IMUNITATEA.

DEFINIŢII ŞI CLASIFICARE.
 Definiţii imunitate
(lat. imunitas = scutire de obligaţii)
Imunologia clasică defineşte imunitatea ca
„nereceptivitatea organismului faţă de un
agent infecţios sau faţă de o anumită
substanţă străină”, determinată de ansamblul
tuturor adaptărilor organismului, transmise
ereditar sau câştigate în cursul vieţii individuale.

În concepţia modernă, imunitatea este definită

drept capacitatea organismului de a diferenţia
structurile moleculare proprii (self) de cele
străine (non self), tolerarea structurilor
proprii şi eliminarea rapidă a celor străine.
Structurile străine (non – self) pot proveni din afara
organismului:

Aspergillus sp.
Bacillus anthracis

Virusul gripal Virusul HIV

Structurile străine pot proveni din degradarea unor
structuri proprii (celule proprii modificate -
canceroase) → self.

Celule cancer sân

Celule cancer pulmonar

Sistemul imunitar reacţionează şi în cazul
pătrunderii în circulaţie a unor elemente care în
mod normal sunt cantonate numai în celule.

Imunitatea nu mai este înţeleasă astăzi strict

sub aspectul unei apărări antiinfecţioase.
Sfera noţiunii de imunitate s-a lărgit mult,
incluzând pe lângă imunitatea clasică
antiinfecţioasă şi:

1. imunitatea de transplant,

2. imunitatea antitumorală.
Imunitatea este privită ca un complex de mecanisme
care asigură homeostazia perfectă a organismului
transmisă prin codul său genetic.

Procesele care s-au diferenţiat în cursul

filogenezei şi care asigură funcţia de
recunoaştere, interceptare şi în unele cazuri pe
cea de neutralizare a macromoleculelor străine,
constituie mecanismele apărării imunologice.

Imunitatea reprezintă una din cele mai

importante funcţii ale organismului care, alături
de ereditate, contribuie în mod hotărâtor la
menţinerea stabilităţii normale a acestuia.
În cursul evoluţiei lor organismele au dobândit
capacitatea de a:

- recunoaşte, intercepta şi neutraliza moleculele

străine (non-self) pătrunse în mediul său intern.

- distinge constituenţii proprii de cei străini care

ar putea duce la dereglarea homeostaziei.

Definită în sensul general de proces fiziologic,

imunitatea reprezintă capacitatea
organismelor de a neutraliza specific
substanţele străine (non-self) pătrunse în
organism în scopul restabilirii şi păstrării
homeostaziei.
Apariţia în mediul intern a substanţei non-self
este elementul hotărâtor care declanşează
procesele de imunitate.

În cazul proceselor infecţioase mecanismele

imunologice asigură în final şi o stare
refractară la o nouă infecţie (organismul care
a devenit imun în urma unei boli nu mai face
a doua oară boala, sau face o formă uşoară
de boală).
Sub aspect medical, de multe ori, noţiunea de
imunitate se suprapune celei de rezistenţă.

Din punct de vedere biologic însă, cele două noţiuni

nu se pot suprapune şi nici subordona.

Dacă imunitatea constituie răspunsul specific al

organismului la non-self, rezistenţa este rezultatul
unui complex de factori printre care cei nespecifici
şi ereditari joacă un rol foarte important.

Chiar dacă în imunitate factorii ereditari şi cei

nespecifici joacă un anumit rol, acesta este însă
unul inferior celui jucat în cadrul proceselor de
rezistenţă.
 Clasificare
Imunitatea poate fi clasificată după mai multe
criterii:

1. originea reactivităţii imunitare:

- imunitate (rezistenţă) naturală
(înnăscută, nespecifică)
- imunitate dobândită (câştigată, specifică)

