmorain râse şi el. Cu
mâna îi făcu semn să plece şi sclava dispăru în beznă.

83
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
A doua zi după prânz doña Eugenia a născut. A mers
repede, deşi până în ultima clipă ea n-a ajutat deloc. Doctorul
stătea acolo, privind de pe scaun, căci a apuca pruncul e
treabă de muiere, aşa a zis. Stăpânul Valmorain credea că o
diplomă medicală cu un sigiliu regal era mai valoroasă decât
experienţa, aşa că n-a vrut s-o chemăm pe Tante Rose, cea
mai bună moaşă din nordul insulei – chiar şi albele apelau la
ea când le venea sorocul. Eu am ţinut-o, am răcorit-o, m-am
rugat în spaniolă odată cu ea şi i-am dat din apa miraculoasă
trimisă din Cuba. Doctorul auzea limpede bătăile inimii
pruncului care voia să vină pe lume, numai că doña Eugenia
nu voia defel să-l ajute. I-am explicat că stăpână-mea avea să
nască un zombi şi că Baronul Samedi venise deja să-l ia; a
început să râdă cu lacrimi. Acest alb studia de ani de zile
credinţa voodoo, ştia că Baronul Samedi e slujitorul şi
asociatul lui Ghédé, loa tărâmului celor morţi, aşa că nu ştiu
ce găsea de râs. „Ce idee grotescă! Nu văd niciun baron.”
Chestia e că baronul nu se arată celor ce nu-l respectă. Însă
curând şi-a dat seama că treaba numai amuzantă nu era,
stăpâna mea era tot mai agitată, drept care mi-a poruncit să
mă duc după Tante Rose. Stăpânul picotea în salon, turtit de
prea mult coniac, mi-a dat voie să-mi chem naşa şi am zburat
la ea. Mă aştepta pregătită, în rochia albă de ceremonie, cu
desaga, mărgelele şi asson-ul. A venit la casa mare fără să
pună întrebări, a urcat pe terasă şi a intrat pe uşa servitorilor.
Ca să ajungă în odaia doñei Eugenia trebuia să treacă prin
salon; bocăniturile toiagului pe duşumea l-au trezit pe stăpân.
„Ai grijă ce-i faci lui madame” a prevenit-o cu glas păstos, dar
ea nici nu s-a uitat la el, a mers înainte pe culoar şi a intrat în
camera în care mai fusese adesea când venise să o
îngrijească pe stăpână. De data asta nu venea ca
tămăduitoare, ci ca mambo, venea să-l înfrunte pe asociatul
Morţii.

84
- ISABEL ALLENDE -

Din prag, Tante Rose l-a zărit pe Baronul Samedi şi s-a


înfiorat, dar n-a dat înapoi. L-a salutat cu o plecăciune,
agitându-şi asson-ul zdrăngănind de osişoare, şi i-a cerut voie
să se apropie de pat. Loa cimitirelor şi răspântiilor, cu chipul
său alb de hârcă şi pălăria neagră, s-a tras la o parte, poftind-
o să se apropie de stăpână, care horcăia ca un peşte, udă
fleaşcă, cu ochii roşii de spaimă, luptându-se cu corpul ei care
voia să slobozească pruncul în vreme ce ea îl reţinea. Tante
Rose i-a pus la gât un şirag de seminţe şi scoici şi i-a spus
cuvinte de îmbărbătare, pe care le-am repetat în spaniolă. Apoi
s-a întors spre Baron.
Doctorul Parmentier privea fascinat, deşi n-o vedea decât pe
Tante Rose; în schimb, eu vedeam totul. Naşa a aprins un
trabuc şi l-a agitat, umplând aerul cu un fum înăbuşitor, căci
fereastra stătea veşnic închisă ca să nu intre ţânţarii, după
care a trasat cu o cretă un cerc în jurul patului şi s-a învârtit în
paşi de dans, îndreptând asson-ul spre cele patru colţuri ale
camerei. Odată spiritele astfel salutate, a scos din desagă tot
felul de obiecte sacre pe care le-a adunat pe un altar,
adăugând rom şi pietricele, în cele din urmă s-a aşezat pe
marginea patului ca să negocieze cu Baronul. A urmat o lungă
tocmeală într-o creolă atât de rapidă şi îmbârligată, că n-am
priceput mai nimic; a repetat de mai multe ori numele lui
Séraphine. Se certau, se supărau, râdeau, ea trăgea din
trabuc şi sufla fumul pe care el îl aspira avid. Treaba s-a
prelungit, doctorul Parmentier începea să-şi piardă răbdarea.
A încercat să deschidă geamul, dar cum nu mai fusese
deschis de mult, se înţepenise. Tuşind şi lăcrimând de fum, i-a
luat pulsul doñei Eugenia, de parcă n-ar fi ştiut că copiii nu pe
acolo se nasc, ci de mult mai jos de încheietura mâinii.
În fine, Tante Rose şi Baronul au ajuns la o înţelegere. Ea s-
a dus la uşă şi s-a despărţit cu o reverenţă adâncă de loa,
care a ieşit ţopăind ca un broscoi. Apoi a lămurit-o pe stăpână
că avea în pântec nu carne pentru cimitir, ci un plod normal pe
care n-avea să-l ia Baronul Samedi. Stăpâna s-a liniştit, a
început să împingă şi cearşafurile s-au pătat curând de un

85
- INSULA DE SUB MARE -

lichid gălbui şi sânge. Când s-a iţit capul copilului, naşa l-a
apucat uşor şi a tras pruncul afară. Mi l-a pus în braţe şi i-a
spus stăpânei că avea un băiat, însă ea n-a vrut să-l vadă, s-a
întors la perete şi a închis ochii, epuizată. Am strâns pruncul
la piept, atentă, căci era lipicios şi alunecos. Am fost absolut
sigură că aveam să-l iubesc ca pe copilul meu; acum, după
atâţia ani şi atâta dragoste, ştiu că nu m-am înşelat. Am
plâns.
Tante Rose a aşteptat ca stăpâna să scoată şi ce mai
rămăsese înăuntru, a spălat-o, a tras pe gât romul de pe altar,
şi-a pus în desagă lucrurile şi a ieşit pe uşă sprijinită în
baston. Doctorul scria de zor într-un caiet, eu plângeam şi
spălam copilul, plăpând ca un pisoi. L-am învelit în păturica pe
care i-o croşetasem pe terasă şi l-am dus să i-l arăt tatălui,
numai că stăpânul turnase atâta coniac în el, că n-a fost chip
să-l trezesc. Pe culoar aştepta o sclavă cu sânii umflaţi de
lapte, proaspăt îmbăiată şi rasă în cap contra păduchilor:
avea să alăpteze odrasla stăpânilor în casa cea mare, în
vreme ce copilul ei avea să se hrănească cu zeamă de orez în
sălaşul negrilor. Nicio femeie albă nu-şi hrăneşte pruncul la
sân, aşa credeam pe atunci. Femeia s-a aşezat pe jos cu
picioarele încrucişate sub ea, şi-a desfăcut bluza şi a primit
copilul care i s-a aninat de piept. Eu simţeam că-mi arde pielea
şi mi se întăresc sfârcurile: corpul meu era pregătit pentru
acest copil.
Exact atunci, în cabana lui Tante Rose, Séraphine murea
singură, fără să simtă nimic, pentru că dormea. Aşa a fost.

86
- ISABEL ALLENDE -

Concubina
I-au spus Maurice. Tatăl său era mişcat până-n rărunchi
de darul nesperat picat din cer, care venea la timp să-i
alunge singurătatea şi să-i stârnească ambiţia. Acest fiu
ducea mai departe dinastia Valmorain. A decretat o zi de
sărbătoare, nimeni n-a muncit pe plantaţie, a pus să se frigă
câteva animale şi i-a trimis bucătăresei Mathilde trei ajutoare
pentru ca să fie destule oale cu mâncare picantă de porumb
şi felurite legume şi prăjituri pentru toată lumea. A autorizat
o calenda în curtea principală din faţa casei mari, care s-a
umplut de o mulţime gălăgioasă. Sclavii s-au gătit cu ce
aveau – o cârpă colorată, un şirag de scoici, o floare – şi-au
adus tobele şi alte instrumente improvizate şi, cât ai zice
peşte, sub privirile batjocoritoare ale lui Cambray a fost
muzică şi dans. Stăpânul poruncise să li se împartă două
butoiaşe cu tafia, fiecare sclav primise o doză bună în
tărtăcuţă ca să închine. Tété a ieşit pe terasă cu copilul
înfăşat în păturică, tatăl l-a ridicat deasupra capului şi l-a
arătat sclavilor. „Acesta e moştenitorul meu! Se numeşte
Maurice Valmorain, la fel ca tata!” a exclamat răguşit de
emoţie şi încă un pic mahmur după beţia din ziua
precedentă. O tăcere mormântală i-a primit cuvintele. Până
şi Cambray s-a speriat. Albul cel ignorant făcuse incredibila
imprudenţă de a-şi boteza fiul cu numele unui bunic defunct
care, chemat, putea să iasă din mormânt, să răpească
nepotul şi să-l ducă pe tărâmul morţilor. Valmorain credea
că tăcerea care se lăsase era în semn de respect, aşa că
porunci să li se mai dea un rând de tafia şi să continue
petrecerea. Tété luă iute copilul şi o rupse la fugă,
scuipându-l ca să-l apere de nenorocirea invocată de
imprudenţa tatălui.
A doua zi, în timp ce slujitorii casei făceau curat după
carnavalul din curte şi ceilalţi se întorseseră pe plantaţie,
doctorul Parmentier se pregătea să se întoarcă în oraş.
Micuţul Maurice sugea la sânul doicii precum un viţeluş, iar
87
- INSULA DE SUB MARE -

Eugenia scăpase de febra de după naştere. Tété îi frecase


sânii cu un amestec de grăsime şi miere şi o legase cu o
pânză roşie, metoda lui Tante Rose ca să-i sece laptele. Pe
noptieră se înşirau flacoanele cu picături pentru somn,
buline contra fricii şi siropuri pentru liniştire, nimic în stare
să o facă bine, ceea ce recunoştea şi doctorul, dar măcar îi
uşurau viaţa. Spanioloaica ajunsese o umbră cu piele
cenuşie şi chipul descompus, mai curând din cauza tincturii
de opiu decât a minţilor ei duse. Maurice suferise în pântecul
mamei efectele drogului, îi explicase medicul lui Valmorain,
de aceea se născuse atât de mititel şi fragil, precis că avea să
fie bolnăvicios, avea nevoie de aer, soare şi hrană bună.
Doica trebuia să mănânce trei ouă crude pe zi ca să aibă
lapte consistent. „De-acum pe mâinile tale sunt şi stăpâna, şi
copilul, Tété, nici nu se putea mai bine.” Toulouse Valmorain
îl plăti generos serviciile şi îşi luă rămas-bun cu părere de
rău: chiar îl stima pe acest om cultivat şi de condiţie bună,
cu care jucase nenumărate partide de cărţi în serile lungi de
la Saint-Lazare. Aveau să-i lipsească conversaţiile lor, mai
ales cele în care se contraziceau, căci îl sileau să-şi exercite
uitata artă a argumentării de dragul argumentării. Doi vătafi
aveau să-l însoţească la Le Cap.
Parmentier îşi făcea bagajele – nu-i lăsa pe servitori căci
era foarte meticulos – când la uşă bătu Tété, întrebând cu un
firicel de voce dacă putea să-i spună ceva între patru ochi.
Parmentier stătuse adesea cu ea, o folosea şi pentru a
comunica cu Eugenia, care părea că uitase franceza, cu
sclavii şi mai ales cu Tante Rose. „Eşti o infirmieră excelentă,
Tété, dar n-o mai trata pe stăpână ca pe o invalidă, trebuie
să înceapă să se descurce singură”, o avertizase văzând-o
cum îi dă în gură cu lingura şi aflând că o punea pe oală şi o
ştergea la fund. Fata îi răspundea la întrebări cu precizie şi
într-o franceză corectă, dar niciodată nu deschidea o discuţie
şi nici nu-l privea în ochi, ceea ce-l făcuse s-o poată cerceta
în voie. Să fi avut vreo şaptesprezece ani, dar nu avea un
trup de adolescentă, ci de femeie. Valmorain îi spusese

88
- ISABEL ALLENDE -

povestea ei la o vânătoare. Ştia că mama ei ajunsese pe


insulă însărcinată şi fusese cumpărată de un affranchi care
avea o afacere cu cai în Le Cap. Femeia încercase să-şi
provoace un avort, motiv pentru care primise atâtea lovituri
de bici care ar fi dat gata orice altă femeie în starea ei, dar
mica făptură pe care o purta în pântec se dovedise tenace şi
se născuse la soroc şi sănătoasă. De cum fusese în stare să
se ridice, încercase s-o omoare izbind-o de pământ, dar i-au
smuls-o la timp. O altă sclavă a avut grijă de fetiţă preţ de
câteva săptămâni, apoi stăpânul a plătit-o ca datorie la cărţi
unui funcţionar francez pe nume Pascal, lucru pe care mama
nu l-a mai aflat, căci se aruncase în mare de pe un parapet.
Valmorain îi spusese că o cumpărase pe Tété pentru nevastă-
sa şi avusese noroc, iată că fata devenise infirmieră şi
chelăreasă. Iar acum avea să vadă şi de Maurice.
— Ce doreşti, Tété? întrebă doctorul, aşezându-şi cu grijă
într-o ladă de lemn lustruit valoroasele instrumente de argint
şi bronz.
Ea închise uşa şi îl informă în puţine cuvinte şi fără nicio
expresie pe chip că avea un fiu de un an şi un pic pe care
nu-l văzuse decât o clipă, atunci când îl născuse. Parmentier
avu impresia că glasul ei dădea în plâns, dar când vorbi mai
departe, explicându-i că făcuse copilul în timp ce stăpâna ei
se odihnea la mănăstirea din Cuba, tonul vocii era la fel de
neutru.
— Stăpânul mi-a interzis să pomenesc de copil. Doña
Eugenia nu ştie nimic.
— Bine a făcut. Doamna nu putea să aibă copii şi vederea
altora îi făcea rău. Mai ştie cineva de copilul tău?
— Doar Tante Rose. Şi cred că şeful vătafilor bănuieşte
ceva, dar nu sunt sigură.
— Acum că madame are copilul ei, situaţia se schimbă.
Precis că acum vrea copilul înapoi, în fond e proprietatea lui,
nu?
— Da, e proprietatea lui. Şi mai e şi fiul lui.

89
- INSULA DE SUB MARE -

„Cum de nu mi-a trecut prin cap ceva atât de evident!” şi-


a spus doctorul. Nu constatase nici cel mai mic semn de
intimitate între Valmorain şi sclavă, dar era de presupus că
având o nevastă în starea în care era, omul trebuia să se
consoleze cu o femeie. Tété era atrăgătoare, avea ceva
enigmatic şi senzual. Femeile ca ea sunt nestemate pe care
doar un ochi antrenat le poate distinge printre pietre, sunt ca
nişte cutii ferecate pe care bărbatul trebuie să le deschidă ca
să ajungă la tainele pe care le ascund. Orice bărbat s-ar fi
socotit tare norocos să se bucure de ea, însă el se îndoia că
Valmorain ar fi apreciat-o. Îşi aminti cu dor de Adèle a sa.
Era şi ea un diamant brut. Îi dăruise trei copii şi mulţi ani de
companie atât de discretă, încât nu trebuise să dea vreodată
explicaţii meschinei societăţi în sânul căreia îşi exercita el
meseria. Dacă ar fi prins de veste că avea o concubină şi
copii de culoare, albii l-ar fi repudiat, în schimb, acceptau
cât se poate de firesc zvonurile c-ar fi fost homosexual şi de-
aia era holtei şi dispărea adesea prin cartierele de affranchis,
unde peştii ofereau băieţi pentru toate capriciile. Din
dragoste pentru Adèle şi copii nu se întorcea în Franţa, oricât
de mult ar fi detestat insula asta. „Aşa că micuţul Maurice
are un frăţior… Ca să vezi câte afli în meseria asta a mea”,
murmură printre dinţi. Valmorain n-o trimisese pe nevastă-
sa în Cuba ca să se facă bine, cum bătuse atunci toba, ci ca
să-i ascundă ceea ce se petrecea în propriul ei cămin. Dar la
ce bun atâtea mofturi? Era o situaţie comună şi acceptată,
insula mişuna de bastarzi de rasă amestecată, parcă zărise
nişte mici mulatri chiar şi printre sclavii de la Saint-Lazare.
Singura explicaţie e că Eugenia n-ar fi suportat ca bărbatul
ei să se culce cu Tété, ancora ei – unica – în rătăcirea adâncă
în care o aruncase nebunia. Pesemne că Valmorain intuise
că aşa ceva ar fi ucis-o în cele din urmă şi n-a fost destul de
cinic pentru a admite că, în definitiv, femeia ar fi fost mai
fericită moartă. Oricum, nu era treaba lui, îşi zise; Valmorain
o fi avut argumentele lui şi nu trebuia el să-şi vâre nasul, dar

90
- ISABEL ALLENDE -

era curios dacă vânduse copilul sau doar îl îndepărtase o


vreme.
— Şi ce vrei să fac eu, Tété?
— Vă rog doar să-l întrebaţi pe domnul Valmorain dacă
fiul meu e în viaţă, dacă l-a vândut şi cui…
— Nu am căderea să fac asta, ar fi nepoliticos. Dar în locul
tău nu m-aş mai gândi la el.
— Cum spuneţi, şopti ea aproape neauzit.
— Nu-ţi face griji, sunt sigur că e pe mâini bune, adăugă
Parmentier, mâhnit.
Tété părăsi încăperea şi închise uşa în urma ei fără
zgomot.
Odată cu venirea pe lume a lui Maurice rutina casei se
schimbase. Dacă Eugenia se trezea liniştită, Tété o îmbrăca,
o scotea să se plimbe puţin prin curte, apoi o instala pe
terasă, alături de leagănul lui Maurice. De departe Eugenia
părea o mamă ca toate mamele, care-şi veghea copilul care
dormea, apăraţi deopotrivă de vălul împotriva ţânţarilor,
impresie care se ştergea pe loc dacă te apropiai şi vedeai
expresia absentă a femeii. La câteva săptămâni după naştere
a făcut iar o criză şi n-a mai vrut să iasă afară, convinsă că
sclavii o spionau ca s-o asasineze. Îşi petrecea ziua întreagă
în odaia ei, oscilând între zăpăceala provocată de laudanum
şi delirul cauzat de nebunie; era atât de dusă, că nici nu-şi
mai amintea că are un copil. Nu întreba ce mănâncă şi
nimeni nu-i spusese că fiu-său creştea aninat de sânul unei
africance: ar fi fost convinsă că sugea lapte otrăvit.
Valmorain sperase ca instinctul matern să-i bage minţile în
cap, să acţioneze ca o furtună care să-i spele sufletul şi
trupul, lăsând-o curată pe dinăuntru, dar când a văzut-o
cum îl scutură pe Maurice ca pe o păpuşă de cârpă ca să-l
facă să tacă, mai să-i frângă gâtul, a înţeles că ameninţarea
cea mai mare a copilului era propria sa mamă. S-a repezit şi
fără vrerea lui i-a tras o palmă care a dat-o pe spate. N-o
lovise niciodată pe Eugenia, s-a mirat şi el de gestul acela
violent. Tété şi-a ridicat de pe jos stăpâna care plângea

91
- INSULA DE SUB MARE -

nepricepând nimic, a culcat-o şi s-a dus să-i pregătească o


infuzie pentru nervi. Toulouse a ajuns-o din urmă şi i-a pus
pruncul în braţe.
— De-acum încolo fiul meu e în grija ta. Dacă păţeşte ceva,
tu plăteşti. Şi să n-o mai laşi pe Eugenia să-l atingă! a urlat
el.
— Şi ce fac dacă mi-l cere? a întrebat ea, strângându-l pe
Maurice la piept.
— Nu mă interesează! Maurice e singurul meu copil şi n-
am să permit ca tâmpită asta să-i facă vreun rău.
Tété l-a ascultat doar pe jumătate. Îi mai aducea copilul pe
perioade scurte, i-l punea în braţe, dar stătea cu ochii pe ea.
Mama rămânea nemişcată cu el pe genunchi şi o expresie
mirată pe chip, curând transformată în nerăbdare, i-l dădea
înapoi şi atenţia îi era atrasă în altă direcţie. Tante Rose a
venit cu ideea de a pune o păpuşă în păturica lui Maurice:
mama n-a constatat diferenţa, astfel că contactele s-au tot
rărit până n-au mai fost necesare. Maurice a fost instalat în
altă cameră unde dormea cu doica, în timpul zilei Tété îl căra
în spate legat de un şal, ca femeile din Africa. Dacă
Valmorain era acasă, îl aducea pe terasă în leagăn, ca să-l
vadă. Mirosul lui Tété a fost singurul lucru pe care copilul îl
deprinsese în primele luni de viaţă, doica trebuia să-şi pună
o bluză a ei ca să-l alăpteze.
În a doua săptămână a lunii iulie, Eugenia a ieşit din casă
înainte de crăpatul zorilor, doar în cămaşă de noapte şi
desculţă, a luat-o pe aleea cocotierilor şi s-a îndreptat spre
râu. Tété a dat alarma, s-au format imediat echipe de
căutare, s-au alăturat şi patrulele de pază a proprietăţii.
Câinii i-au condus la râu, unde a fost găsită cu apa până la
gât şi picioarele prinse în nămolul de pe fund. Nimeni nu
pricepea cum de ajunsese atât de departe, mai ales că se
temea de întuneric. Noaptea, urletele ei îndrăcite ajungeau
până la colibele sclavilor, făcându-le pielea ca de găină.
Valmorain a fost de părere că Tété nu-i dăduse destule
picături din sticluţa albastră şi de aceea o luase la

92
- ISABEL ALLENDE -

sănătoasa; a fost prima dată când a ameninţat-o cu bătaia.


Au trecut mai multe zile, dar ordinul să fie biciuită n-a venit
niciodată.
În curând, Eugenia s-a rupt cu totul de realitate, o suporta
doar pe Tété, care dormea pe jos lângă patul ei, gata să o
ajute când avea coşmaruri. Când Valmorain avea chef de ea,
îi făcea un semn seara la cină. Ea aştepta ca Eugenia să
adoarmă, traversa casa pe furiş şi ajungea în odaia
principală, care se afla în extremitatea opusă. Într-o noapte
ca aceasta se trezise Eugenia singură şi plecase la râu, poate
de aceea stăpânul n-o pedepsise pe sclavă. De aceste
îmbrăţişări nocturne în spatele uşilor închise în patul
matrimonial ales cu ani în urmă de Violette Boisier nu se
pomenea la lumina zilei, aparţineau tărâmului viselor. La a
doua încercare de sinucidere a Eugeniei, de data asta printr-
un incendiu care era să distrugă toată casa, situaţia a fost
clară şi nimeni n-a mai încercat să păstreze aparenţele. În
colonie s-a aflat că madame Valmorain era dementă, prea
puţini s-au mirat, căci de ani de zile umbla zvonul că
spanioloaica venea dintr-o familie de nebuni sadea. În afară
de asta, era lucru frecvent ca albele sosite de departe să o ia
razna în colonie. Bărbaţii lor le trimiteau să se refacă în altă
climă şi se consolau cu sortimentul de fete de toate culorile
pe care îl oferea insula. Creolele, în schimb, înfloreau în
această ambianţă decadentă în care puteai sucomba
tentaţiilor fără să plăteşti consecinţele. În ceea ce o priveşte
pe Eugenia, de-acum era prea târziu să fie trimisă oriunde,
poate doar la azil, opţiune respinsă de Valmorain din simţ de
răspundere şi orgoliu: rufele murdare se spală în casă. Iar a
sa avea multe încăperi, salon şi sufragerie, oficiu şi două
pivniţe, astfel că treceau săptămâni întregi fără să-şi vadă
soţia. Tété îi purta de grijă, iar el s-a întors către băiatul lui.
Nu-şi imaginase niciodată că ar fi putut iubi altă fiinţă mai
mult decât iubise totul până atunci, mai mult decât pe sine
însuşi. Nimic nu se compara cu sentimentul pe care i-l trezea
Maurice. Se uita la el ore în şir, se gândea mereu la el, o dată

93
- INSULA DE SUB MARE -

a făcut cale întoarsă în timp ce mergea la Le Cap şi a galopat


spre casă obsedat că i se întâmplase ceva rău. Copilul era
bine, uşurarea a fost atât de intensă că a izbucnit în plâns.
Se instala în fotoliu cu copilul în braţe, îi simţea greutatea
dulce a căpşorului pe umăr şi respiraţia caldă pe gât, îi
aspira mirosul de lapte acru şi de sudoare de copil. Îl apuca
tremuratul la gândul accidentelor sau bolilor care-ar fi putut
să-l lovească. Jumătate din copiii din Saint-Domingue
mureau înainte de a împlini cinci ani, erau primele victime
ale epidemiilor, ca să nu mai vorbim de pericolele intangibile,
precum vrăjile şi blestemele, de care râdea doar de formă,
sau de o revoltă a sclavilor în care ar fi pierit toţi albii, până
la unul, aşa cum se temuse Eugenia ani în şir.

Sclavă bună la toate


Boala mentală a soţiei a fost o scuză bună pentru
Valmorain să evite viaţa socială, care-l plictisea oricum, aşa
că la trei ani după naşterea băiatului devenise un fel de urs.
Afacerile îl obligau să se deplaseze la Le Cap şi din când în
când în Cuba, însă călătoriile deveniseră periculoase din
cauza bandelor de negri care coborau din munţi şi bântuiau
drumurile. Arderea pe rug a cimarronilor din 1780 şi cele
care au mai urmat nu descurajaseră sclavii să evadeze, nici
cimarronii să atace plantaţiile şi călătorii. Prefera să stea la
Saint-Lazare, „n-am nevoie de nimeni”, obişnuia el să spună,
încăpăţânat ca toţi singuraticii cu vocaţie. Pe măsură ce
treceau anii, oamenii îi plăceau din ce în ce mai puţin; toată
lumea, cu excepţia doctorului Parmentier, i se părea stupidă
sau venală. Avea doar relaţii pur comerciale, cu agentul
evreu din Le Cap, cu bancherul din Cuba. Cealaltă excepţie,
în afară de Parmentier, era cumnatul Sancho García del
Solar, cu care coresponda des, dar se vedea rar. Sancho îl
distra, iar afacerile pe care le porniseră împreună se
dovediseră fructuoase pentru ambii. Sancho se amuza
afirmând că asta ţinea de miracol, pentru că lui nu-i prea
ieşise nimic până să-l cunoască pe Valmorain. „Pregăteşte-te,
94
- ISABEL ALLENDE -

cumnate, acuşi-acuşi te ruinez”, glumea el, dar continua să


împrumute bani de la el şi, după o vreme, i-i restituia
înmulţiţi.
Tété conducea servitorii casei cu amabilitate şi fermitate,
minimalizând problemele ca să evite intervenţia stăpânului.
Silueta ei zveltă, în fustă neagră, bluză de percal şi tignon
scrobit pe cap, cu cheile zdrăngănindu-i la brâu şi Maurice
purtat la şold sau aninat de fustă când învăţase să meargă,
părea să fie pretutindeni în orice clipă. Nimic nu-i scăpa, nici
instrucţiunile pentru bucătărie, nici spălatul rufelor, nici
lucrul cusătoreselor, nici urgenţele stăpânului sau ale
copilului. Ştia şi să delege anumite sarcini, astfel a găsit o
sclavă care nu mai muncea pe plantaţie şi a pus-o să o ajute
cu Eugenia şi să doarmă în camera bolnavei. Dar tot ea îi
administra medicamentele şi o spăla, căci Eugenia nu
suporta să fie atinsă de alte mâini. Doar de Maurice se ocupa
întru totul. Îl iubea pe băieţelul capricios, delicat şi
sentimental ca pe copilul ei. Doica plecase de mult la sălaşul
ei şi acum dormeau în aceeaşi cameră. Ea se culca pe o
saltea pe jos, Maurice nu voia să doarmă în leagănul lui, se
ghemuia lângă ea, lipit de trupul ei mare şi cald, de sânii ei
generoşi. Uneori răsuflarea copilului o trezea şi se apuca să-l
mângâie pe întuneric, mişcată până la lacrimi de aroma lui,
de părul lui cârlionţat, de mânuţele moi şi trupuşorul
adormit, se gândea la fiul ei, pe care poate că, undeva, o altă
femeie îl mângâia la fel. De la ea Maurice primea tot ce mama
lui adevărată nu fusese în stare să-i dea: poveşti, cântece,
râsete, sărutări, din când în când şi o scatoalcă dacă nu era
cuminte. În rarele ocazii când îl certa, copilul se trântea pe
jos, dădea din picioare şi o ameninţa că o spune lui taică-
său, dar n-o făcea; poate că presimţea că asta ar fi avut
consecinţe grave pentru femeia asta care era tot universul
lui.
Prosper Cambray nu reuşise să-şi impună teroarea asupra
servitorimii casei, se trasase o graniţă tacită între micul
teritoriu al lui Tété şi restul plantaţiei. Partea ei funcţiona

95
- INSULA DE SUB MARE -

precum o şcoală, partea lui, precum o închisoare. În casă


fiecare avea sarcini precise pe care le îndeplinea corect şi cu
calm. Pe plantaţia de trestie de zahăr se muncea sub
ameninţarea biciului pe care les commandeurs îl aveau
veşnic pregătit, sclavii ascultau fără crâcnire şi stăteau într-o
spaimă permanentă, căci orice neglijenţă se plătea cu sânge.
Cambray se ocupa personal de disciplină. Valmorain nu
ridica mâna asupra sclavilor, era ceva degradant, însă asista
la pedepse pentru a-şi impune autoritatea şi a fi sigur că
şeful vătafilor nu exagerează. Nu-i făcea reproşuri în public,
dar faptul că era de faţă impunea oarece măsură. Casa şi
câmpul erau două lumi separate, totuşi Tété şi Cambray se
întâlneau destul de des, şi-atunci aerul se încărca parcă de o
energie ameninţătoare ca de furtună. Cambray o căuta,
excitat de dispreţul ei vizibil, ea îl evita, neliniştită de
lascivitatea lui făţişă. „Auzi, dacă îţi face avansuri Cambray,
să-mi spui imediat, m-ai înţeles?” o prevenise nu doar o dată
Valmorain, dar ea se făcea că nu pricepe: n-avea niciun sens
să provoace furia vătafului-şef.
La ordinul stăpânului, care nu suporta ca Maurice să
vorbească precum negrii, parler nèg, Tété vorbea franceza în
casă. Cu oamenii de pe plantaţie se înţelegea în creolă, cu
Eugenia, într-o spaniolă care se redusese la câteva cuvinte
indispensabile. Bolnava era cufundată într-o melancolie atât
de adâncă şi într-o indiferenţă a simţurilor atât de întinsă,
că, dacă Tété nu o hrănea şi nu o spăla, ar fi murit de foame
şi murdară ca un porc, dacă nu i-ar fi schimbat poziţia,
oasele i s-ar fi lipit, iar dacă n-ar fi silit-o să vorbească, ar fi
devenit mută. Nu mai avea crize de panică, picotea toată ziua
în fotoliu cu privirile fixe, ca o păpuşă mare. Dar mai spunea
rugăciuni, rozariul îl purta tot timpul într-o punguţă din
piele atârnată de gât, deşi nu mai era defel atentă la cuvinte.
„După ce mor, rozariul să rămână la tine, să nu laşi pe
nimeni să-l atingă, că e binecuvântat de Papă.” În rarele clipe
de luciditate se ruga Domnului să o ia. Tante Rose era de
părere că îngerul ei, ti-bon-ange, se blocase pe lumea asta şi

96
- ISABEL ALLENDE -

era nevoie de un serviciu special pentru a-l elibera, nimic


dureros sau complicat, însă Tété nu se hotăra pentru o
soluţie atât de irevocabilă. Dorea să-şi ajute nefericita
stăpână, dar responsabilitatea morţii ei ar fi fost o sarcină
prea copleşitoare, chiar dacă o împărţea cu tămăduitoarea.
Poate că ti-bon-ange al Eugeniei mai găsea de făcut ceva în
corpul ei, poate că era mai bine să i se lase timp ca să plece
singur.
Toulouse Valmorain se culca des cu Tété, mai mult din
obişnuinţă decât din pasiune sau dorinţă, fără urgenţa din
perioada pubertăţii fetei, când îl apucase patima. Numai
demenţa Eugeniei explica faptul că aceasta nu-şi dăduse
seama de ce se petrecea sub nasul ei. „Stăpâna îl bănuieşte,
dar ce să-i facă, n-are cum să-l împiedice”, spusese Tante
Rose, singura căreia Tété îi mărturisise că rămăsese
însărcinată. Îi era frică de reacţia stăpânei când sarcina ar fi
devenit vizibilă, numai că Valmorain avusese grijă să-şi ducă
nevasta în Cuba, unde bucuros ar fi lăsat-o în grija
măicuţelor pentru totdeauna. Iar când o readusese pe
plantaţie, pruncul lui Tété nu mai era acolo şi Eugenia n-a
întrebat niciodată de ce sclavei sale i se rostogoleau lacrimile
pe obraz precum pietricelele. Senzualitatea lui Valmorain era
lacomă şi grăbită în pat, nu pierdea timpul cu preambuluri.
La fel cum îl plictisea ritualul impus de Eugenia la cină, cu
faţă de masă lungă şi sfeşnice de argint, tot atât de inutil i se
părea jocul dragostei.
Pentru Tété asta era o sarcină în plus, pe care o îndeplinea
în puţine minute, cu excepţia rarelor ocazii când pe stăpân îl
apucau dracii şi de care se temea. Dar avea noroc: Lacroix,
stăpânul plantaţiei vecine, ţinea un întreg serai de fete în
lanţuri într-o baracă pentru fanteziile sale, la care luau parte
musafirii şi câţiva negri pe care-i numea „armăsarii mei”.
Valmorain asistase o singură dată la aceste dezmăţuri
sălbatice; dezgustat, nu mai venise niciodată. Nu-l dădeau
scrupulele afară din casă, dar era convins că faptele rele se
plătesc mai devreme sau mai târziu şi nu voia să fie lângă

97
- INSULA DE SUB MARE -

Lacroix atunci când avea să se întâmple. Erau prieteni,


aveau interese comune, de la creşterea animalelor până la
închirierea sclavilor în perioada recoltei, asista la petreceri, la
rodeo, la luptele de animale pe care le organiza, dar în baraca
aceea nu mai voia să calce. Lacroix avea toată încrederea în
el, îi dădea doar cu o simplă chitanţă banii câştigaţi să-i
depoziteze într-un cont secret în Cuba, departe de ghearele
lacome ale nevesti-sii şi ale rudelor. Valmorain trebuia să-şi
pună în joc toată diplomaţia pentru a-i refuza invitaţiile la
orgii.
Tété învăţase să se lase folosită cu o pasivitate de oaie, cu
corpul moale, fără să opună rezistenţă, gândindu-se la
altceva, astfel stăpânul termina repede şi se prăbuşea într-
un somn adânc. Mai ştia că alcoolul era aliatul ei, dacă-l
administra în doza potrivită. După un pahar sau două,
bărbatul se excita, cu al treilea trebuia să fie atentă, căci
putea deveni violent, cu al patrulea îl învăluiau aburii beţiei
şi, dacă îl evita delicat, adormea fără s-o atingă.
Valmorain nu s-a întrebat niciodată ce simţea ea, aşa cum
nu se întreba ce simte calul pe care-l călăreşte. Se obişnuise
cu ea şi rareori căuta alte femei. Uneori se trezea în patul gol
cu un fel de neîmplinire, aşternutul mai păstra vag mirosul
lui Tété, îşi amintea atunci de trecutele nopţi cu Violette
Boisier, de nişte amoruri de tinereţe din Franţa, care parcă
se întâmplaseră altuia, cuiva care începea să fantazeze la
vederea unei glezne de femeie şi era neobosit. Acum aşa ceva
ar fi fost imposibil. Tété nu-l mai excita ca la început, dar
nici nu-i trecea prin minte să o schimbe, era o legătură
comodă, iar el era omul obişnuinţei. Uneori mai înşfăca din
zbor o sclavă tânără, dar totul se rezuma la un viol grăbit şi
mult mai puţin plăcut decât cartea pe care tocmai o citea.
Lipsa de chef o punea pe seama unei crize de malarie care-l
dărâmase rău şi îl slăbise. Doctorul Parmentier îl pusese în
gardă împotriva efectelor alcoolului, la fel de periculoase ca
febra tropicală, dar el pretindea că nu bea excesiv, doar cât
trebuie ca să scape de plictiseală şi singurătate. Nici nu se

98
- ISABEL ALLENDE -

prindea că Tété îi tot umple paharul. Mai de mult, când se


ducea încă des la Le Cap, profita ca să se distreze cu câte o
curtezană la modă, o atrăgătoare poule care-i aprindea
poftele, dar îl lăsa dezamăgit. Pe drum îşi promitea mari
plăceri care, odată consumate, i se ştergeau din minte, în
parte şi pentru că se îmbăta serios. Le plătea pe fetele alea ca
să facă în fond exact ce făcea şi cu Tété, aceeaşi îmbrăţişare
grosolană, aceeaşi grabă, iar pe urmă pleca clătinându-se şi
cu impresia că fusese păcălit. Cu Violette lucrurile ar fi stat
altfel, dar ea se lăsase de meserie de când trăia cu Relais.
Valmorain se întorcea la Saint-Lazare mai devreme decât îşi
propusese, cu gândul la Maurice şi nerăbdător să reintre în
siguranţa rutinei.
„Îmbătrânesc”, bombănea Valmorain privindu-se în
oglindă în timp ce sclavul îl bărbierea, contemplându-şi
ridurile fine din jurul ochilor şi începutul de guşă. Avea
patruzeci de ani, aceeaşi vârstă pe care o avea Prosper
Cambray, dar n-avea energia acestuia şi începea să se
îngraşe. „Clima asta nenorocită.” Viaţa lui era un fel de
navigaţie fără cârmă şi fără busolă, plutea în derivă, aştepta
ceva nedefinit. Detesta insula. Ziua era ocupat pe plantaţie,
dar serile şi nopţile erau nesfârşite. Soarele asfinţea, venea
întunericul, orele se târau încet, pline de amintiri, temeri,
căinţe şi fantasme. Mai păcălea timpul citind sau jucând
cărţi cu Tété. Erau singurele momente când ea lăsa garda jos
şi se abandona jocului cuprinsă de entuziasm. La început,
când o învăţase să joace, el câştiga tot timpul, dar şi-a dat
seama că pierdea deliberat, ca să nu-l supere. „Aşa n-are
niciun haz, încearcă să mă baţi”, i-a cerut atunci şi a început
să piardă metodic. Se întreba mirat cum putea mulatra asta
să-l întreacă la un joc de logică, isteţime şi calcul. N-o
învăţase nimeni aritmetică, dar ţinea socoteala cărţilor din
instinct, tot aşa cum ţinea cheltuielile casei. Ideea că îl egala
în abilitate îl tulbura şi îl dezorienta.
Cina devreme în sufragerie, trei feluri simple şi săţioase,
masa principală a zilei, servită de doi sclavi tăcuţi. Bea

99
- INSULA DE SUB MARE -

câteva pahare de vin bun, acelaşi pe care i-l trimitea prin


contrabandă cumnatului Sancho şi care în Cuba costa de
două ori mai mult decât îl costa pe el în Saint-Domingue.
După desert, Tété îi aducea sticla de coniac şi-l punea la
curent cu treburile din casă. Desculţă, aluneca parcă
plutind, dar el auzea clinchetul cheilor, foşnetul fustei şi îi
percepea căldura cu câteva clipe înainte de apariţia ei. „Stai
jos, nu-mi vorbi în cap”, îi spunea seară de seară. Ea aştepta
ordinul, se aşeza alături, foarte dreaptă pe scaun, cu mâinile
în poală şi pleoapele plecate. La lumina lumânărilor chipul ei
armonios şi gâtul subţire păreau sculptate în lemn. Ochii
alungiţi şi semiînchişi sclipeau cu reflexe aurii. Răspundea la
toate întrebările pe un ton neutru, dar dacă subiectul era
Maurice se însufleţea, orice năzbâtie a băieţelului devenea o
mare ispravă ce merita celebrată. „Toţi băieţii fugăresc
găinile, Tété”, râdea el, deşi în fundul sufletului era de acord
că în bătătură le creştea un geniu. Dar mai presus de toate,
Valmorain o aprecia: fiu-său nu putea fi pe mâini mai bune.
Deşi nu era adeptul răsfăţului exagerat, se înduioşa
văzându-i împreună într-o complicitate de mângâieri şi
secrete ca între mamă şi copilul ei. La rândul său, Maurice îi
răsplătea dragostea cu o fidelitate aproape exclusivă, care pe
tată îl făcea gelos. Valmorain îi interzisese să-i spună
maman, dar fără succes. „Maman, jură-mi că n-o să ne
despărţim niciodată”, îl auzise spunându-i într-o zi. „Îţi jur,
fiule”, răspunsese ea. În lipsa altui interlocutor, se obişnuise
să-i împărtăşească lui Tété toate problemele lui legate de
afaceri, plantaţie şi sclavi. Nu era vorba de o conversaţie, căci
nu aştepta răspuns, ci de monologuri care aveau menirea să-
l descarce şi să-l facă să audă un glas de om, chiar dacă acel
glas era al lui. Iar când purtau un dialog, avea impresia că
nu se alege cu nimic: nu-şi dădea seama că în doar câteva
fraze ea îl manipula.
— Ai văzut marfa adusă ieri de Cambray?
— Da, stăpâne, am ajutat-o pe Tante Rose să-i verificăm.
— Şi?

100
- ISABEL ALLENDE -

— Nu prea arată bine.


— Păi, de-abia au ajuns, pe drum pierd mult din greutate.
Cambray i-a cumpărat vrac, pe toţi la acelaşi preţ. E o
metodă proastă, nu poţi să-i cercetezi pe toţi şi ţi se mai
vinde şi cioara de pe gard; negustorii de negri sunt experţi în
şmecherii de soiul ăsta. Tante Rose ce spune?
— Doi au pântecăraie, nici nu se ţin pe picioare. Zice să-i
ia la ea şi într-o săptămână îi face bine.
— O săptămână!
— E mai bine decât să-i pierdem, stăpâne. Aşa spune
Tante Rose.
— E vreo femeie în lot? Că mai avem nevoie de una la
bucătărie.
— Nu, dar e un băiat de vreo paisprezece ani…
— Ăla pe care Cambray l-a bătut cu biciul venind încoace?
A spus că voia să fugă şi că i-a dat o lecţie pe loc.
— Asta o spune domnul Cambray, stăpâne.
— Dar tu ce crezi c-a fost, Tété?
— Nu ştiu, stăpâne, dar cred că băiatul va face treabă mai
bună la bucătărie decât pe câmp.
— O să încerce să fugă din nou, aici avem prea puţină
pază.
— Până acum n-a fugit niciun sclav care munceşte în
casă, stăpâne.
Discuţia rămânea în coadă de peşte, dar mai târziu, când
Valmorain îşi examina noile achiziţii, zărea în mulţime
băiatul şi lua o decizie. După cină, Tété se ducea să vadă
dacă Eugenia era curată şi liniştită în patul ei, apoi stătea cu
Maurice până adormea şi el. Valmorain se instala pe terasă,
dacă vremea era bună, sau în salonul întunecat, legănându-
şi al treilea pahar de coniac, citind la lumina slabă a lămpii
cu ulei o carte sau un ziar. Ştirile le afla la distanţă de o
săptămână, dar asta nu-l deranja: erau fapte care aveau loc
în alt univers. Concedia servitorii, sătul la sfârşitul zilei ca ei
să-i ghicească poftele, şi rămânea singur să citească. Mai
târziu, când cerul era negru şi se mai auzeau doar foşnetul

101
- INSULA DE SUB MARE -

etern al trestiilor, murmurul umbrelor din casă şi, uneori,


vibraţia tainică şi depărtată a tobelor, se ducea în camera sa
şi se dezbrăca la lumina unei singure lumânări. Tété avea să
vină curând.

102
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
Aşa îmi amintesc. Afară greierii şi cântecul cucuvelei,
înăuntru razele lunii aruncă dungi luminoase pe trupul lui
adormit. E atât de tânăr! Apără-mi-l, Erzuli, loa a apelor celor
mai adânci, mă rugam eu pipăindu-mi păpuşa primită de la
bunicul Honoré şi pe care pe atunci o mai aveam. Vino, Erzuli,
mamă, iubită, cu colierele tale din aur curat, cu mantia ta de
pene de tucan, cununa de flori şi cele trei inele ale tale, câte
unul pentru fiecare bărbat. Ajută-ne, loa viselor şi speranţelor.
Apără-l de Cambray, fă-l nevăzut ochilor stăpânului, precaut
faţă de alţii, dar mândru în braţele mele, potoleşte-i inima de
sclav proaspăt venit pe timp de zi, ca să reziste, dar dă-i curaj
pe timp de noapte, ca să nu-şi piardă dorul de libertate.
Priveşte-ne cu bunăvoinţă, Erzuli, loa geloziei. Nu ne invidia,
căci fericirea asta e fragilă precum o aripă de muscă. El va
pleca. Iar dacă nu va pleca, va muri, tu ştii asta, dar nu mi-l
lua încă, lasă-mă să-i mângâi spinarea slabă de băiat înainte
să devină cea a unui bărbat.
Era un războinic acest iubit al meu, căci aşa-l botezase tatăl
său, Gambo, ceea ce înseamnă războinic. Îi şopteam numele
interzis când eram singuri, Gambo, iar numele îmi răsuna în
vene. De câte ori a fost bătut ca să răspundă la numele primit
aici, şi să-şi ascundă numele cel adevărat! Gambo, îmi
spusese, atingându-şi pieptul, prima dată când ne-am iubit.
Gambo, Gambo, a repetat până am îndrăznit să-l pronunţ. Pe
atunci el vorbea în limba lui, eu într-a mea. A durat ceva să
înveţe creola şi să mă înveţe puţin din limba lui, limba pe care
mama n-a apucat să mi-o dea, dar de la bun început noi nici n-
am avut nevoie de cuvinte. Dragostea are cuvinte mute, mai
transparente decât apa râului.
Gambo abia venise, părea un copil, era slab şi speriat. Alţi
prinşi, mai mari şi mai puternici, se aruncaseră în marea
amară sperând să ajungă în Guineea. Cum suportase el
drumul? Loviturile de bici îi făcuseră spinarea carne vie,
metoda lui Cambray ca să frângă cerbicia nou-veniţilor,
103
- INSULA DE SUB MARE -

aceeaşi pe care o aplica la cai şi câini. Pe piept, deasupra


inimii, avea semnul făcut cu fierul roşu cu iniţialele companiei
de negoţ cu negri, fusese însemnat în Africa înainte de
îmbarcare, nici acum nu se cicatrizase. Tante Rose m-a sfătuit
să-i spăl rănile cu multă apă şi să-i pun prişniţe cu iarbă
neagră, aloe şi grăsime. Ca să se vindece mai întâi pe
dinăuntru. Dar pe arsură doar grăsime, apă deloc. Nimeni nu
tămăduia mai bine ca ea, chiar şi doctorul Parmentier voia să-i
afle secretele, iar ea i le spunea, deşi ar fi slujit la vindecarea
albilor: cunoaşterea vine de la Papa Bondye şi aparţine
tuturor, dacă nu se dă mai departe se pierde. Aşa e. Ea se
ocupa de sclavii care veniseră bolnavi, astfel că pe Gambo l-
am vindecat eu.
Când l-am văzut prima dată era culcat pe burtă la spitalul
sclavilor şi plin de muşte. Abia l-am ridicat în capul oaselor ca
să-i dau o duşcă de tafia şi o linguriţă cu picăturile stăpânei,
sustrase din flaconul albastru. După care am purces la ingrata
sarcină de a-l curăţa. Rănile nu erau prea inflamate, Cambray
nu apucase să toarne peste ele sare şi oţet, însă durerea
trebuie că a fost groaznică. Gambo îşi muşca buzele, dar nu se
plângea. La urmă m-am aşezat lângă el şi i-am cântat, că nu
ştiam cuvinte de alinare pe limba lui. Voiam să-i explic cum să
facă pentru a nu provoca mâna care ţine biciul, cum se
munceşte şi se ascultă, iar în acest timp setea de răzbunare
creşte precum un foc ce arde în suflet. Naşa l-a convins pe
Cambray că băiatul avea ciumă şi mai bine să stea singur, ca
să nu-i molipsească pe ceilalţi. Vătaful-şef i-a permis să-l ia la
ea, tot mai spera ca Tante Rose să ia o boală fatală, dar ea
era imună, avea o înţelegere cu Légbé, loa descântecelor. Între
timp, am început să-i vâr în cap stăpânului ideea de a-l folosi
pe Gambo la bucătărie. Pe plantatie n-ar fi rezistat prea mult,
Cambray îl luase la ochi de la început.
Tante Rose ne lăsa singuri în cabana ei. Ghicise. Iar în a
patra zi s-a întâmplat. Gambo era atât de abătut de durere şi
de tot ce pierduse – pământul lui, familia, libertatea – că l-am
îmbrăţişat ca o mamă. Tandreţea ajută la vindecare. Un gest a

104
- ISABEL ALLENDE -

chemat altul, am alunecat sub el fără să-l ating pe spate, ca


să-şi lase capul pe pieptul meu. Ardea tot, avea încă febră,
cred că nici n-a ştiut ce făceam. Eu nu cunoşteam dragostea.
Ceea ce făcea stăpânul cu mine era ceva tulbure şi ruşinos, i-
am şi spus-o, dar nu m-a crezut. Cu stăpânul sufletul, ti-bon-
ange al meu, se desprindea şi zbura în altă parte, în pat
rămânea doar le corps-cadavre. Gambo… Trupul lui uşor
peste al meu, mâinile pe mijloc, răsuflarea în gura mea, ochii
lui privindu-mă de dincolo de mare, din Guineea, asta era
dragostea. Erzuli, loa dragostei, apără-l de rele, ai grijă de el.
Aşa mă rugam eu.

105
- INSULA DE SUB MARE -

Vremuri agitate
Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când Macandal,
vrăjitorul legendar, semănase sămânţa răzvrătirii, iar de
atunci spiritul său era purtat de vânt dintr-o parte în alta a
insulei, intra în barăci, în colibe, în ajoupas, în fabricile de
zahăr, momind sclavii cu promisiunea libertăţii. Devenea
şarpe, cărăbuş, maimuţă, papagal, alina precum ploaia, urla
precum tunetul, chema la răzvrătire cu glasul furtunii. Chiar
şi albii îl auzeau. Fiecare sclav era un duşman – şi erau deja
mai bine de o jumătate de milion, două treimi veniţi direct
din Africa, plini de ură şi trăind doar ca să-şi rupă lanţurile
şi a se răzbuna. Mii de sclavi ajungeau în Saint-Domingue,
dar tot nu erau destui pentru cerinţele nesătule ale
plantaţiilor. Bici, foame, trudă. Nici paza, nici pedepsele
brutale nu-i împiedicau pe mulţi să fugă; unii chiar în port,
abia debarcaţi şi eliberaţi de lanţuri ca să fie botezaţi.
Fugeau goi şi bolnavi, cu un singur gând în minte: să scape
de albi. Traversau câmpiile ascunzându-se prin păşuni,
ajungeau în junglă şi urcau munţii unei ţări necunoscute.
Dacă reuşeau să se alăture unui grup de cimarroni, scăpau
de sclavie. Război, libertate. Acolo, aceşti oameni născuţi
liberi în Africa şi gata să moară pentru a redeveni liberi, le
transmiteau curajul lor celor născuţi pe insulă, care nu
cunoşteau libertatea şi pentru care Guineea era un regat vag
pe fundul mării. Plantatorii aşteptau, înarmaţi până-n dinţi.
Regimentul din Le Cap fusese întărit cu patru mii de soldaţi
francezi care, de cum au pus piciorul pe insulă, au picat
loviţi de holeră, malarie şi dizenterie.
Sclavii credeau că ţânţarii care provocau aceste boli erau
oştile lui Macandal în luptă cu albii. Macandal scăpase de
rug transformându-se în ţânţar. Macandal se întorsese, aşa
cum a promis. De la Saint-Lazare fugiseră mai puţini sclavi
decât din alte părţi, Valmorain credea că pentru că nu se
înverşuna atât împotriva negrilor: nici gând să-i ungă cu
melasă şi să-i lase potopiţi de furnicile roşii, aşa cum făcea
106
- ISABEL ALLENDE -

vecinul Lacroix. În monologurile sale nocturne îi spunea lui


Tété că nu putea fi acuzat de cruzime, dar că dacă situaţia se
înrăutăţea trebuia să-i dea mână liberă lui Cambray. Ea avea
grijă să nu pronunţe în prezenţa lui cuvântul revoltă. Tante
Rose o asigurase că o răscoală generală a sclavilor era doar o
chestiune de timp; Saint-Lazare, la fel ca celelalte plantaţii,
trebuia să piară în flăcări.
Prosper Cambray comentase cu stăpânul acest zvon puţin
probabil. De când se ştia el, doar despre asta se vorbea, şi
uite că nu se întâmplase nimic. Ce să facă nişte sclavi
nenorociţi împotriva miliţiei şi a celor ca el, gata de orice?
Cum să se organizeze, cum să se înarmeze? Cine să-i
conducă? Imposibil. Îşi petrecea ziua călare şi dormea cu
două pistoale la îndemână şi cu un ochi deschis, mereu în
alertă. Biciul era prelungirea mâinii, limba pe care o ştia cel
mai bine şi de care se temeau toţi, nimic nu-i făcea mai mare
plăcere decât frica pe care o inspira. Numai scrupulele
patronului îl opriseră să recurgă la metode de represiune mai
ingenioase, dar lucrurile trebuiau să se schimbe de când
izbucnirile de nesupunere se înmulţiseră. Acum era
momentul să arate că putea conduce plantaţia chiar şi în
condiţiile cele mai grele, aştepta de prea mulţi ani să fie
numit administrator. Nu se plângea, strânsese un capital
serios prin mită, potlogării şi contrabandă. Valmorain habar
n-avea câte dispăreau din hambare şi pivniţe. Se lăuda că e
mare armăsar, nicio fată nu scăpa teafără şi nimeni nu se
băga. Cât timp n-o deranja pe Tété, putea să se destrăbăleze
în voie, doar că singura care-i punea poftele pe jar era chiar
ea, pentru că nu avea voie s-o atingă. O privea de departe, o
spiona de aproape, o înşfăca ori de câte ori avea ocazia, dar
mereu îi aluneca din mână. „Ai grijă, domnu’ Cambray, că te
spun stăpânului”, îl ameninţa cu glas tremurător. „Tu să ai
grijă, târfă, las’ că pun eu mâna pe tine şi ai să mi-o plăteşti.
Cine te crezi, nenorocito? Ai făcut douăzeci de ani, în curând
stăpânul o să te înlocuiască cu una mai tânără şi-atunci îmi
vine mie rândul. O să te cumpăr. Ieftin, că nu valorezi nimic,

107
- INSULA DE SUB MARE -

nici măcar nu eşti bună de prăsilă. Ce, n-are boaşe


stăpânul? Cu mine ai să vezi tu ce e bun. Să vezi ce uşor o să
te vândă”, o ameninţa, jucându-se cu coada biciului din fâşii
de piele împletite.
Între timp, Revoluţia Franceză ajunsese în insulă precum
lovitura de coadă a unui balaur, zgâlţâind-o din temelii. Les
grands blancs, conservatori şi monarhişti, priveau
schimbările cu oroare, în vreme ce les petits blancs sprijineau
republica, căci desfiinţase deosebirile de clasă: libertate,
egalitate şi fraternitate pentru albi. La rândul lor, les
affranchis trimiseseră delegaţii la Paris pentru a cere drepturi
cetăţeneşti la Adunarea Naţională: în Saint-Domingue niciun
alb, fie el bogat sau sărac, nu era dispus se le confere aceste
drepturi. Valmorain şi-a amânat pe timp nedeterminat
întoarcerea în Franţa, a înţeles că nimic nu-l mai lega de ţara
sa. Înainte vreme spumega de furie faţă de risipa pe care o
făcea monarhia, acum vitupera împotriva haosului
republican. După ani şi ani trăiţi fără chef în colonie sfârşise
prin a accepta că locul lui era în Lumea Nouă. Sancho García
del Solar îi scrisese cu sinceritatea dintotdeauna,
propunându-i să uite de Europa în general şi de Franţa în
mod special, unde nu era loc pentru oameni întreprinzători,
şi că viitorul era în Louisiana. Avea relaţii bune la New
Orleans, doar capitalul îi lipsea ca să pună pe picioare un
proiect de care erau deja mai mulţi interesaţi; dar îi lăsa lui
întâietatea, pentru legăturile lor de familie şi pentru că unde
puneau ei degetul ieşea aur. La începuturi, Louisiana fusese
colonie franceză, i-a explicat el, de vreo douăzeci de ani
aparţinea Spaniei, însă populaţia se încăpăţâna să fie loială
originilor sale. Guvernul era spaniol, dar cultura şi limba
continuau să fie franceze. Clima semăna cu cea din Antile, se
cultivau aceleaşi lucruri, cu avantajul că spaţiu era cu
asupra de măsură şi pământ era din belşug, puteau
cumpăra o plantaţie mare pe care să o exploateze fără
probleme politice sau sclavi răzvrătiţi. Aveau să facă avere
serioasă în doar câţiva ani, i-a mai promis.

108
- ISABEL ALLENDE -

După ce-şi pierduse primul copil, Tété dorea să fie stearpă


precum catârii de la moară. Ca să iubească şi să sufere ca o
mamă îi era de ajuns Maurice, acest copilaş simţitor, gata să
plângă de emoţie când asculta muzică sau să facă pipi pe el
când se speria înaintea unei cruzimi. Maurice se temea de
Cambray, când îi auzea cizmele bocănind pe terasă fugea să
se ascundă. Tété folosea metodele de la Tante Rose ca să nu
rămână însărcinată, aşa cum făceau şi alte sclave, însă
acestea nu erau sigure. Tămăduitoarea pretindea că unii
copii insistă să vină pe lume, nebănuind ce-i aşteaptă. Aşa a
fost şi cu al doilea născut al lui Tété. N-au folosit la nimic
ghemotoacele de vată îmbibată cu oţet, nici infuziile de
limba-mielului, nici fumigaţiile cu muştar sau cocoşul
sacrificat pentru loas ca să avorteze. În cea de a treia lună de
când nu mai avusese menstruaţie s-a dus la naşa să o roage
să o scape cu ajutorul unei ţepuşe ascuţite, dar femeia a
refuzat: riscul de infecţie era enorm, iar dacă erau prinse că
atentau la proprietatea stăpânului, Cambray ar fi avut un
motiv perfect să le biciuiască straşnic.
— Căci bănuiesc că e tot sămânţa stăpânului.
— Nu sunt sigură, naşă, poate fi şi a lui Gambo…
— A cui?
— Ajutorul de la bucătărie. Numele lui adevărat e Gambo.
— Ia te uită la mucosul ăla, care ştie să facă ce fac
bărbaţii! Cred că e cu cinci sau şase ani mai mic decât tine.
— Şi ce dacă! Treaba e că, dacă plodul iese negru,
stăpânul ne omoară pe amândoi!
— De multe ori copiii de sânge amestecat se nasc negri ca
bunicii, a asigurat-o Tante Rose.
Îngrozită de urmările posibile ale sarcinii, Tété îşi imagina
că are în pântec o tumoare, dar în luna a patra a simţit ceva
ca un fâlfâit de aripă de porumbiţă, prima manifestare de
viaţă, şi a cuprins-o dragostea şi grija pentru făptura care
creştea acolo. Noaptea, întinsă alături de Maurice, îi cerea
iertare în gând pentru groaznica ofensă de a-l aduce pe lume
ca sclav. De data asta n-a fost nevoie să-şi ascundă sarcina

109
- INSULA DE SUB MARE -

şi nici ca stăpânul să-şi ducă nevasta în Cuba, căci nefericita


nu-şi mai dădea seama de nimic. De mult nu mai avusese
Eugenia niciun contact cu soţul ei, iar când îl zărea întreba,
în ceţurile nebuniei, cine era bărbatul acela. Nu-l mai
recunoştea nici pe Maurice. În clipele ei bune redevenea o
adolescentă de paisprezece ani care se juca în mănăstirea de
la Madrid cu colegele ei zvăpăiate, în aşteptarea ciocolatei de
dimineaţă. În restul timpului rătăcea printr-o ceaţă fără
contururi precise, dar nu mai suferea ca înainte. Tété i-a
suprimat treptat, din proprie iniţiativă, doza de opiu şi n-a
fost nicio diferenţă în comportamentul Eugeniei. Tante Rose
a fost de părere că stăpâna îşi îndeplinise misiunea de a-l
naşte pe Maurice şi-acum nu mai avea nimic de făcut pe
această lume.
Valmorain îi cunoştea trupul mai bine decât apucase să-l
cunoască pe cel al Eugeniei sau al vremelnicelor amante,
astfel că a constatat repede că i se îngroaşă talia şi i se umflă
sânii. A luat-o la întrebări în pat, după un coit din acelea pe
care ea le suporta resemnată iar pentru el erau doar o
descărcare nostalgică, şi Tété a izbucnit în lacrimi. Asta l-a
mirat, n-o mai văzuse plângând de când îi luase primul
născut. I se spusese că negrii nu prea suferă, drept dovadă
că niciun alb n-ar suporta ce suportă ei şi că, aşa cum le iei
căţelelor puii sau vacilor viţelul, puteai lua şi copilul de la o
mamă sclavă; în scurt timp le trecea şi nici nu-şi mai
aminteau. Nu se gândise niciodată la sentimentele lui Tété,
pleca de la principiul că erau foarte limitate. Când n-o vedea,
ea se topea, dispărea în neant; reapărea doar când o chema,
atunci se întrupa iar, exista doar ca să-l slujească. Nu mai
era o fetiţă, dar lui i se părea că nu se schimbase. Îşi amintea
vag de copiliţa costelivă pe care i-o dăduse Violette Boisier cu
ani în urmă, de fata ca un fruct care ieşise din coconul prea
puţin promiţător şi pe care o deflorase violent în aceeaşi
odaie în care Eugenia dormea drogată, de tânăra care
născuse fără să scoată un geamăt, cu dinţii încleştaţi pe o
bucată de lemn, de mama care la şaisprezece ani se

110
- ISABEL ALLENDE -

despărţea cu un sărut pe frunte de copilul pe care n-avea să-


l mai vadă nicicând, de femeia care-l legăna pe Maurice cu o
dragoste nesfârşită, care închidea ochii şi-şi muşca buzele
când intra în ea, care uneori adormea lângă el epuizată de
treburile de peste zi, dar se trezea tresărind şi rostind
numele lui Maurice, către care se repezea în fugă. Toate
aceste imagini ale ei se topeau în una singură, de parcă
timpul n-ar fi trecut pentru ea. În noaptea aceea i-a pipăit
modificările corpului, apoi i-a spus să aprindă lampa ca s-o
privească. I-a plăcut ce vedea, un trup cu linii lungi şi ferme,
pielea de culoarea bronzului, coapsele generoase, buzele
senzuale; a ajuns la concluzia că era proprietatea sa cea mai
preţioasă. I-a cules cu un deget o lacrimă care i se rostogolea
pe obraz şi, fără să se gândească, şi-a dus-o pe buze. Era
sărată la fel ca lacrimile lui Maurice.
— Ce ai?
— Nimic, stăpâne.
— Nu mai plânge. De data asta ai să rămâi cu copilul,
Eugeniei nu-i mai pasă.
— Atunci, de ce nu-mi pot primi fiul înapoi?
— Asta ar fi foarte complicat.
— Măcar e în viaţă?
— Sigur că e în viaţă, femeie! Trebuie să aibă vreo patru
sau cinci anişori, nu? Treaba ta e să ai grijă de Maurice. Să
nu mai pomeneşti de plodul ăla în faţa mea şi zi mersi că ţi-l
las pe ăsta care creşte în tine.

111
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
Gambo prefera să taie trestie decât să facă umilitoarea
muncă la bucătărie. „Dacă m-ar vedea tata, s-ar ridica din
mormânt să mă scuipe pe picioare şi să mă renege, pe mine,
fiul lui cel mare, pentru că fac treburi de femeie. Tata a murit
în luptă cu cei ce ne atacaseră satul, aşa cum trebuie să
moară un bărbat.” Aşa-mi spunea. Vânătorii de sclavi erau din
alt trib, veneau de departe, dinspre apus, cu cai şi puşti din
acelea din care avea şeful vătafilor. Alte sate pieriseră în
flăcări, tinerii erau luaţi, bătrânii şi copiii mici erau ucişi, însă
tatăl său credea că ei erau feriţi, apăraţi de distanţa mare şi
de pădure. Vânătorii îşi vindeau prada unor fiinţe cu colţi de
hienă şi gheare de crocodil, mâncători de carne de om. Nimeni
nu se întorcea vreodată. Gambo a fost singurul din familia sa
care a scăpat cu viaţă, din fericire pentru mine şi din nefericire
pentru el. A rezistat primei etape a drumului, care a durat
două luni, mergând pe jos, legat cu frânghii de ceilalţi, cu un
jug de lemn pe grumaz, mânat cu lovituri, hrănit pe sponci şi
aproape fără apă. Şi tocmai când credea că nu va mai putea
face nici măcar un pas, înaintea ochilor a apărut marea, pe
care niciunul din lungul şir n-o văzuse vreodată, şi un castel
impunător pe nisip. N-au apucat să se minuneze de întinderea
şi culoarea apei, care la orizont se confunda cu cerul, că au
fost imediat închişi. Atunci Gambo a văzut prima dată oameni
albi şi a crezut că erau demoni; mai târziu a aflat că erau
oameni, dar n-a ajuns niciodată să-i considere pe de-a-ntregul
ca atare. Purtau nişte veşminte asudate, pieptare de fier şi
cizme de piele, urlau şi loveau fără noimă. Nici gând de colţi şi
gheare, dar aveau păr pe obraz, arme şi bice şi puţeau atât de
tare, că ameţeau chiar şi păsările cerului. Aşa mi-a povestit. L-
au despărţit de femei şi copii, l-au închis într-o curte unde ziua
mureau de căldură şi noaptea de frig împreună cu sute de
bărbaţi care nu-i vorbeau limba. Nu ştie cât a stat acolo, uitase
să socotească ciclurile lunii, şi nici câţi au murit, pentru că
nimeni nu avea un nume şi nimeni nu ţinea socoteala. La
112
- ISABEL ALLENDE -

început erau atât de înghesuiţi că nici nu puteau să se culce pe


jos, dar pe măsură ce cadavrele erau scoase, se făcea loc.
După aia a venit ce-a fost mai rău, nu voia să-şi aducă aminte,
dar îi bântuia visele: corabia. Erau întinşi unul lângă altul,
precum lemnele, pe mai multe platforme de scânduri, cu fiare
la gât şi lanţuri, fără să ştie unde sunt duşi şi nepricepând de
ce se clatină uriaşa alcătuire, gemând, vomitând, făcând pe ei,
murind. Duhoarea era atât de cumplită încât ajungea pe
tărâmul morţilor şi o simţea şi tatăl lui. Nici acolo n-a reuşit
Gambo să calculeze timpul, deşi a văzut soarele şi stelele
când erau scoşi pe punte în grupuri, ca să fie spălaţi cu găleţi
de apă şi puşi să danseze ca să nu li se înţepenească braţele
şi picioarele.
Marinarii aruncau peste bord morţii şi bolnavii, pe urmă
alegeau la întâmplare câţiva şi îi biciuiau ca să se distreze. Pe
cei mai recalcitranţi îi atârnau de mâini şi îi coborau lent în
apa care colcăia de rechini, iar când îi ridicau nu mai
rămâneau decât braţele. A văzut şi ce le făceau femeilor. A
vrut să se arunce peste bord, credea că, după ce va fi mâncat
de rechinii care urmăriseră corabia din Africa până în Antile,
sufletul lui va ajunge înot în insula de sub mare şi va fi
împreună cu tatăl şi restul familiei. „Dar, dacă tata ar fi prins
de veste că doream să mor fără să lupt, m-ar fi scuipat iar pe
picioare.” Aşa mi-a spus.
Singurul motiv pentru care adăsta în bucătăria lui Tante
Mathilde era că se pregătea să fugă. Cunoştea riscurile. La
Saint-Lazare erau sclavi cu nasul şi urechile tăiate şi fiare la
picioare, imposibil de scos şi cu care era cu neputinţă să fugi.
Eu cred că-şi amâna evadarea din cauza mea, pentru felul în
care ne uitam noi unul la altul, mesajele din pietricele lăsate în
coteţul găinilor, bunătăţile pe care le fura pentru mine de la
bucătărie şi felul în care-i aşteptam îmbrăţişările, de parcă-mi
presărase cineva piper peste tot corpul, acele clipe când eram
în sfârşit singuri şi ne atingeam. „O să fim liberi, Zarité, şi
mereu împreună. Te iubesc mai mult decât pe oricine, mai mult
decât pe tata şi pe cele cinci neveste ale sale, care au fost

113
- INSULA DE SUB MARE -

mamele mele, mai mult decât pe fratele şi pe surorile mele,


mai mult decât pe toţi la un loc, dar nu mai mult decât propria-
mi onoare.” Un războinic îşi urmează destinul, asta e mai
important decât dragostea, cum să nu pricep. Noi, femeile,
iubim mai adânc şi mai îndelungat, ştiu şi asta. Gambo era
orgolios şi nu există pericol mai mare pentru un sclav decât
orgoliul. Îl rugam să rămână la bucătărie dacă voia să
trăiască, să evite să dea ochii cu Cambray, dar îi ceream prea
mult, îi ceream să fie laş. Viaţa noastră ne e scrisă în z’étoile a
noastră şi nu e chip s-o schimbăm. „Ai să vii cu mine, Zarité?”
Nu puteam să plec cu el, eram prea greoaie şi n-am fi ajuns
departe.

114
- ISABEL ALLENDE -

Amanţii
Erau câţiva ani de când Violette Boisier renunţase la viaţa
de noapte din Le Cap, nu pentru că s-ar fi ofilit – putea şi
acum rivaliza cu orice curtezană – ci din cauza lui Étienne
Relais. Relaţia lor devenise o complicitate amoroasă,
agrementată de pasiunea lui şi de buna ei dispoziţie. Erau
împreună de aproape zece ani, care trecuseră repede. La
început locuiau separat, se vedeau doar în scurtele vizite pe
care le făcea Relais între două campanii militare. O vreme, şi-
a continuat meseria, dar îşi oferea magnificele servicii doar
câtorva clienţi, aleşi dintre cei mai generoşi. Devenise atât de
selectivă, încât Loula îi elimina de pe lista de aşteptare pe cei
mai nerăbdători, pe cei mai urâţi şi pe cei cărora le mirosea
gura; în schimb, erau preferaţi bătrânii, căci ştiau să fie
recunoscători. La scurt timp după ce o cunoscuse pe
Violette, Relais fusese avansat locotenent-colonel şi i se
încredinţase siguranţa părţii de nord, astfel că avea mai
puţine drumuri de făcut. S-a stabilit la Le Cap, a părăsit
garnizoana şi s-a căsătorit cu ea. A făcut-o sfidător, cu
pompă şi slujbă la biserică şi anunţ la ziar, cu tot tacâmul
unei nunţi de grands blancs, spre uluirea tovarăşilor de
arme, care nu puteau pricepe de ce ia o femeie de culoare, şi
cu reputaţie îndoielnică pe deasupra, în loc s-o păstreze ca
amantă; dar nimeni n-a avut curaj să-l întrebe direct, iar el
n-a dat explicaţii. Conta pe faptul că nimeni n-ar fi îndrăznit
să-i jignească soţia. Violette şi-a anunţat „prietenii” că nu
mai era disponibilă, le-a dăruit celorlalte cocottes rochiile
care nu se puteau transforma în ţinute mai decente, şi-a
vândut apartamentul şi s-a mutat cu Loula într-o casă pe
care Relais o închiriase într-un cartier de petits blancs şi
affranchis. Noii ei prieteni erau mulatri, unii destul de
înstăriţi, proprietari de pământuri şi sclavi, catolici, deşi pe
furiş mai recurgeau la voodoo. Descindeau din aceiaşi albi pe
care-i dispreţuiau, erau fiii sau nepoţii lor şi îi imitau în toate
cele, dar negau cu înverşunare sângele african al mamelor.
115
- INSULA DE SUB MARE -

Relais nu era prietenos din fire, se simţea în largul său


numai în atmosfera de camaraderie aspră din garnizoană,
dar uneori îşi acompania nevasta la petrecerile acestora.
„Zâmbeşte, Étienne, pentru ca prietenilor mei să nu le mai fie
frică de copoiul din Saint-Domingue”, îl îndemna ea. Îi
mărturisise Loulei că-i era dor de petrecerile şi spectacolele
care-i înveseleau înainte vreme nopţile. „Păi atunci aveai bani
şi te distrai, îngeraşule, acum eşti săracă şi te plictiseşti. Ce-
ai câştigat cu soldăţoiul tău?” Trăiau din solda lui de
locotenent-colonel, dar pe ascuns mai făceau şi oarece
afaceri: un pic de contrabandă, un pic de camătă. Şi astfel
capitalul strâns de Violette şi bine investit de Loula sporea.
Étienne Relais nu dăduse uitării planul de a reveni în
Franţa, mai ales acum, când Republica le dăduse putere
cetăţenilor obişnuiţi ca el. Se plictisise de viaţa în colonie,
dar n-avea încă destui bani ca să se retragă din armată. Nu
detesta războiul, era ca un centaur în bătălie, obişnuit să
sufere şi să-i facă să sufere pe alţii, dar era sătul de situaţia
incertă şi agitată. Nu înţelegea ce se petrece în Saint-
Domingue: se făceau şi se desfăceau alianţe la tot ceasul,
albii se certau între ei şi se certau şi cu les affranchis, nimeni
nu lua aminte la crescânda insurecţie a negrilor, după
părerea sa lucrul cel mai grav. În ciuda anarhiei şi a
violenţei, cuplul găsise o fericire calmă, pe care niciunul din
ei n-o cunoscuse până atunci. Evitau să pomenească de
copii, Violette nu putea să facă, iar pe el nu-l interesau, dar,
când într-o seară memorabilă Toulouse Valmorain le-a adus
acasă un nou-născut înfăşurat într-o păturică, l-au primit ca
pe o mascotă care avea să le umple orele lui Violette şi
Loulei, fără să prevadă că acela va fi fiul la care nici nu
visaseră. Valmorain i-l adusese lui Violette pentru că altă
idee nu-i venise în minte ca să-l facă dispărut înainte ca
Eugenia să revină din Cuba; nevasta nu trebuia să afle că
pruncul lui Tété era şi al lui. Căci n-avea al cui să fie, doar el
era singurul alb din Saint-Lazare. Nu ştia că Violette se
măritase cu militarul. N-o găsise în apartamentul din piaţa

116
- ISABEL ALLENDE -

Clugny, care avea de-acum alt proprietar, îi aflase noua


adresă şi se înfiinţase acolo cu copilaşul şi o doică de care-i
făcuse rost vecinul Lacroix. Le prezentase situaţia celor doi
ca pe un aranjament vremelnic, neştiind deocamdată care
avea să fie pasul următor; cu atât mai mare i-a fost uşurarea
să constate că Violette şi soţul ei primeau pruncul fără
probleme, întrebând doar care îi era numele. „Nu l-am
botezat, spuneţi-i cum vreţi.”
Étienne Relais îşi păstrase vigoarea şi sănătatea din
tinereţe. Era acelaşi ghem de muşchi şi fibră, cu o hălăciugă
de păr încărunţit acum şi acelaşi caracter oţelit care îi
adusese avansarea în armată şi mai multe medalii. Mai întâi
îl slujise pe rege, acum slujea Republica cu aceeaşi lealitate.
O dorea la fel de mult pe Violette, care se preta voios la
zbânţuielile lor amoroase, lucru nepotrivit, spunea Loula,
pentru doi soţi maturi. Mare era contrastul între reputaţia sa
de tip nemilos şi tandreţea pe care o revărsa asupra nevestei
şi a copilului, care-i câştigase rapid inima, acest organ care-i
lipsea, după cum susţineau soldaţii din garnizoană. „Puştiul
ăsta ar putea fi nepotu-meu”, obişnuia el să spună, şi chiar
că avea dulcegării de bunic. Violette şi copilul erau singurele
fiinţe pe care le iubise vreodată, la înghesuială recunoştea că
şi pe Loula, negresa asta cicălitoare care-l cam supărase la
început, când bombănea că Violette ar fi putut să-şi găsească
un logodnic mai acătării. I-a oferit libertatea; reacţia Loulei a
fost să se trântească pe jos, plângând că voia să scape de ea
ca de atâţia sclavi prea bătrâni sau care nu mai erau buni la
nimic pe care stăpânii îi azvârleau în stradă, pe ea, care
avusese toată viaţa grijă de Violette, şi-acum o sileau să
cerşească sau să crape de foame, şi plângi şi ţipă. În cele din
urmă Relais a liniştit-o: putea rămâne, dacă voia să fie sclavă
până la ultima ei suflare. De-atunci, atitudinea ei a fost alta,
în loc să-i pună sub pat păpuşi înţepate cu ace, s-a apucat
să-i gătească felurile preferate.
Violette se maturizase lent, ca un mango. Anii nu-i luaseră
prospeţimea, ţinuta mândră şi râsul clocotitor, doar că se

117
- INSULA DE SUB MARE -

îngrăşase un pic, spre marea bucurie a lui Relais. Afişa


atitudinea aceea sigură a celor care sunt iubiţi. Cu timpul şi
graţie strategiei de zvonuri a Loulei, devenise o adevărată
legendă, peste tot provoca priviri curioase şi şoapte, chiar şi
în casele în care nu era primită pe vremuri. „S-or fi întrebând
de oul de porumbiţă”, râdea ea. Bărbaţii cei mai sus-puşi îşi
scoteau pălăria când o întâlneau pe stradă – asta când erau
singuri – mulţi îşi aminteau de nopţile fierbinţi din
apartamentul din piaţa Clugny, dar femeile de orice culoare
se uitau în altă parte, roase de invidie. Violette se îmbrăca în
culori vesele, singurele podoabe erau inelul cu opal primit de
la soţ şi cerceii grei de aur care-i puneau în valoare
trăsăturile superbe şi tenul de fildeş, efect al neexpunerii la
soare. Alte bijuterii nu mai avea, le vânduse pe toate ca să
strângă capitalul pentru afacerea cu camătă. Economiile le
adunase ani în şir într-o groapă din curte sub formă de
monede solide de aur, fără ştiinţa lui Relais, asta până în
preajma plecării. Stăteau întinşi în pat, era duminică şi îşi
făceau siesta, fără să se atingă pentru că era prea cald, iar ea
i-a spus că, dacă chiar voia să se întoarcă în Franţa aşa cum
tot repeta de atâta timp, aveau mijloacele s-o facă. Noaptea,
la adăpostul întunericului, a dezgropat împreună cu Loula
comoara. Iar după ce locotenent-colonelul a cântărit sacul cu
bani, şi-a revenit din uimire şi a lăsat la o parte obiecţiile de
mascul umilit de isteţimea muierească, s-a hotărât să
demisioneze din armată. Îşi făcuse cu asupra de măsură
datoria faţă de Franţa. După care au început să-şi planifice
călătoria, iar Loula a fost silită să se resemneze cu ideea de a
fi liberă, pentru că în Franţa se abolise sclavia.

Copiii stăpânului
În seara aceea, soţii Relais aşteptau vizita cea mai
importantă din viaţa lor, aşa îi spusese Violette Loulei. Casa
militarului era ceva mai mare decât apartamentul de trei
camere din piaţa Clugny, era confortabilă, dar deloc luxoasă.
Simplitatea pe care Violette o adoptase în îmbrăcăminte se
118
- ISABEL ALLENDE -

extindea şi asupra locuinţei, mobilată cu obiecte făcute de


meşteşugarii locali şi lipsită de chinezăriile care-i plăcuseră
pe vremuri. Casa era primitoare, cu castroane cu fructe, vaze
cu flori, colivii cu păsări şi câteva pisici. Mai întâi a venit
notarul, însoţit de un tânăr conţopist şi un registru mare cu
tartane albastre. Violette i-a condus în camera de lângă salon
în care Relais îşi făcuse biroul şi i-a tratat cu cafea şi cu
suavele beignets făcute de măicuţe, despre care Loula
pretindea că nu erau decât cocă prăjită şi ei îi ieşeau mai
bine. La puţin timp după aceea a bătut la uşă Toulouse
Valmorain. Pusese nişte kilograme pe el şi părea mai uzat şi
mai lăbărţat decât şi-l amintea Violette, dar îşi păstrase
neştirbită aroganţa de grand blanc, care ei i se păruse
dintotdeauna ceva comic, căci era obişnuită să dezbrace
bărbaţii dintr-o singură privire, iar odată goi, titlurile,
puterea, averea sau rasa nu mai contau: contau doar starea
fizică şi intenţiile. Valmorain a schiţat gestul de a-i săruta
mâna, dar fără s-o atingă cu buzele, ceea ce ar fi fost
nepoliticos în prezenţa lui Relais, apoi a primit fotoliul oferit
şi un suc de fructe.
— Au trecut nişte ani de când nu ne-am mai văzut,
monsieur, a început ea cu un ton formal nou pentru ei,
încercând să-şi ascundă neliniştea.
— Timpul a stat pe loc pentru dumneata, madame, nu te-
ai schimbat deloc.
— Vai, mă jigniţi, acum arăt mai bine, a zâmbit ea, mirată
că omul se îmbujorase; poate că era la fel de nervos ca ea.
— Aşa cum v-am scris, monsieur Valmorain, vrem să
plecăm curând în Franţa, a spus Relais, în uniformă şi
ţeapăn ca un băţ pe scaunul lui.
— Da, da, l-a întrerupt Valmorain. Mai întâi de orice, ţin
să vă mulţumesc amândurora pentru că aţi avut grijă de
copil în toţi anii ăştia. Cum îl cheamă?
— Jean-Martin.
— Cred că s-a făcut mărişor. Aş vrea să-l văd, dacă se
poate.

119
- INSULA DE SUB MARE -

— Fireşte, imediat. E la plimbare cu Loula, se întorc


repede.
Violette şi-a netezit rochia sobră din crêpe verde-închis cu
paspoaluri mov şi a mai turnat suc în pahare. Îi tremurau
mâinile. Preţ de câteva minute eterne n-a vorbit nimeni. Un
canar s-a pornit să cânte în colivia lui, spărgând tăcerea.
Valmorain o privea pe furiş pe Violette, cercetând acest corp
pe care îl iubise pe vremuri, deşi nu-şi mai amintea prea bine
ce făceau atunci în pat. Se întreba câţi ani avea acum şi dacă
folosea balsamuri misterioase pentru a-şi păstra frumuseţea,
aşa cum auzise că făceau faraoanele din vechime, care tot
mumii ajungeau la sfârşit. Şi-a imaginat ce fericit era Relais
cu ea şi l-a împuns invidia.
— Nu-l putem lua cu noi pe Jean-Martin în condiţiile
actuale, Toulouse, a spus ea pe tonul familiar de pe vremea
când erau amanţi, punându-i mâna pe umăr.
— Nu ne aparţine, a adăugat locotenent-colonelul cu o
strâmbătură şi ochii ţintă la fostul său rival.
— Îl iubim mult pe copil, el crede că noi suntem părinţii
lui. Mi-am dorit copii dintotdeauna, Toulouse, dar nu mi-a
dat Dumnezeu. De aceea vrem să-l cumpărăm pe Jean-
Martin, să-l eliberăm şi să-l luăm în Franţa sub numele
Relais, ca fiul nostru legitim, a mai spus Violette şi a izbucnit
într-un plâns cu suspine.
Nici unul, nici altul n-au încercat s-o liniştească. Stăteau
ţepeni şi crispaţi, uitându-se la canari; ea a reuşit să se
calmeze chiar în clipa când Loula a ajuns acasă cu băiatul de
mână. Era frumos. S-a repezit imediat la Relais ca să-i arate
ce avea în pumn, înfierbântat, vorbind de-a valma, cu obrajii
îmbujoraţi. Relais i-a făcut semn că aveau un musafir,
copilul s-a apropiat, i-a întins o mânuţă dolofană şi l-a
salutat. Valmorain a constatat mulţumit că nu semăna nici
cu el, nici cu fiul Maurice.
— Ce-ai acolo?
— Un melc.
— Nu mi-l dai mie?

120
- ISABEL ALLENDE -

— Nu pot, e pentru papa, a răspuns Jean-Martin şi s-a


căţărat pe genunchii lui Relais.
— Du-te cu Loula, fiule, i-a spus militarul şi copilul a
ascultat fără crâcnire, s-a apucat de fustele ei şi au ieşit pe
uşă.
— Aşa că, dacă eşti de acord… Dacă ne accepţi
propunerea, am chemat un notar, Toulouse. Pe urmă ar
trebui să mergem la judecător, a bâiguit Violette, gata să
plângă iar.
Valmorain venise fără niciun plan. Ştia ce aveau să-l roage
din scrisoare, dar nu luase încă nicio decizie, voia mai întâi
să vadă băiatul. Îi făcuse o impresie foarte bună, era
frumuşel şi era limpede că avea caracter, făcea destui bani,
dar pentru el ar fi fost o sâcâială. Era clar că îl răsfăţaseră de
la bun început şi că nu bănuia care era locul lui real în
societate. Ce să facă el cu micuţul bastard cu sânge
amestecat? Încă nişte ani trebuia să-l ţină în casă. Şi cum ar
fi reacţionat Tété revăzându-şi fiul? Precis că s-ar fi dedicat
lui cu trup şi suflet, iar Maurice, până atunci crescut ca fiu
unic, s-ar fi simţit dat deoparte. Echilibrul delicat de acasă s-
ar fi dus dracului. S-a gândit şi la Violette Boisier, la
amintirea tulbure a amorului lor, la serviciile reciproce pe
care şi le făcuseră de-a lungul anilor şi la adevărul care sărea
în ochi că pentru Jean-Martin ea era adevărata mamă, nu
Tété. Băiatul avea să primească de la soţii Relais ceea ce el
nu avea de gând să-i dea: libertate, educaţie, un nume şi o
situaţie respectabilă.
— Vă rog, monsieur, vindeţi-ni-l pe Jean-Martin. Dăm cât
ne cereţi, deşi, cum vedeţi, nu suntem oameni bogaţi, l-a
implorat Relais crispat şi tensionat, în timp ce Violette
tremura sprijinită de uşa în spatele căreia aştepta notarul.
— Spune, domnule, cât aţi cheltuit ca să-l creşteţi în toţi
aceşti ani? a vrut să ştie Valmorain.
— Dar n-am ţinut niciodată socoteala, s-a mirat Relais.
— Bun, atâta valorează băiatul. Suntem chit. E al vostru.

121
- INSULA DE SUB MARE -

Sarcina lui Tété n-a adus schimbări pentru ea; muncea tot
de dimineaţă până seara, venea în patul stăpânului când
acesta avea poftă să facă precum câinii atunci când pântecul
devenise o piedică. Tété îl blestema în gând, dar se şi temea
să n-o înlocuiască cu alta şi să o vândă lui Cambray, o
soartă mai rea nici nu-şi putea imagina.
— Nu-ţi face griji, Zarité, dacă va fi aşa, am eu ac de
cojocul marelui vătaf, îi promisese Tante Rose.
— Şi de ce nu acum, naşă?
— Pentru că nu trebuie să ucizi dacă n-ai un motiv
întemeiat.
În seara aceea, Tété se simţea umflată ca un pepene.
Cosea într-un colţ, la câţiva paşi de Valmorain care citea şi
fuma în fotoliu. Aroma înţepătoare a tutunului, care îi plăcea
de obicei, acum îi întorcea stomacul pe dos. De luni de zile
nu mai venea nimeni la Saint-Lazare, chiar şi oaspetele cel
mai asiduu, doctorul Parmentier, se temea să plece la drum;
fără o escortă serioasă nu te puteai deplasa prin nordul
insulei. Valmorain stabilise rutina ca Tété să stea cu el după
cină, era o obligaţie în plus. Ea ar fi vrut să se întindă alături
de Maurice şi să doarmă. Abia-şi mai suporta corpul
fierbinte, ostenit, asudat, pruncul îi apăsa oasele, spatele o
durea, sânii i se întăriseră şi sfârcurile o ardeau. Iar acum
era şi mai rău, îi lipsea aerul. Era devreme încă, dar o
furtună grăbise noaptea şi trebuise să închidă obloanele;
casa era apăsătoare ca o închisoare. Eugenia dormea deja
alături de femeia care o îngrijea, dar Maurice o aştepta, fără
să o strige, ca să nu-şi supere tatăl.
Furtuna se opri la fel de brusc cum începuse, ploaia şi
vântul lăsară locul corului broaştelor. Tété se duse la
fereastră şi o deschise, inspirând adânc mirosul umed şi
proaspăt care pătrunsese în odaie. Ziua nu se mai termina.
Se dusese de câteva ori la bucătărie, cu pretextul de a vorbi
cu Tante Mathilde, dar nu-l văzuse pe Gambo. Unde s-o fi
vârât băiatul ăsta? Se temea pentru el. La Saint-Lazare
ajungeau zvonuri din celelalte părţi ale insulei, purtate din

122
- ISABEL ALLENDE -

gură în gură de negri şi comentate în gura mare de albii care


niciodată nu se fereau să vorbească în prezenţa sclavilor.
Ultima veste era despre Declaraţia Drepturilor Omului
proclamată în Franţa. Albii stăteau ca pe jar, în timp ce les
affranchis, dintotdeauna marginalizaţi, vedeau în fine
posibilitatea de a deveni egalii albilor. Drepturile omului nu-i
cuprindeau şi pe negri, lămurise Tante Rose lumea adunată
la o calenda, libertatea nu era gratis, trebuia obţinută prin
luptă. Ştiau toţi că sute de sclavi dispăruseră de pe
plantaţiile vecine ca să se alăture bandelor rebele. De la
Saint-Lazare fugiseră douăzeci, dar Cambray îi vânase cu
oamenii lui şi adusese paisprezece înapoi. Ceilalţi şase
fuseseră împuşcaţi, pretindea şeful vătafilor, însă nimeni nu
le văzuse leşurile şi Tante Rose credea că reuşiseră să ajungă
în munţi. Ceea ce sporise dorul de ducă al lui Gambo. Tété
nu mai putea să-l reţină şi începuse calvarul despărţirii:
trebuia să şi-l smulgă din inimă. Nu poţi iubi cu frică,
suferinţă mai mare nu există, spunea Tante Rose.
Valmorain îşi ridică ochii de pe carte, sorbi din coniac şi
privirile i se opriră la sclava care stătea de o vreme în faţa
ferestrei deschise. La lumina slabă a lămpilor o văzu gâfâind
transpirată, cu mâinile încleştate pe burtă. Deodată, femeia
îşi înăbuşi un geamăt şi-şi sumese fusta, uitându-se
nedumerită la balta care se întindea pe duşumea şi îi scălda
picioarele goale. „Mi-a venit ceasul”, şopti şi porni spre
terasă, ţinându-se de mobile. Două minute mai târziu o
sclavă intra grăbită să şteargă pe jos.
— Cheam-o pe Tante Rose, porunci Valmorain.
— S-au dus deja după ea, stăpâne.
— Să-mi spui când naşte. Şi mai adu-mi coniac.

