POLITICILE SOCIALE ŞI STAREA DE SĂNĂTATE A

POPULAŢIEI

Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor

sociale si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate.
Principiile asigurarilor sociale de sanatate .
Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în
sistemul asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca
principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit
articolului 1 alin. 2, asigurarile sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si
subsidiaritatii în colectarea si utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti
cetatenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile
susceptibile de a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor
trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde conditiilor impuse
de executarea prestatiilor.
Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara
noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin
transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul
general de impozite: platesti pe masura ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile
redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii, dar si între persoanele din cadrul
aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa sustine prin contributii prestatiile
beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de generatia activa viitoare
(ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este
deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul dezavantaj al acestui
sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns de activi
trebuie sa sustina un numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din legea
nr. 145/1997 consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a
medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile
art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie care sa le acorde serviciile
medicale primare. Prin consacrarea acestui principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri
concrete în calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce consta în libera alegere a practicianului
sau stabilimentului.
Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în
dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la aparitia legii nr.
145/1997. Asistenta medicala de urgenta nu este conditionata de calitatea de asigurat.
Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin. l din
legea nr. 145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la
servicii medicale,în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguratii si membrii lor de
familie au dreptul la servicii medicale, fara a se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale,
de vârsta, sex si de stare materiala.
În majoritatea statelor, îngrijirea medicală este asigurată ca serviciu public. Serviciul
medical public se poate limita la spitalizarea persoanelor ce au anumite indispoziţii, cum ar fi
tulburări mentale, tuberculoză, boli cronice şi infecţii acute. Multe state şi-au dezvoltat sisteme
de asigurări obligatorii în caz de îmbolnăvire ,iar alte state combină socializarea prin spitalizare

1
cu asigurările în caz de îmbolnăvire care acoperă îngrijirea medicală generală (ex: Danemarca).
În ţări precum SUA şi Olanda în care organizaţiile de voluntari şi non-profit asigură în mod
convenabil servicii de sănătate şi operează în majoritatea spitalelor, există un pluralism în
administraţia sănătăţii. Acest fapt face dificilă coordonarea. Efortul voluntar susţinut constituie
un avantaj în implicarea cetăţenilor în mod direct în dezvoltarea serviciilor lor de sănătate cât şi o
infuzie în administraţie cu spiritul experimentării, fapt ce lipseşte adesea în serviciile
guvernamentale.
Din punct de vedere istoric, spitalele au încercat să se dezvolte la întâmplare având puţine
relaţii unele cu altele. De aceea, apare în mod frecvent o duplicare a unor servicii la unele
grupuri de populaţie şi o absenţă de servicii la altele. Dezvoltarea spitalelor moderne tinde să
accentueze la îngrijirea instituţionalizată, cheltuielile de îngrijire a pacienţilor. În timp, calitatea
îngrijirii subiecţilr neinternaţi a crescut considerabil, totuşi s-au neglijat problemele de sănătate
ce nu pot fi îngrijite în spitale. Serviciile comunitare sunt adesea sub-finanţate şi funcţionează
fără a fi implicate în coordonarea cu programele spitalelor.
Se cunoaşte o tendinţă către o planificare regională a serviciilor de sănătate dedicate
anumitor categorii de populaţie. Într-un plan oarecum idealizat, primul contact dintre populaţie şi
sistemul de sănătate, etapă ce poate fi denumită îngrijire primară, este asigurată de personalul
care lucrează în centrele de sănătate comunitară şi care ies dincolo de centrele de sănătate, în
comunitate şi în casele oamenilor, venind cu servicii de prevenţie, promovare şi educare.
Ingrijire primară: - nivelul îngrijirii în sistemul de sănătate, care constă in îngrijirea iniţială în
afara instituţiilor specializate. (Dicţionarul Billiere de nursing)
Ingrijire primară de sănătate: - îngrijiri acordate indivizilor în cadrul comunităţii, de către echipa
de îngrijie primară a sănătăţii. Primul contact poate fi cu medicul generalist, specialistul de
ocrotire. (Dicţionarul Billiere de nursing)
La nivelul următor, sunt specialiştii generalişti din spitalele comunitare care asigură îngrijirea
secundară/ulterioară pentru pacienţii trimişi de centrele de îngrijire primară.
Ingrijirea ulterioară: - îngrijirea medicală, socială şi nursing, urmând unei perioade de tratament
în spital. (Dicţionarul Billiere de nursing).
Nivelul terţiar sau de îngrijire superspecializată, este asigurat de centre medicale majore, adesea
un centru universitar. Diferitele niveluri ale acestei scheme regionale vor putea fi legate prin
două modalităţi de fluxuri de înregistrare medicală, pacienţi şi personal.
Regionalizarea a fost pe deplin acceptată în Europa şi cel puţin în America de nord, unde spitale
voluntare asigură majoritatea serviciilor generale pe termen scurt şi îşi menţin autonomia în
administrare. Costurile ridicate ale îngrijirii medicale alături de cunoaşterea aspectelor
inadecvate ale sistemului de îngrijire medicală, au avut ca rezultat generarea de presiuni
substanţiale pentru reforma în SUA cât şi în experimentarea pe dezvoltarea îmbunătăţirii
sistemului.

