ANTIGENELE

Antigenele de grup sanguin

Sunt compuşi chimici care intră în structura complexă a

eritrocitelor.

Sistemul ABO al grupelor sanguine a fost descoperit in

1901 de Karl Landsteiner (premiul Nobel în 1930).

El a prelevat sânge de la membrii laboratorului său din

care a separat serul, apoi a amestecat serul cu hematii
provenite de la indivizi diferiţi.

Landsteiner a observat că unele seruri aglutinau hematiile

unor indivizi, dar nu şi ale altora → a grupat indivizii în
funcţie de tipul aglutinării.
Indivizii de grup A posedă pe hematii un antigen,
numit A, iar în ser au anticorpi faţă de alt antigen - B.

La grupul B hematiile au antigenul B şi în ser sunt

prezenţi anticorpi anti-A.

Indivizii cu grup AB au pe hematii ambele antigene

(A si B), iar în ser nu prezintă nici unul din tipurile de
anticorpi (anti-A si anti-B) → primitor universal.

Hematiile de grup O nu prezintă nici unul din cei doi

antigeni (A sau B), iar serul acestor persoane are
anticorpi anti-A şi anti-B → donator universal.
Grupe sanguine
Aglutinarea hematiilor survine datorită faptului că
serul unui individ conţine anticorpi naturali
împotriva antigenelor din sistemul ABO care
lipsesc de pe hematiile proprii, dar care sunt
prezente pe celulele altui individ.

De exemplu, indivizii de grup A au anticorpi anti-B

care aglutinează hematiile de grup B prezente la
indivizii de grup B.
 Aglutininele sistemului AB0

Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline)

cu structură şi origine obişnuite, din clasele IgM
şi IgG.

Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând

bariera placentară.

Mai sunt numite şi hemaglutinine sau

izohemaglutinine.
 Sistemul Rh (Rhesus sau CDE)
Clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa
unor proteine specifice pe suprafaţa hematiilor.

Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai

frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.

Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe

membrană sunt consideraţi Rh+ (pozitiv), ceilalţi Rh-
(negativ).

Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh

absenţa antigenului nu presupune existenţa
anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod
normal în ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din
sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este
exprimată prin adăugarea semnului + sau - la
grupa AB0: A+, B+, 0+, 0- etc.

Aceste informaţii reprezintă minimul necesar

în practica medicală pentru realizarea unei
transfuzii.

La nivelul populaţiei globale, frecvenţa

fenotipurilor Rh este: Rh+: 84%, Rh-: 16%
În eritrocite s-au mai evidenţiat şi alte tipuri de
antigene dar slab imunogenice (P, sistemul MNS,
Kell-Celano, Lewis, Lutheran), studiate pentru
importanţa practică în antropologice, taxonomice,
medicină legală.

În celulele şi umorile mai multor specii de animale,

în microorganisme s-au pus în evidenţă nişte
antigene comune denumite antigene „tip Forssman”
care din punct de vedere chimic ar fi
mucopolizaharide conjugate cu lipide (haptene).

Cel mai bine studiat este antigenul „Forssman”

evidenţiat în globulele roşii de cal, oaie, câine,
pisică, şoarece, găină şi unele specii de bacterii.
 Antigenele de histocompatibilitate
(antigenele de transplant)

În tehnica transplantelor de organe apar fenomene

de histocompatibilitate.

În cazurile de incompatibilitate structurile celulare ale

organismului constituie antigene pentru receptor şi
prin răspunsul imun care apare se ajunge la
eliminarea grefei.

Distribuţia acestor antigene de histocompatibilitate în

organism este diferită: structurile limfoide sunt mai
bogate în acest tip de antigene, faţă de creier şi
muşchi care conţin foarte puţine astfel de antigene.
La om, în afara sistemului de grup sanguin
ABO este cunoscut şi un al doilea sistem de
antigene de transplantare denumit sistemul
HL-A (Human Leucocyte Antigen) care
cuprinde antigene prezente pe membrana
linfocitelor.

Aceste antigene se întâlnesc în toate

ţesuturile şi reprezintă sistemul major de
histocompatibilitate la om.
 Antigenele tumorale

Sunt antigene cu o imunogenitate redusă.

