Jeffrey Archer

Nici un ban în plus, nici un ban în minus

Not a Penny More, Not a Penny Less, 1976

Prolog

— Jörg, vor sosi şapte milioane de dolari de la Creditul Parizian în contul

nr. 2, astăzi la optsprezece, ora Europei Centrale. Plasează-i în bănci cît mai
sigure şi în titluri comerciale triplu „A". Dacă nu reuşeşti, investeşte-i peste
noapte pe piaţa eurodolarului. Ai înţeles?
— Da, Harvey.
— Depune un milion în Banco do Minas Gerais din Rio de Janeiro, pe
numele lui Silverman şi Elliott şi anulează împrumutul condiţionat de la Banca
Barclays din Lombard Street. Ai înţeles?
— Da, Harvey.
— Cumpără aur pînă în zece milioane de dolari, apoi opreşte-te şi aşteaptă
alte instrucţiuni. Încearcă să cumperi la preţ coborît şi nu te grăbi, ai răbdare.
Ai înţeles?
— Da, Harvey.
Harvey Metcalfe îşi dădu seama că ultima instrucţiune nu era necesară.
Jörg Birrer era unul dintre cei mai conservatori bancheri din Zürich şi, ceea ce
era şi mai important pentru Harvey, în ultimii douăzeci şi cinci de ani se
dovedise a fi unul dintre cei mai abili.
— Poţi să te întîlneşti cu mine la Wimbledon, marţi 25 iunie, la ora două, în
tribuna centrală, la locul meu obişnuit, în loja acţionarilor?
— Da, Harvey.
Se auzi ţăcănitul telefonului pus în furcă. Harvey nu spunea niciodată „la
revedere". Nu cunoscuse nicicînd formulele de politeţe şi era prea tîrziu acum
să le mai înveţe. Ridică din nou telefonul şi formă cele şapte numere care îl
puneau în legătură cu Lincoln Trust din Boston. Ceru să vorbească cu
secretara sa.
— Domnişoara Fish?
— Da, domnule.
— Scoate fişa pentru Prospecta Oil şi distruge-o. Distruge şi orice
corespondenţă legată de ea şi nu lăsa absolut nici o urmă. Ai înţeles?
— Da, domnule.
Telefonul ţăcăni din nou. Harvey Metcalfe dăduse ordine similare de trei ori
în ultimii douăzeci şi cinci de ani şi domnişoara Fish ştia că nu trebuie să-i
mai pună întrebări.
 Harvey respiră adînc, scoase un suspin, o izbucnire silenţioasă de triumf.
Averea lui se ridica la cel puţin douăzeci şi cinci de milioane de dolari şi nimic
nu-l mai putea opri. Deschise o sticlă de şampanie Krug din 1964, importată
de la Hedges şi Butler, din Londra. O sorbi încet şi aprinse o Romeo y Julieta
Churchill, din cele pe care i le aducea lunar, prin contrabandă, din Cuba, în
cutii de două sute cincizeci de bucăţi, un emigrant italian. Se aşeză mai comod
în scaun, ca pentru o mică sărbătorire. La Boston, Massachusetts, era
douăsprezece şi douăzeci, aproape ora prînzului.

În Harley Street, Bond Street, King's Road şi în Colegiul Magdalen din

Oxford, era ora optsprezece douăzeci. Patru bărbaţi, care nu se cunoşteau între
ei, controlau preţul de pe piaţă al acţiunilor Prospecta Oil, în ultima ediţie a
ziarului Evening Standard din Londra. Era trei lire şaptezeci. Toţi patru erau
oameni cu stare, care aşteptau să-şi consolideze carierele în care avuseseră
deja succes.
A doua zi aveau să se trezească fără nici un ban.

A face un milion de dolari în mod legal a fost întotdeauna greu. A face un

milion de dolari în mod ilegal a fost întotdeauna ceva mai uşor. A păstra
milionul după ce l-ai făcut este probabil cel mai dificil dintre toate. Henryk
Metelski era unul dintre acei rari oameni care reuşise să le realizeze pe toate
trei. Chiar dacă milionul făcut legal venise după milionul făcut ilegal, Metelski
era tot cu o aruncătură de băţ în fruntea celorlalţi: reuşise să păstreze totul.
Henryk Metelski se născuse în partea de jos a cartierului East End din New
York, la 17 mai 1909, într-o cameră mică unde mai dormeau alţi patru copii.
Crescu în timpul marii crize economice, cu credinţa în Dumnezeu şi într-o
singură masă pe zi. Părinţii lui erau din Varşovia şi emigraseră din Polonia la
sfîrşitul secolului. Tatăl lui Henryk era brutar de meserie şi îşi găsise uşor o
slujbă la New York, unde mulţi emigranţi polonezi se specializaseră în a face
pîine neagră de secară şi a deschide mici restaurante pentru concetăţenii lor.
Amîndoi părinţii ar fi dorit ca Henryk să aibă succese la învăţătură, dar nu-i
fusese scris să fie elev de frunte la liceul pe care îl urma. Talentul cu care îl
înzestrase natura îl îndrepta în altă direcţie. Băiat şiret şi inteligent, îi stîrnea
mai mult interes comerţul cu ţigări şi alcool care se desfăşura clandestin în
şcoală, decît poveştile despre revoluţia americană şi clopotul libertăţii. Henryk
nu a crezut nici o clipă că lucrurile cele mai bune din viaţă pot fi obţinute gra-
tuit, iar goana după bani şi putere îi era la fel de firească cum e goana pisicii
după şoarece.
Pe cînd Henryk era un tînăr de paisprezece ani, înfloritor şi cu coşuri, tatăl
său muri de ceea ce se ştie astăzi că este cancer. Mama sa nu supravieţui
soţului decît cîteva luni, lăsînd cinci copii să se descurce singuri. Henryk, ca şi
ceilalţi patru, ar fi trebuit să meargă la orfelinatul de sector, dar la mijlocul
anilor douăzeci nu era dificil pentru un băiat să dispară în New York, deşi era
mai greu să supravieţuiască. Henryk deveni un maestru al supravieţuirii, o
şcoală care se dovedi mai tîrziu în viaţă să fie foarte folositoare. Hoinărea în
East End pe străzile din partea de jos, cu cureaua strînsă şi ochii larg deschişi,
lustruind uneori ghete, spălînd alteori vase, căutînd neostenit o intrare în
labirintul în centrul căruia se aflau bogăţia şi prestigiul. Prima lui ocazie apăru
cînd Jan Pelnik, băiatul cu care împărţea camera, mesager la bursa din New
York, fu nevoit să-şi întrerupă temporar activitatea din cauza unui cîrnat
garnisit cu salmonela. Henryk, însărcinat să anunţe pe şeful mesagerilor de
îmbolnăvirea prietenului său, ridică intoxicaţia alimentară la rang de
tuberculoză şi reuşi să obţină locul astfel eliberat. Schimbă apoi camera, se
îmbrăcă într-o uniformă nouă, pierdu un prieten şi obţinu o slujbă.
În cea mai mare parte din mesajele pe care le ducea Henryk, la începutul
anilor douăzeci, scria „Cumpără". Multe din aceste mesaje erau puse în
practică imediat, deoarece era o perioadă de mare avînt economic. Băiatul
vedea cum nişte oameni neînzestraţi cu deosebită abilitate făceau avere, în
timp ce el rămînea nimic mai mult decît un observator. Instinctul său îl
îndrepta spre acele persoane care făceau mai mulţi bani într-o săptămînă la
bursă, decît putea el spera să obţină, din salariu, tot restul vieţii.
Se strădui să înveţe cît mai bine felul cum funcţiona bursa. Trăgea cu
urechea la convorbiri particulare, deschidea scrisori sigilate şi afla ce rapoarte
confidenţiale ale companiilor să studieze. La vîrsta de optsprezece ani avea
patru ani de experienţă în Wall Street, patru ani pe care majoritatea băieţilor
care lucrau ca mesageri i-ar fi petrecut cutreierînd sălile aglomerate, ducînd
bileţele roşii de la unii la alţii, patru ani care pentru Henryk Metelski au fost
echivalenţii unei diplome de la Şcoala de Ştiinţe Economice din Harvard. Nu
avea cum să ştie că într-o bună zi va ţine el însuşi cursuri la acel distins
institut.
Într-o dimineaţă de iulie, în 1927, ducînd o scrisoare din partea
binecunoscutei agenţii de bursă Halgarten & Co., se abătu ca de obicei pe la
toaletă. Îşi crease un sistem conform căruia se închidea într-o cabină, studia
mesajul pe care îl avea de dus, hotăra dacă informaţia avea vreo valoare pentru
el şi în caz afirmativ telefona imediat lui Witold Gronowich, un bătrîn polonez
care avea o mică firmă de asigurare pentru concetăţenii săi. Henryk reuşea
astfel să-şi sporească cîştigul săptămînal cu încă douăzeci pînă la douăzeci şi
cinci de dolari, obţinuţi pentru informaţiile secrete pe care i le procura.
Gronowich, deşi nu era el însuşi cel care plasa sume mari de bani pe piaţă, nu
lăsă niciodată să-i scape numele tînărului informator.
Stînd pe scaunul WC-ului, Henryk îşi dădu seama că de data aceasta citea
un mesaj de o importanţă considerabilă. Guvernatorul statului Texas era pe
punctul de a da companiei Standard Oil permisiunea de a perfecta instalarea
unei conducte de petrol din Chicago pînă în Mexic, celelalte organisme publice
implicate fiind deja de acord cu această propunere. Pe piaţă se ştia că
Standard Oil încerca de aproape un an să obţină aprobarea definitivă, dar
opinia generală era că guvernatorul i-o va refuza. Mesajul trebuia transmis
imediat, personal, agentului de bursă al lui John D. Rockefeller, Tucker
Anthony. Aprobarea de a construi conducta urma să pună la îndemîna tuturor
statelor din nord o sursă de petrol disponibilă şi aceasta nu putea să însemne
decît sporirea profitului. Henryk vedea limpede că acţiunile companiei
Standard Oil urmau să crească pe piaţă în mod constant, o dată ce ştirea va
deveni publică, cu atît mai mult cu cît ea avea deja sub control nouăzeci la
sută din rafinăriile americane.
În circumstanţe normale, Henryk ar fi transmis aceste informaţii direct
domnului Gronowich şi chiar era pe punctul să facă astfel, cînd observă că
unui bărbat destul de corpolent, care pleca şi el din toaletă, îi scăpă jos o foaie
de hîrtie. Cum nu mai era nimeni altcineva de faţă, Henryk ridică hîrtia şi se
întoarse în cabină, gîndindu-se că, în cel mai bun caz, avea să-i cadă în mînă
încă o informaţie. De fapt era un cec de cincizeci de mii de dolari, care urma să
fie încasat de o doamnă Rose Rennick.
Mintea lui Henryk începu să lucreze cu rapiditate şi eficienţă. Plecă în
grabă mare din toaletă şi nu peste mult timp se afla din nou în Wall Street.
Intră într-o mică cafenea de pe Rector Street şi se aşeză la o masă sub pretext
că bea o Coca-Cola, dar de fapt ticluindu-şi cu grijă planul. Porni apoi să şi-l
pună în practică.
Mai întîi, încasă cecul la o filială a băncii Morgan din partea de sud-vest al
Wall Street-ului, ştiind că în uniforma lui elegantă de mesager al bursei va
trece uşor drept curierul unei firme respectabile. Se întoarse apoi la bursă şi îşi
procură de la un agent de la parter două mii cinci sute de acţiuni Standard Oil,
la preţul de nouăsprezece dolari şi şapte optimi, rămînîndu-i o sută douăzeci şi
şase de dolari şi şaizeci şi unu de cenţi, după plata taxelor agenţiei. Depuse cei
o sută douăzeci şi şase de dolari şi şaizeci şi unu de cenţi într-un cont curent
la Banca Morgan. Apoi, aşteptînd cu sufletul la gură anunţul din biroul
guvernatorului, începu activitatea unei zile obişnuite, prea preocupat de
Standard Oil ca să se mai abată pe la vreo toaletă cu scrisorile pe care le avea
de dus.
Nu veni nici un anunţ. Henryk nu avea de unde să ştie că ştirea nu era
dată publicităţii pînă la închiderea oficială a bursei, la ora cincisprezece, ca să
dea timp guvernatorului să cumpere el însuşi atîtea aqiuni pe cîte reuşea să
pună mîna lui lacomă. Henryk se întoarse acasă în noaptea aceea înnebunit de
teama că a făcut o greşeală îngrozitoare. Se şi vedea pierzîndu-şi slujba şi tot
ceea ce agonisise în ultimii patru ani. Ba poate avea să sfîrşească chiar la
închisoare.
Nu fu în stare să închidă un ochi toată noaptea, cuprins de o agitaţie din ce
în ce mai mare, în mica lui cameră cu geamul deschis, dar fără aer. Pe la ora
unu nu mai putu să îndure nesiguranţa, sări din pat, se bărbieri, se îmbrăcă şi
luă metroul spre Gara Centrală. De acolo se duse pe jos în Times Square unde,
cu mîinile tremurătoare, cumpără prima ediţie din Wall Street Journal. În prima
clipă nu percepu ştirea, deşi ţipa spre el cu litere de o şchioapă:
GUVERNATORUL ACORDĂ LUI ROCKEFELLER DREPTUL DE A INSTALA
CONDUCTA.
Şi ceva mai jos: SE PREVEDE O MARE CREŞTERE A NUMĂRULUI
CERERILOR DE ACŢIUNI STANDARD OIL.
Ameţit, Henryk se duse la cea mai apropiată braserie deschisă toată
noaptea, în partea de vest a Străzii 42, şi îşi comandă un hamburger mare cu
cartofi prăjiţi, peste care turnă sos picant. Începu să mestece ca un om care
serveşte ultimul dejun înainte de a înfrunta scaunul electric, şi nu primul după
ce a păşit pe calea averii. Citi toate amănuntele loviturii date de Rockefeller în
articolul care se întindea din pagina întîi pînă în pagina a paisprezecea; la ora
patru cumpărase primele trei ediţii ale ziarului New York Times şi primele două
ediţii din Herald Tribune. Articolul de bază era acelaşi. Henryk se grăbi spre
casă, ameţit şi încîntat; îşi puse uniforma. Ajunse la bursă la ora opt şi îşi
desfăşură activitatea zilnică gîndindu-se cum să-şi ducă planul mai departe.
La ora cînd bursa se deschise în mod oficial, Henryk merse la Banca
Morgan şi ceru un împrumut de cincizeci de mii de dolari dînd drept garanţie
cele două mii cinci sute de acţiuni Standard Oil, care valorau la deschiderea
bursei din dimineaţa aceea douăzeci şi unu de dolari şi o pătrime. Depuse
împrumutul în contul său curent şi ceru băncii să-i elibereze un cec pe numele
doamnei Rose Rennick. Plecă de la bancă şi căută în cartea de telefoane adresa
şi numărul binefăcătoarei lui fără voie.
Doamna Rennick, o văduvă care trăia din veniturile aduse de investiţiile
răposatului ei soţ, locuia într-un mic apartament de pe Strada 62, despre care
Henryk ştia că este una din cele mai selecte zone din New York. Telefonul pe
care îl primi de la Henryk Metelski care o ruga să-l întîlnească pentru o
problemă personală foarte urgentă o miră, dar, cînd, la sfîrşit, îl auzi că
menţionează numele agenţiei Halgarten & Co., mai pierdu din neîncredere şi
căzură de acord să se întîlnească la ora şaisprezece, în aceeaşi după-amiază, la
Waldorf-Astoria.
Henryk nu mai intrase niciodată în Waldorf-Astoria, dar după patru ani
petrecuţi la bursă erau puţine hotelurile şi restaurantele importante despre
care să nu fi auzit vorbindu-se. Îşi dădu seama că era mai firesc ca doamna
Rennick să ia ceaiul cu el într-un loc public, decît să primească în aparta-
mentul ei un om care se chema Henryk Metelski, cu atît mai mult cu cît
accentul său polonez era mai pronunţat la telefon decît stînd faţă în faţă cu
interlocutorul.
Aşteptînd în holul cu covor gros al hotelului Waldorf, Henryk se ruşină de
simplitatea lui vestimentară. Închipuin-du-şi că toată lumea îl priveşte, îşi
îngropă silueta scundă şi dolofană într-un scaun elegant din camera Jefferson.
Şi alţi clienţi ai hotelului erau la fel de rotofei, dar Henryk avea convingerea că
nu cartofii prăjiţi, ci mai probabil Pomme de Terre Maître d'Hôtel le provocase
obezitatea. Dorind zadarnic să-şi fi pus mai puţină cremă pe părul negru şi
ondulat şi mai multă pe pantofii cu tocul jos, îşi scărpina nervos un coş iritat
din colţul gurii şi aştepta. Costumul său, în care se simţea atît de sigur de sine
şi atît de prosper printre prieteni, era lucios, strimt, ieftin şi ţipător. Nu se
potrivea cu decorul şi, cu atît mai puţin cu clienţii hotelului; simţindu-se
nelalocul lui pentru prima oară în viaţă, luă un exemplar al ziarului New
Yorker, se ascunse în spatele lui şi se rugă ca doamna Rennick să sosească cît
mai curînd. Chelnerii se foiau respectuoşi pe lîngă mesele bine garnisite,
ignorîndu-l pe Henryk cu îngîmfare instinctivă. Unul, observă el, nu făcea
altceva decît să dea tîrcoale sălii de ceai, oferind cu delicateţe bucăţi de zahăr
pe care le ţinea cu un cleştişor de argint în mîna înmănuşată. Henryk fu teribil
de impresionat.
Rose Rennick sosi la cîteva minute după ora patru, întovărăşită de doi căţei
şi purtînd o pălărie mare şi extravagantă. Henryk se gîndi că arată de peste
şaizeci de ani, că este prea grasă, prea fardată şi prea pretenţios îmbrăcată,
dar avea un zîmbet cald şi părea să cunoască pe toată lumea, aşa cum trecea
de la masă la masă, vorbind cu obişnuiţii hotelului Waldorf-Astoria. În cele din
urmă, ajungînd la masa pe care în mod corect o bănuise că este a lui Henryk,
fu destul de surprinsă, nu numai pentru că-l vedea îmbrăcat atît de ciudat, dar
şi pentru că părea chiar mai tînăr decît cei optsprezece ani pe care îi avea.
Doamna Rennick comandă ceai, în timp ce Henryk îi debita povestea lui
bine ticluită: se făcuse din nefericire o greşeală cu cecul ei, care fusese creditat
în mod greşit de la bursă la firma lui, cu o zi în urmă. Şeful său i-a ordonat să
restituie cecul imediat şi să transmită regretul său pentru nefericita eroare.
Apoi Henryk îi înmînă cecul de cincizeci de mii de dolari şi adăugă că îşi va
pierde slujba dacă va insista să meargă cu cercetările mai departe, deoarece el
este unicul vinovat de greşeală. Doamna Rennick fusese informată de
dispariţia cecului numai în dimineaţa respectivă şi nu ştia că a şi fost încasat,
deoarece avea să dureze cîteva zile pînă cînd i se va controla contul.
Îngrijorarea absolut sinceră a lui Henryk, cînd îi dădea bîlbîindu-se explicaţiile,
ar fi convins şi pe cineva mai bun cunoscător al firii omeneşti decît doamna
Rennick. Fu imediat de acord să facă uitată întîmplarea, perfect satisfăcută că
şi-a recăpătat banii. Cum erau sub forma unui cec eliberat de Banca Morgan,
nu pierduse nimic. Henryk scoase un suspin de uşurare şi pentru prima oară
în ziua aceea se relaxă şi începu să se distreze. Chemă chiar chelnerul care
oferea zahăr cu cleştişorul de argint.
După ce trecu o bună bucata de timp, Henryk se scuză, explicînd că
trebuie să se întoarcă la lucru, mulţumi doamnei Rennick pentru înţelegere,
achită nota şi plecă. În stradă, începu să fluiere de uşurare. Cămaşa lui nouă
era leoarcă de sudoare (doamna Rennick ar fi numit-o transpiraţie), dar era
afară, la aer, şi putea să respire din nou în voie. Prima lui mare operaţiune
fusese un succes.
Se opri pe Park Avenue, amuzat că locul confruntării sale cu doamna
Rennick fusese Waldorf, tocmai hotelul în care John D. Rockefeller,
preşedintele companiei Standard Oil, avea un apartament. Henryk venise pe
jos şi folosise intrarea principală, în timp ce domnul Rockefeller sosise mai
devreme cu metroul şi se retrăsese în apartamentul său personal din turnul
hotelului Waldorf. Deşi numai puţini newyorkezi erau la curent, Rockefeller îşi
construise staţia lui personală la cincizeci de picioare sub hotel, ca să nu mai
aibă de străbătut cele opt blocuri izolate pînă la Grand Central Station, căci nu
mai era nici o oprire de acolo pînă la Strada 125. (Staţia există şi astăzi, dar,
cum nici un Rockefeller nu mai locuieşte la Waldorf-Astoria, trenul nu mai
opreşte aici.) în timp ce Henryk se justifica pentru cei cincizeci de mii de dolari
ai săi faţă de doamna Rennick, Rockefeller discuta o investiţie de cinci milioane
de dolari cu Andrew W. Mellon, secretarul ministrului de finanţe, Coolidge, cu
cincizeci şi şapte de etaje mai sus.
În dimineaţa următoare, Henryk veni ca de obicei la lucru. Ştia că nu are
decît cinci zile de graţie ca să-şi vîndă acţiunile şi să-şi plătească datoria la
Banca Morgan şi la agentul de bursă, deoarece un credit la bursa de acţiuni
din New York durează cinci zile lucrătoare sau şapte calendaristice. În ultima zi
a creditului, acţiunile se urcaseră la douăzeci şi trei de dolari şi o pătrime. Le
vîndu cu douăzeci şi trei şi o optime, plăti suma de patruzeci şi nouă de mii
şase sute douăzeci şi cinci de dolari cu care îşi depăşise contul din bancă şi,
după toate cheltuielile, realiză un profit de şapte mii patru sute nouăzeci de
dolari, pe care îl depozită la aceeaşi bancă.
În următorii trei ani, Henryk încetă să-l mai sune pe domnul Gronowich,
gîndindu-se să acţioneze pe cont propriu; la început investi sume mici, care
deveniră din ce în ce mai mari pe măsură ce cîştiga experienţă şi încredere.
Timpurile tot mai erau bune şi, deşi nu avea întotdeauna profit, învăţase să
acţioneze şi cînd cursul acţiunilor la bursă era eventual în scădere şi cînd, aşa
cum se întîmpla mai des, era în creştere. Cînd acţiunile scădeau, sistemul său
era să speculeze fără acoperire, ceea ce în lumea afaceriştilor nu era considerat
perfect etic. Curînd deveni as în arta de a vinde acţiuni pe care nu le poseda,
aşteptînd să le scadă ulterior preţul. Instinctul său pentru afaceri evoluă tot
atît de repede ca gustul pentru haine, iar viclenia învăţată în străzile lătu-
ralnice din East End îi fu de folos. Henryk descoperi în curînd că întreaga lume
este o junglă, doar că uneori leii şi tigrii erau îmbrăcaţi în costume.
Cînd bursa se prăbuşi în 1929, Henryk îşi transformase cei şapte mii patru
sute nouăzeci de dolari ai săi în bunuri curente în valoare de cincizeci şi unu
de mii de dolari. Vînzînd toate acţiunile pe care le poseda a doua zi după ce
preşedintele agenţiei Halgarten & Co. sărise pe o fereastră a bursei, Henryk
dovedi că a priceput mesajul. Cu venitul lui nou obţinut, se mutase într-un
apartament elegant din Brooklyn şi îşi cumpărase un automobil Stutz, roşu,
destul de ostentativ. Henryk îşi dădu seama curînd că venise pe lume cu trei
inconveniente majore: numele, originea şi lipsa de bani. Problema banilor era
în curs de a se rezolva de la sine şi venise timpul să le şteargă şi pe celelalte
două. În acest scop făcuse o cerere să-şi schimbe numele, prin decizie
judecătorească, în Harvey David Metcalfe. Cînd cererea îi fu acceptată, rupse
orice legătură cu vechii prieteni din comunitatea poloneză şi în mai 1930 îşi
luă majoratul cu un nume nou, un mediu social nou şi bani foarte noi.
Ceva mai tîrziu, în acelaşi an, la un meci de fotbal, îl întîlni pentru prima
oară pe Roger Sharpley şi descoperi că şi cei bogaţi au problemele lor.
Sharpley, un tînăr din Boston, moştenise întreprinderea tatălui său,
specializată în import de whisky şi export de blănuri. Educat la Choate şi apoi
la Colegiul Dartmouth, Sharpley avea siguranţa de sine şi farmecul celor din
Boston, atît de frecvent invidiate de concetăţenii lor. Era înalt şi blond, arăta ca
un urmaş al vikingilor şi cu aerul său de armator talentat părea că obţine totul
foarte uşor, în special femeile. Era din toate punctele de vedere în contrast
absolut cu Harvey. Deşi se aflau la doi poli opuşi, contrastul avea efectul unui
magnet şi-i atrăgea unul spre celălalt.
Singura ambiţie pe care Roger o avea în viaţă era să devină ofiţer de
marină, dar după absolvirea colegiului fusese nevoit să se întoarcă la
întreprinderea familiei, din cauza sănătăţii şubrede a tatălui său. Nu apucase
să lucreze decît cîteva luni, cînd tatăl său muri. Lui Roger i-ar fi plăcut să
vîndă compania Sharpley şi Fiul primului solicitant, dar tatăl său lăsase un
codicil în testament prin care, dacă firma era vîndută înainte de ziua în care
Roger împlinea patruzeci de ani (aceasta fiind ultima zi în care te mai poţi
înrola în marina Statelor Unite), banii obţinuţi prin vînzare urmau să fie
împărţiţi în mod egal celorlalţi membri ai familiei.
Harvey se gîndi îndelung la problema pe care o avea Roger şi după două
lungi şedinţe cu un avocat iscusit din New York îi sugeră următoarea soluţie:
Harvey va cumpăra patruzeci şi nouă la sută din firma Sharpley şi Fiul, plătind
o sută de mii de dolari, plus primii douăzeci de mii de dolari din profit în
fiecare an. La vîrsta de patruzeci de ani, Roger va renunţa la restul de cincizeci
şi unu la sută, pentru alţi o sută de mii de dolari. Consiliul va fi alcătuit din
trei membri: Harvey, Roger şi o altă persoană numită de Harvey, controlul fiind
astfel complet în mîna lui. În ceea ce îl privea pe Harvey, Roger putea să se
înroleze în marină. Trebuia doar să fie prezent la adunarea anuală a
acţionarilor.
Roger nu mai putea de bucurie. Nu consultă pe nimeni de la firmă, ştiind
că toţi vor încerca să-l convingă să nu accepte. Harvey contase pe acest lucru,
deoarece îşi evaluase cu grijă prada. Roger nu stătu pe gînduri decît cîteva zile
înainte de a accepta ca artele să fie făcute la New York, destul de departe de
Boston, ca să fie sigur că cei de la firmă nu ştiu ce se petrece. Între timp,
Harvey se întoarse la Banca Morgan, unde acum era considerat ca un om cu
viitor. Cum băncile acţionează cu gîndul la viitor, directorul acceptă să-l ajute
în noul său proiect cu un împrumut de cincizeci de mii de dolari, care adăugat
la cei cincizeci de mii de dolari ai săi îi dădeau posibilitatea să cumpere
patruzeci şi nouă la sută din Sharpley şi Fiul şi să devină al cincilea
preşedinte. Actele au fost semnate la New York, în 28 octombrie 1930.
Roger plecă în grabă spre Newport, în Rhode Island, ca să înceapă cursurile
necesare pentru a deveni ofiţer în marina Statelor Unite. Harvey plecă spre
Grand Central Station, să prindă trenul spre Boston. Trecuse timpul cînd făcea
pe mesagerul la bursa din New York. Avea douăzeci şi unu de ani şi era
preşedintele propriei sale întreprinderi.
Ceea ce majoritatea oamenilor ar fi considerat că este un dezastru, Harvey
reuşea să transforme în triumf. Poporul american tot mai suferea de pe urma
prohibiţiei şi, deşi Harvey putea oricînd exporta blănuri, nu mai putea importa
whisky. Acesta era motivul principal pentru care profitul firmei scăzuse în
ultima decadă. Dar Harvey descoperi în curînd că dînd o mică mită care să
implice pe primarul oraşului Boston, pe comandantul şef al poliţiei şi
oficialităţile vamale de la graniţa canadiană, plus o sumă Mafiei ca să fie sigur
că marfa sa ajunge la restaurante şi baruri clandestine, importul de whisky
creştea în loc să scadă. Firma Sharpley şi Fiul pierdu personalul respectabil
care o servea de mulţi ani şi îl înlocui cu indivizi care se potriveau mai bine cu
jungla personală a lui Harvey Metcalfe.
Din 1930 pînă în 1933, Harvey merse din succes în succes, dar cînd
prohibiţia a fost în cele din urmă abolită de preşedintele Roosevelt, sub
presiunea insistentă a poporului, jocul nu mai avu nici un haz. Harvey lăsă
compania să-şi continue comerţul cu whisky şi blănuri, în timp ce el se lansă
în alte afaceri. In 1933, Sharpley şi Fiul sărbători o sută de ani de activitate. În
trei ani, Harvey îşi dublase profitul şi pierduse nouăzeci şi şapte de ani de
respectabilitate. Avu nevoie de cinci ani ca să cîştige primul său milion şi de
încă patru ca să-l dubleze. Atunci hotărî că a venit momentul ca Harvey
Metcalfe şi Sharpley şi Fiul să se despartă. În doisprezece ani, din 1930 pînă în
1942, sporise profitul de la suma de treizeci de mii de dolari la nouă sute zece
mii de dolari. Vîndu compania în ianuarie 1944 pentru suma de şapte milioane
de dolari, plăti o sută de mii de dolari văduvei căpitanului Roger Sharpley din
marina Statelor Unite şi păstră şase milioane de dolari pentru sine.
Harvey îşi sărbători cea de a treizeci şi cincea zi de naştere cumpărînd la
Boston, la preţul de patru milioane de dolari, o mică bancă, care nu mergea
prea bine, numită Lincoln Trust. Cînd intrase în posesia ei, banca se lăuda că
are un profit de cinci sute de mii de dolari pe an, că ocupă un local prestigios
în centrul oraşului Boston şi că are o reputaţie aproape plictisitor de nepătată.
Harvey intenţiona să-i schimbe atît reputaţia, cît şi bilanţul. Se bucură că de-
vine preşedintele unei bănci, dar aceasta nu-l determină să devină mai cinstit.
Toate afacerile dubioase din aria oraşului Boston păreau să nu fie străine de
Lincoln Trust şi, cu toate că Harvey spori profitul băncii pînă la două milioane
de dolari anual în următorii cinci ani, reputaţia lui personală ni dobîndi
credibilitate.

Harvey o întîlni pe Arlene Hunter în iarna anului 1949. Era unica fiică a
preşedintelui faimoasei First City Bank din Boston. Pînă atunci Harvey nu
dăduse nici o atenţie femeilor. Firea lui întreprinzătoare îl mînase întotdeauna
să facă bani şi, deşi considera sexul opus ca un mijloc necesar de relaxare în
timpul liber, dacă se gîndea mai bine, găsea că femeile sînt o inconvenienţă.
Dar cum ajunsese la ceea ce revistele ilustrate numesc vîrsta mijlocie şi nu
avea un moştenitor căruia să-i lase averea, consideră că a sosit momentul să
găsească o soţie care să-i dăruiască un fiu. Aşa cum procedase cu tot ceea ce
îşi dorise în viaţă, cumpăni problema cu multă atenţie.
Harvey o întîlnise pentru prima oară pe Arlene cînd ea avea treizeci şi doi
de ani, mai exact cînd, mergînd în marşarier, fata intrase cu maşina în
Lincoln-ul său nou-nouţ. Nu putea să existe un contrast mai mare decît între
Ariene şi polonezul scurt, gras şi needucat. Avea peste un metru optzeci
înălţime, era subţire şi, deşi drăguţă, era lipsită de încredere în sine şi
începuse să se teamă că nu se va mai căsători niciodată. Cele mai multe dintre
prietenele ei de şcoală ajunseseră la al doilea divorţ şi le părea rău pentru ea.
Felul extravagant de a se comporta al lui Harvey era o variaţie binevenită faţă
de atitudinea foarte rezervată a părinţilor ei care, simţea ea adesea, purtau
vina pentru stîngăcia cu care se comporta faţă de bărbaţii de vîrsta ei. Nu
avusese decît o singură legătură — o nereuşită totală, datorită inocenţei ei
absolute —, şi pînă la apariţia lui Harvey nimeni nu păruse dispus să-i mai
ofere o a doua ocazie. Tatăl Arlenei nu-l simpatiza pe Harvey şi nu ţinea secret
acest sentiment, ceea ce o făcea să fie şi mai atrasă spre el. Tatăl ei nu fusese
de acord cu nici unul dintre bărbaţii cu care se împrietenise, dar de data
aceasta avea dreptate. Harvey însă îşi dădea seama că o asociere între First
City Bank şi Lincoln Trust nu putea fi decît un beneficiu pe termen lung
pentru el şi, avînd acest gînd în minte, hotărî să o cucerească. Ariene nu i se
împotrivi prea mult.
Ariene şi Harvey s-au căsătorit în 1951 şi au avut o nuntă de care şi-au
amintit mai mult cei absenţi decît cei prezenţi. S-au stabilit în locuinţa lui
Harvey din afara oraşului şi la scurt timp Ariene anunţă că este însărcinată. Îi
dărui lui Harvey o fiică, la exact un an după căsătorie.
O botezară Rosalie şi deveni centrul atenţiei lui Harvey, singura lui decepţie
fiind aceea că, în urma unui prolaps, urmat la scurt timp de o histerectomie,
Ariene nu mai putea să aibă alţi copii. O trimise pe Rosalie la Bennetts, cea
mai scumpă şcoală de fete din Washington, după care a fost acceptată să
studieze engleza la Vassar. Acest lucru îi făcu plăcere chiar bătrînului Hunter,
care ajunsese să-l tolereze pe Harvey şi să-şi adore nepoata. După obţinerea
diplomei, Rosalie îşi continuă educaţia la Sorbona, nu înainte de o ceartă
zdravănă cu tatăl ei, din cauza genului de prieteni pe care şi-i alegea, în mod
special pentru cei cu părul lung care nu voiau să meargă în Vietnam (nu că
Harvey ar fi făcut mare lucru în timpul celui de-al doilea război mondial, în
afară de faptul că a ştiut să profite de pe urma tuturor articolelor care lipseau
de pe piaţă). Punctul culminant sosi cînd Rosalie îndrăzni să afirme că etica
unei persoane nu trebuie judecată după lungimea părului sau vederile sale
politice. După plecarea fetei, Harvey îi simţi lipsa, dar refuză să admită acest
lucru faţă de Ariene.
Harvey avea trei iubiri în viaţă: prima era Rosalie, a doua, picturile sale şi a
treia, orhideele. Prima începuse în clipa în care se născuse fiica sa. A doua era
o iubire care evoluase de-a lungul multor ani şi apăruse în modul cel mai ciu-
dat. Un client de la Sharpley şi Fiul, pe punctul de a da faliment, datora o
sumă destul de mare firmei. Harvey află cum stau lucrurile şi se duse să-l
înfrunte, dar descompunerea începuse şi nu mai era nici o speranţă să scoată
banii de la el. Hotărît să nu plece cu mîna goală, Harvey luă singurul bun
substanţial al omului, un Renoir evaluat la zece mii de dolari.
Intenţia lui Harvey era să vîndă repede tabloul, înainte de a putea fi dovedit
că e un creditor preferenţial, dar, cucerit de fineţea tuşei şi de nuanţele delicate
de pastel ale picturii, singura lui dorinţă deveni să posede mai multe. Cînd îşi
dădu seama că picturile nu sînt doar o investiţie bună, ci îi şi plac, colecţia şi
dragostea lui crescură mînă în mînă. La începutul anilor şaptezeci, Harvey
avea un Manet, doi Monet, un Renoir, doi Picasso, un Pissarro, un Utrillo, un
Cézanne, în afară de majoritatea numelor mai puţin cunoscute, şi devenise un
bun cunoscător al perioadei impresioniste. Singura dorinţă pe care o mai avea
era să posede un Van Gogh şi cu puţin timp în urmă scăpase ocazia de a
achiziţiona L 'Hôpital de St. Paul à St. Remy, de la Galeria Sotheby-Parke Bernet
din New York, cînd doctorul Armand Hammer, de la Occidental Petroleum, îl
supralicitase. Suma de un milion două sute de mii de dolari fusese puţin cam
prea mult pentru Harvey.
Ceva mai înainte, în 1966, îi scăpase Mademoiselle Ravoux, de la Christie,
Manson şi Woods, magazin de artă din Londra, cînd reverendul Theodore
Pitcairn, reprezentînd Noua Biserică a Domnului, în Bryn Athyn,
Pennsyl-vania, l-a împins mai sus decît voia să liciteze şi nu s-a ales decît cu
stimularea dorinţei de a cumpăra. Domnul a dat şi, cu prilejul acela, Domnul a
luat. Deşi nu era apreciat la justa lui valoare în Boston, se ştia printre
cunoscătorii de artă că Harvey avea una din cele mai bune colecţii de
impresionişti din lume, aproape la fel de preţioasă ca cea a lui Walter
Annenberg, ambasadorul preşedintelui Nixon la Londra care, ca şi Harvey, a
fost unul dintre puţinii oameni care şi-au adunat o colecţie importantă după al
doilea război mondial.
Cea de a treia iubire a lui Harvey era colecţia lui de orhidee, cu care
cîştigase trei premii la expoziţia de primăvară din Noua Anglie, la Boston,
bătîndu-l astfel de două ori pe bătrînul Hunter, care trecuse pe locul al doilea.

Harvey călătorea acum în Europa o dată pe an. Avea o crescătorie de cai de

curse în Kentucky, care mergea foarte bine, şi-i plăcea să-şi vadă caii alergînd
la Longchamp şi Ascot. Îi mai plăcea să urmărească jocurile de la Wimbledon,
considerînd că acesta mai este încă cel mai mare campionat de tenis din lume.
Îl amuza să facă, în acelaşi timp, şi cîteva mici afaceri în Europa, care îi
dădeau prilejul să mai depună ceva bani la banca lui elveţiană din Zürich. Nu
avea nevoie de un cont într-o bancă din Elveţia, dar îl amuza să joace o mică
festă Unchiului Sam.

Deşi Harvey se mai muiase în cursul anilor şi nu mai făcea atîtea afaceri
dubioase, nu putea rezista ispitei de a-şi asuma un risc dacă considera că
răsplata s-ar putea să fie destul de mare. O astfel de ocazie de aur i se prezentă
în 1964, cînd guvernul Maiestăţii sale lansă invitaţia să se facă cereri pentru
acordarea dreptului de explorare şi licenţe de producţie în Marea Nordului. În
perioada respectivă nici guvernul britanic, nici funcţionarii de stat implicaţi nu
aveau idee despre semnificaţia viitoare a petrolului din Marea Nordului şi
despre rolul pe care urma să-l joace în cele din urmă în politica britanică. Dacă
guvernul ar fi ştiut că în 1978 arabii vor ţine pistolul îndreptat spre capul
restului omenirii şi că în Marea Britanie, în Camera Comunelor, vor fi
unsprezece scoţieni naţionalişti membri ai parlamentului, ar fi reacţionat cu
siguranţă într-un mod cu totul diferit.
La 13 mai 1964, secretarul de stat al Ministerului de Finanţe prezentă în
faţa parlamentului Instrumentul Statutar Nr.708 — Zona Continentală —
Petrol. Harvey citi cu deosebit interes acest neobişnuit document, gîndindu-se
că s-ar putea să fie un mijloc de a realiza o afacere excepţională. Era deosebit
de fascinat de paragraful patru al documentului, în care scria: „Persoanele care
sînt cetăţeni ai Marii Britanii şi ai coloniilor şi îşi au reşedinţa în Marea
Britanie sau sînt corp constituit înregistrat în Marea Britanie pot face cereri în
acord cu acest regulament pentru: (a) o licenţă de producţie sau (b) o licenţă de
exploatare".
După ce citi cu atenţie întregul regulament se gîndi îndelung. Nu se cerea
decît o mică sumă de bani ca să obţii licenţa de producţie şi de exploatare,
după cum scria în paragraful şase: „(1) Cu fiecare cerere pentru licenţă de pro-
ducţie trebuie achitată o taxă de două sute de lire sterline şi o taxă
suplimentară de cinci lire sterline pentru fiecare loc, după primele zece pentru
care s-a făcut cererea.
(2) Cu fiecare cerere pentru licenţă de exploatare trebuie achitată o taxă de
douăzeci de lire sterline."
Lui Harvey nu-i venea să creadă. Cît de uşor era să te foloseşti de o
asemenea licenţă pentru a crea impresia unei întreprinderi vaste! Doar cu
cîteva sute de dolari putea să se alăture unor nume ca Shell, British
Petroleum, Total, Gulf şi Occident. Harvey citi şi reciti documentul,
nevenindu-i să creadă că guvernul britanic îţi pune la dispoziţie un potenţial
atît de mare pentru o investiţie atît de mică. În calea lui nu stătea decît cererea
propriu-zisă, un document elaborat şi precis. Harvey nu era cetăţean britanic,
nici una din firmele sale nu era britanică şi îşi dădu seama că va avea
probleme cu prezentarea. Hotărî că cererea lui va fi susţinută de o bancă bri-
tanică şi că va întemeia o companie ai căror directori se vor bucura de
încrederea guvernului britanic.
Cu aceste intenţii, la începutul anului 1964, înregistra la Casa Companiilor
din Anglia o firmă numită Prospecta Oil, folosindu-se de Malcolm, Bottnick şi
Davis drept avocaţi şi de Barclays Bank, care reprezenta deja în Europa banca
sa, Lincoln Trust, drept bancher. Lordul Hunnisett deveni preşedintele firmei,
iar consiliul ei era format din alte cîteva personalităţi distinse, printre care doi
foşti membri ai parlamentului care nu fuseseră realeşi la alegerile din 1964,
cînd cîştigase Partidul Laburist. Prospecta Oil emise două milioane de acţiuni
de zece penny la preţul de o liră sterlină, care fură cumpărate toate pentru
Harvey de oamenii săi. Mai depuse şi suma de cinci sute de mii de dolari la
filiala din Lombard Street a Băncii Barclays.
Creîndu-şi astfel frontul de acţiune, Harvey se folosi de lordul Hunnisett ca
să înainteze guvernului britanic o cerere de licenţă. Noul guvern laburist, ales
în octombrie 1964, nu era mai conştient de semnificaţia petrolului din Marea
Nordului decît administraţia conservatoare de mai înainte. Guvernul cerea să i
se plătească pentru o licenţă o chirie de douăsprezece mii de lire sterline pe an,
pentru primii şase ani, doisprezece şi jumătate la sută taxă pe profit şi o altă
taxă pe capitalul obţinut, dar, cum Harvey plănuia să-şi asume el însuşi
profitul şi nu compania, aceasta nu era o problemă.
La 22 mai 1965, Ministerul Finanţelor publică în London Gazette numele
Prospecta Oil printre cele cincizeci şi două de companii cărora li se acordase
licenţa de producţie. La 3 august 1965, Instrumentul Statutar Nr. 1531 alocă
ariile de exploatare. Prospecta Oil avea coordonatele 51°, 50', 00" Nord şi 2°,
30', 20" Est, zonă adiacentă cu cea a British Petroleum-ului.
Apoi Harvey aşteptă ca una din companiile care obţinuse dreptul de
exploatare în Marea Nordului să descopere petrol. Aşteptarea era de lungă
durată, dar el nu avea nici o grabă. Abia în iunie 1970, B.P. reuşi să dea o
mare lovitură comercială în cel de al patruzecilea cîmp petrolifer în care făceau
sondaje. Dar B.P. cheltuise în prealabil peste un miliard de dolari în Marea
Nordului, iar Harvey era hotărît să fie unul dintre principalii beneficiari. Se
pregătea pentru o altă victorie şi începu să-şi pună în aplicare cea de a doua
parte a planului.
La începutul anului 1970, închine o instalaţie de forare pe care cu multă
pompă şi publicitate o remorcă în zona de extracţie a firmei Prospecta Oil.
Închiriind instalaţia cu clauza de a reînnoi contractul în cazul că va găsi petrol,
angaja numărul minim de muncitori permis de regulamentul guvernamental,
apoi începu să foreze la o mie opt sute de metri. După efectuarea forajului,
concedie toţi angajaţii firmei care fuseseră implicaţi, dar, spuse întreprinderii
Reading şi Bates, de la care închiriase instalaţia, că va mai avea nevoie de ea
într-un viitor apropiat, deci va continua să plătească chiria.
Harvey dădu apoi drumul pe piaţă acţiunilor Prospecta Oil, într-un număr
de cîteva mii pe zi, timp de două luni, toate din propria sa rezervă. De cîte ori
ziariştii din domeniul financiar al presei britanice telefonau să întrebe de ce
cresc acţiunile continuu, tînărul funcţionar însărcinat cu relaţiile externe de la
biroul din centrul comercial al Londrei al firmei Prospecta Oil răspundea scurt
că nu poate oferi nici o relaţie deocamdată, dar că va fi dată o declaraţie de
presă într-un viitor apropiat. Unele ziare au pus cap la cap informaţiile şi au
ajuns la concluzii exagerate. Ca urmare a manevrei lui Bernie Silverman, şeful
executiv al lui Harvey în Marea Britanie, acţiunile creşteau constant, ajungînd
de la zece penny la două lire. Silverman, cu lunga lui experienţă în genul
acesta de operaţiuni, îşi dădea foarte bine seama ce urmăreşte patronul său.
Sarcina lui principală era ca nimeni să nu afle că există vreo legătură directă
între Metcalfe şi Prospecta Oil.
În ianuarie 1974, acţiunile ajunseseră la trei lire. Harvey simţi că a venit
momentul să treacă la a treia parte a planului său, folosind drept ţap ispăşitor
noua achiziţie a firmei Prospecta Oil, un tînăr entuziast care absolvise la
Harvard şi se numea David Kesler.
 2

David îşi împinse ochelarii pe şaua nasului şi citi din nou anunţul de oferte
de serviciu din Boston Globe, ca să se asigure că nu visează. Părea făcut la
comandă pentru el: „Companie petrolieră cu sediul în Marea Britanie, avînd o
largă activitate în Marea Nordului din Scoţia, caută tînăr cu experienţă în
marketing, pentru o funcţie de conducere. Salariul douăzeci şi cinci de mii de
dolari pe an. Locuinţa asigurată. Sediul la Londra. Răspundeţi la căsuţa
poştală nr. 217 A."
Ştia că o astfel de slujbă într-o industrie în plină dezvoltare poate oferi şi
alte posibilităţi. Acceptarea ei cerea curaj si se întreba dacă se va considera că
are suficientă experienţă. Îi veniră în minte cuvintele profesorului său care
preda cursul privind activitatea comercială europeană: — „Dacă va trebui să
lucrezi în Marea Britanie, alege, dacă poţi, Marea Nordului. Cu problemele
sindicale pe care le au, este singura perspectivă importantă."
David Kesler era un tînăr american slab, bine ras, cu un păr tuns scurt,
care s-ar fi potrivit mai bine unui locotenent din infanteria marină, un ten
sănătos şi o neabătută seriozitate. David dorea să reuşească în afaceri cu toată
fervoarea unui proaspăt absolvent al Şcolii de Studii Economice din Harvard.
Petrecuse în total şase ani la Harvard, în primii patru studiind matematica
pentru licenţă, iar în ultimii doi documentîndu-se, de cealaltă parte a rîului
Charles, la Şcoala de Studii Economice. Proaspăt absolvent, înarmat cu o
diplomă de management, căuta un serviciu care să-l răsplătească pentru
excepţionala capacitate de muncă pe care ştia că o posedă. Cum nu fusese
niciodată un student strălucit, îi invidia pe colegii săi cu înclinaţie naturală
pentru ştiinţe, care cunoşteau teoriile economice postkeynesiene ca un copil
tabla înmulţirii. David muncise pe brînci timp de şase ani, scoţînd nasul din
cărţi doar ca să-şi facă exerciţiile zilnice în sala de gimnastică şi, uneori, la
sfîrşit de săptămînă, să privească cum echipa de fotbal sau de baschet apără
onoarea Universităţii din Harvard. I-ar fi plăcut să joace şi lui, dar ar fi
însemnat să aibă mai puţin timp pentru studiu.
Citi din nou anunţul, apoi scrise o cerere, concepută cu multă grijă, pe care
o expedie pe adresa căsuţei poştale. După cîteva zile sosi răspunsul, prin care
era invitat la o întrevedere, într-un hotel local, miercurea următoare la ora
cincisprezece.
David ajunse la paisprezece patruzeci şi cinci la hotelul Copley, pe
Huntington Avenue, cu adrenalina pompîndu-i zdravăn prin vine. În timp ce
era condus într-o mică sală retrasă, îşi repeta în gînd sloganul universităţii
sale: „Arată ca un englez, gîndeşte ca un evreu."
La întrevedere erau trei bărbaţi, care i se prezentară: Silverman, Cooper şi
Elliott. Bernie Silverman, un new-yorkez scund, cărunt, cu cravată în carouri
şi cu o aureolă de succes, conducea discuţia. Cooper şi Elliott îl priveau pe
David în tăcere.
Silverman pierdu mult timp să-i prezinte lui David, într-o formă menită să-l
ispitească, originea şi intenţiile viitoare ale companiei. Harvey îl instruise cu
grijă pe Silverman, care deţinea volubilitatea necesară celui care urma să fie
vîrful de lance într-o lovitură dată de Metcalfe.
— Deci, v-am explicat, domnule Kesler. Sîntem implicaţi într-una dintre
cele mai mari ocazii comerciale din lume, să forăm în căutare de petrol în
Marea Nordului din Scoţia. Compania noastră, Prospecta Oil, este susţinută de
un grup de bănci americane. Am obţinut licenţa de la guvernul britanic şi avem
fondurile necesare. Dar nu banii fac companiile, domnule Kesler, ci oamenii.
Nimic mai simplu. Căutăm o persoană gata să lucreze zi şi noapte, să ne ajute
să fixăm Prospecta Oil pe harta lumii şi pentru aceasta sîntem pregătiţi să
plătim omului potrivit un salariu mare. Dacă vă vom angaja, veţi lucra la biroul
nostru din Londra, ca subaltern al directorului administrativ, domnul Elliott.
— Unde este administraţia centrală a firmei?
— La New York, dar avem filiale la Montreal, San Francisco, Londra,
Aberdeen, Paris şi Bruxelles.
— Prospecta Oil mai caută petrol şi în altă parte?
— Pentru moment nu, răspunse Silverman. Cheltuim o groază de bani în
Marea Nordului. După succesul avut de British Petroleum, s-a găsit petrol şi pe
loturile din jurul nostru. Pînă în prezent proporţia este cam de unu din cinci,
ceea ce este foarte mult în meseria noastră.
— Cînd aţi dori să se prezinte la serviciu anagajatul care va fi ales?
— Prin ianuarie, după ce va urma un curs guvernamental de management
în petrol, spuse Richard Elliott.
Accentul bărbatului subţire şi palid, care era al doilea ca importanţă, părea
din Georgia. Cursul guvernamental era o invenţie tipică a lui Harvey Metcalfe:
maximum de credibilitate cu minimum de cheltuială.
— Şi apartamentul pus la dispoziţie de firmă unde se găseşte? întrebă
David.
Răspunse Cooper:
— Vei avea unul din apartamentele firmei, în Barbican, la cîteva sute de
metri de biroul nostru din Londra.
Nu mai avea întrebări. Silverman menţionase totul; părea că ştie exact ce
dorea David să afle.
După zece zile, David primi o telegramă prin care era invitat la prînz de
Silverman, la Clubul 21 din New York. Qnd intră în restaurant, văzu o mulţime
de feţe binecunoscute la mesele vecine şi simţi că prinde curaj: cel care îl
invitase ştia bine ce face. Masa lor se afla într-un mic alcov; oamenii de afaceri
preferau ca discuţiile lor să rămînă confidenţiale.
Silverman era binevoitor şi relaxat. Lărgi cadrul conversaţiei, vorbind
despre lucruri care nu aveau legătură cu subiectul, dar, în cele din urmă, la
cafea, îi oferi lui David funcţia de la Londra. David era încîntat: douăzeci şi
cinci de mii de dolari pe an şi prilejul de a lucra într-o companie care în mod
evident avea un viitor pasionant. Nu avu nici o ezitare cînd acceptă să-şi
înceapă noua activitate la Londra, la 1 ianuarie.
 David Kesler nu mai fusese niciodată la Londra: cît de verde era iarba, cît
de înguste drumurile şi cît de înconjurate de garduri şi tufişuri erau casele!
Păreau oraşe-jucării, comparate cu autostrăzile largi şi automobilele mari din
New York. Micul apartament din Barbican era curat şi impersonal şi, aşa cum
spusese domnul Cooper, convenabil, căci biroul era doar la cîteva sute de
metri, pe Threadneedle Street.
Sediul firmei Prospecta Oil era alcătuit din şapte camere situate la un
singur nivel al unei case mari din perioada victoriană. Biroul lui Silverman era
singurul mai impunător. Exista o mică sală de recepţie, camera unde era
telexul, două încăperi pentru secretare, o cameră mare pentru domnul Elliott şi
una mică pentru el. David le găsea foarte sărăcăcioase, dar, aşa cum Silverman
se grăbi să-l informeze, în centrul comercial al Londrei chiria pe metru pătrat
era de trei ori mai mare decît la New York.
Secretara lui Bernie Silverman, Judith Lampson, îl conduse pe David în
biroul bine înzestrat al directorului. Silverman şedea într-un scaun mare
rotativ, în faţa unui birou masiv, care îl făcea să arate ca un pitic. Alături de el
erau patru aparate de telefon, trei albe şi unul roşu. David avea să afle mai
tîrziu că telefonul roşu, care avea un aer impozant, era direct conectat cu un
număr din Statele Unite, dar nu descoperi niciodată cu cine.
— Bună dimineaţa, domnule Silverman, cu ce aţi dori să încep activitatea?
— Bernie, te rog să-mi spui Bernie. Ia loc. Ai observat cum s-a schimbat
preţul acţiunilor companiei în ultimele zile?
— O, da, răspunse entuziasmat David. Cu încă jumătate. Au ajuns aproape
şase dolari. Presupun că este din cauza noii bănci care ne sprijină şi a
succesului pe care l-au avut celelalte companii?
— Nu, spuse Silverman cu voce scăzută, dînd impresia că nimeni altul nu
trebuie să audă această parte a conversaţiei. Adevărul este că noi am
descoperit un zăcămînt serios, dar încă nu am hotărît cînd să anunţăm asta.
Găseşti totul aici în raportul geologului. Îi trecu peste masă un document
colorat atrăgător.
David întrebă în şoaptă:
— Care sînt pentru moment planurile companiei?
— Vom anunţa descoperirea zăcămîntului cam peste trei săptămîni, cînd
vom fi siguri de întreaga lui extindere şi capacitate. Vrem să ne punem la
punct planul de a face faţă publicităţii şi afluxului rapid de bani. Acţiunile vor
trece dincolo de acoperiş, bineînţeles.
— Acţiunile au crescut continuu. Există poate oameni care au şi aflat.
— Bănuiesc că ai dreptate, spuse Silverman. Problema cu fluviul negru este
că o dată ce a ieşit din pămînt nu-l poţi ascunde.
Silverman rîse.
— Este vreun rău dacă intrăm şi noi în acţiune? întrebă David.
— Nu, atîta vreme cît nu dăunează în nici un fel companiei. Anunţă-mă
dacă vrea cineva să investească. Nu avem problema informaţiilor secrete aici,
în Anglia. Nu se aplică nici una din legile restrictive pe care le avem în America.
 — Cît de mult credeţi că vor creşte acţiunile?
Silverman îl privi în ochi şi spuse degajat:
— Douăzeci de dolari.
Reîntors în biroul său, David citi atent raportul geologului pe care i-l
dăduse Silverman. Părea într-adevăr că Prospecta Oil dăduse de un zăcămînt,
dar cît era de extins nu se ştia deocamdată exact. Cînd termină de citit
documentul, privi la ceas şi înjură. Raportul îl absorbise complet. Îl puse în
grabă în servietă şi luă un taxi pînă la gara Paddington, unde ajunse în ultimul
moment, ca să mai poată prinde trenul de optsprezece şi cincisprezece. Era
invitat să ia cina la Oxford cu un vechi coleg de la Harvard.
În trenul care îl ducea în oraşul universitar, se gîndi la Stephen Bradley, cu
care fusese prieten în zilele petrecute la Harvard şi care îl ajutase cu
generozitate pe el şi pe alţi studenţi la orele de matematică. Stephen, care era
acum cercetător ştiinţific la Colegiul Magdalen, fusese fără îndoială unul dintre
cei mai străluciţi studenţi din generaţia lui David. Obţinuse Bursa în memoria
lui Kennedy la Harvard şi, mai tîrziu, în 1970, Premiul Wister pentru
matematică, premiul cel mai rîvnit la Facultatea de Matematică. Deşi nu
consta decît în nişte amărîţi de optzeci de dolari şi o medalie, reputaţia şi
ofertele de serviciu pe care ţi le înlesneau îl făceau să fie un concurs foarte
sever. Stephen îl cîştigase cu o mare uşurinţă şi nimeni nu fu surprins văzînd
că i se aprobă cererea de a lucra la Oxford. Acum era în al treilea an de
cercetări la Magdalen. Lucrarea sa despre algebra booleană apărea în serial în
revista Lucrări ale Societăţii de Matematică din Londra şi tocmai se anunţase că
a fost ales pentru o catedră de matematică la Harvard, alma mater, urmînd să
înceapă cursurile în toamnă.
Trenul de optsprezece şi cincisprezece din Paddington ajunse în Oxford cu
o oră mai tîrziu. Luă un taxi de la gară şi coborî pe New College Lane; ajunse la
Colegiul Magdalen la nouăsprezece şi cincisprezece. Unul dintre portarii cole-
giului îl conduse pe David în încăperile pe care le ocupa Stephen, care erau
spaţioase, antice, şi cu o învălmăşeală plăcută de cărţi, perniţe şi stampe. Ce
deosebire, faţă de pereţii antiseptici de la Harvard, gîndi David. Stephen veni
să-l întîmpine. Părea că nu s-a schimbat deloc. Costumul îi atîrna pe trupul
înalt şi deşelat; nici un croitor nu l-ar fi folosit ca manechin. Sprîncenele
stufoase ieşeau în afara ochelarilor lui de modă veche, după care părea că-şi
ascunde timiditatea. Păşi în întîmpinarea lui David, pentru a-l saluta, lăsînd
impresia unui om bătrîn, pentru ca în clipa următoare să pară mai tînăr decît
cei treizeci de ani pe care îi avea. Îi turnă un Jack Daniels şi se aşezară să stea
de vorbă. Deşi la Harvard, Stephen nu-l considerase pe David prieten apropiat,
îl meditase cu plăcere, văzîndu-l întotdeauna doritor să înveţe. În afară de
aceasta, găsea de fiecare dată o scuză ca să primească oaspeţi din America la
Oxford.
— Au fost trei ani de neuitat, David, spuse Stephen, umplîndu-i din nou
paharul. Singurul eveniment trist a fost moartea tatălui meu, iarna trecută.
Urmărea cu mult interes munca mea la Oxford şi-mi era de un real sprijin în
activitatea ştiinţifică. De fapt, mi-a lăsat o avere frumuşică... Robinetele de baie
aveau mai multă căutare decît mi-am imaginat eu. Ai putea avea amabilitatea
să mă sfătuieşti cum să-mi investesc o parte din bani, care deocamdată zac
depuşi la bancă. Nu ştiu de ce, nu-mi rămîne niciodată timp să mă ocup de ei;
cît despre ce investiţie aş putea face, n-am nici cea mai mică idee.
Această afirmaţie îi dădu lui David prilejul să aducă vorba despre noua lui
muncă, care îl pasiona, la firma Prospecta Oil.
— De ce nu investeşti bani în compania mea, Stephen? Am făcut o
descoperire fantastică în Marea Nordului şi, cînd o vom anunţa, acţiunile vor
creşte nemaipomenit de mult. Toată operaţiunea nu va dura mai mult decît o
lună, sau aşa ceva, şi ai putea da lovitura vieţii tale. Unicul meu regret este că
nu am ceva bani să-i investesc astfel.
— Ai toate amănuntele în legătură cu zăcămîntul descoperit?
— Nu, dar am citit raportul geologului şi e foarte interesant. Acţiunile au şi
început să crească şi sînt convins că vor ajunge la douăzeci de dolari. Problema
este că s-a intrat deja în criză de timp.
Stephen privi raportul geologului şi se gîndi că îl va studia pe îndelete mai
tîrziu.
— Cum se procedează în cazul în care vrei să faci o investiţie de acest fel?
— Simplu. Găseşti un agent de bursă demn de încredere, cumperi cîte
acţiuni îţi poţi permite şi aştepţi să se anunţe descoperirea. Te ţin eu la curent
despre cum merg lucrurile şi te anunţ cînd va sosi momentul cel mai propice
să le vinzi.
— Asta ar fi foarte amabil din partea ta, David.
— E cel mai neînsemnat lucru pe care pot să-l fac, după tot ajutorul pe
care mi l-ai dat cu matematica la Harvard.
— Nu te mai gîndi, a fost un fleac. Hai mai bine să mîncăm ceva.
Stephen îl conduse pe David în sala de mese a colegiului, o încăpere
dreptunghiulară cu pereţii lambrisati cu stejar, de care atîrnau portrete ale
preşedinţilor Colegiului Magdalen, ale unor episcopi şi oameni de ştiinţă.
Camera era plină de mese lungi de lemn, la care mîncau studenţii, dar Stephen
se îndreptă spre o masă mai retrasă şi-i oferi lui David un scaun mai comod.
Studenţii erau gălăgioşi şi entuziaşti, Stephen nu-i obseva, dar David urmărea
cu plăcere tot ce se petrecea în jurul lor.
Cina, compusă din şapte feluri, era formidabilă, şi David se întreba cum de
reuşeşte Stephen să rămînă atît de slab cu asemenea tentaţii zilnice. Cînd veni
momentul paharului de porto, Stephen fu de părere să se întoarcă la el în
cameră, în loc de a se alătura bătrînilor profesori universitari scorţoşi, în
încăperea rezervată lor.
Tîrziu în noapte, bînd vinul roşu de porto al colegiului, vorbiră despre
petrolul din Marea Nordului şi despre algebra booleana, fiecare admirîndu-l pe
celălalt pentru felul cum stâpînea subiectul. Stephen, ca cei mai mulţi
cărturari, era destul de credul cînd nu era vorba despre propria lui disciplină.
Începuse să gîndească că o investiţie în Prospecta Oil ar fi o mişcare foarte
iscusită pe care putea s-o facă.
În dimineaţa următoare merseră să se plimbe pe Addison Walk, în
apropiere de podul Magdalen, unde iarba creştea verde şi luxuriantă. Fără
tragere de inimă, David luă, la nouă patruzeci şi cinci, un taxi care îl duse la
New College, Trinity, Balliol şi în cele din urmă la Worcester, unde văzu scris
pe zidul colegiului: c'est magnifique mais ce n'est pas la gare. Prinse trenul de
zece şi se întoarse la Londra. Îi plăcuse vizita făcută la Oxford şi spera că a
avut prilejul să facă un serviciu vechiului său prieten de la Harvard, care îl
ajutase atît de mult în trecut.

— Bună dimineaţa, David.

— Bună dimineaţa, Bernie. M-am gîndit să te informez că am petrecut
seara de ieri la Oxford cu un prieten şi că el s-ar putea să investească nişte
bani în compania noastră. S-ar putea să fie chiar două sute cincizeci de mii de
dolari.
— Excelent, David, dă-i aşa înainte. Faci treabă bună.
Silverman nu se arătă surprins de vestea lui David, dar reîntors la el în
birou ridică telefonul roşu.
— Harvey?
— Da.
— Cred că n-am greşit alegîndu-l pe Kesler. S-ar părea că şi-a convins un
prieten să investească două sute cincizeci de mii de dolari în acţiunile noastre.
— Bun. Acum fii atent. Spune agentului meu să scoată patruzeci de mii de
acţiuni pe piaţă, cu puţin peste şase dolari bucata. Dacă prietenul lui Kesler se
hotărăşte să investească în Prospecta Oil, singurul stoc de acţiuni pe care le
poate cumpăra imediat vor fi ale mele.

După ce se gîndi o zi, Stephen constată că acţiunile recomandate de David

s-au ridicat de la două lire şi şaptezeci şi cinci la trei lire şi cinci penny şi
hotărî că a venit timpul să investească în ceea ce, era acum convins, urma să
aducă profit serios. Avea încredere în David şi fusese impresionat de raportul
geologului. Sună la Kitcat şi Aitkin, o agenţie de
bursă din Londra, şi solicită acţiuni ale companiei Prospecta Oil în valoare
de două sute cincizeci de mii de dolari. Agentul lui Metcalfe scosese pe piaţă
patruzeci de mii de acţiuni, tocmai cînd ajunse cererea lui Stephen la bursă, şi
astfel tranzacţia se făcu rapid. Stephen plăti acţiunile cu trei lire şi zece penny
bucata.
După ce investi astfel moştenirea de la tatăl său, Stephen petrecu
următoarele cîteva zile urmărind fericit cum creşte valoarea acţiunilor la trei
lire şi cincizeci, chiar înainte de anunţul aşteptat. Deşi Stephen nu-şi dădea
seama, propria lui investiţie produsese creşterea valorii lor. Începu să se
întrebe pe ce va cheltui profitul, chiar înainte de a-l fi obţinut. Hotărî să nu şi-l
retragă imediat, ci să mai aştepte. David credea că acţiunile vor ajunge la
douăzeci de dolari şi, în orice caz, îi promisese că îi va spune cînd să le vîndă.
Între timp, Harvey Metcalfe scoase pe piaţă alte acţiuni. Înclina să fie de
acord cu Silverman că David Kesler, tînăr, cinstit şi cu entuziasmul unui om la
primul său loc de muncă, fusese o alegere excelentă. Nu era prima dată că
Harvey se folosea de această strategie, rămînînd el însuşi în afara acţiunii şi
lăsînd să cadă responsabilitatea pe umeri neexperimentaţi şi inocenţi.
În acelaşi timp, Richard Elliott, acţionînd ca purtător de cuvînt al
companiei, vorbind cu presa, lăsa să-i scape informaţii despre numărul mare
de cumpărători de pe piaţă, ceea ce era destul ca să provoace un val de
investiţii mici şi să susţină preţul.