2. modul de realizare:
- natural
- artificial

3. mecanismul de instalare: activ - pasiv

 Clasificarea imunităţii

Originea Imunitate
reactivităţii
naturală Imunitatea dobândită (câştigată, specifică)
(înnăscută,
nespecifică)
Mod de - Natural Artificial
realizare
Mecanismul - Activ Pasiv Activ Pasiv Adoptivă
de (prin boală post (transplacentar) (prin (seroterapie) (prin transfer de
instalare infecţioasă) vaccinare) celule
imunocompetente)
IMUNITATEA NATURALĂ ANTIINFECŢIOASĂ
(ÎNNĂSCUTĂ SAU CONSTITUTIVĂ)

Unii imunologi consideră că termenul de imunitate

naturală poate fi înlocuit cu cel de rezistenţă naturală.

Imunitatea naturală reprezintă capacitatea unui

organism normal de a rămâne neafectat la contactul
cu un agent patogen, datorită structurii morfo-
fiziologice a speciei sau individului.

Această proprietate reprezintă o însuşire înnăscută şi

se transmite ereditar în descendenţă ca şi alte
caracteristici ale speciei.
Imunitatea naturală (înnăscută) poate fi determinată
de:

- factori „caracteristici de specie” - de care dispun

toţi indivizii unei anumite specii animale sau speciei
umane;

- factori nespecifici (tisulari, celulari, umorali) - de

care dispun toţi indivizii tuturor speciilor animale
inclusiv omul; acţionează nediferenţiat faţă de
oricare agent patogen, opunându-se instalării şi
dezvoltării acestuia în organismul respectiv.
Imunitatea naturală (înnăscută) poate fi
clasificată în:

1. imunitate naturală cu caracter de specie

şi rasă

2. imunitate naturală cu caracter individual.

Imunitatea înnăscută cu caracter de
specie şi rasă

Unele specii animale prezintă o rezistenţă

deosebită faţă de anumite bacterii patogene la om.

Ex. - animalele prezintă o rezistenţă naturală

înnăscută faţă de unele infecţii specifice omului
(antroponoze):

- sifilisul
- gonoreea
- febra tifoidă
- poliomielita
- meningita meningococică.
 Treponema pallidum

Virusul poliomielitic

Neisseria gonorrhoeae
Ex. - bovinele nu se îmbolnăvesc niciodată
de morvă (răpciugă) - infecţie caracteristică
cabalinelor produsă de Burkholderia mallei.
Ex. - păsările prezintă o rezistenţă naturală
pentru tetanos şi antrax.

Clostridium tetani

Bacillus anthracis
Omul prezintă o rezistenţă naturală
înnăscută faţă de unele boli caracteristice
animalelor (zoonoze):

- pasteuriloza aviară,

- ciuma vitelor cornute,

- holera găinilor,

- rujetul porcilor.
Imunitatea naturală în funcţie de
rasă:

Ex. - rasa negroidă este foarte

sensibilă la tuberculoză, urmând
locuitorii unor ţări europene.

Ex. - rasele de oi algeriene sunt

rezistente la boala cărbunoasă
(antrax), în timp ce alte rase sunt
deosebit de receptive la această
boală.

Ex. - porcii din rasa York sunt

mult mai rezistenţi la rujet decât
toate celelalte rase.
Această rezistenţă naturală de specie şi
rasă este adesea foarte durabilă pentru
specia sau rasa respectivă.

Uneori este imposibilă reproducerea unei

infecţii experimentale pe orice cale şi cu
orice doză infectantă.

Imunitatea naturală a organismelor nu

trebuie considerată însă ca absolută, având
un anumit grad de relativitate.
Acest lucru a fost demonstrat de Pasteur care a
reuşit să slăbească rezistenţa naturală a puilor de
găină faţă de infecţia cărbunoasă, scăzând
temperatura corpului sub 41 – 420 C, până la limita
la care bacilul cărbunos se dezvoltă optim (aprox.
370 C).
Broaştele, care prezintă o
rezistenţă naturală faţă de
tetanos, se pot infecta cu
bacilul tetanic dacă li se
creşte în mod artificial
temperatura corpului (prin
menţinere la termostat).
Factorii care determină această rezistenţă
înnăscută a organismelor sunt insuficient cunoscuţi.