123
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
Rosette s-a născut în ziua în care Gambo a plecat. Aşa a
fost. Rosette m-a ajutat să suport spaima să nu mi-l prindă viu
şi golul pe care mi-l lăsase în trup. Eram total absorbită de
fetiţă. Gambo alergând prin pădure şi urmărit de câinii lui
Cambray îmi ocupa doar o parte din gânduri. Erzuli, loa
mamă, ai grijă de copila asta. Niciodată nu mai simţisem acest
fel de iubire, pe primul meu născut nu apucasem să mi-l pun
la sân. Stăpânul o avertizase pe Tante Rose că nu trebuia să-l
văd, astfel despărţirea ar fi fost mai uşoară, însă ea m-a lăsat
să-l iau o clipă în braţe înainte ca el să-l ia. Mi-a mai spus, în
timp ce mă spăla, că era un băieţel sănătos şi zdravăn. Cu
Rosette am înţeles mai bine ce pierdusem. Dacă mi-ar lua-o şi
pe ea, aş înnebuni ca doña Eugenia. Încercam să nu mă
gândesc la asta, pentru ca treaba să nu se întâmple, dar o
sclavă trăieşte într-o nesiguranţă veşnică. Noi nu ne putem
apăra copiii şi nici nu le putem promite că vom fi mereu lângă
ei cât timp au nevoie de ajutorul nostru. Îi pierdem mult prea
devreme, aşa că mai bine să nu-i aducem pe lume. De-abia
acum am iertat-o în sfârşit pe mama, care nu voise să treacă
prin aşa ceva.
Am ştiut mereu că Gambo avea să plece fără mine.
Acceptaserăm amândoi acest lucru, dar în cap, nu în inimă.
Gambo se putea salva singur, dacă era scris în a sa z’étoile şi
dacă loas erau de acord, dar dacă ar fi fugit cu mine ar fi fost
prins negreşit, nici măcar toţi loas la un loc n-ar fi putut
împiedica acest lucru. Gambo îşi punea mâna pe pântecul
meu, simţea cum se mişcă pruncul, despre care era sigur că
era al lui şi-avea să-l cheme Honoré, ca pe sclavul care mă
crescuse acasă la madame Delphine. Nu-l putea numi ca pe
tatăl său, care era cu Morţii şi cu Tainele, dar Honoré nu era
rudă de sânge cu mine, drept care nu era imprudent să-i
folosim numele. Honoré e un nume potrivit pentru cineva care
pune onoarea mai presus de orice, chiar şi mai presus de
dragoste. „Fără libertate nu există onoare pentru un războinic.
124
- ISABEL ALLENDE -

Vino cu mine, Zarité.” Dar nu puteam face asta cu burta la


gură şi nici s-o las pe doña Eugenia, care era ca o momâie în
patul ei, cu atât mai puţin pe Maurice, copilaşul meu, căruia îi
promisesem că n-am să-l las niciodată.
Gambo n-a apucat să afle că născusem: în timp ce eu eram
în chinurile facerii în cabana lui Tante Rose, el alerga ca
vântul. Îşi plănuise bine fuga. A plecat pe înserat, înainte să
iasă paznicii cu câinii. Tante Mathilde i-a anunţat absenţa
abia a doua zi la prânz, deşi constatase încă de dimineaţă că
dispăruse, ceea ce i-a dat câteva ore de avantaj. Era naşa lui
Gambo. La Saint-Lazare, la fel ca pe alte plantaţii, nou-veniţii
erau daţi în grija altui sclav cu vechime, care avea menirea să-
i înveţe să fie supuşi, acesta era naşul, dar, cum Gambo
nimerise la bucătărie, acest rol îi revenise ei, care avea o
vârstă, îşi pierduse copiii şi prinsese drag de el; de aceea l-a
ajutat. Prosper Cambray umbla cu o echipă a Marechausée
după sclavii fugiţi mai devreme. Cum dăduse asigurări că-i
omorâse, nimeni nu pricepea de ce continua să-i caute. Gambo
fugise în direcţia opusă, astfel că şeful vătafilor a pierdut
destul timp până să pornească şi după el. Plecase la indicaţia
loas: în timp ce Cambray era plecat şi într-o noapte cu lună
plină; nu poţi fugi într-o noapte fără lună. Aşa cred eu.
Fiică-mea s-a născut cu ochii deschişi şi alungiţi, de
culoarea ochilor mei. A durat puţin până să tragă aer în piept,
dar când a făcut-o, ţipetele ei au făcut să tremure flacăra
lumânării. Până s-o spele, Tante Rose mi-a pus-o pe piept, încă
legată de mine printr-un maţ gros. I-am spus Rosette de la
Tante Rose, pe care am rugat-o să-i fie bunică, dat fiind că alte
neamuri nu aveam. A doua zi stăpânul a botezat-o stropind-o
cu apă pe frunte şi îngânând nişte vorbe creştine, dar în prima
duminică Tante Rose a organizat o adevărată ceremonie Rada
pentru Rosette. Stăpânul ne-a permis să facem o calenda ne-a
dat şi două capre de pus la frigare. Aşa a fost. Era o onoare,
căci pe plantaţie naşterea sclavilor nu se serbează. Femeile au
gătit, bărbaţii au aprins focuri şi torţe şi au bătut tobele în
hounfort-ul lui Tante Rose. Naşa a trasat pe pământ cu făină

125
- INSULA DE SUB MARE -

de porumb scriitura sacră vévé în jurul stâlpului central,


poteau-mitan, de pe care au coborât loas şi au încălecat mai
multe persoane, nu şi pe mine. Tante Rose a sacrificat o găină;
mai întâi i-a rupt aripile, apoi i-a smuls capul cu dinţii, aşa se
face. I-am oferit-o pe fiică-mea lui Erzuli. Am dansat apoi, cu
sânii grei, braţele ridicate, şoldurile neobosite, picioarele
departe de gând, răspunzând tobelor.
La început stăpânul nici n-a vrut să ştie de Rosette; îl
enerva plânsul ei şi faptul că trebuia să mă ocup de ea, nu mă
lăsa s-o port în spate, aşa cum făcusem cu Maurice, trebuia s-
o las într-o lădiţă în timp ce munceam. Foarte curând m-a
chemat în camera lui pentru că-l stârneau sânii mei care erau
de două ori mai mari şi ajungea să-i priveşti ca să curgă
laptele. Mai târziu a început să se uite şi la Rosette, pentru, că
Maurice făcuse o adevărată pasiune pentru ea. Maurice se
născuse micuţ, tăcut şi palid ca un şoricel, îmi încăpea în
palmă, total diferit de fiică-mea, mare şi gălăgioasă. Îi făcuse
bine să petreacă primele luni lipit de mine, precum copiii
africani, despre care am aflat că pun piciorul pe pământ abia
când ştiu să meargă, până atunci sunt ţinuţi în braţe. Căldura
corpului meu şi pofta de mâncare îl făcuseră să crească
sănătos şi să scape de bolile care seceră atâţia copii. Era isteţ,
pricepea totul şi încă de la doi ani punea întrebări la care nici
taică-său nu ştia răspunde. Nimeni nu-l învăţase creola, dar
iată că o vorbea la fel de bine ca franceza. Stăpânul nu-l lăsa
să se amestece cu sclavii, dar el o ştergea să se joace cu cei
câţiva negrişori de pe plantaţie, iar eu n-aveam inimă să-l cert,
căci nu e lucru mai trist decât un copil singuratic. De la bun
început, Maurice a devenit paznicul lui Rosette. Nu se dezlipea
de lângă ea decât când tatăl său îl lua cu el ca să-i arate
proprietatea. Stăpânul pusese mereu preţ pe moştenirea ce-
avea s-o lase, de aceea trădarea fiului după mulţi ani l-a făcut
să sufere atât. Maurice se instala cu cuburile şi căluţii de lemn
lângă lada lui Rosette, plângea când plângea ea, murea de
râs când fetiţa răspundea strâmbăturilor lui. Stăpânul mi-a
interzis să spun că Rosette era fata lui – nici nu mi-ar fi trecut

126
- ISABEL ALLENDE -

prin minte aşa ceva – totuşi Maurice a ghicit sau a inventat


ceva, căci îi spunea surioară. Atunci taică-său îl freca la gură
cu săpun, dar degeaba; doar mie reuşise să nu-mi mai spună
maman. De mama sa adevărată îi era frică, nici nu voia s-o
vadă, îi spunea „doamna bolnavă”. Mie se obişnuise să-mi
spună Tété, ca toată lumea; doar cei care mă cunosc pe
dinăuntru îmi spun Zarité.

127
- INSULA DE SUB MARE -

Războinicul
După mai multe zile de umblat după Gambo, Prosper
Cambray era roşu de furie. Nici urmă de băiatul fugar, iar
haita de câini pe jumătate orbi şi cu botul plin de răni parcă
turbase. A dat vina pe Tété. Era pentru prima dată că o
acuza deschis, şi ştia că acest lucru avea să schimbe relaţiile
cu patronul. Până atunci cuvântul lui era de ajuns pentru ca
un sclav să fie pedepsit în mod exemplar şi pe dată, dar cu
Tété nu îndrăznise niciodată.
— În casă lucrurile nu merg ca pe plantaţie, Cambray, a
încercat Valmorain să-l potolească.
— Dar ea are răspunderea servitorilor, a insistat celălalt, şi
dacă nu o pedepsim ca învăţătură de minte vor fugi şi alţii.
— Rezolv eu asta, a hotărât patronul, deloc dispus să i-o
dea pe mână pe Tété, care abia născuse şi se ocupase
impecabil de gospodărie.
Lucrurile mergeau bine în casă şi servitorii îşi îndeplineau
obligaţiile cu tragere de inimă. Şi mai era şi Maurice, desigur,
care o iubea. A o biciui, cum voia Cambray, ar fi echivalat cu
a-l biciui pe Maurice.
— V-am prevenit eu de mult că negrul ăla e sămânţă rea,
patroane, trebuia să-l rup în bătaie de la bun început, dar n-
am fost destul de dur.
— Bine, Cambray, dacă-l prinzi poţi să-i faci ce pofteşti, l-a
autorizat Valmorain, în timp ce Tété, în picioare într-un colţ,
precum un condamnat, încerca să-şi ascundă spaima.
Valmorain era mult prea ocupat cu afacerile şi cu situaţia
din colonie ca să-şi bată capul cu un sclav în plus sau în
minus. Nici nu şi-l amintea, era unul din mai multe sute. De
vreo două ori Tété pomenise de „băiatul de la bucătărie”, iar
el rămăsese cu convingerea că era un puşti, dar pesemne că
nu era, de vreme ce cutezase să fugă, trebuie să fii tare ca să
evadezi. Era sigur că Prosper Cambray avea să-l găsească,
avea doar destulă experienţă la vânat negri. Şi omul avea
dreptatea lui: era nevoie de mai multă disciplină; erau
128
- ISABEL ALLENDE -

destule probleme pe insulă cu oamenii liberi ca să le permită


şi sclavilor să se revolte. În Franţa, Adunarea Naţională
ridicase coloniei puţina autonomie de care se bucura; cu alte
cuvinte, nişte birocraţi de la Paris, care nu puseseră
niciodată piciorul în Antile şi abia ştiau să se şteargă la fund,
aşa se exprimase, hotărau acum în chestiuni de o gravitate
enormă. Niciun grand blanc nu era dispus să accepte aceste
decrete absurde. Ăştia n-aveau habar de nimic! Rezultatul
nu putea fi decât distrugere şi haos, vezi cazul unui anume
Vincent Ogé, un mulatru bogat care se dusese la Paris să
ceară drepturi egale pentru affranchis şi se întorsese cu
coada între picioare, cum era de aşteptat, căci unde am
ajunge dacă se şterg deosebirile fireşti între clase şi rase?
Ogé şi acolitul său Chavannes, ajutaţi de nişte aboliţionişti
care nu lipsesc niciodată, au instigat la revoltă undeva în
nord, foarte aproape de Saint-Lazare. Trei sute de mulatri
înarmaţi până-n dinţi! A fost nevoie de tot regimentul din Le
Cap pentru a fi înfrânţi, îi relata Valmorain lui Tété într-o
seară. Eroul zilei fusese un cunoscut de-al lui, locotenent-
colonelul Étienne Relais, un militar plin de curaj şi
experienţă, dar cu idei republicane. Supravieţuitorii au fost
capturaţi rapid, în zilele următoare sute de spânzurători au
fost ridicate în centrul oraşului, o pădure de spânzuraţi care
se coceau la soare, festin pentru vulturii hoitari. Iar
căpeteniile au fost puse la cazne în piaţa mare, lăsaţi să
moară încet şi fără mângâierea unei lovituri de graţie. Şi nu
c-ar fi el adeptul pedepselor exemplare, dar uneori aşa ceva e
edificator pentru populaţie. Tété asculta tăcută, gândindu-se
la pe atunci căpitanul Relais, de care-şi amintea vag, îl
văzuse de câteva ori în apartamentul din piaţa Clugny. Dacă
o mai iubea şi acum pe Violette, nu i-o fi fost uşor să se lupte
cu les affranchis, Ogé ar fi putut fi un prieten sau o rudă de-
a ei.
Înainte de a fugi, Gambo primise sarcina de a avea grijă de
fugarii prinşi de Cambray, care se aflau în grajdul care
servea drept spital. Femeile de pe plantaţie le dădeau să

129
- INSULA DE SUB MARE -

mănânce din raţia lor de porumb, batate, bame, yuca şi


banane, dar Tante Rose se înfăţişase înaintea stăpânului – la
Cambray n-ar fi avut nicio şansă – ca să-i spună că oamenii
n-ar fi supravieţuit fără o fiertură de oase şi ierburi şi fără
ficatul animalelor care se consumau în casa mare. Valmorain
îşi ridicase ochii de la cartea despre grădinile Regelui Soare,
deranjat de întrerupere, dar, cum femeia asta ciudată reuşea
să-l intimideze, a ascultat-o. „Negrii ăştia şi-au primit lecţia,
aşa că dă-le supă, şi dacă-i salvezi nu vom avea pierderi.” În
primele zile Gambo îi hrănea, că nu erau în stare să
mănânce singuri, şi le împărţea şi o pastă din frunze şi
cenuşă de spanac alb, pe care o mestecau ca să suporte
durerea şi să prindă puteri. Era un secret al căpeteniilor
arahuace, îi spusese Tante Rose, care se transmisese cumva
timp de trei sute de ani şi care mai era cunoscut acum doar
de câţiva tămăduitori. Planta asta era foarte rară, nu se
găsea în pieţele de ierburi de leac şi Tante Rose nu reuşise s-
o cultive în grădină, aşa că o păstra numai pentru cazurile
cele mai grave.
Gambo profita de clipele în care era singur cu sclavii
pedepsiţi ca să afle cum fugiseră, de ce fuseseră prinşi şi ce
se întâmplase cu cei şase care lipseau. A aflat de la cei care
erau în stare să vorbească cum se despărţiseră odată ieşiţi
de pe plantaţie, şi cum unii o luaseră spre râu cu intenţia de
a înota în amonte; e greu, lupţi cât lupţi contra curentului,
dar până la urmă nu mai poţi. Auziseră împuşcături, dar nu
erau siguri că aceia fuseseră omorâţi; oricum, oricare le-ar fi
fost soarta, tot era mai bună ca a lor. I-a iscodit despre
pădure, copaci, liane, pietre şi pământ, despre forţa vântului,
temperatură şi lumină. Cambray şi alţi vânători de negri
cunoşteau zona ca pe buzunarul lor, însă erau locuri pe care
le evitau, de pildă mlaştinile şi răspântiile morţilor, acolo nu
intrau nici fugarii, oricât de disperaţi ar fi fost, sau unele
zone inaccesibile catârilor şi cailor. Căci depindeau întru
totul de animale şi de armele de foc, care uneori deveneau
stânjenitoare. Caii îşi mai frângeau picioarele, şi-atunci

130
- ISABEL ALLENDE -

trebuiau împuşcaţi. Să încarci o muschetă lua câteva


secunde, se mai şi înfundau sau se umezea pulberea, în
timpul ăsta un om despuiat şi doar cu un cuţit de tăiat
trestie profita de avantaj. Gambo a dedus că marele pericol
erau câinii, capabili să ia urma mirosului unui om de la o
leghe depărtare. Nimic mai înfiorător decât un cor de
lătrături care se apropie.
La Saint-Lazare coteţele câinilor se aflau în spatele
grajdurilor, într-o curte a casei mari. Câinii de vânătoare şi
de pază stăteau închişi ziua ca să nu se deprindă cu
oamenii; erau scoşi doar noaptea. Cei doi dulăi de Jamaica,
plini de cicatrici şi dresaţi să ucidă, erau ai lui Prosper
Cambray. Îi cumpărase pentru luptele de câini, ocupaţie ce-
avea dublul merit de a-i satisface gustul pentru cruzime şi a-
i aduce câştiguri. Un sport care înlocuise luptele de sclavi, pe
care Valmorain le interzisese. Un bun campion african, în
stare să-şi omoare adversarul cu mâinile goale, îi aducea
mulţi bani. Cambray avea trucurile lui, îi hrănea cu carne
crudă, îi înnebunea cu tafia, praf de puşcă şi boia iute
înainte de fiecare luptă, îi răsplătea cu femei după fiecare
victorie şi îi pedepsea cumplit după fiecare înfrângere. Cu
campionii săi, un congo şi un mandinga, îşi rotunjise
veniturile pe când era vânător de negri, dar apoi îi vânduse şi
cumpărase dulăii, a căror faimă ajunsese până la Le Cap. Îi
ţinea flămânzi şi însetaţi, legaţi ca să nu se sfâşie reciproc.
Gambo trebuia să-i elimine, dar, dacă i-ar fi otrăvit, Cambray
ar fi ucis câte cinci sclavi pentru fiecare câine până când
cineva ar fi vorbit.
În timpul siestei, când Cambray se răcorea la râu, băiatul
s-a dus la cabana şefului vătafilor de la capătul aleii de
cocotieri, separată de casa mare şi de sălaşul servitorilor.
Aflase cine erau cele două concubine din săptămâna în curs,
nişte fete abia trezite la pubertate, dar care semănau deja cu
două animale bătute. Fetele l-au primit speriate, dar le-a
îmbunat cu o prăjitură furată de la bucătărie şi le-a cerut o
cafea. În timp ce ele aţâţau focul, el s-a strecurat în cabană.

131
- INSULA DE SUB MARE -

Era mică, dar comodă, orientată în aşa fel încât să primească


briza şi construită pe o ridicătură de teren ca să fie ferită de
inundaţii. Mobila, puţină şi simplă, era cea la care renunţase
Valmorain atunci când se căsătorise. Gambo n-a stat
înăuntru mai puţin de un minut. Avea de gând să
şterpelească o pătură, dar într-un colţ era coşul cu rufe
murdare, din care a tras iute o cămaşă, a făcut-o ghem şi a
aruncat-o pe fereastră în bălării. Apoi şi-a băut fără grabă
cafeaua şi a plecat, nu înainte de a le promite fetelor c-avea
să le mai aducă şi altă dată prăjituri. Pe seară a revenit să ia
cămaşa. În cămara a cărei cheie Tété o purta mereu la brâu
se păstra o pungă cu boia iute, pulbere toxică folosită pentru
a stârpi scorpionii şi rozătoarele. Chiar dacă Tété şi-a dat
seama că rezerva scăzuse considerabil, nu a spus nimic.
În ziua indicată de loas, băiatul a plecat spre seară, cu
ultimele raze ale soarelui. Trebuia să traverseze sălaşul
sclavilor, care i-a amintit de satul unde-şi petrecuse primii
cincisprezece ani de viaţă şi care se mistuia în flăcări atunci
când îl văzuse pentru ultima dată. Oamenii încă nu se
întorseseră de la câmp şi satul era aproape pustiu. Femeia
care căra două găleţi cu apă nu s-a mirat să vadă un chip
necunoscut, căci erau mulţi sclavi şi mereu veneau alţii.
Aceste prime ore au marcat pentru el deosebirea dintre
libertate şi moarte. Tante Rose, care putea să umble noaptea
pe unde nimeni altul nu avea curaj să se aventureze, îi
făcuse o descriere exactă a terenului sub pretextul de a-i
arăta atât plantele medicinale, cât şi pe cele de care trebuia
să se ferească: ciuperci otrăvitoare, anumiţi copaci cu frunze
care-ţi jupuiau pielea, anemone care ascundeau broaşte
veninoase al căror scuipat te orbea. Îi explicase cum poţi
supravieţui în junglă cu fructe, nuci, rădăcini şi anumite
tulpini la fel de săţioase precum o bucată de capră la frigare
şi cum să te orientezi după licurici, stele şi felul cum bate
vântul. Gambo nu ieşise niciodată din Saint-Lazare, însă
mulţumită sfaturilor femeii ştia acum exact unde se află
mangrovele şi mlaştinile, zone în care toate viperele erau

132
- ISABEL ALLENDE -

veninoase, şi unde erau răspântiile între cele două lumi,


acolo unde adăstau Nevăzuţii. „Am fost acolo şi i-am văzut cu
ochii mei pe Kalfou şi pe Ghédé, dar nu mi-a fost frică.
Trebuie să-i saluţi respectuos, să le ceri voie să treci şi să-i
întrebi de drum. Dacă nu ţi-a sunat ceasul, te ajută. Ei
hotărăsc”, îi spusese tămăduitoarea. A întrebat-o de zombi,
de existenţa cărora aflase abia aici, pe insulă; în Africa nu
erau cunoscuţi. Femeia l-a lămurit că-i va recunoaşte după
aspectul cadaveric, mirosul de mort şi mersul ţeapăn. „Dar
trebuie să te temi mai mult de cei vii, precum Cambray,
decât de zombi.” Mesajul fusese clar.
A răsărit luna şi Gambo a luat-o la fugă în zig zag. Din loc
în loc, lăsa în tufe câte o bucată din cămaşa vătafului-şef ca
să dezorienteze dulăii, care-i recunoşteau mirosul pentru că
era singurul care se apropia de ei, dar şi ceilalţi câini. După
două ore a ajuns la râu. A intrat în apa rece cu un suspin de
uşurare, ţinând deasupra capului legătura uscată. S-a spălat
de sudoare şi sânge, căci se zgâriase de crengi şi se rănise la
tălpi, a băut apă, a făcut pipi. A înaintat paralel cu ţărmul,
nu că asta ar fi oprit câinii, care tot i-ar fi luat urma, dar
măcar îi mai întârzia. N-a încercat să traverseze, curentul era
puternic şi prea puţine erau locurile prin care un bun
înotător ar fi putut trece, iar el nu le ştia şi nici nu ştia să
înoate. A socotit după poziţia lunii că era cam miezul nopţii,
a calculat distanţa parcursă, a ieşit la mal şi a presărat
praful de boia iute. Nu era obosit, ci beat de libertate.
Trei zile şi trei nopţi a mers fără să pună nimic în gură,
mestecând doar frunzele magice date de Tante Rose.
Ghemotocul negru îi amorţea gingiile, îl ţinea treaz şi fără să
simtă foamea. A traversat plantaţiile de trestie de zahăr,
pădurea, jungla, mlaştinile, a ocolit câmpia şi a luat-o spre
munţi. N-a auzit lătrat de câini, alt motiv de bucurie. Bea
apă din bălţi, dar în cea de-a treia zi a trebuit să rabde de
sete sub un soare de foc care aprinsese cerul. Când credea
că ajunsese la limită, o ploaie scurtă şi rece l-a readus la
viaţă. Între timp ajunsese pe câmp deschis, un traseu pe

133
- INSULA DE SUB MARE -

care doar un nebun ar fi mers, drept care nici Cambray n-ar


fi venit aici să-l caute. Nu putea pierde timp căutând ceva de
mâncare, iar dacă s-ar fi oprit să se odihnească, risca să nu
mai poată porni. Picioarele i se mişcau singure, mânate de
delirul speranţei şi de ghemotocul de frunze din gură. Nu mai
gândea, nu mai simţea durerea, uitase de frică şi de tot ce
lăsase în urmă, chiar şi de trupul lui Zarité, îşi amintea doar
de numele lui de războinic. A mers o vreme cu paşi iuţi, dar
fără să alerge, calm, ca să nu se epuizeze sau să se
rătăcească, după cum îl sfătuise Tante Rose. La un moment
dat i s-a părut că îi curgeau lacrimi pe obraz, dar poate că
era doar roua sau ploaia. A văzut o capră care behăia între
stânci cu o labă ruptă şi a rezistat tentaţiei de a o înjunghia
şi a-i bea sângele, aşa cum a rezistat şi tentaţiei de a se piti
prin dealurile care păreau atât de aproape şi a trage un pui
de somn. Ştia unde trebuie să ajungă. Conta fiecare pas,
fiecare minut.
În cele din urmă a ajuns la poalele munţilor şi a început să
urce, piatră după piatră, fără să se uite în jos ca să nu
ameţească, nici în sus, ca să nu-şi piardă curajul. A scuipat
ultimul ghemotoc de frunze şi imediat l-a cuprins setea. Avea
buzele umflate şi crăpate. Aerul clocotea, era ameţit, parcă
uitase ce-l sfătuise Tante Rose, nu-şi dorea decât umbră şi
apă, dar continua să se caţere, apucându-se de stânci şi
rădăcini. Deodată, se pomeni în satul lui, în câmpiile fără
sfârşit, păzind vitele cu coarne lungi şi aşteptând mâncarea
pe care mamele sale aveau s-o servească în curând. Numai
el, Gambo, fiul cel mare, mânca împreună cu tatăl, unul
lângă altul, ca doi egali. Se pregătea încă de la naştere să-i ia
locul; într-o bună zi avea să fie şi el judecător şi căpetenie.
Un pas greşit şi o durere ascuţită l-au readus la Saint-
Domingue; satul natal, vacile, familia au dispărut, ti-bon-
ange-ul său s-a pomenit din nou încâlcit în coşmarul
captivităţii care dura de un an întreg. A continuat să
escaladeze versanţii abrupţi ore în şir, dar acum nu mai era
el cel care urca, ci tatăl său. Glasul lui îi răsuna în urechi, îi

134
- ISABEL ALLENDE -

repeta numele, Gambo. Şi tot el ţinea la distanţă pasărea


aceea mare şi neagră, cu gât golaş, care se rotea deasupra.
A ajuns la o cărare îngustă de pe buza unei prăpăstii care
şerpuia printre stânci şi crevase. La o cotitură a dat peste
amintirea unor trepte săpate în stâncă, un drum secret al
căpeteniilor indiene, caciques, care nu pieriseră când
fuseseră ucişi de albi, pentru că erau nemuritori, aşa-i
spusese Tante Rose. Pe înserat, a ajuns la una din temutele
răspântii. A ghicit-o înainte să o vadă, căci era semnalizată: o
cruce din două beţe, o hârcă de om, o mână de pene şi păr,
încă o cruce. Vântul aducea urlet de lupi, încă două păsări
negre de pradă se alăturaseră celei dintâi şi îl pândeau din
cer. Frica, pe care o ţinuse departe de el timp de trei zile, l-a
cuprins brusc, dar nu mai putea da înapoi. Îi clănţăneau
dinţii şi era scăldat de sudori reci. Cărăruia îngustă a
dispărut înaintea unei suliţe înfiptă în pământ şi sprijinită de
o grămadă de pietre: era poteau-mitan, locul unde se
intersectează cerul şi subpământul cel mai adânc, lumea
loas şi cea a oamenilor. Şi-atunci i-a văzut. Mai întâi două
umbre, apoi strălucirea fierului, cuţite sau macete. N-a
ridicat ochii. A salutat cu umilinţă, aşa cum îl instruise
Tante Rose. Răspuns n-a primit, dar a simţit căldura celor
două fiinţe, erau atât de aproape că dacă întindea mâna ar fi
putut să le atingă. Nu miroseau a mort şi nici a cimitir,
miroseau la fel ca oamenii care tăiau trestie. Le-a cerut voie
lui Kalfou şi lui Ghédé să-şi continue drumul. Nu i-au
răspuns nici de data asta. În cele din urmă, cu un firicel de
voce care abia îi ieşea din gâtlejul uscat ca iasca, i-a întrebat
care era drumul. A mai simţit că-l apucau de braţe.
Gambo s-a trezit mult mai târziu, pe întuneric. A dat să se
ridice, dar îl durea tot corpul şi nu se putea mişca. A gemut,
a închis iar ochii şi s-a cufundat în lumea tainelor, din care
mai ieşea uneori, rupt de durere, alteori plutind pe un cer
negru ca o noapte fără lună. Şi-a revenit anevoie, înceţoşat,
înţepenit. A rămas nemişcat, încercând să-şi obişnuiască
ochii cu bezna. Nici lună, nici stele, nici vânt, frig şi tăcere.

135
- INSULA DE SUB MARE -

Şi-a amintit doar de suliţa de la răspântie. O luminiţă


tremurătoare s-a apropiat, o siluetă s-a aplecat peste el, un
glas de femeie a spus ceva nedesluşit, o mână i-a apropiat de
buze o tărtăcuţă cu apă. A băut-o toată, cu lăcomie. Aşa a
ştiut că ajunsese la ţintă: se afla în una din grotele sacre ale
arahuacilor, care slujea drept post de pază a cimarronilor.
În zilele, săptămânile şi lunile care au urmat, Gambo avea
să descopere lumea fugarilor, care exista pe aceeaşi insulă şi
în acelaşi timp, dar în altă dimensiune, o lume precum cea
din Africa, deşi mult mai primitivă şi săracă, avea să audă
limbi familiare şi poveşti cunoscute, avea să mănânce
mâncarea fufú pe care i-o făceau mamele sale, avea să stea
în jurul focului ascuţind armele de război, aşa cum făcea
alături de tatăl său, dar sub alte stele. Taberele erau
presărate în zonele cele mai impenetrabile ale munţilor, erau
adevărate aşezări cu mii şi mii de bărbaţi şi femei care
fugiseră de sclavie şi născuseră copii liberi. Trăiau în
defensivă şi n-aveau încredere în sclavii care fugeau de pe
plantaţii, însă Tante Rose îi anunţase pe căi misterioase că
Gambo era pe drum. Din cei douăzeci de fugari de la Saint-
Lazare, doar şase ajunseseră la răspântie, iar doi dintre ei,
grav răniţi, muriseră. Gambo a ştiut atunci ce bănuia,
anume că Tante Rose era omul de legătură între sclavi şi
bandele cimarronilor. Numele ei nu fusese rostit de niciunul
din oamenii prinşi de Cambray, oricât de mult i-a torturat.

Conspiraţia
Opt luni mai târziu, în casa mare din habitation Saint-
Lazare murea fără dureri şi spaime Eugenia García del Solar.
Avea treizeci şi unu de ani, dintre care şapte petrecuţi în
demenţă şi patru ameţită de opiu. În dimineaţa aceea
îngrijitoarea adormise, iar Tété, care venise ca de obicei să-i
dea să mănânce şi să-i facă toaleta, o găsise ghemuită ca un
nou-născut printre perne. Stăpâna surâdea, momentul
morţii îi redase aerul de frumuseţe şi de tinereţe. Tété a fost
singura care a suferit, căci ajunsese s-o îndrăgească tot
136
- ISABEL ALLENDE -

îngrijind-o. A spălat-o, a îmbrăcat-o şi a pieptănat-o pentru


ultima dată, i-a pus cartea de rugăciuni între mâinile
încrucişate pe piept. Rozariul binecuvântat din punguţa din
piele de căprioară pe care i-l lăsase şi l-a atârnat de gât, sub
haine. În fine, i-a scos de la piept un mic medalion de aur cu
chipul Fecioarei: era pentru Maurice. Abia apoi s-a dus să-l
anunţe pe Valmorain.
Micuţul Maurice nici n-a prins de veste că mama lui
murise, erau luni de când „doamna bolnavă” stătea închisă
în odaia ei şi nu l-au lăsat să o vadă moartă. În timp ce din
casă era scos sicriul din lemn de nuc pe care tatăl său îl
cumpărase de la un american pe vremea când femeii i se
năzărise să se sinucidă, Maurice era în curte cu Rosette şi
improviza nişte funeralii pentru o pisică moartă. Fireşte că
nu văzuse vreodată o astfel de ceremonie, dar avea
imaginaţie din belşug, astfel că mâţa a avut parte de mai
multă solemnitate şi simţire decât mama.
Rosette era îndrăzneaţă şi precoce. Se deplasa de-a buşilea
cu o viteză uimitoare pe genunchii ei dolofani, urmată de
Maurice, care n-o pierdea din priviri cât era ziua de lungă.
Tété blocase uşile şi sertarele în care şi-ar fi putut prinde
degetele, închisese cu zăbrele şi ieşirea spre terasă, ca nu
cumva să cadă. Se resemnase cu scorpionii şi şoarecii, fetiţa
risca să guste din boiaua cea fatidică, lucru pe care Maurice,
mult mai prudent, nici nu l-ar fi încercat. Fetiţa era
frumoasă foc, recunoştea maică-sa înciudată, pentru că
frumuseţea era o adevărată nenorocire pentru o sclavă, cel
mai bine e să fii invizibilă. Tété, care-şi dorise atât de mult pe
când avea zece ani să fie precum Violette Boisier, constata că
printr-o minune fiică-sa chiar semăna cu frumoasa femeie,
cu părul ei ondulat şi zâmbetul seducător cu gropiţe. În
clasificarea complicată din insulă, avea o pătrime de sânge
negru, adică era produsul unui alb cu o mulatră, şi la piele
semăna mai mult cu tatăl decât cu mama. Rosette bălmăjea
într-o limbă bizară, doar Maurice era în stare s-o înţeleagă şi
s-o traducă. Se preta la toate capriciile ei cu o răbdare de

137
- INSULA DE SUB MARE -

bunic, care mai târziu avea să se transforme într-o iubire


statornică ce-avea să le marcheze viaţa. Maurice a fost
singurul ei prieten, cel care o alina atunci când era supărată,
cel care o învăţa lucrurile indispensabile, de la cum să se
apere de câini până la literele alfabetului, dar asta mai
târziu. Plus esenţialul, de la bun început: drumul către inima
tatălui. Maurice a făcut ceea ce Tété n-a îndrăznit, i-a impus-
o lui Toulouse Valmorain fără drept de apel. Astfel, stăpânul
n-a mai socotit-o o posesiune a sa şi a început să caute în
trăsăturile şi firea ei ceva din el însuşi. Chiar dacă n-a
descoperit aşa ceva, a început să o trateze cu afecţiunea
blândă cu care te porţi cu un animal de companie şi i-a
permis să stea în casa mare, nu printre slugi. Spre deosebire
de maică-sa, a cărei seriozitate aproape că era un neajuns,
Rosette era vorbăreaţă şi seducătoare, ghiduşiile ei neobosite
înveseleau toată casa, un adevărat antidot la nesiguranţa
acelor ani.
Când Franţa a dizolvat Adunarea Colonială din Saint-
Domingue, patrioţii – cum se autodefineau coloniştii
monarhişti – au refuzat să se supună autorităţilor de la
Paris. După mulţi ani de izolare, Valmorain a început să stea
de vorbă cu cei de teapa sa. Se ducea des la Le Cap, unde
închiriase casa unui bogat negustor portughez care plecase
vremelnic în ţară. Era aproape de port şi destul de comodă,
dar intenţiona să-şi cumpere o casă proprie cu ajutorul
agentului care-i negocia recolta de zahăr, evreul acela atât de
onest care-l slujise şi pe tatăl său.
Valmorain a fost cel care a iniţiat discuţiile secrete cu
englezii. În tinereţe cunoscuse un marinar – acum era
comandantul flotei britanice din Caraibe – care avea
instrucţiuni să intervină în colonia franceză de cum s-ar fi
ivit ocazia. Între timp, înfruntările între albi şi mulatri
deveniseră extrem de violente, iar negrii profitau de haos ca
să se revolte, mai întâi în vestul insulei, apoi în nord, în
Limbé. Patrioţii urmăreau evenimentele cu multă atenţie,

138
- ISABEL ALLENDE -

abia aşteptând o conjunctură favorabilă ca să trădeze


guvernul francez.
Valmorain era de o lună la Le Cap, cu Tété, copiii şi sicriul
Eugeniei. Nu se ducea nicăieri fără fiu-său, la rândul lui,
Maurice nu făcea un pas fără Rosette şi Tété. Situaţia
politică era mult prea instabilă ca să se despartă de copil, iar
pe Tété parcă nu voia s-o lase cu Prosper Cambray, care
pusese ochii pe ea, ba chiar îşi manifestase dorinţa de a o
cumpăra. Îşi spunea că altul în locul lui ar fi vândut-o, ca să-
l mulţumească pe vătaful-şef şi să scape de o sclavă care nu-
l mai excita, numai că Maurice o iubea ca pe o mamă. În
plus, subiectul devenise o luptă surdă între el şi Cambray. În
ultimele săptămâni luase parte la reuniunile politice ale
patrioţilor, care aveau loc în casa lui, într-o atmosferă
secretoasă şi conspirativă, deşi nimeni nu-i spiona de fapt.
Se gândea să-i ia un tutore lui Maurice, care făcea cinci ani
şi se purta ca un sălbatic. Era cazul să primească oarece
educaţie pentru când va ajunge intern la o şcoală din Franţa.
Tété se ruga ca asta să nu se întâmple, era sigură că departe
de ea şi de Rosette băiatul ar fi murit. Şi mai era şi Eugenia.
Copiii se obişnuiseră cu sicriul de pe culoar şi acceptaseră
firesc explicaţia că acolo erau rămăşiţele doamnei bolnave. N-
au întrebat ce erau alea rămăşiţe, Tété n-a fost nevoită să
dea o explicaţie care precis i-ar fi produs coşmaruri lui
Maurice; dar când Valmorain i-a surprins în timp ce încercau
să deschidă sicriul cu un cuţit de bucătărie, a înţeles că era
cazul să ia o decizie. L-a însărcinat pe agent să trimită sicriul
la cimitirul măicuţelor din Cuba, unde Sancho cumpărase
un loc, căci Eugenia îl pusese să jure că n-avea să fie
îngropată în Saint-Domingue, ca oasele ei să ajungă în vreo
tobă de negri. Agentul aştepta să găsească o corabie care
pleca spre Cuba, însă până atunci a pus sicriul în picioare
într-un colţ din depozit, unde a rămas uitat până a pierit în
flăcări mulţi ani mai târziu.

139
- INSULA DE SUB MARE -

Răscoală în nord
Pe plantaţie, Prosper Cambray s-a trezit în zori cu un
câmp incendiat şi în zarva sclavilor, dintre care mulţi habar
n-aveau ce se petrece, căci nu li se spusese nimic despre
răscoală. Cambray a profitat de haosul iscat pentru a
împresura sălaşul sclavilor înainte ca aceştia să reacţioneze.
Servitorii casei nu erau implicaţi defel, se buluciseră afară,
aşteptându-se la ce era mai rău. A poruncit să fie închise
femeile şi copiii, iar de bărbaţi s-a ocupat singur. Pagubele
nu erau mari, incendiul a fost repede controlat, arseseră
doar două carrés de trestie uscată; pe alte plantaţii din nord
fusese mult mai grav. Când au sosit primele detaşamente ale
Marechaussée trimise să restabilească ordinea, Prosper
Cambray i-a predat doar pe cei pe care-i considera suspecţi.
Ar fi preferat să trateze personal problema, însă ideea era să
existe o coordonare pentru ca răscoala să fie înăbuşită din
faşă. Suspecţii au fost duşi la Le Cap ca să li se smulgă
numele conducătorilor.
Şeful vătafilor nu a observat că Tante Rose dispăruse
decât a doua zi: oamenii pe care-i biciuise trebuiau să
primească îngrijiri.
În acest timp, Violette Boisier şi Loula terminau de
împachetat la Le Cap lucrurile cu care urma să plece şi le
depozitau în port, în aşteptarea corăbiei care avea să
transporte familia în Franţa. În fine, după aproape zece ani
de aşteptare, muncă, economii, efort şi răbdare, planul pe
care Étienne Relais şi-l făcuse încă de la începutul legăturii
sale cu Violette se împlinea. Începeau să-şi ia rămas-bun de
la prietenii lor când militarul a fost convocat la biroul
guvernatorului, vicontele de Blanchelande. Clădirea era
lipsită de luxul intendenţei, era austeră ca o garnizoană şi
mirosea a piele şi metal. Vicontele era un bărbat matur, cu o
carieră militară impresionantă, fusese mareşal şi guvernator
în Trinidad înainte de a fi trimis în Saint-Domingue. De-abia
venise şi încă lua pulsul locului; nici nu ştia că în afara

140
- ISABEL ALLENDE -

oraşului se punea la cale o revoluţie. Era acreditat de


Adunarea Naţională de la Paris, ai cărei delegaţi capricioşi
puteau să-i retragă încrederea la fel de repede cum i-o
dăduseră. Originea sa nobilă şi averea nu-l avantajau printre
grupările mai radicale, iacobinii, care urmăreau desfiinţarea
oricăror vestigii ale regimului monarhic. Étienne Relais a fost
condus la biroul vicontelui printr-un şir de săli pustii,
decorate cu tablouri obscure de bătălii înnegrite de fumul
lămpilor. Guvernatorul, îmbrăcat civil şi fără perucă, abia se
vedea în spatele unei mese grosolane şi tocite. Pe peretele din
spatele său atârna steagul Franţei cu stema Revoluţiei
deasupra, iar pe cel din stânga era prinsă o hartă fantezistă
a Antilelor, ilustrată cu monştri marini şi galioane vechi.
— Locotenent-colonel Étienne Relais, din regimentul Le
Cap, s-a prezentat ofiţerul, în uniforma de gală şi cu toate
decoraţiile pe piept, simţindu-se cumva ridicol în comparaţie
cu simplitatea superiorului.
— Luaţi loc, domnule locotenent-colonel, cred că doriţi o
cafea, a suspinat vicontele, care părea că nu dormise bine.
S-a ridicat şi l-a condus spre două fotolii de piele ponosite.
O ordonanţă urmată de trei sclavi s-a înfiinţat ca prin
minune; patru făpturi tăcute. Unul ţinea tava, al doilea turna
cafeaua, al treilea adăuga zahăr. Apoi sclavii s-au retras,
mergând cu spatele, dar ordonanţa a rămas în poziţie de
drepţi între cele două fotolii. Guvernatorul era de statură
mijlocie, slab, ridat şi cărunt. De aproape era mult mai puţin
impunător decât călare, cu pălărie cu pene, pieptul pavat cu
medalii şi eşarfa rangului în diagonală peste tunică. Relais
stătea stânjenit pe marginea fotoliului, ţinând neîndemânatic
ceşcuţa de porţelan gata să se facă ţăndări.
— Vă întrebaţi probabil de ce v-am chemat. Ce credeţi
despre situaţia din Saint-Domigue? a grăit Blancheland,
amestecând zahărul din cafea.
— Ce cred eu? s-a bâlbâit nedumerit Relais.
— Există colonişti care doresc independenţa, avem o flotilă
englezească ancorată în port, dispusă să-i ajute. Tare-ar vrea

141
- INSULA DE SUB MARE -

Anglia să anexeze Saint-Domingue! Precis ştiţi la cine mă


refer, vă rog să-mi spuneţi numele răzvrătiţilor.
— Pe listă ar fi vreo cincisprezece mii de oameni, domnule
mareşal: toţi oameni cu bani şi proprietari, atât albi cât şi
affranchis…
— De asta mă temeam. Nu am destui soldaţi ca să apăr
colonia şi să aplic noile legi ale Franţei. Vă spun sincer,
anumite decrete mi se par absurde, precum cel din 15 mai,
care dă drepturi politice mulatrilor.
— Îi afectează doar pe cei născuţi din părinţi liberi şi care
sunt proprietari de pământ, mai puţin de patru sute de
oameni.
— Dar nu asta e problema! Problema e că albii nu vor
accepta în veci să fie egali cu mulatrii – şi le dau dreptate.
Asta ar destabiliza colonia. Nimic nu e limpede în politica
Franţei, iar noi suportăm consecinţele. Decretele se schimbă
de la o zi la alta. O corabie îmi aduce nişte instrucţiuni,
următoarea mi le anulează.
— Şi mai e şi problema sclavilor rebeli, a adăugat Relais.
— Ah! Negrii… Nu pot să mă ocup acum de asta, revolta
din Limbe a fost înăbuşită, în curând vom avea capii
răscoalei.
— Niciun prizonier nu a dat nume, domnule. Nu vor vorbi.
— Rămâne de văzut. Marechaussée se pricepe la treburi
din astea.
— Cu tot respectul, domnule mareşal, cred că e o
chestiune care merită atenţia domniei voastre, a insistat
Relais, lăsând ceaşca pe masă. Situaţia din Saint-Domingue
e diferită de cea a altor colonii. Aici sclavii nu şi-au acceptat
niciodată soarta, de aproape un secol se tot revoltă, iar în
munţi se află zeci de mii de cimarroni. La ora actuală există o
jumătate de milion de sclavi. Care au aflat că Republica a
abolit sclavia în Franţa şi sunt gata să lupte pentru a obţine
acelaşi lucru şi aici. Marechaussée nu-i poate ţine în frâu.
— Credeţi deci că ar trebui să folosim armata împotriva
negrilor?

142
- ISABEL ALLENDE -

— Armata trebuie să impună ordinea, domnule mareşal.


— Dar cum? Mi se trimite abia a zecea parte din soldaţii pe
care-i cer, iar de cum ajung pe insulă se şi îmbolnăvesc! Şi
ajungem la subiect, colonele Relais: nu vă pot accepta
retragerea în situaţia asta.
Relais s-a ridicat în picioare, alb la faţă. Guvernatorul s-a
ridicat şi el, s-au măsurat din priviri.
— Domnule mareşal, am intrat în armată la şaisprezece
ani, am slujit treizeci şi cinci, am fost rănit de şase ori şi am
cincizeci şi unu de ani…
— Eu am cincizeci şi cinci şi aş vrea şi eu să mă retrag la
proprietatea mea din Dijon, dar Franţa are nevoie de mine,
aşa cum are nevoie şi de dumneata, a răspuns sec vicontele.
— Retragerea mi-a fost semnată de predecesorul domniei
voastre, guvernatorul De Peigner. Nu mai am casă, stau cu
familia într-o pensiune, ne îmbarcăm joia viitoare pe goeleta
Marie Thérèse…
Ochii albaştri ai lui Blancheland s-au înfipt în cei ai
colonelului, care în cele din urmă a cedat şi a luat poziţia de
drepţi.
— La ordinele dumneavoastră, domnule guvernator, a
rostit Relais, învins.
Blancheland a suspinat din nou, s-a frecat la ochi, obosit,
i-a făcut semn ordonanţei să cheme secretarul şi s-a aşezat
la birou.
— Nu vă faceţi griji, guvernarea o să vă dea o casă,
colonele Relais. Şi-acum veniţi aici şi arătaţi-mi pe hartă
punctele vulnerabile de pe insulă, doar cunoaşteţi cel mai
bine situaţia de pe teren.

143
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
Aşa mi s-a povestit. Aşa a fost la Bois Cayman. Aşa stă
scris în legenda locului numit acum Haiti, prima republică
independentă a negrilor. Nu ştiu ce vrea să însemne asta, dar
trebuie că e ceva important, pentru că negrii aplaudă, iar albii
se înfurie. Bois Cayman e în nord, aproape de marile câmpii,
în drum spre Le Cap, la ore de mers de Saint-Lazare. E o
pădure uriaşă, un loc plin de răspântii şi de arbori sacri, acolo
sălăşluieşte Dambala, care are formă de şarpe, loa izvoarelor
şi râurilor, păzitorul junglei. La Bois Cayman trăiesc spiritele
naturii şi ale sclavilor morţi care n-au găsit drumul spre
Guineea. În noaptea aceea au venit şi alte spirite de pe
tărâmul Morţilor şi al Tainelor, dar au venit să lupte, căci
fuseseră chemate. O armată de sute de mii de spirite lupta cot
la cot cu negrii, de-asta au fost înfrânţi albii până la urmă. Cu
asta suntem cu toţii de acord, chiar şi soldaţii francezi, care le-
au simţit furia. Stăpânul Valmorain, care nu credea decât ce
putea să înţeleagă, şi cum înţelegea foarte puţin nu credea în
nimic, s-a convins şi el că morţii îi ajutau pe rebeli. Aşa se
explică faptul că au putut bate armata cea mai bună din
Europa, cum spunea el. Adunarea sclavilor la Bois Cayman a
avut loc la mijlocul lui august, într-o noapte fierbinte, când
pământul şi oamenii asudau deopotrivă. Cum s-a dat de ştire?
Se spune că vestea a fost purtată de tobe din calenda în
calenda, din hounfort în hounfort, din ajoupa în ajoupa;
sunetul tobelor călătoreşte mai departe şi mai iute decât
zgomotul furtunii şi toată lumea îi cunoaşte înţelesul. Sclavii
au venit de la plantaţiile din nord, deşi stăpânii şi
Marechaussée erau în alertă de când cu răzmeriţa din Limbe,
care fusese în urmă cu câteva zile. Puseseră mâna pe mai
mulţi rebeli şi se credea că le smulseseră informaţii, nimeni nu
rezistă în carcerele din Le Cap. În doar câteva ceasuri,
cimarronii şi-au mutat taberele pe crestele munţilor ca să
scape de oamenii călare din Marechaussée, apoi au grăbit

144
- ISABEL ALLENDE -

adunarea din Bois Cayman. Nu ştiau că prinşii nu vorbiseră şi


nici n-aveau să vorbească.
Cimarronii au coborât cu miile din munţi. Gambo a venit cu
grupul lui Zamba Boukman, un uriaş care inspira respect de
două ori, o dată pentru că era căpetenie războinică şi o dată
pentru că era hungan. Într-un an şi jumătate de când era
liber, Gambo devenise bărbat, era lat în umeri, avea picioare
neobosite şi o macetă bună de ucis. Boukman avea încredere
în el. Se strecura pe plantaţii ca să fure mâncare, unelte, arme
şi animale, dar nu m-a căutat niciodată, ar fi fost primejdios.
Aveam veşti de la el prin Tante Rose. Naşa nu mă lămurea pe
ce cale primise mesajele, am bănuit chiar că le inventa ca să
mă liniştească, pentru că dorul de el mă ardea ca un cărbune
încins. „Dă-mi un leac să nu mai sufăr”, o rugam eu, dar leac
pentru dragoste nu există. Mă întindeam epuizată de treburile
de peste zi, între cei doi copii dar nu adormeam. Ascultam cu
orele respiraţia neliniştită a lui Maurice, torsul lui Rosette,
zgomotele casei, lătratul câinilor, orăcăitul broaştelor, cântecul
cocoşilor, iar când în sfârşit somnul mă cuprindea era ca şi
cum m-aş fi scufundat în melasă. Şi recunosc cu ruşine: uneori
când mă culcam cu stăpânul îmi imaginam că eram cu Gambo.
Îmi muşcam buzele ca să nu-i strig numele, cu ochii închişi în
camera închisă mă prefăceam că mirosul de băutură al albului
era răsuflarea de pajişte verde a lui Gambo, care avea dinţi
sănătoşi, nu înnegriţi de atâta peşte stricat ca ai bărbatului
păros care gâfâia peste mine, visam că mă aflam sub corpul
mlădios al lui Gambo, cel cu pielea tânără şi brăzdată de
cicatrici, cu buze dulci, limbă cercetătoare şi glas mângâietor.
Şi-atunci trupul meu se unduia amintindu-şi plăcerea. La urmă
stăpânul mă plesnea peste fund şi râdea mulţumit, iar ti-bon-
ange-ul meu revenea în patul ăla şi lângă bărbatul ăla, eu
deschideam ochii şi-mi dădeam seama unde eram. Fugeam în
curte şi mă spălam temeinic înainte de a mă duce la copii.
Oamenii au mers ore în şir ca să ajungă la Bois Cayman,
unii plecaseră de pe plantaţii ziua, alţii porniseră de pe coastă,
dar toţi au ajuns noaptea. Se zice că un grup a venit chiar de

145
- INSULA DE SUB MARE -

la Port-au-Prince, dar mă îndoiesc, e prea departe. Pădurea


colcăia de bărbaţi şi femei strecurându-se în linişte printre
copaci, laolaltă cu morţii şi umbrele; dar când au simţit în tălpi
vibraţia primelor tobe, s-au însufleţit, au întins pasul, au
început să vorbească, întâi în şoaptă, apoi cu glas tare, s-au
recunoscut, şi-au spus pe nume. Pădurea s-a luminat de torţe.
Cei care cunoşteau drumul i-au condus pe ceilalţi la poiana
cea mare pe care Boukman hungan-ul o alesese. O salbă de
focuri şi torţe lumina hounfort-ul. Bărbaţii pregătiseră poteau-
mitan-ul cel sacru, un trunchi gros şi înalt, căci loas trebuiau
să aibă cale liberă. Un şir de fete îmbrăcate în alb, hounsis, a
condus-o pe Tante Rose, de asemenea în alb şi purtând asson-
ul de ceremonie. Oamenii se înclinau să-i sărute tivul fustei
sau brăţările zăngănitoare. Întinerise, căci Erzuli o însoţea de
când plecase de la habitation Saint-Lazare: o făcuse să umble
neobosită şi fără baston, o făcuse invizibilă pentru soldaţii din
Marechaussée. Tobele băteau, tam-tam-tam. Oamenii se
adunau în grupuri şi vorbeau de cele întâmplate în Limbe şi de
suferinţa prizonierilor din Le Cap. Boukman a luat cuvântul şi
l-a invocat pe zeul cel mare, Papa Bondye, cerându-i să-i ducă
la izbândă. „Ascultaţi glasul libertăţii care cântă în inimile
noastre!” a strigat, iar sclavii au răspuns în cor, cutremurând
insula. Aşa mi s-a povestit.
Tobele chemau şi-şi răspundeau, marcând ritmul
ceremoniei. Fetele în alb au dansat în jurul poteau-mitan-ului,
mişcându-se precum flamingii, ghemuindu-se şi ridicându-se,
cu gâtul unduind, cu braţele înaripate, chemând loas, mai
întâi pe Légbé, cum se cuvine, apoi pe ceilalţi, pe rând. Tante
Rose, care era mambo, a trasat vévé-ul în jurul trunchiului
sacru cu un amestec de făină pentru hrana zeităţilor şi de
cenuşă, pentru cinstirea morţilor. Tobele au bătut mai tare,
ritmul s-a iuţit, pădurea vibra de la rădăcini şi până la stelele
de pe cer. Şi-atunci a coborât Ogun gata de război, Ogun-
Feraille, zeul viril al armelor, agresiv, furios şi periculos, iar
Erzuli a lăsat-o pe Tante Rose ca să-i facă loc lui Ogun, care a
încălecat-o. Cu toţii au văzut transformarea. Tante Rose s-a

146
- ISABEL ALLENDE -

ridicat dreaptă, de două ori mai înaltă, nu mai era nici


şchioapă şi nici bătrână, cu ochii daţi peste cap; a făcut un
salt neaşteptat şi a aterizat la trei metri de unul din focuri.
Ogun a slobozit un răget de tunet şi a început să danseze
sărind ca o minge, acompaniat de bătaia tobelor. Doi bărbaţi
dintre cei mai curajoşi s-au apropiat de el ca să-l calmeze cu
zahăr, dar i-a aruncat cât colo ca pe nişte momâi. El era aici
ca să aducă un mesaj de război, dreptate şi sânge. A apucat
cu două degete un cărbune aprins, l-a luat în gură şi a dat
roată focurilor înghiţind flăcări, apoi l-a scuipat fără să-şi ardă
buzele. După care a luat un cuţit de la omul care stătea cel
mai aproape, şi-a lăsat asson-ul pe jos şi a înjunghiat porcul
negru pentru sacrificiu legat de un pom dintr-o singură
mişcare, despărţindu-i capul de trunchi şi udându-se de
sânge. Între timp fuseseră încălecaţi şi alţii, pădurea s-a
umplut de Nevăzuţi, de Morţi şi de Taine, de loas şi spirite
amestecaţi de-a valma cu cei vii, toţi cântau, dansau, săreau
în ritmul tobelor, păşeau pe cărbunii aprinşi, lingeau lamele
cuţitelor încinse la roşu şi înghiţeau cu pumnul boia iute. Aerul
nopţii era încărcat ca înaintea unei furtuni, dar nu sufla pic de
vânt. Torţele luminau ca în plină zi, dar Marechaussée, care
era pe aproape, n-a văzut nimic. Aşa mi s-a povestit.
Iar mult mai târziu, când toată mulţimea aceea vibra ca un
singur om, Ogun a scos un răget de leu, cerând linişte. Tobele
au tăcut pe dată, în afară de mambo toţi au redevenit ce erau,
loas s-au retras în coroanele copacilor. Ogun-Feraille şi-a
ridicat asson-ul spre cer şi glasul celui mai puternic loa a
răsunat din gura lui Tante Rose pentru a cere sfârşitul
sclaviei, a chema la revoltă totală şi a numi căpeteniile:
Boukman, Jean-François, Jeannot, Boisseau, Celestin şi alţii.
Nu şi pe Toussaint, pentru că cel ce-avea să fie sufletul
rebelilor se afla pe plantaţia din Bréda, unde era vizitiu. Avea
să se alăture răscoalei după câteva săptămâni, după ce
pusese la adăpost familia stăpânului său. De numele lui
Toussaint am aflat abia un an mai târziu.

147
- INSULA DE SUB MARE -

Aşa a început revoluţia. Au trecut mulţi ani şi pământul din


Haiti e şi acum îmbibat de sânge, dar eu nu mai sunt acolo ca
să plâng.

148
- ISABEL ALLENDE -

Răzbunarea
Imediat ce a aflat de răscoala sclavilor şi de prizonierii din
Limbé care muriseră fără să mărturisească, Toulouse
Valmorain i-a poruncit lui Tété să pregătească degrabă
întoarcerea la Saint-Lazare, fără să-şi plece urechea la
sfaturile tuturor, mai cu seamă ale doctorului Parmentier, în
legătură cu pericolele pe care le riscau albii pe plantaţii. „Nu
exagera, doctore. Negrii au fost agitaţi dintotdeauna, dar
Prosper Cambray ştie să-i ţină în mână”, i-a replicat el
emfatic, deşi în adâncul sufletului se cam îndoia. În timp ce
tobele băteau în nord chemând la adunarea din Bois
Cayman, trăsura lui Valmorain, protejată de o gardă
înarmată, se îndrepta spre plantaţie. Au ajuns într-un nor de
praf, topiţi de căldură, neliniştiţi, cu copiii leşinaţi de
oboseală şi o Tété ameţită de hurducăieli. Stăpânul s-a
închis în birou cu şeful vătafilor care l-a pus la curent cu
situaţia pierderilor, minime, de altfel, apoi a ieşit pe teren ca
să dea ochii cu sclavii despre care Cambray îi spusese că se
răzvrătiseră, dar nu într-atât încât să fie predaţi la
Marechaussée, aşa cum procedase cu alţii. Era genul de
situaţie care-l stânjenea şi de care avusese parte cam des în
ultimul timp. Şeful vătafilor apăra interesele domeniului
Saint-Lazare mai bine decât el însuşi, acţiona cu fermitate şi
fără mofturi, în vreme ce el ezita, deloc dispus să-şi
mânjească mâinile cu sânge. Incompetenţa lui se vădea o
dată în plus. În cei douăzeci şi ceva de ani de când se afla
aici tot nu se adaptase, tot mai avea impresia că e în trecere
şi că problema cea mai neplăcută erau sclavii. Nu era în
stare să ordone punerea la cazne a unui om – să fie prăjit la
foc mic – chiar dacă în opinia lui Cambray măsura era
indispensabilă. Argumentul său înaintea şefului vătafilor şi a
celorlalţi grands blancs – căci trebuise să se justifice, şi nu
doar o dată – era că violenţa era ineficientă, sclavii sabotau
pe rupte, de la tăişul cuţitelor până la propria lor sănătate,
mâncând animale moarte care le produceau vomă şi diaree,
149
- INSULA DE SUB MARE -

extreme pe care el dorea să le evite. Dar se întreba dacă


părerile lui chiar foloseau la ceva, sau era la fel de detestat
ca Lacroix. Poate că Parmentier avea totuşi dreptate şi
violenţa, frica şi ura erau inerente sclaviei, iar un stăpân de
plantaţie nu-şi putea permite luxul de a avea scrupule. În
rarele ocazii când se ducea la culcare treaz, nu putea dormi,
era chinuit de coşmaruri. Averea familiei, începută de tatăl
său şi pe care el o sporise de câteva ori, era pătată de sânge.
Spre deosebire de alţi grands blancs, nu ignora glasurile care
se făceau auzite în Europa şi America denunţând infernul de
pe plantaţiile din Antile.
La finele lui septembrie revolta a cuprins tot nordul, sclavii
fugeau în masă şi incendiau totul. Lipsea mâna de lucru,
plantatorii nu mai cumpărau alţi sclavi, care oricum ar fi
fugit cu prima ocazie. Piaţa de negri din Le Cap lâncezea.
Prosper Cambray a dublat numărul de commandeurs şi a
întărit paza şi disciplina; Valmorain îi accepta ferocitatea fără
să mai intervină. La Saint-Lazare nimeni nu mai dormea
liniştit. Viaţa care nu fusese uşoară nici înainte devenise
numai chin şi trudă. Se desfiinţaseră calendas şi orele de
odihnă de la prânz, deşi arşiţa teribilă de la miezul zilei făcea
munca total nerentabilă. Iar de când plecase Tante Rose nu
mai avea cine să vindece, să dea un sfat sau o asistenţă
spirituală. Doar Cambray era mulţumit de absenţa ei, nici
măcar n-o căutase: cu cât era mai departe vrăjitoarea în
stare să transforme un om într-un zombi, cu atât mai bine.
Că doar de asta aduna ea praf de pe morminte, ficat de
peşte-glob, broaşte şi plante otrăvitoare. De-aia nu-şi lepăda
el niciodată cizmele: ca să nu calce pe sticlă pisată, veninul
pătrundea prin tăieturile din talpă, omul murea, iar a doua zi
după îngropăciune era scos, transformat într-un zombi şi
readus la viaţă printr-o ciomăgeală zdravănă. „Doar nu crezi
aiurelile astea”, râsese Valmorain. „De crezut nu cred,
monsieur, dar zombi există, asta e sigur.”
Ca peste tot în insulă, la Saint-Lazare se trăia în aşteptare.
Tété auzea zvonurile din gura stăpânului sau a sclavilor, dar

150
- ISABEL ALLENDE -

fără Tante Rose nu ştia să le interpreteze. Plantaţia se


închisese asupra ei înseşi, ca un pumn. Zilele erau
apăsătoare, nopţile parcă n-aveau sfârşit. Le era dor până şi
de nebună; moartea Eugeniei lăsase un gol, prisoseau timpul
şi spaţiul, casa părea uriaşă, nici măcar zarva copiilor nu
reuşea s-o umple. Atmosfera aceea fragilă relaxase regulile şi
scurtase distanţele. Valmorain se obişnuise cu Rosette şi îi
tolera familiaritatea. Nu i se adresa cu „stăpâne”, ci cu
„monsieur”, cuvânt pe care-l pronunţa precum un miorlăit de
pisică. „Când mă fac mare mă însor cu Rosette”, spunea
Maurice. Las’ că e timp să punem lucrurile la punct, îşi
spunea taică-său. Tété încercase să le inculce copiilor
diferenţa fundamentală dintre ei: Maurice se bucura de
privilegii pe care fetiţa nu le avea, de pildă să intre neanunţat
în camera stăpânului sau să i se caţere pe genunchi. Băiatul
era la vârsta la care avea nevoie de explicaţii, iar ea i le dădea
fără să-i ascundă adevărul. „Pentru că tu eşti fiul legitim al
stăpânului, eşti băiat, alb, liber şi bogat, pe când Rosette
nu.” Departe de a-l mulţumi, cuvintele astea îl făceau să
plângă cu suspine. „Da de ce, de ce?” „Pentru că aşa e
afurisita asta de viaţă, puiule. Vino aici să te şterg la nas.”
Valmorain hotărâse că Maurice era destul de mare ca să
doarmă singur, dar n-a fost chip, făcea febră şi era agitat,
aşa că a dormit mai departe cu Tété şi cu Rosette; asta până
când situaţia avea să reintre în normalitate, numai că pe
insulă normalitatea era departe.
Într-o seară s-au pomenit cu o patrulă de miliţieni care
fuseseră trimişi în nord să controleze anarhia; cu ei venise şi
Parmentier. Doctorul aproape că nu mai părăsise oraşul Le
Cap, din cauza drumurilor periculoase şi a obligaţiilor sale
de-a îngriji soldaţii francezi care zăceau la spital. Într-o
garnizoană apăruse un focar de febră galbenă, fusese
controlat înainte de a deveni epidemie, dar malaria, holera şi
dengue făceau ravagii. Parmentier profitase de patrulă nu
atât ca să-l viziteze pe Valmorain, pe care-l mai vedea în
oraş, cât să se sfătuiască cu Tante Rose. A fost tare

151
- INSULA DE SUB MARE -

dezamăgit să afle că maestra sa dispăruse. Valmorain le-a


oferit tuturor găzduire, căci erau plini de praf, însetaţi şi
epuizaţi. Preţ de mai multe zile casa a zumzăit de glasuri
bărbăteşti, ba chiar şi de muzică, unii ştiau să cânte la
chitară. De-abia acum instrumentele cumpărate de Violette
Boisier în urmă cu treisprezece ani au putut fi folosite,
trebuiau doar acordate, dar mai erau bune. Valmorain a
chemat nişte sclavi care ştiau să bată tobele şi s-a pus de o
petrecere. Tante Mathilde şi-a deschis cămările şi a pregătit
tarte cu fructe şi complicate feluri creole, grase şi iuţi, pe
care nu le mai gătise de o veşnicie. Prosper Cambray a pus la
frigare un miel, dintre puţinii rămaşi, căci dispăreau în mod
misterios. Dispăreau şi porcii, animale grele, pe care
cimarronii nu le puteau fura fără complicitatea sclavilor de
pe plantaţie, drept care, când prindea de veste, Cambray
alegea la întâmplare câte zece negri şi punea să fie biciuiţi;
cineva trebuia să plătească. În aceste luni şeful vătafilor, mai
puternic ca oricând, se purta de parcă el ar fi fost stăpân
peste Saint-Lazare, iar insolenţa faţă de Tété devenise un
mod de a-şi sfida patronul, tot mai timid de când izbucnise
revolta. Venirea miliţienilor, mulatri ca şi el, îi dăduse aripi:
le împărţea băutură fără să-i ceară voie lui Valmorain,
poruncea sclavilor când acesta era de faţă, făcea glume pe
seama lui. Lucruri pe care Parmentier le-a observat, aşa cum
a văzut şi că Tété şi copiii tremurau de frica lui; a fost pe
punctul de a-i atrage atenţia gazdei sale, numai că
experienţa îl făcuse prudent. Fiecare plantaţie era o lume
aparte, cu sistemul ei de relaţii, cu secretele şi viciile proprii.
De pildă Rosette, copila cu piele atât de deschisă, era
limpede că era fiica lui Valmorain. Dar ce se întâmplase cu
celălalt copil al lui Tété? Era curios să ştie, dar n-avea curaj
să-l întrebe; legăturile albilor cu sclavele lor erau un tabu în
lumea bună.
— Bănuiesc că ţi-ai făcut o idee despre ravagiile rebeliunii,
doctore. Bandele astea au distrus toată regiunea.

152
- ISABEL ALLENDE -

— Aşa e. Venind încoace am văzut fumul incendiului de pe


plantaţia lui Lacroix, trestia ardea încă. Şi nu era nici
ţipenie, era o tăcere înfiorătoare.
— Ştiu, doctore, am fost printre primii care au ajuns la
habitation Lacroix după atac. Familia Lacroix în păr, plus
vătafii şi servitorii casei au fost căsăpiţi, iar ceilalţi sclavi au
fugit. Am săpat un şanţ mare şi i-am îngropat provizoriu,
până când autorităţile vor face cercetările de rigoare. Nu
puteam să-i lăsăm ca pe nişte câini. A fost o adevărată baie
de sânge.
— Nu ţi-e frică să nu se întâmple aşa ceva şi aici?
— Suntem înarmaţi şi în alertă şi am încredere în
capacităţile lui Cambray. Dar sunt îngrijorat, recunosc. Mai
ales după ce am văzut cum s-au înverşunat negrii împotriva
lui Lacroix şi a familiei sale.
— Da, dar prietenul dumitale Lacroix avea faimă de om
crud, asta i-a înverşunat pe atacatori; dar vezi, mon ami, aici
nimeni nu se poartă cu mănuşi, trebuie să te pregăteşti
pentru ce e mai rău.
— Ştiai că drapelul rebelilor înfăţişează un copil alb
străpuns de o baionetă, doctore?
— Toată lumea ştie. În Franţa aceste fapte au declanşat o
reacţie de oroare. Sclavii nu se mai bucură de pic de simpatie
în Adunare, până şi Societatea Prietenilor Negrilor nu mai
spune nimic, numai că atrocităţile astea sunt reacţia logică
la cele pe care le-am făcut noi împotriva lor.
— Te rog să nu ne incluzi şi pe noi, doctore! Nici
dumneata, nici eu n-am comis niciodată astfel de excese!
— Nu mă refer la nimeni în mod concret, ci la normele pe
care le-am impus. Răzbunarea negrilor era inevitabilă. Mi-e
ruşine că sunt francez, a conchis Parmentier cu tristeţe.
— Dacă de răzbunare e vorba, am ajuns la momentul de a
alege între ei şi noi. Ne vom apăra plantaţiile şi investiţiile,
vom reface colonia într-un fel sau altul. Nu vom sta cu
braţele încrucişate!

153
- INSULA DE SUB MARE -

Nu stăteau cu braţele încrucişate. Coloniştii,


Marechaussée şi armata ieşeau la vânătoare şi fiecare negru
rebel prins era jupuit de viu. S-au adus o mie cinci sute de
câini din Jamaica şi trei mii de catâri din Martinica,
antrenaţi să urce munţii înhămaţi la tunuri.

Teroarea
Una după alta, plantaţiile din nord au început să ardă.
Incendiul a ţinut luni în şir, noaptea flăcările se vedeau până
în Cuba, fumul gros a acoperit Le Cap, iar sclavii pretindeau
că ajunsese până în Guineea. Locotenent-colonelul Étienne
Relais, care avea misiunea de a-l informa pe guvernator de
situaţia pagubelor, socotise la finele lui decembrie mai bine
de două mii de albi morţi şi probabil zece mii de sclavi ucişi.
În Franţa s-a aflat de soarta coloniştilor din Saint-Domingue,
părerile s-au schimbat, Adunarea Naţională a anulat
proaspătul decret care conferea drepturi politice mulatrilor
affranchis. O decizie total ilogică, îi spunea Relais lui Violette,
pentru că mulatrii n-aveau nimic de-a face cu rebeliunea,
erau duşmanii cei mai mari ai negrilor şi aliaţii fireşti ai
marilor albi cu care împărţeau totul, în afară de culoarea
pielii. Guvernatorul Blancheland, care nu avea simpatii
republicane, a scos armata pentru a înăbuşi revolta sclavilor,
care atinsese proporţii catastrofale, şi a interveni în conflictul
barbar dintre albi şi mulatri iscat la Port-au-Prince. Acolo,
les petits blancs porniseră să-i căsăpească pe affranchis, iar
aceştia reacţionaseră cu mai multă sălbăticie decât negrii şi
albii la un loc. Nimeni nu era în siguranţă. Insula toată vibra
de o ură veche care nu aştepta decât un pretext pentru a
izbucni. Încurajată de cele petrecute la Port-au-Prince,
plebea albă din Le Cap ataca pe stradă persoanele de
culoare, le năvălea în case, viola femeile, înjunghia copiii şi
pe bărbaţi îi spânzura în propriul lor balcon. Duhoarea
leşurilor ajungea la corăbiile ancorate în rada portului. Iată
ce-i scria Parmentier lui Valmorain, comentându-i ultimele
veşti din oraş: „Nimic mai periculos ca impunitatea, prietene,
154
- ISABEL ALLENDE -

căci atunci lumea înnebuneşte şi se comit cele mai crunte


orori, fără deosebire de culoarea pielii, toţi sunt egali aici.
Dacă ai vedea ce am văzut eu, ar trebui să pui la îndoială
superioritatea rasei albe, despre care ne-am contrazis
adesea”.
Înspăimântat de situaţia scăpată de sub control, doctorul
a cerut audienţă şi s-a prezentat la biroul spartan al lui
Étienne Relais, pe care-l cunoştea de la spitalul militar. Ştia
că era însurat cu o femeie de culoare, cu care se afişa la braţ
fără să-i pese de bârfe, lucru pe care el nu-l îndrăznise cu
Adèle a lui. Omul putea să-i înţeleagă mai bine decât oricine
situaţia, drept care s-a hotărât să-i spună taina. Ofiţerul l-a
poftit să stea pe singurul scaun disponibil.
— Scuzaţi-mă că vă deranjez cu o chestiune personală,
domnule locotenent-colonel, s-a bâlbâit Parmentier.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule doctor? a întrebat Relais
amabil, omul salvase viaţa multor subalterni ai săi.
— Adevărul e că am o familie. Pe soţia mea o cheamă
Adèle. Mă rog, nu mi-e chiar soţie, înţelegeţi, nu-i aşa? Dar
suntem de mulţi ani împreună şi avem trei copii. Ea e o
affranchie…
— Ştiam, doctore.
— De unde?
— Postul mă obligă să fiu informat, iar nevastă-mea,
Violette Boisier, o cunoaşte pe Adèle. A cumpărat de la ea
câteva rochii.
— Da, e o croitoreasă excelentă.
— Presupun că ai venit să-mi vorbeşti despre atacurile
care au loc împotriva mulatrilor. Nu-ţi pot promite că situaţia
se va redresa curând, doctore. Încercăm să ţinem populaţia
sub control, dar armata nu face faţă. Asta mă îngrijorează.
Nevastă-mea n-a mai ieşit din casă de două săptămâni.
— Mă tem pentru Adèle şi pentru copii…
— În ce mă priveşte, cred că singurul mod de a-mi proteja
familia e s-o trimit în Cuba până trece furtuna. Se îmbarcă

155
- INSULA DE SUB MARE -

mâine. Dacă vrei, îţi propun să faci la fel. Vor călători în


condiţii incomode, dar drumul e scurt.
În aceeaşi seară, un pluton de soldaţi escorta femeile şi
copiii la corabie. Adèle era o mulatră negricioasă şi grăsană
deloc atrăgătoare la o primă privire, dar de o blândeţe şi o
bună dispoziţie cuceritoare. Sărea în ochi deosebirea dintre
cele două femei, una îmbrăcată ca o servitoare şi chitită să
rămână în umbră pentru a păstra buna reputaţie a tatălui
copiilor ei, şi frumoasa Violette cu portul ei de regină. Nu
făceau parte din aceeaşi clasă socială, le despărţeau mai
multe nuanţe de culoare – ceea ce în Saint-Domingue
stabilea destine – una era croitoreasă, alta era clienta ei, dar
s-au îmbrăţişat cu simpatie: aveau să înfrunte împreună
hazardurile exilului. Loula suspina cu Jean-Martin de mână.
Pe sub cămaşă, ca să nu vadă Relais, agnostic convins, îi
atârnase fetişuri catolice şi voodoo. Nu mersese niciodată pe
o corabie, nici măcar cu o bărcuţă, îi era groază de marea
colcăind de rechini de sub scândurile prost îmbinate şi
purtate de nişte pânze ca de nădragi. În timp ce, de departe,
doctorul Parmentier făcea semne discrete de la revedere,
Étienne Relais se despărţea în prezenţa soldaţilor de Violette,
singura femeie pe care o iubise vreodată, sărutând-o cu
disperare şi jurându-i că se vor revedea în curând. N-avea s-
o mai vadă niciodată.

În tabăra lui Zambo Boukman nu se mai suferea de foame,


oamenii începeau să se întremeze: bărbaţilor nu li se mai
numărau coastele, puţinii copii nu mai erau o mână de oase
cu burţile umflate şi ochi de morţi vii, femeile începeau să
rămână însărcinate. Până la rebeliune, când cimarronii
vieţuiau ascunşi în peşterile munţilor, foamea se păcălea
prin somn şi setea cu picături de ploaie. Femeile cultivau
nişte fire rahitice de porumb, adesea lăsate de izbelişte
înainte de a se coace, când trebuiau să părăsească locul, în
schimb apărau cu străşnicie cele câteva capre atât de
necesare copiilor născuţi în libertate şi care ar fi avut o viaţă

156
- ISABEL ALLENDE -

mult prea scurtă fără laptele acestor nobile animale. Gambo


şi ceilalţi cinci bărbaţi, aleşi dintre cei mai îndrăzneţi, se
ocupau de procurarea proviziilor. Unul avea o puşcă şi putea
nimeri iepurele de la o distanţă incredibilă, dar puţina
muniţie se păstra pentru vânatul mai mare. Pătrundeau
noaptea pe plantaţii, unde sclavii le dădeau din hrana lor de
voie sau de nevoie, dar exista riscul de a fi surprinşi sau
trădaţi. Dacă ajungeau la bucătării, mai şterpeleau câte un
sac cu făină sau o putină cu peşte uscat, nu era mare lucru,
dar mai rău era să mesteci şopârle. Gambo, care avea darul
să se înţeleagă cu animalele, fura catârii bătrâni de la moară,
care apoi erau mâncaţi până la ultimul os. Manevra cerea
noroc şi curaj, dacă animalul se încăpăţâna nu mai era chip
să-l clinteşti din loc, dar dacă se supunea trebuia dus până
în umbra pădurii, pe ascuns; acolo era sacrificat, nu înainte
de a-i cere iertare, aşa-l învăţase tatăl său când ieşeau la
vânătoare. Apoi carnea era cărată sus pe munte, ştergând cu
grijă urmele. Acum, aceste incursiuni aveau loc mai lesne.
Nimeni nu li se mai opunea pe plantaţiile părăsite, cărau tot
ce scăpase de pârjol. Astfel că tabăra avea din belşug porci,
găini, mai bine de o sută de capre, saci cu porumb, yuca,
batate şi fasole, chiar şi rom, cafea la discreţie şi zahăr, pe
care mulţi sclavi care trudiseră ani în şir ca să-l producă nu-
l gustaseră încă. Fugarii deveniseră revoluţionari. Nu mai era
vorba de nişte bandiţi costelivi, ci de războinici hotărâţi, căci
loc de întors nu mai era: mureai luptând, sau mureai în
chinuri. Iar ei pariau pe victorie.
Tabăra era împrejmuită cu pari în care erau înfipte hârci şi
leşuri care se coceau la soare. Într-un ţarc erau ţinuţi
prizonierii albi aşteptându-şi rândul să fie executaţi. Femeile
lor erau sclave sau concubine, exact ca negresele de pe
plantaţii. Gambo n-avea deloc milă pentru albii prinşi, i-ar fi
lichidat el însuşi dacă ar fi primit ordinul, dar avea altă
misiune. Pentru că era rapid şi isteţ, Boukman îl trimitea cu
mesaje la celelalte căpetenii şi să spioneze. Erau bande în
toată regiunea, tânărul le cunoştea pe toate. Cea mai temută

157
- INSULA DE SUB MARE -

de albi era cea a lui Jeannot, unde zilnic oamenii erau


condamnaţi la o moarte lentă şi macabră, inspirată din
tradiţia atrocităţilor iniţiate de coloniştii înşişi. Ca şi
Boukman, Jeannot era un hungan de vază, numai că
războiul îl schimbase, devenise de o cruzime nesăţioasă. Se
lăuda că bea sângele victimelor dintr-o hârcă de om, era
temut chiar şi de oamenii lui. Gambo era la curent cu
intenţia altor căpetenii de a-l elimina înainte ca excesele sale
să-l supere pe Papa Bondye, dar nu dusese vorba mai
departe: ca orice spion care se respectă, punea preţ pe
discreţie.
Într-o tabără l-a cunoscut pe Toussaint, care îndeplinea
dublul rol de consilier de război şi doctor, căci se pricepea la
ierburi de leac, şi avea mare trecere la căpetenii, deşi pe
atunci încă nu ocupase o poziţie de frunte. Era printre
puţinii care ştiau carte, astfel afla, deşi cu întârziere, ce se
petrecea pe insulă şi în Franţa. Se născuse şi trăise ca sclav
pe o plantaţie din Bréda, învăţase singur să citească,
îmbrăţişase cu fervoare religia creştină şi câştigase
încrederea stăpânului, care, înainte de a fugi, îi încredinţase
propria familie. Acest lucru născuse bănuieli, mulţi credeau
că Toussaint se supunea ca o slugă, dar Gambo îl auzise
adesea declarând că ţelul lui era să desfiinţeze sclavia în
Saint-Domingue şi nimic nu-l va face să renunţe. Firea sa l-a
atras de la bun început pe Gambo: dacă Toussaint ajungea
şef, se hotărâse să treacă în tabăra lui fără să stea pe
gânduri. Boukman, uriaşul cu glas de tunet, alesul lui Ogun-
Feraille, fusese scânteia care aprinsese focul rebeliunii la
Bois Cayman, dar Gambo intuise că steaua cea mai
strălucitoare era a lui Toussaint, omuleţul urât, cu falcă
proeminentă şi picioare crăcănate, care vorbea precum un
predicator şi se ruga la Christosul albilor. Nu s-a înşelat;
câteva luni mai târziu, Boukman cel invincibil, care stătea în
faţa focului inamicului oprind gloanţele ca pe muşte cu
harapnicul din coadă de bou, a fost prins de armată. Étienne
Relais a dat ordin să fie executat pe loc, pentru a descuraja

158
- ISABEL ALLENDE -

reacţia rebelilor din alte tabere. Capul i-a fost înfipt în vârful
unei suliţe şi lăsat în piaţa centrală din Le Cap, spre luare-
aminte. Doar Gambo a scăpat viu din ambuscada aceea,
graţie iuţelii picioarelor, şi a dus vestea. După care a trecut
în tabăra lui Toussaint, deşi cea a lui Jeannot era mai mare.
Ştia că zilele acestuia erau numărate. Într-adevăr, a fost
atacat într-o zi în zori şi spânzurat repede, fără să mai fie
supus la cazne, căci nu era timp: se pregăteau să negocieze
cu duşmanul. Gambo credea că după moartea lui Jeannot
avea să le vină rândul prizonierilor albi, dar Toussaint
prefera să-i ţină în viaţă ca ostatici şi să-i folosească la
negocieri.
Dată fiind situaţia dezastruoasă din colonie, Franţa a
trimis o comisie care să stea de vorbă cu căpeteniile negrilor,
care au fost de acord să predea ostaticii în semn de
bunăvoinţă. Locul de contact a fost stabilit pe o plantaţie din
nord. Când albii care supravieţuiseră mai multe luni
infernului lui Jeannot şi-au dat seama că se aflau aproape de
casă şi că nu vor fi ucişi, ci schimbaţi, au rupt-o la fugă,
călcând peste femei şi copii. Gambo s-a ţinut aproape de
Toussaint şi de ceilalţi care trebuiau să negocieze cu comisia.
Veniseră şase grands blancs, ca reprezentanţi ai coloniştilor,
plus autorităţile trimise de la Paris, care încă nu ştiau cu ce
se mănâncă exact treburile din Saint-Domingue. Gambo a
avut o tresărire recunoscându-l pe fostul său stăpân şi a fost
gata să dea înapoi, dar a înţeles repede că Valmorain nici nu
se uitase la el şi oricum nu l-ar fi recunoscut.
Negocierile au avut loc afară, sub copacii din curte, iar
tensiunea a fost vizibilă de la primele cuvinte. Printre rebeli
domneau neîncrederea şi ranchiuna, printre colonişti,
aroganţa oarbă. Uluit, Gambo a ascultat condiţiile de pace
propuse de căpetenii: libertate pentru ei şi pentru o mână de
acoliţi, în timp ce grosul rebelilor să se întoarcă cuminţi pe
plantaţii, redevenind sclavi. Trimişii de la Paris au primit
imediat – nici nu putea fi o clauză mai avantajoasă – dar
marii albi din Saint-Domingue nu erau dispuşi să cedeze

159
- INSULA DE SUB MARE -

nimic, voiau ca toţi sclavii să se predea fără condiţii. „Dar ce


credeaţi? Că o să negociem cu negrii? Să zică mersi că au
scăpat cu viaţă!” a strigat unul. Valmorain a încercat să-i
aducă la sentimente mai bune, dar majoritatea a învins:
răzvrătiţii nu mai primeau nimic. Jigniţi, liderii rebelilor s-au
retras, urmaţi de Gambo, care fierbea de furie că se
arătaseră dispuşi să-i trădeze pe cei alături de care trăiseră
şi luptaseră. „Îi omor cu mâna mea, unul câte unul”, şi-a
jurat. Îşi pierduse încrederea în revoluţie. Nu bănuia că în
acele clipe se definea viitorul insulei: intransigenţa
coloniştilor avea să-i oblige pe rebeli să continue războiul
mulţi ani înainte, până la victorie şi la sfârşitul sclaviei.
Comisia, neputincioasă în faţa anarhiei, a plecat din Saint-
Domingue, după o vreme alţi trei delegaţi, în frunte cu
Sonthonax, un june avocat rubicond, au venit cu şase mii de
soldaţi şi instrucţiuni noi de la Paris. Se revenise la legea
care conferea mulatrilor liberi drepturile pe care le aveau toţi
cetăţenii francezi. Mai mulţi affranchis au fost numiţi ofiţeri
în armată, mulţi militari albi au refuzat să li se subordoneze
şi au dezertat. Ceea ce a încins spiritele; ura seculară dintre
albi şi mulatri a atins proporţii biblice. Adunarea Colonială,
care până atunci condusese afacerile interne ale insulei, a
fost înlocuită de o comisie compusă din şase albi, cinci
mulatri şi un negru liber. În atmosfera de violenţă crescândă
pe care nimeni nu putea s-o controleze, guvernatorul
Blancheland a fost acuzat de nesupunere faţă de guvernul
republican şi de favorizare a monarhiştilor. A fost deportat în
Franţa cu lanţuri la picioare şi ghilotinat în scurt timp.

Gustul libertăţii
Aşa stăteau lucrurile în vara anului următor când, într-o
noapte, Tété s-a trezit brusc din somn cu o mână care îi
apăsa gura. Şi-a zis că plantaţia era atacată, trăiau de mult
cu frica asta, şi s-a rugat ca moartea să fie rapidă, măcar
pentru Maurice şi Rosette, care dormeau alături. N-a
încercat defel să se apere, ca să nu-i trezească pe copii,
160
- ISABEL ALLENDE -

sperând totuşi că era doar un vis urât, până a zărit la lumina


torţelor care se strecura prin hârtia cerată de pe geam chipul
aplecat peste ea. Nu l-a recunoscut, după un an şi jumătate
băiatul se schimbase, dar atunci el i-a şoptit numele, Zarité,
iar inima i-a tresăltat, nu de frică, ci de fericire. A întins
mâinile să-l îmbrăţişeze, a simţit metalul cuţitului pe care-l
ţinea între dinţi. I l-a luat, gemând el s-a culcat peste trupul
care se deschidea să-l primească. Buzele lui Gambo le
căutau pe ale ei cu o sete veche, mâinile îi căutau sânii
ascunşi sub cămaşa subţire. I-a simţit tăria şi era gata să-l
primească, dar şi-a amintit de copiii de care uitase o clipă şi
l-a împins. „Vino cu mine”, i-a şoptit.
S-au ridicat cu grijă, au sărit peste Maurice. Gambo şi-a
recuperat cuţitul, l-a pus în teaca de piele de la brâu, Tété a
tras plasa de ţânţari la loc peste copii, i-a făcut semn să
aştepte şi s-a dus să verifice dacă stăpânul dormea în
camera lui, aşa cum îl lăsase cu două ore în urmă, apoi a
stins lampa de pe culoar şi s-a întors la iubitul ei. L-a dus în
camera nebunei, în capătul celălalt al casei, care după
moartea ei rămăsese goală.
S-au prăbuşit îmbrăţişaţi pe salteaua jilavă, s-au iubit pe
întuneric, sufocaţi de cuvinte nerostite şi de strigăte de
plăcere înăbuşite în suspine. Cât timp vieţuise în tabără,
Gambo mai avusese femei, dar acestea nu-i potoliseră
dragostea lăsată în urmă. Avea şaisprezece ani şi ardea de
dorul lui Zarité. Şi-o amintea înaltă, trupeşă, mare, dar acum
era mai mică decât el, iar sânii care înainte i se păreau atât
de mari îi încăpeau lesne în mână. Femeia se topea sub el. În
graba şi pofta îndelung stăpânită, bărbatul a explodat înainte
de a o pătrunde. A rămas nemişcat, până când răsuflarea
fierbinte a femeii l-a readus la viaţă. Îl bătea pe spate ca pe
Maurice când voia să-l liniştească, iar când l-a simţit
renăscut, l-a întors cu faţa în sus, l-a sărutat şi l-a supt cu
lăcomie, purtându-l spre cer, printre stelele amorului de care
el nu uitase nici măcar o clipă între două bătălii şi în fiecare
revărsat de zori din peşterile milenare ale căpeteniilor cacique

161
- INSULA DE SUB MARE -

de demult unde stătea de veghe. Băiatul a luat-o de mijloc şi


femeia l-a încălecat, împlântându-se în virilitatea fierbinte a
celui după care tânjise atât, sărutându-l, lingându-i urechile,
dezmierdându-l cu sfârcurile, unduind din şolduri şi
strângându-l între coapsele ei de amazoană, şerpuind
precum o anghilă pe rundul nisipos al mării. S-au iubit de
parcă ar fi fost pentru prima şi ultima oară, inventând paşi
noi pentru un dans atât de vechi. Mirosul de spermă şi
sudoare a umplut încăperea, aerul a devenit dens de plăcere
şi dragoste împlinită, de râsete tăcute şi gâfâieli de agonie, de
sărutări renăscute. Nu făceau nimic nou, dar e cu totul
altceva când faci amor iubind.
Epuizaţi şi fericiţi au adormit cu braţele şi picioarele
împletite, topiţi de noaptea fierbinte de iulie. Gambo s-a trezit
după câteva minute, speriat că lăsase garda jos în felul
acesta, dar femeia dormea torcând în somn şi s-a apucat să o
pipăie fără s-o trezească, să vadă cum se schimbase trupul
acela care la plecarea lui era deformat de sarcină. Sânii ei
mai aveau lapte, dar erau mai moi şi cu sfârcurile întinse,
mijlocul ei i s-a părut subţire, pentru că nu-l cunoscuse
înainte de a fi însărcinată, pântecul, coapsele, fesele şi
pulpele erau opulente şi mătăsoase. Tété mirosea altfel, nu a
săpun, ci a lapte, iar acum era impregnată de aroma
amândurora. Şi-a vârât nasul în gâtul ei, simţind zvâcnetul
sângelui, ritmul respiraţiei, bătăile inimii. Femeia s-a întins
cu un suspin de mulţumire. Îl visase pe Gambo şi i-a trebuit
un minut să-şi dea seama că el era acolo de-adevăratelea, nu
era un vis. „Am venit să te iau cu mine, Zarité, e vremea să
plecăm”, a şoptit el.
I-a explicat că nu o căutase mai devreme pentru că nu ştia
unde s-o ducă, dar acum nu mai era cazul să amâne. Nu ştia
dacă albii aveau să înăbuşe rebeliunea, dar ar fi trebuit să
ucidă toţi negrii până la ultimul pentru a-şi proclama
victoria. Şi niciun rebel nu era dispus să redevină sclav.
Moartea umbla liberă şi pândea pretutindeni pe insulă. Nu
exista niciun loc sigur, dar mai rău decât războiul şi frica era

162
- ISABEL ALLENDE -

faptul de a nu fi împreună. I-a mărturisit că nu avea


încredere în căpetenii, nici măcar în Toussaint, nu le datora
nimic şi avea de gând să continue lupta în felul lui,
schimbând tabăra sau dezertând, după caz. O vreme ar fi
putut trăi în tabără, ridicase o ajoupa din bârne şi frunze de
palmier şi mâncarea nu le va lipsi. Îi oferea o viaţă aspră, ea
era obişnuită cu confortul din casa albului, dar n-o să-i pară
rău, când dai de gustul libertăţii cale de întoarcere nu mai
este. I-a simţit lacrimile calde care-i udau obrajii.
— Nu pot să-i las pe copii, Gambo.
— Îl luăm cu noi pe fiul meu.
— E fetiţă, o cheamă Rosette şi nu e copilul tău, ci al
stăpânului.
Gambo s-a ridicat în capul oaselor, surprins. De un an şi
jumătate se gândea la fiul lui, un pui de negru pe care-l
chema Honoré, nici nu-i trecuse prin minte că ar fi fost o
copilă mulatră zămislită de stăpân.
— Nu-l putem lua pe Maurice pentru că e alb, şi nici pe
Rosette, e prea mică pentru viaţa în tabără.
— Trebuie să vii cu mine, Zarité. Şi chiar în noaptea asta,
mâine va fi prea târziu. Copiii ăştia sunt ai albului. Uită-i.
Gândeşte-te la noi şi la copiii pe care-i vom avea, gândeşte-te
la libertate.
— De ce spui că mâine va fi prea târziu? a întrebat ea,
ştergându-şi lacrimile.
— Pentru că vor ataca plantaţia. E ultima care a rămas,
celelalte au fost distruse.
Atunci a înţeles ce îi cerea Gambo: nu doar să părăsească
copiii, ci să-i lase pradă unei sorţi nemiloase. Şi l-a înfruntat
cu o ură la fel de aprinsă precum patima abia potolită: n-
avea să-i părăsească pe copii, nici de dragul lui, nici de
dragul libertăţii. Gambo a strâns-o la piept, de parcă ar fi
vrut s-o ia pe sus. I-a spus că soarta lui Maurice era oricum
pecetluită, dar că în tabără Rosette putea fi primită, asta
dacă nu era prea albă la piele.

163
- INSULA DE SUB MARE -

— Niciunul n-ar scăpa cu viaţă printre rebeli, Gambo.


Singura scăpare e să-i ia stăpânul şi să plece cu ei. Pe
Maurice îl va apăra cu preţul vieţii, nu şi pe Rosette.
— Nu mai e timp pentru asta, stăpânul tău e mort de-
acum, Zarité.
— Dacă moare el, mor şi copiii. Trebuie să-i scoatem pe
toţi trei de pe plantaţie înainte să se crape de ziuă. Dacă nu
vrei să mă ajuţi, mă descurc singură, a spus Tété, începând
să se îmbrace.
Planul ei era de o simplitate copilăroasă, dar l-a expus cu
atâta siguranţă încât Gambo a cedat. Nu putea s-o silească
să vină cu el, dar nici s-o lase. Cunoştea zona, ştia să se
ascundă, să se deplaseze pe timp de noapte, să ocolească
pericolele; ea nu.
— Şi crezi tu că albul o să fie de acord?
— Are altă soluţie? Dacă rămâne, o să fie căsăpit,
împreună cu Maurice. Nu numai c-o să fie de acord, dar o să
şi plătească pentru asta. Aşteaptă-mă aici.