Un lucru se învăţa temeinic la Şcoala de Ştiinţe Economice din Harvard:

într-un post de conducere eşti bun atîta timp cît sănătatea îţi este perfectă.
David nu se simţea liniştit dacă nu mergea din cînd în cînd la un control
medical serios. Îi făcea oarecum plăcere să audă că este într-o formă bună, dar
că ar trebui să ia lucrurile ceva mai uşor. Secretara sa, domnişoara Rentoul, îl
programase pentru o vizită medicală la un doctor din Harley Street.
Doctorul Robin Oakley era, după toate aparenţele, un om de succes. Avea
treizeci şi şapte de ani, era înalt şi prezentabil, cu o claie de păr negru care
părea că nu se va rări niciodată. Trăsăturile îi erau bine conturate, clasice, şi
poseda o siguranţă de sine care provenea din profesionalismul de care dădea
dovadă. Juca rugby de două ori pe săptămînă, ceea ce îl făcea să arate mai
tînăr decît colegii săi, care îl puteau invidia. Robin rămăsese în formă bună
încă de pe vremea cînd era la Cambridge, de unde plecase cu o medalie pentru
rugby şi cu o diplomă de absolvire. Îşi continuase apoi studiile la Facultatea de
Medicină St. Thomas unde, din nou datorită mai mult talentului său pentru
rugby decît pentru medicină, reuşise să atragă atenţia celor care hotărăsc
carierele viitoare ale tinerilor. După ce şi-a luat doctoratul, a fost asistentul
doctorului Eugene Moffat, care practica cu mult succes în Harley Street.
Doctorul Moffat se bucura de o bună reputaţie nu atît pentru felul cum îi trata
pe bolnavi, ci mai mult pentru felul cum îi fermeca pe bogaţi, mai ales cînd era
vorba despre femei între două vîrste, care veneau să-l viziteze foarte des, chiar
cînd nu sufereau aproape de nimic. Cînd încasezi cincizeci de guinee pentru o
vizită medicală, se poate spune că ai succes.
Moffat şi-l alesese pe Robin Oakley drept asistent pentru exact aceleaşi
calităţi care îl făcuseră şi pe el atît de căutat. Era indiscutabil că Robin Oakley
arăta bine, era prezentabil, bine educat şi deştept, tocmai cît trebuie. Robin se
acomodase foarte bine în Harley Street, urmînd metoda lui Moffat, şi, cînd
acesta muri brusc, avînd doar puţin peste şaizeci de ani, îi luă locul cu
uşurinţa cu care un prinţ moştenitor preia tronul. Robin continuă să cultive
clientela, doamnele lui Moffat nu-l părăseau decît din cauze naturale, şi-i
mergea deosebit de bine. Avea o soţie şi doi fii, o casă confortabilă la ţară, în
Berkshire, la cîteva mile depărtare de Newbury, şi economii considerabile în
acţiuni foarte sigure. Nu se plîngea niciodată că nu-i merge bine, se bucura de
viaţă, dar, în acelaşi timp, trebuia să recunoască, se cam săturase de toate.
Rolul de medic amabil şi înţelegător începuse să-l plictisească. Avea să fie oare
sfirşitul lumii dacă ar mărturisi că nici nu ştie şi nici nu-i pasă de unde vin
petele minuscule de dermatită de pe mîinile ţintuite cu diamante ale lui lady
Fiona Fisher? Avea oare să cadă cerul dacă i-ar spune oribilei doamne
Page-Stanley că nu-i decît o bătrînă rău mirositoare care nu are nevoie de
nimic altceva de la medici decît de o nouă proteză dentară? Şi se va abate oare
un trăsnet asupra lui dacă i-ar administra el, personal, nobilei domnişoare
Lydia de Villiers o doză bună de ceea ce indica ea însăşi, foarte clar, că are
nevoie?
David Kesler ajunse punctual la ora programată. Domnişoara Retoul îl
prevenise că, în Anglia, dacă întîrzii, medicii şi dentiştii îţi contramandează
consultaţia, dar îţi încasează şi banii.
Se dezbrăcă şi se întinse pe canapeaua doctorului Robin Oakley. Acesta îi
măsură tensiunea arterială, îi ascultă inima, îl puse să-şi scoată limba, un
organ care rar arată bine cînd este expus privirilor. În timp ce-l pipăia şi îl
ciocănea, stăteau de vorbă.
— Ce v-a făcut să veniţi la Londra, domnule Kesler?
— Lucrez aici pentru o companie de petrol. Bănuiesc că aţi auzit de noi,
Prospecta Oil?
— Nu, spuse Robin. N-aş putea spune că am auzit. Îndoaie, te rog,
genunchii.
Îl lovi pe David în rotula genunchilor, întîi la unul, apoi la celălalt, cu un
mic ciocan. Picioarele tresăriră puternic.
— Nu stai deloc rău cu reflexele.
— Veţi auzi, domnule doctor, veţi auzi. Lucrurile ne merg foarte bine.
Urmăriţi în ziare să vedeţi ce progrese facem.
— De ce? spuse Robin, zîmbind. Aţi găsit petrol, nu-i aşa?
— Da, spuse David calm, încîntat de impresia pe care o făcea. Este exact
ceea ce s-a întîmplat.
Robin pipăi abdomenul lui David timp de cîteva secunde.
— Strat bun de muşchi, nici un pic de grăsime, nici un semn că ficatul ar fi
mărit. Tinere, eşti într-o formă bună.
Robin îl lăsă în camera de consultaţie ca să se îmbrace şi, gînditor, scrise
un scurt raport despre starea sănătăţii lui Kesler pentru propia lui evidenţă, în
timp ce mintea îi era în altă parte, la lucruri mai serioase: descoperirea unui
zăcămînt de petrol.
Medicii din Harley Street, deşi au obiceiul de a-şi lăsa clienţii să aştepte cîte
trei sferturi de oră, într-o sală de aşteptare încălzită cu gaz şi înzestrată cu un
număr vechi din Punch, nu-i fac niciodată să simtă că ar fi grăbiţi, după ce au
intrat în camera de consultaţie. Robin nu avea nici o intenţie să-l expedieze pe
domnul Kesler.
— Nu e nimic rău cu sănătatea dumitale, domnule Kesler. Cîteva semne de
anemie, care presupun că este cauzată de munca excesivă şi de alergăturile
din ultimul timp. Am să-ţi prescriu nişte tablete cu fier care vor rezolva mica
problemă. Ia cîte una de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.
Mîzgăli o reţetă indescifrabilă şi i-o dădu lui David.
 — Vă mulţumesc mult. Aţi fost foarte amabil să pierdeţi atîta timp cu mine.
— Nici vorbă de aşa ceva. Cum găseşti Londra? Foarte diferită de America,
presupun.
— Bineînţeles. Ritmul e mult mai lent. Cînd mă voi lămuri de cît timp ai
nevoie aici ca să realizezi ceva, voi fi la jumătatea drumului spre victorie.
— Ai mulţi prieteni la Londra?
— Nu, răspunse David. Am la Oxford vreo doi colegi de la Harvard, dar aici
nu am intrat în contact cu multe persoane.
Foarte bine, îşi zise Robin, iată un prilej pentru mine să aflu ceva mai mult
despre jocul de-a petrolul şi să petrec puţin timp cu un om care face ca
majoritatea clienţilor mei să pară cu ambele picioare în mormînt. M-ar putea
scoate poate din letargia care m-a cuprins. Continuă:
— Vrei să luăm cina împreună mai spre sfîrşitul săptămînii? Poate ţi-ar
face plăcere să vezi unul dintre străvechile noastre cluburi.
— Cît sînteţi de amabil!
— Perfect. Ce zici de vineri?
— Foarte bine.
— Să zicem la ora unu, la clubul Athenaeum din Pall Mall.
David se întoarse la birou, cumpărîndu-şi în drum tabletele. Luă imediat
una. Începuse să-i placă la Londra. Silverman părea mulţumit de el, compania
Prospecta Oil mergea bine, iar el cunoştea oameni interesanţi. Da, simţea că
aceasta era o perioadă foarte fericită din viaţa lui.

Vineri, la douăsprezece patruzeci şi cinci, David ajunse pe strada Pali Mall

la Athenaeum, o clădire pe colţ, albă şi masivă, privind spre statuia ducelui de
York. David fu uimit de dimensiunea camerelor şi mintea lui de om de afaceri
nu putea să nu se întrebe cît ar costa localul dacă ar fi închiriat pentru birouri.
Peste tot păreau că se mişcă figuri de ceară care, aşa cum îl asigură mai tîrziu
Robin, erau generali şi diplomaţi distinşi.
Luară masa de prînz în braseria dominată de portretul lui Carol al II-lea,
pictat de Rubens, şi vorbiră despre Boston şi Londra, rugby şi pasiunea lor
comună pentru Katherine Hepburn. La cafea, David fu încîntat să-i
povestească în amănunt lui Robin despre cele găsite de geolog în locul unde
urma să foreze Prospecta Oil. Acţiunile crescuseră acum la trei lire şi şaizeci la
bursa din Londra şi creşteau în continuare.
— Pare o investiţie bună, spuse Robin, şi, cum este propria ta companie,
s-ar putea să merite riscul.
— Nu cred că există un prea mare risc, spuse David, atîta timp cît petrolul
se află într-adevăr acolo.
— Am să gîndesc la această posibilitate în timpul week-end-ului.
Se despărţiră pe scările Athenaeum-ului; David se duse la o conferinţă
despre criza de energie organizată de Financial Times, Robin la casa lui din
Berkshire. Cei doi fii ai săi, care învăţau la un liceu particular, veniseră să-şi
petreacă sfîrşitul săptămînii acasă şi era nerăbdător să-i revadă. Cît de repede
se transformaseră din bebeluşi în copii, şi acum în băieţi. În curînd, gîndi el,
vor deveni bărbaţi. Şi ce plăcut era să ştii că viitorul le este asigurat. Poate că
ar fi trebuit să le facă un viitor şi mai sigur, investind în compania lui David
Kesler. Nimic nu-l putea împiedica să-şi investească banii în acţiuni foarte
sigure, de îndată ce se va anunţa descoperirea.
Bernie Silverman era mulţumit, auzind despre posibilitatea unei noi
investiţii.
— Felicitări, dragă băiete. O să avem nevoie de capital nu glumă ca să
finanţăm operaţiile de instalare a conductei. Ştii că fiecare milă costă două
milioane de dolari? Oricum, ai făcut treabă bună. Tocmai mi s-a comunicat de
la centru că va trebui să-ţi dăm o primă de cinci mii de dolari pentru eforturile
depuse. Continuă tot aşa.
David zîmbi. Se lucra şi aici conform bunelor tradiţii de la Harvard: dacă
dai rezultate bune, eşti răsplătit.
— Cînd se va anunţa oficial descoperirea petrolului? întrebă el.
— Într-una din zilele următoare.
David ieşi din biroul lui Silverman strălucind de mîndrie.
Silverman intră imediat în contact cu Harvey Metcalfe prin telefonul roşu şi
puseră din nou în mişcare sistemul. Agentul lui Metcalfe lansă pe piaţă treizeci
şi cinci de mii de acţiuni cu preţul de trei lire şi şaptezeci şi trei de penny bu-
cata, scoţînd la vînzare cam cîte cinci mii pe zi, atent să poată sesiza cînd e
piaţa saturată, ca să se oprească şi astfel să menţină preţul stabil. Valoarea
acţiunilor crescu din nou o dată cu investiţia masivă a doctorului Oakley,
ajungînd la trei lire nouăzeci spre mulţumirea lui David, Robin şi Stephen. Nu
puteau să ştie că Harvey scotea zilnic alte acţiuni tocmai din cauza interesului
pe care îl stîrniseră ei şi că acest lucru crease o piaţă de desfacere în sine.
David hotărî să cheltuiască o parte din primă pe un tablou pentru micul
său apartament din Barbican, care îi părea cam cenuşiu. În jurul a două mii
de dolari, gîndi el, ceva care urma să-şi sporească valoarea. Lui David îi plăcea
arta de dragul artei, dar îi plăcea chiar mai mult arta de dragul unei afaceri
bune. Îşi petrecu vineri după-amiaza hoinărind prin Bond Street, Cork Street şi
Bruton Street, străzile unde galeriile de artă sînt la ele acasă. Wildenstein era o
galerie prea scumpă pentru el, iar Marlborough prea modernă pentru gustul
lui. Îşi alese în cele din urmă o pictură de la Lamanns Gallery, de pe Bond
Street.
Galeria, aflată doar la trei uşi mai departe de Sotheby's, se compunea
dintr-o sală mare, cu un covor cenuşiu uzat şi tapet roşu, decolorat. Aşa cum
David avea să afle mai tîrziu, cu cît era covorul mai ros, cu cît era tapetul mai
decolorat, cu atît era mai mare succesul şi reputaţia galeriei. În partea din
fund a sălii, se afla o scară de care erau sprijinite, cu spatele la privitori, cîteva
tablouri neexpuse. David, dintr-un capriciu, se uită la ele şi găsi ceva care îl
atrase.
Era o pictură în ulei de Leon Underwood, Venus în parc. Pînza mare, destul
de sumbră, reprezenta un grup de şase bărbaţi şi femei, stînd pe scaune de
metal, la o masă rotundă. Printre ei, în prim-plan, era o femeie goală,
atrăgătoare, cu sîni generoşi şi păr lung. Nimeni nu-i dădea nici cea mai mică
atenţie şi ea stătea, privind în depărtare, cu faţa enigmatică, un simbol de
căldură şi iubire într-o ambianţă indiferentă. David o găsi absolut irezistibilă.
Proprietarul galeriei, Jean-Pierre Lamanns, înaintă spre el, îmbrăcat
într-un costum elegant şi bine croit, cum se cuvine unui om care rareori
primea vreun cec mai mic de o mie de lire sterline. La treizeci şi cinci de ani,
putea să-şi permită mici extravaganţe; pantofii lui Gucci, cravata Yves St
Laurent, cămaşa de la Turnbull şi Asser şi ceasul de mînă Piaget făceau ca
nimeni, în special femeile, să nu se îndoiască de faptul că e sigur pe el. Era
exact întruparea imaginii pe care şi-o face un englez despre un francez, zvelt şi
îngrijit, cu părul destul de lung, negru şi ondulat, şi cu ochi adînci, castanii, a
căror privire era puţin cam tăioasă. Era în stare să fie dificil şi greu de
mulţumit, cu un umor care adesea părea pe cît de amuzant pe atît de crud,
acesta fiind poate motivul pentru care nu se căsătorise. Cu siguranţă că
amatoarele nu lipsiseră. Clienţii, totuşi, nu vedeau decît partea lui plăcută.
Cînd David scria cecul, Jean-Pierre îşi freca cu degetul arătător mustaţa tunsă
modern, foarte dispus să vorbească despre tabloul ales.
— Underwood este unul dintre cei mai mari sculptori şi pictori englezi
contemporani. L-a îndrumat chiar şi pe Henry Moore, ştiţi aceasta? Cred că
este subapreciat din cauză că nu-i plac ziariştii şi presa, despre care spune că
nu sînt altceva decît o şleahtă de gazetăraşi alcoolici.
— Nu pare să fie aceasta calea de a te face iubit de mass-media, murmură
David, înmînîndu-i un cec de opt sute cincizeci de lire sterline, cu o plăcută
senzaţie de prosperitate. Deşi era obiectul cel mai costisitor pe care îl
cumpărase în viaţa lui, simţea că pictura este o investiţie bună şi, ceea ce era
mai important, îi plăcea.
Jean-Pierre îl conduse pe David jos, să-i arate impresioniştii şi colecţia de
artă modernă pe care o adunase în decursul multor ani, continuînd să
vorbească cu entuziasm despre Underwood. Sărbătoriră prima achiziţie a lui
David cu un pahar de whisky în biroul lui Jean-Pierre.
— În ce domeniu lucraţi, domnule Kesler?
— Lucrez cu o mică companie petrolieră numită Prospecta Oil, care
explorează posibilităţile din Marea Nordului.
— Au avut vreun succes? întrebă Jean-Pierre, cu o doză puţin prea mare de
inocenţă.
— Ei bine, să rămînă între noi, viitorul pare să ne surîdă. Nu-i un secret că
acţiunile au crescut de la două lire la aproape patru lire în ultimele săptămîni,
dar nimeni nu ştie adevăratul motiv.
— Credeţi că ar fi o investiţie bună pentru un biet negustor de artă ca
mine? întrebă Jean-Pierre.
— Am să vă spun cît cred eu că este de bună, spuse David. Eu însumi
investesc luni în acţiunile companiei, trei mii de dolari, ceea ce înseamnă tot ce
mai am, acum că am capturat-o pe Venus. În curînd compania va face un
anunţ important.
În ochii lui Jean-Pierre se ivi o licărire. Pentru cineva înzestrat cu
subtilitatea lui galică era suficient. Nu mai insistă asupra subiectului.

— Cînd se va anunţa descoperirea, Bernie?

— Cred că săptămîna viitoare. Am întîmpinat cîteva greutăţi. Nimic însă
care să nu poată fi depăşit.
Aceasta îl linişti pe David, căci cumpărase el însuşi cinci sute de acţiuni în
aceeaşi dimineaţă, investind restul de trei mii de dolari din primă. Ca şi ceilalţi,
spera într-un profit rapid.

— RoweRudd.
— Frank Watts, vă rog. Jean-Pierre Lamanns.
— Bună dimineaţa, Jean-Pierre. Ce pot face pentru dumneata?
— Vreau să cumpăr douăzeci şi cinci de mii de acţiuni Prospecta Oil.
— N-am auzit niciodată despre ele. Aşteaptă o clipă... E vorba de o
companie nouă cu foarte puţin capital. Cam riscant, J.-P. Nu te-aş sfătui.
— E în regulă, Frank. Le vreau doar pentru două sau trei săptămîni, apoi
poţi să le vinzi. Nu intenţionez să le păstrez. Cînd au început tranzacţiile la
bursă?
— Ieri.
— Foarte bine. Cumpără-le astăzi dimineaţă şi vinde-le înainte de
încheierea tranzacţiilor, sau mai devreme. Aştept să apară un anunţ săptămîna
următoare, aşa că îndată ce trec de cinci lire poţi să te scapi de ele. Nu e nevoie
să ne lăcomim, dar cumpără-le în numele companiei mele. Nu vreau să se afle
că eu sînt cel care a făcut afacerea, ca nu cumva să aibă neplăceri
informatorul.
— Am înţeles. Deci douăzeci şi cinci de mii de acţiuni Prospecta Oil pe care
să le vînd mai înainte de încheierea tranzacţiilor, sau mai curînd, dacă primesc
instrucţiuni.
— Exact. Eu voi fi la Paris toată săptămîna următoare, să văd nişte
tablouri. Deci nu ezita să le vinzi dacă au trecut de cinci lire.
— Aşa voi face, J.-P. Călătorie plăcută.

Telefonul roşu sună din nou.

— Agenţia Rowe Rudd caută un stoc substanţial de acţiuni. Ştii ceva despre
asta?
— Nici cea mai mică idee. Trebuie să fie vorba din nou de David Kesler. Vrei
să stau de vorbă cu el?
— Nu. Nu-i spune nimic. Mai scot douăzeci şi cinci de mii de acţiuni la trei
lire nouăzeci. Kesler nu mai are de făcut decît încă o vînzare bună şi ies din
joc. Fii pregătit, conform planului nostru, cu şapte zile înainte ca bursa să
încheie ultimele tranzacţii.
— Foarte bine, şefule. Ştii că şi un număr destul de mare de persoane
cumpără cantităţi mici de acţiuni.
— Da. Ca mai înainte, fiecare se simte obligat să povestească prietenilor ce
afacere bună e pe cale să facă.

— Ştii ceva, David, spuse Richard Elliott, munceşti prea mult. Relaxează-te.
O să avem destul de tras după ce devine public anunţul.
— Cred că ai dreptate, spuse David. Munca a devenit pentru mine un fel de
obişnuinţă.
— Tocmai de asta. Ce-ai spune să-ţi iei liber diseară şi să mergi cu mine să
îmbucăm ceva la Annabel?
David se simţi flatat de invitaţia la cel mai exclusiv night-club din Londra şi
acceptă cu entuziasm.
Automobilul Ford Cortina închiriat de David arăta cam nelalocul său în
seara aceea în Berkley Square, printre Rolls Royce-urile şi Mercedes-urile
parcate pe două rînduri. Coborî pe treptele de fier la subsol, unde pe vremuri
fuseseră probabil camerele servitorilor casei elegante de deasupra. Acum era
un club splendid, cu un restaurant, o discotecă, un bar mic şi elegant şi cu
pereţii acoperiţi de stampe vechi şi picturi. Sala principală în care se servea
cina era slab luminată şi plină cu mese mici, cele mai multe fiind deja ocupate.
Decorul extravagant era în stil Regency. Mark Birley, proprietarul clubului,
reuşise doar într-o scurtă perioadă de zece ani să facă din Annabel cel mai
căutat club din Londra. Lista de aşteptare pentru a deveni membru era de
peste o mie de persoane. Discoteca se găsea în colţul cel mai îndepărtat al unui
ring de dans foarte aglomerat, unde nu ai fi putut parca două automobile
Cadillac. Majoritatea celor care dansau stăteau lipiţi unul de altul. De altfel, nu
prea aveau de ales. David fu surprins să vadă că mai toţi bărbaţii de pe ring
erau cam cu douăzeci de ani mai în vîrstă decît fetele pe care le ţineau în braţe.
Şeful chelnerilor, Louis, îl conduse pe David la masa lui Richard Elliott,
dîndu-şi seama că este venit pentru prima oară la club, după felul cum privea
lung spre personalităţile zilei. Cine ştie, se gîndi David, poate va veni ziua cînd
se vor uita astfel şi la mine.
După o cină excepţională, Richard Elliott şi soţia sa se alăturară
numeroaselor cupluri care dansau, în timp ce David se duse la micul bar
înconjurat cu canapele confortabile, roşii, şi intră în vorbă cu cineva care se
prezentă drept James Brigsley. Chiar dacă nu considera că toată lumea este un
teatru, domnul Brigsley nu se îndoia că Annabel este o scenă. Înalt, blond,
aristocratic, cu ochii strălucind de voie bună, părea în largul său cu toţi cei de
acolo. David îi admira siguranţa de sine, ceva ce el încă nu reuşise să obţină şi
îi era teamă că nici nu va reuşi vreodată. Accentul său, chiar pentru auzul
neformat al lui David, avea rezonanţa claselor de sus.
Noua cunoştinţă a lui David vorbea despre călătoriile sale în Statele Unite,
făcîndu-l să se simtă flatat cînd îi spuse ce mult îi plăcuseră întotdeauna
americanii. După cîtva timp, David reuşi să-l întrebe pe chelnerul-şef cine este
englezul cu care stă de vorbă.
 — Lordul Brigsley, fiul cel mai mare al contelui de Louth, domnule.
N-ai cum să-i recunoşti, gîndi David, un lord arată ca un om obişnuit, mai
ales după ce a băut cîteva pahare. Lordul Brigsley bătea cu degetul în paharul
lui David.
— Mai doreşti unul?
— Vă mulţumesc foarte mult, my lord, spuse David.
— Nu lua în seamă toate prostiile. Numele meu e James. Ce faci la Londra?
— Lucrez pentru o companie de petrol. Îl cunoaşteţi probabil pe
preşedintele meu, lordul Hunnisett. Eu nu l-am întîlnit niciodată, ca să vă
spun adevărul.
— Un nătărău bătrîn şi drăguţ, spuse James. Am învăţat împreună cu fiul
său la Harrow. Dacă te ocupi de petrol poate mă sfătuieşti ce să fac cu
acţiunile mele Shell şi British Petroleum.
— Păstrează-le, spuse David. E bine să păstrezi orice fel de bunuri, în
special petrolul, cîtă vreme nu-l apucă pe guvernul britanic lăcomia şi încearcă
să le treacă sub controlul său.
Sosi încă un whisky dublu. David se simţea uşor ameţit.
— Ce-i cu compania ta? se interesă James.
— E mică, spuse David, dar, în ultimele trei luni, acţiunile noastre au
crescut mai mult decît ale oricărei alte companii. Chiar aşa, după părerea mea,
sînt încă departe de a ajunge la zenit.
— De ce? întrebă James.
David privi de jur-împrejur şi-şi coborî vocea pînă la o şoaptă confidenţială.
— Păi, îmi închipui că vă daţi seama că atunci cînd o companie mare
găseşte petrol nu poate să producă decît o foarte mică creştere a procentului
profiturilor acţionarilor. Dar dacă dă de petrol o companie mică, fireşte că
profitul se va reflecta într-un procent considerabil mai mare al întregului.
— Vrei să-mi spui că aţi dat lovitura?
— Poate nu ar fi trebuit să vorbesc, spuse David. V-aş fi recunoscător dacă
aţi considera această remarcă confidenţială.
David nu reuşea să-şi aducă aminte cum ajunsese acasă şi cine îl culcase,
iar a doua zi îşi făcu apariţia la birou destul de tîrziu.
— Îmi pare rău, Bernie, n-am reuşit să mă trezesc, după o seară foarte
plăcută cu Richard la clubul Annabel.
— N-are nici cea mai mică importanţă. Îmi pare bine că te-ai distrat.
— Sper că n-am făcut o indiscreţie, dar i-am spus unui lord, de al cărui
nume nu reuşesc să-mi aduc aminte, că ar trebui să investească în companie.
Se poate să fi fost puţin cam prea entuziast.
— Nu te necăji, nu avem de gînd să trădăm interesele nimănui, dar tu ai
nevoie de odihnă.

James Brigsley ieşi din apartamentul său londonez din Chelsea şi se urcă
într-un taxi ca să se ducă la banca lui, Williams şi Glyn. James avea o fire
deschisă şi la Harrow singura şi adevărata lui iubire era teatrul; dar cînd
termină şcoala, tatăl său nu-i îngădui să se facă actor şi îl obligă să-şi
completeze educaţia la Colegiul Christ Church din Oxford. Şi acolo arătă mai
mult interes Societăţii de Dramă, decît diplomei în domeniul pe care şi-l
alesese, ştiinţe politice, economice şi filosofic De cînd plecase de la Oxford,
James nu spusese nimănui ce gen de diplomă reuşise să obţină, dar, din
fericire sau nu, menţiunea de onoare pentru terminarea cursurilor fusese mai
tîrziu desfiinţată. După Oxford, intră în regimentul 1 al Infanteriei de Gardă,
ceea ce îi oferi posibilităţi considerabile pentru talentele sale histrionice. Îşi
făcu intrarea în societatea londoneză şi avu succesul la care te puteai aştepta
în circumstanţele respective de la un tînăr viconte, prezentabil şi bogat.
După ce făcu doi ani la Regimentul de Gardă, contele îi dădu o fermă de
două sute cincizeci de acri în Hampshire, ca să-şi petreacă timpul, dar lui
James nu-i plăcea viaţa mai aspră de la ţară. Lăsă ferma pe seama unui
administrator şi se întoarse la viaţa mondenă din Londra. Ar fi fost încîntat să
devină actor, dar ştia că bătrînul conte tot mai considera această carieră ca
nepotrivită pentru un viitor pair al regatului. Cel de al cincilea conte nu avea o
părere prea strălucită despre primul său născut şi James se străduia să-l
convingă pe tatăl său că era mai isteţ decît îl credea el. Poate că informaţia
secretă pe care David Kesler o lăsase să-i scape după ce băuse cîteva pahare îi
va da prilejul să demonstreze că tatăl său nu avea dreptate.
În frumoasa clădire din Birchin Lane unde se afla Banca Williams şi Glyn,
James fu condus în biroul directorului.
— Aş dori să împrumut nişte bani, lăsînd garanţie ferma mea din
Hampshire, spuse Brigsley.
Philip Izard, directorul, îl cunoştea bine pe James Brigsley şi pe tatăl
acestuia. Deşi avea respect pentru judecata contelui, nu avea mult timp la
dispoziţie pentru tînărul lord. Oricum, nu era cazul să facă cercetări privind
cererea sa, mai ales cînd familia lordului era printre cei mai vechi clienţi din
istoria băncii sale.
— Da, my lord, la ce sumă vă gîndiţi?
— Păi, s-ar părea că un acru de fermă în Hampshire valorează cam o mie
de lire sterline, şi preţul este în creştere. Să spunem o sută cincizeci de mii de
lire sterline. Şi aş vrea să investesc banii în acţiuni.
— Sînteţi de acord să lăsaţi la bancă actele, ca garanţie? întrebă Izard.
— Da, bineînţeles. Ce importanţă are pentru mine unde sînt?
— În cazul acesta sînt sigur că vom accepta să vă dăm un împrumut de o
sută cincizeci de mii de lire sterline cu două procente peste dobînda de bază.
James nu era deloc sigur că are habar ce înseamnă dobînda de bază, dar
ştia că Williams şi Glyn erau la fel de competitivi ca oricare altă bancă, în
asemenea tranzacţii, iar reputaţia lor era indiscutabilă.
— Vă mulţumesc, spuse el, şi vă rog să-mi cumpăraţi treizeci şi cinci de mii
de acţiuni ale companiei Prospecta Oil.
— V-aţi informat suficient în legătură cu această companie, my lord?
întrebă Izard.
— Bineînţeles că m-am informat, răspunse Brigsley foarte înţepat. Nu avea
mare respect pentru clasa funcţionarilor din conducerea băncilor.

La Boston, Harvey Metcalfe a fost informat prin telefon de Silverman despre

întîlnirea care avusese loc la clubul Annabel între David Kesler şi un oarecare
lord care pare să aibă mai mulţi bani decît minte. Harvey scoase patruzeci de
mii de acţiuni pe piaţă la patru lire optzeci bucata. Williams şi Glyn a
achiziţionat treizeci şi cinci de mii din ele, iar ce a mai rămas a fost cumpărat
de mici investitori. Acţiunile mai crescură puţin. Lui Harvey Metcalfe nu-i mai
rămăseseră decît treizeci de mii de bucăţi din acţiunile sale şi în următoarele
patru zile reuşi să scape de ele. Avusese nevoie de paisprezece săptămîni ca să
plaseze întregul stoc de acţiuni Prospecta Oil, cu un profit de peste şase
milioane de dolari.
Vineri dimineaţă, acţiunile se vindeau cu patru lire nouăzeci, iar Kesler, în
ciuda inocenţei lui, provocase patru investiţii importante. Harvey Metcalfe le
studie pe toate în amănunt, înainte de a-i telefona lui Jorg Birrer.

Stephen Bradley cumpărase patruzeci de mii de acţiuni cu şase dolari şi

zece cenţi; dr. Robin Oakley cumpărase treizeci şi cinci de mii de acţiuni cu
şapte dolari şi douăzeci şi trei de cenţi; Jean-Pierre Lamanns douăzeci şi cinci
de mii de acţiuni cu şapte dolari şi optzeci de cenţi; James Brigsley treizeci şi
cinci de mii de acţiuni cu opt dolari şi optzeci de cenţi; David Kesler însuşi
cumpărase cinci sute de acţiuni cu şapte dolari şi douăzeci şi cinci de cenţi.
Împreună, cumpăraseră o sută treizeci şi cinci de mii cinci sute de acţiuni
la un preţ de peste un milion de dolari. În acelaşi timp făcuseră ca preţul lor să
crească în continuare, dînd lui Harvey posibilitatea să-şi lichideze pe piaţă
întregul stoc, fără nici un efort.
Harvey Metcalfe triumfase din nou. Numele lui nu figurase în această
afacere, iar acum nu mai avea nici acţiuni. Nimeni nu ar fi putut să-l
învinuiască de ceva. Nu făcuse nimic ilegal; chiar raportul geologului conţinea
suficienţi „dacă" şi „însă", pentru a nu putea fi acuzat în caz de judecată. Cît
despre David Kesler, Harvey nu putea fi făcut răspunzător pentru entuziasmul
lui juvenil. Nici nu-l întîlnise cel puţin. Harvey Metcalfe deschise o sticlă de
Krug Privée Cuvée din 1964, importat de la Hedges şi Butler din Londra. O
sorbi încet, aprinse o Romeo y Julieta Churchill şi se aşeză mai comod în
fotoliu ca pentru o mică sărbătorire.

David, Stephen, Robin, Jean-Pierre şi James sărbătoriseră şi ei la sfîrşitul

săptămînii. Şi de ce nu? Acţiunile lor ajunseseră la patru lire nouăzeci şi David
îi asigurase pe toţi că vor creşte pînă la zece lire. Sîmbătă dimineaţă, David se
duse la Aquascutum să-şi facă primul său costum de comandă. Stephen răsfoi
lucrările de sfîrşit de trimestru pe care le ceruse elevilor din anul întîi. Robin
merse la şcoala particulară unde învăţau fiii săi, să asiste la Ziua Sporturilor.
Jean-Pierre schimbă rama unui Renoir, iar James Brigsley se duse la
vînătoare, convins că, în sfîrşit, a realizat ceva care îl va face să crească în ochii
tatălui său.

Cînd David ajunse la birou la ora nouă, luni dimineaţă, găsi uşa de la
intrare încuiată. Nu putea înţelege de ce. Secretarele trebuiau să fie prezente
de la ora opt şi patruzeci şi cinci.
După ce se învîrti prin preajmă mai bine de o oră, se duse la cel mai
apropiat telefon public şi formă numărul de acasă a lui Bernie Silverman. Nu
răspunse nimeni îl sună apoi pe Richard Elliott. Nu auzi decît zbîrnîitul
telefonului. Sună biroul din Aberdeen cu acelaşi rezultat. Hotărî să se întoarcă
la birou. Se gîndea că trebuie să fie o explicaţie simplă. Visa în plină zi? Sau
era duminică? Nu... străzile gemeau de oameni şi maşini.
Cînd ajunse, un tînăr bătea în cuie un anunţ: „Şapte sute şaizeci şi doi de
metri pătraţi de închiriat. Adresaţi-vă lui ConradRitblat."
— Ce mai înseamnă şi asta? întrebă David.
— Chiriaşul de pînă acum a dat preaviz şi a plecat. Căutăm pe altcineva.
Sînteţi interesat dumnevoastră? Să vă deschid?
— Nu, spuse David, dîndu-se speriat înapoi. Nu, mulţumesc.
Porni în grabă pe stradă, simţindu-şi fruntea udă de transpiraţie şi
rugîndu-se în gînd să nu fie telefonul ocupat.
Răsfoi înfrigurat cartea de telefon, căutînd numărul secretarei lui
Silverman, Judith Lampson. De data aceasta nu sună în zadar.
— Judith, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întîmplă?
Vocea lui o făcu să-şi dea seama cît este de îngrijorat.
— Nu ştiu nici eu, răspunse Judith. Am fost concediată vineri seară,
plătindu-mi-se o lună în avans, fără nici o altă explicaţie.
David lăsă să-i cadă telefonul. Adevărul începuse să-i încolţească în minte,
deşi tot nu voia să creadă. Cui să i se adreseze? Ce să facă?
Se întoarse buimăcit la locuinţa sa din Barbican. Poşta venise în lipsa lui.
Primise o scrisoare de la proprietarii apartamentului:

„Consiliul Municipal Londra

Oficiul Imobiliar Barbican
Londra EC2 0l-528-4341

Stimate domn,
Am regretat aflînd că trebuie să plecaţi la sfîrşitul lunii în curs şi vrem să
vă mulţumim pe această cale că aţi achitat chiria în avans.
V-am fi recunoscători dacă aţi depune cheia apartamentului la biroul
nostru.
 Cu stimă,
C. J. Caselton,
Administrator general"

David rămase ca îngheţat în mijlocul camerei, privind cu un dezgust

inexplicabil la tabloul pictat de Underwood.
În cele din urmă, cu teamă, telefonă la agentul său de bursă.
— Ce preţ au acţiunile Prospecta Oil astăzi dimineaţă?
— Au coborît la trei lire optzeci, răspunse agentul.
— De ce au scăzut?
— Nu am idee, dar am să dau cîteva telefoane şi am să vă sun eu.
— Te rog, scoate imediat pe piaţă cele cinci sute de acţiuni ale mele.
— Cinci sute de acţiuni Prospecta Oil la preţul zilei, da domnule.
David puse receptorul în furcă. Îl auzi sunînd după cîteva minute. Era
agentul.
— Am reuşit să le vînd doar cu trei lire cincizeci, exact cît aţi plătit pentru
ele.
— Poţi depune banii în contul meu de la Banca Lloyd, filiala Moorgate?
— Bineînţeles, domnule.
David nu mai plecă din cameră tot restul zilei şi al nopţii următoare.
Rămase lungit pe pat, aprinzînd ţigară de la ţigară, întrebîndu-se ce ar putea
face şi privind din cînd în cînd prin mica lui fereastră la City, centrul de afaceri
al Londrei, cu străzile lui acum ude de ploaie. Acolo se aflau bănci, companii
de asigurare, agenţii de bursă şi societăţi de stat. Propria lui lume, dar pentru
cît timp încă? A doua zi dimineaţă, de îndată ce se deschise bursa, telefona din
nou agentului său, în speranţa că a obţinut vreo informaţie.
— Îmi mai puteţi da vreo veste despre Prospecta Oil?
Vocea lui era acum încordată şi obosită.
— Veştile nu sînt bune, domnule. A avut loc un val puternic de vânzări şi
preţul lor a scăzut la două lire optzeci astăzi dimineaţă la deschidere.
— De ce? Ce naiba se întîmplă?
Vocea i se ridica cu fiecare cuvînt.
— Nu am idee, domnule, răspunse glasul calm al agentului, care îşi reţinea
întotdeauna unu la sută, fie că se cîştiga fie că se pierdea.
David puse telefonul în furcă. Toţi acei ani petrecuţi la Harvard erau gata
să dispară într-un rotocol de fum. Trecu o oră, dar el nu observă.
Luă masa de prînz într-un restaurant nebătător la ochi şi citi un articol
neliniştitor în ziarul londonez Evening Standard, semnat de David Malbert,
redactor la rubrica economică.
Articolul era intitulat Misterul companiei Prospecta Oil. La închiderea bursei,
la ora şaisprezece, acţiunile scăzuseră la o liră şaizeci.
David petrecu încă o noapte fără somn. Reflectă cu durere şi umilinţă cu
cîtă uşurinţă două luni de salariu bun, o primă obţinută fâră efort şi o mare
cantitate de cuvinte frumoase îl făcuseră să se încreadă orbeşte într-o
întreprindere care ar fi trebuit să-i trezească tot felul de suspiciuni. Simţea
cum îi vine ameţeala amintindu-şi cum dăduse informaţii discrete în legătură
cu Prospecta Oil, şoptite confidenţial în urechi care erau dispuse să-l asculte.
Miercuri dimineaţă, fiindu-i groază de ceea ce ştia că i se va spune, sună
din nou agentul de bursă. Acţiunile se prăbuşiseră la o liră şi nu mai exista
piaţă pentru ele. Ieşi din casă şi se duse la Banca Lloyd unde îşi lichidă contul,
retrăgînd cele o mie trei sute patruzeci şi cinci de lire sterline pe care le mai
avea. Casierul îi zîmbi înmînîndu-i bancnotele, gîndindu-se că trebuie să fie un
tînăr plin de succes.
David cumpără ultima ediţie a ziarului Evening Standard (cel care are
marcat în colţul din dreapta „7RR"). Acţiunile Prospecta Oil scăzuseră din nou,
de data aceasta la douăzeci şi cinci de penny. Abătut, se întoarse în
apartamentul său. Administratoarea îl aştepta pe scări.
— Tinere, a fost pe aici poliţia să întrebe de dumneata. David urcă scările,
silindu-se să pară netulburat.
— Mulţumesc, doamnă Pearson. Presupun că e vorba din nou de vreo
amendă pentru parcare, pe care am uitat să o plătesc.
Panica pusese stăpînire pe el. David nu se simţise niciodată atît de
neputincios, de singur şi de sătul de viaţă. Împacheta tot ce avea într-o valiză,
cu excepţia picturii, pe care o lăsă atîrnată pe perete, şi îşi cumpără un bilet de
avion pentru New York.

În dimineaţa în care David pleca, Stephen Bradley ţinea un curs despre

teoria grupului, la Institutul de Matematică din Oxford, pentru studenţii din
anul trei. În timp ce-şi lua micul dejun, citise cu groază în Daily Telegraph
despre prăbuşirea acţiunilor companiei Prospecta Oil. Telefonase imediat
agentului de bursă, care încerca să afle toate amănuntele ca să-l poată
informa. Îl sunase pe David Kesler, dar se părea că dispăruse fără urmă.
Prelegerea nu mergea bine. Era preocupat, ca să nu spunem mai mult. Nu
putea spera decît că studenţii vor lua neatenţia lui drept inteligenţă şi nu vor
afla motivul real: totala disperare. Singura consolare i-o dădea faptul că era
ultima oră de curs a trimestrului.
Stephen privea nerăbdător la ceasul care se afla în fundul amfiteatrului,
pînă ce, în sfîrşit, trecu ora şi se putu întoarce în camerele lui de la Colegiul
Magdalen. Se aşeză într-un fotoliu vechi de piele, întrebîndu-se de unde să
înceapă. De ce naiba îşi pusese toate ouăle într-un singur coş? Cum era cu
putinţă ca el, în mod normal atît de raţional, atît de calculat, să dea dovadă de
o asemenea nechibzuinţă şi lăcomie. Avusese încredere în David şi tot îi mai
venea greu să creadă că prietenul său avea vreo legătură directă cu prăbuşirea.
Poate totuşi nu era bine să ia drept certitudine că cineva cu care se
împrietenise la Harvard trebuie, în mod automat, să fie şi cinstit. Era imposibil
să nu existe o explicaţie simplă. Îşi va recăpăta cu siguranţă toţi banii înapoi.
Auzi sunînd telefonul. Poate era agentul său, cu alte veşti mai concrete.
Ridicînd receptorul, îşi dădu seama pentru prima oară că mîinile îi erau ude de
transpiraţie.
— Stephen Bradley.
— Bună dimineaţa, domnule. Îmi pare rău că vă deranjez. Sînt inspectorul
detectiv Clifford Smith, din Brigada împotriva fraudelor, de la Scotland Yard.
Mă întreb dacă aţi putea avea amabilitatea de a ne întîlni astăzi după-amiază.
Stephen ezită o clipă, întrebîndu-se dacă nu a comis o infracţiune investind
în Prospecta Oil.
— Bineînţeles, domnule inspector. Doriţi să vin la Londra?
— Nu, domnule, îi răspunse inspectorul. Venim noi la dumnevoastră. Am
putea fi la Oxford la ora şaisprezece, dacă vă convine.
— Foarte bine. Vă aştept. La revedere, domnule inspector.
Stephen puse telefonul jos. Ce vor oare? Nu cunoştea bine legile din Anglia
şi spera că nu va trebui să aibă de-a face cu poliţia. Şi toate acestea cu şase
luni înainte de a se întoarce la Harvard ca profesor. Stephen începuse chiar să
se întrebe dacă această perspectivă se va adeveri.

Detectivul-inspector avea cam unu optzeci înălţime şi era de vreo patruzeci

şi cinci, cincizeci de ani. Părul de la tîmple începuse să-i încărunţească, dar
briantină îl făcea să se confunde cu restul, care era negru. Stephen bănuia că
hainele lui ponosite erau mai mult un indiciu al retribuţiei pe care o primeau
poliţiştii, decît al gustului său personal. Trupul său mare ar fi indus pe mulţi
în eroare, făcîndu-i să-şi imagineze că e greoi. De fapt, Stephen se afla în
prezenţa unuia dintre puţinii oameni din Anglia care înţelegeau perfect
mentalitatea unei minţi criminale. De nenumărate ori făcuse posibilă arestarea
unor escroci internaţionali. Avea un aspect obosit, rezultat al multor ani în
care băgase oameni la închisoare pentru delicte majore, ca să-i vadă după
scurt timp din nou liberi şi ducînd o viaţă confortabilă, cu cîştigurile din
tranzacţiile lor dubioase. După părerea lui, merita să faci escrocherii.
Departamentul care se ocupa de acestea avea un personal atît de redus, încît
unii dintre cei arestaţi pentru fraude mai mici reuşeau să scape fără să achite
cauţiunea. Procuratura hotăra adeseori că ar fi prea costisitor să urmăreşti
cazul pînă în pînzele albe. Alteori Brigada împotriva fraudelor nu primea
sprijinul necesar să ducă treaba pînă la sfîrşit.
Inspectorul-detectiv era însoţit de sergentul-detectiv Ryder, cu mult mai
tînăr şi mai înalt, slab şi la trup şi la faţă. Ochii lui mari, cafenii, aveau o
privire inocentă. Era ceva mai bine îmbrăcat decît inspectorul, dar probabil,
gîndi Stephen, el nu era însurat.
— Îmi pare rău că vă deranjăm, domnule, începu inspectorul, după ce se
aşezase cît mai comod în scaunul pe care de obicei stătea Stephen, dar fac
cercetări în legătură cu o companie numită Prospecta Oil. Înainte de a
răspunde ceva, daţi-mi voie, domnule, să vă spun că ne dăm bine seama că nu
aveţi nici un amestec în funcţionarea acestei companii şi nici în prăbuşirea ei.
Dar avem nevoie de ajutorul dumneavoastră şi, dacă nu aveţi nimic împotrivă,
aş prefera să vă pun o serie de întrebări care îmi vor lămuri anumite puncte
neclare, în loc să-mi prezentaţi dumnevoastră situaţia. Vreau să vă spun de la
început că nu e nevoie să-mi răspundeţi dacă nu doriţi.
Stephen aprobă dînd din cap.
— Mai întîi vă rog să-mi spuneţi, domnule, ce v-a făcut să investiţi în
Prospecta Oil o sumă atît de mare?
— Sfatul unui prieten, răspunse Stephen.
— Domnul David Kesler, fără îndoială.
— Da.
— De unde îl cunoaşteţi pe domnul Kesler?
— Am fost studenţi la Harvard în aceeaşi perioadă şi, cînd a venit în Anglia
să lucreze pentru o companie de petrol, l-am invitat la Oxford, în amintirea
zilelor studenţiei.
Stephen dădu toate detaliile legăturii sale cu David şi motivul pentru care
acceptase să investească o sumă atît de mare. Îşi încheie explicaţiile întrebînd
dacă, după părerea inspectorului, David fusese la curent cu manevrele fraudu-
loase ale companiei Prospecta Oil.
— Nu, domnule. Părerea mea este că Kesler, care de altfel a dat bir cu
fugiţii şi a plecat din ţară, nu-i decît victima unui om mai important. Dar tot
ne-ar plăcea să stăm de vorbă cu el, aşa că, în cazul că ia contact cu
dumnevoastră, anunţaţi-ne imediat. Şi acum, domnule, continuă inspectorul,
am să vă citesc nişte nume şi am să vă rog să-mi spuneţi dacă aţi cunoscut, aţi
stat de vorbă sau aţi auzit vorbindu-se de vreunul dintre cei de pe listă...
Harvey Metcalfe?
— Nu, răspunse Stephen.
— Bernie Silverman?
— Nu l-am întîlnit şi nu am stat de vorbă cu el, dar David a amintit de el
cînd a venit să cinăm aici, la colegiu.
Sergentul-detectiv nota încet şi metodic tot ce spunea Stephen.
— Richard Elliott?
— Ce am spus despre Silverman e valabil şi pentru el.
— Alvin Cooper?
— Nu, spuse Stephen.
— Aţi avut contact şi cu vreo altă persoană care lucra la Prospecta Oil?
— Nu.
Timp de mai bine de o oră inspectorul îl interogă despre lucruri mai puţin
importante, dar Stephen nu avea cum să-i fie de prea mare ajutor. Îi spuse că
păstrase o copie după raportul geologului.
— Da, şi noi sîntem în posesia acestui document, domnule, spuse
inspectorul. E foarte bine ticluit. Mă îndoiesc că ne-am putea folosi foarte mult
de el ca dovadă.
Stephen oftă şi oferi celor doi detectivi nişte whisky, turnîndu-şi lui însuşi
un excelent sherry sec.
 — Dovadă împotriva cui, sau pentru ce, domnule inspector? Mi-e limpede
că am fost tras pe sfoară. Nu-i nevoie probabil să vă spun ce nebunie am fost
în stare să fac. Mi-am mizat pînă şi cămaşa pe Prospecta Oil, deoarece părea că
are şanse sigure de cîştig, şi am sfîrşit pierzînd tot ce am avut. Acum nu am
nici cea mai vagă idee ce aş putea face. Pentru Dumnezeu, ce s-a putut
întîmpla cu Prospecta Oil?
— Vă imaginaţi, domnule, că sînt aspecte ale acestui caz pe care nu am
libertatea să le discut cu dumneavoastră. Există într-adevăr anumite lucruri
care nu ne sînt clare încă nici nouă. Dar jocul nu e nou, şi de data aceasta e
vorba de un bătrîn profesionist, şi încă unul foarte şiret. Lucrurile se petrec
cam aşa: o companie este fondată sau preluată de o şleahtă de şarlatani, care
achiziţionează majoritatea acţiunilor. Apoi inventează o istorioară plauzibilă
despre o nouă descoperire sau un produs nemaipomenit, ca să dea brînci în
sus acţiunilor. Mai contribuie şi cu cîte o informaţie aşa-zis confidenţială,
şoptită la urechi amatoare să-i asculte, îşi scot acţiunile pe piaţă şi lasă să fie
înhăţate de persoane ca dum-nevoastră, domnule, la preţ mai mare. Apoi
dispar cu profitul realizat, după care acţiunile îşi pierd complet valoarea,
deoarece compania nu era viabilă. Cel mai adesea, totul sfîrşeşte prin
suspendarea la bursă a tranzacţiilor cu acţiunile respective şi, în cele din
urmă, prin lichidarea companiei. Aceasta nu s-a întîmplat încă în cazul nostru
şi s-ar putea nici să nu se întîmple. Bursa din Londra abia şi-a revenit din
eşecul pe care l-a avut cu Caplan şi nu mai vrea să fie implicată în alt scandal.
Îmi pare rău că trebuie să vă spun cît de puţine speranţe sînt să vă recăpătaţi
banii, chiar dacă vom face rost de suficiente dovezi ca să punem mîna pe
pungaşi. I-au dosit cît ai bate din palme, în toate colţurile lumii.
Stephen gemu.
— Sfinte Doamne, este de speriat cît de simplu faci dumneata să pară totul,
domnule inspector. Raportul geologului a fost deci fals?
— Nu chiar fals, domnule. Foarte bine alcătuit şi prezentat, dar cu o
sumedenie de „dar" şi „însă". Un lucru e sigur: nu va fi nimeni dispus să
cheltuiască cine ştie cîte milioane ca să constate dacă este sau nu petrol în
acea parte a Mării Nordului.
Stephen îşi îngropa capul în palme şi blestemă în sinea sa ziua în care îl
cunoscuse pe David Kesler.
— Spuneţi-mi, domnule inspector, cine l-a băgat pe Kesler în toate acestea.
Al cui este creierul care a pus la cale totul?
Inspectorul îşi dădea seama prin ce stare trecea Stephen. În cursul carierei
sale întîlnise de multe ori oameni în aceeaşi situaţie şi-i era recunoscător
văzîndu-l dispus să colaboreze.
— Voi răspunde la orice întrebare, atîta vreme cît nu dăunează cercetărilor
mele, spuse el. Dar nu-i nici un secret că omul pe care vrem să punem mîna
este Harvey Metcalfe.
— Cine-i acest Harvey Metcalfe, pentru numele lui Dumnezeu?
— E un bărbat născut în America din părinţi emigranţi care e amestecat în
mai multe afaceri dubioase din Boston decît vă puteţi închipui. A devenit
multimilionar, lăsînd în urma lui o mulţime de oameni faliţi. Stilul lui este atît
de profesional şi de previzibil, încît îl poţi adulmeca de la o poştă. Nu o să vă
facă plăcere cînd o să auziţi că este un mare donator în contul Universităţii
Harvard. O face, fără îndoială, ca să-şi mai uşureze conştiinţa. N-am fost în
stare pînă acum să-l prindem cu ceva şi mă îndoiesc că vom reuşi de data
aceasta. Nu a fost directorul companiei Prospecta Oil, nu a făcut decît să-i
plaseze acţiunile pe piaţă. După cîte ştim noi, nici nu l-a cunoscut pe David
Kesler. I-a angajat pe Silverman, Cooper şi Elliott să facă treburile murdare în
locul lui, iar ei au găsit un tînăr inteligent şi entuziast, încă cu caş la gură,
care să le vîndă gogoşile.
— Nu-mi mai vorbi de el, bietul nătîng, spuse Stephen. Dar ce-i cu Harvey
Metcalfe? O să iasă basma curată şi de data aceasta?
— Mă tem că da. Avem mandate de arestare pentru Silverman, Elliott şi
Cooper. Au şters-o toţi trei în America de Sud. După ce poliţia a dat în bară cu
Ronald Biggs, mă îndoiesc că vom obţine vreodată un ordin de extrădare ca
să-i aducem înapoi, deşi atît autorităţile americane cît şi cele canadiene au
mandate de arestare împotriva lor. S-au dovedit foarte abili. Au închis biroul
companiei Prospecta Oil din Londra, au renunţat la contractul de închiriere, pe
care l-au restituit lui Conrad Ritblat, agentul imobiliar, şi au concediat
amîndouă secretarele, plătindu-le o lună în avans. Au achitat la zi instalaţiile
de petrol închiriate de la Reading şi Bates. Au plătit şi concediat pe Mark
Stewart, care lucra pentru ei la Aberdeen, şi duminică dimineaţă au luat
avionul spre Rio de Janeiro, unde îi aştepta un milion de dolari vărsat în contul
lor. După vreo doi, trei ani, cînd vor fi cheltuit toţi banii, n-am nici o îndoială
că se vor întoarce, purtînd alte nume şi lucrînd pentru alte firme. Harvey
Met-calfe i-a răsplătit bine şi i-a pus lui David Kesler copilul în braţe.
— Băieţi deştepţi, spuse Stephen.
— Fără îndoială, consimţi inspectorul. A fost o mică operaţie foarte reuşită.
Demnă de talentele lui Harvey Metcalfe.
— Vreţi să-l arestaţi pe David Kesler?
— Nu, dar, cum v-am spus, ne-ar plăcea să-i punem cîteva întrebări. A
cumpărat şi a vîndut cinci sute de acţiuni, dar după părerea noastră a făcut-o
numai pentru că şi el credea povestea. De fapt, dacă ar fi înţelept, s-ar întoarce
în Anglia şi ar ajuta poliţia să facă cercetări. Dar mi-e teamă că bietul om a
intrat în panică şi a dat bir cu fugiţii. Poliţia americană îl ţine sub
supraveghere.
— O ultimă întrebare, spuse Stephen. Mai sînt şi alţii care s-au lăsat
prostiţi ca mine?
Inspectorul reflectă îndelung la această întrebare. Cu celelalte persoane
care investiseră sume mari nu avusese norocul pe care îl avusese cu Stephen.
Toţi vorbiseră pe ocolite despre legătura lor cu Kesler şi Prospecta Oil. Poate,
dacă le-ar da la iveală numele, vor ieşi şi ei la suprafaţă.
— Da, domnule, dar... ţineţi minte că numele lor nu le-aţi aflat de la mine.
Stephen făcu un semn afirmativ din cap.
— E bine să ştiţi că puteţi să aflaţi cine sînt aceştia in-teresîndu-vă discret
la bursă. Toţi patru aţi pierdut aproximativ un milion de dolari. Ceilalţi sînt
doctorul Robin Oakley, care are un cabinet în Harley Street, Jean-Pierre
Lamanns, care face comerţ cu obiecte de artă la Londra, şi un tînăr, cel mai
nenorocos dintre toţi. După cît am înţeles, şi-a ipotecat ferma ca să facă rost de
bani. Un tînăr cu titlu nobiliar: lordul Brigsley. Metcalfe i-a smuls linguriţa de
argint din gură.
— Aceştia sînt toţi cei care au investit sume importante?
— Două sau trei bănci şi-au fript bine degetele, dar nu a mai fost o altă
persoană care să investească mai mult de zece mii de lire sterline.
Dumneavoastră, băncile şi ceilalţi care au făcut investiţii mari aţi reuşit să
menţineţi interesul pieţei destul timp ca Metcalfe să se descotorosească de tot
stocul lui de acţiuni.
— Ştiu. Şi încă ceva mai neplăcut. Am sfătuit prosteşte încă vreo doi
prieteni să investească în Prospecta Oil.
— Ei da... au mai făcut investiţii mici vreo două, trei persoane aici la
Oxford, spuse inspectorul, privind la o foaie de hîrtie pe care o avea în faţă. Dar
nu vă necăjiţi. Nu avem de gînd să stăm de vorbă cu ei. Păi, asta pare să fie
totul. Nu-mi rămîne decît să vă mulţumesc pentru colaborare şi să spun că
s-ar putea să ne revedem cîndva. În orice caz, vă vom ţine la curent cu ce se
mai întîmplă şi vă rugăm să faceţi acelaşi lucru şi dumneavoastră pentru noi.
— Bineînţeles, domnule inspector. Mergeţi cu bine.
Cei doi poliţişti dădură pe gît ce mai rămăsese în pahare şi plecară.
Stephen nu-şi mai aducea aminte dacă stînd în fotoliu şi privind pe geam la
peristiluri, sau mai tîrziu în aceeaşi noapte culcat în pat, luase hotărîrea să-şi
folosească mintea lui bine organizată şi inventivă pentru a face o mică cerce-
tare în legătură cu Harvey Metcalfe şi tovarăşii lui de pungăşii. Îşi aduse
aminte de sfatul pe care i-l dădea bunicul său, pe vremea cînd era copil şi nu
reuşea să-l bată la partida de şah pe care o jucau seara: „Stevie, nu te înfuria,
i-aţi revanşa." Era bucuros că-şi ţinuse ultima prelegere şi terminase cu toate
obligaţiile trimestriale. Cînd se lăsă furat de somn, pe la ora trei, pe buze nu
avea decît un nume: Harvey Metcalfe.

Stephen se trezi pe la cinci treizeci. Părea că a dormit profund şi fără vise,

dar de îndată ce îşi veni în fire reîncepu coşmarul. Se sili să-şi folosească
mintea în mod constructiv, să dea trecutul la spate şi să vadă ce s-ar putea
face în legătură cu viitorul. Se spălă, se bărbieri, se îmbrăcă şi renunţă la
micul dejun servit la colegiu. Din cînd în cînd murmura pentru sine „Harvey
Metcalfe". Se duse apoi la gara din Oxford, folosindu-se de o veche bicicletă,
mijlocul lui preferat de transport într-un oraş blocat în permanenţă de
camioane şi cu traficul îngreunat de un sistem ininteligibil de străzi cu sens
unic. La gară îşi lăsă vehiculul, poreclit Ethelred cel Nestatornic, legat de o
bară, la rînd cu tot atît de multe biciclete cîte maşini sînt parcate în alte staţii
de cale ferată.
Luă trenul de opt şi şaptesprezece, atît de comod pentru persoanele care
fac naveta de la Oxford la Londra în fiecare zi. Toţi cei care îşi luau micul dejun
păreau să se cunoască între ei şi Stephen se simţea ca un oaspete neinvitat,
rătăcit la o petrecere. Controlorul trecu printre pasagerii din
vago-nul-restaurant şi-i perforă biletul de clasa întîi. Un bărbat care stătea în
faţa lui Stephen, ascuns după ziarul Financial Times, prezentă un bilet de clasa
a doua. Controlorul i-l perforă în silă.
— Va trebui să vă întoarceţi într-un vagon de clasa a doua cînd veţi
termina de mîncat, domnule. Vagonul-restaurant este considerat de clasa întîi,
ştiţi asta? Stephen se gîndea la implicaţiile acestei remarci, privind peisajul
monoton al ţinutului Berkshire care se derula prin faţa ferestrei, în timp ce
cafeaua se clătina neatinsă în ceaşcă. Se concentră apoi asupra ziarelor de
dimineaţă. În Times nu erau veşti despre Prospecta Oil în dimineaţa aceea.
Era, presupunea el, o ştire fără importanţă, pentru mulţi chiar plictisitoare. Nu
era ca o răpire, sau ca un incendiu, nici măcar ca un act de violenţă. Doar
prăbuşirea unei întreprinderi dubioase; nimic demn de a ocupa două zile la
rînd prima pagină a unui ziar. Era ceva la care nu s-ar fi gîndit nici el mai mult
decît în fugă dacă nu ar fi fost implicat. Aceasta făcea ca lucrurile să ia pentru
el proporţiile unei tragedii.
La Paddington îşi croi drum prin furnicarul din gară, bucuros că şi-a ales
existenţa mai paşnică de universitar, sau, mai corect, că a fost ales el de ea.
Stephen nu reuşise să se împace cu Londra. Găsea oraşul prea mare şi
impersonal şi lua întotdeauna taxiuri, de frică să nu se rătăcească în autobuze
şi metrouri. De ce nu-şi numerotau englezii străzile, ca să ştie şi americanii
unde se află?
— Printing House Square, birourile ziarului Times.
Taximetristul dădu din cap şi o porni degajat pe Bayswater Road, în lungul
unui Hyde Park îmbibat de ploaie. Şofranul înflorit de la Marble Arch părea
boţit şi bătucit, sprijinit de iarba udă din preajmă. Stephen era impresionat de
taxiurile din Londra. Niciodată nu aveau o zgîrietură sau vreo urmă de
tamponare. I se spusese odată că aici taximetriştii nu aveau voie să-şi încaseze
tariful dacă maşina nu le era în perfectă stare. Ce diferenţă faţă de monştrii
galbeni, atît de mototoliţi, din New York. Şoferul continuă să alunece pe Park
Lane pînă la Hyde Park Corner, pe lîngă Camera Comunelor şi în lungul
Tamisei, pe Embankment. În Parlament Square filfiiau steagurile. Stephen se
încruntă. Care era ştirea zilei pe care o citise, atît de distrat, în tren? A da, o
întîlnire dintre conducătorii Commonwealth-ului. Trebuia să accepte ideea că
lumea îşi urmează cursul ei de fiecare zi.
Stephen nu era decis cum să procedeze ca să adune informaţii despre
Harvey Metcalfe. Dacă ar fi fost la Harvard, n-ar fi avut probleme, ar fi început
prin a-i telefona unui vechi prieten al tatălui său, Hank Swaltz, care era
corespondent economic la Herald American. Nu se îndoia că Hank l-ar fi pus la
curent cu toate dedesubturile. Corespondentul pentru ştiri cotidiene de la
Times, Richard Compton-Miller, nu era un contact atît de potrivit, dar era
singurul jurnalist britanic pe care îl cunoştea. Compton-Miller vizitase Colegiul
Magdalen primăvara trecută, ca să scrie un articol despre felul cum era onorat
programul, la Oxford, cu prilejul sărbătorii de întîi Mai. De cum apare soarele,
corul, urcat în turnul colegiului, cîntă salutul miltonian: „Bun venit,
mărinimos mai, tu care inspiri / Veselie, tinereţe şi calde dorinţe".
Pe malul rîului, sub podul Magdalen unde stăteau Compton-Miller şi
Stephen, mai multe perechi de tineri, păreau fericite.
Mai tîrziu, Stephen fusese mai mult stînjenit decît flatat, văzîndu-se
menţionat în articolul scris de Compton-Miller pentru ziarul Times
(universitarii sînt zgîrciţi cu cuvîntul strălucit, dar nu şi ziariştii). Colegii mai
plini de ei din sala comună a profesorilor nu găsiseră amuzant faptul că el fu-
sese descris drept cea mai strălucită stea pe un firmament cu o luminiscenţă
moderată.
Taxiul trase în faţa intrării şi se opri lîngă o statuie masivă de Henry Moore.
Times şi Observer îşi împart o clădire, avînd intrări separate, cea a cotidianului
Times fiind de departe mult mai impunătoare. Stephen întrebă pe funcţionarul
de la informaţii unde îl poate găsi pe Richard Compton-Miller şi fu îndrumat la
etajul cinci, apoi spre micul său birou de la capătul coridorului.
Cînd sosi Stephen, era puţin după ora zece şi toată clădirea era practic
pustie. Mai tîrziu, Compton-Miller îl lămuri, spunîndu-i că un ziar naţional nu
se trezeşte decît pe la unsprezece şi atunci ziariştii îşi permit, de cele mai multe
ori, o pauză de prînz pînă pe la ora cincisprezece. Apoi, la ora douăzeci şi trei,
cu excepţia primei pagini, duc ziarul la culcare; acum începe munca
propriu-zisă. De obicei, de pe la ora şaptesprezece soseşte o altă echipă, care
are misiunea de a urmări veştile importante ce apar în cursul nopţii. Trebuie
să nu scape din ochi cele ce se petrec în America, deoarece, dacă preşedintele
Statelor Unite face o declaraţie importantă în timpul după-amiezii la
Washington, vestea va fi imediat publicată în presa londoneză. Uneori prima
pagină poate fi schimbată de cîte cinci ori într-o singură noapte. De pildă,
vestea asasinării preşedintelui Kennedy a ajuns în Anglia pe la ora
nouăsprezece, în seara de 22 noiembrie 1963, şi a trebuit ca prima pagină să
fie complet schimbată, pentru a se face loc tragediei.

