IMUNOGLOBULINELE

1. Istoric
Existența anticorpilor a fost descoperită a fost demonstrată de Behring și
Kitasato în anul 1890. Au fost observați în serul animalelor imunizate
experimental cu toxina tetanică. Autorii au folosit denumirea de “anticorp”
pentru a desemna substanțele protectoare ce apar în ser, cu specificitate față de
un antigen corpuscular (bacterii).
În 1891, termenul de „anticorp” a fost folosit , în accepțiunea sa actuală, de către
Ehrlich în lucrarea sa „Studii experimentale asupra imunității”.
În 1930, Heidelberger a purificat anticorpii din ser și a evidențiat că aparțin
fracției proteice.
În 1938, Tiselius și Kabat au demonstrat experimental că, de cele mai multe ori,
funcția de anticorp este asociată cu fracția γ a proteinelor serice și le-au dat
denumirea de gamaglobuline (γ-globuline), realizare pentru care a primit
premiul Nobel în 1937.
În 1970, prin consens între specialiști, OMS1 a stabilit că substanțele cu
proprietăți de anticorp, să fie grupate în categoria imunoglobulinelor, pornind de
la faptul că toate substanțele din acest grup au funcție imunitara și sunt cuprinse
în fracția globulinica a serului. Anticorpii nu sunt numai gamaglobuline.
Există, însă, și alte globuline cu funcție de anticorp, după cum există și
gamaglobuline care nu au activitate de anticorp (de exemplu, proteinele
patologice Bence-Jones2).
2. Definiție
Anticorp vs. Imunoglobuline
Anticorp Imunoglobulină
Molecule care posedă situsuri de O grupă de proteine înrudite, cu funcţie de
recunoaştere şi combinare specifice cu un anticorpi, care există sub formă de molecule
antigen, legate de o structură cu funcţii libere sau de receptori membranari pentru
efectoare. antigeni, prezenţi pe suprafaţa limfocitelor B
Termenul anticorp pentru accentuarea (celulele efectoare ale răspunsului imun).
funcţiilor – interacţiunii specifice de legare Termenul de imunoglobulină se utilizează
cu epitopul3 antigenic. pentru semnificaţia unei proteine structurale
1
Organizația Mondiala a Sănătății
2
Proteina Bence-Jones este considerată primul marker tumoral, cunoscut din 1846. Reprezintă lanțuri ușoare din
structura imunoglobulinelor, care se întalnesc la pacienții cu mielon multiplu, sarcom osteogen, insuficienț renala
cronică.
3
Parte a moleculei de antigen, la nivelul căreia se leagă anticorpul specific.
 tipice.

Imunoglobulinele sunt glicoproteine specializate în recunoaşterea moleculelor

de tip non-self. Se sintetizează în organism după pătrunderea unui antigen și au
proprietatea de a se cupla specific cu antigenul respectiv, cu scopul anihilării
acestuia. Se găsesc sub doua forme:
 circulantă: reprezentată de moleculele de anticorpi, care se găsesc în
sânge, lichidul interstiţial şi secreţii.
 de membrană: reprezentată de monomeri de imunoglobuline, fixaţi pe
suprafaţa limfocitelor B.
1. Structură
Unitatea structurală de bază a moleculei de imunoglobulină este monomerul.
Similar altor molecule proteice, imunoglobulinele au o organizare spaţială
complexă, caracterizată prin structură primară, secundară, terţiară și cuaternară.
Toate imunoglobulinele au o structură asemănătoare, reprezentată de o unitate
tetracatenară.
Toate tipurile de anticorpi au structură comună, fiind alcătuiţi din 4 lanţuri
peptidice:
- două lanţuri identice uşoare (L, light=ușor), care sunt de doua feluri: λ și
κ. Intră în alcătuirea claselor majore de imunoglobuline și nu prezintă
diferențe între ele. La oameni, raportul dintre ele este de 2:1.
- două lanţuri identice grele (H, heavy=greu), care sunt de mai multe tipuri:
γ, µ, α, δ, ε. Fața de tipurile de lanțuri ușoare, diferenţele structurale
existente între lanţurile grele H sunt definitorii pentru încadrarea
imunoglobulinelor în anumite clase şi influenţează semnificativ funcţia
acestora. Pe baza deosebirilor existente în structura lanţurilor grele H au
fost descrise 5 clase de imunoglobuline: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.
Lanțurile ușoare au o greutate moleculară de 25.000 daltoni, iar cele grele de
50.000 de daltoni.
Fiecare lanț L este legat de lanțurile H prin punți S-S (disulfidice) și prin alte
legături noncovalente. Se rasucesc în spirală - atât unul față de altul, dar și
fiecare separat – față de propria-i axa, rezultând o configuratie tridimensionala
în forma literei Y.
Se disting 3 categorii de legături S-S:
  legături intercatenare H-H/ L-H ale unui monomer
 legături intracatenare care determina structura terțiară a fiecărui lanț
polipeptidic
 legături intercatenare între lanțurile H ce aparțin unor monomeri diferiți.
Fiecare lanț polipeptidic este alcătuit din două regiuni distincte:
 Regiunea constantă: la jumătatea C-terminală a celor 4 catene polipetidice
 Regiunea variabilă: în jumatatea N-terminală a celor 4 catene polipetidice.
Aceasta formează situsul de combinare al moleculei de imunoglobulină,
care conferă specificitate de legare cu antigenul.
Aproape de jumătatea catenelor H se găsește o secvență de circa 15 aminoacizi,
în care sunt grupate toate resturile de cisteina ce formează punțile S-S
intercatenare. Aceasta formează regiunea balama.