Se consideră că lipsa de receptivitate faţă de unele

bacterii poate fi explicată prin:

1. lipsa receptorilor specifici de suprafaţă ai

celulelor pentru bacteriile respective.
2. lipsa condiţiilor de dezvoltare optime pentru o
anumită bacterie.

Astfel, Treponema pallidum este distrusă la

temperatura de 41 – 420 C (temperatura normală a
organismului la numeroase animale cu sânge
cald) şi nu se poate dezvolta la temperatura
normală a animalelor cu sânge rece.

În acest mod se poate

explica lipsa de receptivitate
a anumitor specii pentru
această bacterie patogenă
tipică omului.
În explicarea stării de
rezistenţă naturală pot
interveni şi alţi factori:
activitatea fagocitară
deosebit de intensă faţă
de anumite bacterii.

Experienţele efectuate pe
câini şi găini (animale
refractare la infecţia
cărbunoasă) au arătat că
bacilul cărbunos este
fagocitat chiar la locul de
inoculare.
De asemenea, celulele vegetative şi sporii bacilului
cărbunos introduşi în sacul limfatic la broască sunt
rapid fagocitaţi.

Acest lucru ar putea explica rezistenţa naturală a

acestor specii la infecţiile cu Bacillus anthracis.
O serie de studii se referă la
rezistenţa gonococilor după
înglobarea lor în leucocite.
La iepuri, după înglobare,
gonococii sunt supuşi rapid
procesului de digestie
intracelulară.
La om, gonococii înglobaţi în
leucocite nu sunt distruşi și se
multiplică activ în interiorul
acestora.
Iepurii prezintă deci o
rezistenţă naturală la infecţia
gonococică.
 Imunitatea înnăscută cu caracter
individual
În cazul aceleaşi specii au fost evidenţiate
diferenţe individuale în ceea ce priveşte
susceptibilitatea sau rezistenţa faţă de anumite
boli.

Numeroase date arată că în cazul unor

epidemii şi epizootii, unii indivizi nu se
îmbolnăvesc chiar dacă sunt de aceeaşi vârstă
şi locuiesc în condiţii asemănătoare cu cei
care se îmbolnăvesc.
Această rezistenţă înnăscută individuală este
determinată de diferiţi factori endogeni ca:

- starea barierelor fiziologice şi anatomice,

- starea sistemului nervos şi hormonilor,
- permeabilitatea capilarelor,
- acţiunea sucurilor digestive.

Un anumit rol îl joacă alimentaţia, profesia,

factorii climatici, condiţiile de igienă.
Toţi aceşti factori determină o diferenţă a modului de
integrare a organismului în mediu şi implicit o
capacitate diferită de a reacţiona faţă de agenţii
patogeni.

Un rol important în cadrul acestei forme de imunitate

îl joacă vârsta şi sexul.

Copiii sunt mai sensibili la unele infecţii datorită

insuficientei dezvoltări imunitare.

La copii şi bătrâni infecţiile apar mai uşor şi

evoluează sub o formă mai gravă în comparaţie cu
adulţii care sunt mai rezistenţi.
Sexul poate influenţa evoluţia unei infecţii.

De exemplu la animale bruceloza îmbracă

forme inaparente la masculi şi forme grave
la femelele gestante, manifestate prin
avort şi mamite.
Secreţiile hormonale joacă un rol important în
rezistenţa individuală.

Un organism normal din punct de vedere

glandular este expresia unei condiţii fizice
optime, având posibilităţi maxime de apărare
și o capacitate optimă de reactivitate faţă de
eventualele infecţii.

Echipamentul hormonal ar reprezenta prin

urmare unul din factorii responsabili de
nereceptivitatea individuală la infecţii.