— Richard, e amabil din partea ta că ai venit să te întîlneşti cu mine. Nu

mi-am dat seama că începeţi lucrul atît de tîrziu. Sînt tentat să consider
apariţia ziarului ca un lucru de la sine înţeles.
Richard rîse.
— Nu face nimic. Probabil că ţi-am făcut impresia unei şlehte de trîndavi,
dar locul ăsta clocoteşte de activitate la miezul nopţii, cînd tu dormi dus. Şi
acum spune-mi cu ce te pot ajuta.
— Încerc să fac o mică cercetare asupra unui concetăţean de-al meu,
Harvey Metcalfe. E unul dintre donatorii cei mai importanţi de la Harvard, şi la
întoarcerea mea aş vrea să-l flatez pe bătrîn arătîndu-i că ştiu totul despre el.
 Lui Stephen nu-i prea plăcea să mintă, dar acum se afla în faţa unor
circumstanţe foarte ciudate.
— Aşteaptă aici; eu mă duc să văd dacă nu găsesc ceva despre el în
cartotecă.
Stephen se amuză citind titlurile de reportaje de pe prima pagină, prinse cu
acul deasupra biroului Compton-Miller era evident mîndru de ele: Un
prim-ministru dirijează orchestra la Royal Festival Hall, Miss Univers îl iubeşte
pe Tom Jones, Muhammad Ali declară: Voi fi din nou campion.
Richard se întoarse după cincisprezece minute purtînd un dosar gros.
— Vezi ce este aici, Descartes. Mă întorc peste o oră şi putem bea o cafea.
Stephen aprobă din cap şi zîmbi recunoscător. Descartes nu avusese
niciodată de dezlegat problemele cu care se confrunta el.
Tot ceea ce dorea Harvey Metcalfe să se ştie despre el se afla în acel dosar,
şi cîte ceva ce nu dorea. Stephen află despre călătoriile sale anuale în Europa,
pentru a asista la campionatele de tenis de la Wimbledon, despre succesele
cailor săi la Ascot şi despre achiziţionarea picturilor impresioniste pentru
propria sa colecţie de artă. William Hickey de la Daily Express îşi amuzase
odată cititorii cu o fotografie a unui Harvey gras, îmbrăcat în pantaloni
bermude, relatîndu-le că milionarul american petrece două, trei săptămîni pe
an la bordul iahtului său personal, în Monte Carlo, jucînd la cazinou. Tonul lui
Hickey nu putea fi numit reverenţios. După părerea sa, averea lui Metcalfe era
prea nouă ca să fie respectabilă. Stephen notă cu meticulozitate toate lucrurile
care considera că-i sînt de folos; tocmai studia fotografia cînd se întoarse
Richard.
Îl invită pe Stephen să bea împreună o cafea la cantina de la acelaşi etaj.
Fumul de ţigară se rotea ca o ceaţă în jurul fetei de la casa ce se afla la capătul
tejghelei de autoservire.
— Richard, n-am găsit chiar toate informaţiile de care aveam nevoie.
Harvard vrea să-i stoarcă omului acestuia o sumă destul de mare; cred că e
vorba de vreun milion de dolari. Unde aş mai putea găsi ceva despre el?
— Probabil la New York Times, spuse Compton-Miller. Vino cu mine să-i
facem o vizită lui Terry Robards.
Birourile ziarului New York Times se aflau tot la etajul cinci al aceleiaşi
clădiri din Printing House Square. Stephen îşi aminti de localul impozant
ocupat de New York Times pe Strada 43 şi se întrebă dacă există un
aranjament de reciprocitate în urma căruia birourile ziarului londonez se
ascundeau pe undeva la subsol, în clădirea din New York. Terry Robards se
dovedi a fi un american înalt şi vînjos, cu un veşnic zîmbet pe buze. Îl făcu
imediat pe Stephen să se simtă în largul său, un talent pe care şi-l însuşise în
mod aproape inconştient în decursul anilor şi care era un atu serios cînd voia
să cunoască ceva mai în profunzime.
Stephen repetă povestea care îi justifica interesul pentru Metcalfe. Terry se
amuză.
— Cei de la Harvard nu prea fac nazuri cînd e vorba să facă rost de bani,
nu-i aşa? Tipul ăsta a descoperit mai multe căi legale prin care să fure bani
decît Serviciul intern pentru venituri.
— Nu mai spune! se miră inocent Stephen.
Dosarul ziarului New York Times despre Harvey era voluminos.
Ascensiunea lui Metcalfe de la mesager la milionar, cum o numea titlul unui
articol, era admirabil documentată. Stephen luă note cu multă atenţie.
Amănuntele în legătură cu Sharpley şi Son îl fascinară, ca şi mediul din care
provenea Ariene, soţia lui, şi educaţia fiicei sale Rosalie. Era şi o fotografie cu
ele două, dar fiica nu avea pe atunci decît cincisprezece ani. Mai erau nişte
reportaje lungi despre două procese care avuseseră loc în urmă cu douăzeci şi
cinci de ani, în care Harvey fusese acuzat de fraudă, dar nu fusese niciodată
condamnat. Era şi un proces mai recent, în 1956, privind proiectul unui
transfer de acţiuni la Boston. Şi de data aceasta Harvey scăpase de rigorile
legii, dar procurorul de district avusese grijă ca juriul să nu aibă nici o îndoială
asupra opiniilor sale despre Metcalfe. Cele mai recente relatări gazetăreşti se
găseau în cronica mondenă: picturile lui Metcalfe, caii, orhideele, succesele
fiicei sale la Vassar şi călătoriile lui în Europa. Despre Prospecta Oil nici o
vorbă. Stephen era obligat să admire abilitatea lui Harvey de a ascunde de
presă activităţile lui mai dubioase. Terry îl invită pe Stephen, expatriat ca şi el,
să ia prînzul împreună. Gazetarilor le plac întotdeauna cunoştinţele noi, şi de
data aceasta contactul părea promiţător. Ceru taxime-tristului să-i ducă pe
Whitfîeld Street. Maşina înainta aproape la pas ca să iasă din City în direcţia
cartierului West End. Stephen se întreba dacă prînzul va justifica drumul. Nu
avu de ce să fie decepţionat. Restaurantul lui Lacy era spaţios şi împodobit cu
feţe de masă curate şi narcise proaspete. Terry îi spuse că era localul favorit al
celor din presă. Margaret Costa, care scria cărţi de bucate, şi soţul ei,
bucăta-rul-şef Bill Lacy, îşi cunoşteau bine meseria. În timp ce savurau o supă
delicioasă de creson, urmată de Médaillons de veau à la crême au calvados şi o
sticlă de Château de Péronne 1972, Terry abordă cu entuziasm subiectul. Îi
luase un interviu lui Harvey Metcalfe la Harvard, cu ocazia inaugurării Holului
Metcalfe, care cuprindea o sală de gimnastică şi patru terenuri de tenis
acoperite.
— Speră să facă rost într-o zi de o diplomă onorifică, spuse cinic Terry, dar
nu-s mari speranţe, chiar dacă ar da un miliard.
Stephen îşi însemnă gînditor aceste cuvinte.
— Cred că ai mai putea afla cîte ceva despre tip de la Ambasada
Americană, spuse Terry. Se uită la ceas. Ei, fir-ar să fie, biblioteca se închide la
ora patru. Astăzi e prea tîrziu. E timpul să mă întorc şi eu la slujbă, acum că
America s-a trezit.
Stephen se întreba dacă ziariştii mănîncă şi beau astfel în fiecare zi. Păreau
că duc o viaţă de burlaci. Şi cum de reuşeau să mai scoată şi ziarul?
Stephen se strădui să prindă trenul de şaptesprezece şi cincisprezece, ca să
se întoarcă la Oxford tot cu navetiştii. Abia cînd ajunse la el în cameră începu
să studieze rezultatele muncii sale de peste zi. Deşi era mort de oboseală, se sili
să stea la birou pînă cînd reuşi să schiţeze primul proiect clar al unui dosar
Harvey Metcalfe.
 A doua zi luă din nou trenul de opt şi şaptesprezece spre Londra,
cumpărînd de data aceasta un bilet de clasa a doua. Controlorul îi spuse şi lui
să plece din vagonul-restaurant după ce îşi va termina masa.
— Fireşte, îl asigură Stephen, făcîndu-şi de lucru cu restul cafelei pînă la
sfîrsitul călătoriei de o oră şi neclintindu-se de la clasa întîi. Era mulţumit de
sine: economisise două lire şi procedase exact cum s-ar fi comportat şi Harvey.
La Paddington urmă sfatul lui Terry Robards şi luă un taxi care să-l ducă la
Ambasada Americană, o mare clădire monolitică, care se întinde pe opt mii de
metri pătraţi, are nouă etaje şi ocupă o întreagă latură a Grosvenor Square. Nu
era totuşi atît de elegantă ca magnifica reşedinţă oficială a ambasadorului,
Casa Winfield din Regents Park, unde Stephen avusese o invitaţie anul trecut.
Fusese casa Barbarei Hutton, înainte de a fi vîndută guvernului american, în
1946. Amîndouă, gîndi Stephen, erau destul de mari pentru şapte bărbaţi.
Intrarea la biblioteca de la parterul ambasadei era încuiată. Lui Stephen
nu-i rămînea decît să studieze plăcuţele de pe peretele coridorului exterior,
puse în onoarea ambasadorilor mai recenţi de la Curtea St. James. Pornind de
la Walter Annenberg, ajunsese la Joseph Kennedy, cînd uşa bibliotecii se
deschise asemenea intrării unei bănci. Fata distantă care dădea informaţii nu
păru dispusă să-l ajute în cercetările sale asupra lui Harvey Metcalfe.
— De ce doriţi aceste informaţii? întrebă ea aspru. Stephen îşi pierdu o
clipă siguranţa de sine, dar îşi reveni
repede.
— Mă reîntorc la toamnă la Harvard ca profesor şi consider că trebuie să
fiu mai bine informat despre legăturile lui cu universitatea. În prezent lucrez ca
cercetător-invitat la Colegiul Magdalen din Oxford.
Răspunsul lui Stephen o convinse pe fată, care peste cîteva minute îi aduse
un dosar. Deşi nu atît de voluminos ca cel deţinut de New York Times, dădea
cifre ale donaţiilor făcute pentru opere de binefacere şi amănunte în legătură
cu sumele dăruite Partidului Democrat. Majoritatea oamenilor nu divulgă
sumele exacte donate partidelor politice, dar Harvey nu cunoştea decît
luminile, nimeni nu părea să-i fi vorbit despre cotloane întunecate.
Terminînd cercetările făcute la ambasadă, Stephen luă un taxi pînă la
birourile Cunard din St. James Square, unde vorbi cu un funcţionar însărcinat
cu rezervările, iar de acolo merse la hotelul Claridge, în Brook Street, unde
petrecu cîteva minute vorbind cu unul dintre directorii de serviciu. Un telefon
la Monte Carlo puse capăt programului zilei. Se întoarse la Oxford cu trenul de
şaptesprezece şi cincisprezece.
Cînd reveni în camerele lui de la colegiu, avea senzaţia că ştie la fel de
multe despre Harvey Metcalfe ca oricine altul, în afară poate de Ariene şi de
inspectorul-detectiv Clifford Smith de la Brigada împotriva fraudelor. Din nou
rămase treaz pînă tîrziu în noapte, completînd dosarul, care avea acum peste
patruzeci de pagini bătute la maşină.
Cînd termină, se culcă şi căzu într-un somn adînc. Se sculă a doua zi
dimineaţă devreme, coborî să ia micul dejun în sala comună, se ospătă cu ouă,
slănină, cafea şi pîine prăjită, apoi făcu patru copii după fiecare document,
astfel că acum avea patru dosare. O porni apoi agale spre podul Magdalen, pe
care îl traversă, admirînd ca întotdeauna straturile bine îngrijite de flori din
grădina botanică a universităţii, care se vedea mai jos, în dreapta lui, şi se opri
la librăria Maxwell, de cealaltă parte a podului.
Stephen se întoarse acasă cu patru mape frumoase de diferite culori.
Aranjă apoi cele patru dosare în mape şi le puse în biroul său, într-un sertar
pe care îl ţinea întotdeauna încuiat. Avea o minte ordonată şi metodică, aşa
cum îi stă bine unui matematician, o minte dintre acelea cu care Harvey
Metcalfe şi semenii săi nu avuseseră niciodată de-a face.
Stephen se uită apoi prin înseninările pe care le făcuse după întrevederea
cu inspectorul-detectiv Smith şi telefona la informaţii, cerînd adresele din
Londra şi numerele de telefon ale doctorului Robin Oakley, Jean-Pierre
Lamanns şi lordului Brigsley. Operatoarea refuză să-i dea mai mult de două
numere deodată. Stephen se întrebă cum se pot aştepta cei de la GPO din
Anglia să aibă un profit. În Statele Unite compania de telefoane Bell ar fi fost
bucuroasă să-i dea şi o duzină de numere deodată şi ar fi terminat cu
inevitabilul „Sînteţi binevenit".
Cei doi despre care reuşise să aibă informaţiile după ce o linguşise pe
operatoarea neserviabilă erau doctorul Robin Oakley, 122 Harley Street,
Londra Wl, şi Jean-Pierre Lamanns, Galeriile Lamanns, 40 New Bond Street,
Wl. Stephen telefonă la informaţii pentru a doua oară şi ceru numărul şi
adresa lordului Brigsley.
— Nu există nimeni cu acest nume în partea centrală a Londrei, spuse
operatoarea. Poate nu are numărul trecut în cartea de telefon. Mai ales dacă
este într-adevăr lord, completă ea ironic.
Stephen se duse în sala comună a profesorilor, răsfoi ultima ediţie din
Who's Who şi-l găsi pe nobilul lord:
BRIGSLEY, viconte; James Clarence Spencer; n. 11 oct. 1942; fermier; fiu şi
moştenitor al contelui de Louth; înnobilaţi în 1764; educat: Harrow; Christ
Church, Oxford (licenţiat); preşedintele Societăţii Dramatice a Universităţii din
Oxford. Lt. grenadier, Regimentul de Gardă, 1966-l968. Sporturi: polo (nu pe
apă), vînătoare. Adresa: Tathwell Hali, Louth. Cluburi: Garrick, Guards.

Stephen făcu o plimbare pînă la Christ Church şi întrebă secretara din

biroul vistieriei dacă are adresa din Londra a lui James Brigsley, înmatriculat
în 1963. O obţinu imediat: 119 King's Road, Londra SW3.
Pe Stephen începu să-l pasioneze lupta împotriva lui Harvey Metcalfe. Ieşi
din Colegiul Christ Church prin Peckwater şi poarta Canterbury, merse pe
strada High şi se întoarse la Magdalen cu mîinile în buzunare, compunînd în
minte o scurtă scrisoare. Cei care se îndeletniceau noaptea cu mîzgălirea
zidurilor îşi făcuseră din nou de lucru pe pereţii colegiului: Deanz meanz feinz,
citi el un graffito frumos pictat. Stephen, tînărul decan de la Magdalen,
responsabil cu disciplina studenţilor, zîmbi. Cînd aceste inscripţii erau destul
de amuzante, le lăsa să dăinuiască un trimestru, dacă nu, îl punea pe portar
să le şteargă imediat. La birou, scrise ceea ce compusese în gînd:

„Colegiul Magdalen,
Oxford.
15 aprilie

Dragă domnule doctor Oakley,

Joia viitoare organizez la locuinţa mea o cină pentru un mic, dar select
număr de persoane. V-aş fi recunoscător dacă v-aţi face timp să veniţi şi
dumneavoastră. Cred că nu veţi regreta că aţi acceptat invitaţia mea.

Al dumneavoastră sincer,
Stephen Bradley
P.S. Regret că David Kesler nu poate fi cu noi.
Cravată neagră. Între orele nouăsprezece treizeci şi douăzeci."

Stephen schimbă coala de hîrtie în vechea sa maşină de scris Remington şi

adresă scrisori similare lui Jean-Pierre Lamanns şi lordului Brigsley. Rămase
apoi puţin pe gînduri, înainte de a ridica telefonul de interior.
— Harry? spuse el portarului. În cazul că telefonează cineva şi întreabă
dacă există la colegiu un cercetător ştiinţific numit Stephen Bradley, aş dori
să-i spui: Da, domnule. Un matematician de la Harvard căruia i s-a dus vestea
pentru dineurile grozave pe care le dă. Ai înţeles, Harry?
— Da, domnule, răspunse Harry Woodley, portarul principal. Niciodată nu-i
înţelesese pe americani: doctorul Bradley nu era o excepţie.
Toţi cei trei invitaţi telefonară să se intereseze, aşa cum prevăzuse Stephen.
Şi el ar fi făcut la tel în asemenea circumstanţe. Harry îşi amintise mesajul şi îl
repetase cu exactitate; totuşi cei care telefonară păreau cam nelămuriţi.
„Ca şi mine sau poate mi se pare", mormăi portarul pentru sine.
În cursul săptămînii, toţi trei îl anunţară pe Stephen că vor veni. Ultimul a
fost James Brigsley. Răspunsul lui sosi abia vineri. În partea de sus a hîrtiei
pentru corespondenţă era un motto promiţător: ex nihilo omnia.
A fost consultat valetul din sala comună a profesorilor şi bucătarul-şef al
colegiului şi se concepu un meniu care să dezlege limba persoanei celei mai
taciturne:

Coquilles St Jaques - Pouilly Fuissé 1969

Carrée d'agneau en croûte - Feux St. Jean 1970
Casserôle d'artichavds et champignons
Pommes de terre boulangère
Griestorte with raspberries - Barsac Ch. d'Yquem 1927
Camembert frappé - Port Taylor 1947
Café

Totul era gata. Lui Stephen nu-i mai rămînea decît să aştepte ora fixată.
 În joia respectivă, la nouăsprezece treizeci fix, Jean-Pierre îşi făcu apariţia.
Stephen îi admiră haina de seară elegantă şi papionul mare şi moale, în timp
ce-şi pipăia cu degetele propria cravată, mirat că Lamanns, a cărui savoir-faire
era atît de evidentă, putuse să cadă victimă companiei Prospecta Oil. Stephen
se lansă într-un monolog despre semnificaţia triunghiului isoscel în arta
modernă, în timp ce Jean-Pierre îşi mîngîia mustaţa. Nu era tocmai subiectul
pe care, în mod obişnuit, Stephen şi l-ar fi ales să vorbească fără pauză, timp
de cinci minute; sosirea doctorului Robin Oakley îl salvă de întrebarea
inevitabilă şi directă a lui Jean-Pierre. Robin pierduse cîteva kilograme în
ultima lună, dar Stephen îşi putea da seama de ce avea atît de mult succes la
clientele lui din Harvey Street. Era, aşa cum spune H.H. Munro, un bărbat al
cărui aspect făcea femeile să-i ierte orice altă mică imperfecţiune. Robin privi
cercetător spre gazda lor îmbrăcată cam şleampăt, neştiind dacă e bine să-şi
facă curaj şi să-l întrebe direct unde s-au mai întîlnit. Nu, hotărî el. Va mai
aştepta puţin, în speranţa că pe parcursul dineului va ieşi la iveală de ce au
fost invitaţi. Post-scriptumul care amintea de David Kesler îl neliniştea.
Stephen îl prezentă lui Jean-Pierre şi amîndoi schimbară cîteva cuvinte, în
timp ce gazda controla dacă masa era în ordine. Uşa se mai deschise încă o
dată şi, cu ceva mai mult respect decît arătase mai înainte, portarul anunţă:
„Lordul Brigsley". Stephen înaintă să-l salute, întrebîndu-se dacă e cazul să se
încline sau să-i întindă mîna. Deşi James nu cunoştea pe nimeni dintre cei
prezenţi la ciudata întrunire, nu dădu nici un semn de stinghereală şi se
alătură fără efort conversaţiei. Pînă şi Stephen era impresionat de modul firesc
în care conversa James, deşi nu se putea împiedica să-şi amintească ce slabe
rezultate avusese ca student la Christ Church şi să se întrebe dacă nobilul lord
îi va fi de vreun folos în planurile sale.
Eforturile culinare ale bucătarului avură efectul scontat. Nici un invitat nu
ar fi putut să-şi întrebe gazda care este motivul unui dineu, cît timp se servea
miei cu o aromă atît de delicată de usturoi, o prăjitură cu migdale atît de
fragedă, un vin atît de excelent.
La sfîrşit, cînd servitorii strînseseră masa şi vinul de porto tăcea a doua
rundă, Robin nu mai putu rezista.
— Dacă nu găsiţi întrebarea nepoliticosă, domnule Bradley...
— Spune-mi, te rog, Stephen.
— Stephen, pot să întreb care este scopul acestei mici întruniri selecte?
Şase ochi îl priveau sfredelitor, aşteptînd răspuns la aceeaşi întrebare.
Stephen se ridică în picioare şi îşi privi musafirii. Făcu de două ori ocolul
mesei şi începu prin a povesti tot ce i se întîmplase în ultimele săptămîni. Le
vorbi despre întîlnirea cu David Kesler, chiar acolo în camera lui, de investiţia
în Prospecta Oil, urmată la scurt timp de vizita celor din Brigada împotriva
fraudei şi despre cele relatate de ei în legătură cu Harvey Metcalfe. Termină
expunerea pregătită cu multă grijă prin cuvintele: „Domnilor, adevărul este că
toţi patru ne aflăm la mare ananghie." Se întreba dacă expresia sună destul de
britanic.
Jean-Pierre reacţionă înainte ca Stephen să termine ce avea de spus.
 — Pe mine nu mă pune la socoteală. Nu pot fi amestecat într-o chestie atît
de ridicolă ca aceasta. Sînt un umil comerciant de artă, nu un speculant.
Robin sări şi el să se apere, înainte ca Stephen să aibă posibilitatea de a da
un răspuns.
— N-am auzit în viaţa mea ceva atît de incredibil. Ai contactat probabil o
persoană greşit informată. Eu sînt medic, cu cabinet în Harley Street Nu am
nici cea mai vagă idee despre petrol.
Stephen putea acum să-şi dea seama de ce Brigada împotriva fraudelor
avusese greutăţi cu cei doi şi de ce îi fuseseră atît de recunoscători pentru
colaborare. Toţi îl priveau pe lordul Brigsley, care ridică privirea şi spuse foarte
liniştit:
— Totul este absolut adevărat, pînă în cele mai mici amănunte, iar eu sînt
într-o încurcătură şi mai mare decît dumneata. Am făcut un împrumut de o
sută cincizeci de mii de lire sterline ca să cumpăr acţiunile, garantînd cu ferma
mea din Hampshire, şi nu cred că va mai trece mult pînă cînd banca îmi va
cere să o cedez. Cînd o vor face şi dragul meu tată, cel de al cincilea conte, va
afla, va cădea pentru mine cortina, doar dacă nu devin peste noapte al şaselea
conte.
— Mulţumesc, spuse Stephen. Se întoarse spre Robin şi ridică sprîncenele
întrebător.
— Ei, drace, exclamă el. Ai dreptate. Am fost şi eu escrocat. David Kesler
mi-a fost pacient şi, dintr-un impuls necugetat, am investit o sută de mii de
lire sterline în Prospecta Oil, gîndindu-mă să păstrez doar temporar acţiunile,
apoi să revin la investiţii mai sigure. Numai Dumnezeu ştie de ce am făcut-o.
Cum acţiunile valorează acum numai cincizeci de penny, am rămas cu ele. Am
rămas şi cu un deficit la bancă, pentru care au început să mă plictisească. Mai
am şi o ipotecă mare pe casa din Berkshire şi plătesc o chirie enormă pentru
cabinetul de pe Harley Street. Am o soţie cu gusturi costisitoare şi doi băieţi
care învaţă la una din cele mai bune şcoli particulare din Anglia. Abia dacă am
mai dormit de cînd a fost la mine inspectorul-detectiv Smith, acum două
săptămîni.
Privi în sus. Culoarea îi pierise din obraji şi toată siguranţa de sine a
medicului de succes din Harvey Street dispăruse. Toţi se întoarseră încet să-l
privească pe Jean-Pierre.
— Ei bine, da, admise el. Şi eu. Eram la Paris cînd acţiunile alea afurisite
au început să coboare, şi acum am rămas încărcat cu ele. Optzeci de mii de lire
sterline împrumutate, punînd garanţie stocul de tablouri din magazin. In plus,
am mai sfătuit şi cîţiva prieteni să investească în nenorocita aia de companie.
În cameră se aşternu tăcerea. Jean-Pierre fu cel care o întrerupse:
— Şi ce sugeraţi, domnule profesor? spuse el sarcastic. Să ne întîlnim
anual la un dineu ca să ne amintim ce nebuni am fost?
— Nu, nu la asta m-am gîndit. Stephen ezită, zicîndu-şi că ceea ce era gata
să le sugereze va produce o agitaţie şi mai mare. Din nou se ridică în picioare şi
spuse calm şi hotărît:
— Banii noştri au fost furaţi de un om foarte inteligent, care s-a dovedit
expert în frauda cu acţiuni. Nici unul dintre noi nu ştie mult în legătură cu
operaţiile de bursă şi de acţiuni Dar fiecare este expert în zona lui de activitate.
De aceea, domnilor, vă sugerez să ne luăm înapoi banii pierduţi.
După cîteva momente de tăcere izbucniră toţi deodată.
— Să mergem pur şi simplu la el şi să ne luăm banii!
— Să-l răpim, propuse gînditor James.
— De ce să nu-l omorîm şi să pretindem asigurarea lui pe viaţă? spuse
Jean-Pierre.
Trecură cîteva momente. Stephen aşteptă să se facă tăcere, apoi le înmînă
cîte un dosar pe care scria „Harvey Metcalfe" şi mai jos numele fiecăruia dintre
ei. Un dosar verde pentru Robin, unul albastru pentru James şi unul galben
pentru Jean-Pierre. Dosarul roşu care conţinea originalul îl reţinu pentru el.
Toţi erau impresionaţi. În timp ce ei îşi frămîntaseră mîinile într-o disperare
neputincioasă, era clar că Stephen Bradley muncise din greu.
Stephen continuă:
— Citiţi, vă rog, dosarele cu multă atenţie. Veţi afla tot ce se ştie despre
Harvey Metcalfe. Fiecare trebuie să ia dosarul acasă şi să studieze informaţiile,
apoi să revină cu un plan de acţiune care ne va da posibilitatea ca, împreună,
să-i luăm un milion de dolari, fără ca el să observe ceva. Vom avea trei planuri
de acţiune independente. Fiecare poate implica şi pe ceilalţi în acţiune. Ne vom
întîlni aici după paisprezece zile, să studiem concluziile la care am ajuns.
Fiecare membru al echipei va depune zece mii de dolari pentru fondul comun
de cheltuieli, iar eu, ca matematician, voi ţine socotelile. Toate cheltuielile
făcute pentru recăpătarea banilor vor fi adăugate la nota de plată a domnului
Metcalfe, începînd cu deplasarea voastră aici, în seara aceasta, şi cu plata
dineului.
Jean-Pierre şi Robert începură din nou să protesteze, dar James le tăie
vorba, spunînd:
— Sînt de acord. Ce avem de pierdut? De unul singur nu avem nici o
şansă. Împreună s-ar putea să-l tragem pe sfoară pe escroc.
Robin şi Jean-Pierre se uitară unul la altul, ridicară din umeri şi dădură
afirmativ din cap.
Se aşezară să analizeze materialul pe care îl procurase Stephen în ultimele
zile. Plecară de la colegiu după miezul nopţii, promiţînd că peste două
săptămîni vor veni cu cîte un plan pe care să-l supună analizei echipei. Nici
unul nu ştia cum se va sfîrşi totul, dar fiecare se simţea uşurat, ştiind că nu
mai este singur.
Stephen consideră că prima întîlnire a echipei împotriva lui Harvey Metcalfe
mersese cît se poate de bine. Spera că toţi se vor pune pe treabă. Se aşeză în
fotoliu, privi spre tavan şi continuă să se gîndească.

6
 Robin îşi recuperă maşina de pe High Street, mulţumind cerului, nu pentru
prima dată în viaţă, că avea dreptul să etaleze pe parbrizul vehiculului
ecusonul pe care scria „Medic în exerciţiul funcţiunii", datorită căruia i se
îngăduia ceva mai multă libertate cînd parca. Porni spre casa lui din Berkshire.
Nu avea nici o îndoială, Stephen Bradley era un om excepţional, dar Robin era
hotărît să vină cu o idee care să-i asigure şi lui un rol foarte important.
Lăsă mintea să-i zăbovească puţin asupra perspectivei încîntătoare de a-şi
recăpăta banii încredinţaţi în mod atît de neinspirat companiei Prospecta Oil şi
lui Harvey Metcalfe. Merita să încerce: la urma urmei nu era mare diferenţă
între a fi şters din Consiliul General al Medicilor pentru încercare de fraudă
sau a fi şters pentru bancrută. Lăsă fereastra puţin mai jos, ca să i se
risipească ultimele efecte delicioase ale vinului, şi reflectă mai atent la
propunerea lui Stephen.
Drumul de la Oxford la casa lui de ţară i se păru foarte scurt. Mintea îi era
atît de preocupată de Harvey Metcalfe încît, cînd ajunse acasă, erau porţiuni
întregi din drum de care nu-şi putea nici măcar aminti. Robin nu avea decît un
talent de pus la bătaie, în afară de farmecul lui natural, dar spera că nu
greşeşte gîndind că tocmai acesta va întări propria lui armură, slăbindu-i-o pe
a lui Harvey Metcalfe. Începu să repete cu voce tare ceva ce era scris la pagina
şaisprezece a dosarului întocmit de Stephen: „Una dintre temerile care îl
obsedează pe Harvey Metcalfe este..."
— Despre ce a fost vorba, iubitule?
Vocea soţiei sale îl făcu să-şi vină repede în fire şi încuie servieta care
conţinea dosarul verde.
— Eşti încă trează, Mary?
— Păi, doar nu vorbesc în somn.
Robin trebuia să găsească ceva la iuţeală. Nu avusese încă curajul să-i
povestească lui Mary despre investiţia lui necugetată, dar îi spusese despre
dineul de la Oxford, fără să-şi dea seama atunci că avea vreo legătură cu
Prospecta Oil.
— A fost o farsă, scumpo. Un vechi amic de la Cam-bridge a fost numit
lector la Oxford şi a avut ideea să cheme pe cîţiva dintre colegii săi de atunci la
cină. Ne-am distrat grozav. Mai erau Jim şi Fred, vechii mei prieteni, dar nu
cred că-ţi aduci aminte de ei.
Nu prea grozav, gîndi el, dar la ce te poţi aştepta la ora unu şi cincisprezece
noaptea?
— Eşti sigur că nu era vreo fată frumoasă? întrebă Mary.
— Mi-e teamă că Jim şi Fred nu prea pot fi consideraţi frumoşi, nici chiar
de soţiile lor iubitoare.
— Vorbeşte mai încet, Robin, să nu se scoale copiii.
— Mă duc din nou la Oxford peste două săptămîni să...
— Lasă acum, vino la culcare şi-mi povesteşti mîine dimineaţă.
Robin fu bucuros să i se dea răgaz pînă a doua zi dimineaţă. Se urcă în pat
alături de soţia lui parfumată şi îmbrăcată în mătase şi o mîngîie plin de
speranţe, în lungul coloanei vertebrale, pînă la coccis.
 — Nu cred să ai noroc, la ora asta din noapte.
Adormiră amîndoi.

Jean-Pierre îşi rezervase o cameră la hotelul Eastgate de pe strada High din

Oxford. A doua zi urma să se deschidă o expoziţie a studenţilor la Galeria de
Artă Christ Church. Jean-Pierre era întotdeauna în căutarea tinerelor talente,
ca să le propună un contract cu Galeria Lamanns. Lumea din Londra implicată
în comerţul cu lucrări de artă învăţase de la Galeria Marlborough, care se afla
pe Bond Street, cîteva uşi mai departe de cea a lui Jean-Pierre, cît este de
înţelept să cumperi prin contract tot ce va produce un tînăr artist şi să-i
urmăreşti îndeaproape cariera. Dar pentru moment viitorul artistic al galeriei
sale nu era preocuparea de bază a lui Jean-Pierre. Însăşi existenţa ei era
ameninţată, dar americanul liniştit de la Colegiul Magdalen îi oferise o şansă
de a se redresa. Se întinse în patul lui confortabil de hotel şi neţinînd seama că
ora era tîrzie începu să studieze dosarul, întrebîndu-se unde ar putea să-şi
găsească un loc în jocul echipei. Nu avea de gînd să permită celor doi englezi şi
yankeului să-l bată. Tatăl său fusese eliberat de britanici în 1918 la Rochefort
şi scos dintr-un lagăr de prizonieri de război de lîngă Frankfurt în 1945. Nimic
nu-l va impiedica să participe din plin la operaţiune. Citi dosarul galben pînă
tîrziu în noapte; o idee începuse să-i încolţească în minte.

James se urcă în ultimul tren pentru Londra şi căută un compartiment gol,

să poată studia dosarul albastru. Se simţea descurajat; era sigur că ceilalţi trei
se vor prezenta cu planuri strălucite şi, cum părea să fi fost întotdeauna cazul
pînă acum, el va rămîne de ruşine. În trecut nu fusese niciodată într-o situaţie
grea, obţinuse totul uşor. Acum, la fel de uşor, pierduse totul. A concepe un
proiect pentru a-l uşura pe Harvey Metcalfe de o parte din profitul lui excesiv
nu era, după părerea lui James, o metodă plăcută de a-ţi petrece timpul.
Totuşi, imaginea înspăimîntătoare a tatălui său descoperind că ferma din
Hampshire fusese ipotecată nu-l lăsa să uite ce avea de făcut. Dar paisprezece
zile era atît de puţin. De unde naiba să înceapă? El nu avea o profesie ca
ceilalţi trei şi nu avea vreun talent special pe care să se sprijine. Tot ce putea
să spere era ca experienţa de scenă pe care o căpătase să-i poată prinde bine
într-un moment sau altul.
Dădu peste controlorul de bilete, care nu fu surprins să vadă că James are
bilet de clasa întîi. Căutarea unui compartiment gol se dovedi zadarnică.
James trase concluzia că Richard Marsh se străduia să facă Căile Ferate
rentabile. Ce I va mai urma oare? Dar şi mai supărător era faptul că s-ar putea
să-l şi înnobileze, făcîndu-l cavaler pentru efortul depus.
Cînd nu reuşeşti să dai de un compartiment liber, încerci I să găseşti unul
în care este o fată frumoasă, aşa gîndise James întotdeauna. Şi de data aceasta
avu noroc. Unul din compartimente era ocupat de o frumuseţe într-adevăr
răpitoare, care părea să fie singură. Unica persoană care mai ocupa
compartimentul era o doamnă de vîrstă mijlocie care citea Vogue şi nu dădea
semne că o cunoaşte pe tovarăşa ei de compartiment. James se aşeză într-un
colţ, cu spatele spre locomotivă, dîndu-şi seama că nu putea studia dosarul
Met-calfe în tren. Juraseră toţi să ţină secretul, iar Stephen le atrăsese atenţia
să nu citească dosarul dacă nu erau singuri. Lui James îi era teamă că dintre
toţi patru lui îi va veni cel mai greu să-şi ţină gura; era sociabil şi găsea că
secretele sînt o povară. Se pipăi la buzunarul impermeabilului, acolo unde se
afla dosarul, în plicul dat de Stephen Bradley. Ce tip eficient era, gîndi James.
Şi deştept, ceva de speriat La întrunirea următoare va avea, cu siguranţă, o
duzină de proiecte să le supună examinării celorlalţi. James se încruntă şi privi
pe fereastră, sperînd că îi va veni vreo idee năstruşnică. Se trezi că studiază
profilul fetei care stătea în faţa lui.
Avea o coamă de păr castaniu şi lucios, un nas subţire şi drept, iar ochii
mari, căprui, păreau fixaţi pe cartea pe care o ţinea în poală. James se întreba
dacă chiar nu-l băga în seamă, aşa cum părea, şi cu regret recunoscu că
acesta era adevărul. Ochii îi lunecară spre curba lină a sînilor, ascunşi într-un
pulover de angora. Îşi lungi gîtul să vadă ce fel de picioare are imaginea
reflectată în geam. Ghinion, purta cizme. Îi privi din nou chipul. Se uita acum
şi ea spre el, uşor amuzată. Jenat, îşi mută atenţia la al treilea ocupant al
compartimentului, în prezenţa căruia lui James îi lipsea curajul să încerce să
lege o conversaţie cu profilul cel frumos.
În disperare, privi la coperta revistei pe care o citea doamna de vîrstă
mijlocie. Altă fată frumoasă. Privi mai cu atenţie. Nu era altă fată, era chiar
persoana de lîngă el. La început nu-i veni să-si creadă ochilor, dar o privire
rapidă îi spulberă îndoielile. Îndată ce Vogue fu pus deoparte în favoarea
revistei Queen, James se aplecă spre doamna necunoscută şi o rugă să-i
împrumute revista.
— Chioşcurile de ziare din gări se închid din ce în ce mai devreme, spuse el
prosteşte. N-am găsit nimic de citit.
Ea i-o dădu în silă.
Trecu la pagina a doua. „Coperta: Imaginaţi-vă că purtaţi o astfel de
rochie... mătase neagră garnisită cu batist de şifon. O boa din pene de struţ.
Turban cu flori, asortat cu ro-chia. Făcută la comandă de Zandra Rhodes.
Coafura Annei executată de Jason la Vidai Sassoon. Fotografia de Lichfield.
Operator: Hasselblad."
James nu reuşea deloc să-şi imagineze o persoană îmbrăcată astfel. Dar cel
puţin ştia că numele fetei este Anne. Cînd ea privi din nou către el, îi arătă prin
limbajul semnelor că a descoperit fotografia. Fata zîmbi în fugă spre James şi
reveni la carte.
Doamna de vîrstă mijlocie coborî la staţia Reading şi luă revista Vogue cu
ea. Nici că poate fi mai bine, îşi zise James. Anne privea, uşor stingherită şi
surîdea încurajator spre pasagerii care treceau în sus şi în jos pe culoar, în
căutarea unui loc. James îi săgeta cu privirea pe cei care treceau. Nu intră
nimeni în compartiment. James cîştigase prima rundă. Cînd trenul prinse
viteză, încercă să intre în vorbă, folosindu-se de un truc care în situaţii
obişnuite era destul de bun.
— Ce superbă e fotografia de pe coperta revistei Vogue făcută de prietenul
meu Patrick Lichfield.
Anne Summerton privi spre el. Era chiar mai frumoasă decît în fotografia la
care se referise James. Părul ei castaniu, tuns după ultima modă introdusă de
Vidai Sassoon, ochii mari căprui şi pielea fără cusur îi dădeau un aspect de
puritate pe care James îl găsea irezistibil. Avea trupul acela zvelt şi graţios de
care au nevoie toate manechinele de înaltă clasă ca să-şi cîştige existenţa, dar
Anne avea şi o personalitate pe care cele mai multe dintre ele nu o vor avea
niciodată. James era de-a dreptul uluit; şi-ar fi dorit ca ea să spună ceva.
Anne era obişnuită cu bărbaţi care încercau s-o acosteze, dar se fîstîcise
puţin auzind de lordul Lichfîeld. Dacă erau prieteni, s-ar fi cuvenit să fie cel
puţin politicoasă. La o a doua privire găsi sfiala lui James atrăgătoare. Făcea
pe timidul cu fetele pe care dorea să le cunoască, de multe ori, şi cu mare
succes, dar de data aceasta era sincer. Încercă din nou.
— Îmi închipui că e teribil de greu să fii manechin.
Ce tîmpenie, gîndi el. De ce nu-i putea oare spune aşa direct: Te găsesc
absolut fantastică? N-am putea sta puţin de vorbă şi, dacă voi continua să cred
că eşti fantastică, să mergem mai departe? Dar introducerea aceasta nu mer-
gea niciodată. Ştia că va trebui să străbată şi de data aceasta drumul
binecunoscut.
— E suportabilă dacă contractele sînt bune, răspunse ea. Dar astăzi a fost
deosebit de obositor. Avea voce plăcută şi un uşor accent transatlantic pe care
James îl găsea atrăgător. A trebuit să zîmbesc toată ziua, pînă mi s-a strîmbat
gura, deoarece am pozat pentru reclama unei paste de dinţi; fotograful părea
că n-o să fie niciodată mulţumit. Singura parte bună este că s-a sfîrşit cu o zi
mai devreme decît era prevăzut. De unde îl cunoşti pe Patrick?
— Am tocit împreună la Harrow, în primul an de şcoală. El era ceva mai
bun decît mine cînd era vorba de chiulit.
Anne rîse. Era limpede că îl cunoştea pe lordul Lichfield.
— Vă mai vedeţi şi acum?
— Uneori, la petreceri, dar nu în mod regulat. Te fotografiază deseori?
— Nu, răspunse Anne. Fotografia de pe coperta revistei Vogue a fost
singura.
Stînd astfel de vorbă, cele treizeci şi cinci de minute de călătorie între
Reading şi Londra trecură ca o clipă. Traversînd alături de Anne peronul gării
Paddington, James îşi încercă norocul:
— Îmi dai voie să te conduc cu maşina? O am parcată după colţ, pe Craven
Street.
Anne acceptă, bucuroasă că nu trebuie să caute un taxi la ora aceea tîrzie.
James o duse acasă în automobilul său Alfa Romeo. Ajunsese deja la
concluzia că era un gen de lux pe care nu şi-l va mai putea permite mult timp,
cu preţul benzinei care creştea şi banii care se împuţinau. Vorbi voios tot
drumul pînă la locuinţa ei, care se afla într-un bloc în Cheyne Row, cu vedere
spre Tamisa. Spre surprinderea Annei, o ajută să coboare la poarta de intrare
şi-i spuse noapte bună. Nu-i ceru nici măcar numărul de telefon; şi îi ştia doar
numele de botez. Pe de altă parte, nici ea nu avea habar cum îl cheamă. Păcat,
gîndi ea, închizînd uşa de la intrare. Fusese o variaţie plăcută faţă de bărbaţii
pe care îi întîlnea în mediul celor ce se ocupau cu reclamele şi care îşi
închipuiau că au automat dreptul ca o fată să-i trateze cu complezenţă, numai
pentru că se lasă fotografiată de ei în sutien.
James ştia bine ce face. Constatase de multe ori câ fetele sînt mai flatate
dacă le telefona cînd nici nu se aşteptau. Tactica lui era să lase impresia că îl
vedeau pentru ultima oară, în special cînd prima întîlnire mersese bine. Se
întoarse acasă, în King's Road, şi analiză situaţia. Spre deosebire de Stephen,
Robin şi Jean-Pierre, nu avea nici o idee cum să-l înfrîngă pe Harvey Metcalfe.
Dar făcea planuri în legătură cu Anne.

Trezindu-se a doua zi dimineaţă, Stephen mai făcu cîteva cercetări. Începu

prin a studia îndeaproape cum era administrată universitatea. Trecu pe la
biroul vicecancelarului din Casa Clarendon, unde se întreţinu un timp cu
secretara acestuia, domnişoara Smallwood, punîndu-i tot felul de întrebări
ciudate. O lăsă foarte intrigată. Se duse apoi la registratorul universităţii, unde
manifestă aceeaşi curiozitate. Îşi încheie ziua vizitînd biblioteca bodleană, ca să
copieze cîte ceva din statutul universitar. În următoarele paisprezece zile,
printre altele, trecu şi pe la croitoria Shepherd şi Woodward şi petrecu o zi
întreagă la teatrul sheldonian, ca să vadă cum decurge scurta ceremonie de
înmînare a diplomelor unor studenţi licenţiaţi în litere. Stephen se documentă,
de asemenea, asupra schemei interioare a hotelului Randolph, cel mai mare
din Oxford. Aceasta îi luă atît de mult timp, încît directorul deveni bănuitor şi
Stephen trebui să plece înainte de a deveni suspect. Ultima lui deplasare a fost
din nou la Clarendon, ca să stea de vorbă cu secretarul vistieriei universitare şi
să facă un tur al clădirii, însoţit de portar. Stephen îl preveni că s-ar putea ca
de ziua ceremoniei anuale universitare Encaenia să vină din nou, să arate
clădirea şi unui american, dar nu dădu alte amănunte.
— De, nu va fi uşor... Începu portarul. Stephen împături cu grijă şi
ostentativ o bancnotă de o liră şi i-o dădu..., totuşi sînt sigur că voi găsi o
posibilitate, domnule.
În afară de plimbările pe care le făcu prin oraşul universitar, Stephen îşi
petrecu mult timp gîndind în fotoliul lui mare de piele şi încă mai mult scriind
la birou. În cea de a paisprezecea zi, proiectul lui era definitivat şi gata să fie
prezentat celorlalţi trei. Pusese căruţa pe roate, cum ar fi spus poate Harvey
Metcalfe, şi spera s-o vadă străbătînd un drum lung.

În dimineaţa următoare cinei de la Oxford, Robin se trezi devreme, pentru a

evita în timpul micului dejun eventualele întrebări incomode pe care i le-ar fi
putut pune soţia lui în legătură cu seara precedentă. Plecă spre Londra de
îndată ce putu să scape, iar la sosirea sa în Harley Street a fost întîmpinat de
domnişoara Meikle, eficienta lui secretară de cabinet.
Elspeth Meikle era o scoţiană conştiincioasă şi aspră care îşi considera
activitatea nimic mai puţin decît o vocaţie.
Devotamentul ei faţa de Robin, deşi ea nu l-ar fi numit astfel nici măcar în
gînd, era evident pentru toată lumea.
— În următoarele paisprezece zile vreau cît de puţine programări posibile,
domnişoară Meikle.
— Am înţeles, domnule doctor Oakley, spuse ea.
— Trebuie să fac nişte cercetări şi nu vreau să fiu întrerupt cînd lucrez.
Domnişoara Meikle era uşor surprinsă. Îl considerase întotdeauna pe
doctorul Oakley un medic bun, dar nu şi-l amintea să fi fost vreodată în trecut
atît de preocupat de munca de cercetare. Păşind fără zgomot cu pantofii ei albi,
se duse să introducă prima dintr-un grup de doamne, de o admirabilă
sănătate, în cabinetul doctorului Oakley.
Robin îşi expedie pacienţii cu o grabă nu prea politicoasă. Sări peste prînz
şi îşi începu după-amiaza dînd cîteva telefoane unor spitale din Boston şi unui
gastroenterolog cu care îşi făcuse practica la Cambridge. Apoi o chemă pe dom-
nişoara Meikle.
— N-ai putea trece pe la librăria H.K. Lewis să-mi cumperi două cărţi? Am
nevoie de cea mai recentă ediţie a Toxicologiei clinice, scrisă de Polson şi
Tattersall, şi de cartea lui Harding Rain despre vezică şi abdomen.
— Desigur, domnule, spuse ea, fără să-i pese că va trebui să-şi întrerupă
prînzul, care consta dintr-un sandviş, ca să i le poată procura.
Cărţile se aflau la el pe birou înainte de a-şi fi dat toate telefoanele şi
începu de îndată să citească, cu multă atenţie, anumite fragmente din ele. A
doua zi îşi contramandă pacienţii de dimineaţă şi se duse la spitalul St.
Thomas să privească cum operează doi foşti colegi ai săi. Încrederea în planul
pe care îl concepuse creştea. Se întoarse în Harley Street şi scrise cîteva
observaţii în legătură cu tehnica de lucru pe care o observase în dimineaţa
aceea, aşa cum făcea pe vremea cînd era student. Făcu o pauză ca să-şi
reamintească cuvintele spuse de Stephen: „Să gîndiţi aşa cum ar gîndi Harvey
Metcalfe. Să gîndiţi, pentru prima oară în viaţă, nu ca un profesionist prudent,
ci ca un om care îşi asumă riscuri, ca un întreprinzător."
Robin se străduia să se pună pe lungimea de undă a lui Harvey Metcalfe,
pentru ca atunci cînd va veni momentul planul lui să fie pregătit. Dar vor
accepta ei oare să-i urmeze proiectul? Aştepta cu nerăbdare întîlnirea.

Jean-Pierre se întoarse a doua zi de la Oxford. Nu-l impresionase prea mult

nici unul dintre tinerii artişti, deşi avusese senzaţia că Brian Davis părea
promiţător în picturile sale cu natură moartă, şi îşi notase în minte să-i
urmărească lucrările viitoare. Ajungînd la Londra, începu şi el, ca şi Robin şi
Stephen, să facă cercetări. O idee, care îi încolţise în minte la hotelul Eastgate,
începu să germineze. Prin contactele numeroase pe care le avea în lumea
artelor, se informă despre toate vînzările şi cumpărările de picturi
impresioniste importante din ultimii douăzeci de ani şi făcu o listă a lucrărilor
despre care se credea că sînt în prezent pe piaţă. Căută apoi unica persoană
care avea capacitatea de a pune planul său în mişcare. Din fericire, omul de al
cărui ajutor avea cea mai mare nevoie, David Stein, era în Anglia şi dispus să-l
viziteze. Dar va fi oare de acord să şi colaboreze?
A doua zi după-amiază, Stein sosi cu întîrziere şi stătu de vorbă două ore
cu Jean-Pierre, în odăiţa lui de la subsolul Galeriei Lamanns. La plecarea sa,
Jean-Pierre rămase cu un zîmbet pe buze. O ultimă după-amiază petrecută la
Ambasada Germană din Belgrave Square, urmată de o convorbire telefonică cu
doctorul Wormit de la Preussischer Kulturbesitz din Berlin şi de încă un telefon
dat doamnei Tellegen de la Rijksbureau din Haga, îl făcură să aibă toate
informaţiile de care avea nevoie. Pînă şi Metcalfe l-ar fi felicitat pentru ideea din
urmă. Americanul şi englezul vor trebui să fie la înălţime, ca să-i poată ţine
piept atunci cînd le va prezenta planul.

Deşteptîndu-se a doua zi, ultimul lucru care îl preocupa pe James era o

idee cu care să-l întreacă pe Harvey Metcalfe în viclenie. Mintea lui era complet
ocupată cu lucruri mai importante. Dădu un telefon lui Patrick Lichfield acasă.
— Patrick?
— Da, mormăi o voce.
— James Brigsley.
— O! Bună, James. Nu te-am văzut de o grămadă de timp. Ce ţi-a venit în
minte de trezeşti omul la ora asta nenorocită?
— E zece, Patrick.
— Serios? Am fost la balul din Berkley Square astă-noapte şi nu m-am
culcat decît pe la ora patru. Pot face ceva pentru tine?
— Ai făcut o fotografie pentru Vogue unei fete al cărei prenume este Anne.
— Summerton, răspunse Patrick fără ezitare. Mi-a fost recomandată de
agenţia Stacpoole.
— Ce fel de fată e?
— Nu am nici o idee, spuse Patrick. Am găsit-o teribil de drăguţă. Doar că
ea nu credea că sînt pe gustul ei.
— Iată o neîndoielnică dovadă de bun-gust, Patrick. Acum încearcă să
adormi din nou. James puse receptorul în furcă.
Anne Summerton nu era trecută în cartea de telefon, deci această
posibilitate cădea. James rămase în pat scărpinîndu-şi ţepii din barbă, pînă
cînd o expresie de triumf îi lumină ochii. O privire rapidă de la litera S la Z a
cărţii de telefon îi procură numărul de care avea nevoie. Îl formă.
— Agenţia Stacpoole.
— Pot vorbi cu directorul?
— Cine sînteţi?
— Lordul Brigsley.
— Vă dau legătura, my lord.
James auzi clinchetul telefonului, apoi vocea directorului.
 — Bună dimineaţa, my lord. Michael Stacpoole la telefon. Pot să vă fiu de
folos cu ceva?
— Sper că da, domnule Stacpoole. S-a întîmplat ceva în ultimul moment şi
am rămas fără un manechin pentru deschiderea unui anticariat. Aş avea
nevoie de o fată distinsă, cunoşti genul.
James o descrise apoi pe Anne, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată.
— Avem două manechine în evidenţele noastre care cred că vi s-ar potrivi,
my lord, îl informă Stacpoole. Pauline Stone şi Anne Summerton. Din păcate
Pauline se află la Birmingham astăzi, pentru lansarea noului automobil
Allegro, iar Anne pozează pentru reclama unei paste de dinţi la Oxford.
— Am nevoie de o fată astăzi, spuse James. Ce mult i-ar fi plăcut să-l
informeze pe Stacpoole că Anne s-a întors în oraş. Dacă cumva afli că dintr-un
motiv oarecare una dintre ele este liberă, să-mi dai un telefon la numărul
735-7227.
James închise telefonul, simţindu-se puţin decepţionat. Dacă nu va reuşi
nimic astăzi, îşi spuse el, va încerca să se gîndească la planul de luptă
împotriva lui Harvey Metcalfe. Tocmai începuse să se resemneze că va trebui să
facă acest lucru, cînd sună telefonul. O voce stridentă anunţă:
— Aici agenţia Stacpoole. Domnul Stacpoole ar dori să vorbească cu lordul
Brigsley.
— La telefon, răspunse James.
— Vă dau imediat legătura, my lord.
— Lordul Brigsley?
— Da.
— Aici e Stacpoole, my lord. Se pare că Anne Summerton este liberă astăzi.
Cînd aţi dori să vină la magazinul dumnevoastră?
— O, exclamă James, luat uşor prin surprindere. Magazinul se află în
Berkley Street, alături de restaurantul Empress. Se numeşte Albemarle
Antiques. Am putea oare să ne întîlnim acolo, la douăsprezece patruzeci şi
cinci?
— Sînt sigur că ora este acceptabilă, my lord. Dacă nu vă telefonez în
următoarele zece minute, înseamnă că totul este în regulă. Poate veţi avea
amabilitatea să ne comunicaţi dacă corespunde. De obicei preferăm să vină
clienţii noştri la birou, dar sînt sigur că putem face o excepţie în acest caz.
— Mulţumesc, îi spuse James şi puse receptorul în furcă, încîntat de sine.
James stătea pe partea de vest a străzii Berkley, în uşa hotelului Mayfair,
să poată vedea cînd vine Anne. Era întotdeauna punctuală. O zări sosind la
douăsprezece patruzeci, din partea dinspre Piccadilly a străzii. Fusta ei era
exact cum cerea ultima modă de lungă, şi de data aceasta James putu să
observe că picioarele îi erau suple şi bine modelate, ca tot restul trupului. Se
opri în faţa restaurantului Empress, privind nedumerită la magazinul brazilian
Trade Centre din dreapta ei şi la expoziţia de automobile Rolls Royce a lui H. R.
Owen, din stînga.
James traversă strada, cu un zîmbet larg pe faţă.
— Bună dimineaţa, spuse el degajat.
 — A, bună, răspunse Anne. Ce coincidenţă!
— Ce faci aici singură şi cu un aer rătăcit? întrebă James.
— Încerc să găsesc un magazin numit Albemarle An-tiques. Nu ştii cumva
unde se află? Mi s-a dat probabil o adresă greşită. Dar cum se pare că ai de-a
face cu lorzii, poate îl cunoşti pe proprietarul lui, lordul Brigsley?
James surise.
— Eu sînt lordul Brigsley.
Anne îl privi mirată, apoi izbucni în ris. Îşi dădea seama de felul cum
procedase James şi se simţea flatată.
Prînziră împreună la Empress, restaurantul favorit din Londra al lui James.
Îi povesti Annei de ce fusese şi preferatul lordului Clarendon. „Ştiţi de ce?
declarase lordul odată. Milionarii sînt puţin mai graşi şi amantele puţin mai
subţiri decît în oricare alt restaurant din oraş."
Prînzul fu un adevărat triumf, iar James trebuia să recunoască faptul că
Anne era lucrul cel mai bun care i se întîmplase de foarte mult timp. După
masă, ea îl întrebă unde să trimită agenţia nota de plată.
— Cu ceea ce intenţionez eu în viitor, răspunse James, ar trebui să fie
pregătiţi să mă îndatorez la ei pînă în gît.

Stephen îi strînse cu căldură mîna lui James, aşa cum obişnuiesc

americanii, şi-i oferi un whisky mare cu gheaţă. Ce memorie bună are, gîndi
James, şi luă un gît să-şi facă curaj să se apropie de Robin şi Jean-Pierre.
Printr-o înţelegere tacită, numele lui Harvey Metcalfe nu fu pronunţat. Vorbiră
despre tot felul de alte lucruri şi despre nimic în special, fiecare ţinîndu-şi
strîns dosarul, pînă cînd Stephen îi chemă la masă. De data aceasta nu mai
apelase la talentele bucătaru-lui-şef şi ale valetului din sala comună a
profesorilor. În loc de aceasta, pe masă erau rînduite sandvişuri, bere şi cafea,
iar servitorii colegiului nu erau de faţă.
— E o cină de lucru, le explică Stephen, şi, cum în cele din urmă Harvey
Metcalfe va onora nota de plată, m-am străduit să fac economie. Nu dorim să
ne îngreunăm în mod inutil sarcina, sporindu-i datoria cu sute de dolari
cheltuiţi de fiecare dată cînd ne întîlnim.
Ceilalţi trei stăteau jos tăcuţi, în timp ce Stephen scoase nişte foi bătute
mărunt la maşină.
— Încep, spuse el, cu o informaţie care ne priveşte pe toţi. Am mai adunat
cîteva date în legătură cu deplasările lui Harvey Metcalfe în cursul lunilor
următoare. Se pare că îşi petrece verile făcînd acelaşi tur, ca să asiste la
diverse evenimente sociale şi sportive. Cele mai multe amănunte le aveţi bine
documentate în dosare. Ultimele date pe care le-am cules le veţi găsi notate pe
această pagină separată, care trebuie adăugată la dosar, cu numărul treizeci şi
opt bis. În ea scrie: „Harvey Metcalfe va sosi în Anglia, în dimineaţa zilei de 21
iunie, la bordul vaporului QE2, care acostează la Southampton. Şi-a rezervat
deja pe navă apartamentul Trafalgare, unde va sta în timpul traversării, şi şi-a
comandat un Rolls Royce, de la firma Guy Salmon, care să-l ducă la hotelul
Claridge. Va rămîne acolo, în apartamentul regal, timp de două săptămîni,
avînd bilete pentru fiecare zi a campionatului mondial de tenis de la
Wimbledon. La sfîrşitul campionatului, va zbura la Monte Carlo, unde va locui
pe iahtul său Messenger Boy, încă două săptămîni. Se întoarce apoi la Londra
şi la Claridge, să-şi vadă iapa, Rosalie, concurînd pentru Premiul King George
VI and Queen Elizabeth. Are loja lui particulară la Ascot pentru toate cele cinci
zile de alergări. Se întoarce în America pe un jumbo jet al companiei aeriene
Pan American, care pleacă de pe aeroportul Heathrow în 29 iulie, la unsprezece
cincizeci şi soseşte pe aeroportul internaţional Logan, din Boston."

Ceilalţi adăugară pagina treizeci şi opt bis la dosarele pe care le aveau,

conştienţi şi de data aceasta de numeroasele cercetări în detaliu pe care le
făcuse Stephen. James începuse să se simtă rău şi cu siguranţă nu excelentele
sandvişuri cu somon îi provocau această stare.
— Următoarea hotărîre pe care trebuie să o luăm, spuse Stephen, este cum
să ne împărţim timpul pe care Metcalfe şi-l petrece în Europa, astfel ca fiecare
dintre noi să-şi poată pune planul în aplicare. Robin, ce perioadă preferi?
— Monte Carlo, spuse Robin fără ezitare. Am nevoie să pun mîna pe escroc
cînd nu-i pe teren propriu.
— Mai vrea cineva perioada Monte Carlo?
Nimeni nu spuse nimic.
— Tu ce perioadă preferi, Jean-Pierre?
— Mi-ar plăcea cele două săptămîni ale campionatului de la Wimbledon.
— Le mai vrea cineva?
Din nou, nu vorbi nimeni. Stephen continuă:
— Mie mi-ar conveni intervalul pentru Ascot şi cele cîteva zile înainte de a
se întoarce în America. Tu ce spui, James?
— Pentru mine nu are importanţă perioada, murmură James cam sfios.
— Foarte bine, aprobă Stephen.
Pe toţi, în afară de James, convorbirea părea să-i încălzească.
— Acum să vorbim despre cheltuieli. A adus fiecare dintre voi un cec de
zece mii de dolari? Cred că e bine să gîndim în dolari, deoarece aceasta este
moneda cu care a lucrat Metcalfe.
Fiecare membru al echipei îi dădu un cec lui Stephen. Cel puţin, gîndi
James, aceasta este ceva ce pot face şi eu la fel de bine ca ceilalţi.
— Cheltuieli pînă la zi?
Fiecare trecu din nou o notă lui Stephen şi el începu să adune cifrele pe
micul lui calculator HP 65, ale cărui indicatoare numerice străluceau roşii în
camera slab luminată.
— Acţiunile ne-au costat un milion de dolari. Cheltuielile pînă la zi se ridică
la o sută patruzeci şi doi de dolari. Deci domnul Metcalfe ne datorează un
milion o sută patruzeci şi doi de dolari. Nici un ban în plus, nici un ban în
minus, repetă el. Şi acum să vorbim despre planurile fiecăruia dintre noi. Le
vom lua în ordine. Lui Stephen îi plăcea să se ţină de cuvînt. Jean-Pierre,
Robert, eu, apoi James. Scena îţi aparţine, Jean-Pierre.
Jean-Pierre deschise un plic voluminos şi scoase patru seturi de
documente. Era hotărît să demonstreze că este pe măsura lui Stephen şi, de
asemenea, a lui Harvey Metcalfe. Le împărţi la toţi fotografii şi hărţi stradale
pentru cartierele West End şi Mayfair. Fiecare stradă era însemnată cu un
număr care indica de cîte minute ai nevoie ca să o străbaţi pe jos. Jean-Pierre
le expuse planul său cu lux de amănunte, începînd cu întîlnirea crucială pe
care o avusese cu David Stein şi sfirşind cu părţile pe care ceilalţi le vor avea
de executat.
— În ziua respectivă va fi nevoie de voi toţi. Robin va fi ziaristul, James
reprezentantul Galeriei Sotheby, iar tu, Stephen, vei fi cumpărătorul. Va trebui
să te exersezi să vorbeşti englezeşte cu accent german. Voi avea nevoie şi de
două bilete pentru fiecare zi a campionatelor de la Wimbledon, în tribuna
centrală, în faţa lojei lui Harvey Metcalfe.
Jean-Pierre îşi consultă notele.
— Adică de cealaltă parte a lojii nr. 17. Ai putea aranja asta, James?
— Fără probleme. Voi vorbi chiar mîine dimineaţă cu Mike Gibson, arbitrul
clubului.
— Bine. Şi acum va trebui să învăţaţi cu toţii să vă folosiţi de aceste cutiuţe
fermecate. Sînt telefoane de buzunar Pye şi nu uitaţi că atît deţinerea cît şi
folosirea lor este ilegală.
Jean-Pierre scoase patru aparate miniaturale şi dădu trei lui Stephen.
— Are cineva vreo întrebare?
Urmă un murmur general de aprobare. În planul lui Jean-Pierre nu erau
lacune.
— Felicitările mele, spuse Stephen. Putem conta pe un început foarte bun.
Şi acum să te auzim pe tine, Robin.
Robin relată planul lui pentru cele paisprezece zile. Vorbi despre întîlnirea
avută cu specialistul şi explică în ce constă efectul toxic al drogurilor
anticolinesterase.
— Nu va fi uşor. Trebuie să avem răbdare şi să aşteptăm prilejul potrivit.
Dar să fim gata în orice moment, cîtă vreme Metcalfe va fi la Monte Carlo.
— Unde vom locui la Monte Carlo? întrebă James. Eu merg de obicei la
Metropole. E mai bine să-l evităm.
— E în regulă, James. Am făcut rezervări provizorii la Hotel de Paris, de la
29 iunie la 4 iulie. În orice caz, înainte de aceasta va trebui să fiţi prezenţi toţi
la nişte şedinţe de lucru la spitalul St. Thomas.
Îsi consultară toţi agendele şi stabiliră o serie de întîlniri.
— Iată aici cîte un exemplar al cărţii Iui Houston, Mic tratat de medicină.
Trebuie să citiţi cu toţii capitolele despre răni şi contuzii. Nu aş vrea ca vreunul
dintre voi să dea ochii peste cap cînd vom fi îmbrăcaţi în halate albe. Tu,
Stephen, vei veni la Harley Street de azi în două săptămîni, pentru un curs
medical intensiv, deoarece va trebui să fii foarte convingător ca medic.
Robin îl alesese pe Stephen, considerînd că datorită gîndirii lui matematice
va fi în stare să aprofundeze tot ce era necesar în timpul limitat pe care îl
aveau la dispoziţie.
— Jean-Pierre, luna următoare vei frecventa în fiecare seară o casă de joc,
să înveţi bacara şi douăzeci şi unu şi, de asemenea, cum trebuie să procedezi
ca să joci mai multe ore la rînd fără să pierzi. Ţi-ar fi de folos să faci rost de
cartea lui Peter Arnold, Enciclopedia jocurilor de noroc, editată de Hatchards.
James, tu va trebui să te antrenezi să conduci o camionetă la orele de vîrf şi,
de asemenea, va trebui să vii în Harley Street săptămîna viitoare, să facem o
probă împreună.
Toţi stăteau cu ochii larg deschişi. Dacă le va reuşi aceasta, vor putea
considera că sînt în stare de orice. Robin le citea în ochi îngrijorarea.
— Nu vă faceţi griji, spuse el. Profesiunea aceasta a fost practicată timp de
o mie de ani de doctori-vrăjitori. Oamenii nu discută niciodată dacă este vorba
de un profesionist, şi tu, Stephen, vei fi unul dintre ei.
Stephen dădu din cap afirmativ. Profesioniştii pot fi şi ei mari naivi. Nu li se
întîmplase aceasta la toţi patru, cu Prospecta Oil?
— Amintiţi-vă, spuse Robin, ce scrie Stephen în partea de jos a paginii
treizeci şi trei din dosar: „Tot timpul trebuie să gîndim ca Harvey Metcalfe."
Robin le mai dădu cîteva explicaţii despre modul corect de a proceda în
anumite situaţii. Răspunse apoi la tot felul de întrebări complicate, timp de
douăzeci şi opt de minute. În cele din urmă, Jean-Pierre fu silit să recunoască:
— Am crezut că nici unul dintre voi nu mă va putea bate, dar planul lui
Robin e formidabil. Dacă ne alegem bine momentul, nu avem nevoie decît de
un dram de noroc.
James se simţea din ce în ce mai stingherit, pe măsură ce se apropia rîndul
său. Mai că ar fi dorit să nu fi acceptat invitaţia la cină; regreta că a fost cel
care i-a îndemnat pe ceilalţi doi să accepte propunerea lui Stephen. Bine cel
puţin că sarcinile care îi fuseseră date în primele două planuri erau întru totul
de competenţa lui.
— Recunosc domnilor, spuse Stephen, că amîndoi aţi fost la înălţime, dar
propunerea mea vă va cere eforturi în plus.
Stephen începu să le vorbească despre rezultatele cercetărilor făcute în
ultimele două săptămîni şi să le expună planul său. Toţi se simţeau ca nişte
studenţi în prezenţa unui profesor. Tonul didactic al lui Stephen nu era
intenţionat. Devenise ca o a doua natură şi, aşa cum se întîmplă cu mulţi
profesori universitari, nu reuşea să se dezbare de el nici cînd nu era la catedră.
Prezentă agenda trimestrului numit Trinity şi le explică felul cum funcţionează
săptămînile universitare, care este rolul cancelarului, al vicecancelarului, al
registratorului şi al secretarului vistieriei universitare. Ca şi Jean-Pierre, dădu
hărţi fiecărui membru al echipei, de data aceasta fiind vorba de Oxford.
Marcase foarte exact un traseu de la teatrul sheldonian la Colegiul Lincoln şi
de la Lincoln la hotelul Randolph şi făcuse şi un plan pentru eventualitatea că
Harvey Metcalfe ar fi insistat să se folosească de propria lui maşină, în ciuda
traficului cu sens unic.
— Robin, va trebui să te informezi despre ceea ce face vicecancelarul de
ziua aniversării anuale a întemeierii universităţii, zi numită Encaenia. Nu va fi
ca la Cambridge. Cele două universităţi au planuri asemănătoare, dar nu
identice. Trebuie să cunoşti în amănunţime traseul lui şi ce mai obişnuieşte să
facă în ziua aceea. Am aranjat ca în ziua respectivă să ai o cameră la dispoziţie
la Colegiul Lincoln. Jean-Pierre, tu va trebui să studiezi şi să stăpîneşti bine
obligaţiile registratorului, aici la Oxford, şi să cunoşti drumul alternativ marcat
pe hartă, ca să nu te întîlneşti niciodată cu Robin. James, tu trebuie să ştii
cum procedează în exerciţiul funcţiunii secretarul vistieriei universitare,
amplasamentul biroului, cu care bănci lucrează şi cum sînt încasate cecurile.
Iar traseul pe care este probabil că îl va face de ziua Encaenia trebuie să-l
cunoşti ca pe o parte a moşiei tatălui tău. În ziua respectivă, rolul meu este cel
mai uşor, deoarece voi fi eu însumi în toate, cu excepţia numelui. Trebuie să
învăţaţi cum să vă adresaţi corect unul celuilalt. Vom avea o repetiţie în
costume, în cea de a noua săptămînă a trimestrului, într-o marţi, cînd
universitatea este destul de liniştită. Are cineva vreo întrebare?
Domnea tăcerea, dar era o tăcere inspirată de respect. Toţi îşi dădeau
seama că planul lui Stephen cerea o coordonare perfectă şi că pentru buna lui
desfăşurare era nevoie să repete de mai multe ori, ca să se poată adapta
tuturor eventualităţilor. Dar, dacă vor fi convingători, va fi greu ca acţiunea să
nu le reuşească.
— Cît despre rolul meu la Ascot, este destul de simplu. Nu doresc decît ca
Jean-Pierre şi James să fie în padocul membrilor. Voi avea nevoie de două
bilete pentru ei, pe care sper că ni le poţi procura, James.
— Vrei să spui ecusoane, Stephen, îl corectă James.
— Da, asta am vrut să spun. Ne mai trebuie şi cineva la Londra, care să
trimită telegramele. Acesta poţi fi tu, Robin.
— De acord, spuse Robin.
Timp de o oră ceilalţi puseră alte întrebări de detaliu, ca planul să le devină
tot atît de bine cunoscut cît îi era lui Stephen.
James nu spunea nimic şi mintea lui începu să o ia razna; spera că îl va
înghiţi pămîntul. Ba chiar se gîndea ce bine ar fi fost dacă nu ar fi întîlnit-o
niciodată pe Anne, deşi fata nu avea nici o vină. De fapt abia aştepta să o vadă.
Ce o să spună oare cînd ei vor...
— James, hai trezeşte-te, spuse Stephen aspru. Toţi aşteptăm.
Şase ochi erau acum fixaţi asupra lui. Ei etalaseră asul de cupă, de caro şi
de pică. Dar avea el oare atuul? James era fîstîcit şi îşi turnă încă un pahar.
— Afurisit de parazit aristocrat ce eşti, îl apostrofă Jean-Pierre. Spune
drept, n-ai nici o idee, nu-i aşa?
— Păi, de fapt, m-am gîndit foarte mult, dar nu mi-a venit nimic în cap.
— Inutil, mai mult decît inutil, spuse Robert
James se bîlbîia neajutorat. Stephen îi tăie vorba scurt.
— Ascultă ce îţi spun, James, şi ascultă cu atenţie. Ne vom întîlni din nou
după douăzeci şi una de zile. Pînă atunci trebuie ca fiecare dintre noi să
cunoască, ca pe apă, planurile celorlalţi. O singură greşeală şi totul sare în aer.
Ai înţeles?
James dădu din cap afirmativ. Era hotărît să nu-i decepţioneze în această
privinţă.
— Şi mai mult, spuse neînduplecat Stephen. Va trebui să vii cu un plan al
tău propriu, ca să-l analizeze echipa. E limpede?
— Da, şopti nefericit James.
— Mai este vreo întrebare? dori să ştie Stephen.
Nu mai era nici una.
— Foarte bine. Recapitulăm încă o dată toate cele trei operaţiuni
individuale.
Stephen ignoră murmurele de protest.
— Amintiţi-vă, avem de-a face cu un om care nu este obişnuit să fie învins.
Nu vom avea o a doua şansă.
Timp de o oră şi jumătate discutară în detaliu toate trei operaţiunile, în
ordinea punerii lor în practică. Mai întîi planul lui Jean-Pierre pentru cele două
săptămîni ale campionatelor de la Wimbledon, în al doilea rînd cel al lui Robin
pentru Monte Carlo, în al treilea rînd planul lui Stephen care trebuia realizat în
timpul alergărilor de la Ascot şi în zilele următoare.
Era tîrziu şi erau toţi obosiţi cînd se sculară în cele din urmă de la masă.
Plecară somnoroşi, avînd fiecare dintre ei cîteva sarcini de îndeplinit înainte de
viitoarea lor întîlnire, de vinerea următoare, în amfiteatrul Jericho de la spitalul
St. Thomas.

