ECONOMIE GENERALĂ

DUMITRU FILIPEANU ANCA BUTNARIU

 PREFAȚĂ

În cadrul procesului de pregătire economică a specialiştilor, economiei îi revine rolul

esenţial, reprezentând fundamentul teoretic şi metodologic general pentru celelalte ştiinţe
economice.

Prezenta lucrare porneşte de la premisa că în orice ipostază s-ar afla specialistul cu pregătire
superioară, ia contact cu variate şi numeroase fenomene şi procese economice a căror stăpânire
este utilă atât pentru exercitarea profesiei, cât şi pentru orientarea şi conducerea eficientă a propriei
activităţi şi gospodării. De fapt, însuşirea principiilor şi concluziilor formulate de ştiinţa economică
provine, aşa cum sublinia academicianul N.N. Constantinescu, reputat profesor la Academia de Studii
Economice – Bucureşti, „... din faptul că fiinţa umană tinde să-şi minimizeze efortul pe unitatea de
efect util, sau, cu alte cuvinte, să-şi maximizeze rezultatele pe unitatea de efort”.

Această lucrare a fost elaborată pornind de la premisa că activitatea economică poate fi

înțeleasă și condusă pe baza unei teorii economice științifice coerente și cuprinzătoare, înscriindu-ne
în linia de gândire a renumitului matematician și filozof Henri Poincare care sublinia că ”nu există
nimic mai practic decât o teorie bună”.

Perioada pe care o traversăm acordă o mare importanţă intereselor economice, niciodată

nefiind resimţită mai acut nevoia pentru fundamentarea ştiinţifică a activităţilor economice iar
capacitatea specialiștilor din activitatea practică de a utiliza realizările ştiinţei, în toate domeniile de
activitate umană, nu a fost mai mare decât în zilele noastre.

Pentru ca lucrarea să fie un instrument util pentru cititor, am încercat să-i imprimăm şi un
caracter pragmatic, majoritatea conceptelor teoretice sunt însoţite de exemplificări practice.

Prezentul curs, prin problematica abordată, se adresează, îndeosebi, studenţilor care se

pregătesc în universităţile tehnice, dar în egală măsură, elevilor, cadrelor didactice din învăţământul
liceal şi superior, economiştilor, inginerilor şi juriştilor, cât şi tuturor subiecţilor economici, interesaţi
în problemele gnoseologice ale economiei de piaţă.

Autorii sunt conștienți asupra posibilității perfecționării acestei lucrări, fiind deschiși tuturor
observațiilor și sugestiilor transmise de către cei care o vor parcurge.

Autorii
 CUPRINS

Capitolul 1.OBIECTUL ȘI METODA ECONOMIEI POLITICE

1.1.Devenirea Economiei Politice ca știință
1.2.Sistemul nevoilor umane şi resursele economice
1.3. Obiectul Economiei Politice
1.4. Metoda Economiei politice
Capitolul 2. CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE
2.1.Sisteme economice
2.1.1. Economia de schimb
2.2. Economiile contemporane - economii mixte
2.3. Piaţa: conţinut, tipologie, funcţii
2.4.Fluxurile economice. Circuitul economic
Capitolul 3. FACTORII DE PRODUCŢIE
3.1. Munca
3.2. Natura
3.3. Capitalul
3.4. Progresul ştiinţifico-tehnic contemporan. Resursele informaţionale
3.5.Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Capitolul 4. TEORIA CONSUMATORULUI
4.1. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului
4.2. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului
Capitolul 5. TEORIA CERERII
5.1. Cererea si prețurile
5.2.Factorii determinanţi ai cererii
5.3.Legea cererii
5.3.1.Excepţii (paradoxuri) de la legea generală a cererii
5.4. Elasticitatea cererii
5.5. Cererea si venitul
Capitolul 6. TEORIA PRODUCȚIEI, A COSTURILOR ȘI A OFERTEI
6.1. Noțiunea de întreprindere (firmă), obiectivele si funcțiile sale
6.1.1. Funcțiile întreprinderii
6.1.2.Tipuri de întreprinderi
6.2. Teoria ofertei
6.2.1.Factorii ce determină oferta
6.2.2.Elasticitatea ofertei
6.3.Legea cererii și a ofertei
6.4. Costul ofertei
6.5. Teoria producției
6.6.Rezultatele microeconomice
6.7.Eficienţa economică
6.8. Productivitatea factorilor de producţie
Capitolul 7. PROFITUL ȘI RENTA
7.1. Profitul: conţinut, forme
7.2. Masa şi rata profitului. Maximizarea profitului
7.3. Renta
Capitolul 8. CONCURENŢA
8.1.Concurența perfectă
8.2. Monopolul
8.3. Oligopolul
8.4. Concurența monopolistică
Capitolul 9. PREŢUL
9.1. Conţinutul şi funcţiile preţului
9.2. Funcțiile prețului
9.3. Mecanismul formării preţurilor
Capitolul 10. INTERVENȚIA GUVERNAMENTALĂ ÎN MECANISMUL FORMĂRII PREȚURILOR
10.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale
10.2. Intervenţiile directe
10.3. Intervenţiile indirecte
Capitolul 11. MĂRIMI MACROECONOMICE
Capitolul 12. VENIT, CONSUM, ECONOMII
12.1. investiţiile şi funcţia investiţiilor
12.2. Corelaţia consum-investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul
Capitolul 13. PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ. ȘOMAJUL
13.1.Conţinutul, trăsăturile şi funcţiile pieţei forţei de muncă
13.2.Cererea și oferta de muncă
13.3. Salariul
13.4.Sistemul de salarizare. Formele de salarizare
13.5.Șomajul
13.6.Politici antişomaj
Capitolul 14.MONEDA ȘI PIAȚA MONETARĂ
14.1.Banii şi funcţiile lor
14.2.Piața monetară
14.3. Dobânda: conţinut, forme, funcţii
14.4.Sistemul bancar
Capitolul 15. INFLAȚIA
15.1.Factorii inflației
Capitolul.16. PIAŢA CAPITALULUI
16.1.Bursa de valori
Capitolul 17. PIAŢA VALUTARĂ
17.1.Balanţa de plăţi externe. Datoria externă
Capitolul 18. STATUL ȘI ECONOMIA
Capitolul 19. CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
19.1. Dezvoltarea durabilă
19.2. Ciclicitatea activității economice
19.2.1. Tipologia ciclurilor economice
19.2.2. Politici anticiclice
Capitolul 20. ECONOMIA NAȚIONALĂ ȘI ECONOMIA MONDIALĂ
20.1. Trăsături ale economiei mondiale contemporane
20.2.Integrarea economică: concept, factori, forme şi tipuri
BIBLIOGRAFIE
 Capitolul 1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE
1.1.Devenirea Economiei Politice ca știință

 Anticii și clasicii considerau economia politică o știință a bogăției, primii accentuând pe

aspectul individual, ultimii pe cel social;
 Neoclasicii consideră economia politică o știință a schimbului de mărfuri, a mecanismelor
și bazelor acestora, ceea ce înseamnă tot o știință a bogăției dar cu altă motivație;
 Karl Marx considera că economia politică trebuie să se ocupe cu studiul relațiilor de
producție și a legilor economice;
 Economiștii contemporani consideră drept obiect al economiei politice studiul raportului
necesități (nelimitate) – resurse (limitate). Ca urmare economia este definită ca știința
resurselor rare sau a alegerilor eficiente, analizând și explicând modalitățile în care un
individ sau o societate alocă resursele limitate pentru satisfacerea nevoilor numeroase și
nelimitate.
Economia Politică a întâmpinat greutăţi, încă de la apariţie, atât în privinţa stabilirii
obiectului propriu de investigare, cât şi în impunerea numelui. În ceea ce priveşte denumirea acestei
ştiinţe, trebuie precizat mai întâi, că termenul de „economie“, utilizat de Antoine de Montchrétien
când a definit pentru prima dată ştiinţa economiei politice, fusese folosit cu mult înainte, încă din
antichitate. La antici, însă, folosirea numai a termenului de „economie“ avea în vedere economia
casnică, aşa-numita economie domestică, exprimând conţinutul cuvintelor greceşti –oikos (casă) şi
nomos (lege, regulă).
În 1615, când a fost adăugat cuvântul „politică“, s-a marcat caracterul nou al cercetării, care
viza, nu economia casnică, individuală, ci economia socială. Termenul „politică“ provine din
grecescul „politeia“, care înseamnă organizare socială. Deci, denumirea de Economie Politică,
conform izvoarelor ei, înseamnă ştiinţa economiei sociale[1].

1.2.Sistemul nevoilor umane şi resursele economice

Orice activitate umană are ca punct de plecare, ca motivaţie, nevoile/trebuinţele. Ele

reprezintă impulsul care îi determină pe oameni să acţioneze asupra lumii exterioare pentru a crea
bunurile necesare întreţinerii lor.
În sensul cel mai larg, nevoile reprezintă trebuinţele obiectiv necesare ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor ei (oameni; grupuri sociale; colectivităţi locale, regionale,
naţional – statale; societatea, în ansamblul ei).
 Nevoile (trebuinţele) reprezintă relaţiile cu mediul ambiant prin care omul se realizează ca
fiinţă biologică, psihologică și socială.
Nevoile economice ale societăţii = nevoile de consum ale: populaţiei și ale
producţiei/prestării.
Interesele economice = nevoi economice transformate de oameni în mobiluri directe ale
activităţii economice.
Caracterul obiectiv:
- nevoile există independent de voinţa şi conştiinţa omului; nevoile există indiferent dacă sunt sau nu
conştientizate şi dacă această conştientizare este fidelă cu realitatea sau este denaturată.
Nevoile au o triplă determinare:
- biofiziologică (HRANA)
– social-istorică (ORGANIZAREA SOCIALĂ)
– psiho-socială (STIMĂ, AFECŢIUNE).
A. Maslow a structurat nevoile fundamentale ale omului în 5 categorii[2]:

Fig.1. Piramida necesităților umane

• Nevoile economice = ansamblul trebuinţelor oamenilor de a avea, a consuma şi utiliza

bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de
producţie/prestare existente la un moment dat.
Condiţii pentru ca nevoile să devină nevoi economice:
1. Să existe bunuri materiale/servicii susceptibile să le satisfacă. Dacă nu există un bun disponibil şi
accesibil, nevoia nu este economică.
2. Bunurile materiale/serviciile să fie relativ rare, ceea ce conduce la existenţa unei pieţe prin care:
• individul care are o nevoie este dispus să achiziţioneze bunurile → C (cerere);
• individul care le posedă (dispus să le cedeze) → O (ofertă).
Expresia exterioară a nevoilor economice pe piaţă = CEREREA (C = forma concretă de
manifestare a nevoilor pe piaţă).
 Sistemul nevoilor economice trebuie corelat:
- cantitativ
- calitativ
- structural
cu sistemul resurselor economice.
În structura resurselor economice regăsim:
I Resurse umane: - primare (populaţia)
- derivate (stocul de învăţături şi cunoştinţe ştiinţifice, inovaţii, abilitatea managerului, lucrătorului
etc.).
II Resurse materiale - primare (resurse naturale)
- derivate (echipamente şi tehnologii de producţie, infrastructurile materiale, baza materială din
învăţământ, sănătate etc.).
III. Resurse financiare - existente la dispoziţia agenţilor economici.
IV. Resurse informaţionale (date, informaţii, sisteme informatice pentru conducere, modele etc.).
Resursele economice sunt relativ limitate. De aceea, se impune utilizarea lor raţională şi
eficientă, în scopul obţinerii unui maximum de efecte utile, cu un consum minim de resurse. Bunurile
economice reprezintă mijlocul de satisfacere a nevoilor economice.
Nevoile şi interese economice sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor.
Un bun economic poate fi:
- un obiect (material),
- un serviciu (nematerial),
- o informaţie,
localizabil(ă) în timp şi spaţiu, care prin proprietăţile sale satisface o nevoie.
Nu toate bunurile sunt bunuri economice. Există bunuri neeconomice (libere).
Un bun economic este condiţionat de:
• existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută;
• proprietăţi corporale şi acorporale (nume, marcă, servicii);
• disponibilitatea şi accesibilitatea;
• raritatea (volumul disponibil să fie mai limitat faţă de volumul nevoilor).
Cele 4 condiţii conferă unui bun utilitate (valoare de întrebuinţare), care reprezintă
capacitatea unui bun de a satisface o nevoie și exprimă raportul dintre nevoie şi bun prin prisma
aprecierii individule a deţinătorului [3].
CLASIFICAREA BUNURILOR ECONOMICE
• După materialitatea lor: - bunuri materiale (produse, mărfuri)
 - bunuri nemateriale (servicii, informaţii)
• După originea lor: - bunuri naturale rare (zăcăminte, minereuri, bancuri de peşti)
- bunuri produse prin munca omului
• După destinaţia (utilizarea) lor
- bunuri de consum final (bunuri directe)
- bunuri de consum intermediar (obiecte ale muncii)
- bunuri de echipament (mijloace de muncă) – unelte, mijloace de păstrare şi de circulaţie a
obiectelor muncii, elemente care asigură condiţiile materiale ale producţiei.
Obiectele muncii + Mijloacele de muncă = bunurile indirecte (mijloacele de producţie).
4. După substituibilitatea lor: - substituibile
- nesubstituibile.
5. După complementaritatea lor: - complementare (autoturismul şi benzina)
- necomplementare.
NEVOILE ŞI BUNURILE ECONOMICE sunt într-o dependenţă reciprocă constituind – scopurile
şi
– mijloacele activităţilor economice.
Toate aceste activităţi care privesc Cs (cercetarea ştiinţifică), P (producţia), R (repartiţia), S
(schimbul), C (consumul), în interdependenţa lor, formează economia societăţii. În reluarea lor
neîntreruptă şi în unitatea lor, aceste activităţi constituie procesul reproducţiei sociale.

1.3. Obiectul Economiei Politice

Procesul de alocare a resurselor rare, pe baza unui calcul economic, pentru realizarea de
bunuri proprii care să satisfacă nevoile de ordin economic, privit şi ca proces de creare prin muncă a
acestora, constituie activitatea economică a societăţii. Aceasta reprezintă o formă specifică a
activităţii sociale umane.
Activitatea economică, cu toate componentele ei şi în interdependenţa lor, formează
obiectul de studiu al Economiei Politice. În acest sens, Virgil Madgearu afirma că Economia Politică
este o ştiinţă socială, care are ca obiect de studiu viaţa economică [2].
Corespunzător opiniei după care Economia Politică reprezintă ştiinţa alegerilor eficace, s-au
formulat mai multe variante de definire a ştiinţei economice. John Kenneth Galbraith a propus o
cunoscută definiţie, conform căreia ştiinţa economică „studiază comportamentul uman ca o relaţie
între ţeluri şi resursele rare, care au întrebuinţări alternative“.
 William Sher şi Rudy Pinola, economişti americani, arată că ştiinţa economică „studiază
acţiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producţie, de schimb şi de consum al
bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate a cerinţelor nelimitate ale oamenilor“
[2].
Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie, sintetizând mai multe definiţii
ale ştiinţei economice, apreciază că „ştiinţa economică studiază resursele limitate pentru a produce
bunuri (mărfuri, produse) evaluabile şi a le distribui pe grupe“ [4] .
În concluzie, Economia este o ştiinţă socială care studiază activitatea economică, în cadrul
căreia oamenii, pe baza unui calcul economic, produc, repartizează şi schimbă bunurile ce le permit
să-şi satisfacă cel mai deplin posibil cerinţele nelimitate, cu ajutorul resurselor limitate de care
dispun, modificând în avantajul lor instituţiile care servesc drept suport acestei activităţi.
Problemele fundamentale ale organizării economice
 Ce mărfuri se produc și în ce cantități? De exemplu: se vor utiliza resurse rare pentru a
produce mai multe bunuri de consum(pizza)? Sau se vor produce mai puține bunuri de
consum și mai multe bunuri de investiții(cum ar fi cuptoare), care vor influența pozitiv pe
viitor producția și consumul?
 Cum se produc bunurile? Societatea trebuie să știe cine le va produce, cu ce resurse și cu ce
tehnologie. Ex: Se va produce energie electrică pe bază de petrol, cărbune sau combustibili
nucleari? Este acceptabil un nivel de poluare a solului mai mare sau mai mic?
 Pentru cine se produc bunurile? Sau, într-o formulare mai academică, cum se împarte
produsul național între diferitele gospodării? Există mulți săraci și puțini bogați? Cine au
veniturile cele mai mari: managerii, muncitorii sau proprietarii de pământ?[4]
Ramurile economiei politice
 Microeconomia – ramură a economiei politice care se ocupă cu studiul comportamentului
entităților individuale , cum ar fi piețele, firmele sau gospodăriile, și cu studiul proceselor şi
fenomenelor economice, al relaţiilor şi legăturilor cauzale şi funcţionale dintre acestea,
procese formate la nivelul organizaţiilor economice, al familiilor şi al unităţilor administrativ-
teritoriale de bază.
 Mezoeconomia analizează şi cercetează viaţa economică de la nivelul subramurilor,
ramurilor şi zonelor economice.
 Macroeconomia este o ramură a economiei care are ca obiect de studiu performanțele
globale ale economiei (fondată în 1936 de J.M.Keynes) - constituie totalitatea formelor de
activitate economică, desfăşurate în unitatea şi în interdependenţa lor – la nivelul unităţilor,
 al ramurilor şi al zonelor teritoriale – agregate pe plan orizontal şi vertical în cadrul unui
anumit teritoriu naţional [5].

1.4. Metoda Economiei politice

Între obiect şi metodă există o legătură organică; fără metodă ştiinţifică obiectul rămâne o
realitate necunoscută, iar metoda nu se poate forma şi perfecţiona decât în procesul investigării
obiectului dat.
Etimologic, cuvântul „metodă“ îşi are originea în limba greacă, methodos şi înseamnă „cale“,
„mijloc“, „mod de expunere“. Transpus în ştiinţă, termenul metodă, capătă înţeles de mod de
cercetare şi de modificare a realităţii obiective.
Metodele proprii ale Economiei sunt [1,2]:
Abstractizarea logică, ce constituie piatra unghiulară a metodologiei în cercetarea
economică. Ea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract, subiectul
cercetător separă, pe plan mental, laturile esenţiale de cele neesenţiale ale fenomenului studiat, pe
care le reţine sub formă de noţiuni. Abstractizarea este un procedeu subiectiv, constând din
neluarea în considerare, prin decizia cercetătorului, a aspectelor pe care el le consideră mai puţin
importante pentru definirea esenţei fenomenului studiat.
Analiza este un procedeu folosit datorită faptului că în procesul cunoaşterii ştiinţifice,
fenomenele şi procesele economice trebuie să fie descompuse în elementele ce le compun, pentru a
putea fi analizate în detaliile conţinutului lor.
Economia Politică utilizează, de asemenea, inducţia şi deducţia.
Inducţia reprezintă tipul de raționament ce pornește de la fapte particulare pe care le
transformă în modele generale, de la realități concrete care conduc la generalizări teoretice.
Folosirea inducţiei decurge din faptul că observarea faptelor, a realităţilor concrete este obligatorie
pentru cunoaşterea ştiinţifică. Pentru a pătrunde în esenţa proceselor şi fenomenelor economice, a
legilor acestora, inducţia trebuie completată cu deducţia, care constituie modul de raţionare invers –
de la general la particular. Pornind de la generalizarea teoretică, deducţia realizează aprofundarea
aspectelor concrete în tot ceea ce acestea au mai în detaliu, în esenţa lor.
Inducţia şi deducţia sunt, practic, moduri de desfăşurare a analizei în cercetarea economică.
Procesul de analiză poate fi privit şi din alte puncte de vedere.
Astfel, sub aspectul conţinutului său, analiza poate fi cantitativă (evaluare cantitativă a
fenomenului) şi calitativă (stabilirea conţinutului social al acestuia); din punct de vedere al
desfăşurării în timp a fenomenelor şi proceselor economice, analiza apare ca statică şi dinamică, iar
după sfera de cuprindere, avem microanaliza (realizată la nivelul unităţilor) şi macroanaliza
(realizată pe ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale).
Cercetarea economică, acordând cea mai mare importanţă analizei, o completează totuşi cu
sinteza care constă în stabilirea legăturilor dintre elementele fenomenului prin
reunirea lor mentală şi evidenţierea, pe această bază, a legilor care guvernează fenomenul respectiv.
Analiza şi sinteza nu se opun una alteia, ci se presupun, în procesul cercetării economice.
Metodologia cercetării în Economia Politică include şi folosirea mijloacelor matematice.
Această cerinţă se explică prin existenţa, nu numai a laturii calitative, ci şi a celei cantitative în cadrul
fenomenelor economice. Utilizarea matematicii ajută la definirea mai precisă, sub aspect cantitativ,
a fenomenelor economice. Dar, utilizarea matematicii trebuie să se facă paralel cu folosirea
mijloacelor metodologice care asigură cercetarea laturilor calitative ale vieţii economice a societăţii.
Prin modelare se asigură reproducerea matematică a unui proces economic, ceea ce permite
analiza factorilor care determină evoluţia cantitativă a procesului respectiv. În preocuparea pentru
metodologia cercetării economice este cunoscută şi tendinţa implicării factorului psihologic şi
sociologic. Psihologizarea şi abordarea sociologică a cercetării economice se justifică, într-o anumită
măsură, prin aceea că, în viaţa societăţii fenomenele şi procesele economice nu se întâlnesc într-o
stare pură, ci în strânsă legătură cu factorii psihici, juridici, tehnici etc., cu ansamblul factorilor
sociali. În sfârşit, între mijloacele metodologice utilizate de cercetarea economică trebuie menţionat
şi experimentul economic. Acesta presupune intervenţia programată în viaţa economică reală prin
diferite acţiuni, modificând anumite variabile și păstrându-le constante pe celelalte, cu scopul de a
verifica oportunitatea acelor acțiuni şi de a lua deciziile corespunzătoare.
 Capitolul 2. CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE
2.1.Sisteme economice

 Economia naturală este o formă de organizare şi funcţionare a activităţii economice

caracterizată prin faptul că nevoile de consum ale indivizilor sunt acoperite de bunuri
economice obţinute din producţia proprie, fără a exista etapa de schimb. Ea constituie prima
formă de organizare a economiei, în care produsele muncii se folosesc direct pentru consum,
de către producătorii lor.
Economia naturală a fost atotcuprinzătoare în societatea primitivă, preponderentă în
sclavagism şi feudalism, când fiecare gospodărie individuală executa toate operaţiunile, de la
obţinerea diferitelor materii prime până la pregătirea lor în forma definitivă pentru consum.
 Economia de schimb reprezintă o formă de organizare şi funcţionare a activităţii economice
caracterizată prin faptul că toți agenţii economici produc bunuri destinate schimbului prin
vânzare-cumpărare. Ea constituie sistemul economic care predomină în lumea
contemporană.
După unele opinii[4], există două sisteme teoretice de organizare şi de funcţionare a
economiei de schimb: sistemul economiei de piaţă; sistemul economiei de comandă.

2.1.1. Economia de schimb

 Economia de piață –indivizii și firmele private iau cele mai important decizii referitoare la
producție și costuri. un sistem de prețuri, piețe, profituri și pierderi stabilește ce, cum și
pentru cine se produce. Firmele produc bunurile cu cele mai mari profituri (ce se produce),
cu tehnologiile cele mai ieftine (cum se produce).Consumul este determinat de opțiunile
indivizilor cu privire la modalitatea de cheltuire a salariilor primite pentru munca prestată și
a veniturilor obținute din proprietate (pentru cine se produce). Forma extremă a economiei
de piață, în care statul nu deține aproape nici un rol economic, este așa numita economie
liberală (laissez-faire).
 Economia de comandă – deciziile referitoare la producție și repartiție aparțin în întregime
statului. Într-o economie ca cea a fostei URSS, statul este proprietarul majoritar al
mijloacelor de producție(pământul și capitalul), tot el este proprietarul și administratorul
întreprinderilor din toate sectoarele economice, el este cel care angajează muncitorii și cel
 care le spune cum să muncească. Statul decide care este destinația produsului societății pe
fiecare categorie de bunuri.
 Economia mixtă – este caracterizată de îmbinarea unor elemente preluate din sistemul
economiei de piață, cât și din sistemul economiei de comandă.