164
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
Aveam trupul fierbinte şi umed, buzele umflate de sărutări
şi ochii înroşiţi de plâns, pielea îmi păstra mirosul a ceea ce
făcusem cu Gambo, dar nu-mi păsa. Am aprins lampa de pe
culoar, m-am dus la el în cameră, am intrat fără să bat la uşă,
nu mai făcusem aşa ceva niciodată. L-am găsit dormind dospit
de băutură, cu gura căscată din care se scurgea un firicel de
salivă, neras de două zile şi cu părul blonziu ciufulit. M-a
cuprins toată sila pe care o aveam pentru el, credeam că o să
vărs. Prezenţa mea şi lumina şi-au făcut cu greu loc prin aburii
coniacului; s-a trezit cu un strigăt şi a pus imediat mâna pe
pistolul pe care-l ţinea sub pernă. M-a recunoscut, dar n-a
lepădat arma. „Ce s-a întâmplat, Tété?” a sărit el din pat. „Am
venit cu o propunere, stăpâne.” Nu-mi tremura glasul şi nici
mâna în care ţineam lampa. N-a mai întrebat nimic, a presimţit
că era ceva extrem de grav. S-a aşezat pe marginea patului cu
pistolul în mână, iar eu i-am spus că peste câteva ore Saint-
Lazare va fi atacat de rebeli. N-avea rost să-l alerteze pe
Cambray, ar fi fost nevoie de o armată ca să-i oprească. Ca de
obicei, sclavii se vor alătura atacatorilor, ar fi măcel şi
incendiu, aşa că trebuia să fugim imediat cu copiii pentru că
mâine vom fi morţi. Asta dacă avem noroc, mult mai rea era
agonia în chinuri. Aşa i-am spus. De unde ştiam? Un sclav
fugit de mai bine de un an venise să mă anunţe. Şi-avea să ne
conducă, căci singuri n-am ajunge la Le Cap, zona era în
mâna rebelilor.
— Ce sclav? a vrut să ştie în timp ce se îmbrăca zorit.
— Numele lui e Gambo şi e iubitul meu…
Mi-a tras o palmă care m-a ameţit, dar când a vrut să mă
lovească iar l-am apucat de încheietura mâinii cu o forţă de
care nu mă credeam în stare. Era pentru prima dată că-l
priveam în ochi: erau albaştri precum cerul acoperit de nori.
— Vom încerca să vă salvăm viaţa – şi pe cea a lui Maurice
– dar preţul e libertatea mea şi a lui Rosette, am rostit
răspicat, ca să priceapă.
165
- INSULA DE SUB MARE -

Şi-a înfipt unghiile în braţele mele, şi-a apropiat chipul


ameninţător de al meu, mă insulta scrâşnind din dinţi, scos
din minţi de furie. A trecut o clipă care parcă nu se mai
sfârşea, mi-a venit din nou să vărs, dar nu mi-am plecat
privirile. În cele din urmă, s-a aşezat, învins.
— N-ai decât să pleci cu blestematul ăsta, pentru asta n-ai
nevoie să te eliberez.
— Dar Maurice? Nu ai cum să-l aperi. Iar eu nu vreau să
trăiesc ca o fugară, vreau să fiu liberă.
— Bine, bine, aşa să fie. Mişcă-te, îmbracă-te şi pregăteşte
copiii. Unde e sclavul ăla?
— Nu mai e sclav. O să-l chem, dar mai întâi scrie
documentul care ne eliberează pe mine şi pe Rosette.
N-a mai spus nimic, s-a aşezat la masă, a scris o foaie de
hârtie, a uscat cerneala cu talc, a suflat şi a sigilat-o cu inelul,
aşa cum îl văzusem făcând de atâtea ori cu documentele
importante. Apoi a citit cu glas tare, că eu nu eram în stare. Mi
s-a pus un nod în gât, inima îmi bătea nebuneşte: bucata aia
de hârtie avea puterea de a ne schimba viaţa. Am împăturit-o
atent în patru şi am pus-o în punguţa cu rozariul de la doña
Eugenia pe care o purtam tot timpul la gât, sub bluză. A trebuit
să scot rozariul, sper să mă ierte.
— Acum dă-mi pistolul.
N-a vrut; n-avea să tragă în Gambo, singura noastră
salvare, m-a asigurat. Nu mai ţin minte cum ne-am organizat,
ştiu numai că în doar câteva minute a mai scos două pistoale,
toate monedele de aur, în timp ce eu le dădeam copiilor
picături de laudanum din flaconul albastru al stăpânei, pe
care îl păstrasem. Au căzut într-un somn atât de adânc, că mi-
a fost frică să nu le fi dat o doză prea mare. De sclavii de pe
câmp nu mi-a păsat, mâine aveau să fie liberi, doar de
servitorii casei, care împărtăşeau adesea soarta stăpânilor.
Gambo a anunţat-o pe Tante Mathilde; bucătăreasa îi dăduse
un avans de şase ore atunci când fugise, drept pentru care
fusese pedepsită, acum era rândul lui să se revanşeze. După o
jumătate de ceas, când vom fi fost destul de departe, putea

166
- ISABEL ALLENDE -

să-i trezească pe servitori şi să se amestece cu sclavii de pe


câmp. Pe Maurice l-am legat de spatele tatălui său, lui Gambo
i-am dat să care două legături cu provizii, pe Rosette am luat-o
în braţe. Stăpânul a spus că era o nebunie să plecăm pe jos
când puteam lua caii, dar Gambo i-a explicat că asta ar sări în
ochi, în plus, drumul pe care aveam să mergem nu era pentru
cai. Am traversat curtea la adăpostul clădirilor, am evitat
aleea cu cocotieri pe care patrula paznicul şi am tăiat-o spre
trestii. Prin faţa noastră treceau şobolanii cei scârboşi cu
coadă lungă care mişunau pe câmp, stăpânul a ezitat, dar
Gambo i-a pus cuţitul la gât; dacă nu l-a omorât e pentru că l-
am apucat de mână şi i-am amintit că aveam nevoie de el ca
să apere copiii.
Ne-am afundat printre trestiile care şuierau în bătaia
vântului, în zgomotele produse de demonii pitiţi în tufişuri,
şerpi şi scorpioni, un labirint care distorsionează sunetele şi
distanţele, în care te poţi pierde fără scăpare oricât ai striga.
De aceea plantaţiile de trestie se împart în careuri şi
întotdeauna se taie mergând de la margine spre centru. Una
din pedepsele preferate de Cambray era să abandoneze
noaptea un sclav în lanul de trestie, iar în dimineaţa
următoare să dea drumul dulăilor să-l caute. Nu ştiu cum ne-a
dus Gambo, din instinct sau din experienţa dobândită pe când
fura de pe alte plantaţii. Înaintam în şir indian, atingându-ne
ca să nu ne rătăcim, ferindu-ne cum puteam de frunzele
tăioase de trestie; fapt e că la un moment dat am ieşit de pe
plantaţie şi am pătruns în pădure. Am mărşăluit cu orele, fără
să înaintăm prea mult. Dimineaţa am văzut limpede cerul
portocaliu de la incendiul de la Saint-Lazare, apoi ne-a sufocat
fumul înţepător şi dulceag adus de vânt. Erzuli, loa-mamă,
ajută-ne.
Merg desculţă de când mă ştiu, dar nu pe astfel de teren;
tălpile-mi sângerau. Picam de oboseală, în schimb stăpânul,
cu douăzeci de ani mai în vârstă, păşea neobosit, cu Maurice
în spinare. Până la urmă tot Gambo, cel mai tânăr şi mai
puternic dintre noi, a spus că era timpul să ne odihnim. Ne-a

167
- INSULA DE SUB MARE -

ajutat să dezlegăm copiii şi să-i culcăm pe un morman de


frunze uscate, asta după ce le-am scurmat cu un băţ ca să
gonim şerpii. Gambo ar fi vrut pistoalele, dar stăpânul l-a făcut
să se răzgândească, explicându-i că ştia să le folosească, pe
când Gambo nu. Până la urmă au ajuns la o înţelegere:
stăpânul să ţină două, iar Gambo unul. Ne aflam aproape de
mlaştini, prin vegetaţia deasă razele soarelui abia
pătrundeau. Aerul era precum apa caldă. Mâlul mişcător
putea înghiţi un om în doar două minute, dar Gambo nu era
neliniştit. A găsit nişte ochiuri de apă, am băut, ne-am udat
hainele – şi pe cele ale copiilor, încă nedezmeticiţi – am
îmbucat ceva şi ne-am odihnit o vreme.
Nu după mult timp, Gambo a dat semnalul de plecare, iar
stăpânul, care nu ascultase vreodată de cineva, s-a supus în
tăcere. Mlaştinile nu erau o întindere noroioasă, cum credeam,
ci una de apă murdară şi stătută şi aburi împuţiţi. Nămolul era
la fund. Mi-am amintit de doña Eugenia, care ar fi preferat să
cadă în mâinile rebelilor decât să treacă prin norul des de
ţânţari; din fericire, acum se afla în cerul creştinilor. Gambo
ştia toate trecerile, dar îl urmam anevoie cu copiii. Erzuli, loa
apelor, scapă-ne. Gambo mi-a făcut fâşii tignon-ul, mi-a
înfăşurat picioarele în frunze peste care a legat fâşiile de
pânză. Stăpânul era încălţat cu cizme înalte, iar Gambo era
convins că prin tălpile lui bătătorite colţii năpârcilor nu
pătrund. Aşa am mers mai departe.
Maurice s-a trezit primul, încă nu ieşiserăm din mlaştini, şi
s-a speriat. S-a trezit şi Rosette, mi-am pus-o la sân fără să
mă opresc din mers şi a adormit la loc. După o zi întreagă de
mers am ajuns la Bois Cayman, unde nu mai riscam să ne
înghită pământul, dar puteam fi atacaţi. Acolo văzuse Gambo
începutul rebeliunii, când naşa mea, încălecată de Ogun,
chemase la război şi numise căpeteniile. Aşa mi-a povestit
Gambo. De atunci, Tante Rose mergea dintr-o tabără în alta,
tămăduind, făcând ceremonii pentru loas şi ghicind viitorul,
adică urmându-şi soarta înscrisă în a sa z’étoile. Ea îl
îndemnase pe Gambo să se adăpostească sub aripa lui

168
- ISABEL ALLENDE -

Toussaint, care avea să fie rege la terminarea războiului.


Gambo o întrebase dacă atunci vom fi liberi, femeia
confirmase, doar că mai întâi trebuiau ucişi toţi albii, chiar şi
nou-născuţii, şi-avea să curgă atâta sânge că până şi ştiuleţii
de porumb aveau să crească roşii.
Le-am mai dat picături de somn copiilor şi i-am culcat
printre rădăcinile unui copac mare. Gambo se temea mai mult
de haitele de câini sălbatici decât de oameni sau duhuri, totuşi
n-am îndrăznit să aprindem un foc pentru a-i ţine la distanţă.
Stăpânul a stat cu copiii şi cu cele trei pistoale încărcate –
eram sigură că n-avea să se mişte de lângă Maurice – în
vreme ce Gambo şi cu mine ne duceam mai încolo să facem ce-
aveam de făcut. Chipul i s-a schimonosit de ură, dar n-a zis
nimic. M-a cuprins teama de ce-aveam să păţesc mai târziu,
căci ştiu bine cu câtă cruzime se răzbună albii, mai devreme
sau mai târziu avea să vină şi clipa asta. Eram ruptă de
oboseală de cât o cărasem pe Rosette, dar tot ce-mi doream
era să fiu în braţele lui Gambo. Nu mă interesa nimic altceva.
Erzuli, loa plăcerii, fă ca noaptea asta să nu se mai termine
nicicând. Aşa îmi amintesc.

169
- INSULA DE SUB MARE -

Fugari
Rebelii au năvălit la Saint-Lazare la ceasul tulbure de
dinaintea zorilor, cu câteva clipe înainte ca clopotul să sune
deşteptarea pentru muncă. Mai întâi a fost ceva ca o coadă
luminoasă de cometă, licăriri în mişcare: torţele. Purtătorii
lor erau ascunşi în trestii, dar când au început să iasă din
vegetaţia deasă s-a văzut că erau cu sutele. Un paznic a
apucat să ajungă la clopot, dar douăzeci de mâini înarmate
cu cuţite l-au transformat într-o masă sângerândă şi de
nerecunoscut. Primele au ars trestiile, aprinzându-se una de
la alta, în mai puţin de douăzeci de minute incendiul a
cuprins câmpul şi înainta spre casa mare. Flăcările săreau în
toate părţile, erau atât de înalte şi de puternice, că nici zidul
de apărare nu putea să le oprească. Peste vuietul focului s-
au suprapus urletele atacatorilor şi şuierul lugubru al
cochiliilor în care suflau, anunţând războiul. Alergau
aproape despuiaţi, zdrenţăroşi, înarmaţi cu macete, lanţuri,
cuţite, bâte, baionete, puşti fără gloanţe pe post de măciuci.
Unii erau înnegriţi pe faţă cu funingine, alţii erau în transă
sau beţi, dar îi mâna un singur ţel: să distrugă tot. Sclavii de
pe câmp, amestecaţi cu servitorii casei, preveniţi din timp de
bucătăreasă, şi-au părăsit cocioabele şi s-au alăturat
puhoiului ca să participe la saturnaliile de răzbunare şi
devastare. Chiar dacă unora le-a fost frică atât de rebelii cei
violenţi, cât şi de represaliile ulterioare, n-au avut de ales:
dacă dădeau înapoi, ar fi fost ucişi pe loc.
Vătafii commandeurs au căzut pe rând în mâinile hoardei
dezlănţuite, însă Prosper Cambray s-a ascuns împreună cu
doi acoliţi în beciul casei mari, cu arme şi muniţie cu care să
se apere preţ de câteva ore. Sperau ca incendiul să atragă
oamenii din Marechaussée sau pe soldaţii care patrulau prin
zonă. Năvala negrilor avea violenţa şi graba unui taifun, ţinea
câteva ore apoi oamenii se răzleţeau. Şeful vătafilor a fost
mirat să vadă casa goală, şi-a zis că Valmorain îşi pregătise
din timp un refugiu subteran şi se pitise acolo cu fiu-său,
170
- ISABEL ALLENDE -

Tété şi fetiţa. I-a lăsat pe cei doi şi s-a dus la biroul care
stătea de obicei încuiat, dar l-a găsit deschis. Nu ştia cifrul
seifului, era gata să-l deschidă cu focuri de armă, nimeni n-
ar fi ştiut mai târziu cine a furat aurul, dar şi acesta era
deschis. Abia atunci a bănuit că Valmorain fugise fără să-i
spună. „Laşul dracului!” a strigat el furios, uite că
abandonase plantaţia ca să-şi salveze pielea. Dar nu mai era
timp de văicăreală, urletele gloatei se auzeau aproape, aşa că
a coborât în beci.
Cambray a auzit nechezatul cailor şi lătratul câinilor,
mârâielile adânci ale celor doi dulăi; a socotit că valoroasele
animale aveau să facă ceva victime înainte de a fi ucise. Casa
era împresurată, atacatorii pătrunseseră în curţile interioare
şi călcaseră grădina în picioare, nu mai era nici urmă din
preţioasele orhidee ale stăpânului. A ghicit că ajunseseră pe
terasă; dărâmau uşi, intrau pe geam, dărâmau tot ce le ieşea
în cale, spintecau mobila franţuzească, sfâşiau covoarele
olandeze, răsturnau cuferele spaniole, făceau ţăndări
paravanele chinezeşti şi porţelanurile, ceasurile nemţeşti,
coliviile aurite, statuetele romane şi oglinzile veneţiene – tot
ce cumpărase pe vremuri Violette Boisier. După ce-au făcut
totul praf, au pornit în căutarea stăpânilor. Cambray şi cei
doi commandeurs blocaseră uşa pivniţei cu saci, butoaie şi
mobilă, iar acum trăgeau printre gratiile de fier ale
ferestruicilor. Doar scândurile pereţilor îi despărţeau de
rebelii îmbătaţi de libertate şi indiferenţi la gloanţe. În
lumina zorilor au văzut că doborâseră câţiva, căzând atât de
aproape, că puteau să le simtă mirosul, în ciuda duhorii
înecăcioase de trestie arsă. Erau călcaţi în picioare de cei
care veneau în urmă, nici nu mai aveau timp să reîncarce
puştile. Au auzit bubuituri în uşă, lemnul ceda, zguduit de
uraganul de ură care îşi aduna puterile de o sută de ani
încoace în Caraibe. Zece minute mai târziu, casa mare ardea
ca un rug uriaş. Rebelii aşteptau în curte, cei doi
commandeurs care au fugit de flăcări au fost prinşi de vii.

171
- INSULA DE SUB MARE -

Prosper Cambray a scăpat de chinuri: şi-a pus ţeava


pistolului în gură şi şi-a zburat creierii.

În acest timp, micul grup condus de Gambo se căţăra pe


stânci ţinându-se de copaci, liane şi rădăcini, traversa râpe,
intra până la brâu în torenţi repezi. Gambo avusese dreptate:
drumul nu era pentru cai, ci pentru maimuţe. Verdele
omniprezent începea să fie spart de pete de culoare: ciocul
galben şi portocaliu al unui tucan, penele strălucitoare ale
papagalilor, flori tropicale agăţate de crengi. Erau înconjuraţi
de apă, pâraie, bălţi, ploaie, cascade cristaline cu efect de
curcubeu care cădeau de sus şi se pierdeau într-un covor
gros de ferigi. Tété a udat o batistă şi şi-a legat-o pe cap,
acoperindu-şi ochiul învineţit de palma lui Valmorain. Lui
Gambo i-a spus că o pişcase o gânganie, trebuia să evite cu
orice preţ un conflict între cei doi. Valmorain şi-a scos
cizmele, tălpile îi ajunseseră carne vie, Gambo a râs,
nepricepând cum putuse albul să meargă pe picioarele alea
moi şi trandafirii precum iepurii jupuiţi. După doar câţiva
paşi, Valmorain a fost silit să se încalţe din nou, dar nu mai
avea putere să-l care pe Maurice; băiatul a mers o vreme pe
jos, de mână cu tatăl său, apoi pe umerii lui Gambo,
ţinându-se bine de părul lui sârmos.
De mai multe ori au trebuit să se ferească de rebelii care
mişunau pretutindeni. O dată, Gambo i-a lăsat să aştepte
într-o grotă şi s-a dus singur către un grup de oameni pe
care-i cunoştea, căci fuseseră împreună în tabăra lui
Boukman. Unul purta la gât un şirag de urechi, unele uscate
şi tari ca tovalul, altele proaspete şi roz. Au împărţit cu el
proviziile – batate fierte şi un pic de carne afumată de capră –
şi s-au odihnit un pic, vorbind de mersul războiului şi de
zvonurile despre o căpetenie nouă, Toussaint. Care parcă
nici n-ar fi fost om: avea inimă de câine sălbatic, era viclean
şi singuratic; nu poftea la băutură, femei şi medalii de aur,
ca alte căpetenii; nu dormea, se hrănea cu fructe şi era în
stare să călărească neîntrerupt două zile şi două nopţi. Nu

172
- ISABEL ALLENDE -

ridica niciodată vocea, dar oamenii tremurau de frică în


prezenţa sa. Era doctor de plante de leac şi ghicitor, ştia să
citească mesajele naturii, semnele stelelor şi intenţiile cele
mai ascunse ale muritorilor – în acest fel se ferea de trădare
şi capcane. S-au despărţit spre asfinţit, începea să se
răcorească. Gambo se depărtase destul de mult de micul
grup, i-a găsit în cele din urmă, erau topiţi de căldură şi sete,
n-avuseseră curaj să caute un lac. I-a dus el la apă, apoi au
mâncat pe sponci din proviziile tot mai puţine.
Picioarele lui Valmorain erau o rană vie în cizme, durerea
îl făcea să plângă, ar fi vrut să se întindă pe jos şi să moară,
dar mergea înainte de dragul lui Maurice. A doua zi pe seară
au zărit doi bărbaţi goi, doar cu o fâşie de piele la brâu de
care erau prinse cuţitele, cu macete în mâini. S-au ascuns
repede printre ferigi, unde au stat mai bine de o oră până la
plecarea acelora. Gambo s-a căţărat pe trunchiul neted al
unui palmier înalt şi a dat jos câteva nuci de cocos. Copiii au
băut laptele şi au mâncat miezul dulce. Le-a spus că de sus
văzuse câmpia: Le Cap nu era departe. Şi-au petrecut
noaptea sub copaci, păstrând ce mai era de mâncat pentru a
doua zi. Maurice şi Rosette au adormit păziţi de Valmorain,
care în zilele astea îmbătrânise o mie de ani, era distrus, îşi
pierduse onoarea şi bărbăţia, ajunsese ca un animal bătut,
suferea şi sângera, fiind silit să vadă că un negru afurisit se
culca cu sclava lui câţiva paşi mai încolo. Putea să-i audă şi
în noaptea asta, nici măcar nu se fereau de el, din ruşine sau
teamă. Auzea limpede gemetele de plăcere, suspinele de
dorinţă, vorbele de alint, râsetele înăbuşite. Se împerecheau
precum fiarele, o dată şi încă o dată şi iar, asemenea dorinţă
şi atâta energie nu erau ceva omenesc, plângea de umilinţă
stăpânul. Îşi imagina trupul cunoscut al lui Tété, picioarele
ei de cursă lungă, crupa puternică, mijlocul subţire, sânii
generoşi, pielea netedă şi moale, dulce, udă de sudoare,
dorinţă şi păcat, de insolenţă şi provocare. Avea impresia că-i
vede chipul, ochii întredeschişi, buzele gata să primească şi
să dea sărutări, limba căutătoare, nările dilatate aspirând

173
- INSULA DE SUB MARE -

mirosul acelui bărbat. Şi, în ciuda durerii chinuitoare, în


ciuda epuizării, a mândriei călcate în picioare şi a fricii de
moarte, Valmorain se excita.
— Mâine îi lăsăm în desiş pe alb şi pe fiu-său, de aici nu
mai e mult, i-a spus Gambo între două sărutări lui Tété.
— Şi dacă-i prind rebelii înainte să ajungă la Le Cap?
— Eu mi-am îndeplinit promisiunea, i-am scos vii de pe
plantaţie. De-acum să se descurce singuri. Iar noi ne ducem
în tabăra lui Toussaint, steaua lui e cea mai strălucitoare de
pe cer.
— Şi Rosette?
— O luăm cu noi, dacă vrei.
— Nu pot, Gambo, trebuie să merg cu albul, iartă-mă, a
şoptit ea copleşită de tristeţe.
Băiatul a împins-o, nevenindu-i să creadă. A trebuit să-i
repete de două ori ca să priceapă că hotărârea ei era corectă:
printre rebeli Rosette ar fi fost o biată albă cu un sfert de
sânge negru, ar fi fost respinsă, ar fi flămânzit, ar fi fost în
bătaia vântului revoluţiei, pe când alături de Valmorain ar fi
fost în siguranţă. Iar ea nu putea trăi fără copii. Din toate
astea, Gambo a înţeles doar că Zarité îl prefera pe alb.
— Dar libertatea? Asta nu contează? a zgâlţâit-o el de
umeri.
— Sunt liberă, Gambo. Am aici în punguliţă hârtia scrisă
şi parafată. Rosette şi eu suntem libere. Îl mai slujesc o
vreme pe stăpân, până se termină războiul, pe urmă merg cu
tine unde vrei.
În câmpie s-au despărţit. Gambo a luat pistoalele, le-a
întors spatele şi a luat-o la fugă prin desiş fără să se
întoarcă, ca să nu fie tentat să-i ucidă pe Valmorain şi pe
băiat. Ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri, dar ştia că dacă i-
ar fi făcut acest rău lui Maurice o pierdea pe Tété definitiv.
Cei trei au ieşit la drumul mare pe care puteau merge trei
oameni călare; acum erau expuşi, oricând riscau să dea
peste negri rebeli sau mulatri la fel de înverşunaţi împotriva
albilor. Valmorain abia se mai târa pe picioarele jupuite,

174
- ISABEL ALLENDE -

gemea într-una, Maurice plângea şi el. Tété a găsit umbră


sub un pâlc de arbuşti, i-a dat lui Maurice ultimele
îmbucături rămase şi i-a spus c-avea să se întoarcă, dar s-ar
putea să întârzie, aşa că să fie curajos. L-a sărutat, l-a lăsat
cu tatăl său şi a plecat pe drum cu Rosette în spinare. De-
acum înainte, totul ţinea de noroc. Soarele dogorea peste
capul ei descoperit. Peisajul era de o monotonie deprimantă,
din loc în loc erau stânci şi arbuşti piperniciţi de vântul
puternic, creştea o iarbă deasă, mică şi aspră. Drumul era
uscat şi bolovănos, apă nu se vedea nicăieri. Foarte umblat
în alte vremuri, de când cu rebeliunea drumul era folosit
doar de armată şi Marechaussée. Tété avea o idee vagă
despre distanţă, dar nu-şi dădea seama câte ore avea de
mers până la fortificaţiile de lângă Le Cap, căci fusese acolo
doar cu trăsura lui Valmorain. „Erzuli, loa speranţei, nu mă
părăsi.” Păşea cu hotărâre, gândindu-se doar la drumul
parcurs, nu la cel rămas. Nu avea puncte de reper, totul era
identic, parcă nici nu se clintise din loc, exact ca în
coşmaruri. Rosette cerea apă, avea buzele uscate şi ochii
sticloşi. I-a mai dat câteva picături din flaconul albastru, a
legănat-o până a adormit. Şi a plecat mai departe.
A mers trei sau patru ore fără să se oprească, cu mintea
golită. „Apă, nu mai pot fără apă.” Un pas, alt pas, încă unul.
„Erzuli, loa apelor dulci şi sărate, nu ne omorî de sete.”
Picioarele se mişcau singure, auzea tobe: chemarea boulei,
contrapunctul segon-ului, suspinul adânc al maman-ului
spărgând ritmul, celelalte tobe care reluau cu variaţii şi
subtilităţi, apoi sunetul vesel al maracaselor, din nou mâinile
invizibile care băteau în pielea întinsă a tobelor. Sunetul a
umplut-o, a început să se mişte în ritmul lui. Încă o oră.
Plutea într-un spaţiu incandescent. Nici nu-şi mai simţea
bătăile inimii, durerea din oase şi huruitul din cap. Încă un
pas, încă un ceas. „Erzuli, loa îndurării, ajută-mă.” Şi în
clipa în care era gata să cadă, un fel de fulger a scuturat-o
din cap până-n picioare, foc, gheaţă, vânt, tăcere. Zeiţa

175
- INSULA DE SUB MARE -

Erzuli s-a înfăţişat ca o rafală puternică şi a încălecat-o pe


slujitoarea ei Zarité.
Étienne Relais a văzut-o primul, căci călărea în fruntea
plutonului. O linie subţire şi întunecată pe drum, o părere, o
siluetă tremurătoare în lumina orbitoare. A dat pinteni
calului şi s-a dus să vadă cine se încumetase să pornească la
drum pe pustietăţile şi zăpuşeala asta. S-a apropiat şi a
ajuns din urmă femeia care mergea dreaptă şi mândră, cu
braţele ridicate ca pentru zbor, legănându-se în ritmul unui
dans tainic şi glorios. Purta în spinare o legătură, a dedus că
era un copil, poate că murise. A strigat, ea n-a răspuns, a
continuat să plutească precum un miraj, a venit cu calul
înaintea ei. I-a văzut ochii daţi peste cap şi a dedus că era
nebună sau în transă. Mai văzuse expresia aceea exaltată la
calendas, dar credea că doar isteria colectivă a tobelor o
provoacă. Ca militar francez, pragmatic şi ateu, lui Relais îi
repugnau astfel de posedări, le considera o dovadă în plus a
primitivismului african. Erzuli s-a înălţat înaintea călăreţului
seducătoare şi superbă, limba ei de viperă s-a iţit printre
buzele roşii, trupul ei era o flacără. Ofiţerul a atins-o cu
coada biciuştii pe umăr, vraja s-a spart. Erzuli a dispărut,
Tété s-a prăbuşit ca o grămăjoară de cârpe în praful
drumului. Între timp se apropiaseră şi soldaţii. Étienne
Relais a descălecat, s-a aplecat şi a tras de legătură, scoţând
la iveală o fetiţă inconştientă sau adormită. Apoi a întors
femeia cu faţa în sus şi a dat cu ochii de o mulatră foarte
diferită de cea care dansa pe drum, o biată tânără murdară
şi asudată, cu un ochi vânăt, buzele crăpate de sete şi tălpile
însângerate. A descălecat şi un soldat şi le-a turnat apă din
ploscă celor două. Tété a deschis ochii; câteva clipe nu şi-a
amintit nimic, nici de marşul forţat, nici de fiică-sa, nici de
tobe, nici de Erzuli. Au ajutat-o să se ridice, i-au mai dat apă
pe săturate, capul i s-a limpezit. „Rosette…”, a bâiguit. „E în
viaţă, dar n-o putem trezi”, a spus Relais. Abia atunci i-au
revenit în minte toate necazurile ultimelor zile: laudanum,

176
- ISABEL ALLENDE -

plantaţia în flăcări, Gambo, stăpânul şi Maurice care o


aşteptau.
Valmorain a zărit praful ridicat pe drum, s-a pitit mai bine
între arbuşti, cuprins de o frică viscerală care începuse cu
leşul jupuit al vecinului Lacroix şi tot crescuse de atunci,
făcându-l să piardă noţiunea timpului, a spaţiului şi a
distanţelor, nepricepând de ce stătea între tufele alea şi cine
era puştiul leşinat de lângă el. Oamenii s-au apropiat, cineva
l-a strigat pe nume, a văzut uniformele. Un strigăt de
uşurare i-a izbucnit din rărunchi. A ieşit la vedere, târându-
se, răpănos, zgâriat, plin de noroi uscat, plângând ca un
plod, în genunchi în faţa cailor repeta într-una mulţumesc,
mulţumesc, mulţumesc. Deshidratat şi orbit de soare, nu l-a
recunoscut pe Relais şi n-a observat că soldaţii din pluton
erau mulatri; purtau uniformă, era deci salvat. Şi-a scos
punga de la brâu şi a aruncat un pumn de aur, mulţumesc,
mulţumesc. Scârbit de spectacol, Relais i-a spus să-şi ia
banii, a făcut un semn şi un soldat a descălecat să-i dea apă
şi să-i cedeze calul. Tété, care mergea pe alt cal, s-a dat jos
cu greu, căci nu era obişnuită să călărească, şi cu Rosette în
spinare s-a dus glonţ la Maurice, care delira de sete ghemuit
printre arbuşti.
Se aflau aproape de Le Cap, după câteva ore intrau în oraş
fără alte peripeţii. Între timp se trezise şi Rosette de sub
efectul picăturilor de laudanum, Maurice adormise în braţele
unui călăreţ, iar Toulouse Valmorain îşi regăsise prestanţa.
Imaginile celor trei zile începeau să se şteargă, în mintea lui
toată povestea îşi schimba cursul. Când a povestit cele
întâmplate, versiunea lui nu se potrivea cu cea pe care Relais
o aflase din gura lui Tété: Gambo dispăruse din poveste, el
prevăzuse atacul rebelilor şi, neputându-şi apăra plantaţia,
fugise ca să-şi salveze copilul, luând şi sclava care-l crescuse
împreună cu fetiţa ei. El, numai el îi salvase pe toţi. Relais n-
a făcut niciun comentariu.

177
- INSULA DE SUB MARE -

Parisul Antilelor
Le Cap era ticsit de refugiaţi care-şi părăsiseră plantaţiile.
Fumul incendiilor, adus de vânt, plutea de săptămâni întregi
în aer. Parisul Antilelor duhnea a gunoaie şi excremente, a
leşuri lăsate să putrezească în ştreang sau în gropile comune
ale victimelor războiului şi epidemiilor. Aprovizionarea lăsa
de dorit, populaţia depindea de corăbii şi bărci pescăreşti,
însă les grands blancs trăiau la fel de luxos ca şi până
atunci, doar că-i costa mai scump. Nimic nu le lipsea de pe
masă, raţionalizarea era pentru ceilalţi. Petrecerile continuau
cu pază la intrare, teatrele şi barurile nu au tras obloanele,
spectaculoasele cocottes înveseleau şi acum nopţile. Nu se
mai găsea nicio cameră unde să tragi, însă Valmorain avea
casa portughezului pe care o închinase înainte de insurecţie;
acolo s-a instalat ca să-şi vindece spaima şi vânătăile fizice şi
psihice. Era slujit de şase sclavi închiriaţi sub comanda lui
Tété – n-avea sens să-i cumpere tocmai acum, când plănuia
să-şi schimbe viaţa. A cumpărat doar un bucătar şcolit în
Franţa: pe acesta putea să-l vândă apoi fără să piardă bani,
căci preţul unui bucătar bun se număra printre puţinele
rămase stabile. Era convins că avea să-şi recupereze
proprietatea, doar nu era prima revoltă de sclavi din Antile şi
toate fuseseră înăbuşite, Franţa n-avea să permită ca nişte
bandiţi negri să ruineze colonia. Oricum, chiar dacă lucrurile
ar fi redevenit ce fuseseră, era hotărât să părăsească Saint-
Lazare, era o chestie stabilită. Aflase de moartea lui Prosper
Cambray, trupul îi fusese găsit în ruine. „Altfel nici c-aş fi
scăpat de el”, şi-a spus. Proprietatea era scrum, dar
pământul era tot acolo, pe ăsta nu-l lua nimeni. Avea să facă
rost de un administrator, un om al locului şi cu experienţă,
nu erau vremuri de adus oameni din Franţa, îi explica
prietenul Parmentier în timp ce-i curarisea tălpile cu
ierburile cicatrizante pe care le ştia de la Tante Rose.
— Ai de gând să te întorci la Paris, mon ami?

178
- ISABEL ALLENDE -

— Nu cred. Am interese în colonie, nu în Franţa. M-am


asociat cu Sancho García del Solar, fratele Eugeniei,
odihnească-se în pace, şi am cumpărat nişte pământuri în
Louisiana. Dar dumneata ce planuri ai, doctore?
— Dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, mă duc în Cuba.
— Ai rude acolo?
— Da, s-a îmbujorat el.
— Pacea în colonie depinde de guvernul din Franţa.
Republicanii poartă întreaga vină pentru cele petrecute aici,
regele n-ar fi permis în niciun caz să se ajungă la asemenea
extreme.
— Eu cred că Revoluţia e ireversibilă, a spus doctorul.
— Republica nici nu miroase cum se conduce o colonie,
doctore. Trimişii din comisie au deportat o jumătate din
regimentul de la Le Cap şi au pus în loc mulatri. E o
provocare, niciun soldat alb nu va accepta să primească
ordine de la un ofiţer de culoare.
— Poate că e momentul ca albii şi les affranchis să înveţe
să coabiteze, căci duşmanul comun sunt negrii.
— Mă întreb ce vor în definitiv sălbaticii ăştia…
— Libertate, mon ami. Una din căpeteniile lor, cred că-l
cheamă Toussaint, susţine că plantaţiile pot funcţiona cu
mână de lucru liberă.
— Dar negrii n-ar munci nici dacă ar fi plătiţi!
— Asta nu se ştie, încă nu s-a încercat. Toussaint spune
că africanii sunt ţărani, obişnuiţi cu pământul, ştiu şi vor să-
l cultive, a insistat celălalt.
— Tot ce ştiu şi vor e să ucidă şi să distrugă, doctore. De
altfel, Toussaint ăsta al dumitale a trecut de partea
spaniolilor.
— Se adăposteşte sub drapelul spaniol pentru că francezii
au refuzat să negocieze cu rebelii, a subliniat medicul.
— Nu uita că am fost de faţă, doctore. A încercat în zadar
să-i convingă pe plantatori să accepte condiţiile de pace
propuse de negri, care nu cereau decât libertate pentru
căpeteniile şi acoliţii lor, cam două sute cu toţii.

179
- INSULA DE SUB MARE -

— Atunci vina nu e incompetenţa guvernului republican


din Franţa, ci orgoliul coloniştilor din Saint-Domingue!
— Ar fi trebuit să fim mai raţionali, dar nu putem negocia
cu sclavii pe picior de egalitate, s-ar crea un precedent.
— Ar trebui să vă înţelegeţi cu Toussaint, pare să fie cel
mai raţional dintre capii rebelilor.
Tété a ciulit urechile auzind numele lui Toussaint. Inima îi
rămăsese la Gambo, se resemnase cu gândul că n-avea să-l
vadă mult timp de-acum încolo, poate niciodată, dar
presupunea că se afla printre oamenii lui Toussaint. Ştia de
la Valmorain că până acum nicio revoltă a sclavilor nu
izbândise, ceea ce n-o împiedica să viseze cum ar fi fost viaţa
fără sclavie. În noua locuinţă organizase treburile ca la
Saint-Lazare, însă stăpânul i-a explicat că nu mai puteau
trăi ca acolo, unde conta doar comoditatea şi era tot aia că
serveai la masă cu mănuşi sau fără: la Le Cap trebuia să
trăieşti cu stil. Indiferent de pârjolul de la porţile oraşului, el
trebuia să întoarcă atenţiile familiilor care-l invitau des şi
care-şi propuseseră să-i găsească o nevastă.
Valmorain a găsit chiar şi un mentor pentru Tété: pe
însuşi majordomul intendenţei. Acelaşi Adonis african care
slujea la conac atunci când ajunsese cu Eugenia bolnavă şi
ceruse ospitalitate în 1780, numai că şi mai chipeş acum la
maturitate. Se numea Zacharie, se născuse şi crescuse între
pereţii intendenţei. Părinţii lui fuseseră sclavi la alţi
intendenţi, care îi vindeau celor care le succedau atunci când
se întorceau în Franţa, ajunseseră obiecte de inventar. Tatăl
său, la fel de făţos ca Zacharie, îl pregătise din timp pentru
importantul post de majordom, constatând că posedă
calităţile necesare: inteligenţă, isteţime, demnitate şi
prudenţă. Zacharie se ferea de avansurile femeilor albe,
cunoscând riscurile; astfel, scăpase de multe probleme.
Valmorain îi propusese intendentului să plătească pentru
serviciile majordomului, dar acesta nici n-a vrut să audă.
„Dă-i un bacşiş, e suficient. Zacharie strânge bani ca să-şi
cumpere libertatea, zău dacă pricep la ce i-ar folosi, are o

180
- ISABEL ALLENDE -

situaţie cum nu se poate mai bună”, i-a spus intendentul. A


rămas ca Tété să vină zilnic la intendenţă ca să se şcolească
în ale rafinamentului.
Zacharie a primit-o cu răceală, stabilind de la bun început
distanţele: el deţinea gradul cel mai înalt printre slujitorii din
Saint-Domingue, ea era o biată sclavă, numai că entuziasmul
lui didactic a fost mai tare, a învăţat-o toate tainele meseriei
cu o generozitate ce depăşea cu mult bacşişul pe care i-l
dăduse Valmorain. L-a impresionat şi că tânăra nu părea
defel topită după el, era obişnuit cu admiraţia femeilor. Îşi
punea în joc tot tactul pentru a evita complimentele şi
avansurile femeilor, însă cu Tété s-a relaxat, nu era cazul. Îşi
vorbeau politicos, monsieur Zacharie, mademoiselle Zarité.
Tété se trezea în zori, organiza treburile casei, lăsa copiii în
grija unei bone pe care stăpânul o închiriase vremelnic, apoi
îşi punea bluza cea mai bună şi tignon-ul scrobit şi pleca la
cursuri. N-a ştiut niciodată câţi servitori lucrau la intendenţă
– numai la bucătărie erau trei bucătari şi şapte ajutoare –
dar bănuia că nu mai puţin de cincizeci. Zacharie avea pe
mână cheltuielile casei şi era legătura între stăpâni şi
servitorime, era cea mai înaltă autoritate a complicatei
alcătuiri. Niciun servitor nu îndrăznea să i se adreseze dacă
nu era chemat, drept care au fost cam ofuscaţi de venirile lui
Tété, care după doar câteva zile sărea peste regulamente şi
intra fără probleme în templul interzis, adică biroul minuscul
al majordomului. Pe nesimţite, Zacharie începea să o aştepte,
căci îi făcea plăcere s-o înveţe. Ea venea la ora fixată, îşi
beau cafeaua, apoi începeau lecţiile. Străbăteau dependinţele
conacului şi constatau cum merg treburile. Eleva învăţa
repede, în curând ştia care sunt cele opt pahare
indispensabile la un banchet, diferenţa insesizabilă dintre
furculiţa pentru melci şi cea pentru langustă, pe ce parte se
pune vasul pentru spălat pe mâini şi care e ordinea în care
se servesc brânzeturile, cât şi modalitatea mai discretă de a
plasa oalele de noapte la o petrecere, ce să faci când o
doamnă se îmbată şi care e ierarhia în care se plasează

181
- INSULA DE SUB MARE -

comesenii. După lecţie, Zacharie îi mai oferea o cafea şi


vorbea despre politică, un subiect care-l pasiona. La început,
ea îl asculta din politeţe, chiar se întreba ce treabă are un
sclav cu gâlcevile oamenilor liberi, asta până când omul a
pomenit de posibilitatea abolirii sclaviei. „Închipuie-ţi,
mademoiselle Zarité, economisesc de ani de zile bani ca să-
mi cumpăr libertatea şi ar fi posibil s-o primesc fără să
plătesc un sfanţ”, a râs el. Era la curent cu tot ce se vorbea
la intendenţă, chiar şi cu uşile închise. Ştia că în Adunarea
Naţională de la Paris se vorbea despre incongruenţa
nejustificabilă de a menţine sclavia în colonii după ce o
aboliseră în Franţa. „Ştiţi ceva de Toussaint, monsieur?”
Majordomul i-a recitat biografia (o citise într-un dosar
confidenţial al intendentului), adăugând că trimisul
Sonthonax şi guvernatorul trebuiau să ajungă la o înţelegere
cu el, căci se afla în fruntea unei armate bine organizate şi se
bucura de sprijinul spaniolilor din partea cealaltă a insulei.

Nopţi nefericite
Mulţumită lecţiilor lui Zacharie, după vreo două luni casa
lui Valmorain funcţiona cu un rafinament de care nu mai
avusese el parte din prima tinereţe petrecută la Paris. S-a
hotărât deci să dea o petrecere apelând la serviciile scumpe,
dar prestigioase, ale firmei de banchete a lui monsieur
Adrien, un mulatru liber recomandat de Zacharie. Cu două
zile înainte de bairam, Adrien a năvălit cu echipa lui, punând
în locul bucătarului cinci grăsane poruncitoare care au
pregătit un meniu de paisprezece feluri, ca la banchetele de
la intendenţă. Deşi casa nu se preta la agape simandicoase,
după ce au scos oribilele obiecte decorative ale proprietarului
portughez şi au făcut aranjamente cu palmieri pitici în
ghivece, buchete de flori şi lampioane chinezeşti, ambianţa
devenise chiar elegantă. În seara respectivă specialistul în
banchete s-a înfiinţat în fruntea mai multor duzini de
servitori în livrea albastră-aurie, care şi-au ocupat locurile cu
o disciplină militărească. Casele marilor albi arareori erau
182
- ISABEL ALLENDE -

situate la o distanţă mai mare de două străzi, dar invitaţii au


venit cu trăsura, transformând strada într-un adevărat grajd;
lacheii au curăţat balega de cal, care risca să se insinueze
peste parfumurile doamnelor.
„Cum arăt?” a întrebat-o Valmorain pe Tété. Purta o jiletcă
de brocart cu fir de aur şi argint, manşetele şi jaboul aveau o
cantitate de dantelă cât pentru o faţă de masă, ciorapi
trandafirii şi pantofi de bal. Femeia a amuţit cu ochii la
peruca de culoarea levănţicii. „Golanii ăia de iacobini vor să
elimine perucile, dar e un element indispensabil pentru o
recepţie ca aceasta – aşa zice frizerul meu”, a lămurit-o el.
Monsieur Adrien tocmai servise al doilea rând de
şampanie, orchestra începuse alt menuet, când un secretar
guvernamental a venit în goană aducând incredibila veste că
în Franţa Ludovic al XVI-lea fusese ghilotinat. Ţeasta regală
fusese apoi plimbată pe străzile Parisului, la fel cum se
procedase la Le Cap cu cea ale lui Boukman şi ale atâtor
altora. Faptele, petrecute în ianuarie, s-au aflat în Saint-
Domingue de-abia în martie. S-a creat panică, invitaţii au
plecat bulucindu-se, şi astfel s-a terminat, înainte de a aduce
mâncarea la masă, prima şi singura petrecere dată acolo de
Toulouse Valmorain.
După ce monsieur Adrien, monarhist fanatic, s-a retras
suspinând cu oamenii săi, Tété a adunat de pe jos peruca pe
care Valmorain o călcase în picioare, s-a dus să vadă dacă
Maurice dormea liniştit, a închis uşile şi ferestrele şi s-a dus
la odihnă în cămăruţa pe care o împărţea cu Rosette.
Valmorain profitase de noua locuinţă pentru a-şi scoate fiul
din camera ei şi a-l pune să doarmă singur, însă băiatul era
mult prea zdruncinat nervos şi, ca să nu facă iar febră, i-a
adus pătuţul în camera lui. De la venirea la Le Cap nu mai
pomenise de Gambo, dar nici n-o mai chemase pe Tété în
patul său. Umbra iubitului era încă prezentă. Au trecut
săptămâni până să i se vindece tălpile, după care începuse
să iasă seara ca să uite clipele rele. După parfumul floral
impregnat în haine, femeia a dedus că se ducea la cocottes şi

183
- INSULA DE SUB MARE -

a presupus că în sfârşit se terminase cu umilitoarele


îmbrăţişări ale stăpânului; a fost cu atât mai şocată găsindu-
l, în papuci şi halatul de catifea verde, pe marginea patului
în care Rosette sforăia răscrăcărată, cu lipsa de pudoare a
celor inocenţi. „Vino cu mine”, i-a poruncit, apucând-o de
braţ şi trăgând-o într-o cameră de oaspeţi. A trântit-o violent,
i-a smuls hainele şi a violat-o furios pe întuneric, mânat mai
curând de ură decât de dorinţă.
Amintirea amorului ei cu Gambo îl înfuria şi îl incita
deopotrivă. Ticălosul acela îndrăznise să-şi pună mâinile
jegoase pe proprietatea lui, pentru asta merita moartea.
Femeia merita şi ea o pedeapsă exemplară, dar uite că
trecuseră două luni încheiate şi încă nu plătise pentru
neruşinarea ei inimaginabilă. Căţeaua. Căţea în călduri.
Sigur, nu puteai cere morală şi decenţă de la o sclavă, dar
era de datoria lui să-şi impună voinţa. De ce n-o făcuse până
acum? Căci îl sfidase, era o îndrăzneală ce trebuia pedepsită.
Pe de altă parte, îi era îndatorat: renunţase la libertatea ei
pentru a-i salva pe el şi pe Maurice. S-a întrebat atunci
pentru prima oară ce simţea mulatra asta pentru el. Dar
retrăia nopţile umilitoare din junglă când o auzea iubindu-se
cu altul, le auzea sărutările, ardoarea neostoită, simţea
mirosul trupurilor lor contopite. Tété transformată în demon,
în dorinţă, în gemete de plăcere. Acum o viola cu imaginea
aceea în cap. A pătruns-o iar, furios, mirat de propria sa
energie. Ea a gemut, a început să-i care la pumni, cu mânia
geloziei şi plăcerea revanşei, „căţea galbenă, am să te vând,
târfă, o vând şi pe fiică-ta”. Tété a închis ochii şi s-a lăsat
moale, fără să se ferească de lovituri, cu mintea în altă parte.
„Erzuli, loa dorinţei, fă să termine repede.” Valmorain s-a
prăbuşit peste ea, scăldat în sudoare. Ea a rămas nemişcată
preţ de câteva minute, respiraţia amândurora s-a liniştit, a
dat să plece, dar el a apucat-o de mână.
— Mai stai, i-a poruncit.
— Vreţi să aprind o lumânare, monsieur? a spus ea cu glas
spart de durerea din coaste.

184
- ISABEL ALLENDE -

— Nu, e mai bine aşa.


Era prima dată că i se adresa cu „monsieur” în loc de
„stăpâne”, a constatat el, dar n-a comentat. Tété s-a aşezat
pe marginea patului, şi-a şters sângele de la gură şi de la nas
cu bluza sfâşiată.
— De mâine îl scoţi pe Maurice din camera mea. Trebuie
să doarmă singur, l-ai răsfăţat prea mult.
— Dar n-are decât cinci ani…
— La vârsta asta eu învăţam să citesc, ieşeam la vânătoare
pe calul meu şi luam lecţii de scrimă.
Au mai stat aşa o vreme, în cele din urmă i-a pus
întrebarea care o ardea de când veniseră la Le Cap.
— Când voi fi liberă, monsieur? a rostit, aşteptându-se la
altă bătaie, dar el n-a atins-o.
— Nu poţi fi liberă. Din ce-ai să trăieşti? Eu te ţin şi te
apăr, cu mine şi tu, şi fiică-ta sunteţi în siguranţă. M-am
purtat mereu bine cu tine, de ce te plângi?
— Nu mă plâng…
— Nu vezi ce vremuri periculoase trăim? Ai uitat prin ce-
am trecut? Atrocităţile comise, ororile pe care le-am trăit?
Răspunde!
— Nu, monsieur.
— Vorbeşti de libertate, ce, vrei să-l laşi pe Maurice?
— Dacă doriţi, pot avea grijă de el ca şi până acum, cel
puţin până vă recăsătoriţi.
— Să mă căsătoresc, a râs el. Cu Eugenia mi-a fost de-
ajuns şi prea de-ajuns, e ultimul lucru pe care l-aş face. Şi
dacă tot mă slujeşti mai departe, la ce-ţi trebuie
emanciparea?
— Toţi oamenii vor să fie liberi.
— Femeile nu sunt niciodată libere, Tété, au nevoie de un
bărbat care să vadă de ele. Mai întâi tatăl lor, apoi bărbatul
cu care se mărită.
— Dar hârtia aia pe care mi-aţi dat-o… înseamnă
libertatea mea, nu?
— Fireşte.

185
- INSULA DE SUB MARE -

— Zacharie zice că trebuie semnată de un judecător, doar


aşa e valabilă.
— Cine e ăsta?
— Majordomul de la intendenţă.
— Are dreptate. Dar acum nu e momentul. Să aşteptăm să
se calmeze lucrurile în Saint-Domingue. Gata, am încheiat
subiectul. Sunt obosit. Aşa că de mâine vreau să dorm
singur şi totul să fie ca înainte, ai priceput?

Noul guvernator al insulei, generalul Galbaud, sosise cu


misiunea de a rezolva haosul din colonie. Avea putere
militară deplină, însă autoritatea republicană era
reprezentată de Sonthonax şi de alţi doi trimişi. Primul
raport l-a primit de la Étienne Relais. Productivitatea insulei
era la pământ, nordul era scrum şi fum, în sud se ucidea pe
capete, oraşul Port-au-Prince fusese incendiat cu totul. Nu
mai exista posibilitate de transport, nici porturi funcţionale,
nici siguranţă. Negrii rebeli se bucurau de sprijinul Spaniei,
flota britanică controla zona Caraibelor şi se pregătea să
cucerească oraşele de pe coastă. Erau blocaţi, nu puteau
primi trupe sau provizii din Franţa, abia se puteau apăra.
„Nu te îngrijora, colonele, găsim noi o soluţie diplomatică”, a
spus Galbaud. Purtau negocieri secrete cu Toulouse
Valmorain şi Clubul Patrioţilor, adepţi înverşunaţi ai
independenţei coloniei şi punerii ei sub protecţia Angliei.
Guvernatorul era de acord cu conspiratorii că republicanii de
la Paris nu pricepeau nimic din ce se petrecea pe insulă şi
făceau gafă după gafă. Printre cele mai serioase se număra
dizolvarea Adunării Coloniale; se pierduse orice autonomie şi
acum fiecare hotărâre ajungea din Franţa cu săptămâni
bune de întârziere. Galbaud avea pământuri pe insulă şi era
însurat cu o creolă pe care o iubea pătimaş şi acum, aşa că
înţelegea mai bine decât oricine tensiunile între rase şi clase.
Membrii Clubului Patrioţilor au găsit un aliat ideal în
persoana generalului, preocupat mai curând de lupta dintre
albi şi affranchis decât de insurecţia negrilor. Mulţi grands

186
- ISABEL ALLENDE -

blancs aveau afaceri în Caraibe şi în Statele Unite, n-aveau


defel nevoie de patria-mumă şi independenţa li se părea
opţiunea cea mai bună, asta dacă nu se schimbau lucrurile
şi se reinstaura în Franţa o monarhie puternică. Execuţia
regelui fusese o tragedie, dar şi o mare ocazie de a aduce pe
tron un monarh mai puţin tembel. În schimb, mulatrilor
independenţa nu le convenea nicicum, doar guvernul
republican din Franţa era dispus să-i accepte drept cetăţeni,
lucru imposibil dacă Saint-Domingue intra sub protecţia
Angliei, a Statelor Unite sau a Spaniei. Generalul Galbaud
era convins că, odată rezolvată problema dintre albi şi
mulatri, ar fi fost floare la ureche ca negrii să fie zdrobiţi,
repuşi în lanţuri şi ordinea să domnească din nou, dar asta
nu i-a mai spus-o lui Relais. În schimb, i-a cerut informaţii
despre Sonthonax.
— Îndeplineşte ordinele guvernului, domnule general.
Decretul din 4 aprilie a conferit drepturi politice persoanelor
de culoare libere, iar el a venit cu şase mii de soldaţi pentru
a aplica acest decret.
— Da, da, ştiu asta. Dar spune-mi, confidenţial, ce fel de
om e acest Sonthonax?
— Îl cunosc prea puţin, dar se spune că e foarte inteligent
şi că ia în serios interesele insulei.
— Ar fi declarat că n-are intenţia de a emancipa sclavii,
dar am auzit zvonuri cum că n-ar fi imposibil s-o facă, a
adăugat Galbaud, studiind chipul impasibil al ofiţerului. Îţi
dai seama că asta ar însemna sfârşitul civilizaţiei în Saint-
Domingue, nu-i aşa? Imaginează-ţi ce haos: negrii liberi, albii
exilaţi, mulatrii făcând ce le trăsneşte şi pământul
abandonat.
— N-am auzit nimic despre toate astea, domnule general.
— Şi ce-ai face în acest caz?
— Aş îndeplini ordinele, ca de obicei.
Galbaud avea nevoie de ofiţeri de încredere în armată
pentru a ţine piept puterii metropolei, dar pe Étienne Relais
nu putea conta. Aflase că era căsătorit cu o mulatră,

187
- INSULA DE SUB MARE -

pesemne că simpatiza cu cauza acestora, era limpede că-l


admira pe Sonthonax. Trebuie că nu era foarte inteligent,
avea o mentalitate de funcţionar şi era lipsit de ambiţie,
pentru că doar un bărbat lipsit total de ambiţie s-ar fi
însurat cu o femeie de culoare. Mare mirare că făcuse carieră
cu tinicheaua asta de coadă. Totuşi, Relais îl interesa pentru
că soldaţii îi erau loiali, fiind singurul în stare să amestece
fără probleme în regimentul său albi, mulatri, chiar şi negri.
Oricine are un preţ, oare cât valora? s-a întrebat generalul.
În aceeaşi seară, la garnizoană a venit Toulouse Valmorain
ca să stea de vorbă cu Relais ca de la prieten la prieten, aşa
i-a spus. A început prin a-i mulţumi că-i salvase viaţa atunci
când fusese silit să fugă de pe plantaţie.
— Îţi sunt îndatorat, colonele, i-a spus pe un ton cam
arogant.
— Nu mie, ci sclavei dumitale. Eu doar treceam pe acolo,
ea te-a salvat, a răspuns el, stânjenit.
— Eşti mult prea modest… Şi ce-ţi mai face familia?
Relais a bănuit imediat că omul venise să-l şantajeze şi că
pomenise de familie ca să-i reamintească faptul că i-l
încredinţase pe Jean-Martin. Erau chit, viaţa lui Valmorain
contra fiului adoptat. A devenit încordat ca înaintea unei
bătălii, l-a aţintit cu nişte priviri reci, care-i făceau pe
subalterni să tremure, şi a aşteptat să vadă ce voia de fapt
omul. Valmorain n-a luat în seamă nici privirile de oţel, nici
tăcerea care se lăsase.
— Niciun affranchi nu e în siguranţă în oraşul ăsta, a spus
cu afabilitate în cele din urmă. Soţia dumitale e în pericol,
de-asta am venit, să-mi ofer ajutorul. Şi copilul… cum îl
cheamă, c-am uitat?
— Jean-Martin Relais, a răspuns ofiţerul cu fălcile
încleştate.
— Aşa, Jean-Martin, iartă-mă, am atâtea pe cap că
uitasem. Uite, am o casă destul de confortabilă în preajma
portului, într-un cartier bun şi liniştit. Doamna şi fiul ei pot
veni să stea acolo…

188
- ISABEL ALLENDE -

— Nu vă faceţi griji, monsieur. Sunt în Cuba, în siguranţă.


Valmorain a rămas buimac, pierduse un as, dar şi-a
revenit rapid.
— Ah! Acolo e cumnatul meu, Sancho García del Solar, am
să-i scriu chiar azi să aibă grijă de ei.
— Nu e cazul, monsieur, mulţumesc.
— Ba e, sigur că e. O femeie singură are nevoie de
protecţia unui bărbat, mai ales una aşa de frumoasă ca a
dumitale.
Palid de indignare la insulta disimulată, Étienne Relais s-a
ridicat dând de înţeles că întrevederea luase sfârşit, dar
Valmorain a rămas pe scaun ca la el acasă şi s-a apucat să-i
explice, politicos dar tranşant, că les grands blancs aveau să
redobândească controlul coloniei punându-şi în joc toate
resursele şi că era cazul ca el să se hotărască de ce parte
juca. Nimeni, cu atât mai puţin un militar de rang înalt, nu
putea rămâne indiferent sau neutru faţă de evenimentele
teribile ce avuseseră loc şi care aveau să vină, chiar mai
grave decât primele. Iar rolul armatei era să evite un război
civil. Englezii debarcaseră în sud, era o chestiune de zile
până când Saint-Domingue avea să-şi declare independenţa
şi să se plaseze sub drapelul britanic. Lucru care se putea
realiza în mod civilizat sau cu vărsare de sânge, asta
depindea de armată. Un ofiţer care sprijinea nobila cauză a
independenţei avea multă putere, putea fi braţul drept al
guvernatorului Galbaud, iar asta ar fi dus la o poziţie
economică şi socială solidă. Şi nimeni n-ar fi strâmbat din
nas în faţa unui om căsătorit cu o femeie de culoare, dacă
acesta ar fi fost, de exemplu, noul comandant al forţelor
armate de pe insulă.
— Cu alte cuvinte, monsieur, mă îndemnaţi să fiu un
trădător, a zâmbit ironic Relais, zâmbet pe care Valmorain l-a
interpretat ca pe o uşă deschisă pentru a continua.
— Nu e vorba să trădezi Franţa, colonele Relais, ci să
decizi ce-i mai bine pentru Saint-Domingue. Trăim vremuri
de mari schimbări, nu numai aici, dar şi în Europa şi în

189
- INSULA DE SUB MARE -

America. Trebuie să ne adaptăm. Măcar spune-mi c-ai să te


gândeşti la discuţia asta.
— Am să mă gândesc cu multă atenţie, monsieur, a
răspuns Relais şi l-a condus la uşă.

190
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
A fost nevoie de două săptămâni ca Maurice să se deprindă
să doarmă singur. Stăpânul m-a acuzat că-l crescusem las ca
o muiere, eu am sărit şi i-am spus că femeile nu sunt laşe. A
ridicat mâna, dar nu m-a lovit. Ceva se schimbase. Cred că i-
am inspirat respect. Odată, la Saint-Lazare, unul din dulăii de
pază scăpase din lanţ şi gâtuise o găină; era gata să treacă la
a doua, când înaintea lui s-a proţăpit căţeluşul lui Tante
Mathilde – nu mai mare decât o pisică – şi a început să-l
mârâie cu dinţii rânjiţi. Nu ştiu ce-a fost în capul fiarei, fapt e
c-a făcut cale întoarsă şi s-a cărat cu coada între picioare, cu
cotarla pe urmele ei. Prosper Cambray a împuşcat apoi dulăul
pentru laşitate. Aşa şi stăpânul: obişnuit să latre tare şi să
inspire teamă, se făcuse mic precum dulăul acela înaintea
primului om care îl înfruntase, Gambo. Şi cred că era atât de
preocupat de curajul lui Maurice tocmai pentru că el era lipsit
de curaj. De cum se însera, Maurice începea să fie neliniştit la
gândul că avea să doarmă singur. Îl culcam alături de Rosette;
fata adormea în două minute, lipită de fratele ei, care rămânea
treaz, ascultând zgomotele casei şi ale străzii. În piaţă se
ridicau spânzurătorile, strigătele osândiţilor pătrundeau prin
pereţi şi parcă rămâneau acolo, mult timp după ce moartea îi
reducea la tăcere. „Auzi, Tété?” mă întreba copilul, dârdâind
de frică. Sigur că auzeam, dar cum să-i spun? „N-aud nimic,
copile, dormi”, şi îi cântam. Iar după ce adormea în sfârşit, o
duceam pe Rosette în camera noastră. Maurice a spus o dată
că osândiţii se plimbau prin casă, taică-său l-a auzit şi l-a
închis într-un dulap, luând cheia cu el. Am stat cu Rosette în
faţa dulapului, încercând să-l înveselim cu poveşti, dar
fantomele tot au pătruns acolo, iar când a venit stăpânul să-l
scoată băiatul tremura de febră şi plâns. L-a ţinut două zile,
timp în care tatăl său nu s-a dezlipit de lângă patul lui iar eu îi
puneam comprese reci şi îi dădeam să bea ceai de tei.
Stăpânul îl adora pe Maurice, dar a fost perioada în care
începuse să fie interesat doar de politică, numai de asta
191
- INSULA DE SUB MARE -

vorbea, şi îşi neglija fiul. Băiatul şi-a pierdut pofta de mâncare


şi-şi uda patul în fiecare noapte. Doctorul Parmentier, singurul
prieten adevărat al stăpânului, a declarat că Maurice era
bolnav de frică şi avea nevoie de dragoste, abia atunci s-a
muiat şi mi-a dat voie să-l iau înapoi în camera mea. Doctorul
a stat lângă el, aşteptând să-i scadă febra, timp în care am
stat de vorbă. Mi-a pus o grămadă de întrebări. Étienne Relais
îi povestise că-l ajutasem pe stăpân să fugă de pe plantaţie,
dar versiunea lui nu se potrivea cu cea a stăpânului, aşa că
cerea detalii. A trebuit să-i spun de Gambo, dar fără a pomeni
de dragostea dintre noi. I-am arătat documentul care mă
elibera. „Ai grijă de el, Tété, valorează aur”, mi-a spus după ce
l-a citit. Asta ştiam şi eu.

În casa stăpânului se adunau alţi albi şi stăteau de vorbă.


Madame Delphine, prima mea stăpână, mă învăţase să fiu
tăcută, atentă şi să ghicesc anticipat dorinţele stăpânilor; o
sclavă trebuie să fie invizibilă, obişnuia să spună. Astfel am
învăţat să spionez. Nu prea pricepeam eu ce vorbea stăpânul
cu patrioţii aceia, de fapt mă interesau doar veştile despre
rebeli, dar Zacharie, cu care rămăsesem prietenă după lecţiile
de la intendenţă, îmi cerea să-i repet tot ce se vorbea acolo.
„Albii cred că negrii sunt surzi, iar femeile, toante. Asta ne
convine perfect. Trage cu urechea şi povesteşte-mi,
mademoiselle Zarité.” De la el am aflat că mii de rebeli îşi
făcuseră tabără în afara oraşului Le Cap. Pornirea de a pleca
după Gambo nu mă lăsa să dorm nopţile, dar ştiam că după
asta nu m-aş mai fi putut întoarce. Cum să las copiii? L-am
rugat pe Zacharie, care avea relaţii chiar şi pe Lună, să afle
dacă Gambo se afla printre rebeli, însă mi-a mărturisit că
despre aceştia nu ştia nimic. Aşa că mă mulţumeam să-i trimit
lui Gambo gândurile mele. Iar uneori scoteam documentul
libertăţii mele din punguţă, îl netezeam cu vârful degetelor ca
să nu-l stric, căci era împăturit în opt, mă uitam la el de parcă
as fi vrut să-l învăţ pe dinafară, dar nu înţelegeam nimic,
pentru că nu ştiam să citesc.

192
- ISABEL ALLENDE -

A izbucnit războiul civil. Stăpânul mi-a explicat că la război


toată lumea luptă împotriva unui duşman comun, dar că într-
un război civil oamenii – chiar şi armata – se împart şi se
omoară între ei, aşa cum se întâmpla acum între albi şi
mulatri. Negrii nu contau, căci nu erau oameni, ci proprietate.
Războiul civil n-a început de ieri până azi, ci în decurs de mai
bine de o săptămână, timp în care s-a terminat cu calendas
ale negrilor şi cu petrecerile albilor, pieţele s-au închis,
majoritatea prăvăliilor au tras obloanele, chiar şi bordelurile
au rămas fără clienţi. Nenorocirea plutea în aer. „Pregăteşte-
te, Tété, lucrurile sunt pe cale să se schimbe”, m-a anunţat
stăpânul. „Cum adică, să mă pregătesc?” am vrut să aflu, dar
nici el nu ştia. Aşa că am făcut ca Zacharie, care aduna
provizii şi împacheta obiectele de preţ, dacă intendentul şi
soţia sa ar fi vrut să se îmbarce spre Franţa.
Într-o seară, la uşa din dos a fost adusă o ladă cu pistoale
şi puşti; avem muniţii cât pentru un regiment, a spus stăpânul.
Vremea se încălzea tot mai mult, udam pardoseala odăilor,
copiii umblau în pielea goală. Pe neaşteptate, ne-am pomenit
cu generalul Galbaud; mai să nu-l recunosc, deşi îl văzusem
adesea la reuniunile cu patrioţii, căci îşi lepădase uniforma
făţoasă plină de medalii şi era îmbrăcat într-un costum de
călătorie de culoare închisă. Nu mi-a plăcut niciodată de el,
veşnic îngâmfat şi prost-dispus, se lumina doar când ochişorii
lui de şobolan se opreau asupra nevesti-sii, o tinerică cu plete
roşcate. În timp ce aduceam la masă vin, brânză şi carne rece,
am aflat că trimisul Sonthonax îl destituise pe guvernatorul
Galbaud, acuzându-l de conspiraţie împotriva guvernului
legitim al coloniei. Sonthonax plănuia o deportare masivă a
duşmanilor săi politici, vreo cinci sute se aflau deja în cala
corăbiilor din port, care aşteptau doar semnalul de plecare.
Galbaud a spus că venise clipa acţiunii. În curând au venit şi
alţi patrioţi care fuseseră anunţaţi. Am aflat că soldaţii albi
din armata regulată şi aproape trei mii de marinari din port
erau gata să lupte alături de Galbaud. Sonthonax conta doar
pe sprijinul gărzii naţionale şi pe acela al trupelor de mulatri.

193
- INSULA DE SUB MARE -

Generalul era convins că bătălia s-ar fi terminat în doar câteva


ceasuri şi Saint-Domingue şi-ar fi dobândit independenţa, ar fi
fost ziua cea de pe urmă pentru Sonthonax, drepturile
mulatrilor s-ar fi revocat şi sclavii s-ar fi întors pe plantaţii. S-
au ridicat să ciocnească, eu le-am reumplut paharele, m-am
strecurat afară şi am fugit la Zacharie, repetându-i totul,
cuvânt cu cuvânt. Am memorie bună. Mi-a dat o limonada ca
să-mi revin şi m-a trimis înapoi, spunându-mi să tac mâlc şi să
zăvorăsc casa. Ceea ce am şi făcut.

194
- ISABEL ALLENDE -

Războiul civil
Transpirat de căldură şi de nervi, strâns în cazaca neagră
şi în cămaşa cu guler scrobit, Sonthonax îi explica pe scurt
situaţia lui Étienne Relais. Fără să-i spună că aflase de
conspiraţia lui Galbaud nu prin complexa sa reţea de
iscoade, ci prin majordomul intendenţei. La biroul său se
înfiinţase un negru înalt şi chipeş, înţolit ca un grand blanc,
proaspăt şi parfumat de parcă ieşise din baie, se prezentase
sub numele Zacharie şi ceruse să-i vorbească între patru
ochi. Sonthonax l-a dus într-o cămăruţă alăturată, absolut
sufocantă, lipsită de ferestre, patru pereţi goi, un pat de
campanie, un scaun, o cană pentru apă şi un lighean pus pe
jos. Dormea acolo de luni de zile. S-a aşezat pe marginea
patului şi i-a făcut semn vizitatorului să ocupe scaunul, dar
omul a rămas în picioare. Sonthonax, scund şi dolofan, l-a
privit cu oarece invidie pe bărbatul înalt şi distins care
aproape atingea tavanul cu capul. Zacharie i-a repetat
întocmai ce aflase de la Tété.
— Şi de ce-mi spui mie? a întrebat Sonthonax
neîncrezător.
Nu reuşea să se dumirească în privinţa interlocutorului: se
prezentase doar cu numele mic, ca un sclav, dar avea
aplombul unui om liber şi purtări alese.
— Pentru că simpatia mea se îndreaptă spre guvernul
republican, a sunat simplu răspunsul.
— De unde ai informaţiile? Ai dovezi?
— Informaţiile provin chiar de la generalul Galbaud. Iar
dovezile le veţi avea în mai puţin de o oră, când veţi auzi
primele împuşcături.
Sonthonax şi-a udat batista în cană şi şi-a trecut-o peste
obraz şi gât. Îl durea burta, o durere surdă şi persistentă ca
o gheară în măruntaie, aşa păţea mereu când se afla sub
presiune, mai exact de când pusese piciorul în Saint-
Domingue.

195
- INSULA DE SUB MARE -

— Dacă mai afli ceva, să vii să-mi spui. Voi lua măsurile
necesare, a dat el de înţeles că întrevederea se terminase.
— Dacă aveţi nevoie de mine mă găsiţi la intendenţă, a
spus Zacharie şi a plecat.
Sonthonax l-a convocat imediat pe Étienne Relais,
primindu-l în acelaşi loc, căci restul clădirii era plin de
funcţionari civili şi militari. Relais, ofiţerul cu rangul cel mai
înalt pe care putea conta în înfruntarea cu Galbaud, slujise
mereu guvernul francez cu o loialitate ireproşabilă.
— Spune-mi, colonele, a dezertat cineva dintre soldaţii
albi?
— Tocmai am aflat că au dezertat cu toţii, azi în zori. Au
rămas doar trupele de mulatri.
Atunci i-a repetat Sonthonax ce aflase de la Zacharie,
trăgând şi concluzia:
— Asta înseamnă că avem de luptat cu albii de toată
mâna, civili şi militari, başca marinarii lui Galbaud, care
sunt vreo trei mii.
— Deci suntem în dezavantaj, avem nevoie de întăriri.
— N-avem aşa ceva. Te ocupi dumneata de apărare, eşti
răspunzător. Iar după victorie, am eu grijă să fii avansat.
Relais a primit sarcina cu calmul său obişnuit, după ce i-a
smuls promisiunea ca în loc de avansare în grad să-l lase să
se retragă din armată. Slujea de mulţi ani şi, sincer, nu mai
rezista; soţia şi fiul îl aşteptau în Cuba şi abia aştepta să-i
revadă. Sonthonax a fost de acord, deşi n-avea nici cea mai
mică intenţie să-şi ţină promisiunea – numai de problemele
personale ale altora nu-i ardea lui.
Între timp, portul devenise un furnicar de ambarcaţiuni
pline de marinari înarmaţi, care au năvălit peste Le Cap
precum o hoardă de piraţi. Erau de toate naţiile, oameni fără
nicio lege care petrecuseră prea multe luni în larg şi aşteptau
nerăbdători câteva zile de chef şi dezmăţ. Nu luptau din
convingere, nici măcar nu ştiau exact ce drapel apărau, ci
din plăcerea de a călca pe pământ ferm şi a se deda
distrugerii şi jafului. Nu mai fuseseră plătiţi de mult, iar

196
- ISABEL ALLENDE -

oraşul cel bogat oferea de la femei şi rom până la aur, asta


dacă erau în stare să-l găsească. Galbaud conta pe
experienţa sa militară în organizarea atacului şi era sprijinit
de trupele regulate de albi, care i s-au alăturat fără să stea
pe gânduri, sătui de umilinţele pe care le înghiţiseră de la
soldaţii de culoare. Dacă les grands blancs rămăseseră pitiţi,
les petits blancs şi marinarii luau toate străzile la rând,
ciocnindu-se de pâlcuri de sclavi care profitaseră de situaţie
ca să iasă şi ei la ciordit. Negrii se declaraseră partizani ai lui
Sonthonax ca să-şi sfideze stăpânii şi să se bucure de nişte
ceasuri de bairam, indiferenţi la cine avea să câştige într-o
luptă din care erau excluşi. Cele două tabere de pungaşi
improvizaţi au spart magaziile din port pline cu rom de
trestie pentru export, în câteva clipe alcoolul curgea în valuri
pe străzile pietruite. Printre oamenii beţi alergau şobolani şi
câini rătăciţi, care se împleticeau după ce linseseră romul.
Familiile de affranchis s-au baricadat în case, apărându-se
cum puteau.
Toulouse Valmorain le-a dat drumul servitorilor – oricum
aveau să fugă, aşa cum făcuseră mai toţi. Prefera să nu stea
cu duşmanul în casă, aşa i-a spus lui Tété. Nu erau ai lui, ci
închiriaţi, recuperarea lor avea să fie problema stăpânilor. „O
să se întoarcă în genunchi după ce se restabileşte ordinea.
Iar închisorile vor fi ticsite.” În acest oraş stăpânii preferau
să nu-şi murdărească mâinile şi-şi trimiteau sclavii vinovaţi
la închisoare, unde angajaţii statului se ocupau cum se
cuvine de ei pentru o sumă modestă. Bucătarul însă n-a vrut
să plece şi s-a ascuns în magazia de lemne din curte, de
unde n-a mai putut fi scos nici măcar ca să facă o supă;
Tété, care habar n-avea să gătească, le-a dat copiilor pâine,
fructe şi brânză. Apoi i-a culcat devreme, prefăcându-se
calmă, deşi tremura de frică. În orele care au urmat,
Valmorain a învăţat-o să încarce armele de foc, o sarcină
complicată pe care orice soldat o rezolva în câteva secunde,
dar care ei îi lua câteva minute bune. După ce le împărţise
celorlalţi patrioţi armele, Valmorain păstrase o duzină pentru

197
- INSULA DE SUB MARE -

propria sa apărare. În fond, era convins că nici n-avea să fie


nevoie să le folosească, nu era treaba lui, ci a soldaţilor şi
marinarilor lui Galbaud.
După asfinţit au venit trei tineri conspiratori pe care Tété îi
ştia de la reuniunile politice, aducând vestea că Galbaud
ocupase arsenalul şi eliberase deţinuţii din calele corăbiilor;
fireşte, cu toţii se puseseră sub ordinele generalului. Au
hotărât să stabilească cartierul general în casa lui
Valmorain: avea o poziţie perfectă şi portul se vedea ca-n
palmă, cu suta de corăbii şi nenumăratele bărci care
aduceau neîncetat oameni. După ce-au luat o gustare uşoară
au plecat la luptă, dar entuziasmul li s-a sleit repede şi s-au
întors să bea vin şi să doarmă cu rândul.
Vedeau de la ferestre gloatele de atacatori, dar n-a fost
nevoie de arme decât o singură dată, şi nu ca să se apere de
sclavi sau de soldaţii lui Sonthonax, ci de propriii aliaţi, nişte
marinari beţi criţă care veniseră să jefuiască. I-au speriat
trăgând în aer, iar Valmorain i-a potolit cu tafia; un patriot a
rostogolit butoiul în stradă, ceilalţi ţineau derbedeii în
cătarea puştilor. Marinarii au dat pe loc cep butoiului, dar
după prima duşcă au căzut seceraţi, căci o ţineau aşa încă
de dimineaţă. În cele din urmă s-au cărat, zbierând că
bătălia fusese un fiasco, n-aveai cu cine să te lupţi. În mare,
aveau dreptate: grosul trupelor lui Sonthonax o ştersese din
oraş şi se grupase la periferie.
A doua zi pe la prânz, Étienne Relais, rănit la umăr de un
glonţ, dar ţinându-se drept în uniforma pătată de sânge, i-a
explicat lui Sonthonax, care se refugiase cu statul său major
pe o plantaţie din apropiere, că fără ajutor duşmanul nu
putea fi înfrânt. Atacul nu mai semăna cu carnavalul din
prima zi, Galbaud îşi organizase trupele şi era pe punctul de
a ocupa oraşul. Cu o zi în urmă, când superioritatea
inamicului era limpede, irascibilul trimis refuzase să-şi plece
urechea la argumente, dar de data asta l-a ascultat atent.
Informaţiile lui Zacharie se vădeau mai mult decât exacte.

198
- ISABEL ALLENDE -

— Aşa că va trebui să negociem o ieşire onorabilă, căci nu


văd de unde putem face rost de întăriri, a conchis Relais
palid şi încercănat, cu braţul legat la piept printr-o atelă
improvizată şi mâneca tunicii atârnând liberă.
— Ba eu văd, colonele Relais. M-am gândit bine: în afara
oraşului s-au adunat peste cincisprezece mii de rebeli – iată
întăririle de care avem nevoie.
— Negrii? Nu cred c-o să se amestece în afacerea asta.
— Ba o vor face, în schimbul libertăţii. Pentru ei şi familiile
lor.
Nu era ideea lui, ci a lui Zacharie, care mai venise o dată
să-l vadă. Între timp, Sonthonax aflase că omul era sclav şi
risca foarte mult, căci dacă Galbaud ieşea învingător, cum
părea să se întâmple, şi s-ar fi aflat de rolul lui de
informator, sfârşitul i-ar fi fost în chinuri în piaţa mare. Dar
îi băgase în cap că singurul ajutor posibil erau negrii rebeli;
trebuia doar să le dea un imbold suficient.
— În plus, vor avea dreptul să jefuiască prin oraş, a
adăugat cu un aer triumfător. Ei, ce zici, colonele?
— E riscant.
— Sunt sute de mii de negri rebeli pe insulă şi-am să-i
determin să vină de partea noastră.
— Dar majoritatea se află în zona spaniolă, i-a amintit
Relais.
— În schimbul libertăţii să vezi cum vor veni sub steagul
Franţei, te asigur. Ştiu că Toussaint, printre alţii, doreşte
întoarcerea la sânul Franţei. Adună un mic detaşament de
soldaţi negri şi însoţeşte-mă să parlamentez cu rebelii. E
doar la o oră de mers. Şi vezi ce faci cu braţul ăla, să nu se
infecteze.
Étienne Relais, care n-avea încredere în acest plan, a fost
mirat să vadă cât de repede au acceptat rebelii oferta. Mai
fuseseră trădaţi ei de albi, şi nu o dată; dar incerta
promisiune a libertăţii i-a convins. Iar jaful a fost o nadă la
fel de mare ca şi libertatea, căci stăteau degeaba de
săptămâni întregi şi se cam plictiseau.

199
- INSULA DE SUB MARE -

Sânge şi scrum
Toulouse Valmorain a fost primul care a zărit de la balcon
mulţimea întunecată care înainta spre oraş. La început nici
nu şi-a dat seama despre ce era vorba, vederea îl cam lăsase
şi o ceaţă uşoară acoperea aerul fierbinte şi umed.
— Tété, ia vino şi spune-mi ce e asta!
— Negri, monsieur, mii de negri, a răspuns ea, înfiorată şi
de teamă, dar şi de speranţa că printre ei s-ar fi putut afla
Gambo.
Valmorain i-a trezit pe patrioţii care sforăiau în salon şi le-
a spus să dea alarma. Vecinii s-au baricadat în casele lor,
oamenii generalului Galbaud se trezeau din beţie şi se
pregăteau pentru o bătălie pierdută înainte să înceapă. Încă
n-o ştiau, însă erau cinci negri la un soldat alb şi erau
purtaţi de curajul nebun insuflat de Ogun. Mai întâi a fost
un vuiet înfricoşător de urlete şi şuierul ascuţit scos de
cochiliile care anunţau războiul, zgomot care creştea
neîncetat. Rebelii erau mult mai numeroşi şi mult mai
aproape decât crezuseră. Au năvălit peste Le Cap într-o zarvă
asurzitoare, aproape despuiaţi, prost înarmaţi, deloc
organizaţi, dar chitiţi să facă totul praf. Gata să se răzbune şi
să distrugă în deplină impunitate. Cât ai zice peşte, au
apărut mii de torţe şi oraşul a luat foc: casele din lemn se
aprindeau una de la alta, stradă după stradă, cartiere
întregi. Dogoarea a devenit insuportabilă, cerul şi marea s-au
colorat în roşu şi portocaliu. Printre casele care se prăbuşeau
într-un nor de fum se auzeau limpede strigătele triumfătoare
ale negrilor şi cele îngrozite ale victimelor. Străzile se
umpleau de trupurile călcate în picioare ale celor care fugeau
din calea atacatorilor şi de sutele de cai scăpaţi din grajduri.
Nu era chip să te opui. Marinarii au fost învinşi în primele
ore, trupele regulate ale lui Galbaud încercau să salveze
populaţia civilă albă. Mii de refugiaţi alergau spre port, unii
cărând cu ei bagaje, pe care le-au abandonat curând.

200
- ISABEL ALLENDE -

De la o fereastră de la etaj, Valmorain şi-a dat seama


dintr-o ochire de situaţie. Incendiul se apropiase, o singură
scânteie risca să aprindă casa. Pe străzile laterale alergau
bande de negri înfierbântaţi şi plini de sânge, care înfruntau
neînarmaţi puţinii soldaţi rămaşi în luptă. Cădeau cu zecile,
dar în urmă veneau alţii, sărind peste trupurile căzute ale
camarazilor lor. Valmorain a zărit cum un grup înconjura o
familie ce încerca să ajungă în port, două femei şi câţiva copii
conduşi de un bărbat mai în vârstă, tatăl pesemne, plus
două fete tinere. Albii aveau pistoale şi au tras în plin, dar au
fost repede copleşiţi şi nu i-a mai văzut. În timp ce capetele le
erau purtate în băţ de câţiva negri, alţii doborau uşa unei
case deja cuprinsă de flăcări şi intrau răcnind. Au aruncat pe
geam o femeie înjunghiată, apoi mobilă şi obiecte, în fine au
ieşit şi ei din flăcări. Câteva clipe mai târziu, Valmorain
auzea bătăi în uşa principală. Teroarea care l-a cuprins nu
era ceva nou, era identică cu cea pe care o trăise fugind de
pe plantaţie urmându-l pe Gambo. Nu pricepea de ce
lucrurile se puteau repeta întocmai şi de ce buluceala
gălăgioasă de marinari beţi şi soldaţi albi, care, după spusele
lui Galbaud, trebuia să se termine cu o victorie certă în doar
câteva ore, făcuse loc coşmarului de negri furioşi. Mâinile i se
încleştaseră pe armă, era scăldat într-o sudoare urât
mirositoare pe care o recunoştea perfect: era mirosul
neputinţei şi al fricii pe care-l răspândeau sclavii torturaţi de
Cambray. Înţelegea că soarta-i era pecetluită şi că, la fel ca
sclavii săi de pe plantaţie, nici el n-avea scăpare. S-a luptat
cu senzaţia de greaţă şi cu pornirea insuportabilă de a se
ghemui într-un colţ, paralizat de propria-i laşitate abjectă.
Un lichid cald i s-a scurs în pantaloni.
Tété stătea în mijlocul camerei, cu copiii aninaţi de fuste şi
un pistol în mână cu ţeava îndreptată în sus. Îşi pierduse
speranţa de a da de Gambo, chiar dacă se afla în oraş, n-ar fi
ajuns la timp. Iar singură n-avea cum să-i apere pe Maurice
şi pe Rosette. Văzând că Valmorain se pişa pe el de frică şi-a
dat seama că sacrificiul de a se despărţi de Gambo fusese

201
- INSULA DE SUB MARE -

inutil, căci stăpânul nu era în stare să-i protejeze. Mai bine


mergea cu rebelii, chiar riscând să ia şi copiii. Gândul la ce-
ar fi putut păţi cei mici i-a dat un curaj orb şi calmul teribil
al celor gata să moară. Portul era la doi paşi şi era singura
salvare, chiar şi în condiţiile astea. „Ieşim prin dos, pe
intrarea de serviciu”, a decretat ea. De jos se auzeau
bubuituri în uşa din faţă şi geamurile sparte, totuşi
Valmorain pretindea că aici erau mai în siguranţă, aveau să
se ascundă ei cumva. „O să dea foc casei, eu plec cu copiii”,
i-a întors ea spatele. Mucos şi înlăcrimat, Maurice a ieşit de
sub fustele ei şi a fugit la tatăl său, îmbrăţişându-i
genunchii. Omul a fost zguduit de iubirea pentru fiul său şi a
realizat situaţia ruşinoasă în care se afla. Dacă băiatul scăpa
cu viaţă, nu putea permite ca să-şi amintească de tatăl lui ca
de un laş. A respirat adânc, încercând să-şi controleze
tremuratul, şi-a pus un pistol la brâu şi l-a armat pe celălalt,
l-a apucat de mână pe Maurice şi l-a tras după Tété, care
cobora deja scările cu Rosette în braţe.
Au ieşit pe uşa de serviciu pe străduţa din spate, plină de
moloz şi cenuşă de la casele incendiate, dar pustie.
Valmorain era pierdut, nu folosise niciodată această ieşire şi
habar n-avea unde ducea strada, dar femeia înainta fără
şovăială drept spre centrul bătăliei. Tocmai atunci, când
întâlnirea cu hoardele dezlănţuite părea inevitabilă, au auzit
focuri de armă şi au văzut un mic pluton din trupele regulate
ale lui Galbaud care renunţase să mai apere oraşul şi se
retrăgea spre ambarcaţiuni. Trăgeau ordonat, calmi, fără să
rupă rândurile. Negrii ocupau mijlocul străzii, dar gloanţele îi
ţineau la respect. Valmorain a raţionat atunci limpede pentru
prima dată şi a constatat că aveau timp să treacă. „Repede,
fugiţi!”, a strigat; s-au adăpostit în spatele soldaţilor, au sărit
peste cadavre şi resturi arzânde, au străbătut cele câteva
străzi, cele mai lungi din viaţa lor, în timp ce împuşcăturile le
deschideau calea. Fără să ştie cum, s-au pomenit în portul
luminat ca în plină zi de incendiu şi în care se îngrămădeau
deja mii de refugiaţi, iar alţii continuau să vină. Albii erau

202
- ISABEL ALLENDE -

apăraţi de mai multe şiruri de soldaţi care trăgeau în negrii


care atacau din trei laturi, în vreme ce mulţimea se bătea
precum fiarele să urce în ambarcaţiuni. Nu era vorba de o
retragere organizată, era o gloată înnebunită. Disperaţi, unii
se aruncau în apă ca să ajungă înot la bărci, marea colcăia
de rechini atraşi de mirosul sângelui.
Exact atunci a apărut şi Galbaud călare şi cu nevastă-sa
pe acelaşi cal, înconjurat de o gardă pretoriană redusă care
deschidea drumul lovind în dreapta şi în stânga. Atacul
negrilor îl luase prin surprindere, nu se aştepta la aşa ceva,
dar a priceput repede că era o răsturnare de situaţie şi nu
mai rămânea decât să-şi scape pielea. Avusese timp doar să-
şi înhaţe nevasta, care era la pat după o criză de malarie şi
habar n-avea ce se petrece. Era în déshabillé şi cu un şal pe
deasupra, desculţă, cu părul adunat într-o coadă pe spate şi
o expresie indiferentă pe chip, de parcă n-ar fi perceput nici
bătălia, nici incendiul. Cum-necum, ajunsese până aici
neatinsă, în schimb Galbaud avea părul şi barba pârlite şi
hainele rupte şi murdare de sânge şi funingine.
Valmorain a alergat spre el cu pistolul în sus, a trecut de
gărzi şi l-a apucat de un picior cu mâna liberă: „O barcă, o
barcă!” l-a implorat pe cel pe care-l considera prieten, dar
omul i-a tras un picior în piept. Atunci Valmorain a fost
surprins de furie şi disperare, devenind el însuşi o fiară
încolţită. Cu o forţă şi o agilitate necunoscute, a sărit, a
apucat-o pe nevasta generalului de mijloc şi a dat-o jos de pe
cal. Femeia a căzut lată pe caldarâmul fierbinte şi, până să
reacţioneze cineva, s-a pomenit cu pistolul la tâmplă. „O
barcă sau o omor pe loc!” a spus el pe un asemenea ton, că
nimeni n-a pus la îndoială ameninţarea. Galbaud şi-a potolit
soldaţii cu un semn. „Bine, prietene, linişteşte-te, vei avea o
barcă”, a rostit cu glasul răguşit de fumăraie. Valmorain a
luat femeia de păr, a pus-o să meargă înaintea lui cu pistolul
în ceafă. Şalul a rămas pe jos, prin subţirimea déshabillé-
ului trupul slab i se străvedea în lumina portocalie a nopţii
infernale, înaintând opintit şi în vârful picioarelor, suspendat

203
- INSULA DE SUB MARE -

parcă de părul legat în coadă. Au ajuns astfel la


ambarcaţiunea care-l aştepta pe Galbaud. În ultima clipă,
generalul a încercat să negocieze: era loc doar pentru
Valmorain şi fiul său, n-o putea primi pe mulatră când mii
de albi se înghesuiau să plece. Valmorain a împins-o pe soţia
generalului pe marginea cheiului, peste apele roşii de
pălălaie şi sânge. Lui Galbaud i-a fost limpede că omul cel
deznădăjduit era gata s-o arunce rechinilor şi a cedat.
Valmorain a urcat la bord cu toţi ai săi.

Ajutor pentru moarte


O lună mai târziu, peste rămăşiţele fumegânde ale unui Le
Cap făcut scrum, Sonthonax proclama emanciparea sclavilor
din Saint-Domingue. Fără ei nu putea lupta împotriva
duşmanilor din interior şi a englezilor, care ocupaseră de-
acum sudul insulei. În aceeaşi zi, Toussaint declara şi el
emanciparea din tabăra sa aflată pe teritoriu spaniol,
semnând documentul cu numele cu care avea să intre în
istorie, Toussaint Louverture. Rândurile lui erau în creştere,
influenţa sa era mai mare decât a tuturor celorlalţi şefi rebeli
şi se gândea deja să schimbe drapelul, căci doar Franţa
republicană ar fi recunoscut libertatea alor săi, lucru pe care
nicio altă ţară nu ar fi admis-o.
Zacharie aşteptase ocazia aceasta de când se ştia, trăise
obsedat de libertate, deşi tatăl său se străduise să-i inculce
din fragedă pruncie mândria de a fi majordom al intendenţei,
un post ocupat îndeobşte de albi. Şi-a lepădat deci uniforma
de amiral de operetă, şi-a luat economiile şi s-a îmbarcat pe
prima corabie care pleca din port, fără să întrebe care era
destinaţia. Intuia că emanciparea era doar o carte politică ce
putea fi revocată în orice clipă, aşa că prefera să fie departe
când asta avea să se întâmple. Îndelungata convieţuire cu
albii îl făcuse să-i cunoască temeinic; presupunerea lui era
că la proxima alegere a Adunării din Franţa aveau să câştige
monarhiştii, care-l vor destitui pe Sonthonax, vor vota
împotriva emancipării, iar negrii din colonie vor lupta mai
204
- ISABEL ALLENDE -

departe pentru libertate. Numai că el nu mai voia să se


sacrifice, războiul i se părea o risipă de resurse şi vieţi,
modul cel mai puţin rezonabil de a soluţiona un conflict.
Oricum, experienţa sa de majordom era lipsită de valoare în
insula pradă violenţelor încă de pe vremea lui Columb; era
cazul să se îndrepte spre alte zări. Avea treizeci şi opt de ani
şi era gata să-şi schimbe viaţa.
Étienne Relais a aflat de dubla proclamare cu câteva ore
înainte de a muri. Rana de la umăr se agravase rapid în zilele
în care Le Cap fusese jefuit şi arsese din temelii, iar când a
avut în sfârşit timp să se ocupe de el, cangrena se instalase.
Doctorul Parmentier, care în perioada cu pricina se ocupase
neobosit de sutele de răniţi, ajutat de măicuţele care
scăpaseră de viol, l-a examinat când deja era prea târziu.
Leacurile aflate de la Tante Rose şi de la alţi tămăduitori se
dovedeau inutile. Relais văzuse la viaţa lui răni de tot soiul şi
şi-a dat seama că era pe moarte după miros; cel mai mult îl
întrista faptul că n-avea s-o apere pe Violette de necazurile
pe care le-ar fi adus viitorul. Culcat pe spate pe un pat fără
saltea de la spital, respira cu greutate, scăldat în sudoarea
cleioasă a agoniei. Pentru oricine altul, durerea ar fi fost de
nesuportat, însă el fusese rănit de multe ori, avusese o viaţă
aspră şi îşi trata mizeriile trupeşti cu un dispreţ stoic. Nu se
văita. Cu ochii închişi se gândea la Violette, la mâinile ei
răcoroase, la râsul ei deschis, mijlocul mlădios, urechile
trandafirii şi translucide, sfârcurile întunecate şi zâmbea,
căci fusese bărbatul cel mai norocos de pe lume: fusese a lui
timp de paisprezece ani, Violette cea îndrăgostită, frumoasă,
veşnic a lui. Parmentier s-a mulţumit să-i dea opiu, singurul
calmant disponibil; mai exista posibilitatea de a-i administra
o licoare care să-l scape de chinuri în doar câteva minute, o
opţiune pe care, ca medic, n-ar fi trebuit s-o propună, numai
că văzuse atâta suferinţă pe insula asta, că jurământul de a
apăra viaţa cu orice preţ îşi pierduse sensul; în anumite
cazuri, era mai etic să ajuţi să mori. „Otravă, dacă nu-ţi
trebuie pentru alt soldat”, a ales rănitul. Doctorul s-a aplecat

205
- INSULA DE SUB MARE -

asupra lui ca să audă mai bine. „Caut-o pe Violette, spune-i


că o iubesc”, a mai şoptit Relais înainte de a bea licoarea.
În aceeaşi clipă, în Cuba, Violette Boisier se lovea cu
dreapta de ghizdurile fântânii de piatră din care scotea apă,
iar opalul inelului pe care îl purta de paisprezece ani s-a
crăpat. S-a lăsat să cadă lângă fântână, cu un strigăt
înăbuşit şi ducându-şi mâna la inimă. Adèle, care se afla
alături, a crezut că o muşcase un scorpion. „Étienne,
Étienne…” a bâiguit femeia plângând amarnic.
La patru străzi de fântâna la care Violette aflase că
rămăsese văduvă, Tété stătea în picioare sub o copertină din
grădina celui mai bun hotel din Havana, lângă masa la care
Maurice şi Rosette beau suc de ananas. N-avea voie să stea
jos cu oaspeţii, nici Rosette, însă fetiţa trecea drept
spanioloaică şi nimeni nu-i bănuia adevărata condiţie.
Maurice contribuia şi el la păcăleală, tratând-o ca pe
surioara sa mai mică. La altă masă, Toulouse Valmorain
vorbea cu cumnatul Sancho şi cu bancherul. Flota de
refugiaţi pe care generalul Galbaud o scosese din Le Cap în
noaptea aceea fatidică navigase cu toată viteza spre
Baltimore, însă câteva din cele o sută de ambarcaţiuni o
luaseră spre Cuba: era vorba de acei grands blancs care
aveau acolo rude sau afaceri. De pe o zi pe alta, mii de familii
franceze debarcaseră pe această insulă fugind de furtuna
politică din Saint-Domingue, primite cu generoasă
ospitalitate de cubanezi şi spanioli, care nu bănuiau că
vizitatorii cei îngroziţi aveau să devină refugiaţi permanenţi.
Printre aceştia se aflau şi Valmorain cu copiii şi Tété. Sancho
García del Solar i-a luat la el acasă, dar în toţi aceşti ani
locuinţa se degradase şi mai mult. La vederea gândacilor care
fojgăiau voios, Valmorain s-a instalat cu ai săi la cel mai bun
hotel din Havana, el cu Maurice într-un apartament cu două
balcoane care dădeau spre mare, Tété şi Rosette într-o
cameră pentru servitori, fără ferestre şi cu pământ bătătorit
pe jos.

