CARACTERISTICA GENERALĂ A

DREPTULUI MEDIULUI
1. Istoricul mişcării ecologiste din R. M.

Protecţia mediului din R. M. are rădăcini relativ adînci. Ea a început odată cu „Mişcarea pentru
fondarea rezervaţiilor naturale”, iniţiată de către baronul Stewart, directorul muzeului Bessarabskoe
Zemstvo (magistru în zoologie, care, la 1 martie 1904, a înfiinţat Societatea pentru Ocrotirea Naturii
din Basarabia.
Ca rezultat, a activităţii acestei societăţi, în anul 1926, au fost luate sub protecţia statului 13 sectoare
de pădure. Ulterior, după aprobarea în 1930 a Legii privind ocrotirea naturii au fost create primele
rezervaţii naturale, sub denumirea oficială de „Arii naturale protejate”. Printre acestea, cele mai mari
se aflau în Codrii Basarabiei:
a) Căpriana (cca 5000 hectare);
b) Lozova (cca 200 hectare);
c) Cărbuna (35 ha).
De asemenea, în luncile Nistrului şi Prutului au fost fondate alte arii naturale protejate, sub
denumirea de Parcuri Naţionale.
Istoria protecţiei naturii în perioda celui de-al doilea război mondial, poate fi dispersată în 3 perioade,
mai mult sau mai puţin distincte.
I perioadă se referă la anii 1955 – 1965, cînd, prin hotărîrile guvernamentale speciale au fost
declarate arii naturale protejate de stat aproximativ 20000 ha de pămînt. Printr-o hotărîre a
Guvernului din 13 martie 1962, sub protecţia statului au fost luate 98 de obiective naturale, cu o
suprafaţă de peste 3500 de ha, dintre care 3000 landşafturi naturale.
Cea de-a II perioadă se referă la anii 1968 – 1971. La data de 15 august 1968, a fost fondat Organul
Central de Stat pentru Mediu, Comiterul de Stat pentru Ocrotirea Naturii. Între anii 68 – 88, în fruntea
acestui Comitet, s-a aflat ecologul Ion Coteatîi. Cu ajutorul lui, în fondul de arii naturale protejate au
fost incluse cele mai reprezentative eşantioane naturale. Avînd o suprafaţă sumară de peste 90000
de ha, ele au fost clasate în 10 categorii de obiective naturale.
La 27 septembrie 1971, printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri, a fost creată prima rezervaţie
silvică de stat sub denumirea „Codrii”, cu o suprafaţă totală de peste 2500 de ha., iar în 1972, pe
Nistru, a fost creat primul sector rezervat ihtiologic „Golful Goianei”. Ulterior, în anul 1988, el a fost
transformat în rezervaţia sub denumirea de „Iagorlîk”.
În anul 1976, a fost publicată prima ediţie a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, în care au fost incluse
26 de specii de plante şi 29 specii de animale. Peste un sfert de veac, în virtutea creării unor condiţii
nefavorabile pentru lumea vegetală şi animală, în ediţia a II-a a Cărţii Roşii, au fost incluse deja 270
de specii de plante şi animale pe cale de dispariţie.
În 1988, instituţia de stat pentru ocrotirea naturii a fost transformată în Comitetul de Stat pentru
Ocrotirea Naturii şi Gospodăria Silvică, preşedintele al căruia a fost numit Ion Popovici. În 1990,
Comitetul a fost transformat în Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului Încorjurător şi
Resurselor Naturale, iar în calitate de conducător, a fost numit profesorul, membrul corespondent al
AŞM, Ion Dediu.
În 1998, Departamentul Protecţiei Mediului Înconjurător, la conducerea căruia s-a aflat timp de 4 ani
Sergiu Fantofan, a fost transformat în Ministerului Mediului al Republicii Moldova.
Ministru a fost numit, doctor în ecologie Arcadie Capcelea. După comasarea Ministerului Mediului cu
Ministerul de Construcţii şi Dezvoltării Teritoriului, în fruntea acestuia (comasat deja), s-au aflat
consecutiv domnii Ion Răileanu, apoi academicianul Ghoerghe Duca. În urma reorganizărilor care au
fost făcute în anul 2004, a fost creat Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, condus pînă în
2008 de profesorul Constantin Mihăilescu.