2.2. Economiile contemporane - economii mixte

În viața reală, nici unul dintre modelele teoretice de organizare ale economiei de piață nu
funcționează în formă pură. Ca urmare, în orice economie reală se îmbină elemente semnificative
din toate sistemele economice.
Diferenţierea tipurilor concrete de economie de piaţă are la bază, pe lângă alţi factori,
definirea poziţiei statului în economie în calitate de proprietar şi manager, precum şi gradul
intervenţiei sale de reglementare a mecanismelor concurenţiale, de corectare a dezechilibrelor, de
stabilire a regulilor de joc ale pieţei şi de sancţionare a infracţiunilor economice.
În principiu, tipurile de economie de piaţă sunt sisteme mixte bisectoriale (sector public şi
sector privat).
Într-o prezentare succintă, putem deosebi următoarele tipuri concrete de economie de
piaţă:
• tipul anglo-saxon (SUA, Marea Britanie, Canada);
• tipul vest european (Italia, Franţa);
• tipul de economie socială de piaţă (Germania, Austria, Olanda);
• tipul nordic (Suedia, Norvegia, Finlanda);
• tipul paternalist (Japonia).
Din perspectiva obiectivelor politicii economice a statelor cu economie de piaţă, putem vorbi
de:
• economie de tip neoliberal;
• economie socială de piaţă
Economia de piaţă de tip neoliberal implică stabilirea a numeroase obiective pe termen
scurt: menţinerea sau asigurarea echilibrului economic, respectiv, folosirea cât mai deplină a forţei
de muncă – reducerea şomajului, mobilitatea teritorială a forţei de muncă etc. –, echilibrul
balanţelor, echilibrul monetar ş.a., inclusiv pe termen lung, care privesc restructurările din
economie. Acest tip de economie (de piaţă), deşi foarte eficient din punct de vedere economic, este
generator de puternice disparităţi sociale, motiv pentru care o serie de ţări (Germania, Austria,
Olanda) au adus numeroase corecturi sociale: folosirea sistemului proporţional de impozitare cu
caracter progresiv în raport cu mărimea veniturilor realizate; utilizarea de „impozite negative“
(persoanele cu venituri sub minimul impozabil primesc o diferenţă până la nivelul respectiv); plata
unor ajutoare de şomaj; atribuirea de locuinţe sociale ieftine (sistem asemănător cu cel al repartizării
şi închirierii locuinţelor de stat la noi în ţară)[6].
Corecturile sociale la funcţionarea economiei de piaţă sunt de natură să reducă parţial
distanţele dintre modul de viaţă al celor avuţi şi al celor săraci, să dezamorseze mecanismele
stimulatoare de iniţiativă, în vederea asigurării condiţiilor pentru un trai demn şi decent pentru
munca depusă.

2.3. Piaţa: conţinut, tipologie, funcţii

Piaţa, privită ca un mecanism complex, se particularizează prin următoarele:

a. Un spaţiu economico-geografic, care desemnează limitele teritoriului de unde provin
ofertanţii şi solicitanţii şi unde se întâlnesc dorinţele lor exprimate sub forma de ofertă şi cerere.
b. Existenţa unui bun economic dat. Un bun poate fi un obiect tangibil sau un serviciu
netangibil, localizat în timp şi spaţiu, care prin proprietăţile sale funcţionale (fizice, performanţe,
servicii etc.) şi de imagine (marcă, design, mesaje etc.) poate să satisfacă o anumită nevoie. În aceste
condiţii, putem vorbi de piaţa unui produs, a unui serviciu, a unui factor de producţie. Piaţa poate fi
privită însă şi global, prin totalitatea bunurilor de un anumit fel, care fac obiectul schimbului;
c. Un timp „dat“, deoarece categoriile pieței, cererea şi oferta, se modifică de la o perioadă
la alta, evoluează mereu. Ca urmare, piaţa trebuie neapărat datată. Se poate vorbi de piaţa unui
anumit an, a unei anumite luni etc. ;
d. O confruntare între ofertă şi cerere, adică dintre o anumită cantitate dintr-un bun
specificat pe care unii agenţi economici sunt dispuşi să o cedeze la un preţ dat, contra plată,
cumpărătorilor şi o anumită cantitate din acelaşi bun, pe care alţi agenţi sunt dispuşi să o cumpere la
preţul respectiv, în momentul considerat. Pentru ca această confruntare să aibă loc trebuie să existe
autonomia de decizie a agenţilor economici care apar pe piaţă, ce „se opun unul altuia prin
urmărirea propriului interes, dar sunt legaţi în acelaşi timp printr-o solidaritate funcţională“ [4].
Numai aşa apare concurenţa, ca element esenţial al pieţei;
e. Un ansamblu de „populaţii“ capabile să exercite o influenţă asupra vânzărilor unui produs
sau, mai general, asupra activităţilor unei organizaţii. Aceste „populaţii“ sunt formate din indivizi,
familii, întreprinderi, instituţii etc., care privite împreună şi în interdependenţa lor, formează
condiţiile ce determină starea şi evoluţia ofertei şi cererii şi a raportului dintre ele.
 În concluzie, piaţa reprezintă spaţiul economico-geografic unde se confruntă, la un moment
dat, generând relaţii de vânzare-cumpărare, ofertele şi cererile unui bun economic, împreună cu
ansamblul colectivităţilor care influenţează starea şi evoluţia lor[5].

2.4.Fluxurile economice. Circuitul economic

Între agenţii economici se derulează o multitudine şi diversitate de tranzacţii, însoţite de

fluxuri economice corespunzătoare, ce formează un circuit similar cu circuitul sângelui în organismul
omenesc [4]. Teoria economică analizează fluxul circular al activităţii economice, pornind de la
ipoteza unui circuit închis, adică pentru fiecare agent sau sector instituţional mărimea fluxurilor
intrate este egală cu mărimea fluxurilor ieşite. Structura circuitului economic cuprinde: a) activităţile
economice; b) subiecţii economici; c) obiectul tranzacţiilor; d) tranzacţiile.
a. Activităţile economice reprezintă ansamblul operaţiilor care urmăresc, direct sau indirect,
satisfacerea trebuinţelor cu bunuri economice. Ele constituie cauza tranzacţiilor economice.
Operaţiile din cadrul economiei naţionale, după natura lor, pot fi grupate în trei categorii:
– operaţii cu produse şi servicii (producţia, schimbul şi consumul bunurilor economice);
– operaţii de repartiţie (plata salariilor, impozite, subvenţii, dobânzi, dividende etc.);
– operaţii financiare (modificarea activelor şi pasivelor agenţilor economici).
Orice tranzacţie se află în legătură cu cel puţin una din categoriile de operaţii menţionate.
b. Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional.
c. Obiectul tranzacţiilor economice îl constituie bunurile create (materiale şi servicii),
serviciile factorilor de producţie (munca, natura, capitalul) şi moneda.
d. Tranzacţiile pot fi diferenţiate în funcţie de operaţiile la care se referă, de obiectul
acestora etc. În cadrul economiei de schimb, majoritatea tranzacţiilor economice se realizează prin
intermediul pieţei, sunt tranzacţii de piaţă bilaterale .
Orice tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri în sens contrar. De exemplu, în
procesul vânzării-cumpărării de bunuri economice şi de servicii ale factorilor de producţie, deosebim:
• fluxul bunurilor şi al serviciilor factorilor (flux real – F1);
• fluxul monetar (F2);
• fluxul informațional (F3).
• Sinoptic aceste fluxuri se prezintă în figura de mai jos.
Schema de mai jos prezintă într-o formă sintetică tranzacţiile ce au loc între întreprinderi şi
menajuri. Se consideră că bunurile se creează numai de către întreprinderi şi sunt achiziţionate şi
utilizate în totalitate de gospodării. De asemenea, se face abstracţie de sectorul public, de agenţii
externi, de formarea patrimoniului şi nu se ţine seama de tranzacţiile şi fluxurile care au loc în
interiorul fiecărui sector[4].

Cheltuieli pentru bunuri de consum F2 Cerere

Ofertă F1
Bunuri de consum
ÎNTREPRINDERI F3 F GOSPODĂRII
(FIRME) 3
Informaţii (MENAJURI)

Serviciile factorilor de producţie: munca, pământul, capitalul

F1 Ofertă

Cerere F2
Venituri: salarii, rente, dobânzi

Fig.2. Fluxurile economice

 Capitolul 3. FACTORII DE PRODUCŢIE
3.1. Munca

Munca – este factorul de producţie primar, originar, regăsit în toate genurile de activităţi
sociale – reprezintă o activitate conştientă, specific umană, prin intermediul căreia care oamenii, cu
ajutorul uneltelor şi instrumentelor adecvate, îşi folosesc aptitudinile, competențele şi experienţa pe
care le dețin, în scopul producerii bunurilor ce sunt necesare satisfacerii necesităților lor imediate şi
de perspectivă. Munca, în calitate de factor de producţie, trebuie analizată din trei unghiuri de
vedere: 1. cantitativ; 2. calitativ; 3. structural.
1. Analiza cantitativă a muncii se realizează în legătură directă cu populaţia, factorul
demografic, în general. De fapt, populaţia constituie condiţia obligatorie a oricărei economii,
prezentându-se într-o dublă ipostază:
– ca suport al factorului muncă;
– ca destinatar virtual al rezultatelor producţiei (consumator). Populaţia, ca variabilă
neomogenă, se diferenţiază pe categorii, după conţinutul legăturilor cu economia şi după modul
cum se realizează ele. În acest sens, se disting mai multe categorii de populaţie.
POPULAŢIA TOTALĂ ia în calcul numărul persoanele rezidente pe teritoriul unei ţări şi
numărul cetăţenilor ţării respective ce locuiesc peste graniţă. Dimensiunile populaţiei totale depind
de: procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea, din evoluţia cărora reiese sporul
natural al populaţiei); dezvoltarea economico-socială; migraţia internaţională a oamenilor (imigraţia
determină creşterea unei populaţii, iar emigraţia o scade).
POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ include totalitatea persoanelor în limitele legale de
vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii. În
România limitele actuale sunt între 16–65 ani. Trebuie menţionat că datorită scăderii natalităţii,
apare tendinţa de îmbătrânire a populaţiei.
POPULAŢIA APTĂ DE MUNCĂ conţine toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care
pot să participe la muncă. Nu include persoanele invalide.
POPULAŢIA ACTIVĂ cuprinde toate persoanele implicate în procesul muncii în diferite
activităţi profesionale, inclusiv elevii, studenţii, ca şi persoanele aflate în perioada schimbării locului
de muncă. Prezintă maximă importanţă întrucât formează resursele de muncă ale unei naţiuni.
POPULAŢIA OCUPATĂ cuprinde persoanele implicate în activitatea economică, care
prestează efectiv o muncă. Dinamica şi ponderea numărului populației ocupate în totalul populaţiei
active sunt influențate de: capacitatea sistemului economic de creare a locurilor de muncă noi;
raportul dintre cererea şi oferta de muncă; motivaţia potențialilor angajați de a participa la
activitatea economică etc.
Raportul dintre populaţia ocupată (Po) şi populaţia totală (Pt) redă indicele de activitate a
populaţiei (Ip):
Ip = (Po / Pt) ∙100
Acest indice oscilează, în ţara noastră, între 45–46%, iar pe plan mondial are o tendinţă de
reducere.
Raportul dintre populaţia ocupată şi populaţia activă (Pa) exprimă indicele de ocupare (Io) a
forţei de muncă:
Io = (Po / Pa) ∙100
Dimensiunea cantitativă a factorului muncă este influenţată şi de durata săptămânală a
muncii. Aceasta a cunoscut o puternică tendinţă de reducere datorită creşterii productivităţii muncii;
în ultimele decenii s-a trecut de la 48 ore săptămânal la 40–42 ore, existând perspective de a se
ajunge în unele ţări la 35 ore de muncă pe săptămână.
2. În condiţiile economiei de piaţă dezvoltarea economică a unei ţări este condiţionată şi de
calitatea şi competenţa factorului de muncă. Calitatea lucrătorului este dată de cunoştinţele sale
profesionale şi culturale, reflectând potenţialul de muncă şi de creaţie al acestuia. Competenţa
lucrătorului reprezintă însăşi calitatea sa aflată în acţiune. Ea exprimă capacitatea, priceperea
lucrătorului în procesul muncii, în îndeplinirea atribuţiilor sale. Ridicarea calităţii forţei de muncă se
realizează în procesul formării profesionale şi a perfecţionării permanente a pregătirii. Teoretic,
educarea omului, pentru a corespunde solicitărilor profesionale cuprinde două părţi: a) formarea
pentru profesie (de obicei, în anii tinereţii); b) perfecţionarea în profesia care s-a format (are loc
permanent).
 POPULAŢIA TOTALĂ

16 65 B
POPULAŢIA ÎN VÂRSTĂ DE MUNCĂ
60 F

Persoane
POPULAŢIA APTĂ DE MUNCĂ
invalide

POPULAŢIA ACTIVĂ

Elevi, Resurse de muncă Persoane

studenţi, care îşi
militari în disponibile schimbă
termen locul de
muncă

POPULAŢIA Şomeri

OCUPATĂ

Fig. 3.1. Categorii de populație

Revoluţia ştiinţifico-tehnică a determinat trecerea de la efortul fizic preponderent la

afirmarea tot mai puternică a celui intelectual.
Prin procesele de automatizare, robotizare şi informatizare a producţiei, s-a schimbat locul şi
rolul omului în economie. Munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice.
3. Structura populaţiei active, respectiv distribuirea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri,
subramuri de activitate este considerată ca deosebit de semnificativă pentru amplitudinea
procesului dezvoltării. Această structură cunoaşte permanente schimbări cantitative şi calitative,
generate de progresul ştiinţifico-tehnic şi economic.
Repartiţia populaţiei pe cele patru sectoare: primar, secundar, terţiar, quaternar constituie
indicatorul cel mai des utilizat pentru evidenţierea mutaţiilor structurale. Astfel, evoluţia pe termen
lung a structurii populaţiei active pe cele patru sectoare arată că sectorul primar s-a diminuat
continuu, cel secundar s-a dezvoltat şi apoi, s-a restrâns, în timp ce terţiarul a „triumfat“, iar
quaternarul are largi perspective de dezvoltare.

3.2. Natura

Natura, ca factor de producţie primar, cuprinde totalitatea resurselor brute care nu au

suferit o prelucrare anterioară, care pot fi utilizate la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor.
Factorul de producţiei natural include pământul (solul), apa, aerul, energia solară sau eoliană,
pădurile, resursele minerale etc.
 Factorul natură are un caracter permanent restrictiv (limitat), amplificând caracterul limitat
al tuturor celorlalţi factori de producţie.
Dintre elementele naturale, cel mai important este pământul, care include [7]:
a. suprafeţele agricole;
b. suprafeţele de păşuni naturale, păduri, jungle;
c. suprafeţele oceanelor şi mărilor;
d. suprafeţele deşerturilor şi a zonelor îngheţate;
e. suprafeţele construite sau ocupate cu construcţii;
f. substanţele chimice din scoarţa terestră şi atmosferă.

3.3. Capitalul

Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor și a mijloacelor bănești acumulate şi reproductibile,

care, utilizate prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, face posibilă sporirea randamentului
acestora, astfel contribuind la producerea de noi bunuri economice cu o valoare mai mare.
Capitalul real are o valoare intrinsecă, și este concretizat în bunuri de producţie, fabrici, uzine,
utilaje etc., care sunt implicate în
activitatea economică.
Capitalul nominal nu are o valoare de sine stătătoare, şi nu este implicat direct în activitatea
economică, ci este regăsit sub forma
titlurilor de proprietate asupra unor valori reale, dând astfel dreptul de a însuşi o parte din veniturile
activității economice.
Capitalul fix constituie partea capitalului tehnic format din bunuri de lungă durată, care
participă la mai multe circuite productive și își transferă valoarea în mod treptat asupra bunurilor
nou create. În componența capitalului fix intră:
a) clădiri, care asigură condiţiile generale pentru desfăşurarea procesului productiv;
b) echipamentele de producție (utilaje, instalații), care reprezintă componenta activă a
capitalului fix, formând capacitatea de producţie întreprinderii respective.
Capitalul circulant cuprinde componentele capitalului tehnic constând în bunuri de consum
intermediar, care participă la un singur circuit productiv, se consumă în întregime şi își transferă
valoarea dintr-o dată bunurilor nou create. Este format din materii prime, materiale auxiliare,
combustibil, energie, apă, ambalaje, piese de schimb, materiale de protecţie, semifabricate,
producţie neterminată etc.

Circuitul capitalului exprimă trecerea elementelor acestuia prin stadiile de aprovizionare,

producție și vânzare și transformarea lor din formă bănească în formă productivă și formă marfă.
Primul stadiu îl reprezintă cel al aprovizionării, în cadrul căruia care capitalul bănesc (Kb) se
transformă în elemente de capital fix (Kf), capital circulant (Kc), care formează capitalul productiv (Kp)
și se plătesc salariile;
În stadiul al II-lea, cel al producției, are loc utilizarea, consumarea şi transformarea
capitalului tehnic, împreună cu ceilalți factori de producţie, în bunuri materiale sau servicii destinate
vânzării ca mărfuri pe piaţă (M);
Stadiul al III-lea al circuitului capitalului constă în transformarea mărfurilor obținute în bani
(K’b), de la care s-a pornit iniţial, însă cu un spor cantitativ, care reprezintă valoarea adăugată.
Schematic acest flux se prezintă astfel:

Pentru întreprinderile care funcţionează rentabil K'b>Kb, suma cu care valoarea adăugată
depăşeşte costul celorlalţi factori de producţie (salarii, rentă, dobândă) reprezintă profitul sau
venitul întreprinzătorului.
Fluxul circular al capitalului se reia de mai multe ori, atât timp cât activitatea economică
respectivă se desfășoară. Circuitul capitalului, privit ca proces neîntrerupt, care se repetă continuu,
constituie rotaţia capitalului. Timpul în care elementele capitalului tehnic, trecând prin toate stadiile
și formele menționate, revin la forma inițială, reprezintă durata unei rotații, iar numărul de circuite
într-o perioadă dată, de obicei un an, exprimă viteza de rotaţie a capitalului.
Asupra acestui indicator acţionează, cu efecte contradictorii, diverşi factori. Astfel, în
general, între viteza de rotaţie şi ponderea capitalului fix în totalul capitalului unei întreprinderi
există un raport invers proporţional. De asemenea, creşterea componentei fixe a capitalului se
manifestă în paralel cu reducerea necesarului relativ de capital fix, deci a mărimii capitalului fix ce
revine unei unităţi de producţie, tendinţă caracteristică economiilor dezvoltate.
Exemplu:
O societate comercială „X“, cu un capital (Kx) de 4 milioane dolari obţine un profit de 400
000 dolari la fiecare trei luni, cât durează o rotaţie. Întreprinzătorul unei noi societăţi comerciale
vrea să cunoască ce capital (Ky) ar trebui să aibă societatea lui, pentru a obţine un profit anual egal
cu al societăţii „X“, în condiţiile în care în domeniul de activitate respectiv se poate realiza:
a. o rotaţie a capitalului pe an;
b. două rotaţii ale capitalului pe an.

Se cere:
1. mărimea capitalului societăţii „Y“;
2. să se argumenteze ce influenţă a avut viteza de rotaţie asupra mărimii capitalului.
Rezolvare:
1.a. Prax = Prr ∙ Nr = 400 000 $ · 4 = 1 600 000 $, unde:
Prax – masa anuală a profitului societăţii „X“ pe care vrea să o realizeze societatea „Y“;
Prr – profitul pe o rotaţie;
Nr – numărul de rotaţii pe an.
Ky = Kx ∙ Nr = 4 000 000 $ · 4 = 16 000 000 $.
1.b. Ky = 4 000 000 $ · 2 = 8 000 000 $.
2. În prima situaţie, când se realizează o singură rotaţie, Ky are o valoare mult mai mare
decât Kx (16 000 000 $ > 4 000 000 $). În condiţiile în care viteza de rotaţie a crescut (Nr = 2), Ky s-a
diminuat la 8 000 000 $, însă societatea va obţine acelaşi profit anual.
Problematica factorului capital nu se rezumă la concept, forme şi flux circular, ci include, în
mod obligatoriu, aspecte legate de formarea, utilizarea şi înlocuirea capitalului fix.
1. Formarea şi reînnoirea capitalului fix implică utilizarea noţiunilor de stoc şi flux. Stocul
presupune capitalul evaluat (fizic sau valoric) la un moment dat. Fluxurile se referă la mişcarea în
timp a volumului capitalului, în formă reală sau monetară.
 2. Utilizarea sau consumul capitalului fix desemnează deprecierea bunurilor de capital fix
care apare în decursul perioadei de funcționare a lor, ca efect al uzurii normale şi al învechirii ce
poate fi estimată.
3. Scoaterea din funcţiune se impune ca urmare a deprecierii capitalului fix , cauzată de
uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică constă în pierderea treptată a proprietăţilor tehnico-productive ale capitalului fix
şi implicit a valorii sale, ca urmare a utilizării lui în procesul de producţie sau datorită acţiunii
obiective a factorilor naturali. Prin uzura morală a capitalului fix sau uzura involuntară se înţelege
deprecierea valorică, sau valorică şi tehnico-productivă a capitalului fix, înainte de uzura sa fizică
deplină, datorită progresului tehnic. Înlocuirea capitalurilor fixe se realizează prin amortizare.
Amortizarea reprezintă procesul de includere treptată în costul de producţie al unei fracţiuni
din valoarea capitalurilor fixe, care se recuperează prin preţul de vânzare şi se foloseşte la
constituirea capitalului bănesc necesar înlocuirii bunurilor – capital fix, atunci când se termină durata
lor de viaţă tehnică.

Sumele recuperate prin amortizare (expresia valorică a uzurii) se acumulează în fondul de

amortizare, destinat înlocuirii utilajelor şi maşinilor uzate, scoase din funcţiune.
Deoarece capitalul fix are o durată de funcţionare mai mare de un an, mărimea anuală a
amortizării (A) se stabileşte după relaţia:
A = (V + d – Vr) / T,
unde V –reprezintă valoarea iniţială a elementului de capital fix;
d – cheltuielile ocazionate de scoaterea din funcțiune a capitalului fix;
Vr – valoarea reziduală (valoarea posibil de recuperat după scoaterea din uz a capitalului fix);
T – durata de timp estimată în care va funcţiona capitalul fix (număr de ani) [8].
Exemplu:
Să se calculeze suma anuală a amortizării, cunoscându-se următoarele elemente:
preţul de achiziţie a utilajului (V) = 10.000.000 u.m. (unităţi monetare); veniturile obţinute din
casarea utilajului (Vr) = 300.000 u.m.; cheltuielile făcute cu demontarea utilajului (d) = 100.000 u.m.;
durata de funcţionare a utilajului (T) = 10 ani.
A = (10 000 000 – 300 000 + 100 000): 10 = 980 000 u.m.
Rezultă că amortizarea anuală este de 980.000 u.m. Presupunem că prin folosirea acestui
utilaj se obţin anual 1.000 de produse; în costul fiecărui produs se vor include 980 u.m.,
reprezentând cheltuielile cu amortizarea aferente utilajului folosit.
Pe baza amortizării anuale se calculează rata (norma) de amortizare (Ra) cu ajutorul
formulei:
Ra = (A / V) ∙ 100.
În exemplul de mai sus vom avea:
Ra = (980 000 / 10 000 000) 100 = 9,8%.