Între antigenele transplantare normale şi

cele tumorale există diferenţe în sensul că
în cazul primelor, organismul reacţionează
puternic ducând în final la respingerea
organului grefat, pe când faţă de
antigenele tumorale organismul dă
răspunsuri imune de slabă intensitate care
nu conduc la rejectarea tumorii.
ANTICORPII
Anticorpii (Ac) sunt proteine care apar în organism
ca răspuns la pătrunderea antigenelor şi au
capacitatea de a reacţiona specific atât „in vivo” cât
şi „in vitro” cu antigenele care le-au indus apariţia.

Anticorpii secretaţi în sângele circulant servesc ca

efectori ai imunităţii umorale, distrugând sau
marcând pentru eliminare antigenele.

În organism pot exista anticorpi naturali preexistenţi

contactului cu antigenul.

Specificitatea anticorpilor nu trebuie privită ca fiind

absolută.
Anticorpii pot fi molecule de proteine serice sau
proteine din membrana limfocitelor B, care se
caracterizează prin prezenţa pe suprafaţa lor a
unor sedii de recunoaştere şi cuplare specifice cu
antigenul determinant.

Un antigen precum bacteriile sau virusurile va

avea probabil mai multe sedii de recunoaştere
(epitopi) care produc anticorpi diferiţi.

Autoanticorpii reprezintă un răspuns al

organismului faţă de unele structuri proprii,
alterate care devin antigene pentru acesta.
Anticorpii sunt membri ai unui grup de proteine
solubile cunoscute ca imunoglobuline (Ig).

În 1939 Tiselius şi
Kabat au demonstrat
printr-o serie de
experimente de
imunizare a iepurilor
cu ovalbumină că
cele mai mari
cantităţi de
imunoglobuline se
găsesc în banda
corespunzătoare
gama globulinelor.
Astăzi se ştie că deşi imunoglobulina G (IgG)
– cea mai importantă clasă de
imunoglobuline – se găseşte în banda
corespunzătoare gama globulinelor, cantităţi
importante din celelalte clase de Ig se găsesc
şi în celelalte fracţii serice (β şi α).

Migrarea
proteinelor
Catod Anod

Globuline Albumină
 EFECTORII IMUNI UMORALI -
IMUNOGLOBULINELE

Cuprind o categorie de proteine înrudite

chimic, filogenetic, funcţional şi antigenic.

O parte dintre Ig sunt circulante în plasmă şi

limfă, iar o altă parte sunt legate de
membranele celulare, îndeplinind funcţia de
receptori (anticorpi citofili).
Forma şi dimensiunile moleculei de Ig

Se consideră că molecula de IgG nu este

compactă, ci flexibilă, prezentând trei regiuni
globulare aşezate, se pare, în formă de T
atunci când IgG se află în absenţa Ag şi în
formă de Y în prezenţa acestuia.
IgG - structură
 Structura moleculei de Ig

Imunoglobulinele sunt proteine policatenare formate

din lanţuri polipeptidice cu greutate moleculară şi
secvenţă aminoacidică diferite.

Aceste lanţuri sunt legate între ele prin legături

(punţi) disulfidice (- S- S -) şi forţe necovalente.

Prin folosirea unor agenţi cu acţiune reducătoare (2-

mercaptoetanolul) se pot reduce legăturile disulfidice
interlanţ şi se pun în libertate din moleculă patru
lanţuri polipeptidice.
Cele patru lanţuri polipeptidice care intră în
componenţa moleculei de Ig sunt de două tipuri:

- două lanţuri grele sau lanţuri „H” (engl. heavy),

de natură glicopeptidică şi greutate moleculară
50.000 D;

- două lanţuri uşoare sau lanţuri „L” (engl. light) cu

greutate moleculară 23.000 D.

Ig conţin un număr egal de lanţuri H şi L, formula

generală fiind H2L2.
lanţ „L”

legături
disulfidice
lanţ „H”
Structura imunoglobulinei G:
Lanţuri H – galben şi albastru
Lanţuri L – roşu
Lanţurile L sunt dispuse lateral în moleculă, iar cele
H ocupă o poziţie centrală.