Următoarele douăzeci de zile se dovediră a fi extenuante pentru toţi patru.

Fiecare trebuia să stăpînească planurile celorlalţi şi să şi-l organizeze pe al
său. Vineri se întîlniră pentru prima din numeroasele şedinţe de la spitalul St.
Thomas, care ar fi fost un succes deplin dacă James ar fi reuşit să-şi ţină firea.
Nu doar vederea sîngelui îl dădea gata, era de-ajuns să vadă bisturiul. Din
punctul lui de vedere, singura virtute a acestui calvar era că îi dăduse
posibilitatea să evite de a le explica de ce nu vine şi el cu o idee proprie.
Săptămîna următoare fură ocupaţi aproape tot timpul. Stephen, în Harley
Street, urma un curs intensiv de medicină, ajungînd la un nivel destul de înalt
de cunoaştere într-o anumită ramură a ei.
James petrecea cîteva ore zilnic conducînd o camionetă veche, de la spitalul
St. Thomas pînă în Harley Street, cînd traficul era deosebit de greu,
pregătindu-se astfel pentru proba finală de la Monte Carlo, unde avea senzaţia
că va fi cu mult mai uşor. Se întoarse pentru o săptămînă şi la Oxford, ca să fie
la curent cu felul de a funcţiona al biroului secretarului vistieriei universitare
şi să studieze deplasările domnului Caston.
Jean-Pierre, plătind suma de douăzeci şi cinci de dolari din banii domnului
Metcalfe, deveni, după o aşteptare de patruzeci şi opt de ore, membru de
dincolo de ocean al clubului Claremont, cea mai distinsă casă de joc din
Londra, apoi îşi petrecu serile privind cum cei bogaţi şi leneşi joacă bacara şi
douăzeci şi unu, miza lor ajungînd adesea la o mie de lire sterline. După ce
privi trei săptămîni, se încumetă să meargă la cazinoul Golden Nugget din
Soho, unde miza depăşea rareori suma de cinci lire. Pînă la sfîrşitul lunii ajun-
sese să joace timp de cincizeci şi şase de ore încontinuu şi nu pierduse decît o
sumă mică.
Problema care îl frămînta pe James era cum va veni totuşi şi el cu un plan
personal. Cu cît se străduia mai mult, cu atît ideile îi scăpau mai repede. Se
gîndea la plan chiar cînd conducea în plină viteză prin Londra. Într-o seară,
după ce restitui camioneta garajului lui Carnie, de pe Lots Road, în Chelsea, îşi
luă maşina proprie, Alfa Romeo, şi îndreptîndu-se spre apartamentul Annei de
lîngă rîu se întreba dacă să îndrăznească să-i spună ce îl roade.
Anne pregătea o cină specială pentru James. Îşi dădea seama că apreciază
mîncarea bună, deşi toată viaţa considerase aceasta ca pe ceva de la sine
înţeles. Antreul preparat în casă mirosea bine, iar felul următor, Coq au vin era
aproape gata. În ultima vreme, Anne începuse să nu mai accepte angajamente
ca manechin în afara Londrei, căci nu-i plăcea să fie departe de James pentru
mai mult timp. Era, de asemenea, conştientă că el era primul bărbat, după
destul timp, cu care i-ar fi plăcut să facă dragoste, dar pînă atunci James nu
făcuse nici o tentativă să treacă din sufragerie în dormitor.
James sosi cu o sticlă de Beaune Montee Rouge 1971. Pînă şi vinul din
pivniţa sa scădea repede. Spera că va ţine măcar pînă cînd planurile vor da
roade, deşi nu credea că are dreptul la o parte din răsplată, cîtă vreme nu
reuşea să contribuie cu un plan propriu.
Anne arăta superb. Purta o rochie dintr-un material negru, moale, care îl
fascina pe James prin felul în care îi sublinia formele. Nu era fardată şi nu
purta bijuterii, iar părul ei bogat strălucea în lumina luminărilor. Masa fusese
un adevărat triumf pentru Anne, şi James începuse să o dorească pătimaş.
Părea nervoasă, vărsînd puţină cafea rîşnită în timp ce pregătea două ceşti
micuţe de filtru. Ce o preocupa oare? N-ar fi vrut să dea greş cu o comportare
nedorită. James avea mult mai multă experienţă în a fi iubit decît în a iubi el
însuşi. Era obişnuit să fie adulat şi să sfîrşească în pat cu nişte fete care îl
făceau să se înfioare de groază, în lumina rece şi clară a dimineţii. Pentru
Anne, simţea cu totul altceva. Dorea să-i fie cît mai aproape, să o ţină strîns în
braţe şi să o iubească. Mai presus de orice, dorea să o găsească alături de el
dimineaţa.
Anne strînse masa, ferindu-se de privirea lui James. Se aşezară să bea un
pahar de coniac, în timp ce o ascultau pe Lena Horne cîntînd: Îmi merge foarte
bine fără tine. Anne stătea pe podea, la picioarele lui James, ţinîndu-şi mîinile
încleştate pe genunchi şi uitîndu-se la foc. Şovăitor, el întinse o mînă şi o
mîngîie pe păr. Ea nu reacţionă cîteva minute, apoi îşi aplecă pe spate capul şi
cu braţul îi trase obrazul în jos şi îl lipi de al ei. El îi răspunse aplecîndu-se
spre ea şi atingîndu-i obrazul cu gura, în timp ce îi ţinea capul între palme şi-i
mîngîia cu degetele urechile şi gîtul. Pielea ei avea un vag parfum de iasomie şi
dinţii îi străluceau în lumina focului, aşa cum îl privea zîmbind. O sărută şi
lăsă să-i alunece mîinile în jos, pe trupul fetei. O simţea moale şi fragilă sub
mîinile lui. Îi mîngîie uşor sînii şi coborî alături de ea, strîngînd-o lîngă trupul
lui. Fără cuvinte, îi desfăcu fermoarul de la spate şi privi cum rochia cade pe
podea. Se ridică în picioare, cu ochii aţintiţi în ochii ei, şi se dezbrăcă în grabă.
Anne îi privi trupul şi zîmbi timid.
— James, iubitule, spuse ea încet.

După ce făcură dragoste, ca doi îndrăgostiţi şi nu ca doi amanţi, Anne îşi

puse capul pe umărul lui şi îi mîngîie cu vîrful degetelor părul de pe piept.
— Ce s-a întîmplat, James? Ştiu că sînt destul de timidă. Dar va fi...
— Ai fost minunată. Cerul mi-e martor că ai fost perfectă. Nu asta e
problema... Anne, trebuie să-ţi spun ceva, rămîi, te rog, aşa şi ascultă.
— Eşti însurat?
— Nu, e ceva cu mult mai rău. James rămase o clipă tăcut, aprinse o ţigară
şi trase fumul adînc în piept. Sînt anumite ocazii în viaţă cînd o mărturisire
este uşurată de circumstanţe. Îi povesti totul într-o amestecătură confuză.
Anne dragă, am făcut o prostie grozavă, investind o sumă mare de bani într-o
combinaţie a unei şlehte de escroci care mi i-au furat pe toţi. Nici măcar nu am
spus familiei. Vor fi teribil de nefericiţi dacă vor afla vreodată. Ca să dreg sau
poate să înrăutăţesc lucrurile, m-am încurcat cu alţi trei ţipi, care s-au trezit în
aceeaşi situaţie ca mine, şi acum încercăm cu toţii să ne căpătăm banii înapoi.
Sînt băieţi drăguţi, plini de idei strălucite, dar nu ştiu cum să fac să vin şi eu
cu partea mea de contribuţie. Mă cuprinde aproape nebunia cînd mă gîndesc
că am o datorie de o sută cincizeci de mii de lire sterline, şi mai trebuie şi
să-mi storc creierii ca să-mi vină o idee bună. Tu eşti singura care, în ultima
lună, m-a ajutat să nu-mi pierd minţile.
— James, ia-o de la început, dar nu atît de repede de data aceasta, îl rugă
Anne.
James îi povesti din nou, cu amănunte, toată păţania cu Prospecta Oil, de
la întîlnirea lui cu David Kesler la clubul Annabel la invitaţia la cină făcută de
Stephen Bradley la Colegiul Magdalen, explicîndu-i de ce tot conduce ca un
zănatic, în orele de vîrf ale traficului, o camionetă închiriată. Singurul amănunt
pe care James l-a trecut sub tăcere a fost numele viitoarei lor victime, deoarece
avea senzaţia că ne-destăinuindu-l nu-şi călca complet promisiunea pe care o
făcuse celorlalţi din echipă de a păstra secretul.
Anne respiră profund.
— Nu-mi vine în cap ce aş putea să-ţi spun. E de necrezut. E ceva atît de
neverosimil, încît nu pot decît să cred fiecare cuvînt.
— Mă simt mai uşurat acum, că m-am destăinuit ţie, dar ar fi teribil dacă
ar afla vreodată ceilalţi.
— James, ştii bine că nu voi spune nici un cuvînt nimănui. Doar că îmi
pare teribil de rău să te ştiu într-o asemenea încurcătură. Trebuie să mă laşi
să încerc să vin şi eu cu o idee. De ce să nu ne străduim împreună, fără ca
ceilalţi să ştie?
James se simţea deja mult mai bine.
Ea începu să-i mîngîie coapsa. După douăzeci de minute căzură într-un
somn binecuvîntat, visînd la tot felul de planuri pentru a-l înfrînge pe Harvey
Metcalfe.

În Lincoln, Massachusetts, Harvey Metcalfe începu să se pregătească

pentru călătoria lui anuală în Europa. Avea de gînd să se distreze cît mai bine
şi să nu facă nici o economie. Intenţiona să mai transfere nişte bani din
conturile din Zürich, la Banca Barclays, din Lombard Street, ca să-i aibă la
îndemînă dacă se va hotărî să mai cumpere un armăsar de prăsită, de la unul
din grajdurile irlandeze, pentru crescătoria sa de cai din Kentucky. Ariene
hotărîse să nu-I însoţească în această călătorie; nu o trăgea inima spre Ascot şi
cu atît mai puţin spre Monte Carlo. Prefera să petreacă cîtva timp în Vermont,
cu mama ei suferindă, care tot nu-i purta mult respect ginerelui atît de
prosper.
Harvey controlă prin secretară dacă s-au făcut toate aranjamentele pentru
vacanţa sa. De fapt nu era nevoie să o controleze pe domnişoara Fish, dar era
unul din obiceiurile lui Harvey. Domnişoara Fish lucra pentru el de douăzeci şi
cinci de ani, de cînd preluase Lincoln Trust. Cea mai mare parte a personalului
plecase la sosirea lui Harvey, sau la scurt timp după aceea, dar domnişoara
Fish rămăsese, nutrind în pieptul ei neademenitor speranţe din ce în ce mai
palide pentru o eventuală căsătorie cu patronul. Pînă să-şi facă apariţia Ariene,
domnişoara Fish devenise o complice competentă şi discretă, fără de care
Harvey s-ar fi descurcat foarte greu. O plătea corespunzător, astfel încît ea îşi
înghiţi amarul de a nu fi devenit doamna Metcalfe şi rămase la locul ei.
Domnişoara Fish rezervase deja zborul scurt pînă la New York şi
apartamentul Trafalgar pe nava QE2. Traversarea Atlanticului era aproape
unica perioadă în care Harvey trăia fără telefon şi telex. Personalul băncii era
avertizat să contacteze transatlanticul numai în caz de urgenţă. La sosirea în
Southampton îl va aştepta ca de obicei un Rolls Royce, care-l va duce la
Londra, la apartamentul de la Claridge, pe care Harvey îl considera printre
acele hoteluri, împreună cu Connaught şi Browns, unde banii lui îi permiteau
să se amestece cu persoane, cum le numea el, „de clasă".
Harvey zbură spre New York deosebit de bine dispus, relaxîndu-se şi bînd
în avion două pahare de Manhattan. Confortul oferit pe vapor era la fel de
impecabil ca de obicei. Căpitanul, Peter Jackson, invita întotdeauna pasagerul
care ocupa apartamentul Trafalgar sau Queen Anne să ia masa cu el în prima
seară. La preţul de o mie cinci sute de dolari pe zi, nu puteai spune că aceasta
ar fi fost o mare extravaganţă din partea companiei Cunard. În asemenea
ocazii, Harvey avea grijă să se comporte cît mai bine, dar şi acest lucru era
considerat de majoritatea celor care îl priveau drept o impertinenţă.
Unul dintre chelnerii italieni fusese însărcinat să aranjeze un mic
divertisment pentru Harvey, de preferat sub forma unei blonde înalte şi cu sîni
mari. Taxa obişnuită pentru o noapte era de două sute de dolari, dar italianul
putea să-i ceară lui Harvey şi două sute cincizeci, fără să aibă probleme. La o
înălţime de un metru şaizeci şi nouă şi o greutate de o sută trei kilograme,
şansele de a-şi găsi singur vreo tinerică la discotecă erau slabe şi, cu ceea ce
l-ar fi costat băuturile şi cina, s-ar fi putut să cheltuiască aproape la fel de
mult şi să nu se aleagă cu nimic. Oamenii cu situaţia lui Harvey nu au timp
pentru astfel de eşecuri şi acceptă faptul că totul în viaţă are un preţ. Cum
traversarea nu dura decît cinci nopţi, italianul reuşi să-l ţină pe Harvey tot
timpul ocupat, deşi se gîndea că n-ar fi fost uşor dacă Harvey ar fi făcut o
croazieră de trei săptămîni pe Mediterana. Harvey îşi petrecea zilele parcurgînd
romanele pentru care nu avusese timp şi despre care auzise că trebuie citite şi
făcînd cîteva exerciţii fizice; înota dimineaţa şi se trudea în sala de gimnastică
în timpul după-amiezii. Se aştepta să slăbească vreo patru sau cinci kilograme
în timpul traversării, ceea ce era plăcut, dar la Qaridge reuşea întotdeauna să
le pună la loc, înainte de a se întoarce în Statele Unite. Din fericire, hainele îi
erau făcute de Bernard Weatherill din Dover Street, Mayfair, care printr-o
îndemînare aproape genială şi o croială impecabilă reuşea să-l facă să pară mai
degrabă masiv decît gras. La cele trei sute de lire sterline pe care le plătea
pentru un costum, era minimum la care se putea aştepta.
Cînd cele cinci zile se apropiară de sfirşit, Harvey era mai mult decît dispus
să coboare din nou pe pămînt. Femeile, exerciţiul fizic şi aerul proaspăt îl
remontaseră; dăduse jos şi cele cinci kilograme în timpul traversării. Avea
convingerea că o mare parte din ele le pierduse în noaptea precedentă
acostării, pe care o petrecuse cu o tînără indiană care făcuse Kama Sutra să
pară un manual pentru adolescenţi.
Unul dintre avantajele adevăratei bogăţii este faptul că toate micile corvezi
ale vieţii pot fi lăsate în seama altora. Harvey nu-şi mai aducea aminte cînd
făcuse sau desfăcuse pentru ultima oară o valiză, iar cînd nava acostă la chei,
nu fu deloc surprins să constate că totul era împachetat şi gata pentru vamă.
O sută de dolari pentru şeful personalului făcu să apară din toate direcţiile
oameni îmbrăcaţi în haine albe.
Lui Harvey îi făcea întotdeauna plăcere să debarce la Southampton. Îi
plăceau englezii, deşi îi era teamă că nu-i va înţelege niciodată. Păreau că se
complac în a fi călcaţi în picioare de restul lumii. După al doilea război mondial
renunţaseră la puterea lor colonială într-un mod pe care un om de afaceri
american nu l-ar lua în considerare nici pentru ieşirea din propria sală de
consiliu. Harvey renunţase în cele din urmă; nu mai încerca să înţeleagă felul
cum britanicii îşi conduseseră afacerile în timpul devalorizării lirei sterline din
1967. Toţi speculanţii de pe faţa pămîntului profitaseră de pe urma
informaţiilor secrete. Harvey ştiuse de marţi dimineaţă că Harold Wilson
intenţionează să devalorizeze lira sterlină, începînd cu vineri ora şaptesprezece,
după meridianul Greenwich, cînd Banca Angliei se închidea pentru week-end.
Pînă joi, chiar şi funcţionarii tineri de la Lincoln Trust erau la curent. Nu era
nici o mirare că bătrîna doamnă de pe Threadneedle Street fusese violată şi
jefuită de un miliard şi jumătate de lire sterline, în cursul zilelor următoare.
Harvey se gîndea adesea că britanicii, dacă şi-ar mai însufleţi puţin sălile de
consiliu şi s-ar pune la punct cu sistemul taxelor, ar putea sfîrşi prin a fi cea
mai bogată naţiune din lume, în loc de a fi o naţiune pe care, cum se
exprimase Economist, arabii ar fi putut-o prelua cu profitul de pe petrol obţinut
în nouăzeci de zile. În timp ce britanicii flirtau cu socialismul fără să renunţe
la folie de grandeur, păreau sortiţi să devină o naţiune neglijabilă. Totuşi,
Harvey îi adora.
Păşea grăbit pe punte, ca un om care urmăreşte ceva. Harvey nu învăţase
niciodată să se relaxeze complet, nici cînd era în vacanţă. Putea petrece patru
zile departe de lume, dar, dacă ar fi fost obligat să rămînă pe vaporul QE2 mai
mult timp, ar fi început să negocieze cumpărarea companiei Cunard. Harvey îl
întîlnise odată la Ascot pe Vic Matthews, preşedintele acesteia, şi fusese mirat
să-l tot audă îndrugînd despre prestigiul şi reputaţia companiei. Harvey s-ar fi
aşteptat ca el să se laude cu veniturile sale. Prestigiul îl interesa, bineînţeles, şi
pe Harvey, dar el făcea în aşa fel ca oamenii să afle mai întîi ce avere are.
Formalităţile de vamă durară, ca de obicei, puţin. Harvey nu avea niciodată
ceva important de declarat cînd călătorea în Europa şi, după ce controlară
două din valizele sale Gucci, vameşii lăsară să treacă celelalte şapte fără să le
mai inspecteze. Şoferul deschise uşa unui Rolls Royce alb, Corniche. Auto-
mobilul străbătu comitatul Hampshire şi ajunse în Londra în ceva mai mult de
două ore, dîndu-i timp lui Harvey să se odihnească înainte de cină.
Albert, portarul hotelului Claridge, luă poziţia de drepţi şi salută cînd
maşina trase la peron. Îl cunoştea de mult timp pe Harvey şi ştia că a venit, ca
de obicei, pentru Wimbledon şi AscoL Urma, cu siguranţă, să primească
cincizeci de penny de cîte ori îi va deschide uşa maşinii. Harvey nu vedea dife-
renţa dintre o piesă de cincizeci de penny şi una de zece, dar Albert salutase
această schimbare încă de la introducerea sistemului decimal în Marea
Britanic în plus, Harvey îi dădea întotdeauna lui Albert cinci lire la sfîrşitul
celor două săptămîni ale campionatelor de tenis dacă vreun american cîştiga la
simplu. Cum ajungea întotdeauna şi un american în finale, Albert paria prin
agenţia Ladbrokes pentru celălalt finalist, şi în felul acesta cîştiga oricum.
Pariurile şi jocurile de noroc îi atrăgeau şi pe Harvey şi pe Albert, numai
sumele implicate erau diferite.
Albert aranjă ca bagajele să fie trimise sus, în apartamentul regal, care în
timpul anului mai fusese ocupat de regele Constantin al Greciei, de prinţesa
Grace de Monaco şi de împăratul Haite Selassié al Etiopiei, toţi mult mai
convinşi decît el că locul lor e acolo. Dar Harvey se gîndea că totuşi vacanţa lui
anuală la Claridge e mai sigură decît a lor.
Apartamentul regal este la primul etaj al hotelului şi poţi ajunge la el fie pe
nişte scări largi, în curbă, ce pornesc de la parter, fie cu un lift special. Harvey
lua întotdeauna liftul la urcare şi cobora pe scări. În felul acesta era convins că
face puţină mişcare. Apartamentul este compus din patru încăperi: un
dormitor, o cameră de toaletă, o baie şi un salon elegant, care dă spre Brook
Street. Mobila şi picturile îţi îngăduie să-ţi imaginezi că mai eşti în epoca
victoriană. Doar telefonul şi televizorul îţi risipesc iluziile. Salonul este destul
de mare ca să poată fi folosit pentru recepţii sau, cînd este vorba despre un şef
de stat, pentru întîlniri fastuoase. Henry Kissinger îl primise acolo pe Harold
Wilson chiar cu o săptămînă în urmă. Lui Harvey îi plăcea să ştie acest lucru.
Mai aproape de atît nu putea să spere că va ajunge vreodată de nici unul dintre
cei doi bărbaţi.
După ce făcu un duş şi îşi schimbă hainele, Harvey răsfoi corespondenţa
care îl aştepta şi citi telexurile de la bancă, care erau doar de rutină. Mai trase
şi un pui de somn înainte de a coborî la cină, în restaurantul principal.
Jos, în salonul mare, se afla obişnuitul cvartet de coarde, instrumentiştii
dînd impresia unor refugiaţi unguri care nu au de lucru. Harvey îi recunoscu
pe toţi patru. Ajunsese la o vîrstă la care nu-i mai plăceau schimbările. Direcţia
hotelului Claridge, conştientă că majoritatea clienţilor au trecut de cincizeci de
ani, avea grijă să le facă pe plac. François, chel-nerul-şef, îl conduse pe Harvey
la masa lui.
Harvey reuşi să termine un mic cocteil de creveţi, un muşchi filé de mărime
potrivită şi o sticlă cu Mouton Cadet. Cînd se aplecă să studieze căruciorul cu
dulciuri, nu observă pe cei patru tineri care mîncau într-un separeu de cealaltă
parte a sălii.

Stephen, Robin, Jean-Pierre şi James îl vedeau bine pe Harvey Metcalfe,

dar el ar fi trebuit să se aplece şi să se mute puţin în spate ca să-i poată zări.
— Nu prea arată cum mă aşteptam, comentă Stephen.
— S-a mai îngrăşat puţin de cînd şi-a făcut fotografiile acelea pe care ni
le-ai procurat, spuse Jean-Pierre.
— E greu să-ţi vină să crezi că există în realitate, după toate pregătirile pe
care le-am făcut, remarcă Robin.
— Există, escrocul, n-ai grijă, spuse Jean-Pierre, şi-i mai bogat cu un
milion de dolari, din cauza prostiei noastre.
James nu spunea nimic. Tot mai era în dizgraţie după eforturile zadarnice
şi scuzele cu care se prezentase la ultima întîlnire, deşi ceilalţi trei trebuiau să
admită că erau foarte bine trataţi oriunde se duceau împreună cu el. Claridge
dovedea că nu este o pură întîmplare.
— Mîine, la Wimbledon, spuse Jean-Pierre. Mă întreb cine va cîştiga prima
rundă.
— Tu, bineînţeles, intră şi James în vorbă, sperînd să-l mai îmbuneze pe
Jean-Pierre, care comenta acru faptul că nu-şi dădea şi el mai multă silinţă.
— Cît despre runda ta, James, o putem cîştiga numai dacă vei completa şi
tu un formular de participare.
James se afundă din nou în tăcere.
— Privind la proporţiile lui Metcalfe, aş zice că vom reuşi cu planul tău,
Robin, spuse Stephen.
— Dacă nu moare de ciroză la ficat înainte să ne dea nouă o şansă,
răspunse Robin. Dar acum, că l-ai văzut, ce perspective crezi că ai la Oxford,
Stephen?
— Nu-mi dau încă seama. Am să mă simt mai bine după ce-mi voi asuma
riscul de a-l întîlni la Ascot. Vreau să-l aud vorbind, să-l urmăresc în ambianţa
lui obişnuită, să văd ce fel de om este. Nu poţi să-ţi dai seama, văzîndu-l de
cealaltă parte a restaurantului.
— S-ar putea să nu ai de aşteptat prea mult. Mîine la ora aceasta s-ar
putea să ştim tot ceea ce avem nevoie, sau să fim cu toţii la poliţia din West
End, spuse Robin. Poate nici startul nu o să reuşim să-l luăm bine, dar să
facem rost de două sute de lire sterline.
— Trebuie să reuşim, spuse Jean-Pierre. Nu-mi pot permite să plătesc
cauţiunea.

După ce Harvey dădu pe gît o cupă mare de Rémy Martin V.S.O.P., plecă de
la masă, dînd chelnerului-şef o bancnotă nouă şi foşnitoare.
— Mizerabilul, spuse Jean-Pierre, cu mult năduf. E des-tul de trist să ştim
că ne-a furat banii, dar e umilitor să fii nevoit să te uiţi cum îi cheltuie.
Cei patru se pregăteau să plece, o dată ce îşi realizaseră scopul pentru care
se aflau acolo. Stephen plăti consumaţia şi adăugă suma pe lista cheltuielilor
campaniei împotriva lui Harvey Metcalfe. Plecară apoi pe rînd din hotel,
încercînd să nu atragă atenţia asupra lor. Lui James îi venea mai greu să facă
astfel, deoarece toţi chelnerii şi portarii ţineau să-i spună: „Noapte bună, my
lord."
Harvey se plimbă prin Berkley Square şi nu observă că un tînăr înalt intră
grăbit pe uşa florăriei Moyses Stevens, ca el să nu-l vadă. Harvey nu rezista
niciodată dorinţei de a întreba un poliţist care este drumul spre Buckingham
Palace, numai din plăcerea de a compara reacţia lui cu a unui sticlete din New
York, care stă sprijinit de un stîlp de felinar, mestecă chewing gum şi poartă
tocul revolverului pe şold. Aşa cum a spus Lenny Bruce cînd a fost deportat
din Anglia: „Pînă şi porcii voştri e mult mai buni decît porcii noştri." Da, lui
Harvey îi plăcea Anglia.
Ajunse la Claridge la ora douăzeci şi trei şi cincisprezece, făcu un duş şi se
băgă în pat, un pat dublu, larg, cu cearşafuri de in scrobite. Nu va fi nici o
femeie cu el la Claridge, sau, dacă va fi, apartamentul regal nu avea să mai fie
niciodată liber pentru el în timpul evenimentelor de la Wimbledon şi Ascot.
Camera părea că se mişcă cu el, dar, după cinci zile petrecute pe transatlantic,
nu te puteai aştepta să fie altfel vreo două zile. Dormi bine totuşi, fără să-l
apese nici o preocupare.

10
 Harvey se sculă la ora şapte şi jumătate, un obicei de care nu se putea
dezbăra, dar îşi îngădui luxul de a lua micul dejun în pat. La zece minute după
ce telefonase, chelnerul sosi cu un cărucior încărcat cu jumătate de grapefruit,
ouă cu şuncă, pîine prăjită, cafea neagră din care se ridicau aburi, un
exemplar din Wall Street Journal, din ziua precedentă, ediţia de dimineaţă a
ziarelor Times, Financial Times şi International Herald Tribune.
Harvey nu era sigur că ar fi supravieţuit pe timpul unei călătorii în Europa
fără International Herald Tribune, numit de oamenii de meserie „Trib". Acest
ziar unic, publicat la Paris, aparţine în comun ziarelor New York Times şi
Washington Post. Apare zilnic doar o ediţie de o sută douăzeci de mii de
exemplare, care nu este tipărită decît după ce bursa din New York s-a închis.
Prin urmare, cînd un american se trezea în Europa, nu era nevoie să se simtă
rupt de realitatea de acasă. Cînd New York Herald Tribune încetă să mai apară,
în 1966, Harvey fusese printre cei care îl sfătuise pe John H. Whitney să
continue apariţia în Europa a ziarului International Herald Tribune. Şi de data
aceea judecata lui Harvey se dovedi a fi bună. International Herald Tribune
continuă să apară, absorbind ziarul rival New York Times, care nu avusese
niciodată succes în Europa. De atunci ziarului i-a mers din bine în mai bine.
Harvey îşi trecu privirea de expert pe listele bursei din periodicele Wall
Street Journal şi Financial Times. Banca lui deţinea în prezent foarte puţine
acţiuni, deoarece şi el, ca şi Jim Slater în Anglia, bănuise că indexul
Dow-Jones se va prăbuşi. În consecinţă, păstrase aproape numai valori dispo-
nibile, cu excepţia unor acţiuni aurifere sud-africane şi a altor cîteva, bine
alese, după ce primise despre ele anumite informaţii cu circulaţie limitată.
Singura tranzacţie monetară pe care ar fi dorit să o facă, piaţa fiind atît de
instabilă, era să vîndă dolari şi să cumpere aur, astfel încît să prindă dolarul în
scădere şi aurul în creştere. Circulau deja zvonuri la Washington că
preşedintele Statelor Unite fusese sfătuit de secretarul trezoreriei, George
Schultz, să permită americanilor să cumpere aur pe piaţa liberă, spre sfîrşitul
anului sau la începutul anului următor. Harvey cumpăra aur de cincisprezece
ani; tot ce putea face preşedintele era să nu-i mai dea prilejul de a călca legea.
După părerea lui Harvey, în momentul în care americanii vor putea cumpăra
aur, balonul se va sparge şi preţul aurului va scădea. Bani buni se puteau face
numai în perioada în care speculanţii anticipau creşterea şi Harvey avea de
gînd să-şi lichideze aurul mult înainte de a ajunge pe piaţa americană. După ce
preşedintele va lăsa aurul liber, Harvey nu mai vedea nici un profit în acţiunea
de cumpărare.
Harvey controlă piaţa de mărfuri din Chicago. Cu un an în urmă, dăduse o
lovitură cu cuprul. Acest lucru fusese posibil datorită unei informaţii secrete
primite de la un ambasador african, o informaţie pe care diplomatul o dăduse
unui număr prea mare de oameni. Harvey nu fu surprins citind că mai tîrziu
fusese rechemat în patrie şi împuşcat.
Nu putea să reziste dorinţei de a vedea ce se întîmplă cu acţiunile
Prospecta Oil, ajunse acum la o valoare stabilă de o optime de dolar; nu se mai
făceau nici un fel de tranzacţii, deoarece toţi voiau să vîndă şi nimeni să le
cumpere. Acţiunile erau virtual fără nici o valoare. Zîmbi sardonic şi deschise
ziarul Times la pagina de sport.
Articolul lui Rex Bellamy în legătură cu apropiatele campionate de la
Wimbledon îl sugerau pe John Newcombe drept favorit şi pe Jimmy Connors,
noul star american care tocmai cîştigase la Italian Open, ca pe un alt favorit
posibil. Presa britanică dorea să cîştige Ken Rosewall, în vîrstă de treizeci şi
nouă de ani. Harvey îşi aducea bine aminte de finala dramatică dintre Rosewall
şi Drobny, în 1954, cînd ajunseseră la cincizeci şi opt de game-uri. Cei mai
mulţi dintre spectatori ţinuseră cu Drobny, în vîrstă de treizeci şi trei de ani,
care învinsese în cele din urmă după trei ore de joc, cu 13-l1,4-6,6-2,9-7.
Harvey ar fi dorit ca de data aceasta istoria să se repete, dar să învingă
Rosewall, deşi se temea că popularul jucător australian lăsase să-i scape
şansele în timpul celor zece ani în care profesioniştii nu mai fuseseră admişi la
Wimbledon. Oricum, nu vedea de ce cele două săptămîni nu ar fi fost pentru el
un interval plăcut; s-ar fi putut să învingă şi un american, chiar dacă Rosewall
nu reuşea.
Pînă să sfîrşească micul dejun, Harvey avu timp să-şi arunce privirea şi
asupra recenziilor de artă, lăsînd apoi ziarele împrăştiate pe jos. Mobila sobră
Regency, serviciul elegant şi apartamentul regal nu reuşeau să schimbe
obiceiurile lui Harvey. Se duse în baie să se radă şi să facă un duş. Ariene îi
spusese că cei mai mulţi oameni procedează invers, fac duş şi apoi mănîncă.
Dar, îi răspundea Harvey, majoritatea oamenilor fac lucrurile invers decît le
face el, şi uite unde au ajuns!
Harvey petrecea de obicei prima dimineaţă a celor două săptămîni de
Wimbledon vizitînd expoziţia de vară a Academiei Regale de Artă din Piccadilly.
In continuare, vizită cele mai multe galerii importante din West End — Agnew,
Tooth, Marlborough, Wildenstein — toate la o distanţă uşor de parcurs pornind
de la Claridge. Dimineaţa aceea nu urma să fie o excepţie. Harvey era mai mult
decît orice o fiinţă cu tabieturi, caracteristică pe care echipa nu întîrzie să i-o
cunoască.
După ce se îmbrăcă şi dojeni personalul de serviciu că nu i s-a lăsat
suficient whisky în comoda din apartament, cobori scările, ieşi prin uşa
rotativă care dădea în Davis Street şi o porni spre Berkley Square. Harvey nu
observă un tînăr studios, cu un radio cu două canale, pe cealaltă parte a
drumului.
— A ieşit din hotel prin uşa din Davies Street, şopti Stephen în telefonul
său portativ; a pornit spre tine, James.
— Îl preiau cînd ajunge în Berkley Square, Stephen. Robin, mă auzi?
— Da.
— Te anunţ de îndată ce dau cu ochii de el. Stai unde eşti, la Academia
Regală.
— Fii fără grijă, spuse Robin.
 Harvey se plimbă prin Berkley Square, coborî în Picca-dilly şi trecu prin
arcadele acoperite ale Casei Burlington. Vădit indispus, se opri şi se aşeză la
coadă, printre oameni de tot felul, în curtea din faţa intrării, înaintînd pe lîngă
Societatea Astronomică şi Societatea Anticarilor. Nu observă, de cealaltă parte,
un alt tînăr care stătea la intrarea Societăţii Chimiştilor, afundat în lectura
unui volum intitulat Chimia în Marea Britanic în cele din urmă, Harvey ajunse,
urcînd panta acoperită cu covor roşu, la Academia Regală. Plăti la casă cinci
lire sterline pentru un bilet de sezon, dîndu-şi seama că va dori să revină de cel
puţin trei sau patru ori. Petrecu restul dimineţii studiind cele o mie o sută
optzeci şi două de picturi, dintre care nici una nu mai fusese expusă în lume,
aşa cum cereau regulile stricte ale Academiei. În ciuda acestor reguli, comitetul
care făcuse selecţia avusese de ales din cinci mii de tablouri.
În ziua vernisajului expoziţiei, cu o lună în urmă, Harvey achiziţionase prin
agentul său o acuarelă de Alfred Daniels, reprezentînd Camera Comunelor, la
preţul de trei sute cincizeci de lire sterline, şi două picturi în ulei de Bernard
Dunstan inspirate din peisajul provincial englezesc, fiecare pictură costînd o
sută douăzeci şi cinci de lire sterline. Harvey considera că expoziţia de vară
putea fi considerată cea mai importantă din lume. Chiar dacă nu dorea să
păstreze el însuşi toate tablourile, ele constituiau cadouri minunate la
reîntoarcerea în Statele Unite. Acuarela lui Daniels îi amintea de un Lowry pe
care îl cumpărase în urmă cu vreo douăzeci de ani la expoziţia Academiei, cu
optzeci de lire sterline, şi se dovedise a fi şi ea o investiţie inteligentă.
Harvey ţinea în mod deosebit să se uite la lucrările lui Bernard Dunstan.
Erau, bineînţeles, toate vîndute. Dunstan era un artist ale cărui picturi se
vindeau întotdeauna în primele minute după deschiderea expoziţiei. Deşi
Harvey nu fusese la Londra în ziua respectivă, nu-i fusese greu să cumpere
ceea ce îşi dorea. Un om al său obţinea un catalog şi nota pe acei artişti despre
care ştia că Harvey îi putea revinde cu uşurinţă dacă considera alegerea
greşită, sau îi păstra dacă era de acord cu judecata lui. La ora zece, cînd se
deschidea expoziţia, agentul se ducea direct la masa la care se făceau vânzările
şi achiziţiona cele cinci sau şase lucrări pe care şi le notase în catalog, înainte
ca el sau altul, în afara persoanelor de la Academie, să le fi văzut. Harvey
studia cu grijă aceste cumpărături făcute prin delegare. De data aceasta era
bucuros să le păstreze pe toate. Dacă era printre ele una care să nu-şi
găsească locul în colecţia proprie, putea fi restituită pentru a fi vîndută
altcuiva, cu obligaţia de a o cumpăra tot el, dacă nu se găsea nimeni care să fie
interesat. În douăzeci de ani cumpărase peste o sută de picturi cu această
metodă şi restituise abia douăzeci, reuşind întotdeauna să găsească un alt
cumpărător. Harvey avea sistemul său pentru orice lucru.
La ora treisprezece, după o dimineaţă perfect satisfăcătoare, plecă de la
Academia Regală. Rolls Royce-ul alb îl aştepta în faţa intrării.
— Wimbledon.
— Mii de draci.
— Ce-ai spus? întrebă Stephen.
— Mii de draci. Se duce la Wimbledon, aşa că pentru astăzi ne-a scăpat,
spuse Robin.
Însemna că Harvey nu avea să se mai întoarcă la hotelul Claridge pînă la
cel puţin şapte sau opt seara. Programaseră să-l urmărească prin rotaţie, deci
Robin se urcă în automobilul său Rover 3500 V8, pe care îl lăsase parcat în St.
James Square, şi o porni spre Wimbledon. James obţinuse pentru fiecare zi a
campionatelor cîte două bilete în faţa lojii lui Harvey Metcalfe.
Robin ajunse la Wimbledon la cîteva minute după Harvey şi îşi ocupă locul
în tribuna centrală, destul de departe în marea de oameni, ca să rămînă
neobservat Atmosfera pentru meciul de deschidere începuse deja să se
încălzească. Campionatele de la Wimbledon păreau să devină tot mai populare
în fiecare an şi tribuna centrală era complet ocupată. Prinţesa Alexandra şi
primul-ministru stăteau în loja regală, aşteptînd intrarea gladiatorilor. Pe
micile ecrane verzi, din partea de sud a terenului, apărură numele lui Kodes şi
Stewart, în timp ce arbitrul îşi ocupa locul pe scaunul său înalt, din mijloc,
chiar deasupra fileului. Mulţimea începu să aplaude, în timp ce jucătorii,
amîndoi îmbrăcaţi în alb, intrau pe teren, purtînd fiecare patru rachete. La
Wimbledon nu este permis concurenţilor să se îmbrace în alte culori, deşi s-a
făcut o mică concesie jucătoarelor, îngăduindu-li-se ca bordura costumelor pe
care le poartă să fie colorată.
Robin urmări cu plăcere meciul de deschidere între Kodes şi un jucător
neselecţionat din Statele Unite, care puse la grea încercare pe campion, înainte
de a pierde; scorul: 6-3, 6-4,9-7, în favoarea cehului. Lui Robin îi păru rău cînd
Harvey hotărî să plece, la mijlocul unui meci de dublu foarte interesant.
Datoria în primul rînd, îşi spuse el, urmărind de la o distanţă sigură Rolls
Royce-ul alb care se îndrepta spre Claridge. La sosire, telefonă la apartamentul
lui James, pe care echipa îl folosea drept cartier general la Londra. Îl informă
pe Stephen.
— Ne putem retrage pentru ziua de astăzi, spuse Stephen. Vom încerca din
nou mîine. Bietul Jean-Pierre avea pulsul o sută cincizeci azi-dimineaţă. Nu
ştiu cum va rezista la mai multe zile de alarmă falsă.

În ziua următoare, Harvey ieşi de la Claridge, traversă Berkley Square

intrînd în Burton Street; apoi merse pe Bond Street, oprindu-se la cincizeci de
metri de galeria lui Jean-Pierre. De acolo însă o porni spre est în loc de vest şi
intră la sediul firmei Agnew, unde avea o întîlnire cu patronul, sir Geoffrey
Agnew, ca să-i spună ce picturi impresioniste noi au mai apărut pe piaţă. Sir
Geoffrey se grăbea să se ducă la altă întîlnire şi nu stătu de vorbă decît cîteva
minute cu Harvey. Nu avea nimic de valoare să-i ofere.
La scurt timp, Harvey ieşi de la Agnew, purtînd drept consolare o machetă
de Rodin, un fleac de opt sute de lire sterline.
— A ieşit, anunţă Robin, şi se îndreaptă în direcţia bună.
Jean-Pierre îşi ţinu respiraţia, dar Harvey se opri din nou, de data aceasta
la Galeria Marlborough, ca să privească ultima expoziţie a Barbarei Hepworth.
Petrecu mai bine de o oră admirîndu-i operele, dar se gîndi că preţurile sînt
pentru moment exagerate. Cumpărase numai cu zece ani în urmă două lucrări
ale ei cu opt sute de lire sterline. Galeria Marlborough cerea acum de la şapte
mii pînă la zece mii de lire sterline pentru o lucrare. Renunţă şi continuă
drumul pe Bond Street.
— Jean-Pierre?
— Da, răspunse o voce nervoasă.
— A ajuns aproape de Conduit Street, cam la cincizeci de metri de intrarea
la galeria ta.
Jean-Pierre pregăti vitrina, scoţînd o acuarelă de Graham Sutherland,
Tamisa şi barcagiul.
— S-a întors spre dreapta, nemernicul, anunţă James, care îşi avea locul
pe trotuarul din faţa intrării în galerie. A pornit-o în jos, pe Burton Street, pe
partea dreaptă. Jean-Pierre îl puse pe Sutherland la loc, pe şevaletul din
vitrină şi se duse la toaletă, mormăind ca pentru sine:
— Nu pot să mă descurc cu doi rahaţi deodată.
Între timp, Harvey intră în Burton Street pe o poartă care nu atrăgea deloc
atenţia şi urcă scările la Tooth, nutrind speranţa să găsească ceva în această
galerie care devenise vestită pentru impresionistii pe care îi prezenta. Un Klee,
un Picasso şi un Salvador Dali, nimic care să-l intereseze pe Harvey. Deşi
foarte bine executat, tabloul lui Klee nu era atît de bun ca cel pe care îl avea el
în sufrageria din Lincoln, Massachusetts. În afară de aceasta, s-ar fi putut să
nu se potrivească cu planurile de decoraţie interioară pe care le avea Ariene.
Nicholas Tooth, directorul administrativ, îi promise să-l aibă în vedere şi să-l
anunţe la Claridge dacă se va ivi ceva interesant.
— A pornit-o din nou, dar cred că se îndreaptă spre hotel. James încercă de
la distanţă să-i impună voinţa şi să-l
facă să se întoarcă spre galeria lui Jean-Pierre, dar Harvey se îndreptă spre
Berkley Square, abătîndu-se doar pe la Galeria O'Hana. Albert, portarul
hotelului Claridge, îi spusese că au un Renoir expus în vitrină, şi chiar aşa era.
Dar era vorba doar de o pînză pe jumătate terminată, pe care era evident că
Renoir o considerase un exerciţiu care îi plăcuse destul de puţin ca să-l lase
neterminat. Harvey era curios cît costă şi intră în galerie.
— Treizeci de mii de lire sterline, spuse vînzătorul, de parcă ar fi fost vorba
de zece lire şi nimic mai mult.
Harvey fluieră prin strungăreaţă dintre dinţii din faţă. Îl mira întotdeauna
faptul că o lucrare de calitate inferioară a unui pictor cu nume binecunoscut
putea ajunge la treizeci de mii de lire sterline, în timp ce o lucrare remarcabilă
a unui artist a cărui reputaţie nu era recunoscută poate fi cotată la numai
cîteva sute de dolari. Mulţumi vînzătorului şi plecă.
— Este o plăcere să vă văd, domnule Metcalfe.
Pe Harvey îl flata întotdeauna cînd oamenii îşi aduceau aminte de numele
său. Dar, ce dracu'! Cum să nu-şi aducă aminte? Cumpărase doar de la ei anul
trecut un Monet de şaizeci şi două de mii de lire sterline.
— Acum a plecat sigur spre hotel, spuse James. Harvey nu rămase decît
cîteva minute la Claridge, de
 unde luă unul dintre faimoasele coşuri cu sandvişuri făcute cu icre negre,
şuncă, carne de vacă rece, brînză, iar ca desert tort de ciocolată, pregătite de
restaurantul hotelului, special pentru a fi consumate la Wimbledon.
Era rîndul lui James să asiste la campionatele de tenis şi hotărî să o ia cu
el şi pe Anne. De ce nu? Cunoştea adevărul. Era ziua fetelor şi era rîndul
campioanei americane Billie Jean King să intre pe teren. Juca împotriva
americancei neselecţionate Kathy May, care părea pregătită pentru o luptă
grea. Aplauzele cu care fu întîmpinată Billie Jean nu erau demne de
capacitatea ei, dar, din anumite motive, nu se bucurase niciodată de simpatia
publicului de la Wimbledon. Harvey era însoţit de un invitat care, după părerea
lui James, arăta ca cineva din Europa Centrală.
— Care este victima voastră? întrebă Anne.
— Se află exact în faţa noastră. Omul care vorbeşte cu tipul acela îmbrăcat
într-un costum de haine gri-deschis şi pare un funcţionar guvernamental din
Comunitatea Economică Europeană.
— Bărbatul cel gras şi scund? întrebă Anne.
— Da, spuse James.
Orice alt comentariu al Annei fu întrerupt de strigătul arbitrului: „Play", şi
atenţia tuturor se îndreptă spre Billie Jean. Era exact ora paisprezece.

— Ai fost amabil să mă inviţi la Wimbledon, Harvey, spuse Jörg Birrer. Nu

reuşesc în ultima vreme să-mi fac timp pentru distracţii. Nu poţi lăsa piaţa mai
mult de cîteva ore, fără să apară vreun motiv de panică undeva în lume.
— Dacă ai această senzaţie, a venit momentul să te retragi, spuse Harvey.
- Nu-i nimeni care să-mi ia locul, spuse Birrer. Sînt preşedintele băncii de
zece ani şi a-mi găsi un succesor pare să fie sarcina cea mai grea pe care am
întîmpinat-o.
— Primul game cîştigat de doamna King. Doamna King conduce cu un
game la zero în primul set.
— Şi acum, Harvey, te cunosc prea bine ca să-mi închipui că m-ai invitat
numai pentru plăcerea de a mă vedea.
— Ce minte bănuitoare ai, Jörg!
— N-am încotro, în meseria mea.
— Am vrut doar să ştiu cum stau cele trei conturi ale mele şi să te informez
despre planurile pe care le am pentru lunile următoare.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu două game-uri la
zero în primul set.
— În contul tău oficial nr.l ai cîteva mii de dolari în credit. În contul
numerotat, de bunuri, eşti în debit cu trei mii şapte sute douăzeci şi şase de
dolari, dar ai treizeci şi şapte de mii de uncii de aur la preţul de vînzare al zilei,
de o sută treizeci şi cinci de dolari uncia.
— Ce mă sfătuieşti să fac cu aurul?
— Păstrează-l, Harvey. Eu tot mai cred că preşedintele Statelor Unite are de
gînd sau să anunţe un standard nou pentru aur, sau va permite concetăţenilor
tăi să cumpere aur pe piaţa liberă, în cursul anului următor.
— Şi eu cred tot aşa, dar sînt convins, de asemenea, că trebuie să vindem
cu cîteva săptămîni mai înainte de a da năvală masele. Am eu o teorie în
privinţa aceasta.
— Mă aştept să ai dreptate, ca de obicei, Harvey.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu trei game-uri la
zero în primul set.
— Cît iei dobîndă la suma cu care mi-am depăşit contul în bancă?
— Unu şi jumătate la sută peste procentul interbancar, care acum este de
treisprezece douăzeci şi cinci, deci îţi luăm un procent anual de paisprezece
şaptezeci şi cinci, în timp ce preţul aurului creşte cu aproape şaptezeci la sută
anual. Nu mai poate continua astfel, dar ne mai rămîn încă vreo cîteva luni.
— O.K., spuse Harvey. Stai aşa pînă la 1 noiembrie şi atunci studiem din
nou situaţia. Prin telex codificat, ca de obicei. Nu ştiu ce s-ar face lumea fără
elveţieni.
— Dar fii atent, Harvey. Ai aflat că în poliţia noastră există mai mulţi
specialişti în fraudă decît sînt pentru omucidere?
— Tu vezi-ţi de treaba ta, Jörg, şi eu îmi văd de a mea. În ziua în care o să
mă sperii de cîţiva birocraţi prost plătiţi din Zürich, care îşi poartă inima în
pantaloni, am să te anunţ. Şi acum mănîncă-ţi prînzul şi priveşte jocul. Vorbim
despre celelalte conturi mai tîrziu.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu patru game-uri la
zero în primul set.
— Sînt cufundaţi în conversaţie, spuse Anne. Nu pot să cred că îi distrează
jocul.
— Încearcă probabil să cumpere Wimbledon-ul la preţul de cost, glumi
James. Partea proastă este că, văzîndu-l pe omul ăsta în fiecare zi, începi să ai
un fel de respect pentru el. Este persoana cea mai bine organizată pe care am
cunoscut-o în viaţa mea. Dacă se comportă astfel în timpul vacanţei, cum
naiba poate fi cînd lucrează?
— Nu pot să-mi imaginez, spuse Anne.
— Game pentru domnişoara May. Doamna King conduce cu patru game-uri
la unu în primul set.
— Nu-i de mirare că este atît de gras. Priveşte cum se îndoapă cu prăjitura
aceea. James îşi ridică binoclul Zeiss. Pentru că veni vorba, dragă, ai adus ceva
pentru masa de prînz?
Anne scormoni în coş şi dădu la iveală o franzelă cu salată proaspătă
pentru James. Cît despre ea, se mulţumi să ciugulească o tulpină de ţelină.
— M-am cam îngrăşat, explică ea. Mă tem că n-o să mai încap în hainele de
iarnă pe care trebuie să le prezint săptămîna viitoare. Atinse piciorul lui James
şi zîmbi. Probabil pentru că sînt atît de fericită.
— Ai grijă şi nu fi prea fericită. Te prefer subţire.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu cinci game-uri la
unu, în primul set.
— Un meci care va fi cîştigat cu uşurinţă, spuse James. Se întîmplă foarte
des la meciurile de deschidere. Publicul vine numai să vadă dacă este în formă
bună campionul şi cred că va fi greu de bătut anul acesta, o dată ce vrea să
egaleze recordul Helenei Moody, care a cîştigat de opt ori campionatul de la
Wimbledon.
— Game şi set cîştigat de doamna King cu şase la unu. Doamna King
conduce cu un set la zero. Mingi noi, vă rog. Serveşte domnişoara May.
— Trebuie să-l supraveghem toată ziua? întrebă Anne.
— Nu. Doar pînă cînd ne asigurăm că se întoarce la hotel şi că nu-şi
schimbă brusc planurile sau face altă prostie de acest gen. Dacă pierdem
ocazia cînd trece pe lîngă galeria lui Jean-Pierre, s-ar putea să nu ne mai
întîlnim cu o alta.
— Ce faceţi dacă hotărăşte să-şi schimbe planurile?
— Dumnezeu ştie. Sau mai bine-zis, Stephen ştie. El este creierul.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu un game la zero în
al doilea set.
— Biata domnişoară May! Are la fel de mult succes ca şi tine, James. Cum
pare să se desfăşoare acţiunea lui Jean-Pierre?
— Groaznic. Metcalfe nici nu s-a apropiat de galerie. Astăzi era la o distanţă
de treizeci de metri, cînd s-a întors şi a luat-o în direcţie opusă. Bietul
Jean-Pierre aproape că a avut o criză de inimă. Dar avem mari speranţe pentru
mîine. Pînă acum se pare că s-a uitat la toate magazinele de artă din Piccadilly
şi partea de sus din Bond Street şi de ceva putem fi siguri cînd este vorba de
Harvey Metcalfe: face lucrurile temeinic. Deci nu există îndoială că va trece şi
prin partea de teritoriu care ne interesează, mai devreme sau mai tîrziu.
— Ar fi trebuit ca fiecare dintre voi să facă o asigurare pe viaţă de un milion
de dolari în favoarea celorlalţi trei, spuse Anne, în felul acesta, dacă unul are
un atac de cord, toţi ceilalţi îşi capătă banii înapoi.
— Nu-i nimic de rîs, Anne. Este o adevărată tortură să fii în preajmă şi să
aştepţi, mai ales cînd el este cel care trebuie să facă toate mişcările.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu două game-uri la
zero în al doilea set şi cu un set la zero.
— Ce se aude despre planul tău?
— Nimic. N-am nici o idee. Şi acum, cînd am început să lucrăm pentru
ceilalţi, am şi mai puţin timp să mă concentrez.
— Ce-ar fi să-l seduc eu?
— Nu-i o idee rea. Dar ar trebui să fii ceva cu totul special ca să storci o
sută de mii de dolari de la el, cînd, dacă aşteaptă în dreptul hotelului Hilton
sau în Shepherd Market, găseşte acelaşi lucru cu numai treizeci de dolari.
Dacă am reuşit să ştim ceva precis despre acest domn, este că pretinde să
obţină marfă de valoare echivalentă cu preţul pe care l-a plătit. La treizeci de
dolari pe noapte ţi-ar trebui ceva mai puţin de cincisprezece ani ca să obţii
numai partea mea şi nu sînt sigur că ceilalţi trei vor fi dispuşi să aştepte atît de
mult. De fapt, nu sînt sigur că vor să mai aştepte nici cincisprezece zile.
— Găsim noi ceva. Nu te necăji, spuse Anne.
— Game pentru domnişoara May. Doamna King conduce cu două game-uri
la unu.
— Har Domnului! Domnişoara May a reuşit să ia un game. Excelent prînz,
Harvey.
— Specialitatea hotelului Claridge, spuse Harvey. Cu mult mai bine decît să
te înghesui în restaurant, de unde nici nu poţi măcar să urmăreşti tenisul.
— Billie Jean o face harcea-parcea pe biata fată.
— Nu mai rău decît mă aşteptam, spuse Harvey. Şi acum, Jörg, în legătură
cu celălalt cont al meu, cel numerotat.
Din nou bucăţica de hîrtie pe care erau scrise cîteva numere îşi făcu
apariţia. Această discreţie a elveţienilor face ca jumătate din lumea celor
bogaţi, începînd cu capete de stat pînă la şeici arabi, să le încredinţeze banii. În
schimb, elveţienii menţin una dintre cele mai sănătoase economii din lume.
Sistemul funcţionează, de ce să te duci în altă parte? Birrer petrecu cîteva
minute studiind cifrele.
— La 1 aprilie — numai tu eşti în stare să alegi această zi, Harvey — ai
transferat şapte milioane patru sute optzeci şi şase de mii de dolari pe contul
nr. 2, care era deja în credit cu două milioane şapte sute nouăzeci şi una de
mii patru sute douăzeci şi opt de dolari. În 2 aprilie, în urma dispoziţiilor date
de tine, am depus un milion de dolari la Banco do Minas Gerais pe numele
Silverman şi Elliott. Am achitat la Reading şi Bates nota de plată în valoare de
patru sute douăzeci de mii de dolari pentru împrumutul instalaţiei, cît şi alte
cheltuieli, care s-au ridicat la un milion patruzeci şi una de mii o sută
doisprezece dolari, astfel încît contul tău nr. 2 este în prezent de opt milioane
şapte sute cincizeci şi trei de mii trei sute şaisprezece dolari.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu trei game-uri la
unu în al doilea set şi cu un set la zero.
— Foarte bine, spuse Harvey.
— Vorbeşti de tenis sau de bani?
— De amîndouă. Şi acum, Jörg, voi avea probabil nevoie de vreo două
milioane de dolari în următoarele şase săptămîni. Vreau să cumpăr una sau
două picturi aici la Londra. Am văzut un Klee care îmi place destul de mult şi
mai sînt cîteva galerii pe care doresc să le vizitez. Dacă ştiam că tentativa cu
Prospecta Oil se va dovedi un asemenea succes, aş fi supralicitat pe Armand
Hammer la Sotheby-Parke Bernet, anul trecut, pentru Van Gogh. Voi mai avea
nevoie şi de nişte bani gheaţă ca să-mi cumpăr cîţiva cai de prăsilă la licitaţia
Ascot pentru cai de curse. Herghelia mea a început să scadă şi tot mai este
una dintre ambiţiile mele cele mai mari să cîştig Premiul King George and
Elizabeth. (James ar fi tresărit dacă l-ar fi auzit pe Harvey prescurtînd astfel
numele premiului.) Cel mai bun rezultat pe care l-am avut pînă acum a fost
locul trei şi nu mi se pare satisfăcător. Anul acesta particip cu Rosalie, iapa cea
mai bună pe care am avut-o de mulţi ani încoace. Dacă pierd, trebuie să-mi re-
fac herghelia, dar al naibii să fiu dacă nu voi cîştiga anul acesta.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu patru game-uri la
unu şi cu un set la zero.
— Deci, se pare că va cîştiga doamna King, spuse Birrer. Voi informa
casierul-şef că vei avea nevoie de sume mari de bani în lunile următoare.
— Dar nici nu vreau ca ceea ce rămîne să lenevească în bancă. Deci mai
cumpără aur în lunile următoare, cu mare băgare de seamă la preţ, ca apoi să
ne scăpăm de el pe piaţa newyorkeză. Dacă începe să-şi piardă din valoare pe
piaţă, îţi telefonez eu la Zürich. În fiecare seară, la închiderea băncilor,
împrumută profitul pe durata nopţii unor bănci sigure şi investeşte în titluri
comerciale triplu „A".
— Ce ai de gînd să faci cu toţi banii aceştia, Harvey, dacă ţigările alea nu îţi
vin de hac înainte?
— Ei, las-o baltă, Jörg. Parcă ar vorbi doctorul meu. Ţi-am spus de o sută
de ori, anul viitor mă retrag, gata, îi pun cruce.
— Nu prea te văd abandonînd cursa de bunăvoie, Harvey. Îmi vine
ameţeală cînd mă întreb cît eşti de bogat acum.
Harvey rîse.
— Nici eu nu aş putea să-ţi spun aceasta, Jörg. Vorba lui Aristoteles
Onassis, dacă-i poţi socoti, e ca şi cum n-ai avea nimic.
— Game pentru doamna King. Doamna King conduce cu cinci game-uri la
unu şi cu un set la zero.
— Ce mai face Rosalie? Avem indicaţiile tale să trecem toate conturile pe
numele ei la Boston dacă ţi se întîmplă ceva.
— E bine. Mi-a telefonat azi-dimineaţă ca să-mi spună că nu poate veni cu
mine la Wimbledon, fiind prinsă cu munca ei. Presimt că se va mărita în cele
din urmă cu un american bogat, deşi nu ar avea nevoie. Au cerut-o destui.
Nu-i vine uşor să-şi dea seama dacă o fac de dragul ei sau al banilor. Am avut
o discuţie cu ea pe tema aceasta acum vreo doi ani şi mi-e teamă că încă nu
m-a iertat.
— Game, set şi meci pentru doamna King: 6-l,6-l.
Harvey, Jörg, James şi Anne se întrecură în aplauze, în timp ce cele două
jucătoare ieşeau de pe teren, făcînd o reverenţă în faţa lojii regale, spre
preşedintele tuturor cluburilor din Anglia şi spre Alteţa sa regală ducele de
Kent. Harvey şi J6rg Birrer rămaseră şi la meciul următor, un dublu, apoi se
întoarseră la Claridge pentru cină.
Lui James şi Annei le făcuse plăcere după-amiaza petrecută la Wimbledon
şi, după ce îl văzură pe Harvey în siguranţă la Claridge, însoţit de prietenul său
european, se întoarseră în apartamentul lui James.

— Stephen, m-am întors. Metcalfe s-a retras pentru noapte. Din nou pe
baricade mîine dimineaţă la opt şi jumătate.
— Foarte bine, James. Poate mîine muşcă nada.
— Să sperăm.
Zgomotul apei de la robinet îl conduse pe James în bucătărie, în căutarea
Annei. Era cu braţele ude pînă la cot de apă înspumată, frecînd cu un spălător
de sîrmă o cratiţă pentru sufleu.
— Iubitule, nu vreau să-ţi vorbesc de rău pe femeia de serviciu, dar aceasta
este singura bucătărie pe care am văzut-o, unde trebuie să speli vasele înainte
de a găti.
— Ştiu. Nu curăţă niciodată altceva decît lucrurile curate din apartament.
Cu fiecare săptămînă sarcinile ei devin tot mai uşoare.
Se aşeză la masa din bucătărie, admirînd trupul zvelt al fetei.
— Îmi promiţi să mă freci şi pe mine aşa pe spate, dacă mă duc să fac o
baie înainte de cină?
— Da, cu spălătorul de sîrmă.
Cada era plină cu apă potrivit de fierbinte. James stătea întins leneş,
lăsînd-o pe Anne să-l spele. Apoi ieşi din baie, cu apa picurînd de pe el.
— Eşti îmbrăcată puţin prea gros pentru a mă asista la îmbăiere, scumpo,
spuse el. Ar trebui să rezolvăm cumva problema aceasta.
Anne îşi dezbrăcă hainele, în timp ce James se ştergea. Cînd se duse în
dormitor, o găsi învelită cu cearşaful.
— Mi-e frig, spuse ea.
— Nu-ţi fie teamă, o linişti James. Imediat vei avea la dispoziţie o sticlă cu
apă fierbinte, înaltă de un metru optzeci şi trei.
Îl luă în braţe.
— Mincinosule, eşti îngheţat.
— Şi tu eşti minunată, spuse James, încercînd s-o cuprindă toată în braţe.
— Cum merge planul tău, James?
— Încă nu ştiu. Am să-ţi spun peste vreo douăzeci de minute.
Anne nu mai spuse nimic timp de aproape jumătate de oră. Apoi:
— Scoală-te imediat. Sufleul de brînză e gata şi vreau să refac şi patul.
— Ce nevoie e să-ţi baţi capul cu aşa ceva, drăguţo?
— Ba e nevoie. Noaptea trecută n-am dormit deloc. Ai tras toate păturile de
partea ta şi am stat trează să te privesc înfofolit, dormind ca un cotoi mulţumit
de sine, în timp ce eu eram ca un sloi de gheaţă. A face dragoste cu tine nu e
deloc aşa cum promite Harold Robbins.
— Cînd ai terminat de bombănit, fată dragă, pune ceasul deşteptător să
sune la ora şapte.
— Şapte? Nu trebuie să fii la Claridge decît la opt şi jumătate.
— Ştiu, dar nu vreau să plec la muncă fără să mănînc un ou.
— James, zău că ar trebui să renunţi la glumele acestea de adolescent.
— O, am crezut că-i destul de nostim.
— Foarte bine, dragă. Hai şi te îmbracă înainte ca sufleul să se facă scrum.