206
- ISABEL ALLENDE -

Sancho ducea viaţa de huzur a unui holtei convins,


cheltuia fără măsură pe petreceri, femei, cai şi la jocul de
cărţi, deşi visa ca în tinereţe să facă avere şi să redea
numelui strălucirea şi prestigiul de pe vremea bunicilor.
Vâna fără încetare ocazii de a face bani, astfel cumpărase cu
banii de la Valmorain pământ în Louisiana. El venea cu
viziunea comercială, cu relaţiile mondene şi oarece muncă –
cu condiţia să nu fie prea multă, cum spunea el râzând;
cumnatu-său venea cu banii. Făcuse între timp mai multe
drumuri la New Orleans şi cumpărase un domeniu pe malul
fluviului Mississippi. Iniţial, Valmorain se referea la proiect
ca la o aventură cam trăsnită, dar acum devenise singurul
lucru cert şi se hotărâse să transforme pământul părăsit
într-o plantaţie de trestie de zahăr. Pierduse mult în Saint-
Domingue, dar nu era lipsit de resurse, graţie investiţiilor,
afacerilor cu Sancho şi isteţimii agentului evreu şi a
bancherului cubanez. Aşa-i explicase el lui Sancho şi oricui
avusese indiscreţia să întrebe. Însă singur în faţa oglinzii
ochii lui spuneau adevărul: cea mai mare parte a capitalului
nu era a lui, fusese a lui Lacroix. Îşi repeta că avea conştiinţa
curată, că nu încercase să profite de tragedia amicului său
sau să pună mâna pe banii acestuia, pur şi simplu averea îi
picase din cer. Când Lacroix fusese asasinat cu ai săi de
rebelii din Saint-Domingue şi chitanţele pe care le semnase
pentru banii primiţi arseseră odată cu casa, se pomenise în
posesia unui cont în pesos de aur pe care el însuşi îl
deschisese la Havana ca să ascundă economiile lui Lacroix şi
de care nu bănuia nimeni. Ori de câte ori se ducea în Cuba,
depunea banii daţi de vecinul său, iar bancherul îi vărsa
într-un cont identificat printr-o cifră. Bancherul habar n-
avea de Lacroix, astfel că n-a ridicat obiecţii când Valmorain
a trecut fondurile în contul său, plecând de la ideea că erau
banii lui. Lacroix avea moştenitori în Franţa, perfect
îndreptăţiţi să primească banii, dar Valmorain a analizat
situaţia şi şi-a zis că ar fi fost de-a dreptul stupid să se
apuce să dea de urma lor şi să lase aurul să doarmă sub

207
- INSULA DE SUB MARE -

bolţile unei bănci. Era un caz rarisim de noroc picat din cer,
ar fi fost idiot să-i dea cu piciorul.
După două săptămâni, când veştile din Saint-Domingue
nu lăsau nicio îndoială asupra anarhiei care domnea pe
insulă, Valmorain se hotăra să plece cu Sancho în Louisiana.
Viaţa la Havana era foarte distractivă pentru cineva dispus
să arunce cu banii, dar el nu mai putea pierde timp: dacă
bătea cu Sancho tripourile şi bordelurile, atât banii cât şi
sănătatea se duceau pe apa sâmbetei. Mai bine să-l ducă pe
drăguţul lui cumnat departe de acest anturaj şi să-i dea pe
mână un proiect pe măsura ambiţiilor lui. Plantaţia din
Louisiana ar fi fost în măsură să-i zgândăre ambiţia. Prinsese
drag de tipul plin de defecte şi calităţi de care el însuşi era
lipsit, îl privea ca pe un frate mai mic. Se înţelegeau. Sancho
era vorbăreţ, aventurier, plin de fantezie şi curajos, era genul
de om care se simte în largul său printre prinţi sau
braconieri, cu un succes nebun la femei, era o puşlama cu
inimă mare. Valmorain nu considera Saint-Lazare pierdut,
dar până ar fi recuperat domeniul trebuia să-şi concentreze
energia în proiectul din Louisiana. Politica nu-l interesa,
eşecul lui Galbaud îl lămurise. Venise clipa să producă din
nou zahăr, singurul lucru la care se pricepea.

Pedeapsa
Valmorain a anunţat-o pe Tété că peste două zile se
îmbarcau pe o goeletă americană şi i-a dat bani să cumpere
îmbrăcăminte pentru toţi.
— Ce ai? a întrebat-o văzând că femeia nu lua punga cu
bani.
— Mă iertaţi, monsieur, dar… nu vreau să merg acolo…
— Ce ţi-a venit, proasto? Taci şi ascultă!
— Şi… documentul care mă face liberă e valabil şi acolo?
— Asta te frământă pe tine? Sigur că e valabil, acolo şi
peste tot. Poartă semnătura şi pecetea mea, e legal chiar şi în
China.
— Louisiana e tare departe de Saint-Domingue, nu-i aşa?
208
- ISABEL ALLENDE -

— Nu ne întoarcem în Saint-Domingue, dacă asta vrei tu


să spui. Nu-ţi ajunge ce-am păţit acolo? Eşti mai toantă
decât credeam, a pufnit el nervos.
Cu capul plecat, Tété s-a apucat de pregătirile pentru
drum. Păpuşa de lemn pe care i-o cioplise sclavul Honoré în
copilărie rămăsese la Saint-Lazare, acum fetişul cel norocos
îi lipsea. „Am să-l revăd pe Gambo, Erzuli? Căci plecăm
departe, va fi şi mai multă apă între noi.” După siestă a
aşteptat să se mai răcorească şi a plecat cu copiii la
cumpărături. La ordinul stăpânului, care nu voia ca Maurice
să se joace cu o fetiţă trenţăroasă, amândoi copiii erau
îmbrăcaţi în hăinuţe de aceeaşi calitate, păreau copii de
oameni bogaţi plimbaţi de dădacă. Planurile lui Sancho erau
să se instaleze la New Orleans, căci până la plantaţie era de
mers cale de o zi. Aveau pământul, dar lipseau toate
celelalte: mori, maşini, unelte, sclavi, adăposturi şi casa
principală. Pământul trebuia pregătit şi plantat, producţie
urma să fie de-abia peste doi ani, dar nu avea să le lipsească
nimic pentru că Valmorain avea rezerve. Banii n-aduc
fericirea, dar sunt buni să cumperi orice altceva, obişnuia să
spună Sancho. Nu trebuiau să ajungă la New Orleans ca
nişte fugari, erau investitori, nu refugiaţi. Fugiseră din Le
Cap doar cu hainele de pe ei, în Cuba cumpăraseră minimul
necesar, dar acum aveau nevoie de o garderobă completă, de
cufere şi valize. „Totul de cea mai bună calitate, Tété. Şi nişte
rochii pentru tine, să nu te văd ca o cerşetoare. Şi încalţă-te,
femeie!” i-a poruncit el, dar singurele ei botine erau ca vai de
ele. La magazinele din centru Tété a cumpărat cele necesare,
după ce s-a tocmit îndelung, cum era obiceiul în Saint-
Domingue şi bănuia că era la fel şi în Cuba. Pe stradă se
vorbea spaniola, limbă pe care o învăţase de la Eugenia, dar
nu pricepea accentul cubanez alunecos şi cântat, atât de
diferit de castiliana aspră şi sonoră a defunctei stăpâne. Nu
s-ar fi putut tocmi în piaţă, noroc că în magazine se vorbea şi
franceza.

209
- INSULA DE SUB MARE -

Odată târguielile făcute, a cerut să fie trimise la hotel.


Copiii erau flămânzi, iar ea obosise, dar la ieşire au auzit
tobe şi ea n-a rezistat la chemarea lor. După câteva străduţe
au ajuns într-o piaţă în care se adunase o mulţime de
oameni de culoare care dansau dezlănţuit în sunetele
orchestrei. De mult nu mai simţise Tété pornirea vulcanică
de a dansa într-o calenda, petrecuse mai bine de un an
trăind speriată pe plantaţie, auzind urletele sclavilor osândiţi
din Le Cap, fugind, despărţindu-se, aşteptând. Ritmul i-a
urcat de la tălpi până la nodul tignon-ului, tot trupul i-a fost
cuprins de o ardoare comparabilă cu nopţile de amor cu
Gambo. A lăsat copiii şi s-a alăturat mulţimii: sclavul care
dansează e liber cât timp dansează, aşa o învăţase Honoré.
Numai că nu mai era sclavă, era liberă, mai era nevoie doar
de semnătura judecătorului. Liberă, liberă! Şi a dansat cu
picioarele bine înfipte în pământ, unduind din şolduri,
răsucindu-se provocator, cu braţele precum aripile
pescăruşilor, clătinând din sâni şi cu capul în nori. Sângele
african al lui Rosette a răspuns şi el chemării muzicii, copila
de trei ani a sărit în mijlocul dansatorilor, vibrând cu aceeaşi
plăcere şi acelaşi abandon ca maică-sa. Dar Maurice s-a tras
îndărăt până la un zid. Mai asistase la dansurile sclavilor din
habitation Saint-Lazare, ca spectator, ţinut zdravăn de tatăl
său, dar în piaţa necunoscută era singur, supt de o masă
frenetică, zăpăcită de tobe şi uitat de Tété, de Tété a lui, care
se transformase într-un uragan de fuste şi braţe, uitat până
şi de Rosette, care se făcuse nevăzută printre dansatori, uitat
de toţi. S-a pornit să plângă şi să urle. Un negru şugubăţ,
aproape gol şi cu trei rânduri de mărgele colorate, a sărit în
faţa lui agitându-şi maracasele, doar-doar l-o îmbuna,
speriindu-l însă şi mai mult, aşa că Maurice a luat-o la
goană cât îl ţineau picioarele. Tobele au continuat să bată cu
orele, poate că Tété ar fi dănţuit până-n zori dacă patru
mâini puternice n-ar fi apucat-o de braţe, scoţând-o cu forţa
din cerc.

210
- ISABEL ALLENDE -

Trecuseră aproape trei ore de când Maurice o luase la fugă


instinctiv către marea pe care o văzuse de pe balconul
hotelului. Era speriat rău, nu-şi amintea cum se numea
hotelul, dar un ţânc blond şi bine îmbrăcat care plângea pe
stradă nu putea trece neobservat. Cineva l-a oprit, a aflat
cine era tatăl său, a întrebat din hotel în hotel până a dat de
Toulouse Valmorain, care era cât se poate de liniştit: cu Tété
alături, fiului său nu i se putea întâmpla nimic rău. Aflând în
cele din urmă din suspinele lui cele petrecute, a pornit ca din
puşcă în căutarea femeii, dar după un cvartal şi-a dat seama
că nu cunoştea oraşul, aşa că a apelat la ajutorul
jandarmilor. Doi bărbaţi au pornit s-o caute pe Tété la
indicaţiile vagi ale lui Maurice, în curând ajungeau acolo
atraşi de bătaia tobelor. Au luat-o pe sus şi au dus-o la
închisoare, dar, cum Rosette venea după ei ţipând s-o lase în
pace pe mămica ei, au închis-o şi pe ea.
În bezna sufocantă a celulei care duhnea a urină şi
excremente, Tété s-a ghemuit într-un colţ cu Rosette în
braţe. Şi-a dat seama că nu era singură, dar i-a luat timp să
zărească trei bărbaţi şi o femeie, tăcuţi şi nemişcaţi, care
aşteptau să fie biciuiţi la porunca stăpânilor. Unul se refăcea
după primele douăzeci şi cinci, urma să primească şi restul.
Femeia a întrebat ceva în spaniolă, dar Tété n-a înţeles. Abia
acum începea să priceapă ce făcuse: în focul dansului îl
părăsise pe Maurice. Dacă ar fi păţit ceva rău, ea ar fi plătit
cu viaţa, de-aia o arestaseră şi se afla în văgăuna asta
împuţită. Mai presus de viaţa ei era soarta copilului. „Erzuli,
loa mamă, fă ca Maurice să fie bine.” Şi ce va face Rosette?
Şi-a pipăit punguţa de sub bluză. Încă nu erau libere, hârtia
nu era semnată de un judecător, fiica ei putea fi vândută. Au
petrecut toată noaptea în carceră, noaptea cea mai lungă din
viaţa ei. Epuizată de plâns şi de cerut apă, Rosette a adormit;
avea febră. Lumina implacabilă a Caraibelor a pătruns în zori
printre gratiile groase, un corb s-a oprit să ciugulească
insecte pe pervazul ferestruicii. Femeia s-a pornit să geamă,
ori de semnul de rău augur al păsării negre, ori de frica

211
- INSULA DE SUB MARE -

biciului. Au trecut orele, era din ce în ce mai cald, aerul era


atât de dens, încât Tété avea impresia că are câlţi în cap.
Fetiţa murea de sete, a pus-o la sân, dar nu mai avea lapte.
Pe la prânz uşa s-a deschis, o siluetă masivă a apărut în
prag şi a strigat-o pe nume. S-a ridicat abia la a doua
încercare, avea picioarele moi şi setea o făcea să aibă vedenii.
Cu Rosette în braţe, s-a poticnit spre ieşire. În urma ei,
femeia rostea nişte cuvinte cunoscute, pe care le ştia de la
Eugenia: „Fecioară Maria, Maica Domnului, roagă-te pentru
noi, păcătoşii”. Tété a răspuns în gând, căci gura uscată o
împiedica să vorbească: „Erzuli, loa îndurării, apăr-o pe
Rosette”. A fost dusă într-o curte interioară mică, cu o
singură uşă şi împrejmuită de ziduri înalte, în care se aflau o
spânzurătoare şi un butuc negru plin se sânge uscat pentru
amputări. Călăul era un negru cât un dulap, cu cicatricile
rituale brăzdându-i obrajii, dinţii piliţi, torsul gol şi şorţul de
piele plin de pete întunecate. Înainte s-o atingă, Tété a
împins-o pe Rosette, spunându-i să stea cât mai departe.
Fetiţa a ascultat, smiorcăindu-se, prea slăbită să mai întrebe
ceva. „Sunt liberă, sunt liberă!” a strigat femeia în spaniola ei
rudimentară, arătându-i gealatului punguţa de la gât, dar
matahala i-a smuls-o odată cu bluza şi bustiera, care s-au
sfâşiat imediat. Apoi i-a smuls fusta, lăsând-o goală. N-a
încercat să se acopere, i-a spus fetiţei să se întoarcă cu faţa
la perete şi să stea aşa, după care s-a lăsat târâtă la butuc, a
întins singură mâinile ca să-i fie legate cu frânghii de sisal. A
auzit şuieratul biciului în aer şi s-a gândit la Gambo.
Toulouse Valmorain aştepta de partea cealaltă a uşii.
Vorbise cu călăul, dându-i în plus un bacşiş, s-o sperie
zdravăn pe sclava sa, dar să n-o betegească. Din fericire,
Maurice nu păţise nimic grav, peste două zile plecau în
călătorie, avea nevoie de Tété mai mult ca oricând şi n-o
putea lua cu spinarea rănită. Biciul s-a abătut pe caldarâmul
de piatră, scoţând scântei, dar femeia l-a simţit pe spate, în
inimă şi în măruntaie. I s-au muiat genunchii şi a rămas
atârnată de mâini. Ca de departe a auzit râsul călăului şi

212
- ISABEL ALLENDE -

strigătul lui Rosette: „Monsieur, monsieur!” Cu un efort uriaş


a întors capul şi s-a uitat. Valmorain era la doi paşi, Rosette
îl apucase de genunchi şi plângea. A mângâiat-o pe cap şi a
luat-o în braţe, moale ca o păpuşă. Fără niciun cuvânt
pentru sclavă, i-a făcut un semn gealatului şi a luat-o spre
ieşire. Negrul a dezlegat-o, i-a adunat hainele sfâşiate şi i le-a
dat. Tété, care până atunci abia putea să se mişte, şi-a
strâns cârpele la piept şi, cu o energie dată de groază, s-a
grăbit după stăpân, clătinându-se. Călăul a venit după ea şi,
la ieşire, i-a dat înapoi punguţa cu libertatea ei.

213
- INSULA DE SUB MARE -

PARTEA A DOUA
Louisiana, 1793-1810

214
- ISABEL ALLENDE -

Creoli de stirpe bună


Casa din inima oraşului New Orleans, în zona în care
locuiau creolii de origine franceză şi obârşie veche, fusese
găselniţa lui Sancho García del Solar. Acolo fiecare familie
era o societate patriarhală, numeroasă şi închisă, care nu se
amesteca decât cu cei de aceeaşi teapă. Banul nu deschidea
uşi, aşa cum se aşteptase Sancho, care ar fi trebuit să se
informeze mai bine, pentru că nu le deschidea nici printre
spaniolii de familie bună; dar când au început să curgă
refugiaţii din Saint-Domingue au apărut alte posibilităţi. La
început, înainte de avalanşa de oameni, familiile creole îi
primeau pe aceşti grands blancs care-şi pierduseră
plantaţiile, căinându-i şi speriaţi de veştile tragice care
veneau din insulă. Nu-şi puteau imagina nimic mai rău decât
o răzmeriţă a negrilor. Valmorain a scos de la naftalină titlul
de chevalier pentru a se prezenta în societate, cumnatu-său
a avut grijă să pomenească de château-ul din Paris, din
păcate abandonat de când mama lui Valmorain se stabilise
în Italia fugind de teroarea impusă de iacobinul Robespierre.
Pornirea de a decapita oameni pentru ideile sau titlurile lor,
aşa cum se petrecea în Franţa, îi întorcea lui Sancho
stomacul pe dos. Nu-i simpatiza nobilimea, dar nici plebea;
republica franceză i se părea la fel de vulgară precum
democraţia americană. Aflând după câteva luni că
Robespierre pierise pe aceeaşi ghilotină care ucisese sute de
victime ale sale, a sărbătorit evenimentul cu o beţie de două
zile. Beţie care a fost şi ultima, căci, dacă creolii nu erau în
niciun caz abstinenţi, beţia n-o tolerau: un om care-şi
pierdea firea şi cumpătarea din cauza băuturii nu mai era
primit nicăieri. Valmorain, care ignorase cu anii sfaturile
doctorului Parmentier în legătură cu alcoolul, a trebuit şi el
să-şi ia seama, descoperind abia atunci că nu băuse din
viciu, cum bănuia, ci ca să-şi aline singurătatea.
Conform planului, cei doi cumnaţi nu ajunseseră la New
Orleans la grămadă cu alţi refugiaţi, ci în calitate de stăpâni
215
- INSULA DE SUB MARE -

ai unei plantaţii de zahăr, treapta cea mai de sus pe scara


castelor. Intuiţia lui Sancho de a cumpăra pământ fusese
providenţială. „Nu uita, cumnate, viitorul e în bumbac.
Zahărul are faimă proastă”, îl prevenise pe Valmorain.
Despre sclavia din Antile circulau poveşti teribile şi
aboliţioniştii porneau o campanie internaţională de sabotare
a zahărului cel pătat de sânge. „Crede-mă, Sancho, chiar
dacă zahărul ar avea culoare roşie, consumul tot va creşte.
Aurul dulce dă mai multă dependenţă decât opiul”, îl liniştea
Valmorain. Dar despre asta nu vorbea nimeni în cercul
închis al lumii bune. Creolii dădeau asigurări că atrocităţi
precum cele din insule nu puteau avea loc în Louisiana.
Pentru aceşti oameni uniţi printr-o complicată ţesătură de
relaţii de rudenie, în care nu existau secrete – totul se afla
mai devreme sau mai târziu – cruzimea era prost văzută şi
nelalocul ei, căci doar un idiot ar fi fost în stare să provoace
daune proprietăţii. În plus, clerul, în frunte cu spaniolul Fray
Antonio de Sedella, mai cunoscut ca Père Antoine şi temut
pentru faima sa de sfânt, avea grijă să se ştie că trupurile şi
sufletele erau responsabilitatea sa înaintea Domnului.
Începând demersurile pentru a face rost de mână de lucru
pentru plantaţie, Valmorain a dat de o realitate total diferită
de cea din Saint-Domingue: sclavii costau mult. Ceea ce
însemna o investiţie mai mare decât cea scontată, trebuia să
cheltuiască cu prudenţă, dar în sinea lui s-a simţit uşurat.
Acum avea un motiv practic pentru a avea grijă de sclavi, nu
numai din scrupule umanitare interpretabile ca un semn de
slăbiciune. Partea cea mai rea a celor douăzeci şi trei de ani
din Saint-Lazare, mai rea decât demenţa nevesti-sii, decât
clima care mina sănătatea şi făcea praf principiile celor mai
cumpătaţi, decât singurătatea şi dorul de cărţi şi conversaţie,
fusese puterea absolută pe care o avea asupra altor vieţi, cu
tot alaiul ei de tentaţii şi degradare. După spusele doctorului
Parmentier, ce se întâmplase în Saint-Domingue era revanşa
inevitabilă a sclavilor faţă de brutalitatea coloniştilor.
Louisiana îi oferea acum posibilitatea de a retrăi idealurile

216
- ISABEL ALLENDE -

din tinereţe, uitate prin cotloanele memoriei. Începu deci să


viseze la o plantaţie model, care să producă la fel de mult
zahăr ca la Saint-Lazare, dar pe care sclavii să ducă o viaţă
omenească. De data asta avea să fie foarte atent la alegerea
vătafilor şi a şefului acestora. Nu mai avea chef de un alt
Prosper Cambray.
Sancho îşi făcea relaţii printre creoli, fără de care ar fi fost
imposibil ca afacerea lor să prospere, devenind rapid sufletul
petrecerilor graţie glasului catifelat cu care-şi însoţea chitara,
bunei dispoziţii cu care pierdea la jocul de cărţi, privirilor
languroase şi talentului de a se băga sub pielea matroanelor,
fără aprobarea cărora nu trecea pragul caselor respective.
Juca biliard, table, domino şi cărţi, dansa cu graţie, putea
vorbi despre orice şi avea darul de a se prezenta mereu la
locul şi la momentul potrivit. Plimbările preferate erau pe
drumul străjuit de copaci de pe digul ce apăra oraşul de
inundaţii, pe care se aduna toată lumea, de la familiile de
vază până la plebea gălăgioasă a marinarilor, sclavilor,
oamenilor de culoare liberi plus eternii kaintocks, cunoscuţi
ca beţivani, derbedei şi fustangii. Aceştia coborau pe
Mississippi venind din Kentucky şi din alte regiuni din nord
pentru a-şi vinde produsele – tutun, bumbac, piei, lemn –
înfruntând pe drum indieni ostili şi multe alte pericole, fapt
pentru care umblau bine înarmaţi. La New Orleans îşi
vindeau bărcile ca lemn de foc, se distrau vreo două
săptămâni şi făceau cale întoarsă.
Ca să fie văzut, Sancho asista la spectacolele de teatru şi
operă şi la slujba de duminică de la biserică. Costumul
simplu şi negru, părul adunat într-o coadă şi mustaţa
pomădată contrastau cu brocarturile şi dantelele francezilor,
conferindu-i un aer vag periculos care atrăgea femeile.
Purtările îi erau impecabile, cerinţă esenţială a clasei de sus,
unde a şti să foloseşti cum se cuvine furculiţa era mai
important decât calităţile morale. Dar asemenea calităţi nu i-
ar fi folosit la nimic spaniolului cam excentric dacă n-ar fi
fost rudă cu Valmorain, francez de neam bun şi bogat,

217
- INSULA DE SUB MARE -

numai că, odată ce intra într-un salon, acolo rămânea, nu-l


dădea nimeni afară. Valmorain era văduv, de doar patruzeci
şi cinci de ani, arăta bine, deşi cu nişte kilograme în plus,
astfel că patriarhii din Vieux Carré se gândeau că tare bun ar
fi fost pentru fiicele sau nepoatele lor. Nici cumnatul cu
nume imposibil de pronunţat nu era de lepădat, căci un
ginere spaniol era mai bun decât o fată nemăritată.
Au fost ceva comentarii, totuşi nimeni nu s-a opus atunci
când cei doi străini au închiriat un conac din cartier şi, după
nu mult timp, proprietarul le-a şi vândut-o. Avea două etaje
şi mansardă, nu şi pivniţă, căci New Orleans era construit pe
apă şi ajungea să sapi puţin ca să-ţi uzi mâinile. În cimitir,
cavourile erau ridicate pentru ca morţii să nu plutească după
fiecare furtună. La fel ca multe altele, casa lui Valmorain era
din cărămidă şi lemn, în stil spaniol, cu o intrare largă
pentru trăsură, curte pietruită, fântână îmbrăcată în plăci de
faianţă colorată şi balcoane răcoroase cu grilaje pe care se
căţărau plante parfumate. Valmorain a decorat-o
neostentativ, ca să nu pară arivist. Deşi nu ştia nici măcar să
fluiere, a cumpărat instrumente muzicale: la seratele
mondene, domnişoarele cântau la pian, harfă sau clavecin,
iar domnii, la chitară.
Maurice şi Rosette au fost nevoiţi să înveţe să cânte şi să
danseze cu nişte tutori particulari, la fel ca alţi copii bogaţi.
Un refugiat din Saint-Domingue le preda ore de muzică
stimulându-i cu nuieluşa, un grăsan plin de fiţe le preda
dansurile la modă, tot cu nuieluşa. În viitor aceste lucruri
aveau să-i fie la fel de folos lui Maurice precum scrima ca să
se bată în duel sau jocurile de societate, iar Rosette va avea
cu ce să distreze musafirii, fără a intra însă în competiţie cu
fetele albe. Dacă fata avea graţie şi voce bună, Maurice
moştenise de la tatăl său lipsa urechii muzicale, drept care
se ducea la ore ca la tăiere. Prefera cărţile, care prea puţin i-
ar fi folosit la New Orleans, unde a fi intelectual era suspect –
mult mai apreciate erau arta conversaţiei uşurele, galanteria
şi ştiinţa traiului bun.

218
- ISABEL ALLENDE -

Pentru Valmorain, obişnuit cu viaţa de schimnic de la


Saint-Lazare, orele de trăncăneală banală din cafenelele şi
barurile unde-l târa Sancho erau timp pierdut. Făcea eforturi
serioase ca să ia parte la jocuri şi pariuri, detesta luptele de
cocoşi care stropeau publicul cu sânge şi cursele de cai şi de
ogari, la care pierdea regulat. Zilnic era câte o serată în alt
salon, prezidată de o matroană care ţinea socoteala
participanţilor şi a bârfelor. Holteii făceau turul caselor
aducând cadouri, de obicei un desert monstruos compus din
zahăr şi nuci, care atârna cât o căpăţână de vacă. Sancho
era de părere că seratele erau obligatorii în această societate
închisă. Dans, soirées, picnicuri, mereu aceleaşi mutre şi
nimic de zis. Valmorain ar fi preferat plantaţia, dar ştia că în
Louisiana tendinţa lui spre recluziune ar fi fost interpretată
ca un semn de avariţie.
Saloanele şi sufrageria casei lor erau la parter,
dormitoarele la etaj, bucătăria şi odăile servitorilor în curtea
din spate, separate. Ferestrele dădeau într-o grădină mică,
dar bine îngrijită. Încăperea cea mai mare era sufrageria, aşa
era în toate casele creolilor, unde viaţa se învârtea în jurul
mesei şi orgoliului ospitalităţii. O familie respectabilă avea
veselă pentru cel puţin douăzeci şi patru de comeseni. O
cameră de la parter avea intrare separată şi era destinată
băieţilor necăsătoriţi, care puteau astfel petrece fără a jigni
doamnele casei. Pe plantaţii, aceste garçonnières erau
pavilioane octogonale situate aproape de drum. Maurice mai
avea vreo doisprezece ani până să ceară un astfel de
privilegiu, deocamdată dormea pentru prima dată singur
într-o cameră încadrată de cele ale tatălui şi unchiului său
Sancho.
Tété şi Rosette nu stăteau cu cei şapte servitori –
bucătăreasă, spălătoreasă, vizitiu, cusătoreasă, două
cameriste şi un băiat de alergătură: dormeau la mansardă,
printre cuferele cu haine. Ca de obicei, Tété conducea
treburile gospodăriei. Un şnur cu clopoţel trecea prin toate
camerele şi noaptea Valmorain o chema astfel la el.

219
- INSULA DE SUB MARE -

De cum o văzuse pe Rosette, Sancho ghicise legătura


cumnatului său cu sclava şi anticipase problema: „Şi ce faci
cu Tété când ai să te însori?” Valmorain, care nu vorbise cu
nimeni despre asta, a mârâit surprins că n-avea de gând să
se căsătorească. „Dacă vieţuim mai departe sub acelaşi
acoperiş, unul din noi va trebui s-o facă, altfel se va zice
despre noi că suntem invertiţi”, a conchis Sancho.
În graba fugii din Le Cap, Valmorain îşi pierduse
bucătarul, care rămăsese ascuns, dar n-a regretat, pentru că
la New Orleans avea nevoie de cineva expert în cuisine créole.
Noile sale cunoştinţe l-au prevenit că nu era cazul să
cumpere prima bucătăreasă care i s-ar fi oferit la Maspéro
Échange, chiar dacă era cea mai bună piaţă de sclavi din
America, sau la târgurile de pe strada Chartres, unde acestea
erau înţolite elegant ca să ia ochii clienţilor, dar calitatea lăsa
de dorit. Cei mai buni servitori se procurau între familii sau
prieteni. Aşa a găsit-o pe Célestine, de vreo patruzeci de ani,
cu mâini vrăjite pentru tot felul de mâncăruri şi dulciuri,
care învăţase meserie de la unul dintre marii bucătari
francezi ai marchizului de Marigny şi fusese vândută pentru
că se saturaseră de dracii ei: dăduse cu azvârlita cu farfuria
cu gumbo de fructe de mare pentru că imprudentul marchiz
mai ceruse sare. Valmorain n-a fost impresionat de poveste,
era treaba lui Tété să se descurce cu femeia. Célestine era
slabă, uscată şi geloasă, nu lăsa pe nimeni să i se vâre în
bucătărie şi în cămară, alegea până şi vinurile şi lichiorurile
şi nu admitea sugestii. Tété i-a spus că nu trebuia să
exagereze cu condimentele pentru că stăpânul suferea de
dureri de stomac. „Să suporte. Dacă vrea supă chioară
pentru bolnavi, n-ai decât să-i faci tu.” Numai că, de când
începuse să domnească peste oale, Valmorain era sănătos.
Célestine mirosea a scorţişoară şi, pe furiş, pentru ca nimeni
să nu-i bănuiască slăbiciunea, le făcea copiilor beignets
uşoare ca un suspin, tarte tatin cu mere caramelizate, crêpes
de mandarine cu cremă, mousse au chocolat cu pişcoturi cu
miere şi alte delicii, care confirmau teoria conform căreia

220
- ISABEL ALLENDE -

omenirea n-avea să se sature de zahăr nicicând. Maurice şi


Rosette erau singurii cărora apriga bucătăreasă nu le inspira
teamă.
Existenţa unui domn créole trecea în trândăvie, munca era
un viciu al protestanţilor în general şi al americanilor în
special. Valmorain şi Sancho se dădeau de ceasul morţii ca
să-şi ascundă eforturile pe care le cerea mersul la plantaţia
părăsită de mai bine de zece ani, de la moartea
proprietarului şi falimentele treptate ale moştenitorilor.
Mai întâi au făcut rost de sclavi, o sută cincizeci pentru
început, mult mai puţin decât aveau la Saint-Lazare.
Valmorain s-a instalat într-un colţ al casei dărăpănate, în
timp ce se ridica alta, după planurile unui arhitect francez.
Barăcile sclavilor, mâncate de termite şi umezeală, au fost
dărâmate şi în locul lor s-au construit cabane din lemn cu
streşini largi ca să apere de soare şi de ploaie, cu câte trei
camere pentru două familii, aliniate pe străduţe paralele şi
perpendiculare şi cu o piaţetă în mijloc. Cumnaţii s-au dus
să vadă alte plantaţii, obiceiul era să pici neinvitat la sfârşit
de săptămână, profitând de legea ospitalităţii. Valmorain a
ajuns la concluzia că, faţă de Saint-Domingue, sclavii din
Louisiana n-aveau a se plânge, însă Sancho l-a făcut atent că
unii stăpâni îi ţineau mai mult goi, îi hrăneau cu o fiertură
turnată într-o troacă precum terciul pentru porci, din care
fiecare îşi lua porţia în cochilii, bucăţi de ţiglă sau cu mâna,
pentru că nici măcar linguri nu aveau.
A fost nevoie de doi ani pentru a realiza esenţialul: a
planta, a ridica moara de zahăr, a organiza munca.
Valmorain avea planuri grandioase, dar acum trebuia să se
concentreze pe obiective imediate, mai târziu va avea destul
timp pentru fantezii – o grădină, terase şi chioşcuri, un pod
decorativ peste râu şi alte drăgălăşenii. Era obsedat de
detalii, despre care discuta cu Sancho şi Maurice.
— Uite, fiule, totul va fi al tău, îi arăta el câmpul în timp ce
călăreau. Zahărul nu pică din cer, e nevoie de multă muncă.
— Munca o fac negrii, observa Maurice.

221
- INSULA DE SUB MARE -

— Vezi că nu e chiar aşa: ei fac munca manuală, pentru că


altceva nu ştiu să facă, dar răspunderea o poartă stăpânul.
Succesul plantaţiei depinde de mine şi, într-o anumită
măsură, de unchiu-tău Sancho. Nu se taie nici măcar o
trestie fără ştirea mea, aşa că deschide ochii pentru că într-o
bună zi tu vei lua hotărâri şi vei conduce oamenii.
— De ce nu se conduc singuri, papa?
— Pentru că nu sunt în stare, Maurice. E nevoie să li se
poruncească, sunt sclavi, fiule.
— Nu mi-ar plăcea să fiu ca ei.
— N-o să fii niciodată ca ei, a zâmbit el. Tu eşti un
Valmorain.
N-ar fi putut să-i arate domeniul Saint-Lazare cu aceeaşi
mândrie. Acum era chitit să îndrepte greşelile, slăbiciunile şi
omisiunile din trecut, iar în sinea lui să ispăşească
groaznicele păcate ale lui Lacroix, cu capitalul căruia
cumpărase pământul. Pentru fiecare om torturat şi fiecare
fată pângărită de Lacroix pe plantaţia Valmorain va trăi un
sclav sănătos şi bine tratat, justificând astfel banii vecinului
său într-o investiţie cum nu se putea mai bună.
Pe Sancho, planurile cumnatului îl lăsau destul de rece:
nu avea nimic pe conştiinţă şi nu se gândea decât la
distracţie. Nu-i păsa lui de ce se punea în supa sclavilor sau
în ce culoare li se vopseau barăcile. Valmorain era implicat
într-o schimbare de viaţă, dar pentru spaniol aventura asta
era doar una în plus, din multele la care se înhămase plin de
entuziasm şi le abandonase fără remuşcări. Cum n-avea
nimic de pierdut, căci toate riscurile şi le asuma asociatul
său, avea idei îndrăzneţe care chiar duceau la rezultate
notabile, de pildă rafinăria graţie căreia au produs zahăr alb,
mult mai rentabil decât melasa celorlalţi plantatori.
Tot Sancho l-a găsit pe vătaful-şef, un irlandez care i-a
sfătuit la achiziţionarea mâinii de lucru. Se numea Owen
Murphy şi a decretat de la bun început că sclavii trebuiau să
asiste la slujbă. Trebuia ridicată o capelă şi făcut rost de
preoţi itineranţi, pentru a consolida catolicismul înainte ca

222
- ISABEL ALLENDE -

americanii să vină să-şi predice ereziile şi bieţii oameni să fie


meniţi iadului. „Morala e lucrul cel mai important”, a conchis
el. Era perfect de acord cu Valmorain că nu trebuia abuzat
de pedeapsa cu biciul. Zdrahonul cu înfăţişare de metis
păros, cu plete şi barbă neagră, era tare bun la inimă. A stat
cu familia lui numeroasă într-un cort, până i s-a construit
casa. Nevastă-sa, Leanne, îi ajungea până la brâu, părea o
adolescentă nemâncată, dar fragilitatea ei era înşelătoare: îi
făcuse şase băieţi şi-l aştepta pe al şaptelea. Ştia c-avea să
fie băiat, Dumnezeu îi punea răbdarea la încercare. Nu ridica
niciodată vocea; şi bărbatul, şi copiii o ascultau la o simplă
privire. Valmorain şi-a zis că Maurice va avea în sfârşit
tovarăşi de joacă şi nu va mai sta lipit de Rosette; turma de
irlandezi era dintr-o clasă socială mult inferioară lui, dar
erau albi şi liberi. Nu bănuia că cei şase Murphy vor fi şi ei
vrăjiţi de Rosette, care făcuse cinci anişori şi avea
personalitatea puternică pe care ar fi dorit-o pentru Maurice.
Owen Murphy condusese de la şaisprezece ani sclavii şi
cunoştea la perfecţie erorile şi succesele acestei activităţi
ingrate. „Trebuie trataţi ca nişte copii: autoritate şi dreptate,
reguli clare, pedeapsă şi recompensă şi ceva timp liber, că
altfel se îmbolnăvesc”, i-a explicat patronului, adăugând că,
pentru o pedeapsă mai mare decât cincisprezece lovituri de
bici, sclavii aveau dreptul să facă plângere la stăpân. „Sper
să nu fie cazul, domnule Murphy, am încredere în
dumneata”, i-a răspuns Valmorain, deloc dispus să facă pe
judecătorul. „Pentru propria mea linişte, prefer să fie aşa,
domnule. Prea multă putere sminteşte sufletul oricărui
creştin, iar al meu e slab”, a sunat răspunsul irlandezului.
În Louisiana mâna de lucru de pe o plantaţie costa o
treime din preţul pământului, aşa că trebuia protejată.
Recolta depindea de riscuri neprevăzute, precum uragane,
secetă, inundaţii, molime, şobolani, preţul fluctuant al
zahărului, probleme cu utilajele şi cu animalele,
împrumuturi bancare şi alte necunoscute; destule ca să nu
mai se adauge şi starea proastă de sănătate sau lipsa de

223
- INSULA DE SUB MARE -

tragere de inimă a sclavilor, a argumentat Murphy. Era atât


de deosebit de Cambray, încât Valmorain a intrat la bănuieli,
însă omul muncea neobosit şi se făcea ascultat fără
brutalitate. Vătafii, controlaţi îndeaproape, îi urmau
exemplul, astfel că sclavii produceau mai mult decât sub
regimul de teroare impus de Prosper Cambray. Murphy a
organizat un sistem de ture pentru ca oamenii să se poată
odihni după truda pe câmp. Patronul precedent îl concediase
pentru că îi poruncise să biciuiască o sclavă şi, în timp ce
femeia, întinsă pe jos cu pântecul vârât într-o groapă, urla ca
din gură de şarpe, constatase că Murphy nici n-o atingea cu
biciul, ci lovea în pământ. „I-am promis nevesti-mii că n-am
să bat niciodată un copil sau o femeie borţoasă.”
Oamenii au primit două zile libere pe săptămână ca să-şi
cultive loturile, să vadă de animale şi de treburile lor, însă
duminica erau obligaţi să vină la biserică. În orele lor libere
cântau şi dansau, din când în când aveau voie să facă – sub
supravegherea lui Murphy – bambousses, adică petreceri
modeste prilejuite de o nuntă, o înmormântare sau o
sărbătoare. În principiu, sclavii nu aveau voie să viziteze alte
proprietăţi, dar în Louisiana stăpânii nu prea ţineau cont de
asta. Pe plantaţia Valmorain micul dejun consta într-o supă
cu carne sau slănină – nici gând de peştele uscat urât
mirositor de la Saint-Lazare – prânzul era compus din turtă
de porumb, carne sărată sau proaspătă şi budincă, iar la
cină li se dădea o supă săţioasă. O baracă a fost amenajată
ca spital, o dată pe lună venea un medic să facă un control
de rutină şi era chemat în caz de urgenţă. Femeile gravide se
bucurau de mai multă hrană şi odihnă. Valmorain habar n-
avea, că nici nu întrebase vreodată, că la Saint-Lazare
femeile năşteau ghemuite printre trestii, că erau mai multe
avorturi decât naşteri şi că majoritatea pruncilor mureau
înainte de a împlini trei luni. Pe noua plantaţie, Leanne
Murphy făcea pe moaşa şi avea grijă de copii.

224
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
De pe corabie, New Orleans s-a văzut ca un corn de lună
plutind pe mare, alb şi luminos. Am ştiut imediat că n-aveam
să mai revin în Saint-Domingue. Uneori am premoniţii din
astea şi nu le uit, în felul acesta sunt pregătită când se
împlinesc. Durerea că-l pierdusem pe Gambo era ca un cuţit în
inimă… În port ne aştepta don Sancho, fratele doñei Eugenia,
care ajunsese mai devreme şi găsise casa în care aveam să
stăm. Strada mirosea a iasomie, nu a fum şi sânge, ca la Le
Cap când rebelii îi dăduseră foc, după care plecaseră să-şi
facă revoluţia în alte părţi. În prima săptămână petrecută la
New Orleans am făcut singură toată treaba, mă mai ajuta
câteodată un sclav împrumutat de nişte cunoscuţi de-ai lui don
Sancho, dar pe urmă stăpânul şi cumnatul lui au cumpărat
servitori. Lui Maurice i-au pus un tutore, pe Gaspard Sévérin,
refugiat din Saint-Domingue ca şi noi, dar sărac. Refugiaţii
soseau pe rând, mai întâi bărbaţii ca să caute casă, pe urmă
femeile şi copiii. Unii-şi aduceau familiile de culoare şi sclavii.
Erau de-acum cu miile şi oamenii din Louisiana îi respingeau.
Tutorele nu era de acord cu sclavia, cred că era un aboliţionist
din ăia pe care monsieur Valmorain nu putea să-i sufere.
Avea douăzeci şi şapte de ani, locuia într-o pensiune pentru
negri, purta veşnic acelaşi costum şi îi tremurau şi acum
mâinile de frica celor trăite în Saint-Domingue. Uneori, pe
ascuns de stăpân, îi spălam cămaşa şi îi scoteam petele de pe
haină, dar mirosul de frică n-am reuşit să-l scot. Îi dădeam şi
mâncare s-o ia acasă, cu grijă ca să nu-l jignesc. O primea de
parcă mi-ar fi făcut o favoare, dar era recunoscător şi o lăsa
pe Rosette să asiste la ore. Îl rugasem pe stăpân s-o lase să
înveţe, până la urmă a cedat, deşi sclavii nu aveau voie să
primească educaţie, dar cu ea avea alte planuri: să-l
îngrijească la bătrâneţe şi să-i citească când avea să-l lase
vederea. Oare uitase că trebuia să fim libere? Rosette nu ştia
că stăpânul era tatăl ei, dar îl adora oricum şi cred că şi lui îi
era cumva dragă, pentru că nimeni nu rezista farmecului fiică-
225
- INSULA DE SUB MARE -

mii. De mică fusese seducătoare. Îi plăcea să se admire în


oglindă, un obicei periculos.
Se aflau mulţi oameni de culoare liberi la New Orleans pe
vremea aceea, pentru că sub guvernarea spaniolă era lesne să
obţii sau să cumperi libertatea; americanii încă nu ne
impuseseră legile lor. Eu aveam grijă de casă şi de Maurice,
care trebuia să înveţe, în timp ce stăpânul era plecat la
plantaţie. Duminica aveam grijă să nu pierd nicio bambousse
din piaţa Congo, la câteva străzi de cartierul nostru. Aceste
bambousses cu tobe şi dans erau precum calendas din Saint-
Domingue, dar fără invocări către loas, căci pe atunci în
Louisiana toţi erau catolici. Acum sunt şi mulţi baptişti, pot
cânta şi dansa în bisericile lor, în felul ăsta să-l adori pe Iisus
e o adevărată plăcere. Iar credinţele voodoo erau abia la
început, aduse de sclavii din Saint-Domingue, dar atâta s-au
amestecat cu credinţele creştinilor, că mi-e greu să le mai
recunosc. În piaţa Congo dansam de la amiază până seara,
scandalizând albii, căci ca să-i zgândărim dădeam din fund
ca o morişcă, iar ca să-i facem invidioşi ne frecam de parcă am
fi fost amorezaţi.
Dimineaţa, după ce veneau apa şi lemnele de foc cu căruţa,
mă duceam la cumpărături. Piaţa Franceză apăruse doar de
doi ani, dar se întindea pe mai multe cvartale şi era locul
predilect de întâlnire, după dig. Mai e şi acum aşa. Se vând şi
acum de toate, de la mâncare la bijuterii, acolo vin ghicitorii,
magii şi doctorii de plante. Nu lipsesc şarlatanii, care oferă
apă colorată pe post de leac şi un tonic pe bază de sarsaparilă
pentru sterilitate, dureri după naştere, dureri reumatice,
vărsături cu sânge, inimă slabă, oase fragile şi cam toate
beteşugurile posibile. Eu n-am încredere în tonicul ăsta: dacă
ar fi fost ceva de capul lui, l-ar fi folosit şi Tante Rose, dar ţin
minte că arbustul cu pricina n-a interesat-o niciodată, deşi
creştea şi la Saint-Lazare.
La piaţă m-am împrietenit cu alţi sclavi şi astfel am învăţat
obiceiurile din Louisiana. Şi aici mulţi oameni de culoare liberi
sunt educaţi, trăiesc din meseria sau profesia lor, unii au chiar

226
- ISABEL ALLENDE -

şi plantaţii. Se spune că se poartă cu sclavii lor mai rău decât


albii, dar eu n-am văzut. Aşa mi s-a povestit. La piaţă vezi
cucoane albe sau de culoare cu servitorii care cară coşurile cu
cumpărături. Ele nu poartă în mână decât mănuşile şi o
gentuţă brodată în care ţin banii. Prin lege, mulatrele trebuie
să se îmbrace modest pentru a nu le provoca pe albe,
mătăsurile şi bijuteriile le folosesc seara acasă. Domnii poartă
cravată răsucită de trei ori, pantaloni din stofă de lână, cizme
înalte, mănuşi din piele de căprioară şi pălărie din blană de
iepure. Don Sancho pretinde că femeile cu un sfert de sânge
negru din New Orleans sunt cele mai frumoase din lume. „Şi
tu ai putea fi la fel, Tété. Uită-te la ele cum merg, uşoare,
legănându-şi şoldurile, cu capul sus şi pieptul înainte. Ca nişte
iepşoare de rasă. Nicio femeie albă nu ştie să meargă aşa”,
îmi spunea el.
Eu nu voi putea fi niciodată ca ele, dar Rosette poate că da.
Ce se va alege de fiică-mea? Exact asta m-a întrebat stăpânul
atunci când am pomenit de libertatea promisă. „Ce, vrei ca
fiică-ta să trăiască în mizerie? Un sclav nu poate fi eliberat
înainte de a împlini treizeci de ani. Tu mai ai şase până atunci,
aşa că nu mă mai bate la cap.” Şase ani! Habar n-aveam de
legea asta… Pentru mine însemna o veşnicie, dar în timpul
ăsta Rosette putea să crească ocrotită de tatăl ei.

227
- INSULA DE SUB MARE -

Serbările
În 1795 plantaţia Valmorain a fost inaugurată cu o serbare
câmpenească de trei zile şi cu multă risipă, după cum dorise
Sancho şi era obiceiul în Louisiana. Casa, în stil grecesc, era
dreptunghiulară, pe două nivele, cu coloane de jur împrejur,
o galerie la parter şi un balcon acoperit la etaj pe cele patru
laturi, cu camere luminoase şi duşumele de lemn de mahon,
zugrăvită în tonuri pastel, după gustul creolilor francezi şi
catolici, spre deosebire de casele americanilor protestanţi,
perfect albe. O replică mai dulceagă a Acropolei, pretindea
Sancho, însă opinia generală a fost că era unul dintre cele
mai frumoase conace din Mississippi. Îi mai lipseau destule
decoraţiuni interioare, dar golurile au fost umplute cu flori şi
s-au aprins atâtea lumini, încât cele trei nopţi parcă se
transformaseră în plină zi. A participat toată familia, inclusiv
Gaspard Sévérin, îmbrăcat într-o haină nouă dăruită de
Sancho şi afişând un aer mai omenesc, urmare a faptului că
la ţară mânca bine şi stătea la soare. În lunile de vară, când
era trimis la plantaţie pentru ca Maurice să înveţe şi atunci,
îşi trimitea toată leafa fraţilor săi din Saint-Domingue.
Valmorain închiriase două şalupe cu doisprezece vâslaşi şi
copertine colorate pentru transportul musafirilor, care
veniseră cu cufere şi servitori, dintre care nu lipseau
peruchierii. Angajase orchestre de mulatri liberi, care cântau
pe rând pentru ca muzica să nu tacă nicicând, adunase
farfurii de porţelan şi tacâmuri de argint ca pentru un
regiment întreg. Au fost plimbări, escapade călare, vânători,
jocuri de societate, baluri – sufletul petrecerii fiind neobositul
Sancho, mult mai primitor decât Valmorain şi care se simţea
în largul lui atât la un bairam de pungaşi din El Pantano, cât
şi la o petrecere cu ştaif. Femeile se odihneau toată
dimineaţa, ieşeau de-abia după siestă, apărate de voaluri
groase şi mănuşi, iar seara se îmbrăcau de gală. La lumina
blândă a lămpilor ai fi zis că toate sunt de o frumuseţe
răpitoare cu ochi negri, coafuri strălucitoare şi ten sidefiu,
228
- ISABEL ALLENDE -

naturale cât cuprinde – nici gând de obraji fardaţi şi aluniţe


false ca în Franţa – numai că în intimitatea boudoir-ului îşi
înnegreau genele cu cărbune, îşi frecau obrajii cu petale de
trandafir roşu, îşi dădeau pe buze cu carmin, îşi vopseau
firele albe cu zaţ de cafea, iar jumătate din bucle proveneau
de la alt cap. Purtau ţesături uşoare în culori deschise; nici
chiar proaspetele văduve nu se îmbrăcau în negru, o culoare
lugubră care nu avantajează şi nici nu consolează.
La dans doamnele s-au întrecut în eleganţă, unele urmate
de un negrişor care le ducea trena. Maurice şi Rosette, de
opt, respectiv cinci ani, au făcut o demonstraţie de vals,
polcă şi cotilion, care a justificat nuieluşele aplicate de
profesor şi a smuls exclamaţii admirative. Tété a auzit pe
cineva spunând că fetiţa trebuie că era spaniolă, fiica
cumnatului, cum îi zice, parcă Sancho. Rosette, în mătase
albă, papucei negri şi o fundă trandafirie în părul lung,
dansa graţioasă, în vreme ce Maurice transpira de ruşine în
costumul de gală şi număra în gând paşii: doi la stânga,
unul la dreapta, o plecăciune şi o jumătate de răsucire,
înapoi, înainte şi reverenţă. Şi de la început. De condus,
conducea ea, ştiind să acopere cu o piruetă inspirată clipele
în care partenerul se împiedica. „Când o să mă fac mare, am
să merg la dans seară de seară, Maurice. Dacă vrei să mă
mărit cu tine, să faci bine să înveţi să dansezi”, îi spunea ea
la repetiţii.
Valmorain făcuse rost de un majordom pentru plantaţie,
iar la New Orleans Tété îndeplinea impecabil aceeaşi funcţie
graţie lecţiilor luate la Le Cap de la frumosul Zacharie. Cei
doi îşi respectau reciproc limitele teritoriului, dar pentru
marea petrecere au trebuit să colaboreze pentru ca treburile
să meargă ca unse. Trei sclave au fost însărcinate doar cu
căratul apei şi al oalelor de noapte, un băiat avea misiunea
de a curăţa mizeria pe care o făceau cei doi câini flocoşi ai
domnişoarei Hortense Guizot pe care-i apucase pântecăraia.
Valmorain a angajat doi bucătari, mulatri liberi, cât şi mai
multe ajutoare pentru bucătăreasa casei, Célestine. Chiar şi

229
- INSULA DE SUB MARE -

aşa, abia au reuşit să prepare tot noianul de pescărie şi


fructe de mare, orătănii şi vânat, feluri creole şi dulciuri.
Owen Murphy s-a ocupat de frigerea unui viţel. Valmorain le-
a arătat oaspeţilor fabrica de zahăr, distileria de rom şi
grajdurile, dar mândria lui cea mare au fost locuinţele
sclavilor. Murphy le dăduse trei zile libere, îmbrăcăminte şi
dulciuri, apoi îi pusese să cânte în cinstea Fecioarei Maria.
Mai multe cucoane au fost emoţionate până la lacrimi de
fervoarea religioasă a negrilor. Oaspeţii l-au felicitat pe
Valmorain, deşi au fost voci care au comentat discret că
idealismul avea să-l ducă la faliment.
Iniţial, Tété n-a remarcat-o pe Hortense Guizot decât
pentru câinii ei cei căcăcioşi; instinctul nu a anunţat-o că
femeia avea să joace un rol în viaţa ei. Hortense împlinise
douăzeci şi opt de ani şi era încă nemăritată, nu că ar fi fost
boccie sau săracă, ci pentru că logodnicul pe care-l avusese
la douăzeci şi patru de ani căzuse de pe calul pe care-l cabra
ca să se împăuneze în faţa ei şi-şi rupsese gâtul. Fusese una
din rarele logodne din dragoste, nu din interes, cum era
obiceiul printre creolii de viţă veche. Denise, camerista, i-a
povestit lui Tété că Hortense fusese prima care-l văzuse mort;
„Abia au reuşit s-o ia de lângă el”, a adăugat. După perioada
de doliu legiuit, tatăl s-a apucat să-i caute alt pretendent.
Numele fetei devenise cunoscut din cauza sfârşitului
prematur al acelui logodnic, dar trecutul ei era fără de pată.
Era înaltă, blondă, rumenă şi trupeşă, ca majoritatea
femeilor din Louisiana care mâncau pe săturate şi nu făceau
destulă mişcare. Pieptarul îi ridica sânii ca pepenii în
decolteu, spre deliciul privirilor bărbăteşti. În zilele petrecerii,
Hortense şi-a schimbat toaleta de două-trei ori pe zi, era
plină de veselie, căci lăsase în urmă amintirea primei iubiri.
A pus stăpânire pe pian şi a cântat cu glas de soprană, a
dansat neobosită, epuizându-şi toţi partenerii, în afară de
Sancho, care a admis totuşi că Hortense era o adversară
redutabilă.

230
- ISABEL ALLENDE -

În cea de-a treia zi, când bărcile plecaseră de-acum cu


musafirii osteniţi, muzicanţii, servitorii şi căţeluşii, iar
slujitorii adunau muntele de gunoaie, Owen Murphy a venit
într-un suflet cu vestea că o bandă de cimarroni venea pe
râu în sus făcând prăpăd printre albi şi incitând negrii la
răscoală. Se ştia de nişte sclavi fugiţi care-şi găsiseră adăpost
la unele triburi de indieni americani, dar mai erau şi alţii
care se ascunseseră în mlaştini, arătări de lut, apă şi alge,
imuni la pişcăturile ţânţarilor şi la veninul şerpilor, scăpând
ochilor urmăritorilor şi înarmaţi cu cuţite şi macete ruginite,
pietre ascuţite şi înnebuniţi de foame şi libertate. S-a spus
mai întâi că atacatorii ar fi fost cam treizeci, două ore mai
târziu se vorbea deja de o sută cincizeci.
— Şi crezi că ajung până aici, Murphy? Şi că negrii noştri
s-ar putea răscula?
— Nu ştiu, domnule Valmorain. Dar sunt aproape şi pot
năvăli şi aici. Cât despre oamenii noştri, nimeni nu poate şti
ce reacţie vor avea.
— Cum adică, nimeni nu poate şti? Aici au cele mai bune
condiţii, unde să le fie mai bine? Du-te şi vorbeşte cu ei, a
strigat Valmorain, plimbându-se nervos prin salon.
— Asta nu se rezolvă cu vorba, domnule…
— Dar e un adevărat coşmar! Degeaba te porţi frumos cu
ei, negrii ăştia sunt incorigibili!
— Linişteşte-te, cumnate, a intervenit Sancho. Ne aflăm în
Louisiana, nu în Saint-Domingue, unde erau un milion şi
jumătate de negri furioşi şi o mână de albi nemiloşi.
— Trebuie să-l pun la adăpost pe Maurice. Pregăteşte o
barcă, Murphy, trebuie să plec imediat în oraş.
— În niciun caz, s-a opus Sancho. De aici nu pleacă
nimeni, doar n-o să fugim ca şobolanii. Las’ că râul nu e
sigur, răzvrătiţii vin cu bărcile lor. Domnule Murphy,
proprietatea trebuie apărată, adună toate armele de foc pe
care le avem.
Armele au fost întinse pe masa din sufragerie, băieţii mai
mari ai lui Murphy, de unsprezece şi treisprezece ani, le-au

231
- INSULA DE SUB MARE -

încărcat şi le-au împărţit celor patru albi, printre aceştia şi


Gaspard Sévérin, care nu trăsese în viaţa lui şi nici să
ţintească nu putea de cât îi tremurau mâinile. Murphy a dat
dispoziţie ca sclavii să stea închişi în grajduri şi copiii în casa
stăpânului, astfel ca femeile să nu poată face un pas fără
progeniturile lor. Majordomul şi Tété s-au ocupat de servitorii
casei, pe care vestea îi cam agitase. Toţi sclavii din Louisiana
îşi auziseră stăpânii vorbind de pericolul unei revolte, dar
credeau că aşa ceva se petrecea în cine ştie ce locuri exotice
şi era puţin probabil. Tété a desemnat două femei ca să vadă
de copii, după care l-a ajutat pe majordom să zăvorască şi să
blocheze toate uşile şi ferestrele. Célestine a reacţionat peste
aşteptări; muncise cât trei pentru petrecere, bombănind într-
una, întrecându-se cu bucătarii aduşi suplimentar, nişte
netrebnici obraznici care erau plătiţi pentru nişte treburi pe
care ea le făcea gratis. Tocmai îşi vârâse picioarele într-un
lighean cu apă rece când Tété a venit s-o pună la curent cu
evenimentele. „Păi, de foame nu va suferi nimeni”, a rostit
sec şi şi-a pus imediat ajutoarele la treabă.
Toată ziua au aşteptat Valmorain, Sancho şi Gaspard
Sévérin cel speriat cu pistoalele în mână, în vreme ce Murphy
stătea de pază la grajduri şi băieţii lui vegheau pe malul
râului ca să dea alarma. Leanne Murphy a liniştit femeile
spunându-le că cei mici erau în siguranţă în casă, unde
primeau căni de ciocolată. La zece seara, când toţi cădeau
din picioare de oboseală, Brandon, fiul cel mare al lui
Murphy a venit călare, cu o torţă în mână şi pistolul la brâu,
aducând vestea că venea o patrulă. Zece minute mai târziu,
oamenii descălecau la intrare. Valmorain, care de-a lungul
acestor ore retrăise ororile de la Saint-Lazare şi Le Cap, i-a
primit atât de uşurat, încât lui Sancho i-a fost ruşine pentru
el. După ce a primit raportul, a poruncit să se aducă băutura
cea mai fină ca să sărbătorească. Criza trecuse: optsprezece
rebeli fuseseră arestaţi, unsprezece fuseseră ucişi, ceilalţi
aveau să fie spânzuraţi în zori. Restul se risipiseră, pesemne
se întorceau în mlaştini. Unul dintre miliţienii patrulei, un

232
- ISABEL ALLENDE -

roşcovan de vreo optsprezece ani, agitat de aventură şi


băutură, l-a încredinţat pe Gaspard Sévérin că de atâta trăit
în nămol spânzuraţii făcuseră labe de broască, solzi de peşte
şi dinţi de caiman. Mai mulţi plantatori din regiune se
alăturaseră patrulei cuprinşi de entuziasm, vânătoarea asta
era un sport pe care rareori aveau ocazia să-l practice.
Juraseră să zdrobească răzvrătiţii până la ultimul. De partea
albilor, pierderile fuseseră minime: un vătaf asasinat, un
plantator şi trei oameni din patrulă răniţi, un cal care-şi
rupsese un picior. Revolta fusese înăbuşită rapid pentru că
un slujitor dăduse alarma. „Mâine, când rebelii se vor legăna
în ştreang, omul acela va fi liber”, şi-a spus Tété.

Un hidalgo spaniol
Sancho García del Solar era ba pe plantaţie, ba în oraş,
era mai tot timpul călare sau în barcă. Tété nu ştia niciodată
când avea să pice în casa din oraş, fie noapte sau zi, mereu
surâzător, vorbăreţ şi flămând adus de un cal obosit. Într-o
luni s-a duelat în zori de zi cu alt spaniol, funcţionar
guvernamental, în grădinile Saint-Antoine, locul tradiţional
în care cavalerii se omorau sau măcar se răneau, duelul fiind
singura modalitate de a spăla onoarea. Era o ocupaţie
predilectă, iar parcul plin de copaci rămuroşi le oferea
discreţia necesară. Acasă nu s-a aflat decât la micul dejun, la
care Sancho s-a înfiinţat cu cămaşa însângerată şi cerând
cafea şi coniac. Râzând în hohote, a anunţat-o pe Tété că era
vorba doar de o zgârietură, însă rivalul se procopsise cu
obrazul însemnat. „Şi de ce v-aţi bătut?” l-a întrebat în timp
ce-i curăţa rana; dacă spada ar fi nimerit doar un pic mai
jos, în inimă, acum l-ar fi îmbrăcat pentru îngropăciune. „S-a
uitat strâmb la mine”, a sunat răspunsul. Era fericit că nu-şi
încărcase conştiinţa cu un mort. Ulterior, Tété a aflat că
adevăratul motiv al duelului fusese Adi Soupir, o jună cu un
sfert de sânge negru şi curbe tulburătoare după care
suspinau cei doi.

233
- INSULA DE SUB MARE -

Mai obişnuia Sancho să trezească copiii în toiul nopţii ca


să-i înveţe să trişeze la cărţi, iar dacă Tété protesta, o lua de
mijloc, o învârtea în aer şi se apuca să-i explice că pe lumea
asta nu te poţi descurca fără şmecherii, aşa că era preferabil
să le deprindă de mici. Sau îl apuca pofta să mănânce purcel
de lapte fript la şase dimineaţa, drept care cineva era trimis
la piaţă să cumpere godacul, sau spunea că se duce la
croitor, lipsea două zile şi venea cherchelit bine, însoţit de
mai mulţi tovarăşi de chef cărora le oferea găzduire. Se
îmbrăca cu grijă, deşi sobru, studiindu-şi în oglindă fiecare
detaliu. Îl învăţase pe puştiul de paisprezece ani care făcea
pe băiatul de alergătură să-i pomădeze mustaţa şi să-l
bărbierească cu briciul spaniol cu mâner de aur, un obiect
care fusese în familia García del Solar de trei generaţii. „Nene
Sancho, când mă fac mare, te însori cu mine?” îl întreba
Rosette. „Chiar şi mâine, dacă vrei tu, scumpete”, o pupa el
zgomotos pe amândoi obrajii. Pe Tété o trata ca pe o rudă
scăpătată, cu un amestec de familiaritate şi respect presărat
cu glume. Iar când bănuia că femeia ajunsese la limita
răbdării, o îmbuna cu un cadou, un compliment şi o sărutare
de mână, care o făcea să se ruşineze. „Grăbeşte-te să creşti,
Rosette, până nu mă însor cu maică-ta”, ameninţa el,
glumeţ.
Dimineţile se ducea la Café des Émigrés să joace domino.
Fanfaronadele amuzante de hidalgo şi optimismul său
neştirbit contrastau cu firea emigranţilor francezi,
posomorâţi şi sărăciţi de exil, jelindu-şi într-una averea
pierdută – reală sau imaginară – şi vorbind numai de
politică. Veştile rele erau că Saint-Domingue continua să fie
pradă violenţei şi că englezii ocupaseră mai multe oraşe de
pe coastă, nu şi centrul insulei, drept care posibilitatea
obţinerii independenţei coloniei se îndepărtase. Iar Toussaint
– cum îşi zicea acum blestematul ăla, Louverture? Ca să vezi
ce nume şi-a găsit – ei bine, Toussaint ăsta, care fusese de
partea spaniolilor, schimbase tabăra şi-acum lupta alături de
francezii republicani, care fără ajutorul lui ar fi fost pierduţi.

234
- ISABEL ALLENDE -

Şi, înainte de a face pasul, omul căsăpise trupele spaniole


care se aflau sub comanda sa. Judecaţi şi domniile voastre
dacă poţi avea încredere într-o pramatie ca asta! Generalul
Laveaux l-a avansat general şi comandant al Fâşiei
Occidentale, şi-acum maimuţoiul poartă pălărie cu pene, să
mori de râs, nu alta. Unde am ajuns, dragi compatrioţi!
Franţa aliată cu negrii! Ce umilinţă istorică! exclamau
refugiaţii între două partide de domino.
Mai veneau însă şi veşti optimiste pentru emigranţi, de
pildă că în Franţa influenţa coloniştilor monarhişti era în
creştere şi lumea nu mai voia să audă de drepturile negrilor.
Dacă se obţineau voturile necesare, Adunarea ar fi fost silită
să trimită trupe suficiente în Saint-Domingue ca să înăbuşe
revolta. Pe hartă, insula era cât o musculiţă, cum să facă
faţă forţei armatei franceze? mai spuneau ei. Iar după
victorie aveau să se întoarcă şi totul va fi ca înainte. Şi
atunci, niciun strop de milă pentru negri, aveau să-i ucidă pe
toţi şi să aducă forţe proaspete din Africa.
La rândul ei, Tété afla veşti din Piaţa Franceză. Toussaint
era ghicitor şi vrăjitor, arunca blestemul de la distanţă şi
ucidea doar cu puterea gândului. Toussaint câştiga bătălie
după bătălie şi glonţul nu-l lovea. Toussaint se bucura de
protecţia lui Christos, care era foarte puternic. L-a întrebat
pe Sancho – cu Valmorain n-avea curaj să deschidă subiectul
– dacă se vor întoarce cândva la Saint-Lazare, iar el i-a spus
că ar trebui să fie nebuni să se mai vâre vreodată în măcelul
acela. Ceea ce i-a confirmat presimţirea că n-avea să-l mai
revadă pe Gambo, cu toate că-l auzise pe stăpân făcând
planuri de recuperare a proprietăţii din colonie.
Valmorain se dedica întru totul plantaţiei care înflorise pe
vechile ruine ale precedentei, îşi petrecea acolo o bună parte
din an. Iarna revenea fără niciun chef la casa din oraş,
pentru că Sancho insista pe importanţa relaţiilor sociale.
Tété şi copiii stăteau în New Orleans, se duceau la plantaţie
doar în perioadele de caniculă şi de epidemie, atunci toate
familiile cu posibilităţi fugeau din oraş. Sancho făcea şi el

235
- INSULA DE SUB MARE -

vizite scurte la plantaţie, nu renunţase la ideea de a planta


bumbac. Nu văzuse în viaţa lui o tulpină de bumbac, doar
cămăşi scrobite, avea deci o viziune poetică asupra unui
proiect care nu includea şi efortul său personal. A angajat un
agronom american şi, înainte de a fi pusă în pământ prima
plantă, plănuia deja să cumpere o maşină de recoltat
bumbac recent inventată şi care, credea el, avea să
revoluţioneze piaţa. Americanul şi Murphy propuneau
alternarea culturilor: când pământul era secătuit de trestie,
să planteze bumbac, şi viceversa.
Inima zburdalnică a lui Sancho García del Solar avea o
singură iubire constantă: nepotul său. Dacă la naştere
Maurice fusese un copilaş destul de fragil, infirmase acum
previziunile medicilor şi singura sa parte slabă erau nervii.
Ceea ce-i prisosea ca sănătate fizică îi lipsea ca duritate. Era
studios, sensibil şi plângăcios, prefera să privească ore în şir
un furnicar sau să-i citească poveşti lui Rosette decât să ia
parte la jocurile dure ale copiilor Murphy. Deşi cu o
personalitate total opusă, Sancho îi lua apărarea când
Valmorain îl critica. Ca să nu-şi dezamăgească tatăl, Maurice
înota în apă rece ca gheaţa, galopa pe cai sălbatici, trăgea cu
ochiul la sclavele care se scăldau şi se lua la trântă în praf
cu băieţii Murphy până-i curgea sânge din nas, dar nici gând
să împuşte un iepure sau să spintece o broască ca să vadă
cum e pe dinăuntru. Nu era deloc lăudăros, uşuratic sau
bătăuş ca alţi băieţi crescuţi la fel de indulgent. Valmorain
era îngrijorat: fiu-său era prea tăcut, era prea bun la inimă,
gata oricând să-i apere pe cei mai slabi, iar asta era semn de
slăbiciune de caracter, credea el.
Maurice nu vedea cu ochi buni sclavia, niciun argument
nu-l făcuse să-şi schimbe această părere. „De unde-i vin
ideile astea, că doar a trăit mereu înconjurat de sclavi?” se
întreba taică-său. Dar băiatul avea vocaţia profundă şi
iremediabilă a dreptăţii, deşi învăţase de mic să nu pună
prea multe întrebări pe un subiect care pica prost şi la care
primea oricum răspunsuri în doi peri. „Dar nu e drept”,

236
- ISABEL ALLENDE -

repeta îndurerat la orice formă de nedreptate. „Şi cine ţi-a


spus că viaţa e dreaptă?” i-o întorcea unchiul său Sancho.
Asta îi spunea şi Tété. Iar tatăl său îi ţinea nişte discursuri
complicate despre categoriile dictate de natură, care separă
oamenii şi sunt necesare pentru echilibrul societăţii, o să
vadă el mai târziu ce greu e să conduci, e mult mai simplu să
te supui.
Maurice n-avea încă nici maturitatea şi nici vocabularul cu
care să-l contrazică. Pricepea vag că Rosette nu era liberă ca
el, deşi practic diferenţa era imperceptibilă. Pe Tété şi pe
fetiţă nu le asocia servitorilor casei şi cu atât mai puţin celor
care munceau pe câmp. După ce l-au frecat la gură cu săpun
nu i-a mai spus surioară, dar nu atât de frica pedepsei, cât
pentru că se îndrăgostise de ea. O iubea cu sentimentul
acela teribil, posesiv şi absolut pe care-l au copiii singuratici,
iar Rosette îi răspundea cu o iubire senină şi lipsită de
gelozie. Băiatul nu-şi concepea viaţa fără ea, fără trăncăneala
ei neîncetată, fără curiozitatea, mângâierile ei copilăreşti şi
admiraţia oarbă pe care i-o purta. Cu Rosette se simţea
puternic, protector şi înţelept, căci ea aşa îl vedea. Suferea de
o gelozie cumplită – suferea dacă fata dădea atenţie oricât de
trecătoare unuia din băieţii Murphy, dacă lua vreo iniţiativă
fără să-l consulte, dacă păstra vreun secret. El trebuia să
împărtăşească orice cu ea, cel mai mic gând, temere sau
dorinţă, simţea nevoia să o domine şi-n acelaşi timp să o
slujească cu abnegaţie. Diferenţa de trei ani dintre ei nu se
vedea, ea părea mai mare, el părea mai mic; ea era înăltuţă,
puternică, isteaţă, vioaie şi îndrăzneaţă, el era mărunţel,
naiv, concentrat şi timid; ea era gata să înghită lumea toată,
el trăia copleşit de realitate. El suferea anticipat pentru
nenorocirile care i-ar fi putut despărţi, ea era încă prea mică
pentru a-şi imagina viitorul. Amândoi pricepeau instinctiv că
această complicitate a lor era ceva oprit, era fragilă ca un
cristal gata oricând să se facă ţăndări, drept care trebuia
apărată pe ascuns şi neîncetat. În prezenţa adulţilor erau
rezervaţi, lucru suspect pentru Tété, care tocmai de aceea îi

237
- INSULA DE SUB MARE -

urmărea. Dacă-i prindea giugiulindu-se într-un colţ, îi trăgea


de urechi cu o furie disproporţionată, după care se căia şi îi
potopea cu sărutări. Nu putea să le explice de ce aceste
jocuri private, atât de obişnuite printre alţi copii, în cazul lor
erau un păcat. Cât timp dormiseră în aceeaşi cameră, copiii
se căutau orbeşte pe întuneric, mai apoi, când Maurice avea
camera lui, Rosette venea la el în pat. Tété se trezea în toiul
nopţii fără Rosette alături şi se ducea pe vârfuri s-o ia din
odaia băiatului. Îi găsea dormind îmbrăţişaţi, copii încă,
nevinovaţi, dar ştiind foarte bine ce făceau. „Dacă te mai
prind în patul lui Maurice îţi trag o mamă de bătaie de-o s-o
ţii minte toată viaţa”, îşi ameninţa ea fiica, speriată de
posibilele consecinţe ale acestui amor. „Da nici nu ştiu cum
am ajuns aici, mami”, plângea Rosette atât de convinsă, că
femeia a început să creadă că fiică-sa era somnambulă.
Valmorain observa atent purtarea fiului, se temea să nu fie
prea slab sau să nu sufere de tulburări mintale, ca maică-sa.
Lui Sancho aceste temeri i se păreau absurde. Şi-a dus
nepotul să ia lecţii de scrimă şi i-a propus să-i predea
propria sa versiune de pugilism, adică să dai pumni şi
picioare cum se nimereşte. „Cine loveşte primul loveşte de
două ori, Maurice. Nu aştepta să fii provocat, începe tu
primul, dă la boaşe”, dar puştiul se smiorcăia şi încerca să se
ferească. Nu avea talent pentru sport, în schimb îi plăcea să
citească, asta o moştenise de la tatăl său, singurul plantator
din Louisiana care inclusese o bibliotecă în planurile casei.
Valmorain nu era împotriva cărţilor, şi el adunase destule,
dar se temea că de prea mult citit băiatul să nu ajungă un
molâu. „Scutură-te, Maurice, trebuie să ajungi bărbat!” îl
îndemna el şi se apuca să-i explice că femeile se nasc femei,
dar bărbaţii ajung bărbaţi cu curaj şi duritate. „Mai lasă-l în
pace, Toulouse, când va fi momentul am eu grijă să-l iniţiez
în ale bărbaţilor”, glumea Sancho, dar pe Tété vorbele astea
n-o amuzau defel.

238
- ISABEL ALLENDE -

Mama vitregă
Hortense Guizot a devenit mama vitregă a lui Maurice la
un an după petrecerea de la plantaţie. De luni de zile îşi
plănuia strategia, cu complicitatea unei duzini de surori,
mătuşi şi verişoare chitite să o mărite şi a tatălui, încântat
să-l atragă pe Valmorain în familionul său. Familia Guizot
era cât se poate de respectabilă, dar nu atât de bogată pe cât
încerca să pară, aşa că o căsătorie cu Valmorain le-ar fi adus
tuturor multe avantaje. Iniţial acesta nici nu s-a prins de
strategia vânătorească, credea că atenţia familiei se îndrepta
către Sancho, care era mai tânăr şi mai chipeş decât el. Dar
când Sancho însuşi i-a deschis ochii, i-a venit să se mute pe
alt continent, căci condiţia sa de holtei era confortabilă şi
ceva atât de ireversibil precum o căsătorie îl îngrozea de-a
dreptul.
— Şi abia de-o ştiu pe domnişoara asta, nici n-am văzut-o
bine…
— Nici pe soră-mea n-o ştiai şi tot te-ai însurat cu ea, i-a
reamintit Sancho.
— Da, şi uite ce rău am dus-o…
— Un bărbat holtei bate la ochi, Toulouse. Hortense e o
frumuseţe.
— Dacă-ţi place atât de mult, n-ai decât s-o iei tu!
— Ai ei m-au mirosit bine, ştiu că sunt un petrecăreţ cu
obiceiuri dezmăţate.
— Mai puţin dezmăţate decât ale altora de pe-aici, Sancho.
Oricum, nu vreau să mă însor.
Dar ideea însurătorii prinsese şi în săptămânile care au
urmat s-a tot gândit la ea, mai întâi ca o prostie, apoi ca la
ceva posibil. Era la vârsta la care mai putea avea copii,
dintotdeauna îşi dorise o familie numeroasă, iar liniile
voluptuoase ale tinerei erau un semn bun, Hortense era
pregătită pentru maternitate. Habar n-avea că o vede mai
tânără decât era: de fapt, împlinise treizeci de ani.

239
- INSULA DE SUB MARE -

Hortense era o creolă de stirpe bună şi educată atât cât


trebuie; ursulinele o învăţaseră bazele cititului şi scrisului,
un pic de geografie şi istorie, menaj, broderie şi catehism, în
plus dansa cu graţie şi avea o voce plăcută. Nimeni nu se
îndoia de virtutea ei şi se bucura de simpatie unanimă, căci
din cauza tâmpeniei acelui logodnic incapabil să se ţină în şa
rămăsese văduvă înainte de măritiş. Clanul Guizot era un
exemplu de tradiţie, tatăl moştenise o plantaţie, cei doi fraţi
mai mari ai tinerei aveau un prestigios birou de avocatură,
singura profesie acceptabilă pentru clasa lor. Obârşia tinerei
îi compensa zestrea modestă, iar Valmorain îşi dorea să fie
primit în societate, nu atât pentru el, cât pentru a-i netezi
drumul lui Maurice.
Prins în pânza de păianjen ţesută de partea feminină a
clanului, Valmorain l-a lăsat pe Sancho să-l ghideze prin
hăţişul curtatului, mult mai subtil decât în Saint-Domingue
sau Cuba, unde se amorezase de Eugenia. „Deocamdată
niciun fel de cadouri sau răvaşe pentru Hortense, trebuie să
te concentrezi pe maică-sa; de ea depinde totul”, l-a sfătuit
fostul cumnat. Fetele de măritat ieşeau foarte rar în lume, de
vreo două ori la operă împreună cu familia, pentru că dacă
erau văzute prea des se „ardeau” şi riscau să rămână fete
bătrâne şi să aibă grijă de copiii surorilor, numai că Hortense
se bucura de ceva mai multă libertate: nu mai era o
prospătură – între şaisprezece şi douăzeci şi patru de ani – şi
intrase în categoria passée.
Sancho şi harpiile mijlocitoare i-au invitat pe Valmorain şi
pe Hortense la câteva soirées, aşa se numeau cinele urmate
de dans împreună cu rudele şi prietenii în intimitatea
căminelor, unde au putut schimba câteva vorbe, dar
niciodată între patru ochi. Protocolul cerea ca Valmorain să-
şi anunţe prompt intenţiile. Sancho a mers cu el la domnul
Guizot, iar termenii economici ai uniunii au fost stabiliţi
cordial, însă limpede. Apoi logodna s-a serbat printr-un
déjeuner de fiançailles, masă la care Valmorain i-a dăruit

240
- ISABEL ALLENDE -

logodnicei un inel după ultima modă, un rubin înconjurat de


diamante şi montat în aur.
Père Antoine, faţa bisericească cea mai notabilă din
Louisiana, i-a căsătorit la catedrală într-o seară de marţi,
martori fiind doar familia Guizot, adică nouăzeci şi două de
suflete cu totul. Mireasa prefera o nuntă discretă. Au
pătruns în biserică escortaţi de garda guvernatorului,
mireasa purta rochia de mătase brodată cu perle pe care o
purtaseră şi bunica, mama şi mai multe surori. O cam
strângea, deşi îi dăduseră drumul la cusături. După
ceremonie, buchetul din flori de portocal şi iasomie a fost
trimis măicuţelor pentru a fi depus în capelă la picioarele
Fecioarei Maria. Petrecerea s-a ţinut în casa Guizot, cu o
desfăşurare de feluri somptuoase pregătite de aceeaşi echipă
de la plantaţie: fazan umplut cu castane, raţă marinată, raci
flambaţi, scoici proaspete, peşte de mai multe soiuri, supă de
broască ţestoasă şi peste patruzeci de deserturi, başca tortul
de nuntă, un edificiu indestructibil de marţipan şi fructe
uscate.
După plecarea musafirilor, Hortense şi-a aşteptat bărbatul
într-o cămaşă de muselină, cu pletele blonde lăsate pe umeri,
în camera ei de fată, unde părinţii înlocuiseră vechiul ei pat
cu unul mai mare şi cu baldachin. Era perioada când făceau
furori paturile nupţiale cu baldachin de mătase albastră,
care imita cerul fără nori, plus o grămadă de Cupidoni
durdulii cu arcuri şi săgeţi, bucheţele de flori artificiale şi
panglici de dantelă.
Mirii au petrecut trei zile ferecaţi în cameră, după cum
cerea tradiţia; doi sclavi le aduceau mâncarea şi scoteau
oalele de noapte. Ar fi fost jenant ca mireasa să apară în
public, chiar şi înaintea părinţilor, în timp ce se iniţia în
tainele amorului. Sufocat de căldură, plictisit de claustrare,
cu dureri de cap în urma zbenguielilor tinereşti pe care
trebuia să le facă la anii lui şi conştient de faptul că o duzină
de rude stăteau cu urechile lipite de perete, Valmorain şi-a
dat seama că se însurase nu numai cu Hortense, ci cu întreg

241
- INSULA DE SUB MARE -

tribul Guizot. În fine, a patra zi au ieşit din carcera aceea şi


s-au dus la plantaţie, unde aveau să se cunoască într-un
spaţiu mai larg şi cu aer mai mult. Era chiar prima
săptămână din vară şi toată lumea fugea din oraş.
Hortense nu se îndoise nicio clipă c-avea să pună gheara
pe Valmorain. Încă înainte ca implacabilele codoaşe să intre
în acţiune, comandase deja măicuţelor să-i brodeze
cearşafurile cu iniţialele lor înlănţuite. Iar cele păstrate de
ani buni în cufărul speranţei, parfumate cu lavandă şi cu
iniţialele precedentului logodnic, şi-au găsit şi ele utilitatea:
monograma a fost acoperită cu un model floral şi
aşternuturile au fost destinate odăilor pentru musafiri. Tot
ca zestre a luat-o şi pe Denise, sclava care o slujea de la
cincisprezece ani, singura în stare să o pieptene şi să-i calce
rochiile pe gustul ei; tatăl i-a dat şi alt sclav ca dar de nuntă
atunci când ea şi-a manifestat îndoiala asupra majordomului
de la plantaţie. Dorea un om de încredere.
Sancho l-a întrebat iar pe Valmorain ce avea de gând cu
Tété şi cu Rosette, căci situaţia nu mai putea fi ascunsă.
Mulţi albi întreţineau femei de culoare, dar departe de familia
legală. Cazul unei concubine sclave era deosebit; odată
stăpânul căsătorit, relaţia lua sfârşit, femeia era vândută sau
trimisă la ţară, departe de ochii nevestei; a păstra amanta şi
fiica în aceeaşi casă, aşa cum ar fi dorit Valmorain, era
inacceptabil. Familia Guizot şi Hortense însăşi ar fi înţeles că
omul se consolase cu o sclavă în anii de văduvie, dar acum
problema trebuia rezolvată.
Hortense o văzuse pe Rosette dansând cu Maurice la
petrecere şi pesemne că bănuise ceva, deşi Valmorain era
convins că în zarva şi veselia petrecerii nu băgase de seamă
nimic. „Nu fi naiv, cumnate, muierile au instinct pentru
astfel de lucruri”, l-a prevenit Sancho. Astfel că, în ziua în
care Hortense a venit la casa din oraş însoţită de liota de
surori, Valmorain i-a poruncit lui Tété s-o ia pe Rosette şi să
se facă nevăzute. Nu voia să se pripească, i-a explicat el lui

242
- ISABEL ALLENDE -

Sancho, prefera să amâne decizia, spera ca lucrurile să se


aranjeze de la sine. Soţiei nu i-a spus nimic.
O vreme a continuat să se culce cu Tété cât timp mai
locuiau sub acelaşi acoperiş; nu i-a pomenit nimic de
intenţia sa de a se căsători, ea a aflat din bârfele care
circulau rapid precum uraganul. La petrecerea de la
plantaţie stătuse de vorbă cu Denise cea trăncănitoare, pe
care o revăzuse la Piaţa Franceză şi care îi spusese că
viitoarea ei stăpână era o fire apucată şi geloasă. Era limpede
acum pentru ea că orice schimbare avea să-i fie nefavorabilă
şi că n-o va putea apăra pe Rosette. O dată în plus vedea,
copleşită de furie şi teamă, cât de neputincioasă era. Dacă
stăpânul ar fi chemat-o, i s-ar fi aruncat la picioare, s-ar fi
pretat fără crâcnire la toate capriciile lui – orice, numai să
păstreze situaţia de dinainte, numai că, după ce logodna sa
cu Hortense Guizot a devenit publică, omul n-a mai chemat-
o în patul lui. „Erzuli, loa mamă, măcar ocroteşte-o pe
Rosette.” La presiunile lui Sancho, Valmorain a găsit o
soluţie temporară: Tété să rămână cu fetiţa în casa din oraş
din iunie până în noiembrie, cât timp ei erau la plantaţie;
între timp, s-o pregătească sufleteşte pe Hortense. Şase luni
de incertitudine pentru Tété.
Hortense s-a instalat într-o odaie trasă în albastru
imperial în care dormea, căci nici ea, nici soţul ei nu erau
obişnuiţi să doarmă cu cineva, iar după sufocanta lor „lună
de miere” aveau nevoie de spaţiu personal. Îşi adusese
jucăriile din copilărie, nişte păpuşi hidoase cu ochi de sticlă
şi păr adevărat, iar căţeii cei flocoşi dormeau cu ea în patul
lat de doi metri, cu stâlpişori sculptaţi, baldachin, perne,
draperii, ciucuri şi pompoane, plus un căpătâi brodat de ea
cu cruciuliţe în colegiul ursulinelor. Iar deasupra instalase
acelaşi cer de mătase cu îngeraşi grăsulii dăruit la nuntă.
Proaspăta nevastă se scula după prânz şi-şi petrecea trei
sferturi din viaţă în pat, de unde manipula viaţa celorlalţi. În
prima noapte, în casa părintească, îşi primise soţul într-un
déshabillé cu pene de lebădă în jurul decolteului, foarte

243
- INSULA DE SUB MARE -

cochet, dar fatal pentru el, căci îi declanşase o criză de


strănut. Început neplăcut, dar care nu împiedicase
consumarea matrimoniului, iar Valmorain avusese plăcuta
surpriză de a constata că nevasta răspundea dorinţelor sale
cu mai multă generozitate decât Eugenia şi Tété la un loc.
Hortense era virgină şi atât. Făcuse ce făcuse ca să înşele
vigilenţa părinţilor şi aflase nişte lucruri pe care o fată mare
nici nu le bănuia. Logodnicul precedent ajunsese în mormânt
neştiind că în imaginaţie ea i se dăruise cu ardoare, obicei pe
care avea să-l practice şi în anii următori în odaia ei,
martirizată de dorinţa nesatisfăcută şi amorul frustrat.
Surorile măritate îi furnizaseră informaţii didactice. Nu erau
experte, dar măcar aflaseră că orice bărbat apreciază
anumite dovezi de entuziasm, nu prea multe, ca să nu intre
la bănuieli. Hortense a hotărât pe barba ei că nici ea, nici
soţul nu mai erau la vârsta făţărniciilor. Surorile îi spuseseră
că modalitatea cea mai bună de a-şi domina soţul era s-o
facă pe proasta şi să nu facă nazuri în pat. Prima cerinţă
avea să fie mult mai greu de îndeplinit, căci numai proastă
nu era.
Valmorain a primit ca pe un dar senzualitatea femeii, fără
să-i pună întrebări ale căror răspunsuri prefera să le ignore.
Trupul zdravăn cu curbe şi gropiţe îi amintea de Eugenia de
dinainte de căderea în demenţă, când rochia încă plesnea pe
ea, iar goală parcă era făcută din pastă de migdale, albă,
moale, înmiresmată, belşug şi dulceaţă. Mai târziu ajunsese
o sperietoare de ciori, o putea iubi doar când era abrutizat de
băutură şi disperat. În strălucirea aurie a lumânărilor
Hortense era o bucurie pentru ochi, o nimfă opulentă din
picturile cu subiect mitologic. Virilitatea pe care o credea
iremediabil diminuată i-a renăscut. Nevasta îl excita aşa cum
o făcuse pe vremuri Violette Boisier în apartamentul din
piaţa Clugny, iar mai târziu Tété în adolescenţa ei
voluptuoasă. Era uimit de ardoarea reînnoită noapte de
noapte, uneori chiar şi în plină zi, când venea pe neaşteptate,
cu cizmele pline de noroi şi o găsea brodând între pernele

244
- ISABEL ALLENDE -

patului, dădea câinii afară şi se arunca pe ea bucuros că se


simţea iar ca la optsprezece ani. Într-o zi, în timp ce se
zbânţuiau voios, Cupidonul de deasupra patului s-a desprins
şi i-a căzut pe ceafă, făcându-l să leşine preţ de câteva
minute. S-a trezit scăldat într-o sudoare rece: îl visase pe
fostul său prieten Lacroix, care venea să-i ceară înapoi banii
furaţi.
În pat, Hortense dădea frâu liber caracterului ei adevărat:
făcea glume uşurele, de pildă îi croşetase un fel de boneţică
pentru cocoşel, dar şi altele mai grosolane, vârându-şi în
fund un intestin de pui şi declarând că-i ieşeau maţele. Tot
încârligându-se printre cearşafurile cu iniţiale brodate de
maici au sfârşit prin a se iubi cu adevărat, exact cum
prevăzuse ea. Erau făcuţi pentru complicitatea căsniciei
pentru că se deosebeau în mod esenţial – el, temător,
nehotărât şi uşor de manipulat, în timp ce ea avea acea
hotărâre implacabilă care lui îi lipsea. Împreună puteau
muta munţii din loc.
Sancho, care insistase atâta pentru căsătoria cumnatului
său, a fost primul care a ghicit personalitatea femeii şi i-a
părut rău. Odată ieşită din odaia albastră, Hortense era cu
totul alta, meschină, zgârcită şi enervantă. Doar muzica mai
reuşea s-o ridice vremelnic deasupra banalităţii ei
devastatoare, luminând-o cu o străfulgerare angelică în timp
ce casa se umplea de triluri tremurătoare care pe sclavi îi
speriau, iar pe căţeluşi îi făceau să urle. Petrecuse destui ani
în rolul ingrat de fată nemăritată şi se săturase să fie tratată
cu un dispreţ disimulat; acum voia să fie invidiată, iar
pentru asta bărbatu-său trebuia să ajungă sus. Valmorain
avea nevoie de mult bănet care să compenseze lipsa
rădăcinilor între vechile familii creole şi faptul regretabil că
venea din Saint-Domingue.
Pentru ca femeia să nu distrugă camaraderia frăţească
dintre el şi fostul său cumnat, Sancho s-a apucat s-o
firitisească şi să încerce s-o cucerească cu giumbuşlucurile
sale, însă Hortense s-a dovedit imună la risipa de

245
- INSULA DE SUB MARE -

drăgălăşenii care în ochii ei nu foloseau la nimic. Nu-i plăcea


Sancho şi-l ţinea la distanţă, deşi îi vorbea politicos ca să nu-
şi ofenseze soţul, a cărui slăbiciune pentru acest cumnat i se
părea de neînţeles. La ce avea nevoie de el? Plantaţia şi casa
erau ale lui, de ce nu scăpa de acest asociat care nu aducea
nimic? „Planul de a veni în Louisiana a fost al lui Sancho,
ideea i-a venit înainte de revoluţia din Saint-Domingue, el a
cumpărat pământul. Fără el eu n-aş fi acum aici”, i-a
explicat Valmorain. Dar ei această loialitate masculină i se
părea un sentiment inutil şi oneros. Plantaţia începea să se
dezvolte, abia peste trei ani avea să fie un succes, timp în
care bărbatul ei investea capital, trudea şi economisea, în
vreme ce celălalt cheltuia precum un duce. „Sancho e ca
fratele meu”, a adăugat Valmorain ca să tranşeze problema.
„Dar nu e”, a răspuns ea.
Hortense a pus totul sub cheie, plecând de la ideea că
servitorii fură, şi a impus măsuri drastice de economie care
au paralizat toată casa. Bucăţelele de zahăr, care se tăiau cu
dalta dintr-un con tare ca piatra atârnat de tavan cu un
cârlig, se numărau înainte de a fi puse în zaharniţă şi cineva
ţinea socoteala consumului. Ce rămânea de la masă nu se
mai împărţea sclavilor, ca de obicei, ci se transforma în alte
feluri. La asta Célestine a sărit în sus: „Dacă vor să mănânce
resturi, de mine nu mai au nevoie, orice negru de pe
plantaţie poate să le fie bucătar”. Stăpâna nu putea s-o
sufere, dar se aflase că aşa cum pregătea ea picioarele de
broască cu usturoi, puii cu portocale, gumbo de purcel şi
tartele cu creveţi nu reuşea nimeni, iar când vreo doi i-au
oferit un preţ aiuritor ca să o cumpere pe Célestine s-a
hotărât s-o lase în pace şi şi-a îndreptat atenţia spre sclavii
de pe plantaţie. A socotit că le putea reduce treptat raţia de
mâncare în acelaşi ritm în care sporea disciplina, şi asta fără
ca productivitatea să fie prea afectată. Dacă mergea cu
catârii, de ce n-ar merge şi cu sclavii? Valmorain s-a opus
din principiu acestor măsuri, nu aşa fusese planul, dar
femeia i-a spus că aşa se făcea în Louisiana. Treburile au

246
- ISABEL ALLENDE -

mers aşa timp de o săptămână, apoi Owen Murphy a făcut o


criză de nervi care a cutremurat copacii, iar stăpâna a trebuit
să admită scrâşnind din dinţi că nici câmpul, nici bucătăria
nu erau treaba ei. Murphy avusese câştig de cauză, dar
atmosfera de pe plantaţie s-a schimbat. Servitorii din casă
mergeau în vârful picioarelor, sclavii de pe câmp se temeau
ca stăpâna să nu-l concedieze pe Murphy.
Hortense înlocuia şi expedia servitorii ca într-un joc de şah
interminabil, nu mai ştiai cui să ceri ce şi nimeni nu era
sigur ce trebuia să facă. Lucru care o enerva şi o făcea să-i
biciuiască cu cravaşa de călărie pe care o purta aşa cum alte
femei poartă asupra lor un evantai. L-a convins pe Valmorain
să vândă majordomul şi să-l înlocuiască cu sclavul adus de
acasă. Acestuia i-a încredinţat mănunchiul de chei, l-a pus
să spioneze restul personalului şi s-o ţină la curent cu tot ce
se întâmplă. Schimbarea s-a făcut repede, pentru că ea se
bucura de aprobarea necondiţionată a soţului, căruia îi
notifica deciziile ei între două salturi de trapezistă în pat,
„vino aici, iubire, să-mi arăţi cum fac seminariştii”. Iar când
casa a funcţionat după gustul ei, Hortense s-a pregătit să
atace cele trei probleme rămase nerezolvate: Maurice, Tété şi
Rosette.