Cele două perechi de lanţuri H şi L sunt asociate în

formula L-H-H-L şi legate prin câte o singură legătură
disulfidică între un lanţ L şi unul H şi câte două
legături disulfidice între cele două lanţuri H.
Lanţurile H definesc caracterul clasei de Ig
datorită componenţei diferite în aminoacizi: IgG,
IgM, IgA, IgD şi IgE.

În funcţie de clasa de Ig din care fac parte,

lanţurile H au fost denumite γ (la IgG), μ (la IgM),
α (la IgA), δ (la IgD) şi ε (la IgE).

Lanţurile L se pot prezenta în două variante: λ şi

κ, într-o moleculă de Ig lanţurile L aparţinând unui
singur tip (λ sau κ) şi niciodată nu se întâlnesc
ambele tipuri.

În cadrul diferitelor clase numărul de legături

disulfidice şi localizarea lor poate fi diferită.
În vecinătatea legăturii disulfidice ce uneşte lanţurile
H se află localizată o zonă numită „regiune balama”
susceptibilă la atacul enzimatic.

În lanţurile polipeptidice (H şi L) ale moleculei de Ig

au fost puse în evidenţă două regiuni diferite: o
regiune variabilă (V) şi o regiune constantă (C) de
mărimi aproximativ egale şi individualizate prin câte
o punte disulfidică intralanţ.

Lanţul L cuprinde o regiune variabilă (VL) şi o

regiune constantă (CL), iar lanţul H, o regiune
variabilă (VH) şi 3 regiuni constante (CH1, CH2, CH3).
Regiunea variabilă se află situată în partea amino -
terminală a lanţurilor.

Atât în cadrul lanţurilor uşoare cât şi a celor grele,

regiunile variabile (V) pot prezenta deosebiri în
secvenţa aminoacidică, rezultând astfel o serie de
subgrupe notate: VI, VII,VIII.

Regiunea constantă (C) se află situată în partea

carboxil-terminală a lanţurilor şi are aceeaşi
structură primară la toate lanţurile din aceeaşi clasă,
subclasă şi tip de Ig.
Structura IgG
 Digestia enzimatică a Ig
Sub acţiunea papainei (enzimă proteolitică de origine
vegetală) moleculele de IgG au fost scindate în mai
multe fragmente:

- două fragmente notate „Fab” (engl. fragment

antigen binding) cu greutate moleculară de 50 kDa
fiecare şi purtând un singur situs de combinare cu
Ag;

- un fragment notat “Fc” (engl. fragment crystalline)

cu greutate moleculară de 80 kDa, pentru fixarea
complementului.
Fab reprezintă o parte importantă a moleculei de Ig
datorită prezenţei în această regiune a situsurilor de
combinare pentru antigenul corespondent.

Fiecare fragment Fab este alcătuit din partea

amino-terminală a unui lanţ H şi un lanţ L.

Porţiunea lanţului H prezentă în fragmentul Fab este

numită Fd.

Fragmentul Fc este alcătuit din părţile carboxilice

ale celor două lanţuri H.

Funcţiile fragmentului Fc sunt multiple şi diferă de la

un tip de Ig la altul.
Sub acţiunea pepsinei (enzimă proteolitică de
origine animală) molecula de IgG a fost
scindată într-un singur fragment F(ab’)2 şi
mai multe fragmente mici din Fc.

Fragmentul F(ab’)2

constă în cele două fragmente Fab şi

porţiunea din lanţul greu care conţine punţile
disulfidice

conţine cele două situsuri de combinare cu

antigenul, fiind divalent.
În urma tratamentului cu mercaptoetanol
(pentru desfacerea legăturilor disulfidice) au
fost evidenţiate cele 4 lanţuri: 2 “L” şi 2 “H”.

În afara sediilor de fixare (cuplare) cu Ag şi

complementul, fiecare moleculă de IgG mai
are pe suprafaţa ei un sediu de traversare a
placentei şi un sediu de aderare la ţesuturi.

Molecula de Ig cuprinde şi o componentă

glucidică (în special hexoze), evidenţiată în
special în regiunea constantă C a lanţului H şi
în regiunea balama.