3.4. Progresul ştiinţifico-tehnic contemporan. Resursele informaţionale

În general, progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care
activitatea economică, în totalitatea sa, devine mai eficientă. Principalele realizări se referă la
următoarele aspecte:
– înnoirea, modernizarea şi diversificarea produselor;
– perfecţionarea echipamentelor şi a tehnologiilor de fabricaţie;
– transformările în natura şi structura surselor de materii prime şi de energie;
– îmbunătăţirile în domeniile comercializării bunurilor, ale transporturilor şi ale
comunicaţiilor;
– implementarea metodelor moderne de organizare a producţiei, de marketing şi de
management etc.
În evoluţia sa, progresul tehnic s-a materializat atât în îmbunătăţiri curente ale factorilor de
producţie, cât şi în modificări ample, profunde pe baza noilor descoperiri ştiinţifice. În perioada
actuală, ameliorarea calitativă a factorilor de producţie este o rezultantă a cercetării ştiinţifice,
expresie a faptului că societatea parcurge o cuprinzătoare revoluţie ştiinţifico-tehnică.
În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele informaţionale. Ele
reprezintă totalitatea cunoştinţelor pe care omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-
sociale, precum şi prin activitatea curentă de producţie desfăşurată în toate domeniile.
 Amplificarea resurselor informaţionale, a informaticii, defineşte o etapă superioară în
dezvoltarea societăţii, caracterizată prin transferul de inteligenţă de la om la maşină. Informaţia,
care înainte avea rol de intermediar între factorul uman şi ceilalţi factori de producţie, intervine
astăzi în mod direct în activitatea economică, în cea de producţie în mod special. Toate aceste
elemente justifică considerarea resurselor informaţionale ca factor de producţie distinct.
Informaţia, devenită factor de producţie, a ajuns resursa cea mai importantă a creşterii
productivităţii muncii. Ea este o resursă similară unor materii prime sau materiale, dar prelucrabilă
prin mijloace specifice. Produsele-program constituie o marfă caracteristică epocii moderne, ce are o
utilitate care nu suferă deprecieri prin folosire, dimpotrivă, posedă valenţe de îmbunătăţiri calitative
pe măsura consumului.
Producerea de informaţii, în sensul actului de creaţie ştiinţifică, prin care este generat
progresul tehnic constituie procesul de inovare. Informaţia creată, formată din noile idei în raport cu
orice domeniu de activitate, reprezintă inovaţia.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi:
• informaţia nu se găseşte în natură, ci este generată şi produsă de către om şi societate;
• nu se consumă şi nu se uzează, ci se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp, devenind din ce
în ce mai eficientă, de o utilitate mai mare;
• după ce se amortizează din punct de vedere economic (cheltuielile cu suportul, copierea şi
transmiterea informaţiei), devine o resursă inepuizabilă;
• informaţia nu se pierde decât dacă i se distruge suportul fizic (hârtia, filmul, discul, banda
magnetică etc.), dar cum, de obicei, ea se găseşte în mai multe copii, riscul este minim;
• informaţia, în cea mai mare măsură, rămâne; ea nu mai este copiată sau nou produsă într-un
nou ciclu de producţie.
Avuţia informaţională – componentă a avuţiei naţionale – creşte o dată cu formarea
băncilor şi bazelor de date, cu constituirea
unui fond de programe informatice şi cu fiinţarea unor reţele teleinformatice, care fac informaţia
disponibilă utilizatorilor sociali şi individuali.
Interdependenţa dintre resursele informaţionale şi factorul uman a determinat apariţia
conceptului de capital uman, respectiv, stocul de experienţă şi cunoştinţe acumulate şi înmagazinate
în fiinţa umană, care constituie pentru posesorii lor un venit potenţial viitor pe baza serviciilor
productive furnizate.
Din perspectiva dezvoltării omenirii, mileniul trei va fi caracterizat de ritmul înalt de creştere
a sectorului quaternar.
 3.5.Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea lor, creşterea continuă şi

diversificarea cerinţelor impun descoperirea celor mai raţionale şi eficiente modalităţi de combinare
şi utilizare a resurselor economice.
De altfel, funcţia antreprenorială a managementului este de a maximiza rezultatele
investiţiei de capital [9]. În acest scop, conducerea combină factorii de producţie în modul pe care-l
consideră cel mai bun.
Dacă factorii de producţie sunt, în acelaşi timp, divizibili şi adaptabili, au loc două procese
simultane, interdependente, specifice combinării factorilor de producţie: complementaritatea şi
substituibilitatea (interşanjabilitatea).
Complementaritatea vizează, în special, latura tehnică a combinării factorilor de producţie şi
se referă la procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative, structurale şi calitative ale
resurselor economice, care participă la obţinerea unui bun. Astfel, la o producţie dată, o anumită
cantitate dintr-un factor de producţie se uneşte doar cu o cantitate fixă din ceilalţi factori, luându-se
în considerare structura şi calitatea lor, latura tehnică şi economică a combinării lor.
Complementaritatea este influenţată de progresul ştiinţifico-tehnic, care provoacă mutaţii în
raportul cantitativ dintre factorii de producţie asociaţi, precum şi în structura şi calitatea lor,
generând consecinţe asupra nivelului costului de producţie şi al profitului.
Substituibilitatea relevă, în mod deosebit, latura economică a combinării resurselor,
reprezentând procesul prin care o anumită cantitate dintr-un factor de producţie sau din unele
elemente materiale ale acestuia se înlocuieşte printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei sau chiar ale unei producţii mai mari.
Decizia de substituire a factorilor de producţie este fundamentată pe bază de calcul a
următorilor indicatori: rata marginală de substituire (RMS), productivitatea marginală a factorilor de
producţie (Wm), randamentul marginal al factorilor de producţie (Rm), coeficientul de elasticitate a
producţiei (Ep).
În analiza substituirii factorilor de producţie, vom urmări dinamica raportului dintre muncă
(M) şi capital (K). Pentru obţinerea unui anumit nivel al producţiei (Q) apare necesară combinarea
unei cantităţi de muncă cu o cantitate dată de capital. Deci:
Q = f (M, K).
Dacă M = 0 sau K = 0, se anulează şi funcţia de producţie: f (0, K) = f (M, 0) = 0.
 Dacă factorul K rămâne constant, iar factorul M se modifică, atunci se va schimba şi funcţia
respectivă.
Prin sporirea numărului de lucrători: ΔM = M2 – M1, modificarea volumului producţiei va fi:
ΔQ = Q2 – Q1 = f (M2, K) – f (M1, K).
În situaţia factorului M, legea randamentelor descrescătoare indică faptul că la un volum dat
al utilajelor, de un anume nivel tehnic, orice sporire a nivelului ocupării va însemna o creştere din ce
în ce mai lentă a producţiei (fig. 3.2.).
Q

Qmax
Q2

Q1

M1 M2 Mmax M
Fig. 3.2. Corelaţia dintre creşterea factorului muncă şi sporirea producţiei

Rm reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută prin mărirea cu o unitate a unui factor
de producţie, ceilalţi rămânând constanţi.
Orice unitate suplimentară din factorul M va adăuga mai puţin la producţia totală decât
unitatea precedentă, fapt reflectat prin relaţiile:

dQ d 2Q
 Q'M  0  Q"M  0
dM dM 2

În cercetarea substituirii factorilor de producţie prezintă importanţă stabilirea izocuantei,

care reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile între doi sau mai mulţi factori de producţie ce pot fi
utilizaţi pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie.
Analizând combinarea factorului capital şi a factorului muncă (rezultatele pot fi generalizate
şi pentru situaţiile în care munca este asociată cu „n“ factori) se constată că acelaşi nivel al
producţiei Q1 (vezi fig. 3.3.) poate fi obţinut folosind o cantitate Ka de echipament şi Ma de muncă
sau Kb, respectiv Mb.
 Fig. 3.3. Variante de combinare a factorului capital şi a factorului muncă

RMS între doi factori (în exemplul prezentat, K şi M) reprezintă cantitatea dintr-un anumit
factor necesară pentru a compensa pierderea potenţială de producţie dacă scade cu o unitate
folosirea celuilalt factor.

Se calculează cu relaţia:

K
RMS M/K  
M

Aceasta desemnează panta izocuantei ce trece prin cele două puncte (Ma, Ka), (Mb, Kb).
Deoarece unul din factori creşte, iar celălalt scade, RMS are semn negativ. RMS se poate determina
şi cu formula:
dK f 'M
RMS M/K   
dM f 'K

f 'M şi f 'K reprezintă productivitatea marginală a celor doi factori într-un punct oarecare.
Productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wm) exprimă sporul de producţie
obţinut (ΔQ) prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv (ΔX), ceilalţi factori rămânând
constanţi. Relaţia de calcul a Wm este următoarea:
Wm = ΔQ/ ΔX.
RMS se află într-un raport invers proporţional cu productivitatea marginală a factorilor
substituiţi.
Randamentul marginal al factorilor de producţie, împreună cu RMS, fundamentează limita
până unde poate spori un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi, pentru a se obţine
maximum de producţie.
Combinarea factorilor de producţie are anumite limite. Agenţii economici dispun de un număr
restrâns de posibilităţi de asociere a resurselor economice. De asemenea, procesul de combinare
trebuie să asigure o minimizare a costului fiecărui factor de producţie şi să ţină seama de cerinţele
legii randamentelor neproporţionale. Această lege exprimă relaţia ce există între volumul producţiei
obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
În practică există randament constant, randament de scară crescătoare, randament de scară
descrescătoare.
În situaţia randamentelor constante, o anumită sporire a producţiei necesită o creştere
corespunzătoare a factorilor; triplarea producţiei presupune triplarea cantităţii de factori de
producţie.
În ceea ce priveşte randamentele de scară crescătoare, o mărire proporţională a volumului
producţiei impune o sporire, mai puţin decât proporţională a cantităţii de factori de producţie;
dublarea producţiei necesită mărirea resurselor alocate, însă mai puţin decât dublul lor.
În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei
determină o sporire mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor; dublarea volumului
producţiei cere o creştere mai mult decât dublul factorilor de producţie.
Combinarea şi utilizarea factorilor de producţie nu pot face abstracţie nici de legea
randamentelor marginale descrescânde, sesizată de D. Ricardo şi P. Turgot.
Alinierea ofertei la cerinţele pieţei, promovarea celor mai moderne metode de management
şi de marketing de către agenţii economici reprezintă, de fapt, conţinutul şi scopul procesului de
combinarea factorilor de producţie.
 Capitolul 4. TEORIA CONSUMATORULUI
4.1. Abordarea cardinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

În sens economic, utilitatea reprezintă capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a
satisface o nevoie economică și de a genera satisfacție prin utilizarea sa în producție sau în consumul
final personal.
Alegerile consumatorilor sunt generate atât de calculele economice (urmărind maximizarea
avantajelor din resursele de care dispun) cât și de elemente psihologice și sociologice ce
caracterizează comportamentul consumatorilor. Aceste alegeri sunt de maximă importanță pentru
întreprinzători; în calculele lor, ei trebuie să țină cont de deciziile cumpărătorilor, motiv pentru care
se justifică ample studii de piață.
Teoria cardinală presupune că un consumator acordă fiecărei cantități dintr-un bun folosit o
utilitate, exprimată printr-un număr de unități, denumite utili. De exemplu, admitem că un
consumator acordă următoarele utilități:
- pentru o cămașă – 5 unități de utilitate
- pentru două cămăși – 8 unități de utilitate
- pentru o pereche de pantaloni-10 unități de utilitate
- pentru o pereche de pantaloni blue jeans – 20 unități de utilitate
Calculul economic al consumatorului se fundamentează pe două legi:legea descreșterii
utilității marginale; legea egalității utilităților marginale.
Ipoteza descreșterii utilității marginale (enunțată de psihologul H.Gossen): când cantitatea
consumată dintr-un produs crește, utilitatea marginală a produsului tinde să se diminueze.
Utilitatea totală
Utilitatea totala (U) este expresia satisfacției totale pe care consumatorul (individual) o
simte in urma consumării unei anumite cantități dintr-un bun dat sau din mai multa bunuri.
Daca este vorba de utilitatea totala a unui bun oarecare X, aceasta va fi exprimata de relația:
Utilitatea marginală (Um)reprezintă variația utilității totale (ΔUt) cauzată de creșterea cu o unitate
(Δx) a cantității consumate dintr-un anumit bun. Utilitatea marginală indică sensul și ritmul în care se
modifică utilitatea totală, atunci când cantitatea consumată din bunul x crește[9].
Deci: Um=ΔUt/Δx
Exemplu:
Presupunem că din marfa X se găsesc pe piață la dispoziția cumpărătorilor 6 unități din care
5 sunt necesare pentru satisfacerea unui ansamblu de nevoi , iar ultima unitate depășește nevoile
consumatorilor.
 Din analiza datelor, constatăm o descreștere a utilității marginale și o creștere a utilității
totale, dar cu sporuri descrescânde.
Tabel 4.1. Relația dintre utilitatea totală și utilitatea marginală
Unitatea de bun economic Utilitatea marginală Utilitatea totală
I 100 100
II 80 180
III 60 240
IV 45 285
V 20 305
VI 0 305

Consumatorul, căutând să maximizeze utilitatea totală, consumă din fiecare bun o anumită
cantitate astfel încât utilitățile marginale ale diverselor bunuri să fie egale. Această lege exprimă
faptul că un om rațional va urmări să-și satisfacă o nevoie oarecare atât timp cât o altă nevoie mai
importantă nu i-a apărut. Pe măsură ce cantitatea consumată crește, consumatorul nu va continua
să consume dintr-un bun care-i va procura o utilitate suplimentară inferioară celei obținute prin
sporirea cu o doză a consumului altui bun.
Exemplu:
Presupunem că fiecare unitate din două bunuri diferite(A,B) are același preț (100u.m.) și că
aceste bunuri au scările de utilitate marginală trecute în tabelul de mai jos.
Dacă consumatorul dispune de resurse bănești suficiente va cumpăra 4 unități din A și 2
unități din B și va obține o utilitate totală
Ut=(10+8+5+2)+(8+2) = 35

Produs A Utilitate marginală Produs B Utilitate marginală

Prima unitate 10 Prima unitate 8

A doua unitate 8 A doua unitate 2

A treia unitate 5 A treia unitate 0

A patra unitate 2

A cincea unitate 0
 4.2. Abordarea ordinală a utilităţii şi echilibrul consumatorului

Teoria ordinală presupune așezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport cu
preferințele consumatorului. Exemplu: ordinea preferințelor unui consumator este următoarea:
I-o pereche de pantaloni blue jeans
II-o pereche de pantaloni
III-o cămașă.
Funcția de utilitate ordinală asociază un număr, un indicator de satisfacție sau de utilitate
diferitelor cantități de bunuri consumate, x1,x2,…..xn, de către un consumator rațional. Pentru
simplificare vom presupune că alegerea se rezumă la două bunuri. U=U(x,y).
Utilitatea marginală a fiecărui bun reprezintă suplimentul de utilitate care rezultă din
consumul unei unități suplimentare din acel bun.
Programul de consum (rețeta de consum) constă în specificarea unor combinații din bunuri
diferite (x,y,z,…w) consumate în diferite cantități, care îi asigură unui consumator dat un anumit
nivel de utilitate (satisfacție) agregată[10].
În figura de mai jos sunt reprezentate 4 programe de consum (punctele P1, P2, P3, P4) care
exprimă combinații între cantități diferite din bunurile x și y. Două sau mai multe programe de
consum sunt echivalente, dacă ele asigură consumatorului un nivel constant de satisfacție, prin
combinațiile respective obținându-se aceeași utilitate agregată (Ua); în felul acesta consumatorul nu
are preferințe pentru unul sau latul din programe. Rezultă: dacă Ua(P1) = Ua(P2) = Ua(P3) = Ua(P4),
atunci P1, P2, P3, P4 sunt programe echivalente.
Curba AB care unește ansamblul combinațiilor din bunurile x și y, ce oferă consumatorului
aceeași satisfacție (utilitate agregată) poartă numele de curbă de indiferență sau isophelimă (din
grec. Iso=aceeași și phelimite=satisfacție, plăcere).

Fig.4.1. Curba de indiferență

 Consumatorul se va afla la echilibru doar în punctul de tangentă al dreptei bugetului la una
din curbele de indiferență. Acest punct există în mod necesar și este unic. Poziția punctului de
echilibru M a unui consumator rațional caracterizează în același timp:
- Nivelul maxim de utilitate pe care consumatorul îl poate atinge și
- Structura preferată de consum, adică coordonatele Xm și Ym.
Deoarece în orice punct al curbei de indiferență RMS = -dy/dx = U’x/U’y, iar panta dreptei
bugetului este dy/dx= -Px/Py, în punctul M avem:

U ' x Px

U ' y Py

Sau
U'x U' y

P' x P' y

Deci la echilibru (optim) raportul utilităților marginale este egal cu raportul prețurilor sau
utilitățile marginale divizate la prețurile produselor respective sunt egale.

Fig. 4.2.Punctul de optim al consumatorului

 Capitolul 5. TEORIA CERERII
5.1. Cererea si prețurile

Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun pe care agenții economici – individ,
întreprindere, grup – sunt dispuși să o cumpere, într-o perioadă determinată de timp, pentru diverse
niveluri de preț, celelalte variabile fiind presupuse stabile. Manifestarea cererii are loc numai atunci
când, în situația unei anumite oferte, sunt întrunite, concomitent, următoarele condiții: existența
nevoii (rațională sau nu), existența solvabilității la nivelurile de preț date, opțiunea pentru
achiziționare. Nevoile, dorințele, gusturile și alte forme ale mobilurilor motivaționale formează baza
psihologică a cererii, iar solvabilitatea, împreună cu opțiunea de cumpărare, constituie condițiile
necesare pentru concretizarea nevoii în cerere. Curba cererii individuale este reprezentată grafic mai
jos.

Fig.5.1. Curba cererii individuale

Cererea este un act individual (al unui individ, al unei întreprinderi) însă formarea preţurilor
depinde de confruntarea cererii totale cu oferta totală a unui bun. Cererea totală a unui bun se
calculează însumând cantităţile cerute de către fiecare consumator:

n
C t   Ci ( p )
i 1

Ct – cererea totală a unui bun pentru un preţ dat; n – numărul de consumatori;

Ci – cererea consumatorului „i“ în funcţie de preţul „p“ (i = 1, 2, 3, …, n).
 Curba cererii totale constituie suma „orizontală“ a curbelor cererilor individuale ale unui
produs. Dacă Cx şi Cy reprezintă curbele cererii a doi consumatori pe o piaţă ipotetică, pentru un preţ
dat p1, cererile celor doi consumatori sunt [11] (Qcx + Qcy) (p1).

Cy
Cx

Ct
P1

Qcy Qcx Qct=Qcx+Qcy Qc

Fig.5.2. Curba cererii totale

5.2.Factorii determinanţi ai cererii

Cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă, în funcţie de evoluţia
factorilor care o determină, considerând că diferitele niveluri de preţuri nu se modifică.
Prin intermediul relaţiei C=f (x1, x2, …xn) este surprinsă dependenţa cererii de factorii care-i
determină mişcarea. Factorii cu importanța cea mai mare în influenţarea creşterii sau reducerii
cererii pe piaţa unui anumit bun sunt: nevoile sociale; veniturile populaţiei; preţurile; factorul
demografic; factorul psihologic şi sociologic.
1. Nevoile fac ca cererea să fie un act calculat şi raţional, precum şi un act condiţionat;
2. Dependenţa cererii de venituri este directă, deoarece ea reprezintă, de fapt, principala
direcţie pe care o iau veniturile;
3. Nivelul preţurilor, raporturile dintre ele, modificarea lor reprezintă elementele esenţiale
în formarea şi mişcarea cererii;
4. Factorii demografici (numărul populaţiei, numărul familiilor, componenţa familiilor pe
grupe de vârstă, pe sexe etc.) influenţează volumul şi structura cererii;
5. Factorii psihologici şi sociologici au o influenţă puternică asupra cererii populaţiei.
Deosebirile de preferinţe, de atitudini faţă de un bun sau altul, îşi găsesc explicaţie, într-o anumită
măsură, în caracterul particular al fiecărui individ, în natura sa psihică.
 5.3.Legea cererii

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului unitar al unui bun și schimbarea

cantității cerute reprezintă conținutul legii generale a cererii: mărimea cererii pentru un produs
variază în raport invers cu nivelul prețului său.
Relaţia negativă între preţ și cerere are drept cauze efectul de substituție şi efectul de
venit.
Efectul de venit apare atunci când preţul unui bun scade, antrenând creşterea indirectă a
venitului, întrucât aceeaşi sumă de bani permite consumatorului să-şi mărească cumpărăturile din
acel produs, ceea ce echivalează cu o sporire a venitului său.
Efectul de substituţie apare în situaţia când preţul unui bun creşte, ceea ce diminuează
puterea de cumpărare a venitului, generând orientarea acestuia spre un bun al cărui preţ s-a redus.
Venitul eliberat se va folosi pentru cumpărarea unor bunuri considerate „superioare“.

Tabel 5.1. Relaţia dintre cerere şi preţ

Prețul unitar al bunului X(lei) Cantitatea cerută (unități/săptămână)

1000 400

900 800

800 1200

700 1600

600 2000

500 2400
 5.3.1.Excepţii (paradoxuri) de la legea generală a cererii

Acestea desemnează situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul, iar diagrama
cererii are pantă pozitivă.
a) Paradoxul Giffen – studiat și argumentat în secolul al XIX-lea de către economistul
irlandez R. Giffen: când are loc creşterea generalizată a preţurilor, gospodăriile aflate în pragul
subzistenței îşi reduc consumul din bunurile alimentare cu valoare nutritivă ridicată, crescând
achiziţiile de alimente cu valoare nutritivă redusă. Pentru „bunurile inferioare“*cererea este o
funcţie crescândă faţă de preţ, scăderea preţului generează reducerea cantităţilor cumpărate
datorită preponderenţei efectului de venit asupra efectului de substituţie;
b) Paradoxul de snobism - consumul ostentativ – sesizat de T. Veblen, care a arătat că actul
de cumpărare a unui bun mai depinde şi de anticipaţiile consumatorului asupra evoluţiei venitului şi
preţului, precum şi asupra promovării sale pe scară socială;
c) Paradoxul Rugină – care se manifestă în economiile grav dezechilibrate, cu inflaţie intensă
şi de durată[12], atunci când creșterile de prețuri conduc la estimări de creșterii viitoare, și astfel
consumul crește –poate fi descris prin curbele anormale sau frânte ale cererii.

5.4. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii este studiată în următoarele forme:

A) Elasticitatea cererii în funcție de preţ (Ec/Px) reprezintă reacţia cantităţii cerute dintr-un
anumit bun atunci când prețul său se modifică. Intensitatea acestei reacţii se exprimă cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, calculat conform formulei:

Qc P
Ec / p  :
Qc 0 P0
În care:
P0– preţul inițial;
Qc0 – cantitatea cerută inițial;
Δ – modificarea celor două variabile (Q şi P);
Ţinând seama de intensitatea reacţiei faţă de schimbările preţurilor putem distinge
următoarele situaţii:
a. în situația în care –1<Ec/p<0, cererea este inelastică sau slab elastică. Această situaţie o
întâlnim la produsele de primă necesitate (de exemplu: bunurile alimentare şi agricole) şi la
produsele complementare altora (de exemplu: benzină – automobil), a căror cerere depinde mai
mult de cererea produsului principal;
b. atunci când Ec/p = 0, cererea este rigidă;
c. atunci când Ec/p = –1, cererea are o elasticitate unitară (exemplu: creşte preţul cu 10%, iar
cererea pentru acel produs se diminuează cu 10%);
d. atunci când Ec/p< –1, cererea este elastică (în exemplul dat Ec/p = –2,5, ceea ce înseamnă că
atunci când preţul se reduce cu 1%, cererea creşte cu 2,5%).
e. Atunci când Ec/p 
cererea are o elasticitate ce tinde spre infinit; curba cererii, în acest ultim caz, este o dreaptă
orizontală, paralelă cu axa cantităţilor cerute.
Aceste situaţii sunt reprezentate grafic în figura de mai jos, unde: C1 – cerere perfect
elastică; C2 – cerere perfect inelastică;
C3 – cerere mai puţin elastică decât C1; C4 – cerere mai puţin elastică decât C3.