247
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
Stăpânul s-a căsătorit, a plecat cu nevasta şi cu Maurice pe
plantaţie, iar eu am rămas câteva luni doar cu Rosette în casa
din oraş. Copiii au făcut urât când au fost despărţiţi şi au stat
îmbufnaţi săptămâni în şir, aruncând vina pe madame
Hortense. Fiică-mea n-o cunoştea, dar Maurice i-o descrisese,
luându-i în derâdere cântatul, căţeii, rochiile şi manierele; era
vrăjitoarea, intrusa, mama vitregă, grasa. A refuzat să-i spună
maman şi, pentru că taică-său nu-i dădea voie să i se
adreseze altfel, nu i-a mai vorbit deloc. Era obligat şi să-i dea
un pupic în chip de salut, iar el avea grijă să-i lase pe obraz cu
acest prilej salivă sau vreun rest de mâncare, asta până când
madame Hortense a renunţat de bunăvoie la lipicioasa
obligaţie. Prin don Sancho, Maurice îi trimitea lui Rosette
bileţele şi mici daruri, ea îi răspundea cu desene şi cu
cuvintele pe care învăţase să le scrie.
A fost o perioadă de nesiguranţă, dar şi de libertate, pentru
că nu mă controla nimeni. Don Sancho petrecea destul timp la
New Orleans, dar nu era pretenţios deloc. Se amorezase de
frumoasa pentru care se bătuse în duel, numita Adi Soupir, şi
stătea mai mult cu ea decât cu noi. Am făcut oarece cercetări
în legătură cu tipa şi nu mi-a plăcut ce am aflat. La
optsprezece ani avea deja faimă de uşuratică şi hrăpăreaţă şi
le păpase averea mai multor pretendenţi. N-am avut curaj să-l
pun în gardă pe don Sancho, precis că s-ar fi supărat pe mine.
Dimineaţa plecam cu Rosette la Piaţa Franceză, mă întâlneam
cu alte sclave şi ne aşezam la umbră să stăm de vorbă. Unele
făceau pierdut restul de la cumpărături şi luau răcoritoare sau
o duzină de stridii proaspete cu lămâie, dar mie nu-mi cerea
nimeni socoteala şi n-aveam nevoie să fur. Asta înainte ca
madame Hortense să vină la casa din oraş. Rosette atrăgea
destule priviri, cu rochiţa de tafta şi botinele de lac părea o
fetiţă de familie bună. Mie mi-a plăcut întotdeauna piaţa, cu
tarabele de fructe şi legume, gheretele cu mâncare picantă, cu
zarva cumpărătorilor, predicatorilor şi şarlatanilor, cu indienii
248
- ISABEL ALLENDE -

amărâţi care vindeau coşuri, cu cerşetorii mutilaţi, piraţii


tatuaţi, călugării şi măicuţele şi muzicanţii ambulanţi.
Într-o zi de miercuri am ajuns la piaţă cu ochii umflaţi de cât
plânsesem cu o seară înainte cu gândul la ce o aştepta pe
Rosette. Până la urmă le-am spus prietenelor mele că nu
puteam dormi de grija viitorului. Sclavele m-au sfătuit să fac
rost de un gris-gris care să mă apere, dar aveam deja o
amuletă din aia, un săculeţ cu ierburi, oase şi bucăţi de unghie
de la mine şi de la Rosette pe care mi-l făcuse o oficiantă de
voodoo. Nu-mi folosise la nimic. Cineva a pomenit de Père
Antoine, un cleric spaniol cu inimă de aur, la care apelau atât
domnii, cât şi sclavii. „Du-te să te spovedeşti la el, are har.” Eu
nu mă spovedisem niciodată, dacă făceai aşa ceva în Saint-
Domingue îţi ispăşeai păcatele pe lumea asta, nu pe cealaltă,
dar nu aveam cu cine vorbi şi m-am dus la el cu Rosette. Am
aşteptat o grămadă, eram ultima la o coadă lungă de oameni
care veneau cu păcatele şi rugăminţile lor. Când mi-a venit
rândul n-am ştiut ce să spun, nu fusesem niciodată atât de
aproape de un hungan catolic. Părintele Antoine era încă
tânăr, dar avea un chip bătrân, nas lung, ochi negrişi
binevoitori, o barbă încâlcită precum coama cailor şi nişte labe
ca de ţestoasă vârâte în nişte sandale scâlciate. Ne-a chemat
cu un semn, a ridicat-o pe Rosette şi şi-a pus-o pe genunchi.
Fetiţa mea n-a făcut nazuri, deşi omul trăsnea a usturoi şi
rasa cafenie era soioasă rău.
— Uite, maman! Are păr în nas şi firimituri în barbă, a grăit
Rosette spre groaza mea.
— Sunt tare urât, a râs el.
— Dar eu sunt drăguţă.
— Aşa e, micuţo, iar ţie Domnul îţi iartă păcatul trufiei.
Franceza lui suna ca o spaniolă cu guturai. După ce-a mai
glumit o vreme cu Rosette, m-a întrebat cu ce-mi putea fi de
folos. Am trimis fetiţa afară să se joace, să nu ne audă. Erzuli,
loa mamă, iartă-mă, n-aveam de gând să apelez la Iisus al
celor albi, dar glasul mângâietor al părintelui Antoine m-a
dezarmat şi am plâns iar, deşi vărsasem atâtea lacrimi cât

249
- INSULA DE SUB MARE -

fusese noaptea de lungă. Lacrimile nu se termină nicicând. I-


am spus că soarta noastră atârnă de un fir de păr, că stăpâna
cea nouă e o scorpie şi în clipa când va afla că Rosette e fata
soţului ei se va răzbuna pe noi, nu pe el.
— De unde ştii, fata mea?
— Totul se află, mon père.
— Nimeni nu cunoaşte viitorul, numai Dumnezeu. Uneori,
lucrul de care ne e mai frică până la urmă se dovedeşte chiar o
binecuvântare. Biserica asta e mereu deschisă, vino când vrei.
Poate că Domnul mă va face să te ajut când va veni clipa.
— Mi-e frică de zeul albilor, Père Antoine, e mai crud chiar
decât Prosper Cambray.
— Cine?
— A fost şeful vătafilor de pe o plantaţie din Saint-
Domingue. Nu sunt slujitoarea lui Iisus, părinte. Cred în loas
care au fost alături de mama încă din Guineea, cred în Erzuli,
a ei sunt.
— Da, fata mea, o ştiu pe Erzuli asta a ta, a surâs preotul.
Zeul meu e la fel ca Papa Bondye al tău, doar că poartă alt
nume, iar sfinţii mei sunt aidoma loas. În sufletul omului e loc
pentru toate divinităţile.
— În Saint-Domingue voodoo-ul era interzis…
— Aici îl poţi practica fără grijă, fata mea, nu se supără
nimeni, totul e să nu se işte tărăboi. Duminica e ziua lui
Dumnezeu, vino dimineaţa la slujbă, iar după-amiază du-te în
piaţa Congo şi dansează cu loas, care e problema?
A vrut să-mi dea batista lui să-mi şterg lacrimile, dar era
prea jegoasă şi m-am şters cu tivul fustei. La plecare mi-a
vorbit de măicuţele ursuline. În aceeaşi seară a vorbit cu don
Sancho. Aşa a fost.

250
- ISABEL ALLENDE -

Sezonul uraganelor
Hortense Guizot a adus un vânt de noutate în viaţa lui
Valmorain, umplându-l de optimism, spre deosebire de restul
familiei şi de oamenii de pe plantaţie, care simţeau cu totul
altceva. La început, cuplul primea oaspeţi la sfârşit de
săptămână, după tradiţia ospitalităţii créole, apoi petrecerile
s-au rărit până la dispariţie, când a fost limpede că Hortense
n-avea niciun chef de musafiri picaţi pe neaşteptate. Aşa că-
şi petreceau zilele singuri. Oficial, Sancho locuia la ei, ca
mulţi holtei legaţi de o familie, dar abia dacă se vedeau.
Sancho căuta pretexte pentru a-i evita, însă lui Valmorain îi
era dor de camaraderia pe care o împărtăşiseră. Acum îşi
omora timpul jucând cărţi cu nevastă-sa, ascultând-o
cântând acompaniindu-se la pian sau citind în timp ce ea
picta mici tablouri care înfăţişau dudui dându-se în leagăn
sau pisicuţe jucându-se cu un ghem de lână. Hortense mai
croşeta mileuri cu care acoperea toate suprafeţele
disponibile. Avea mâini albe şi delicate, cam grăsulii, cu
unghii impecabile, mâini harnice la cusut şi brodat,
sprintene pe claviatură şi îndrăzneţe în amor. Vorbeau puţin,
dar se înţelegeau prin priviri afectuoase şi sărutări pe care şi
le suflau de la un scaun la altul în uriaşa sufragerie în care
cinau între patru ochi, căci Sancho venea rar, iar la sugestia
ei Maurice mânca cu tutorele în chioşc, dacă era vreme
bună, sau în sufrageria de zi, astfel putea profita să şi înveţe.
Maurice avea nouă ani, dar se purta tot ca un ţânc,
pretindea Hortense, care avea o duzină de nepoţi şi se credea
expertă în creşterea copiilor. Trebuia să se joace cu copii de
teapa lui, nu cu cei din familia Murphy, atât de ordinari; era
prea răsfăţat, parcă era o fetiţă, era cazul să cunoască
rigorile vieţii, aşa spunea femeia.
Valmorain întinerise, îşi dăduse jos favoriţii şi pierduse
ceva kilograme din cauza activităţii nocturne şi a porţiilor
rahitice care se serveau acum la masă. Îşi găsise fericirea
conjugală pe care n-o cunoscuse cu Eugenia. Chiar şi frica
251
- INSULA DE SUB MARE -

de o revoltă a sclavilor, care-l urmărea din Saint-Domingue,


trecuse pe planul al doilea. Iar plantaţia nu-i producea
insomnii, căci Owen Murphy era de o eficienţă demnă de
laudă, iar ceea ce nu reuşea să facă el cădea în sarcina fiului
său Brandon, un adolescent zdravăn ca taică-său şi plin de
simţ practic ca maică-sa şi care de la şase ani stătuse mai
mult în şa.
Leanne Murphy născuse al şaptelea fiu, robust şi brunet
ca fraţii lui, dar îşi găsea timp şi să se ocupe de spitalul
sclavilor, unde venea zilnic cu pruncul în cărucior. Pe
stăpână-sa să n-o vadă în ochi. Când Hortense venise prima
dată la plantaţie, încercând să-i încalce teritoriul, o primise
cu braţele încrucişate şi o privire calmă şi îngheţată. Aşa îşi
dominase clanul vreme de mai bine de cincisprezece ani şi
metoda a funcţionat şi cu Hortense. Dacă şeful vătafilor n-ar
fi fost un angajat model, Hortense Guizot tare i-ar mai fi
trimis pe toţi la plimbare, doar ca să scape de irlandeza asta
afurisită, dar producţia era pe primul plan. Tatăl ei, un
plantator cu idei învechite, susţinea că de pe urma zahărului
trăiseră mai multe generaţii de Guizot şi că nu era cazul să
facă experimente, însă ea aflase de avantajele bumbacului de
la agronomul american şi, la fel ca Sancho, lua în calcul
beneficiile acestei culturi. Nu, nu se putea descurca fără
Owen Murphy.
Un puternic uragan de august a inundat o bună parte din
New Orleans, nimic grav, se întâmpla des şi nimeni nu se
speria de străzile transformate în canale şi de apa murdară
din curţi. Viaţa mergea înainte, doar că mai udă. În anul
acela victimele au fost mai puţine, doar morţii săraci au ieşit
la iveală din mormintele lor plutind într-o ciorbă de nămol,
morţii bogaţi s-au odihnit mai departe în pace în mausoleele
lor, osemintele lor au scăpat de colţii câinilor vagabonzi. Pe
anumite străzi apa ajungea până la genunchi, bărbaţii făceau
un ban ducând în cârcă oamenii de colo-colo, în vreme ce
copiii se bălăceau în bălţile pline de gunoaie şi balegi de cal.

252
- ISABEL ALLENDE -

Alarmişti ca de obicei, medicii au avertizat că va urma o


epidemie teribilă, însă Père Antoine a organizat o procesiune
cu Mântuitorul în frunte şi nimeni n-a îndrăznit să-şi bată
joc de această metodă de a domina clima şi care se dovedise
eficientă întotdeauna. Slujitorul Domnului avea deja faimă
de sfânt, deşi venise în oraş abia de trei ani. Mai fusese aici
pentru scurt timp în 1790, când Inchiziţia îl trimisese la New
Orleans cu misiunea de a expulza evreii, a pedepsi ereticii şi
a propovădui credinţa cu metode drastice, numai că omul nu
era defel fanatic şi a fost chiar bucuros când cetăţenii din
Louisiana, deloc dispuşi să tolereze un inchizitor, l-au
deportat în Spania fără menajamente. A revenit în 1795 ca
rector al catedralei Saint-Louis, abia reconstruită după
incendiu. A venit hotărât să tolereze evreii, să treacă pe lângă
eretici ca şi cum nu i-ar vedea şi să propovăduiască credinţa
cu compasiune şi blândeţe. Îi asculta pe toţi, fără să facă
deosebirea între oameni liberi şi sclavi, criminali şi cetăţeni
onorabili, doamne virtuoase şi femei uşoare, hoţi, corsari,
avocaţi, călăi, cămătari sau excomunicaţi. Cu toţii încăpeau,
umăr la umăr, în biserica sa. Episcopii îl detestau pentru
nesupunerea sa, dar turma de credincioşi îl urma cu
loialitate. Cu rasa lui de capucin şi barba de apostol,
părintele Antoine era făclia spiritualităţii din oraşul cel plin
de păcate. A doua zi după procesiune, apa s-a retras de pe
străzi şi în anul acela n-a fost nicio epidemie.
Casa lui Valmorain a fost singura afectată de inundaţie.
Apa n-a venit de pe stradă, ci a izvorât din pământ precum o
sudoare brobonită. Fundaţia rezistase eroic ani de zile
umezelii din sol, dar acum nu mai făcea faţă. Sancho a
chemat un meşter şi o echipă de zidari, parterul s-a umplut
de schele, pârghii şi scripeţi. Toată mobila a fost dusă la etaj,
s-au scos lespezile din curte, s-au făcut drenări, locuinţele
servitorilor au fost demolate, căci mâlul le înghiţise.
În ciuda haosului şi a cheltuielilor, Valmorain era
mulţumit: catastrofa îi oferea răgaz să decidă soarta lui Tété.
Când venea cu soţia la New Orleans, el cu afaceri, ea pentru

253
- INSULA DE SUB MARE -

mondenităţi, trăgeau la casa Guizot, cam mică, dar oricum


mai bună decât hotelul. Hortense nu era curioasă să vadă
cum merge şantierul, dar a cerut ca totul să fie gata în
octombrie, ca să poată rămâne cu toţii în oraş. Sigur, viaţa la
ţară e sănătoasă, dar mai era nevoie şi să fie văzuţi printre
lumea bună, lipsiseră cam prea mult.
Sancho a venit la plantaţie când reparaţia casei se
terminase, vesel şi gălăgios ca de obicei, dar ascunzând
nerăbdarea cu care ai de rezolvat o problemă neplăcută.
Hortense şi-a dat seama şi instinctul i-a spus că era vorba de
sclava al cărei nume plutea în aer: concubina. Ori de câte ori
Maurice întreba de ea sau de Rosette, Valmorain se făcea
roşu ca sfecla. Hortense a prelungit cina şi jocul de domino
pentru ca bărbaţii să nu rămână între patru ochi. Se temea
de influenţa nefastă a lui Sancho, avea nevoie de timp ca să-
şi pregătească sufleteşte soţul între cearşafuri. Pentru orice
eventualitate. Pe la unsprezece seara, Valmorain s-a întins, a
căscat şi a declarat că era ora de culcare.
— Am ceva de vorbit cu tine în particular, Toulouse, a
spus Sancho, ridicându-se de la masă.
— În particular? Nu am secrete faţă de Hortense, a spus
Valmorain binedispus.
— Fireşte că nu, dar asta e o treabă de bărbaţi. Să mergem
în bibliotecă. Ne ierţi, Hortense, nu-i aşa? a sfidat-o el din
priviri.
În bibliotecă au dat de majordom – pretextul era să le
toarne un coniac – dar Sancho l-a expediat şi i-a spus să
închidă uşa, după care l-a somat pe cumnatu-său să
hotărască soarta lui Tété. Mai erau doar unsprezece zile până
la 1 octombrie şi casa din oraş era pregătită să-i primească.
— N-am de gând să schimb nimic. Sclava aceasta va
continua să mă slujească, e preferabil să o facă de bunăvoie,
a spus Valmorain, dând din colţ în colţ.
— Dar i-ai promis libertatea, ai semnat chiar şi un act.
— Da, dar nu vreau să fiu presat, vine şi clipa asta. Când
va fi momentul, am să-i spun totul lui Hortense, sunt sigur

254
- ISABEL ALLENDE -

că va înţelege. Dar de ce eşti atât de preocupat de treaba


asta, Sancho?
— Pentru că n-aş vrea ca din cauza asta căsnicia ta să
sufere.
— Aşa ceva n-o să se întâmple. Zău, Sancho, de parcă aş fi
primul care s-a culcat cu o sclavă, ce Dumnezeu!
— Şi Rosette? Prezenţa ei va fi umilitoare pentru Hortense,
se vede cu ochiul liber că e fiică-ta. Uite, am o idee:
ursulinele primesc fete de culoare şi le educă la fel de bine ca
pe albe, în grupe separate, fireşte. Rosette ar putea petrece
următorii ani la maicile astea.
— Nu mi se pare necesar…
— Tété mi-a arătat actul ăla care o include şi pe Rosette.
Când va fi liberă va trebui să-şi câştige traiul, iar pentru asta
e nevoie de oarece educaţie, Toulouse. Sau ai de gând s-o
întreţii toată viaţa?

Tot atunci în Saint-Domingue s-a decretat că toţi coloniştii


care plecaseră din insulă şi se stabiliseră oriunde în afară de
Franţa erau consideraţi trădători şi li se confiscau
proprietăţile. Câţiva emigranţi voiau să se întoarcă să-şi
ceară pământul, dar Valmorain stătea pe gânduri: n-avea
niciun motiv să creadă că vechea ură de rasă ar fi pălit. A
urmat însă sfatul fostului său agent din Le Cap, care-i
propusese într-o scrisoare să înregistreze temporar pe
numele său habitation Saint-Lazare ca să nu i se confişte.
Hortense n-a fost de acord, era convinsă că omul va pune
mâna pe plantaţie, dar Valmorain avea încredere în bătrânul
care îi slujise familia mai bine de treizeci de ani şi, cum altă
soluţie nu exista, femeia a acceptat în cele din urmă.
Toussaint Louverture ajunsese comandant suprem al
forţelor armate, trata direct cu guvernul din Franţa şi
declarase că avea să elibereze o jumătate din trupe pentru ca
oamenii să revină pe plantaţii pe post de mână de lucru
liberă. Libertatea asta era relativă: erau obligaţi să presteze
cel puţin trei ani de muncă forţată sub control militar,

255
- INSULA DE SUB MARE -

condiţie în care mulţi negri vedeau o întoarcere disimulată la


sclavie. Valmorain era gata să facă o scurtă călătorie în
Saint-Domingue pentru a vedea cu ochii lui cum stăteau
lucrurile, însă Hortense s-a opus îngrozită: era însărcinată în
cinci luni, cum s-o lase singură şi să-şi rişte viaţa în insula
aia nenorocită, mai mult, să plece pe mare în plin sezon al
uraganelor? Aşa că Valmorain şi-a amânat călătoria şi i-a
promis că, dacă-şi recuperează proprietatea din Saint-
Domingue, o va lăsa pe mâna unui administrator, iar ei vor
rămâne în Louisiana. Femeia s-a liniştit vreo două luni, dar
apoi i-a intrat în cap că nu trebuiau să aibă investiţii în
Saint-Domingue. Aici chiar şi Sancho a fost de acord: avea o
părere foarte proastă despre insulă, fusese acolo doar să-şi
vadă sora, pe Eugenia. A propus ca Saint-Lazare să fie
vândut cui voia s-o cumpere şi, cu ajutorul lui Hortense,
după câteva săptămâni Valmorain a cedat. Pământul acela
era legat de tatăl său, de numele familiei sale, de tinereţea
sa, însă toate argumentele au căzut în faţa realităţii de
netăgăduit că acea colonie era un viespar în care oameni de
toate culorile se ucideau unii pe alţii.
Umilul Gaspard Sévérin s-a întors în Saint-Domingue
indiferent la avertizările refugiaţilor care continuau să vină în
Louisiana într-un exod trist. Aduceau veşti deprimante,
numai că Sévérin nu reuşise să se adapteze şi prefera să se
întoarcă la ai săi, cu toate că nu scăpase nici de coşmaruri şi
nici de tremuratul mâinilor. Ar fi plecat la fel de prăpădit
cum venise, dacă Sancho García del Solar nu i-ar fi dat o
sumă de bani – sub formă de împrumut, îi precizase, deşi
ambii ştiau la fel de bine că n-avea să-i restituie vreodată.
Tutorele a luat cu el autorizaţia lui Valmorain pentru
vânzarea plantaţiei. Pe agent l-a găsit la aceeaşi adresă, dar
într-o clădire nouă, căci casa cea veche arsese în incendiul
din Le Cap. Printre lucrurile care trebuiau să plece şi care se
făcuseră scrum în pivniţă se numărase şi sicriul din lemn de
nuc şi argint al Eugeniei García del Solar. Bătrânul îşi vedea
mai departe de afaceri, adică vindea puţinul pe care-l mai

256
- ISABEL ALLENDE -

producea colonia şi importa case din lemn de chiparos din


Statele Unite, care veneau demontate şi se asamblau precum
jucăriile. Cererea era masivă, căci orice conflict între
duşmani se termina cu un incendiu. În schimb, nu mai avea
cumpărători pentru lucrurile cu care câştigase atât de bine
înainte vreme: ţesături, pălării, unelte, mobilă, şei,
harnaşamente, cazane pentru fiert melasa…
La două luni de la plecarea tutorelui, Valmorain primea
răspunsul agentului: găsise un cumpărător pentru Saint-
Lazare, un mulatru, ofiţer în armata lui Toussaint. Nu oferea
mult, dar era singurul interesat şi agentul îl sfătuia să
accepte oferta pentru că, după emanciparea sclavilor şi
războiul civil, preţul pământului scăzuse drastic. Hortense a
trebuit să admită că se înşelase în privinţa omului, agentul
era mai cinstit decât te puteai aştepta în aceste vremuri
furtunoase în care busola moralităţii se stricase. Agentul a
vândut plantaţia, şi-a încasat comisionul şi i-a trimis lui
Valmorain restul banilor.

Sub lovituri de bici


Cu plecarea lui Sévérin lecţiile particulare ale lui Maurice
au luat sfârşit şi a început calvarul şcolii pentru copiii de
familie bună din New Orleans, unde n-a învăţat nimic, dar a
trebuit să se ferească de bătăuşii care-l luaseră la ochi, ceea
ce nu l-a făcut mai îndrăzneţ, cum sperau tatăl său şi mama
sa vitregă, ci doar mai prudent, după cum se temea unchi-
său Sancho. I-au revenit coşmarurile cu spânzuraţii din Le
Cap şi de vreo două ori a făcut pipi în pat, dar asta n-a aflat-
o nimeni, căci Tété a spălat cearşafurile pe furiş. N-o mai
avea nici pe Rosette – tatăl nu-l lăsa să o viziteze la ursuline
sau să-i pronunţe numele de faţă cu Hortense.
Toulouse Valmorain aşteptase cu o nelinişte exagerată
întâlnirea celor două femei, neştiind că în Louisiana ceva atât
de banal nici nu merita o scenă. În familia Guizot, ca în toate
familiile creole, nimeni nu avea curaj să ia la întrebări
patriarhul: femeile înghiţeau capriciile bărbatului cu condiţia
257
- INSULA DE SUB MARE -

ca acestea să fie discrete – şi erau. Doar nevasta şi copiii


legitimi contau pe lumea aceasta şi pe cea viitoare; ar fi fost
nedemn să fii geloasă pe o sclavă, mai bine să-ţi rezervi
geloziile pentru faimoasele mulatre libere din New Orleans, în
stare să subjuge voinţa unui bărbat până la ultima suflare.
Dar chiar şi în cazul acestor curtezane o doamnă de familie
bună se făcea că plouă şi tăcea mâlc; aşa o crescuseră şi pe
Hortense. Majordomul, rămas pe plantaţie în fruntea armatei
de servitori, îi confirmase femeii bănuielile în legătură cu
Tété.
— Monsieur Valmorain a cumpărat-o pe când avea vreo
nouă ani şi a adus-o din Saint-Domingue. E singura
concubină care i se cunoaşte.
— Şi mucoasa aia mică?
— Până să se căsătorească, monsieur o trata ca pe o fiică,
iar tânărul Maurice o iubeşte ca pe sora lui.
— Fiul meu vitreg mai are multe de învăţat, bombănise
Hortense.
Dar i s-a părut de rău augur că bărbatu-său recursese la o
strategie atât de complicată pentru a ţine femeia departe cu
lunile; chiar dacă mai era iritată, s-a liniştit în ziua mutării
în casa din oraş. Au fost întâmpinaţi de toată servitorimea
aliniată şi îmbrăcată în alb, cu Tété în frunte. Valmorain a
făcut prezentările cu o cordialitate nervoasă, în timp ce
nevastă-sa o măsura pe sclavă pe toate cusăturile, ajungând
la concluzia că de fapt femeia nu mai reprezenta o ispită
pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru bărbatul ei, care îi
ciugulea din mână. Sigur, mulatra era cu trei ani mai tânără
decât ea, dar era uzată de muncă şi de lipsa de îngrijire, cu
tălpile bătătorite, sânii căzuţi şi o expresie sumbră pe chip.
Da, era zveltă şi bună de muncă şi avea o figură interesantă.
Păcat că Valmorain era prea moale, femeia şi-o cam luase în
cap. În zilele care au urmat, Valmorain şi-a copleşit soţia cu
atenţii, asta ca s-o umilească pe fosta concubină, a dedus
Hortense. „Nu e cazul să exagerezi, am eu grijă s-o pun la
locul ei”, şi-a zis ea, numai că Tété nu i-a dat niciun motiv:

258
- ISABEL ALLENDE -

casa era impecabilă, nu rămăsese nici urmă după şantierul


care vuise de lovituri de ciocan, noroaiele din curte, norii de
praf şi zidarii transpiraţi. Fiecare lucru era la locul lui, sobele
erau curate, perdelele spălate, balcoanele pline de flori şi
odăile aerisite.
Dacă la început Tété îi servea speriată şi tăcând ca peştele,
după o săptămână s-a mai liniştit, căci deprinsese rutinele şi
maniile noii stăpâne şi se străduia să nu o provoace.
Hortense era exigentă şi inflexibilă, dacă poruncea ceva,
ordinul trebuia îndeplinit, oricât de absurd ar fi fost. Tété
avea mâini frumoase, cu degete lungi; a pus-o să spele
rufele, timp în care spălătoreasă lenevea în curte, pentru că
Célestine refuzase s-o lase să o ajute la bucătărie: era de o
neîndemânare monumentală şi trăsnea a leşie. Pe urmă a
decis că Tété n-avea voie să se retragă înaintea ei, trebuia să
aştepte îmbrăcată până se întorceau stăpânii acasă, chiar
dacă a doua zi trebuia să se trezească în zori şi să robotească
toată ziua obosită de lipsa de somn. Valmorain a sugerat
timid că nu era necesar, băiatul de alergătură închidea
oricum casa şi stingea lămpile, iar Denise o ajuta să se
dezbrace; degeaba. Hortense se purta despotic cu slugile,
ţipa la ele şi le plesnea, dar nu mai avea nici sprinteneala şi
nici timp să le bată cu biciul, ca pe plantaţie, acum sarcina o
făcuse greoaie şi mondenităţile, seratele şi spectacolele îi
ocupau tot timpul, iar în rest îşi îngrijea frumuseţea şi
sănătatea.
După prânz, Hortense petrecea câteva ceasuri bune făcând
vocalize, îmbrăcându-se şi pieptănându-se. Abia pe la patru
sau cinci după-amiaza era gata să plece şi să-şi dedice toată
atenţia soţului. Moda venită din Franţa o avantaja: rochii din
ţesături uşoare în culori deschise, cu volane, cu talia sus şi
fustă amplă şi plisată, plus şalul dantelat peste umeri.
Pălăriile erau nişte edificii solide ornate cu pene de struţ,
panglici şi tuluri pe care le transforma neîncetat. La fel cum
intenţionase să facă cu mâncarea rămasă, acum îşi recicla
pălăriile, muta pompoane şi flori, ajunsese chiar să

259
- INSULA DE SUB MARE -

vopsească penele, astfel că zilnic părea că poartă o pălărie


nouă.
Într-o sâmbătă, pe când se întorceau de la teatru pe la
miezul nopţii, la vreo două săptămâni de la stabilirea în oraş,
l-a întrebat pe Valmorain de fiica lui Tété.
— Pe unde-o fi mulatra aia mică, scumpule? N-am văzut-o
de când am venit, iar Maurice întreabă într-una de ea, a
spus pe un ton nevinovat.
— De Rosette întrebi? spuse Valmorain, lărgindu-şi
gulerul.
— Aşa o cheamă? Trebuie că e de-o vârstă cu Maurice,
nu?
— Merge pe şase ani, dar e înăltuţă. Nu credeam că-ţi mai
aduci aminte de ea, ai văzut-o o singură dată.
— Era tare drăguţă când dansa cu Maurice. Cred că e de-
acum bună de muncă, putem lua un preţ bunicel pentru ea,
îşi mângâie Hortense soţul pe ceafa.
— Nu am de gând s-o vând, Hortense.
— Dar am deja cumpărător! Soră-mea Olivie a remarcat-o
atunci la petrecere şi vrea să i-o dăruiască fie-sii când
împlineşte cincisprezece ani, asta vine peste vreo două
săptămâni. Păi cum s-o dezamăgim?
— Rosette nu e de vânzare, a repetat el.
— Sper să n-ai ocazia să te căieşti, Toulouse. Mucoasa aia
nu ne foloseşte la nimic şi poate să ne facă şi probleme.
— Gata, am încheiat subiectul, nu mai vorbim despre asta!
— Te rog, nu ţipa la mine, a murmurat femeia gata să
plângă, punându-şi mâinile înmănuşate pe pântecul rotund.
— Iartă-mă, Hortense. Uf, ce cald e în trăsura asta… Vom
hotărî mai încolo, scumpo, nu e nicio grabă.
Femeia îşi dădu seama că făcuse o gafă. Trebuia să
acţioneze precum mama şi surorile ei, care-şi ţeseau
planurile discret, cu abilitate, fără să-şi înfrunte soţii şi
făcându-i să creadă că decizia era a lor. O căsnicie e ca şi
cum ai călca pe ouă: trebuie să păşeşti cu multă grijă.

260
- ISABEL ALLENDE -

Când sarcina a fost vizibilă şi a trebuit să se închidă în


casă – o doamnă nu iese în lume cu dovada copulării –
Hortense a început să stea culcată şi să ţeasă precum o
tarantulă. Fără să se mişte din pat, ştia perfect tot ce se
petrecea în casă, toate bârfele, toate noutăţile, secretele
prietenelor şi fiecare pas al nefericitului Maurice. Doar
Sancho scăpa de vigilenţa ei, pentru că era atât de
dezordonat şi de imprevizibil, încât era prea greu să-l
urmăreşti. Hortense a născut de Crăciun, cu cel mai bine
cotat medic din New Orleans şi toată suflarea femeiască a
familiei Guizot. Servitorii în frunte cu Tété nu pridideau să le
servească pe toate. Deşi era iarnă, casa dogorea, doi sclavi
fuseseră desemnaţi să mişte într-una ventilatoarele din salon
şi din camera stăpânei.
Hortense nu mai era la prima tinereţe, medicul o prevenise
că puteau apărea complicaţii, dar în nici patru ore venea pe
lume o fetiţă la fel de dolofană ca toţi membrii familiei
Guizot, iar Valmorain, îngenuncheat lângă patul lăuzei,
declara că pe micuţă avea s-o cheme Marie-Hortense, aşa
cum se cuvine în cazul primei născute, în vreme ce Hortense
plângea de furie pentru că spera să facă un băiat care să
rivalizeze cu Maurice la moştenire.
Doica a fost instalată la mansardă, în locul lui Tété, care a
fost trimisă într-o cămăruţă din curte pe care o împărţea cu
încă două servitoare. O măsură care, după părerea stăpânei,
trebuia luată mai demult, pentru ca Maurice să scape de
prostul obicei de a se strecura în patul sclavei.
Micuţa Marie-Hortense nu voia să sugă deloc, medicul a
recomandat schimbarea doicii, căci copila risca să moară de
inaniţie. Asta chiar în ziua botezului, prilej cu care Célestine
şi-a etalat încă o dată repertoriul: purcel de lapte cu cireşe,
raţă marinată, crustacee picante, diverse feluri de gumbo,
carapace de broască ţestoasă umplută cu scoici, patiserie de
inspiraţie franceză şi un tort cu mai multe etaje încununat
cu un leagăn micuţ de porţelan. Aşa cum cerea tradiţia, naşa
făcea parte din familia mamei – în cazul de faţă, una dintre

261
- INSULA DE SUB MARE -

surori – iar naşul, din cea a tatălui, dar Hortense nu voise ca


zăpăcitul de Sancho, singura rudă a soţului, să fie mentorul
moral al fiică-sii, astfel că onoarea i-a revenit unui frate de-al
ei. Invitaţii au primit daruri – cutii de argint gravate cu
numele fetiţei şi pline de migdale glasate – iar servitorilor li s-
au împărţit monede. Şi-n timp ce musafirii se îndopau cu
şapte guri, proaspăta creştinată urla ca din gură de şarpe de
foame, căci nici de la doica a doua nu voia să sugă. Iar cea
de-a treia a plecat şi ea după nici două zile.
Tété a încercat să nu se lase impresionată de plânsetele
disperate, dar nu a rezistat şi s-a dus la Valmorain să-i
spună că Tante Rose rezolvase un caz similar în Saint-Lazare
cu lapte de capră. Până să vină capra, a fiert nişte orez până
s-a topit, a adăugat un praf de sare şi o linguriţă de zahăr, a
strecurat fiertura şi i-a dat-o fetiţei. După patru ore a mai
făcut o fiertură, de data asta din ovăz, şi astfel, din terci în
terci plus laptele caprei pe care o mulgea în curte, a salvat-o.
„Uneori negresele astea ştiu mai multe decât noi”, a
recunoscut doctorul, minunându-se. Atunci Hortense a
poruncit ca Tété să revină în camera de la mansardă şi să se
ocupe numai de fiică-sa. Cum stăpâna încă nu ieşea în lume,
deci Tété nu mai trebuia să aştepte până la cântatul
cocoşilor ca să se culce, iar fetiţa nu plângea noaptea, a
putut în sfârşit să se odihnească şi ea ca lumea.
Stăpâna a mai stat la pat aproape trei luni, cu căţeii lângă
ea, şemineul aprins şi perdelele trase la o parte ca să intre
soarele iernii, consolându-se cu vizitele surorilor şi
îndopându-se cu dulciuri. Niciodată n-o apreciase mai mult
pe Célestine. Iar când perioada de recluziune a luat sfârşit, la
insistenţele mamei şi surorilor, îngrijorate de lenea asta de
odaliscă, n-o mai încăpea nicio rochie şi s-a văzut silită să le
poarte pe cele din perioada gravidităţii, pe care le-a modificat
ca să pară altele. S-a ridicat plină de avânt, gata să se
bucure de toate plăcerile pe care le oferea oraşul şi până
când aveau să se retragă pe plantaţie. Ieşea cu bărbatul sau
cu prietenele să se plimbe pe digul cel lat, supranumit aleea

262
- ISABEL ALLENDE -

cea mai lungă din lume, străjuit de copaci, presărat cu


colţuri încântătoare, străbătut în permanenţă de trăsuri, de
fete însoţite de guvernante şi tineri călări care le aruncau
ocheade; prostimea nici n-o vedea. Uneori trimitea înainte
doi servitori cu coşurile cu gustări şi cu câinii, iar ea se
plimba agale urmată de Tété, care o ducea în braţe pe Marie-
Hortense.
Tocmai atunci marchizul de Marigny îi oferea o superbă
ospitalitate unui membru al familiei regale franceze exilat
încă din 1793 şi aflat într-o vizită prelungită în Louisiana.
Marigny moştenise o avere uriaşă încă de când avea
cincisprezece ani, se spunea că era omul cel mai bogat din
America. Chiar dacă nu era aşa, făcea tot posibilul ca să
pară: îşi aprindea trabucurile cu bancnote. Risipa şi
extravaganţele sale uluiau până şi decadenta lume bună din
New Orleans. Iar părintele Antoine vitupera din amvon
împotriva acestor excese de opulenţă, reamintindu-le
enoriaşilor că mai repede trece o cămilă prin ochiul unui ac
decât un bogătaş prin porţile raiului, mesaj care le intra
oamenilor pe o ureche şi le ieşea pe cealaltă. Familiile sus-
puse se dădeau de ceasul morţii să fie invitate de Marigny;
nicio cămilă, oricât de biblică, nu i-ar fi făcut să renunţe la
petrecere.
Hortense şi Toulouse n-au fost invitaţi pentru numele lor,
aşa cum sperau, ci graţie lui Sancho, care devenise tovarăşul
de paranghelii al lui Marigny; între două pahare, îi sugerase
marchizului că neamurile sale tare doreau să-l vadă pe nobil.
Sancho avea multe în comun cu junele marchiz: acelaşi curaj
eroic de a-şi risca pielea în duel pentru ofense imaginare,
aceeaşi energie inepuizabilă pentru distracţii, plăcerea
nedezminţită pentru jocul de noroc, pentru cai, femei,
mâncare şi băutură de calitate, acelaşi dispreţ olimpian
pentru bani. Sancho García del Solar merita să fie un créole
de rasă pură, declara Marigny, care se lăuda că poate
recunoaşte cu ochii închişi un cavaler adevărat.

263
- INSULA DE SUB MARE -

În ziua balului, casa Valmorain era în stare de asediu.


Încă din zori servitorimea încerca să îndeplinească ordinele
contradictorii ale lui Hortense, pe scări era un du-te-vino de
găleţi cu apă caldă pentru baie, creme pentru masaj, ceaiuri
diuretice menite a topi în trei ore colacii de grăsime
acumulaţi de-a lungul anilor, creme de albit tenul, pantofi,
rochii, şaluri, panglici, bijuterii, dresuri. Croitoreasa nu mai
făcea faţă, coaforul francez a leşinat şi a fost readus în
simţiri cu oţet aplicat pe tâmple. Negăsindu-şi locul în
agitaţia frenetică şi colectivă, Valmorain a plecat cu Sancho
la Café des Émigrés, unde găseai mereu amici gata să joace
cărţi. În fine, după ce coaforul şi Denise au desăvârşit turnul
de bucle de pe capul lui Hortense, împodobit cu pene de
fazan şi o broşă de aur şi diamante identică cu colierul şi
cerceii, sosi clipa solemnă a îmbrăcării rochiei de la Paris.
Denise şi croitoreasa i-au tras-o de la picioare, ca să nu
strice buclele. Era o minunăţie de voaluri albe şi pliuri
adânci, menită a-i da femeii înfăţişarea tulburătoare a unei
enorme statui greco-romane. Dar când s-o încheie la spate
cu cei treizeci şi opt de năsturaşi de sidef, oricât au tras şi s-
au străduit a fost inutil: în ciuda diureticelor, în săptămâna
asta agitată mai pusese pe ea vreo două kilograme. Hortense
a tras un urlet care mai să facă ţăndări lampa şi care s-a
auzit în toată casa şi a adunat lumea.
Denise şi croitoreasa s-au tras într-un colţ, unde s-au
ghemuit aşteptându-şi moartea, însă Tété, care nu-şi
cunoştea bine stăpâna, a avut proasta idee de a propune
prinderea rochiei cu ace cu gămălie ascunse sub panglica
lată. Hortense a reacţionat prin alt urlet, a apucat biciuşca şi
s-a repezit la ea, înjurând birjăreşte şi lovind-o cu toată
ranchiuna adunată împotriva concubinei şi cu toată ciuda
împotriva ei însăşi pentru că se îngrăşase.
Tété s-a lăsat în genunchi şi şi-a acoperit doar capul cu
braţele. Harşt, jap, făcea biciul, iar gemetele sclavei o
înfuriau şi mai abitir. Opt, nouă, zece lovituri de bici au
plesnit precum lemnele care trosnesc în foc, fără ca

264
- ISABEL ALLENDE -

Hortense, roşie şi transpirată, cu turnul de bucle


prăbuşindu-se în laţe jalnice, să dea semne de oboseală.
Chiar atunci, Maurice a năvălit în încăpere ca un taur în
arenă, i-a împins cât colo pe cei care priveau scena
încremeniţi şi, cu o forţă neaşteptată pentru un băiat care
toată viaţa lui de unsprezece ani se ferise cât putuse de
violenţă, i-a dat mamei vitrege un brânci care a trântit-o jos.
I-a smuls biciul din mână şi a vrut s-o lovească în obraz, dar
a nimerit pe gât, o lovitură care i-a oprit respiraţia şi i-a
înăbuşit ţipetele. A ridicat iar braţul ca să dea mai departe,
la fel de ieşit din minţi precum fusese ea în urmă cu doar
câteva clipe, dar Tété l-a apucat de picioare şi l-a tras
îndărăt. A doua lovitură de bici a căzut pe pliurile rochiei de
muselină.

Un sat de sclavi
Maurice a fost trimis la o şcoală din Boston, la internat,
unde severii dascăli americani urmau să-l facă bărbat, aşa
cum îl ameninţase taică-său nu doar o dată, prin metode
didactice şi disciplinare de inspiraţie militară. Maurice a
plecat cu câteva lucruri în valiză, însoţit de un om special
angajat, care l-a lăsat la porţile instituţiei, bătându-l pe spate
în chip de încurajare. Băiatul nu apucase să-şi ia rămas-bun
de la Tété: în dimineaţa care urmase bătăii, femeia a fost
trimisă la ţară, cu un bilet pentru Owen Murphy pentru ca
acesta s-o pună imediat să taie trestie. Vătaful-şef i-a văzut
vânătăile groase cât frânghia, din fericire niciuna pe obraz, şi
a trimis-o la spitalul nevesti-sii. Leanne, prinsă cu o naştere
grea, i-a spus să-şi dea cu alifie de aloe şi s-a întors la tânăra
care urla de mama focului, speriată de durerea care o
chinuia de ore bune.
Leanne, care născuse repede şi fără probleme şapte copii,
pe care scheletul ei fragil îi expulzase între două Tatăl
nostru, îşi dădea seama că situaţia era gravă. Luând-o
deoparte pe Tété, i-a explicat cu voce scăzută, pentru ca
cealaltă să nu audă, că pruncul se aşezase de-a curmezişul
265
- INSULA DE SUB MARE -

şi nu putea ieşi. „Până acum nu mi-a murit niciuna la


naştere, ar fi o premieră”, a şoptit femeia. „Lăsaţi-mă să o
văd, doamnă”, a rugat-o Tété. Şi-a uns mâinile cu ulei şi, cu
degetele ei fine şi agile a constatat că Leanne pusese un
diagnostic corect. Pe sub pielea întinsă se ghicea perfect
forma pruncului. A pus femeia în genunchi, cu capul sprijinit
de pământ şi fundul ridicat, pentru a uşura presiunea pe
pelvis, şi s-a apucat să-i maseze burta cu ambele mâini
pentru a răsuci fătul din exterior. Era pentru prima dată că
făcea aşa ceva, dar văzuse manevra la Tante Rose şi nu
uitase. Leanne a scos un strigăt: ieşise la iveală o mânuţă
strânsă în pumn. Tété a împins-o uşor la loc şi a continuat
manevra. După un timp care i s-a părut foarte lung, a simţit
mişcarea pruncului care se răsucea încet şi ieşea cu capul
înainte. A suspinat uşurată şi a avut impresia că Tante Rose
surâdea la doi paşi de ea.
Apoi au ridicat mama care pricepuse cum stăteau lucrurile
şi colabora din plin, fără să se mai zbată şi să ţipe, şi au pus-
o să meargă în cerc, vorbindu-i şi liniştind-o. Între timp
soarele apusese şi se făcuse întuneric. Leanne a aprins un
opaiţ cu seu. „Erzuli, loa mamă, ajut-o să nască”, s-a rugat
Tété cu glas tare. „Sfinte Ramón cel Nenăscut, fii atent că ţi-o
ia înainte o sfântă africană”, a răspuns Leanne pe acelaşi ton
şi ambele au pufnit în râs. Au aşezat femeia pe vine pe o
pânză curată, ţinând-o de braţe, iar după zece minute Tété
primea în mâini un prunc vineţiu, îl bătea la fund ca să
respire, în timp ce Leanne tăia cordonul ombilical.
Iar după ce mama a fost curăţată şi cu copilul la sân, au
strâns cârpele însângerate şi resturile de după naştere şi s-
au aşezat pe o băncuţă să-şi tragă sufletul, sub cerul
înstelat. Aşa le-a găsit Owen Murphy, care venea cu un
felinar într-o mână şi o cană cu cafea caldă în cealaltă.
— Ei, cum merge treaba? s-a interesat zdrahonul,
întinzându-le cafeaua şi fără să se apropie prea mult, căci
tainele femeieşti îl cam intimidau.

266
- ISABEL ALLENDE -

— Patronul tău s-a mai făcut cu un sclav, iar eu m-am


făcut cu o asistentă, a arătat Leanne către Tété.
— Nu-mi complica viaţa, Leanne, ordinul e să o pun să
muncească pe câmp.
— Şi de când asculţi tu de alţii în loc să asculţi de mine?
s-a ridicat femeia pe vârfuri ca să-l sărute pe gât, sub barba
neagră.
Aşa a rămas şi nimeni n-a mai întrebat nimic, căci
Valmorain nici nu voia să ştie, iar Hortense considerase
afacerea încheiată şi şi-a scos-o din minte.
Pe plantaţie, Tété împărţea o cabană cu trei femei şi doi
copii. Se scula în zori la bătaia clopotului şi toată ziua
robotea la spital, la bucătărie, vedea de vite sau făcea ce îi
spuneau soţii Murphy. Munca i se părea uşoară în
comparaţie cu capriciile lui Hortense. De când se ştia lucrase
în casă, când fusese trimisă la câmp se crezuse osândită la o
moarte lentă, aşa cum văzuse în Saint-Domingue; nu bănuia
că avea să găsească ceva care semăna cu fericirea.
Plantaţia avea aproape două sute de sclavi, unii aduşi din
Africa sau din Antile, dar cei mai mulţi născuţi în Louisiana,
cu toţii uniţi prin nevoia de a se sprijini reciproc şi prin
nefericirea de a aparţine unui străin. După clopotul de după-
amiază, când echipele se întorceau de la câmp, începea viaţa
comunităţii. Familiile erau împreună şi toţi stăteau afară cât
mai era lumină, pentru că în cabane nu era nici loc destul şi
nici aer. De la bucătăria casei mari li se aducea supa cu un
cărucior, oamenii aduceau legume, ouă şi, dacă era ceva de
sărbătorit, găini sau iepuri. Mereu era ceva de făcut: gătit,
cusut, udat grădina, reparat un acoperiş. Doar dacă ploua
sau era prea frig femeile se adunau să stea de vorbă, iar
bărbaţii jucau pietre sau cântau la banjo. Fetele se
pieptănau unele pe altele, copiii zburdau prin preajmă, se
formau grupuri unde se spuneau poveşti. Preferate erau cele
despre Bras Coupé, un negru ciung uriaş care bântuia prin
mlaştini şi scăpase de moarte de sute de ori.

267
- INSULA DE SUB MARE -

Exista o ierarhizare bine stabilită în această comunitate.


Cei mai apreciaţi erau vânătorii pe care Murphy îi trimitea să
facă rost de carne – cerbi, păsări şi porci mistreţi – pentru
supa comună. În vârful ierarhiei erau meseriaşii precum
fierarii sau dulgherii, cel mai prost plasaţi erau nou-veniţii.
Bunicile erau cele care porunceau, însă autoritatea supremă
o avea predicatorul, un om de vreo cincizeci de ani, atât de
negru că bătea în albastru, mai mare peste catâri, boi şi caii
de povară. Conducea cântările religioase cu un minunat glas
de bariton, cita parabole ale unor sfinţi inventaţi de el şi
arbitra conflictele care trebuiau să rămână în sânul
comunităţii. Vătafii, sclavi şi ei şi trăind printre ceilalţi, nu
prea aveau prieteni. Servitorii din casă veneau şi ei în vizită,
dar nu erau iubiţi pentru că-şi dădeau aere, mâncau mai
bine, erau mai bine îmbrăcaţi şi puteau fi spionii stăpânilor.
Tété a fost primită cu un respect precaut, căci se aflase că
răsucise plodul din burta mamei. Fusese un miracol la care
şi-au dat mâna Erzuli şi Ramón cel nenăscut, a spus ea,
explicaţie care i-a mulţumit pe toţi, chiar şi pe Owen
Murphy, care nici nu auzise de Erzuli, credea c-o fi vreo
sfântă catolică.
În orele de odihnă vătafii îi lăsau pe sclavi în pace, nici
gând de patrule înarmate şi dulăi lătrători şi fioroşi, niciun
Prosper Cambray pândind cu biciul în mână o sclavă de
unsprezece ani pe care s-o ducă în hamac. După cină,
Murphy şi fiul său Brandon mai făceau o ultimă inspecţie,
după care se retrăgeau şi ei în sânul familiei la masă şi
rugăciune. Owen Murphy se făcea că plouă dacă simţea
după miezul nopţii miros de carne friptă, semn că cineva
ieşise să vâneze oposumi pe întuneric. Atâta timp cât omul
se prezenta punctual la lucru, nu era cazul să ia măsuri.
Ca pretutindeni, sclavii nemulţumiţi stricau uneltele,
provocau incendii şi chinuiau animalele, dar era vorba de
cazuri izolate. Alţii se îmbătau, tot timpul se cerea câte unul
la spital prefăcându-se bolnav ca să se odihnească. Bolnavii
adevăraţi aveau încredere în leacurile tradiţionale: felii de

268
- ISABEL ALLENDE -

cartof pe locul dureros, grăsime de caiman pentru oasele cu


artrită, fiertură de ghimpe pentru viermii intestinali, rădăcini
indiene pentru colici. Degeaba a încercat Tété să le propună
metode învăţate de la Tante Rose: nimeni nu voia să facă
experimente pe propria piele.
A mai constatat că foarte puţini aveau obsesia fugii, ca în
Saint-Domingue, iar dacă plecau se întorceau după două-trei
zile, epuizaţi de mersul prin mlaştini sau prinşi de cei care
păzeau drumurile. Primeau o bătaie şi se reintegrau în
comunitate destul de umiliţi, căci nimeni nu-i lăuda pentru
asta şi n-avea chef de probleme. Predicatorii ambulanţi şi
Owen Murphy propovăduiau virtutea resemnării, a cărei
răsplată era în ceruri, unde toate sufletele erau deopotrivă de
fericite. Tété vedea aici o hibă: ar fi fost mai bine ca fericirea
să fie distribuită în mod egal aici, pe pământ, nu în cer, dar
nu i-a împărtăşit acest gând lui Leanne pentru acelaşi motiv
pentru care se ducea la slujbă, ca să n-o jignească. N-avea
încredere în religia stăpânilor. Voodoo-ul pe care-l practica în
felul ei era şi el fatalist, dar măcar putea simţi puterea divină
atunci când era încălecată de loas.
Până să ajungă aici nici nu-şi dăduse seama cât de
solitară îi fusese viaţa, doar cu iubirea pentru Maurice şi
Rosette, fără nimeni cu care să împartă amintiri şi visuri. S-a
obişnuit repede cu comunitatea de aici, doar dorul de copii o
chinuia. Dormind singuri, speriaţi… I se rupea sufletul.
— Owen o să-ţi aducă veşti de la fiică-ta când se va duce
la New Orleans, i-a promis Leanne.
— Şi când pleacă, doamnă?
— Când o să-l cheme patronul, Tété. Un drum la oraş
costă, iar noi economisim fiecare bănuţ.
Visau să cumpere pământ şi să-l lucreze împreună cu
băieţii lor, ca mulţi emigranţi, ca unii mulatri sau negri
liberi. Puţine plantaţii erau atât de întinse precum cea a lui
Valmorain; în general, era vorba de câmpuri de mărime
mijlocie sau mică, cultivate de familii modeste; iar dacă
aveau şi ceva sclavi, aceştia trăiau la fel ca stăpânii lor.

269
- INSULA DE SUB MARE -

Leanne ajunsese în America în braţele părinţilor, care se


angajaseră pe o plantaţie pentru zece ani, ca să plătească
preţul călătoriei pe mare din Irlanda, deci tot un fel de
sclavie, i-a povestit ea lui Tété.
— Ştii că există şi sclavi albi? Valorează mai puţin decât
negrii, căci nu sunt atât de puternici. Dar pentru femeile albe
se plăteşte mai bine – ştii bine la ce sunt folosite.
— N-am văzut niciodată sclavi albi, doamnă.
— În Barbados sunt o grămadă, chiar şi aici.
Părinţii Leannei nu ştiau că patronii aveau să le
socotească orice bucăţică de pâine şi aveau să le adauge
toate zilele nemuncite, chiar dacă acestea erau din vina
timpului nefavorabil, astfel că datoria a crescut în loc să
scadă.
— Tata a murit după doisprezece ani de muncă forţată,
mama şi eu am mai trudit câţiva ani, dar Dumnezeu ni l-a
trimis pe Owen, care s-a îndrăgostit de mine şi ne-a
răscumpărat cu economiile lui. Aşa ne-am recăpătat
libertatea mama şi cu mine.
— Nu mi-aş fi putut închipui în ruptul capului că aţi fost
sclavă, doamnă, a spus Tété, mişcată.
— Mama era bolnavă şi a murit la puţin timp după aceea,
dar a apucat să mă vadă liberă. Ştiu ce înseamnă sclavia…
Pierzi totul, speranţa, demnitatea, credinţa…
— Şi domnul Murphy… s-a bâlbâit Tété, neştiind cum să-
şi formuleze întrebarea.
— Bărbatul meu e un om bun, încearcă să le facă viaţa
mai uşoară oamenilor. Nu-i place sclavia. Când o să avem
pământul nostru, o să-l lucrăm doar cu copiii noştri. Vom
pleca în nord, acolo e mai uşor.
— Vă urez succes, doamnă Murphy, dar să ştiţi că dacă
plecaţi o să fiţi regretaţi amarnic…

Căpitanul La Liberté
Doctorul Parmentier a venit la New Orleans la începutul
anului 1800, la trei luni după ce Napoleon Bonaparte se
270
- ISABEL ALLENDE -

proclamase Prim Consul al Franţei. Doctorul părăsise Saint-


Domingue în 1794, după ce rebelii uciseseră mai bine de o
mie de civili albi, printre aceştia şi cunoscuţi de-ai săi; acest
măcel şi certitudinea că nu mai putea trăi fără Adèle şi copiii
lui l-au determinat să plece. După ce-şi trimisese familia în
Cuba continuase să lucreze la spitalul din Le Cap cu
speranţa iraţională că furtuna revoluţionară avea să se
potolească şi ai săi vor putea reveni. Scăpase de razii,
conspiraţii, atacuri şi măceluri pentru că era unul dintre
puţinii medici rămaşi şi pentru că Toussaint Louverture, care
respecta această profesie ca pe nicio alta, îi oferise protecţia
sa. Protecţie care era mai curând un ordin disimulat de
arestare, pe care Parmentier reuşise să-l încalce cu
complicitatea secretă a unui ofiţer apropiat de Toussaint,
omul său de încredere, căpitanul La Liberté. Deşi tânăr –
abia făcuse douăzeci de ani – căpitanul dăduse dovezi de
loialitate absolută, stătuse zi şi noapte alături de general ani
în şir, drept care acela îl dădea ca exemplu de luptător
adevărat, îndrăzneţ şi precaut. Căci eroii acestui război
îndelungat nu vor fi imprudenţii care sfidează moartea,
obişnuia să spună Toussaint, ci oameni precum La Liberté,
care doresc să trăiască. Îi încredinţa misiunile cele mai
delicate, pentru că era discret, dar şi cele mai îndrăzneţe,
pentru că avea sânge rece. Când intrase sub ordinele lui,
căpitanul era un adolescent, venise îmbrăcat ca vai de el, iar
singura sa avere erau iuţeala picioarelor, un cuţit de tăiat
trestia pe care-l ascuţise ca un brici şi numele dat de tatăl
său în Africa. Toussaint l-a înălţat la grad de căpitan după ce
tânărul îi salvase pentru a treia oară viaţa, într-o ambuscadă
pusă la cale de alt şef rebel lângă Limbé în care pierise fratele
său Jean-Pierre. Răzbunarea lui Toussaint a fost imediată şi
definitivă: tabăra trădătorului a fost rasă de pe faţa
pământului. În dimineaţa următoare, în timp ce
supravieţuitorii săpau gropi şi femeile adunau leşurile ca să
nu le mănânce vulturii hoitari, Toussaint l-a întrebat pe
băiat de ce lupta.

271
- INSULA DE SUB MARE -

— Pentru ceea ce luptăm cu toţii, domnule general, pentru


libertate.
— Păi o avem deja, sclavia a fost abolită. Dar o putem
pierde în orice clipă.
— Asta doar dacă ne trădăm unii pe alţii. Dacă ne ţinem
uniţi suntem mai puternici.
— Drumul libertăţii e întortocheat, fiule. Uneori parcă dăm
înapoi, facem compromisuri, pierdem din vedere principiile
revoluţiei… a murmurat generalul, aţintind asupra sa o
privire ca de pumnal.
— Eram de faţă când căpeteniile le-au propus albilor
întoarcerea în sclavie a negrilor în schimbul libertăţii pentru
ei, familiile lor şi câţiva ofiţeri, răspunsese băiatul, conştient
că replica sa putea fi interpretată ca un reproş sau o
provocare.
— În strategia unui război prea puţine lucruri sunt
limpezi, ne mişcăm printre umbre. Uneori e nevoie să
negociezi, sunase răspunsul imperturbabil al lui Toussaint.
— Da, domnule general, dar nu cu preţul ăsta. Niciunul
din soldaţii domniei voastre nu va redeveni sclav, mai bine
murim.
— Asta zic şi eu, fiule.
— Îmi pare rău că v-a murit fratele…
— Ţineam foarte mult unul la altul, dar cauza comună
trece înaintea vieţii personale. Eşti un soldat bun, băiete. Te
fac căpitan. Vrei să-ţi alegi un nume?
— La Liberté, domnule general, răspunsese acela fără să
stea pe gânduri, luând poziţia de drepţi conform disciplinei
militare pe care trupele lui Toussaint o copiaseră de la
francezi.
— Bine. De azi înainte vei fi Gambo La Liberté.
Căpitanul La Liberté s-a hotărât să-l ajute pe doctorul
Parmentier să părăsească pe furiş insula cumpănind atent
datoria faţă de Toussaint şi pe cea de recunoştinţă faţă de
medic. Recunoştinţa a înclinat talgerul balanţei. Albii plecau
de cum făceau rost de un paşaport şi de bani. Majoritatea

272
- ISABEL ALLENDE -

femeilor şi copiilor plecaseră în alte insule sau în Statele


Unite, dar bărbaţilor le era mult mai greu să obţină
paşaportul, pentru că Toussaint avea nevoie de ei ca să lupte
sau să conducă plantaţiile. Colonia era aproape paralizată,
era lipsă de meşteşugari, agricultori, negustori, funcţionari şi
meseriaşi de toată mâna, în schimb găseai din belşug bandiţi
şi curtezane, care supravieţuiau în orice împrejurare. Gambo
La Liberté îi datora discretului doctor o mână a generalului
Toussaint şi propria sa viaţă. După plecarea măicuţelor,
Parmentier ţinea spitalul militar cu câteva infirmiere pe care
le formase chiar el. Era singurul medic şi singurul alb din
acel spital.
În asaltul asupra fortului Belair un glonţ îi strivise degetele
lui Toussaint, o rană dificilă şi murdară; soluţia la îndemână
ar fi fost amputarea mâinii, dar generalul dorea ca asta să fie
chiar ultima soluţie. Din experienţa sa de „doctor de frunze”,
Toussaint prefera să-şi păstreze pacienţii întregi în măsura
posibilului. Aşa că-şi bandajase mâna într-o cataplasmă de
ierburi, încălecase pe faimosul Bel Argent şi Gambo La
Liberté îl dusese în galop la spitalul din Le Cap. Parmentier
cercetase rana uimit că, deşi netratată şi plină de praful
drumului, nu se infectase. Ceruse o jumătate de litru de rom
ca să ameţească pacientul şi două ordonanţe ca să-l ţină, dar
Toussaint a refuzat ajutorul. Era abstinent şi nu permitea
nimănui să-l atingă, cu excepţia familiei. Astfel că Parmentier
a purces la dureroasa sarcină de a curăţa rana şi a pune
oasele la loc sub privirea atentă a generalului care strângea
între dinţi o fâşie de piele. După ce-a fost bandajat şi braţul
i-a fost pus în atelă, Toussaint a scuipat pielea făcută
bucăţele, i-a mulţumit politicos şi l-a rugat să se ocupe de
căpitan. Abia atunci doctorul s-a uitat la cel care-l adusese
pe general la spital: sprijinea peretele, abia suflând, stând
într-o baltă de sânge.
Gambo a fost cu un picior în groapă de două ori în cele
cinci săptămâni cât a stat la spital; de fiecare dată deschidea
ochii zâmbitor şi amintindu-şi precis ce văzuse în paradisul

273
- INSULA DE SUB MARE -

din Guineea, unde era aşteptat de tatăl său, muzica nu se


oprea, copacii se îndoiau de prea-plinul fructelor, legumele
creşteau singure, peştii săreau din apă şi puteai să-i prinzi
cu mâna şi toţi erau liberi: insula de sub mare. Pierduse
mult sânge din cele trei găuri de glonţ, două în coapsă, una
în piept. Parmentier i-a stat alături zi şi noapte, luptând cu
moartea fără să se dea bătut, căci omul îi căzuse drag – era
extraordinar de curajos, aşa cum i-ar fi plăcut şi lui să fie.
— Cred că te-am mai văzut undeva, căpitane, i-a spus
într-o zi.
— Aha, deci nu faceţi parte dintre albii care nu sunt în
stare să deosebească un negru de altul, a râs Gambo.
— În meseria mea culoarea pielii n-are importanţă, cu toţii
sângerăm la fel, dar trebuie să ştii că uneori mai greu mi-e
să deosebesc un alb de altul…
— Aveţi memorie bună, doctore. Pesemne că m-aţi văzut
pe plantaţia Saint-Lazare, o ajutam pe bucătăreasă.
— Nu te ţin minte, dar figura îmi e familiară. Pe atunci
veneam la prietenul meu Valmorain şi la Tante Rose,
tămăduitoarea. Cred că ea a plecat înainte ca rebelii să atace
plantaţia; n-am mai văzut-o, dar mă gândesc tot timpul la
ea. Până s-o cunosc, cred că ţi-aş fi amputat piciorul,
căpitane, după care aş fi încercat să te vindec luându-ţi
sânge. Te-aş fi omorât pe loc şi cu cele mai bune intenţii.
Dacă trăieşti e graţie metodelor învăţate de la ea. Mai ştii
ceva de ea?
— E „doctor de frunze” şi mambo. Am văzut-o adesea,
chiar şi generalul Toussaint îi cere sfatul. Merge dintr-o
tabără în alta, vindecă şi dă sfaturi. Dar, doctore, ştiţi ceva
de Zarité?
— Cine?
— O sclavă a albului Valmorain. I se spunea Tété.
— A, da, o ştiu. A plecat cu stăpânul ei după incendiul din
Le Cap, cred că în Cuba.
— Nu mai e sclavă, are o hârtie semnată şi pecetluită care-
i redă libertatea.

274
- ISABEL ALLENDE -

— Da, Tété mi-a arătat-o, dar când au plecat încă nu se


legalizase, l-a lămurit doctorul.
În cele cinci săptămâni Toussaint Louverture întreba
adesea de căpitan şi de fiecare dată răspunsul lui Parmentier
era acelaşi: „Dacă-l vreţi înapoi, eu vi-l dau, dar mai bine să
nu mă grăbiţi”. Infirmierele erau amorezate de La Liberté şi,
de cum starea acestuia s-a mai ameliorat, se strecurau pe
rând noaptea în patul lui, urcându-se cu grijă peste el ca să
nu-i facă rău şi administrându-i în doze măsurate cel mai
bun remediu împotriva anemiei, în timp ce omul şoptea
numele lui Zarité. Parmentier era la curent, dar îşi spunea
că, dacă rănitul se însănătoşea astfel, n-aveau decât să-l
iubească mai departe. În cele din urmă Gambo s-a făcut
destul de bine ca să se urce în şa, să-şi atârne puşca de
umăr şi să se întoarcă la general.
— Multe mulţumiri, doctore, nu credeam să ajung să
cunosc un alb cumsecade, i-a spus la plecare.
— Iar eu nu credeam să ajung să cunosc un negru
recunoscător, a surâs doctorul.
— Nu uit niciodată o favoare şi nicio jignire. Sper să vă pot
răsplăti pentru tot ce-aţi făcut pentru mine, contaţi pe asta.
— O poţi face chiar acum, căpitane, dacă vrei. Vreau să
mă duc să-mi văd familia în Cuba şi ştii că e aproape cu
neputinţă să pleci de aici…
Unsprezece zile mai târziu, o barcă pescărească îl ducea pe
doctorul Parmentier pe o noapte fără lună la o fregată
ancorată în afara portului. Căpitanul Gambo La Liberté îi
făcuse rost de un permis de liberă trecere şi de bilet, una din
puţinele acţiuni făcute fără ştirea lui Toussaint Louverture în
decursul strălucitei sale cariere militare. Condiţia a fost ca,
dacă o va revedea pe Tété, să-i transmită din partea lui
următorul mesaj: „Menirea mea e războiul, nu dragostea; să
nu mă aştepte, căci eu deja am uitat-o”. Parmentier a zâmbit
auzind mesajul contradictoriu.
Vânturi potrivnice au purtat fregata pe care călătoreau
medicul împreună cu alţi refugiaţi francezi spre Jamaica,

275
- INSULA DE SUB MARE -

unde nu li s-a dat voie să debarce; după multe ocoluri


printre curenţii înşelători din Caraibe, ocolind taifunuri şi
corăbii ale piraţilor, au ajuns la Santiago de Cuba. De acolo
doctorul a mers la Havana s-o caute pe Adèle. De când nu se
văzuseră nu putuse să-i trimită bani şi se temea să nu-şi
găsească familia în mizerie. Avea o adresă, însă trimisă
printr-o scrisoare cu multe luni înainte; a ajuns într-un
cartier modest, dar decent, pe o stradă pietruită cu case de
meseriaşi: curelari, peruchieri, cizmari, tâmplari, zugravi şi
bucătărese care îşi vindeau mâncarea făcută în curtea casei
pe străzi. Negrese trupeşe şi majestuoase, în straie scrobite şi
cu tignons în culori strălucitoare pe cap, răspândind aromă
de mirodenii şi de dulciuri, ieşeau cumpănindu-şi coşurile şi
tăvile pline de feluri apetisante şi prăjituri, într-un alai de
plozi şi câini. Casele nu aveau număr, dar Parmentier ţinea
minte descrierea şi n-a fost greu s-o găsească: spoită în
albastru-cobalt, cu acoperiş de olane roşii, cu o uşă şi două
ferestre în faţa cărora creşteau begonii. O tăbliţă prinsă pe
faţadă anunţa în spaniolă cu litere mari: „Madame Adèle,
moda de la Paris”. A bătut cu inima bubuind, a auzit un
câine lătrând, paşi grăbiţi, s-a deschis uşa şi a dat ochii cu
fiica cea mică, cu o palmă mai înaltă decât şi-o amintea.
Fetiţa a scos un ţipăt şi i-a sărit de gât, nebună de fericire;
după câteva clipe era înconjurat de restul familiei, în timp ce
pe el îl lăsau genunchii de oboseală şi iubire. Se temuse că
n-avea să-i mai vadă nicicând.

Refugiaţi
Adèle nu se schimbase mai deloc în anul şi jumătate de
când părăsise Saint-Domingue, ba chiar purta aceeaşi rochie
cu care plecase. Îşi câştiga traiul cosând, aşa cum făcuse
dintotdeauna, banii abia-i ajungeau pentru chirie şi
mâncarea copiilor, dar nu-i stătea în fire să se vaiete pentru
ce-i lipsea, dimpotrivă, era recunoscătoare pentru puţinul pe
care-l avea. Se adaptase, cu copii cu tot, printre numeroşii
negri liberi din oraş şi în curând făcuse rost de o clientelă
276
- ISABEL ALLENDE -

fidelă. Era tare pricepută la cusut, dar habar nu avea de


modă. Modelele le crea Violette Boisier. Cele două
împărtăşeau acea intimitate care leagă în exil persoanele care
nu stau să se uite în urmă la locul de unde au plecat.
Violette se instalase cu Loula într-o casă modestă dintr-un
cartier locuit de albi şi mulatri, cu câteva clase peste cel al
lui Adèle, asta graţie prestanţei proprii şi banilor economisiţi
în Saint-Domingue. O eliberase pe Loula – împotriva voinţei
femeii – şi pe Jean-Martin îl plasase intern la o şcoală ţinută
de preoţi ca să primească cea mai bună educaţie posibilă.
Căci avea planuri mari cu el. La opt ani, băiatul mulatru cu
pielea precum bronzul avea nişte trăsături şi nişte mişcări
atât de armonioase, încât ai fi zis că e fată, doar că era tuns
foarte scurt. Nimeni – iar el nici atât – nu bănuia că era
adoptat; acesta era un secret păstrat sub pecetea tainei de
către Violette şi Loula.
Odată fiul ajuns în siguranţă în paza călugărilor, Violette
şi-a întins plasele pentru a intra în relaţii cu oamenii înstăriţi
care puteau să-i uşureze viaţa la Havana. Se mişca mai cu
seamă printre francezi, căci spaniolii şi cubanezii nu-i
vedeau cu ochi buni pe refugiaţii care invadaseră insula în
ultimii ani. Les grands blancs, care veneau plini de bani, se
mutau în cele din urmă în provincie, unde exista pământ din
belşug pentru a cultiva cafea sau trestie de zahăr, dar ceilalţi
rămâneau la oraş, trăind din rente sau din sclavii pe care-i
închiriau, din muncă sau negoţ – nu musai legale – în timp
ce gazetele vituperau împotriva concurenţei neloiale a
străinilor, care ameninţa stabilitatea Cubei.
Violette n-avea nevoie să presteze munci prost plătite, ca
atâţia compatrioţi, numai că viaţa era scumpă şi trebuia să
fie atentă cu economiile ei. Nu mai avea nici vârsta şi nici
dorinţa de a se întoarce la vechea ei profesie. Loula o sfătuia
să facă rost de un bărbat cu bani, dar ea continua să-l
iubească pe Étienne Relais şi nu voia un tată vitreg pentru
Jean-Martin. Îşi cultivase de o viaţă arta de a arăta bine,
astfel că în curând avea un grup de prietene cărora le vindea

277
- INSULA DE SUB MARE -

loţiuni de frumuseţe preparate de Loula şi rochii cusute de


Adèle; aşa îşi câştiga traiul. Cele două femei i-au devenit
prietene bune, surorile pe care nu le avusese. Cu ele îşi lua
cafeluţa duminica, în papuci sub umbrarul din curte, făcând
planuri şi socoteli.
— Va trebui să-i spun lui madame Relais că i-a murit
soţul, îi spusese doctorul Parmentier lui Adèle după ce aflase
vestea.
— Nu e nevoie, ştie.
— Cum se poate?
— Pentru că i-a plesnit opalul de la inel, a răspuns ea,
servindu-i a doua porţie de orez cu banane prăjite şi friptură
împănată.
Doctorul Parmentier, care în nopţile lui solitare îşi
propusese s-o răsplătească pe Adèle pentru iubirea ei
necondiţionată şi mereu în umbră în care o ţinuse cu anii, a
repetat la Havana viaţa dublă pe care o dusese la Le Cap: s-a
instalat într-o casă separată, ţinându-şi familia ascunsă de
ochii lumii. A devenit unul dintre medicii cei mai căutaţi de
către refugiaţi, dar în societatea creolă de sus n-a pătruns.
Era singurul în stare să vindece holera doar cu apă, supă şi
ceai, singurul suficient de cinstit să spună că nu exista leac
pentru sifilis şi vărsatul negru, singurul capabil să facă să
nu se infecteze rănile şi o muşcătură de scorpion să nu se
termine la cimitir. Inconvenientul era că se ocupa de pacienţi
de toate culorile, fără deosebire. Clientela albă îl suporta
pentru că în exil deosebirile fireşti tind să se şteargă şi nu se
afla în situaţia de a cere exclusivitate, însă nu i-ar fi iertat o
nevastă şi o progenitură cu sânge amestecat. Aşa i-a spus el
lui Adèle, deşi femeia nu i-a cerut niciun fel de explicaţii.
Aşa că Parmentier a închiriat o casă cu etaj într-un cartier
de albi, jos era cabinetul, sus era locuinţa. Nimeni nu ştia
că-şi petrecea nopţile la câteva cvartale mai încolo, într-o
căsuţă albastru-cobalt. Pe Violette Boisier o vedea duminicile
acasă la Adèle. Femeia avea treizeci şi şase de ani pe care şi-i
purta bine şi în comunitatea emigranţilor se bucura de

278
- ISABEL ALLENDE -

reputaţia unei văduve virtuoase. Dacă vreunul credea a


recunoaşte în ea o celebră cocotte din Le Cap, lepăda pe dată
îndoiala ca pe un lucru imposibil. Violette purta şi acum
inelul cu opalul plesnit şi nu trecea o zi în care să nu se
gândească la Étienne Relais.
Niciunul dintre ei nu s-a adaptat în Cuba, după câţiva ani
erau la fel de străini ca în prima zi, cu circumstanţa
agravantă că resentimentul cubanezilor faţă de refugiaţi se
exacerbase, căci numărul acelora sporea şi-acum nu mai era
vorba de grands blancs plini de parale, ci de oameni sărăciţi
care se înghesuiau în cartiere în care delictele şi bolile
înfloreau. Nimeni nu-i voia. Autorităţile spaniole îi şicanau
cu tot felul de oprelişti legale, sperând să-i determine să-şi ia
câmpii.
Un decret al guvernului a anulat licenţele profesionale care
nu fuseseră obţinute în Spania; Parmentier s-a văzut nevoit
să practice medicina în mod ilegal. Nu-i folosea la nimic
sigiliul regal al Franţei de pe pergamentul diplomei, putea
îngriji doar sclavii şi sărăntocii, iar de la aceştia nu prea
vedea vreo răsplată. Alt inconvenient era că nu învăţase nici
boabă de spaniolă, spre deosebire de ai săi, care o turuiau cu
accent cubanez.
În ceea ce o priveşte, Violette Boisier sfârşise prin a pleca
urechea la insistenţele Loulei şi era pe punctul de a se
mărita cu patronul unui hotel, un galician sexagenar, bogat
şi bolnăvicios, ideal din punctul de vedere al Loulei, căci
putea da colţul destul de repede, de moarte bună sau cu un
pic de ajutor din partea ei, şi să le lase aranjate. Hotelierul,
zăpăcit de amorul acesta târziu, nici n-a luat în seamă
zvonurile cum că Violette n-ar fi fost albă, nici nu-i păsa. Nu
tânjise niciodată după cineva ca după această făptură
voluptuoasă, iar când în cele din urmă a ţinut-o în braţe şi-a
dat seama că-i trezea o duioşie de bunic, lucru care ei îi
convenea de minune, căci amintirea lui Étienne Relais nu
avea de suferit. Omul i-a dat bani să cheltuiască precum o
sultană dacă avea chef, un singur lucru a uitat să-i spună,

279
- INSULA DE SUB MARE -

că era însurat. Nevastă-sa rămăsese în Spania împreună cu


singurul lor fiu, preot dominican, şi zău dacă se gândeau la
omul pe care nu-l mai văzuseră de douăzeci şi şapte de ani.
Şi mama, şi fiul erau convinşi că trăia în păcat de moarte,
tăvălindu-se cu muieri cu fundul mare din depravatele
colonii tropicale, dar atâta vreme cât le trimitea regulat bani
nu-şi făceau probleme cu sufletul lui. Hotelierul credea că
familia sa n-avea să prindă de veste că se însurase cu
văduva Relais, şi lucrurile chiar aşa ar fi stat dacă un avocat
lacom n-ar fi aflat situaţia şi n-ar fi vrut să-l şantajeze. Şi-a
dat seama că n-are cum cumpăra tăcerea tipului: şantajul s-
ar fi repetat la nesfârşit. A avut loc un schimb de scrisori şi
după câteva luni fiul cel călugărit se înfiinţa pe neaşteptate
să-şi salveze tatăl din ghearele Satanei şi moştenirea din cele
ale amantei. La sfaturile lui Parmentier, Violette a renunţat
la măritiş, dar tot îi mai făcea câte o vizită amorezului, ca să
nu moară de dorul ei.
A fost anul în care Jean-Martin împlinea treisprezece ani;
de cinci o ţinea una şi bună: că voia să urmeze cariera
militară în Franţa, la fel ca tatăl său. Orgolios şi încăpăţânat
ca de obicei, nici n-a vrut să audă argumentele lui Violette,
care nu dorea să se despartă de el şi detesta armata, unde
un băiat atât de frumuşel ca el ar fi sfârşit prin a fi
sodomizat de un sergent. Insistenţele lui Jean-Martin au fost
imbatabile, mama a cedat până la urmă. L-a trimis în Franţa
profitând de prietenia ei cu un căpitan de corabie pe care-l
cunoscuse în Le Cap. Acolo a fost primit de un frate al lui
Étienne Relais, şi el militar, care l-a înscris la şcoala de
cadeţi de la Paris la care se formaseră toţi bărbaţii familiei.
Ştia că fratele lui se căsătorise cu o antiliană şi nu s-a uitat
la culoarea băiatului; n-avea să fie singurul cu sânge
amestecat din Academie.
Dat fiind că situaţia din Cuba devenea tot mai grea pentru
refugiaţi, doctorul Parmentier s-a gândit să-şi încerce
norocul în New Orleans şi, dacă lucrurile mergeau bine, să-şi
aducă şi familia. Dar atunci Adèle s-a făcut auzită pentru

280
- ISABEL ALLENDE -

prima dată în cei optsprezece ani de când erau împreună: ori


plecau toţi, ori nu pleca nimeni. Era de acord să stea
ascunsă şi pe mai departe, ca un păcat al bărbatului pe care-
l iubea, dar familia nu mai trebuia să se rupă. I-a propus să
plece pe aceeaşi corabie – ea şi copiii la clasa a treia – şi să
debarce separat, ca să nu fie văzuţi împreună. Tot ea a făcut
rost de paşapoarte după ce a mituit autorităţile respective,
după cum era tipicul, şi a dovedit că era liberă şi îşi
întreţinea copiii muncind. Nu pleca la New Orleans ca să
cerşească, l-a informat pe consul cu glasul ei dulce, ci să
coasă rochii.
Aflând Violette Boisier că prietenii ei aveau de gând să
emigreze pentru a doua oară, a apucat-o o criză de furie şi
plânsete ca în tinereţe, ceva ce nu mai păţise de mulţi ani. Se
simţea trădată de Adèle.
— Cum poţi să te duci după unul care nu te recunoaşte ca
mamă a copiilor săi?
— Mă iubeşte aşa cum poate, a răspuns femeia deloc
ofuscată.
— I-a învăţat pe copii să se prefacă în public că nu-l
cunosc!
— Dar are grijă de ei, îi educă şi îi iubeşte mult. Viaţa mea
e legată de a lui, Violette, n-o să ne mai despărţim niciodată.
— Şi eu? Ce-o să mă fac singură aici?
— Ai putea să vii cu noi… a sugerat prietena ei.
Ideea i s-a părut minunată lui Violette. Auzise că la New
Orleans trăia o înfloritoare şi prosperă societate de oameni de
culoare liberi. S-a sfătuit pe dată cu Loula şi au ajuns la
concluzia că nimic nu le mai ţinea în Cuba. New Orleans
avea că fie ultima şansă de a prinde rădăcini şi a face planuri
pentru bătrâneţe.
Toulouse Valmorain, care în aceşti şase ani rămăsese în
legătură cu Parmentier printr-o corespondenţă sporadică, i-a
oferit ajutorul şi ospitalitatea, prevenindu-l însă că la New
Orleans erau mai mulţi medici decât brutari, deci competiţia
avea să fie strânsă. Din fericire, licenţa regală din Franţa era

281
- INSULA DE SUB MARE -

recunoscută în Louisiana. „Iar aici nu va trebui să ştii


spaniola, doctore dragă, pentru că se vorbeşte franceza”, mai
spunea în scrisoare. Astfel că Parmentier a coborât de pe
corabie direct în braţele prietenului său care-l aştepta pe
chei. Nu se mai văzuseră din 1793. Valmorain nu-l ţinea
minte atât de pricăjit şi de plăpând, nici Parmentier, atât de
trupeş. Valmorain afişa acum un aer mulţumit, nu mai
rămăsese nimic din omul chinuit cu care purta interminabile
discuţii filosofice şi politice în Saint-Domingue.
În timp ce restul pasagerilor debarca, cei doi aşteptau
bagajele. Valmorain nici nu s-a uitat la Adèle, o mulatră cu
doi băieţi şi o fetiţă, care căuta să închirieze un căruţ pentru
bagajele ei, în schimb privirile i-au fost atrase de o femeie în
ţinută de călătorie elegantă de culoare roşcată, cu pălărie,
geantă şi mănuşi asortate, atât de frumoasă, că era cu
neputinţă să n-o distingi în mulţime. A recunoscut-o imediat,
deşi era ultimul loc în care s-ar fi aşteptat să o revadă
vreodată. „Monsieur Valmorain, ce surpriză!” a exclamat
Violette Boisier întinzându-i o mână înmănuşată, dar el a
luat-o de umeri şi a pupat-o de trei ori pe obraz, în stil
franţuzesc, constatând cu plăcere că se schimbase prea
puţin şi că vârsta o făcuse şi mai ispititoare. Violette i-a
povestit pe scurt că rămăsese văduvă şi că Jean-Martin era
la studii în Franţa. Valmorain nu mai ţinea minte cine o fi
fost acest Jean-Martin, dar aflând că venise singură l-au
asaltat dorinţele din tinereţe. „Sper să-mi faci onoarea de a
mă primi în vizită”, i-a spus la despărţire pe tonul acela intim
pe care nu-l mai folosise cu ea de mai bine de zece ani. Exact
atunci s-a înfiinţat şi Loula, care bombănea către doi hamali
care le cărau cuferele. „Regula nu s-a schimbat, ca să fiţi
primit de madame va trebui să staţi la coadă”, i-a trântit ea
în faţă, făcându-şi loc cu cotul.
Adèle a închiriat o locuinţă pe strada Rampart, locuită de
mulatre libere, îndeobşte întreţinute de un protector alb prin
tradiţionalul sistem al „plasamentului”, iniţiat încă de la
începuturile coloniei, când nu era deloc uşor să convingi o

282
- ISABEL ALLENDE -

tânără europeancă să urmeze un bărbat în ţinuturile astea


sălbatice. Existau cam două mii de aranjamente de acest fel
în tot oraşul. Locuinţa lui Adèle semăna cu celelalte case de
pe stradă, era mică, plăcută, bine aerisită şi cu o curte
interioară în partea din spate, cu pereţii îmbrăcaţi în
bougainvillea. Doctorul Parmentier avea un apartament
câteva străzi mai încolo, unde-şi instalase cabinetul, dar
timpul liber şi-l petrecea cu familia, mult mai la vedere decât
la Le Cap sau la Havana. Singura ciudăţenie era vârsta
participanţilor: „plasamentul” era un aranjament între albi şi
mulatre de cincisprezece ani, în vreme ce doctorul
Parmentier mergea pe şaizeci, iar Adèle părea să fie bunica
vecinelor ei.
Violette şi Loula au găsit o casă mare pe strada Chartres.
Le-a fost de ajuns să dea o tură prin Piaţa Mare, să se plimbe
pe dig sau prin faţa bisericii părintelui Antoine la ora
prânzului pentru a-şi da seama de vanitatea femeiască.
Albele reuşiseră să impună o lege prin care femeilor de
culoare li se interzicea să poarte pălărie, bijuterii sau rochii
prea făţoase; pedeapsa era biciuirea. Drept urmare,
mulatrele îşi legau pe cap tignon-ul cu atâta graţie, încât
depăşea ca fineţe cele mai scumpe pălării de la Paris, îşi
etalau un decolteu atât de tentant, încât orice bijuterie ar fi
fost de-a dreptul de prisos, şi păşeau atât de graţios, încât,
prin comparaţie, albele parcă erau nişte spălătorese. Violette
şi Loula au socotit rapid cât puteau scoate din vânzarea
loţiunilor de frumuseţe, mai ales crema din bale de melc şi
perle pisate şi dizolvate în zeamă de lămâie, pentru albirea
tenului.