James ajunse la Claridge la opt şi douăzeci şi nouă de minute, căci oricare

ar fi fost defectele lui, era hotărît să nu-i dezamăgească pe ceilalţi trei în
desfăşurarea planurilor lor. Telefona să se asigure că Stephen era în Berkley
Square şi Robin, în Bond Street.
— 'Mneaţa, spuse Stephen. Ai avut o noapte bună?
— Teribil de bună.
— Ai dormit bine, nu-i aşa?
 — Mai deloc.
— Nu ne mai face geloşi, spuse Robin. Ocupă-te mai bine de Harvey
Metcalfe.
James stătea în uşa magazinului de blănuri Slater, privind cum măturătorii
care veniseră în zori să curăţe străzile pleacă spre casă şi primii funcţionari
sosesc la birouri.
Harvey Metcalfe îşi începu programul obişnuit de dimineaţă: mic dejun şi
parcurgerea ziarelor. Chiar înainte de a se culca, primise un telefon din
Boston, de la soţia lui, iar în timpul gustării de dimineaţă unul de la fiica sa,
făcîndu-l astfel să-şi înceapă bine ziua. Hotărî să continue căutarea unei
picturi impresioniste, vizitînd şi celelalte galerii de pe Cork Street şi Bond
Street. Poate cei de la Sotheby l-ar putea ajuta.
Plecă de la hotel la ora nouă patruzeci şi şapte, cu mersul lui obişnuit.
— Trecem la acţiune!
Stephen şi Robin se treziră brusc din visare.
— Chiar acum a intrat pe Burton Street. Se îndreaptă spre Bond Street.
Harvey păşea grăbit pe Bond Street.
— Nu mai are decît cincizeci de metri pînă la tine, Jean-Pierre, spuse
James. Şi acum patruzeci de metri, treizeci, douăzeci... Fir-ar să fie, a intrat la
Sotheby. Astăzi nu-i acolo decît o licitaţie de panouri pictate. Drace, n-am ştiut
că îl interesează şi astea.
Privi în partea cealaltă a străzii la Stephen care, pentru a treia zi la rînd,
era îmbrăcat şi machiat ca să pară un om de afaceri prosper. Croiala gulerului
şi ochelarii fără ramă indicau că este cetăţean al Germaniei de Vest. Vocea lui
se auzi prin receptor.
— Mă duc la Jean-Pierre, la magazin. James, aşază-te la nord de Sotheby,
pe celălalt trotuar al străzii, şi ţine-ne la curent la fiecare sfert de oră. Robin, tu
intră înăuntru şi plimbă nada pe sub nasul lui Harvey.
— Dar nu era aşa în plan, spuse Robin cu voce tremurătoare.
— Foloseşte-ţi spiritul de iniţiativă şi dă-i drumul, căci de altfel tot ce-ţi
rămîne de făcut este să-l tratezi pe Jean-Pierre de inimă, şi fără nici un
onorariu. E în regulă?
— E în regulă, încuviinţă nervos Robin.
Robin intră la Sotheby şi se îndreptă pe furiş spre prima oglindă. Da, era de
nerecunoscut. La etaj, îl văzu pe Harvey spre fundul sălii şi se aşeză în rîndul
din spatele lui.
Vînzarea panourilor pictate începuse de mult. Harvey ştia că ar trebui să-i
placă, dar nu reuşea să se împace cu preferinţa pe care o avea stilul gotic
pentru bijuterii şi colorit auriu, strălucitor. În spatele lui, Robin ezita, apoi, cu
voce scăzută, intră în vorbă cu vecinul său.
— Mi se pare totul foarte frumos, dar este o perioadă pe care nu o cunosc.
Mă simt mult mai în largul meu cu arta modernă. Şi totuşi trebuie să găsesc
ceva inteligent de spus cititorilor mei.
Vecinul lui Robin zîmbi politicos.
— Sînteţi obligat să scrieţi despre toate licitaţiile?
 — Aproape, mai ales cînd s-ar putea să fie o surpriză. Şi în orice caz, la
Sotheby poţi afla întotdeauna ce se petrece în celelalte locuri. Chiar astăzi
dimineaţă un vînzător mi-a vîndut un pont, şi anume că Galeria Lamanns are
ceva deosebit din perioada impresionistă.
Robin, şoptind, îşi dirijă cu grijă informaţia spre urechea dreaptă a lui
Harvey, apoi se sprijini de spătarul scaunului, aşteptînd să vadă dacă afirmaţia
lui a produs vreun efect. La scurt timp fu răsplătit, căci îl văzu pe Harvey
făcîndu-şi cu greu loc ca să iasă din rînd. Robin aşteptă să se mai liciteze trei
obiecte, apoi îl urmă, ţinînd degetele încrucişate ca să-i poarte noroc.
Afară, James veghease cu răbdare.
— Zece treizeci, nu a dat nici un semn de viaţă.
— Am înţeles.
— Zece patruzeci şi cinci, tot n-a dat nici un semn.
— Am înţeles.
— Unsprezece, e tot înăuntru.
— Am înţeles.
— Unsprezece şi douăsprezece minute. Trecem la acţiune, trecem la
acţiune.
James se furişă în grabă în Galeria Lamanns, iar Jean-Pierre mută din nou
din vitrină acuarela lui Sutherland şi o înlocui cu o pictură în ulei de Van
Gogh, un exemplar magnific al operei maestrului, cum rar se mai văzuse în
galeriile londoneze. Urma proba de turnesol. Harvey, hîrtia detectoare, păşea
hotărît pe Bond Street.
Tabloul fusese pictat de David Stein, care devenise notoriu în lumea artelor
pentru falsificarea a trei sute de picturi şi desene ale unor impresionişti
binecunoscuţi, pentru care primise opt sute şaizeci şi patru de mii de dolari şi,
mai tîrziu, patru ani de închisoare. Fusese descoperit abia în 1969, cînd
deschisese o expoziţie Chagall la Galeria Niveaie din Madison Avenue. Stein
ignoră faptul că Chagall însuşi era la New York în perioada respectivă, pentru o
expoziţie în Lincoln Centre, unde erau expuse două dintre lucrările sale cele
mai celebre. Informat de expoziţia de la Niveaie, Chagall, furios, reclamă la
magistratura districtuală că tablourile sînt false. Stein vînduse deja o imitaţie
de Chagall lui Louis D. Cohen la un preţ de aproape o sută de mii de dolari şi
pînă în ziua de astăzi există un Picasso pictat de Stein la Galeria de Artă
Modernă din Milano. Jean-Pierre era sigur că ceea ce îi reuşise pe vremuri lui
Stein la New York şi Milano se va putea repeta acum la Londra.
Stein continuase să execute picturi impresioniste, dar acum le semna cu
numele lui. Datorită talentului său de netăgăduit, tot mai reuşea să cîştige
bine. Îl cunoştea şi admira pe Jean-Piene de mai mulţi ani şi, auzind povestea
despre Metcalfe şi Prospecta Oil, acceptă să imite un Van Gogh în schimbul
sumei de zece mii de dolari şi să-l semneze cu faimosul „Vincent" al
maestrului.
Jean-Pierre se străduise în mod considerabil pentru a identifica un Van
Gogh care dispăruse în condiţii misterioase, astfel ca Stein să-l poată readuce
la lumină pentru a-l ispiti pe Harvey. Începuse cu catalogul complet de la
Faille, The Works of Vincent Van Gogh şi alesese de acolo trei picturi care
fuseseră expuse la Galeria Naţională din Berlin, înainte de al doilea război
mondial. În volumul lui de la Faille se aflau la numerele 485, Les Amoureux
(Îndrăgostiţii), 628, La Moisson (Secerişul), şi 766, Le Jardin de Daubigny
(Grădina din Daubigny). Despre ultimele două se ştia că fuseseră cumpărate în
1929 de galeria din Berlin, iar Les Amoureux fusese probabil achiziţionată cam
în aceeaşi perioadă. La începutul războiului, toate trei dispăruseră.
Jean-Pierre intră apoi în contact cu profesorul Wormit de la Preussischer
Kulturbesitz. Profesorul, care era o autoritate internaţională în privinţa
tablourilor dispărute, reuşise să dea de urma uneia din ele, Le Jardin de
Daubigny. La scurt timp după război, se pare că reapăruse în colecţia lui
Siegfried Kramarsky, în New York, deşi cum a ajuns acolo rămăsese un mister.
Kramarsky vînduse apoi pictura Galeriei Nichido din Tokyo, unde era expusă
acum. Profesorul confirmă că soarta celorlalte două pînze de Van Gogh era
necunoscută.
Jean-Pierre se adresă apoi doamnei Tellegen-Hoogendoorm de la Dutch
Rijksbureau voor Kunsthistorische Documentaţie. Doamna Tellegen era o
autoritate recunoscută pentru operele lui Van Gogh şi, încetul cu încetul, cu
ajutorul ei de expert, Jean-Pierre reconstituise istoria celor două picturi
dispărute. Împreună cu multe alte pînze fuseseră îndepărtate de la Galeria
Naţională din Berlin, în 1937, de către nazişti, în ciuda unor proteste violente
din partea directorului, dr. Hanfstaengl şi a custodelui, dr. Hentzen. Picturile,
stigmatizate de filistinismul national-socialist ca artă degenerată, au fost lăsate
într-un depozit din Kopenickerstrasse, în Berlin. Hitler însuşi a vizitat
depozitul în 1938 şi a legalizat procedura drept o confiscare oficială.
Ce s-a întîmplat apoi cu cele două picturi de Van Gogh, nimeni nu ştie.
Multe dintre pînzele confiscate de nazişti erau vîndute în secret, în străinătate,
de Joseph Angerer, un agent al lui Hermann Goering, pentru a se obţine foarte
necesara valută străină pentru Fuhrer. Unele s-au vîndut într-o licitaţie
organizată de Galeria de Artă Fischer din Lucerna, în 30 iunie 1939. Dar multe
dintre operele din depozitul de pe Kopenickerstrasse au fost pur şi simplu arse,
furate sau date dispărute.
Jean-Pierre reuşi să obţină reproduceri în alb şi negru ale tablourilor Les
Amoureux şi La Moisson; nu supra-vieţuise nici un diapozitiv color, în
eventualitatea că au fost făcute. Lui Jean-Pierre i se părea improbabil să mai
existe pe undeva vreo reproducere color a tablourilor, văzute pentru ultima
oară în anul 1938. Hotărî deci să se oprească asupra uneia dintre cele două
pînze.
Les Amoureux era cea mai mare dintre ele, şaptezeci şi şase pe nouăzeci şi
unu centimetri. Totuşi Van Gogh nu părea să fi fost satisfăcut de ea. În
octombrie 1889 (scrisoarea nr. 556) se referă la „o schiţă nu prea reuşită a
ultimei mele pînze". În plus, era imposibil să ghiceşti culoarea cadrului. La
Moisson, dimpotrivă, îl satisfăcuse pe Van Gogh. Pictase această pînză în
septembrie 1889 şi scrisese despre ea: „Mă simt foarte tentat să o pictez din
nou pentru mama mea" (scrisoarea nr. 604). De altfel, mai pictase pînă atunci
alte trei pînze foarte asemănătoare, reprezentînd un se-cerător în timpul
muncii. Jean-Pierre reuşise să obţină diapozitive color după două din ele, una
de la Louvre şi cealaltă de la Rijksmuseum, unde erau acum expuse. Le
compară între ele. Poziţia soarelui şi jocul de lumină erau de fapt unicele
puncte în care se deosebeau. Jean-Pierre era deci în stare să vadă cu ochiul
minţii cum trebuie să fi arătat La Moisson în culori.
Stein fu de acord cu ultima alegere a lui Jean-Pierre şi petrecu mult timp
studiind atît reproducerea în alb şi negru a picturii La Moisson, cît şi
diapozitivele color ale pînzelor surori, înainte de a se pune pe lucru. Găsi apoi o
pictură franţuzească lipsită de semnificaţie de la sfîrşitul secolului al
nouăsprezecelea şi îndepărtă cu grijă culoarea, lăsînd pînza goală, cu excepţia
unei ştampile de pe spate. Ştampila era de cea mai mare importanţă, deoarece
el nu ar fi putut-o reproduce. Însemnă pe pînza astfel obţinută dimensiunile
exacte ale originalului, patruzeci şi opt şi cinci pe cincizeci şi trei centimetri şi
îşi alese o paletă şi un cuţit dintre cele preferate de Van Gogh. După şase
săptămîni, La Moisson era terminată. Stein o dădu cu lac şi o lăsă timp de
patru zile într-un cuptor la o temperatură de treizeci de grade Celsius, să pară
veche. Jean-Pierre făcu rost de o ramă impresionistă grea, aurită, şi tabloul era
gata să fie supus privirii lui Met-calfe.

Harvey, stimulat de informaţia care îi ajunsese la ureche, nu văzu nici un

rău în a trece pe la Galeria Lamanns. Era la o distanţă de cinci paşi cînd văzu
că tabloul este scos din vitrină. Nu-şi putea crede ochilor. O pictură de Van
Gogh, fără nici o îndoială, şi încă una dintre cele mai bune. La Moisson fusese,
de fapt, expusă doar două minute. Harvey intră aproape în fugă în magazin, ca
să-l descopere pe Jean-Pierre adîncit într-o conversaţie cu Stephen şi James.
Nici unul nu-i dădu atenţie. Stephen i se adresa lui Jean-Pierre cu un accent
gutural.
— O sută şaptezeci de mii de guinee pare mult, dar este un exemplar
deosebit de reuşit. Sînteţi sigur că este pictura dispărută din Berlin în 1937?
— Nu poţi fi niciodată sigur, dar pe dosul pînzei puteţi vedea ştampila
Galeriei Naţionale din Berlin, iar Bernheim Jeune a confirmat faptul că a fost
vîndută germanilor în 1927. Istoria ei este binecunoscută pînă în 1890 şi este
sigur că a fost furată din muzeu în vîrtejul războiului.
— Cum aţi intrat în posesia picturii?
— Din colecţia particulară a unui membru al aristocraţiei britanice, care
ne-a cerut să rămînă anonim.
— Excelent, spuse Stephen. Aş dori să mi-o rezervaţi pînă astăzi la ora
şaisprezece, cînd vă voi aduce un cec de o sută şaptezeci de mii de guinee, de
la Banca Dresdner A.G. Sînteţi de acord?
— Bineînţeles, domnule, răspunse Jean-Pierre. Am să-i pun o etichetă
roşie.
James, într-un costum impecabil şi cu o pălărie îndrăzneaţă, arunca priviri
de cunoscător, din spatele lui Stephen.
 — Este fără doar şi poate un exemplar admirabil din operele maestrului,
remarcă el, intrînd în vorbă.
— Da, am dus-o la Julian Barron, la Sotheby şi părea să-i placă.
James se retrase cu un aer afectat într-un colţ al galeriei, încîntat să joace
rolul de expert. În momentul acela intră şi Robin, cu un exemplar al ziarului
Guardian ieşindu-i din buzunar.
— Bună dimineaţa, domnule Lamanns. Am auzit zvonindu-se la Sotheby că
aveţi un Van Gogh despre care am crezut întotdeauna că s-ar putea să fie în
Rusia. Mi-ar plăcea să scriu pentru ziarul de mîine cîteva paragrafe despre
istoricul picturii şi cum aţi ajuns în posesia lui. Sînteţi de acord?
— Aş fi încîntat, spuse Jean-Pierre, deşi pictura tocmai a fost reţinută de
Herr Drosser, distinsul anticar german, pentru o sută şaptezeci de mii de
guinee.
— Foarte convenabil, spuse James din fundul galeriei, ca unul care se
pricepe. Cred că este cel mai bun Van Gogh pe care l-am văzut la Londra după
Mademoiselle Revoux şi îmi pare rău că nu e scos la licitaţie de firma mea.
Sînteţi un om norocos, domnule Drosser. Dacă vă hotărîţi vreodată să-l vindeţi,
vă rog să mă contactaţi.
James îi înmînă lui Stephen o carte de vizită şi zîmbi spre Jean-Pierre.
Jean-Pierre îl privea pe James. Juca admirabil. Robin începu să ia note
într-un fel ce spera că pare stenografie şi i se adresă din nou lui Jean-Pierre.
— Aveţi o fotografie a picturii?
— Bineînţeles.
Jean-Pierre deschise un sertar şi scoase o fotografie color a picturii, de care
era prinsă o foaie bătută la maşină cu descrierea ei. I-o dădu lui Robin.
— Fii te rog atent cum îmi scrii numele, Lamanns. M-am plictisit să tot fiu
confundat cu o maşină de curse franceză.
Se întoarse spre Stephen.
— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, herr Drosser. Cum doriţi să vă
expediem pictura?
— Mi-o puteţi trimite mîine dimineaţă la hotelul Dorchester, la camera 120.
— Foarte bine, domnule.
Stephen se îndreptă spre ieşire.
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Robin. Îmi puteţi spune cum se scrie
numele dumneavoastră?
— DROSSER.
— Şi îmi daţi voie să amintesc de dumneavoastră în articol?
Stephen aplecă cu eleganţă capul şi ieşi. O porni pe Bond Street şi, spre
oroarea lui Jean-Pierre, Robin şi James, Harvey, fără să ezite o clipă, ieşi după
el.
Jean-Pierre se prăbuşi greoi pe biroul său de mahon, în stil georgian şi privi
disperat la Robin şi James.
— Doamne Sfinte, toată treaba nu este decît un fiasco. Şase săptămîni de
pregătire, trei zile de agonie şi rezultatul este că pleacă şi ne lasă cu buzele
umflate.
 Jean-Pierre privi furios spre La Moisson.
— Parcă Stephen ne asigura că Harvey va rămîne să se tocmească cu
Jean-Pierre. „E în caracterul său", îl imită James, cu voce jalnică. „Vă spun eu
că după ce va vedea pictura nu o să-şi mai ia ochii de la ea."
— Cine a pus la cale toată tîmpenia asta? mormăi Robin.
— Stephen, strigară toţi, alergînd spre fereastră.
— Ce interesantă este macheta aceasta de Henry Moore! spuse o doamnă
de vîrstă mijlocie, bine strînsă în corset, ţinînd mîna pe şoldul de bronz al unui
acrobat gol. Se strecurase pe nesimţite în galerie, în timp ce cei trei se lamen-
tau. Ce preţ are?
— Mă ocup de dumneavoastră imediat, doamnă, spuse Jean-Pierre. Pe
legea mea, am impresia că Metcalfe se ţine după Stephen. Sună-l la telefonul
portativ, Robin.
— Stephen, mă auzi? Fă orice, dar nu te uita pentru nimic în lume înapoi.
Avem impresia că Harvey se află doar la cîţiva paşi în urma ta.
— Ce naiba vrei să spui? Cum să se afle în urma mea? Ar trebui să fie cu
voi la galerie, să se tocmească pentru Van Gogh. Ce vă mai trece prin cap?
— Nu ne-a dat timp. A ieşit glonţ după tine, înainte ca vreunul dintre noi să
poată spune ceea ce aveam de gînd.
— Grozavi mai sînteţi! Şi acum ce vreţi să fac?
Jean-Pierre luă iniţiativa.
— Cel mai bine este să te duci la Dorchester, în eventualitatea că se ţine
într-adevăr după tine.
— Nici măcar nu ştiu unde naiba se află, se plînse Stephen.
Robin îi veni în ajutor.
— Mergi pe prima stradă la dreapta şi ajungi în Burton Street. Apoi drept
înainte pînă la Berkley Square. Ţine linia dreaptă, dar să nu te uiţi înapoi,
deoarece rişti să te prefaci în stană de piatră.
— James, spuse Jean-Pierre, gîndind repede şi clar, şi nu pentru prima
oară în viaţa lui. Iei un taxi, te duci imediat la hotelul Dorchester şi reţii
camera 120 pe numele Drosser. Ia cheia, pasează-i-o lui Stephen de îndată ce
intră pe uşă şi fă-te nevăzut. Stephen, mai eşti acolo?
— Da.
— Ai auzit tot ce-am spus?
— Da. Spune-i lui James să ia camera 119 sau 121 dacă 120 nu e liberă.
— E în regulă, spuse Jean-Pierre. Ia-o din loc, James.
James dădu buzna pe uşă şi luă un taxi de sub nasul unei doamne care
tocmai îi făcuse semn să se oprească, ceea ce nu ar fi făcut niciodată pînă
atunci.
— Hotelul Dorchester, strigă el. Cît poţi de repede.
Taxiul o porni ca din puşcă.
— Stephen, James a plecat şi îl trimit pe Robin să-l urmărească pe Harvey,
să te ţină la curent cu ce face şi să te conducă la Dorchester. Eu rămîn pe loc.
Restul e în regulă?
— Nu! spuse Stephen. Fă rugăciuni pentru mine. Am ajuns la Berkley
Street. Acum pe unde să o iau?
— Traversează grădina şi intră pe Hill Street.
Robin plecă din magazin şi o porni în fugă pe Burton Street, încetinind doar
la cincizeci de metri în spatele lui Harvey.
— Şi acum să vorbim despre Henry Moore, spuse doamna bine încorsetată.
— Dă-l în mă-sa pe Henry Moore, spuse Jean-Pierre, fără măcar să se uite
spre ea.
Pieptul susţinut cu sîrmă începu să tresalte.
— Tinere, nimeni nu mi-a mai vorbit vreodată în felul... Dar Jean-Pierre
ajunsese deja la toaletă şi închisese uşa.

— Acum traversezi South Audley Street şi continui pe Deanery Street.

Mergi înainte, nu te uita în stînga şi în dreapta şi, mai ales, nu privi înapoi.
Harvey este cam tot la cincizeci de metri în urma ta, spuse Robin. Trecătorii
priveau spre omul care se adresa unui mic aparat.

— Camera 120 este liberă?

— Da, domnule. S-a eliberat astăzi dimineaţă, dar nu sînt sigur dacă se
poate intra imediat în ea. S-ar putea ca femeia de serviciu să fie tocmai acolo.
Trebuie să mă interesez, domnule, spuse un recepţioner înalt, îmbrăcat în
costum de dimineaţă, ceea ce dovedea că are o funcţie mai importantă.
— O, nu vă faceţi nici o problemă, spuse James cu un accent german mult
mai bun decît al lui Stephen. Întotdeauna am stat în camera aceasta. Pot să o
rezerv pentru o noapte? Numele meu este Drosser, herr... Helmut Drosser.
Îi întinse discret o liră peste masă.
— Desigur, domnule.

— Acesta-i Park Lane, Stephen. Priveşte spre dreapta, hotelul mare din
colţ, chiar din faţa ta. E Dorchester. Semicercul pe care îl vezi este intrarea
principală. Urcă scările, treci de omul acela înalt în haină verde, intră pe uşa
batantă; în dreapta ta este recepţia. James ar trebui să fie acolo şi să te
aştepte.
Robin mulţumea cerului că dineul anual al Societăţii Regale de Medicină
avusese loc anul trecut la Dorchester.
— Unde-i Harvey? gemu Stephen.
— La patruzeci de metri în spatele tău.
Stephen grăbi pasul, urcă în fugă treptele hotelului Dorchester şi împinse
uşa batantă cu atîta forţă, încît două persoane care tocmai ieşeau se treziră în
stradă mult mai repede decît intenţionaseră. Domnul să fie lăudat, James era
acolo ţinînd cheia.
— Uite unde este liftul, spuse James, indicîndu-i-l. Ai avut grijă să-ţi alegi
cel mai scump apartament din hotel.
 Stephen privi în direcţia indicată de James şi se întoarse să-i mulţumească.
Dar James o şi pornise spre barul american, ca să fie sigur că nu va da Harvey
cu ochii de el cînd va sosi.
Stephen ieşi din lift la etajul întîi şi constată că hotelul Dorchester, în care
nu mai intrase niciodată, era la fel de tradiţional ca şi Claridge, iar covorul
gros, colorat în albastru regal şi auriu, îl conduse spre un apartament pe colţ,
admirabil mobilat şi cu privelişte spre Hyde Park. După ce intră se prăvăli
într-un fotoliu, nefiind prea sigur la ce să se aştepte. Nimic nu se petrecuse
conform planificării.

Jean-Pierre aştepta la magazin, James se aşezase la barul american şi

Robin trecea pe Park Lane, prin dreptul Băncii Barclay, o imitaţie de stil Tudor,
la cincizeci de metri de intrarea hotelului Dorchester.

— Locuieşte un domn Drosser în acest hotel? Cred că la camera 120, se

răsti Harvey.
Recepţionerul privi lista pasagerilor.
— Da, domnule. Sînteţi aşteptat?
— Nu, dar vreau să-i spun ceva prin telefonul de interior.
— Desigur, domnule. Dacă aveţi amabilitatea să mergeţi printre coloanele
acelea de la stînga dumneavoastră, veţi găsi cinci telefoane. Unul din ele este
pentru interiorul hotelului.
Harvey păşi grav printre coloane, după cum i se spusese.
— Daţi-mi camera 120, ceru el operatorului, care stătea la ghişeu, purtînd
uniforma verde a hotelului, cu castele aurii pe rever.
— Cabina nr. 1, vă rog, domnule.
— Domnul Drosser?
— La telefon, răspunse Stephen, pregătit să-şi supună accentul german la
un lung efort.
— Mă numesc Harvey Metcalfe. Mă întreb dacă pot veni sus să stăm puţin
de vorbă? Este în legătură cu Van Gogh-ul pe care l-aţi cumpărat
azi-dimineaţă.
— Mi-e teamă că nu prea este momentul potrivit. Eram gata să fac un duş
şi am o întîlnire pentru masa de prînz.
— Nu vă ţin mai mult decît cîteva minute.
Înainte ca Stephen să poată da un răspuns, telefonul se închise. După
cîteva minute se auzi o bătaie în uşă. Lui Stephen îi tremurau genunchii.
Răspunse cu voce nesigură. Se schimbase, îmbrăcînd halatul pus la dispoziţie
de hotel, şi părul său castaniu era mai dezordonat şi mai închis la culoare
decît în mod normal. Era singura deghizare care îi venise în cap, avînd atît de
puţin timp la dispoziţie, căci în planul original nu era prevăzută o întîlnire faţă
în faţă cu Harvey.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Drosser, dar am dorit să vă văd
imediat. Ştiu că tocmai aţi cumpărat un Van Gogh de la Galeria Lamanns şi
sper că, o dată ce sînteţi anticar, veţi fi dispus să-l revindeţi cu un profit bun.
— Vă mulţumesc, nu, spuse Stephen, relaxîndu-se pentru prima dată. Îmi
doresc de mulţi ani un Van Gogh, pentru galeria mea din Miinchen. Îmi pare
rău, domnule Metcalfe, nu-i de vînzare.
— Ascultaţi-mă, aţi plătit o sută şaptezeci de mii de guinee pentru el. Cît
face asta în dolari?
— O, cam patru sute treizeci şi cinci de mii de dolari.
— Vă dau cincisprezece mii de dolari dacă renunţaţi în favoarea mea. Tot ce
aveţi de făcut este să telefonaţi la galerie şi să le spuneţi că pictura este acum a
mea şi că voi trece să o achit
Stephen rămase tăcut, neştiind cum e mai bine să procedeze ca să nu dea
totul peste cap. Gîndeşte ca Harvey Metcalfe, îşi zise în gînd.
— Douăzeci de mii bani gheaţă şi s-a făcut.
Harvey ezita. Genunchii lui Stephen începură din nou să tremure.
— S-a făcut, spuse Harvey. Sunaţi imediat galeria.
Stephen ridică telefonul.
— Puteţi să-mi daţi Galeria Lamanns de pe Bond Street cît se poate de
repede? Am o întîlnire la masa de prînz.
După cîteva secunde primi legătura.
— Galeria Lamanns.
— Aş dori să vorbesc cu domnul Lamanns.
— În sfîrşit, Stephen, ce naiba se întîmplă cu tine?
— A, domnul Lamanns. Aici este herr Drosser. Vă amintiţi că am trecut pe
la galerie ceva mai devreme azi-di-mineaţă.
— Bineînţeles că-mi amintesc, măi nebunule. Ce-ai păţit, Stephen? Sînt eu,
Jean-Pierre.
— E un domn Metcalfe aici cu mine.
— Iisuse Hristoase, n-am ştiut, Stephen. Iartă-mă...
— Va trece pe la dumneavoastră în minutele următoare.
Stephen privi spre Harvey care dădu din cap afirmativ.
— Vă rog să-i daţi domnului Metcalfe pictura de Van Gogh pe care am
cumpărat-o eu azi-dimineaţă şi vă va da un cec pentru toată suma, o sută
şaptezeci de mii de guinee.
— Din dezastru în triumf, spuse Jean-Pierre încet.
— Regret mult că nu voi fi eu posesorul picturii, dar mi s-a făcut o ofertă
care nu poate fi refuzată, cum spun americanii. Vă mulţumesc pentru rolul pe
care l-aţi jucat, spuse Stephen şi puse receptorul în furcă.
Harvey scria un cec pentru douăzeci de mii de dolari.
— Mulţumesc, domnule Drosser. Aţi făcut din mine un om fericit.
— Nici eu nu am de ce mă plînge, spuse sincer Stephen.
Îl conduse pe Harvey pînă la uşă şi-şi strînseră mîinile.
— La revedere, domnule.
— Bună ziua, domnule Metcalfe.
Stephen închise uşa şi se îndreptă clătinîndu-se spre scaun, prea slăbit ca
să se mai poată ţine pe picioare.

Robin şi James îl văzură pe Harvey plecînd de la hotel. Robin îl urmări în

direcţia galeriei, speranţele crescîndu-i cu fiecare pas. James luă liftul pînă la
primul etaj şi aproape că alergă spre camera 120. Bătu tare în uşă. Zgomotul îl
făcu pe Stephen să sară în picioare. Simţea că nu mai poate îndura să dea din
nou ochii cu Harvey. Deschise uşa.
— James, tu eşti? Plăteşte camera pentru o noapte, anunţă că e liberă şi pe
urmă vino jos, în bar.
— Cum? De ce?
— Pentru o sticlă de Krug 1964 Privée Cuvée.

11

Jean-Pierre fu ultimul care ajunse la apartamentul lordului Brigsley, în

King's Road. Simţea că şi-a cîştigat drepul să se lase aşteptat. Cecul lui Harvey
fusese încasat şi contul Galeriei Lamanns avea pentru moment în credit patru
sute patruzeci şi şapte de mii cinci sute şaizeci de dolari. Pictura se afla în
posesia lui Harvey şi cerul nu căzuse încă peste ei. Jean-Pierre cîştigase mai
mulţi bani în două luni de fraudă, decît în zece ani de comerţ cinstit.
Ceilalţi trei îl salutară cu aclamaţiile rezervate în mod normal eroilor
sportului şi cu un pahar din ultima sticlă de Veuve Clicquot 1959 pe care o
mai avea James.
— Am avut noroc şi am scăpat cu bine, spuse Robin.
— Nu am avut noroc, ripostă Stephen. Ne-am păstrat calmul în momentele
grele şi am învăţat din practică faptul că Harvey este în stare să schimbe
regulile în mijlocul jocului.
— A schimbat aproape jocul, Stephen, spuse Robin.
— Sînt de acord. Deci trebuie să ne aducem mereu aminte că vom pierde
dacă nu vom avea succes, nu o dată, ci de patru ori. Nu trebuie să ne
subevaluăm adversarul numai pentru că am cîştigat prima rundă.
— Relaxează-te, domnule profesor, spuse James. Putem relua problemele
după cină. Anne a trecut pe aici în cursul după-amiezii, special ca să facă
budinca de somon, şi nu lunecă bine pe gît cu Harvey Metcalfe.
— Cînd urmează să o întîlnesc pe această fată de basm? întrebă
Jean-Pierre.
— Cînd se va termina toată povestea aceasta.
- Nu te însura cu ea, James. N-o interesează decît banii noştri.
Rîseră toţi. James trăgea nădejde că va veni ziua cînd le va putea spune că
ea a ştiut totul, tot timpul. Aduse platoul cu boeuf en croute şi două sticle de
Echezeaux 1970. Jean-Pierre adulmecă apreciativ sosul.
— Dacă mă gîndesc bine, ar merita totuşi să te însori, în cazul că şi în pat
este măcar pe jumătate atît de pricepută ca la bucătărie.
— Nu vei avea ocazia să constaţi acest lucru, Jean-Pierre. Mulţumeşte-te
să-i apreciezi sosurile franţuzeşti.
— Ai fost deosebit de bun azi-dimineaţă, James, spuse Stephen, schimbînd
vorba de la subiectul preferat al lui Jean-Pierre. Ar trebui să te faci actor. Ca
membru al aristocraţiei britanice, îţi iroseşti pur şi simplu talentul.
— Mi-am dorit întotdeauna asta, dar bătrînul meu este împotrivă. Cineva
care se aşteaptă la o moştenire importantă trebuie să fie pregătit să se alinieze
descendenţilor.
— Hai să-l lăsăm să joace toate cele patru roluri la Monte Carlo, sugeră
Robin.
Auzind de Monte Carlo se potoliră cu toţii.
— La treabă, spuse Stephen. Pînă acum am primit patru sute patruzeci şi
şapte de mii cinci sute şaizeci de dolari. Costul picturii şi plata unei nopţi la
Dorchester, pe care nu o prevăzusem, au ridicat cheltuielile la unsprezece mii o
sută patruzeci şi doi de dolari, astfel că Matcalfe ne mai datorează cinci sute
şaizeci şi trei de mii cinci sute optzeci şi doi de dolari. Gîndiţi-vă la ce am
pierdut, nu la ce am cîştigat. Şi acum, pentru acţiunea de la Monte Carlo, care
depinde de o coordonare şi un sincronism perfect şi de capacitatea noastră de
a ne juca rolurile timp de mai multe ore, Robin ne va da ultimele instrucţiuni.
Robin scoase din servieta de lîngă el dosarul verde şi revăzu cîteva
momente ultimele însemnări pe care le făcuse.
— Jean-Pierre, chiar de astăzi va trebui să laşi să-ţi crească barba, astfel ca
în trei săptămîni să fii de nerecunoscut. Trebuie, de asemenea, să-ţi tai foarte
scurt părul. Robin zîmbi rece spre Jean-Pierre, văzîndu-l cum se strîmbă. Ei
da, o să arăţi absolut îngrozitor.
— Acest lucru, spuse Jean-Pierre, nu va fi posibil.
— Cum merg bacaraua şi douăzeci şi unu? continuă Robin.
— Am pierdut treizeci şi şapte de dolari în trei săptămîni, ceea ce include şi
taxa de membru la Claremont şi Golden Nugget.
— Trece totul la cheltuieli, spuse Stephen. În felul acesta suma pe care
ne-o datorează se ridică la cinci sute şaizeci şi trei de mii şase sute
nouăsprezece dolari.
Ceilalţi zîmbiră. Numai buzele lui Stephen rămaseră nemişcate. Era cît se
poate de serios.
— James, cum te descurci cu condusul camionetei?
— Pot ajunge în Harley Street, de la spitalul St Thomas, în paisprezece
minute. Ar trebui să pot parcurge traseul şi la Monte Carlo în unsprezece
minute, dar, fireşte, vreau să mă exersez şi acolo cu o zi înainte. Mai întîi,
trebuie să mă obişnuiesc să conduc pe partea opusă a drumului.
— Ciudat cum toată lumea, în afară de britanici, conduc pe partea opusă a
drumului, observă Jean-Pierre.
James nu-l luă în seamă.
— Nu sînt nici foarte sigur de toate semnele de circulaţie de pe continent.
— Le găseşti descrise cu de-amănuntul în ghidul Michelin pe care vi l-am
dat ca parte a dosarului meu.
— Ştiu, dar tot mă voi simţi mai sigur după ce am parcurs traseul; nu-i
suficient să studiezi doar hărţile. Există o mulţime de străzi cu sens unic la
Monaco şi n-aş vrea să mă oprească poliţia că am luat-o pe sens interzis,
tocmai cînd îl voi avea la spate pe Harvey Metcalfe leşinat.
— Nu-ţi face probleme. Ai tot timpul după ce ajungem acolo. A mai rămas
Stephen, care este unul dintre cei mai competenţi studenţi în medicină pe care
i-am avut vreodată. Te simţi sigur pe noile tale cunoştinţe, sper?
— Cam la fel de sigur ca de accentul tău american, Robin. În orice caz, sper
că Harvey Metcalfe nu se va ocupa de asemenea fleacuri, cînd ne vom întîlni.
— Nu-ţi face griji, Stephea Crede-mă, nu-şi va da seama cine eşti, nici dacă
te prezinţi drept herr Drosser şi ai cîte un Van Gogh sub fiecare braţ.
Robin le distribui orarul ultimelor repetiţii în Harley Street şi St. Thomas şi
mai consultă încă o dată dosarul verde.
— Am reţinut patru camere, la patru etaje diferite, în Hôtel de Paris şi am
confirmat toate aranjamentele cu spitalul central Prinţesa Grace. Hotelul are
reputaţia de a fi unul dintre cele mai bune din lume. E scump, bineînţeles, dar
e convenabil, fiind la doi paşi de cazino. Zburăm la Nisa luni, o zi după ce
Harvey se va instala pe iahtul său.
— Ce facem tot restul săptămînii? întrebă cu inocenţă James.
Stephen luă din nou conducerea.
— Studiem dosarul verde, ca să-l ştim ca pe apă de la un capăt la altul
vineri, cînd vom face repetiţia generală în costume. Lucrul cel mai important
pentru tine, James, este să-ţi storci creierii şi să ne spui ce intenţionezi să faci.
James se posomori brusc.
Stephen închise dosarul cu vioiciune.
— Aceasta-i cam totul pentru astă-seară.
— Mai stai, Stephen, spuse Robin. Hai să te mai dezbrăcăm o dată. Vreau
să văd dacă reuşim să fim gata în nouăzeci de secunde.
Stephen se lungi, cam în silă, în mijlocul camerei, iar James şi Jean-Pierre,
repede şi cu grijă, îl dezbrăcară de haine.
— Optzeci şi şapte de secunde. Excelent, spuse Robin, privind spre
Stephen, gol puşcă, cu excepţia ceasului. Ei, drace, priviţi ceasul! Trebuie să
mă întorc la Newbury. Nevasta mea o să creadă că am o amantă şi zău că nu
mă atrage nici unul dintre voi.
Stephen se îmbrăcă repede, în timp ce ceilalţi se pregăteau de plecare.
Qteva minute mai tîrziu, James stătea la poarta de intrare, privindu-i cum se
îndepărtează unul cîte unul. De îndată ce nici Stephen nu se mai văzu, se
repezi jos la bucătărie.
— Ai ascultat?
— Da, iubitule. Sînt toţi destul de drăguţi şi le dau dreptate că sînt
supăraţi pe tine. Au dat dovadă de mult profesionalism în toată afacerea, în
timp ce tu păreai singurul amator. Trebuie să găsim ceva şi pentru tine, să nu
rămîi mai prejos. Mai este o săptămînă pînă pleacă Metcalfe la Monte Carlo şi
trebuie să folosim timpul în mod constructiv.
 James suspină:
— Hai să ne mai bucurăm de noaptea aceasta. Cel puţin astăzi dimineaţă a
fost un triumf.
— Da, dar nu al tău. De mîine ne punem pe treabă.

12

— Pasagerii pentru zborul nr.7, în direcţia Nisa, sînt invitaţi la avion, la

poarta nr.7, răsună difuzorul de la terminalul nr.l al aeroportului Heathrow.
— E pentru noi, spuse Stephen.
Urcară toţi patru cu scara rulantă pînă la etajul întîi şi porniră pe coridorul
lung. După ce au fost controlaţi să nu aibă arme, bombe sau alte asemenea
obiecte folosite de terorişti, îşi continuară drumul pe rampă.
Stăteau separat, nu vorbeau între ei, nu se uitau unul la altul. Stephen îi
prevenise că avionul ar putea fi înţesat de prieteni ai lui Harvey şi fiecare îşi
imagina că este aşezat lîngă cel mai apropiat dintre ei.
James privea mohorît la cerul fără nori. Împreună cu Anne, citise toate
cărţile pe care putuseră pune mîna şi în care se vorbea despre bani furaţi sau
duplicitate, dar nu găsiseră nimic ce ar fi putut plagia. Chiar şi Stephen, în
timp ce se lăsa dezbrăcat sau făcea practică la St. Thomas, începuse să piardă
nădejdea că va reuşi să găsească un plan potrivit pentru James.
Avionul Trident ateriză la Nisa la ora treisprezece patruzeci, iar călătoria cu
trenul de la Nisa la Monte Carlo le mai luă douăzeci de minute. Fiecare
membru al echipei se îndreptă de unul singur spre elegantul Hôtel de Paris, în
Piaţa Cazinoului. La ora nouăsprezece erau toţi în camera 217.
— Şi-a ocupat fiecare camera?
Toţi trei confirmară clătinînd din cap.
— Pînă acum totul este în regulă, spuse Robin. Să vedem ce avem de făcut
mai departe. Jean-Pierre, la noapte te duci la cazino şi joci cîteva partide de
bacara şi douăzeci şi unu. Încearcă să te obişnuieşti cu locul şi orientează-te,
ca să ştii să te mişti. Mai observă şi dacă există deosebiri în ceea ce priveşte
regulile, faţă de ce ştii de la Claremont, şi ai grijă să nu scoţi un cuvînt în
engleză. Ţi-e teamă că se poate ivi vreo problemă?
— Nu, nu văd ce ar putea să fie, Robin. De fapt, ar fi mai bine să încep
repetiţiile.
— Nu pierde prea mulţi din banii noştri, spuse Stephen. Jean-Pierre, de o
eleganţă orbitoare, în smoching şi cu
barbă, zîmbi şi, ieşind din camera 217, coborî pe scări, evi-tînd liftul.
Străbătu pe jos mica distanţă dintre hotel şi faimosul cazino.
Robin continuă:
— James, tu iei un taxi de la cazino pînă la spital. Cînd ajungi acolo, laşi
contorul să meargă şi te îndepărtezi cîteva minute, apoi te întorci la cazino. În
mod obişnuit poţi conta că taxiul alege drumul cel mai scurt, dar, ca să fii
sigur, spune-i şoferului că este ceva urgent. Astfel vei avea prilejul să observi
ce drum foloseşte cînd e grăbit. După ce te-a adus înapoi la cazino, mergi pe
jos pînă la spital şi înapoi. În felul acesta vei avea răgaz să cunoşti bine
drumul. Cînd simţi că eşti stăpîn pe ruta aceasta, fă acelaşi lucru cu drumul
de la spital la iahtul lui Harvey. Nu intra la cazino şi nu te apropia de iaht atît
de mult, încît să poţi fi văzut. A fi văzut acum înseamnă a fi recunoscut mai
tîrziu.
— Dar cum voi putea să cunosc cazinoul dacă nu-l văd decît în noaptea
operaţiunii?
— Jean-Pierre va avea grijă de asta. Te va întîmpina la uşă, deoarece
Stephen nu-l va putea lăsa singur pe Harvey. Nu cred că te vor obliga să
plăteşti taxa de intrare de doisprezece franci dacă te vor vedea îmbrăcat în
halat alb, purtînd o targă. Dar pentru orice eventualitate să-i ai pregătiţi. Cînd
ai terminat plimbările, du-te în cameră şi stai acolo pînă la întîlnirea noastră
de mîine dimineaţă la ora unsprezece. Stephen, mă voi duce şi eu la spital să
controlez dacă s-a aranjat totul, aşa cum m-am înţeles cu ei prin telefon de la
Londra. Dacă dai cu ochii de noi, prefă-te că nu ne cunoşti.
Cînd James pleca din camera 217, Jean-Pierre ajunsese la cazino.
Cazinoul se află chiar în inima oraşului Monte Carlo, pe malul mării,
înconjurat de grădini minunate. Clădirea actuală are mai multe aripi, cea mai
veche dintre ele fiind realizată de Charles Garnier, arhitectul care a proiectat
Opera din Paris. Sălile de joc, adăugate în anul 1910, sînt legate printr-un
atrium de Sala Garnier în care sînt prezentate spectacole de operă şi balet.
Jean-Pierre urcă mîndru scările de marmură care duceau la intrare şi plăti
taxa de doisprezece franci. Sălile de joc sînt spaţioase, atmosfera de aici
sugerează decadenţa şi grandoarea Europei de la începutul secolului nostru.
Covoare roşii, imense, statui, picturi şi tapiserii fac ca aspectul clădirii să fie
aproape regal, iar portretele îi conferă un aer de casă de ţară, încă locuită.
Jean-Pierre constată că cei care jucau erau de toate naţionalităţile: arabi şi
evrei jucau unul alături de celălalt lîngă roata ruletei şi discutau între ei cu o
dezinvoltură care era de neimaginat la Naţiunile Unite. Jean-Pierre se simţea în
largul său, în lumea ireală a celor bogaţi. Robin îi evaluase corect posibilităţile
şi-i încredinţase un rol pe care îl putea juca cu aplomb.
Jean-Pierre petrecu mai bine de trei ore studiind planul după care era
aranjat interiorul cazinoului, sălile de joc, barurile, restaurantele, telefoanele,
intrările şi ieşirile. Apoi îşi îndreptă atenţia spre jocul propriu-zis. Constată că
se juca bacara în două reprize, la ora cincisprezece şi la ora douăzeci şi trei, în
aşa-numitele Salons Privés şi află de la Pierre Cattalano, şeful departamentului
pentru relaţii externe al cazinoului, în care dintre aceste camere rezervate
prefera Harvey Metcalfe să joace.
Douăzeci şi unu se juca în Salon des Amériques, în fiecare zi, începînd de
la ora unsprezece. Existau trei mese şi informatorul lui Jean-Pierre îi spuse că
Harvey stă întotdeauna la masa nr. 2, scaunul nr. 3. Jean-Pierre jucă puţin
douăzeci şi unu şi bacara, vrînd să descopere dacă sînt deosebiri faţă de
regulile aplicate la Claremont. De fapt, nu exista nici una, căci clubul
Claremont a rămas credincios regulilor franceze.
Harvey Matcalfe intră cu mult tapaj la cazino, îndată după ora douăzeci şi
trei, lăsînd în urmă o dîră de scrum de ţigară care ducea spre masa de bacara.
Jean-Pierre, aşezat la bar în aşa fel încît să nu atragă atenţia, privea cum
crupierul-şef îl conduse politicos pe Harvey la scaunul rezervat, apoi se
îndreptă spre Salon des Amériques unde, la masa nr. 2, la care se juca
douăzeci şi unu, puse pe unul din scaune un cartonaş discret, alb, pe care
scria Réservé. Harvey era evident un client favorizat. Conducerea cazinoului
ştia tot atît de bine ca şi Jean-Pierre care erau jocurile pe care le aborda
Harvey Metcalfe. La ora douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte de minute,
Jean-Pierre se retrase discret în solitudinea camerei sale de hotel, unde rămase
pînă a doua zi la ora unsprezece. Nu telefonă nimănui şi nu comandă nimic în
cameră.
Şi pentru James programul de seară se desfăşură bine. Şoferul de taxi era
grozav. Cuvîntul „urgent" îl făcu să devină un Walter Mitty. Goni prin Monte
Carlo de parcă participa la raliu. Cînd după doar opt minute şi patruzeci şi
patru de secunde ajunse la spital, lui James îi veni puţin rău şi trebui să se
odihnească vreo cîteva minute în holul de intrare a pacienţilor, înainte de a se
întoarce la taxi.
— Înapoi la cazino, dar, te rog, mult mai încet.
Drumul de întoarcere pe strada Grimaldi dură puţin mai mult de
unsprezece minute şi James hotărî că va încerca să-l străbată cam în zece
minute. Plăti taximetristului şi porni pe jos, pentru a pune în practică a doua
parte a instrucţiunilor primite.
Drumul pe jos pînă la spital şi îndărăt se făcea într-o jumătate bună de oră.
Simţea cum aerul nopţii îi atinge blînd obrazul, iar străzile erau pline de
oameni care vorbeau cu însufleţire. Turismul este sursa de venit cea mai
importantă a principatului şi monegascii se străduiesc ca vizitatorii să se simtă
bine. James trecu pe lîngă nenumărate restaurante cu mesele aşezate pe
trotuar şi magazine de suveniruri, pline de obiecte scumpe, dar lipsite de
valoare, care, odată cumpărate, vor fi uitate sau pierdute peste o săptămînă. Pe
trotuare treceau grupuri gălăgioase de turişti, al căror babei multilingv forma
un fel de cor pentru gîndurile lui James îndreptate spre Anne. În drumul spre
cazino, luă un taxi pînă în port, să vadă unde este ancorat iahtul Messenger
Boy al lui Harvey, iar de acolo se duse din nou la spital. Reluă traseul pe jos,
apoi, asemenea lui Jean-Pierre, se retrase în camera lui, înainte de miezul
nopţii, cu sarcinile îndeplinite.
Robin şi Stephen constatară că drumul de la hotel la spital dura peste
patruzeci de minute. La sosire, Robin întrebă la recepţie dacă îl poate vedea pe
intendentul-şef.
— Intendentul de noapte este de serviciu, spuse o infirmieră franţuzoaică,
cu halatul proaspăt scrobit. Cine să-i spun că-l întreabă pe el?
Pronunţia ei englezească era excelentă şi amîndoi se feriră să zîmbească de
mica ei greşeală.
— Doctorul Wiley Barker de la Universitatea din California.
 Robin făcu în gînd o rugăciune ca intendentul francez să nu ştie cumva că
Wiley Barker, medicul preşedintelui Nixon, şi unul dintre cei mai respectaţi
chirurgi din lume, era la acea oră în Australia, pentru a ţine o serie de
conferinţe la cele mai importante universităţi.
— Bonsoir, domnule doctor Barker. Sînt domnul Bartise şi vă stau la
dispoziţie. Vizita dumneavoastră onorează umilul nostru spital.
Accentul american al lui Robin făcu inutilă orice conversaţie în franceză.
— Mi-ar plăcea să văd cum este amplasată sala de operaţie, spuse Robin, şi
să mă asigur că a fost reţinută, începînd de mîine, pentru următoarele cinci
zile, în fiecare noapte de la ora douăzeci şi trei, la ora patru.
— Este exact, domnule doctor Barker, spuse intendentul, verificînd nişte
hîrtii prinse cu clame de o planşetă. Sala de operaţie se află după următorul
coridor. Vă rog să mă urmaţi.
Sala nu era deosebită de cea în care îşi făcuseră ei practica la spitalul St.
Thomas; erau de fapt două camere separate de o uşă. Era bine echipată şi un
semn din cap făcut de Robin îi confirmă lui Stephen că are toate instrumentele
necesare. Robin fu impresionat. Deşi spitalul nu avea decît aproximativ două
sute de paturi, sala de operaţie era dintre cele mai moderne. Era evident că aici
fuseseră trataţi oameni bogaţi.
— Veţi avea nevoie de un anestezist sau de infirmiere care să vă asiste,
domnule doctor Barker?
— Nu, răspunse Robin. Am propriul meu anestezist şi personalul necesar,
dar doresc să-mi fie pregătită în fiecare seară o casoletă cu instrumentele care
se folosesc pentru o laparotomie. În tot cazul, va fi posibil să vă anunţ cu o oră
înainte, pentru a putea face ultimele pregătiri.
— E timp suficient. Credeţi că mai aveţi nevoie de ceva, domnule?
— Da, vehiculul special pe care l-am comandat. Poate fi gata pentru şoferul
meu mîine la ora douăzeci şi patru?
— Da, domnule doctor Barker. Va fi în micul parcaj din spatele spitalului,
iar şoferul dumneavoastră poate lua cheile de la recepţie.
— Îmi puteţi recomanda o agenţie de la care pot angaja o infirmieră cu
experienţă care să îngrijească pacientul după operaţie?
— Bien sûr, agenţia Auxiliaire Médical din Nisa va fi fericită să vă servească,
la un preţ destul de mare, fireşte.
— Fireşte, repetă Robin. Şi aceasta îmi aminteşte să vă întreb dacă aţi făcut
calculele tuturor cheltuielilor?
— Da, domnule doctor. Am primit săptămîna trecută, din California, un cec
de şapte mii de dolari.
Robin era foarte mîndru de această idee. Fusese uşor de pus în aplicare.
Stephen luase legătura cu banca sa de la Harvard şi le ceruse să trimită un
mandat de plată, din partea băncii First National City din San Francisco,
secretariatului spitalului din Monte Carlo.
— Vă mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi-l acordaţi, domnule
Bartise. Aţi fost foarte amabil. Înţelegeţi, nu ştiu exact în care noapte îmi voi
aduce pacientul. E destul de bolnav, deşi nu-şi dă seama, şi trebuie să-l
pregătesc pentru operaţie.
— Bineînţeles, mon cher docteur.
— Şi, în sfîrşit, v-aş fi recunoscător dacă aţi spune la cît mai puţină lume
cu putinţă că mă aflu la Monte Carlo. Încerc să fur cîteva zile de concediu,
profîtînd de această operaţie.
— Înţeleg, domnule doctor Barker. Puteţi fi sigur de discreţia mea.
Robin şi Stephen îşi luară rămas bun de la doctorul Bartise şi se întoarseră
la hotel cu un taxi.
— Mă simt întotdeauna uşor umilit cînd văd cît de bine vorbesc francezii
limba noastră, în comparaţie cu felul cum o stîlcim noi pe a lor, spuse
Stephen.
— E numai vina voastră, a americanilor, replică Robert.
— Ba nu. Dacă Franţa ar fi cucerit America, franceza voastră ar fi
excelentă. Dă vina pe Părinţii Pelerini.
Robin rîse. Nici unul dintre ei nu mai scoase nici o vorbă pînă ajunseră în
camera 217, de frică să nu-i audă cineva. Stephen nu avea îndoieli în legătură
cu riscul şi responsabilitatea pe care le-o impunea executarea planului lui
Robin.

Harvey Metcalfe era pe puntea iahtului său, făcînd plajă şi citind ziarele de
dimineaţă. Nice-Matin, lucru care îl enerva, era în limba franceză. Se trudea
să-l citească, apelînd la un dicţionar, deoarece dorea să vadă dacă era vreun
eveniment monden la care merita să aranjeze să fie invitat. Jucase pînă
noaptea tîrziu şi acum se bucura simţind razele soarelui pe spinarea lui grasă.
Dacă s-ar fi putut obţine aceasta cu bani, ar fi fost înalt de un metru optzeci şi
doi, ar fi avut şaptezeci şi şapte de kilograme şi păr din belşug; dar nici o
cantitate de ulei pentru bronzat nu împiedica ţeasta lui pleşuvă să fie arsă de
soare, fapt pentru care şi-o acoperea cu o şapcă pe care scria „Sînt foarte sexy".
Dacă domnişoara Fish l-ar putea vedea acum...
La ora unsprezece, cînd Harvey se întorcea pe spate, ex-punîndu-şi la soare
stomacul masiv, James intra în camera 217, unde era aşteptat de ceilalţi din
echipă.
Jean-Pierre raportă despre felul cum sînt dispuse sălile în interiorul
cazinoului şi despre obiceiurile lui Harvey Met-calfe. James îi informă în
legătură cu cursele pe care le făcuse prin oraş noaptea anterioară şi confirmă
faptul că speră să poată parcurge distanţa în mai puţin de unsprezece minute.
— Perfect, spuse Robert. Stephen şi cu mine am făcut cincisprezece minute
cu taxiul de la spital la hotel, astfel că, dacă Robin îmi va da semnalul imediat
ce balonul s-a ridicat în aer la cazino, voi avea probabil destul timp să mă
asigur că totul este gata înainte de sosirea voastră.
— Sper ca balonul să cadă, nu să se ridice, la cazino, remarcă Jean-Pierre.
Am angajat o infirmieră de la o agenţie care m-a asigurat că va fi pregătită
cînd o vom chema, începînd de mîine seară. Spitalul are toate instalaţiile de
care am nevoie. Va dura cam două minute să duci o targă de la uşa principală
în sala de operaţie, astfel încît din momentul în care James pleacă de la
parcare voi avea cel puţin şaisprezece minute să mă pregătesc. Cheile au fost
lăsate la recepţie pe numele doctorului Barker. Ia ambulanţa şi fă două probe,
nu mai mult. Nu doresc să trezeşti interes, făcînd ceva neobişnuit. Şi, te rog,
pune pachetul acesta în cabina din spate a ambulanţei.
— Ce ai în el?
— Trei halate lungi de laborator şi un stetoscop pentru Stephen. Cînd
ajungi la maşină, vezi dacă poţi desface targa cu uşurinţă. După ce ai făcut
cele două curse, du vehiculul înapoi în parcaj, întoarce-te în cameră şi rămîi
acolo pînă la ora douăzeci şi trei. De la acesta oră pînă la patru va trebui să
aştepţi în parcaj pînă ce Jean-Pierre va da semnalul că se trece la acţiune sau
că alarma a încetat. Fiecare să-şi cumpere baterii pentru transmiţător. Nu
vreau ca tot planul să se prăbuşească din cauza unei baterii de zece penny.
Mi-e teamă că pînă diseară nu mai ai nimic de făcut, Jean-Pierre, decît să te
odihneşti. Sper că ai vreo carte bună la tine în cameră.
— N-aş putea să mă duc la Princess Cinema, să văd La Nuit Américaine
regizată de François Truffaut? Îmi place la nebunie Jacqueline Bisset. Vive la
France!
— Dragul meu Jean-Pierre, domnişoara Bisset e din Reading, spuse James.
— Nu-mi pasă. Tot doresc să o văd.
— O broască ce se duce în petit, rîse James de el.
— Dar de ce nu? întrebă Robin. Ultimul lucru la care ne putem aştepta de
la Harvey este să suporte un film francez netitrat. Sper să-ţi placă şi baftă
pentru la noapte, Jean-Pierre...
Jean-Pierre plecă la fel de liniştit cum venise, lăsîndu-i pe ceilalţi,
împreună, în camera 217.
— Foarte bine, James. Poţi să-ţi faci cursele cînd pofteşti, dar ai grijă să fii
în formă bună la noapte.
— Perfect. Mă duc să iau cheile de la recepţia spitalului. Să sperăm că nu
mă opreşte nimeni pentru vreo urgenţă reală.
— Şi acum, Stephen, hai să revedem amănuntele. Dacă planul nu ne
reuşeşte, pe lîngă bani, pierdem şi altceva mai important. Să o luăm de la
capăt. Ce faci dacă oxidul de azot scade sub cinci litri...

— Trecem la acţiune! Trecem la acţiune! Operaţiunea Metcalfe. Aici e

Jean-Pierre. Sînt pe treptele cazinoului. Mă auzi, James?
— Da. Sînt în parcarea spitalului. Stop.
— Aici e Robin, sînt pe balconul camerei 217. Stephen este cu tine, James?
— Da. Bea de unul singur la bar.
— Noroc bun şi stop.
Jean-Pierre făcea un apel la fiecare oră, începînd cu ora nouăsprezece pînă
la ora douăzeci şi trei, doar ca să-i informeze pe Robin şi James că Harvey nu a
venit încă.
În sfîrşit, la ora douăzeci şi trei şi douăzeci şi şapte de minute, îşi făcu şi el
apariţia şi se aşeză pe locul rezervat, la masa de bacara. Stephen se opri din
băutul sucului de roşii şi Jean-Pierre se apropie, aşteptînd cu răbdare ca
bărbatul din stînga lui Harvey sau cel din dreapta lui să plece. Trecu o oră.
Harvey pierdea puţin, dar continua să joace. Tot aşa şi americanul înalt şi
subţire din dreapta şi francezul din stînga. Mai trecu o oră şi tot nici o mişcare.
Apoi, brusc, francezul din stînga lui Metcalfe, după o serie de ghinioane, îşi
adună puţinele fise care îi mai rămăseseră pe masă. Jean-Pierre se îndreptă
spre el.
— Mi-e teamă, domnule, că acest scaun este rezervat de altcineva, spuse
crupierul care ţinea banca. Avem un loc care nu a fost rezervat de cealaltă
parte a mesei.
— Nu are nici o importanţă, spuse Jean-Pierre, care se dădu înapoi,
nedorind să atragă atenţia şi blestemînd politeţea cu care monegascii îi
tratează pe cei bogaţi. Stephen văzuse de la bar cele întîmpiate şi făcea pe furiş
semne de plecare. Se întoarseră cu toţii în camera 217, îndată după ora două.
— Ce greşeală stupidă şi afurisită, fir-ar al dracului să fie. Trebuia să mă
gîndesc la o rezervare din momentul în care am ştiut că Harvey are una.
— Ba a fost greşeala mea. Nu am habar de felul cum procedează cazinourile
şi ar fi trebuit să mă informez în timpul repetiţiilor, spuse Robin, mîngîindu-şi
mustaţa de provenienţă recentă.
— Nimeni nu are nici o vină, îi consolă Stephen. Mai avem încă trei nopţi;
nu văd nici un motiv de panică. Trebuie să găsim o soluţie pentru a-ţi asigura
locul de lîngă Harvey, dar deocamdată mergem la culcare şi ne întîlnim din
nou, aici, mîine la ora zece.
Plecară puţin deprimaţi. Robin se perpelise ca pe jăratic, timp de patru ore,
la hotel. James se plictisise şi-i fusese frig în parcarea hotelului, lui Stephen i
se făcuse silă de suc de roşii, iar Jean-Pierre stătuse ore întregi în picioare,
lîngă masa de bacara, aşteptînd un scaun care nu era liber.

Harvey stătea lungit la soare. Pielea i se înroşise, dar spera să se bronzeze

pînă la sfîrşitul săptămînii. Aşa cum citise în numărul pe care îl avea din New
York Times, preţul aurului continua să crească, iar marca germană şi francul
elveţian rămîneau pe loc, în timp ce dolarul scădea în comparaţie cu toate
celelalte valute, cu excepţia lirei sterline. Lira sterlină echivala cu doi dolari
patruzeci şi doi de cenţi. Harvey considera că valoarea ei reală nu era decît de
un dolar optzeci şi, cu cît va ajunge mai repede acolo, cu atît mai bine.
Nimic nou, gîndea el, cînd fu trezit de sunetul strident al unui telefon. Nu
reuşea să se deprindă cu soneria telefoanelor străine. Valetul, grijuliu, ieşi zorit
pe punte cu aparatul ataşat la o coardă extensibilă.
— Bună, Lloyd. Nu ştiam că eşti la Monte... Hai să ne întîlnim... La ora
douăzeci?... Şi eu... Am început chiar să mă bronzez... O fi probabil
bătrîneţea... Cum?... E în regulă, ne vedem aşa cum am hotărît.
Harvey puse receptorul în furcă şi ceru valetului un whisky mare cu
gheaţă. Luă din nou ziarul şi începu să citească liniştit veştile rele financiare.
 — Aceasta pare să fie soluţia cea mai evidentă? spuse Stephen. Toţi dădură
afirmativ din cap.
— Jean-Pierre va renunţa la masa de bacara şi îşi va rezerva locul de lîngă
Harvey, la masa unde se joacă douăzeci şi unu, în Salon des Amériques, unde
îl va aştepta pînă va schimba jocul. Cunoaştem ambele scaune pe care stă de
obicei Harvey cînd joacă şi ne vom modifica planurile în raport cu locul unde se
va afla.
Jean-Pierre formă numărul de telefon al cazinoului şi ceru să vorbească cu
Pierre Cattalano:
— Réservez-moi la deuxième place à la table 2 pour le vingt-et-un ce soir et
demain soir, s' il vous plaît.
— Je pense que cette place est déjà réservée, Monsieur. Un instant, s'il vous
plaît, je vais, vérifier.
— Peut-être que cent francs la rendra libre, răspunse Jean-Pierre.
— Mais certainement, Monsieur. Présentez vous a moi dès votre arrivée, et le
nécessaire sera fait.
— Merci, spuse Jean-Pierre şi închise telefonul. E în regulă.
Jean-Pierre transpirase în mod vizibil, deşi, dacă conversaţia telefonică nu
ar fi avut alt scop decît să i se rezerve un loc la masa de joc, nu ar fi apărut
nici un strop de sudoare. Se întoarse fiecare în camera lui.
Cînd ceasul din piaţa oraşului bătu ora douăsprezece, Robin aştepta tăcut
în camera 217, James stătea în parcarea de maşini fredonînd Îmi merge foarte
bine fără tine, Stephen era la bar, în Salon des Amériques, făcîndu-şi de lucru
cu un alt suc de roşii, iar Jean-Pierre stătea pe scaunul nr. 2, la masa nr. 2 şi
juca douăzeci şi unu. Atît Stephen cît şi Jean-Pierre îl văzură pe Harvey intrînd
pe uşă şi vorbind cu un om îmbrăcat într-o haină ţipătoare, în carouri, pe care
numai un texan ar fi putut-o purta în afara propriei sale grădini. Harvey şi
prietenul său se aşezară împreună la masa de bacara. Jean-Pierre bătu
grabnic în retragere, spre bar.
— O, nu! Mă las păgubaş.
— Nu, nu te laşi. Hai înapoi la hotel.

Moralul lor era foarte scăzut cînd se adunară în camera 217, dar toţi erau
de acord că Stephen luase decizia corectă. Nu-şi puteau asuma riscul ca toată
acţiunea să le fie urmărită atent de un prieten al lui Harvey.
— Prima noastră acţiune a început să pară puţin cam prea reuşită ca să fie
adevărată, spuse Robin.
— Nu vorbi prostii, spuse Stephen. Am avut şi atunci două alanne false şi
tot planul a trebuit schimbat în ultimul minut. Nu ne putem aştepta de la el să
vină de bunăvoie la noi şi să ne înmîneze banii. Lăsaţi gîndurile negre şi
mergeţi să dormiţi puţin.
Se întoarse fiecare în camera lui, dar de somn nu prea avură parte.
Încordarea începuse să-şi spună cuvîntul.

— Cred că am jucat destul, Lloyd. O noapte bunicică.

— Poate vrei să spui pentru tine, Harvey, nu pentru mine. Tu eşti unul
dintre cei care nu ştiu decît să cîştige.
Harvey bătu viguros în umărul acoperit cu carouri. Dacă era ceva care să-i
placă mai mult decît propriul lui succes, era nereuşita altora.
— Vrei să rămîi la noapte la mine pe iaht, Lloyd?
— Nu, mulţumesc. Trebuie să mă întorc la Nisa. Am o întîlnire la Paris, în
Franţa, mîine la prînz. Pe curînd, Harvey. Ai grijă de tine. Îl împunse cu
degetul pe Harvey între coaste. Văd că eşti foarte bine împănat.
— Noapte bună, Lloyd, răspunse Harvey cam înţepat.

