ANTIGENELE

7. Conformaţia moleculei

Studiile asupra proteinelor au arătat că pentru

imunogenitate este importantă atât conformaţia
moleculei (structură terţiară sau cuaternară), cât
şi secvenţa aminoacizilor (structura primară).

Nu toată molecula este imunogenă, fiind

recunoscute de receptorii specifici ai celulelor
imunocompetente doar anumite fragmente ale
sale, numite determinanţi antigenici sau
epitopi.
 EPITOPII (grupări determinante sau
determinanţi antigenici)

Sunt situsuri aflate pe suprafaţa sau în interiorul

antigenului cu care reacţionează anticorpii şi
receptorii celulelor T sau B.

Anticorpii posedă un situs de combinare numit

paratop, similar ca structură, dimensiune şi
formă.

Acest situs de combinare nu este complementar

întregului corp bacterian, dar este întotdeauna
complementar unui determinant antigenic
particular.
 Anticorp A
Epitopi

Situsuri Antigene:
de legare componente
per. cel.

Celulă bacteriană

Anticorp A
 Antigen Anticorp Antigen Anticorp

Simulare computerizată a interacţiunii dintre antigen

(virus gripal) şi anticorp (lanţ greu – roşu, lanţ uşor
– albastru): complementaritatea legăturii
 Funcţiile epitopilor
a) determină specificitatea moleculei de antigen şi
de aceea sunt denumiţi grupări determinante.

b) sunt imunoreactivi - capabili să reacţioneze cu

anticorpii specifici.

Nu toţi epitopii induc în mod constant un răspuns

imun: unii sunt mai imunopotenti decât altii, între ei
existând competiţie antigenică.

Imunopotenţa = capacitatea unei regiuni a moleculei

de antigen de a servi drept determinant antigenic şi
de a induce un răspuns imun specific.
Din punctul de vedere al imunopotenţei
epitopii se pot clasifica în:

- dominanţi

- subdominanţi

- criptici.
 8. Să aibă o durată de remanenţă
suficient de lungă în organism

Asigurarea unui timp suficient este necesară

pentru captarea antigenului, prelucrarea lui şi
eliberarea informaţiei antigenice preluată de
celulele care participă la realizarea
răspunsului imun.

Eliminarea rapidă a antigenului din organism

are drept consecinţă lipsa unui răspuns
imunologic decelabil.
9. Să fie administrate, în general, pe
cale parenterală

Mai puţin peros pentru că în tubul digestiv

poate avea loc o hidroliză enzimatică care
desface substanţa antigenică în compuşi
chimici simpli, lipsiţi de calităţi imunogenice.
 În alcătuirea antigenelor se deosebesc
două părţi:

- Prima parte: porţiunea moleculei faţă de care se

formează anticorpii complementari.

Este de natură proteică sau de altă natură şi

imprimă antigenului caracterul de specificitate.

Din această cauză este denumită factorul

specificităţii sau gruparea determinantă.
- A doua parte (restul moleculei) are rolul
de suport al grupării determinante şi o
activitate nespecifică.

Este în general o proteină cu moleculă

mare.
 Clasificarea antigenelor
Se poate face după mai multe criterii:

1. în funcţie de cele două proprietăţi (imunogenitatea

şi antigenitatea):

Antigene complete: pot induce formarea de

anticorpi şi pot reacţiona specific in vivo şi in vitro cu
ei: proteine, nucleoproteine, lipopolizaharide,
polizaharide.

Antigene incomplete (haptene) – substanţe

neproteice, lipsite de imunogenitate, dar dotate cu
antigenitate: simple (dizaharide, compuşi organici
simpli) şi complexe (polipeptide, polizaharide, lipide,
acizi nucleici).
 2. după origine:

Antigene exogene:
1. Heteroantigene - antigenele provenite de la o altă
specie animală, vegetală sau microbiană.

2. Izoantigene - antigenele care provin de la unii

indivizi ale aceleaşi specii producătoare de
anticorpi (antigenele de grup sanguin).

Antigene endogene: autoantigene - componente

proprii ale unui organism ce devin la un moment
dat imunogene, inducând formarea de
autoanticorpi.
 3. după modul de obţinere:

Antigene naturale: complexe chimice care

se găsesc ca atare în natură;

Antigene artificiale: obţinute pe cale

sintetică în laborator.
 Valenţa antigenelor
Valenţa unui antigen este egală cu numărul
total de epitopi (determinanţi antigenici) ai
acestuia.

Valenţa este egală cu numărul de molecule

anticorp ce reacţionează cu o singură
moleculă de antigen.

Un antigen conţine cel puţin doi determinanţi

iar numărul lor creşte în raport cu greutatea
moleculară.
Antigenele sunt multivalente.

Multivalenţa antigenelor este determinată

de faptul că pe suprafaţa lor un acelaşi
determinant antigenic se poate repeta
constituind tot atâtea sedii de fixare
(cuplare) pentru moleculele de anticorp.

Ovalbumina prezintă cinci sedii de cuplare

(deci cinci valenţe), toxina difterică opt
sedii de cuplare (opt valenţe).
 Variaţia antigenică

Variaţia antigenică a organismelor infecţioase

este un mijloc foarte eficient de a se sustrage
acţiunii anticorpilor neutralizanţi produşi de
răspunsul imun umoral al gazdei.