Colegiul din Boston


Lovitura de bici primită de la Maurice n-a împiedicat-o pe
Hortense Guizot să se ducă la faimosul bal dat de Marigny,
căci a acoperit locul cu voalul subţire şi lung până în
pământ, care disimula acele cu care era prinsă rochia la
spate, dar i-a rămas o urmă vineţie preţ de mai multe
283
- INSULA DE SUB MARE -

săptămâni. Cu această vânătaie l-a convins pe Valmorain să-


şi trimită fiul la Boston. Şi mai avea un argument: de la
naşterea Mariei-Hortense avusese o singură dată ciclu, era
deci din nou însărcinată şi trebuia să-şi menajeze nervii, aşa
că era mai bine ca băiatul să plece o vreme. Fertilitatea ei nu
era ceva miraculos, cum dădea de înţeles printre amicele
sale; adevărul e că la două săptămâni după naştere se
zbânţuia cu bărbatu-său la fel de voios ca în luna de miere.
De data asta avea să fie un băiat, era convinsă, menit a duce
mai departe numele şi dinastia familiei. Nimeni n-a îndrăznit
să-i aducă aminte că exista deja Maurice Valmorain.
Maurice a urât şcoala din Boston încă din clipa când i-a
trecut pragul şi uşile duble din lemn gros s-au închis în
spatele lui. Iar sentimentul de neplăcere nu l-a părăsit decât
în al treilea an, când a avut parte de un dascăl excepţional.
Ajunsese la Boston în plină iarnă, sub o burniţă îngheţată,
pomenindu-se într-o lume absolut cenuşie, cu cerul acoperit,
străzile pline de polei, mărginite de nişte copaci scheletici în
ale căror ramuri golaşe adăstau ţepene de frig nişte păsări
mari. Acum vedea el ce însemna frigul adevărat. Iarna nu se
mai lăsa dusă, îl dureau oasele, avea urechile albastre de frig
şi mâinile roşii de degerături, nu-şi scotea paltonul nici când
dormea şi pândea pe cer cea mai mică rază de soare. În
colţul dormitorului era o sobă cu cărbuni, dar se aprindea
doar două ore seara, pentru ca băieţii să-şi poată usca
ciorapii. Cearşafurile erau reci, pereţii aveau pete verzui, iar
ca să se spele dimineaţa trebuiau mai întâi să spargă
pojghiţa de gheaţă din lighean.
Băieţii, gălăgioşi şi zurbagii, îmbrăcaţi în nişte uniforme la
fel de cenuşii ca peisajul, vorbeau o limbă pe care Maurice
abia reuşea s-o descifreze graţie tutorelui Gaspard Sévérin,
care cunoştea câteva cuvinte englezeşti, iar restul îl
improviza cu ajutorul dicţionarului. Au trecut luni până să
poată răspunde întrebărilor profesorilor şi un an până să
poată pricepe bancurile colegilor americani, care îl
porecliseră „franţuzoiul” şi-l martirizau cu suplicii

284
- ISABEL ALLENDE -

ingenioase. Originalele noţiuni de pugilism ale unchiului


Sancho i-au fost de folos ca să se apere de duşmani lovind la
boaşe, practicarea scrimei l-a ajutat să iasă victorios la
concursurile iniţiate de directorul şcolii, care făcea pariuri cu
profesorii, iar la urmă îl pedepsea pe cel care pierduse.
Mâncarea îndeplinea scopul pur didactic de călire a
temperamentului. Căci cine era în stare să înghită ficat fiert
sau gâturi de pui cu resturi de pene pe ele şi cu garnitură de
conopidă şi orez afumat putea lua în piept toate întâmplările
vieţii, inclusiv războiul, pentru care americanii se pregăteau
mereu. Maurice, obişnuit cu bucătăria rafinată a lui
Célestine, a postit precum un fachir treisprezece zile la rând,
fără ca nimănui să-i pese nici cât negru sub unghie, dar
după ce-a leşinat de foame n-a avut încotro şi a devorat ce i
se punea în farfurie.
Disciplina era pe cât de drastică, pe atât de absurdă. Bieţii
de ei trebuiau să sară din aşternut la crăpatul zorilor, să se
dezmeticească cu apă rece ca gheaţa, să alerge trei ture prin
curte alunecând peste băltoace ca să se încălzească – dacă
furnicăturile din mâini se puteau numi căldură – apoi să
studieze latineşte preţ de două ceasuri până la micul dejun
compus din cacao, pâine uscată şi terci de ovăz plin de
cocoloaşe; urmau orele de clasă şi sportul, de la care Maurice
era scutit. La sfârşitul zilei, când victimele picau de oboseală,
mai suportau o oră sau două de discurs moralizator.
Calvarul se termina recitând în cor Declaraţia de
Independenţă.
Maurice, care crescuse răsfăţat de Tété, s-a supus fără
crâcnire regimului carceral. Efortul de a ţine pasul cu ceilalţi
şi de a se apăra de bătăuşi îl ţinea ocupat tot timpul, astfel
că nici n-a mai avut coşmaruri, nu s-a mai gândit la
spânzurătorile din Le Cap. În plus, îi plăcea să înveţe. La
început îşi ascundea pofta de citit ca să nu fie luat de
înfumurat, dar pe urmă a început să-i ajute pe ceilalţi la
lecţii şi s-a făcut respectat. N-a suflat însă o vorbă despre
faptul că ştia să cânte la pian, să danseze cadrilul şi să facă

285
- INSULA DE SUB MARE -

versuri: l-ar fi sfâşiat. Băieţii îl vedeau scriind scrisori cu o


dăruire de călugăr medieval, dar nu-i râdeau în nas: le
spusese că misivele erau către mama sa invalidă, iar mama,
ca şi patria, nu era subiect de glumă – era sfântă.
A tuşit toată iarna, dar la venirea primăverii şi-a revenit.
Luni în şir stătuse înfofolit în haine, strâns în el, invizibil.
Când soarele i-a încălzit oasele şi şi-a lepădat cele două
vestoane, izmenele de lână, fularul, mănuşile şi paltonul şi a
început să păşească drept, a constatat că hainele îi
rămăseseră mici. Crescuse brusc, cum se întâmplă la
pubertate, dintre cei mai pirpirii ajunsese unul dintre cei mai
înalţi şi zdraveni din clasă. Iar să priveşti lumea de la câţiva
centimetri mai sus îţi dă siguranţă.
Vara fierbinte şi umedă nu l-a deranjat defel, era obişnuit
cu vipia tropicală. Şcoala s-a golit, elevii şi majoritatea
profesorilor au plecat în vacanţă, Maurice a rămas practic
singur, aşteptând veşti de întoarcere acasă. Care n-au sosit,
în schimb taică-său l-a trimis pe Jules Beluche, acelaşi care
îl şi însoţise în lungul şi deprimantul voiaj de acasă de la
New Orleans, prin apele golfului Mexic, ocolind peninsula
Florida, traversând Marea Sargaselor şi luând în piept
valurile oceanului Atlantic, până la colegiul din Boston.
Omul, o rudă săracă a familiei Guizot, prinsese drag de
Maurice şi încercase să-i îndulcească pe cât posibil călătoria,
dar în amintirea băiatului avea să rămână veşnic legat de
exilul din căminul părintesc.
Beluche a venit cu o scrisoare în care Valmorain îi explica
de ce nu putea veni acasă şi cu destui bani din care să-şi
cumpere haine, cărţi şi ce-o mai dori. Iar misiunea lui era să-
l ducă pe Maurice într-o călătorie culturală prin istoricul
oraş Philadelphia, pe care orice june de condiţia sa trebuia
să-l cunoască, pentru că acolo încolţise sămânţa naţiunii
americane, după cum pompos se exprima în misivă. Aşa că
Maurice a plecat cu Beluche şi în săptămânile de turism silit
a fost taciturn şi indiferent, încercând să-şi ascundă

286
- ISABEL ALLENDE -

curiozitatea şi simpatia pe care începea să i-o trezească


sărmanul Beluche.
În vara următoare iar a aşteptat preţ de două săptămâni
cu valiza făcută şi iar a apărut Beluche, de data asta ca să-l
ducă la Washington şi prin alte oraşe de care n-avea niciun
chef.
Harrison Cobb, unul din puţinii profesori care rămâneau
pe loc în vacanţa de Crăciun, a observat că Maurice
Valmorain era singurul elev care nu primea vizite şi daruri şi
stătea să citească în clădirea pustie. Cobb era dintr-o veche
familie bostoniană, stabilită acolo de la jumătatea secolului
al XVII-lea, de origine nobiliară – lucru pe care-l ştiau toţi,
dar el îl nega. Era un apărător fanatic al republicii americane
şi ura nobilimea. A fost primul aboliţionist pe care l-a
cunoscut Maurice şi care avea să-l marcheze profund. În
Louisiana aboliţionismul era văzut mai rău ca sifilisul, dar în
statul Massachussetts chestiunea sclaviei se discuta într-
una: Constituţia lui, redactată în urmă cu douăzeci de ani,
conţinea o clauză care o interzicea.
Cobb a văzut în Maurice o minte avidă de cunoaştere şi o
inimă înflăcărată, în care argumentele sale umanitare au
prins pe dată rădăcini. Printre altele, i-a dat să citească
Interesanta poveste a vieţii lui Olaudah Equiano, carte
apărută la Londra în 1789 cu un succes enorm. Era istoria
dramatică a unui sclav african, scrisă la persoana întâi, şi
emoţionase publicul european şi american, doar în Louisiana
nu se auzise de ea. Profesor şi elev au petrecut după-amiezi
întregi citind, analizând şi comentând. În fine, Maurice a dat
glas părerii sale despre sclavie:
— Tata are mai bine de două sute de sclavi, care într-o
bună zi vor fi ai mei.
— Asta-ţi doreşti tu, fiule?
— Da, pentru că am să-i eliberez.
— Şi-atunci vor fi două sute şi ceva de negri părăsiţi în
voia sorţii şi un tânăr imprudent şi sărăcit. Aşa că ce câştigi
cu asta? Lupta contra sclaviei nu se poartă din plantaţie în

287
- INSULA DE SUB MARE -

plantaţie, Maurice, trebuie să se schimbe felul de a gândi al


oamenilor şi legile din ţara asta şi din lume. Iar tu trebuie să
studiezi şi să te pregăteşti să faci politică.
— Dar nu mă pricep la aşa ceva, domnule!
— De unde ştii? Fiecare dintre noi poartă în el o rezervă
nebănuită de forţă, care răsare atunci când viaţa îl pune la
încercare…

288
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
Am apucat să stau pe plantaţie aproape doi ani, după
calculele mele, înainte ca stăpânii să mă aducă iar printre
servitori. Timp în care nu l-am văzut pe Maurice nici măcar o
dată, pentru că taică-său nu-i dădea voie să vină acasă în
vacanţă şi-l trimitea în călătorie prin alte locuri, iar la urmă,
când a terminat şcoala, l-a luat cu el în Franţa, să-şi cunoască
bunica. Dar asta a fost mai târziu. Stăpânul voia să-l ţină
departe de madame Hortense. Nici pe Rosette n-am putut s-o
văd, însă domnul Murphy îmi aducea veşti despre ea ori de
câte ori se ducea la New Orleans. „Ce te faci cu dulceaţa asta
de fată, Tété? Ar trebui s-o ţii ferecată în casă ca să nu se
bulucească lumea să caşte ochii la ea”, glumea el.
Madame Hortense a născut-o şi pe a doua fiică, pe Marie-
Louise, care însă avea un beteşug la plămâni. Clima îi făcea
rău, dar, cum nimeni nu poate schimba clima, în afară de Père
Antoine în cazuri extreme, nu prea era chip să-i uşurezi
suferinţa. Pentru ea m-au chemat înapoi la casa din oraş. A
fost anul în care a venit doctorul Parmentier, care stătuse mult
timp în Cuba, şi l-a înlocuit pe medicul familiei Guizot. Primul
lucru pe care l-a făcut a fost să elimine lipitorile şi frecţiile cu
muştar care mai c-o omorau pe copilă şi să întrebe de mine.
Uite că şi-a amintit de mine, după atâţia ani. L-a convins pe
stăpân că eram cea mai indicată să am grijă de Marie-Louise
pentru că învăţasem o grămadă de lucruri de la Tante Rose.
Atunci i-au poruncit şefului vătafilor să mă trimită în oraş. M-
am despărţit cu multă jale de prietenii mei şi de familia
Murphy şi a fost prima dată când am călătorit singură, doar
cu un permis ca să nu mă aresteze.
Multe se schimbaseră la New Orleans în absenţa mea: erau
mai multe gunoaie, oameni şi trăsuri, başca zorul de a construi
case şi a lărgi străzile. Până şi piaţa se mărise. Don Sancho
nu mai locuia în casa Valmorain, se mutase în acelaşi cartier.
Célestine mi-a spus că o dăduse uitării pe Adi Soupir şi că era
amorezat de o cubaneză, dar nimeni din casă n-o văzuse la
289
- INSULA DE SUB MARE -

chip. M-am instalat la mansardă cu Marie-Louise, care era


palidă şi atât de slăbită, că nici să plângă nu putea. Mi-a venit
ideea să mi-o leg lipită de corp – metoda se dovedise bună în
cazul lui Maurice, care şi el se născuse cam bolnăvior – dar
madame Hortense a spus că aşa ceva e potrivit pentru negri,
nu pentru fiică-sa. Dacă aş fi culcat-o în leagăn precis că s-ar
fii prăpădit, aşa că o duceam tot timpul în braţe.
De cum am dat ochii cu stăpânul i-am amintit că era anul în
care făceam treizeci de ani şi trebuia să fiu liberă.
— Şi de fiică-mea cine-o să aibă grijă?
— Tot eu, dacă vreţi, monsieur.
— Păi asta înseamnă că nu se schimbă nimic.
— Ba nu, monsieur, că dacă sunt liberă pot să plec dacă
vreau, domniile voastre nu mai puteţi să mă bateţi şi trebuie
să mă şi plătiţi măcar un pic ca să pot trăi.
— I-auzi, să te plătim, s-a mirat el.
— Aşa muncesc vizitiii, bucătăresele, infirmierele,
croitoresele şi alţi oameni liberi, monsieur.
— Văd că eşti bine informată. Atunci ştii şi că nimeni nu
angajează o dădacă străină, trebuie să fie cineva din familie,
ca o a doua mamă sau o bunică.
— Dar eu nu fac parte din familie, monsieur, sunt
proprietatea voastră.
— Te-am tratat mereu ca pe un membru al familiei, Tété! Mă
rog, dacă aşa vrei tu o să-mi ia ceva timp s-o conving pe
madame Hortense, cu toate că se va crea un precedent prost
care va fi întors pe toate părţile. Să văd ce pot face.
Mi-a dat voie să mă duc s-o văd pe Rosette. Fiică-mea a fost
înaltă dintotdeauna, iar acum, la unsprezece ani, ziceai că are
cincisprezece. Domnul Murphy nu mă minţise, era tare
frumuşică. Măicuţele îi potoliseră neastâmpărul, dar nu-i
şterseseră nici zâmbetul cu gropiţe şi nici privirea cuceritoare.
M-a primit formal, cu o reverenţă, iar când am îmbrăţişat-o a
înţepenit, cred că-i era ruşine că maică-sa era o sclavă cu
pielea precum cafeaua cu lapte. Dar era tot ce iubeam mai
mult pe lume. Fuseserăm legate trup şi suflet până când, de

290
- ISABEL ALLENDE -

frică să nu mi-o vândă sau să n-o violeze propriul ei tată la


pubertate, aşa cum făcuse şi cu mine, fusesem silită să mă
despart de ea. Că nu doar o dată îl văzusem pe stăpân
pipăind-o aşa cum fac bărbaţii ca să vadă dacă s-a copt. Asta
înainte să se însoare cu madame Hortense, când Rosette a
mea era doar o copilă nevinovată care i se căţăra pe genunchi.
M-a durut răceala fiică-mii: poate că o pierdusem vrând s-o
pun la adăpost.
Din rădăcinile ei africane nu mai rămăsese nimic. Ştiuse
despre Guineea şi despre loas, dar la şcoală le-a uitat şi a
devenit catolică; măicuţele erau tot atât de îngrozite de voodoo
pe cât erau de protestanţi, de evrei şi de kaintocks. Puteam eu
să-i reproşez că visa o viaţă mai bună ca a mea? Ea voia să
fie ca Valmorainii, nu ca mine. Îmi vorbea cu o politeţe falsă,
pe un ton străin, necunoscut mie. Aşa-mi amintesc. Mi-a spus
că-i plăcea la şcoală, că măicuţele erau bune şi o învăţau
muzică, religie, să scrie frumos – dar nici gând de dansuri,
căci astea îmbie diavolul. Am întrebat-o de Maurice, mi-a spus
că era bine, dar se simţea singur şi dorea să vină acasă. Îşi
scriau, aşa cum făcuseră de când se despărţiseră. Scrisorile
ajungeau destul de târziu, numai că ei îşi scriau într-una,
neaşteptând răspuns, de parcă ar fi vorbit de-a surda. Rosette
mi-a spus că se întâmpla să primească şase într-o singură zi,
iar apoi să treacă şi o lună fără niciuna. Acum, cinci ani mai
târziu, ştiu că în misivele acelea îşi spuneau fraţi ca să nu se
prindă măicuţele, care aveau obiceiul să deschidă
corespondenţa fetelor. Şi că despre sentimentele lor vorbeau
într-o cheie religioasă: Sfântul Duh însemna dragoste,
sărutările erau rugăciuni, Rosette era îngerul păzitor, iar el,
oricare martir din calendarul catolic; fireşte, ursulinele erau
demonii. Drept care o misivă de la Maurice putea spune că
Sfântul Duh venea la el noaptea, când îşi visa îngerul păzitor,
şi se trezea cu o mare dorinţă de a tot spune la rugăciuni. Iar
ea-i răspundea că se ruga pentru el şi că trebuia să fie atent
la oastea demonilor care erau o ameninţare pentru muritori.
Acum păstrez aceste scrisori într-o cutie şi, deşi nu le pot citi,

291
- INSULA DE SUB MARE -

ştiu ce conţin, căci Maurice mi-a citit părţi din ele, mai puţin
îndrăzneţe.
Rosette mi-a mulţumit pentru dulciuri, panglici şi cărţi. Nu
eu i le trimisesem, că doar nu aveam bani. Credeam că o
făcuse stăpânul Valmorain, dar ea mi-a spus că nici nu
trecuse pe la ea. Don Sancho era cel care-i făcea cadouri în
numele meu, slăvi-i-ar Bondye numele bunului de don Sancho!
Erzuli, loa mamă, n-am nimic să-i dau fiică-mii. Aşa a fost.

292
- ISABEL ALLENDE -

Promisiunea se îndeplineşte
Cu prima ocazie, Tété s-a dus să stea de vorbă cu părintele
Antoine. L-a aşteptat vreo două ore, căci era plecat la
închisoare la deţinuţi. Le ducea mâncare şi le curarisea
rănile lăsate de bătăi fără ca paznicii să-l împiedice, pentru
că auziseră şi ei că omul era un sfânt şi că fusese văzut în
mai multe locuri în acelaşi timp, iar uneori cu un fel de
farfurie luminoasă plutindu-i deasupra capului. În cele din
urmă franciscanul a ajuns la căsuţa de piatră care-i slujea
drept locuinţă şi birou, cu coşul golit şi abia aşteptând să se
întindă să se odihnească, dar mai avea treabă şi mai erau
câteva ore bune până ca soarele să asfinţească, ceas de
rugăciune când oasele i se odihneau în timp ce sufletu-i urca
la ceruri. „Tare rău îmi pare, soră Lucie, că nu mă mai ţin
puterile să mă rog mai mult şi mai temeinic”, obişnuia el să-i
spună măicuţei care îi purta de grijă. „Şi la ce bun să te rogi
mai mult, mon père? Că doar eşti de-acum sfânt”, suna
invariabil răspunsul ei. A primit-o pe Tété cu braţele
deschise, aşa cum făcea cu toţi. Omul era neschimbat, avea
aceeaşi privire blândă de dulău mare şi bun, răspândea
acelaşi miros de usturoi, purta aceeaşi sutană slinoasă,
crucea de lemn şi barba de profet.
— Ei, Tété, pe unde ai umblat?
— Vai, părinte, ai mii de enoriaşi şi ţi-ai adus aminte de
mine! s-a emoţionat ea.
Apoi i-a spus că stătuse la plantaţie, i-a arătat încă o dată
documentul libertăţii ei, îngălbenit şi gata să se rupă, pe
care-l păstra de atâţia ani şi nu-i folosise la nimic, căci
stăpânul găsea mereu câte un pretext ca să-şi amâne
promisiunea. Părintele Antoine şi-a pus pe nas ochelarii de
astronom, s-a apropiat cu actul de singura lumânare ce
ardea în încăpere şi a citit atent.
— Cine mai ştie de asta, Tété? Adică dintre cei din New
Orleans.

293
- INSULA DE SUB MARE -

— Doctorul Parmentier a văzut hârtia pe când eram cu


toţii în Saint-Domingue, dar acum locuieşte aici. Şi-am mai
arătat-o şi lui don Sancho, cumnatul stăpânului.
Călugărul se aşeză la o măsuţă şubredă şi se apucă să
scrie ceva, cam anevoie, căci lucrurile acestei lumi pluteau
într-o ceaţă uşoară, în vreme ce pe cele ale lumii celeilalte le
vedea cât se poate de limpede. Îi înmână apoi două misive
pătate de cerneală pentru a le transmite personal celor doi
domni.
— Ce aţi scris acolo, mon père? vru să ştie femeia.
— Să vină să stea de vorbă cu mine. Şi vino şi tu duminica
viitoare după slujbă. Până atunci documentul rămâne la
mine.
— Iertare, mon père, dar până acum nu m-am despărţit
niciodată de hârtia asta… s-a bâlbâit Tété.
— Ei, atunci acum va fi prima dată, a zâmbit omul
Domnului punând actul într-un sertar. Nu te îngrijora, fata
mea, aici va fi în siguranţă.
Măsuţa hărtănită nu prea părea un loc atât de sigur
pentru averea sa cea mai de preţ, dar n-a mai îndrăznit să
spună nimic.
Duminica se aduna la catedrală o jumătate de oraş,
printre care familiile Guizot şi Valmorain împreună cu o
seamă de servitori. Era singurul loc din New Orleans – în
afară de piaţă – în care se amestecau oamenii albi şi de
culoare, liberi şi sclavi, deşi femeile se aşezau de o parte şi
bărbaţii de alta. Un pastor protestant care vizitase oraşul
scrisese la un ziar că biserica părintelui Antoine era locul cel
mai tolerant al creştinătăţii. Tété nu putea veni mereu la
slujbă, căci depindea de astmul micuţei Marie-Louise, dar în
dimineaţa cu pricina fetiţa s-a simţit bine, aşa că a putut fi
scoasă din casă. După slujbă fetele au fost date în grija lui
Denise şi Tété i-a spus stăpânei că mai zăboveşte un pic la
biserică să vorbească cu sfântul.
Hortense nu s-a împotrivit, zicându-şi că în sfârşit femeia
avea să se spovedească: venise din Saint-Domingue cu

294
- ISABEL ALLENDE -

superstiţiile alea satanice, iar părintele Antoine era persoana


cea mai autorizată pentru a-i salva sufletul de voodoo.
Vorbea ea cu surorile ei că sclavii din Antile aduseseră
credinţa aceea africană în Louisiana, văzuseră cu ochii lor
mergând cu consorţii şi prietenii în Piaţa Congo să se uite,
din curiozitate, la orgiile negrilor. Dacă la început nu era
vorba decât de dansuri legănate şi gălăgie, acum vedeai o
vrăjitoare care dănţuia ca posedată cu un şarpe lung şi gros
în jurul gâtului, apoi jumătate din cei prezenţi cădeau în
transă. Se numea Sanité Dédé şi venise din Saint-Domingue
cu alţi negri şi cu diavolul în corp. Trebuia să vezi
spectacolul grotesc al bărbaţilor şi femeilor cu spume la gură
şi ochii daţi peste cap, după care se băgau în tufişuri şi se
tăvăleau precum animalele. Mulţimea aceea adora un
amestec de zeităţi africane, sfinţi catolici, pe Moise, planetele
şi un loc numit Guineea. Numai Père Antoine pricepea tot
ghiveciul ăsta şi, din păcate, îl tolera. Dacă n-ar fi fost sfânt,
ea însăşi ar fi iniţiat o campanie publică menită a-l da afară
din catedrală, spunea cu toată convingerea Hortense Guizot.
Aflase ea de nişte ceremonii voodoo în care se bea sânge de
animale sacrificate şi apărea diavolul în carne şi oase ca să
copuleze cu femeile pe dinainte şi cu bărbaţii pe din dos. N-
ar fi fost de mirare ca sclava căreia îi încredinţase nici mai
mult nici mai puţin decât pe nevinovatele ei copile să
participe la bacanalele cu pricina.
În căsuţa de piatră se aflau deja părintele, Parmentier,
Sancho şi Valmorain, aşezaţi pe scaune şi mirându-se de ce
fuseseră convocaţi. Sfântul cunoştea valoarea strategică a
atacului prin surprindere. Bătrâna soră Lucie a venit
târşâindu-şi papucii şi ducând anevoie o tavă, le-a turnat un
vin ieftin în nişte ceşcuţe ciobite de lut şi s-a retras. Era
semnalul convenit dinainte pentru ca Tété să intre la rândul
ei.
— V-am chemat în casa Domnului ca să îndreptăm o
neînţelegere, fiii mei, a grăit părintele Antoine scoţând hârtia
din sertar. Conform acestui document, această femeie, Tété,

295
- INSULA DE SUB MARE -

trebuia să fie eliberată încă de-acum şapte ani. Nu-i aşa,


monsieur Valmorain?
— Şapte ani? Păi de-abia a împlinit treizeci! Nu puteam să
o eliberez mai devreme!
— Conform Codului Negru, un sclav care salvează viaţa
unui membru al familiei stăpânului are dreptul să fie eliberat
pe loc, indiferent de vârstă. Iar Tété v-a salvat viaţa, dumitale
şi fiului dumitale, Maurice.
— Acest lucru nu se poate dovedi, mon père, a spus
Valmorain cu o mutră dispreţuitoare.
— Plantaţia din Saint-Domingue a fost incendiată, vătafii
au fost ucişi, sclavii dumitale au fugit şi s-au alăturat
rebelilor. Spune-mi, fiule, chiar crezi că ai fi scăpat fără
ajutorul acestei femei?
Valmorain s-a uitat la document şi a pufnit:
— Dar nu are dată, părinte.
— Sigur că nu are, ai uitat să pui data în graba şi
zăpăceala plecării. E de înţeles. Din fericire, doctorul
Parmentier a văzut actul în 1793, la Le Cap, astfel că putem
presupune că datează de atunci. Dar nu asta e important.
Important e că sunteţi creştini, cavaleri cu credinţă şi bune
intenţii. Vă cer, monsieur Valmorain, în numele Domnului, să
vă îndepliniţi promisiunea – şi privirea adâncă a sfântului l-a
străpuns până în suflet.
Valmorain se uită la Parmentier, dar acesta se uita fix la
cana cu vin, încremenit între loialitatea faţă de prietenul
căruia îi datora atâtea şi propria condiţie nobilă la care
tocmai făcuse aluzie atât de magistral părintele Antoine.
Sancho, în schimb, abia-şi ascundea zâmbetul pe sub
mustăţile stufoase. Toată povestea asta îl amuza nespus,
pentru că de ani de zile îi tot aducea aminte cumnatului că
trebuia să rezolve problema concubinei şi uite că fusese
nevoie de o intervenţie divină ca să ia aminte. Nu pricepea de
ce o mai ţinea pe Tété dacă n-o mai dorea trupeşte, mai ales
că era limpede că Hortense nu putea s-o sufere. Şi ar fi putut

296
- ISABEL ALLENDE -

găsi altă dădacă pentru fete printre atâtea sclave pe care le


aveau.
— Nu vă faceţi griji, mon père, cumnatul meu va face ce
trebuie, spuse el după o scurtă tăcere. Doctorul Parmentier
şi cu mine vom fi martori. Chiar mâine ne ducem la
judecător să legalizăm emanciparea lui Tété.
— Foarte bine, fiule. Să fie într-un ceas bun. Tété, de
mâine eşti liberă, trase concluzia părintele, ridicând cana cu
vin.
Bărbaţii schiţară gestul de a le goli pe ale lor, dar niciunul
nu era în stare să dea pe gât poşirca aceea, şi se ridicară să
plece. Au fost opriţi de Tété.
— O clipă, vă rog frumos. Şi Rosette? Are şi ea dreptul să
fie liberă. Aşa spune documentul.
Lui Valmorain i se sui sângele la cap şi simţi că nu mai
avea aer. Degetele i se încleştară pe baston, reuşi cu greu să
nu-l ridice împotriva acelei sclave obraznice, dar sfântul
interveni la timp.
— Fireşte, Tété. Monsieur Valmorain ştie că e cuprinsă şi
Rosette acolo. Mâine va fi şi ea liberă. Doctorul Parmentier şi
don Sancho vor avea grijă ca totul să se facă legal. Mergeţi cu
Domnul, copii…
Cei trei plecară, Tété fu poftită de bătrân la o cană de
ciocolată ca să sărbătorească evenimentul. Un ceas mai
târziu, ajunsă acasă, stăpânii o aşteptau în salon, aşezaţi în
jilţuri cu spătar înalt, precum doi judecători severi, Hortense
furioasă şi Valmorain jignit, căci nu putea accepta că femeia
pe care contase vreme de douăzeci de ani îl umilise în faţa
celor mai apropiaţi prieteni şi a preotului. Hortense voia să
ducă afacerea în faţa justiţiei, documentul fusese scris sub
presiune, deci nu era valid, dar Valmorain s-a opus: nu voia
scandal.
Acum o potopeau cu insulte pe care ea nici nu le auzea,
căci în cap îi răsuna un zvon plăcut de clopoţei.
„Nerecunoscătoare ce eşti! Dacă tot ce vrei e să pleci, atunci
cară-te imediat. Nici măcar hainele pe care le porţi nu-ţi

297
- INSULA DE SUB MARE -

aparţin, dar ţi le lăsăm ca să nu ieşi goală pe stradă. Ai o


jumătate de oră să părăseşti această casă în care n-ai să mai
calci în veci. Acum strada te mănâncă, să vedem ce-ai să
faci! Doar să te vinzi marinarilor ca ultima târfă!” a urlat
Hortense, izbind picioarele scaunului cu cravaşa.
Tété a închis uşor uşa în urma ei şi s-a dus la bucătărie,
unde ceilalţi servitori erau deja la curent cu cele întâmplate.
Cu riscul de a-şi înfuria stăpâna, Denise i-a propus să
doarmă cu ea în cameră şi să plece a doua zi de dimineaţă,
ca să nu fie cumva prinsă noaptea fără permis – încă nu era
liberă şi, dacă era interceptată, ajungea la închisoare – dar
Tété nu mai avea răbdare. I-a îmbrăţişat pe toţi, le-a spus că
se vor vedea la biserică, în Piaţa Congo şi la piaţă; n-avea de
gând să plece departe, New Orleans era oraşul perfect pentru
ea, le-a spus. „Nu mai ai un stăpân care să te apere, orice ţi
se poate întâmpla acum. Şi din ce-ai să trăieşti?” a întrebat
Célestine.
— Din ce-am trăit de când mă ştiu, din munca mea.
Nici nu şi-a mai strâns puţinele lucruşoare, şi-a luat doar
documentul libertăţii şi coşul cu merinde pregătit de
Célestine, a traversat cu paşi uşori piaţa, a ocolit catedrala şi
a bătut la uşa sfântului. I-a deschis sora Lucie cu o
lumânare în mână şi, fără s-o întrebe nimic, a condus-o pe
culoarul care unea locuinţa cu biserica până la o încăpere
întunecată în care vreo şase sărmani stăteau în faţa
farfuriilor de supă cu pâine. Cu ei mânca şi părintele
Antoine. „Stai jos, fata mea, te aşteptam, sora Lucie o să-ţi
găsească un locşor unde să dormi.”
A doua zi, sfântul a însoţit-o la judecătorie. Exact la ora
stabilită s-au prezentat Valmorain, Parmentier şi Sancho ca
să legalizeze eliberarea „femeii Zarité, zisă Tété, mulatră, de
treizeci de ani, cu purtări bune, pentru serviciu credincios.
Prin prezentul document, fiica sa, Rosette, cu o pătrime de
sânge negru, de unsprezece ani, îi aparţine ca sclavă numitei
Zarité”. Judecătorul a pus să se afişeze un anunţ public
pentru ca „persoanele care au o obiecţie legală să se prezinte

298
- ISABEL ALLENDE -

în faţa acestei Curţi în cel mult patruzeci de zile de la data de


azi”. După care – toată afacerea durase doar nouă minute –
cu toţii s-au retras binedispuşi, inclusiv Valmorain, care în
noaptea precedentă, după ce Hortense adormise epuizată de
furie şi văicăreli, avusese timp să se gândească mai bine şi
înţelesese că Sancho avea dreptate: trebuia să se rupă de
Tété. La ieşire a apucat-o de mână.
— Deşi mi-ai făcut un prejudiciu serios, nu-ţi port pică,
femeie, i-a spus pe un ton părintesc şi mulţumit de propria-i
generozitate. Presupun c-ai să sfârşeşti cerşind, dar măcar
Rosette va fi la adăpost; va rămâne la ursuline până termină
şcoala.
— Fiica voastră vă va fi recunoscătoare, monsieur, a
răspuns ea şi a luat-o pe stradă în paşi de dans.

Sfântul din New Orleans


În primele două săptămâni Tété şi-a câştigat pâinea şi
mindirul pe care dormea ajutându-l pe părintele Antoine la
multele sale opere de caritate. Se scula înaintea zorilor – el se
ruga deja de o bună bucată de timp – şi-l însoţea la
închisoare, la spital, la casa de nebuni, la orfelinat şi la
câteva locuinţe particulare unde împărtăşea bătrâni şi
bolnavi. Zi de zi, pe soare sau pe ploaie, silueta firavă a
călugărului cu rasă cafenie şi barba vâlvoi bătea oraşul; îl
vedeai la conacele celor bogaţi şi la colibele sărmanilor, la
mănăstire şi la bordel, cerând de pomană în piaţă şi în
cafenele, dând pâine cerşetorilor schilozi şi apă sclavilor
scoşi la vânzare la Maspero Échange, veşnic urmat de o haită
de câini costelivi. Şi nu uita niciodată să-i mângâie pe
pedepsiţii legaţi de butuc în plină stradă, în spatele
consiliului comunal, cele mai nenorocite oiţe din turma sa,
cărora încerca să le cureţe rănile, dar era miop şi nu reuşea,
iar aici intervenea Tété.
— Ai mâini de înger, Tété, Dumnezeu te-a menit să fii
infirmieră. Ar trebui să rămâi să lucrezi cu mine, i-a propus
sfântul.
299
- INSULA DE SUB MARE -

— Nu sunt călugăriţă, mon père, nu pot să muncesc pe


gratis toată viaţa, am o fiică de ţinut.
— Cazi în păcatul lăcomiei, fata mea, ajutorul dat
aproapelui se plăteşte în cer, aşa ne-a promis Iisus.
— Spune-i că mai bine mă plăteşte aici pe pământ, cu cât
o fi.
— Am să-i spun, fata mea, dar Iisus are multe cheltuieli,
zâmbea el în barbă.
Pe înserat se întorceau la căsuţa de piatră, unde sora
Lucie îi aştepta cu apă şi săpun ca să se spele înainte de
masa luată împreună cu săracii. Tété îşi punea picioarele în
lighean şi-n timpul ăsta tăia feşe, în timp ce el spovedea,
făcea pe arbitrul, rezolva conflicte şi certuri. Nu dădea
sfaturi, experienţa îi spunea c-ar fi fost curată pierdere de
timp, toţi greşim pe barba noastră şi tragem învăţături din
greşelile noastre.
Noaptea sfântul îşi arunca pe spate o pătură roasă de
molii şi pleca împreună cu Tété să dea ochii cu gloata cea
mai periculoasă purtând cu el o lampă, căci niciunul din cele
optzeci de felinare ale oraşului nu se găsea aici. Delincvenţii
îl tolerau, pentru că le răspundea cu binecuvântări la
înjurături şi nu se lăsa nicicum intimidat. Nu venea cu
fumuri de moralist şi nici să mântuiască suflete, ci pentru a
bandaja înjunghiaţii, a despărţi bătăuşii, a împiedica
sinuciderile, a ajuta femeile, a aduna morţii şi a duce copiii
la orfelinatul măicuţelor. Iar dacă din pură ignoranţă vreunul
dintre kaintocks îndrăznea să-l atingă, o sută de pumni se
ridicau să-i arate străinului cine era Père Antoine. Pătrundea
în mahalaua El Pantano, cel mai sinistru loc de depravare
din Mississippi, protejat de inocenţa sa neştirbită şi de
incerta sa aureolă de sfânt. Acolo, în tripouri şi lupanare se
adunau mateloţi, piraţi, peşti şi curve, dezertorii din armată,
marinarii care veneau să chefuiască, hoţii şi criminalii.
Îngrozită, Tété păşea prin mocirlă, rahaţi, vomă şi şobolani,
ţinându-se de rasa călugărului şi rugându-se lui Erzuli cu
glas tare, în timp ce el savura plăcerea pericolului. „Iisus

300
- ISABEL ALLENDE -

veghează asupra noastră, Tété”, o asigura el voios. „Şi dacă


nu e atent tocmai acum…?”
La sfârşitul celei de-a doua săptămâni femeia avea tălpile o
rană, spinarea înţepenită şi sufletul greu de atâta mizerie
omenească şi de bănuiala că mult mai uşor era să tai trestie
decât să faci acte de caritate pentru nenorociţii ăia. Într-o zi
de marţi s-a întâlnit în Piaţa Mare cu Sancho García del
Solar, elegant în haine negre şi atât de parfumat, că nici
musca nu se apropia, bucuros că-l curăţase pe un american
prea naiv la jocul de écarté. O salută cu o reverenţă elaborată
şi o sărutare de mână, spre uimirea câtorva gură-cască, apoi
o pofti la o cafea.
— Dar repede, don Sancho, că-l aştept pe mon père, care
curariseşte bubele unui păcătos, nu cred să mai stea mult.
— Şi nu-l ajuţi?
— Ba da, dar păcătosul ăsta are răul spaniol şi mon père
nu mă lasă să-i văd părţile intime. De parcă ar fi ceva nou
pentru mine!
— Să ştii că sfântul are dreptate, Tété. Dacă m-aş
îmbolnăvi de aşa ceva, Doamne fereşte, n-aş vrea ca o femeie
frumoasă să-mi ofenseze pudoarea.
— Nu râde, don Sancho, nenorocirea asta poate lovi pe
oricine. În afară de părintele Antoine, desigur.
S-au aşezat la o măsuţă cu faţa la piaţă. Patronul, un
mulatru liber care-l ştia pe Sancho, nu şi-a ascuns mirarea:
era prea mare contrastul între ţinuta spaniolului şi cea a
însoţitoarei sale, care părea o cerşetoare lângă un os
domnesc. Sancho a constatat şi el halul jalnic în care arăta
femeia, care l-a pus la curent cu ce făcuse de două
săptămâni încoace, făcându-l să râdă în hohote.
— După cum se vede, sfinţenia e o pacoste. Trebuie să
scapi de părintele Antoine dacă nu vrei să ajungi la fel de
prăpădită ca sora Lucie.
— Nu pot să mai abuzez mult de bunătatea lui, don
Sancho. O să plec când se fac cele patruzeci de zile de la

301
- INSULA DE SUB MARE -

notificarea judecătorului şi-o să fiu liberă. Atunci văd eu ce


fac, trebuie să-mi găsesc de muncă.
— Şi Rosette?
— Merge mai departe cu şcoala. Ştiu că o vizitaţi şi îi faceţi
daruri în numele meu… Cum să vă plătesc pentru tot ce-aţi
făcut pentru noi, don Sancho?
— Nu-mi datorezi nimic, Tété.
— Trebuie să strâng ceva bani ca s-o pot primi cum se
cuvine pe Rosette când termină şcoala.
— Şi părintele Antoine ce zice? a vrut să ştie Sancho, în
timp ce-şi punea în cafea cinci linguriţe cu zahăr şi nişte
coniac.
— Că are Domnul grijă…
— Sper să aibă, dar poate c-ar fi bine să ai şi un plan de
rezervă. Eu aş avea nevoie de o jupâneasă, casa mea e un
dezastru, dar, dacă te angajez, soţii Valmorain n-o să mă
ierte în veci.
— Înţeleg, domnule. O să găsesc eu de lucru, sunt sigură.
— Munca grea o fac sclavii, de la lucrul la câmp până la
creşterea copiilor. Ştiai că în New Orleans sunt trei mii de
sclavi?
— Şi câţi oameni liberi, domnule?
— Vreo cinci mii de albi şi două mii de oameni de culoare,
aşa se spune.
— Deci de două ori mai mulţi oameni liberi decât sclavi.
Păi cum să nu găsesc pe cineva care să mă angajeze! Un
aboliţionist, de exemplu.
— Aboliţionişti în Louisiana? Dacă sunt, păi stau bine
ascunşi, a râs Sancho.
— Nu ştiu să citesc şi să scriu, nu sunt nici bucătăreasă,
dar ştiu să ţin o casă, să aduc copii pe lume, să cos răni şi să
vindec boli…
— Uşor n-o să fie, dar încerc să te ajut. O prietenă de-a
mea susţine că sclavii costă mai mult decât angajaţii liberi. E
nevoie de câţiva sclavi ca să facă fără chef treaba pe care un
om liber o face cu tragere de inimă. Pricepi?

302
- ISABEL ALLENDE -

— Mai mult sau mai puţin, a răspuns ea, băgând la cap


fiecare cuvânt ca să i-l repete părintelui Antoine.
— Pentru că unui sclav îi lipseşte imboldul, munceşte
încet şi prost pentru că truda lui e doar în folosul stăpânului,
pe când un om liber munceşte ca să economisească bani şi
să progreseze, asta îl motivează.
— La Saint-Lazare imboldul era biciul vătafului Cambray…
— Şi vezi şi tu cum s-a terminat colonia aia. Nu poţi să
impui teroarea la nesfârşit, Tété.
— Dumneata trebuie că eşti un aboliţionist ascuns, don
Sancho, că vorbeşti precum tutorele Gaspard Sévérin şi
monsieur Zacharie din Le Cap.
— Vezi să nu repeţi chestia asta în public, că pot să am
probleme. Mâine să-mi vii tot aici, curată şi bine îmbrăcată,
că te duc la prietena mea.
A doua zi Père Antoine s-a dus singur la treburile lui. Tété,
îmbrăcată în singura ei rochie proaspăt spălată şi cu tignon-
ul scrobit pe cap, mergea cu Sancho să-şi caute prima slujbă
din viaţa ei. N-au mers departe, preţ de câteva cvartale pe
împestriţata stradă Chartres plină de prăvălii de pălării,
dantele, botine, pânzeturi şi tot ce mai trebuie pentru a hrăni
cochetăria femeilor, oprindu-se la o casă cu etaj, galbenă, cu
grilaje de fier verzi la balcoane.
Sancho a bătut în uşă cu un ciocănel în formă de broască
şi le-a deschis o negresă grasă; recunoscându-l pe Sancho,
mutra acră i s-a schimbat pe loc într-un zâmbet larg. Iar Tété
a avut impresia că după douăzeci de ani se întorsese în
acelaşi loc în care ajunsese după ce plecase de la madame
Delphine. Negresa era Loula. Care nu a recunoscut-o – ar fi
fost cu neputinţă – dar fiind cu Sancho i-a urat bun venit şi
i-a poftit în salon. „Madame o să vină în curând, vă
aşteaptă”, a spus şi a ieşit, făcând să se zguduie podelele sub
paşii ei de elefant.
După câteva minute, inima lui Tété tresaltă privind-o
intrând pe aceeaşi Violette Boisier din Le Cap, la fel de
frumoasă ca atunci, având în plus siguranţa pe care o

303
- INSULA DE SUB MARE -

conferă anii şi amintirile. Sancho a devenit parcă altul într-o


clipă. Toată fanfaronada sa de mascul spaniol a dispărut ca
suflată de vânt, acum era un băieţandru timid care se apleca
să sărute mâna frumoasei, răsturnând în acelaşi timp cu
vârful floretei o măsuţă. Tété a prins în aer un trubadur
medieval din porţelan şi l-a strâns la piept, uitându-se
uimită la Violette. „Presupun că ea e femeia de care mi-ai
vorbit, Sancho.” Tété a observat tonul familiar şi tulburarea
bărbatului, pricepând că Violette era cubaneza care, din
spusele lui Célestine, o înlocuise pe Adi Soupir în inima
iubăreaţă a spaniolului.
— Madame… noi ne-am cunoscut demult. M-aţi cumpărat
de la madame Delphine pe când eram o copilă…
— Da? Nu-mi aduc aminte, a ezitat Violette.
— La Le Cap. M-aţi cumpărat pentru monsieur Valmorain.
Eu sunt Zarité.
— Sigur! Hai la geam să te văd mai bine. Cum puteam să
te recunosc? Pe atunci erai o fetiţă costelivă care nu se
gândea decât să fugă.
— Acum sunt liberă. Mă rog, aproape liberă.
— Ce coincidenţă ciudată! Loula, vino repede să vezi cine e
aici!
Înţelegând despre cine era vorba, Loula cea mătăhăloasă a
strâns-o în braţele ei de gorilă. Două lacrimi sentimentale i-
au apărut în ochi amintindu-şi de Honoré, legat în amintirile
ei de fetiţa care fusese Tété. I-a spus că, înainte de a se
întoarce în Franţa, madame Delphine încercase să-l vândă,
numai că bietul bătrân nu valora nimic, era şi bolnav, aşa
că-i dăduse drumul să se descurce cerşind.
— A plecat cu rebelii înainte de revoluţie. A venit să-şi ia
rămas-bun, eram prieteni. Un adevărat domn, Honoré ăsta.
Nu ştiu dacă a apucat să ajungă în munţi, drumul era greu,
iar el avea oasele betege. Şi chiar dacă a ajuns, cine ştie dacă
l-au primit, că nu era în stare să lupte în vreun război, a
oftat Loula.

304
- ISABEL ALLENDE -

— Precis că l-au primit, că ştia să bată toba şi să gătească.


Asta e mai important decât să foloseşti o armă, a mângâiat-o
Tété.
A plecat apoi de la părintele Antoine şi de la bătrâna soră
Lucie, promiţându-le că le va mai da o mână de ajutor la
îngrijitul bolnavilor, şi s-a mutat la Violette şi la Loula, aşa
cum îşi dorise atât de mult pe când avea zece ani. De
douăzeci de ani o rodea o întrebare: cât plătise pentru ea
Violette când o luase de la madame Delphine, şi a aflat în
fine preţul. Cât pentru două capre. Ulterior, când a ajuns la
Valmorain, preţul mai crescuse cu un cincisprezece la sută.
„Mai mult decât făceai, Tété, pentru că erai urâtă şi prost-
crescută”, i-a spus Loula cât se poate de serios.
A primit singura odaie pentru sclavi din casă, un fel de
celulă neaerisită, dar curată, iar Violette a răscolit prin
cufere şi i-a găsit nişte haine potrivite. Sarcinile ei erau
nenumărate, dar în principal trebuia să facă ce-i poruncea
Loula, care nu mai avea nici vârsta şi nici suflul necesar
treburilor casnice şi-şi petrecea timpul în bucătărie pregătind
pomezile de frumuseţe şi licorile pentru dragoste. Nu exista
nicio firmă la stradă care să anunţe ce se putea cumpăra
între acele ziduri, dar vestea mergea din gură în gură,
atrăgând şiruri de femei de toate vârstele, majoritatea de
culoare, dar mai apăreau şi albe bine ascunse sub vălurile
groase.
Violette primea doar după-amiaza, îşi păstrase obiceiul de
a-şi dedica orele dimineţii îngrijirii personale şi lenevelii.
Pielea ei, rareori văzută de soare, avea delicateţea cremei de
zahăr ars, ridurile fine din jurul ochilor o făceau expresivă;
mâinile, care niciodată nu spălaseră rufe sau gătiseră, erau
tinere, silueta se accentuase cu câteva kilograme în plus care
o îndulceau fără s-o transforme într-o matroană. Loţiunile
cele misterioase păstraseră nuanţa de tăciune a părului, pe
care-l pieptăna într-un coc complicat din care curgeau câţiva
cârlionţi tocmai buni să aţâţe imaginaţia. Provoca şi acum
dorinţa bărbaţilor şi gelozia femeilor, o certitudine care o

305
- INSULA DE SUB MARE -

făcea să păşească legănat şi să râdă parcă torcând. Clientele


îi povesteau necazurile, îi cereau sfatul şi cumpărau
poţiunile fără a se tocmi, totul în perfectă discreţie. Tété o
însoţea la piaţă ca să cumpere ingredientele: de la perle
pentru albirea pielii (de la piraţi) până la flacoane de sticlă
colorată pe care le aducea din Italia un căpitan de vas.
„Ambalajul face mai mult decât conţinutul, dar aparenţele
contează”, îi spusese Violette într-o zi. „Părintele Antoine
susţine contrarul”, râsese Tété.
O dată pe săptămână se duceau la un notar caligraf căruia
Violette îi dicta o scrisoare către fiul din Franţa. Scribul avea
grijă să-i pună gândurile în fraze meşteşugite şi într-o
frumoasă caligrafie. Doar două luni treceau până ca misivele
să ajungă în mâinile junelui cadet, care răspundea regulat
prin patru fraze în jargon militar prin care o informa că
starea sa era pozitivă şi că studia limba duşmanului, fără a
specifica despre care duşman era vorba, dat fiind că Franţa
avea mai mulţi. „Jean-Martin e leit taică-său”, suspina
Violette citind mesajele cifrate. Tété îşi luă o dată inima în
dinţi şi o întrebă cum făcuse ca maternitatea să n-o
fleşcăiască, la care Violette răspunse că era graţie moştenirii
de la bunica senegaleză. Nu-i mărturisi că Jean-Martin era
adoptat şi nici perioada de amor cu Valmorain. Îi vorbi în
schimb de lunga relaţie cu Étienne Relais, amant şi soţ,
memoriei căruia fusese credincioasă până să apară Sancho
García del Solar, căci niciunul din pretendenţii precedenţi
din Cuba nu reuşise s-o facă să se îndrăgostească, nici
măcar bogatul acela din Galicia cu care fusese pe punctul de
a se căsători.
— Dar ca să mă menţin am avut mereu o companie în pat.
Face bine la ten şi la buna dispoziţie.
Tété şi-a zis că nu peste mult timp va fi ea însăşi ridată şi
melancolică pentru că de ani de zile se consola singură cu
gândul la Gambo.
— Don Sancho e un domn tare bun, madame; dacă-l iubiţi,
de ce nu-l luaţi de bărbat?

306
- ISABEL ALLENDE -

— Pe ce lume trăieşti, dragă? Albii nu se însoară cu femei


de culoare, e ilegal. În plus, la vârsta mea nu te măriţi, mai
ales cu un petrecăreţ înrăit ca Sancho.
— Puteţi trăi împreună.
— N-am chef să-l întreţin. Sancho o să moară sărac, în
vreme ce eu am de gând să mor bogată şi să fiu îngropată
într-un mausoleu cu un arhanghel de marmură deasupra.
Cu două zile înainte de împlinirea termenului pentru
emanciparea ei, Tété s-a dus cu Violette şi Sancho la colegiul
ursulinelor pentru a-i da vestea lui Rosette. Au luat loc în
vorbitor, o sală mare şi goală, cu patru scaune din lemn brut
şi un ditamai crucifixul atârnat de tavan. Pe o măsuţă se
aflau ceşti cu ciocolată călduţă, cu caimacul care se ridicase
deasupra, şi cutia milei pentru hrănirea cerşetorilor arondaţi
mânăstirii. O măicuţă asista la întrevedere şi îi privea pe sub
sprâncene: elevele n-aveau voie să se afle neînsoţite în
prezenţa unui bărbat, fie el şi episcopul, cu atât mai mult
dacă era vorba de un tip atât de seducător precum spaniolul
acela.
Tété abordase în treacăt tema sclaviei cu fiică-sa. Rosette
ştia vag că ea şi mama ei aparţineau lui Valmorain şi
compara situaţia lor cu cea a lui Maurice, care depindea
întru totul de tatăl său şi nu putea să ia nicio hotărâre de
capul lui. Nu i se părea nimic ciudat în asta. Toate femeile şi
fetele pe care le cunoştea, libere au ba, depindeau de un
bărbat: tată, soţ sau Iisus. Dar subiectul acesta apărea
constant în scrisorile lui Maurice, care, liber fiind, era mult
mai îngrijorat decât ea de imoralitatea absolută a sclaviei,
aşa se exprima el. Când erau mici şi deosebirile dintre ei
erau mai puţin vizibile, Maurice pica adesea într-o dispoziţie
de-a dreptul tragică, obsedat de două mari teme: dreptatea şi
sclavia. „Când o să fim mari, eu o să fiu sclava ta, iar tu
stăpânul meu, să vezi ce fericiţi o să trăim”, îi spusese
Rosette într-o zi. Maurice o luase de umeri şi o scuturase,
plângând: „N-o să am niciodată sclavi! Niciodată!”

307
- INSULA DE SUB MARE -

Dintre fetele de culoare, Rosette avea pielea cea mai


deschisă şi nimeni nu se îndoia că părinţii ei n-ar fi fost
liberi; numai maica stareţă ştia adevărul şi o primise pentru
că Valmorain făcuse o donaţie şcolii şi îi promisese că în
curând avea să fie liberă. Vizita a decurs într-o atmosferă
mai destinsă decât precedentele, când Tété se aflase cu fiică-
sa între patru ochi şi n-avuseseră ce să-şi spună, jenate
amândouă. Rosette şi Violette s-au simpatizat pe loc.
Privindu-le, Tété avea impresia că şi seamănă cumva, nu la
trăsături, ci la culoarea pielii şi la mişcări. Au trăncănit pline
de însufleţire în ora de vizită, în timp ce ea şi Sancho se
uitau la ele fără să spună nimic.
— Ce fată drăguţă şi deşteaptă e Rosette a ta! Aşa o fată
mi-aş fi dorit să am, a spus Violette la plecare.
— Ce mă fac cu ea după ce termină şcoala, madame? E
obişnuită să trăiască bine, ca un copil bogat, n-a muncit
niciodată şi se crede albă, a suspinat Tété.
— Mai e până atunci, femeie. Vom vedea…

308
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
În ziua cu pricina m-am înfiinţat la poarta tribunalului să-l
aştept pe judecător. Notificarea era încă lipită pe zid, aşa cum
o văzusem în toate cele patruzeci de zile când mergeam – cu
inima în gât şi gris-gris-ul norocos în mână – să văd dacă se
opunea careva eliberării mele. Ar fi putut s-o facă madame
Hortense, i-ar fi fost foarte uşor: era de-ajuns să mă acuze de
depravare sau fire rea, dar pare-se că n-a avut curaj să-şi
sfideze soţul. Monsieur Valmorain avea oroare de bârfe. Au
fost zile în care am avut timp să mă gândesc şi să-mi pun
întrebări. Îmi zumzăiau în cap avertizările lui Célestine şi
ameninţările lui Valmorain: libertatea însemna că nu mai
puteam conta pe ajutorul său, că n-aveam să mai fiu apărată
şi în siguranţă. Dacă nu găseam de lucru sau mă
îmbolnăveam aş fi îngroşat coada cerşetorilor care primeau de
mâncare de la ursuline. Şi Rosette? „Linişteşte-te, Tété, ai
nădejde în Dumnezeu, care nu ne lasă niciodată”, îmi spunea
Père Antoine. Nimeni n-a venit la tribunal ca să se opună,
drept care pe 30 noiembrie 1800 judecătorul a semnat actul
care mă elibera şi mi-a încredinţat-o pe Rosette. De faţă n-a
fost decât părintele, don Sancho şi doctorul Parmentier mi-au
promis că vin, dar pesemne au uitat. Judecătorul m-a întrebat
de numele de familie, iar sfântul a fost de acord să-l folosesc
pe al său. Zarité Sedella, treizeci de ani, mulatră, liberă.
Rosette, unsprezece ani, cu o pătrime de sânge negru, sclavă,
proprietatea lui Zarité Sedella. Asta scria pe hârtia pe care
Père Antoine mi-a citit-o cuvânt cu cuvânt, după care m-a
binecuvântat şi m-a îmbrăţişat cu putere. Aşa a fost.
Apoi el s-a dus la treburile lui, iar eu m-am aşezat pe o
bancă din piaţă şi-am plâns de uşurare. Nu ştiu cât am stat
acolo, dar cred că mult, că am plâns îndelung, soarele s-a tot
mutat pe cer şi lacrimile mi s-au uscat când nu mai era
lumină. Cineva mi-a atins umărul şi un glas pe care l-am
recunoscut pe loc mi-a spus: „Bine că te-ai liniştit,
mademoiselle Zarité, credeam c-o să te topeşti de atâta
309
- INSULA DE SUB MARE -

plâns!” Era Zacharie, care se uitase la mine de pe altă bancă.


Era bărbatul cel mai chipeş de pe lume, dar eu n-avusesem
ochi pentru el, căci eram amorezată de Gambo. La intendenţa
din Le Cap, în livrea de gală, era de-a dreptul impunător, iar
aici, în piaţă, într-o haină tivită cu mătase de culoarea
muşchiului, cămaşă de batist, cizme cu catarame lucrate şi
mai multe inele de aur pe degete, arăta şi mai bine. „Zacharie,
eşti chiar dumneata?!” Parcă era un tablou, era atât de distins
cu câteva fire albe la tâmple şi bastonul subţire cu cap de
fildeş.
S-a aşezat lângă mine şi m-a rugat să ne tutuim, că doar
eram prieteni vechi. Mi-a povestit că fugise ca din puşcă din
Saint-Domingue de cum se anunţase sfârşitul sclaviei, se
îmbarcase pe o goeletă americană care îl lăsase la New York,
unde nu cunoştea pe nimeni, tremura de frig şi nu pricepea o
iotă din jargonul care se vorbea acolo, chiar aşa s-a exprimat.
Ştia că majoritatea refugiaţilor din Saint-Domingue plecase la
New Orleans, a reuşit să ajungă şi el aici. Şi îi mergea foarte
bine. Cu câteva zile în urmă văzuse anunţul pentru eliberarea
mea la tribunal, făcuse cercetări şi, odată convins că era vorba
de aceeaşi Zarité pe care o cunoscuse ca sclavă a lui monsieur
Toulouse Valmorain, se prezentase la data stabilită; oricum,
corabia lui era ancorată în port. Mă văzuse intrând în tribunal
cu părintele Antoine, mă aşteptase în piaţă, apoi avusese
delicateţea de a mă lăsa să plâng pe îndelete.
— Treizeci de ani am tot aşteptat clipa asta şi, în loc să
dansez de bucurie, plâng ca o proastă, am spus eu, ruşinată.
— O să ai tot timpul să şi dansezi. Ieşim să sărbătorim
chiar în seara asta.
— Nici n-am ce să pun pe mine!
— Îţi cumpăr o rochie, meriţi măcar asta în cea mai
importantă zi din viaţa ta.
— Eşti bogat, Zacharie?
— Sunt sărac, dar trăiesc ca un bogat. E mai înţelept decât
să fii bogat şi să trăieşti ca un sărăntoc, a râs el. Când o fi să
mor, prietenii vor trebui să facă o colectă ca să mă îngroape,

310
- ISABEL ALLENDE -

dar pe epitaful scris cu litere de aur se va putea citi: „Aici zace


Zacharie, negrul cel mai bogat din Mississippi”. Am comandat
deja piatra, o ţin sub pat.
— Exact asta-şi doreşte şi madame Violette Boisier, un
mormânt impresionant.
— E tot ce rămâne, Zarité. Peste o sută de ani cei care vor
vizita cimitirul vor admira mormintele noastre şi-şi vor spune
că am avut o viaţă frumoasă.
M-a condus acasă. Pe drum ne-am încrucişat cu doi albi, la
fel de bine înţoliţi ca Zacharie şi care l-au privit cu dispreţ.
Unul a scuipat la picioarele lui Zacharie, dar el ori n-a văzut,
ori a preferat să nu-l ia în seamă.
Nu a fost nevoie să-mi cumpere rochie pentru că madame
Violette a vrut să mă gătească ea pentru prima întâlnire din
viaţa mea. Împreună cu Loula m-au îmbăiat, m-au uns cu
cremă de migdale, mi-au pilit unghiile şi au încercat să-mi
aranjeze şi picioarele, dar bătăturile făcute în atâţia ani de
mers desculţă tot au rămas. Madame m-a machiat; oglinda, nu
mi-a arătat o mutră boită, ci o Zarité Sedella aproape drăguţă.
Mi-a dat apoi o rochie de muselină cu mantilă asortată de
culoarea caisei şi mi-a legat chiar ea un tignon de mătase. Mi-
a împrumutat nişte papuci din tafta şi cerceii mari de aur,
singura sa bijuterie în afară de inelul cu opalul plesnit, pe care
nu şi-l scotea din deget. Nu a fost nevoie să plec în galoşi cu
pantofii la pachet ca să nu-i murdăresc cu noroi pentru că
Zacharie a venit cu o trăsură închiriată. Cred că Violette, Loula
şi vecinele care au ieşit să tragă cu ochiul s-au întrebat de ce-
şi pierde vremea un domn ca el cu cineva atât de neînsemnat
ca mine.
Zacharie mi-a adus două gardenii, Loula mi le-a prins în
decolteu, şi ne-am dus la Teatrul de Operă. Se prezenta o
lucrare a compozitorului Saint-Georges, fiul unui plantator din
Guadelupa şi al unei sclave africane. Regele Ludovic al XVI-
lea îl numise director al Operei din Paris, dar n-a apucat să
stea mult pentru că divele şi tenorii refuzau să cânte sub
bagheta sa. Aşa mi-a spus Zacharie. Cred că nimeni dintre

311
- INSULA DE SUB MARE -

albii care aplaudau de zor nu ştia că muzica era compusă de


un mulatru. Locurile noastre erau cele mai bune din sectorul
rezervat oamenilor de culoare, la balconul al doilea, chiar în
mijloc. Aerul duhnea a alcool, transpiraţie şi tutun, dar eu
simţeam doar parfumul gardeniilor. La galerie erau mai mulţi
kaintocks care au făcut scandal, dar au fost daţi afară şi
spectacolul a continuat. Pe urmă ne-am dus la Salonul
Orleans, unde se dansa vals, cadril şi polcă, dansurile pe care
Maurice şi Rosette le învăţaseră cu nuieluşa când erau mici.
Zacharie m-a scos la dans fără să mă calce pe picioare şi fără
să ne izbim de celelalte perechi, trebuia să facem figurile
obligatorii fără să dăm din aripi sau din fund. Erau câţiva
bărbaţi albi, femei albe deloc, Zacharie era cel mai negru, în
afară de muzicanţi şi de chelneri, dar şi cel mai frumos. Îi
întrecea pe toţi în înălţime, dansa parcă plutind şi surâdea cu
dantura sa perfectă.
Am stat cam jumătate de ceas, dar el şi-a dat seama că
locul nu mi se potrivea nicicum, aşa că am plecat. Primul lucru
pe care l-am făcut odată suită în trăsură a fost să-mi scot
pantofii.
Am ajuns pe o străduţă discretă, departe de centru, în
apropierea râului. Mi-a atras atenţia un şir de trăsuri cu lachei
care dormitau pe capră de parcă aşteptau de o bună bucată
de vreme. Ne-am oprit lângă un zid acoperit cu iederă, în faţa
unei uşi mici, abia luminată de un felinar şi păzită de un alb
înarmat cu două pistoale, care l-a salutat respectuos pe
Zacharie. Am intrat într-o curte interioară unde aştepta o
duzină de cai înşeuaţi. Se auzea muzică. Clădirea, care nu se
vedea din stradă, era destul de mare, dar nepretenţioasă, cu
draperii groase la ferestre.
— Bine ai venit la Chez Fleur, cea mai faimoasă casă de joc
din New Orleans, a spus Zacharie cu un gest larg.
Am intrat într-un salon mare. Prin fumul gros de trabuc am
zărit oameni albi şi de culoare, unii stăteau la mesele de joc,
alţii beau, alţii dansau cu femei decoltate. Cineva ne-a pus în

312
- ISABEL ALLENDE -

mână cupe de şampanie. Stăteam practic pe loc, căci toţi îl


opreau pe Zacharie să-l salute.
La un moment dat a izbucnit o ceartă între mai mulţi
jucători, Zacharie a dat să intervină, dar i-a luat-o înainte o
făptură enormă cu o hălăciugă de păr precum paiele, un
trabuc între dinţi şi cizme de tăietor de lemne, care a împărţit
câteva palme sonore şi i-a potolit. După nici două minute, tipii
stăteau iar cu cărţile în mână şi glumeau ca şi cum nimic nu s-
ar fi întâmplat. Zacharie m-a prezentat făpturii care făcuse
ordine. Am crezut că e un bărbat cu ţâţe, dar era o femeie cu
păr pe obraz. Şi avea un nume delicat de floare şi de pasăre,
complet nepotrivit cu înfăţişarea ei: Fleur Hirondelle, adică
floare şi rândunică.
Zacharie m-a lămurit apoi: cu banii economisiţi ani în şir
pentru a-şi cumpăra libertatea, plus un împrumut de la bancă
făcut de asociata sa, Fleur Hirondelle, cumpăraseră casa; era
dărăpănată, dar au pus-o la punct, cu tot confortul, başca
oarece lux. Cu autorităţile nu aveau probleme, căci o parte din
beneficii era destinată mitei. Vindeau mâncare şi băutură,
două orchestre cântau o muzică veselă, găseai cele mai
chipeşe doamne ale nopţii din toată Louisiana. Care nu erau
angajatele casei, ci artiste independente, deoarece Chez Fleur
nu era un lupanar: din astea găseai din belşug în oraş, nu era
nevoie de încă unul. La mesele de joc se pierdeau şi uneori se
câştigau averi, însă grosul rămânea casei. Chez Fleur era o
afacere bună, deşi mai plăteau şi acum împrumutul şi
cheltuielile erau mari.
— Visul meu e să am mai multe case de joc, Zarité. Fireşte
că am nevoie de asociaţi albi, aşa cum e Fleur Hirondelle, ca
să fac rost de bani.
— E albă?! Parcă e un indian piele-roşie.
— Franţuzoaică din moşi-strămoşi, dar pârlită de soare.
— Ai avut noroc cu ea. Asociaţii cam fac probleme, mai bine
plăteşti pe cineva care să fie cu numele, cum face madame
Violette ca să ocolească legea. Don Sancho e cu numele, dar
ea nu-l lasă să-şi bage nasul în afacerile ei.

313
- INSULA DE SUB MARE -

În acel local am dansat aşa cum îmi place mie şi noaptea a


trecut în zbor. Se crăpa de ziuă când Zacharie m-a adus
acasă. A trebuit să mă ţină bine pentru că mi se învârtea
capul de bucurie şi şampanie – era pentru prima dată când
beam aşa ceva. „Erzuli, loa iubirii, fă să nu mă îndrăgostesc
de omul ăsta, căci voi suferi”, m-am rugat atunci, amintindu-
mi de privirile pe care i le aruncau femeile la Salon Orleans şi
la cele care i se ofereau pe faţă la Chez Fleur.
Prin geamul trăsurii l-am văzut pe Père Antoine care se
întorcea la biserică târându-şi sandalele după o noapte de
fapte bune. Era ostenit şi l-am dus cu trăsura, deşi mi-era
ruşine că miroseam a băutură şi purtam o rochie decoltată.
„Văd că ai sărbătorit în stil mare prima ta zi de libertate, fata
mea. Chiar că aveai nevoie de puţină distracţie”, a fost tot ce a
spus înainte de a mă binecuvânta.
Zacharie avusese dreptate, fusese o zi fericită. Aşa-mi
amintesc.

314
- ISABEL ALLENDE -

Politica zilei
În Saint-Domingue, Pierre-François Toussaint, poreclit
Louverture pentru talentul său de negociator, menţinea un
control precar sub dictatura sa militară, însă cei şapte ani de
violenţe devastaseră colonia şi sărăciseră Franţa. Napoleon
n-avea de gând să-i permită chiombului ăstuia cu picioarele
din X – chiar aşa l-a numit – să-i impună condiţii. Toussaint
se proclamase guvernator pe viaţă, inspirându-se din titlul
napoleonic de prim-consul pe viaţă, şi-l trata de la egal la
egal. Bonaparte voia să-l zdrobească ca pe un gândac, să-i
pună pe negri să muncească pe plantaţii şi să recupereze
colonia sub stăpânirea albilor. La Café des Émigrés din New
Orleans lumea urmărea cu toată atenţia evenimentele
confuze din acele luni, sperând să se reîntoarcă pe insulă.
Napoleon a trimis o expediţie numeroasă sub comanda
cumnatului său, generalul Leclerc, care şi-a adus şi nevasta,
pe frumoasa Pauline Bonaparte. Sora lui Napoleon călătorea
însoţită de o mulţime de curtezani, muzicanţi, acrobaţi,
artişti, aducând cu mobilierul, podoabele şi tot ce mai era
nevoie ca să-şi instaleze în colonie o curte la fel de superbă
ca aceea lăsată la Paris.
Au părăsit Brestul la finele anului 1801, iar două luni mai
târziu Le Cap era bombardat de corăbiile lui Leclerc şi făcut
praf pentru a doua oară în zece ani. Toussaint Louverture
nici n-a clipit. Impasibil, aştepta de fiecare dată momentul
potrivit să atace sau să se replieze; în acest ultim caz, trupele
sale lăsau în urmă pământ pârjolit, nici măcar un pom nu
rămânea în picioare. Iar albii care n-apucau să se pună sub
protecţia lui Leclerc erau nimiciţi. În aprilie, febra galbenă s-
a abătut ca un blestem în plus peste trupele franceze,
neobişnuite cu clima şi lipsite de apărare împotriva
epidemiei. Din cei şaptesprezece mii de oameni aduşi de
Leclerc la început mai rămăseseră şapte mii ca vai de ei,
cinci mii agonizau, alţi cinci mii erau morţi şi îngropaţi. Încă

315
- INSULA DE SUB MARE -

o dată, Toussaint a fost recunoscător ajutorului dat de oştile


înaripate ale lui Macandal.
Napoleon a trimis întăriri, dar în iunie alţi trei mii de
soldaţi şi ofiţeri mureau de aceeaşi febră; nu mai ajungea
varul pentru a acoperi cadavrele din gropile comune din care
câinii şi păsările de pradă smulgeau hălci întregi. Cu toate
acestea, în aceeaşi lună lui Toussaint i s-a stins z’étoile de pe
cer. A căzut într-o capcană pe care i-au întins-o francezii sub
pretextul că voiau să negocieze, a fost arestat şi deportat în
Franţa împreună cu familia lui. Napoleon reuşise să-l învingă
pe „cel mai mare general negru din istorie”, cum era descris.
Leclerc a declarat că singura modalitate de a restaura pacea
era să ucidă toţi negrii din munţi şi o jumătate dintre cei de
la câmpie, bărbaţi şi femei, lăsând în viaţă doar copiii de
până la doisprezece ani; n-a mai apucat să-şi pună planul în
aplicare, căci s-a îmbolnăvit.
Emigranţii albi din New Orleans, chiar şi monarhiştii, au
închinat în cinstea lui Napoleon invincibilul, în timp ce
Toussaint Louverture murea lent într-o celulă îngheţată
dintr-un fort din Alpi, la o altitudine de două mii nouă sute
de metri, lângă graniţa cu Elveţia. Războiul a continuat
implacabil de-a lungul întregului an 1802 şi prea puţini au
socotit că în scurta campanie Leclerc pierduse aproape
treizeci de mii de oameni înainte de a se prăpădi şi el de
acelaşi rău de Siam în luna noiembrie. Prim-consulul
promise să trimită în Saint-Domingue alţi treizeci de mii de
soldaţi.
Într-o seară din iarna lui 1802, doctorul Parmentier şi Tété
stăteau de vorbă în curte la Adèle, unde se întâlneau des. Cu
trei ani în urmă, când o văzuse în casa Valmorain la puţin
timp după ce venise din Cuba, doctorul îi transmisese
mesajul lui Gambo. Îi povestise împrejurările în care-l
cunoscuse, cât de grav era rănit şi convalescenţa prelungită
care fusese prilejul de a se cunoaşte. De asemenea, ajutorul
pe care bravul căpitan i-l dăduse pentru a putea părăsi
Saint-Domingue într-o perioadă când acest lucru ar fi fost

316
- ISABEL ALLENDE -

aproape cu neputinţă. „A spus să nu-l mai aştepţi, Tété, că


te-a uitat, dar dacă ţi-a trimis acest mesaj înseamnă că nu
te-a uitat”, îi spusese atunci. Credea că Tété scăpase de
fantoma acestei iubiri. Îl cunoscuse pe Zacharie şi era
limpede ce simţea acesta pentru Tété, deşi nu surprinsese
între ei niciun gest care să denote intimitate. Pesemne că
obişnuinţa precauţiei şi a disimulării, care le fusese de folos
în perioada sclaviei, era adânc înrădăcinată. Zacharie era
ocupat cu casa de joc, mai pleca şi în Cuba şi în alte insule
ca să se aprovizioneze cu băutură, trabucuri şi alte mărfuri,
iar atunci când venea la casa din strada Chartres, Tété nu
era niciodată pregătită. Parmentier îl întâlnise de câteva ori
acolo, când Violette îl invita la masă. Amabil şi punctual,
aducea de fiecare dată clasica prăjitură cu migdale pentru
desert. Cu el, Zacharie vorbea despre politică, subiectul său
preferat; cu Sancho, despre pariuri, cai şi afaceri fanteziste,
iar cu femeile, despre tot ce le făcea lor plăcere. Uneori venea
însoţit de asociata sa Fleur Hirondelle, care părea să
manifeste o afinitate ciudată faţă de Violette. Îşi lăsa armele
la intrare, îşi bea ceaiul în hol, apoi o urma pe Violette în
interiorul casei. Doctorul putea să jure că la înapoiere nu
mai avea păr pe obraz şi odată o surprinsese pitind în
cartuşieră o sticluţă, precis că era vorba de parfum, căci o
auzise pe Violette spunând că toate femeile ascund în suflet
un dram de cochetărie, ajung câteva picături de mireasmă
pentru a-l scoate la iveală. Zacharie se făcea că nu observă
aceste slăbiciuni ale partenerei sale în timp ce-o aştepta pe
Tété să se aranjeze ca să iasă cu el.
L-au luat într-o seară pe doctor la Chez Fleur. Acolo i-a
văzut pe cei doi asociaţi în elementul lor şi pe Tété dansând
fericită şi desculţă. După cum îşi imaginase când o
cunoscuse la habitation Saint-Lazare – atunci era la prima
tinereţe – Tété avea o mare rezervă de senzualitate pe care
atunci şi-o ascundea sub expresia aspră şi închisă. Văzând-o
dansând acum, i-a fost limpede că emanciparea nu numai

317
- INSULA DE SUB MARE -

că-i schimbase situaţia legală, dar îi scosese la iveală şi


această trăsătură de caracter.
În New Orleans legătura lui Parmentier cu Adèle era
normală: mulţi prieteni şi pacienţi aveau familii de culoare.
În sfârşit, nu mai era cazul să recurgă la stratageme
nedemne pentru a-şi vizita femeia, gata cu furişatul în zori,
cu o precauţie de bandit, ca să nu fie văzut. Cinau împreună
aproape în fiecare seară, dormeau în acelaşi pat, iar a doua
zi se îndrepta calm spre cabinet, la zece dimineaţa, surd la
comentariile pe care le-ar fi putut isca. Îşi recunoscuse copiii,
care acum îi purtau numele, cei doi băieţi învăţau deja în
Franţa, iar fata, la ursuline. Adèle îşi vedea mai departe de
croitorie şi punea ban peste ban, aşa cum făcuse
dintotdeauna. Două femei o ajutau la corsetele comandate de
Violette Boisier, un fel de armături întărite cu balene, care
confereau curbe femeilor celor mai costelive şi nici nu se
vedeau, aveai impresia că rochia pluteşte peste un trup gol.
Albele se întrebau cum se făcea că o modă inspirată în
Grecia antică le avantaja mai mult pe africane decât pe ele.
Tété alerga între cele două case cu desene, măsuri, ţesături,
corsete şi rochii terminate, pe care Violette le vindea apoi
clientelor. Cu un astfel de prilej s-au nimerit doctorul, Tété şi
Adèle stând de vorbă în curtea cu bougainvillea, care în
această perioadă a anului era uscată, fără flori nici frunze.
— Acum şapte luni a murit Toussaint Louverture. Încă o
crimă a lui Napoleon. A murit de foame, frig şi singurătate la
închisoare, dar nu va fi uitat: generalul a intrat în istorie, le-
a spus doctorul.
Stăteau la un pahar de vin de Jerez după ce se delectaseră
cu un peşte fără oase gătit cu verdeţuri, căci printre multele
sale calităţi Adèle era şi o bucătăreasă bună. Curtea
interioară era locul cel mai plăcut al casei, chiar şi în serile
reci ca aceasta. Un vas cu jăratic, pe care gazda îl aprinsese
ca să aibă cărbuni pentru fierul de călcat şi ca să încălzească
locul, răspândea o lumină slabă.

318
- ISABEL ALLENDE -

— Moartea lui Toussaint nu înseamnă şi sfârşitul


revoluţiei. Acum conduce generalul Dessalines, despre care
se spune că are un caracter implacabil, a continuat doctorul.
— Ce s-o fi ales de Gambo? Nu avea încredere în nimeni,
nici măcar în Toussaint, a intervenit Tété.
— Dar ulterior şi-a schimbat părerea în ce-l priveşte pe
Toussaint Louverture: şi-a riscat viaţa nu doar o dată pentru
el, a devenit omul de încredere al generalului.
— Atunci o fi fost cu el când l-au arestat.
— Toussaint s-a întâlnit cu francezii ca să negocieze o
soluţie politică a războiului, dar a fost trădat. În timp ce
aştepta într-o casă, garda şi soldaţii cu care venise au fost
asasinaţi mişeleşte. Mă tem că şi căpitanul La Liberté a căzut
atunci apărându-şi generalul, a spus pe un ton trist
Parmentier.
— Înainte Gambo mă bântuia, doctore.
— Cum aşa?
— În vis, a spus ea pe un ton vag.
Nu i-a mai spus că se întâmpla pe când obişnuia să-l
cheme noapte de noapte cu gândul, ca o rugăciune, iar
uneori chemarea era atât de reuşită, încât se deştepta cu
trupul fierbinte şi greu, de parcă ar fi dormit în braţele
iubitului. Simţea pe piele căldura şi mirosul lui Gambo, nici
nu se mai spăla atunci, ca să prelungească iluzia. Aceste
întâlniri pe tărâmul viselor erau singura ei consolare în
singurătatea patului, dar asta fusese demult şi între timp
acceptase moartea lui Gambo, căci dacă ar fi fost viu i-ar fi
dat cumva de ştire. Acum îl avea pe Zacharie. În nopţile
petrecute cu el se odihnea fericită şi potolită după dragoste,
cu mâinile lui mari pe trupul ei. De atunci nu mai avusese
nevoie de obiceiul tainic de a se mângâia cu gândul la
Gambo: a tânji după sărutările altuia, chiar dacă era vorba
de o fantomă, ar fi fost o trădare pe care omul n-o merita.
Tandreţea certă şi calmă pe care o împărtăşeau îi umplea
viaţa; nu-i mai trebuia nimic.

319
- INSULA DE SUB MARE -

— Nimeni nu a scăpat viu din capcana întinsă lui


Toussaint. Nu s-au luat prizonieri, în afară de general şi de
familia sa, căci şi pe ei i-au arestat.
— Pe Gambo nu l-au prins viu, doctore, nu s-ar fi predat
în ruptul capului. Dar atâtea sacrificii şi atâta război pentru
ca până la urmă să câştige albii!
— Încă n-au câştigat. Revoluţia continuă. Generalul
Dessalines tocmai a învins trupele lui Napoleon şi francezii
au început să evacueze insula. În curând vom avea parte de
alt val de refugiaţi, de data asta vor fi bonapartişti.
Dessalines i-a chemat pe coloniştii albi să-şi recupereze
plantaţiile, are nevoie de ei pentru ca insula să producă iar
ca înainte.
— Povestea asta am mai auzit-o noi, doctore, aşa a făcut şi
Toussaint. Vă întoarceţi în Saint-Domingue?
— Ai mei stau mai bine aici, deci rămânem. Dat tu, Tété?
— Şi eu. Aici sunt liberă şi Rosette o să fie şi ea în curând.
— Nu e prea tânără pentru emancipare?
— Mă ajută părintele Antoine. Cunoaşte o grămadă de
lume de-a lungul şi de-a latul statului Mississippi, nu văd
judecătorul care să-i refuze această favoare.
Parmentier a mai întrebat-o şi despre legăturile ei cu Tante
Rose; ştia că, dincolo de a o asista la naşteri şi vindecări, o
mai ajuta şi la prepararea leacurilor – asta-l interesa pe el,
reţetele acelea. Ea ţinea minte multe din ele, nu erau
complicate, ingredientele se puteau cumpăra de la Piaţa
Franceză de la „doctorii de frunze”. Au vorbit apoi de
metodele de a opri hemoragia, de a scădea febra şi a evita
infecţiile, de infuziile pentru curăţat ficatul, eliminat pietrele
de la bilă şi rinichi, de sărurile împotriva migrenei, ierburile
pentru lepădat, bune ca diuretice, laxative sau pentru
întărirea sângelui. Tété le ştia pe dinafară. Au râs copios de
tonicul de sarsaparilă pe care creolii îl foloseau pentru orice,
au fost de acord că ştiinţa lui Tante Rose era atât de
necesară. A doua zi, Parmentier s-a dus la Violette Boisier şi
i-a propus să-şi lărgească afacerea cu produse de frumuseţe,

320
- ISABEL ALLENDE -

adăugându-le leacuri din farmacopeea lui Tante Rose, pe


care Tété avea să le prepare în bucătărie, iar el se angaja să
le cumpere pe toate. Violette n-a stat pe gânduri, afacerea
era perfectă pentru toţi cei interesaţi: doctorul făcea rost de
leacuri, Tété îşi lua partea, restul profitului îi revenea ei – şi
fără să mişte un deget.

Americanii
Şi tocmai atunci New Orleansul a fost zguduit de un zvon
cât se poate de neverosimil. În cafenele şi cârciumi, pe străzi
şi în pieţe lumea se aduna să comenteze cu foc ştirea, încă
nesigură, că Napoleon Bonaparte vânduse Louisiana
americanilor. Zilele trecând, au început să creadă că era doar
o calomnie, totuşi continuau să vorbească despre corsicanul
cel blestemat, căci amintiţi-vă, domnilor, Napoleon e din
Corsica, deci nu se poate spune că e francez, şi iată că ne-a
dat la kaintocks. Era vorba de tranzacţia de teren cea mai
formidabilă şi ieftină din istorie: mai bine de două milioane
de kilometri pătraţi contra sumei de cincisprezece milioane
de dolari, cu alte cuvinte, câţiva cenţi pe hectar. Cea mai
mare parte a teritoriului, ocupată de triburi răzleţe de
indigeni, nu fusese exploatată temeinic de albi – nimeni nu-şi
pusese problema – dar după ce Sancho García del Solar a
pus în circulaţie o hartă a continentului chiar şi ultimii
nătângi şi-au dat seama că americanii îşi dublaseră teritoriul
naţional. „Şi-acum ce ne facem? Cum s-a băgat Napoleon în
afacerea asta? Păi nu eram colonie spaniolă?” În urmă cu trei
ani Spania cedase Louisiana Franţei prin tratatul secret de la
San Ildefonso, însă cei mai mulţi nici nu aflaseră pentru că
lucrurile continuau să meargă la fel ca până atunci.
Schimbarea de guvernare a trecut neobservată, autorităţile
spaniole au rămas la post, în vreme ce Napoleon se războia
cu turcii, austriecii, italienii şi cu oricine se mai nimerea,
asta pe lângă rebelii din Saint-Domingue. Lupta pe prea
multe fronturi, chiar şi împotriva Angliei, inamicul ancestral,
şi avea nevoie de timp, trupe şi bani; nu putea nici ocupa,
321
- INSULA DE SUB MARE -

nici apăra Louisiana, se temea să nu cadă în mâinile


britanicilor, drept care a preferat s-o vândă singurului
interesat, preşedintele Jefferson.
În New Orleans toţi, în afară de cei care-şi pierdeau timpul
la Café des Émigrés şi erau cu un picior în barcă pentru a se
întoarce în Saint-Domingue, au primit vestea îngroziţi.
Credeau că americanii erau un soi de barbari acoperiţi cu
piei de bizon şi care mâncau cu cizmele pe masă, total lipsiţi
de decenţă, cumpătare şi onoare. Iar de stil nici nu putea fi
vorba! Tot ce-i interesa era să facă pariuri, să bea, să-şi care
pumni sau să se împuşte reciproc, erau dezordonaţi şi,
culmea, protestanţi. Plus că nu vorbeau franţuzeşte. Treaba
lor, o să înveţe, altfel cum o să se descurce la New Orleans?
Oraşul în păr a fost de acord că apartenenţa la Statele Unite
însemna sfârşitul familiei, culturii şi singurei religii
adevărate. Valmorain şi Sancho, care aveau relaţii de afaceri
cu americanii, au adus o notă împăciuitoristă hărmălaiei din
local, explicându-le oamenilor că numiţii kaintocks erau cei
de la graniţă, cam braconieri de felul lor, şi că nu toţi
americanii trebuiau judecaţi după ei. De fapt, a subliniat
Valmorain, în drumurile lui cunoscuse mulţi americani,
persoane mai curând educate şi potolite; ba chiar li se putea
reproşa că erau prea moralişti şi spartani în obiceiuri, taman
pe dos decât ţărănoii kaintock. Cel mai vizibil defect al lor era
că munca era considerată o virtute, chiar şi munca manuală.
Erau materialişti, triumfători şi mânaţi de un entuziasm
mesianic de a-i schimba pe cei care nu gândeau ca ei, totuşi
nu reprezentau un pericol iminent pentru civilizaţie. Dar
nimeni nu i-a luat vorbele în seamă, în afară de vreo doi
nebuni precum Bernard de Marigny, care a mirosit
minunatele perspective de a face comerţ cu americanii, şi de
Père Antoine, care era cu capul în nori.
Mai întâi s-a procedat la transferul oficial – cu trei ani
întârziere – al coloniei spaniole către autorităţile franceze.
Conform exageratului discurs al prefectului rostit în faţa
mulţimii care venise la ceremonie, locuitorii Louisianei

322
- ISABEL ALLENDE -

„aveau sufletul inundat de o fericire delirantă”. S-a sărbătorit


cu dans, muzică, banchete şi spectacole de teatru, în cea mai
bună tradiţie créole, o adevărată întrecere de curtoazie,
nobleţe şi risipă între guvernarea spaniolă care pleca şi cea
franceză care se instala, numai că asta n-a durat mult, căci
tocmai când se arbora steagul Franţei în port a ajuns o
corabie venită de la Bordeaux aducând confirmarea vânzării
teritoriului către americani. Vânduţi precum vitele! Umilinţa
şi furia au luat locul atmosferei festive din ziua precedentă.
Cel de-al doilea transfer, de la francezi către americani –
aceştia campau la două mile de oraş, gata să-l ocupe – a avut
loc şaptesprezece zile mai târziu, pe 20 decembrie 1803, şi n-
a mai fost vorba de nicio „fericire delirantă”, ci de un doliu
colectiv.
În aceeaşi zi, Dessalines proclama independenţa insulei
Saint-Domingue, numită acum Republica Neagră Haiti şi sub
un drapel nou albastru-roşu. Haiti, „tărâmul muntos”, era
numele pe care dispăruţii indigeni arahuaci îl dăduseră
insulei lor. Cu scopul de a şterge urma rasismului care
fusese blestemul coloniei, toţi cetăţenii indiferent de culoarea
pielii, şi-au spus nègs, în timp ce toţi ceilalţi erau numiţi
blancs.
— Cred că Europa şi Statele Unite vor încerca să-i vină de
hac acestei biete insule, căci exemplul ei poate incita şi alte
colonii să devină independente. Şi nici nu vor permite
propagarea abolirii sclaviei, a spus Parmentier stând de
vorbă cu prietenul său Valmorain.
— Aici, în Louisiana, dezastrul din Haiti ne convine: o să
vindem mai mult zahăr şi mai scump, a sunat comentariul
lui Valmorain, căruia nu-i păsa de soarta insulei, pentru că
toate afacerile şi le mutase de mult.
Emigraţii din Saint-Domingue n-au apucat să se minuneze
de prima republică neagră pentru că evenimentele din New
Orleans le acaparau toată atenţia. Într-o zi însorită în Piaţa
Mare s-a adunat o mulţime colorată de creoli, francezi,
spanioli, indieni şi negri să le vadă pe autorităţile americane

323
- INSULA DE SUB MARE -

care veneau călare, urmate de un detaşament de dragoni,


două companii de infanterie şi una de carabinieri. Nimeni
nu-i simpatiza pe bărbaţii aceştia care se împăunau de parcă
fiecare ar fi scos din buzunarul propriu cele cincisprezece
milioane de dolari ca să cumpere Louisiana.
Într-o scurtă ceremonie oficială în faţa consiliului comunal
noul guvernator a primit cheile oraşului, după care s-a
purces la schimbarea drapelului: tricolorul francez a fost
coborât încet şi în locul lui s-a ridicat steagul înstelat al
Statelor Unite. La jumătatea catargului ambele steaguri au
fost oprite o clipă, s-a tras o lovitură de tun, altele i-au
răspuns de pe mare. O fanfară a intonat un cântec popular
american; lumea asculta în tăcere, mulţi plângeau de mama
focului, mai multe cucoane au leşinat. Nou-sosiţii au ocupat
oraşul cât mai neagresiv cu putinţă, dar băştinaşii şi-au
propus să le pună cât mai multe beţe în roate. Clanul Guizot
pusese deja în circulaţie mesaje prin care-şi instruiau amicii
să-i ţină la distanţă; nimeni nu trebuia să colaboreze cu
americanii şi nici să-i primească în casă. Chiar şi ultimul
cerşetor din New Orleans se simţea superior americanilor.
Una dintre primele măsuri luate de guvernatorul
Clairborne a fost să proclame engleza ca limbă oficială, idee
primită cu o neîncredere batjocoritoare de toţi creolii.
Engleza? Trăiseră decenii în şir fiind colonie spaniolă, dar
vorbind franceza; americanii ăştia trebuie că erau ţicniţi de-a
binelea dacă-şi închipuiau că vorba lor guturală avea să
înlocuiască cea mai melodioasă limbă de pe lume.
Măicuţele ursuline, convinse că mai întâi bonapartiştii,
apoi ţărănoii americani aveau să nimicească oraşul, să le
profaneze biserica şi să le siluiască, s-au grăbit să se îmbarce
în masă pentru Cuba, în ciuda implorărilor elevelor, orfanilor
şi sutelor de săraci pe care-i ajutau. Doar nouă din cele
douăzeci şi cinci de călugăriţe au rămas pe loc, restul de
şaisprezece au mers cu capul plecat spre port, ascunse sub
văl şi plângând, urmate de un alai de prieteni, cunoscuţi şi
sclavi care le-au condus până la corabie.

324
- ISABEL ALLENDE -

Valmorain a primit un mesaj scurt prin care era somat să-


şi retragă protejata de la colegiu în decurs de douăzeci şi
patru de ore. Hortense, care aştepta încă un copil cu
speranţa că de data asta avea să fie băiatul mult visat, i-a
dat de înţeles cât se poate de limpede că fata aia neagră n-
avea să-i calce pragul, şi nici el nu trebuia să fie văzut în
compania ei. Lumea e rea, precis c-avea să scornească
zvonul – fals, fireşte – că Rosette era fiică-sa.
Înfrângerea trupelor napoleoniene în Haiti a adus un al
doilea val de refugiaţi la New Orleans, exact cum prevăzuse
doctorul Parmentier; au venit mai întâi cu sutele, apoi cu
miile. Erau bonapartişti, radicali şi atei, foarte diferiţi de
monarhiştii catolici din primul val. Ciocnirea dintre cele două
categorii de emigranţi a fost inevitabilă şi a coincis cu
intrarea americanilor în oraş. Guvernatorul Clairborne, un
militar tânăr cu ochi albaştri şi păr blond, nu ştia nici boabă
de franceză şi nu pricepea mentalitatea creolilor, pe care-i
considera leneşi şi destrăbălaţi.
Din Saint-Domingue venea vas după vas cu civili şi soldaţi
bolnavi de friguri, un pericol politic din cauza ideilor lor
revoluţionare, cât şi unul de sănătate publică, căci puteau
aduce o epidemie. Clairborne a încercat să-i izoleze în tabere
depărtate, dar măsura a fost serios criticată şi n-a împiedicat
şuvoiul de refugiaţi care reuşea de bine, de rău să ajungă în
oraş. I-a aruncat la închisoare pe sclavii aduşi de albi,
temându-se să nu-i incite la revoltă pe cei locali; curând
celulele erau ticsite şi stăpânii făceau scandal că li se
confiscase proprietatea. Declarau sus şi tare că negrii lor
erau credincioşi şi cu caracter bun, căci altfel nu i-ar fi adus.
În plus, aveau nevoie de ei. Cu toate că în Louisiana nimeni
nu respecta interdicţia de a importa sclavi şi piraţii
aprovizionau piaţa, cererea era tot timpul mare. Clairborne,
care nu era adeptul sclaviei, a cedat presiunii publice şi şi-a
zis să cerceteze fiecare caz în parte, ceea ce putea dura luni
bune, în timp ce oraşul stătea ca pe jar.

325
- INSULA DE SUB MARE -

Violette Boisier s-a grăbit să se adapteze la impactul cu


americanii. A intuit că amabilii creoli, care aveau cultura
trândăviei, n-aveau să reziste tăvălugului acestor oameni
întreprinzători şi practici. „Ascultă la mine, Sancho, nu peste
mult timp aceşti parvenus o să ne măture de pe faţa
pământului”, şi-a prevenit ea iubitul. Auzise de spiritul
egalitarist al americanilor, ceva care mergea mână în mână
cu democraţia, şi şi-a zis că, dacă înainte fusese loc la New
Orleans pentru oamenii de culoare liberi, cu atât mai abitir
avea să fie de-acum înainte. „Nu-ţi face iluzii, sunt mai
rasişti decât englezii, francezii şi spaniolii la un loc”, i-a
răspuns el, dar n-a fost crezut.
În timp ce alţii refuzau să se amestece cu americanii,
Violette s-a apucat să-i studieze atent, ca să vadă ce putea
învăţa de la ei şi cum s-ar fi putut menţine pe linia de plutire
în contextul schimbărilor inevitabile pe care aveau să le
aducă aceştia la New Orleans. Era mulţumită de viaţa ei,
avea independenţă şi o ducea bine. Nu glumise spunând că
avea să moară bogată. Cu ce câştigase de pe urma cremelor
şi sfaturilor de modă şi frumuseţe în mai puţin de trei ani
cumpărase casa de pe strada Chartres şi avea de gând să
mai cumpere una. „Trebuie investit în proprietăţi, doar asta
rămâne, restul e în bătaia vântului”, îi tot repeta lui Sancho,
care nu poseda nimic, căci plantaţia era a lui Valmorain.
Proiectul de a cumpăra pământ şi a-l face să producă i se
păruse fascinant lui Sancho în primul an, suportabil în cel
de-al doilea, iar după aceea un adevărat chin. Iar
entuziasmul pentru bumbac s-a topit imediat ce Hortense s-
a arătat interesată la rândul ei: prefera să n-aibă de-a face cu
femeia asta. Ştia că femeia conspira să-l cam elimine din
afaceri şi drept e că avea şi motive – era o povară pe care
Valmorain o căra în cârcă din prietenie. Violette îl sfătuia să-
şi rezolve problemele luând de nevastă o femeie bogată. „Ce,
nu mă iubeşti?” sărea el, jignit. „Te iubesc, dar nu într-atât
încât să te şi întreţin. Tu însoară-te şi rămânem amanţi mai
departe.”

326
- ISABEL ALLENDE -

Loula nu împărtăşea buna părere pe care Violette o avea


pentru proprietăţi. Susţinea că în oraşul acela supus
catastrofelor ar fi fost la cheremul climei şi al incendiilor, mai
bine investea în aur şi împrumuta bani cu camătă, aşa cum
făcuse pe vremuri şi cu rezultate atât de bune, numai că
Violette n-avea de gând să-şi facă duşmani devenind
cămătăreasă. Ajunsese la vârsta prudenţei şi lucra la poziţia
ei socială. O îngrijora doar Jean-Martin, care, conform
cripticelor sale misive, era ferm hotărât să urmeze paşii
tatălui său, a cărui memorie o venera. Ea voia ceva mai bun
pentru fiu-său, cunoştea prea bine asprimea vieţii de militar,
dac-ar fi să te iei doar după starea jalnică a soldaţilor învinşi
în Haiti. Dar nu-l putea convinge prin scrisorile dictate
scribului, trebuia să plece în Franţa şi să-l convingă să
studieze pentru o profesie rentabilă, avocat de exemplu. Că
Jean-Martin nu era deloc atras de justiţie nu era important,
majoritatea avocaţilor nu erau nici ei. Iar apoi avea să-l
însoare la New Orleans cu o fată cât mai albă, aşa ca
Rosette, dar cu avere şi de familie bună. Experienţa îi spunea
că aproape totul era mai uşor cu o piele deschisă şi bani.
Nepoţii ei trebuiau să se nască avantajaţi.

Rosette
Valmorain o mai văzuse pe Tété pe stradă, n-aveai cum să
nu te ciocneşti cu toată lumea în acest oraş, dar se făcuse că
n-o vede. Ştia însă că lucra pentru Violette Boisier. Nici cu
frumoasa mulatră nu mai avea legături, înainte de a
reînnoda prietenia, aşa cum avusese de gând, i-o luase
înainte Sancho cu galanteria lui, cu aspectul său chipeş şi
cu avantajul că era holtei. Nu pricepea nici acum cum de i-o
luase înainte cumnatul. Relaţia lui Valmorain cu Hortense
pălise de când aceasta, ocupată cu maternitatea, îşi neglijase
acrobaţiile amoroase din marele pat matrimonial cu îngeraşi.
Era tot timpul gravidă, n-apuca să-şi revină după ce năştea o
fetiţă că o şi aştepta pe următoarea, tot mai obosită, mai
grasă şi mai tiranică.
327
- INSULA DE SUB MARE -

Valmorain se plictisea în lunile petrecute în New Orleans,


se sufoca în ambianţa feminină din casă şi în compania
eternă a neamului Guizot, aşa că fugea la plantaţie. Ceea ce
îi convenea şi nevesti-sii. Bărbatul ei ocupa prea mult spaţiu,
în oraş casa devenea parcă prea mică şi orele prea lungi.
Valmorain avea viaţa lui, dar, spre deosebire de alţi bărbaţi
de condiţia lui, nu întreţinea o amantă care să-i îndulcească
serile. Zărind-o pe Violette Boisier pe chei se gândise că ar fi
amanta ideală, frumoasă, discretă şi sterilă. Nu mai era chiar
tânără, dar lui nu-i trebuia o fetişcană care să-l epuizeze.
Violette fusese dintotdeauna o provocare, iar acum şi mai
mult, în plus, cu ea nu s-ar fi plictisit niciodată. Totuşi,
onoarea cavalerească îl oprise s-o caute după ce Sancho se
îndrăgostise de ea.
În ziua aceea s-a dus la casa galbenă sperând să o vadă,
având cu el biletul trimis de ursuline. I-a deschis Tété, cu
care nu mai schimbase o vorbă de trei ani încoace.
— Madame Violette nu este acasă, l-a anunţat din prag.
— Nu contează, cu tine am treabă.
L-a condus în salon şi i-a oferit o cafea, pe care a acceptat-
o ca să-şi tragă sufletul, deşi cafeaua îi dădea arsuri la
stomac. S-a aşezat pe un fotoliu rotund în care abia i-a
încăput fundul, cu bastonul sprijinit între picioare şi gâfâind.
Nu era cald, dar mai nou îi cam lipsea aerul. „Ar trebui să
mai slăbesc”, îşi spunea în fiecare dimineaţă în timp ce se
lupta cu cureaua şi cu lavaliera; chiar şi încălţările îl
strângeau. Tété s-a întors cu tava, i-a servit cafeaua aşa cum
îi plăcea de obicei, şi-a turnat şi ea una, cu mult zahăr. Pe
jumătate amuzat, pe jumătate enervat, Valmorain a
constatat că fosta lui sclavă afişa un aer trufaş. Chiar dacă
nu-l privea direct în ochi şi nu îşi permisese obrăznicia de a
sta jos, îndrăznea să bea cafea în prezenţa sa fără să-i fi
cerut voie, iar în glas nu se mai simţea deloc supunerea de
odinioară. A recunoscut şi că arăta mai bine; precis că
învăţase niscaiva trucuri de la Violette… şi iar îi bătu inima
amintindu-şi de ea, cu tenul ei de gardenie, pletele negre şi

328
- ISABEL ALLENDE -

ochii umbriţi de gene lungi. Tété nici nu se putea compara cu


ea, dar acum, când nu îi mai aparţinea, i se părea dezirabilă.
— Cărui fapt îi datorez vizita dumneavoastră, monsieur?
— E vorba de Rosette. Nu te speria, fiică-ta e bine, dar
mâine părăseşte şcoala pentru că măicuţele pleacă în Cuba
din cauza americanilor. E o reacţie pripită, se vor întoarce cu
siguranţă, numai că acum trebuie s-o iei în grijă.
— Cum, monsieur? Nu cred că madame Violette va fi de
acord să o aduc aici, s-a neliniştit Tété.
— Asta nu mă priveşte. Mâine la prima oră trebuie să te
duci s-o iei. Vezi tu ce faci cu ea.
— Rosette e şi responsabilitatea dumneavoastră, monsieur.
— Fătuca asta a trăit ca o domnişoară şi a primit educaţia
cea mai bună mulţumită mie. A venit vremea să dea ochii cu
realitatea. Ori să muncească, ori să se mărite.
— Dar are paisprezece ani!
— Destul ca să se căsătorească – negresele se coc
devreme, s-a ridicat el greoi ca să plece.
Un val de indignare a cuprins-o ca o flacără, însă treizeci
de ani de obedienţă şi teama pe care omul i-o inspirase
dintotdeauna i-au oprit vorbele cu care era gata să-l
potopească. Nu uitase nici cum o violase stăpânul pe când
era doar o copilă, nici ura, durerea, ruşinea şi abuzurile ce
urmaseră ani în şir. Tăcută, tremurând, i-a întins pălăria şi
l-a condus la uşă. Valmorain s-a oprit în prag.
— Şi la ce ţi-a folosit libertatea? Eşti mai săracă decât
înainte, n-ai nici măcar un acoperiş ca s-o primeşti pe
Rosette. La mine avea locul ei.
— Locul unei sclave, monsieur. Prefer să trăiască în
sărăcie, dar să fie liberă, a spus femeia, înghiţindu-şi
lacrimile.
— Pe tine mândria te omoară, femeie. Locul tău nu e
niciunde, n-ai o meserie şi nici tânără nu mai eşti. Ce-ai să
te faci? Mi-e milă de tine, de aceea o ajut pe fiică-ta. Uite,
asta e pentru Rosette.