Seara următoare, Jean-Pierre nu veni la cazinou decît pe la ora douăzeci şi

trei. Harvey Metcalfe era deja la masa de bacara; mai puţin Lloyd. Stephen era
la bar, părînd furios, iar Jean-Pierre îi ceru scuze din priviri şi se aşeză la masa
unde se juca douăzeci şi unu. Jucă cîteva runde ca să-şi intre în mînă,
încercînd să-şi limiteze oarecum pierderile, fără să atragă atenţia asupra
modestiei mizelor sale. Brusc, Harvey plecă de la masa de bacara şi intră în
Salon des Amériques, privind în trecere spre ruletă, mai mult din curiozitate
decît din interes. Detesta jocurile care se bazau numai pe hazard şi considera
că la bacara şi la douăzeci şi unu era nevoie de abilitate. Se îndreptă spre masa
nr. 2, scaunul nr. 3, la stînga lui Jean-Pierre. Jean-Pierre simţi cum i se
revarsă adrenalina în sînge, iar bătăile inimii ajunseră din nou la o sută două-
zeci. Stephen plecă pentru cîteva minute de la cazino, să-i prevină pe James şi
Robin despre mutarea lui Harvey la masa unde se juca douăzeci şi unu şi să le
spună că stă alături de Jean-Pierre. Se întoarse apoi la bar şi aşteptă.
Erau şapte pontatori la masa rezervată jocului douăzeci şi unu. Pe locul
nr.l stătea o doamnă de vîrstă mijlocie, acoperită cu diamante, care părea că îşi
petrece acolo timpul, în timp ce soţul ei îşi încearcă norocul la ruletă, sau joacă
poate bacara. Pe scaunul nr. 2, Jean-Pierre. Pe nr. 3, Harvey. Pe nr. 4, un tînăr
distrat, cu aerul acela plictisit pe care ţi-l dă de obicei un venit mare pentru
care nu ai muncit. Pe nr. 5, un arab în costum naţional, pe nr. 6, o actriţă
destul de atrăgătoare, despre care Jean-Pierre bănuia că ar fi mai mult ca sigur
înţeleasă cu arabul de pe locul nr. 5. Pe scaunul nr.7, un francez aristocrat,
mai în vîrstă, dar ţinîndu-se foarte drept. Era îmbrăcat în haine de seară.
— O cafea neagră mare, comandă Harvey, cu vocea lui tărăgănată,
chelnerului zvelt, care purta o haină maro, elegantă.
La Monte Carlo nu este permis să se vîndă la mese băuturi alcoolice şi nici
nu este voie să se angajeze fete pentru a servi clienţii. Spre deosebire de Las
Vegas, aici cazinoul este conceput pentru jocuri de noroc, nu pentru băutură
sau femei Lui Harvey îi plăcuse Las Vegas-ul cînd era mai tînăr, dar pe măsură
ce înainta în vîrstă aprecia din ce în ce mai mult rafinamentele franţuzeşti.
Ajunsese să prefere atmosfera formală şi pună de demnitate a acestui cazino
unic. Deşi la masa nr. 3 doar el, aristocratul francez şi Jean-Pierre purtau
smoching, conducerea cazinoului nu privea cu ochi buni pe cei îmbrăcaţi în
haine care puteau fi considerate de fiecare zi.
Peste cîteva clipe o cafea fierbinte, fumegîndă, într-o ceaşcă mare aurie, era
pusă alături de Harvey. Jean-Pierre privea nervos cum pune Harvey pe masă o
sută de franci, alături de jetonul de trei franci pus de el, reprezentînd maxima
şi minima miză permisă. Tînărul înalt care împărţea cărţile, care nu avea mai
mult de treizeci de ani şi se mîndrea cu îndemînarea de a putea servi o sută de
mîini într-o oră, le scoase cu dexteritate din cutie. O rigă pentru Jean-Pierre,
un patru pentru Harvey, un cinci pentru tînărul din stînga lui Harvey şi un
şase pentru cel care împărţea cărţile. A doua carte pe care o primi Jean-Pierre
a fost un şapte. Se opri. Harvey mai trase un zece şi se opri şi el. Tînărul din
stînga lui Harvey trase şi el un zece şi mai ceru o carte. Primi un opt; depăşise.
Harvey dispreţuia pe amatorii din orice domeniu; orice prost ştie că nu se
mai cere o carte dacă ai doisprezece sau mai mult, iar cartea celui care
împarte, ţinută cu faţa în sus, este trei, patru, cinci, sau şase. Se strîmbă uşor.
Persoana care împărţea cărţile mai trase un zece şi un şase. Harvey şi
Jean-Pierre erau cîştigătorii. Acesta din urmă ignoră soarta celorlalţi jucători.
Runda următoare a fost de necîştigat. Jean-Pierre se opri la optsprezece,
doi de nouă, pe care decise să nu-i separe, o dată ce în mîna celui care
împărţea era un as. Harvey se opri la optsprezece, un opt şi un valet, iar
tînărul din stînga mai ceru o carte. Banca trase o regină, douăzeci şi unu, şi
cîştigă jocul.
Serviciul următor îi aduse lui Jean-Pierre un trei, lui Harvey un şapte şi
tînărului un zece. Cel care împărţea trase un şapte. Jean-Pierre primi un opt,
îşi dublă miza la şase franci, apoi trase un zece: douăzeci şi unu. Jean-Pierre
nici nu clipi. Îşi dădea seama că joacă bine şi că nu trebuie să atragă atenţia
asupra lui, ci să-l lase pe Harvey să considere că e ceva normal. De fapt,
Harvey nici nu-l observase. Atenţia lui era îndreptată spre tînărul din stînga
sa, care părea nerăbdător să facă un dar direcţiei cazinoului la fiecare mînă pe
care o juca. Persoana care împărţea cărţile continuă, dîndu-i lui Harvey un
zece şi tînărului un opt, obligîndu-i astfel să nu mai ceară alte cărţi. Cel care
împărţea trase un zece, ajungînd la şaptesprezece. Îl plăti pe Jean-Pierre, lăsă
miza lui Harvey; plăti, de asemenea, tînărului. Direcţia era bucuroasă să-i mai
plătească uneori şi tînărului, dacă nu pentru alt motiv, cel puţin pentru a-l
face să rămînă la masa de joc toată noaptea.
Nu mai erau cărţi. Omul care le împărţea amestecă din nou, cu mare
emfază, cele patru rînduri de cărţi şi-l rugă pe Harvey să le taie, înainte de a le
pune înapoi în cutie. Începură jocul: un zece pentru Jean-Pierre, un cinci
pentru Harvey, un şase pentru tînăr şi un patru pentru cel care împărţea.
Jean-Pierre mai trase un opt. Mergea bine. Harvey trase un zece şi se opri la
cincisprezece. Tînărul trase un zece şi mai ceru o carte. Harvey nu-şi putea
crede ochilor şi fluieră prin strungăreaţă dintre dinţii din faţă. Fără nici o
îndoială, cartea următoare fusese o rigă. Tînărul depăşise. Cel care împărţea
trase un valet şi un opt, ajungînd la douăzeci şi doi, dar tînărul nu trase nici o
învăţătură din aceasta. Harvey se uita fix la el. Cînd avea oare să descopere că
din cele cincizeci şi două de cărţi dintr-un pachet nu mai puţin de şaisprezece
aveau o valoare de peste zece?
Distracţia lui Harvey îi procură lui Jean-Pierre ocazia pe care o aştepta. Îşi
băgă pe furiş mîna în buzunar şi puse tableta de prostigmin pe care i-o dăduse
Robin în palma mîinii stîngi. Strănută, scoţîndu-şi batista din buzunarul de la
piept cu un gest bine studiat al mîinii drepte. În acelaşi timp, repede şi
neobservat de nimeni, puse tableta în cafeaua lui Harvey. Robin îl asigurase că
va dura o oră pînă îşi va face efectul. La început, Harvey va simţi doar o mică
indispoziţie, apoi răul se va intensifica rapid, pînă cînd durerea va deveni
insuportabilă, pentru ca în cele din urmă să cadă într-o veritabilă agonie.
Jean-Pierre se întoarse spre bar, strîngîndu-şi de trei ori pumnul drept pe
care şi-l băgă în buzunar. Stephen plecă imediat să-i anunţe, de pe treptele
cazinoului, pe Robin şi James, că tableta de prostigmin se află în cafeaua lui
Met-calfe. Era momentul să fie şi Robin sub tensiune. În primul rînd, telefonă
la spital şi rugă infirmiera de serviciu să pregătească sala pentru operaţie.
Sună apoi agenţia de unde angajase o infirmieră şi-i spuse să fie la recepţia
spitalului în exact nouăzeci de minute. Se aşeză apoi nervos să aştepte
următorul telefon de la cazino.
Stephen se întoarse la bar. Harvey începuse să se simtă rău, dar nu voia să
plece. În ciuda durerii care creştea, lăcomia îl silea să continue jocul. Bău
restul cafelei şi mai comandă una, sperînd că îi va limpezi mintea. Cafeaua
nu-i fu de nici un folos şi Harvey începu să se simtă rău. Un as şi o rigă,
urmată de un şapte, un patru şi un zece, apoi două dame îl ajutară să rămînă
la masa de joc. Jean-Pierre făcea eforturi să nu se uite la ceas. Primi un şapte,
Harvey un alt as şi tînărul un doi. Apoi brusc, exact la o oră după ce băuse
cafeaua, Harvey nu mai putu suporta durerea. Încercă să se ridice şi să plece.
— Le jeu a commencé, Monsieur, spuse cel care împărţea cărţile.
— Du-te în moaşă-ta! spuse Harvey şi căzu, ţinîndu-se de stomac,
nemaiputînd de durere. Jean-Pierre stătea nemişcat, în timp ce crupierii şi
jucătorii se foiau neputincioşi. Stephen îşi deschise drum prin cercul de
oameni care se formase în jurul lui Harvey.
— Daţi-vă, vă rog, la o parte. Sînt medic.
Lumea păşi repede îndărăt, uşurată că pe scenă a apărut un profesionist.
— Ce-i cu mine, doctore? mormăi Harvey care simţea că se apropie sfîrşitul.
— Nu ştiu încă, răspunse Stephen. Robin îl prevenise că între cădere şi
leşin mai puteau fi doar zece minute, aşa că se puse repede pe treabă. Ii
desfăcu lui Harvey cravata şi-i luă pulsul. Apoi îi descheie cămaşa şi începu
să-i pipăie abdomenul.
— Simţi o durere la stomac?
— Da, gemu Harvey.
— S-a produs brusc?
— Da.
— Ai putea să-mi descrii durerea? Este sub formă de junghi, arsură sau
apăsare?
— Apăsare.
— Unde te doare cel mai rău?
Harvey atinse partea dreaptă a stomacului. Stephen apăsă extremitatea
celei de a noua coaste, făcîndu-l pe Harvey să urle de durere.
— A, da, spuse Stephen. Este clar simptomul lui Murphy. Ai probabil o
inflamatie acută la vezica biliară. Mi-e teamă că este vorba de o litiază.
Continuă să pipăie delicat abdomenul masiv. S-ar părea că piatra a ieşit din
vezică şi trece prin canal spre intestin. Durerea aceasta teribilă provine din
forţarea canalului. Îmi este teamă că atît vezica cît şi piatra trebuie eliminate
imediat. Sper doar să fie cineva la spital care poate să facă o operaţie de
urgenţă.
Era rîndul să-şi spună şi Jean-Pierre replică:
— Doctorul Wiley Barker stă la hotelul meu.
— Wiley Barker, chirurgul american?
— Da, da, confirmă Jean-Pierre. Tipul care îl îngrijeşte pe Nixon.
— Doamne, ce noroc. N-am fi putut găsi pe cineva mai bun, dar s-ar putea
să fie foarte scump.
— Cui dracu' îi pasă de cheltuieli, se văicări Harvey.
— De, s-ar putea să fie vreo cincizeci de mii de dolari.
— Poate să fie şi o sută de mii, ţipă Harvey. În momentul acela ar fi fost
gata să se despartă chiar şi de întreaga lui avere.
— Înţeleg, spuse Stephen. Dumneavoastră, domnule, i se adresă el lui
Jean-Pierre, telefonaţi după o ambulanţă, apoi căutaţi-l pe doctorul Barker şi
întrebaţi-l dacă poate veni la spital imediat. Spuneţi-i că este un caz urgent.
Domnul acesta are nevoie de un chirurg de cea mai înaltă calificare.
— Ai a naibii de multă dreptate, mai apucă să spună Harvey şi leşină.
Jean-Pierre ieşi din cazino şi comunică prin transmiţătorul său:
— Trecem la acţiune. Trecem la acţiune.
Robin plecă din Hôtel de Paris şi luă un taxi. Ar fi fost în stare să dea o sută
de mii de dolari dacă ar fi putut schimba locul cu taximetristul, dar maşina
înainta în mod inexorabil spre spital. Era prea tîrziu să mai dea înapoi.
James băgă ambulanţa în viteza întîi şi o porni în grabă spre cazino,
sunînd din sirenă. Avea mai mult noroc decît Robin. Obligat să se concentreze
asupra altor lucruri, nu-i rămînea timp să se gîndească la consecinţele faptelor
sale.
Ajunse după unsprezece minute şi patruzeci de secunde, sări de pe locul
şoferului, deschise uşa din spate, luă targa şi urcă în fugă pe scările
cazinoului, îmbrăcat în halatul lui alb, lung. Jean-Pierre îl aştepta în capul
scărilor. Nu schimbară nici un cuvînt, în timp ce-l conducea pe James în Salon
des Amériques, unde Stephen stătea aplecat deasupra lui Harvey. Lăsară targa
jos. A fost nevoie să pună mîna toţi trei, să ridice kilogramele lui Harvey.
Stephen şi James apucară targa şi, urmaţi de Jean-Pierre, o purtară repede
spre ambulanţa care aştepta.
— Unde îl duceţi pe şeful meu? întrebă o voce.
 Speriaţi, se întoarseră să vadă cine vorbeşte. Era şoferul lui Harvey
Metcalfe, care stătea lîngă Rolls Royce-ul alb.
După o clipă de ezitare, Jean-Pierre îi răspunse:
— Domnul Metcalfe a leşinat şi trebuie dus la spital pentru a fi operat
urgent. Dumneata întoarce-te la iaht, spune personalului să-i pregătească
cabina şi aşteaptă alte instrucţiuni.
Şoferul îşi atinse cu degetele şapca şi alergă la Rolls Royce. James sări la
volan, în timp ce Stephen şi Jean-Pierre se urcară în ambulanţă cu Harvey.
— Drace, era cît pe ce! Ai fost grozav, Jean-Pierre. Mie mi-a luat piuitul,
recunoscu Stephen.
— N-a fost mare lucru, ripostă Jean-Pierre, cu transpiraţia curgîndu-i pe
faţă.
Ambulanţa o luă din loc ca o pisică fugărită. Stephen şi Jean-Pierre îşi
scoaseră hainele şi-şi puseră halatele lungi lăsate pe banchetă, iar Stephen îşi
atîrnă stetoscopul în jurul gîtului.
— Mie mi se pare mort, spuse Jean-Pierre.
— Robin zice că nu-i, îl linişti Stephen.
— Cum poate să ştie de la şase kilometri depărtare?
— Habar n-am. Nu ne rămîne decît să-l credem pe cuvînt.
James frînă, scrîşnind din anvelope, în faţa intrării spitalului. Stephen şi
Jean-Pierre îşi duseră repede pacientul în sala de operaţie. James parcă
ambulanţa şi se întoarse rapid la ceilalţi.
Robin, bine spălat şi îmbrăcat în halat, îi întîmpină în uşă. Cei doi îl puseră
pe Harvey Metcalfe pe masa de operaţie din sala mică, alăturată celei
principale. Robin le spuse:
— Schimbaţi-vă toţi trei hainele, iar tu, Jean-Pierre, spală-te aşa cum
te-am învăţat.
Jean-Pierre începu să se spele, operaţie lungă şi laborioasă pe care Robin,
cu multă seriozitate, îl învăţase că nu trebuia în nici un caz să o scurteze. O
septicemie postoperatorie nu făcea parte din planul său. Jean-Pierre ieşi de la
spălător gata de acţiune.
— Acum linişteşte-te. Am repetat de nouă ori. Procedează ca şi cum am mai
fi la St. Thomas.
Stephen se mişca în spatele aparatului mobil Boyles. De patru săptămîni se
antrenase ca anestezist; în timpul practicii de la St. Thomas, îi adusese în stare
de inconştienţă de cîte două ori pe James şi pe Jean-Pierre. Acum avea ocazia
să-şi exerseze puterile asupra lui Harvey Metcalfe.
Robin scoase o seringă din plasticul ei şi injecta două sute cincizeci de
miligrame de tiopentonă în braţul lui Harvey. Pacientul căzu într-un somn
profund. Repede şi eficient, Jean-Pierre şi James îl dezbrăcară pe Harvey,
învelindu-l apoi într-un cearşaf. Stephen puse masca de la maşina Boyles
peste nasul lui Metcalfe. Cele două dispozitive din spatele aparatului indicau
cinci litri de oxid de azot şi trei litri de oxigen.
— Măsoară-i pulsul, spuse Robin.
Stephen puse un deget deasupra lobului urechii, să controleze pulsul
preauricular. Era şaptezeci.
— Împinge masa în sala de operaţie, îl dirijă Robin.
James o duse în camera alăturată, oprindu-o exact sub lumina la care
urma să opereze. Stephen făcu să lunece şi aparatul Boyles în urma lor.
Sala de operaţie nu avea ferestre, era rece şi sterilă.Toţi pereţii, de la podea
la plafon, erau acoperiţi cu faianţă albă, strălucitoare, şi în încăpere nu era
altceva decît aparatura necesară pentru operaţie. Jean-Pierre îl acoperise pe
Harvey cu un cearşaf verde, sterilizat, lăsînd afară numai capul şi braţul stîng.
Infirmiera de serviciu pregătise cu grijă un cărucior cu instrumente sterilizate,
faşe şi şervete şi acoperise totul cu o pînză şi ea sterilizată. Robin agăţă sticla
cu ser fiziologic de un stativ şi ataşă capătul tubului de braţul stîng al lui
Harvey, ca să completeze pregătirile. Stephen stătea la capul mesei cu aparatul
Boyles şi ajusta masca pe gura şi nasul lui Harvey. Nu era aprinsă decît una
din luminile puternice care atîrnau direct deasupra capului lui Harvey,
aruncînd o lumină ca de spot pe abdomenul său proeminent.
Opt ochi priveau lung în jos spre victimă. Robin continuă:
— Vă voi da exact aceleaşi comenzi ca în timpul repetiţiilor. Vă rog să vă
concentraţi. Mai întîi voi curăţa abdomenul cu un preparat pe bază de iod.
Robin avea toate instrumentele pregătite alături de masă, lîngă picioarele
lui Harvey. James ridică cearşaful şi îl împături peste picioarele lui Harvey,
apoi, cu grijă, îndepărtă pînza sterilă care acoperea căruciorul cu instrumente
şi turnă iod într-un mic vas. Robin luă un tampon cu un cleşte şi-l înmuie în
soluţia de iod. Cu mişcări rapide în sus şi în jos curăţă cam treizeci de
centimetri pătraţi din trupul masiv al lui Harvey, aruncînd tamponul într-un
coş şi repetînd operaţia cu altul curat. Apoi puse un şervet sterilizat sub bărbia
lui Harvey, acoperindu-i cu el pieptul, şi un altul peste şolduri şi coapse. Un alt
şervet fu pus, în lung, pe partea stîngă a corpului şi un altul pe partea dreaptă,
lăsînd expus doar un pătrat cu latura de vreo douăzeci şi trei de centimetri.
Puse o clamă la fiecare colţ, ca să nu se mişte, apoi încadră cu tifon fereastra
pregătită pentru laparotomie. Robin era gata.
— Bisturiul.
Jean-Pierre puse ferm ceva ce s-ar fi putut numi un cuţit în palma întinsă
a lui Robin, aşa cum un alergător ar trece altuia ştafeta. Ochii speriaţi ai lui
James întîlniră privirea lui Jean-Pierre peste masa de operaţie, în timp ce
Stephen se concentra asupra respiraţiei lui Harvey. Robin ezită doar pentru o
secundă, apoi făcu o incizie paramediană de zece centimetri, pătrunzînd cu
vreo trei centimetri în grăsime. Rar văzuse Robin o burtă mai mare; ar fi putut
probabil tăia pînă la opt centimetri, fără să ajungă la muşchi. Sîngele începu
să curgă în toate părţile şi Robin îl opri cu diatermie.
Pupă ce termină de făcut incizia şi opri sîngerarea, începu să prindă stratul
subdermic al pacientului cu zece puncte de sutură cu catgut de 3/0.
— Se vor dizolva într-o săptămînă, explică el.
Cusu apoi pielea cu sutură întreruptă, folosind fir de mătase de 2/0 şi un
ac atraumatic. Curăţă apoi rana, ştergînd petele de sînge şi, în cele din urmă,
îşi acoperi opera cu un pansament adeziv.
 James îndepărtă feşele şi şervetele sterile şi le puse în coş, în timp ce Robin
şi Jean-Pierre îl îmbrăcară pe Harvey într-un halat de spital şi îi împachetară
cu grijă hainele într-un sac de plastic cenuşiu.
— Îşi revine, spuse Stephen.
Robin luă o altă seringă şi-i injectă zece miligrame de diazepam.
— Asta îl va face să doarmă cel puţin treizeci de minute, spuse el. Şi, în
orice caz, va fi năucit cel puţin trei ore şi nu-şi va aminti ce i s-a întîmplat.
James, ia ambulanţa imediat şi vino cu ea la intrarea principală a spitalului.
James ieşi din sala de operaţie şi se schimbă, ceea ce reuşea să facă acum
în nouăzeci de secunde. Porni repede spre parcaj.
— Acum, schimbaţi-vă şi voi şi duceţi-l pe Harvey pînă la ambulanţă.
Urcaţi-l cu mare grijă, iar tu, Jean-Pierre, rămîi în spate cu el. Stephen, tu
treci la punctul următor.
Stephen şi Jean-Pierre se schimbară rapid, îşi îmbrăcară halatele lungi,
albe şi îl împinseră pe Harvey Metcalfe, care dormea, spre ambulanţă. După ce
îl văzu înăuntru, Stephen alergă la telefonul public de la intrarea spitalului şi
formă un număr pe care îl avea notat pe o bucăţică de hîrtie, în portofel.
— Alo, Nice-Matin? Mă numesc Terry Robards de la New York Times. Am
venit aici în vacanţă şi am o istorioară grozavă pentru voi...
Robin se întoarse în sala de operaţie, împinse căruciorul cu instrumentele
pe care le folosise în camera de sterilizare, luă sacul de plastic în care erau
hainele lui Harvey şi, intrînd în vestiar, îşi scoase repede halatul cu care
operase, boneta şi masca şi îşi puse propriile lui haine. Se duse să o caute pe
infirmiera de serviciu şi-i spuse, zîmbind fermecător:
— Am terminat, ma soeur. Am dus instrumentele la sterilizare. Vă rog,
mulţumiţi domnului Bartise din partea mea.
— Oui, Monsieur. Notre plaisir. Je suis heureuse d'être à même de vous
aider. Votre infirmière de l'Auxiliaire Médicale est arrivée.
După cîteva minute, Robin se îndreptă spre ambulanţă, întovărăşit de
infirmiera trimisă de agenţie. O ajută să se urce în spate.
— Condu foarte încet şi cu grijă pînă în port.
James încuviinţă din cap şi porni cu o viteză de înmormîntare.
— Soră Faubert.
— Da, domnule Barker.
Îşi ţinea cuminte mîinile sub pelerina albastră şi accentul ei francez era
încîntător. Robin se gîndi că lui Harvey nu-i va displăcea să fie îngrijit de ea.
— Pacientul meu a fost operat pentru a i se scoate o piatră de la vezica
biliară şi va avea nevoie de multă odihnă.
Spunînd acestea, Robin scoase din buzunar o piatră de mărimea unei
portocale, cu o etichetă a spitalului pe care scria „Harvey Metcalfe". Robin
obţinuse de fapt piatra uriaşă de la spitalul St. Thomas, adevăratul ei posesor
fiind un şofer de autobuz de pe ruta nr. 14, un om din Indiile de Vest, de un
metru optzeci şi opt înălţime. Stephen şi Jean-Pierre se uitau la piatră şi nu le
venea să creadă. Infirmiera controla pulsul şi respiraţia noului ei pacient.
— Dacă aş fi pacientul dumitale, soră Faubert, spuse Jean-Pierre, aş avea
grijă să nu mă mai vindec niciodată.
Pînă să ajungă la iaht, Robin dădu instrucţiuni infirmierei asupra dietei şi
a odihnei şi îi spuse că va trece să-şi vadă pacientul pe la ora unsprezece a
doua zi. Îl lăsară pe Harvey dormind tun, în cabina lui mare, cu tot personalul
forfotind în preajma lui, nemaiştiind ce să facă să-i fie de folos.
Se întoarseră la spital, lăsară ambulanţa în parcare, iar cheile la recepţie.
Se îndreptară apoi spre hotel, pe drumuri diferite. Robin ajunse cel din urmă în
camera 217, puţin după ora trei şi jumătate. Căzu extenuat într-un fotoliu.
— Îmi dai voie să beau un whisky, Stephen?
— Da, bineînţeles.
— Doamne Sfinte, n-a fost glumă, spuse Robin şi-şi turnă un pahar mare
de Johnny Walker, înainte de a-i trece sticla lui Jean-Pierre.
— O să se facă bine, nu-i aşa? întrebă James.
— Pari foarte îngrijorat pentru el. Ei, da. I se vor putea scoate firele peste o
săptămînă şi tot ce îi va rămîne va fi o cicatrice urîtă cu care să se laude faţă
de prieteni. Trebuie să dorm puţin. Mîine dimineaţă, la unsprezece, îmi voi
vizita pacientul şi confruntarea s-ar putea să fie mai grea decît operaţia. Aţi
fost toţi formidabili. Mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut atîtea repetiţii la St.
Thomas. Dacă veţi rămîne vreodată fără lucru, iar eu voi avea nevoie de un
crupier, un şofer şi un anestezist ştiu la cine să mă adresez.
Ceilalţi plecară şi Robin se trînti extenuat pe pat. Căzu într-un somn adînc
şi nu se trezi decît după ora opt, a doua zi dimineaţă, cînd constată că a dormit
complet îmbrăcat. Nu i se mai întîmplase aşa ceva de pe vremea cînd, fiind
tînăr internist, era de serviciu şi de noapte, după o zi în care lucrase
paisprezece ore fără întrerupere. Făcu o baie reconfortantă cu apă foarte
fierbinte. Se îmbrăcă cu o cămaşă curată şi în costum şi se simţi gata să se
întîlnească cu Harvey Metcalfe. Mustaţa lui nou achiziţionată, ochelarii fără
rame şi succesul operaţiei îl făceau să se simtă asemenea faimosului chirurg
drept care se dădea.
Ceilalţi trei îşi făcură apariţia în cursul orei următoare, să-i ureze noroc, şi
se hotărîră să-l aştepte în camera 217 pînă se va întoarce. Stephen le achitase
tuturor hotelul şi reţinuse bilete pentru Londra, pentru mai tîrziu, în aceeaşi
după-amiază. Robin plecă, preferind şi de data aceasta să coboare scările în loc
de a lua liftul. După ce ieşi din hotel, merse pe jos o bucată bună de drum,
apoi luă un taxi care să-l ducă în port.
Nu era greu să-l găseşti pe Messenger Boy, un iaht lung de o sută de
picioare, ancorat în capătul de est al portului. Etala un drapel masiv panamez
pe catargul de la pupă, din motive pecuniare, bănui Robin. A fost întîmpinat de
sora Faubert.
— Bună ziua, domnule doctor Barker.
— Bună dimineaţa, soră. Ce face domnul Metcalfe?
— A avut o noapte foarte liniştită, acum ia un mic dejun uşor şi dă cîteva
telefoane. Doriţi să-l vedeţi imediat?
— Da, te rog.
Robin intră într-o cabină impresionantă şi se găsi faţă în faţă cu omul
împotriva căruia uneltise timp de opt săptămîni. Vorbea la telefon:
— Da, acum sînt bine, draga mea. Dar am fost în mare pericol. Nu-ţi fie
teamă, nu mor eu, puse telefonul jos. Domnule doctor Barker, tocmai am
vorbit cu soţia mea în Massachusetts şi i-am spus că vă datorez viaţa. Chiar la
ora cinci dimineaţa părea că vestea îi face plăcere. Înţeleg că mi s-a făcut o
operaţie, că am fost transportat de urgenţă cu o ambulanţă şi că mi-aţi salvat
viaţa. Cel puţin aşa scrie în Nice-Matin.
În ziar dădeau vechea fotografie a lui Harvey în pantaloni pescăreşti pe
bordul iahtului, imagine pe care Robin o cunoştea din dosarul său. Articolul
era intitulat: Millionaire s'évanouit au Casino, iar dedesubt scria: La vie d'un
millionaire américain a été sauvée par une opération urgente dramatique! Lui
Stephen îi va face plăcere.
— Spune-mi, doctore, zise Harvey, plăcîndu-i ideea. Eram într-adevăr în
pericol?
— Ei da. Eraţi într-o stare critică şi consecinţele ar fi putut fi destul de
serioase dacă nu vă scoteam asta din stomac. Robin, cu un gest larg, scoase
piatra etichetată din buzunar.
Ochii lui Harvey se căscară cît cepele.
— Nu mai spune! Am purtat eu în mine chestia asta tot timpul? E de
necrezut! Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Dacă voi putea face vreodată ceva
pentru dumneata, doctore, nu ezita să-mi spui. Îi oferi lui Robin un strugure.
Sper că ai să mă îngrijeşti pînă mă fac bine. Nu am impresia că infirmiera îşi
dă seama de toată gravitatea stării mele.
Robin se gîndi şi spuse:
— Mi-e teamă că nu sînt liber să pot face acest lucru, domnule Metcalfe.
Vacanţa mea se sfîrşeşte astăzi şi trebuie să mă întorc în California. Nimic
foarte urgent: doar cîteva operaţii şi un program destul de încărcat de
conferinţe. Ridică uşor dispreţuitor din umeri. Nu-i sfîrşitul lumii, dar mă ajută
să duc felul de viaţă cu care m-am obişnuit.
Harvey se ridică, ţinîndu-şi grijuliu stomacul.
— Ascultă ce-ţi spun eu, domnule doctor Barker. Nu dau două parale pe
nişte amărîţi de studenţi. Sînt un om bolnav şi am nevoie de dumneata pînă
mă fac bine. Voi avea grijă să merite să rămîi, nu-ţi fă probleme. Nu-mi pare
rău de bani cînd este în joc sănătatea mea, ba fac mai mult, dacă asta te poate
convinge, te plătesc cu bani gheaţă. Ultimul lucru pe care îl doresc este ca
Unchiul Sam să ştie cît valorez eu.
Robin tuşi uşor, întrebîndu-se cum abordează doctorii americani cu
pacienţii lor subiectul delicat al onorariului.
— S-ar putea să coste destul de mult. Şi nu vreau să plătesc din buzunarul
meu amînarea. S-ar putea să însemne vreo optzeci de mii de dolari. Robin
respiră adînc.
Harvey nici nu clipi.
— Fireşte. Doar eşti cel mai bun. Nu mi se pare mare preţul pentru a
rămîne în viaţă.
— Foarte bine. Mă întorc la hotel şi văd dacă este posibil să-mi schimb
programul pentru dumneavoastră.
Robin ieşi din camera bolnavului şi Rolls Royce-ul alb îl duse la hotel. Cei
din camera 217 îl priveau, nevenindu-le să creadă, în timp ce le povestea ce se
întîmplase.
— Stephen, pentru numele lui Dumnezeu, omul ăsta e ipohondru ca un
nebun. Vrea să stau cu el pînă se face bine. Nici unul dintre noi n-a prevăzut
aşa ceva.
Stephen privi spre el liniştit:
— Rămîi aici şi joacă cum îţi cîntă. De ce să nu aibă ceea ce plăteşte. Rămîi
pe banii lui, bineînţeles. Întoarce-te la fanfaron şi spune-i că o să vii să-l ţii de
mînă în fiecare zi la ora unsprezece. Noi va trebui să plecăm fără tine. Şi nu te
lansa în cheltuieli prea mari, te rog.
Robin ridică receptorul...

După un prînz prelungit, în camera 217, la care şi-au permis încă o sticlă
de Krug '64, trei tineri plecară din Hotel de Paris, luară un taxi pînă la
aeroportul din Nisa şi la ora şaisprezece se suiră în avionul companiei British
Airlines, zborul 012 şi plecară spre Londra. Nici de data aceasta nu stătură
împreună. Din cele povestite de Robin despre conversaţia avută cu Harvey
Metcalfe, lui Stephen îi rămăsese în minte o frază: „Dacă voi putea vreodată
face ceva pentru dumneata, nu ezita să-mi spui".

Robin îşi vizita pacientul o dată pe zi, purtat de maşina albă, cu anvelope
albe şi şofer în uniformă albă. Numai Harvey poate duce neruşinarea atît de
departe, gîndea el. În cea de a treia zi, infirmiera îi ceru să schimbe cu el cîteva
cuvinte între patru ochi.
— Pacientul meu, spuse ea plîngîndu-se, îmi face avansuri indecente cînd îi
schimb pansamentul.
Robin îi îngădui doctorului Barker o remarcă neprofesională.
— N-aş putea spune că nu-l înţeleg. Totuşi, ţine-te tare. De altfel, cred că ţi
s-au mai întîmplat lucruri de acest fel şi înainte.
— Naturellement, dar nu de la un pacient care a suferit în urmă cu trei zile
o operaţie atît de serioasă.Trebuie să aibă o constituţie fomidable.
— Am o idee. Să-i punem o sondă pentru vreo două zile. Aceasta o să-i mai
frîneze pornirile. Ea zîmbi. Trebuie să-ţi vină destul de greu să stai închisă aici
toată ziua, continuă Robin. Ce-ar fi să vii şi să luăm o mică cină împreună, la
noapte, după ce adoarme domnul Metcalfe?
— Mi-ar face multă plăcere. Unde vă întîlnesc?
— Hâtel de Paris, camera 217, spuse Robin fără să roşească. Să zicem la
ora douăzeci şi unu.
— Accept cu multă plăcere, domnule doctor.
— Încă puţin Chablis, Angeline?
— Mulţumesc, îmi ajunge, Wiley. A fost o cină de neuitat. Dar mă întreb
dacă nu mai doreşti ceva?
Se ridică, aprinse două ţigări, şi-i puse una în gură. Apoi se îndepărtă;
fusta lungă i se mula după mişcarea şoldurilor. Pe sub bluza roşie nu purta
sutien. Expiră fumul, privind spre el.
Robin se gîndea la nevinovatul doctor Barker din Australia, la soţia şi copiii
lui din Newbury şi la restul echipei de la Londra. Apoi îi alungă pe toţi din
minte.
— Ai să te plîngi domnului Metcalfe dacă am să-ţi fac propuneri indecente?
— Din partea ta, Wiley, nu vor fi indecente.

Harvey a fost foarte vorbăreţ în timpul convalescenţei şi Robin îi scoase cu

multă gravitate firele în cea de a şasea zi.
— Se pare că rana s-a vindecat foarte bine, domnule Metcalfe. Luaţi-o încet
cu eforturile şi spre mijlocul săptămînii următoare veţi fi complet restabilit.
— Grozav. Trebuie să plec de îndată la Londra pentru cursele de cai de la
Ascot. Ştii, calul meu Rosalie este unul din favoriţi anul acesta. Oare n-ai
putea să rămîi şi să fii oaspetele meu? Dacă se întîmplă să recidivez?
Robin îşi stăpîni un zîmbet.
— Nu vă fie teamă. Nu-i nici un pericol. Îmi pare rău că nu pot rămîne să
văd cum se comportă Rosalie la Ascot.
— Şi mie îmi pare rău, doctore. În orice caz, îţi mulţumesc din nou. N-am
mai întîlnit niciodată un chirurg ca dumneata.
Şi probabil că nici n-ai să mai întîlneşti, gîndi Robin, accentul lui american
începînd să se piardă. Îşi luă cu uşurare rămas bun de la Harvey şi cu regret
de la Angeline şi trimise prin şoferul care îl lăsă la hotel următoarea notă de
plată: „Dr. Wiley Franklin Barker trimite cele mai bune urări domnului Harvey
Metcalfe şi cere permisiunea să-l informeze că îi datorează, pentru serviciile
profesionale prestate în timpul operaţiei şi a tratamentului postoperatoriu,
suma de optzeci de mii de dolari."

Şoferul se reîntoarse după o oră cu un cec de optzeci de mii de dolari, pe

care Robin îl duse în triumf la Londra.

13

Ziua următoare, vineri, Stephen, aşezat pe divanul pe care Robin îşi

consulta pacienţii în Harley Street, se adresă trupei:
— Acţiunea de la Monte Carlo a fost un succes deplin, din toate punctele de
vedere, mulţumită lui Robin, care şi-a păstrat sîngele rece. Cheltuielile au fost
totuşi cam mari. S-a plătit pentru spital şi pentru hotel unsprezece mii trei
sute cincizeci şi unu de dolari şi am primit optzeci de mii de dolari. Deci ni
s-au restituit cinci sute douăzeci şi şapte de mii cinci sute şaizeci de dolari, iar
cheltuielile s-au ridicat pînă în prezent la douăzeci şi două de mii cinci sute
treizeci de dolari, ceea ce face ca domnul Metcalfe să ne mai datoreze încă
patru sute nouăzeci şi patru de mii nouă sute şaptezeci de dolari. Este toată
lumea de acord?
Urmă un murmur general de aprobare. Încrederea lor în aritmetica lui
Stephen era nelimitată, deşi, ca orice matematician specializat în algebră,
tînărul găsea plictisitor să lucreze cu cifrele.
— Apropo, Robin, cum ai reuşit să cheltuieşti şaptezeci şi trei de dolari şi
cincizeci de cenţi miercurea trecută la cină? Ce ai comandat, icre negre şi
şampanie?
— Cam aşa ceva, recunoscu Robin. Era o ocazie care părea să ceară ceva
mai deosebit.
— Pariez cu mai mult decît am cîştigat la Monte Carlo că ştiu cu cine ai fost
la cină şi mai pariez şi că n-a împărţit cu tine numai masa, spuse Jean-Pierre,
scoţîndu-şi portofelul din buzunar. Uite, Stephen, două sute nouăsprezece
franci, cîştigul meu la cazino de miercuri seara. Dacă m-ai fi lăsat de capul
meu, nu ar fi trebuit să ne batem capul cu operaţia făcută de Robin. Puteam
cîştiga toată suma de unul singur. Cred că merit cel puţin numărul de telefon
al infirmierei Faubert.
Stephen nu ţinu seama de spusele lui Jean-Pierre.
— Foarte bine, Jean-Pierre, suma se va scădea din cheltuieli. La schimbul
de astăzi, cei două sute nouăsprezece franci ai tăi, făcu o mică pauză şi-şi
scoase calculatorul, valorează patruzeci şi şase de dolari şi şaptezeci şi şase de
cenţi. Aceasta reduce cheltuielile la douăzeci şi două de mii patru sute optzeci
şi trei de dolari şi douăzeci şi patru de cenţi. Să trecem acum la planurile mele
pentru Ascot, care sînt simple. James a făcut rost de două insigne pentru
padocul rezervat membrilor, la preţul de zece dolari. Ştim că şi Harvey Metcalfe
are o insignă, ca toţi cei ai căror cai concurează, deci, dacă vom fi bine
coordonaţi şi vom face ca totul să pară natural, ar trebui să cadă din nou în
cursă. James ne va informa prin walkie-talkie şi vom fi la curent cu mişcările
lui Metcalfe de la sosire pînă la plecare. Jean-Pierre îl va aştepta la intrarea în
padocul membrilor şi îl va urma înăuntru. Robin va trimite telegrama de la
aeroportul Heathrow la ora treisprezece, astfel ca Harvey să o primească în
timpul prînzului, în loja lui personală. Această parte a programului este
uşoară. Dar dacă vom reuşi să-l momim să vină la Oxford, vom avea toţi de
furcă cu el. Mărturisesc că mi-ar face o mare plăcere ca de data aceasta, la
Ascot, să reuşim de prima oară.
Stephen zîmbi larg.
— Aceasta ne-ar oferi timpul de care avem atîta nevoie să mai repetăm o
dată ce avem de făcut la Oxford. Are cineva vreo întrebare?
— Nu ai nevoie de noi pentru partea (a) a planului de la Oxford, doar
pentru partea (b), nu-i aşa? întrebă Robin, ve-rificînd notele lui Stephen.
— Corect. În partea (a) mă pot descurca şi singur. De fapt, chiar ar fi mai
bine dacă aţi rămîne la Londra în noaptea aceea, ca să nu mă împiedic de voi.
Următorul lucru pe care va trebui să-l facem va fi să ne gîndim la ceva pentru
James, deşi, de altfel, Domnul să ne aibă în pază, i-ar putea veni lui însuşi o
idee. Această problemă a început să mă preocupe serios, continuă Stephen,
deoarece, odată întors în America, vom avea de-a face cu un Harvey pe propriul
său teritoriu. Pînă acum locul de întîlnire a fost întotdeauna la discreţia
noastră. James ar bate teribil la ochi la Boston, chiar dacă este cel mai bun
actor dintre noi patru. Acolo, cum ar spune Harvey, va fi o altă mîncare de
peşte.
James oftă lugubru, privind covorul Axminster.
— Bietul nostru James! Nu te necăji. Ai condus ambulanţa aceea ca un as,
spuse Robin.
— Poate înveţi să pilotezi; atunci l-am putea răpi de-turnînd un avion,
sugeră Jean-Pierre.

Domnişoara Meikle era enervată de rîsul care se auzea din sala de

consultaţii a doctorului Oakley şi fu bucuroasă cînd văzu pleacînd ciudatul
trio. După ce închise uşa după James, care era cel din urmă, intră în cabinetul
lui Robin.
— Puteţi consulta acum pacienţii, domnule doctor?
— Da, dacă nu am încotro, domnişoară Meikle.
Secretara strînse gura pungă. Ce s-a abătut oare asupra lui? Erau de vină
probabil tipii aceia groaznici pe care a început să-i frecventeze în ultimul timp.
Nu mai puteai să contezi deloc pe el.
— Doamnă Wentworth-Brewster, domnul doctor vă va primi acum, iar între
timp eu vă voi pregăti pilulele necesare pentru călătoria în Italia. Le veţi putea
lua cînd ieşiţi din cabinet.

Stephen se întoarse la Colegiul Magdalen, să se recreeze cîteva zile.

Începuseră o acţiune în urmă cu opt săptămîni şi doi din echipă reuşiseră,
depăşindu-i cu mult aşteptările. Îşi dădea seama că trebuia să le încununeze
eforturile cu ceva care să devină o legendă ce va dăinui la Oxford mult timp
după plecarea lui.
Jean-Pierre se întoarse la galeria sa din Bond Street. Cum nu trebuia să
spună decît o frază la Ascot, nu avea de ce să fie preocupat, în schimb, partea
(b) a planului lui Ste-phen, care urma să se desfăşoare la Oxford, îl ţinea
noapte de noapte în faţa oglinzii ca să-şi repete rolul.
James o invită pe Anne la Stratford-upon-Avon pentru sfîrşitul săptămînii.
Trupa de teatru Royal Shakespeare Company îi răsplăti cu un spectacol
strălucit al piesei Mult zgomot pentru nimic, iar după teatru, plimbîndu-se pe
malul rîului Avon, James o ceru pe Anne în căsătorie. Doar lebedele regale au
putut să-i audă răspunsul. Inelul cu briliant pe care James îl observase în
vitrină la Cartier, în timp ce-l aştepta pe Harvey Metcalfe să intre la Jean-Pierre
în galerie, părea şi mai frumos pe degetul ei subţire. Fericirea lui James părea
completă. Dacă ar fi reuşit şi el să vină cu un plan care să-i uimească pe toţi,
nu i-ar mai fi lipsit nimic. Se sfătui din nou cu Anne în noaptea aceea,
discutînd cîteva idei noi şi altele mai vechi, fără nici un rezultat.
Dar în mintea ei începuse să încolţească o idee.

14

Luni dimineaţă James o conduse pe Anne la Londra şi îşi îmbrăcă cel mai
cuviincios rînd de haine de care dispunea. Anne trebuia să se întoarcă la lucru
şi refuză invitaţia de a merge cu el la Ascot. Se temea că ceilalţi nu vor fi de
acord cu prezenţa ei şi-l vor bănui pe James că i-a încredinţat secretul.
Deşi James nu-i spusese amănuntele acţiunii de la Monte Carlo, Anne ştia
punct cu punct cum urma să se desfăşoare planul la Ascot şi îşi dădea seama
că James era nervos. Oricum, avea să-l vadă în noaptea aceea şi să afle dacă
se va întîmpla ceva rău. James părea pierdut. Anne era mulţumită că Stephen,
Robin şi Jean-Pierre duceau ştafeta cea mai mare parte a timpului în cursa lor
de echipă, dar ideea care începuse să prindă formă în capul ei s-ar fi putut să-i
surprindă pe toţi.
Stephen se sculă dis-de-dimineaţă şi îşi admiră în oglindă părul cărunt.
Rezultatul fusese scump obţinut, cu o zi în urmă, la salonul de coafură din
Debenhams. Se îmbrăcă atent, punîndu-şi unicul costum respectabil pe care îl
avea, de culoare gri, şi o cravată albastră în carouri. Le adusese pentru tot felul
de ocazii, începînd cu o prelegere în faţa studenţilor de la Universitatea din
Sussex, pînă la o cină cu ambasadorul american. Nimeni nu-i spusese că nu se
potrivesc bine culorile şi că hainele, prost croite, atîrnă la coate şi la genunchi.
În opinia lui Stephen, erau eleganţa însăşi. Călători cu trenul de la Oxford la
Ascot, în timp ce Jean-Pierre veni de la Londra cu maşina. Se întîlniră cu
James la Belvedere Arms la ora unsprezece, cam la o milă depărtare de locul
unde se desfăşurau cursele de cai.
Stephen telefonă imediat lui Robin, pentru a-i confirma faptul că sînt
împreună şi-i ceru să-i citească textul telegramei.
— E perfect, Robin. Acum pleacă la Heathrow şi expe-diaz-o exact la ora
treisprezece.
— Noroc bun, Stephen. Stoarce bine escrocul, nu-l lăsa să-ţi scape.
Stephen se întoarse la ceilalţi, pentru a le spune că la Londra Robin ţine
situaţia în mînă.
— E timpul să pleci, James; anunţă-ne de îndată ce apare Harvey.
James bău o sticlă cu apă minerală şi plecă. Problema lui consta în faptul
că dădea la tot pasul de prieteni şi că nu putea să le explice de ce nu rămîne
cu ei.
Harvey sosi în parcarea de maşini, cu Rolls Royce-ul său alb, care strălucea
ca o reclamă de detergent. Toţi cei care mergeau la curse se uitau lung la
maşină, cu un dispreţ specific englezesc, pe care Harvey îl confunda cu
admiraţia. Îşi conduse oaspeţii în loja lui particulară. Costumul său nou
solicitase toată ingeniozitatea lui Bernard Weatherill. O garoafă roşie la
butonieră şi o pălărie care-i acoperea ţeasta cheală îl făcea aproape de
nerecunoscut şi James s-ar fi putut să nu-l observe dacă nu ar fi fost
automobilul alb. Se ţinu de grupul lui Harvey la o distanţă prudentă, pînă cînd
îl văzu că intră pe o uşă pe care scria „Domnul Harvey Metcalfe şi invitaţii săi".
— Se află în loja lui personală, anunţă James.
— Tu unde eşti? întrebă Jean-Pierre.
— Chiar dedesubtul lui, la nivelul pămîntului, lîngă un book-maker cam
necioplit care se numeşte Sam O'Flaherty.
— Nu văd de ce eşti nepoliticos cu irlandezii, James, îl dojeni Jean-Pierre.
Venim şi noi peste cîteva minute.
James privi spre tribuna imensă, albă, în care aveau loc confortabil zece
mii de spectatori şi de unde se vedea perfect traseul curselor. Îi venea greu să
se concentreze asupra celor ce avea de făcut, deoarece din nou trebuia să evite
rude şi prieteni. Mai întîi, contele de Halifax, apoi fata aceea îngrozitoare pe
care avusese proasta inspiraţie să o ducă primăvara trecută la balul Queen
Charlotte. Cum naiba se numea? A, da. Onorabila Selina Wallop. Foarte
potrivit. Purta o fustă scurtă care fusese la modă cu cel puţin patru ani în
urmă şi o pălărie care părea exclus să poată fi vreodată la modă. James îşi
trase pălăria moale peste urechi, privi în altă parte şi-şi petrecu timpul
flecărind cu Sam O'Flaherty despre cursa de la trei douăzeci şi despre Premiul
King George VI and Queen Elizabeth. O'Flaherty îl informă cu voce ridicată
despre şansele favoritei:
— Rosalie cu 6 la 4, iapa unui american, Harvey Metcalfe, călărită de Pat
Eddery.
Jocheul Eddery era pe cale de a deveni cel mai tînăr campion care
participase vreodată la aceste curse şi Metcalfe susţinea întotdeauna pe
cîştigători.
Stephen şi Jean-Pierre se alăturară lui James şi Sam O'Flaherty. Ajutorul
acestuia stătea pe o ladă de portocale răsturnată şi îl informa prin semne
despre mersul cursei, mişcîndu-şi braţele ca un marinar pus să semnalizeze la
bordul unei nave pe cale să se scufunde.
— Pentru cine pariaţi, domnilor? îi întrebă Sam.
James trecu cu vederea uşoara încruntare de dezaprobare a lui Stephen.
— Cinci lire sterline de două ori pentru Rosalie, spuse el, şi întinse o hîrtie
foşnitoare de zece lire sterline, primind în schimb un cartonaş verde cu
numărul seriei şi numele lui Sam O'Flaherty ştampilat chiar la mijloc.
— Presupun, James, că aceasta este o parte integrantă a planului tău, pe
care încă nu ni l-ai dezvăluit, spuse Jean-Pierre. Ceea ce aş dori să ştiu este cît
vom cîştiga dacă reuşeşte?
— Nouă lire sterline şi zece penny, după scăderea impozitului, dacă va
cîştiga Rosalie, intră în vorbă Sam O'Flaherty, cu un muc de ţigară săltîndu-i
în gură în sus şi în jos cînd vorbea.
— Nu mi se pare o contribuţie prea mare la un milion de dolari, James.
Sîntem în afara padocului rezervat membrilor. Să pîndim momentul în care
Harvey iese din lojă. Eu bănuiesc că în jurul orei treisprezece patruzeci şi cinci
va veni să vadă caii şi jocheii care aleargă la ora paisprezece, deci ne rămîne o
oră liberă.
Chelnerul deschise o altă sticlă de Krug 1964 şi turnă în paharele
invitaţilor lui Harvey: trei bancheri, doi economişti, doi armatori şi un distins
ziarist din Londra.
Preferind ca invitaţii lui să aibă faimă şi influenţă, Harvey invita
întotdeauna oameni cărora le era aproape imposibil să-l refuze, din cauza
afacerilor pe care ar fi putut să le facă datorită lui. Era încîntat de grupul pe
care îl adunase pentru ziua lui cea mare. Cel mai în vîrstă dintre toţi era Sir
Howard Dodd, bătrînul preşedinte al băncii comerciale care îi purta numele;
era, de fapt, numele străbunicului său. Sir Howard avea un metru optzeci şi
opt, se ţinea drept de parcă ar fi înghiţit un par şi arăta mai mult a grenadier
decît a bancher respectabil. Singurul lucru pe care îl avea în comun cu Harvey
era părul, sau mai degrabă lipsa de păr de pe capul lui chel. Tînărul său
asistent, Jamie Clark, îl întovărăşea. Abia trecut de treizeci de ani şi extrem de
inteligent, era acolo ca să se asigure că preşedintele său nu bagă banca în vreo
combinaţie pe care să o regrete mai tîrziu. Deşi avea o admiraţie tacită pentru
Harvey, Clark nu considera că este genul de client cu care banca sa să facă
afaceri. Totuşi era departe de a fi împotriva unei zile petrecute la curse.
Cei doi economişti, domnul Colin Emson şi dr. Michael Hogan de la
Institutul Hudson, erau acolo să-l informeze pe Harvey despre situaţia critică a
economiei britanice. Nu puteau fi mai diferiţi unul de altul. Emson era un
adevărat autodidact, care abandonase şcoala la cincisprezece ani şi îşi făcuse
singur educaţia. Folosindu-se de relaţiile sale sociale, formase o companie
specializată în impozite, care se bucurase de un succes remarcabil, mulţumită
obiceiului pe care îl avea guvernul britanic de a scoate cîte o nouă lege
financiară o dată la cîteva săptămîni. Emson avea un metru optzeci şi doi
înălţime, era solid, jovial şi gata să contribuie la buna dispoziţie a grupului,
indiferent dacă Harvey ar fi pierdut sau ar fi cîştigat. Hogan, spre deosebire de
el, urmase cele mai bune şcoli: Winchester, Colegiul Trinity la Oxford şi Şcoala
de Economie Wharton din Pennsylvania. Un scurt interval de timp petrecut la
McKinsey, la Londra, care pregătea consilieri de management, făcuse din el
unul dintre economiştii cei mai bine informaţi din Europa. Cei care îi observau
trupul zvelt şi vînjos nu ar fi fost surprinşi să afle că fusese un jucător de
rugby de talie internaţională. Cu părul închis la culoare şi ochii castanii fixaţi
mai tot timpul asupra lui Harvey, îi venea greu să nu-şi arate dispreţul. Era
invitat pentru a cincea oară la Ascot; Harvey părea că nu va accepta niciodată
să i se refuze o invitaţie.
Pe fraţii Kundas, greci de origine, care iubeau cursele de cai aproape la fel
de mult ca vapoarele, cu greu puteai să nu-i confunzi între ei, cu părul lor
negru, tenul măsliniu şi sprincenele groase, închise la culoare. Era greu să
ghiceşti ce vîrstă au şi nimeni nu ştia cît sînt de bogaţi. Probabil nu ştiau nici
ei înşişi. Ultimul invitat al lui Harvey, Nick Lloyd de la News of the World,
venise din dorinţa de a culege orice informaţie murdară în legătură cu gazda
sa. Pe la mijlocul anilor şaizeci era gata să dea în vileag asemenea chestii
despre Metcalfe, dar un alt scandal, mai savuros, ocupase prima pagină a
ziarului timp de cîteva săptămîni şi între timp Harvey scăpase. Lloyd, aplecat
asupra inevitabilului triplu gin cu o idee de apă tonică, urmărea cu interes
grupul pestriţ.
— O telegramă pentru dumneavoastră, domnule.
Harvey o deschise rupînd-o. Nu era ordonat niciodată, orice ar fi făcut.
— Este de la fiica mea, Rosalie. E drăguţ din partea ei să-şi amintească de
curse, dar dă-o naibii de treabă, doar i-am pus calului numele ei. Hai acum să
mîncăm. Se aşezară să mănînce: un antreu rece, fazan şi căpşuni. Harvey era
şi mai vorbăreţ ca de obicei, dar oaspeţii nu păreau să observe, conştienţi că e
nervos înainte de curse şi ştiind că preferă să cîştige acest trofeu mai mult
decît pe oricare altul din America. Nici chiar Harvey nu-şi putea da seama ce se
întîmplă cu el. Poate era atmosfera deosebită de la Ascot care îl atrăgea atît de
puternic, armonia dintre iarba verde, luxuriantă şi împrejurimile minunate,
mulţimea elegantă şi eficienţa organizării, care făcea din Ascot obiectul invidiei
întregii lumi a curselor de cai.
— Anul acesta ai şanse mai bune decît ai avut vreodată, Harvey, spuse
bancherul mai în vîrstă.
— Ştiu şi eu, Sir Howard? Lester Piggott călăreşte calul ducelui de
Devonshire, Crown Princess, iar calul reginei, Highclere, este favoritul tuturor,
deci nu-mi pot permite să-mi supraestimez şansele. Cînd ai ieşit de două ori al
treilea şi altă dată ai fost favoritul şi nu ai ocupat nici un loc, începi să te
întrebi dacă vreun cal de-al tău e sortit să reuşească vreodată.
— Altă telegramă, domnule.
Încă o dată degetul gros al lui Harvey o deschise, rupînd-o.
— „Cele mai bune urări şi mult noroc pentru Premiul King George VI and
Queen Elizabeth", citi el tare. E din partea personalului băncii dumneavoastră,
Sir Howard. M-au dat gata!
Accentul americano-polonez al lui Harvey făcu ca expresia englezească să
sune puţin ridicol.
— Mai vrea cineva şampanie?
Sosi încă o telegramă.
— Dacă merge tot aşa, Harvey, vei avea nevoie de o cameră specială la
poştă. Toată lumea rîse de gluma slăbuţă a lui Sir Howard.
Din nou, Harvey citi tare:
— „Regret că nu sîntem împreună la Ascot. Sînt obligat să plec spre
California. Voi fi recunoscător dacă vă veţi ocupa de un vechi prieten,
profesorul Rodney Porter din Oxford, cîştigătorul Premiului Nobel. Nu lăsaţi
agenţii de pariuri să vă tragă pe sfoară. Wiley B., Aeroportul Heathrow". Harvey
le explică: Este de la Wiley Barker. El e tipul care m-a cusut la Monte Carlo.
Mi-a salvat viaţa. A scos din mine o piatră cît chifla aia pe care o mănînci
dumneata, dr. Hogan. Dar cum naiba am să-l găsesc eu pe profesorul ăla
Porter? Harvey se întoarse spre oberchelner. Cheamă-l pe şoferul meu.
 După cîteva secunde, apăru, umil, şoferul Guy Salmon, îmbrăcat elegant.
— E aici un profesor, Rodney Porter din Oxford. Du-te şi-l caută.
— Cum arată, domnule?
— Cum naiba vrei să ştiu, spuse Harvey. Ca un profesor.
Şoferul abandonă cu regret intenţia sa de a petrece o după-amiază privind
cursele şi plecă, lăsîndu-l pe Harvey şi pe oaspeţii săi să se bucure de căpşuni,
de şampanie şi de valul de telegrame care soseau.
— Ştii că dacă cîştigi cursa trofeul îţi va fi înmînat de către regină? spuse
Nick Lloyd.
— Pun pariu că o să fie încoronarea vieţii mele. Numai să-mi fie dat să
cîştig Premiul King George and Elizabeth şi să o întîlnesc pe regină. Şi dacă
cîştigă Rosalie, propun ca fiica mea să se mărite cu prinţul Charles, deoarece
sînt cam de aceeaşi vîrstă.
— Mă tem că nici chiar tu nu vei fi în stare să aranjezi aceasta, Harvey.
— Ce ai de gînd să faci cu cele optzeci şi una de mii de lire sterline, banii de
premiu, domnule Metcalfe? întrebă Jamie Clark.
— Vreo operă de binefacere, spuse Harvey, mulţumit să-şi vadă invitaţii
impresionaţi.
— Foarte generos din partea ta, Harvey. Tipic pentru reputaţia pe care o ai.
Nick Lloyd îl privi cu înţeles pe Michael Hogan. Chiar dacă ceilalţi nu erau la
curent, ei doi ştiau ce era tipic pentru reputaţia lui Harvey.
Şoferul se întoarse să spună că nu era nici o urmă de profesor nici la bar,
nici în balconul unde se lua prînzul, nici în bufetul din padoc, iar pe el nu l-au
lăsat să intre în incinta rezervată membrilor.
— Fireşte că nu, spuse Harvey cu emfază. Va trebui să-l caut eu însumi.
Voi beţi şi vă bucuraţi.
Harvey se ridică şi se duse spre uşă cu şoferul. De îndată ce oaspeţii săi
nu-l mai puteau auzi, spuse:
— Cară-te de aici, şi dacă te mai aud că nu eşti în stare să-l găseşti, am eu
grijă să te fac să cauţi altceva... altă slujbă.
Şoferul o luă din loc. Harvey se întoarse zîmbind spre invitaţii săi.
— Mă duc să mă uit la caii şi călăreţii care aleargă la ora două.
— Iese acum din lojă, anunţă James.
— Ce tot spui acolo? întrebă o voce autoritară pe care o recunoscu imediat.
Ai început să vorbeşti de unul singur, James?
James se uită lung la nobilul lord Somerset, înalt de un metru optzeci şi
cinci şi încă în stare să se ţină drept, decorat cu Crucea Militară şi D.S.O.
(Distinguished Service Order) în primul război mondial. Tot mai emana o
energie entuziastă, deşi brazdele de pe faţă indicau că a trecut de vîrsta pe care
Creatorul i-o garantase prin contract.
— O, Doamne! Nu, sir... tuşeam doar.
— Cine crezi că va cîştiga Premiul King George and Queen Elizabeth?
întrebă pairul regatului.
— De, eu am pariat cîte cinci lire sterline de două ori pe Rosalie, sir.
 — Am impresia că a închis aparatul, spuse Stephen.
— Sună-l din nou, îl sfătui Jean-Pierre.

— Ce zgomot se aude, James? Foloseşti un aparat de auzit, sau ceva

asemănător?
— Nu, sir, e... un... radio cu tranzistori.
— Asemenea lucruri ar trebui interzise. Tulbură liniştea omului.
— Aveţi perfectă dreptate, sir.
— Ce l-a apucat, Stephen?
— Nu-mi dau seama. Bănuiesc că s-a întîmplat ceva.
— O, Doamne, uite-l pe Harvey care vine drept spre noi. Du-te în padocul
membrilor, Stephen, şi vin şi eu după tine. Inspiră adînc şi linişteşte-te. Nu
ne-a văzut.
Harvey se îndreptă ţanţoş spre oficialităţile care blocau intrarea în padocul
membrilor.
— Sînt Harvey Metcalfe, proprietarul Rosaliei, uite insigna mea.
A fost lăsat să intre. În urmă cu treizeci de ani, gîndi el, nu l-ar fi lăsat să
intre în padocul membrilor, chiar dacă erau ai lui toţi caii care participau la
curse. Pe atunci cursele de la Ascot durau numai patru zile pe an şi erau un
mare eveniment monden. Acum durau douăzeci şi patru de zile şi deveniseră
bun prilej pentru afaceri. Timpurile se schimbaseră. Jean-Pierre se ţinea după
el, arătîndu-şi permisul de trecere fără să vorbească.
Un fotograf renunţă să mai vîneze pălăriile extravagante de damă pentru
care cursele de la Ascot erau renumite şi-i făcu o fotografie lui Harvey, pentru
cazul în care Rosalie avea să cîştige Premiul King George VI. De îndată ce bliţul
se declanşă, alergă spre cealaltă intrare, unde Linda Lovelace, protagonista
filmului Deep Throat, care se juca cu sălile pline la New York, dar fusese
interzis în Anglia, încerca să pătrundă în padocul membrilor. În ciuda faptului
că fusese prezentată unui binecunoscut bancher, Richard Szpiro, chiar cînd
acesta pătrundea în încintă, pe ea nu o lăsară să intre. Purta un joben şi un
taior de dimineaţă fără nimic sub jachetă. Era sigură că nimeni nu o să-şi
piardă timpul cu Harvey cît era ea în preajmă. Cînd domnişoara Lovelace fu
absolut convinsă că toţi fotografii o pozaseră încercînd să intre în padoc, plecă,
înjurînd cu voce tare, scopul ei publicitar fiind atins.
Harvey se ducea să vadă caii, în timp ce Stephen mergea şi el în aceeaşi
direcţie, doar la cîţiva metri în urmă.
— Începe din nou balul, spuse Jean-Pierre în franţuzeşte, îndreptîndu-se
spre Stephen. Se opri între cei doi şi strîngîndu-i cu căldură mîna lui Stephen
rosti cu o voce care trebuia să fie auzită:
— Ce mai faceţi, domnule profesor Porter? Nu ştiam că vă interesează
cursele de cai.
— De fapt nu prea mă interesează, dar mă întorceam de la un seminar
ţinut la Londra şi m-am gîndit că este un bun prilej să...
 — Profesore Porter, strigă Harvey. Mă simt onorat să vă cunosc, domnule,
eu sînt Harvey Metcalfe din Boston, Massachusetts. Bunul meu prieten, Wiley
Barker, care mi-a salvat viaţa, mi-a spus că veţi fi azi aici, singur, şi am de
gînd să fac totul ca să aveţi o după-amiază plăcută.
Jean-Pierre bătu în retragere pe neobservate. Nu-i venea să creadă că
fusese atît de uşor. Telegrama acţionase ca o vrajă.