SERVICIILE SOCIALE ŞI DE ASIGURARE A BUNĂSTĂRII:

-asistenţă: sprijin, ajutor (medical, material etc);
-asistenţă socială: sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu
dispun de mijloacele necesare traiului.(DEX);
- ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor
persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci
vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-materială, socio-
culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi

2
proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de viaţă. (Zamfir, Vlăsceanu,
Dicţionar de sociologie);
-asistent social: - profesionist pregătit în rezolvarea problemelor individuale şi sociale ale
pacienţilor şi familiilor lor (Dicţionarul Billiere de nursing)
Securitatea sociala reprezinta protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-
o serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea
substantiala a veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de
asemenea, si asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii.
Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre
indivizii unei societati.
Organizatia Internationala Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i
urmatoarele componente:
– asigurarile sociale;
– asistenta sociala.
Conceptele de „servicii sociale”, „asistenţă socială”, „activitate socială” şi expresii precum
„administraţie socială” şi „administrare a asistenţei sociale”, cât şi majoritatea politicilor şi
programelor ce implică această terminologie sunt formulări şi practici esenţiale ce au marcat
secolul 20 şi continuă şi în secolul 21. Acceptată într-o formă sau alta, majoritatea lucrurilor
făcute astăzi de persoane particulare, societăţi caritabile sau de către guverne ca şi servicii
sociale sau de asistenţă au fost realizate în trecut în mlte societăţi.
Legea mozaică, sistemul sociopolitic al Greciei cât şi al Imperiului Roman, edictele din
Asoka, regulile simple ale primelor comunităţi de creştini şi instituţiile amiliei, satul şi castele
din India, ca să amintim doar câteva din situaţii, conţin elemente care astăzi sunt denumite
servicii sociale şi de asistenţă. Englezii elisabetani sunt cunoscuţi pentru eforturile lor în unele
sectoare ale serviciilor de asistenţă socială, ce erau denumite ca „eliberarea de sărăcie”. Mai
aproape de vremurile noastre, reformatorii victorieni frământaţi de sărăcie, neglijarea copiilor şi
alte boli sociale s-au dovedit pionieri în multe din serviciile de asistenţă socială ale zilelor
noastre chiar dacă ele au cunoscut o mulţime de nume cum ar fi „caritatea organizată”, „lucrare
filantropică” sau „eliberarea din sărăcie”.
În prezent nu există definiţii universale valide ale conceptelor „servicii sociale”. În unele
ţări, în special în ţările în curs de dezvoltare din est, s-a încercat aplicarea termenului de servicii
sociale acelor servicii precum educaţia şi sănătatea, servicii care se adresează populaţiei în
ansamblu şi, aplicarea termenului de servicii de asistenţă pentru a veni în sprijinul grupurilor
vulnerabile, grupuri ce sunt defavorizate din punct de vedere social, economic, fizic sau mental
sau, grupurilor speciale precum copiii, tinerii şi bătrânii. Astfel, serviciile de asistenţă socială se
aplică acelor persoane care datorită unor împrejurări au decăzut din capacităţi.
O altă clasificare a serviciilor sociale şi de asistenţă se focalizează pe rolurile acestora de
prevenţie şi de sprijin. Servicile de corectare exprimă fundamentul responsabilităţii umanitare şi
sociale a societăţii orientată către oameni aliaţi în situaţii cumplite. Ele caută să soluţioneze
trebuinţele speciale ale diverselor categorii de populaţie. Astfel de obiective pot fi realizate
printr-o varietate de servicii din sfera asistenţei şi prin redistribuirea veniturilor către zonele
economice aflate în necesitate.
Serviciile de sprijin lucrează cu programe educaţionale, cu serviciile de sănătate, politici de
populaţie, planificarea forţei de muncă, angajare şi instruire, cât şi cu proiecte de dezvoltare
comunitară.

3
 Planul naţional de sănătate.
În alocarea resurselor limitate care să asigure serviciile de sănătate pentru un număr mare
de persoane sunt implicate decizii de mare complexitate. Pentru a se obţine rezultate optime, s-a
accentuat pe procesul de planificare a sănătăţii cât şi pe structura unor sisteme de sănătate mult
mai eficiente. Câteva ţări au stabilit unităţi de planificare în cadrul ministerului sănătăţii sau a
organizaţiei naţionale de planificare.
Un aspect important al planificării naţionale a sănătăţii îl constituie coordonarea strânsă
dintre planificare, buget, implementare şi evaluare a programului.

Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:
•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;
• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.
La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod
practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele
sale.
Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda, Africa de Sud,
Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.
Astfel, Politica socială a României trebuie să ţină seama de secţiunile Programului national
de:
1. Supraveghere si control al bolilor infectioase;
2. Imunizari;
3. Supraveghere si control al tuberculozei;
4. Supraveghere si control al infectiei HIV/SIDA;
5. Prevenire si control al bolilor venerice;
6. Prevenire si control al infectiilor nosocomiale (intraspitalicesti);
7. Transfuziologie si hematologie transfuzionala;
8. Prevenire si control al toxicomaniei si patologia indusa: ATI, psihologie clinica, toxicologie;
9. Actiune pentru mediu si sanatate (impactul factorilor de risc din mediu);
10. Supraveghere a starii de sanatate in colectivitati de copii si adolescenti> psihologie clinica,
consilieri educationali, psihoterapie;
11. Supraveghere a factorilor de risc din mediul de munca si de risc profesional: psihologia
muncii si organizationala;
12. Planificare familiala si de protectie a starii de sanatate a mamei si copilului> endocrinologie,
psihologie clinica;
13. Sanatate mintala si profilaxie in patologia psihiatrica si psihosociala>psihologie clinica,
psihoterapie, psihiatrie;
14. Prevenire geriatrica/gerontologica si protectia varstnicului;
15. Profilaxie si control pentru bolile cardiovasculare;
16. Preventie in patologia nefrologica si dializa renala/transplant renal;
17. Preventie si control in patologia oncologica si transplant medular;
18. Preventie in talasemie, hemofilie si alte hemopatii;
19. Preventie si control in diabet si alte boli de nutritie;
20. Ortopedie preventiva si recuperatorie;
21. Preventie in patologia endocrina;

4
22. Preventie stomatologica;
23. Reabilitare a centrelor nationale de referinta pentru laborator;
24. Standardizare a serviciilor medicale in sanatatea publica;
25. Educatie pentru sanatate>psihologie, sexologie, igiena, epidemiologie;
26. Evaluare a starii de sanatate a populatiei si supraveghere demografica: psihologie si
sociologie;
27. Perfectionare profesionala continua si strategia resurselor umane> psihologie si specialisti in
domeniile respective;
28. Preventie si recuperare in neurologie;
29. Reabilitare a serviciilor de urgenta pre-spitaliceasca;
30. Acreditare a unitatilor medicale de sanatate publica de stat si private;
31. Profilaxia si recuperarea balneo-fizio-climatologica;
32. Tratament in strainatate;
33. Transplant de organe si tesuturi;
34. Medicina complementara si alternativa (conform Ordinului Practicienilor de Medicina
Alternativa si Complementara)

În măsurarea starii de sanatate au apărut abordari noi, precum:

a. extinderea conceptului de morbiditate (Wood):
-deficienta ;
-incapacitate ;
-handicap
b. promovarea conceptului de sanatate "pozitiva";
c. indici globali, multicriteriali - criterii:
- perceptionali ;
-functionali ;
-adaptare la mediu

Masurarea starii de sanatate se realizeaza cu ajutorul unor indicatori, cei obisnuiti fiind
grupati in:
a) Indicatori de nivel (de rezultat al actiunii factorilor care influenteaza starea de sanatate).
1. Demografici (viata/nonviata): mortalitate, natalitate, fertilitate:-de frecventa ; -de
probabilitati, riscuri;
2. Morbiditate:
-clasici ; -consecinte ale bolii (deficiente senzoriale, somatice sau psihice, incapacitate,
invaliditate)
-gravitate (se masoara cu scoruri) ; -combinatii
3.Globali ai sanatatii:
-bazati pe incapacitatea functionala;
-bazati pe perceperea sanatatii/bolii.
b)Indicatori de factori:
-biologici ; -mediu ; -comportamente ; -servicii de sanatate (resurse), disponibilitate, utilizare;
c) Complecsi.

5
Bibliografie:
1. Dicţionarul Billiere de nursing;
2. Dicţionarul explicativ al Limbii române;
3. Mihăilescu I.(coord.), Galetescu E., Dobrescu M. E., Gheorghe M., Cojocaru M., Tihan E.,
Populaţia: Resursă strategică. Editura FOCUS, Bucureşti, 2004;
4. Tihan E., Anatomia populaţiei. Editura FOCUS, Bucureşti, 2004;
5. Eusebiu Tihan, Societate civila profesionala de psihologie.