Fig. 1 Reprezentarea schematica a structurii primare a moleculei de imunoglobulina

Regiunea glucidică a imunoglobulinelor

Toate clasele de Ig au o componentă glucidică (oligozaharidică) localizată în
regiunea constantă CH2, sub forma unor catene laterale simple sau complexe
care reprezintă 3 – 13% din greutatea moleculelor.
Glucidele din structura glicoproteinelor, în general, conferă acestora următoarele
proprietăţi:
- cresc solubilitatea proteinelor;
- induc şi menţin lanţurile peptidice într-o conformaţie tridimensională
funcţională;
Structura imunoglobulinelor este strâns legată de funcţiile pe care acestea
trebuie să le îndeplinească. Pe de o parte, anticorpii se leagă în mod specific de
antigene, iar pe de altă parte pot forma legături cu o varietate de molecule
efectoare şi celule.
Papaina este o enzimă proteolitică care scindează molecula de imunoglobulină la
nivelul regiunii balama.
Pepsina este tot o enzimă proteolitică care scindează lanțurile H sub regiunea
balama.

Fig. 2 Clivajul enzimatic cu papaină și pepsină

Situsul combinativ.
Primii 100 de aminoacizi ai capetelor N-terminale ale lanţurilor H şi L prezintă o
variabilitate marcată între anticorpi cu specificitate diferită. Aceste segmente
sunt denumite regiunile variabile V:
- VL pentru lanţurile uşoare
- VH pentru lanţurile grele.
Situsul combinativ pentru antigen este o cavitate mică formată prin plicaturarea
(îndoirea) domeniilor VH şi VL. Antigenul intră în această cavitate şi angajează
legături cu domeniile V prin complementaritate, pe principiul cheie-broască.
În interiorul regiunii variabile există câte 3 poziţii numite hipervariabile. Acestea
constituie locul de legare cu antigenul şi au fost denumite regiuni determinante
ale complementarităţii (CDR - Complementary Determining Regions). Sistemul
imun este capabil să producă anticorpi împotriva unei repertoriu vast de antigene
prin generarea de imunoglobuline care prezintă CDR specifice pentru fiecare
antigen.
Secvenţele de aminoacizi care nu stabilesc legături cu antigenul formează
regiunea suport – FR (framework region) și care formează pereţii situsului
combinativ.
Heterogenitatea imunoglobulinelor
Ig sunt foarte heterogene, în privinţa încărcăturii electrice şi a migrarii
electroforetice, specificităţii de Ac, caracterului antigenic etc.
Enorma diversitate a Ig-lor este generată de secvenţa aminoacizilor, care
determină diferenţe antigenice şi existenţa următoarelor specificităţi:
- heterogenitatea izotipică
- heterogenitate alotipică
- heterogenitate idiotipică.