Este principalul mijloc prin care virusurile

animale, câteva specii de bacterii şi protozoare
ca Tripanosoma, Plasmodium şi Giardia persistă
în organismul gazdei, reuşind să eludeze
răspunsul imun.
Exemplul clasic al variaţiei antigenice a virusurilor se
observa în cazul virusurilor gripale A, la care
alterările glicoproteinelor de suprafaţă (hemaglutinina
şi neuraminidaza) se produc prin două mecanisme:

- drift-ul antigenic: implică modificări minore ale

antigenicităţii proteinelor de suprafaţă şi se pare că
ar fi implicat în persistenţa virusului în populaţiile
susceptibile;

- shift-ul antigenic: implică modificări genetice

majore, răspunzătoare de dezvoltarea unui "nou"
virus în cadrul aceleiaşi specii.
 Specificitatea antigenelor

Constă în capacitatea antigenelor de a reacţiona

numai cu anticorpii cărora le-au indus formarea.

Este determinată de particularităţile de structură

chimică a moleculei de antigen, de natura chimică
şi de orientarea spaţială a diferitelor grupări
active.

Specificitatea antigenică este imprimată de

structuri de suprafaţă → determinanţii antigenici
sau sedii de cuplare cu anticorpii specifici.
 Specificitatea antigenelor naturale este
multiplă, putându-se descrie:

antigene specifice de specie - prezente la toţi

membrii unei specii.

antigene specifice de grup - caracteristice

numai unor grupuri de indivizi şi nu tuturor
membrilor unei specii (antigenele ABO).

antigene specifice de ţesut (organ) - diferite

organe au în compoziţia lor anumite antigene
unice care le sunt specifice.
antigene specifice celulelor - anumite celule
au epitopi specifici, de ex. limfocitul T matur
are markerul membranar CD3.

antigenele sechestrate - sunt antigene

specifice de organ care, în mod normal, nu vin
în contact cu sistemul imun.

Astfel, în mod normal, nu apare un răspuns

imun faţă de antigene autologe oculare,
deoarece aceste substanţe nu sunt accesibile
celulelor sistemului imun.
 Categorii de antigene
Antigene artificiale - conjugate:
- haptenă-proteină;
- proteină-proteină;
- proteină-suport insolubil.

Antigene sintetice - polipeptide sintetice

obţinute pentru prima dată de Sela în 1960
care se prepară prin polimerizarea anhidridelor
N-carboxiaminoacizilor.
 Antigene naturale

Antigene solubile

Antigenele insolubile (corpusculare)

Antigenele virale şi bacteriene

Antigenele de grup sanguin

Antigenele de histocompatibilitate (antigenele de

transplant)

Antigenele tumorale
Antigene solubile: proteinele, polizaharidele
şi lipidele
Proteinele - singure sau sub formă de compuşi cu
alte substanţe joacă un rol deosebit în inducerea
răspunsului imun.

Proteinele prezintă variaţii mari în ceea ce priveşte

imunogenitatea şi antigenitatea datorită:

- diferenţelor de structură (primară, secundară,

terţiară şi cuaternară),

- prezenţei unor grupări antigenice

Polizaharidele sunt dotate cu proprietăţi mai puţin
marcante comparativ cu proteinele.

Ele pot deveni antigene complete în combinaţii cu

proteinele.

Polizaharidele cu rol de rezervă în organism

(glicogenul) sunt lipsite de capacitate imunogenică.

Dintre polizaharidele bacteriene mai importante

menţionăm pe cele din capsula pneumococilor, cele
din peretele celular al streptococilor, etc.
 Antigenele insolubile (corpusculare)

Din această categorie fac parte celulele de diferite

origini, bacteriile, virusurile care conţin mozaicuri de
antigene dotate cu proprietăţi imunogenice
deosebite.

Spre deosebire de antigenele solubile, antigenele

corpusculare se izolează mai greu, dar se
evidenţiază mai uşor.

Aceste antigene sunt compuşi cu structură variată,

funcţie de specie, organ şi chiar părţi de organe.
 Antigenele virale

Sunt dotate cu o mare capacitate de a induce reacţii

imunologice: fagii, virusurile variolice, virusul
pseudopestei aviare.

Această capacitate imunogenică şi antigenică

pronunţată a virusurilor este determinată de structura
lor chimică complexă.

La virusuri deosebim antigene corpusculare

nucleoproteinice (virionii), antigene solubile de natură
proteică precum şi antigene hemaglutinante (la
virusurile care prezintă peplos).
 Antigenele bacteriene

Sunt reprezentate de anumite componente ale

celulei sau de unele produse de metabolism
elaborate în mediul extern.

Pe lângă antigenele solubile, celula bacteriană

conţine numeroase antigene insolubile ca:

- antigene de înveliş (capsulare) cu specificitate de

specie şi tip

- antigene somatice (din corpul bacterian)

- antigene flagelare (din cili, flageli) cu specificitate de

specie şi tip.
Exotoxinele bacteriene sunt puternic imunogene.

Din cadrul bacteriilor Gram negative foarte bine

studiate sunt antigenele enterobacteriilor.

- antigenul somatic termostabil („O”) de natură

glucido-lipido-polipeptidică;
- antigenul flagelar, ciliar („H”) termolabil, de natură
proteică;
- antigenul capsular („K”) termolabil, în general de
natură polizaharidică;
- antigenul „Vi” evidenţiat în capsulă la unele specii de
salmonele.