P
C2

C1

C3
C4
O
QC

Fig. 5.3. Forme de elasticitate a cererii

Factori de care depinde tipul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ:

a) gradul de substituibilitate a bunului:
-bun uşor substituibil ⇒ cerere elastică;
-bun greu substituibil ⇒ cerere inelastică;
b) natura bunurilor:
-bunuri de primă necesitate ⇒ cerere inelastică;
-bunuri fără o mare utilitate ⇒ cerere elastică;
c) locul bunurilor în consum:
-se consumă cotidian ⇒ cerere inelastică;
-se consumă periodic ⇒ cerere elastică;
 d) ponderea pe care o deţin în bugetul familiei cheltuielile pentru bunul respectiv:
-pondere mare ⇒ cerere elastică;
-pondere redusă ⇒ cerere inelastică;
e) perioada de timp care s-a scurs de la modificarea preţului:
-perioadă scurtă⇒cerere rigidă;
- perioadă lungă ⇒ cererea devine mai elastică în funcție de preţ, deoarece la modificarea
preţului se schimbă semnificativ şi programele (reţelele) şi preferinţele de consum ale indivizilor și
menajelor.
Pentru bunurile de folosinţă îndelungată (electrocasnice, autoturisme etc), pe termen scurt
cererea este sensibilă la modificarea preţului, dar mai puţin sensibilă pe termen lung.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este directă şi încrucişată (transversală). Cea directă
intervine în cazul variaţiei relative a cantităţii cerute dintr-o marfă „i“, ca urmare a modificării
procentuale a preţului acelei mărfi:
Qci Pi
Eci / pi  :
Qci Pi

unde: Qci – cantitatea cerută din marfa „i“;

Pi – preţul mărfii „i“.
Elasticitatea încrucişată surprinde reacţia cantităţii cerute dintr-o marfă „i“ la modificarea
preţului altei mărfi „j“:
Qci Pj
Eci / pj  :
Qci Pj

unde: Qci – cantitatea cerută din marfa „i“;

Pj – preţul mărfii „j“.
Elasticitatea încrucişată a cererii este legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri
complementare. Astfel, pentru bunurile care sunt substituibile în consum, valoarea coeficientului
elasticității încrucişate a cererii este pozitivă, iar în cazul bunurilor care sunt complementare în
consum valoarea coeficientului de elasticitate încrucişată a cererii este negativă.

5.5. Cererea si venitul

Elasticitatea cererii pentru un bun (x) în raport de venit (Ecx/V) este calculată cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de acest factor de influență:
Qc V
K ecx / v  :
Qc V
 Coeficienții de elasticitate a cererii în funcție de venit oferă informații asupra tipurilor de
bunuri economice:
a. Unitari: Kec/v=1 - Creșterea procentuală a cantității cerute coincide cu creșterea
procentuală a venitului. Acești coeficienți îi întâlnim la mărfuri nealimentare de consum
curent – îmbrăcăminte, locuință etc.;
b. Supraunitari - Cantitatea cerută sporește într-o proporție mai mare decât crește venitul. Este
cazul produselor ”superioare”, de lux sau de folosință îndelungată;
c. Subunitari (produse ”normale”-ex. produse alimentare);
d. Negativi –creșterea venitului determină scăderea absolută a cantității cerute. Este cazul
produselor ”inferioare”(de slabă calitate).
Exemplu:
Dacă venitul creşte cu 10%, cererea de autoturisme sporeşte cu 20%:

Qc1  Qc 0 V1  Vo 120  100 110  100

:  : 2
Qc 0 V0 100 100

Ec/v = 2
 Capitolul 6. TEORIA PRODUCȚIEI, A COSTURILOR ȘI A OFERTEI
6.1. Noțiunea de întreprindere (firmă), obiectivele si funcțiile sale

Activităţile economice derulate în cadrul unei economii naţionale implică prezenţa activă a
„actorilor“ vieţii economice, respectiv, a agenţilor economici. Agenţii economici reprezintă persoane
sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice, cu comportamente economice similare, care participă
permanent la viaţa economică. În literatura şi practica economică, conceptul de agent economic
apare şi sub denumirea de subiect economic, actor sau operator economic, centru de decizie
economică etc. În funcţie de criteriul instituţional, în economia de piaţă îşi desfăşoară activitatea
următoarele categorii de agenţi economici:
a. Întreprinderile nonfinanciare reprezintă celule de bază ale activităţii economice care
produc bunuri materiale şi servicii destinate vânzării. Expresia „nonfinanciare“ are rolul de a le
diferenţia de instituţiile financiare şi de credit, care apar doar ca intermediari în circulaţia capitalului.
Categoria întreprinderilor nonfinanciare, care formează în principal sectorul productiv al
economiei de piaţă, cuprinde: societăţile de capital, cooperativele şi asociaţiile cu personalitate
juridică, întreprinderile individuale şi întreprinderile publice etc. Aceste unităţi mai poartă
denumirea de sectorul afaceri (business), întrucât veniturile lor rezultă din vânzarea producţiei, iar
scopul activităţii este obţinerea de profit.
b. Gospodăriile familiale cuprind ansamblul de persoane, prezente pe teritoriul naţional,
care efectuează activităţi economice legate de viaţa familială. Acestea desfăşoară nu numai activităţi
de consum, ci şi de producţie, de gestiune a patrimoniului familiei şi au un rol important în mişcarea
capitalului, plasând economiile lor sub diferite forme.
c. Instituţiile de credit şi de asigurări includ unităţile instituţionale (private, publice, mixte) ce
au ca funcţie principală aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Din această
grupă fac parte băncile, societăţile de asigurări, casele de credit, care colectează, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în situaţia societăţilor de asigurări) modifică riscurile
individuale în riscuri colective. Veniturile acestei categorii de agenţi economici au ca sursă dobânzile,
primele de asigurare etc.
d. Administraţiile cuprind organismele cu scop nelucrativ, care furnizează diferite servicii sau
prestaţii ce nu fac obiectul schimbului. După forma de proprietate, acestea se grupează în
administraţii publice şi administraţii private. Administraţiile publice urmăresc redistribuirea venitului
şi avuţiei, pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în situaţiile în care sectorul afaceri nu oferă astfel
de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. Structura acestei categorii de subiecţi
economici cuprinde administraţiile centrale şi locale de stat şi toate instituţiile publice care prestează
servicii nonmarfare pentru colectivitate (învăţământ public, protecţie socială, justiţie etc.). Veniturile
acestui sector provin, în principal, din vărsămintele obligatorii efectuate de către unităţile altor
sectoare, primite direct sau indirect.
Administraţiile private se referă la organismele private cu scop nelucrativ (organizaţii,
asociaţii, fundaţii etc.) care au ca funcţie principală prestarea de servicii nonmarfare pentru grupurile
respective sau colectivităţi specifice de menajuri. Veniturile administraţiilor private derivă din
contribuţii voluntare, cotizaţii etc.
e. Agenţii externi cuprind subiecţii nerezidenţi pe teritoriul ţării de referinţă, care desfăşoară
activităţi în interiorul acesteia.
Întreprinderea economică reprezintă acea entitate tehnico-organizatorică, economică,
socială, juridică, în care se creează bunuri materiale şi se prestează servicii.
Întreprinderea – unitate economică producătoare de bază, în jurul căreia polarizează
subunităţile şi marile unităţi – poate fi definită ca fiind acea entitate economică care, în cadrul
aceluiaşi patrimoniu, combină tehnic şi economic factorii de producţie, pentru a crea un bun material
sau serviciu destinat vânzării pe piaţă, în vederea obţinerii unui profit cât mai mare. Întreprinderea –
agent economic de bază – se prezintă ca unitate a următoarelor caracteristici:
a. Întreprinderea reprezintă o unitate tehnico-productivă autonomă, care combină tehnic şi
economic factorii de producţie. Aceasta înseamnă că ea este un sistem de echipamente, materiale,
tehnologii, resurse financiare şi de muncă, specializat, pe baza diviziunii muncii, în producerea a
numitor bunuri materiale sau executarea unor lucrări ori servicii.
b. Întreprinderea reprezintă o unitate economică şi financiară. Aceasta semnifică faptul că
întreprinderea are un patrimoniu propriu şi calitatea de persoană juridică, fiind astfel, un centru de
decizie autonom.
c. Agenţii economici care asigură factorii de producţie există distinct de întreprinzător; mai
ales, munca şi capitalul aparţin unor subiecţi separaţi.
d. Întreprinderea produce pentru piaţă. Mai întâi, a produce pentru piaţă înseamnă a
anticipa cererea şi oferta. Pentru aceasta, întreprinderea va realiza cercetări de marketing, care
constituie un veritabil radar, menit să ofere informaţii conducerii pentru elaborarea de predicţii, în
vederea adaptării firmei la dinamica mediului şi influenţării active a acestuia
e. Maximizarea profitului reprezintă o caracteristică esenţială a întreprinderii. Finalitatea
activităţii întreprinderii este măsurabilă prin profit. În general, profitul trebuie privit ca o remunerare
a activităţii întreprinzătorului, a iniţiativei acestuia, asumării riscului, a funcţiei sale de creaţie şi
autorităţii, fără de care n-ar exista motivarea desfăşurării acestei activităţi. Profitul constituie baza
autofinanţării şi dezvoltării întreprinderii. Lipsa profitului reflectă ineficienţă, generează stagnare şi
eşec prin faliment.

6.1.1. Funcțiile întreprinderii

1. Funcţia de cercetare–dezvoltare cuprinde ansamblul activităţilor prin care se studiază, se

concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic, tehnologic şi organizatoric al unităţii:
cercetarea, proiectarea şi realizarea produselor şi tehnologiilor noi; managementul producţiei şi al
muncii; realizarea şi încercarea prototipurilor; proiectarea sculelor şi a dispozitivelor; dezvoltarea şi
înnoirea capacităţilor de producţie; invenţii, inovaţii, raţionalizări; elaborarea normativelor şi
normelor; elaborarea planurilor; organizarea activităţii de investiţii etc. Această funcţie îşi pune
amprenta asupra întregii activităţi a întreprinderii.
2. Funcţia de producţie include activităţile ce asigură desfăşurarea în condiţii normale a
procesului de producţie, respectiv, obţinerea de bunuri materiale sau prestarea de servicii. În cadrul
acestei funcţii se realizează combinarea raţională a factorilor de producţie, grupându-se, astfel,
activităţile: pregătirea, programarea şi lansarea producţiei; fabricaţia propriu-zisă; controlul tehnic
total al calităţii; organizarea transportului intern; întreţinerea şi reparaţia utilajelor etc.
3. Funcţia administrativă integrează activităţile prin care se exercită puterea în cadrul
întreprinderii. Aceste activităţi se reflectă în organigrama de funcţionare.
4. Funcţia de marketing include, pe de o parte, activităţile specifice marketingului
(investigarea pieţei şi a nevoilor de consum, elaborarea strategiilor de marketing şi a programelor
corespunzătoare, conceperea, exercitarea şi exploatarea studiilor de piaţă, publicitate, elaborarea
politicilor de marketing-mix etc.), iar pe de altă parte, activităţile de aprovizionare, vânzare,
transport şi depozitare. Prin aceste activităţi se realizează, în principal, legăturile dintre întreprindere
şi mediul economic concurenţial în care acţionează.
5. Funcţia financiar-contabilă reuneşte acele activităţi privind: obţinerea şi folosirea
raţională a mijloacelor financiare; înregistrarea şi evidenţa, în expresie bănească, a fenomenelor
economice din unitate (evidenţa contabilă); analiza economică; stabilirea preţurilor; controlul
financiar intern etc. Această funcţie urmăreşte valorificarea superioară a resurselor şi asigurarea
unei rentabilităţi înalte, precum şi conservarea şi dezvoltarea patrimoniului întreprinderii.
6. Funcţia fiscală cuprinde activităţile referitoare la plata sarcinilor fiscale şi sociale ale
întreprinderii (impozite, taxe, ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, fonduri de pensii etc.).
7. Funcţia de personal şi relaţii publice se referă la următoarele activităţi: recrutarea,
selecţionarea şi încadrarea personalului; evidenţa personalului; aprecierea şi promovarea
personalului; salarizarea; pregătirea şi perfecţionarea profesională a salariaților; crearea unei imagini
favorabile a întreprinderii în rândul populaţiei; dezvoltarea sistematică a contactelor, continua
lărgire a relaţiilor cu firmele străine etc. [6].

6.1.2. Tipuri de întreprinderi

a. Întreprinderea individuală este acel tip de unitate economică al cărei patrimoniu aparţine
unei singure persoane, care folosește direct factorii săi de producţie. În cadrul acestei întreprinderi,
de dimensiune mică, conducerea se asigură direct de proprietar, iar producţia este destinată parţial
pentru piaţă, o parte a produselor făcând obiectul autoconsumului.
Întreprinderea individuală favorizează iniţiativa individuală, însă capitalul personal limitează
expansiunea unităţii peste o anumită limită.
b. Întreprinderea privată de familie este o persoană juridică caracterizată prin faptul că
proprietarul privat individual angajează salariaţi. Conducerea se asigură de proprietar sau de
manageri.
c. Întreprinderea privat-asociativă este o persoană juridică care apare sub forma
societăţilor comerciale. Acestea se clasifică în:
c1) societăți de persoane formate din:
• Societăți în nume colectiv (S.N.C.), caracterizate prin faptul că obligațiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul societății și cu răspunderea solidară și nelimitată a tuturor
asociaților.
• Societăți în comandită simplă (SCS) - obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
societății și cu răspunderea solidară și nelimitată a asociaților comanditați.
c2) societăți de capitaluri –societăți pe acțiuni (SA) și societăți în comandită pe acțiuni
• Societățile pe acțiuni se caracterizează prin garantarea obligațiilor sociale cu patrimoniul
social, iar acționarii sunt obligați doar la plata acțiunilor acțiunilor pe care le dețin.
c3) societăți cu răspundere limitată (SRL)–îmbină trăsăturile societăților de persoane cu societățile
de capitaluri, se caracterizează prin garantarea obligațiilor sociale cu patrimoniul social, asociații
fiind obligați numai la plata părților sociale.
d. Întreprinderea publică reprezintă acea unitate economică, al cărei patrimoniu aparţine
integral sau în majoritate statului central, precum şi unor administraţii publice locale.
Unităţile publice au următoarele caracteristici:
– nu au ca obiectiv exclusiv obţinerea unui profit maxim, ca întreprinderile private, ci, în
primul rând, realizarea unui interes general sau un serviciu public. Aceasta nu înseamnă că ele nu
urmăresc să obţină şi un profit, pentru că acesta este un semnal de bună gestionare şi un mijloc de
dezvoltare;
– finanţarea lor se face din bugetul de stat sau al colectivităţilor locale. În acelaşi timp, statul
poate hotărî prelevarea unei părţi din profitul realizat la buget pentru acoperirea altor nevoi;
– politica de vânzare are drept obiectiv punerea la dispoziţia utilizatorului a celei mai mari
cantităţi posibile de bunuri sau servicii, în cele mai bune condiţii (îndeosebi cu cele mai mici preţuri).
Fixarea preţurilor urmăreşte să asigure o cât mai bună satisfacere a cererii. Întreprinderile publice
funcţionează sub diferite forme. Cel mai adesea ele îmbracă, în principal, forma regiilor autonome
sau regiilor publice.
e. Întreprinderea mixtă constituie acea unitate de producţie, al cărei capital este format pe
bază de participări ale unor proprietari individuali, proprietari privaţi, proprietari individuali şi privaţi,
asociaţi, ca şi a diferitelor întreprinderi publice. Asemenea întreprinderi se pot crea şi cu participarea
unor agenţi economici din mai multe ţări.

6.2. Teoria ofertei

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care producătorii sunt dispuși să o
vândă pe piață la un anumit preț, într-o perioadă dată. Ea exprimă cantitatea maximă din
respectivul bun și prețul minim pe care îl acceptă.

Fig. 6.1. Curba ofertei individuale

Oferta totală pentru un bun se calculează prin însumarea tuturor cantităţilor oferite de
producătorii individuali ai acestuia:
n
Ot   Oi ( p)
i 1
În care:
Ot – oferta totală a unui bun pentru un preţ dat; n – numărul de ofertanți;
Oi – oferta producătorului „i“ în funcţie de preţul „p“ (i = 1, 2, 3, …n).
Curba ofertei totale a unui anumit bun se obţine prin adunarea „orizontală“ a curbelor
ofertelor individuale ale acelui bun.
Tabel 6.1. Relația dintre ofertă și preț

Preţul unitar al bunului „x“ Cantitatea oferită

(lei) (unităţi / săptămână)

1000 1800
900 1600
800 1400
700 1200
600 1000
500 800

Creşterea preţului unitar determină procesul de extindere a ofertei, în timp ce diminuarea

preţului unitar generează contracţia ofertei. Legea ofertei afirmă că relația dintre ofertă și preț este
directă și pozitivă [13].

6.2.1.Factorii ce determină oferta

1. Costul producţiei. Decizia de a oferi anumite bunuri ia în considerare un element obiectiv,

costul de producţie (vezi subcapitolul următor). Nivelul costului şi cantitatea oferită pe piaţă sunt
corelate negativ. Scăderea costului de producţie conduce la sporirea cantităţii oferite, iar creşterea
costului, reducerea ofertei.
2. Preţul altor bunuri. Un anumit volum de resurse economice poate fi utilizat, în aceleaşi
condiţii de eficienţă, pentru obţinerea a două bunuri, de exemplu A şi B. Dacă preţul bunului A se
diminuează, o parte mai mare din cantitatea de resurse (chiar toată cantitatea) va fi folosită pentru
producerea bunului B al cărui preţ nu s-a schimbat, sau pentru crearea bunului A, dacă preţul
acestuia creşte. Ca atare, modificarea preţului bunului A va conduce la o creştere sau la o reducere a
ofertei pe piaţă pentru bunul B.
3. Numărul ofertanților respectivului bun. Într-o anumită ramură economică îşi pot desfăşura
activitatea mai multe întreprinderi. Dacă într-o anumită perioadă de timp producţia acestor unităţi
nu se modifică şi apar noi firme în ramura respectivă, oferta va creşte. În cazul în care unele
întreprinderi vor ieși de pe piața respectivă, oferta se va reduce.
 4. Taxele şi subvențiile. În orice ramură economică, majorarea impozitelor va conduce la o
reducere a ofertei, iar scăderea lor, o sporire a ofertei. În același timp, unele firme şi chiar ramuri
industriale pot beneficia de subvenții din bugetul statului, ceea ce ar conduce la o creștere a ofertei,
celelalte condiţii rămânând neschimbate.
5. Estimările cu privire la evoluţia preţului. Previziunea reprezintă, în economia de piaţă,
elementul central al managementului. Dacă previziunile indică o creştere a preţului, oferta prezentă
se va reduce, iar dacă informaţiile arată o tendinţă de reducere a preţului oferta de pe piaţa
prezentă va creşte, celelalte condiţii fiind constante.
6. Condițiile social-politice şi naturale. Anumite conjuncturi social-politice și naturale sunt
necesare pentru producţia oricărui bun. Condiţii favorabile conduc la creşterea ofertei, în timp ce
înrăutăţirea unora sau a altora din aceste condiţii va determina reducerea ofertei[8].

6.2.2.Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă reacția cantității oferite la schimbarea preţului sau a altor
factori ai acesteia.
Coeficientul elasticităţii ofertei unui anumit bun, în funcţie de preţul acestuia (Eo/p) este
raportul dintre variaţia procentuală a cantităţii oferite (adică ΔQo/Qo) şi modificarea procentuală a
preţului de vânzare (adică ΔP/P) şi se determină cu relaţiile:

Q0 P QO1  QO0 P1  P0

Eo / p  :  :
Q0 P QOO Po

Q0 – cantitatea oferită; P – preţul; Δ – modificarea celor două variabile (Q0 şi P); 1, 0 – perioada
curentă şi perioada de bază;
%Q0 Q0 P0
Eo / p   
%P P QO0
În funcţie de valoarea coeficientului elasticităţii ofertei în funcție de preţ, oferta se prezintă
astfel:
a. ofertă elastică, când modificării preţului într-o anumită măsură îi corespunde o modificare
mai mare a ofertei: Eo/p>1;
b. ofertă cu elasticitate egală cu unitatea, când modificarea preţului determină o modificare
similară a ofertei: Eo/p=1;
c. oferta inelastică apare atunci când unei modificări a preţului îi corespunde o schimbare mai
mică a ofertei: Eo/p<1;
 d. ofertă perfect elastică (fig. 6.2.) presupune ca, la preţ dat, oferta să crească la infinit (caz
teoretic): Eo/p=∞
e. ofertă perfect inelastică (fig. 6.2.), când cantitatea oferită este fixă, indiferent de nivelul
preţurilor, deoarece ΔP/P = 0;

Fig.6.2. Elasticitatea ofertei

6.3.Legea cererii și a ofertei

Potrivit legii cererii și a ofertei:

a. preţul de pe piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe opuse – cererea şi oferta;
b. preţul de pe piaţa oricărui bun are tendința permanentă de a evolua spre un nivel de echilibru. La
acest nivel, cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută [6].
 P
Exces de ofertă
Curba
Preţ maxim ofertei

Preţ de
echilibru
Preţ minim Curba
Exces cererii
de cerere
0 Cantitatea de echilibru Q
Fig. 6.3. Formarea prețului de echilibru

6.4. Costul ofertei

Ansamblul cheltuielilor care reflectă consumul de factori de producţie, pe care agenţii

economici le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri, poartă denumirea de cost de
producţie.
În analiza economică se operează cu trei tipuri de costuri: costul global, costul mediu şi
costul marginal.
I. COSTUL GLOBAL reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producție dat:
 Costurile fixe (CF) sunt formate din cheltuieli a căror mărime nu este corelată cu volumul
producției. Ex: chiria spațiilor productive sau administrative, achitarea obligațiilor
contractuale ce decurg din achiziționarea unor echipamente, plata dobânzilor la
împrumuturi, obținerea diverselor autorizații etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate și în
condițiile în care firma nu produce nimic.
 Costurile variabile (CV) desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, variază în
funcţie de cantităţile produse: CV = f(Q); aceste cheltuieli sunt corelate pozitiv cu volumul
producţiei. Unele cheltuieli variabile se schimbă strict proporţional cu producţia (salarii,
materii prime), iar altele nu se modifică proporţional cu producţia (au o proporţionalitate
crescândă sau descrescândă; de exemplu, anumite salarii).
 Costurile totale (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile:
CT = CF + CV = CF + f(Q)
Modificarea costurilor totale apare ca rezultat exclusiv al schimbărilor ce intervin în costurile
variabile[14].
II.COSTUL MEDIU (CM) sau costul unitar (CU) reprezintă costurile globale totale pe unitatea
produsă ,adică CM=CT/Q
1.Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix al fiecărei unități de producție:
CFM=CF/Q
 CFM este variabil, întrucât el scade pe măsura creșterii cantității de produse, sau,
dimpotrivă, se mărește atunci când producția obținută se reduce.
2.Costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil pe fiecare unitate de producție:
CVM=CV/Q
3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total pe fiecare unitate de producție :
CTM=CT/q=(CF+CV)/q
III. COSTUL MARGINAL (Cm) se defineşte ca fiind suplimentul de cost (sporul de cost) necesar
pentru obţinerea unei unităţi adiţionale de produs.
Deoarece sporirea costului depinde de creşterea producţiei,
Cm = ΔCT/ΔQ,
iar pentru Q = 1,
Cm=ΔCT.
Costul marginal apare ca derivată a funcţiei costului total şi, pentru o creştere a producţiei
infinit de mică, a costului variabil. Din relaţiile CT = CF + CV = CF + f(Q) şi Cm = ΔCT/ΔQ, se deduce:
dacă , dCT
Q  0 Cm   f ' (Q).
dQ
Tabel 6.2. Comportamentul diferitelor tipuri de cost