329
- INSULA DE SUB MARE -

I-a întins o pungă cu bani, a coborât cele cinci trepte şi a


pornit spre casă, satisfăcut. După zece paşi deja uitase toată
discuţia, avea el altele pe cap.
Între timp, lui Violette Boisier îi intrase în cap o idee fixă,
care s-a concretizat când ursulinele au plecat şi au lăsat-o pe
Rosette pe stradă. Nimeni nu cunoştea mai bine ca ea
slăbiciunile bărbaţilor şi nevoile femeilor; avea ocazia să facă
un ban şi, totodată, să ofere un serviciu atât de necesar în
New Orleans. De aceea a primit-o pe Rosette. Fata a sosit în
uniforma de şcoală, serioasă şi ţanţoşă, urmată la doi paşi de
maică-sa, care îi căra bagajul şi o binecuvânta pe Violette
pentru că le primise sub acoperişul ei.
Rosette avea ţinuta nobilă şi ochii cu raze aurii ai maică-
sii, pielea de culoarea migdalei a femeilor din picturile
spaniole, buzele de nuanţa prunelor coapte, părul ondulat
lung până la jumătatea spatelui şi curbele suave ale
adolescenţei. La paisprezece ani era perfect conştientă de
forţa teribilă a frumuseţii sale şi, spre deosebire de Tété, care
muncise încă din copilărie, părea făcută pentru a fi servită.
„A încurcat-o, s-a născut sclavă, dar îşi dă aere de regină. Eu
aş cam pune-o la locul ei”, a pufnit cu dispreţ Loula, dar
Violette i-a expus atunci ideea ei: era vorba de o investiţie şi
de un câştig, două concepte ale americanilor pe care le
adoptase şi Loula, drept care a convins-o să-i cedeze camera
lui Rosette şi să doarmă cu Tété în cămăruţa de serviciu.
Căci fata avea nevoie de odihnă, de multă odihnă, i-a spus.
— M-ai întrebat odată ce-o să faci cu fiică-ta când o să
termine şcoala. Mi-a venit o idee, i-a spus Violette lui Tété.
Şi i-a reamintit că Rosette avea puţine posibilităţi. S-o
mărite fără zestre însemna s-o condamne la muncă forţată
alături de un soţ la fel de amărât. Nici nu se punea problema
să fie negru, trebuia să fie mulatru, dar ăştia încercau să-şi
amelioreze situaţia socială sau financiară prin căsătorie, iar
Rosette nu le putea oferi aşa ceva. N-avea nici vocaţie de
croitoreasă, coafeză, infirmieră sau altă meserie potrivită

330
- ISABEL ALLENDE -

condiţiei sale. Deocamdată, singurul ei capital era


frumuseţea, dar oraşul era plin de fete frumoase.
— O să aranjăm astfel lucrurile încât Rosette s-o ducă
bine fără să fie nevoită să muncească, a decretat Violette.
— Cum oare, madame? a întrebat neîncrezătoare Tété.
— Prin „plasament”, plaçage. Rosette are nevoie să fie
întreţinută de un bărbat alb.
Violette studiase mentalitatea clientelor care veneau la ea
să cumpere produse pentru frumuseţe, corsete întărite cu
balene şi rochii vaporoase cusute de Adèle. Erau la fel de
ambiţioase ca ea şi doreau prosperitate pentru copiii lor.
Băieţii învăţau o meserie sau o profesie, dar pentru viitorul
fetelor tremurau ele. A le plasa pe lângă un alb era mai
convenabil decât a le mărita cu un bărbat de culoare, numai
că erau zece fete disponibile pentru un alb holtei şi, dacă nu
aveai relaţii solide, treaba era greu de făcut. Tipul alegea fata
şi-apoi se purta cu ea cum avea chef; comod pentru el,
riscant pentru ea. De regulă, aranjamentul dura până când
omul se însura cu o fată de nivelul lui, pe la treizeci de ani,
dar erau cazuri când relaţia continua toată viaţa sau când,
din dragoste pentru o femeie de culoare, bărbatul rămânea
holtei. Oricum, soarta ei depindea de protector. Însă planul
lui Violette consta în a impune oarece dreptate: fata „plasată”
trebuia să ceară siguranţă pentru ea şi pentru copiii ei, dat
fiind că la rândul ei promite fidelitate şi dăruire totală. Iar
dacă tânărul nu putea oferi aceste garanţii, trebuia s-o facă
tatăl său, tot aşa cum mama fetei garanta pentru virtutea şi
purtarea fiică-sii.
— Şi ce-o să zică Rosette, madame…? a bâiguit Tété destul
de speriată.
— Nu contează ce zice ea. Gândeşte-te, femeie. Asta nu e
prostituţie, în ciuda unora care zic c-ar fi. Te asigur, o ştiu
din proprie experienţă, că protecţia unui alb e
indispensabilă. Fără Étienne Relais viaţa mea ar fi fost alta.
— Dar v-aţi căsătorit cu el…

331
- INSULA DE SUB MARE -

— Asta nu se va putea în cazul de faţă. Dar spune şi tu, ce


diferenţă e între o albă măritată şi o fată de culoare placée?
Şi una, şi alta sunt întreţinute, supuse, menite să servească
un bărbat şi să-i facă copii.
— Măritişul înseamnă siguranţă şi respect…
— Şi tot asta ar trebui să însemne şi „plasamentul”, s-a
avântat Violette. Trebuie să fie avantajos pentru ambele
părţi, nu doar un teren de vânătoare pentru albi. Am să
încep cu fiică-ta, care nu are bani şi nu e de familie bună,
dar e drăguţă şi liberă, graţie părintelui Antoine. Va fi cea
mai bine „plasată” fată din New Orleans. Iar peste un an o
prezentăm în societate, am timp s-o pregătesc.
— Ştiu şi eu ce să zic… dar imediat a tăcut, căci n-avea
altă soluţie mai bună şi avea încredere în Violette Boisier.
N-au stat de vorbă cu Rosette, dar fata s-a dovedit mai
deşteaptă decât credeau: a ghicit totul şi nu s-a opus, pentru
că avea şi ea un plan.
În săptămânile care au urmat, Violette s-a dus pe rând la
mamele adolescentelor de culoare din clasa de sus, la
matroanele din Société du Cordon Bleu, şi le-a expus planul.
Femeile acestea aveau pâinea şi cuţitul, aveau afaceri,
pământuri şi sclavi – uneori chiar rude de-ale lor. Bunicile
lor fuseseră sclave emancipate care făcuseră copii cu
stăpânii, care le ajutaseră să prospere. Legăturile de familie,
chiar între rase diferite, erau schelăria care susţinea
complexul edificiu al societăţii créole. Ideea ca un bărbat să
se împartă între mai multe femei nu le era străină acestor
mulatre ale căror bunici proveneau din familii poligame din
Africa. Obligaţia lor era să le ofere bunăstare fiicelor şi
nepoţilor, chiar dacă bunăstarea asta venea de la soţul altei
femei.
Matroanele astea grozave, de cinci ori mai numeroase
decât bărbaţii din aceeaşi clasă cu ele, rareori reuşeau să
găsească un ginere potrivit; ştiau că modalitatea cea mai
bună de a veghea asupra fiicelor lor era să le plaseze cuiva în
stare să le protejeze, altminteri ar fi fost la cheremul orişicui.

332
- ISABEL ALLENDE -

Răpirea, violenţa fizică şi violul nu reprezentau delicte dacă


victima era de culoare, chiar dacă era liberă.
Violette le-a spus acestor mame că ideea ei era să
organizeze un bal luxos în cel mai bun salon posibil, finanţat
de ele prin cotizaţie. Invitaţii ar fi fost tineri albi şi bogaţi,
interesaţi de formula „plasamentului”, eventual însoţiţi de
taţii lor; nici gând să vină afemeiaţi în căutare de naive cu
care să se distreze în absenţa unui angajament ferm. Câteva
au sugerat ca bărbaţii să plătească la intrare, dar Violette a
spus că astfel ar fi putut pătrunde orice neavenit, aşa cum se
petrecea la balurile cu ocazia carnavalului sau la cele care se
ţineau la Salonul Orleans sau la Teatrul Francez, unde cu o
taxă modică putea veni oricine, în afară de negri. Acesta avea
să fie un bal la fel de select precum cel al debutantelor albe.
Va fi timp pentru a cerceta antecedentele invitaţilor: nu era
cazul să se pomenească cu cine ştie ce moravuri rele sau cu
datornici. „De data asta, albii vor trebui să accepte condiţiile
noastre”, a sunat concluzia lui Violette.
Ca să nu le sperie, a omis să le spună că pe viitor avea de
gând să invite şi americani, deşi Sancho o prevenise că
niciun protestant n-ar fi priceput avantajele „plasamentului”.
În fine, mai era timp pentru asta, deocamdată trebuia să se
concentreze pe acest prim bal.
Albul putea să danseze cu aleasa sa de două ori şi, dacă
fata îi plăcea, el sau tatăl său trebuia să înceapă imediat
negocierile cu mama fetei, fără să piardă timpul cu galanterii
inutile. Protectorul trebuia să ofere o casă, o pensie anuală şi
să se ocupe de educaţia copiilor rezultaţi. Odată stabilite
aceste condiţii, fata placée se muta în casa cea nouă şi
începea convieţuirea. Ea promitea discreţie pe toată perioada
convieţuirii şi certitudinea că nu vor fi drame la despărţire,
lucru care depindea întru totul de el. „Plasamentul trebuie să
fie un contract de onoare, e în avantajul tuturor să se
respecte regulile”, a mai spus Violette. Albii nu-şi puteau
părăsi pe nepusă masă tânăra amantă lăsând-o pradă
sărăciei, căci astfel era periclitat delicatul echilibru al

333
- INSULA DE SUB MARE -

concubinajului acceptat. Nu exista un contract scris, dar,


dacă un bărbat îşi încălca cuvântul, femeile ar fi avut grijă
să-i facă praf reputaţia. Balul avea să se numească Cordon
Bleu, iar Violette a promis că avea să fie evenimentul cel mai
aşteptat al anului pentru tinerii de toate culorile.

334
- ISABEL ALLENDE -

Zarité
Până la urmă am acceptat „plasamentul”, pe care celelalte
mame îl priveau atât de firesc. N-aş fi vrut aşa ceva pentru
fata mea, dar ce altceva îi puteam oferi? Rosette a fost imediat
de acord când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus. Avea mai
mult simţ practic decât mine.
Madame Violette a organizat balul cu ajutorul unor francezi
care se ocupau cu spectacolele. A mai înfiinţat şi o Academie
de Bune Maniere şi Frumuseţe – aşa s-a numit casa galbenă –
unde le pregătea pe fetele care veneau la cursurile ei. Zicea că
acestea vor fi cele mai căutate şi vor putea să-şi aleagă
protectorul; cu acest argument le-a convins pe mame şi nimeni
n-a mai avut obiecţii la plata cursurilor. Pentru prima dată în
cei patruzeci şi cinci de ani ai ei madame Violette se scula
devreme. O trezeam cu o cafea neagră şi aveam grijă să ies
din cameră înainte să mi-o arunce în cap. Era prost-dispusă
până pe la prânz. Madame primise doar o duzină de eleve, nu
era loc pentru mai multe, dar pentru anul următor avea în plan
să facă rost de un local mai încăpător. Angajase profesori de
muzică şi dans; fetele purtau pe cap o ceaşcă umplută cu apă
pentru a-şi ameliora ţinuta şi mersul; le-a învăţat să se
pieptene şi să se machieze, iar în orele libere eu le explicam
cum se ţine o casă, că la asta mă pricep. Le-a mai desenat şi
câte o garderobă, în funcţie de silueta şi culoarea fiecăreia, iar
apoi madame Adèle şi ajutoarele ei au cusut rochiile. Doctorul
Parmentier a propus ca fetele să ia şi lecţii de conversaţie,
însă madame Violette a spus că nici unui bărbat nu-i pasă de
ce spune o femeie, iar don Sancho a fost de acord. În schimb,
doctorul ia mereu aminte la sfaturile lui Adèle şi le urmează cu
sfinţenie, pentru că el are cap doar pentru a vindeca bolnavii,
hotărârile în familie ea le ia. Au cumpărat casa de pe strada
Rampart şi-şi ţin la şcoală copiii cu banii şi investiţiile ei,
pentru că ce câştigă el se duce ca fumul.
La jumătatea anului elevele făcuseră asemenea progrese,
încât don Sancho a pariat cu tovarăşii săi de la Café des
335
- INSULA DE SUB MARE -

Emigrés că toate aveau să fie bine „plasate”. Pe ascuns, mai


trăgeam şi eu cu ochiul la cursuri, poate mai învăţam ceva cu
care să-l bucur pe Zacharie. Pe lângă el parcă sunt o
slujnicuţă, nu am nici farmecul lui madame Violette, nici
mintea lui Adèle, nu sunt cochetă, cum mă sfătuia don
Sancho, nici amuzantă, cum ar dori doctorul Parmentier.
Fiică-mea umbla ziua sugrumată într-un corset, iar noaptea
dormea unsă cu cremă de albit pielea, cu o panglică peste
urechi ca să i le lipească de cap şi cu mijlocul bine strâns într-
un ham ca de cal. Frumuseţea e o iluzie, spunea madame, la
cincisprezece ani toate sunt frumoase, dar ca să fie şi mai
târziu e nevoie de disciplină. Rosette trebuia să citească cu
voce tare listele de mărfuri ale corăbiilor din port, astfel se
antrena să suporte fără să se strâmbe conversaţia unui tip
plicticos, de mâncat abia ciugulea, îşi netezea părul cu fierul
încins, se depila cu caramel, îşi făcea masaje cu ovăz şi
zeamă de lămâie, exersa cu orele reverenţe, dansuri şi jocuri
de salon. La ce-i folosea că era liberă dacă trebuia să facă
toate astea? Niciun bărbat nu merită atâtea, spuneam eu, dar
madame Violette m-a convins că numai aşa puteam să-i
asigurăm viitorul. Iar fiică-mea, care numai docilă nu fusese,
se supunea fără crâcnire. Ceva se schimbase la ea, nu mai
căuta să se facă iubită, devenise tăcută. Dacă înainte se uita
veşnic în oglindă, acum o făcea doar la cursuri, când i-o cerea
madame.
Madame preda felul de a servi un bărbat fără servilism, de
a nu-i reproşa nimic, de a-şi ascunde gelozia şi a-şi învinge
ispita de a gusta şi alte sărutări. Lucrul cel mai important,
spunea ea, era să profităm de focul pe care noi, femeile, îl
avem în pântec. Pe care bărbaţii îl doresc cel mai mult, dar de
care se şi tem. Le sfătuia pe fete să-şi cunoască trupul şi să se
satisfacă singure, cu degetele, căci fără plăcere nu e nici
sănătate şi nici frumuseţe. Exact ce-mi spunea şi Tante Rose
pe vremea când stăpânul Valmorain începuse să mă violeze,
dar eu nu am luat-o în seamă, eram prea mică şi prea
speriată. Tante Rose îmi făcea băi de plante şi-mi punea pe

336
- ISABEL ALLENDE -

burtă şi pe pulpe argilă, care întâi era rece şi grea, iar mai
târziu se încălzea şi parcă era vie şi fierbea. Aşa mă făcea
bine. Pământul şi apa vindecă trupul şi sufletul. Cu Gambo
cred că am simţit prima dată lucrul acela despre care vorbea
madame, numai că ne-am despărţit mult prea repede. După
care ani de zile n-am mai simţit nimic, până când a venit
Zacharie să-mi trezească trupul. Mă iubeşte şi are răbdare. În
afară de Tante Rose, e singurul care mi-a numărat cicatricile
rămase în locurile unde stăpânul îşi mai stingea trabucul. Dar
madame Violette e singura femeie pe care am auzit-o
pronunţând acest cuvânt: plăcere. „Cum i-o veţi da unui
bărbat dacă nu ştiţi ce-i aia?” aşa le spunea elevelor. Plăcerea
dragostei, plăcerea de a alăpta un copil, plăcerea de a dansa.
Plăcerea de a-l aştepta pe Zacharie, ştiind că va veni.
A fost anul în care am fost foarte ocupată cu treburile casei,
cu elevele, plus comisioanele la madame Adèle şi leacurile
pentru doctorul Parmentier. În decembrie, mai era puţin până
la balul Cordon Bleu, mi-am făcut socoteala că de trei luni nu
mai avusesem ciclu. Singurul lucru care m-a mirat a fost cum
de nu rămăsesem gravidă mai devreme, pentru că eram de
mult cu Zacharie şi nu luasem deloc măsurile de precauţie
învăţate de la Tante Rose. De cum i-am spus, a vrut să ne
căsătorim imediat, dar mai întâi trebuia s-o „plasez” pe
Rosette a mea.

337
- INSULA DE SUB MARE -

Maurice
În vacanţa celui de-al patrulea an de colegiu, Maurice l-a
aşteptat ca de fiecare dată pe Jules Beluche. Între timp nu
mai tânjea să-şi vadă familia, singurul motiv pentru a se
întoarce la New Orleans era Rosette, deşi slabe speranţe s-o
poată vedea. Ursulinele nu permiteau nimănui vizitele pe
neaşteptate, cu atât mai puţin unui băiat incapabil să
dovedească un grad de rudenie apropiat. Ştia că tatăl său nu
i-ar fi permis, spera însă să-l poată însoţi pe unchiul Sancho,
pe care măicuţele îl cunoşteau bine, căci o vizitase mereu pe
Rosette.
Din scrisori aflase că Tété fusese trimisă la plantaţie după
incidentul cu Hortense şi îşi făcea reproşuri că fusese vina
lui; parcă o vedea tăind la trestie în plin soare şi i se strângea
inima. Nu numai el şi Tété plătiseră scump lovitura aceea de
bici, pare-se că şi Rosette căzuse în dizgraţie. Fata îi scrisese
nu doar o dată lui Valmorain rugându-l să vină să o vadă,
dar nu primise niciun răspuns. „Ce-am făcut oare ca să pierd
afecţiunea tatălui tău? Înainte eram ca fiica lui, de ce m-a
dat uitării?” se jeluia în scrisorile către Maurice, care nu
putea nici el să-i ofere un răspuns cinstit. „Nu te-a uitat,
Rosette, papa te iubeşte şi acum obicei şi are grijă să nu-ţi
lipsească nimic, dar plantaţia şi afacerile îl ţin ocupat. Nici
eu nu l-am mai văzut de trei ani.” La ce bun să-i spună că
Valmorain n-o considerase niciodată fiica lui? Înainte de a fi
exilat la Boston îl rugase să-l ducă să o vadă pe soră-sa la
internat, iar omul se răstise furios că singura soră pe care o
avea era Marie-Hortense.
În vara aceea n-a venit Jules Beluche, ci Sancho García
del Solar, sub o pălărie cu boruri largi, în fuga calului şi cu
altul de rezervă. A descălecat dintr-un salt, s-a scuturat de
praf lovindu-şi hainele cu pălăria, abia apoi şi-a îmbrăţişat
nepotul. Jules Beluche primise o lovitură de cuţit pentru
nişte datorii la cărţi, iar neamul Guizot luase măsuri pentru
a evita bârfele, căci oricât de departe era gradul de rudenie,
338
- ISABEL ALLENDE -

gurile rele tot aveau să-l asocieze pe Beluche cu ramura


onorabilă a familiei. Aşa că făcuseră exact ce-ar fi făcut orice
creol în circumstanţe similare: îi plătiseră datoriile, îl
adăpostiseră ca să i se vindece rana şi să se pună pe
picioare, îi dăduseră nişte bani şi-l îmbarcaseră pe o corabie
cu instrucţiuni ferme să nu coboare înainte de a ajunge în
Texas şi să nu mai revină niciodată la New Orleans. Sancho
i-a relatat toată tărăşenia prăpădindu-se de râs.
— Imaginează-ţi că aş fi putut fi chiar eu în locul lui,
Maurice. Până acum am avut baftă, dar să ştii că oricând
poţi afla că unchiul tău preferat a fost înjunghiat într-un
tripou de doi bani.
— Doamne fereşte, unchiule! Ai venit să mă iei acasă? l-a
întrebat Maurice cu un glas care trecea de la un ton
baritonal la unul de soprană în aceeaşi propoziţie.
— Ce-ţi trece prin cap, băiete? Ce, vrei să te îngropi de viu
pe plantaţie? Nu, plecăm într-o călătorie.
— Adică exact ce făceam cu Beluche…
— Auzi, fără comparaţii, te rog. N-am de gând să contribui
la educaţia ta civică arătându-ţi monumente, vreau să te
pervertesc puţin, ce zici?
— Cum adică, unchiule?
— Mergem în Cuba, nepoate, locul cel mai bun pentru doi
pierde-vară ca noi. Câţi ani ai făcut?
— Cincisprezece.
— Şi încă nu ţi s-a schimbat vocea?
— Ba da, dar sunt cam răcit, s-a bâlbâit băiatul.
— Păi eu la vârsta ta, he-he… Eşti cam în urmă, Maurice.
Fă-ţi bagajele, plecăm chiar mâine.
Sancho lăsase în Cuba mulţi prieteni şi nu puţine iubite,
care şi-au propus să-i bucure vacanţa şi să-i tolereze
însoţitorul, băiatul acela ciudat care scria scrisori cât era
ziua de lungă şi propunea subiecte de conversaţie absurde,
precum sclavia şi democraţia, despre care nimeni nu avea o
părere bine stabilită. Se amuzau văzându-l pe Sancho pe
post de dădacă, misiune pe care o îndeplinea cu multă

339
- INSULA DE SUB MARE -

delicateţe. Renunţa la chefurile cele mai grozave ca să nu-şi


lase singur nepotul, nu mai mergea la luptele de animale –
urşi contra tauri, şerpi contra nevăstuici, cocoşi contra
cocoşi – pentru că lui Maurice i se făcea rău dacă vedea aşa
ceva. Se apucase să-şi înveţe nepotul să bea, dar băiatul
vomita şi tot el trebuia să spele. L-a învăţat toate trucurile la
jocul de cărţi, dar Maurice nu era şmecher deloc şi pe urmă
tot el îi plătea datoriile. Nici cu amorul lucrurile n-au mers
mai bine, că băiatul mai-mai să moară de frică. Aranjase
treaba cu o prietenă, cam coaptă, dar încă atrăgătoare şi fată
bună, care acceptase să-l şcolească pe nepot ca să-i facă o
favoare unchiului. „Mucosul ăsta mai are caş la gură…”, a
spus el jenat când Maurice a rupt-o la fugă speriat de femeia
în rochie provocatoare întinsă pe divan. „N-am mai păţit o
asemenea jignire, Sancho. Închide uşa şi vino repede să mă
consolezi”, a râs femeia. În ciuda acestor bâlbe, Maurice a
avut o vară de neuitat şi s-a întors la colegiu mai înalt, mai
puternic, bronzat şi cu un glas definitiv de tenor. „Nu învăţa
prea mult, că asta strică vederea şi caracterul, şi pregăteşte-
te pentru vacanţa viitoare: am să te duc în Noua Spanie”, i-a
spus unchiul la despărţire. S-a ţinut de cuvânt şi de atunci
Maurice abia aştepta să vină vara.
În 1805, ultimul an de şcoală, Sancho nu a mai venit ca de
obicei, a venit în schimb tatăl său. Maurice s-a temut că
venea cu o veste proastă, s-a temut să nu fie vorba de Tété
sau de Rosette, dar nu era asta. Valmorain venise să-l ducă
în Franţa ca să-şi cunoască o bunică şi două mătuşi de care
băiatul nici nu auzise. „Şi pe urmă mergem acasă,
monsieur?” Se gândea la Rosette, ale cărei scrisori se adunau
pe fundul valizei. La rândul său, îi scrisese o sută nouăzeci şi
trei de misive, fără să-i treacă prin minte că în cei nouă ani
de despărţire fata se schimbase: şi-o amintea tot ca pe fetiţa
cu funde şi dantele pe care o văzuse ultima dată înainte de
nunta tatălui cu Hortense Guizot. Nu putea să şi-o imagineze
la cincisprezece ani, aşa cum nici ea nu-l vedea la

340
- ISABEL ALLENDE -

optsprezece. „Sigur că mergem şi acasă, fiule, mama şi


surorile tale te aşteaptă”, a minţit Valmorain.
Călătoria, mai întâi pe o corabie care s-a luptat cu
furtunile de vară şi abia a scăpat de atacul englezilor, apoi cu
diligenţa până la Paris, nu a reuşit să-i apropie. Valmorain
pusese la cale voiajul pentru a mai amâna cu nişte luni
întâlnirea neplăcută a nevesti-sii cu Maurice, dar nu mai
putea lungi asta la infinit, în curând trebuia să înfrunte o
situaţie pe care anii nu o îmblânziseră defel. Hortense nu
pierdea nicio ocazie pentru a turna venin împotriva acestui
fiu vitreg pe care în zadar încercase an de an să-l înlocuiască
născând un băiat, nu doar fete. De dragul ei, Valmorain îl
îndepărtase pe Maurice de familie, iar acum îi părea rău. Iată
că trecuseră zece ani în care nu se ocupase de el, absorbit de
afaceri, mai întâi în Saint-Domingue, apoi în Louisiana, în
cele din urmă de Hortense care năştea numai fetiţe. Fiul său
devenise un necunoscut care-i răspundea la rarele scrisori
cu câteva fraze formale despre progresele la şcoală şi nu
întreba de nimeni din familie, de parcă ar fi fost limpede că
încetase să facă parte din ea. Şi n-avusese nicio reacţie nici
când îl anunţase laconic că Tété şi Rosette fuseseră eliberate
şi nu mai avea nicio legătură cu ele.
Se temea să nu-şi fi pierdut fiul de-a lungul acestor ani
agitaţi. Tânărul acesta introvertit, înalt şi chipeş, având
trăsăturile maică-sii, nu mai semăna deloc cu puştiul rumen
în obraji pe care-l legănase în braţe, rugându-se cerului să
nu păţească nimic rău. Îl iubea la fel sau chiar mai mult,
căci intervenea şi sentimentul de culpă. Încerca să se
convingă că Maurice îl iubea la fel de mult cum îl iubea şi el,
chiar dacă erau despărţiţi vremelnic, dar acum se îndoia.
Avea planuri măreţe cu el, deşi nu-l întrebase ce avea el de
gând să facă în viaţă. Adevărul e că habar nu avea ce dorinţe
sau experienţe avea băiatul, parcă nu mai vorbiseră de
secole. Acum voia să recupereze timpul pierdut şi spera ca
lunile petrecute împreună în Franţa să cimenteze o relaţie
între doi adulţi. Trebuia să-i dovedească afecţiunea sa şi să-l

341
- INSULA DE SUB MARE -

lămurească de faptul că Hortense şi fetele nu-i modificau


calitatea de unic moştenitor, dar de fiecare dată când
deschidea subiectul Maurice nu avea niciun fel de reacţie.
„Tradiţia primului născut e foarte înţeleaptă, fiule: bunurile
nu trebuie împărţite între copii, căci astfel slăbeşte averea
familiei. Fiind primul născut, vei primi totul şi vei avea grijă
de surorile tale. Când nu voi mai fi, tu o să fii capul familiei
Valmorain. Aşa că e timpul să începi să te pregăteşti, să
înveţi să investeşti banii, să conduci plantaţia şi să te
integrezi în societate”, îi spunea. Dar discuţia murea înainte
de a începe. Valmorain vorbea de unul singur.
Maurice a observat fără comentarii Franţa napoleoniană
veşnic în stare de război, muzeele, palatele, parcurile şi
bulevardele pe care i le-a arătat tatăl său. Au vizitat castelul
ruinat în care bunica îşi trăia ultimii ani purtând de grijă
celor două fiice nemăritate şi mai uzate de vârstă şi
singurătate decât ea. Era o bătrână ţanţoşă, purtând moda
de pe vremea lui Ludovic al XVI-lea şi chitită să nu ia în
seamă schimbările acestei lumi. Încremenise în perioada
anterioară Revoluţiei Franceze şi-şi ştersese din memorie
Teroarea, ghilotina, exilul în Italia şi revenirea într-o patrie
de nerecunoscut. Văzându-l pe Toulouse Valmorain, fiul
absent de mai bine de treizeci de ani, îi întinse o mână
osoasă plină de inele vechi pentru a fi sărutată, apoi le
porunci fiicelor să servească ciocolata. Valmorain îi prezentă
nepotul, după care îi făcu rezumatul evenimentelor scurse de
când plecase la douăzeci de ani în Antile şi până în prezent.
Ea îl ascultă tăcută, în timp ce surorile lui ofereau ceşcuţe
aburinde şi prăjituri cam vechi, privindu-şi fratele pe furiş.
Îşi aminteau de tânărul frivol care le pupase distrat la
despărţire şi plecase cu valetul şi câteva cufere să stea o
vreme cu tatăl său în Saint-Domingue şi nu mai venise
înapoi. Nu-l recunoşteau pe omul cu părul rărit, guşă şi
burtă, care vorbea cu accent străin. Auziseră ele ceva despre
insurecţia sclavilor din colonie, prinseseră oarece despre
atrocităţile comise într-o insulă decadentă, dar nu reuşeau

342
- ISABEL ALLENDE -

să le pună în legătură cu un membru al familiei. Nu fuseseră


niciodată curioase de unde veneau banii din care trăiau.
Zahărul însângerat, plantaţiile incendiate, exilul şi celelalte
lucruri de care vorbea el acum le sunau de-a dreptul
chinezeşte.
Dar mama lor ştia perfect despre ce vorbea Valmorain,
numai că n-o mai interesa lumea asta; în inima uscată nu
mai încăpeau sentimente şi noutăţi. Îl asculta indiferentă şi
singura întrebare pe care i-a pus-o a fost dacă putea să
trimită nişte bani în plus, că erau cam strâmtorate. Castelul
dărăpănat de vreme şi ploi trebuia musai reparat, nu putea
să moară şi să le lase pe fete în bătaia vântului. Între zidurile
lugubre, Valmorain şi Maurice au stat două zile lungi cât
două săptămâni. „N-o să ne mai vedem. Cu atât mai bine”, a
spus bătrâna doamnă despărţindu-se de fiu şi de nepot.
Maurice şi-a urmat docil tatăl peste tot, cu excepţia
bordelului de lux unde Valmorain avea de gând să-l gratuleze
cu profesionistele cele mai scumpe ale Parisului.
— Ce-i cu tine, băiete? E ceva normal şi necesar. Trebuie
să scapi de umorile trupului şi să-ţi limpezeşti mintea, astfel
te poţi concentra la alte lucruri.
— Mă concentrez foarte bine, monsieur.
— Ţi-am zis să-mi spui papa, Maurice. Presupun că în
drumurile tale cu unchi-tu Sancho… Vreau să spun că nu ţi-
or fi lipsit ocaziile…
— Asta mă priveşte, l-a întrerupt tânărul.
— Sper că şcoala aia americană nu te-a făcut habotnic sau
efeminat, a vrut să glumească Valmorain, dar cuvintele au
sunat cam mârâit.
Băiatul nu i-a dat explicaţii suplimentare. Graţie unchiului
Sancho nu mai era virgin: în ultima vacanţă Sancho reuşise
să-l iniţieze printr-o soluţie ingenioasă dictată de starea de
fapt. Bănuia că nepotul avea toate dorinţele şi fanteziile
tipice vârstei, dar era un romantic şi detesta amorul ca
tranzacţie comercială. S-a hotărât să-l ajute. Se aflau în
portul Savannah, în Georgia, pe care Sancho dorea să-l

343
- INSULA DE SUB MARE -

cunoască pentru nenumăratele distracţii pe care le oferea,


iar Maurice pentru că profesorul Harrison Cobb îl pomenise
ca pe un exemplu de morală negociabilă.
Georgia, întemeiată în 1733, a fost cea de a treisprezecea
şi ultima colonie britanică din America de Nord, iar
Savannah era oraşul principal. Nou-veniţii au avut relaţii
bune cu triburile indigene, evitând astfel violenţele care
loveau alte colonii. Iniţial, în Georgia erau interzise nu doar
sclavia, dar şi alcoolul şi avocaţii, dar curând şi-au dat
seama că solul şi clima erau ideale pentru cultivarea orezului
şi a bumbacului, şi astfel s-a legalizat sclavia. După
Independenţă, Georgia a devenit un stat al Uniunii, iar
Savannah a înflorit ca port de intrare pentru comerţul cu
africani pentru plantaţii. „Asta îţi dovedeşte, Maurice, că
decenţa sucombă rapid în faţa lăcomiei. Dacă e vorba de
îmbogăţire, majoritatea oamenilor îşi sacrifică sufletul. Nici
nu-ţi poţi imagina cum se trăieşte pe plantaţiile din Georgia
graţie trudei sclavilor”, perora Harrison Cobb. Nu trebuia să-
şi imagineze, o ştia din Saint-Domingue şi New Orleans, dar
a primit propunerea unchiului Sancho de a-şi petrece
vacanţa la Savannah ca să nu-şi dezamăgească maestrul.
„Ca să lichidezi sclavia nu ajunge să doreşti dreptatea,
trebuie să vezi realitatea şi să cunoşti amănunţit legile şi
angrenajele politicii”, îi mai spunea Cobb, dorind ca Maurice
să triumfe acolo unde eşuase el. Omul îşi cunoştea limitele,
n-avea nici temperamentul şi nici puterea să se lupte în
Congres, visul lui din tinereţe, dar era un profesor bun, care
ştia să recunoască talentul unui elev şi să-i modeleze
caracterul.
În timp ce Sancho García del Solar se bucura din plin de
rafinamentul şi ospitalitatea din Savannah, Maurice era
măcinat de vinovăţie pentru că se simţea atât de bine. Ce-
avea să-i spună profesorului său la întoarcerea la cursuri?
Că locuise într-un hotel minunat, servit de o armată de
slujitori inimoşi, că nu-i ajungea timpul să se distreze ca un
descreierat…

344
- ISABEL ALLENDE -

Erau abia de o zi la Savannah şi Sancho se împrietenise


deja cu o văduvă scoţiană care locuia la două străzi de
hotelul lor. Doamna se oferise să le arate oraşul cu conacele,
monumentele, bisericile şi parcurile lui, frumos reconstruit
în urma unui incendiu devastator. Drept care venise
împreună cu fiică-sa, suava Giselle, şi tuspatru porniseră la
plimbare, punând bazele unei prietenii foarte convenabile
pentru unchi şi nepot. Petreceau multe ore împreună.
În timp ce mama şi Sancho jucau interminabile partide de
cărţi şi din când în când dispăreau fără explicaţii în hotel,
Giselle îi arăta lui Maurice împrejurimile. Plecau călare
singuri, departe de privirile văduvei scoţiene, spre mirarea lui
Maurice, care nu mai văzuse atâta libertate la o fată. De mai
multe ori Giselle l-a dus pe o plajă pustie, unde luau o
gustare stropită cu o sticlă de vin. Ea vorbea puţin, iar ceea
ce spunea era cumplit de banal, astfel că Maurice nu se
simţea intimidat şi scotea în rafale vorbele care se tot
adunaseră şi pe care nu le rostise. În sfârşit, avea o
interlocutoare care nu căsca la subiectele filosofice, ba chiar
îl asculta cu o admiraţie evidentă. Din când în când, degetele
ei îl atingeau ca din întâmplare, iar de la aceste atingeri la
nişte mângâieri mai îndrăzneţe au trecut doar trei apusuri de
soare. Aceste asalturi sub cerul liber, pişcaţi de insecte şi
încurcându-se în haine cu teama de a nu fi văzuţi, l-au
purtat pe Maurice la cer; ea s-a cam plictisit.
Vacanţa a trecut prea repede şi, fireşte, Maurice s-a
îndrăgostit ca un adolescent ce era. Sentiment care i-a
exacerbat remuşcarea de a fi întinat onoarea lui Giselle. Era
un singur mod de a repara cavalereşte greşeala comisă, i-a
spus el lui Sancho luându-şi inima în dinţi:
— Am să cer mâna lui Giselle.
— Ţi-ai pierdut minţile, nepoate? Cum să te însori când
eşti încă un pui cu caş la gură!
— Nu mă jigni, unchiule, sunt bărbat în toată firea.
— Pentru că te-ai culcat cu fătuca aia? şi Sancho pufni în
râs.

345
- INSULA DE SUB MARE -

Abia s-a ferit de pumnul lui Maurice. Totul s-a lămurit


puţin mai târziu, când doamna scoţiană a recunoscut că fata
nu era fiica ei, iar Giselle a mărturisit că acesta era numele
ei de scenă, că n-avea şaisprezece ani, ci douăzeci şi patru, şi
că Sancho García del Solar o plătise ca să se ocupe de
nepotu-său. Omul a recunoscut că făcuse o mare prostie şi a
luat totul în glumă, dar cam exagerase, şi Maurice, distrus,
s-a jurat să nu-i mai vorbească câte zile o avea. Dar, odată
ajuns la Boston, îl aşteptau două scrisori de la Rosette,
pasiunea pentru frumoasa din Savannah s-a risipit ca un
fum şi şi-a iertat unchiul. La despărţire s-au îmbrăţişat cu
camaraderia dintotdeauna şi cu promisiunea de a se revedea
curând.
În drum spre Franţa Maurice nu i-a spus nimic tatălui
despre cele întâmplate la Savannah. Valmorain a mai
încercat de vreo două ori să-l ducă la doamnele nopţii după
ce i-a dat să bea, dar fără succes; atunci a hotărât să
abandoneze subiectul până vor fi ajuns la New Orleans, unde
avea să-i pună la dispoziţie o garsonieră, aşa cum aveau
tinerii de condiţia sa socială. Deocamdată n-avea sens ca
suspecta castitate a fiului să afecteze echilibrul precar al
relaţiei lor.

Spionii
Jean-Martin Relais şi-a făcut apariţia la New Orleans cu
trei săptămâni înainte de primul bal Cordon Bleu organizat
de mama lui. Fără uniforma Academiei Militare pe care o
purtase de la treisprezece ani, ci în calitate de secretar al lui
Isidore Morisset, un om de ştiinţă care venea să evalueze
condiţiile de teren din Antile şi Florida cu scopul de a crea
aici noi plantaţii de zahăr în urma pierderilor din colonia
Saint-Domingue, pare-se definitive. În noua Republică
Neagră Haiti generalul Dessalines anihila sistematic albii pe
care tot el îi poftise să revină. Dacă Napoleon dorise să
ajungă la un acord comercial cu Haiti, asta după ce nu
putuse să ocupe insula cu armata, a renunţat după
346
- ISABEL ALLENDE -

măcelurile groaznice în care în gropile comune ajunseseră


chiar şi copiii.
Isidore Morisset avea o privire impenetrabilă, un nas rupt
şi nişte umeri de luptător care făceau ca haina să plesnească
pe la cusături; călătoria pe mare sub un soare nemilos îl
făcuse roşu-cărămiziu, iar vorba monosilabică îl făcea
antipatic din prima. Frazele veşnic prea scurte sunau
precum un strănut. Răspundea la întrebări cu nişte sunete
elementare şi cu o expresie neîncrezătoare care parcă se
aştepta la ce e mai rău. Guvernatorul Clairborne l-a primit
imediat cu toată atenţia cuvenită unui străin de valoarea sa,
după cum reieşea din scrisorile de recomandare emise de
mai multe societăţi ştiinţifice şi pe care secretarul i le-a
înmânat într-o mapă din piele verde cu lucrături.
Clairborne, care purta doliu după moartea soţiei şi a fiicei,
victime ale ultimei epidemii de febră galbenă, a fost frapat de
tenul întunecat al secretarului. Din prezentarea făcută de
Morisset a presupus că era vorba de un mulatru liber, deci l-
a salutat ca atare. Nu poţi să ştii niciodată cum trebuie să te
porţi cu neamurile astea mediteraneene, şi-a zis
guvernatorul. Nu era el omul care să aprecieze frumuseţea
bărbaţilor, dar i-au sărit în ochi trăsăturile delicate ale
acestui tânăr – genele dese, gura feminină, bărbia rotundă
cu gropiţă – care contrastau cu un corp zvelt şi elastic, cu
proporţii clar masculine. Junele, cult şi impecabil, a făcut pe
interpretul, căci Morisset nu vorbea decât franceza. Engleza
secretarului cam lăsa de dorit, dar s-a dovedit suficientă,
dată fiind puţinătatea cuvintelor rostite de Morisset.
Intuiţia l-a avertizat pe guvernator că oaspeţii ascundeau
ceva. Misiunea plantaţiilor de zahăr i s-a părut la fel de
suspectă precum fizicul de bătăuş al tipului care numai om
de ştiinţă nu părea, dar asta nu l-a împiedicat să-i ofere
ospitalitatea de rigoare la New Orleans. După un dejun frugal
servit de negri liberi – căci nu avea sclavi – i-a oferit găzduire.
Secretarul a tradus că nu era nevoie, pentru puţinele zile de

347
- INSULA DE SUB MARE -

şedere aveau să tragă la un hotel în aşteptarea corăbiei care


avea să-i ducă înapoi în Franţa.
De cum au plecat, Clairborne a pus să fie urmăriţi discret:
astfel a aflat că seara cei doi părăsiseră hotelul, tânărul de
culoare plecase pe jos spre strada Chartres, iar musculosul
Morisset, pe un cal închiriat, spre un modest atelier de
fierărie de la capătul străzii Saint Philippe.
Bănuise bine: Morisset nu era om de ştiinţă, ci spion
bonapartist. În decembrie 1804, Napoleon se proclamase
împărat al Franţei, punându-şi singur coroana pe cap,
pentru că nici măcar Papa, invitat special pentru acest prilej,
nu i se păruse demn de a face gestul. Napoleon cucerise deja
o jumătate din Europa, dar îi stătea ca un spin în talpă
Marea Britanie, mica naţiune cu climă oribilă şi oameni urâţi
care îl sfida de dincolo de îngusta strâmtoare numită Canalul
Mânecii. Pe 21 octombrie 1805 cele două naţiuni s-au
înfruntat în sud-estul Spaniei, la Trafalgar, de o parte flota
franco-spaniolă cu treizeci şi trei de corăbii, de alta englezii
cu douăzeci şi şapte, sub conducerea faimosului amiral
Nelson, un geniu al războiului pe mare. Nelson a căzut în
luptă, după o victorie spectaculoasă prin care a distrus flota
inamică şi a pus capăt visului lui Napoleon de a invada
Anglia. Exact în acele zile Pauline Bonaparte venea în vizită
la fratele ei pentru a-l consola pentru dezastrul de la
Trafalgar. Pauline îşi tăiase pletele şi le pusese în sicriul
bărbatului ei, încornoratul general Leclerc, mort de febră în
Saint-Domingue şi îngropat la Paris. Dramaticul gest al
văduvei nemângâiate a zguduit de râs Europa. Lipsită de
lungile-i plete brune, pe care le purta în stilul zeiţelor
greceşti, Pauline era irezistibilă şi nu peste multă vreme
pieptănătura a ajuns la modă. În ziua aceea îşi pusese în păr
o tiară din celebrele diamante Borghese şi era însoţită de
Morisset.
Crezând că era încă un amant al soră-sii, Napoleon l-a
primit ursuz, dar a devenit brusc interesat când Pauline i-a
relatat că vasul pe care călătorea Morisset prin Caraibe

348
- ISABEL ALLENDE -

fusese atacat de piraţi şi omul stătuse mai multe luni, până


reuşise să-şi plătească răscumpărarea, prizonier al unui
anume Jean Laffitte. În timpul captivităţii reuşise să se
împrietenească oarecum cu Laffitte în urma unor partide de
şah. Napoleon l-a întrebat cum era organizată flota cu care
Laffitte controla zona; nicio corabie nu scăpa, cu excepţia
celor ale Statelor Unite: piratul nu le ataca niciodată, dintr-o
loialitate ciudată faţă de americani.
Împăratul l-a luat pe Morisset într-o cămăruţă şi au
petrecut două ceasuri între patru ochi. Poate că Laffitte era
soluţia pentru o dilemă care-l chinuia de când cu dezastrul
de la Trafalgar: cum să-i împiedice pe englezi să devină
stăpânii comerţului maritim. Neavând suficiente nave, se
gândise să se alieze cu americanii, certaţi cu Marea Britanie
după Războiul de Independenţă din 1775, numai că
preşedintele Jefferson dorea consolidarea teritorială şi n-avea
de gând să intervină în conflictele europene. Într-o sclipire de
inspiraţie ca atâtea altele care-l ridicaseră de la condiţia de
soldat modest pe culmile puterii, Napoleon l-a însărcinat pe
Morisset să recruteze piraţi care să hărţuiască vasele engleze
din Atlantic. Morisset pricepuse că era vorba de o misiune
delicată – împăratul nu se putea afişa ca aliat al unor bandiţi
– şi şi-a spus că sub acoperirea de om de ştiinţă şi-ar fi
permis să călătorească fără să bată la ochi. Fraţii Jean şi
Pierre Laffitte se îmbogăţiseră de-a lungul anilor din pradă şi
contrabandă de tot felul, numai că autorităţile americane nu
admiteau evaziunea fiscală şi, în ciuda simpatiei făţişe a
celor doi faţă de democraţia Statelor Unite, i-au declarat în
afara legii.
Jean-Martin Relais nu-l cunoştea pe cel pe care avea să-l
însoţească peste Atlantic. Într-o dimineaţă de luni directorul
Academiei Militare l-a convocat în biroul său, i-a dat nişte
bani şi i-a ordonat să-şi cumpere haine civile şi un cufăr,
căci peste două zile avea să se îmbarce. „Şi nu sufla o vorbă,
Relais, căci e o misiune confidenţială.” Fidel educaţiei sale
militare, tânărul s-a supus. Ulterior a aflat că fusese ales

349
- INSULA DE SUB MARE -

pentru că era cel mai bun la engleză şi pentru că directorul


presupunea că, fiind originar din colonii, n-avea să pice mort
după prima pişcătură de ţânţar tropical.
Aşa că a gonit călare până la Marsilia, unde-l aştepta
Isidore Morisset cu biletele de drum. S-a simţit uşurat şi
recunoscător că omul abia de-l privea: ştiind că aveau să
împartă aceeaşi cabină strâmtă, era cam neliniştit, obişnuit
fiind cu insinuările pe care i le făceau alţi bărbaţi şi care-l
răneau adânc.
— Chiar nu eşti curios să afli unde mergem? l-a întrebat
Morisset după câteva zile pe mare în care dacă schimbaseră
trei vorbe de politeţe.
— Merg unde mă trimite Franţa, a luat Relais poziţie de
drepţi.
— Mai lasă milităria asta, tinere. Suntem civili, ai înţeles?
— Pozitiv.
— Dar vorbeşte ca oamenii, ce Dumnezeu!
— La ordinele dumneavoastră, domnule.
Curând Jean-Martin a descoperit că tăcutul şi nesociabilul
Morisset era de-a dreptul fascinant în particular. Băutura îi
dezlega limba şi îl relaxa, parcă era alt om, amabil, surâzător
şi ironic. Bun jucător de cărţi, avea mii de istorioare de
povestit şi le spunea în cuvinte puţine şi fără înflorituri.
Astfel, printre pahare de coniac, între ei s-a creat o
camaraderie firească.
— Într-o zi Pauline Bonaparte m-a invitat în boudoir. Un
negru din Antile aproape despuiat a adus-o în braţe şi a
îmbăiat-o în prezenţa mea. Coana Bonaparte se lăuda că
poate seduce orice bărbat, dar cu mine nu i-a mers.
— De ce?
— Mă deranjează stupiditatea femeilor.
— Preferaţi stupiditatea bărbaţilor? a glumit tânărul cu un
pic de cochetărie, căci se cam ameţise şi el şi se simţea în
siguranţă.
— Prefer caii.

350
- ISABEL ALLENDE -

Dar Jean-Martin era mai interesat de piraţi decât de


virtuţile cabaline sau de toaleta frumoasei Pauline, aşa că l-a
îndemnat să revină la aventura trăită de proaspătul lui
prieten în timpul captivităţii pe insula Barataria. Ştiind că
nici măcar vasele de război europene nu aveau curaj să se
apropie de insula fraţilor Laffitte, Morisset renunţase la ideea
de a sosi acolo neinvitat: ar fi fost căsăpiţi pe loc înainte de a
apuca să deschidă gura. În plus, nu era deloc sigur că
numele lui Napoleon ar fi fost pe placul fraţilor Laffitte, ba
dimpotrivă, drept care se hotărâse să-i abordeze pe teren
neutru, la New Orleans.
— Au fost scoşi în afara legii, habar n-am cum o să dăm
de ei.
— E foarte simplu, nu se ascund, l-a liniştit Jean-Martin.
— De unde ştii?
— Din scrisorile maică-mii.
Până atunci Relais nici nu pomenise de faptul că mama lui
locuia în oraşul acesta, i se păruse un amănunt prea lipsit de
importanţă în comparaţie cu măreţia misiunii încredinţate de
însuşi împăratul.
— Mama dumitale îi cunoaşte pe fraţii Laffitte?
— Îi cunoaşte toată lumea, sunt regii Mississippiului.

La ora şase după-amiaza Violette Boisier încă se mai


odihnea, goală şi udă de plăcere, în patul lui Sancho García
del Solar. De când Rosette şi Tété stăteau la ea şi casa era
plină de elevele viitoarelor „plasamente”, prefera locuinţa
amantului pentru amor sau doar pentru a-şi face siesta. La
început Violette a vrut să cureţe şi să înfrumuseţeze noul
cuibuşor de nebunii, dar nu avea vocaţie de slujnică şi era
absurd să piardă ore preţioase de intimitate încercând să se
lupte cu dezordinea monumentală de acolo. Singurul servitor
al lui Sancho era bun doar să facă cafea. Îl primise de la
Valmorain, căruia îi fusese cu neputinţă să-l vândă. Nu l-ar
fi cumpărat nimeni: căzuse de pe acoperiş şi se stricase la
cap, râdea într-una ca prostul. Fireşte că Hortense Guizot

351
- INSULA DE SUB MARE -

nu-l suporta. Dar Sancho îl tolera, ba chiar îl simpatiza,


făcea o cafea excelentă şi nu şterpelea restul când se întorcea
de la cumpărături în Piaţa Franceză. Violette îl bănuia că-i
spiona când făceau amor. „Vezi-ţi de treabă, femeie, e prea
cretin pentru aşa ceva”, o liniştea bărbatul.
La aceeaşi oră, Loula şi Tété stăteau în faţa casei galbene
pe nişte scaune de răchită, ca toate vecinele la ora înserării.
Notele unui exerciţiu de pian tocau liniştea amurgului de
toamnă. Loula îşi fuma trabucul de tutun negru cu ochii
întredeschişi, odihnindu-şi oasele, Tété cosea o cămăşuţă de
bebeluş. Încă nu i se vedea burta, dar îşi anunţase sarcina
puţinilor prieteni pe care-i avea, iar singura mirată a fost
Rosette, care, preocupată de ale ei, nici nu se prinsese de
legătura amoroasă dintre maică-sa şi Zacharie. Aşa le-a găsit
Jean-Martin Relais. Nu-şi anunţase sosirea în scris pentru
că ordinul fusese să păstreze secretul asupra călătoriei şi
oricum misiva ar fi ajuns după el.
Loula, care nu-l mai văzuse de ani buni, nici nu l-a
recunoscut, s-a mulţumit să tragă din trabuc indiferentă.
„Sunt eu, Jean-Martin!” a spus emoţionat băiatul. Matahala
de Loula a priceput abia după câteva clipe, scrutându-l
printre vălătucii de fum, că într-adevăr era puiul ei, prinţul
ei, lumina ochilor ei bătrâni. Strigătele ei de bucurie s-au
auzit pe toată strada. L-a ridicat în braţe, l-a acoperit de
sărutări şi lacrimi, în timp ce el se zbătea să-şi recapete
demnitatea în vârful picioarelor. „Unde e maman?” a întrebat
imediat ce a revenit pe pământ şi şi-a recuperat pălăria
călcată în picioare. „La biserică, se roagă pentru sufletul
răposatului tău tată. Hai înăuntru să-ţi fac o cafea în timp ce
prietena mea Tété se duce s-o caute”, a răspuns Loula fără
pic de ezitare, iar Tété o zbughea spre casa lui Sancho.
În salon Jean-Martin a dat cu ochii de o fată în rochie
albastră care cânta la pian cu o ceaşcă pe cap. „Rosette, ia
uite cine a venit! Puiul meu, Jean-Martin al meu!” a strigat
ea în chip de prezentare. Fata şi-a întrerupt exerciţiile
muzicale şi s-a răsucit spre el. S-au salutat, el cu o înclinare

352
- ISABEL ALLENDE -

ţeapănă din cap şi izbindu-şi călcâiele de parcă ar fi fost în


uniformă, ea fluturându-şi genele lungi şi rostind „Bine aţi
venit, monsieur, nu trece o zi fără ca madame şi Loula să nu
vă pomenească”. Aşa şi era, amintirea lui plutea prin casă ca
o fantomă, Rosette apucase să-l cunoască din relatările lor.
Loula i-a luat lui Rosette ceaşca de pe cap şi s-a dus să
pună de cafea; din curtea interioară răzbăteau exclamaţiile ei
de bucurie. Stând tăcuţi pe marginea scaunelor, cei doi se
priveau pe furiş, cu senzaţia că se mai cunoscuseră.
Douăzeci de minute mai târziu, în timp ce Jean-Martin ataca
cea de-a treia prăjitură, a ajuns şi Violette, gâfâind, cu Tété
pe urmele ei. Băiatului i s-a părut că mama lui era mai
frumoasă ca oricând şi n-a întrebat de ce venea de la slujbă
ciufulită şi cu rochia încheiată strâmb.
Din prag, Tété se uita amuzată la tânărul incomodat de
potopul de sărutări cu care-l acoperea maică-sa şi de
ciupiturile pe obraz din partea Loulei. Vântul sărat al
oceanului îi întunecase tenul şi anii de formaţie militară îi
accentuaseră rigiditatea, inspirată de cel pe care-l credea
tatăl său. Şi-l amintea pe Étienne Relais puternic, stoic şi
sever, dar nu uita nici duioşia pe care i-o arătase în
intimitatea căminului. În schimb, mama lui şi Loula îl
trataseră dintotdeauna ca pe un copil, şi iată că o făceau şi
acum. Ca să compenseze cumva chipul lui drăgălaş, Jean-
Martin se purta distant, rece şi afişa o expresie pietrificată,
tipic militărească. În copilărie acceptase să fie confundat cu o
fetiţă, adolescent, înghiţise glumele şi batjocura colegilor,
dintre care unii chiar se amorezau de el. Dar acum
mângâierile astea de faţă cu Rosette şi cu mulatra al cărei
nume nu-l reţinuse îl ruşinau, dar n-avea curaj să le
respingă. Tété nu s-a mirat că Jean-Martin şi Rosette aveau
aceleaşi trăsături: era convinsă că fiică-sa seamănă cu
Violette Boisier, asemănare care se accentuase în lunile de
antrenament pentru „plasament”, când fata imita gesturile
maestrei sale.

353
- INSULA DE SUB MARE -

Între timp, Morisset ajunsese la fierăria de pe strada Saint


Philippe, despre care aflase că era un paravan pentru
activităţi piratereşti, dar nu găsise persoana pe care o căuta.
A fost gata să-i lase un bilet lui Jean Laffitte ca să-i ceară o
întâlnire şi să-i reamintească partidele lor de şah, dar şi-a
dat seama la timp că ar fi fost o gafă monumentală. De trei
luni spiona făcând-o pe omul de ştiinţă şi încă nu se
obişnuise cu precauţia cerută de misiune, tot timpul era gata
să facă vreo imprudenţă. Dar mai târziu, după ce Jean-
Martin l-a prezentat maică-sii, excesul de prevedere i s-a
părut caraghios: femeia se oferise cât se poate de firesc să-l
ducă ea la piraţi. Se aflau în casa galbenă, care se umpluse
până la refuz: în afară de familie, mai veniseră să-l vadă pe
Jean-Martin doctorul Parmentier, Adèle, Sancho, başca două
vecine.
— Înţeleg că pe capul fraţilor Laffitte s-a pus un preţ, a
spus spionul.
— Chestii americăneşti, monsieur Moriste, a râs Violette.
— Morisset. Isidore Morisset, madame.
— Fraţii Laffitte sunt foarte bine văzuţi pentru că vând
ieftin. Nimănui nu i-ar trece prin minte să-i toarne pentru
cinci sute de dolari, a intervenit Sancho García del Solar,
adăugând că Pierre avea faimă de om posac, în timp ce Jean
era un adevărat cavaler, vorbea cinci limbi, scria cu stil, era
extrem de ospitalier, curajos cât cuprinde, iar oamenii lui –
aproape trei mii – s-ar fi lăsat bucuroşi ucişi pentru el.
— Mâine e sâmbătă şi are loc licitaţia. Ce-ar fi să veniţi la
Templu, a propus Violette.
— La Templu?!
— Acolo îşi fac ei licitaţiile, l-a lămurit Parmentier.
— Păi, dacă toată lumea ştie unde să-i găsească, de ce nu
i-au arestat? a vrut să ştie Jean-Martin.
— Nu îndrăzneşte nimeni. Clairborne a cerut întăriri, căci
oamenii ăia sunt de temut, legea lor e violenţa şi sunt mai
bine înarmaţi decât armata.

354
- ISABEL ALLENDE -

Aşa că a doua zi Violette, Morisset şi Jean-Martin plecau


în excursie cu un coş cu merinde şi două sticle de vin. Pe
Rosette o lăsase acasă să exerseze la pian, dar de fapt
observase că Jean-Martin prea se uita la ea şi datoria ei de
mamă era să împiedice orice fantezie nelalocul ei. Rosette era
eleva ei cea mai bună, perfectă pentru un „plasament”, dar
total nepotrivită pentru fiu-său, care trebuia să pătrundă în
Société du Cordon Bleu printr-un mariaj bun. Se gândea să-
şi aleagă nora cu simţ de răspundere şi fără să-i dea ocazia
băiatului să comită erori sentimentale. La expediţie s-a
alăturat în ultima clipă şi Tété, care s-a urcat în barcă cam
neliniştită: avea greţuri, fiind în primele luni de sarcină şi se
temea de caimani, de şerpii de apă şi de alte jivine care picau
din copaci. Ambarcaţiunea fragilă era condusă de un vâslaş
care se orienta perfect prin labirintul de canale, insuliţe şi
lacuri peste care plutea un abur urât mirositor şi un nor de
ţânţari, ideal pentru traficul ilegal şi tot soiul de blestemăţii.

Bastardul
Templul s-a dovedit a fi o insuliţă printre bolţile deltei, o
ridicătură compactă de scoici mărunţite de timp şi acoperită
de o pădure de stejar care pe vremuri era un loc sacru al
indienilor – mai existau şi acum rămăşiţele unui altar, de aici
şi numele. Fraţii Laffitte veniseră devreme, aşa cum făceau în
fiecare sâmbătă, cu excepţia celor în care pica Crăciunul sau
Adormirea Maicii Domnului. Pe mal se înşirau ambarcaţiuni
pentru adâncime mică: bărci pescăreşti, şalupe, canoe,
bărcuţe particulare cu copertină pentru doamne şi barcaze
grosolane de marfă.
Piraţii montaseră corturi de prelată în care-şi etalau
comorile şi distribuiau gratis limonada doamnelor, rom de
Jamaica domnilor şi dulciuri copiilor. Mirosea a apă stătută
şi a prăjeală de creveţi picanţi serviţi pe frunze de porumb.
Ambianţa era de carnaval, cu muzică, scamatori şi un dresor
de câini. Pe o platformă erau scoşi la vânzare patru sclavi
adulţi şi un copil despuiat de vreo doi-trei ani. Cei interesaţi
355
- INSULA DE SUB MARE -

le cercetau dinţii ca să le aprecieze vârsta, albul ochilor ca să


vadă dacă sunt sănătoşi şi anusul, ca să verifice dacă nu era
astupat cu câlţi, trucul clasic menit să mascheze diareea. O
doamnă coaptă, cu umbreluţă de dantelă, cântărea cu o
mână înmănuşată organele genitale ale unui bărbat.
Pierre Laffitte începuse licitaţia mărfii, care la prima vedere
era total lipsită de logică, de parcă ar fi vrut să-şi zăpăcească
clientela, căci vedeai acolo un amestec de lămpi de cristal,
saci de cafea, rochii de damă, arme, cizme, statui din bronz,
săpun, pipe şi brice pentru bărbierit, pungi cu piper şi
scorţişoară, mobilă, tablouri, odoare şi candelabre bisericeşti,
lăzi de vin, o maimuţă dresată şi doi papagali. Nimeni nu
pleca fără să cumpere ceva, pentru că cei doi Laffitte făceau
şi pe bancherii, şi pe cămătarii. Fiecare obiect era unic,
răcnea Pierre din toţi bojocii, lucru perfect posibil, căci
lucrurile proveneau de la vase comerciale atacate în larg.
„Priviţi, doamnelor şi domnilor, acest vas de porţelan e demn
de un palat regal! Şi ce ziceţi de această mantie de brocart
tivită cu hermină, cât oferiţi? Cu o astfel de ocazie nu vă mai
întâlniţi!” Publicul glumea şi fluiera, dar ofertele tot creşteau
într-o întrecere amuzantă pe care Pierre ştia s-o exploateze.
Între timp, Jean Laffitte, îmbrăcat în negru, cu manşete
albe, guler de dantelă şi cu pistoalele la brâu, se plimba prin
mulţime seducând ageamiii cu zâmbetul său larg şi cu
privirile lui de îmblânzitor de şerpi. O salută pe Violette
Boisier cu o plecăciune teatrală, ea îl sărută pe amândoi
obrajii, ca vechi prieteni ce erau la capătul unor ani de
tranzacţii şi favoruri reciproce.
— Cu ce o pot servi pe singura femeie în stare să-mi
răpească inima?
— Păstrează-ţi galanteriile, mon cher ami, de data asta n-
am venit să cumpăr, a râs Violette, arătându-i-l pe Morisset,
care se afla la patru paşi în spatele ei.
Dezorientat de ţinuta de explorator, chipul ras şi ochelarii
cu lentile groase, Jean Laffitte nu l-a recunoscut imediat pe
cel pe care-l cunoscuse mustăcios şi cu favoriţi.

356
- ISABEL ALLENDE -

— Morisset? C’est vraiment vous! a exclamat într-un


târziu, bătându-l pe spate.
Stânjenit, spionul s-a uitat în dreapta şi în stânga,
trăgându-şi pălăria peste sprâncene. N-ar fi vrut ca dovezile
de prietenie ale piratului să ajungă la urechile
guvernatorului Clairborne, însă nimeni nu se uita la ei
pentru că tocmai atunci Pierre scotea la mezat un cal arab
râvnit de toată suflarea masculină. Jean Laffitte l-a luat cu el
într-un cort, unde puteau vorbi între patru ochi, răcorindu-
se cu un vin alb. Spionul i-a transmis oferta lui Napoleon: un
certificat de corsar, o lettre de marque, care echivala cu un
permis oficial pentru a ataca corăbiile, cu condiţia să se ia de
cele englezeşti. Laffitte i-a replicat amabil că n-avea nevoie de
un permis special ca să facă ce făcuse mereu şi că numita
lettre de marque era în fond o îngrădire, căci îl obliga să nu
atace vasele franceze, cu pagubele de rigoare.
— Dar activitatea dumitale va fi legală; nu veţi mai fi
piraţi, ci corsari, lucru mai acceptabil pentru americani, a
argumentat Morisset.
— Singurul lucru care ne-ar putea modifica relaţia cu
americanii ar fi să plătim impozit şi, sincer, e o posibilitate pe
care n-am luat-o încă în calcul.
— Un permis de corsar e valoros…
— Doar dacă putem naviga sub drapel francez.
Tăcutul Morisset i-a explicat că aşa ceva nu era inclus în
oferta împăratului, trebuiau să navigheze sub alte pavilioane,
dar aveau să beneficieze de impunitate pe teritoriile franceze.
De mult nu mai rostise dintr-un foc atâtea cuvinte. Laffitte a
fost de acord să dezbată problema, astfel de decizii se luau
prin votul tuturor.
— Deşi contează doar votul dumitale şi al fratelui
dumitale, a insinuat Morisset.
— Greşeşti. Suntem mai democratici decât americanii şi,
desigur, mult mai mult decât francezii. Vei avea răspunsul
meu peste două zile.

357
- INSULA DE SUB MARE -

Afară, Pierre Laffitte tocmai pornise licitaţia sclavilor,


momentul cel mai aşteptat al târgului, iar zarva ofertelor
atinsese cote înalte. Singura femeie din lot îşi strângea
copilul la piept şi îi implora pe doi cumpărători să nu-i
despartă, băiatul era isteţ şi ascultător; în paralel, Pierre
Laffitte o prezenta ca bună reproducătoare, făcuse mai mulţi
copii şi era încă fertilă. Tété urmărea scena cu inima strânsă
şi luptându-se să nu strige, gândindu-se la copiii pe care
nefericita aceea îi pierduse şi la ticăloşia la care era supusă
fiind scoasă la mezat. Măcar ea fusese scutită de aşa ceva şi
Rosette a ei era la adăpost. Cineva a spus că sclavii erau
aduşi din Haiti, fraţii Laffitte îi primiseră direct de la agenţii
lui Dessalines, care în felul acesta făcea rost de bani pentru
arme şi se îmbogăţea şi el, vânzându-i pe cei care luptaseră
cu el pentru libertate. Dacă Gambo ar vedea asta, ar plesni
de furie, îşi zicea Tété.
Licitaţia era pe sfârşite când s-a auzit glasul inconfundabil
al lui Owen Murphy: oferea cincizeci de dolari în plus pentru
mamă şi o sută pentru copil. Pierre a aşteptat să treacă
minutul regulamentar şi, cum nimeni n-a mai săltat preţul, a
anunţat că cei doi aparţineau clientului cu barbă neagră. Pe
platformă femeia s-a prăbuşit aproape leşinată de uşurare,
încleştată de copilul care plângea speriat. Un ajutor a
apucat-o de braţ şi i-a predat-o lui Owen Murphy.
Irlandezul o pornise deja spre bărci când Tété s-a
dezmeticit şi a fugit după ei, strigându-l. Omul a salutat-o
fără multe dovezi de efuziune, dar se vedea limpede că era
bucuros s-o revadă. I-a spus că fiu-său Brandon se însurase
şi avea să-l facă bunic. I-a mai spus şi de pământul
cumpărat în Canada, unde aveau de gând să plece cu toţii şi
să înceapă o viaţă nouă.
— Cred că monsieur Valmorain nu prea e de acord să
plecaţi, a spus Tété.
— Dar madame Hortense de mult vrea să mă înlocuiască.
Avem păreri diferite. O să se supere pentru că am cumpărat

358
- ISABEL ALLENDE -

şi copilul, dar am respectat Codul: e prea mic ca să fie


despărţit de mamă.
— Aici nu se respectă nicio lege, domnule Murphy, piraţii
fac ce vor ei.
— De aceea prefer să nu tratez cu ei, însă nu eu hotărăsc,
a răspuns irlandezul, arătând spre Toulouse Valmorain care
se afla mai departe.
Izolat de mulţime, acesta stătea de vorbă sub un stejar cu
Violette Boisier, ea purtând o umbrelă de soare japoneză, el
sprijinit în baston şi ştergându-şi fruntea cu batista. Tété a
dat să plece, dar era prea târziu: el o văzuse, drept care s-a
simţit obligată să se apropie. A fost urmată de Jean-Martin,
care-l aştepta pe Morisset în faţa cortului lui Laffitte; s-au
adunat cu toţii la umbra firavă a copacului. Tété şi-a salutat
fostul stăpân fără să-l privească în ochi, constatând însă că
devenise şi mai gras şi mai congestionat. A regretat că
doctorul Parmentier avea la îndemână leacurile pentru
subţiat sângele pregătite de ea. Dintr-o singură lovitură omul
acesta putea să le distrugă precara existenţă, ei şi lui
Rosette. I-ar fi stat mai bine la cimitir.
Valmorain era atent la prezentarea pe care Violette Boisier
o răcea fiului ei. Îl măsura pe Jean-Martin din cap până-n
picioare, îi aprecia zvelteţea, eleganţa cu care purta costumul
modest, simetria perfectă a chipului. Tânărul l-a salutat
înclinându-se, respectând diferenţa de rang şi vârstă, dar
omul i-a întins o mână grăsulie şi plină de pete gălbui.
Valmorain i-a ţinut mâna între ale lui mai mult timp decât
era cuvenit, cu un zâmbet indescifrabil. Jean-Martin s-a
îmbujorat şi s-a tras îndărăt. Nu era prima dată că era
obiectul insinuărilor unui bărbat şi ştia să iasă din astfel de
situaţii fără să facă tapaj, însă neruşinarea acestui inverti era
prea de tot şi îi era ruşine că maică-sa era de faţă. Atât de
vizibil fusese gestul de respingere, încât Valmorain şi-a dat
seama că fusese interpretat greşit şi, în loc să se supere, a
pufnit în râs.

359
- INSULA DE SUB MARE -

— Văd că acest pui de sclavă e cam mofturos, a exclamat


el amuzat.
O tăcere grea s-a lăsat printre cei prezenţi în timp ce
vorbele lui îşi înfigeau ghearele de uliu în inimile lor. Parcă se
făcuse şi mai cald, lumina şi mai orbitoare, aerul şi mai
înăbuşitor şi zgomotul târgului şi mai asurzitor, doar
Valmorain nu înţelegea ce efect avusese replica sa.
— Ce-aţi spus? a articulat, livid, Jean-Martin după ce şi-a
recăpătat glasul.
Violette l-a luat de braţ încercând să-l ia de acolo, dar
băiatul s-a desprins ca să-l înfrunte pe Valmorain, ducându-
şi, din obişnuinţă, mâna la şold, unde ar fi trebuit să dea de
sabie dacă ar fi fost în uniformă.
— Mi-aţi jignit mama! a rostit cu glas răguşit.
— Să nu-mi spui, Violette, că băiatul nu-şi cunoaşte
originea, a continuat Valmorain pe acelaşi ton batjocoritor.
Ea nu a răspuns. Umbreluţa îi căzuse din mână pe
pământul de scoici bătute, îşi dusese mâinile la gură şi ochii
îi ieşiseră din orbite.
— Îmi datoraţi o reparaţie, monsieur. Vă dau întâlnire în
grădinile Saint-Antoine cu martorii dumneavoastră în cel
mult două zile, pentru că în a treia mă întorc în Franţa, a
spus Jean-Martin, articulând răspicat fiecare silabă.
— Nu fi caraghios, fiule. N-am să mă bat în duel cu cineva
de teapa ta. Am spus adevărul – întreab-o pe maică-ta, a mai
spus Valmorain, arătând cu bastonul către cele două femei,
după care s-a întors şi a pornit fără grabă spre ambarcaţiuni,
legănându-se pe genunchii umflaţi, pentru a se întâlni cu
Owen Murphy.
Jean-Martin a dat să se ia după el ca să-l ia la pumni, dar
femeile l-au apucat de haine. Tocmai atunci a apărut şi
Isidore Morisset, care, văzându-şi secretarul luptându-se cu
ele, roşu de furie, l-a imobilizat pe la spate. Tété a scornit pe
loc că avuseseră o altercaţie cu un pirat şi că trebuiau să
plece imediat. Spionul a fost de acord – nu dorea să
pericliteze negocierile cu Laffitte – aşa că l-a apucat bine cu

360
- ISABEL ALLENDE -

mâinile lui de tăietor de lemne şi, urmat de cele două, s-a


îndreptat spre barca unde-i aştepta vâslaşul cu coşul de
merinde neatins.
Îngrijorat, l-a luat pe după umeri cu un gest patern şi l-a
întrebat ce se petrecuse, dar Jean-Martin s-a răsucit cu
spatele la el şi a rămas cu privirile pironite la apă. Nimeni n-
a scos o vorbă timp de o oră şi jumătate cât a durat drumul
până la New Orleans. Morisset s-a dus singur la hotel;
secretarul le-a urmat pe cele două la casa de pe strada
Chartres. Acolo, Violette s-a încuiat în camera ei şi s-a trântit
pe pat ca să plângă amarnic, în timp ce Jean-Martin se
plimba ca un leu în cuşcă aşteptând să se calmeze ca s-o ia
la întrebări. „Ce ştii despre trecutul mamei, Loula? Trebuie
să-mi spui, eşti obligată!” a presat-o pe fosta lui dădacă.
Femeia, care habar nu avea de cele petrecute la Templu, a
crezut că se referă la epoca de glorie în care Violette fusese
cea mai divină poule din Le Cap şi numele ei era purtat de
căpitanii de corabie peste mări şi ţări – iar asta n-avea să i-o
spună puiului ei, oricât de tare ar fi strigat. Violette ştersese
orice urmă a trecutului ei în Saint-Domingue şi n-o să fie
tocmai ea, credincioasa de Loula, care să-i trădeze taina.
Pe înserat, nemaiauzind plânsete, Tété i-a dus lui Violette
o tizană contra durerii de cap, a ajutat-o să se dezbrace, i-a
periat claia ciufulită în care i se transformase pieptănătura, a
stropit-o cu apă de trandafiri, i-a pus o cămaşă subţire şi s-a
aşezat lângă ea pe marginea patului. În penumbra storurilor
trase i-a vorbit cu toată încrederea dată de anii de
colaborare.
— Nu e chiar aşa de grav, madame. Gândiţi-vă că aceste
cuvinte n-au fost rostite niciodată. N-o să le repete nimeni şi
veţi trăi la fel ca până acum, a consolat-o ea.
Presupunea că Violette nu se născuse liberă, aşa cum îi
spusese odată, şi că în tinereţe fusese sclavă. Nu o
învinovăţea pentru asta. Probabil că-l avusese pe Jean-
Martin înainte ca Relais să o elibereze şi să se însoare cu ea.

361
- INSULA DE SUB MARE -

— Dar Jean-Martin ştie deja şi n-o să mă ierte în veci că l-


am minţit!
— Nu-i uşor să recunoşti că ai fost sclavă, madame.
Important e că acum sunteţi amândoi liberi.
— N-am fost niciodată sclavă, Tété. Chestia e că nu sunt
mama lui. Jean-Martin s-a născut sclav şi bărbatu-meu l-a
cumpărat. Doar Loula e la curent.
— Dar monsieur Valmorain cum de a aflat?
Şi-atunci Violette Boisier i-a povestit cum ajunsese copilul
la ea, cum venise Valmorain cu nou-născutul într-o păturică
rugând-o să aibă o vreme grijă de el, cum au sfârşit ea şi
Relais să-l adopte. N-au cercetat de unde venea, dar au
bănuit că era fiul lui Valmorain făcut cu o sclavă de-a sa.
Mai departe Tété n-a ascultat, căci ştia povestea. Se pregătise
în mii de nopţi de insomnie pentru clipa revelaţiei, când în
fine avea să afle veşti despre pruncul care-i fusese răpit; dar
acum, când era aici, la doi paşi de ea, nu simţea nicio
străfulgerare de fericire, nici nu-i venea să plângă, nici n-o
potopise un val de duioşie care s-o facă să alerge să-l ia în
braţe; avea doar un vuiet surd în urechi, precum zgomotul
roţilor unei trăsuri pe drum. A închis ochii evocând imaginea
băiatului, mirată că nu ghicise nimic; instinctul nu-i spusese
nimic, nici chiar atunci când constatase cât de mult semăna
cu Rosette. Şi-a cercetat sentimentele căutând dragostea de
mamă pe care o cunoştea atât de bine, căci şi-o revărsase
asupra lui Maurice şi asupra lui Rosette – n-a găsit decât
uşurare. Fiul ei se născuse sub o stea bună, o z’étoile
sclipitoare, căci ajunsese pe mâinile cuplului Relais şi pe cele
ale Loulei, care-l răsfăţaseră şi-l educaseră, de aceea ofiţerul
îi lăsase moştenire legenda vieţii sale, de aceea Violette
muncea neobosită pentru a-i asigura un viitor solid. S-a
bucurat fără pic de gelozie: ea n-ar fi putut să-i dea nimic din
toate astea.
Iar ranchiuna pe care i-o purta lui Valmorain, acest
bolovan negru şi tare pe care-l ducea în piept, s-a micşorat
parcă, şi dorinţa de răzbunare s-a topit în sentimentul de

362
- ISABEL ALLENDE -

recunoştinţă faţă de cei care se ocupaseră atât de bine de fiul


ei. Iar gratitudinea pe care o simţea i-a spus şi ce să facă cu
proaspăta informaţie. Ce câştiga dacă anunţa în cele patru
zări că ea era mama lui Jean-Martin şi cerea o afecţiune care
aparţinea de drept alteia? Dar i-a spus adevărul lui Violette
Boisier, fără a insista asupra suferinţei care o copleşise atât
de mult în trecut, pentru că aceasta se atenuase în ultimii
ani. Tânărul care se plimba prin curte era un necunoscut
pentru ea.
Cele două au mai tras un bocet mână în mână, unite
printr-un curent de compasiune reciprocă. După care au
conchis că cele spuse de Valmorain nu mai puteau fi şterse,
dar efectul lor asupra lui Jean-Martin trebuia îndulcit. La ce
bun să-i spună că Violette nu era mama lui, că se născuse
sclav, ca bastard al unui alb şi că fusese vândut? Mai bine să
creadă ce auzise din gura lui Valmorain, lucru care în esenţă
era adevărat: că maică-sa fusese sclavă. Nu trebuia să ştie
nici că Violette fusese o cocotte şi nici că Relais avusese
faimă de om crud. Jean-Martin avea să creadă că Violette îi
ascunsese stigmatul sclaviei sale pentru a-l proteja, dar avea
să se mândrească în continuare că era fiul lui Relais. Iar
peste două zile se va întoarce în Franţa şi la cariera sa în
armată, unde prejudecăţile legate de origine erau mai puţin
dăunătoare decât în America sau în colonii şi unde vorbele
lui Valmorain aveau să se pitească într-un colţ al memoriei.
— O să îngropăm povestea asta pe veci, a hotărât Tété.
— Şi ce facem cu Toulouse Valmorain?
— Vă duceţi să vorbiţi cu el, madame. Îi explicaţi că n-are
rost să divulge anumite secrete dacă nu vrea ca nevastă-sa şi
tot oraşul să afle că e tatăl lui Jean-Martin şi al lui Rosette.
— Care pot cere în instanţă numele Valmorain şi o parte
din moştenire, a adăugat Violette pe un ton şmecheresc.
— Chiar aşa?
— Nu, nici gând, dar scandalul ar fi teribil pentru soţii
Valmorain.

363
- INSULA DE SUB MARE -

Frică de moarte
Violette Boisier ştia că primul bal Cordon Bleu avea să dea
tonul următoarelor baluri şi că trebuia să marcheze de la
bun început diferenţa faţă de celelalte evenimente care
animau oraşul din octombrie până în aprilie. Vastul local a
fost împodobit şi nimeni nu s-a uitat la cheltuieli. S-a
instalat loja pentru orchestră, s-au adus măsuţe cu feţe de
masă de in brodate şi fotolii de pluş pentru mame şi
guvernante, dispuse în jurul ringului de dans. O pasarelă cu
covor pe jos era locul pe unde fetele îşi făceau intrarea
triumfală în salon. În ziua balului trotuarele au fost spălate
şi acoperite cu scânduri, s-au pus felinare colorate şi
cartierul a fost înveselit cu muzicanţi şi dansatori negri, ca la
carnaval. Dar ambianţa din interiorul salonului era sobră.
În casa Valmorain, în centru, pătrundea rumoarea
depărtată a muzicii stradale, pe care Hortense Guizot, la fel
ca toate albele din oraş, se făcea că n-o aude. Ştia despre ce
era vorba, de mai multe săptămâni doar despre asta se
vorbea. Tocmai cinase şi broda în salon, înconjurată de
fiicele ei, toate blonde şi trandafirii cum fusese şi ea, care se
jucau cu păpuşile în timp ce mezina dormea în leagăn.
Acum, uzată de atâtea naşteri, îşi punea carmin pe obraji şi
purta un coc blond fals pe care sclava Denise i-l prindea în
părul de culoarea paiului care-i mai rămăsese pe cap. Cina
fusese compusă din supă, două feluri principale, brânzeturi,
salată şi trei deserturi, adică ceva uşor pentru că era
singură. Fetele erau prea mici ca să ia masa în sufragerie, iar
soţul ţinea un regim riguros şi prefera să se ţină departe de
tentaţii. I se adusese în bibliotecă orez şi pui fiert fără sare,
căci se supunea ordinelor stricte ale doctorului Parmentier.
Nu numai că se înfometa, dar mai trebuia să se şi plimbe şi
să renunţe la alcool, ţigări şi cafea. Ar fi murit de plictiseală
dacă n-ar fi fost cumnatul Sancho, care venea zilnic să-l
pună la curent cu ultimele veşti şi bârfe, să-l înveselească cu

364
- ISABEL ALLENDE -

buna sa dispoziţie şi să-l bată la domino aşa cum îl bătea şi


la cărţi.
Parmentier, deşi se plângea şi el de inimă, nu urma
regimul monahal pe care i-l impunea pacientului său, pentru
că Sanité Dédé, oficianta voodoo din piaţa Congo, îi citise
viitorul în ghioc şi îi declarase că avea să trăiască până la
optzeci şi nouă de ani. „Tu, albule, ai să-i închizi ochii
sfântului Père Antoine atunci când se va prăpădi în 1829.”
Asta l-a liniştit în privinţa sănătăţii, dar l-a întristat
perspectiva de a pierde în timpul lungii sale vieţi fiinţele cele
mai dragi, precum Adèle sau chiar un fiu.
Primul semn că ceva nu era în regulă Valmorain l-a avut
în drum spre Franţa. Odată terminată vizita cea lugubră la
nonagenara sa mamă şi la surorile nemăritate, îl lăsase pe
Maurice la Paris şi se îmbarcase pentru a reveni la New
Orleans. Pe vapor i-a fost cam rău, dar a pus-o pe seama
valurilor care legănau corabia, excesului de vin şi a mâncării
de proastă calitate. La sosire, prietenul Parmentier i-a găsit
tensiune ridicată, puls neregulat, digestie proastă, exces de
bilă, flatulenţă, umori putride şi palpitaţii la inimă. A
decretat scurt că trebuia să slăbească şi să-şi schimbe
regimul de viaţă, asta dacă nu voia să se mute la cimitirul
din Saint-Louis în mai puţin de un an. Îngrozit, Valmorain s-
a supus exigenţelor medicului şi despotismului nevesti-sii,
care, sub pretext că are grijă de el, devenise un temnicer în
toată regula. Pentru orice eventualitate, apelase şi la „doctorii
de frunze” şi la magii tămăduitori, pe care până atunci îi
luase în râs, dar sperietura l-a făcut să-şi schimbe părerea.
Făcuse deci rost de un gris-gris, avea în cameră un mic altar
păgân, dădea pe gât poţiuni imposibil de identificat pe care i
le aducea Célestine de la piaţă şi făcuse două excursii
nocturne la o insuliţă pentru ca Sanité Dédé să-l purifice cu
fum de tutun şi descântece. Parmentier nu era împotriva
competenţelor femeii, convins că şi mintea contribuie la
vindecare, iar dacă pacientul avea încredere în magie n-avea
niciun rost să-l împiedice.

365
- INSULA DE SUB MARE -

Maurice, care lucra în Franţa într-o agenţie de import de


zahăr – Valmorain îl plasase acolo ca să înveţe acest aspect
al afacerii de familie – s-a urcat pe primul vapor aflând de
boala tatălui şi a ajuns la New Orleans la finele lui
octombrie. Şi-a găsit tatăl prăvălit precum o morsă într-un
fotoliu lângă foc, cu o tichie tricotată pe cap, un şal pe
genunchi, o cruce de lemn şi un gris-gris de cârpă atârnate
de gât, o umbră a omului trufaş şi pus pe chef care insistase
să-i arate viaţa de noapte a Parisului. „Fiule, în sfârşit eşti
aici, acum pot să mor liniştit”, a şoptit el. „Lasă prostiile,
Toulouse!” l-a întrerupt Hortense Guizot, privindu-l enervată.
Era să adauge „din păcate, încă nu”, dar s-a oprit la timp. De
trei luni îl îngrijea şi se săturase. Valmorain îi strica toată
ziua, iar noaptea o trezea din somn cu coşmarurile sale
recurente în care un anume Lacroix i se arăta târându-şi
podoaba capilară precum o cămaşă însângerată.
Mama vitregă l-a primit pe Maurice cu răceală, surorile l-
au salutat cu o reverenţă politicoasă şi au păstrat distanţa:
habar n-aveau de acest frate despre care abia de se pomenea
în familie. Cea mai mare din cele cinci avea opt ani, cea mai
mică era încă în braţele unei doici. Casa fiind ticsită de
atâtea suflete, Maurice a tras la unchiul Sancho, o soluţie
ideală pentru toţi, cu excepţia lui Toulouse Valmorain, care-
ar fi vrut să-l aibă aproape ca să-i dea sfaturi şi să-i predea
administrarea bunurilor. Exact ultimul lucru pe care-l dorea
Maurice, dar nu era momentul să-şi contrazică tatăl.
În seara balului, Sancho şi Maurice nu au luat cina în
casa Valmorain, aşa cum făceau aproape zilnic, mai curând
din obligaţie decât de plăcere. Nici unul, nici celălalt nu se
simţeau în largul lor cu Hortense Guizot, care nu-şi iubise
niciodată fiul vitreg şi nu putea să-l sufere pe Sancho cu
mustaţa lui obraznică, cu accentul lui spaniolesc şi
neruşinarea cu care se plimba prin oraş cu cubaneza aia,
putoarea aia sang-mêlée, principala vinovată pentru balul
Cordon Bleu de care se vorbea atât. Doar educaţia ei
desăvârşită a făcut-o să nu izbucnească în insulte; o doamnă

366
- ISABEL ALLENDE -

nu lua în seamă fascinaţia pe care aceste hetaire de culoare


o exercitau asupra bărbaţilor albi şi practica imorală de a le
oferi acestora propriile fiice. Ştia că unchiul şi nepotul se
dichiseau ca să meargă la bal, dar n-ar fi comentat nici
moartă. Nici cu bărbatu-său nu putea comenta subiectul,
asta ar fi însemnat să recunoască faptul că-i spiona
discuţiile private, la fel cum îi deschidea corespondenţa şi
scotocea prin sertarele secrete ale biroului, acolo unde-şi
ţinea banii. În felul acesta aflase că Sancho primise două
invitaţii de la Violette Boisier pentru că Maurice dorea să
asiste la bal. Iar Sancho se sfătuise cu Valmorain, pentru că
bruscul interes al nepotului pentru „plasament” avea nevoie
de sprijin financiar.
Hortense, care asculta cu urechea lipită de gaura pe care o
sfredelise ea însăşi în perete, şi-a auzit soţul aprobând pe loc
ideea şi a presupus că prin asta i se risipeau îndoielile
asupra virilităţii fiului său. Îndoieli la care contribuise chiar
ea, rostind cuvântul „efeminat” în destule conversaţii despre
fiul ei vitreg. Aşa că Valmorain vedea „plasamentul” ca pe
ceva oportun, dat fiind că Maurice nu fusese atras de
bordeluri şi nici de sclavele familiei. Până la însurătoare mai
avea cel puţin zece ani, între timp era cazul să-şi descarce
impulsurile masculine, după expresia lui Sancho. O fată de
culoare, curată, virtuoasă şi fidelă, prezenta destule
avantaje. Sancho îi explica lui Valmorain condiţiile
economice, care înainte depindeau de protector, dar de când
Violette Boisier se implicase în afacere erau stipulate printr-
un contract verbal care, chiar lipsit de valoare legală, nu era
mai puţin inviolabil. Valmorain n-a avut obiecţii asupra
costului, Maurice îl merita din plin. De partea cealaltă a
peretelui Hortense Guizot a fost pe punctul de a ţipa.

Balul sirenelor
Cu lacrimi de ruşine în ochi, Jean-Martin i-a mărturisit lui
Isidore Morisset cele spuse de Valmorain şi nedezminţite de
mama lui; pur şi simplu, Violette refuzase să comenteze acele
367
- INSULA DE SUB MARE -

cuvinte. Morisset a pufnit în râs – „şi ce importanţă are asta,


băiete?” – dar pe urmă s-a înduioşat şi l-a strâns la piept ca
să-l consoleze. Nu era un tip sentimental, de aceea a fost
mirat de emoţia pe care i-o trezea tânărul: îi venea să-l
protejeze şi să-l sărute. L-a îndepărtat cu blândeţe, şi-a luat
pălăria şi s-a dus să se plimbe pe dig ca să-şi limpezească
mintea. Peste două zile plecau în Franţa. Jean-Martin s-a
despărţit de mica sa familie cu rigiditatea pe care o afişa în
public, dar în ultima clipă a îmbrăţişat-o pe Violette
şoptindu-i că avea să-i scrie.
Balul Cordon Bleu fusese de-a dreptul magnific, aşa cum
şi-l imaginase Violette şi cum speraseră toţi ceilalţi. Bărbaţii
au venit îmbrăcaţi de gală, punctuali şi corecţi, răspândindu-
se în mici grupuri sub lămpile de cristal pe care străluceau
sute de lumânări, în sunetele orchestrei şi serviţi cu băuturi
uşoare şi şampanie, nu cu alcooluri tari. Mesele banchetului
erau pregătite într-o sală alăturată, dar ar fi fost o bădărănie
să se repeadă prea devreme asupra tăvilor pline. Violette
Boisier, în ţinută sobră, le-a urat bun venit; curând şi-au
făcut intrarea mamele şi guvernantele şi şi-au ocupat locurile
pe fotolii. Orchestra a atacat o piesă zgomotoasă, o cortină ca
de teatru s-a tras la o parte în fundul salonului şi fetele au
apărut pe pasarelă în şir indian. Erau câteva mulatre închise
la culoare, mai multe sang-mêlées care puteau trece drept
europence, vreo două sau trei chiar cu ochi albaştri, şi o
gamă variată de fete metise cu un sfert de sânge negru,
atrăgătoare toate, suave, elegante şi crescute în credinţa
catolică. Unele erau atât de timide, că nu-şi ridicau privirile
de pe covorul pe care păşeau, altele, mai îndrăzneţe, se uitau
pe furiş la curtezanii aliniaţi de-a lungul pereţilor. Numai
una mergea dreaptă şi serioasă, purtând pe chip o expresie
sfidătoare, aproape ostilă. Aceea era Rosette. Rochiile
vaporoase în culori deschise erau comandate în Franţa sau
copiate la perfecţie de Adèle, coafurile simple puneau în
valoare pletele strălucitoare, braţele şi gâturile erau dezgolite,
iar chipurile păreau lipsite de machiaj. Doar femeile ştiau de

368
- ISABEL ALLENDE -

câtă trudă şi artă era nevoie pentru a produce acest aspect


inocent.
Apariţia primelor fete a fost primită cu o tăcere
respectuoasă, dar după câteva minute au izbucnit aplauze
spontane. Nicicând nu se văzuse o asemenea colecţie de
sirene, aveau să comenteze a doua zi prin cafenele şi taverne
norocoşii care fuseseră de faţă. Candidatele la „plasament”
au alunecat precum lebedele prin salon, orchestra a renunţat
la trompete şi a început să cânte muzică de dans, iar albii şi-
au început avansurile cu o etichetă neobişnuită – nici gând
de familiaritatea îndrăzneaţă cu care dădeau buzna la
petrecerile mulatrelor. După ce schimbau câteva fraze
politicoase pentru a testa terenul, le solicitau un dans. Aveau
voie să danseze cu toate, dar fuseseră preveniţi că la al doilea
sau al treilea dans cu aceeaşi fată era cazul să se decidă.
Însoţitoarele observau totul cu ochi de vultur. Niciunul dintre
tinerii aroganţi şi obişnuiţi să facă ce le trecea prin minte n-a
încălcat regulile. Erau intimidaţi pentru prima dată în viaţă.
Maurice nu se uita la nimeni. Doar gândul că fetele se
ofereau pentru plăcerea albilor îi făcea rău. Transpira şi
sângele îi bubuia în tâmple. Nu-l interesa decât Rosette. De
când ajunsese la New Orleans în urmă cu câteva zile,
aşteptase balul doar ca s-o reîntâlnească, după cum
stabiliseră în scrisorile lor secrete, dar cum nu se văzuseră
de mult se temea că nu se vor recunoaşte. Dar instinctul şi
dorul întreţinut între zidurile de piatră ale colegiului din
Boston au făcut să ghicească imediat că fata semeaţă în
rochie albă, cea mai frumoasă dintre toate, era Rosette a lui.
Când a reuşit să-şi mişte picioarele şi să se apropie, era deja
înconjurată de trei sau patru pretendenţi la care Rosette se
uita atent, încercând să-l descopere pe singurul pe care
dorea să-l vadă. Aşteptase şi ea ca pe ghimpi această clipă.
Încă din copilărie îşi ascunsese dragostea pentru Maurice,
mascând-o în iubire fraternă, dar acum lucrurile se
schimbaseră. Aceasta era noaptea adevărului.