— Maiestatea sa regina, Alteţa sa ducele de Edinburgh, Alteţa sa regina

Elisabeta, Regina Mamă şi Alteţa sa prinţesa Anne intră în loja regală.
Fanfarele unite ale Brigăzilor de Gardă începură să cînte imnul naţional:
God Save the Queen.
Cei douăzeci şi cinci de mii de spectatori se ridicară în picioare şi cîntară şi
ei, fals, dar cu lealitate.
— Ar trebui să avem şi noi un rege în America, îi spuse Harvey lui Stephen,
ca să-i ia locul lui Richard Nixon. N-am mai avea probleme de-alde Watergate.
Stephen se gîndi că concetăţeanul său american era puţin cam nedrept.
Richard Nixon părea aproape un sfînt în comparaţie cu Harvey Metcalfe.
— Vino la mine în lojă, domnule profesor, să-i întîlneşti pe ceilalţi invitaţi.
Afurisita asta de lojă mă costă şapte sute cincizeci de lire sterline, aşa că cel
puţin să o umplem. Ai luat masa de prînz?
— Da, am servit un prînz excelent, mulţumesc, minţi Stephen, artă pe care
o învăţase tot de la Harvey. Aşteptase timp de o oră lîngă padocul membrilor,
nervos şi preocupat, incapabil să înghită măcar un sandviş, iar acum era mort
de foame.
— Vino atunci să bei nişte şampanie, strigă Harvey.
Pe stomacul gol, gîndi Stephen.
— Vă mulţumesc, domnule Metcalfe. Mă simt puţin pierdut. Este prima
oară cînd vin la Royal Ascot.
— Acesta nu-i Royal Ascot, domnule profesor. Este ultima zi a Săptămînii
Ascot, dar familia regală vine întotdeauna să vadă cursa King George and
Elizabeth, aşa că toţi se pun la mare ţinută.
— Înţeleg, spuse timid Stephen, încîntat de greşeala deliberată pe care o
făcuse.
Harvey puse mîna pe noua lui achiziţie şi-l duse cu el în lojă.
— Atenţie toată lumea! Vreau să vă prezint pe distinsul meu prieten,
Rodney Porter. E unul dintre cîştigătorii Premiului Nobel, precum ştiţi. Apropo,
care e specialitatea ta, Rod?
— Biochimia.
Stephen începuse să-l cunoască pe Harvey. Cît timp avea să-şi joace rolul
bine, nici bancherii, nici armatorii, nici chiar jurnaliştii nu vor avea vreo
îndoială că el era cel mai deştept om de pe lume, de la Einstein încoace. Se
linişti puţin, ba chiar găsi timp să înfulece nişte sandvişuri cu somon, cînd
ceilalţi nu priveau spre el.
Lester Piggott cîştigă cursa de la ora paisprezece, pe calul Olympic Casino,
şi pe cea de la paisprezece treizeci, pe Roussalka, însumînd astfel trei mii de
victorii. Harvey era din ce în ce mai nervos. Vorbea fără pauză şi fără rost.
Stătuse jos în timpul cursei de la paisprezece treizeci, fără să arate nici un
interes faţă de rezultat şi continua să bea multă şampanie. La paisprezece
cincizeci îi invită pe toţi să meargă cu el în padocul membrilor, să-i admire
vestita iapă.
Stephen, ca toţi ceilalţi, merse după el, formînd un mic cortegiu
pseudoregal.
Jean-Pierre şi James urmăreau procesiunea de departe.
— Prea s-a băgat pînă la gît, ca să mai poată ieşi acum, spuse Jean-Pierre.
— Mie mi se pare destul de relaxat, îi răspunse James. Hai mai bine să
plecăm de aici; nu putem decît să-l încurcăm.
Se duseră la bar, unde se bea şampanie; era plin de oameni roşii la faţă, ce
păreau că petrec mai mult timp bînd decît urmărind cursele.
— Nu-i aşa că-i frumoasă, profesore? Aproape la fel de frumoasă ca fiica
mea. Dacă nu cîştigă astăzi, nu cred că voi mai reuşi vreodată.
Harvey îşi lăsă micul grup, ca să schimbe o vorbă cu jocheul Pat Eddery şi
să-i ureze noroc. Peter Walwyn, antrenorul, dădea ultimele instrucţiuni, înainte
ca jocheul să încalece şi să iasă din padoc. Cei zece cai fură apoi plimbaţi prin
faţa tribunei, înainte de cursă, un obicei care se practică la Ascot numai
pentru Premiul King George VI and Queen Elizabeth. Calul Highclere, care
aparţinea Maiestăţii sale regina, purtînd culorile auriu, violet şi roşu, era în
fruntea procesiunii, urmat de Crown Princess, care îi cam dădea de furcă lui
Lester Piggott. Imediat în urma ei era Rosalie, foarte relaxată, proaspătă şi gata
s-o pornească. Buoy şi Dankaro mergeau la trap în spatele Rosalieî. Caii
despre care se credea că nu au şanse, Mesopotamia, Ropey şi Minnow, erau în
coadă. Spectatorii se ridicară să aplaude; Harvey strălucea de mîndrie, de
parcă toţi caii care participau la cursă erau ai săi.
— ...şi vorbesc acum cu distinsul proprietar american, Harvey Metcalfe,
spunea Julian Wilson spre camera de luat vederi în aer liber a BBC-ului. Îl voi
ruga, dacă este atît de amabil, să-mi împărtăşească părerile sale asupra
Premiului King George VI and Queen Elizabeth, el fiind proprietarul unuia
dintre favoriţi, Rosalie. Bun venit în Anglia, domnule Metcalfe. Ce părere aveţi
de cursa cea mare?
— Sînt emoţionat să mă aflu aici şi să mai iau parte o dată la această
cursă. Rosalie are şanse mari. Totuşi nu e important să învingi, ci să participi.
Stephen tresări. Baronul de Coubertin, care spusese această frază pentru
prima oară, deschizînd Olimpiada din 1896, se răsucea probabil în mormînt.
— Ultimele pariuri indică pe Rosalie ca favorită, împreună cu calul
Maiestăţii sale regina, Highclere. Care este părerea dumneavoastră?
— Mi-e teamă tot atît de mult de Crown Princess, al ducelui de Devonshire.
Lester Piggott se lasă întotdeauna greu bătut la ocazii mari. A cîştigat primele
două curse şi acum e gata şi pentru aceasta. Crown Princess e o mică iapă
foarte bună.
— O milă şi jumătate este o distanţă ideală pentru Rosalie?
 — Rezultatele arată că este fără îndoială distanţa ei favorită.
— Ce veţi face cu cele optzeci şi una de mii două sute patruzeci de lire
sterline care se primesc drept premiu?
— Banii nu au importanţă. Nici nu m-am gîndit la ei.
Stephen se gîndise însă serios la ei.
— Vă mulţumesc, domnule Metcalfe, şi mult noroc. Iată acum ultimele
rezultate ale pariurilor.
Harvey se întoarse la grupul său de admiratori şi le propuse să privească
cursa din balconul care se afla chiar în faţa lojei sale.
Stephen era fascinat să-l privească pe Harvey de aproape. Din cauza
emoţiei devenise nervos şi mai nesigur decît de obicei; departe de a fi omul de
acţiune rece şi stăpînit, aşa cum se temuseră toţi patru că va fi. Fiinţa aceasta
era umană, susceptibilă şi putea fi învinsă.
Stăteau toţi aplecaţi peste balustradă, privind caii care erau în boxe. Crown
Princess era puţin cam agitată, în timp ce ceilalţi aşteptau. Tensiunea devenise
insuportabilă.
— Au plecat, bubuiră difuzoarele.
În timp ce douăzeci şi cinci de mii de spectatori puseseră binoclurile la
ochi, Harvey spunea:
— A avut un start bun, e bine plasată, şi continuă să facă astfel un
comentariu neîntrerupt, pînă cînd, la ultima milă, tăcu brusc. Deveni tăcut. Şi
ceilalţi aşteptau în tăcere, atenţi la difuzoare.
— Acum parcurg traseul drept. Minnow e primul care intră în curbă... cu
Buoy şi Dankara, care par relaxaţi, chiar în spatele lui... urmaţi de Crown
Princess, Rosalie şi Highclere...
— Pe măsură ce se apropie de marcajul ultimelor o mie două sute de metri,
Rosalie şi Crown Princess aleargă alături de Highclere şi iau viteză...
Mai sînt o mie de metri... Minnow e tot în frunte, dar începe să obosească,
în timp ce Crown Princess şi Buoy cîştigă teren...
Mai sînt opt sute de metri... Minnow e doar cu puţin înaintea lui Buoy, care
a trecut pe locul doi, poate ceva prea devreme...
Şase sute de metri pînă la potou... au început să accelereze... Minnow
impune viteza... Buoy şi Dankaro au rămas în spate cu o lungime de cal...
urmaţi de Rosalie, de Lester Piggott pe Crown Princess şi de iapa Highclere a
reginei, caii din urmă cîştigînd teren...
Au trecut de marcajul pentru patru sute de metri... Highclere şi Rosalie
încearcă să-l depăşească pe Buoy... Crown Princess e acum puţin în spate...
Ultimii două sute de metri...
Comentatorul ridică tonul şi vocea lui crescu în intensitate.
— Acum a trecut în faţă Joe Mercer, pe Highclere, e chiar în faţa lui Pat
Eddery, pe Rosalie... Mai sînt o sută optzeci de metri... Aleargă cap la cap... O
sută de metri... Oricare poate să cîştige şi la potou par să ajungă în acelaşi
timp culorile reginei, auriu, violet şi roşu şi carourile negre şi verzi ale
americanului Harvey Metcalfe... fotografia va decide... Dankaro, al domnului
Moussac, soseşte al treilea.
 Harvey stătea ca paralizat, aşteptînd rezultatul. Pînă şi Stephen simţea un
pic de compasiune pentru el. Nici unul dintre invitaţi nu îndrăznea să spună
ceva, de teamă să nu greşească.
— Rezultatul Premiului The King George VI and The Queen Elizabeth,
bubuiră din nou difuzoarele şi se aşternu tăcerea: A cîştigat nr. 5, Rosalie.
Celelalte rezultate se pierdură în vacarmul mulţimii şi a urletului de triumf
scos de Harvey. Urmat de invitaţii săi, alergă la liftul cel mai apropiat, vîrî o
hîrtie de o liră sterlină în mîna liftierei şi strigă: „Pune chestia asta în mişcare."
Doar jumătate dintre invitaţi reuşiră să sară în lift o dată cu el. Stephen era
printre ei. Cînd ajunseră la parter, uşile liftului se deschiseră şi Harvey ţîşni ca
un pur sînge, trecu pe lîngă barul în care se servea şampanie şi, traversînd
padocul membrilor, trecu în cel al învingătorilor şi îşi aruncă braţele după gîtul
calului, gata, gata să dea jocheul jos. Peste cîteva minute, o duse în triumf pe
Rosalie lîngă stîlpul alb pe care scria „Premiul întîi". Mulţimea se îngrămădea
în jurul lui, felicitîndu-l.
Organizatorul cursei, căpitanul Beaumont, veni alături de Harvey să-i
spună cum trebuie să procedeze cînd va fi prezentat. Lordul Abergavenny,
reprezentantul reginei la Ascot, o întovărăşea pe Maiestatea sa la padocul
cîştigători-lor.
— Rosalie, calul domnului Harvey Metcalfe a cîştigat Premiului The King
George VI and The Queen Elizabeth.
Harvey plutea ca într-un vis. Bliţuri fulgerau şi aparatele de filmat îl
urmăreau, în timp ce mergea spre regină. Se înclină şi primi trofeul. Regina,
strălucitoare, într-un costum de mătase turcoaz şi cu turban asortat, care nu
putea fi creat decît de Norman Hartnell, spuse cîteva cuvinte, dar pentru prima
oară în viaţa sa lui Harvey îi pierise glasul. Făcînd un pas îndărăt, se înclină
din nou şi se întoarse la locul său, însoţit de aplauze puternice.
Reîntors în lojă, şampania începu să curgă gîrlă şi toţi erau prieteni cu
Harvey. Stephen îşi dădu seama că nu era cazul să-şi încerce norocul. Trebuia
să-şi aleagă cu grijă momentul şi să observe reacţiile prăzii sale în noile
circumstanţe. Rămase tăcut într-un colţ, aşteptînd să se potolească emoţia şi
scrutîndu-l atent pe Harvey.
Fu nevoie de încă o cursă, pentru ca Harvey să-şi revină pe jumătate la
normal, şi Stephen îşi zise că acum trebuie să treacă la acţiune. Se prefăcu că
pleacă.
— Vrei să pleci aşa devreme, profesore?
— Da, domnule Metcalfe. Trebuie să mă întorc la Oxford, să corectez nişte
lucrări pentru mîine dimineaţă.
— Am toată admiraţia pentru munca pe care băieţi ca voi o faceţi acolo.
Sper că te-ai distrat bine?
— Da, mulţumesc, domnule Metcalfe. O mare reuşită. Trebuie să vă simţiţi
foarte mîndru.
— Cred că da. A durat mult pînă să înving, dar acum zic că a meritat...
Rod, îmi pare aşa de rău că trebuie să pleci. Nu mai poţi rămîne, să vii diseară
cu toţi ceilalţi la Claridge, să sărbătorim victoria?
 — Mi-ar fi făcut multă plăcere, domnule Metcalfe, dar mai bine veniţi
dumneavoastră la colegiul meu, la Oxford unde, dacă îmi veţi permite, vă voi
arăta universitatea.
— Excelentă idee. Am cîteva zile libere după Ascot şi mi-am dorit
întotdeauna să văd Oxfordul, dar nu ştiu de ce n-am găsit niciodată timp.
— Miercurea viitoare este serbarea cîmpenească a universităţii. Aţi putea
lua cina cu mine marţi seara, iar ziua următoare o putem petrece vizitînd
universitatea şi parti-cipînd la serbare?
Stephen îi scrise pe un bileţel cum să ajungă la el.
- Fantastic. Asta pare să fie cea mai plăcută vacanţă pe care am petrecut-o
pînă acum în Europa. Cu ce te întorci la Oxford, profesore?
— Cu trenul.
— Nu, nu, spuse Harvey. O să te ducă Rolls Royce-ul meu. Are tot timpul
să se întoarcă pînă la ultima cursă de cai.
Înainte ca Stephen să poată protesta, şoferul fu chemat.
— Condu-l pe profesorul Porter la Oxford, apoi întoarce-te. Mergi cu bine,
profesore. Aştept cu plăcere să ne revedem marţea viitoare la ora douăzeci. Sînt
încîntat că te-am întîlnit.
— Vă mulţumesc pentru această zi minunată, domnule Metcalfe şi felicitări
pentru splendida victorie.
Stînd pe bancheta din spate a Rolls Royce-ului alb, maşina cu care Robin
se lăudase că el şi numai el va merge, Stephen se relaxa şi zîmbi în sinea sa.
Luînd un carneţel din buzunar făcu o însemnare:
„Se scad nouăzeci şi opt de penny din cheltuieli, preţul unui bilet de clasa a
doua de la Ascot la Oxford."

15

— Bradley, spuse cel mai în vîrstă dintre profesori. Ai început să

încărunţeşti pe la tîmple. Nu cumva, băiete dragă, sarcinile universitare
depăşesc puterile tale?
Stephen se întrebase dacă nu se va găsi cineva în sala profesorilor care să
considere că schimbarea culorii părului său este demnă de un comentariu.
Membrii corpului didactic al colegiilor sînt rareori surprinşi de ceea ce fac
colegii lor.
— Tatăl meu a încărunţit de tînăr, domnule profesor, şi se pare că nu-i nici
o cale să te opui eredităţii...
— Nu-i nimic, băiete dragă. Aşa o să arăţi şi mai distins săptămîna viitoare,
la serbarea cîmpenească.
— A, da, răspunse Stephen, care nu se gîndea decît la această serbare;
aproape că uitasem de ea.
Se întoarse în camerele sale, unde îl aştepta restul echipei ca să primească
ultimele instrucţiuni.
 — Miercuri este Encaenia, cu prilejul căreia va avea loc şi serbarea
cîmpenească, începu Stephen, fără să le zică măcar „bună ziua" elevilor săi. Ei
nu protestară. Ceea ce am reuşit să învăţăm în legătură cu prietenul nostru
milionarul este că, atunci cînd îl scoţi din mediul lui obişnuit, continuă să
creadă că ştie totul. Am demonstrat că nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de el
cîtă vreme noi ştim ce urmează să se întîmple, iar el nu ştie. Este exact tactica
pe care a folosit-o şi el cu Prospecta Oil, fiind tot timpul cu un pas înaintea
noastră. Acum noi vom fi cu doi paşi înaintea lui, prin repetiţia de astăzi şi o
repetiţie generală în costume, mîine.
— Timpul petrecut în recunoaştere este rareori timp pierdut, mormăi
James, aceasta fiind cam singura învăţătură are îi mai rămăsese în minte de
pe vremea cînd era elev la îla militară din Harrow.
— N-am fost siliţi să pierdem mult timp în recunoaştere planul tău, nu-i
aşa? găsi Jean-Pierre prilejul să-i re-
jroşeze.
Stephen nu ţinu seama de întrerupere.
— Desfăşurarea programului din ziua respectivă durează şapte ore pentru
mine şi patru ore pentru voi, incluzînd timpul necesar machiajului. James mai
face o probă şi cu o zi înainte de acţiune.
— De cîte ori vom avea nevoie de copiii mei? întrebă Robin.
— Numai o dată, miercuri. Dacă repetăm prea des cu ei, vor deveni ţepeni
şi nu se vor comporta în mod firesc.
— Cînd crezi că va dori Harvey să se întoarcă la Londra? întrebă
Jean-Pierre.
— L-am sunat pe Guy Salmon să mă interesez ce program au şi am aflat că
i s-a spus să fie la Claridge pe la nouăsprezece, deci presupun că avem timp
doar pînă la şaptesprezece treizeci.
— Bună idee, spuse Robin.
— E groaznic, comentă Stephen. Am început şi eu acum să gîndesc ca omul
nostru. Dar hai să mai repetăm o dată ce avem de făcut. Începem cu dosarul
roşu, de la pagina şaisprezece. Cînd plec de la Colegiul Toate Sufletele...

Duminică şi luni făcură alte două repetiţii. Pînă marţi ajunseseră să ştie
exact toate drumurile pe care urma să le străbată Harvey şi în ce loc ar fi putut
fi la orice oră din zi, începînd cu nouă dimineaţa, pînă la şaptesprezece treizeci.
Stephen spera că prevăzuse toate eventualităţile. Nici nu avea încotro. De data
aceasta nu-şi puteau permite să lase situaţia să le scape din mînă. O greşeală
ca cea de la Monte Carlo, şi n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Repetiţia în
costume merse ca pe roate.
— N-am mai purtat asemenea haine de cînd aveam şase ani şi m-am dus la
o petrecere unde toţi eram costumaţi, spuse Jean-Pierre. Oricît ne-am strădui,
nu putem să nu atragem atenţia îmbrăcaţi astfel.
— Veţi fi înconjuraţi de oameni în roşu, albastru şi negru, îl linişti Stephen;
e ca un circ pentru păuni. Nimeni nu o să privească de două ori spre noi, nici
chiar spre tine, Jean-Pierre.
Erau din nou nervoşi, aşteptînd să se ridice cortina. Stephen era bucuros
să-i vadă ca pe cărbuni; nu se îndoia că în momentul în care ar fi luat-o mai
uşor, avînd de-a face cu unul ca Harvey Metcalfe, ar fi fost daţi imediat în
vileag.
Echipa petrecu un sfîrşit de săptămînă liniştit. Stephen asistă la
spectacolul anual al Colegiului de Dramă, dat în grădinile Magdalen, Robin o
duse pe soţia sa la Glynde-bourne şi fu cît se poate de atent cu ea, Jean-Pierre
citi Goodbye Picasso de David Douglas Duncan, iar James merse cu Anne la
Tathwell Hall, în Lincolnshire, ca să-l întîlnească pe tatăl său, cel de al cincilea
conte.
Pînă şi Anne era nervoasă la sfîrşitul acela de săptămînă.

— Harry?
— Domnul doctor Bradley?
— Am un oaspete american la cină, astă-seară. Se numeşte Harvey
Metcalfe. Cînd va veni, ai, te rog, grijă să fie condus la mine.
— Bineînţeles, domnule.
— Şi încă ceva. Se pare că m-a confundat cu profesorul Porter, de la
Colegiul Trinity. Nu-l contrazice, te rog. Lasă-l în apele lui.
— Bineînţeles, domnule.
Harry intră din nou în cabina portarului, clătinînd trist din cap. Toţi
profesorii, fireşte, se cam scrîntesc la minte, pînă la urmă, dar doctorul Bradley
fusese atins la o vîrstă deosebit de fragedă.

Harvey sosi la ora douăzeci. Era întotdeauna punctual, în Anglia. Portarul îl

conduse prin peristil, apoi, pe scările vechi de piatră, pînă în camerele lui
Stephen.
— A sosit domnul Metcalfe.
— Ce mai faci, profesore?
— Foarte bine, domnule Metcalfe. Gentil din partea dumneavoastră să fiţi
atît de punctual.
— Punctualitatea este politeţea prinţilor.
— Cred că vreţi să spuneţi că este politeţea regilor, iar în cazul la care vă
referiţi, la a lui Lodovic al XVIII-lea. Stephen uitase că Harvey nu-i era elev.
— Sînt sigur că ai dreptate, profesore.
Stephen îi turnă un whisky mare. Privirea oaspetelui său se plimba prin
cameră şi se opri asupra biroului.
— Tii, ce mai set de fotografii. În una eşti cu preşedintele Kennedy, în alta
cu regina, ba chiar şi cu Papa.
Ideea fusese a lui Jean-Pierre. El îl pusese pe Stephen în contact cu un
fotograf, care fusese la închisoare cu prietenul său, pictorul David Stein.
Stephen abia aştepta să ardă fotografiile şi să încerce să uite că au existat
vreodată.
— Hai să-ţi dau şi eu una, să o adaugi la colecţie.
Harvey scoase din buzunarul interior al hainei o fotograI fie mare,
reprezentîndu-l pe el primind de la regină trofeul pentru Premiul King George
VI and Queen Elizabeth.
— Am să şi semnez.
Fără să aştepte răspuns, mîzgăli în diagonală o I semnătură exuberantă pe
deasupra capului reginei.
— Mulţumesc, spuse Stephen. Vă asigur că o voi preţui la fel de mult ca pe
celelalte fotografii ale mele. Îmi pare bine că aţi găsit timp să mă vizitaţi aici,
domnule Metcalfe.
— Este o onoare pentru mine să vin la Oxford; colegiul ăsta vechi e foarte
drăguţ.
Stephen avea senzaţia că Harvey chiar crede ce spune şi trebui să se opună
dorinţei de a-i povesti întîmplarea cu cina ultimului lord Nuffield la Magdalen.
Cu toată generozitatea acestuia faţă de universitate, a existat întotdeauna o
uşoară fricţiune între el şi cei care o reprezentau. După o serbare la colegiu,
cînd să plece, Nuffield luă cu îndoială pălăria pe
care i-o întindea valetul. „E pălăria mea?" întrebă el dispreţuitor. „Nu am de
unde să ştiu, my lord", îi răspunse acesta. „Dar în orice caz este cea cu care aţi
venit."
Harvey se uită cam absent la cărţile de pe rafturile lui Stephen.
Nepotrivirea dintre subiectul lor, matematică pură, şi disciplina pretinsului
profesor Porter, biochimia, nu-i atrase din fericire atenţia.
— Explică-mi ce se va întîmpla mîine.
— Bineînţeles, răspunse Stephen. De ce nu? Era exact ceea ce făcuse şi cu
ceilalţi trei. Mai întîi, am să comand cina, apoi vă voi spune ceea ce am plănuit
să facem, să văd dacă sînteţi de acord.
— Sînt gata de orice. Mă simt cu zece ani mai tînăr de cînd am venit în
Europa — o fi poate efectul operaţiei — şi sînt încîntat că mă aflu la Oxford.
Stephen se întreba dacă va putea să-l suporte şapte ore la rînd pe Harvey
Metcalfe, dar pentru alţi două sute cincizeci de mii de dolari şi reputaţia sa în
faţa celorlalţi din echipă...
Servitorii colegiului aduseră cocteil de creveţi.
— Mîncarea mea favorită, exclamă Harvey. Cum de ai ştiut?
Lui Stephen i-ar fi plăcut să răspundă: „Nu sînt decît foarte puţine lucruri
pe care nu le ştiu despre tine", dar se mulţumi să spună:
— O coincidenţă fericită. Deci, dacă ne întîlnim la zece mîine dimineaţă,
putem lua parte la ziua considerată cea mai interesantă din calendarul
universitar. Se numeşte Encaenia.
— Ce mai e şi asta?
— O dată pe an, la sfîrşitul trimestrului Trinity, care este echivalent cu
trimestrul de vară al universităţilor americane, noi sărbătorim sfîrşitul anului
universitar. Vor avea loc mai multe ceremonii, urmate de o splendidă serbare
în aer liber, la care vor fi prezenţi cancelarul şi vicecancelarul universităţii.
Cancelarul este fostul prim-ministru, Harold Macmillan, iar vicecancelarul este
domnul Habakkuk. Sper că va fi posibil să vi-i prezint pe amîndoi şi vom reuşi
să facem tot ce ne-am propus în aşa fel, încît să vă puteţi întoarce la Londra la
ora nouăsprezece.
— De unde ştii că trebuie să mă întorc la ora aceea?
— M-aţi prevenit la Ascot. Stephen era acum în stare să găsească foarte
repede o minciună. Îi era teamă că, dacă nu vor reuşi să obţină curînd
milionul, va sfîrşi prin a fi un escroc înrăit.
Harvey savură cina pe care Stephen gîndea că o alesese chiar cu prea
multă grijă, fiecare fel constînd dintr-o mîncare favorită a lui Harvey. După ce
acesta băuse o cantitate bună de coniac (din cel care costa şapte lire sterline
douăzeci şi cinci de penny sticla, îşi zise Stephen), se plimbară prin peristilurile
liniştite ale Colegiului Magdalen, pînă la Şcoala de Canto. Vocile coriştilor care
repetau o mesă de Gabrieli pluteau lin în aer.
— Ia te uită! Mă mir că nu-i interzis să pună muzica atît de tare, spuse
Harvey.
Stephen îşi conduse oaspetele pînă la hotelul Randolph, arătîndu-i locul
marcat cu o cruce de fier, de pe Broad Street, în faţa Colegiului Balliol unde, în
anul 1556, arhiepiscopul Cranmer fusese ars pe rug pentru erezie. Harvey se
abţinu să spună că nu a auzit niciodată de acest stimabil preot.
Stephen se despărţi de Harvey pe treptele hotelului Randolph.
— Ne vedem mîine dimineaţă, profesore. Îţi mulţumesc pentru această
seară grozavă.
— A fost plăcerea mea. Vin să vă iau la zece. Noapte bună, mîine veţi avea o
zi foarte plină.
Stephen se întoarse la Magdalen şi îl chemă imediat pe Robin.
— Totul e în regulă, dar aproape că am exagerat cu cina. A fost aleasă cu
prea multă grijă; i-am servit pînă şi coniacul lui preferat. Aceasta mă va face să
fiu mai atent mîine. Să ne aducem mereu aminte că nu trebuie să sărim peste
cal. Ne vedem mîine, Robin.
Stephen comunică aceleaşi lucruri lui Jean-Pierre şi lui James, înainte de a
se trînti obosit pe pat. Mîine, la ora aceasta, avea să ştie mai multe. Dar avea
să fie oare şi mai bogat?

16

A doua zi, la cinci dimineaţa, soarele răsări deasupra rîu-lui Cherwell şi

puţinii localnici care erau prin preajma locului atît de devreme nu s-ar mai fi
mirat de ce cunoscătorii consideră că Magdalen este cel mai frumos colegiu,
atît din Oxford cît şi din Cambridge. Cuibărit pe malurile rîului, arhitectura lui
perpendiculară nu are nimic greoi. Regele Edward al VII-lea, prinţul Henry,
cardinalul Wolsey, Edward Gibbon şi Oscar Wilde trecuseră toţi pe porţile lui.
Dar singurul lucru care îi trecea lui Stephen prin minte, aşa cum stătea treaz
în dimineaţa aceea, era educaţia lui Harvey Metcalfe.
Îşi putea auzi bătăile propriei inimi şi pentru prima dată îşi dădea seama ce
pătimiseră Robin şi Jean-Pierre. Părea că trecuse o viaţă de la prima lor
întîlnire, care avusese loc doar în urmă cu trei luni. Zîmbi gîndindu-se cît de
apropiaţi deveniseră în lupta lor comună pentru a-l învinge pe Harvey Metcalfe.
Deşi Stephen, ca şi James, începuse să simtă o admiraţie secretă pentru omul
lor, era acum şi mai convins că Metcalfe putea fi dus de nas, cînd nu era pe
teren propriu. Timp de peste două ore, Stephen rămase nemişcat în pat,
adîncit în gînduri, recapitulîndu-şi iarăşi şi iarăşi planul. Cînd soarele se
ridicase deasupra arborelui celui mai înalt, se sculă, făcu un duş, se bărbieri şi
se îmbrăcă încet, cu gîndurile tot la ziua care îl aştepta.
Se machie cu multă atenţie, ca să pară mai bătrîn cu vreo cincisprezece
ani. Machiajul îi luă foarte mult timp şi se întreba dacă femeile au de luptat tot
atît de mult în faţa oglinzii ca să obţină efectul dorit. Îşi puse o robă de un roşu
magnific, care îl proclama doctor în filosofie al Universităţii din Oxford. Îl
amuza faptul că Oxfordul trebuia să fie diferit în toate. Celelalte universităţi
prescurtau acest titlu, obţinut prin merite în cercetare, prin iniţialele Ph.D. La
Oxford era D.Phil Se studie în oglindă.
Dacă asta nu-l impresionează pe Harvey Metcalfe, nu-l va mai impresiona
nimic, niciodată.
Şi pe deasupra mai avea şi dreptul să poarte această robă. Se aşeză să-şi
studieze pentru ultima oară dosarul roşu. Citise atît de des paginile cu textul
bătut strîns ta maşină, încît le ştia pe de rost.
Evită să se ducă la micul dejun. Faptul că arăta aproape de cincizeci de ani
ar fi stîrnit, fără îndoială, mirarea unor colegi, deşi probabil profesorii mai în
vîrstă nu ar fi observat nimic neobişnuit în aspectul său.
Stephen ieşi din colegiu pe strada High, fără să atragă atenţia celor
aproximativ o mie de absolvenţi, îmbrăcaţi cu toţii ca arhiepiscopii din secolul
al paisprezecelea. Era uşor să-ţi păstrezi anonimatul în ziua aceea specială.
Aceasta, cît şi presupunerea că Harvey avea să fie absorbit de tradiţiile stranii
ale vechii universităţi, erau cele două motive pentru care Stephen alesese
Encaenia ca zi a bătăliei sale.
Ajunse la hotel la nouă cincizeci şi cinci şi informă pe unul dintre băieţii de
serviciu că este profesorul Porter şi că venise să-l ia pe domnul Metcalfe.
Stephen se aşeză pe un scaun în hol. Băiatul dispăru grăbit şi se întoarse
peste cîteva momente cu Harvey.
— Domnul Metcalfe, profesorul Porter.
— Mulţumesc, spuse Stephen. Îşi notă în minte să se întoarcă şi să dea un
bacşiş băiatului de serviciu. Prezentarea fusese binevenită, chiar dacă nu era
decît o parte a îndatoririlor sale.
— Bună dimineaţa, profesore, spuse Harvey, aşezîndu-se şi el pe un scaun.
Hai, spune-mi acum la ce trebuie să mă aştept.
— Encaenia, explică Stephen, începe în mod oficial cînd toate notabilităţile
universităţii iau un mic dejun compus din şampanie, căpşuni şi frişcă la
Colegiul Iisus. Acest mic dejun este cunoscut sub numele de Pomana lordului
Nathaniel Crewe.
— Cine-i tipul ăsta, Crewe? Vine şi el să mănînce?
— Numai în spirit. Marele om a murit în urmă cu vreo trei sute de ani.
Lordul Nathaniel Crewe, doctor al acestei universităţi, era episcop de Durham
şi a lăsat două sute de lire sterline pe an universităţii, cu care să se acopere
cheltuielile pentru acest mic dejun şi pentru cuvîntarea pe care o s-o ascultăm
mai tîrziu. Fireşte, banii pe care i-a lăsat el nu mai sînt suficienţi acum, cu
inflaţia care face preţurile să tot crească, astfel încît universitatea trebuie să
scoată bani din propriul ei buzunar ca să continue tradiţia. După micul dejun
urmează o procesiune şi o paradă în faţa teatrului shel-donian.
— Apoi ce mai urmează?
— Parada este urmată de evenimentul cel mai important al zilei.
Prezentarea onoranţilor pentru diplome.
— Ăştia cine sînt?
— Onoranţii, continuă Stephen, sînt acele persoane distinse care au fost
alese de membrii mai în vîrstă ai universităţii pentru a li se conferi, din partea
Universităţii Oxford, diplome de onoare. Stephen privi la ceas. De fapt, ar fi
bine să plecăm dacă vrem să fim siguri că vom avea un loc bun, de unde să
putem privi procesiunea. Stephen se ridică şi împreună cu oaspetele său ieşi
din hotelul Randolph, mer-seră puţin pe Broad Street şi găsiră un loc excelent,
chiar în faţa teatrului sheldonian, unde poliţia făcu un mic spaţiu pentru
Stephen, din cauza robei sale stacojii. După cîteva minute, procesiunea începu,
apărînd de după colţul străzii Turl. Poliţia oprise traficul şi obliga lumea să
rămînă pe trotuar.
— Cine sînt băieţii din faţă, ăia care poartă ciomege? întrebă Harvey.
— Sînt mareşalii universităţii şi pedelii. Poartă măciuci ca să protejeze
procesiunea cancelarului.
— Iisuse Hristoase, ce pericol poate să fie? Doar nu sîntem în Central Park,
la New York.
— Sînt de acord, spuse Stephen, dar nu a fost întotdeauna aşa în cursul
celor trei sute de ani şi tradiţia se stinge greu în Anglia.
— Şi cine-s ăia din spatele băieţilor numiţi pedeli?
— Cel care poartă robă neagră cu bordură verde este cancelarul
universităţii, întovărăşit de pajii lui. Cancelarul este onorabilul de drept Harold
Macmillan, care a fost prim-mi-nistru al Marii Britanii pe la sfîrşitul anilor
cincizeci şi începutul anilor şaizeci.
— A, da. Îmi aduc aminte de el. A încercat să bage Anglia în Europa, dar de
Gaulle n-a vrut s-o primească.
— De, cred că şi acesta este un fel de a-ţi aminti de el. Uite, e urmat de
vicecancelar, domnul Habakkuk, care este şi rectorul Colegiului Iisus.
— Îmi faci capul calendar, profesore.
— Cancelarul este întotdeauna un englez distins, care şi-a făcut studiile la
Oxford; dar vicecancelarul este chiar cineva din conducerea universităţii şi este
ales, de obicei, dintre rectorii colegiilor.
— Cred că am priceput.
 — După ei vine aşa-numitul registrator, secretarul şi arhivarul
universităţii, domnul Caston, care este profesor la Colegiul Merton. El este
administratorul-şef al universităţii, avînd ceea ce ar putea fi considerată
funcţia publică cea mai importantă. Nu este subordonat decît vicecancelarului
şi Consiliului Hebdomadar, care pentru universitate este un fel de cabinet. În
spatele lor îl vedem pe proctorul-şef, domnul Campbell, de la Colegiul
Worcester, şi pe proctorul-junior, reverendul doctor Bennett, de la New College.
— Ce e ăla un proctor?
— De peste şapte sute de ani proctorii au fost responsabili cu păstrarea
decenţei şi a disciplinei în universitate.
— Cum adică? Cei doi bătrîni ţin în frîu nouă mii de tineri zvăpăiaţi?
— Păi sînt ajutaţi de buldogi, spuse Stephen.
— Ei da, aşa mai înţeleg. Vreo două muşcături date de un bătrîn buldog
englez ar ţine pe oricine la locul lui.
— Nu, nu, protestă Stephen, încercînd disperat să nu rîdă. Numele de
buldog se dă oamenilor care îl ajută pe
proctor să menţină disciplina. Iar acum, în coada procesiu-nii, puteţi vedea
un fel de mic crocodil colorat; sînt rectori de colegii care sînt doctori ai
universităţii, doctori ai universităţii care nu sînt rectori de colegii şi rectori de
colegii care nu sînt doctori ai universităţii, în această ordine.
— Uite ce e, Rod. Pentru mine toţi doctorii nu înseamnă decît suferinţă şi
bani.
— Nu sînt doctori de acest fel, replică Stephen.
— Las-o baltă. Îmi place grozav de mult totul, dar să nu te aştepţi să înţeleg
despre ce e vorba.
Stephen privi atent chipul lui Harvey. Sorbea tot ce vedea şi devenise chiar
mai tăcut.
— Şirul acesta lung va intra acum în teatrul sheldonian şi toţi cei din
procesiune îşi vor lua locurile în emiciclu.
— Scuză-mă că te întrerup. Ce fel de ciclu este ăsta?
— Emiciclul este un cerc format din scaune, în interiorul teatrului,
cunoscut ca cel mai neconfortabil din Europa.
Dar nu vă necăjiţi. Mulţumită interesului binecunoscut pe care îl purtaţi
educaţiei la Harvard, am reuşit să aranjez pentru noi nişte scaune speciale şi
avem doar timpul necesar să ne instalăm în ele, înainte de intrarea procesiunii.
— Excelent, ia-o înainte, Rod. Chiar ştiu cei de aici ce se petrece la
Harvard?
— Desigur, domnule Metcalfe. În cercurile universitare aveţi reputaţia de a
fi un om generos, interesat în finanţarea promovării progresului ştiinţific.
— Foarte bine, şi ce mai ştiu?
Foarte puţin, gîndi Stephen.
Îl conduse pe Harvey la locul rezervat, din balcon, nedorind ca oaspetele să
vadă prea distinct pe bărbaţii şi femeile din emiciclu. De fapt, aceşti membri de
vază ai universităţii erau atît de bine înfăşuraţi din cap pînă în picioare, cu
robe, pălării, papioane şi eşarfe, încît nici chiar mamele lor nu i-ar fi putut
recunoaşte. Organistul ajunse la ultimul acord şi toţi se aşezară.
— Organistul, spuse Stephen, este de la colegiul meu. Este Choragus,
dirijorul corului şi profesor-adjunct de muzică.
Harvey nu-şi putea lua ochii de la emiciclu şi de la siluetele îmbrăcate în
roşu. Nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Muzica se opri şi cancelarul se ridică
în picioare, ca să vorbească celor prezenţi, în latină.
— Causa hujus convocationis est ut...
— Ce naiba spune?
— Ne explică de ce ne aflăm aici, îl lămuri Stephen. Am să încerc să vă
traduc pe parcurs.
— Ite Bedelli, declară cancelarul, şi porţile se deschiseră larg, ca pedelii să-i
aducă pe onoranţii care aşteptau în Divinity School. Toţi păstrau tăcere, în
vreme ce persoanele care urmau să primească diplome onorifice erau conduse
înăuntru de oratorul public, domnul J.G. Griffith, care îi prezenta pe rînd
cancelarului, descriind cariera şi realizările fiecăruia dintre ei, într-o latină
rafinată şi plină de spirit.
Traducerea lui Stephen era însă mai liberă şi completată cu aluzii din care
reieşea că doctoratele pe care le obţineau erau şi rezultatul generozităţii
financiare, nu numai a strălucitelor realizări ştiinţifice.
— Acesta e lordul Amory. Îl laudă pentru munca depusă în domeniul
educaţiei.
— Âsta cît a dat?
— De, a fost cancelar al vistieriei. Şi acesta este lordul Hailsham. A ocupat
opt funcţii în Cabinet, printre care şi pe cea de secretar de stat pentru educaţie
şi, în final, lord cancelar. Atît el cît şi lordul Amory urmează să obţină titlul de
doctor în drept civil.
Harvey o recunoscu pe onorabila Flora Robson, actriţa, care era
recompensată pentru activitatea ei teatrală de o viaţă. Stephen îl informă că ea
va obţine diploma de doctor în litere, ca şi poetul laureat, Sir John Betjeman.
Cancelarul înmîna fiecăruia cîte un sul de hîrtie, îi strîngea mîna şi îl invita să
ocupe un scaun din primul rînd al emiciclului.
Ultimul onorant era Sir George Porter, directorul Institutului Regal şi
laureat al Premiului Nobel. El primi diploma onorifică de doctor în ştiinţe.
— Tizul meu, dar nu sîntem rude. Ne apropiem de sfîrşit, anunţă Stephen.
Mai este doar o mică alocuţiune a lui John Wain, profesorul de poezie, despre
binefăcătorii universităţii.
Domnul Wain recită Oraţia Crewian, care dură cam douăsprezece minute,
şi Stephen îi fu recunoscător pentru ceva atît de spiritual, într-o limbă pe care
o puteau înţelege amîndoi. Abia mai urmări recitările studenţilor care fuseseră
premiaţi, cu care se încheie programul.
Cancelarul universităţii se ridică şi conduse procesiunea afară din sală.
— Unde se duc acum cu toţii? întrebă Harvey.
— Se duc să ia prînzul la Toate Sufletele, unde vor întîlni alţi oaspeţi
distinşi.
— Doamne, ce n-aş da să fiu şi eu acolo!
 — Am aranjat şi acest lucru, îl anunţă Stephen.
Harvey era pur şi simplu copleşit.
— Cum ai reuşit, profesore?
— Registratorul a fost foarte impresionat de interesul de care aţi dat dovadă
faţă de Harvard şi am impresia că se speră că aţi putea ajuta şi Oxfordul, mai
ales după minunata victorie de la Ascot.
— Ce idee formidabilă. De ce nu m-am gîndit eu oare la asta?
Stephen încercă să nu pară prea interesat, sperînd că pînă la sfîrşitul zilei
Harvey va crede că ideea a fost a lui. Învăţase că nu trebuie să sară peste cal.
Adevărul era că registratorul nu auzise în viaţa lui de Harvey Metcalfe, dar
deoarece era ultimul trimestru pe care Stephen îl petrecea la Oxford, fusese
pus pe lista invitaţilor de un prieten care lucra la Colegiul Toate Sufletele.
Merseră pe jos la acest colegiu, care se afla chiar peste drum de teatrul
sheldonian. Stephen încercă, fără mult succes, să-i explice lui Harvey
specificul Colegiului Toate Sufletele. De altfel, erau mulţi, chiar la Oxford, care
îl considerau un fel de enigmă.
— Este un nume corporativ, începu Stephen, denumirea completă este
Colegiul Tuturor Sufletelor Credincioşilor Dispăruţi din Oxford şi comemorează
pe învingătorii de la Agincourt. S-a intenţionat să se ţină regulat slujbe pentru
odihna sufletelor lor. Rolul său modern este ceva unic. Toate Sufletele este o
societate de absolvenţi, din ţară sau străinătate, cei mai mulţi din mediul
universitar, care s-au distins prin cercetări şi descoperiri. Mai sînt şi cîţiva
membri care şi-au lăsat amprenta în alte domenii de activitate. Colegiul nu are
studenţi şi în general dă impresia celor din afară că face ceea ce doreşte cu
bogatele lui resurse financiare şi intelectuale.
Stephen şi Harvey îşi ocupară locurile, printre sutele de invitaţi, la masa
lungă din biblioteca Codrington. Stephen avea grijă să-l ţină pe Harvey tot
timpul ocupat, evitînd totuşi ca invitatul său să atragă prea mult atenţia
celorlalţi. Îl liniştea gîndul că la asemenea ocazii oamenii nu-şi aduceau nicio-
dată aminte pe cine au întîlnit sau ce au spus şi-l prezenta pe Harvey celor din
jurul său drept un distins filantrop american. Din fericire erau destul de
departe de vicecancelar, de registrator şi de secretarul vistieriei.
Harvey era absolut copleşit de noua lui experienţă şi se mulţumea să
asculte ce vorbeau persoanele distinse din jurul său, ceea ce îl surprindea pe
Stephen, care se temuse că va vorbi tot timpul. Cînd masa luă sfîrşit şi oaspeţii
se ridicară, Stephen respiră adînc şi jucă una dintre cărţile cele mai riscante, îl
conduse pe Harvey la cancelar.
— Domnule cancelar, i se adresă el lui Harold Macmillan.
— Da, tinere.
— Îmi permiteţi să vă prezint pe domnul Harvey Metcalfe din Boston.
Domnul Metcalfe, aşa cum probabil ştiţi, a donat foarte mult pentru Harvard.
— Da, da, fireşte, excelent, excelent. Ce vă aduce în Anglia, domnule
Metcalfe?
Harvey aproape amuţise.
— Da, domnule, vreau să spun, domnule cancelar, am venit să văd calul
meu Rosalie concurînd pentru Premiul King George and Elizabeth.
Stephen stătea acum la spatele lui Harvey şi-i făcea semne cancelarului că
Rosalie, calul lui Harvey, a cîştigat premiul. Harold Macmillan, gata ca
întotdeauna să intre în joc, şi nefiind omul care să-i scape un şiretlic,
răspunse:
— Aţi fost probabil foarte mulţumit de rezultat, domnule Metcalfe.
— Cred că am avut noroc, domnule.
— Nu-mi face impresia că sînteţi un om care se bazează pe noroc.
Stephen îşi luă cu hotărîre soarta în mîini.
— Încerc să-l interesez pe domnul Metcalfe în a susţine anumite cercetări
care se fac la Oxford, domnule cancelar.
— Ce idee excelentă. Nimeni nu ştia mai bine decît Harold Macmillan, după
şapte ani în care condusese un partid politic, cum să folosească linguşirea în
asemenea ocazii. Ţine-mă la curent, tinere. Sînteţi deci din Boston, nu-i aşa,
domnule Metcalfe? Transmiteţi salutări din partea mea familiei Kennedy.
Macmillan se îndepărtă, strălucitor în roba sa viu colorată. Harvey era
pierdut de emoţie.
— Ce om mare! Ce ocazie. Simt că fac parte din istorie. Nu doresc decît să
merit că mă aflu aici.
O dată ce îşi îndeplinise sarcina, Stephen era hotărît să scape înainte de a
se putea comite vreo greşeală. Ştia că Harold Macmillan urma să dea mîna şi
să vorbească cu peste o mie de persoane în ziua aceea şi că şansele de a-şi
aduce aminte de Harvey erau minime. În orice caz, chiar dacă şi-ar fi adus
aminte, nu avea importanţă. Harvey era, la urma urmei, un donator real al
Universităţii Harvard.
— Va trebui să plecăm înaintea membrilor mai în vîrstă, domnule Metcalfe.
— Bineînţeles, Rod. Tu eşti şeful.
— Cred că aşa cere politeţea.
Cînd se aflară din nou în stradă, Harvey se uită la ceasul său mare Jaeger
le Coultre. Era paisprezece treizeci.
— Foarte bine, spuse Stephen, care întîrziase cu trei minute de la
următoarea întîlnire. Avem puţin mai mult decît o oră pînă la serbarea
cîmpenească. De ce n-am vizita unul sau două colegii?
Înaintară încet, trecînd pe lîngă Colegiul Brasenose, şi Stephen explică că
de fapt numele este „brass nose" şi că faimosul „nas de alamă" originar, un
ciocănel de poartă pentru un sanctuar din secolul al treisprezecelea, era încă
montat în hol. După ce mai merseră vreo sută de metri, Stephen îl îndrumă pe
Harvey spre dreapta.

— A cotit spre dreapta, Robin, şi se îndreaptă spre Colegiul Lincoln, spuse

James, bine ascuns de poarta de intrare a Colegiului Iisus.
— Am înţeles, răspunse Robin, privind la cei doi fii ai săi. În vîrstă de şapte
şi nouă ani, stăteau stîngaci, în uniformele de Eton cu care nu erau obişnuiţi,
gata să-şi joace rolul de paji, incapabili să priceapă ce urmăreşte tăticul lor.
 — Sînteţi gata?
— Da, tăticule, răspunseră ei la unison.

Stephen continuă să meargă încet spre Colegiul Lincoln, şi erau la o

distanţă de cîţiva paşi cînd Robin îşi făcu apariţia, ieşind pe poarta principală a
colegiului, în costum oficial de vicecancelar, eşarfe, guler, cravată albă şi tot
restul. Arăta mai bătrîn cu cincisprezece ani şi, pe cît posibil, destul de
asemănător cu domnul Habakkuk. Poate nu chiar atît de chel, gîndi Stephen.
— V-ar plăcea să vă prezint vicecancelarului? întrebă Stephen.
— Ar fi grozav, spuse Harvey.
— Bună ziua, domnule vicecancelar, îmi permiteţi să vi-l prezint pe domnul
Harvey Metcalfe.
Robin îşi scoase pălăria şi se înclină. Stephen făcu şi el la fel. Robin vorbi,
înainte ca Stephen să poată continuă:
— Nu este vorba despre filantropul de la Universitatea Harvard?
Harvey se înroşi şi zîmbi spre cei doi băieţi care ţineau trena
vicecancelarului. Robin continuă:
— Mă bucur să vă cunosc, domnule Metcalfe. Sper că vă simţiţi bine la noi,
la Oxford. Vă daţi probabil seama că nu au toţi norocul să fie conduşi de un
laureat al Premiului Nobel.
— Îmi place foarte mult la Oxford, domnule vicecancelar şi aş fi încîntat să
ştiu că pot ajuta această universitate în vreun fel.
— Iată o intenţie excelentă.
— Am o idee, domnilor. Eu locuiesc la hotelul Randolph. M-aş simţi onorat
dacă aţi lua toţi ceaiul cu mine astăzi după-amiază.
Pentru o clipă, Robin şi Stephen rămaseră ca trăsniţi. Le-o făcuse din
nou... la aşa ceva nu se aşteptau. Cum putea să nu-şi dea seama că de ziua
Encaenia vicecancelarul nu avea nici un moment liber pe care să-l petreacă
luînd ceaiul cu cineva?
Robin îşi reveni primul.
— Mi-e teamă că aşa ceva ar fi foarte greu. Într-o asemenea zi, înţelegeţi şi
dumneavoastră cît de multe obligaţii am. Poate aţi putea veni la mine, în Casa
Clarendon? Aceasta ne-ar da posibilitatea să discutăm între noi.
Stephen luă imediat comandă:
— Cît sînteţi de amabil, domnule vicecancelar. Ora şaisprezece treizeci v-ar
conveni?
— Da, da, e foarte bine, domnule profesor.
Robin se străduia să nu se vadă ce bucuros ar fi să o ia la goană. Deşi nu
se opriseră mai mult de cinci minute, lui i se părea că a durat toată viaţa. Nu
avea nimic împotrivă să o facă pe ziaristul sau pe chirurgul american, dar ura
din toată inima să fie vicecancelar. În fiecare clipă se aştepta să apară cineva,
să-l recunoască şi să-l dea de gol. Cerul să fie lăudat pentru faptul că mai toţi
studenţii plecaseră acasă cu o săptămînă în urmă. Situaţia i se păru şi mai
groaznică văzînd că un turist începe să-l fotografieze.
 Harvey le dăduse tot planul peste cap. Stephen şi-i putea imagina pe
Jean-Pierre şi James, apariţia cea mai reuşită a micii lor înscenări, rătăcind
inutili în hainele lor de carnaval, în spatele cortului, în timpul serbării în aer
liber din grădinile Colegiului Trinity şi întrebîndu-se de ce nu sosesc.
— Poate că ar fi o idee bună, domnule vicecancelar, dacă am invita şi pe
registrator şi pe secretarul vistieriei universitare?
— Ai perfectă dreptate, domnule profesor. Le voi spune să vină. Nu avem
prilejul în fiecare zi să fim vizitaţi de un filantrop atît de distins. Mi-e teamă
însă că acum va trebui să vă las şi să mă duc la serbare. Sînt bucuros că am
avut onoarea să vă cunosc, domnule Metcalfe, şi aştept să vă revăd la ora
patru şi jumătate.
Îşi strînseră mîna cu căldură şi Stephen îl conduse pe Harvey spre Colegiul
Exeter, în timp ce Robin zbură ca o săgeată spre mica încăpere din Colegiul
Lincoln care fusese aranjată pentru el. Se prăbuşi greu într-un scaun.
— Te simţi bine, tăticule? întrebă William, cel mai mare dintre băieţii săi.
— Da, mă simt bine.
— Ne dai îngheţata şi Coca-Cola pe care ni le-ai promis dacă nu scoatem
nici un cuvînt?
— Mai e vorbă? îi asigură Robin.
Robin lepădă toate gătelile — robă, glugă, papion, eşarfe — şi le puse într-o
valiză. Fu din nou în stradă tocmai la timp ca să-l vadă pe adevăratul
vicecancelar, domnul Habakkuk, plecînd de la Colegiul Iisus şi îndreptîndu-se
spre serbare. Robin privi la ceas. Dacă ar fi întîrziat cinci minute, tot planul lor
s-ar fi transformat într-un dezastru.
Între timp Stephen mersese în cerc, pentru ca acum să se îndrepte spre
Shepherd şi Woodward, magazinul de haine care procura costumele specifice
pentru universitate. Era preocupat de gîndul că trebuie să comunice cu James.
Stephen şi Harvey se opriră în faţa vitrinei magazinului.
— Ce robe minunate.
— Este cea pe care o îmbracă un doctor în litere. Aţi dori să o probaţi şi să
vedeţi cum vă vine?
— Ar fi grozav. Dar crezi că îmi vor da voie? spuse Harvey.
— Sînt sigur că nu au nimic împotrivă.
Intrară în magazin, Stephen purtîndu-şi încă costumul complet de doctor
în filosofie.
— Distinsul meu oaspete ar dori să vadă roba de doctor în litere.
— Imediat, domnule, spuse tînărul vînzător, care nu avea nici o intenţie să
discute în contradictoriu cu un membru al corpului universitar.
Se retrase în spatele prăvăliei şi se întoarse cu o splendidă robă roşie,
căptuşită cu gri şi cu glugă de catifea neagră. Stephen îi dădu înainte, cu
neruşinare.
— De ce nu o încercaţi, domnule Metcalfe? Să vedem cum aţi arăta ca om
de ştiinţă.
Vînzătorul era uşor mirat. Ar fi dorit ca domnul Venables, patronul
magazinului, să se întoarcă din pauza de prînz.
 — Fiţi, vă rog, bun şi veniţi în cabina de probă, domnule.
Harvey dispăru. Stephen se strecură afară, în stradă.
— James, mă auzi? Ei drace, pentru numele lui Dumnezeu, răspunde.
— Potoleşte-te, bătrîne. Mă chinuesc să-mi îmbrac roba asta ridicolă şi, în
orice caz, mai avem şaptesprezece minute pînă la întîlnire.
— Nu mai are loc.
— Nu mai are loc?
— Nu. Şi transmite-i şi lui Jean-Pierre acelaşi lucru. Su-naţi-l pe Robin şi
întîlniţi-vă cît se poate de repede. Vă va spune el despre noile planuri.
— Ce planuri noi? S-a întîmplat ceva rău, Stephen?
— Nu, chiar mai bine decît speram.
Harvey apăru ca doctor în litere. Ceva mai caraghios, Stephen nu mai
văzuse de mulţi ani.
— Arătaţi minunat.
— Cît costă?
— Cred că vreo sută de lire sterline.
— Nu, nu. Cam cît ar trebui să donez...
— N-am idee. Va trebui să discutaţi acest lucru cu vicecancelarul, după
serbare.
Harvey se privi lung în oglindă, apoi intră din nou în cabina de probă, în
timp ce Stephen mulţumi vînzătorului, cerîndu-i să împacheteze roba şi capa,
să le trimită la Casa Clarendon şi să le lase la portar pe numele lui Sir John
Betjeman. Plăti în numerar. Vînzătorul părea şi mai uimit.
— Da, domnule.
Nu prea ştia ce ar putea face în afară de rugăciuni pentru întoarcerea
domnului Venables. Rugăciunile sale i se împliniră peste vreo zece minute, dar
pînă atunci Stephen şi Harvey avură timp să parcurgă o bună distanţă spre
Colegiul Trinity.
— Domnule Venables, tocmai mi s-a spus să trimit un costum complet de
D.Litt. pentru Sir John Betjeman, la Casa Clarendon.
— Ciudat. L-am echipat pentru ceremonia de astăzi dimineaţă încă de
acum cîteva săptămîni. Mă întreb de ce mai vrea un alt costum.
— A plătit în numerar.
— Bine, trimite-l la Clarendon, dar ai grijă să fie pe numele lui.

Cînd Stephen şi Harvey ajunseră la Colegiul Trinity, puţin după ora trei şi
jumătate, pajiştile verzi şi elegante, de pe care fuseseră scoase portiţele pentru
crichet, erau înţesate de lume: peste o mie de persoane. Membrii universităţii
purtau diverse haine straniu asortate: costumul lor cel mai bun sau rochia de
mătase, peste care îşi puseseră roba, gluga şi capa. Ceştile de ceai şi munţii de
căpşuni şi de sandvişuri cu castraveţi dispăreau rapid.
— Ce petrecere pe cinste, spuse Harvey, imitîndu-l fără să-şi dea seama pe
Frank Sinatra. Voi cei de aici ştiţi să faceţi lucrurile cum trebuie, profesore.
— Da, petrecerea cîmpenească este întotdeauna reuşită. Este cel mai
important eveniment al anului universitar, care, după cum v-am spus, s-a
sfîrşit nu de mult. Jumătate dintre profesorii universitari de aici s-au desprins
pentru o după-a-miază de la corectarea lucrărilor. Examenele pentru studenţii
din ultimul an abia s-au terminat. Stephen îi observa atent pe vicecancelar, pe
registrator şi pe secretarul vistieriei universitare, şi-l conducea pe Harvey cît
mai departe de ei, prezentîndu-l la o mulţime de membri mai în vîrstă ai
universităţii, în speranţa că nu-şi vor aminti după aceea de întîlnire. Petrecură
ceva mai mult de trei sferturi de oră trecînd din om în om, Stephen
simţindu-se ca un fel de aide-de-camp al unui demnitar incompetent, a cărui
gură nu trebuia lăsată să se deschidă de teama unui incident diplomatic. În
ciuda neliniştii lui Stephen, Harvey se distra mai bine ca niciodată.
— Robin, Robin, mă auzi?
— Da, James.
— Unde te afli?
— La restaurantul Eastgate; vino şi tu aici, şi adu-l şi pe Jean-Pierre.
— E în regulă. Vom fi acolo peste cinci minute. Nu, să zicem zece.
Costumat cum sînt, e preferabil să merg încet.
Robin plăti consumaţia. Copiii îşi primiseră răsplata, astfel încît îi scoase
din local şi, urcîndu-i în maşina pe care o angajase în mod special pentru ziua
aceea, îi spuse şoferului să-i ducă la Newbury. Îşi jucaseră rolul şi acum nu-l
puteau decît deranja.
— Nu vii acasă cu noi, tăticule? întrebă Jamie.
— Nu. Mă întorc mai tîrziu diseară. Spune-i mamei să mă aştepte pe la
şapte.
Robin ajunse la Eastgate, unde îi văzu pe Jean-Pierre şi pe James înaintînd
anevoie spre el.
— De ce aţi schimbat planul? întrebă Jean-Pierre. Mi-a trebuit mai mult de
o oră să mă îmbrac şi să fiu gata.
— Nu-i nimic. Eşti tot pe fază. Doar că a dat norocul peste noi. Am stat de
vorbă cu Harvey pe stradă şi ticălosul a avut neruşinarea să mă invite să iau
ceaiul cu el la hotelul Randolph. I-am spus că nu este posibil, dar l-am invitat
la Clarendon. Stephen a venit cu propunerea să vă cheme şi pe voi doi.
— Foarte inspirat, spuse James. În felul acesta nu mai trebuie să umblăm
cu cioara vopsită la serbare.
— Să sperăm că nu e prea isteţ, spuse Jean-Pierre.
— De, cel puţin putem înscena toată farsa aceasta afurisită cu uşile închise
spuse Robin, ceea ce ar însemna să fie mai uşor. Nu mi-a surîs niciodată ideea
să mă plimb cu el pe străzi.
— Cu Harvey Metcalfe nimic nu va fi vreodată uşor, spuse Jean-Pierre.
— Eu voi fi la Casa Clarendon pe la şaisprezece şi cincisprezece, continuă
Robin. Tu vei ajunge la cîteva minute după şaisprezece douăzeci, Jean-Pierre,
apoi tu, James, la şaisprezece douăzeci şi cinci. Dar ţineţi-vă de planul origi-
nar, comportaţi-vă ca şi cum ne-am fi întîlnit la serbare, aşa cum era prevăzut,
am fi mers apoi împreună la Clarendon.
 Stephen îi sugeră lui Harvey că ar fi cazul să plece spre Casa Clarendon,
deoarece nu ar fi politicos să întîrzie la întîlnirea cu vicecancelarul.
— Ai dreptate, spuse Harvey, consultîndu-şi ceasul. Dumnezeule, e deja
patru şi jumătate.
Plecară de la serbare şi o porniră în grabă pe Broad Street, la capătul căreia
se afla Casa Clarendon, Stephen ex-plicîndu-i pe drum că aceasta era un fel de
Casă Albă aici la Oxford, unde îşi aveau birourile toate oficialităţile şi
funcţionarii înalţi ai universităţii.
Clarendon este o clădire mare şi impozantă din secolul al optsprezecelea,
care putea fi luată de un vizitator drept un alt colegiu.
Cîteva trepte duceau spre un hol impunător; intrînd în el constatai că te afli
într-o splendidă casă veche, care fusese transformată pentru a putea fi folosită
drept birouri, făcîndu-se, cît fusese posibil, puţine schimbări.
La sosire îi salută portarul.
— Sîntem aşteptaţi de vicecancelar, spuse Stephen.
Portarul fusese cam surprins cînd, cu un sfert de oră înainte, sosise Robin
şi îi spusese că domnul Habakkuk îl rugase să aştepte la el în cameră. Deşi era
îmbrăcat în tradiţionalul costum universitar, portarul îl privise cu ochi mari,
neaşteptîndu-se ca vicecancelarul, sau oricare dintre ceilalţi universitari, să se
întoarcă de la serbare înainte de cel puţin o oră. Sosirea lui Stephen îl mai
linişti puţin. Îşi amintea de lira sterlină pe care i-o dăduse cînd vizitase
clădirea.
Portarul îi conduse pe Stephen şi pe Harvey în camera vicecancelarului şi-i
lăsă acolo, vîrîndu-şi în buzunar o altă bancnotă de o liră sterlină.
Camera vicecancelarului nu era deloc pretenţioasă, covorul bej ca şi pereţii
ar fi făcut-o să aibă aspectul unui birou de funcţionar public de importanţă
mijlocie dacă nu ar fi atîrnat deasupra căminului un tablou magnific de Wilson
Steer, reprezentînd o piaţă dintr-un sat din Franţa.
Robin privea pe ferestrele largi spre biblioteca bodleană.
— Bună ziua, domnule vicecancelar.
Robin se întoarse.
— O, bine aţi venit, domnule profesor.
— Vă amintiţi de domnul Metcalfe?
— Cum să nu! Ce plăcere să vă văd din nou. Robin se cutremură. Nu-şi
dorea nimic altceva decît să plece acasă. Statură de vorbă cîteva minute. Din
nou se auzi o bătaie în uşă şi intră Jean-Pierre.
— Bună ziua, domnule registrator.
— Bună ziua, domnule vicecancelar, profesore Porter.
— Îmi permiteţi să vă prezint pe domnul Harvey Metcalfe?
— Bună ziua, domnule.
— Doriţi ceva de...
— Unde e omul acela, Metcalfe?
Toţi trei se ridicară uimiţi, văzînd un bărbat care părea de vreo nouăzeci de
ani intrînd în cameră, sprijinindu-se în cîrje. Merse şchiopătînd spre Robin,
făcu din ochi, se înclină şi spuse tare cu vocea iritată:
— Bună ziua, vicecancelare.
— Bună ziua, Horsley.
James se duse la Harvey şi îl atinse cu o cîrjă, de parcă ar fi vrut să se
asigure că este real.
— Am citit despre tine, tinere.
Harvey nu mai fusese numit „tinere" de vreo treizeci de ani. Ceilalţi îl
urmăreau cu admiraţie pe James. Nici unul nu ştia că în ultimul său an la
universitate jucase cu mult succes Avarul Rolul de secretar al vistieriei
universitare nu era decît o reluare şi chiar lui Moliere i-ar fi plăcut cum îl inter-
preta. James continuă:
— Ai fost foarte generos cu Universitatea Harvard.
— Sînteţi foarte amabil să amintiţi acest lucru, domnule, spuse Harvey,
plin de respect.
— Nu-mi spune domnule, tinere. Îmi place cum arăţi. Spune-mi Horsley.
— Da, Horsley, domnule, se bîlbîi Harvey.
Ceilalţi abia reuşeau să nu pufnească în rîs.
— Ei bine, vicecancelare, reluă James. Nu cred că m-ai făcut să mă tîrăsc
jumătate de oraş pentru binele sănătăţii mele. Ce se întîmplă aici? Unde mi-e
paharul cu sherry?
Stephen se întreba dacă James nu cumva exagerează, dar privindu-l pe
Harvey îşi dădu seama că era evident captivat de scenă. Cum poate fi cineva
atît de matur într-un domeniu de activitate şi atît de copilăros în altul, se
întreba el. Începea să-şi dea seama cum de a putut fi vîndut în ultimii douăzeci
de ani podul Westminster la cel puţin patru americani.
— Sperăm să-l interesăm pe domnul Metcalfe în activitatea universităţii
noastre şi am crezut de cuviinţă să fie prezent şi secretarul vistieriei
universitare.
— Ce-i aia vistierie? întrebă Harvey.
— Un fel de tezaur al universităţii, îl lămuri James, cu voce tare, tremurată
şi foarte convingătoare. De ce nu citeşti asta? Îi aruncă în braţe o broşură
despre Universitatea din Oxford, pe care Harvey ar fi putut-o obţine de la
librăria Blackwell, plătind două lire sterline, aşa cum făcuse şi James.
Stephen nu se putea hotărî asupra mişcării următoare, cînd, din fericire,
Harvey luă iniţiativa.
— Domnilor, aş vrea să vă spun cît mă simt de mîndru că mă aflu astăzi
aici. Acesta a fost un an minunat pentru mine. Am fost de faţă cînd un
american a cîştigat cupa la Wimbledon, am reuşit, în sfîrşit, să achiziţionez un
Van Gogh, viaţa mi-a fost salvată la Monte Carlo de un chirurg minunat şi
iată-mă acum aici, la Oxford, înconjurat de toată istoria voastră. Domnilor,
mi-ar face mare plăcere să fiu asociat şi eu cu această faimoasă universitate.
James luă din nou cuvîntul.
— Ce ai de gînd? ţipă el la Harvey, potrivindu-şi aparatul auditiv.
— Eu, domnule, mi-am împlinit marea dorinţă a vieţii mele primind trofeul
George and Elizabeth de la regină, dar banii, vedeţi, mi-ar plăcea să-i folosesc
donîndu-i universităţii voastre.
— Dar sînt optzeci de mii de lire sterline, spuse Stephen, cu respiraţia
tăiată.
— Mai exact, optzeci şi una de mii două sute patruzeci de lire sterline,
domnule. Dar hai să zicem două sute cincizeci de mii de dolari.
Stephen, Robin şi Jean-Pierre rămaseră fără grai. Nu mai era decît James
să ia comanda. Venise ocazia de care avea nevoie ca să demonstreze că
străbunicul său fusese unul dintre generalii cei mai respectaţi ai lui
Wellington.
— Acceptăm. Dar donaţia va trebui să rămînă anonimă, spuse James. Cred
că pot să-mi îngădui să spun, în circumstanţele date, că vicecancelarul va
informa pe domnul Harold Macmillan cît şi Consiliul Hebdomadar, dar nu
vrem să se facă prea mult caz. Fireşte însă, că ar fi un prilej ca vicecancelarul
să ia în considerare posibilitatea unei diplome onorifice. Robin era atît de
conştient că James ţinea întreaga situaţie în mînă, încît putu doar adăuga:
— Cum crezi că e mai bine să procedăm, Horsley?
— Un cec pe care să-l putem încasa, astfel ca nimeni să nu ştie de la cine
vin banii. Nu vrem ca blestemaţii aceia de la Cambridge să-l hăituiască pe
domnul Metcalfe pentru tot restul zilelor sale. Să procedăm cum am făcut şi cu
Sir David. Cu discreţie.
— Sînt de acord, spuse Jean-Pierre, care nu avea nici cea mai vagă idee
despre ce vorbeşte James. De altfel nici Harvey nu înţelegea mare lucru.
James dădu din cap spre Stephen, care ieşi din biroul vicecancelarului şi
se duse spre cabina portarului, ca să întrebe dacă nu sosise un pachet pentru
Sir John Betjeman.
— Da, domnule. Nu ştiu de ce l-au lăsat aici. Sir John nu este aşteptat.
— Nu-ţi face probleme, spuse Stephen. M-a rugat să i-l duc eu.
La întoarcere îl găsi pe James dezbătînd ideea importanţei ca donaţia să
rămînă ca o legătură secretă între el şi universitate.
Stephen deschise cutia şi scoase splendida robă de doctor în litere. Harvey
se înroşi de emoţie şi mîndrie, cînd Robin i-o punea pe umeri, declamînd: De
mortuis nil nisi bonum. Dulce et decorum est pro patria mori. Per ardua ad astra.
Nil desperandum.
— Sincere felicitări, strigă James. Ce păcat că nu am putut face în aşa fel
ca aceasta să fi făcut parte din ceremonia de astăzi, dar pentru un gest atît de
mărinimos ca al dumneavoastră e greu să aşteptăm încă un an.
Formidabil, gîndi Stephen, Laurence Olivier nu ar fi fost mai reuşit.
— N-am nimic împotrivă, spuse Harvey, aşezîndu-se să scrie cecul. Vă dau
cuvîntul meu că nu voi pomeni niciodată, faţă de nimeni, despre aceasta.
Nici unul dintre ei nu credea.
Aşteptau în tăcere, în timp ce Harvey se ridica pentru a înmîna cecul lui
James.
— Nu, domnule, refuză acesta, fulgerîndu-l cu privirea. Ceilalţi rămaseră
uluiţi.
— Vicecancelarului.
 — Bineînţeles, spuse Harvey. Vă rog să mă iertaţi, domnule.
— Mulţumesc, spuse Robin, primind cecul cu mîini tremurătoare. Un dar
foarte generos şi puteţi fi sigur că va fi folosit în scopuri nobile.
Se auzi o bătaie puternică în uşă. Priviră toţi îngroziţi, în afară de James,
care era acum gata la orice. Era şoferul lui Harvey. James nu putuse suferi de
la început uniforma albă, pretenţioasă şi chipiul alb.
— A, eficientul meu Meilor, spuse Harvey. Domnilor, vă garantez că dînsul
a urmărit fiecare mişcare pe care am făcut-o astăzi.
Cei patru îngheţară, dar era limpede că şoferul nu ajunsese la nici o
concluzie sinistră în urma celor observate.
— Maşina dumneavoastră e gata, domnule. Mi-aţi spus că doriţi să fiţi la
Claridge la ora şapte, ca să ajungeţi la timp la întîlnirea pe care o aveţi la cină.
— Tinere! se răsti la el, cu voce ridicată, James.
— Da, domnule, răspunse speriat şoferul.
— Îţi dai seama că te afli în prezenţa vicecancelarului acestei universităţi?
— Nu, domnule. Îmi pare foarte rău, domnule.
— Scoate-ţi imediat şapca.
— Da, domnule.
Şoferul îşi scoase şapca şi se întoarse la maşină, înjurînd în şoaptă.
— Domnule vicecancelar, îmi pare foarte rău că trebuie să plec. Aşa cum
aţi auzit, am o întîlnire...
— Fireşte, fireşte, înţelegem că sînteţi un om ocupat. Permiteţi-mi să vă mai
mulţumesc o dată, în mod oficial, pentru donaţia atît de generoasă, care va fi
folositoare multor oameni merituoşi.
— Sperăm cu toţii că veţi avea o călătorie plăcută spre Statele Unite şi că vă
veţi aminti de noi cu aceeaşi căldură cu care ne vom aminti şi noi de
dumneavoastră, adăugă Jean-Pierre.
Harvey se îndreptă spre uşă.
— Am să-mi iau rămas bun acum, strigă James. Îmi trebuie douăzeci de
minute ca să cobor afurisitele alea de trepte. Eşti un om deosebit şi ai fost
foarte generos.
— N-am făcut nimic deosebit, răspunse Harvey din toată inima.
Foarte adevărat, gîndi James. Pentru tine e nimic, dar pentru noi e totul.
Stephen, Robin şi Jean-Pierre îl însoţiră pe Harvey de la Clarendon pînă la
maşina care îl aştepta.
— Profesore, spuse Harvey, nu prea am înţeles tot ce spunea bătrînul. Cînd
vorbea, îşi aranja pe umeri, mîndru de sine, roba destul de grea.
— Păi e surd şi foarte bătrîn, dar inima lui e tînără. Voia să vă spună că
donaţia trebuie să rămînă anonimă, din punct de vedere al universităţii, deşi,
bineînţeles, conducerea va fi informată şi va şti adevărul. Dacă s-ar răspîndi
zvonul, tot felul de persoane indezirabile, care în trecut nu au făcut nimic
pentru educaţie, vor da năvală de ziua Encaenia, cerînd să cumpere o diplomă
onorifică.
— Bineînţeles, bineînţeles, acum înţeleg. N-am nimic împotrivă. Vreau să-ţi
mulţumesc pentru această zi minunată, Rod, şi îţi doresc mult noroc în viitor.
Ce păcat că prietenul nostru Wiley Barker nu a fost cu noi.
Robin se înroşi. Harvey se urcă în Rolls Royce, de unde le făcu plin de
entuziasm semn cu mîna, la toţi trei, în timp ce ei priveau cum maşina, fără
nici un efort, lunecă înapoi spre Londra.