Canti- Costul Costul Costul Costul fix Costul Costul Costul Veni- Venitul Profitul
tatea fix variabil global mediu variabil total margi- tul mar- sau
de pro- total total total (CFM) mediu mediu nal (V) ginal pierderea
duse (CF) (CV) (CT) (CVM) (CTM) (Cm) (Vm) Col (9) –
(Q) Col (4)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

1 350 240 590 350 240 590 – 400 400 –190

2 350 400 750 175 200 375 160 800 400 50
3 350 600 950 116 200 316 200 1200 400 250
4 350 850 1200 87 212 299 250 1600 400 400
5 350 1150 1500 70 230 300 300 2000 400 500
6 350 1550 1900 58 258 316 400 2400 400 500
7 350 2100 2450 50 300 350 550 2800 400 350

Costul marginal, privit ca un cost anticipat [3], are un rol deosebit în fundamentarea
deciziilor privind creşterea producţiei; maximizarea profitului determină ca realizarea fiecărei unităţi
suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic. În caz contrar, are loc o sporire a
Cm şi se diminuează eficienţa. Venitul suplimentar, ce se poate obţine prin vânzarea sporului de
producţie respectiv, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar.
 Structura costului de producţie exprimă mărimea absolută a elementelor componente ale
acestuia şi ponderea fiecăruia în totalul cheltuielilor de producţie. Cunoaşterea structurii costului are
o deosebită importanţă practică, deoarece permite evidenţierea principalelor căi de reducere a
acestuia. Pe această bază poate fi orientată acţiunea de diminuare a cheltuielilor, înainte de toate,
spre elementele cele mai importante, cu ponderea cea mai mare în structura costului.
Criteriile utilizabile pentru analiza structurii cheltuielilor şi structurarea propriu-zisă pot fi
prezentate astfel:
1.După localizarea costurilor şi a răspunderilor pe produse, secţii, întreprindere:
a) cheltuieli directe (ch.d.) – se repartizează direct pe unitatea de produs (ex. materii prime,
materiale directe, combustibil tehnologic, salarii directe, impozit şi C.A.S. pentru salariile directe
etc.);
b) cheltuieli indirecte – se repartizează indirect pe unitatea de produs, prin metode de calcul
convenţional. În această categorie intră:
– cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului (ch.î.f.u.);
– cheltuielile comune ale secţiilor – ch.c.s. – (ex. cheltuielile cu iluminatul, pentru încălzit;
salariile personalului administrativ al secţiilor ş.a.);
– cheltuielile generale ale întreprinderii – ch.g.î. – (ex. salariile personalului administrativ;
penalizări; dobânzi; deplasări; poştă; telefon; amortizarea clădirilor etc.);
c) cheltuielile de distribuţie sau de comercializare (ambalare, transport, depozitare, studiul
pieţei, promovare etc.).
Acest tip de structurare permite obţinerea a trei categorii de costuri: costul pe secţie (Cs);
costul pe întreprindere (Cuz); costul complet – denumit şi cost sau preţ de revenire [10].
Cs = ch.d + ch.î.f.u. + ch.c.s.
Cuz = Cs + ch.g.î.
Cc = Cuz + ch. Distribuţie[11]
2. După conţinutul economic al cheltuielilor: materii prime şi materiale; combustibil, energie,
apă; amortizarea Kf; salarii; impozit pe salarii; C.A.S.; contribuţii pentru sănătate; contribuţii pentru
şomaj etc. Regrupând aceste costuri după natura lor, obţinem: costuri materiale; costuri salariale;
costuri generale.
Se observă că, în cazul creşterii producţiei, costul fix total rămâne constant, în timp ce costul
variabil total şi costul global total înregistrează creşteri. Costul fix mediu se reduce, deoarece costul
total fix se raportează la o cantitate crescândă a producţiei obţinute. Curbele costului variabil mediu
şi a costului total mediu încep prin descreştere, trecând printr-un minim, după care cunosc şi ele,
tendinţa de creştere; o asemenea evoluţie a acestor costuri se datorează faptului că, în ultimii ani,
mărirea producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil total şi a costului total. Curba
costului marginal are tendinţă de creştere şi trece prin punctul minim al curbelor costurilor medii
(variabil şi total)[11].

Fig. 6.4. Curbele costurilor medii și a costului marginal

6.5. Teoria producției

Minimizarea costului de producţie, proces obiectiv al activităţii economice, reprezintă

reducerea cheltuielilor pe unitatea de efect util, realizarea unui cost minim pe unitatea de rezultat.
Orice producător individual şi societatea în ansamblul ei urmăresc fie maximizarea producţiei pentru
un cost dat, fie minimizarea costului pentru o producţie dată.
Reducerea costului depinde, în mare măsură, de comportamentul întreprinzătorului, al
fiecărui agent economic, de abilitatea acestuia de a găsi soluţii de combinare şi de substituire a
factorilor de producţie, căi şi modalităţi de vânzare a bunurilor, care să-i permită obţinerea unui
profit cât mai mare. Toate acestea presupun, din partea întreprinzătorului, cunoaştere bazată pe
calcul economic.
O componentă esenţială a calculului economic o constituie optimul producătorului. Acesta,
vizează, după cum am mai precizat, două aspecte:
a. maximizarea producţiei pentru un cost dat;
b. minimizarea costului pentru o producţie dată.
a. Presupunem că producătorul caută să producă cât mai mult posibil pentru un cost
determinat (dat) de constrângerile sale (nivelul bugetului şi al preţurilor factorilor). Situaţia de optim
al producătorului determină existenţa unor opţiuni posibile; ea este considerată în acelaşi timp,
situaţie de echilibru, întrucât, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute o altă soluţie.
 Căutarea optimului producătorului pe cale grafică, folosită numai atunci când acesta
utilizează doi factori (de exemplu utilaje şi forţă de muncă), se poate realiza prin confruntarea
dreptei bugetului (izocostului) cu harta izocuantelor. El este dat de punctul în care dreapta bugetului
este tangentă la una din izocuante (vezi fig. 6.5.).
În graficul de mai jos se prezintă dreapta bugetului (BC) şi patru izocuante posibile. Domeniul
alegerilor posibile este triunghiul OBC.
Dacă pornim de la punctul B, de exemplu, este clar că putem alege cantitatea de producţie
Q1 în punctul B1. Dar cu acelaşi buget putem alege un nivel de producţie mai mare Q2, de pildă, în
punctul B2. Observăm că maximum de producţie pe care o poate realiza producătorul se va afla în
punctul M, punct de tangentă al dreptei bugetului cu izocuanta Q3. Este maximum pentru că, pe de
o parte, izocuante de tipul Q4 nu sunt accesibile, iar, pe de altă parte, orice deplasare pe dreapta BC,
dincolo de punctul M, semnifică o diminuare a nivelului producţiei, în sensul că Q1<Q2<Q3.
Acest maxim poate exista deoarece: prin ipoteză poate fi o infinitate de izocuante
descrescânde şi convexe; dreapta bugetului are o pantă negativă, fiind tangentă la una din
izocuante, în punctul M de exemplu. Poziţia acestui punct în plan ne arată, în acelaşi timp, nivelul
producţiei maxime pe care producătorul poate să o fabrice şi combinarea cea mai bună a factorilor
utilizaţi (coordonatele XM şi YM). El defineşte situaţia de optim al producătorului, din care se poate
desprinde următoarea regulă de gestiune: în situația de optim (echilibru), raportul productivităţilor
marginale ale factorilor de producție este egal cu raportul preţurilor respectivilor factori:

B
B1

B2

M Q4
YM
Q2
Q1 Q3
B2
D B1
0
XM C X

Fig.6.5. Punctul de optim al producătorului

Wm( x) F ' x Px Wm( x) Wm( y )

  
Wm( y ) F ' y Py Px Py
b. Presupunem că producătorul caută să minimizeze costul de producţie: C = x∙px + y∙py,
pentru un nivel de producţie Q=Q0 determinat. Funcţia de producţie Q = F(x, y) şi preţul factorilor de
producţie px şi py sunt date. Producătorul poate şi caută să aleagă acele cantităţi x şi y care-i permit
să producă Q0 cu cel mai mic cost.
Reprezentăm grafic izocuanta nivelului de producţie Q=Q0 şi trei izocosturi, C1, C2 şi C3 care
au aceeaşi pantă, dar corespund unor niveluri de costuri diferite: C1, C2, C3 (fig. 6.6.).
Există o infinitate de izocosturi. Nivelul de cost C1 este exclus pentru că nu permite
obţinerea producţiei Q0. S-ar putea presupune că putem fabrica producţia Q0 cu combinarea
factorilor în punctele S şi R cu ajutorul costului C3. Dar se observă că, dacă ne deplasăm spre dreapta
punctului S şi spre stânga punctului R putem produce acelaşi nivel de producţie cu un cost mai mic.
Optimul este atins în punctul M, unde izocuanta este tangentă la una din dreptele izocosturilor C2. Şi
în această ipostază, identic ca în cazul a, la optim raportul productivităţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor factorilor.

Q0
C1 C2 C3
0
C X

Fig.6.6. Stabilirea punctului de optim al producătorului prin minimizarea costurilor

Căile principale prin care costurile pot fi reduse sunt:

1. Sporirea eficienţei utilizării factorilor materiali de producţie. Subiecţii economici pentru a
realiza o folosire eficientă a acestor factori acţionează în următoarele direcţii:
– alegerea procesului de producţie, care trebuie să fie eficient atât din punct de vedere tehnic cât şi
economic;
– reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale auxiliare, combustibil, energie;
– recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile;
– creşterea eficienţei capitalului fix (prin punerea în funcţiune a tuturor maşinilor, utilajelor,
instalaţiilor de care dispune fiecare întreprindere, eliminarea întreruperilor şi imobilizărilor
nejustificate, folosirea lor la întreaga capacitate şi cu maximum de randament);
– introducerea noilor tehnologii, ce presupun consumuri energetice mai reduse;
– achiziţionarea factorilor de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici fără a neglija
calitatea.
2. Creşterea productivităţii muncii, care conduce, în primul rând, la diminuarea cheltuielilor
cu salariile şi sarcinile sociale pe unitate de produs. Acest efect poate fi realizat numai în condiţiile în
care dinamica productivităţii devansează pe cea a salariilor medii. În al doilea rând, prin sporirea
productivităţii se reduc costurile fixe pe unitate de produs.
3. Reducerea cheltuielilor de gestiune şi de vânzare prin raţionalizarea muncii administrativo-
gospodăreşti, îmbunătăţirea activităţii manageriale, creşterea gradului de automatizare şi
informatizare a gestiunii, strategii adecvate de marketing privind produsul, preţul, promovarea şi
distribuţia etc.

6.6.Rezultatele microeconomice

Rezultatele economice sunt urmărite, evidenţiate, analizate şi prognozate, în primul rând, la

nivelul fiecărui agent economic întreprinzător. Aceste rezultate au caracter primar şi direct şi sunt
cunoscute sub denumirea de rezultate microeconomice; ele se integrează şi se regăsesc şi la
nivelurile mezo, macro şi mondoeconomic.
Rezultatele economice se evaluează folosind următoarele unităţi de măsură:
– unităţi fizice (kg, km, m etc.), utilizate în întreprinderile cu producţie omogenă;
– unităţi natural-convenţionale (cai putere, Kwh etc.), practicate în condiţiile obţinerii de
bunuri materiale de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite (producţia fizică de tractoare se măsoară
prin tractoare de 15 cai putere);
– unităţi monetare (leu, dolar, euro etc.), folosite în vederea omogenizării produselor şi
activităţilor şi, nu în ultimul rând, a comparabilităţii lor.
În funcţie de gradul de cuprindere a elementelor valorice componente, rezultatele
economice se grupează în: rezultate globale-brute; rezultate finale; rezultate nou create; rezultate
nete.
Rezultatele globale oglindesc întreaga activitate desfăşurată de agenţii economici,
cuprinzând bunurile materiale şi serviciile cu caracter marfar şi nemarfar. Ele includ toate cheltuielile
referitoare la producerea bunurilor materiale şi serviciilor destinate consumului intermediar şi a
celui final. Aceste rezultate se exprimă prin indicatorii: cifra de afaceri, producţia globală.
Rezultatele finale reflectă valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor, aflate în ultimul
stadiu al circuitului lor economic, destinate consumului final, dar spre deosebire de rezultatele
globale, cele finale nu includ consumul intermediar, ci arată doar valoarea adăugată. Ele exprimă
partea de valoare ce se adaugă ca valoare nouă la valoarea factorilor de producţie materiali utilizaţi
(de exemplu, salariul, profitul).
Rezultatele nete constituie partea din preţul bunurilor economice rămasă după scăderea
costului factorilor de producţie şi a impozitelor directe şi indirecte (de exemplu, profitul net).
Rezultatele microeconomice se măsoară prin indicatori specifici fiecărui domeniu de activitate.
Astfel, pentru
cuantificarea activităţii industriale se utilizează următorii indicatori principali: cifra de afaceri;
valoarea adăugată; venitul global; profitul net.
Cifra de afaceri exprimă volumul veniturilor obţinute de o întreprindere pe baza
operaţiunilor comerciale efectuate într-o perioadă de timp, de obicei un an. Acest indicator sintetic
economico-financiar se calculează prin însumarea tuturor încasările rezultate din acte comerciale:
vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi instituţii financiare, acordarea
de credite, investiții la burse. Cifra de afaceri, cunoscută în limbaj contabil-financiar sub denumirea
de „vânzări“ sau „venituri brute“, stă la baza impunerii fiscale.
Valoarea adăugată indică efectul rezultat din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a
factorilor muncă şi capital.
Ea evidenţiază suma de bani încasată din vânzarea bunurilor economice peste mărimea cheltuielilor
cu materiile prime, materiale şi
energie, care au fost folosite pentru obţinerea lor.
Venitul global al întreprinderii evidenţiază mărimea profitului brut. Relaţia de calcul este
următoarea:
V.G. = C.A. – C, unde:
V.G. – venitul global; C.A. – cifra de afaceri; C – costul producţiei.
Profitul net reprezintă acea parte a venitului global al întreprinderii rămasă după scăderea
din acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.

6.7.Eficienţa economică

Categoria de eficienţă economică (E) comensurează efectele utile sau rezultatele activităţii
economice obţinute într-o anumită perioadă de timp (e1) în raport cu eforturile sau cheltuielile făcute
pentru desfăşurarea activităţii respective (e2). Eficienţa urmăreşte maximizarea efectelor cu minim
de efort. Cu cât efectul economic este mai ridicat, în condiţiile unui efort economic dat, cu atât
eficienţa va fi mai mare. Aceeaşi semnificaţie are şi minimizarea cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea unei unităţi de efect util.
Sintetic, nivelul eficienţei economice poate fi calculat direct, prin raportarea efectului util la
efortul depus sau indirect, prin raportarea efortului depus la efectul obţinut:
E = e1/e2 maxim; E = e2/e1 minim.
Delimitarea formelor de manifestare ale eficienţei impune utilizarea unui ansamblu de
criterii ce decurg din cerinţele sociale, din caracterul resurselor folosite şi natura activităţii ce se
desfăşoară. În consecinţă, principalele forme de comparare a eforturilor depuse cu efectele obţinute
sunt:
a. din punct de vedere al sferelor activităţii economice, deosebim eficienţa producţiei,
circulaţiei, repartiţiei şi consumaţiei;
b. după structura organizatorică a activităţii economice eficienţa se determină pe loc de
muncă, atelier, secţie, unitate economică, subramură, ramură, economie naţională;
c. în funcţie de diviziunea muncii pe ramuri distingem eficienţa activităţii industriale, agricole,
din construcţii, silvicultură, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, cercetare ştiinţifică
etc.;
d. având în vedere resursele avansate sau consumate de societate deosebim eficienţa
utilizării resurselor umane (productivitatea muncii), eficienţa utilizării capitalului, eficienţa utilizării
resurselor naturale, eficienţa investiţiilor, eficienţa tehnicii noi etc.;
e. după modul de exprimare eficienţa poate fi evaluată în mărimi absolute şi în mărimi
relative.
Efectele activităţii economice se grupează, după forma de exprimare, astfel: materiale sau
fizice (producţia în unităţi fizice sau natural-convenţionale, sporul calităţii produselor); valorice
(produsul intern brut, produsul naţional net, cifra de afaceri, profitul); sociale (îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, modificări în structurile socio-profesionale, creşterea nivelului de trai şi a
calităţii vieţii); ecologice (ridicarea gradului de protecţie a mediului natural, reducerea poluării
apelor, solului ş.a.); informaţionale (creşterea stocului de informaţii, creşterea gradului de informare
ştiinţifică a cercetătorilor, a decidenţilor şi a forţei de muncă).
Efortul economic se exprimă prin volumul de muncă, capitalul avansat, investiţii, costuri de
producţie, cheltuieli privind protecţia mediului etc.
Sistemul de indicatori cuprinde un ansamblu corelat, agregat de indicatori economici,
adaptaţi nivelului de raportare şi specificului activităţilor:
– la nivelul unităţii economice: productivitatea muncii, rata profitului, cheltuieli (totale sau
materiale) la „X“ lei cifră de afaceri, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, profitul la „X“ lei
capital fix, indicii de utilizare a fondului de timp disponibil de lucru al maşinilor-unelte şi de
valorificare a materiilor prime şi a materialelor, aportul valutar al produselor la export;
– la nivelul ramurilor: productivitatea socială a muncii, costul de producţie mediu ponderat
pe unitate de produs;
– la nivelul economiei naţionale: productivitatea întregii munci sociale, sporul de produs
naţional net pe unitate de investiţii, eficienţa netă a capitalurilor fixe, corelaţia dintre creşterea
productivităţii întregii munci sociale (Ws) şi a capitalului tehnic utilizat (Kt): (Ws1/Wso)>(Kt1/Kto),
corelaţia dintre creşterea produsului naţional net (P.N.N.) şi a produsului intern brut (P.I.B.):
(P.N.N.1/P.N.N.0)>(P.I.B.1/P.I.B.0).
Sporirea eficienţei economice este rezultatul acţiunii conjugate a unei multitudini de factori
şi căi care se manifestă în toate sferele activităţii economice:
 creşterea productivităţii muncii sociale apare ca expresie sintetică a sporirii eficienţei
economice şi ca factor de bază, pe seama căruia se obţine cel mai mare spor al produsului
naţional net.
 ridicarea nivelului calitativ al produselor, prin modernizarea şi reproiectarea celor existente,
asimilarea de produse noi cu performanţe ridicate, creatoare de cerere, constituie o cale
importantă de economisire a muncii vii şi materializate.
 reducerea consumurilor de materii prime, combustibili şi energie electrică prin reteh-
nologizarea producţiei. Aceasta poate fi relevată printr-o serie de indicatori cum sunt:
indicatorul consumului energetic pe unitate de produs naţional net (Ie), Ie=qe/P.N.N., în care:
qe – consum de energie electrică; indicatorul consumului specific de materii prime,
materiale, combustibil (Is), Is=qm/Q, unde: qm – cantitatea de materie primă şi materiale
efectiv consumate; Q – cantitatea de produse obţinute; coeficientul de utilizare a materiilor
prime (Im), Im=(qmi/qmt) 100, în care: qmi – cantitatea de materii prime încorporate în produs;
qmt – cantitatea totală de materii prime consumate.
 creşterea gradului de valorificare a materiilor prime, materialelor, combustibililor şi energiei
are o influenţă însemnată asupra eficienţei economice.
 utilizarea raţională a capitalurilor fixe, concordanţa dintre structura producţiei şi cea a
nevoilor de consum, competitivitatea exporturilor, contribuie la sporirea eficienţei
economice.
 6.8. Productivitatea factorilor de producţie

Productivitatea reprezintă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi consumaţi

factorii de producţie. Mărimea productivităţii (W) se calculează cu relaţiile:
Q
W
F .P.
sau
F .P.
W
Q

unde: Q – valoarea producţiei obţinute, F.P. –valoarea factorilor de producţie utilizaţi.

Principalii indicatori ce exprimă productivitatea sunt:
1. productivitatea parţială exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte
(muncă, capital, pământ, progres tehnic etc.);
2. productivitatea globală evidenţiază eficienţa combinării şi consumării tuturor factorilor de
producţie, măsoară performanţa, eficacitatea ansamblului acestora;
3. productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut cu ultima unitate
utilizată dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi (productivitatea marginală parţială)
sau randamentul ultimei unităţi din masa tuturor factorilor de producţie consumaţi (productivitate
marginală totală). Matematic, productivitatea marginală a unui factor de producţie este derivata
funcţiei de producţie în raport cu factorul respectiv[15].
A. Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care se consumă munca umană in activitatea
economică. Ca formă fundamentală de exprimare a eficienţei economice, productivitatea muncii
caracterizează gradul de valorificare a potenţialului economic, nivelul de dezvoltare atins de
economia naţională la un moment dat.
Mărimea productivităţii muncii se poate măsura prin cantitatea şi calitatea bunurilor
obţinute prin consumul unei unități de muncă sau prin cheltuiala de muncă ce revine pe o unitate de
bun economic. Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (M) sau între muncă şi producţie
măsoară productivitatea medie a muncii (WM):

WM  Q  c / M ; WM  M / Q  c

în care: c – coeficient de calitate

Productivitatea marginală a muncii (WMm) constituie suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut
ca urmare a folosirii unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔM), menţinându-se constant capitalul.
Formula de calcul este: WMm=ΔQ/ΔM sau ca derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul
muncă.
WMm=dQ/dM.
Exemplu:
Pentru a obţine un volum al producţiei de 200.000 bucăţi se folosesc 10 muncitori.
Coeficientul de calitate îl presupunem egal cu unu. Astfel, productivitatea medie a muncii va fi:
WM=Q/M=200.000/10=20.000 buc./muncitor.
Dacă se angajează încă 4 muncitori suplimentari (ΔM), în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie utilizaţi rămân constanţi, apare un spor al producţiei de 88.000 bucăţi (ΔQ). Valoarea
productivității marginale a muncii va fi:
WMm=ΔQ/ΔM=88.000/4=22.000 buc./muncitor
Curbele productivităţii medii şi productivităţii marginale a muncii sunt prezentate în figura
de mai jos.
Analizând graficul se constată:
– productivitatea medie a muncii şi productivitatea marginală a muncii, pentru o anumită
creştere a factorului muncă, înregistrează sporiri, trecând printr-un punct maxim, iar apoi descresc;
– curba WMm se află deasupra curbei WM când aceasta este crescătoare; curba
productivităţii marginale va fi sub curba productivităţii medii când aceasta este descrescătoare;
– curba WMm taie curba WM în punctul maxim al acesteia din urmă.
Comparându-se cu evoluţia producţiei, ca urmare a modificării factorului muncă, se vor
stabili limitele productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia maximă; se
elimină situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă, alegându-se cele în care
productivitatea medie şi marginală sunt descrescătoare dar rămân pozitive [11].