Din anul 2008 pînă în 2009, la conducerea Ministerulu Ecologiei şi Resurselor Naturale s-a aflat
Violeta Ivanov. Din luna septembrie a anului 2009, Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, este
redenumit în Ministerul Mediului, şi în calitate de ministru al mediului este denumit Gheorghe Şalaru.
În 2014, în calitate de ministru al mediului, a fost numit Valentina Ţapiş, fostul vice-ministru al
mediului. Ministerul Mediului elaborează şi promovează politica statului în domeniul utilizării
raţionale a resurselor naturale, orientarea spre crearea unor condiţii benefice pentru viaţa,
dezvoltarea durabilă a ţării, colaborarea internaţională şi aproximarea leagislaţiei naţionale la
legislaţia UE în domeniul mediului.
2. Definiţia noţiunii de mediu

Cu privire la mediu există o varietate de definiţii, cu numeroase implicaţii asupra dreptului mediului.
Termenul de mediu a izvorît din cuvînt englez „environment, care apoi a fost preluat în alte limbi, sub
diferite forme, în special în limbile franceză, germană şi altele. El desemnează spaţiul ce înconjoară
omul, ambianţa naturală a tuturor vietăţilor.
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediul
înconjurător, iar în legislaţiile interne ale statelor, se conferă acestui concept, semnificaţii şi
dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi pînă la definiţii mai globale.
Din analiza legislaţiilor naţionale, se conturează mai multe moduri de abordare logico-legală a
termenului de mediu. De exemplu, mediul ambiant poate fi definit ca fiind ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale cu interacţiuni care cuprind toate
elementele enumerate anterior, inclusiv valoriile materiale şi spirituale.
Aşadar, prin mediu se înţelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, care, în strînsă
corelaţie şi interacţiune, influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport
existent între elementele componente ale mediului comparativ cu factorii de mediu, aflată în
interacţiune cu condiţiile de mediu, raport care este relativ stabil.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic, etc.) este greu de definit, fapt ce a avut drept consecinţă o
diversitate a conţinutului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după care noţiunea
de mediu are atît o valoare teoretică cît şi practică, s-a încercat în doctrină, o grupare a definiţiilor
ştiinţifice, pornind de la o serie de elemente comune, cum ar fi: viaţa, fiinţa umană, calitatea vieţii,
etc.
Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile care se găsesc la nivel constituţional în
legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă din documentele unor organizaţii internaţionale. De
exemplu art. 37 al Constituţiei R. M. – „Dreptul la un mediu încnjurător sănătos”, stipulează că
fiecare om sau persoană are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios, din punct de vedere
ecologic pentru viaţa şi sănătate, precum şi la produsele alimentare şi obiecte de uz casnic
inofensive. Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor
veridice privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi condiţiile de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic. Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre
faptele ce sunt în detrimentul sănătăţii, se interzice prin lege.
Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul (persoana), flora şi fauna, solul şi subsolul,
aerul şi apa, climatul şi peisajul, interacţiunea din toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi
patrimoniul cultural.
Conceptul juridic şi doctrinal actual al mediului are un caracter dinamic, incluzînd în componenţa sa
atît elementele naturale, cît şi cele artificiale (ansamblu de factori care acţionează asupra întregii
societăţi). Mediul este un sistem ce are o anumită structură şi funcţii ce asigură viaţa şi dezvoltarea
societăţii, reprezentînd condiţiile existenţei acesteia ( a vieţii). Pentru ca mediul să fie capabil să
influenţeze pozitiv viaţa, este necesar ca acesta să fie sănătos şi civilizat.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se
înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, adică în principiu, ceea ce înconjoară lumea. Noţiunea de
mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se înţelege acel
fapt că ea stă la baza ecologiei ca ştiinţă şi este definită de biologi ca fiind studiul relaţiilor complexe,
directe sau indirecte dintre animale şi mediul lor.
Ecologia este definită în doctrina de specialitate ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre
acestea, cu rol de stabilire de legături între societatea umană şi mediu.
3. Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului mediului
Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului şi tendinţa
ce se manifestă în sfera dreptului şi anume accea de conturare a unor noi ramuri de drept distincte
au determinat recunoaşterea dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în sistemul de drept al
R. M.
Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri, care includ dreptului
mediului, dreptul protecţiei naturii, dreptul mediului ambiant, înconjurător, etc.