— James a fost formidabil, spuse Jean-Pierre. Cînd a apărut n-am ştiut

cine naiba poate fi.
— Sînt de acord, încuviinţă Robin... Hai să mergem să-l salvăm. A fost
într-adevăr eroul zilei.
O luară la fugă pe scări, uitînd că arată cam de cincizeci, şaizeci de ani, şi,
intrînd în goană în biroul vicecancelarului ca să-l felicite pe James, îl găsiră
lungit jos pe podea. Leşinase.

Peste o oră, la Colegiul Magdalen, cu ajutorul lui Robin şi a două pahare

mari de whisky, James îşi reveni.
— Ai fost fantastic, îi spuse Stephen, şi tocmai în clipa cînd eu începusem
să-mi pierd firea.
— Ai fi primit Premiul Academiei dacă am fi putut să te filmăm, îi spuse
Robin. Tatăl tău va trebui să-ţi permită să te urci pe scenă, după această
performanţă.
James radia de gloria de care avea parte după trei luni. Era nerăbdător să-i
povestească Annei.
— Anne? Se uită repede la ceas. Şase şi jumătate, fir-ar să fie, trebuie să
plec imediat. Urmează să o întîlnesc pe Anne la opt. Ne vedem cu toţii luni, la
Stephen, pentru cină. Pînă atunci încerc să-mi pun planul la punct
James ieşi în grabă din cameră.
— James.
Chipul lui reapăru în cadrul uşii. Spuseră toţi în cor:
— Fantastic.
Zîmbind spre ei, alergă pe scări; sărind în maşina lui Alfa Romeo, pe care
acum spera să-şi poată îngădui să o păstreze, o porni spre Londra cu viteză
maximă.
Ca să ajungă de la Oxford în King's Road, avu nevoie de cincizeci şi nouă de
minute. Noua autostradă, construită nu de mult, îi scurta mult timpul necesar
călătoriei. Pe vremea cînd era student, îi trebuiau două ore, sau cel puţin o oră
jumătate, mergînd prin High Wycombe ori Henley.
Motivul pentru care se grăbea atît de tare era că avea o întîlnire deosebit de
importantă cu Anne şi pentru nimic în lume nu-şi putea permite să întîrzie; în
seara aceea urma să-l întîlnească pe tatăl ei. James nu ştia despre el decît că
este un membru important al corpului diplomatic din Washington. Diplomaţii
pun mare preţ pe punctualitate. Era hotărît să-i facă o impresie bună, în
special după succesul de care se bucurase Anne în week-end-ul petrecut la
Tathwell. Bătrînul lui o simpatizase din prima clipă şi stătuse tot timpul lîngă
ea. Reuşiseră chiar să cadă de acord asupra unei date pentru nuntă dacă,
fireşte, şi părinţii Annei vor fi de acord.
James făcu în grabă un duş rece şi îşi şterse bine fardul, pierzînd cam vreo
şaizeci de ani din înfăţişare. Fixaseră întîlnirea pentru cină la Les
Ambassadeurs, în Mayfair, şi punîndu-şi smochingul se întreba dacă va putea
parcurge distanţa de la King's Road la Hyde Park Corner în douăsprezece
minute; va fi nevoie de un alt Monte Carlo.
Sări în maşină şi, schimbînd rapid vitezele, trecu glonţ prin Sloane Square,
prin Eaton Square, pe lîngă spitalul St. George, înconjură Hyde Park Corner,
intră în Park Lane şi ajunse la nouăsprezece cincizeci şi opt.
— Bună seara, my lord, spuse domnul Mills, proprietarul clubului.
— Bună seara. Cinez cu domnişoara Summerton şi mi-am lăsat maşina
neparcată. Ar putea să se ocupe cineva de ea? întrebă James, punînd cheile şi
o bancnotă de o liră sterlină în mîna înmănuşată în alb a portarului.
— Cu multă plăcere, my lord. Conduceţi-l pe lordul Brigsley în camerele
rezervate.
James urmă pe şeful personalului sus, pe scările roşii, intrînd apoi într-o
mică încăpere, în stil Regency, unde fusese pregătită masa pentru trei
persoane. Auzea vocea Annei în camera alăturată. O văzu apoi venind spre el şi
mai frumoasă ca de obicei, într-o rochie vaporoasă, verde ca menta.
— Bună, iubitule, vino înăuntru, vreau să-l cunoşti pe tata.
James o urmă pe Anne în camera alăturată.
— Tăticule, el este James. James, iată-l pe tata.
James deveni roşu, apoi alb, apoi simţi că i se face rău.
— Ce mai faci, băiete? Rosalie mi-a povestit atîtea despre tine, încît abia
aşteptam să te cunosc.

17

— Poţi să-mi spui Harvey.

James rămase îngrozit şi mut. Anne se grăbi să umple tăcerea.
— Vrei un pahar cu whisky, James?
— Da, mulţumesc.
— Vreau să aflu totul despre dumneata, tinere, continuă Harvey. Ce mai
pui la cale şi de ce am avut parte de fiica mea atît de puţin în ultimele
săptămîni, deşi bănuiesc că ştiu răspunsul la această întrebare.
James dădu paharul pe gît dintr-o înghiţitură şi Anne se grăbi să i-l umple
la loc.
— Ai văzut-o rar pe fiica ta pentru că a avut mereu angajamente ca
manechin, ceea ce înseamnă că nu a fost decît rareori la Londra.
— Ştiu, Rosalie...
— James ştie că mă cheamă Anne, tăticule.
— Te-am botezat Rosalie. A fost un nume destul de bun pentru mama ta şi
pentru mine şi ar trebui să fie destul de bun şi pentru tine.
— Vezi, tată, nu este de conceput ca un manechin european de frunte să se
cheme Rosalie Matcalfe. Toţi prietenii mă cunosc drept Anne Summerton.
— Tu ce crezi, James?
— Eram gata să cred că nu o cunosc deloc, răspunse James, începînd să-şi
revină. Se vedea clar că Harvey nu bănuia nimic. Nu se întîlnise cu James faţă
în faţă la galerie, nu-l văzuse niciodată la Monte Carlo sau Ascot, iar la Oxford,
ceva mai devreme, în aceeaşi zi, James păruse de nouăzeci de ani. Aproape că
îi venea să creadă că poate ieşi cu faţa curată. Dar cum naiba le va spune
celorlalţi, la întîlnirea de luni, că în planul lor final, planul lui nu urma să-l
păcălească pe Harvey Metcalfe, ci pe viitorul său socru.
— Să mergem la cină?
Harvey nu aşteptă răspuns. O porni înainte spre camera alăturată.
— Rosalie Metcalfe, şopti James supărat Va trebui să-mi dai cîteva
explicaţii.
Anne îl sărută uşor pe obraz.
— Tu eşti prima persoană care mi-a dat prilejul să-l înfrîng pe tatăl meu.
Nu poţi să mă ierţi? Ştii că te iubesc...
— Grăbiţi-vă, voi doi. Oricine ar putea crede că nu v-aţi mai văzut
niciodată.
Anne şi James se aşezară împreună cu Harvey la masă. James se amuză
văzînd cocteilul de creveţi şi îşi aduse aminte cum regretase Stephen că le
comandase la cina de la Magdalen.
— Ei bine, James, am auzit că tu şi Anne aţi fixat o dată pentru nuntă.
— Da, domnule, dacă ne daţi aprobarea.
— Bineînţeles că v-o dau. Speram ca Anne să se mărite cu prinţul Charles
după ce am cîştigat Premiul George and Elizabeth, dar va trebui să mă
mulţumesc cu un conte pentru unica mea fiică.
Rîseră amîndoi, deşi nu credeau nici unul nici altul că gluma avea cîtuşi de
puţin haz.
— Îmi pare rău că n-ai fost la Wimbledon anul accesta, Rosalie.
Imaginează-ţi, eram acolo de Ziua Doamnelor, neavînd altă companie decît un
bancher elveţian plictisitor.
Anne privi spre James şi zîmbi.
Chelnerii curăţară masa şi aduseră un cărucior pe care se vedea o
ghirlandă formată din cotlete imaculate de miel. Harvey le studie cu interes.
— Totuşi, continuă el, flecărind mai departe, a fost drăguţ din partea ta,
dragă, să mă suni la Monte Carlo. Pe cinstea mea dacă n-am crezut că am să
mor. Ştii, James, nu ţi-ar fi venit să crezi. Mi-au scos din stomac o piatră de
mărimea unei mingi de base-ball. Mulţumesc lui Dumnezeu, operaţia a fost
făcută de unul dintre cei mai mari doctori din lume, Wiley Barker, chirurgul
preşedintelui. Mi-a salvat viaţa.
Harvey îşi descheie cămaşa şi le arătă o cicatrice de zece centimetri, pe
stomacul său uriaş.
— Ce crezi de asta, James?
 — Remarcabil.
— Zău, tată! Sîntem la masă.
— Nu mai face caz, scumpo. Nu e prima oară că James vede un stomac de
bărbat. Harvey îşi vîrî din nou cămaşa în pantaloni. În orice caz, a fost foarte
drăguţ din partea ta să-mi telefonezi. Se aplecă şi-i mîngîie mîna. Să ştii că am
fost băiat cuminte. Ţi-am urmat sfatul şi l-am ţinut pe doctorul Barker încă o
săptămînă, pentru cazul că s-ar fi ivit vreo complicaţie. Totuşi, onorariile pe
care doctorii ăştia...
James îşi răsturnă paharul cu vin. Băutura făcu o pată roşie pe masă.
— Îmi pare rău.
— Te simţi bine, James?
— Da, domnule.
James aruncă Annei o privire de mută mustrare. Harvey rămase perfect
calm.
— Adu o faţă de masă curată şi alt vin pentru lordul Brigsley.
Chelnerul deschise o altă sticlă şi James îşi zise că era rîndul său să se
amuze puţin: Anne se distrase pe seama lui timp de trei luni. De ce să nu o
tachineze şi el un pic? Harvey tot mai vorbea.
— Îţi plac cursele de cai, James?
— Da, domnule, şi am fost încîntat de victoria pe care aţi obţinut-o,
primind Premiul George VI and Queen Elizabeth, pentru mai multe motive
decît vă daţi seama.
În timp ce chelnerii schimbau faţa de masă, Anne îi şopti:
— Nu încerca să o faci pe deşteptul, dragul meu, nu-i chiar atît de prost pe
cît pare.
— Ei, ce spui despre ea?
— Scuzaţi-mă, nu am înţeles.
— Rosalie.
— Formidabilă. Am pariat pe ea de două ori cîte cinci lire sterline.
— Da, a fost un moment mare pentru mine şi îmi pare rău că nu ai fost de
faţă, Rosalie; ai fi întîlnit-o pe regină şi pe un tip simpatic de la Universitatea
din Oxford, profesorul Porter.
— Profesorul Porter? întrebă James, ascunzîndu-şi faţa după paharul cu
vin.
— Da, profesorul Porter, James. Îl cunoşti?
— Nu, domnule, nu aş putea spune că îl cunosc, dar nu a obţinut Premiul
Nobel?
— Sigur, şi am petrecut o zi minunată cu el la Oxford. M-am simţit atît de
bine, încît, ca să-l fac fericit, am donat universităţii un cec de două sute
cincizeci de mii de dolari, să fie folosit pentru nu ştiu ce fel de cercetări.
— Tată, ştii că ai promis să nu vorbeşti nimănui despre asta.
— Fireşte. Dar James face acum parte din familie.
— De ce aţi promis să nu spuneţi nimănui, domnule?
— Ei, e o poveste lungă, James, dar a fost o mare onoare pentru mine.
Înţelegi că tot ce îţi spun este confidenţial. Am fost oaspetele profesorului
Porter la Encaenia. Am luat prînzul la Toate Sufletele cu domnul Harry
Macmillan, dragul vostru fost prim-ministru, apoi am mers la serbarea
cîmpenească, iar după aceea m-am întîlnit cu vicecancelarul, în biroul lui,
şi-au mai fost şi registratorul şi secretarul vistieriei universitare. Ai învăţat şi
tu la Oxford, James?
— Da, domnule, la House.
— House? se miră Harvey.
— Colegiul Christ Church, domnule.
— N-am să înţeleg în viaţa mea Oxfordul.
— Nu, domnule.
— Zi-mi Harvey. Şi, cum îţi spuneam, ne-am întîlnit cu toţi la Clarendon şi
ei au început să se bîlbîie şi să gîngăvească şi îşi pierduseră de tot harul
vorbirii, cu excepţia unui tip nostim care avea pe puţin nouăzeci de ani.
Adevărul este că oamenii ăştia nu ştiu pur şi simplu cum să se poarte ca să
stoarcă bani de la un milionar, aşa că i-am scos din încurcătură, luînd eu
hăţurile în mînă. Ar fi ţinut-o aşa toată ziua, trăncănind despre iubitul lor
Oxford; a trebuit, în cele din urmă, să le închid eu gura, scriind pur şi simplu
un cec de două sute cincizeci de mii de dolari.
— A fost un act generos, Harvey.
— Le dădeam şi cinci sute de mii dacă mi-ar fi cerut-o bătrînul. James,
te-ai înălbit la faţă. Te simţi bine?
— O, îmi pare rău. Da, mă simt bine. M-a impresionat felul cum ai descris
Oxfordul.
Anne intră în vorbă:
— Tată, te-ai înţeles cu vicecancelarul ca darul tău să rămînă un secret
între tine şi universitate şi trebuie să-mi promiţi că nu ai să mai repeţi faţă de
nimeni această întîmplare.
— Cred că voi îmbrăca roba pentru prima oară la toamnă, cînd voi deschide
biblioteca Metcalfe la Harvard.
— O, nu, domnule, interveni James, puţin cam prea grăbit, nu cred că e o
idee bună. Costumele acestea se poartă numai la Oxford, cu prilejul unor
ceremonii.
— Tii, ce păcat! Dar ştiu eu ce rigizi sînteţi voi englezii cînd e vorba de
etichetă. Asta îmi aduce aminte că trebuie să vorbim despre nunta voastră.
Bănuiesc că voi doi veţi dori să locuiţi în Anglia.
— Da, tată, dar o să te vizităm în fiecare an, iar cînd vii în Europa poţi să
stai cu noi.
Chelnerii curăţară din nou masa şi se întoarseră cu căpşunile, care îi
plăceau atît de mult lui Harvey. Anne încerca să aducă conversaţia la subiecte
mai domestice şi să-l împiedice pe tatăl ei de a le povesti ce a mai făcut în
ultimele două luni, în timp ce James făcea totul ca să-l readucă la acest
subiect.
— Cafea sau lichior, domnule?
— Nimic, mulţumesc, spuse Harvey. Adu-mi nota de plată. M-am gîndit să
bem ceva în apartamentul meu la Cla-ridge, Rosalie. Vreau să vă arăt ceva. O
surpriză.
— Abia aştept, tată. Îmi plac surprizele. Ţie nu, James?
— În mod obişnuit, da, dar cred că pentru ziua de azi am avut destule
surprize.

James se despărţi de ei, plecînd cu Alfa Romeo, pe care o parcă la Claridge,

în garaj. În felul acesta Anne putea rămîne singură cîteva minute cu Harvey.
Merseră braţ la braţ pe Curzon Street.
— Nu-i aşa că-i minunat, tăticule?
— Da, e un tip pe cinste. La început nu mi s-a părut prea deştept, dar s-a
dezgheţat pe măsură ce luam masa. Şi cine şi-ar fi închipuit că fetiţa mea o să
ajungă o adevărată lady englezoaică. Maică-ta o să se simtă măgulită, iar eu
mă bucur că am trecut peste neînţelegerea noastră prostească.
— Ai contribuit mult, tăticule.
— Serios? se miră Harvey.
— Da, în ultimele săptămîni am reuşit să văd lucrurile în altă perspectivă.
Şi acum spune-mi care este surpriza.
— Aşteaptă şi ai să vezi, drăguţo. Cadoul tău de nuntă.

James îi aştepta la intrarea în Claridge. Îşi putea da seama după felul cum
arăta Anne că obţinuse aprobarea părintelui ei.
— Bună seara, domnule. Bună seara, my lord.
— Bună, Albert. Poţi să ne faci rost de cafea şi o sticlă cu Rémy Martin şi să
le trimiţi în apartamentul meu?
— Imediat, domnule.
James nu mai văzuse niciodată apartamentul regal. Din micul hol de la
intrare se deschide în dreapta o uşă, spre dormitor, şi în stînga alta, spre
salon. Harvey îi conduse acolo.
— Copii, sînteţi pe punctul de a vedea cadoul vostru de nuntă.
Deschise uşa cu un gest dramatic şi, în faţa lor, pe peretele din fund, trona
pictura lui Van Gogh. Priveau lung amîndoi, incapabili să vorbească.
— Exact aşa am rămas şi eu, spuse Harvey, fără glas.
— Tată, Anne înghiţi în sec, un Van Gogh. Dar tu ţi-ai dorit întotdeauna un
Van Gogh. De ani de zile visezi să ai unul. Nu am inima să te lipsesc acum de
el şi în orice caz nici nu mă gîndesc să ţin ceva atît de preţios la mine în casă.
Gîndeşte-te la siguranţa lui. Noi nu sîntem atît de bine păziţi ca tine. Anne
continuă, bîlbîindu-se: Nu putem îngădui să-ţi sacrifici mîndria colecţiei tale,
eşti de acord, James?
— Nici vorbă. Nu-l putem accepta, spuse James, cu seriozitate. N-aş avea o
clipă de pace cu aşa ceva în casă.
— Ţine pictura la Boston, tată, într-o ambianţă demnă de ea.
— Dar am crezut că o să-ţi placă.
— Îmi place, îmi place enorm, tată, dar nu vreau să-mi asum răspunderea.
Şi, în orice caz, mama trebuie să se bucure şi ea. Nouă poţi să ne laşi pictura
moştenire dacă doreşti.
— Ce idee grozavă, Rosalie! în felul acesta ne putem bucura amîndoi de ea.
Acum nu-mi rămîne decît să mă gîndesc la un alt cadou de nuntă. Uite că a
reuşit să mă învingă ea, James, şi aşa ceva nu s-a mai întîmplat în cei
douăzeci şi patru de ani pe care îi are.
— De, am mai reuşit eu de două, trei ori în ultima vreme, tată, şi tot mai
sper să o fac încă o dată.
Harvey nu dădu atenţie spuselor Annei şi continuă să vorbească.
— Acesta-i trofeul George and Elizabeth, spuse el, arătînd spre o
admirabilă statuie de bronz, reprezentînd un cal şi un jocheu, cu obada şi
şapca formată din patru părţi ţintuite cu diamante. Cursa aceasta e atît de
importantă, încît se schimbă trofeul în fiecare an, deci numai eu îl am.
James era bucuros că măcar trofeul e veritabil.
Cafeaua şi coniacul sosiră şi ei se aşezară să discute amănunte în legătură
cu nunta.
— Tu, Rosalie, va trebui să zbori la Lincoln săptămîna viitoare, să o ajuţi pe
mama cu pregătirile, altfel intră în panică şi nu face nimic. Iar tu, James,
să-mi spui exact cîţi invitaţi ai, ca să le reţin camere la Ritz. Nunta va avea loc
la biserica Trinity în Copley Square; după aceea ne întoarcem acasă la Lincoln
unde vom avea o recepţie în stil veritabil englezesc. Ce spui de toate astea,
James?
— Mi se pare minunat. Eşti un tip metodic, Harvey.
— Întotdeauna am fost aşa. Am ajuns la concluzia că merită. Tu şi cu
Rosalie trebuie să aveţi toate detaliile puse la punct, pînă se întoarce ea
săptămîna viitoare. Poate nu ştii, dar eu mă întorc mîine în America.
Pagina treizeci şi opt bis a dosarului albastru, gîndi James.
James şi Anne mai petrecură o oră vorbind despre pregătirile de nuntă şi
plecară de la Harvey abia înainte de miezul nopţii.
— Te văd mîine dimineaţă, tată.
— Noapte bună, domnule. James îi dădu mîna şi plecă.
— Ţi-am spus eu că e formidabil.
— E un tînăr remarcabil; mama ta va fi foarte încîntată. În lift, în timp ce
coborau, James nu-i spuse nimic Annei,
deoarece mai erau două persoane care stăteau lîngă ei tăcute, aşteptînd şi
ei să ajungă la parter. Dar o dată ce se urcară în Alfa Romeo, o luă pe Anne de
ceafă, o trînti cu faţa în jos şi îi trase cîteva palme atît de zdravene încît ea nu
ştia dacă să rîdă sau să plîngă.
— De ce faci asta?
— Ca să fiu sigur că după ce vom fi căsătoriţi nu o să uiţi cine e capul
familiei.
— Porc nesuferit ce eşti, am încercat şi eu să vă ajut.
James conduse maşina cu o viteză demenţială pînă la apartamentul Annei.
— Ce-i cu toate minciunile pe care mi le-ai îndrugat despre mediul din care
te tragi? „Părinţii mei locuiesc la Washington şi tata face parte din corpul
diplomatic", o imită James. Halal de aşa diplomat.
— Ştiu, dragul meu, dar a trebuit să inventez ceva, după ce mi-am dat
seama împotriva cui luptaţi.
— Şi ce naiba am să le spun celorlalţi?
— Nimic. Îi inviţi la nuntă şi le explici că mama mea e americană, de aceea
ne căsătorim la Boston. Aş da orice să văd mutra lor cînd vor descoperi cine e
socrul tău. În orice caz, tu încă nu ţi-ai făcut un plan şi nu poţi să-i
decepţionezi.
— Dar s-au schimbat circumstanţele.
— Nu, nu s-au schimbat. Adevărul este că ei au reuşit, iar tu nu. Aşa că fă
bine şi gîndeşte-te la un plan care să fie gata cînd ajungi în America.
— Este evident că nu am fi reuşit fără ajutorul tău.
— Prostii, dragă. Nu am avut nici un amestec în acţiunea lui Jean-Pierre.
Am adăugat doar puţină culoare locală pe ici, pe colo. Îmi promiţi că n-o să mă
mai baţi niciodată?
— Fireşte că am să te bat. De cîte ori îmi voi aminti de pictura aceea, dar
acum, iubito...
— James, eşti un maniac sexual.
— Ştiu. Dar cum altfel am fi procreat noi cei din familia Brigsley triburi de
mici lorzi, timp de atîtea generaţii?

Anne plecă de la James mai devreme a doua zi dimineaţă, ca să mai fie

cîtva timp cu tatăl ei, apoi, împreună, îl conduseră la aeroport, la avionul care
zbura la amiază spre Boston. Anne nu se putu stăpîni să nu-l întrebe pe
James, pe drumul de întoarcere, ce hotărîse să spună celorlalţi Nu putu obţine
alt răspuns decît:
— Aşteaptă şi ai să vezi. Nu vreau să-mi schimbe careva planurile pe la
spate. Sînt foarte fericit că pleci în America lunea următoare.

Ziua de luni a fost un adevărat infern pentru James. Mai întîi trebui să o
conducă pe Anne la avionul companiei TWA pentru Boston, iar restul zilei şi-l
petrecu pregătindu-se pentru întîlnirea din seara aceea cu echipa. Ceilalţi trei
îşi duseseră la bun sfîrşit acţiunile şi voiau să ştie care sînt propunerile lui.
Era de două ori mai greu acum, cînd aflase că victima urma să-i fie socru, dar
ştia că Anne are dreptate şi că nu se putea folosi de acest lucru drept scuză.
Oricum, tot mai trebuia să-l uşureze pe Metcalfe de două sute cincizeci de mii
de dolari. Şi cînd se gîndea că ar fi putut să o facă printr-o singură frază, la
Oxford! Şi nici aceasta nu o putea spune echipei.
Cum la Oxford fusese victoria lui Stephen, cina avea loc la Colegiul
Magdalen, şi James plecă din Londra imediat după ora de vîrf, trecînd pe lîngă
stadionul White City ca să intre pe autostrada M40 care ducea la Oxford.
 — Tu vii întotdeauna ultimul, James, constată Stephen.
— Îmi pare rău, am fost prins peste cap...
— Pregătind un plan bun, sper, spuse Jean-Pierre. James nu răspunse. Ce
bine se cunoşteau acum unul pe
celălalt, gîndi el. În douăsprezece săptămîni ajunsese să ştie mai multe
despre aceşti trei oameni decît despre toţi aşa-zişii prieteni pe care îi cunoştea
de douăzeci de ani. Pentru prima oară îşi dădea seama de ce tatăl său se
referea permanent la prieteniile făcute în timpul războiului, cu nişte oameni pe
care în mod normal nu i-ar fi cunoscut. Începuse să-şi dea seama cît de mult îi
va lipsi Stephen cînd se va întoarce în America. De fapt, succesul îi va despărţi.
James rămăsese ultimul care să treacă prin agoniile unui alt Prospecta Oil, dar
bineînţeles şi aceasta îşi avea compensaţiile ei.
Stephen nu putea să considere o întîlnire a lor decît o sărbătorire. După ce
servitorii aduseră primul fel şi plecară, bătu cu o lingură în masă şi anunţă că
şedinţa a început.
— Te rog să-mi făgăduieşti ceva, spuse Jean-Pierre.
— Ce anume? întrebă Stephen.
— După ce ne vom redobîndi banii pînă la ultimul penny, să mă laşi să
stau în capul mesei şi să nu vorbeşti pînă nu vei fi întrebat.
— Sînt de acord, spuse Stephen. Dar nu înainte de a primi ultimul penny
pierdut. Pînă în prezent am obţinut şapte sute şaptezeci şi şapte de mii cinci
sute şaizeci de dolari. Cheltuielile ultimei operaţiuni au fost de cinci mii o sută
şaptezeci şi opt de dolari, ajungînd astfel la un total de douăzeci şi şapte de mii
şase sute şaizeci şi unu de dolari şi douăzeci şi patru de cenţi. Deci Metcalfe ne
mai datorează două sute cincizeci de mii o sută unu dolari şi douăzeci şi patru
de cenţi.
Stephen înmînă fiecăruia o coală cu situaţia încasărilor şi cheltuielilor.
— Aceste foi trebuie adăugate la dosarele voastre ca pagina şaizeci şi trei
bis. Aveţi vreo întrebare?
— Da, de ce au fost atît de mari cheltuielile pentru această acţiune? vru să
ştie Robin.
— Motivul este simplu şi evident, începu Stephen. Am fost defavorizaţi de
faptul că rata de schimb a lirei sterline în raport cu dolarul a fluctuat. La
începutul acestei acţiuni puteai obţine doi dolari şi patruzeci şi patru de cenţi
pe o liră sterlină. Astăzi dimineaţă nu am putut primi mai mult decît doi dolari
şi treizeci şi doi de cenţi. Cheltuiesc lire sterline, dar pe Metcalfe îl încarc în
dolari, la schimbul zilei.
— Nu ai de gînd să-l laşi să-ţi scape nici cu un penny, nu-i aşa?
— Nici cu un penny. Şi acum, înainte de a merge mai departe, aş vrea să
notăm...
— Parcă am fi la o şedinţă a Camerei Comunelor, spuse Jean-Pierre.
— Nu mai tot orăcăi, broscoiule, îl apostrofă Robin.
— Uite ce e, mă codoş de Harley Street ce eşti.
Vocile izbucniră zgomotos. Cercetaşii din colegiu, care văzuseră şi întîlniri
gălăgioase la timpul lor, se întrebau dacă li se va cere ajutorul înainte de
sfîrşitul serii.
— Linişte, vocea pătrunzătoare ca de senator a lui Ste-phen îi readuse pe
toţi la ordine. Ştiu că sînteţi bine dispuşi, dar nu uitaţi că mai avem de
recuperat două sute cincizeci de mii o sută unu dolari şi douăzeci şi patru de
cenţi.
— Nu trebuie, pentru nimic în lume, să uităm cei douăzeci şi patru de
cenţi, Stephen.
— Parcă nu aveai o gură aşa mare prima oară cînd ai mîncat aici,
Jean-Pierre:

Cîndva un om care a vîndut pielea de leu

Cît fiara mai era încă în viaţă,
Ucis a fost tocmai cînd îl vina.

La masă se aşternu tăcerea.

— Harvey mai datorează încă echipei bani şi va fi la fel de greu să obţinem
ultimul sfert, cum a fost şi cu primele trei sferturi. Înainte de a trece cuvîntul
lui James, vreau să rămînă notat că interpretarea rolului său la Clarendon a
fost absolut strălucită.
Robin şi Jean-Pierre, fiind şi ei de acord, bătură în masă ca semn de
apreciere.
— Şi acum, James, sîntem numai urechi.
Din nou în cameră domni tăcerea.
— Planul meu este aproape complet, începu James.
Ceilalţi îl priveau fără să-l creadă.
— Dar trebuie să vă spun ceva care sper că îmi va permite un mic răgaz,
înainte de a trece la acţiune.
— Te însori.
— Ai dreptate, Jean-Pierre, ca de obicei.
— Am fost sigur de cînd ai intrat pe uşă. Cînd o vom întîlni, James?
— Nu înainte de a fi prea tîrziu ca ea să se răzgîndească. Stephen îşi
consultă agenda.
— Cît timp ne ceri să te păsuim?
— Anne şi cu mine ne căsătorim pe data de 3 august, la Boston. Mama ei e
americană, explică James, şi, cu toate că Anne trăieşte în Europa, doreşte să
sărbătorim nunta la ea acasă. Urmează luna de miere, după care intenţionăm
să ne întoarcem în Anglia, în 25 august. Acţiunea mea împotriva lui Metcalfe
va trebui să aibă loc în 15 septembrie, ziua cînd bursa îşi încheie conturile.
— Sînt sigur că cererea ta poate fi acceptată, James. E toată lumea de
acord?
Robin şi Jean-Pierre dădură din cap.
James se lansă în explicarea planului pe care îl concepuse.
— Voi avea nevoie de un telex şi de şapte telefoane, instalate la mine în
apartament. Jean-Pierre va trebui să fie la Paris, la bursă, Stephen, la Chicago,
la piaţa de mărfuri şi Robin, la Londra, la Lloyds. Vă voi prezenta dosarul
albastru complet cînd mă voi întoarce din luna de miere.
Toţi erau muţi de admiraţie şi James se opri, pentru a spori efectul
dramatic.
— Foarte bine, James, spuse Stephen. Vom aştepta cu interes amănuntele.
Mai ai şi alte instrucţiuni?
— Mai întîi tu, Stephen, va trebui să cunoşti zilnic preţul aurului la
deschiderea şi închiderea burselor de la Johannesburg, Zürich, New York şi
Londra, toată luna următoare. Jean-Pierre, tu trebuie să cunoşti cursul mărcii
germane, al francului francez şi al lirei sterline, în raport cu dolarul. Zilnic, în
aceeaşi perioadă. Iar Robin trebuie să înveţe pînă în 2 septembrie să folosească
un telex şi un aparat PBX cu opt linii. Trebuie să ajungi să fii la fel de compe-
tent ca un operator telefonic internaţional.
— Tu te alegi întotdeauna cu sarcinile cele mai uşoare, Robin, nu-i aşa?
— Nu poţi...
— Tăceţi din gură, amîndoi, îi apostrofă James.
Chipurile lor exprimau surpriză şi respect.
— Am scris fiecăruia dintre voi ce are de făcut.
James dădu cîte două foi bătute la maşină fiecărui membru al echipei.
— Ataşaţi acestea la dosarele voastre, numerotîndu-le şaptezeci şi patru şi
şaptezeci şi cinci, şi vă vor da de lucru pentru cel puţin o lună. Şi, în sfîrşit,
sînteţi toţi invitaţi la nunta domnişoarei Anne Summerton cu James Brigsley.
Timpul e prea scurt ca să vă mai trimit invitaţii formale, dar am rezervat locuri
pentru noi toţi într-un avion B747 care pleacă în după-amiaza zilei de 2 august
şi camere la hotelul Ritz din Boston. Sper că îmi veţi face cinstea să-mi fiţi
cavaleri de onoare.
Pînă şi James era impresionat de propria lui eficienţă. Ceilalţi primiră
biletele de avion şi instrucţiunile cu uimire.
— Ne întîlnim la aeroport la trei şi în timpul zborului vă voi examina, să văd
dacă v-aţi însuşit instrucţiunile.
— Am înţeles, să trăiţi! spuse Jean-Pierre.
— Tu, Jean-Pierre, va trebui să te pregăteşti atît la franceză cît şi la
engleză, deoarece urmează să susţii conversaţii transatlantice în ambele limbi
şi să pari expert în schimbul valutelor străine.
În seara aceea nu mai făcură glume pe socoteala lui James, iar el,
conducînd maşina spre Londra, pe autostradă, se simţea alt om. Nu numai
pentru că fusese eroul operaţiunii desfăşurate la Oxford. Acum ceilalţi trei
alergau pentru el. Va ieşi în frunte şi-l va uimi pe tatăl său.
De data aceasta James fu cel care ajunse primul, iar ceilalţi veniră după el
la întîlnirea de pe aeroportul Heathrow. Reuşise să se impună şi era hotărît
să-şi menţină poziţia. Robin ajunse ultimul, purtînd cu el un braţ de ziare.
— Nu vom lipsi decît o zi, spuse Stephen.
— Ştiu, dar întotdeauna simt lipsa ziarelor englezeşti, aşa că am adus ca să
avem şi pentru mîine.
Jean-Pierre îşi ridică braţele în sus, într-o manifestare galică de exasperare.
Îşi expediară bagajele prin terminalul nr. 3 şi se urcară în avionul companiei
British Airways, un Boeing 747, care zbura spre Aeroportul Internaţional
Logan.
— Arată ca un teren de fotbal, spuse Robin, care urca pentru prima oară
într-un jumbo jet.
— Au loc trei sute cincizeci de persoane. Cam acelaşi număr ca al
spectatorilor pe care i-ar merita majoritatea echipelor englezeşti de fotbal,
spuse Jean-Pierre.
— Nu vă mai certaţi, îi mustră James, nedîndu-şi seama că erau nervoşi
din cauza călătoriei şi încercau doar să-şi atenueze tensiunea. Mai tîrziu, cînd
avionul îşi luă zborul, amîndoi se prefăceau că citesc, dar, cînd depăşiră o mie
de metri înălţime şi se stinse lumina de pe anunţul „legaţi-vă centurile",
amîndoi reveniră la forma lor obişnuită.
Echipa ajută timpul să treacă mestecînd, fără multă tragere de inimă, o
cină compusă din pui rece şi vin algerian, servită în farfurii şi tacîmuri de
plastic.
— Sper din toată inima, James, spuse Jean-Pierre, că socrul tău ne va
hrăni mai bine.
După cină, James le dădu voie să se uite la film, dar le spuse că de îndată
ce se va sfîrşi îi va examina pe fiecare în parte. Robin şi Jean-Pierre se mutară
cu cincisprezece rînduri mai în spate, să vadă filmul The Sting. Stephen rămase
la locul lui, ca să fie torturat de James.
James îi înmînă o foaie bătută la maşină, cu patruzeci de întrebări privind
preţul aurului în toată lumea şi fluctuaţiile lui pe piaţă, în ultimele patru
săptămîni. Stephen completă răspunsurile în douăzeci şi două de minute şi
James nu fu mirat să vadă că toate răspunsurile erau corecte. El fusese tot
timpul coloana vertebrală a echipei şi judecata sa logică îl învinsese pe Harvey
Metcalfe.
Stephen şi James mai aţipiră puţin pînă la întoarcerea lui Robin şi
Jean-Pierre, care primiră şi ei cîte patruzeci de întrebări. Robin avu nevoie de
treizeci de minute, răspunzînd corect la treizeci şi opt din patruzeci,
Jean-Pierre, în douăzeci şi şapte de minute răspunse la treizeci şi şapte.
— Stephen a răspuns la toate patruzeci, îi anunţă James.
— Nu mă miră, spuse Jean-Pierre.
Robin părea puţin ruşinat.
— Pînă în 2 septembrie să răspundeţi şi voi tot aşa.
Amîndoi clătinară afirmativ din cap.
— Voi aţi văzut filmul acesta? întrebă Robin.
— Nu, spuse Stephen. Mă duc rar la cinematograf.
— Personajele din film nu se compară cu noi. Dau o singură lovitură şi nici
măcar nu păstrează banii.
— Încearcă să dormi, Robin.
Cina, filmul şi întrebările lui James duraseră aproape cît cele şase ore de
zbor şi toţi aţipiră în ultima jumătate de oră, pentru a fi treziţi brusc de o voce:
— Vorbeşte comandantul aeronavei. Ne apropiem de Aeroportul
Internaţional Logan, cu o întîrziere de douăzeci de minute. Vom ateriza
probabil la şapte şi un sfert, peste aproximativ zece minute. Sper că v-a plăcut
zborul şi veţi mai călători cu British Airways.
Vama dură ceva mai mult decît de obicei, deoarece toţi aduseseră daruri
pentru nuntă şi nu voiau ca James să le vadă. Întîmpinară mari dificultăţi să
explice ofiţerului de la vamă de ce cele două ceasuri Piaget aveau pe dos
inscripţia: „O parte a profiturilor ilicite de pe urma lui Prospecta Oil. Cei trei
care au avut planuri."
Cînd scăpară în sfîrşit de vamă, o găsiră pe Anne aşteptîndu-i la ieşire, cu
un Cadillac mare, al cărui şofer urma să-i ducă la hotel.
— Acum înţelegem de ce ţi-a trebuit atît de mult timp pînă să vii şi tu cu un
plan: ai fost pe bună dreptate sustras. James, eşti iertat pe deplin, spuse
Jean-Pierre şi îşi aruncă braţele în jurul Annei, cum numai un francez o poate
face. Robin se prezentă şi o sărută uşor pe obraz. Stephen dădu mîna cu ea
destul de formal. Se îngrămădiră în maşină, Jean-Pierre aşezîndu-se lîngă
Anne.
— Domnişoară Summerton, se bîlbîi Stephen.
— Spune-mi Anne.
— Recepţia va fi la hotel?
— Nu, răspunse Anne. Acasă la părinţii mei, dar veţi avea o maşină care vă
va conduce acolo după ceremonie. Singurul lucru pe care îl las în grija voastră
este ca James să ajungă la biserică la trei şi jumătate. De rest nu trebuie să vă
preocupaţi. Am uitat să-ţi spun, James, tatăl şi mama ta au sosit ieri şi stau
cu părinţii mei. Ne-am gîndit că nu ar fi o idee bună să petreci seara aceasta
acasă, deoarece mama se agită pentru toate.
— Cum doreşti tu, draga mea.
— Dacă te răzgîndeşti de astăzi pînă mîine, spuse Jean-Pierre, eu sînt
disponibil. Nu sînt binecuvîntat cu sînge nobil, dar există două, trei
compensaţii pe care noi francezii le putem oferi.
Anne zîmbi în sinea ei. Ai sosit prea tîrziu, Jean-Pierre. În orice caz, nu-mi
plac bărbaţii cu barbă.
— Dar eu numai..., începu Jean-Pierre.
Ceilalţi îl săgetară cu privirea.

La hotel îi lăsară pe Anne şi James singuri, în timp ce ei se duseră să

despacheteze.
— Au aflat, iubitule?
— Habar n-au, răspunse James. Mîine vor avea cea mai mare surpriză a
vieţii lor.
— Planul tău e gata?
— Aşteaptă şi ai să vezi.
— Ştii, am şi eu unul, spuse Anne. Al tău dnd e planificat?
— Pe 13 septembrie.
— Cîştig eu prin urmare. Al meu e mîine.
— Ce spui? Nu trebuia să...
 — Nu-ţi face griji. Tu concentrează-te să te însori... cu mine.
— N-am putea să mergem undeva?
— Nu, nebun ce eşti! Nu poţi aştepta pînă mîine?
— Te iubesc atît de mult.
— Du-te şi te culcă, prostuţule. Şi eu te iubesc, dar trebuie să merg acasă,
sau nimic nu va fi gata la timp.
James luă liftul pînă la etajul şapte şi se întîlni cu ceilalţi, ca să bea o
cafea.
— Joacă cineva douăzeci şi unu?
— Nu cu tine, piratule, spuse Robin. Pe tine te-a antrenat cel mai mare
pungaş în viaţă.
Echipa era în formă şi aşteptau cu nerăbdare nunta. În ciuda fusului orar,
plecară fiecare în camera lui mult după miezul nopţii. Chiar şi atunci, James
mai rămase un timp treaz, frămîntîndu-l o întrebare: Oare ce şotie mai
pregăteşte de data aceasta?

20

În luna august, Bostonul este printre cele mai frumoase oraşe ale Americii.
Echipa luă un mic dejun copios în camera lui James.
— Eu nu cred că o merită, spuse Jean-Pierre. Tu eşti şeful echipei,
Stephen. Mă ofer să-i iau eu locul.
— Te va costa două sute cincizeci de mii de dolari.
— Sînt de acord, spuse Jean-Pierre.
— Nu ai două sute cincizeci de mii de dolari, spuse Stephen. Ai doar o sută
optzeci şi şapte de mii patru sute şaptezeci şi patru de dolari şi şaizeci şi nouă
de cenţi, un sfert din ce am încasat pînă acum, deci hotărîrea mea este ca
James să rămînă mirele.
— Acesta-i un complot anglo-saxon, spuse Jean-Pierre; cînd James îşi va fi
realizat, cu succes, planul şi voi avea întreaga sumă, am să redeschid
negocierile.
Statură mult timp astfel, glumind şi rîzînd, în timp ce mîncau pîine prăjită
şi beau cafea. Stephen îi privea cu drag, gîndindu-se cu regret cît de rar se vor
întîlni cînd, dacă, se corectă el, operaţia lui James se va încheia cu succes.
Dacă Harvey Metcalfe ar fi avut vreodată o asemenea echipă de partea lui şi nu
împotriva lui, ar fi ajuns cel mai bogat om din lume.
— Visezi, Stephen.
— Da, îmi pare rău. Nu trebuie să uit că Anne mi-a dat o sarcină.
— Iar începem, spuse Jean-Pierre. La ce oră să ne prezentăm, profesore?
— De acum într-o oră, să inspectăm ţinuta lui James şi să-l ducem la
biserică. Jean-Pierre, tu vei cumpăra patru garoafe: trei roşii şi una albă.
Robin, tu aranjează cu taxiul, iar eu mă voi ocupa de James.
Robin şi Jean-Pierre plecară, cîntînd voioşi La Marseillaise pe două voci.
James şi Stephen îi priveau cum pleacă.
— Cum te simţi, James?
— Grozav. Îmi pare doar rău că nu mi-am realizat planul înainte de ziua
aceasta.
— Nu are nici o importanţă. 13 septembrie va fi destul de devreme. În orice
caz, o pauză nu o să ne facă rău.
— N-am fi reuşit fără tine, ştii asta, nu-i aşa, Stephen? Am fi toţi în pragul
ruinei, iar eu nici nu aş fi întîlnit-o pe Anne. Îţi datorăm toţi atît de mult!
Stephen privea lung pe fereastră, incapabil să răspundă.

— Trei roşii şi una albă, spuse Jean-Pierre, cum mi s-a poruncit. Şi

presupun că cea albă este pentru mine.
— Prinde-o la reverul lui James. Nu după ureche, Jean-Pierre.
— Arăţi formidabil, totuşi nu reuşesc să văd ce a găsit Anne la tine, spuse
Jean-Pierre, prinzînd garoafa la butoniera lui James. Deşi erau toţi patru gata
de plecare, tot mai aveau o jumătate de oră la dispoziţie, înainte de sosirea
taxiului. Jean-Pierre deschise o sticlă de şampanie şi băură în sănătatea lui
James, a Maiestăţii sale regina, a preşedintelui Statelor Unite şi, în cele din
urmă, simulînd că o fac în silă, băură şi pentru preşedintele Franţei. Cînd
sticla se goli, Stephen consideră că e mai înţelept să plece imediat şi îi tîrî pe
ceilalţi trei jos, la taxiul care aştepta.
— Fii tare James, sîntem alături de tine. Şi îl înghesuiră în spate.
Taxiul nu făcu decît cîteva minute pînă la biserica Trinity, în Copley
Square, iar şoferul nu regretă că scapă de ei.
— E ora trei şi un sfert. Anne va fi mulţumită de mine, spuse Stephen.
Îl conduse pe mire în banca din faţă, pe partea dreaptă a bisericii, în timp
ce Jean-Pierre făcea ochi dulci celor mai drăguţe fete. Robin ajută la împărţitul
anunţurilor de căsătorie, iar cei o mie de oaspeţi, dichisiţi din cale afară,
aşteptau mireasa.
Stephen tocmai venise în ajutorul lui Robin pe scările bisericii şi
Jean-Pierre se apropie şi el ca să le sugereze să se aşeze pe locurile lor, cînd
Rolls Royce-ul îşi făcu apariţia. Rămaseră ţintuiţi pe scări de frumuseţea
Annei, îmbrăcată într-o rochie de mireasă Balenciaga. Cobori apoi şi tatăl ei. Îl
luă de braţ şi începură să urce scările.
Cei trei stăteau nemişcaţi, ca nişte oi sub privirea unui piton.
— Ticălosul.
— Cine a păcălit pe cine?
— Probabil că ea a ştiut totul de la început.
Harvey le surise vag şi trecu mai departe, cu Anne la braţ.
Înaintară prin mijlocul bisericii.
— Doamne Sfinte, se gîndi Stephen. Nu a recunoscut pe nici unul dintre
noi.
Îşi ocupară locurile în rîndurile din spate, de unde numeroşii invitaţi nu-i
puteau auzi. Organistul încetă să cînte cînd Anne ajunse la altar.
 — Harvey nu poate să ştie, spuse Stephen.
— Cum ai ajuns la această concluzie? întrebă Jean-Pierre.
— Pentru că James nu ne-ar fi pus în nici un caz în această situaţie dacă
nu ar fi trecut şi el examenul la o dată anterioară.
— Logic, spuse Robin.
— Vă cer la amîndoi să-mi răspundeţi, aşa cum veţi răspunde la Judecata
de Apoi, cînd tainele tuturor inimilor vor fi date în vileag...
— Mie mi-ar plăcea să aflu vreo două, trei taine chiar acum, spuse
Jean-Pierre. Prima ar fi, de cît timp ştie Anne?
—James Clarence Spencer vrei să o iei cu cununie pe
femeia aceasta şi să trăiţi împreună, aşa cum a lăsat Dumnezeu, în starea
binecuvîntată de soţ şi soţie? Vrei să o iubeşti, să o ocroteşti, să o respecţi şi
să-i fii alături la rău şi la bine şi renunţînd la toţi ceilalţi, să fii numai al ei, cît
timp veţi trăi amîndoi?
— Vreau.
— Rosalie Ariene, vrei să iei de soţ pe acest bărbat...
— După părerea mea, spuse Stephen, putem considera că şi ea este un
membru complet instruit al echipei; de altfel, ar fi fost cu neputinţă să reuşim
la Monte Carlo şi la Oxford.
— ... cît timp veţi trăi amîndoi?
— Vreau.
— Cine aduce această femeie să se căsătorească cu acest bărbat?
Harvey îşi făcu loc, luă mîna Annei şi o dădu preotului.
— Eu, James Clarence Spencer, te iau pe tine, Rosalie Ariene, să-mi fii
soţie...
— În afară de asta, de ce să ne recunoască, o dată ce nu ne-a văzut pe
fiecare dintre noi decît o singură dată şi nu aşa cum sîntem în realitate,
continuă Stephen.
— ... şi îţi făgăduiesc să-ţi fiu credincios.
— Eu, Rosalie Ariene, te iau pe tine, James Clarence Spencer, să-mi fii
bărbat cu cununie...
— Dar, dacă stăm prea mult aici în preajmă, s-ar putea să-i dăm
posibilitatea să-şi dea seama, spuse Robin.
— Nu neapărat, declară Stephen. Nu avem de ce să intrăm în panică.
Secretul nostru a fost întotdeauna să-l prindem în afara terenului propriu.
— Dar acum e pe teren propriu, spuse Jean-Pierre.
— Nu, nu este. E ziua nunţii fiicei sale, o situaţie care este complet străină
de acest om. Fireşte, îl evităm la recepţie, dar fără să bată la ochi.
— Va trebui să mă ţii de mînă, zise Robin.
— Sînt gata, se oferi Jean-Pierre.
— Adu-ţi aminte să te comporţi natural.
— ... şi de aceea îţi făgăduiesc să-ţi fiu credincioasă.
Anne era tăcută şi timidă, vocea ei abia ajungea la cei trei. Vocea lui James
era limpede şi hotărîtă.
— Cu acest inel vă cunun, cu trupul meu vă venerez şi vă înzestrez cu toate
bunurile mele lumeşti...
— Şi cu cîteva de ale noastre, adăugă Jean-Pierre.
— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin. Să ne rugăm,
intonă preotul.
— Eu ştiu pentru ce am să mă rog, mărturisi Robin. Să ne eliberăm de sub
puterea duşmanului nostru şi din mîinile tuturor celor care ne urăsc.
— O, Dumnezeule Atotputernic, Creatorul Cerului şi al Pămîntului...
— Ne apropiem de sfîrşit, spuse Stephen.
— Aceasta-i o frază nefastă? constată Robin.
— Linişte, spuse Jean-Pierre. Sînt de acord cu Stephen. Îl cunoaştem acum
pe Metcalfe. Poţi să te calmezi.
— Pe cei pe care i-a unit Dumnezeu, nici un om să nu-i mai despartă.
Jean-Pierre continua să murmure, dar nu suna a rugăciune.
Orga atacă Marşul nupţial al lui Händel şi toţi Îşi întoarseră gîndurile spre
ceremonia care se sfîrşise. Lordul şi lady Brigsley ieşiră, trecînd prin mijlocul
bisericii, şi două mii de ochi zîmbitori îi priveau. Stephen părea amuzat,
Jean-Pierre, invidios, iar Robin, nervos. James surîse în extaz, trecînd pe lîngă
ei.
După zece minute în care au făcut fotografii pe scările bisericii, Rolls
Royce-ul duse cuplul de tineri căsătoriţi la Lincoln, la casa lui Metcalfe. Harvey
şi contesa de Louth luară a doua maşină, contele şi Ariene, mama Annei, pe a
treia. Stephen, Robin şi Jean-Pierre îi urmară cu vreo douăzeci de minute mai
tîrziu, discutînd dacă e bine sau nu să înfrunte leul la el în cuşcă.
Casa în stil georgian a lui Harvey Metcalfe era magnifică, cu o grădină
orientală coborînd spre lac, straturi largi de trandafiri şi, în seră, mîndria şi
bucuria lui, colecţia de orhidee rare.
— Nu mi-am închipuit nidodată că am să văd toate acestea? spuse
Jean-Pierre.
— Nici eu, spuse Robin. Şi acum, că le văd, nu mă simt prea feridt.
— Hai să ne luăm inima în dinţi, spuse Stephen, cred că e bine să nu stăm
împreună, d să intrăm unul dte unul, lăsînd cel puţin douăzed de persoane
între noi. Mă duc eu primul, apoi tu, Robin, iar tu, Jean-Pierre, al treilea, la nu
mai puţin de douăzeci de persoane în urma lui Robin; şi poartă-te dt mai
firesc. Încă ceva, dnd vă apropiaţi, ascultaţi conversaţiile. Încercaţi să găsiţi pe
dneva care să fie prieten cu Harvey şi băgaţi-vă imediat în faţa lui. Astfel, dnd
vă va veni rîndul să daţi mîna, ochii lui Harvey vor fi deja la persoana de după
voi; pe voi nu vă cunoaşte şi doreşte să vorbească cu cel care urmează. În felul
acesta vom scăpa.
— O idee strălucită, profesore, spuse Jean-Pierre.

Coada părea nesfîrşită. O mie de persoane se perindau prin faţa mîinilor

întinse ale domnului şi doamnei Metcalfe, ale contelui şi contesei de Louth şi
ale lui Anne şi James. Stephen reuşi în cele din urmă şi trecu cu steagul sus.
— Sînt atît de bucuroasă că ai putut veni, spuse Anne.
 Stephen nu răspunse.
— Ce bine îmi pare că te văd.
— Toţi îţi admirăm planul, James.
Stephen se strecură în sala principală de bal şi se ascunse după o coloană,
tocmai în capătul celălalt, dt putu de departe de tortul uriaş de nuntă, cu
multe etaje, care era la mijloc
Robin fu următorul şi se feri să-l privească pe Harvey în ochi.
— Ce drăguţ din partea ta să vii de la aşa distanţă, spuse Anne.
Robin mormăi ceva nedesluşit.
— Sper că te-ai simţit bine astăzi, Robin.
Era clar că James se distrează de minune. După ce trecuse şi el printr-o
situaţie similară, datorită Annei, îl amuza acum copios îngrijorarea echipei.

— Eşti un ticălos, James.

— Nu vorbi aşa tare, bătrîne. Mama şi tata ar putea să te audă.
Robin scăpă şi el, pierzîndu-se în sala de bal, şi, după ce căută în spatele
tuturor coloanelor, dădu de Stephen.
— Ai trecut cu bine?
— Cred că da, dar nu mai vreau să dau ochii cu el în viaţa mea. La ce oră
pleacă avionul?
— La opt seara. Nu intra în panică. Uită-te după Jean-Pierre.
— Bună idee a avut că nu şi-a ras barba, spuse Robin.
Jean-Pierre dădu mîna cu Harvey, care era deja preocupat de invitatul
următor, căci Jean-Pierre, prin rugăminţi şi tîrguieli neruşinate, reuşise să se
aşeze în faţa unui bancher din Boston care era vădit prieten apropiat al lui
Harvey.
— Îmi pare bine să te văd, Marvin...
Jean-Pierre scăpase. O sărută pe Anne pe amîndoi obrajii, îi şopti la
ureche: „Game, set şi meci pentru James" şi plecă în căutarea lui Stephen şi
Robin. Uită ce i se spusese de la bun început cînd dădu cu ochii de prima
domnişoară de onoare.
— V-a plăcut nunta? întrebă ea.
— Bineînţeles. Eu întotdeauna judec o nuntă după domnişoarele de onoare,
nu după mireasă.
Fata se înroşi de plăcere.
— Probabil că aceasta a costat o avere, continuă ea.
— Da, draga mea, şi ştiu ai cui sînt banii, spuse Jean-Pierre, trecîndu-şi un
braţ pe după talia ei.
Patru mîini îl înhăţară pe Jean-Pierre, care protesta, şi fără ceremonie îl
traseră după coloană.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Jean-Pierre. Nu are nici o zi mai mult de
şaptesprezece ani. Nu vrem să fim închişi pentru seducere de minore, pe lîngă
hoţie. Bea asta şi poartă-te cum se cuvine.
Robin îi puse un pahar de şampanie în mînă.
 Şampania curgea în valuri şi chiar Stephen băuse un pic prea mult. Toţi se
sprijineau de coloană ca să-şi ţină echilibrul, în momentul în care maestrul de
ceremonii ceru să fie tăcere.
— My lords, doamnelor şi domnilor, păstraţi, vă rog, tăcere, vorbeşte
vicontele Brigsley, mirele.
James ţinu o cuvîntare impresionantă. Actorul din el ieşi la iveală;
americanii erau vrăjiţi. Pînă şi tatăl său îl privea cu admiraţie. Maestrul de
ceremonii îi dădu apoi cuvîntul lui Harvey, care vorbi mult şi tare. Nu-i scăpă
nici gluma lui favorită despre prinţul Charles, la care invitaţii rîseră din toată
inima, cum se rîde întotdeauna la nunţi, chiar pentru glumele cele mai slabe.
În încheiere propuse să se bea un pahar pentru mireasă şi mire.
După ce încetară aplauzele şi se ridică din nou tumultul vocilor, Harvey
scoase un plic din buzunar şi îşi sărută fiica pe obraz.
— Rosalie, iată un mic dar de nuntă pentru voi, ca să mă recompensez
pentru că mi-aţi îngăduit să-l ţin pe Van Gogh. Ştiu că va fi bine folosit.
Harvey îi trecu plicul alb. În el se afla un cec de două sute cincizeci de mii
de dolari. Anne îşi sărută tatăl cu o afecţiune sinceră.
— Îţi mulţumesc, tată, te asigur că James şi cu mine îl vom folosi cum se
cuvine.
Se duse să-l caute pe James şi îl găsi asediat de un grup de matroane
americane.
— E adevărat că eşti rudă cu regina?
— N-am mai întîlnit niciodată un lord în carne şi oase... Sper că o să ne
invitaţi la castel?
— Nu sînt castele pe King's Road, spuse James, fericit să fie salvat de
Anne.
— Scumpule, ai un minut şi pentru mine?
James se scuză şi o urmă pe Anne, dar se găsiră aproape în imposibilitatea
de a scăpa de mulţime.
— Uită-te ce am aici, spuse ea. Repede.
James luă cecul.
— Doamne Sfinte, două sute cincizeci de mii de dolari.
— Ştii ce am de gînd să fac cu ei, nu-i aşa?
— Da, draga mea.
Anne porni în căutarea lui Stephen, Robin şi Jean-Pierre, ceea ce nu era
treabă uşoară, deoarece tot mai erau ascunşi, în colţul cel mai îndepărtat.
Reuşi în sfirşit să dea de ei, auzind chicoteli şi întrebarea: „Cine doreşte să
devină milionar?" de după o coloană.
— Vrei să-mi împrumuţi un stilou, Stephen?
Trei stilouri ţîşniră imediat spre ea.
Luă cecul din mijlocul buchetului şi scrise pe spatele lui: „Rosalie Brigsley,
pentru Stephen Bradley". I-l înmînă.
— Ţie, nu-i aşa?
 Toţi trei se uitară la cec. Anne fugi, înainte ca ei să facă vreun comentariu.
— Ce mai fată a luat James al nostru! spuse Jean-Pierre.
— Eşti beat, mă broscoiule.
— Cum îndrăzneşti, domnule, să insinuezi că un francez s-ar putea îmbăta
cu şampanie? Cer satisfacţie. Alege-ţi arma.
— Dopuri de şampanie.
— Linişte, îi mustră Stephen. O să vă daţi de gol.
— Mai bine spune-mi, profesore dragă, cum stăm acum cu socotelile.
— Chiar la asta mă gîndeam şi eu, spuse Stephen.
— Nu se poate! exclamară Robin şi Jean-Pierre la unison, dar erau prea
fericiţi ca să mai protesteze.
— Ne mai datorează o sută unu dolari şi douăzeci şi patru de cenţi.
— Dezgustător, spuse Jean-Pierre. Să dăm foc casei.
Anne şi James plecară să se schimbe, în timp ce Stephen, Robin şi
Jean-Pierre se străduiră să mai bea ceva şampanie. Maestrul de ceremonii
anunţă că mireasa şi mirele vor pleca peste aproximativ cincisprezece minute
şi invită oaspeţii să se adune în holul principal şi în curte.
— Veniţi, trebuie să-i vedem cum pleacă, spuse Stephen.
Băutura îi făcuse mai curajoşi şi se aşezară lîngă maşină. Stephen îl auzi
pe Harvey spunînd:
— Fir-ar să fie! Numai eu trebuie să mă gîndesc la toate?
Îl văzu apoi privind în jur spre invitaţi, pînă cînd ochii i se opriră la cei trei.
Stephen simţi cum îl lasă genunchii, văzînd că Harvey îi face semn.
— Hei, nu ai fost unul dintre cavalerii de onoare?
— Ba da, domnule.
— Rosalie trebuie să plece dintr-un moment într-altul şi nu sînt flori pentru
ea. Numai Dumnezeu ştie ce s-a putut întîmpla, dar eu nu văd nici o floare. Ia
o maşină. Este o florărie pe şosea, la vreun kilometru jumătate de aici, dar
grăbeşte-te.
— Da, domnule.
— Spune, nu te cunosc de undeva?
— Da, domnule, adică nu, domnule. Mă duc după flori.
Stephen făcu stînga împrejur şi o luă din loc. Robin şi Jean-Pierre care
priviseră îngroziţi, crezînd în cele din urmă că Harvey îi descoperise, alergară
după el. Cînd ajunse în spatele casei, Stephen se opri şi privi spre un strat cu
trandafiri de o rară frumuseţe. Robin şi Jean-Pierre trecură glonţ pe lîngă el,
apoi se opriră, se întoarseră şi veniră împleticin-du-se înapoi.
— Ce naiba ţi-a venit să faci? Culegi flori pentru înmormîntarea noastră?
— E doar dorinţa lui Metcalfe. Cineva a uitat de florile pentru Anne şi am
cinci minute să fac rost de ele, aşa că apu-caţi-vă să culegeţi.
— Mes enfants, vedeţi şi voi ceea ce văd eu?
Cei doi priviră în sus. Jean-Pierre se uita vrăjit spre seră.

Stephen se întoarse în grabă cu orhideele de expoziţie în braţe, urmat de

Robin şi de Jean-Pierre. Avu exact timpul necesar să i le treacă lui Harvey,
înainte ca Anne şi James să iasă din casă.
— Superbe. Sînt florile mele preferate. Cît au costat?
— O sută de dolari, răspunse Stephen, fără să stea pe gînduri.
Harvey îi întinse două hîrtii de cincizeci de dolari. Stephen se întoarse,
transpirat, îndreptîndu-se spre Robin şi Jean-Pierre. James şi Anne îşi
deschiseră cu greu drum prin mulţime. Nici unul dintre bărbaţii prezenţi nu-şi
putea lua ochii de la ea.
— O, tată, orhidee! Cît sînt de frumoase! Anne îl sărută pe Harvey. Ai făcut
ca ziua aceasta să fie cea mai minunată din viaţa mea...
Rolls Royce-ul porni încet, îndepărtîndu-se de mulţime, ca să se înscrie pe
drumul ce ducea la aeroport, de unde James şi Anne urmau să ia avionul spre
San Francisco, prima lor oprire în drum spre Hawaii. Cînd maşina luneca
făcînd înconjurul casei, Anne privi mirată la sera goală şi la florile din braţele
ei. James nu observă. Se gîndea la altceva.
— Crezi că băieţii or să mi-o ierte vreodată? întrebă el.
— Sînt sigură că vor găsi o cale, iubitule. Dar spune-mi şi mie adevărul. Ai
conceput într-adevăr şi tu un plan?
— Ştiam că nu vei rezista şi îmi vei pune această întrebare. Adevărul este
că...
Maşina înainta fără efort pe autostradă şi numai şoferul mai auzi
răspunsul.

Stephen, Robin şi Jean-Pierre priviră cum oaspeţii încep să se risipească,

majoritatea luîndu-şi rămas bun de la soţii Metcalfe.
— Să nu mai riscăm încă o dată, spuse Robin.
— Sînt de acord, fu şi părerea lui Stephen.
— Ba hai să-l invităm la cină, spuse Jean-Pierre.
Ceilalţi doi îl înhăţară şi îl aruncară într-un taxi.
— Ce ţii sub haină, Jean-Pierre?
—- Două sticle de Krug dix-neuf cent soixante-quatre. Părea o cruzime din
partea mea să le las acolo singure. Mi-a fost teamă să nu se simtă părăsite.
Stephen rugă şoferul să-i ducă la hotel.
— Ce mai nuntă! Crezi că James concepuse într-adevăr un plan? întrebă
Robin.
— N-am cum să ştiu, dar, dacă într-adevăr are unul, va trebui să ne aducă
numai un dolar şi douăzeci şi patru de cenţi.
— Ar fi trebuit să-i reţinem şi banii pe care i-a cîştigat pariind pe Rosalie la
Ascot, se gîndi cu voce tare Jean-Pierre.
După ce împachetară şi eliberară camerele de hotel, luară un alt taxi spre
Aeroportul Internaţional Logan şi, cu un ajutor consistent din partea
personalului de la British Airways, reuşiră să se urce în avion.
— Fir-ar să fie, exclamă Stephen, păcat că am plecat fără să-i luăm şi un
dolar şi douăzeci şi patru de cenţi.
 21

Ajunşi la bordul avionului, băură şampania sustrasă de Jean-Pierre de la

nuntă. Chiar Stephen părea mulţumit, deşi din cînd în cînd îşi exprima
regretul pentru suma de un dolar şi douăzeci şi patru de cenţi, care lipsea.
— Cît crezi că costă şampania pe care am luat-o? întrebă Jean-Pierre.
— Nu de asta-i vorba. Principiul: Nici un ban în plus, nici un ban în minus.
Jean-Pierre se gîndi că nu-i va înţelege niciodată pe oamenii de ştiinţă.
— Nu te necăji, Stephen. Sînt absolut convins că planul lui James va aduce
un dolar şi douăzeci şi patru de cenţi.
Stephen ar fi rîs, dar se temea să nu-l doară capul.
— Şi cînd te gîndeşti că fata ştia totul!

Ajungînd pe aeroportul Heathrow nu avură nici o problemă cu vama.

Scopul călătoriei nu fusese să se întoarcă cu cadouri. Robin se abătu pe la
chioşcul de ziare şi luă Times şi Evening Standard. Jean-Pierre se tocmea cu
un şofer de taxi pentru banii pe care îi pretindea ca să-i ducă în centrul
Londrei.
— Nu ai de-a face cu nişte afurisiţi de americani care nu cunosc preţurile şi
pot fi traşi pe sfoară, spunea el, încă destul de cherchelit.
Taximetristul bodogănea cu voce scăzută, în timp ce îndrepta maşina spre
autostradă. Nu avea să fie ziua lui norocoasă.
Robin citea fericit ziarele, fiind una dintre acele puţine persoane care sînt în
stare să citească într-un automobil în mişcare. Stephen şi Jean-Pierre se
mulţumeau să privească maşinile care treceau pe lîngă ei.
— Iisuse Hristoase!
Stephen şi Jean-Pierre tresăriră. Foarte rar îl auziseră pe Robin blestemînd.
Părea să nu se potrivească cu firea lui.
— Doamne Atotputernice!
Era prea mult pentru ei, dar, înainte de a-l întreba ce s-a întîmplat, Robin
începu să citească cu voce tare:
— British Petroleum anunţă că a descoperit un zăcă-mînt de petrol în
Marea Nordului care pare că va produce două sute de mii de barili pe zi.
Preşedintele companiei, Sir Eric Drake, consideră că e un zăcămînt dintre cele
mai importante. Cel de al patruzecilea cîmp al companiei B.P., unde s-a făcut
descoperirea, se află la o milă depărtare de cîmpul neexplorat al companiei
Prospecta OU şi zvonurile în legătură cu lovitura dată de B.P. au făcut ca
acţiunile Prospecta Oil să ajungă la o valoare record de doisprezece dolari şi
douăzeci şi cinci de cenţi, astăzi, la închiderea tranzacţiilor.
— Nom de Dieu, exclamă şi Jean-Pierre. Acum ce ne facem?
— Ei, bine, spuse Stephen. Presupun că va trebui să facem un plan ca să-i
dăm banii înapoi.
--------------------------