369
- INSULA DE SUB MARE -

Maurice a ajuns cu paşi rigizi în faţa ei şi a privit-o cu ochi


arzători. Se uitau unul la altul căutându-l pe acela pe care
şi-l aminteau: ea, pe puştiul slăbuţ cu ochi verzi şi
plângăcioşi care o urma ca o umbră, iar el, pe fetiţa
poruncitoare care i se strecura în pat. S-au regăsit în
amintire şi o clipă au redevenit cei de atunci: Maurice, tăcut,
tremurător şi în aşteptare, Rosette, încălcând normele şi
luându-l de mână ca să-l scoată la dans.
Prin mănuşile albe, fata îi simţea fierbinţeala, o febră care
a cuprins-o de la ceafă până la tălpi, de parcă s-ar fi aplecat
deasupra unui foc. Au lăsat-o genunchii, a pierdut pasul, s-
a agăţat de el ca să nu cadă. Primul vals a trecut prea
repede, n-au apucat să-şi spună nimic, doar se atingeau şi
se măsurau din priviri, total izolaţi de celelalte perechi.
Muzica s-a oprit, dar ei continuau să se mişte orbeşte până
au reintrat în ritm la următoarea bucată. Lumea se cam uita
la ei, amuzată, iar Violette Boisier a înţeles că eticheta strictă
a serbării era în pericol.
La ultimul acord, un tânăr mai îndrăzneţ a venit să
danseze cu Rosette. Încleştată de braţul lui Maurice şi ochi
în ochi cu el, ea nici nu l-a băgat în seamă, dar omul insista.
Atunci Maurice parcă s-a trezit din somn: s-a răsucit brusc
şi l-a împins atât de tare, că l-a trântit la pământ. O
exclamaţie unanimă a oprit muzica. Maurice a bâiguit o
scuză şi i-a întins mâna ca să-l ajute să se ridice, dar jignirea
fusese prea evidentă. Doi prieteni ai celui trântit s-au repezit
pe ringul de dans, dar, înainte ca cineva să provoace la duel
– lucru frecvent – Violette era lângă ei, încercând să spargă
tensiunea cu glume şi mici lovituri de evantai, iar Sancho
García del Solar îşi înşfăca nepotul de braţ şi-l ducea în
sufragerie, unde cei mai puţin tineri savurau deja
delicioasele feluri ale celei mai bune cuisine créole.
— Ce faci, Maurice! Păi nu ştii cine-i fata asta?
— Rosette, cine să fie? Am aşteptat nouă ani s-o revăd.
— Dar nu poţi dansa cu ea! Dansează cu alta, sunt atâtea
fete drăguţe, alege una şi de rest am eu grijă.

370
- ISABEL ALLENDE -

— Am venit doar pentru ea, unchiule.


Sancho a tras adânc în piept aerul rarefiat de fumul
trabucurilor şi de aroma dulceagă a florilor. Nu era pregătit
pentru aşa ceva, nu-şi imaginase că trebuia tocmai el să-i
deschidă ochii băiatului şi nici că revelaţia melodramatică
avea să se producă în acest loc şi în grabă. Ghicise patima
lor încă de când îi văzuse împreună prima dată, în Cuba, în
1793, când fugiseră din Le Cap cu hainele zdrenţe şi părul
plin de cenuşă. Pe atunci erau doar nişte copii care se ţineau
de mână, speriaţi de cele trăite, dar deja era limpede că îi
unea o dragoste solidă şi tenace. Era chiar uimit că nimeni
altul nu prinsese de veste.
— Uită de Rosette. E fiica tatălui tău. Rosette e sora ta,
Maurice, a suspinat Sancho privindu-şi vârful pantofilor.
— Dar ştiu, unchiule, a răspuns senin tânărul. Noi am
ştiut-o mereu, dar asta nu înseamnă că n-o să ne căsătorim.
— Eşti nebun, băiete, aşa ceva e cu neputinţă.
— Vom vedea, unchiule.

Hortense Guizot nu spera să scape de Maurice fără


intervenţia ei directă. Îşi satisfăcea ranchiuna imaginând
diverse modalităţi de a scăpa de fiul vitreg, era singura formă
de visare pe care această femeie cu simţ practic şi-o
permitea, iar lucrurile astea nu se spuneau la spovedanie:
crimele ipotetice nu erau decât visuri, iar să visezi nu e un
păcat. Atât de mult se luptase să-l îndepărteze de tatăl său şi
să-l înlocuiască cu un fiu al ei, pe care nu reuşise însă să-l
conceapă, încât, atunci când Maurice s-a scufundat singur,
lăsându-i teren liber pentru a dispune cum voia ea de averea
soţului, aproape că a fost dezamăgită. Petrecuse noaptea
balului în patul ei de regină, sub baldachinul cu îngeraşi,
obiect pe care-l transportau mereu între oraş şi plantaţie,
răsucindu-se între cearşafuri fără somn, gândindu-se că
chiar atunci Maurice îşi alegea o concubină, semn clar că fiul
ei vitreg lăsa în urmă adolescenţa şi păşea din plin în viaţa
de adult. Maurice era de-acum bărbat şi precis c-avea să se

371
- INSULA DE SUB MARE -

ocupe de afacerile familiei, deci puterea ei avea să se


diminueze, căci asupra lui nu avea influenţa pe care o
exercita asupra soţului. Ultimul lucru pe care-l dorea era ca
el să-şi vâre nasul în contabilitate şi să-i pună stavilă
cheltuielilor.
Hortense n-a reuşit să adoarmă decât în zori, când a luat
câteva picături de laudanum şi a avut un somn neliniştit,
bântuit de viziuni alarmante. S-a trezit către prânz, chinuită
de prevestiri rele, a tras de cordonul soneriei ca să vină
Denise, căreia i-a cerut o oală de noapte curată şi o cană cu
ciocolată. I s-a părut că aude o discuţie în surdină, pesemne
că din bibliotecă, de la etajul inferior. Cordonul soneriei care
străbătea cele două etaje şi mansarda îi servise şi până
atunci să audă ce se petrecea în restul casei; şi-a apropiat
urechea şi a auzit glasuri mânioase, dar nu a distins
cuvintele, astfel că a ieşit pe furiş din cameră. Pe scări a dat
de sclava ei, care, văzând-o doar în cămaşă de noapte şi
desculţă, furişându-se ca un hoţ, s-a lipit de perete, invizibilă
şi mută.
Sancho venise să-i povestească lui Toulouse Valmorain
cele petrecute la balul Cordon Bleu şi să-l pregătească
sufleteşte; lipsit de tactul necesar pentru a-l informa de
dorinţa nesăbuită a lui Maurice de a se însura cu Rosette, îi
dăduse vestea dintr-un foc. „Să se însoare?” a repetat
Valmorain neîncrezător. I se părea de-a dreptul comic şi l-a
pufnit râsul, dar, pe măsură ce Sancho îi dădea o idee despre
hotărârea fiului său, râsul i se schimba într-un rictus de
furie. Şi-a turnat o porţie zdravănă de coniac, a treia din zi,
în ciuda interdicţiei lui Parmentier, a dat-o duşcă şi a
început să tuşească.
La puţin timp după aceea a venit şi Maurice. Valmorain l-a
primit în picioare, gesticulând şi bătând în masă, repetându-i
aceeaşi predică, dar de data asta răcnind: că era unicul său
moştenitor, menit să poarte cu mândrie titlul de chevalier şi
să sporească puterea şi averea familiei, dobândite cu multă
trudă; că era ultimul băiat care putea să ducă mai departe

372
- ISABEL ALLENDE -

dinastia, căci pentru asta îl educase, îi transmisese


principiile sale şi simţul onoarei, îi oferise toate cele cuvenite
unui fiu; că nu-i dădea voie să pângărească dintr-un imbold
nebunesc ilustrul nume Valmorain. Nu un imbold, s-a
corectat imediat, ci un viciu, o perversiune, nimic altceva
decât un incest. Cu răsuflarea tăiată, s-a prăbuşit apoi în
fotoliu. De partea cealaltă a peretelui, lipită de gaura de
spionat, Hortense Guizot şi-a înăbuşit un strigăt. Nu se
aştepta ca bărbatul ei să-i mărturisească băiatului că era
tatăl lui Rosette, un lucru pe care avusese grijă să-l ascundă
atât de grijuliu faţă de ea.
— Incest, monsieur? Mă sileai să înghit săpun când îi
spuneam surioară!
— Ştii foarte bine la ce mă refer!
— Am să mă însor cu Rosette chiar dacă eşti tatăl ei, a
replicat Maurice, încercând să păstreze un ton respectuos.
— Cum o să te căsătoreşti cu o fată cu sânge negru? a
urlat Valmorain.
— Văd, monsieur, că te preocupă mai mult culoarea ei
decât relaţia noastră de rudenie. Dar, dacă dumneata ai
zămislit o fiică cu o femeie de culoare, n-ar trebui să te mire
că iubesc şi eu una la fel.
— Obraznicule!
Sancho încerca să-i calmeze. Valmorain şi-a dat seama că
în felul acesta nu ajungea nicăieri şi a luat-o cu duhul
blândeţii.
— Eşti un băiat bun, Maurice, dar prea sensibil şi visător.
Am greşit trimiţându-te la colegiul acela american. Nu ştiu ce
idei ţi-or fi vârât în cap, pentru că se vede treaba că ai uitat
cine eşti, care e poziţia ta şi ce răspunderi ai faţă de familie şi
societate.
— Colegiul acela mi-a dat o viziune mai largă despre lume,
monsieur, dar asta n-are de-a face cu Rosette. Sentimentele
mele pentru ea sunt aceleaşi ca acum cincisprezece ani.
— Aceste imbolduri sunt fireşti la vârsta ta, fiule, nu e
nimic nou sub soare. Dar nimeni nu se însoară la

373
- INSULA DE SUB MARE -

optsprezece ani. Ia-ţi o amantă, aşa cum fac toţi tinerii de


teapa ta. Ca să te linişteşti. Oraşul ăsta e plin de mulatre
frumoase…
— Ba nu, l-a întrerupt Maurice, Rosette e singura femeie
pentru mine!
— Incestul e ceva foarte grav!
— Mult mai gravă e sclavia!
— Şi ce-are una cu alta?
— Are, monsieur. Dacă n-ar fi sclavia, care ţi-a permis să
abuzezi de o sclavă, Rosette n-ar fi soră-mea.
— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu tatăl tău?
— Iertare, monsieur. Greşelile pe care le-ai comis nu
reprezintă o scuză pentru ale mele, a spus Maurice pe un ton
ironic.
— Uite care e treaba, fiule, s-a încins tărâţa în tine. E de
înţeles. Aşa că fă ce facem cu toţii în astfel de cazuri.
— Ce, monsieur?
— Cred că nu trebuie să-ţi mai explic. Culcă-te o dată cu
fătuca asta şi pe urmă uit-o. Aşa se face cu o negresă.
— Asta îi doreşti fiicei dumitale? a sărit Maurice palid, cu
fălcile încleştate, cu transpiraţia curgându-i şiroaie pe chip.
— Este odrasla unei sclave! Copiii mei sunt albi!
O tăcere de gheaţă s-a lăsat în bibliotecă. Sancho a făcut
un pas îndărăt, frecându-şi ceafa, convins că totul era
pierdut. Gafa cumnatului i se părea ireparabilă.
— Mă voi căsători cu Rosette, a repetat Maurice şi a ieşit
cu paşi mari, fără să mai ia în seamă pomelnicul de
ameninţări ale tatălui.

La dreapta lunii
Tété nu s-a dus la bal, nu era cazul, nici nu fusese invitată
şi ştia şi singură că locul ei nu era acolo: celelalte mame ar fi
fost jignite şi fiică-sa s-ar fi simţit prost. A convenit cu
Violette ca aceasta să fie pe post de însoţitoare pentru
Rosette. Pregătirile pentru bal, care necesitaseră luni de
răbdare şi muncă, dăduseră rezultatele scontate: Rosette
374
- ISABEL ALLENDE -

părea un înger în rochia ei eterică şi cu iasomie în păr.


Înainte de a urca în trăsura închiriată, în prezenţa vecinilor
ieşiţi în stradă să le aplaude, Violette le-a repetat lui Tété şi
Loulei că avea să găsească cel mai bun pretendent pentru
Rosette. Nimeni nu se aştepta să o vadă revenind după doar
o oră, trăgând-o pe fată după ea, când o parte din oameni se
mai aflau încă acolo, vorbind de una şi de alta.
Rosette a intrat în casă ca o furtună, cu o atitudine de
catâr încăpăţânat, şi-a smuls de pe ea rochia şi s-a închis în
cameră. Violette ţipa isteric că proasta asta avea să i-o
plătească, că-i stricase petrecerea, că-i păcălise pe toţi, o
făcuse să piardă timp, strădanie şi bani, că n-avusese nicio
clipă intenţia de a fi „plasată”, balul fusese doar un pretext
să se întâlnească cu nenorocitul ăla de Maurice. Avea
perfectă dreptate. Cei doi se puseseră de acord într-un mod
inexplicabil, căci fata nu ieşea niciodată neînsoţită. Cum de
trimisese şi primise mesaje era un mister pe care nu l-a
mărturisit, nici după palma zdravănă pe care i-a tras-o. Iar
Tété şi-a confirmat o veche bănuială: stelele celor doi copii
erau alături pe cer; în unele nopţi senine se vedeau limpede
la dreapta lunii.
După scena din biblioteca tatălui său şi înfruntarea cu
acesta, Maurice a plecat decis să rupă orice legătură cu
familia. Sancho a mai stat un pic să-şi calmeze cumnatul,
apoi şi-a urmat nepotul la locuinţa pe care o împărţeau,
găsindu-l întors pe dos şi arzând de febră. Ajutat de servitor,
Sancho l-a dezbrăcat, l-a pus în pat şi l-a silit să dea pe gât o
cană cu rom cald cu zahăr şi lămâie, leac improvizat care-i
venise în minte pentru necazurile din amor şi care l-a făcut
pe Maurice să doarmă dus. Slujitorul a stat lângă el toată
noaptea, răcorindu-i fruntea cu comprese ude, dar băiatul
tot a delirat toată seara şi o parte din noapte.
A doua zi când s-a trezit era mai bine. Încăperea era
cufundată în întuneric pentru că draperiile erau trase; îi era
sete, avea chef de o cafea, dar n-a chemat servitorul; a dat să
se scoale, dar îl dureau toţi muşchii de parcă ar fi alergat o

375
- INSULA DE SUB MARE -

săptămână întreagă, aşa că s-a culcat la loc. Puţin mai târziu


Sancho l-a adus pe Parmentier. Doctorul, care-l ştia pe
Maurice de când era mititel, şi-a repetat o vorbă veche: anii
zboară mai iute decât banii. Când trecuse timpul? Maurice
plecase în pantaloni scurţi şi iată-l bărbat. L-a examinat
meticulos, dar nu a ajuns la un diagnostic, trebuie să mai
aşteptăm, a spus. I-a recomandat să stea la pat. În ultimele
zile îngrijise la spitalul măicuţelor doi marinari bolnavi de
tifos. Nu, nu era vorba de o epidemie, erau cazuri izolate, dar
trebuia luată în calcul şi posibilitatea aceasta. Şobolanii de
pe vase transmiteau boala, poate că Maurice o luase în
timpul călătoriei.
— Nu e tifos, doctore, sunt sigur, a îngăimat Maurice.
— Dar ce e?
— Sunt nervii.
— Nervii? a zâmbit Parmentier. Chestia aia de care suferă
fetele bătrâne?
— N-am mai avut aşa ceva din copilărie, dar n-am uitat şi
cred că nici dumneata. Amintiţi-vă de Le Cap…
Atunci doctorul l-a revăzut pe băieţelul de atunci, arzând
de febră, speriat de fantomele celor torturaţi care bântuiau
prin casă.
— Sper să ai dreptate. Unchiul tău mi-a spus despre cele
petrecute la bal şi de cearta pe care ai avut-o cu taică-tău.
— A jignit-o pe Rosette! A tratat-o ca pe o otreapă!
— Cumnatul meu era foarte agitat, a intervenit Sancho.
Lui Maurice i-a căşunat să se însoare cu Rosette, sfidându-şi
nu doar tatăl, ci şi întreaga societate.
— Nu vrem decât să fim lăsaţi în pace, unchiule…
— Nimeni n-o să vă lase în pace: dacă vă căsătoriţi, asta
va fi un exemplu pentru toată lumea. Veţi fi breşa din dig –
mai întâi un firicel de apă, apoi un şuvoi care mătură totul în
cale.
— Vom pleca departe, unde nu ne cunoaşte nimeni.

376
- ISABEL ALLENDE -

— Unde? Să trăiţi printre indieni, acoperindu-vă cu piei


împuţite şi hrănindu-vă cu porumb? Păi cât crezi c-o să vă
ţină amorul în condiţiile astea?
— Eşti foarte tânăr, Maurice, ai toată viaţa înainte, a
argumentat timid Parmentier.
— Viaţa mea! Credeţi că doar asta contează? Dar Rosette?
Ea nu contează? O iubesc, doctore!
— Te înţeleg mai bine decât oricine, fiule. Partenera mea
de o viaţă, mama celor trei copii ai mei, e mulatră…
— Da, dar nu e sora dumitale, a exclamat Sancho.
— Asta nu contează, a sărit Maurice.
— Explică-i, doctore, că din astfel de legături se nasc copii
taraţi, a insistat Sancho.
— Nu neapărat, a murmurat doctorul, îngândurat.
Maurice avea gura uscată şi corpul îi ardea iar de febră. A
închis ochii, enervat că nu se putea controla, precis că
dârdâia din cauza imaginaţiei sale blestemate. Îi vâjâiau
urechile, nu mai auzea ce spunea unchiu-său.
Parmentier a întrerupt lista de argumente pe care le
enumera Sancho: „Cred că există o modalitate care să-i
mulţumească pe toţi pentru ca Maurice şi Rosette să fie
împreună”. Şi le-a explicat cum. Foarte puţini ştiau că cei doi
erau fraţi vitregi, în plus, nu era ceva nou. Promiscuitatea
stăpânilor cu sclavele dădea naştere la tot soiul de relaţii
confuze; nimeni nu ştia exact se se petrecea în intimitatea
caselor, cu atât mai mult pe plantaţii. Creolii nu dădeau prea
multă importanţă legăturilor de amor între rudele de rase
diferite – nu numai între fraţi, dar şi între taţi şi fiice – atâta
timp cât nu se bătea toba. Intolerabil era ca asta să se
petreacă între albi.
— Unde vrei să ajungi, doctore? a întrebat Maurice.
— „Plasament”, fiule. Ia gândeşte-te. În felul ăsta o vei
trata pe Rosette ca pe o soţie, deşi n-o să staţi împreună, o
să te duci la ea când vrei. Rosette va fi respectată în mediul
ei, tu îţi vei păstra poziţia, deci o vei proteja mult mai bine

377
- INSULA DE SUB MARE -

decât fiind un paria în societate şi sărac lipit pe deasupra,


cum ai fi dacă te-ai încăpăţâna să te însori cu ea.
— Excelent, doctore! mai rămâne doar ca Toulouse
Valmorain să-şi dea acordul, a strigat Sancho înainte ca
Maurice să poată deschide gura.
În zilele următoare, în timp ce Maurice bolea de tifos, cum
se dovedise în cele din urmă, Sancho a încercat să-şi
convingă cumnatul de avantajele „plasamentului” pentru
Maurice şi Rosette. Dacă fusese de acord să-i finanţeze
băiatului costurile unei fete necunoscute, de ce să le refuze
pentru singura fată pe care Maurice chiar o dorea?
Valmorain asculta cu capul plecat, dar atent.
— În plus, a crescut în sânul familiei tale, e cuminte, fină
şi educată, a continuat Sancho, dar imediat şi-a dat seama
că făcuse o gafă, aducându-i omului aminte că Rosette era
fiică-sa; Valmorain a sărit ca ars:
— Mai bine-l văd pe Maurice mort decât concubinul
stricatei ăleia!
Spaniolul şi-a făcut cruce: asta însemna să ispiteşti
diavolul.
— Nu o lua aşa, Sancho, am spus-o fără să mă gândesc, s-
a scuzat Valmorain, cutremurat şi el de o teamă
superstiţioasă.
— Linişteşte-te, cumnate. Copiii se revoltă, e în firea
lucrurilor, dar mai devreme sau mai târziu le vine mintea la
cap, a spus Sancho, turnându-şi coniac în pahar. Dacă te
opui nu faci decât să-l îndârjeşti şi mai mult. Şi se va
depărta de tine.
— Cel care pierde e el!
— Ia gândeşte-te mai bine. Pierzi şi tu. Nu mai eşti tânăr şi
stai prost cu sănătatea. Cine-ţi va fi sprijin la bătrâneţe?
Cine va conduce plantaţia şi afacerile? Cine va avea grijă de
Hortense şi de fete?
— Tu.

378
- ISABEL ALLENDE -

— Eu? a râs Sancho în hohote. Eu sunt un derbedeu,


Toulouse! Mă vezi pe post de stâlp al familiei? Doamne
fereşte!
— Dacă Maurice mă trădează, va trebui să mă ajuţi,
Sancho; eşti asociatul meu şi singurul meu prieten.
— Ia te rog să nu mă sperii…
— Dar poate că ai dreptate, nu trebuie să-l înfrunt
deschis, ci să acţionez cu viclenie. Băiatul trebuie să se
potolească, să se gândească la viitor, să se distreze cum se
cuvine la vârsta lui şi să cunoască alte femei. Golanca aia
trebuie să dispară.
— Cum?
— Păi, ar fi mai multe variante… De pildă, să-i ofer nişte
bani frumoşi ca să plece departe şi să-l lase în pace pe fi-
miu. Banul cumpără orice, Sancho, dar, dacă nu merge aşa,
în fine… vom lua alte măsuri.
— Pe mine să nu contezi! a strigat alarmat Sancho. Iar
Maurice n-o să ţi-o ierte niciodată.
— Nu trebuie să ştie…
— Ba am să-i spun eu. Tocmai pentru că ţin la tine ca la
un frate n-am să te las să faci o răutate ca asta. Te vei căi
toată viaţa!
— N-o lua aşa, omule, glumeam. Doar mă ştii: nu sunt în
stare să omor o muscă, a râs Valmorain, dar râsul a sunat ca
un lătrat.
Sancho a plecat destul de îngrijorat, iar Valmorain a stat
să rumege ideea „plasamentului”. Părea să fie soluţia logică,
dar a patrona concubinajul între fraţi putea fi ceva foarte
periculos. Dacă se afla, onoarea avea să-i fie pătată definitiv
şi toată lumea avea să-i întoarcă spatele. Cum să mai iasă în
societate? Trebuia să se gândească la viitorul celor cinci fiice,
la afaceri şi la poziţia sa socială, aşa cum îl tot bătuse
Hortense la cap. Nu bănuia că aceeaşi Hortense pusese deja
în circulaţie toată povestea. A alege între reputaţia familiei –
prima prioritate a oricărei doamne créole – şi a o distruge pe
cea a fiului vitreg, cedase ispitei celei de-a doua opţiuni.

379
- INSULA DE SUB MARE -

Dacă ar fi depins de ea, i-ar fi dus ea însăşi la altar pe


Maurice şi pe Rosette, doar ca să-l distrugă. Nu-i convenea
„plasamentul” propus de Sancho: odată spiritele calmate,
cum se întâmpla mereu cu timpul, Maurice şi-ar fi putut
exercita drepturile de întâi născut fără ca nimeni să-şi mai
amintească de acea greşeală. Oamenii au memoria scurtă.
Singura soluţie practică era să fie repudiat de tatăl său.
„Vrea să se însoare cu o fată cu sânge negru? Foarte bine. S-
o facă şi să trăiască printre negri, aşa cum merită”, le
spusese surorilor şi prietenelor, care au avut grijă să ducă
vorba mai departe.

Îndrăgostiţii
Tété şi Rosette au părăsit casa galbenă de pe strada
Chartres a doua zi după scandalul de la balul Cordon Bleu.
Lui Violette îi trecuse furia şi o iertase pe Rosette – o
dragoste cu piedici o înduioşa mereu – dar tot a fost uşurată
când Tété a anunţat-o că nu mai voia să abuzeze de
ospitalitatea ei. Era mai bine să păstreze oarece distanţă, şi-a
zis. Cele două au tras la pensiunea unde stătuse pe vremuri
tutorele Gaspard Sévérin până avea să fie gata mica locuinţă
pe care Zacharie o cumpărase la două străzi de Adèle. Tété a
continuat să lucreze pentru Violette şi a pus-o pe fiică-sa să
înveţe croitorie cu Adèle: era timpul ca fata să-şi câştige
pâinea. Înaintea uraganului care se dezlănţuise era
neputincioasă. Îi era milă de fiică-sa, fireşte, dar nu se putea
apropia de fata care se închisese în ea ca un melc. Rosette
nu vorbea cu nimeni, cosea posacă, aşteptându-l pe Maurice
cu o tărie de granit, oarbă la curiozitatea celorlalţi şi surdă la
sfaturile femeilor din jurul ei: mama, Violette, Loula, Adèle
plus o duzină de vecine.
Tété a aflat de confruntarea dintre Maurice şi Toulouse
Valmorain de la Adèle, care aflase de la Parmentier, şi de la
Sancho, care trecuse pe la ea ca să-i dea veşti despre
Maurice. I-a spus că băiatul era slăbit de tifos, dar în afara
pericolului, şi că dorea să o vadă pe Rosette cât mai curând.
380
- ISABEL ALLENDE -

„M-a rugat să pun o vorbă bună la tine ca să-l primeşti”, a


mai spus el. „Maurice e fiul meu, nu trebuie să-mi trimită
mesaje. Îl aştept oricând.” Vorbeau deschis – Rosette plecase
să ducă nişte rochii – şi nu se mai văzuseră de săptămâni
bune, pentru că Sancho nu mai călca prin cartier. Nu mai
avea curaj să apară în preajma lui Violette de când aceasta îl
prinsese cu Adi Soupir, juna uşuratică de care fusese
amorezat înainte. Degeaba îi jurase că se întâlniseră
întâmplător pe stradă şi o invitase la un pahar inocent de vin
de Jerez, atâta tot. Ce rău era în asta? Numai că Violette n-
avea de gând să rivalizeze cu nimeni pentru inima
spaniolului, cu atât mai puţin cu una de două ori mai tânără
decât ea.
Deci Sancho i-a relatat că Toulouse Valmorain ceruse să
stea de vorbă cu fiu-său imediat ce acesta avea să se simtă
mai bine. Drept care Maurice s-a târât până la el pentru că o
hotărâre nu mai putea fi amânată: până nu clarifica lucrurile
cu el nu se putea duce la Rosette. Văzându-şi fiul galben la
faţă şi cu hainele atârnând pe el, căci slăbise câteva
kilograme, Valmorain s-a speriat. Vechea teamă de moarte pe
care o simţise adesea pe când băiatul era încă mic i-a strâns
din nou inima. Era pregătit – montat de Hortense Guizot –
să-l primească autoritar, dar şi-a dat seama că îi era cu
neputinţă să se certe cu el. Aşa că i-a propus soluţia
„plasamentului”, pe care până atunci o respinsese din
mândrie şi la sfaturile nevesti-sii. Acum, lucid, vedea că era
singura ieşire posibilă. „Am să te ajut, fiule, vei avea destui
bani ca să-ţi cumperi o casă şi s-o întreţii pe fată cum se
cuvine. Mă voi ruga să nu iasă scandal şi ca Dumnezeu să vă
ierte. Tot ce te rog e să nu-i pomeneşti numele de faţă cu
mine, şi nici pe al maică-sii.”
Reacţia lui Maurice nu a fost cea pe care o aşteptau
Valmorain şi Sancho, prezent şi el la discuţia din bibliotecă.
A spus că mulţumeşte pentru ofertă, dar nu asta îşi doreşte
el. Nu avea de gând să se supună ipocriziei sociale şi nu voia
ca Rosette să suporte nedreptatea „plasamentului”, o situaţie

381
- INSULA DE SUB MARE -

în care ea ar fi stat închisă în casă, iar el s-ar fi bucurat de o


libertate deplină. În plus, ar fi fost un stigmat pentru cariera
politică pe care voia s-o urmeze. I-a informat că voia să se
întoarcă la Boston, să trăiască printre oameni mai civilizaţi,
să studieze avocatura şi apoi, de la tribuna Congresului şi cu
ajutorul presei, să încerce să schimbe Constituţia, nu doar în
Statele Unite, dar şi în lume.
— Despre ce vorbeşti tu acolo, fiule? l-a întrerupt
Valmorain, convins că delira din cauza tifosului.
— Despre aboliţionism, monsieur. Îmi voi dedica viaţa
luptei împotriva sclaviei.
A fost o lovitură de mii de ori mai puternică decât povestea
cu Rosette: era un atentat pe faţă la interesele familiei.
Băiatul era mai smintit decât crezuse, îşi propunea nici mai
mult, nici mai puţin decât să dărâme bazele civilizaţiei şi ale
averii lui Valmorain. Aboliţioniştii erau arestaţi şi spânzuraţi,
după cum meritau. Erau nişte nebuni fanatici care cutezau
să sfideze societatea, istoria, chiar şi cuvântul divin, căci
sclavia apărea în Biblie. Un aboliţionist în propria sa familie?
Nici gând! I-a strigat toate astea pe nerăsuflate, după care l-a
ameninţat că-l dezmoşteneşte.
— Foarte bine, monsieur, pentru că dacă aş moşteni averea
primul lucru pe care l-aş face ar fi să eliberez sclavii şi să
vând plantaţia, a răspuns Maurice netulburat.
Apoi s-a ridicat ţinându-se de scaun, că era cam ameţit, s-
a înclinat uşor şi a ieşit din bibliotecă încercând să-şi
mascheze tremurul picioarelor. Răcnetele l-au însoţit până în
stradă.
Valmorain îşi ieşise din pepeni; cuprins de furie, a urlat
că-şi blestemă fiul, că-l consideră mort şi că nu va primi
niciun cent. „Îţi interzic să mai calci în casa asta şi să porţi
numele Valmorain! Nu mai faci parte din familia aceasta!” N-
a mai apucat să spună şi altele: a căzut ca fulgerat,
răsturnând o lampă de opalină care s-a făcut ţăndări.
Hortense şi câţiva servitori au venit atraşi de strigăte şi l-au
găsit cu ochii daţi peste cap şi congestionat, în timp ce

382
- ISABEL ALLENDE -

Sancho se chinuia, îngenuncheat lângă el, să-i dezlege


cravata ascunsă sub pliurile celor două guşi.

Legătură de sânge
Un ceas mai târziu, Maurice venea neanunţat la pensiunea
la care stătea Tété. Nu-l mai văzuse de şapte ani, dar tânărul
înalt şi serios, ciufulit şi purtând ochelari cu lentile rotunde i
s-a părut aidoma copilului pe care-l crescuse: avea aceeaşi
intensitate şi aceeaşi drăgălăşenie ca şi atunci. S-au
îmbrăţişat îndelung, ea repetându-i numele, el şoptind
maman, maman, cuvântul interzis. Se aflau în salonaşul
prăfuit al pensiunii, veşnic întunecat. Lumina zgârcită care
trecea prin jaluzelele trase nu reuşea să ascundă mobila
hărtănită, covorul zdrenţuit şi tapetul îngălbenit de pe pereţi.
Rosette, care-l aşteptase atât, a rămas mută de fericire,
dar şi mirată să-l vadă slăbit, atât de diferit de junele chipeş
cu care dansase cu două săptămâni în urmă. Contempla
scena de parcă vizita intempestivă a iubitului ei n-ar fi avut
de-a face cu ea.
— Rosette şi eu ne-am iubit dintotdeauna, maman, ştii
doar. De când eram mici ziceam că ne vom căsători, îţi
aminteşti?
— Da, fiule, îmi amintesc. Dar e un păcat.
— E pentru prima dată că te aud spunând acest cuvânt, ai
devenit catolică?
— Loas sunt tot timpul cu mine, Maurice, dar mă duc şi la
slujbele lui Père Antoine.
— Cum poate fi dragostea un păcat? Doar ne-a dat-o
Dumnezeu! Ne iubeam încă înainte de a ne naşte. N-avem
nicio vină că avem acelaşi tată. Păcatul e al lui, nu al nostru.
— Există nişte consecinţe… a murmurat Tété.
— Ştiu, ştiu. Toată lumea are grijă să ne avertizeze că
putem avea copii anormali, dar suntem gata să ne asumăm
acest risc, nu-i aşa, Rosette?
Fata n-a răspuns. Maurice s-a apropiat de ea şi a luat-o
protector pe după umeri.
383
- INSULA DE SUB MARE -

— Ce-o să faceţi, copii?


— Suntem liberi şi tineri. Plecăm la Boston, şi dacă nu ne
e bine acolo, căutăm în altă parte. America e mare.
— Dar culoarea pielii? N-o să fiţi acceptaţi nicăieri. Se
spune că în statele libere e şi mai rău, albii şi negrii nu stau
împreună şi nu se amestecă.
— Da, dar lucrurile se vor schimba, sunt sigur. Pentru
abolirea sclaviei lucrează mulţi: filosofi, politicieni, feţe
bisericeşti, toţi oamenii cât de cât decenţi…
— N-am să trăiesc atât ca să apuc asta, Maurice. Dar,
chiar dacă sclavii vor fi eliberaţi, egalitate tot n-o să fie.
— Până la urmă va fi, maman. E ca un bulgăre de zăpadă
care o ia la vale, creşte tot mai mult, prinde viteză şi nu mai
poate fi oprit. Aşa se produc marile schimbări ale istoriei.
— Cine ţi-a spus asta, fiule? s-a mirat Tété, care nu prea
ştia ce-i aia zăpadă.
— Profesorul meu, Harrison Cobb.
Femeia şi-a dat seama că n-avea rost să-l contrazică:
soarta era scrisă încă de acum cincisprezece ani, când el se
aplecase să sărute copila nou-născută care era Rosette.
— Nu-ţi face griji, o să ne descurcăm, a mai spus Maurice.
Dar avem nevoie de binecuvântarea ta, maman. Nu vrem să
fugim ca nişte bandiţi.
— O aveţi, copii, dar nu e de ajuns. Hai să-i cerem sfatul
părintelui Antoine, care ştie mai multe despre lumea asta şi
despre cealaltă.
Au pornit prin vântul de februarie spre căsuţa preotului
care-şi terminase prima tură de caritate şi-acum se odihnea
puţin. I-a primit deloc surprins, adevărul e că îi aştepta de
când auzise zvonul că moştenitorul averii Valmorain voia să
se însoare cu o metisă. Ca de obicei, era la curent cu tot ce
mişca în oraş (apropiaţii bănuiau că informaţiile i le sufla
Sfântul Duh însuşi). I-a îmbiat cu vin de împărtăşanie, o
zeamă acră şi aspră, bună de tratat lemnul.
— Vrem să ne căsătorim, mon père, a început Maurice.

384
- ISABEL ALLENDE -

— Numai că există micul amănunt al rasei, nu-i aşa? a


zâmbit călugărul.
— Ştim bine că legea…
— Aţi comis păcatul cărnii? l-a întrerupt Père Antoine.
— Cum puteţi spune asta? Vă dau cuvântul meu de
cavaler că virtutea lui Rosette şi onoarea mea sunt neatinse,
a sărit Maurice speriat.
— Ce păcat, copii. Dacă Rosette şi-ar fi pierdut fecioria, iar
tu ai fi vrut să repari răul făcut, m-aş vedea obligat să vă
căsătoresc ca să vă salvez sufletul.
Şi atunci Rosette a vorbit pentru prima dată după balul
Cordon Bleu:
— Asta se rezolvă chiar la noapte, mon père. Consideraţi că
s-a făcut. Iar acum, vă rog frumos, salvaţi-ne sufletul, a grăit
ea îmbujorată şi pe un ton hotărât.
Sfântul poseda o admirabilă flexibilitate în a ocoli regulile
pe care le considera nepotrivite. Cu aceeaşi îndrăzneală
nevinovată cu care sfida Biserica aranja şi legile, iar până
acum nicio autoritate religioasă sau civilă nu îndrăznise să-i
atragă atenţia. A scos dintr-o cutie un brici de bărbier, l-a
dat prin paharul de vin şi le-a cerut amorezilor să-şi suflece
mânecile şi să întindă o mână. L-a crestat pe Maurice cu
dexteritatea unuia care făcuse această operaţie de multe ori.
Băiatul a scos o exclamaţie şi şi-a supt tăietura de la
încheietura mâinii, în vreme ce Rosette închidea ochii şi
întindea şi ea mâna. Apoi le-a suprapus mâinile, frecând
sângele lui Rosette pe rana lui Maurice.
— După cum vedeţi, sângele e întotdeauna roşu, dar dacă
eşti întrebat vei putea spune că ai sânge negru, Maurice.
Astfel nunta va fi legală, a conchis omul, ştergându-şi briciul
de mânecă, în timp ce Tété sfâşia o batistă ca să le panseze
încheieturile.
— Şi-acum mergem la biserică s-o rugăm pe sora Lucie să
fie martor la mezalianţa asta.
— O clipă, mon père, mai e ceva: aceştia doi sunt pe
jumătate fraţi…

385
- INSULA DE SUB MARE -

— Ce spui, fata mea!


— Cunoşti doar povestea lui Rosette, ţi-am spus că
monsieur Toulouse Valmorain e tatăl ei; şi ştiai că e şi tatăl
lui Maurice…
— Uitasem… mă cam lasă memoria, a spus omul sfânt şi
s-a lăsat să cadă pe un scaun, învins. Nu-i pot căsători, Tété.
Una e să păcăleşti legea oamenilor, care de regulă e absurdă,
şi cu totul altceva e să te iei de legea Domnului…
Cu capetele plecate, au părăsit căsuţa părintelui Antoine.
Rosette îşi stăpânea cu greu plânsul, Maurice, distrus, o
sprijinea de mijloc. „Cât aş vrea să vă ajut, copii! Dar nu stă
în puterea mea. Nimeni nu vă poate căsători pe acest
pământ”, le spusese trist la despărţire. În timp ce tinerii
îndrăgostiţi îşi târau paşii nemângâiaţi, Tété mergea în urma
lor cugetând la accentul pe care sfântul îl pusese pe ultimul
cuvânt. Poate că nici nu fusese o subliniere anume, poate că
o înşelase intonaţia cu care spaniolul vorbea franceza, dar
cuvântul răsuna ca un ecou pe caldarâmul pieţei; i s-a părut
că ghiceşte o semnificaţie ascunsă. Au schimbat direcţia şi s-
au îndreptat spre Chez Fleur.
Drumul le-a luat aproape o oră, iar odată ajunşi la
intrarea discretă a tripoului au dat de un şir de negustori
care aduseseră provizii; le descărcau sub supravegherea lui
Fleur Hirondelle, care nota totul în registrul contabil. Femeia
i-a primit călduros, dar n-avea timp de ei şi i-a rugat să
poftească în salon. Maurice şi-a dat seama că locul avea o
reputaţie îndoielnică şi i s-a părut amuzant să constate că
mama lui, atât de atentă în ceea ce priveşte decenţa, se
mişcă acolo ca la ea acasă. La ora la care sosiseră ei, în plină
zi, cu mesele neocupate, fără clienţi, în absenţa cocotelor şi a
muzicanţilor, lipsit de fum, vacarm şi mirosuri de parfum şi
băutură, localul semăna cu un teatru sărăcăcios.
— Ce căutăm noi aici? a întrebat el pe un ton funebru.
— Aşteptăm să ni se schimbe norocul, fiule.
Peste câteva clipe a intrat Zacharie în haine de lucru şi
murdar pe mâini, mirându-se să-i găsească acolo. Nu mai

386
- ISABEL ALLENDE -

era bărbatul chipeş de altădată, parcă îşi pusese o mască de


carnaval – urmările atacului. Năvăliseră peste el într-o
noapte cu bâtele, n-apucase să-i vadă, dar, cum nu-i
furaseră nici banii şi nici bastonul cu măciulie de fildeş, a
bănuit că nu erau bandiţii din El Pantano. Tété îl prevenise
nu doar o dată că prea era elegant şi cheltuitor, o atitudine
de natură să ofenseze destui albi. Fusese descoperit la timp,
zăcând într-un şanţ, bătut măr şi desfigurat. Doctorul
Parmentier i-a pus oasele la loc şi i-a salvat un ochi, Tété l-a
hrănit cu un tub până a fost din nou în stare să mestece.
Nenorocirea nu i-a modificat atitudinea semeaţă, l-a făcut
însă ceva mai prudent: acum purta tot timpul o armă la el.
— Cu ce vă tratez? Rom? Suc de fructe pentru fată? a
zâmbit el strâmb din cauza fălcii rupte.
— Spune-mi, un căpitan de vapor e un fel de rege, poate
să facă ce vrea pe ambarcaţiunea lui, chiar să spânzure, nu-i
aşa? a vrut să ştie Tété.
— Aşa e, dar numai în largul mării, a spus Zacharie,
ştergându-şi mâinile cu o cârpă.
— Cunoşti vreunul?
— Cunosc mai mulţi. Uite, Fleur Hirondelle şi eu ne-am
asociat cu Romeiro Toledano, un portughez care are o
goeletă.
— Asociaţi pentru ce, Zacharie?
— Să zicem că pentru import şi transport.
— Nu mi-ai pomenit niciodată de Toledano ăsta; e de
încredere?
— Depinde pentru ce.
— Unde pot să dau de el?
— Acum goeleta e în port. Precis că diseară vine să bea şi
să joace cărţi… Dar ce treabă ai cu el, femeie?
— Îmi trebuie un căpitan de vas care să-i căsătorească pe
Maurice şi pe Rosette, a spus ea pe un ton hotărât, spre
mirarea celor în cauză.
— De ce-mi ceri aşa ceva, Zarité?

387
- INSULA DE SUB MARE -

— Pentru că nimeni altcineva n-ar face-o. Şi trebuie să se


facă chiar acum, pentru că Maurice pleacă la Boston
poimâine.
— Vasul e în port, e sub jurisdicţia autorităţilor terestre…
— Şi nu-l poţi ruga pe Toledano să ridice ancora, să iasă
cu câteva mile în larg şi să-i cunune pe copiii ăştia?
Şi astfel, patru ore mai târziu, la bordul unei încercate
goelete sub pavilion spaniol, căpitanul Romeiro Toledano, o
piticanie de abia şapte coţi dar cu o barbă neagră
impresionantă, îi căsătorea pe Rosette Sedella şi pe Maurice.
Martori au fost Zacharie, în costum de gală dar cu unghiile
încă negre, şi Fleur Hirondelle, care se gătise într-o cazacă de
mătase şi un colier din dinţi de urs. În timp ce Zarité îşi
ştergea lacrimile, Maurice îşi scotea medalionul de aur de la
mama sa şi-l punea la gâtul lui Rosette. Fleur Hirondelle a
împărţit cupe de şampanie, iar Zacharie a închinat „în
cinstea acestei perechi care simbolizează viitorul, când toate
rasele vor fi amestecate şi toţi oamenii vor fi liberi şi egali în
faţa legii”. Maurice, care auzise adesea aceste cuvinte rostite
de profesorul Cobb şi pe care tifosul îl făcuse mai
sentimental, a suspinat îndelung.

Două nopţi de amor


În lipsă de altceva, proaspăt căsătoriţii şi-au petrecut
singura zi şi cele două nopţi pe care le-au avut la dispoziţie
în cabina strâmtă a goeletei căpitanului Romeiro Toledano,
nebănuind că într-un compartiment secret chiar sub
podeaua lor era ascuns un sclav care auzea tot. Căci
ambarcaţiunea reprezenta şi prima etapă a periculosului
drum către libertate pentru mulţi fugari. Zacharie şi Fleur
Hirondelle erau convinşi că sclavia avea să se termine
curând, iar între timp îi ajutau pe deznădăjduiţii care nu mai
aveau răbdare.
În noaptea aceea Maurice şi Rosette s-au iubit în patul
îngust de scânduri, legănaţi de curenţii deltei, la lumina
slabă care se strecura prin hubloul acoperit cu o perdea
388
- ISABEL ALLENDE -

roasă de catifea roşie. Se atingeau timizi, nesiguri, deşi


crescuseră explorându-se reciproc şi ştiind totul despre
celălalt. Dar acum erau mari şi trebuiau să se cunoască din
nou. Miracolul de a o ţine în braţe pe Rosette l-a făcut pe
Maurice să uite puţinul învăţat de la Giselle, mincinoasa din
Savannah. Tremura. „E din cauza tifosului”, a încercat să se
scuze. Mişcată de stângăcia lui atât de adorabilă, Rosette a
luat iniţiativa: s-a dezbrăcat fără grabă, aşa cum o învăţase
Violette Boisier la cursuri. Amintirea a făcut-o să râdă în
hohote, Maurice a crezut că râdea de el.
— Nu fi prost, cum o să râd de tine? Mi-am amintit de
lecţiile de amor pe care madame Violette le preda
candidatelor la „plasament”.
— Cum, le preda aşa ceva?
— Fireşte, crezi că seducţia se improvizează?
— Şi maman ştie?
— Da, dar fără detalii.
— Ce vă învăţa femeia aia?
— Nu prea multe, că a trebuit să renunţe la lecţiile
practice: Loula i-a spus că mamele n-ar fi fost de acord şi
astfel balul s-ar fi dus naibii. Dar mie mi-a arătat. Mi-a
explicat cu banane şi castraveţi.
— Ce să-ţi explice? s-a amuzat Maurice.
— Cum sunteţi construiţi voi bărbaţii şi ce uşor e să vă
manipulăm, pentru că aveţi totul afară. În definitiv, trebuia
să-mi spună, nu crezi? N-am văzut niciodată un bărbat gol,
Maurice. Mă rog, pe tine, dar pe atunci erai un ţânc.
— Cred că între timp m-am mai schimbat. Dar să nu te
aştepţi la banane sau castraveţi, ar fi o dovadă de optimism.
— Nu? Ia să văd…
În ascunzătoarea sa, sclavul regreta că scândurile nu
aveau nicio crăpătură. Râsetele au fost urmate de o tăcere
cam prea lungă. Oare ce făceau ăştia doi pe tăcute? Nu putea
să-şi imagineze, experienţa lui în ale amorului era mai
curând zgomotoasă. Iar când căpitanul cel bărbos a deschis
chepengul ca să-l scoată să mănânce şi să-şi dezmorţească

389
- INSULA DE SUB MARE -

picioarele, fugarul a fost gata să-i spună că mai putea


aştepta, nu era niciun zor.
Căpitanul Toledano bănuia că proaspeţii însurăţei n-aveau
să iasă din cabină, astfel că, la sugestia lui Zacharie, le-a
lăsat discret în faţa uşii cafea şi gogoşi. În mod normal, cei
doi ar fi stat închişi cel puţin trei zile, dar n-aveau atâta
timp. Mai târziu, bunul bărbos le-a lăsat o tavă cu bunătăţi
de la Piaţa Franceză aduse de Tété: fructe de mare, brânză,
pâine caldă, fructe, dulciuri şi o sticlă de vin; nişte mâini
lacome au tras tava iute înăuntru.
În orele prea scurte ale zilei şi nopţilor petrecute
împreună, cei doi s-au iubit cu duioşia din copilărie şi cu
patima de acum, improvizând tot felul de lucruri care să le
facă amândurora plăcere. Erau foarte tineri, erau îndrăgostiţi
de când făcuseră ochi şi ştiau că se vor despărţi curând: nu
era nevoie de instrucţiunile lui Violette Boisier. În pauze,
ţinându-se în braţe, vorbeau despre ce aveau să facă în
viitorul apropiat. Despărţirea iminentă era suportabilă doar
pentru că ştiau că se vor revedea imediat ce Maurice avea să
lucreze şi va avea unde s-o primească.
În dimineaţa celei de-a doua zi s-au îmbrăcat, s-au sărutat
pentru ultima oară şi au ieşit să dea ochii cu lumea. Goeleta
era din nou în port, erau aşteptaţi de Zacharie, Tété şi
Sancho, care adusese cufărul lui Maurice. I-a mai dat şi
patru sute de dolari, pe care s-a lăudat că-i câştigase la cărţi
într-o singură seară. Tânărul şi-a cumpărat biletul pe noul
său nume, Maurice Solar, adică numele prescurtat al mamei
sale şi pronunţat englezeşte. Ceea ce l-a cam supărat pe
unchi, mândru să poarte sonorul nume García del Solar –
pronunţat aşa cum se cuvine.
Rosette a rămas pe uscat, distrusă, dar afişând
seninătatea cuiva care are totul pe lumea asta. De pe puntea
vasului cliperului care-l purta spre Boston, Maurice îi făcea
semne cu mâna.

390
- ISABEL ALLENDE -

Purgatoriul
Valmorain şi-a pierdut atât fiul, cât şi sănătatea dintr-un
foc. În clipa în care Maurice părăsea pentru totdeauna casa
părintească, ceva s-a rupt în el. Când Sancho şi ceilalţi l-au
ridicat în picioare au constatat că o jumătate din corp
paralizase. Doctorul Parmentier a stabilit că nu inima îl
lăsase, cum se temea, ci suferise un atac cerebral. Era
aproape complet paralizat, îi curgeau balele şi nu mai avea
controlul sfincterelor. „Cu timpul şi cu ceva noroc vei fi mai
bine, mon ami, dar niciodată ca înainte”, a grăit doctorul,
adăugând că avusese pacienţi care trăiseră încă mulţi ani
după un asemenea atac. Prin semne, Valmorain i-a dat de
înţeles că dorea să-i vorbească între patru ochi, astfel că
Hortense Guizot, cu ochii ei de vultur hoitar, a fost nevoită să
iasă din cameră şi să închidă uşa după ea. Bâiguielile lui
erau de neînţeles, totuşi doctorul reuşi să priceapă că mai
multă frică avea de nevastă-sa decât de boală. Hortense era
în stare să-i grăbească moartea, era limpede că prefera să
rămână văduvă decât să aibă grijă de un invalid care făcea
pe el. „Fii liniştit, asta o rezolv cu trei fraze”, l-a potolit
Parmentier.
I-a dat femeii medicamentele şi instrucţiunile necesare şi a
sfătuit-o să angajeze o infirmieră bună, căci recuperarea
depindea în mare măsură de felul în care avea să fie îngrijit.
La plecare i-a luat mâinile într-ale sale cu un gest părintesc:
„Sper ca soţul dumitale să iasă cu bine din povestea asta,
madame, pentru că nu cred că Maurice e pregătit să-i ia
locul”. A adăugat că Valmorain nu apucase să facă
demersurile necesare pentru schimbarea testamentului, aşa
că, din punct de vedere legal, Maurice era mai departe
singurul moştenitor.
După două zile, Tété primea printr-un curier un bilet de la
Valmorain. N-a mai aşteptat-o pe Rosette ca să i-l citească, s-
a dus glonţ la Père Antoine. Orice venea de la fostul ei stăpân
avea darul să-i facă nervi la stomac. A bănuit că Valmorain

391
- INSULA DE SUB MARE -

aflase de căsătoria precipitată şi de plecarea fiului – o ştia tot


oraşul – şi că furia sa nu mai era îndreptată doar împotriva
lui Maurice, despre care se bârfea că fusese vrăjit de o
negresă, ci mai ales împotriva lui Rosette. Ea era de vină că
neamul Valmorain n-avea să continue, sfârşindu-se fără
glorie. Iar după moartea patriarhului, averea avea să încapă
pe mâinile familiei Guizot, iar numele Valmorain va rămâne
doar pe o piatră de mormânt, fetele neputând să-l transmită
mai departe. Avea multe motive să se teamă de răzbunarea
lui Valmorain, dar asta abia după ce Sancho îi sugerase să o
supravegheze pe Rosette şi să n-o lase să iasă singură pe
stradă. La ce se gândise oare? Fata era toată ziua la Adèle,
unde-şi cosea zestrea modestă şi îi scria lui Maurice. Acolo
era în siguranţă, iar Tété se ducea seara să o ia acasă, dar
tot stătea ca pe jar: braţul lung al fostului stăpân putea
ajunge departe.
Biletul conţinea două rânduri scrise de Hortense Guizot în
care o anunţa că soţul ei voia să-i vorbească.
— Cred că şi-a călcat pe suflet cucoana asta mândră ca
să-ţi scrie, a comentat călugărul.
— Aş prefera să nu mă duc acolo, mon père.
— Nu pierzi nimic dacă te duci să vezi ce vrea. Care e
lucrul cel mai generos pe care-l poţi face în acest caz, Tété?
— Asta spui mereu, părinte, a suspinat ea, resemnată.
Părintele Antoine ştia că bolnavul era speriat de
perspectiva morţii şi a eternităţii nemângâiate a
mormântului. Valmorain nu mai credea în Dumnezeu de la
treisprezece ani, de atunci se lăuda cu un raţionalism practic
în care nu era loc pentru fantezii despre lumea de dincolo,
dar, văzându-se cu un picior în groapă, se întorsese la religia
din copilărie. Chemat de urgenţă, părintele l-a împărtăşit.
Spovedindu-se cu greu şi cu gura strâmbă, Valmorain a
recunoscut că pusese mâna pe banii lui Lacroix, singurul
păcat care conta pentru el. „Vorbeşte-mi de sclavii dumitale”,
l-a îndemnat apoi. „Am dat dovadă de slăbiciune, mon père,
pentru că în Saint-Domingue am închis ochii la pedepsele

392
- ISABEL ALLENDE -

excesive ale vătafului-şef, dar crud nu am fost. Am fost


întotdeauna un stăpân blajin.” Părintele Antoine l-a dezlegat
de păcate şi i-a promis că se va ruga pentru sănătatea sa, în
schimbul unor donaţii substanţiale pentru cerşetori şi orfani,
căci numai caritatea îmblânzeşte privirea Domnului. După
această primă întrevedere, Valmorain ar fi dorit să se
spovedească întruna, pentru ca moartea să nu-l ia pe
nepregătite, însă sfântul nu avea nici timp nici răbdare
pentru scrupule tardive, aşa că i-a trimis alt călugăr de două
ori pe săptămână.
Casa Valmorain căpătase mirosul inconfundabil al bolii.
Tété a intrat pe uşa de serviciu şi Denise a condus-o în
salon, unde Hortense Guizot o aştepta în picioare, cu
cearcăne vineţii şi părul nespălat, însă mai curând furioasă
decât ostenită. Avea treizeci şi opt de ani şi părea de
cincizeci. Tété a zărit şi patru dintre fete, dar semănau atât
de mult între ele, că nu şi-a dat seama pe care le cunoscuse.
Din vârful buzelor, scuipând vorbele printre dinţi, femeia i-a
spus să urce în odaia soţului său. Apoi a rămas să-şi rumege
jignirea de a o vedea pe nenorocita asta în casa ei, pe
blestemata asta care îndrăznise să sfideze neamurile
Valmorain şi Guizot, toată lumea bună. O sclavă! Nu
pricepea cum de-i scăpase situaţia din mână. Dacă bărbatu-
său ar fi ascultat-o, ar fi vândut-o pe scârba aia de Rosette
când avea şapte ani şi nimic din toate astea nu s-ar fi
întâmplat. Şi toată vina o purta catârul ăsta de Toulouse,
care nu ştiuse să-şi crească fiul şi nu se purta cu sclavii aşa
cum trebuie. Păi da, dacă era emigrant! Vin peste noi şi cred
că ne pot schimba obiceiurile aşa cum vor ei. Auzi, să o
emancipeze pe negresa asta, ba chiar şi pe fiică-sa! Aşa ceva
n-ai să vezi în veci în familia Guizot, putea să jure.
Tété a găsit bolnavul sprijinit de perne, de nerecunoscut,
cu laţele încâlcite, cenuşiu la chip, cu ochii lăcrimând şi o
mână încleştată pe piept. Atacul îi dăduse o intuiţie, un fel
de clarviziune: era convins că i se deşteptase o parte
adormită a minţii, în vreme ce alta, cea care era obişnuită să

393
- INSULA DE SUB MARE -

calculeze câştigurile din zahăr în câteva secunde, încetase să


funcţioneze. Cu noua sa luciditate ghicea imediat intenţiile
celorlalţi, mai cu seamă pe ale soţiei, care acum nu-l mai
manipula atât de lesne ca înainte. Emoţiile – proprii şi ale
celorlalţi – dobândiseră o transparenţă de cristal, uneori avea
impresia că străbătea ceaţa deasă a prezentului şi înainta
către viitor. Viitor care era purgatoriul unde avea să
plătească veşnic pentru nişte greşeli pe care le uitase sau pe
care nici nu le făcuse. „Roagă-te, roagă-te, fiule, şi dă de
pomană”, îl îndemnase părintele Antoine şi îi repeta
călugărul care-l împărtăşea marţea şi sâmbăta.
Bolnavul a concediat-o cu un mârâit pe sclavă. Saliva i se
scurgea pe la colţul gurii, dar mai era în stare să-şi impună
voinţa. Tété s-a aplecat să audă ce spunea, a apucat-o
zdravăn de braţ cu mâna sănătoasă, silind-o să se aşeze
lângă el pe pat. Nu era un moş neputincios, era încă un om
de temut. „Ai să rămâi aici să mă îngrijeşti”, i-a cerut. Era
ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat, Valmorain a trebuit să
repete. Uluită, Tété a înţeles că fostul ei stăpân nici măcar
nu bănuia cât îl detesta, habar nu avea de bolovanul negru
care-i apăsa inima de când o violase la unsprezece ani, nu
cunoştea vina şi nici remuşcarea, poate că mintea albilor nici
nu înregistra suferinţa provocată celorlalţi.
Tristeţea şi ranchiuna fuseseră numai ale ei, pe el nici
măcar nu-l atinseseră. Valmorain, a cărui clarviziune
proaspăt dobândită nu mergea până la a ghici ce gândea
femeia, a adăugat că ea o îngrijise atâţia ani pe Eugenia,
învăţase multe de la Tante Rose şi că Parmentier era de
părere că nu exista infirmieră mai bună decât ea. A urmat o
tăcere atât de lungă, încât omul a priceput în cele din urmă
că nu-i mai putea porunci acestei femei, aşa că a schimbat
tonul. „Te plătesc pentru asta. Ba nu, îţi dau cât ceri. Fă-o în
numele a tot ce-am trăit împreună, în numele copiilor
noştri”, a îngăimat omul printre muci şi bale.
Tété şi-a amintit de sfaturile părintelui Antoine, a scotocit
adânc în inimă pentru a căuta o fărâmă de generozitate, fără

394
- ISABEL ALLENDE -

s-o găsească. A vrut să-i explice lui Valmorain că tocmai din


aceste motive nu putea să-l ajute: pentru ce trăiseră
împreună, pentru tot ce pătimise ca sclavă şi pentru copiii ei.
Pe fiu i-l răpise imediat după naştere, pe fiică ar fi distrus-o
pe loc, dacă nu s-ar fi ferit. Dar n-a rostit nimic din toate
astea. „Nu pot, iertaţi-mă, monsieur”, a fost tot ce-a spus. S-a
ridicat, îi tremurau picioarele şi inima îi bubuia în piept, iar
la plecare a lăsat la căpătâiul lui Valmorain povara inutilă a
urii pe care nu mai voia să o care mai departe. A ieşit tăcută
pe uşa de serviciu.

Vara cea lungă


Rosette nu s-a reîntâlnit cu Maurice atât de repede cum
plănuiseră amândoi pentru că iarna fusese deosebit de aspră
în nord şi nu se putea porni la drum. Primăvara ajunsese la
alte latitudini; în Boston gheaţa nu s-a lăsat dusă până la
sfârşitul lunii aprilie. Când ea nu mai putea călători pe mare.
Sarcina încă nu se vedea, dar femeile din jurul ei bănuiseră
adevărul, căci se făcuse neobişnuit de frumoasă. Era
trandafirie, părul îi strălucea precum cristalul, privirile i se
adânciseră şi se îndulciseră, radia căldură şi lumină. Loula
spunea că era ceva normal: toate femeile însărcinate au mai
mult sânge în trup. „Păi de unde crezi că-şi iau sângele
pruncii?” suna argumentul ei. Explicaţie cu care Tété era
perfect de acord, căci asistase la multe naşteri şi se
minunase de fiecare dată cât sânge le curgea atunci. Numai
că ea nu prezenta aceleaşi simptome ca Rosette. Pântecul şi
sânii îi erau grei precum pietrele, obrazul i se pătase,
picioarele i se umpluseră de vene şi se umflaseră, abia se
târa preţ de două cvartale. La cele două sarcini precedente
nu se simţise atât de rău şi nu-şi amintea să se fi urâţit atât.
Îi era ruşine că şi ea, şi fiică-sa erau gravide: avea să fie şi
mamă, şi bunică în acelaşi timp.

Într-o dimineaţă a văzut în Piaţa Franceză un cerşetor care


bătea în două tobe de tinichea cu o singură mână. Îi lipsea şi
395
- INSULA DE SUB MARE -

un picior. Şi-a zis că stăpânul l-o fi eliberat ca să-şi câştige


pâinea cum o putea, că de muncă nu mai era bun. Era încă
tânăr, zâmbea cu dinţi frumoşi şi cu o expresie jucăuşă, în
contrast cu condiţia sa jalnică. Avea ritmul în suflet, în piele,
în sânge. Bătea toba şi cânta cu atâta bucurie, că în jurul lui
se adunase lumea. Şoldurile femeilor se mişcau în ritmul
irezistibil al tobelor, copiii cântau şi ei cuvintele, se vede
treaba că le ştiau din jocurile lor când se luptau cu săbii de
lemn. La început n-a priceput nimic, apoi şi-a dat seama că
erau în creola vorbită pe plantaţiile din Saint-Domingue şi a
tradus în franceză refrenul: Capitaine La Liberté /protegé de
Macandal / s’est battu avec son sabre /pour sauver son
général. I s-au muiat genunchii şi s-a lăsat pe o ladă de
fructe, echilibrându-şi anevoie pântecul uriaş, aşteptând ca
omul să termine de cântat şi să primească de pomană. De
mult nu mai vorbise creola învăţată la Saint-Lazare, dar a
reuşit să se înţeleagă cu el. Omul venea din Haiti – spunea şi
acum Saint-Domingue – şi i-a spus că mâna şi-o pierduse
într-o moară de mărunţit trestia şi că piciorul i-l tăiase călăul
pentru că încercase să fugă. Ea l-a rugat să-i repete rar
vorbele cântecului, ca să înţeleagă bine, şi astfel a aflat că
Gambo era un erou de legendă. Cântecul spunea că îl
apărase pe Toussaint Louverture precum un leu, că luptase
împotriva soldaţilor lui Napoleon până căzuse secerat de
nenumărate răni de glonţ şi de sabie. Numai că, la fel ca
Macandal, căpitanul nu murise: se ridicase, prefăcut în lup,
ca să lupte mai departe pentru libertate.
— L-au văzut mulţi, madame. Şi spun că lupul acesta îl
bântuie pe Dessalines şi pe alţi generali pentru că au trădat
revoluţia şi continuă să vândă oamenii ca sclavi.
De mult se împăcase Tété cu gândul că Gambo era mort;
cântecul cerşetorului o confirma. Seara s-a dus acasă la
Adèle ca să vorbească cu doctorul Parmentier, singura
persoană care putea să o înţeleagă, şi i-a relatat întâmplarea.
— Cunosc cântecul, Tété, îl cântă bonapartiştii când se
îmbată la Café des Émigrés, dar îi mai adaugă o strofă, ceva

396
- ISABEL ALLENDE -

despre o groapă comună în care putrezesc negrii şi libertatea,


şi încheie cu trăiască Franţa şi trăiască Napoleon.
— Dar e groaznic, doctore!
— Gambo a fost un erou în timpul vieţii şi continuă să fie
şi mort. Cât timp se va auzi cântecul acesta, el va fi un
exemplu de curaj…
Zacharie n-a ştiut de doliul pe care Tété îl purta în suflet,
căci femeia îi ascunsese taina primei iubiri, cea mai
puternică din viaţa ei; o pomenea rar, pentru că nu putea să-
i ofere lui Zacharie o pasiune ca aceea, relaţia lor era calmă
şi molcomă. Străin de aceste amănunte, Zacharie trâmbiţa în
dreapta şi în stânga că avea să fie tată. Era obişnuit să se
dea mare şi să poruncească, încă de când fusese sclav la Le
Cap, iar bătaia care-l lăsase cu chipul vraişte nu-l
schimbase, era la fel de cheltuitor şi de expansiv. Dădea de
băut din partea casei clienţilor de la Chez Fleur ca să închine
în sănătatea pruncului ce-avea să vină. Doar că asociata sa,
Fleur Hirondelle, i-a pus stavilă: nu era cazul să facă risipă şi
nici să işte invidie. Nimic nu-i irită mai mult pe americani
decât un negru fanfaron.
Rosette îi ţinea la curent cu veştile de la Maurice –
scrisorile ajungeau cu o întârziere de două-trei luni. După ce
ascultase amănuntele istoriei, profesorul Harrison Cobb îl
găzduise pe Maurice în propria sa casă, pe care o împărţea
cu o soră văduvă şi cu maică-sa, o băbuţă ţicnită care mânca
flori. Iar când aflase că Rosette era însărcinată, îi spusese să
nu-şi caute altă locuinţă, ci să-şi aducă acolo familia. Cea
mai entuziasmată de idee era sora sa Agatha: Rosette avea s-
o ajute cu bătrâna, iar prezenţa copilului avea să-i
înveselească pe toţi. Casa uriaşă, bătută de curent, cu
încăperi în care de ani de zile nu mai intrase nimeni şi
strămoşi care vegheau din portretele lor, chiar avea nevoie de
un cuplu de îndrăgostiţi şi de un plod, decretase ea.
Maurice a înţeles că Rosette nu putea face călătoria vara şi
s-a resemnat cu o absenţă care urma să dureze mai bine de
un an, până după iarna următoare, când ea îşi va fi revenit

397
- INSULA DE SUB MARE -

după naştere şi copilul ar fi suportat drumul pe mare. Iar


până atunci îşi ostoia dorul cu un puhoi de scrisori, aşa cum
făcuse mereu, şi învăţând pe rupte. Harrison Cobb l-a
angajat pe post de secretar, plătindu-i mult mai mult decât i
s-ar fi cuvenit pentru a-i pune în ordine hârtiile şi a-l ajuta la
pregătirea cursurilor, o muncă uşoară care-i lăsa destul timp
ca să studieze legile şi, mai ales, pentru singurul lucru
important pentru Cobb: mişcarea aboliţionistă. Se duceau
împreună la manifestări publice, băteau redacţiile ziarelor,
magazinele şi birourile, luau cuvântul în biserici, cluburi,
teatre şi universităţi. Harrison Cobb îşi găsise fiul pe care
nu-l avusese niciodată şi tovarăşul de luptă visat. Cu
Maurice alături, triumful idealurilor sale părea aproape.
Soră-sa Agatha, aboliţionistă şi ea ca toţi cei din familia
Cobb, inclusiv doamna mâncătoare de flori, număra zilele
până la sosirea lui Rosette şi a pruncului. O familie cu sânge
amestecat era lucrul cel mai bun care li se putea întâmpla,
era încarnarea egalităţii pe care o predicau, era dovada cea
mai contondentă că rasele pot şi trebuie să se amestece şi să
convieţuiască în pace. Ce senzaţie va face Maurice apărând
în public cu nevasta de culoare şi copilul şi pledând pentru
emancipare! Mai elocvent decât un milion de manifeste. Lui
Maurice discursurile înflăcărate ale binefăcătorilor săi i se
păreau cam absurde, Rosette nu i se păruse niciodată altfel
decât el.
Vara lui 1806 a fost tare lungă şi a lovit New Orleansul cu
o epidemie de holeră şi câteva incendii. Toulouse Valmorain
a fost dus, împreună cu măicuţa care-l îngrijea, la plantaţie;
acolo s-a refugiat întreaga familie aşteptând să treacă
zăduful verii. Parmentier decretase că sănătatea pacientului
era stabilă şi că statul la ţară avea să-i facă precis bine.
Medicamentele, pe care Hortense i le dilua în supă că altfel
nu le lua, nu-i amelioraseră caracterul. Devenise atât de
furios, că nici el însuşi nu se suporta. Totul îl enerva, de la
scutecele care-l frecau până la râsul inocent al fetiţelor în
grădină. Dar cel mai mult îl rodea gândul la Maurice. Îşi

398
- ISABEL ALLENDE -

amintea exact de fiecare etapă din viaţa fiului său. Ţinea


minte fiecare cuvânt pe care şi-l spuseseră ultima dată, şi le
repeta într-una încercând să găsească o explicaţie a rupturii
dureroase şi definitive. Se gândea că băiatul o fi moştenit
demenţa din partea familiei materne. Prin vinele lui curgea
sângele subţiat al Eugeniei García del Solar, nu acela
puternic al neamului Valmorain. Căci nu recunoştea nimic
de-al lui în acest fiu. Maurice era leit mamă-sa, aceiaşi ochi
verzi, aceeaşi fantezie bolnăvicioasă şi aceeaşi tendinţă de
autodistrugere.
Contrar supoziţiilor doctorului Parmentier, la plantaţie
pacientul nu s-a odihnit, dimpotrivă, a găsit motive de
îngrijorare descoperind starea jalnică pe care Sancho i-o
prevestise. Owen Murphy plecase în nord cu toată familia, la
pământul cumpărat după ce trudise treizeci de ani ca o vită.
În locul lui venise un vătaf tânăr recomandat de tatăl lui
Hortense, dar chiar a doua zi Valmorain a decis să-l
înlocuiască, căci acela nu avea experienţa necesară
administrării unei plantaţii atât de mari. Producţia scăzuse
simţitor şi sclavii aveau o atitudine sfidătoare. Logic ar fi fost
ca Sancho să se ocupe de aceste probleme, dar acum vedea
şi Valmorain că rolul cumnatului era pur decorativ. Ceea ce
l-a silit să apeleze la Hortense, deşi ştia bine că, dându-i ei
putere, el era şi mai condamnat la fotoliul de hemiplegie.
Sancho avea intenţia de a-l împăca pe Valmorain cu
Maurice. Trebuia s-o facă discret, fără să prindă de veste
Hortense Guizot, care parcă-şi văzuse visul cu ochii: avea
controlul asupra bărbatului şi întregii averi. Păstra legătura
cu nepotul prin scrisori foarte scurte, căci nu stăpânea
scrisul în franceză; în spaniolă scria mai bine decât Góngora,
se lăuda el, deşi nimeni de pe-acolo nu ştia cine era acest
domn. Maurice îi descria amănunţit viaţa la Boston şi îi
mulţumea din suflet că o ajuta pe nevastă-sa. Rosette îi
scrisese că unchiul îi dădea bani – el nu pomenea deloc de
treaba asta. Maurice îl mai informa şi despre lentoarea cu
care înainta mişcarea antisclavagistă, dar şi despre un

399
- INSULA DE SUB MARE -

subiect care îl entuziasmase de-a dreptul: expediţia Lewis şi


Clark, trimisă de preşedintele Jefferson să exploreze fluviul
Missouri. Misiunea consta în a studia triburile indigene, flora
şi fauna acestei regiuni aproape necunoscute de către albi şi
a atinge, dacă era posibil, coasta Pacificului. Pe Sancho
ambiţia asta americană de a ocupa cât mai mult teritoriu îl
lăsa rece, „cine vrea multe, adună puţine”, spunea el, dar
imaginaţia lui Maurice se înflăcărase şi, dacă n-ar fi fost
Rosette, bebeluşul şi aboliţionismul, ar fi pornit pe loc după
exploratori.

La închisoare
Tété a născut fetiţa în zăpuşitoarea lună iunie, ajutată de
Adèle şi de Rosette, care voia să vadă de aproape ce-avea s-o
aştepte peste câteva luni; Loula şi Violette se plimbau pe
stradă, la fel de nervoase ca şi Zacharie. Când a primit copila
în braţe, Tété a plâns de fericire: putea s-o iubească fără
teamă că i-ar lua-o cineva. Era a ei. Trebuia s-o ferească de
boli, accidente şi alte necazuri fireşti, nu de un stăpân care
făcea cu ea ce-i căşuna.
Fericirea tatălui a fost cu asupra de măsură, petrecerile pe
care le-a dat au speriat-o de-a binelea pe Tété: puteau atrage
ghinionul. Precaută, a dus sugara la preoteasa Sanité Dédé,
care i-a luat cincisprezece dolari ca s-o protejeze printr-o
ceremonie compusă din scuipături proprii şi sânge de cocoş.
După care s-au dus cu toţii la biserica lui Père Antoine unde
a fost botezată cu numele naşei: Violette.
Vara fierbinte şi umedă parcă nu se mai termina pentru
Rosette. Cu cât îi creştea burta, cu atât îi era mai dor de
Maurice. Stătea cu maică-sa în căsuţa cumpărată de
Zacharie şi era înconjurată de femei care n-o lăsau nicio
clipă singură, dar nu se simţea în siguranţă. Fusese
dintotdeauna foarte puternică, se credea norocoasă, însă
acum devenise temătoare, avea coşmaruri şi presimţiri rele.
„Oare de ce n-am plecat cu Maurice în februarie? Dacă
păţeşte ceva? Dacă nu ne mai vedem? Nu trebuia să ne
400
- ISABEL ALLENDE -

despărţim!” se plângea ea. „Nu te gândi la rele, Rosette, că


gândul chiar le cheamă”, o sfătuia mama ei.
În septembrie familiile care se refugiaseră la ţară au
revenit în oraş, printre ele şi Hortense Guizot cu fetele.
Valmorain rămăsese la plantaţie pentru că noul vătaf încă nu
apăruse şi pentru că era sătul de nevastă-sa (şi ea de el). Nu
avea vătaf, dar mai ales nu putea conta pe Sancho ca să stea
cu el: omul plecase în Spania. Îi spusese că avea de
recuperat ceva pământuri destul de valoroase, deşi părăsite,
care fuseseră ale familiei García del Solar. Moştenirea
neaşteptată era doar o bătaie de cap pentru Sancho, totuşi îi
era dor de ţara sa pe care o părăsise de treizeci şi doi de ani.
Valmorain se recupera lent de pe urma atacului graţie
îngrijirilor măicuţei, o nemţoaică severă şi complet imună la
furiile pacientului, care-l silea să facă câţiva paşi şi să
strângă în mâna beteagă o minge de lână, iar incontinenţa i-
o vindeca umilindu-l că poartă scutece. Între timp, Hortense
se instalase cu fetele şi alaiul de dădace şi servitori în casa
din oraş, gata să se bucure din plin de sezonul monden, fără
soţul ei care o apăsa ca un cal mort. Să trăiască, n-are decât,
dar departe de ea.
Venise doar de o săptămână la New Orleans când, pe
strada Chartres, unde se dusese cu sora ei Olivie să cumpere
panglici şi pene – îşi păstrase obiceiul de a-şi transforma
pălăriile – Hortense a dat nas în nas cu Rosette. În anii din
urmă o văzuse rar şi de departe, dar a recunoscut-o imediat.
Tânăra purta o rochie de finet de culoare închisă, peste
umeri îşi pusese un şal tricotat şi părul îl avea strâns în coc,
dar îmbrăcămintea modestă nu-i ştirbea cu nimic ţinuta
mândră. Pentru Hortense frumuseţea fetei fusese
dintotdeauna o provocare, cu atât mai abitir acum, când ea
însăşi era din ce în ce mai grasă. Ştia că Rosette nu plecase
cu Maurice la Boston, dar habar nu avea că era însărcinată.
Un clopoţel de alarmă i-a sunat în creier: acest copil, mai
ales dacă avea să fie băiat, îi putea ameninţa echilibrul

401
- INSULA DE SUB MARE -

dobândit: mototolul de bărbat-su va avea pretextul împăcării


cu Maurice, căruia avea să-i ierte totul.
Rosette nu le-a observat pe cele două doamne decât în
clipa în care acestea s-au aflat chiar în faţa ei. A făcut un pas
în lături ca să le lase să treacă, a spus politicos bună ziua,
dar fără umilinţa pe care albii o aşteptau din partea
oamenilor de culoare. Hortense i s-a proţăpit înainte,
adresându-se soră-sii cu un glas atât de tare, încât aceasta a
tresărit la fel ca Rosette: „Ia te uită, Olivie, la obraznica asta.
Vezi ce poartă la gât, e aur! Negresele n-au voie să poarte
bijuterii în public! Cred că i se cuvin câteva bice pe spinare,
tu ce zici?” Femeia n-a înţeles prea bine ce voia şi a luat-o de
braţ ca să-şi continue drumul, dar Hortense s-a smucit şi i-a
smuls lui Rosette medalionul de la Maurice. După care i-a
tras şi o palmă.
Rosette crescuse cu toate privilegiile unei fete libere, mai
întâi în casa Valmorain, apoi la şcoala ursulinelor. Nicicând
nu se simţise sclavă, iar frumuseţea îi conferea multă
siguranţă. Până atunci nu avusese parte de niciun abuz din
partea albilor şi nici nu bănuia câtă putere aveau. Instinctiv,
nedându-şi seama ce face şi nebănuind consecinţele, i-a
întors palma necunoscutei care o agresase. Albă ca varul,
Hortense Guizot s-a clătinat uluită, şi-a rupt un toc şi a fost
pe punctul să cadă. A început să urle ca toţi dracii, lumea s-
a adunat ca la urs. Rosette a dat să plece, dar a fost
imobilizată şi, câteva clipe mai târziu, jandarmii o duceau la
arest.
Tété a aflat după o jumătate de oră, pentru că vestea
mersese din gură în gură şi ajunsese la urechile Loulei şi ale
lui Violette, care locuiau chiar pe acea stradă, dar a reuşit
să-şi vadă fiica de-abia seara, când a ajuns acolo însoţită de
părintele Antoine. Sfântul cunoştea închisoarea ca pe
propria-i casă, aşa că l-a dat la o parte pe gardian şi a
condus-o pe Tété de-a lungul unui culoar îngust luminat de
două torţe. În spatele gratiilor se zăreau celulele bărbaţilor,
la capăt era celula femeilor. Toate de culoare, în afară de o

402
- ISABEL ALLENDE -

fetişcană cu părul blond, probabil o slujnică; mai erau şi doi


copilaşi negri, zdrenţăroşi, care dormeau lipiţi de o deţinută.
Alta îşi ţinea plodul în braţe. Paie pe jos, nişte pături jegoase,
o găleată pentru nevoi şi un chiup cu apă de băut, murdară
şi ea; în atmosfera fetidă se ghicea şi duhoarea
inconfundabilă de carne stricată. La lumina slabă, Tété a
văzut-o pe Rosette ghemuită într-un colţ între două femei,
acoperită cu şalul, îmbrăţişându-şi pântecul şi cu faţa
umflată de plâns. S-a repezit speriată s-o ia în braţe şi a
simţit lanţurile grele care i se legaseră de glezne.
Părintele Antoine venise pregătit, căci cunoştea prea bine
condiţiile: în coş adusese pâine şi bucăţi de zahăr, cât şi o
pătură pentru Rosette. „Chiar mâine te scoatem de aici, nu-i
aşa, mon père?” a îmbărbătat-o Tété, plângând. Dar sfântul a
tăcut.

Singura explicaţie pentru cele petrecute la care s-a gândit


Tété a fost că Hortense Guizot vrusese să se răzbune pe ea
pentru că refuzase să-l îngrijească pe Valmorain. Nu ştia că
simplul fapt că ea şi Rosette existau reprezenta o ofensă
pentru femeia aceea. Disperată, s-a dus la casa unde jurase
să nu mai calce, s-a prosternat la picioarele fostei stăpâne şi
a implorat-o să o elibereze pe Rosette; avea să-l îngrijească
pe Valmorain, va face tot ce i se cere, aveţi milă şi îndurare,
doamnă. Otrăvită şi ranchiunoasă, Hortense i-a spus ce se
întâmplase de fapt, după care a dat-o afară pe brânci.
Tété şi-a ajutat fiica după puterile ei. O lăsa pe micuţa
Violette la Adèle sau la Loula şi aducea mâncare la
închisoare pentru toate femeile, căci era convinsă că Rosette
ar fi împărţit cu ele tot ce-ar fi primit şi-ar fi rămas flămândă.
Mâncarea trebuia s-o lase gardienilor, căci n-o lăsau să intre
de fiecare dată, şi nu putea şti cât opreau ei şi cât ajungea la
deţinute. Violette şi Zacharie acopereau cheltuielile, ea gătea
toată noaptea. În plus, muncea şi avea grijă de fetiţa ei; era
epuizată. Şi-a amintit că Tante Rose se ferea de bolile
contagioase cu apă fiartă, le-a spus deci femeilor să nu bea

403
- INSULA DE SUB MARE -

apă din chiup, chiar dacă mureau de sete, avea să le aducă


ea apă bună de băut. În lunile din urmă fuseseră cazuri
mortale de holeră. Cum nopţile deveniseră reci, a făcut rost
de haine groase şi de pături pentru toate; totuşi, paiele
umede şi apa care se scurgea de pe pereţi i-au produs lui
Rosette o durere în piept şi o tuse persistentă. Nu numai ea
se îmbolnăvise, alta era şi mai rău, rana produsă de lanţuri
se cangrenase. Părintele Antoine a reuşit ca femeia să fie
mutată la spitalul măicuţelor. Nu s-a mai întors. S-a aflat
după o vreme că i se amputase piciorul.
Rosette n-a vrut ca Maurice să fie înştiinţat de situaţie, era
convinsă că avea să fie liberă înainte ca scrisoarea să-i
parvină, dar justiţia era înceată. Şase săptămâni au trecut
până ca judecătorul să cerceteze cazul, şi lucrurile au mers
relativ repede doar pentru că era vorba de o femeie liberă şi
la insistenţele părintelui Antoine. Celelalte puteau aştepta cu
anii până să afle pentru ce fuseseră arestate. Fraţii Hortensei
Guizot, avocaţi, o acuzaseră „pentru atac prin lovire
împotriva unei doamne albe”. Pedeapsa consta în biciuire şi
doi ani de închisoare, însă judecătorul s-a lăsat convins de
Père Antoine şi a suprimat biciul, dat fiind că Rosette era
însărcinată şi pentru că Olivie Guizot însăşi prezentase
faptele aşa cum s-au petrecut, fără să-i dea dreptate soră-sii.
Omul legii a fost impresionat şi de atitudinea demnă a
acuzatei, care se prezentase curat îmbrăcată şi vorbise fără
trufie, dar şi fără să dovedească slăbiciune, deşi tuşea şi se
clătina pe picioare.
Auzind sentinţa, Tété a fost cuprinsă de un soi de uragan;
Rosette nu avea să supravieţuiască într-o celulă împuţită,
copilul nici atât. „Elzuli, loa mamă, dă-mi putere.” Avea să-şi
elibereze fata oricum ar fi, chiar de-ar trebui să dărâme
zidurile închisorii cu mâinile goale. Înnebunită, declara în
dreapta şi în stânga că avea s-o ucidă pe Hortense Guizot cu
toată familia ei blestemată; părintele Antoine a hotărât
atunci să intervină, ca să nu ajungă şi ea la carceră. Discret,
s-a dus la plantaţie ca să stea de vorbă cu Valmorain. O

404
- ISABEL ALLENDE -

hotărâre deloc uşoară, mai întâi pentru că-şi lăsa pentru mai
multe zile toţi sărmanii care depindeau de ajutorul său, apoi
pentru că nu ştia să călărească, iar drumul cu barca
împotriva curentului era scump şi anevoios, dar a reuşit s-o
scoată la capăt.
A dat de un Valmorain într-o stare mai bună decât se
aştepta, deşi invalid şi vorbind încurcat. N-a apucat să-l
ameninţe cu focurile iadului: şi-a dat seama că omul habar
n-avea de ceea ce făcuse nevastă-sa la New Orleans. Aflând
toată povestea, Valmorain a fost mai indignat că Hortense
nu-i spusese nimic, aşa cum îi ascundea ea atâtea altele,
decât de soarta lui Rosette, pe care din „vagaboandă” n-o
scotea. Dar s-a muiat când a aflat că tânăra aştepta un copil.
Şi-a dat seama că dacă ea sau copilul păţeau ceva, adio
împăcare cu Maurice. Cu mâna cea sănătoasă a sunat
talanga cu care o chema pe măicuţa care avea grijă de el şi i-
a poruncit să pregătească barca. Pleca la oraş. Peste două
zile, avocaţii Guizot retrăgeau toate acuzaţiile împotriva lui
Rosette Sedella.

405
- INSULA DE SUB MARE -

Zarité
Au trecut de atunci patru ani, suntem în anul 1810. Mi-a
trecut frica de libertate, deşi de albi mă voi teme mereu. N-o
mai plâng pe Rosette, sunt mulţumită aproape tot timpul.
Rosette a ieşit din închisoare plină de păduchi, slabă,
bolnavă şi cu răni ulceroase la picioare din cauza fiarelor şi a
nemişcării. Am pus-o la pat, am îngrijit-o zi şi noapte, am
întărit-o cu supă de măduvă de bou şi feluri săţioase aduse de
vecine, dar tot a născut înainte de vreme. Copilul încă nu era
pregătit să vină pe lume, era micuţ şi avea pielea străvezie
precum hârtia udă. Naşterea a fost rapidă, dar Rosette era
slăbită şi pierduse mult sânge. A doua zi a făcut febră, în a
treia delira şi-l chema pe Maurice; atunci am ştiut că o pierd.
Disperată, am apelat la toate cunoştinţele primite de la Tante
Rose, la ştiinţa doctorului Parmentier, la rugăciunile părintelui
Antoine şi mi-am invocat toţi loas. Am pus nou-născutul la
sânul lui Rosette, pentru ca mama să lupte pentru viaţa ei, dar
cred că nici nu l-a simţit. Am încercat să o ridic, am implorat-o
să bea apă, să deschidă ochii, să-mi răspundă, Rosette,
Rosette… La ora trei noaptea, în timp ce-i cântam balade
africane, am văzut că-şi mişca buzele şi m-am aplecat să aud.
„Te iubesc, maman” a rostit ea şi s-a stins cu un suspin. I-am
simţit trupul uşor în braţe, sufletul i s-a desprins lin, ca un
fuior de ceaţă, şi a zburat afară prin fereastra deschisă.
Sfâşierea atroce pe care am simţit-o atunci nu se poate
descrie, şi nici nu e nevoie: orice mamă o cunoaşte, căci prea
puţine sunt norocoasele care-şi au toţi copiii în viaţă. De
dimineaţă a venit Adèle cu supa şi ea mi-a desprins-o din
braţele încleştate şi a întins-o în pat. M-a lăsat un pic să gem
îndurerată şi prăbuşită, după care mi-a pus în mână o cană cu
supă şi mi-a adus aminte de copii. Bietul meu nepot stătea
ghemuit lângă fiică-mea Violette în acelaşi leagăn, atât de mic
şi de lipsit de apărare încât în orice clipă ar fi putut pleca după
Rosette. L-am pus dezbrăcat pe pânza lungă a tignon-ului meu
şi mi l-am legat peste pieptul gol, piele pe piele, lipit de inimă,
406
- ISABEL ALLENDE -

ca să creadă că mai era în mama lui. Aşa l-am purtat preţ de


mai multe săptămâni. Laptele, ca şi dragostea îmi ajungeau
pentru amândoi. Iar când l-am scos din legătură, Justin era
pregătit să trăiască pe această lume.
Într-o zi, monsieur Valmorain a venit să mă vadă. Doi sclavi
l-au dat jos din trăsură şi mi l-au adus în braţe până la uşă.
Era tare îmbătrânit. „Te rog, Tété, lasă-mă să văd copilul”, a
rostit cu glas spart. Şi n-am avut inimă să-l las afară.
— Îmi pare rău pentru Rosette… Să ştii că n-am fost eu de
vină pentru povestea aia…
— Ştiu, monsieur.
S-a uitat un timp la nepotul nostru, apoi a vrut să ştie cum îl
cheamă.
— Justin Solar. Părinţii lui au ales acest nume, care
înseamnă dreptate. Dacă ar fi fost fată, ar fi chemat-o Justine.
— Vai, sper să ajung să trăiesc destul ca să apuc să îndrept
o parte din greşelile pe care le-am făcut, a spus el, gata să
plângă.
— Toţi greşim, monsieur.
— Acest copil e un Valmorain după tată şi după mamă. Are
ochi deschişi la culoare şi poate trece drept alb. N-ar trebui să
crească printre negri. Vreau să-l ajut să primească o educaţie
bună şi să-mi poarte numele, cum se cuvine.
— Asta trebuie s-o discutaţi cu Maurice, monsieur, nu cu
mine…
Maurice a primit în aceeaşi scrisoare vestea că avea un fiu
şi că Rosette nu mai era. S-a îmbarcat imediat, deşi eram în
plină iarnă. A ajuns când băiatul împlinea trei luni şi era un
copilaş cuminte, cu trăsături delicate şi ochi verzi, ca ai tatălui
şi ai bunicii, sărmana doña Eugenia. L-a strâns îndelung la
piept, dar Maurice era parcă absent, uscat pe dinăuntru, cu
nişte priviri din care lumina plecase. „O vreme o să ai
dumneata grijă de el maman” mi-a spus. A rămas mai puţin
de o lună, a refuzat să-l vadă pe monsieur Valmorain, în
ciuda insistenţelor lui don Sancho, care între timp se întorsese
din Spania. Iar părintele Antoine, cel care ştia să rezolve

407
- INSULA DE SUB MARE -

atâtea încurcături, n-a mai vrut să facă pe intermediarul între


tată şi fiu. Maurice a stabilit că bunicul putea să-şi vadă din
când în când nepotul, dar numai în prezenţa mea, şi mi-a
interzis să accept ceva din partea lui, fie bani, fie ajutoare de
orice fel, şi în niciun caz numele lui. M-a rugat să-i vorbesc lui
Justin despre Rosette, ca să fie mândru de ea şi de sângele ei
amestecat. Era convins că fiu-său, rodul unei dragoste mari,
avea destinul însemnat şi-avea să facă fapte mari în viaţă,
faptele la care visase el însuşi înainte ca moartea lui Rosette
să-i frângă voinţa. În fine, m-a rugat insistent să-l ţin departe
de Hortense Guizot. De parcă trebuia să mi-o mai spună…
Pe urmă Maurice al meu a plecat, dar nu la prietenii lui din
Boston; a abandonat studiile şi a devenit un călător neobosit –
a străbătut mai mult pământ decât vântul. Din când în când
primim câteva rânduri de la el, ca să ştim că e în viaţă, dar în
patru ani a venit doar o dată să-şi vadă băiatul. Era îmbrăcat
în piei de animal, bărbos şi ars de soare, parcă era un
kaintock. La vârsta lui nu se moare de tristeţe. Are nevoie de
timp ca să se vindece. Tot bătând lumea o să-i treacă, iar într-
o bună zi, rupt de oboseală, va înţelege că de durere nu poţi
fugi; trebuie doar s-o domesticeşti, ca să doară mai puţin. Şi
atunci o va simţi pe Rosette alături, aşa cum o simt şi eu,
atunci îşi va recupera poate fiul şi va fi din nou preocupat de
sfârşitul sclaviei.
Zacharie şi cu mine mai avem un fiu, pe Honoré, care face
primii paşi ţinut de mână de Justin, prietenul lui cel mai bun şi
în acelaşi timp unchiul lui. Vrem să mai facem şi alţi copii, deşi
casa începe să fie înghesuită şi nu mai suntem tineri, bărbatu-
meu are cincizeci şi şase, eu am patruzeci, dar ne-ar plăcea să
îmbătrânim printre mulţi copii, nepoţi şi strănepoţi, cu toţii
liberi.
Bărbatu-meu şi Fleur Hirondelle au şi acum casa de joc şi
sunt mai departe asociaţi cu căpitanul Romeiro Toledano, care
navighează prin Caraibe transportând marfă de contrabandă
şi sclavi fugari. Zacharie n-a primit credit – legile s-au înăsprit
pentru oamenii de culoare – aşa că ambiţia de a avea mai

408
- ISABEL ALLENDE -

multe tripouri nu s-a împlinit. Eu sunt prinsă până peste cap


cu copiii, cu casa şi cu leacurile pentru doctorul Parmentier, pe
care le prepar în bucătăria mea, dar pe seară tot găsesc timp
pentru o cafea cu lapte la Adèle, în curtea cu bouganvillea,
unde ne adunăm cu vecinele şi stăm de vorbă. Pe madame
Violette o vedem mai rar, acum se vede mai ales cu cucoanele
din Société du Cordon Bleu, care au tot interesul s-o cultive,
pentru că ea prezidează balurile şi decide soarta fetelor prin
„plasament”. I-a luat mai bine de un an să se împace cu don
Sancho, pe care voia să-l pedepsească pentru că o înşelase cu
Adi Soupir. Îi cunoaşte ea bine pe bărbaţi şi n-are pretenţia să
fie fideli, dar măcar iubitul ei să nu se plimbe în văzul lumii pe
dig cu rivala. Madame n-a reuşit să-l însoare pe Jean-Martin
cu o metisă bogată, aşa cum plănuia, pentru că băiatul a
rămas în Europa şi n-are de gând să revină. Loula, care abia
se mai târâie de colo-colo – trebuie că a depăşit optzeci de ani
– mi-a spus că prinţişorul ei a părăsit cariera militară şi că
trăieşte cu Isidore Morisset, perversul ăla, care nu era om de
ştiinţă, ci agent al lui Napoleon sau al fraţilor Laffitte, un pirat
de salon, a oftat ea. Cu madame Violette n-am mai vorbit de
trecut, iar după atâta timp de păstrat secretul am ajuns să
credem chiar şi noi că Jean-Martin e fiul ei. Mă gândesc rar la
lucrurile astea, dar zău că mi-ar face plăcere să-i adun la un
loc pe toţi urmaşii mei: Jean-Martin, Maurice, Violette, Justin şi
Honoré, plus copiii şi nepoţii ce vor urma. I-aş invita atunci pe
toţi vecinii, aş găti cel mai straşnic gumbo créole din New
Orleans şi muzica nu s-ar opri până dimineaţa.
Cu Zacharie am deja o istorie, putem privi spre trecut şi
număra zilele când am fost împreună, aduna necazurile şi
bucuriile; aşa se durează dragostea, fără grabă, zi după zi. Îl
iubesc aşa cum l-am iubit mereu, dar acum mă simt mai în
largul meu cu el. Când era frumos era admirat de toţi, mai
ales de femei, care i se ofereau cu neruşinare, iar eu mă
temeam ca vanitatea şi tentaţiile să nu-l depărteze de mine, cu
toate că motive de gelozie nu mi-a dat. Acum trebuie să-l
cunoşti pe dinăuntru, aşa cum îl cunosc eu, ca să ştii cât

409
- INSULA DE SUB MARE -

valorează. Nici nu mai ţin minte cum arăta; îmi place chipul
său ciudat şi spart, îmi place peticul care-i acoperă ochiul
mort, îmi plac cicatricile lui. Nu mai vorbim de lucruri lipsite de
importanţă, doar de cele serioase, care nu sunt puţine. Ca să
nu-l supăr, profit de absenţele lui ca să mă distrez în felul
meu, iată avantajul de a avea un soţ ocupat. Nu-i place să
merg desculţă pe stradă, că nu mai sunt sclavă, să-l însoţesc
pe Père Antoine la pomeni prin El Pantano, că e periculos, să
asist la bambousses în piaţa Congo, că e ceva vulgar. Nu-i
spun nimic şi nici el nu mă întreabă. Chiar ieri am dansat în
piaţă în sunetele tobelor vrăjite ale lui Sanité Dédé. Dansez şi
dansez. Uneori apare Erzuli, loa mamă, loa dragostei, şi o
încalecă pe Zarité. Şi-atunci pornim în galop să-mi văd morţii
în insula de sub mare. Aşa stau lucrurile.

410
- ISABEL ALLENDE -

411
- INSULA DE SUB MARE -

412

S-ar putea să vă placă și