Dreptul mediului reprezintă o ramură distinctă de drept din sistemul de drept formată din totalitatea
normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legătură cu protecţia şi
dezvoltarea mediului înconjurător.
Normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în proces de prevenire a poluării,
în ameliorarea şi dezvoltarea mediului precum şi în sancţionarea faptelor poluante.
Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în
legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Relaţiile sociale reglementate de normele
dreptului mediului sunt:
1. Relaţiile sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului ambiant şi producerii pagubelor
ecologice;
2. Relaţiile sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
3. Relaţiile sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor mediului ambiant;
4. Relaţiile sociale privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.
Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o alege
pentru a reglementa relaţiile sociale de mediu.
Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant sunt reglementate prin norme
imperative de la care nu se poate deroga. Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea
juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului
reprezintă o problemă de interes naţional.
4. Principiile dreptului mediului

Principiile dreptului mediului reprezintă ideile de bază călăuzitoare care exprimă adevăruri faţă de
care activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să
fie conformă.
Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de
interpretare a reglementărilor formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct, în normele juridice.
Principiile de bază ale dreptului mediului sunt:
a) Principiul prevenirii poluării care presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării sau a
degradării mediului, cît şi activităţi de limitare a efectelor dăunătoare a poluării, însoţite de stabilirea
responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun;
b) Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile respective cu atribuţii în protecţia
mediului. Precauţia ca măsură de prudenţă trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în
domeniul protecţiei mediului înconjurător, în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare;
c) Principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor, care presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea bio-diversităţii precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului;
d) Principiul „poluatorul plăteşte”, care exprimă ideea că cel ce poluează mediul ambiant va fi nevoit
să suporte rigorile legii;
e) Principiul cooperării aplicat în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi
folosesc factorii de mediu şi resursele naturale, pornind de la premisa după care lupta împotriva
poluării pe plan intern este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi
persoanele fizice există o cooperare în acest sens.
Luînd în consideraţie realitatea inclusiv şi faptul că poluarea nu are frontiere se impune cu
necesitate şi cooperare internţională între state şi între diferite organizaţii şi organisme internaţionale
în scopul prevenirii, combaterii şi înlăturării efectelor poluării.
f) Principiul priorităţii vieţii şi sănătăţii omului, care se exprimă prin ideea că omul este cel mai
important element al mediului, ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, fapt care impune
protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, prin toate mijloacele posibile;
g) Principiul utilizării durabile care semnifică obligaţia generală de a conserva şi de a proteja mediul
ambiant la fel ca şi patrimoniul comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale cel puţin în starea în
care el a fost moştenit şi a transmiterii sale generaţiilor următoare;
h) Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului
ambiant, care exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor
economico-sociale şi a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor
globale.
5. Izvoarele şi sarcinile dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, care privesc
comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv actele juridice (normative) care
reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestei ramuri de drept sau pot fi generale,
reprezentînd sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea autorilor de specialitate, atunci
cînd enumeră izvoarele juridice, recurg la o ierarhizare a acestora, în funcţie de forţa lor juridică, şi
respectiv de sfera relaţiilor reglementate.
Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării mediului natural şi
artificial. Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului
ambiant, a diferiţilor factori de mediu, atît prin intermediul legii generale în materie, cît şi prin legile
speciale. În acest sens, dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la
conservarea şi ameliorarea sa.
Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice în
raport cu scopurile principale urmărite, şi anume:
a) ocrotirea şi dezvoltarea mediului înconjurător,
b) promovarea obiectivelor dezvoltării durabile internaţionale în materie, etc.
6. Locul dreptului mediului în sistemul de drept a R. M.

Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă de reglementare
proprie, izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură autonomă şi complexă în sistemul de
drept al R. M., alături de celelalte ramuri juridice.
Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de:
 Importanţa socială, economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de dispoziţiile
constituţionale şi de normele juridice ale dreptului mediului;
 Puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului;
 Importanţa luptei împotriva poluării mediului ambiant;
 Caracterul planetar al mediului înconjurător ce comportă o reglementare atît internă, cît şi externă
(internaţională).