Fig. 6.7. Curbele productivității medii și marginale a muncii

Cele mai importante categorii de factori de creștere a productivității muncii sunt:
a) factorii tehnici, ce reflectă nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat;
 b) factorii economico-sociali, se referă la managementul producţiei şi a muncii, la sistemul
cointeresării materiale, la condiţiile de muncă şi de viaţă;
c) factorii umani, ce relevă pregătirea şcolară, nivelul de cultură, structura demografică;
d) factorii psihologici şi sociologici cuprind motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă
aceasta, climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători, viaţa de familie etc.;
e) factorii naturali sunt cei referitori la climă, fertilitate, adâncimea şi concentrarea
zăcămintelor etc.;
f) factorii de structură au impact asupra productivităţii prin mutaţiile ce se manifestă în
structura pe subramuri, ramuri ale economiei naţionale, în structura sortimentală a
producţiei unei unităţi economice;
g) factorii ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială
evidenţiază tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă a
produselor pe piaţa externă etc. Factorii prezentaţi participă cu ponderi şi intensităţi diferite
în creşterea productivităţii. În acelaşi timp, intensitatea acţiunii lor este variată de la o etapă
de dezvoltare la alta.
B. Randamentul capitalului
Productivitatea capitalului constituie mărimea efectului ce revine la unitatea de efort făcut
cu capitalul utilizat. Se prezintă ca: productivitate medie a capitalului şi productivitate marginală a
capitalului.
Productivitatea medie a capitalului (WK) se calculează cu relaţia:
WK = Q/K
Productivitatea marginală a capitalului (WKm) exprimă mărimea producţiei prin creşterea cu
o unitate suplimentară a factorului capital. Ea se calculează astfel:
WKm = ΔQ/ΔK
Exemplu [8]:
Un întreprinzător obţine o producţie (Q) de 40.000.000 unităţi monetare anual utilizând 10
maşini-unelte (K). În acest caz productivitatea medie a capitalului utilizat se va calcula astfel:

Q 40.000.000
WK    4.000.000 unităţi monetare/maşină.
K 10

Dacă folosim suplimentar 4 maşini-unelte (ΔK), vom obţine o creştere a producţiei cu

20.000.000 unităţi monetare anual (ΔQ). Productivitatea marginală a capitalului utilizat va fi:
 Q 20.000.000
WK m    5.000.000 unităţi monetare/maşină
K 4

C. Productivitatea factorului natural

Productivitatea factorului natural se prezintă ca productivitate medie (WN) şi productivitate
marginală (WNm).
Productivitatea medie se calculează ca raport între producţia totală (Q) şi cantitatea de
factor natural utilizat (N):
WN = Q/N
Productivitatea marginală se determină cu relaţia:
WNm = ΔQ/ΔN.
Exemplu [8]:
În situaţia în care munca şi capitalul utilizate de un fermier se menţin constante, dependenţa
dintre volumul producţiei obţinute în funcţie de suprafaţa de teren este următoarea:

Suprafaţa de Producţia totală Productivitatea Productivitatea

teren (Q) medie marginală
(N) (WN) (WNm)

0 0 0 -

1 20 20 20

2 60 30 40

3 110 36,6 50

4 140 35 30

5 130 26 -10

6 100 16,6 -30

7 90 12,8 -10
 Capitolul 7. PROFITUL ȘI RENTA
7.1. Profitul: conţinut, forme

În sens foarte larg, profitul reprezintă venitul, câştigul realizat, în formă bănească, de către
cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică. El este excedentul încasărilor realizate peste
costurile de producţie şi de comercializare a bunurilor. În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de
profit au existat şi există o diversitate de opinii. Cu toate acestea putem distinge trei mari curente
teoretice de a concepe profitul:
1. profitul, rezultat al acţiunii economice;
2. profitul, venit rezidual;
3. profitul, recompensă (remuneraţie) a factorilor de producţie.
1. Profitul privit ca rezultat al acţiunii economice reprezintă punctul de vedere oficial-
legislativ şi statistic. Potrivit acestui curent de gândire economică, toate activităţile lucrative au ca
obiectiv principal obţinerea de profit, care se determină ca diferenţa pozitivă între veniturile şi
cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic. Această concepţie se regăseşte, cu mici
deosebiri, în legislaţia financiară şi statisticile profiturilor publicate în diferite ţări. Profitul se
calculează potrivit unei metodologii oficiale, aşa cum rezultă din reglementările în vigoare din fiecare
ţară şi reprezintă o sumă globală care cuprinde în structura sa două componente:
a. profitul legitim sau legal obţinut în contextul respectării prevederilor legale, de-a lungul
întregii activităţi desfăşurate, inclusiv a precizărilor referitoare la metodologia de calcul. Acesta este
profitul normal şi orice profit, realizat în alte condiţii decât cele legale, nu se cuvine celui ce-l
dobândeşte. Profitul normal, obişnuit sau ordinar este cel considerat suficient de orice agent
economic pentru a-şi continua activitatea în mod rentabil.
b. profitul nelegitim sau nelegal realizat în condiţiile încălcării, deliberate sau nu, a legalităţii:
„umflarea costurilor“; atingerea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege; duble
înregistrări; sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor etc. Acest profit este obţinut fără
contribuţia firmei la activitatea economică. În consecinţă, sunt sugestii ca asemenea profituri
nemeritate să fie preluate în totalitate de societate.
Concepţia oficial-legislativă, care consideră profitul ca rezultat al acţiunii economice, este
cea mai răspândită şi uşor de recepţionat din partea tuturor subiecţilor economici. În concordanţă cu
această concepţie, Paul Heyne afirma că profitul este sinonim cu venitul net, adică venitul total minus
costul total.
După cum se observă, P. Heyne şi alţi autori de prestigiu, L. Atkinson, J. Craven, au puncte de
vedere asemănătoare cu curentul de gândire oficial- legislativ, pentru că admit calculul mărimii
profitului ca diferenţă între venitul total şi cost, dar, se deosebesc deoarece ei susţin să se ia în calcul
costul total, de opţiune sau de oportunitate, şi nu costul aşa cum reiese din reglementările în vigoare
(sau costul contabil).
Costul de producţie total sau de opţiune (oportunitate) cuprinde toate cheltuielile generate
de obţinerea producţiei, respectiv
cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă, inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin proprietarului
firmei.
Costul contabil include cheltuielile de factori procuraţi de întreprindere pentru care plăteşte
către terţi, inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea capitalului fix care aparţine firmei. În
costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei, care în mod real
desfăşoară activităţi în cadrul acestora sau alte facilităţi pe care le pun la dispoziţie proprietarii şi
care nu necesită plăţi către terţi (de exemplu, un calculator ale cărui servicii nu sunt plătite, aşa cum
ar trebui de fapt să fie dacă el ar fi fost închiriat de la altă firmă).
Costul de producţie total (de oportunitate) este mai mare decât costul contabil (fig. 7.1.).

VENITUL TOTAL AL ÎNTREPRINDERII

COSTUL DE PRODUCŢIE TOTAL sau Profit economic
DE OPORTUNITATE
COSTUL EXPLICIT COSTUL IMPLICIT
COSTUL CONTABIL Profitul normal
Profit total (contabil)

Fig.7.1. Categorii de costuri și profituri

2. Al doilea curent de gândire economică consideră profitul ca element final (al acţionarilor)
sau rezidual al diferenţei dintre venitul total şi costuri, respectiv ce rămâne din această diferenţă
după ce se scad unele sume care reprezintă aşa-numitul profit necuvenit. Reprezentanţii acestui
curent de gândire economică împart diferenţa dintre venitul total şi costuri în venit cuvenit şi venit
necuvenit pentru întreprindere. Această grupare se deosebeşte de cea care împarte profitul în
legitim şi nelegitim, pentru că din diferenţa respectivă se tot elimină elementele necuvenite firmei,
profitul reprezentând, în final, partea sau suma reziduală a proprietarilor şi acţionarilor. Rezultă că
profitul ca venit rezidual este în acelaşi timp profit cuvenit.
3. Reprezentanţii celui de-al treilea curent de gândire economică, continuatori ai teoriei
profitului – venit rezidual, consideră că profitul este un venit care rezultă din aportul adus de unul
sau mai mulţi factori de producţie şi care trebuie să le revină lor. Ei se întreabă de unde provine şi în
ce constă acest venit rezidual denumit profit. Răspunzând la această întrebare constatăm că profitul-
venit rezidual se descompune în funcţie de aportul factorilor de producţie şi se distribuie în favoarea
celor ce deţin aceşti factori. În consecinţă, profitul se pulverizează, dispare.
 7.2. Masa şi rata profitului. Maximizarea profitului

Profitul reprezintă un element variabil în timp şi spaţiu. Mărimea şi dinamica profitului sunt
relevate de mai mulţi indicatori, dintre care doi sunt esenţiali:
– masa profitului (Pr);
– rata profitului (pr’)
Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de o firmă (agent
economic), de o ramură economică sau de o economie naţională, într-o anumită perioadă de timp.
Se determină ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare (P) şi costurile aferente (C) sau ca
diferenţă între veniturile realizate (V) şi costurile aferente realizării veniturilor.
Pr = P - C; Pr = V - C.
Pentru întreprindere cunoaşterea masei profitului nu este suficientă; ea urmăreşte şi gradul
de profitabilitate înregistrat,respectiv gradul de rentabilitate1 a afacerilor făcute. Rentabilitatea
măsurată absolut şi relativ pleacă de la pragul rentabilităţii, care arată o ecuaţie de echilibru dintre
veniturile totale (încasările) şi costurile totale aferente acestora. Iată de ce, întreprinderea
raportează masa profitului la costurile făcute, la capitalul utilizat pentru obţinerea acestuia sau la
cifra de afaceri.
Raportul procentual dintre masa profitului şi costul de producţie, volumul capitalului sau
cifra de afaceri poartă denumirea de rata profitului.
Relaţiile de calcul standard sunt:
Pr Pr Pr
pr '  100; pr '  100; pr '  100
C K CA
, în care:

C – costurile; K - capitalul folosit; CA - cifra de afaceri.

Maximizarea profitului. Procesul de maximizare vizează urmărirea a două aspecte

permanente legate de: evoluţia masei şi a ratei profitului. Ambele tendinţe prioritare se referă la
obiectivul imediat pentru orice agent economic de a maximiza profitul total. Profitul total (Prt) se
calculează, atât în condiţiile concurenţei perfecte cât şi imperfecte, ca diferenţă între încasările
totale (It) şi costurile totale (ceea ce se plăteşte - Ct) în activitatea economică:

Prt  I t  Ct , unde :
It  P  Q

1
Rentabilitatea constituie o formă a eficienţei economice, care exprimă capacitatea agenţilor economici de a
realiza profit.
 Prt  PQ  Ct

P - preţul de vânzare; Q - cantitatea vândută. Înlocuind pe It, obţinem:

Analizând această relaţie constatăm că întreprinzătorul, pentru a-şi maximiza profitul, are
trei posibilităţi:
a. Ct = constant; Q – maxim
b. Q = constantă; Ct – minim
c. costul şi producţia variază liber, întreprinzătorul îşi poate maximiza profitul fără nici o
restricţie.
a. Agentul economic cercetează mai întâi, varianta avantajoasă de a produce cât mai mult
posibil pentru un cost dat. Maximum de profit se obţine la acel nivel al producţiei la care încasarea
F'K F'M
marginală (Im) egalează costul marginal (Cm): 
PK PM

Im = Cm.
Dacă costul marginal depăşeşte venitul marginal (încasarea marginală), orice unitate
adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total şi în consecinţă profitul
economic va scădea.
b. În acest caz producătorul caută să minimizeze costul pentru un nivel constant al
producţiei. Altfel spus, cu acelaşi cost să obţină o producţie mărită. Profitul maxim se obţine atunci
când raportul dintre productivităţile marginale şi preţul factorilor de producţie sunt egale:
unde:
F’K – productivitatea marginală a capitalului;
F’M - productivitatea marginală a factorului muncă;

Pk – preţul capitalului;
PM – preţul muncii.
c. În situaţia când producătorul este liber de a alege, în acelaşi timp, atât nivelul producţiei,
cât şi al costului total, maximizarea profitului se realizează fără restricţiile interne presupuse la a) şi
b). Totuşi, întreprinzătorul se confruntă cu restricţiile externe impuse de piaţa concurenţială precum:
preţul produsului final, preţul factorilor de producţie.
Profitul atinge cota maximă atunci când productivitatea marginală a fiecărui factor,
exprimată valoric, este egală cu preţul său. Prin urmare, întreprinzătorul poate mări cantitatea
folosită dintr-un factor de producţie, astfel încât suplimentul încasării ce decurge din utilizarea unei
unităţi suplimentare din acest factor să fie superior preţului de achiziţie a lui, adică a costului de
utilizare a unei unităţi suplimentare din acel factor.
 Maximizarea profitului generează o migraţie a capitalului între diferite ramuri economice. Au
loc intrări şi ieşiri ale firmelor în şi din ramură.

7.3. Renta

Şcolile şi curentele de gândire economică contemporană evidenţiază valabilitatea universală

a rentei, prezenţa ei în cadrul tuturor formelor de activitate economică şi nu numai în agricultură. În
acest context, se poate afirma că renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de
producţie sau bun economic a căror ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. Pentru utilizatorul
factorului respectiv (dacă este o altă persoană decât proprietarul acestuia), renta constituie suma de
bani plătită pentru folosirea temporară a lui.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii:
– factorul de producţie sau bunul economic să fie limitat cantitativ;
– să nu poată fi substituit cu un alt factor sau alt bun, cel puţin o anumită perioadă de timp;
– oferta factorului de producţie sau a bunului economic să fie inelastică (limitată) în raport
cu cererea.
Renta privită ca recompensă a factorilor de producţie, respectiv „renta economică pură se
referă la venitul obţinut de un factor de producţie – orice factor – care se caracterizează prin
completa inelasticitate a ofertei“ [8].
Mecanismul formării rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale2. Practica
economică a demonstrat că utilizarea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie, asigură
randamente diferite: la început crescătoare, apoi staţionare, iar, în final, descrescătoare.
Dacă formarea rentei este condiţionată de randamentele neproporţionale, mărimea ei
depinde de volumul producţiei marginale obţinute prin utilizarea unei cantităţi suplimentare dintr-
un factor de producţie.
Ca regulă, producţia marginală poate să crească, să staţioneze, să se reducă, în funcţie de
proporţia în care se combină factorul variabil cu cei constanţi. Pentru a explica dependenţa rentei de
mărimea producţiei marginale, corespunzătoare dozei suplimentare din factorul variabil folosit,
urmărim formarea rentei pe diferite categorii de terenuri cultivate cu porumb (tabelul 7.1.). Din
analiza datelor furnizate de tabelul 7.1. se observă că sporirea cheltuielilor de capital cu
îngrăşămintele, în cote anuale egale, generează o creştere relevantă a randamentelor în anii II, III, IV,

2
Iniţial, această lege a fost cunoscută sub denumirea de „legea fertilităţii descrescânde“, cu aplicabilitate
numai la agricultură. Ulterior, sub incidenţa progresului tehnic, s-a demonstrat că legea randamentelor
neproporţionale are un caracter general, acţionează în toate ramurile economiei, iar randamentele
descrescătoare sunt doar numai o formă a acestei legi.
care depăşesc necesarul pentru acoperirea cheltuielilor aferente producţiei suplimentare şi asigură
un surplus, care este renta. În anii V şi VI, creşterea este mai lentă, randamentul fiind egal sau sub
nivelul necesar recuperării cheltuielilor adiţionale.
Excedentul (surplusul) de bunuri ce poate fi obţinut în urma utilizării unui factor de producţie
cu calităţi superioare celor medii reprezintă forma materială a rentei. Venitul realizat de către
deţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea
preţului de vânzare, poartă denumirea de rentă economică. Cu cât oferta totală este mai rigidă, cu
atât renta economică are dimensiuni mai mari.
Renta economică nu reprezintă un determinant al preţului de vânzare, ci dimpotrivă ea se
realizează numai după ce preţul a crescut, ca urmare a deficitului de ofertă în raport cu cererea
totală. În general, renta exprimă venitul ce rezultă din insuficienţa ofertei totale.
Tabel 7.1. Calcularea rentei

Producţia
Doza adiţională
Cheltuieli de Suprafaţa necesară pt.
de cheltuieli cu Randamentul Renta (t)
Anii capital efectuate cultivată acoperirea
îngrăşămintele marginal (t) C5-C6
(u.m) (ha) cheltuielilor
(u.m.)
adiţionale (t)
1 2 3 4 5 6 7
I 6000 6000 1 20 19 1
II 12000 6000 1 25 19 6
III 18000 6000 1 27 19 8
IV 24000 6000 1 22 19 3
V 30000 6000 1 19 19 0
VI 36000 6000 1 18 19 -1

În economia modernă de piaţă renta îmbracă mai multe forme.

1. Principala formă de rentă o constituie renta funciară sau renta pământului, care se
formează în agricultură şi silvicultură. Într-adevăr, dintre toţi factorii de producţie, pământul
îndeplineşte toate condiţiile pentru a crea rentă.
Renta funciară reprezintă venitul ce revine proprietarului terenului, în virtutea monopolului
pe care îl deţine asupra acestuia şi de la care sunt excluşi ceilalţi subiecţi economici. Ea este plătită de
către arendaş, sub formă de arendă, proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza pe termen
determinat suprafaţa de teren închiriată. Pentru că la baza formării rentei funciare participă şi alţi
factori de producţie decât pământul, teoria economică a extins pe bună dreptate folosirea acestui
termen şi la alte activităţi. Astăzi conţinutul rentei funciare cunoaşte mai multe tipuri.
a. Renta absolută reprezintă suma încasată de toţi proprietarii funciari, indiferent de
calitatea şi poziţia terenului pe care îl deţin.
 b. Renta diferenţială se formează datorită diferenţei de fertilitate dintre terenuri, fiind
numită şi rentă de fertilitate sau rentă diferenţială I. Ea constituie rezultatul cheltuielilor mai mici cu
care se obţin produsele pe terenurile fertile, în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat
de cheltuielile produsului mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Acest tip de rentă este
caracteristic agriculturii extensive. Agricultura intensivă generează renta diferenţială II, ca diferenţă
între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive (sau simultane pe suprafeţe diferite) de
capital şi de muncă.
c. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de către proprietarii unor suprafeţe de
teren de pe care se obţin produse în cantităţi reduse,cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte
căutate de consumatori. Ea este apreciată ca un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce
decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse, determinat de capacitatea de
cumpărare şi preferinţele consumatorilor. Aceasta reprezintă un excedent de venit peste profitul
normal, datorită unor avantaje pe care producătorul le deţine în raport cu alţi fermieri.
d. Renta de poziţie se formează datorită diferenţelor ce există între terenuri în privinţa
distanţei la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare, de vânzare sau faţă de căile de
comunicaţie.
Preţul pământului constituie, de fapt, renta capitalizată la dobânda zilei. Mărimea lui este
egală cu suma de bani pe care vânzătorul (proprietarul) depunând-o la bancă poate obţine o
dobândă anuală de mărimea rentei. Ca un proces firesc a creşterii rentei anuale, preţul pământului
manifestă o tendinţă de urcare datorită ofertei rigide de terenuri spre arendare şi datorită creşterii
ratei dobânzii la bănci.
Teoretic preţul pământului se poate calcula cu relaţia:
P = R/d’,
unde: P – preţul pământului; R – renta anuală dată de terenul respectiv; d’ – rata anuală a dobânzii.
Aşadar el depinde de mărimea rentei şi de rata dobânzii plătită de bancă pentru sumele depuse de
deponenţi.
Exemplu:
Presupunem că o parcelă de pământ, dată în arendă, aduce proprietarului ei un venit anual
de 2.000 $. Dacă pământul se va vinde, preţul lui va fi egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o
dobândă posesorului ei egală cu 2.000 $. Cunoscând că rata dobânzii este de 5% pe an, atunci preţul
pământului va fi:
P = 2000/5 ּ 100 = 40.000 $.
 2. Renta minieră reprezintă un supraprofit ce revine proprietarilor, care deţin mine sau
sonde, cu un conţinut bogat ce pot fi exploatate cu cheltuieli mai reduse. Ea are o bază naturală
determinată de raritatea unor astfel de mine.
3. Renta de construcţii este generată de terenurile mai bine echipate cu elemente de
infrastructură, surse de apă, reţea de canalizare, energie, mijloace de transport etc. Aceste terenuri
sunt arendate sau vândute la preţuri mai mari, care includ şi renta de construcţii pe lângă costuri şi
profitul normal. Această formă de rentă a cunoscut o creştere substanţială datorită dezvoltării
urbanisticii.
4. Renta de raritate revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice
rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
5. Renta consumatorului constituie diferenţa de care beneficiază acesta achitând bunurile
cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească.
6. Renta vânzătorului apare în situaţia când acesta reuşeşte să vândă un bun la un preţ mai
mare decât estimase anterior.
7. Renta de transfer se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, prin
care se asigură o utilizare mai rentabilă a acestora.
8. Renta conjuncturală este realizată de întreprinzătorii care valorifică situaţiile
conjuncturale (stochează mărfurile când preţurile sunt mici şi le vând când preţurile urcă datorită
penuriei).
Prin urmare, renta economică reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui factor de
producţie a cărui ofertă este inelastică în raport cu evoluţia preţului.
 Capitolul 8. CONCURENŢA
8.1.Concurența perfectă

În situația de concurenţă perfectă nu există nici un element de monopol. Ea presupune un

asemenea raport de piaţă, încât, pe de o parte, toţi ofertanţii să-şi vândă producţia la preţul pieţei,
fără ca vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l poată influenţa hotărâtor, pe de altă parte, solicitanţii
să poată cumpăra ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de
asemenea, fără a-l putea modifica după voinţa lor. În această situaţie preţul de echilibru se stabilește
la nivelul corespunzător punctului de intersecţie al curbelor ofertei şi cererii produsului respectiv.
Puritatea şi perfecţiunea concurenţei presupun existenţa simultană a următoarelor trăsături:
a) atomicitatea participanţilor, respectiv, un număr mare de purtători ai cererii și ai ofertei,
de mărimi şi puteri comparabile, astfel încât nici unul să nu poată influenţa piaţa;
b) omogenitatea bunurilor. Toate produsele au caracteristici absolut identice, încât
cumpărătorilor să le fie indiferent de la ce producător obţin produsul (de exemplu, un televizor ar
trebui să aibă exact aceeaşi calitate, indiferent de firma care îl produce). Nu există diferenţieri ale
produsului după producători şi nici după publicitate;
c) fluiditatea pieţei. Cumpărătorii pot fi liberi să-şi aleagă vânzătorii şi să-i schimbe cum
doresc, iar producătorii pot fi liberi să intre şi să iasă din ramură. Nu există bariere de intrare pe o
anumită piață de natură tehnică, financiară, juridică sau instituţională pentru noii producători
concurenţi;
d) o totală transparență a pieţei. Toţi agenţii economici sunt perfect informaţi asupra tuturor
elementelor pieţei, concurenţilor, calităţii, naturii produselor, preţurilor etc.;
e) mobilitate deplină a factorilor de producţie. Munca şi capitalul sunt direcţionate spre
utilizări unde se asigură cel mai mare profit posibil. Producătorii pot părăsi pieţele în care ei
înregistrează pierderi şi se pot orienta către acele pieţe care le aduc profit.
Concurenţa perfectă are o existenţă teoretică, întrucât în practică este imposibil să fie
reunite simultan cele cinci trăsături care definesc conţinutul acestui tip de concurenţă.
Tipul de concurenţă care caracterizează realitatea economică îl constituie concurenţa
imperfectă[16].
 8.2. Monopolul
Monopolul* se caracterizează prin aceea că un producător unic al unui produs se află în faţa
unei infinităţi de cumpărători. Mai concret, o întreprindere se află în situaţia de monopol unilateral
atunci când furnizează totalitatea ofertei unei anumite ramuri, adică satisface singură totalitatea
cererii colective a pieţei.
*
Termenul de monopol îşi are originea în cuvintele greceşti „mono“ (unu) şi „polist“ (vânzător).
Cauzele pieţei de monopol pot fi:
a) factori naturali (monopol natural): o materie primă rară există in minele unui singur
producător (petrol, uraniu etc.); o resursă se află în proprietatea şi este exploatată de un producător
(apa minerală, un peisaj natural etc.);
b) factori geografici (monopol geografic): într-o zonă determinată există un singur furnizor
(un autoservice pe o autostradă);
c) factori personali (monopol şi dibăcie): un chirurg specializat; un artizan de mare clasă etc.;
d) factori temporari: când o întreprindere vinde un produs nou ea are provizoriu o poziţie de
monopol. Inventatorul dispune de un monopol temporar;
e) factori tehnici: monopol de marcă, de exploatare a unui anumit brevet de invenţie, de
utilizare a unui procedeu de producţie etc.;
f) procesul istoric de concentrare a capitalului, determinat nu numai de caracteristicile
tehnice ale echipamentelor, ci şi de alte considerente, îndeosebi de existenţa avantajelor de scară
(interne şi externe);
g) factori administrativi (monopol reglementat): când statul poate rezerva unei firme date
exclusivitatea producerii şi vânzării unui bun. O asemenea situaţie poate apărea şi printr-o protecţie
vamală foarte ridicată;
h) factori contractuali; situaţia când mai multe întreprinderi se înţeleg şi acţionează în
colectiv ca un monopol;
i) factori psihologici: cei care consumă un anumit produs consideră, şi datorită unei
promovări intense, că bunul respectiv este de neînlocuit.