În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziuni fundamental-tradiţionale a dreptului, în dreptul
public şi cel privat, în literatura de specialitate, nu există o opinie unică.
Astfel, unii autori apreciază că dreptul mediului cuprinde atît elemente de drept administrativ, cît şi
elemente de drept penal, civil, etc.
Alţi autori consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public, argumentînd în
acest sens că prin întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte ocrotirea unui interes
public major, că normele juridice din domeniul mediului au un caracter imperativ, iar persoanele se
află în raporturi de subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materia
respectivă.
Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanților la raporturile juridice de mediu se bazează
pe un interes propriu al fiecărui cetățean şi pe un scop comun, adică acel de protecţie şi dezvoltare
a mediului şi ca ramură de dreptul mediului, are un caracter interdisciplinar, se consideră că este
dificil o stabilire rigidă a apartenenței acesteia la dreptul public.
În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi pe cale de consecinţă a apariţiei unor
ramuri juridice mixte şi în cadrul dreptului mediului se regăsesc norme juridice aparţinînd la mai
multe ramuri de drept.
Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate pe măsura
progresului social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare este necesară însă pentru
relevarea necesităţilor şi determinaţiilor acestei ramuri de drept.
Corelaţia dreptului mediului cu celelalte ramuri de drept
a) Dreptul mediului cu dreptul constituţional
Normele juridice constituţionale, reglementînd relaţiile sociale fundamentale, fixează şi pentru
dreptul mediului cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale. Constituţia R. M. cuprinde norme
care consacră principii ale dreptului mediului, obligaţia statului de a ocroti şi a reface echilibrul
ecologic, obligaţia respectării de către proprietari a sarcinilor privind protecţia mediului şi garanţii
juridice ale dreptului mediului. De asemenea, Constituţia R. M., consacră dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos şi neprimejdios. În privinţa răspunderii juridice, dreptul constituţional,
creează cadrul în care trebuie să se manifeste şi răspunderea juridică în dreptul mediului.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi bunurilor altor persoane ca
urmare a unor contravenţii ecologice. Deşi între cele două ramuri de drept există o serie de
interferenţe, deosebirile dintre ele sunt evidente şi planează asupra naturii obiectului supus
reglementării.
b) Dreptul mediului şi dreptul civil
Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează una din cele mai importante instituţii juridice care
este patrimoniul, adică proprietatea. În sfera de reglementare a acestei instituții şi cu privire la
aceasta se determină domeniul relaţiilor sociale de mediu.
Interconexiunea dintre cele două ramuri de drept sunt determinate în primul rînd de exercitarea
dreptului de proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol, subsol, ape, păduri, etc.).
Diferenţele dintre dreptul civil şi cel al mediului sunt determinate de obiectul şi metodele de
reglementare specifice pentru fiecare dintre aceste ramuri şi de calitate titularului drepturilor şi
obligaţiilor în raporturile juridice civile şi cele de mediu.
c) Dreptul mediului cu dreptul administrativ
Între aceste două ramuri există atît asemănări, cît şi deosebiri. Astfel, în raporturile juridice
administrative, cît şi în cele de mediu, subiecţii se află pe poziţii de subordonare, unul dintre ei fiind
de regulă un organ al administrației de stat.
Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, pe cînd
raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii protecţiei, conservării şi dezvoltării
mediului. Problema înfăptuirii şi aplicării unei politici de mediu a determinat şi instituirea unei
administraţii cu atribuţii specifice organizată special în acest sens.
De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul protecţiei mediului
sunt stabilite prin norme juridice administrative şi contravenţionale.
d) Dreptul mediului şi dreptul comercial
Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare în concret a dreptului
comercial, a săvîrşirii faptelor de comerţ, etc.
Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în conformitate cu legislaţia în vigoare, în
aşa mod încît să nu aibă efect negativ asupra mediului ambiant, cu respectarea normelor dreptului
mediului.
e) Dreptul mediului şi dreptul penal
Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi obiectivelor politicii de
mediu. Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de fapte anti-sociale cu privire la mediu, prin
norme juridice speciale (cap. XI, cod penal R. M. – infracţiunile ecologice). De altfel, din punct de
vedere istoric, se remarcă faptul că normele juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la
începutul apariţiei acestora, au avut în marea lor parte, un caracter represiv.
f) Dreptul mediului şi dreptul internaţional
În ultimile decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele juridice de drept
internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea obiectivelor de mediu, precum şi
protecţia mediului este utilă şi necesară, implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea
politicii de mediu, precum şi urmările realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor
şi întrunirilor la nivel internaţional.