8.3. Oligopolul

Oligopolul reprezintă acea formă a concurenţei care presupune existența unui număr limitat
de producători, ce oferă produse diferenţiate sau nu, deţin fiecare cote importante de piaţă, și unde
există bariere de intrare pe piață şi dificultăți de control general asupra preţurilor.
 Denumirea de oligopol derivă din grec. „oligos“ (puţin), cu sensul de „puțini vânzători“
pentru un anumit produs.
O ramură este în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat au o
influenţă semnificativă asupra concurenţilor. Fiecare producător cunoaşte că strategia sa poate
modifica condiţiile pieţei şi suscită o reacţie din partea concurenţilor. Se afirmă că partenerii sunt
într-o situaţie de „interdependenţă conjuncturală“. Preţul, cantitatea vândută şi profitul unui anumit
producător depind de deciziile celorlalţi. Fiecare dintre vânzători poate fixa cantitatea care să o ofere
pe piaţă, însă preţul şi respectiv, profitul depind de deciziile celorlalţi producători.
O altă caracteristică este strategia diversificării produselor şi activităţilor, care a devenit o
regulă generală a oligopolurilor. Oligopolul poate apărea sub câteva forme.
Pe baza criteriului de diferenţiere a produselor, deosebim: oligopoluri care apar pe piețele
produselor nediferenţiate (ex. industria aluminiului); oligopoluri pe piețele produselor diferenţiate
(ex. industria automobilului).
În funcție de numărul producătorilor aflați în concurenţă, se disting situațiile:
a) duopol (când sunt doi producători);
b) oligopol propriu-zis (ce presupune existența a mai mulţi producători).

8.4. Concurența monopolistică

Această formă de concurență presupune existența tuturor trăsăturilor concurenţei perfecte,

exceptând omogenitatea bunurilor, care este înlocuită cu diferenţierea acestora. Pe o piață cu
asemenea tip de concurență, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc
(dintr-o anume categorie), iar vânzătorii pot hotărî nivelul preţului şi chiar cantitatea pe care o vor
vinde, prin politica noilor sortimente de produse, diferite de cele vechi. În esenţă, există concurenţă
monopolistică atunci când există în acelaşi timp:
a) un număr mare de vânzători care se întâlnesc pe piață cu numeroşi cumpărători şi
b) produse diferenţiate
Prin prima caracteristică concurența monopolistică este asemănătoare cu concurenţa
perfectă şi diferită de monopol. Nici un ofertant nu are forţa suficientă pentru a putea influenţa
piaţa. Deciziile lor privind preţurile şi cantităţile sunt independente unele de altele. Prin al doilea
element se apropie de situaţia de monopol. Dacă în cazul concurenţei perfecte produsele sunt
omogene, în situaţia concurenţei monopolistice bunul destinat vânzării este diferenţiat.
 Capitolul 9. PREŢUL
9.1. Conţinutul şi funcţiile preţului

 Conform teoriei obiective a valorii, preţul reprezintă expresia bănească a valorii. După cum
se cunoaşte, valoarea, potrivit acestei teorii, are la bază muncă omenească încorporată în
marfă, considerată elementul comun al tuturor bunurilor. Preţul este dependent de doi
factori:
a) mărimea valorii mărfii, cu care se află într-un raport direct proporţional; cu cât valoarea
este mai mare, cu atât preţul va fi mai mare şi invers;
b) puterea de cumpărare a banilor, cu care se află într-un raport invers proporţional; cu cât
puterea de cumpărare a banilor va fi mai mare, cu atât preţul va fi mai mic şi invers.
 Potrivit teoriei subiective la baza stabilirii valorii şi deci a preţurilor stă utilitatea şi raritatea
bunurilor. Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe analiza utilităţii
unor unităţi succesive dintr-o marfă dată, ori a costurilor succesive dintr-un anumit factor de
producţie [2]. Egalitatea dintre o marfă şi o altă marfă, în procesul schimbului, rezultă din
faptul că utilitatea finală sau marginală a unităţilor corespunzătoare este egală. Adepţii
acestei teorii consideră că preţurile ar fi şi un indice al rarităţii. Drept urmare, preţul apare
atât ca indice al utilităţii marginale, cât şi al rarităţii unui bun.
În concluzie, preţul reprezintă un instrument complex de cuantificare economică, respectiv
de măsurare monetară (bănească), care reflectă în nivelul lui atât cheltuielile de muncă efectuate
pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea, precum şi alte
variabile (unele neeconomice).

9.2. Funcțiile prețului

a) Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor constă în aceea că, prin

intermediul preţurilor, are loc exprimarea monetară a activităţii economice şi financiare a
întreprinzătorilor. Cu ajutorul preţului se pot urmări cheltuielile efectuate pentru producerea unui
bun, precum şi cuantificarea finală a rezultatelor firmelor, concretizată în profituri sau pierderi.
Funcţia prezentată constituie, pentru agenţii economici, un important instrument de cunoaştere,
comparaţie, analiză, decizie şi previziune.
b) Funcţia de informare a agenţilor economici cu privire la fenomenele şi procesele care au
loc pe piaţă ocupă un loc central. În concordanţă cu specificul pieţelor, cu tipul de concurenţă
existentă, cu strategiile de piaţă folosite, preţurile prin nivelul şi evoluţia lor semnalează mutaţiile
survenite în evoluţia factorilor pieţei. Prin informaţiile pe care le furnizează preţurile caracterizează
sistemul economic, reliefându-i punctele tari şi cele slabe. În acest fel producătorii şi consumatorii
pot să se orienteze spre cele mai avantajoase surse de aprovizionare şi spre pieţele pe care preţurile
bunurilor corespund cel mai fidel puterii de cumpărare a consumatorilor.
c) Funcţia de stimulare a producătorilor evidenţiază faptul că preţurile, prin nivelul lor,
constituie un element motivaţional esenţial al acţiunilor întreprinzătorilor şi al opţiunilor
consumatorilor. Preţul reprezintă o variabilă strategică importantă pentru toţi agenţii economici,
stimulându-i în adaptarea permanentă a producţiei (calitativ, cantitativ şi structural) la cerinţele
prezente şi viitoare ale pieţei şi în satisfacerea acestora cu maximum de eficienţă.
d) Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor presupune că preţurile,
prin mărimea lor, să asigure tuturor subiecţilor economici recuperarea cheltuielilor de capital şi
obţinerea, în condiţii normale, a profitului scontat. Prin strategia de preţ, trebuie să se urmărească
remunerarea ofertanţilor, acoperirea cheltuielilor de producţie şi obţinerea unui profit, precum şi
stimularea cererii, sensibilizarea purtătorilor cererii [5].

9.3. Mecanismul formării preţurilor

În determinarea preţurilor, în condiţiile economiei contemporane, caracterizată printr-o

piaţă complexă, intervin o serie de factori, cum ar fi [2]:
• costul mediu de producţie;
• intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile, pusă în evidenţă prin cerere;
• forma de concurenţă imperfectă existentă;
• capacitatea producţiei, relevată de ofertă;
• elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
• strategiile promoţionale ale vânzătorilor (publicitate, informaţii etc.).
De obicei, aceşti factori sunt reduşi la trei: costuri, cerere, concurenţă (cei „3C“). Cu toate
acestea, majoritatea întreprinderilor determină preţul pornind de la principiul „full cost“, ce constă
în stabilirea costurilor medii la care se adaugă un procentaj pentru cheltuielile generale ale firmei
(fixe) şi rata de profit.
În practică, întreprinderile, în funcţie de obiectivele politicii de preţuri urmărite şi de
metodele de gestiune utilizate, fixează preţurile îmbinând în proporţii diferite toate cele trei metode.
Schema utilizată este aproximativ următoarea: a) nivelul costurilor, profitul scontat şi concurenţa
conduc producătorii să fixeze oferta lor de preţ; b) cererea determină echilibrul pieţei şi cantitatea
vândută. La preţul oferit de producători, cumpărătorii achiziţionează o anumită cantitate. Dacă
această cantitate este prea mică, producătorii sunt dispuşi să accepte un sacrificiu din procentul de
profit aşteptat, scăzând preţul. Dacă cererea este mai mare decât cea aşteptată, întreprinderile
caută să profite de această situaţie, mărind fie vânzările, fie cota de profit prin creşterea preţului. În
cadrul acestei scheme costurile şi profitul dorit fac presiuni de creştere a preţului.
A. Preţuri orientate după costurile medii
Determinarea preţurilor pornind de la costurile medii constituie metoda cea mai des aplicată
în practică. Aceasta se datorează simplităţii sale şi cunoaşterii mai precise a costurilor decât a cererii.
Ea este mai clară şi mai uşor de utilizat pentru distribuitori decât pentru producători, deoarece ei
pornesc de la preţul de achiziţie al produselor. Procedeul corect de a face calcule pentru găsirea
preţului nu este acela de a privi în urmă, la costurile realizate, ci înainte, către viitor, la costurile
anticipate şi nu la cele medii, ci la cele marginale. În cazul în care obiectivul politicii de preţuri este
maximizarea profiturilor, căutarea preţului se realizează prin:
a) estimarea costului marginal şi a venitului marginal. Costul marginal (Cm) este costul
suplimentar aşteptat din acţiunea de creştere cu o unitate a producţiei: Cm= (CTi-CTi-1) /(Qi - Qi -1).
Venitul marginal este venitul suplimentar aşteptat în urma acestei acţiuni: Vm = (VTi - VTi -1)/(Qi - Qi -1)
în care: CT – costul total; VT – venitul total; Q – producţia fizică; i – nivelul producţiei;
b) determinarea nivelului de producţie care permite să se vândă toate produsele şi mai ales
acelea pentru care Vm ≥ Cm. Cu cât venitul marginal tinde să se apropie de costul marginal cu atât
volumul producţiei se apropie de optim;
c) stabilirea acelui preţ care va permite să se vândă exact producţia realizată. Concurenţa
tinde să împingă extinderea producţiei către punctul în care preţul şi costul marginal sunt egale şi să
o reducă atunci când costul marginal este mai mare decât venitul marginal.
Logica este simplă. Dar, estimarea costului marginal şi, îndeosebi a cererii şi a venitului
marginal, este greu de realizat cu acurateţe. De aceea, şi această strategie apare ca o primă
aproximare, ca o tehnică de căutare a celui mai profitabil preţ de vânzare.
O altă strategie de stabilire a preţului are în vedere un anumit prag de contribuţie pe produs
la acoperirea cheltuielilor fixe şi formarea profitului sau un anumit prag de rentabilitate. Pragul de
rentabilitate reprezintă acel volum minim de producţie, q=q0, de la care plecând producătorul
obţine profit. Deoarece pentru q0 profitul (B) este nul, rezultă că, costul total (CT) este egal cu
încasarea totală (IT). Dar, CT = CF+CV = CF+CVUq0 şi IT = Pq0. Rezultă că Pq0 = CF+ CVuq0 q0 =
CF/(P-CVu) = CF/CU. Aceasta înseamnă că atunci când se atinge „punctul mort“ contribuţia totală
este egală cu suma cheltuielilor fixe.
 Pentru a obţine un anumit profit (B) trebuie să se realizeze şi să se vândă o producţie: q0 =
(B+CF)/CU. Punctul mort se poate exprima în unităţi fizice, în cifră de afaceri (Pq) sau în luni de
activitate.
Metoda contribuţiei unitare sau a pragului de rentabilitate nu dă direct preţul pe care îl
putem alege, dar ea este utilă căci ne permite să estimăm, pentru fiecare variantă de preţ, volumul
producţiei care trebuie vândută sau cota de piaţă care trebuie atinsă pentru a nu înregistra pierderi.
B. Preţuri corelate cu cererea
În stabilirea preţurilor firma trebuie să cunoască nu numai costurile producţiei sale, ci şi
elasticitatea cererii faţă de preţ, comportamentul consumatorilor/utilizatorilor la variaţia preţului şi
a calităţii, legătura dintre preţ şi alte aspecte ale cererii adresate ei. Apoi, pentru a putea alege o
bună strategie de preţ, fiecare întreprindere trebuie să cunoască mărimea coeficientului de
elasticitate specific produselor sale. Ori de câte ori cererea la produsele sale este inelastică sau slab
elastică la preţ, ea îşi poate mări încasările pe calea creşterii preţurilor, fără prea multe urmări
neplăcute. Pentru a putea exploata bine această situaţie întreprinderea trebuie să se afle în situaţia
de monopol. Ori de câte ori cererea la produsele sale este elastică la preţ, orice variaţie a preţului se
va răsfrânge în modificarea cererii, cu atât mai puternic cu cât coeficientul de elasticitate tinde spre
minus infinit.
Numeroase studii au pus în evidenţă că un procent important din cumpărători, chiar pentru
unele produse achiziţionate frecvent, nu memorează şi nu cunosc precis preţurile. Producătorii şi
distribuitorii, pentru a genera concurenţa prin preţuri, se străduiesc să găsească mijloace pentru a
face cât mai dificilă comparaţiile între preţuri. Astfel, ori de câte ori este posibil, ei folosesc pentru
acelaşi produs unităţi de măsură fizice diferite, vânzarea unor modele identice sub mărci diferite,
schimbarea frecventă a modelelor, distribuţia „electivă“ a mărcilor pe regiuni etc.
Cumpărătorii interpretează preţurile cu ajutorul unor scări destul de largi: a) inacceptabil:
exclud cumpărarea; b) scump: este justificată cumpărarea; c) rezonabil: cumpăr; d) ieftin: este o
afacere; e) foarte ieftin: cumpăr imediat; dar nu ascunde ceva?.
S-a constatat că sensibilitatea cumpărătorilor faţă de preţuri depinde de numeroşi factori:
a) Importanţa cumpărăturii. Cumpărătorii sunt mai sensibili şi calculează mai mult atunci când
fac cumpărături importante şi mult mai puţin pentru cumpărături curente. De asemenea, cu
cât preţul global al unei cumpărături este mai important cu atât ei sunt mai puţin sensibili la
„micile componente“. De exemplu, ei sunt mai puţin sensibili la preţul unei mobile incluse în
preţul unui apartament decât atunci când o cumpără separat;
b) Percepţia riscului asociat deciziei de cumpărare. Cu cât riscul de utilizare şi riscul social sunt
mai mari cu atât cumpărătorul va avea tendinţa de a se asigura achiziţionând produsul cel
 mai scump. Preţurile fixe sunt mai sigure decât preţurile variabile şi negociabile care măresc
incertitudinea şi se transformă pentru numeroşi cumpărători într-o situaţie de inconfort;
c) Valoarea imaginii asociate produsului şi preţului său (achiziţii ostentative, pentru cadouri
etc.);
d) Posibilitatea găsirii de înlocuitori disponibili;
e) Sensibilitatea la preţ este mai slabă atunci când costul său este suportat din fonduri
sociale.
Relaţia preţ-calitate exprimă un caz deosebit al sensibilităţii consumatorilor faţă de preţ.
Specialiştii au demonstrat că la unele produse nivelul preţului este considerat de beneficiar drept
indicator de calitate. Cu cât cumpărătorul are mai puţină încredere în propria judecată despre
calitate, cu atât are tendinţa de a cumpăra produsul cu preţul mai mare. Când cumpărătorul are
încredere în propria sa judecată şi când riscul legat de utilizare este mai mic, el va avea tendinţa să ia
preţul cel mai mic. Pentru produsele de consum intermediar, când cumpărătorul are încredere totală
în propria sa judecată şi când se cuantifică riscul de utilizare, tendinţa va fi ca la nivele de risc
comparabile să se ia la preţul cel mai scăzut.
Intensitatea reacţiei preţ-calitate depinde şi de concordanţa preţului afişat cu imaginea
preexistentă cu privire la marcă şi la distribuitor. Dacă o marcă are o imagine de preţ mic, un preţ
ridicat va fi automat asociat unei ameliorări a calităţii. Dimpotrivă, o marcă poziţionată din start pe o
linie de preţuri şi de calitate ridicate îl determină pe cumpărător să accepte plata acestei
superiorităţi, printr-un „preţ de prestigiu“.
O largă categorie de practici se bazează şi pe alte resorturi psihologice ale cumpărătorilor,
cum ar fi: „preţuri magice“, inferioare preţurilor rotunde (de exemplu: 4999000lei); preţuri
diferenţiate în funcţie de cantităţile cumpărate, de locul şi de momentul cumpărării, de momentul
efectuării plăţii; preţuri cu bonificaţii sau stimulente pentru produsele legate prin destinaţia lor
comună şi altele.
C. Preţuri corelate cu concurenţa
a) În cadrul concurenţei perfecte, preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre
curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.
b) În situaţia pieţei de monopol, preţul nu mai reprezintă o variabilă exogenă a
întreprinderii, întrucât aceasta îi stabileşte nivelul în funcţie de o serie de factori, dintre care cererea
şi mărimea costurilor se detaşează ca importanţă. Monopolul are un impact direct asupra procesului
de formare a preţurilor. Controlul monopolului asupra preţurilor ar fi absolut în situaţia în care
oferta ar fi inelastică. Însă, în realitate, există înlocuitori pentru orice bun economic ceea ce
determină ca cererea oricărui produs să fie în anumite limite elastică. În felul acesta monopolul se
confruntă cu cerinţele legii cererii. Dacă preţul mărfii va spori, cantitatea cerută se va reduce;
monopolul pentru a vinde o cantitate mai mare de bunuri trebuie să reducă preţul de piaţă al tuturor
unităţilor de produse vândute, inclusiv al acelora care ar fi putut fi vândute la un preţ mai mare dacă
ar fi fost oferite mai puţine unităţi. Diminuarea preţurilor determină ca venitul total să descrească,
iar venitul marginal să înregistreze valori negative pe măsura creşterii volumului vânzărilor. Drept
urmare, monopolul va stabili acel nivel de producţie la care costurile marginale sunt egale cu venitul
marginal.
c) În cazul concurenţei imperfecte, mai precis în situaţia de oligopol, mărimea preţului se
fixează la nivelul la care costul marginal este egal cu venitul marginal, profitabilitatea fiecărei unităţi
participante la stabilirea în comun a preţului reglându-se prin intermediul cotelor de producţie.
Principiile ce guvernează formarea preţurilor pe piaţa cu concurenţă imperfectă nu aparţin
în întregime nici concurenţei perfecte, nici monopolului [1]:
 pe perioadă scurtă, efectul monopolului este predominant, întrucât capitalul fix nu
se poate transforma şi, deci, reacţiile firmelor concurente nu se pot manifesta. Preţul şi
cantitatea de echilibru sunt determinate de punctul de întâlnire a curbei costului marginal cu
aceea a venitului marginal;
 pe perioadă lungă, efectul concurenţei este predominant pentru că firma trebuie să
ţină seama de reacţiile altor firme concurente (existenţa unui supraprofit atrage şi alte firme
din ramura respectivă) care se vor lupta pentru câştigarea părţii corespunzătoare din venitul
consumatorului, prin practicarea unor preţuri mai mici, prin crearea unor bunuri de calitate
superioară, prin promovarea produsului, prin design etc.
 Capitolul 10. INTERVENȚIA GUVERNAMENTALĂ ÎN MECANISMUL FORMĂRII
PREȚURILOR
10.1. Necesitatea intervenţiei guvernamentale

Prin diferite mijloace de influențare a procesului formării prețului sau, în unele cazuri prin
stabilirea unei limite de preț, staul urmărește prevenirea sau atenuarea unor dificultăți economice și
sociale, atingerea unor obiective economice și statale.
Situațiile care reclamă intervenția statului în procesul formării prețurilor sunt diferite.
Uneori, piața însăși, prin mecanismul funcționării ei, poate conduce la concentrarea treptată a
ofertei de anumite bunuri la un producător, care, ajuns în situația de monopol, poate impune un
nivel de preț neconform cu interesele consumatorilor. Alteori, interesul general – de exemplu,
asigurarea securității alimentare a populației țării- necesită intervenția statului pentru susținerea,
încurajarea producției agricole.
În principiu, intervenția statului în mecanismul formării prețului se realizează prin două
modalități: intervenția directă și intervenția indirectă[17].
Pentru a avea efectele scontate, prețul maximal (PM) trebuie să fie inferior prețului de
echilibru(PE) – în cazul plafonării maxime a prețului, iar prețul minimal (Pm) trebuie să fie superior
acestuia.

Fig. 10.1.Prețul maximal și prețul minimal

10.2. Intervenţiile directe

Acestea se concretizează în fixarea unor plafoane maxime sau minime ale nivelului prețului
ce poate fi practicat. Introducerea plafonului maxim al prețului se produce în cazul unui deficit de
ofertă, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă necesitate (produse alimentare,
medicamente) în scopul protecției consumatorilor.
Pentru producătorii respectivi, o astfel de măsură reduce interesul, ceea ce conduce la
accentuarea deficitului de ofertă. De aceea, o astfel de intervenție a statului în formarea prețului nu
poate fi decât temporară și trebuie însoțită de subvenții acordate producătorilor, în vederea
restabilirii echilibrului cerere-ofertă.
Într-o situație inversă (abundență de ofertă), statul poate interveni în procesul formării
prețului prin introducerea plafonului minim de preț. Aceasta deoarece, oferta fiind mai mare decât
cererea, prețul de echilibru tinde spre un nivel scăzut, nestimulativ pentru producători, aceștia
abandonând producție respectivă. Deci, prin impunerea unui plafon minim de preț acționează în
direcția menținerii capacităților de producție în ramura respectivă și a protejării producătorilor din
acea ramură. Și o astfel de intervenție are caracter temporar.