Totodată, putem remarca că prin implicarea Republicii Moldova în ratificarea tratatelor internaţionale
în materia respectivă, sunt realizate şi obiectivele de politică externă, fapt ce permite în acelaşi timp,
o apreciere pozitivă a R. M. pe plan mondial de către statele şi organismele internaţionale implicate
în monitorizarea mediului naţional şi mondial.
g) Dreptul mediului şi dreptul comparat
În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii de mediu, sunt aceleaşi şi vizează protecţia şi
dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea factorilor de mediu în scopul dezvoltării
sale durabile.
Diferenţa între normele juridice cu privire la mediu de la un stat la altul, sunt determinate în primul
rînd de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi determinate şi de alţi factori, cum ar fi:
a) Poziţia geografică;
b) Regimul de politică;
c) Structura de stat;
d) Nivelul de dezvoltare, etc.
Pentru aceste considerente există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului mai eficiente şi
mai evoluat, mai necesare, sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în procesul de apropiere a legislaţiei
naţionale cu reglementări comunitare ale mediului, cu timpul se va ajunge la o uniformizare la nivel
continental a acestor norme de drept.
7. Daunele ecologice şi răspunderea pentru săvîrşirea lor

Dauna ecologică se consideră acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de mediu, sub o
formă sau alta, cu efecte ireversibile şi consecinţe greu de restabilit.
Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate
factorilor naturali sau artificiali, şi în funcţie de gravitatea lor, condiţional se grupează în deteriorări şi
dezastre ecologice.
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să fie patrimonial, să fie
cert şi să fie determinat ca valoare. Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu întotdeauna este
posibilă, se prevede prin Legea protecţiei mediului obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul
cauzat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercînd o restabilire a condiţiilor anterioare
producerii prejudiciului.
Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită de către
poluator se cauzează un prejudiciu patrimonial, care trebuie reparat. Problema răspunderii pentru
daunele ecologice produse de către poluator, se soluţionează conform principiului amintit mai sus:
„poluatorul plăteşte”.
Răspunderea este obiectivă, indiferent de culpă, şi solidară în cazul pluralităţii autorului.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) Săvîrşirea unei fapte ilicite;
b) Cauzarea unui prejudiciu (dauna ecologică);
c) Existenţa unui raport de cauzalitate;
d) Capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite.
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului este o formă de răspundere, cea mai frecvent
întîlnită în situaţia nerespectării regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu.
Contravenţia ecologică este o faptă săvîrşită cu vinovăţie, cu un grad de pericol social mai redus
decît infracţiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologică cuprinde
fapta ilicită, care constă într-un comportament prohibit de norme juridice imperative din legislaţia
mediului şi contravenţional, precum şi obiectul, subiectul şi vinovăţia.
Sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea normelor dreptului mediului prin fapte
contravenţionale, este amenda pe care contravenientul trebuie să o plătească, cunatumul ei fiind
stabilit în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvîrşite de facto, şi de
urmările ei.
Răspunderea penală în dreptul mediului, alături de celelalte forme de răspundere juridică, specifice
dreptului mediului, este un mijloc important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant.
Infracţiunea ecologică este un fapt socialmente periculos, săvîrşit cu vinovăţie, ce reprezintă o
ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, vieţii şi sănătăţii oamenilor.
Infracţiunea ecologică este acea faptă ce constă în poluarea mediului, perturbarea activităţii de
prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, punerea în pericol a sănătăţi oamenilor, plantelor,
animalelor sau producerea a mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul
mediului. Pentru intervenirea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie
să aibă un pericol social ridicat.
Răspunderea penală se aplică ca ultimă măsură ce are ca sarcină protejarea relaţiilor de mediu, prin
reprimarea infracţiunilor ecologice. Infracţiunile ecologice pot fi infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de
pericol.