10.3. Intervențiile indirecte

Intervenția indirectă a statului în mecanismul formării prețului constă în influențarea cererii

sau a ofertei.
Sporirea ofertei interne de anumite bunuri se realizează în principal prin:
- implicarea statului în activitatea de producție prin investiții publice;
- reducerea taxelor vamale sau chiar acordarea de prime pentru importuri.
Diminuarea ofertei anumitor bunuri se realizează prin:
- creșterea taxei vamale, încurajarea exporturilor, creșterea stocurilor din rezerva strategică
etc.
În cazul cererii, extinderea ei pentru un anumit bun se poate realiza prin:
- diminuarea impozitelor pe venituri, ceea ce conduce la creșterea puterii de cumpărare;
- distribuirea gratuită a anumitor produse anumitor pături ale populației.
 Capitolul 11. MĂRIMI MACROECONOMICE

Indicatorii macroeconomici de rezultate, în cadrul Sistemului Conturilor Naționale,

exprimă, valoric, output-ul activității economice desfășurate de subiecții economici, determinarea
lor realizându-se pe baza fluxurilor reale, cât și a fluxurilor de venituri și cheltuieli(fluxuri monetare).
Reiese că totalul output-ului (producția finală) este egal cu totalul veniturilor agenților participanți la
activitatea economică, precum și cu totalul cheltuielilor acestora pentru producția finală în intervalul
pentru care are loc măsurarea respectivă.
În determinarea mărimii indicatorilor macroeconomici, se utilizează trei metode:
a. Metoda de producție, care constă în însumarea valorii producției din diferite sectoare ale
economiei naționale;
b. Metoda utilizării finale, care constă în calcularea valorii indicatorilor ținând seama de
destinația bunurilor care formează producția : consum privat(personal), consum public
(guvernamental), formarea brută a capitalului , exportul net;
c. Metoda costurilor, în concordanță cu cerințele acestei metode, indicatorii se obțin
însumând elementele ce exprimă compensarea factorilor de producție (salariile, profiturile, rente,
dobânzi, amortizări ale capitalului fix, taxe).
Indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice calculați pe baza informațiilor oferite de
SCN sunt:
1. Produsul global brut(PGB)- este egal cu valoarea bunurilor economice obținute în cadrul
ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Calcularea sa
include și consumul intermediar, ceea ce generează înregistrări repetate. În consecință, PGB are o
utilizare mai redusă.
n
a. PGB   PGi
i 1

în care PGi - producția globală realizată în fiecare dintre sectoarele economiei naționale
n n
b. PGB   CI i   PFi
i 1 i 1

în care CIi - valoarea consumului intermediar realizat în fiecare dintre sectoarele economiei naționale
PFi - valoarea producției finale realizate în fiecare dintre sectoarele economiei naționale
n n
c.
PGB   CI i   CFi
i 1 i 1

în care CFi - valoarea consumului final pentru fiecare bun economic

 2. Produsul intern brut (PIB) reprezintă valoarea bunurilor finale produse pe parcursul unei
perioade (un an), de către agenții economici autohtoni și străini, care activează în interiorul țării.
Acest indicator reprezintă valoarea adăugată brută și se calculează scăzând din PGB valoarea
bunurilor și a serviciilor consumate în activitatea productivă, care constituie consumul intermediar.
PIB=PGB-CI
3. Produsul intern net (PIN) evidențiază mărimea valorii adăugate nete a bunurilor materiale
și a serviciilor finale create, în decursul unei perioade, de regulă un an, de către agenții economici
autohtoni și străini,care își desfășoară activitatea în interiorul țării.
Se calculează ca diferență între PIB și alocațiile pentru consumul de capital fix (A) astfel:
PIN=PIB-A
4. Produsul naţional brut (P.N.B.) este un indicator ce exprimă, pe lângă PIB, și valoarea
bunurilor și a serviciilor produse de către agenţii economici în afara granițelor, din care se scade
valoarea bunurilor obținute de agenții străini pe teritoriul țării pentru care se face calculul. Acest
indicator poate avea o valoare mai mare sau mai mică decât cea a P.I.B. în funcţie de soldul pozitiv
sau negativ (±S) dintre P.I.B. realizat de subiecţii economici autohtoni în străinătate (+S) şi P.I.B.
obţinut de agenţii economici străini pe teritoriul ţării respective (-S). Deci:
P.N.B. = P.I.B. ± S.
5. Produsul naţional net (P.N.N.) exprimă, în formă bănească, mărimea valorii adăugate
nete a bunurilor economice finale produse de către agenţii economici autohtoni, care activează pe
teritoriul naţional sau în străinătate,într-o perioadă determinată de timp.
Formulele de calcul ale P.N.N. sunt:
• P.N.N. = P.N.B.- CCF; unde CCF reprezintă consumul de capital fix.
• P.N.N. = P.I.N. ± S.
P.N.N., exprimat în preţurile factorilor de producţie, mai poartă denumirea de venit
naţional[18].
6. Venitul naţional (V. N.) cuprinde veniturile obţinute de proprietarii factorilor de producţie,
datorită participării lor la crearea de bunuri materiale şi de servicii.
V.N. se determină cu următoarele relaţii:
• V.N. = P.N.B.pr.p. – A – Ii + S;
• V.N. = P.N.B.pr.f. – A, unde:
pr.p. – preţurile pieţei;
pr.f. – preţurile factorilor de producţie;
Ii – impozitele indirecte;
S – subvenţiile guvernamentale.
 Venitul naţional constituie un indicator macroeconomic fundamental. Raportat la numărul
de locuitori, V.N. reliefează nivelul de dezvoltare a unei ţări şi calitatea vieţii. Mărimea şi dinamica sa
influențează mărimea venitului personal (V.P.), capacitatea de economisire, mărimea şi dinamica
cererii finale de produse şi de servicii, ca şi a celei de bunuri de investiţii. În consecinţă,
managementul macroeconomic urmăreşte creşterea continuă a venitului naţional, atât pe cale
extensivă (sporirea volumului factorilor de producţie), cât şi pe cale intensivă (mărirea productivităţii
factorilor de producţie).
Venitul personal reprezintă totalitatea veniturilor curente ale indivizilor dintr-o țară,
obținute din activitatea economică, însumate cu transferurile primite de la guvern şi de la firme.
Aceste transferuri nu provin din implicarea în activitatea economică (apar sub formă de compensări,
pensii, burse, ajutoare).
Dacă din venitul personal se elimină taxele personale rezultă venitul personal disponibil,
care exprimă veniturile ce pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor individuale şi pentru
economisire.
Venitul disponibil reprezintă veniturile indivizilor sau ale gospodăriilor care sunt folosite
pentru cheltuielilor personale (cumpărarea de produse şi de servicii, plata dobânzilor, transferuri de
venituri în străinătate), ca şi pentru economisire. V.P. şi V.D., ca indicatori sintetici şi forme de venit,
sunt prezentaţi în capitolul următor[19].
 Capitolul 12. VENIT, CONSUM, ECONOMII

Venitul are în economia naţională următoarele forme: venit personal, venit disponibil şi venit
naţional.
Venitul personal reprezintă totalitatea veniturilor curente ale indivizilor dintr-o țară,
obținute din activitatea economică, însumate cu transferurile primite de la guvern şi de la firme.
Aceste transferuri nu provin din implicarea în activitatea economică (apar sub formă de compensări,
pensii, burse, ajutoare).
Dacă din venitul personal se elimină taxele personale rezultă venitul personal disponibil,
care exprimă veniturile ce pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor individuale şi pentru
economisire.
Venitul naţional constituie suma veniturilor personale ale tuturor indivizilor dintr-o țară,
ajustate cu următoarele elemente:
a) se adaugă profiturile întreprinderilor, viramentele pentru asigurările sociale şi excedentele de
salarii;
b) din acest rezultat se scad transferurile realizate de către stat, dobânzile datorate pentru
împrumuturile de consum şi dividendele. Mărimea rezultată se corectează cu modificarea
evoluţiei stocurilor (plus sau minus).
• Excedentul de salariu exprimă o diferenţă pozitivă între salariile care urmează a fi plătite şi
cele achitate efectiv.
• Veniturile obţinute sunt destinate consumului şi investiţiilor, încât fiecare agent economic
este un cumpărător în dublă ipostază: cumpărător-consumator şi cumpărător-investitor.
Neoclasicii au construit funcţia cererii pe baza relaţiei preţuri-cantităţi cerute. Keynes
propune să se lege volumul consumului global (C), efectuat în cursul unei perioade de timp, de suma
venitului global real disponibil (V) al aceleiaşi perioade.
Se obţine: C = f(V).
Această relaţie funcţională între suma venitului şi cheltuielile de consum corespunzătoare
poartă denumirea de funcţia consumului.
Funcţia de consum propusă de Keynes exprimă o relaţie de comportament. Această funcție
descrie comportamentul consumatorilor conform unei legi psihologice fundamentale, potrivit căreia,
de regulă şi în medie, oamenii au tendința de a-și mări cheltuielile de consum pe măsură ce venitul
lor creşte, dar nu cu același procent cu cât sporeşte venitul. Deci, la o creştere a venitului (∆V) are loc
o sporire a consumului (∆C), dar ∆V>∆C, astfel încât raportul ∆C/∆V este pozitiv, dar subunitar.
Relaţia dintre consum şi venit se evidenţiază prin înclinaţia spre consum. Se disting:
 a) înclinaţia medie spre consum (c) sau rata medie a consumului apare ca raport între
valoarea consumului total şi valoarea venitului total. Așadar c = C/V, și astfel: C = c*V;
b) înclinaţia marginală spre consum (c’), denumită şi rata marginală a consumului, care se
determină ca un raport dintre variaţia consumului (dC) şi variaţia venitului (dV): c’ = dC/dV. Acest
indicator arată modificarea consumului atunci când venitul variază cu o unitate; ea are valori între 0
şi 1(0< c’<1); mărimea ei se apropie mai mult de unu decât de zero (vezi tabelul de mai jos).
Tabel 12.Variaţia venitului, a consumului şi înclinaţiile spre consum

Anii Venitul (V) mld. Consumul (C) Variaţia venitului Variaţia consumului c = C/V c’ = dC/dV
lei mld. lei (dV) mld. lei (dC) mld. lei
0 800 650 50 40 0,812 0,800

1 850 690 56 42 0,811 0,750

2 906 732 62 44 0,807 0,709

3 968 776 68 46 0,801 0,676

4 1036 822 74 48 0,793 0,648

5 1110 870 -74 -48 0,783 0,646

6 1036 822 -68 46 0,793 0,676

7 968 776 -62 44 0,801 0,709

8 906 732 -56 42 0,807 0,750

9 850 690 -50 40 0,811 0,800

10 800 650 - - 0,812 -

În concepţia keynesistă economiile reprezintă acea parte a venitului care nu a fost

consumată. Așadar, economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.
Economiile, notate cu E, apar ca un reziduu:
E = V-C.
Relaţia dintre economii şi venit se evidenţiază prin înclinaţiile spre economii, medie şi
marginală.
Raportul dintre valoarea totală a economiilor şi valoarea veniturilor poartă denumirea de
înclinaţie medie spre economii sau de rată medie a economiilor:
e = E/V sau e = 1-C/V.
Înclinaţia marginală spre economii sau rata marginală a economiilor (e’) se defineşte ca
raport între variaţia economiei (dE) şi variaţia venitului (dV), adică e’ = dE/dV. Aceasta exprimă
efectul variației cu o unitate a veniturilor asupra modificării economiilor.
Consumul poate fi pozitiv pentru un venit nul, deoarece are loc o „dezeconomie“, adică o
economie negativă, respectiv o prelevare din averile acumulate anterior. Valoarea economiilor nu
devine pozitivă decât peste un anumit prag al valorii venitului, numit „prag de economisire“, la care
V=C. Sub acest prag colectivitatea încetează a economisi.
„Pragul de ruptură“ este definit prin E = 0, cu E = (1-c)·V-Co,
de unde rezultă (1-c) V-Co = 0,
iar „pragul de ruptură“ Vr este la un nivel de
V = Vr = Co/(1-c).
Economisirea are loc numai în condiţiile în care Vi >Vr.
Studiu de caz
Să se reprezinte grafic funcţia economie şi să se stabilească „pragul de economisire“ cunoscându-se
următoarele date ipotetice:

Venitul
Consum (mld. Economii (mld.
disponibil (mld.
lei) lei)
lei)
1000 1400 -400

2000 2200 -200

3000 3000 0

4000 3800 +200

5000 4600 +400

Punctul Vr marchează „pragul de economisire“. În acest punct consumul este egal cu venitul,
iar E = 0. La stânga punctului Vr economisirea este negativă (dezeconomisire), iar la dreapta
economisirea devine pozitivă.
 12.1. investiţiile şi funcţia investiţiilor

Investiţiile reprezintă partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului factor de
producţie, adică pentru creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale (materii prime,
materiale etc.).
Această parte de venit constituie investiţia netă şi contribuie la formarea netă a capitalului.
Prin intermediul investiţiei nete se asigură sporirea volumului capitalului fix şi a stocurilor de capital.
Dacă la investiţia netă se adaugă alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), obţinem
investiţia brută, care exprimă formarea brută a capitalului. Spre deosebire de investiţia netă,
investiţia brută contribuie şi la refacerea şi înlocuirea capitalului fix consumat.
La nivel macroeconomic investiţiile constituie alături de consum a doua componentă a
cererii globale. Aceasta din urmă este definită ca sumă a cererii de bunuri de consum (C) şi a cererii
de bunuri pentru investiţii (I).
La acest nivel global, investiţiile trebuie să fie egale cu economiile pentru ca piaţa de bunuri
să fie în echilibru. Egalitatea dintre investiţii şi economii se explică prin aceea că cele două mărimi
sunt pentru colectivitate două faţete ale aceluiaşi proces [4]. Economiile evidenţiază
comportamentul colectiv al consumatorului individual, pe când investiţiile relevă comportamentul
colectiv al întreprinzătorului individual.
Pe baza relaţiilor cunoscute vom avea:
V = C+E;
V = C+I;
E = V-C;
I = V-C.
Rezultă că economiile sunt egale cu investiţiile: E = I [20].

12.2. Corelaţia consum-investiţii

Multiplicatorul şi acceleratorul
Între venit, consum şi investiţii există o unitate organică ce se prezintă astfel:

∆C
∆I ∆P ∆V
∆E
 Reiese că investiţiile au impact asupra producţiei, veniturilor şi consumului. Astfel, creşterea
investiţiilor generează sporirea venitului, determină mărirea consumului. La rândul său, consumul
asigură o creştere a venitului într-o proporţie mai mare decât în perioada anterioară. Aceste
interdependenţe se amplifică, întrucât unui venit mai mare îi va corespunde un nivel mai ridicat al
consumului.
Acţiunea de feed-back pune în evidenţă influenţa consumului asupra investiţiei. În economia
modernă de piaţă, corelaţia dintre consum şi investiţii se realizează ţinând seama de principiile
multiplicatorului şi ale acceleratorului.
Multiplicatorul (k) relevă impactul investiţiilor asupra venitului, iar acceleratorul (a)
evidenţiază influenţa consumului asupra investiţiilor.
După Keynes, multiplicatorul investiţiilor reprezintă raportul dintre creşterea nivelului
producţiei sau a venitului şi sporirea investiţiilor. Formula de calcul este următoarea: k = ∆V/∆I. El a
numit coeficientul k multiplicator, întrucât din formula lui k rezultă relaţia: k·∆I = ∆V, respectiv unei
măriri a investiţiilor îi corespunde o creştere a venitului de k ori. Reiese că sporul de venit este
dependent de multiplicatorul investiţiilor [20]. Ţinând seama de formula multiplicatorului vom avea:
k = ∆V/∆I;
∆I = ∆V - ∆C;

V
k
V - C
Împărţind ambii termeni ai raportului cu ∆V, vom obţine:
1
k
C
1
V

∆C/∆V = c’

1
k
1  c'
Având în vedere relaţiile existente între înclinaţiile marginale spre consum şi economie (c’+
e’= 1), rezultă:
k = 1/e’
Multiplicatorul investiţiilor va fi supraunitar, întrucât înclinaţia marginală spre economie are
o valoare pozitivă şi subunitară; are valori cu atât mai mari cu cât înclinaţia marginală spre consum
este mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală spre economii va fi mai mică; este egal cu inversul
înclinaţiei marginale spre economie. De exemplu, dacă:
 c’ = 1/2 e’ = 1/2 k = 2;
c’ = 3/4 e’ = 1/4 k = 4;
c’ = 9/10 e’ = 1/10 k = 10.
Acceleratorul (a) reprezintă raportul dintre variația investiţiilor şi creșterea cererii de bunuri
de consum. El se calculează astfel:
a = ∆I/∆C; ∆I = a ∆C.
Acceleratorul arată că o modificare a cererii şi a ofertei de bunuri materiale şi de servicii
antrenează o schimbare, într-o proporţie mai mare, a cererii şi a ofertei pentru bunurile de investiţii
[20].
 Capitolul 13. PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ. ȘOMAJUL.
13.1.Conţinutul, trăsăturile şi funcţiile pieţei
forţei de muncă

Piaţa forţei de muncă sau piaţa muncii reprezintă spaţiul economico-geografic unde se
confruntă, la un moment dat, cererea cu oferta de muncă, se negociază angajarea lucrătorilor,
mărimea salariului, condiţiile de muncă etc. Ea exprimă şi sistemul relaţiilor şi al tranzacţiilor care
permite echilibrarea cererii şi a ofertei de forţă de muncă. Obiectul tranzacţiilor, pe această piaţă, îl
formează forţa de muncă, respectiv potenţialul sau capacitatea de muncă a celor care se angajează.
Literatura economică prezintă principalele particularităţi ale pieţei muncii astfel [1]:
a) piaţa muncii are un grad înalt de rigiditate şi de sensibilitate, condiţionând echilibru
economic şi social-politic. Dreptul la muncă, la alegerea liberă a profesiei şi a locului de muncă
reprezintă un drept fundamental al omului într-o societate democratică. Asigurarea locului de
muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei constituie în egală măsură un act economic şi unul
de justiţie socială, de echilibru social;
b) piaţa muncii se caracterizează prin complexitate, dar, comparativ cu celelalte pieţe, este
mai organizată şi mai reglementată. Tranzacţiile ce se derulează pe această piaţă nu apar numai ca
relaţii de vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa
forţei de muncă se prezintă ca un cadru organizat în care se interacţionează şi se confruntă mai mulţi
subiecţi economici şi parteneri sociali: ofertanţii de muncă, respectiv persoanele purtătoare de forţă
de muncă; sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii şi agenţii de plasare; patronatul, agenţii
economici, ca purtători ai cererii de muncă; statul, ca legiuitor şi mediator în relaţiile de muncă;
acesta poate influenţa şi raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, prin politicile de
investiţii, bugetară, fiscală, de credit etc.;
c) piaţa muncii prezintă un grad mai ridicat de imperfecţiune, din punctul de vedere al
concurenţei*, în raport cu alte forme de piaţă. De ce acest lucru ? Pentru că, salariul, ca preţ al
muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, acceptat
aprioric de toţi subiecţii economici. In acelaşi timp, salariul nu mai constituie unica pârghie de
reglare a volumului ocupării şi a folosirii eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai
rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din reglementările economico-juridice adoptate
în fiecare etapă. Reiese că piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală şi participativă în
care negocierea şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi a ofertei de
muncă [2].
Pe piaţa muncii există concurenţă, care se manifestă sub forma confruntărilor între
capacităţile creative, de inovare, între competenţele oamenilor. În felul acesta se stimulează
pregătirea profesională a forţei de muncă, promovarea noului; are loc selectarea şi ierarhizarea
valorilor şi competenţelor umane.

13.2.Cererea și oferta de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, existentă la un moment dat,

determinată de locurile de muncă disponibile la nivelul organizaţiei, ramurii sau economiei naţionale.
Purtătorii cererii sunt agenţii economici care au nevoie de muncă pentru desfăşurarea activităţii;
aceştia creează şi asigură locurile de muncă şi în felul acesta apar ca ofertanţi.
Factorii principali cu impact asupra volumului, structurii şi dinamicii cererii de muncă sunt:
dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii de forţă de muncă; productivitatea muncii;
structura producţiei şi a activităţilor economico-sociale; formele de ocupare şi regimul ocupării forţei
de muncă.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de
muncă salariată, într-o perioadă dată de timp. Purtătorii ofertei sunt persoanele apte de muncă ce
doresc să se angajeze; populaţia este sursa ofertei de muncă.
Cererea şi oferta de muncă se caracterizează prin următoarele elemente specifice:
a) cererea şi oferta de muncă prezintă un grad redus de omogenitate, având în structura lor
segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţim concurenţiale, care nu se pot substitui reciproc decât
în anumite limite sau deloc;
b) cererea de muncă, pe termen scurt, este relativ stabilă, întrucât dezvoltarea activităţilor
generatoare de locuri de muncă necesită o anumită perioadă de timp;
c) formarea ofertei de muncă este condiţionată atât de cerinţele legilor pieţei, cât şi de cele
ale legilor demografiei; necesită un timp îndelungat, în care creşte şi se instruieşte fiecare segment
de populaţie până la vârsta încadrării în muncă;
d) purtătorii ofertei au o mobilitate relativ redusă, deoarece oamenii nu-şi schimbă cu
uşurinţă munca, se ataşează mediului economico-social şi nu se deplasează dintr-o localitate în alta;
e) perisabilitatea şi rigiditatea ofertei decurg din faptul că munca nu poate fi conservată, în
situaţia neutilizării sau subtilizării resurselor de muncă.
Cererea şi oferta de muncă sunt influenţate de salariu; cererea se află în raport invers
proporţional faţă de salariu; creşterea remuneraţiei înseamnă scumpirea factorului de muncă, ceea
ce determină agenţii economici să-şi reducă angajările de noi salariaţi şi să adopte o altă modalitate
de combinare a resurselor, mai eficientă; oferta este în raport direct proporţional faţă de salariu, în
sensul că sporirea acestuia stimulează interesul pentru angajare şi deci, mărirea ofertei de forţă de
muncă.
13.3. Salariul

Concepţia monistă explică substanţa salariului printr-un singur factor. Asemenea factori
sunt:
a) costul formării resurselor de muncă: potrivit acestui factor salariul constituie suma care
asigură strictul necesar pentru existenţa lucrătorului şi întreţinerea familiei sale. Ţinând seama de
acest factor, Ferdinand Lassale a ajuns la „legea de aramă“, potrivit căreia „salariul mediu nu
depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei“. Această teorie este
adevărată în măsura în care susţine că salariul normal tinde să se regleze după costul vieţii, însă are
anumite limite deoarece consideră că salariul nu poate urca niciodată deasupra strictului necesar
pentru trai;
b) productivitatea (randamentul) muncii: în concordanţă cu acest factor, substanţa salariului
este dată, nu de costul forţei de muncă, ci de rezultatele folosirii ei, adică de productivitate. Salariul
ar fi o parte, mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii, necesară salariatului pentru a putea trăi.
Varianta modernă a acestei explicaţii o constituie teoria salariului de eficienţă, potrivit căreia salariul
nu trebuie considerat o sumă determinată pe piaţa muncii, ci un rezultat care decurge direct din
eficienţa cum a fost utilizată munca;
c) „capitalul cultural“ care se formează prin intermediul „capitalului economic“. Cheltuielile
cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă formează „capitalul economic“. Deoarece ceea ce se
vinde sau se închiriază este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza
cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru
utilizarea capitalului cultural. Această teorie nu poate explica pe deplin substanţa salariului în
condiţiile învăţământului gratuit, când salariul apare, parţial ca un transfer gratuit de venituri. Drept
urmare, în prezent „capitalul cultural“ a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul
forţei de muncă le acumulează prin învăţământ, cultură, experienţă profesională etc.;
d) „capitalul uman“ reprezintă experienţa acumulată de salariaţi. Capitalul uman rezultă din
investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri potenţiale viitoare. Avantajul anticipat al
acestei cheltuieli iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi
aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, în acelaşi
timp, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, acesta urmărind să o administreze în
scopul maximizării venitului (salariului) pe care-l obţine [ 4 ].
 Potrivit acestei teorii, inegalitatea salariilor apare din inegalitatea formării capitalului uman,
adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi la
tehnologiile existente în unităţile economice. De asemenea, diferenţele dintre salarii determină ca
forţa de muncă să se îndrepte spre cele mai cerute calificări sau spre întreprinderile în expansiune.
Concepţia dualistă apreciază că substanţa salariului este dată de sincronismul a doi factori şi
anume: de costul forţei de muncă şi de productivitatea (randamentul) muncii. Potrivit acestei teorii,
ceea ce primeşte salariatul este o parte din volumul produsului muncii, condiţionat de mărimea
productivităţii. Dimensiunea salariului se stabileşte încât să se situeze cel puţin la nivelul costului
forţei de muncă.
În concluzie, substanţa salariului o reprezintă suma de bani pe care o primeşte orice
persoană angajată pentru contribuţia adusă la desfăşurarea unei activităţi economice sau sociale.
Privit din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, adică al faptului că aceasta presupune
combinarea factorilor de producţie din care munca nu poate lipsi, salariul reprezintă un cost, o
componentă a consumului total de factori de producţie pentru crearea unui anumit bun economic,
care, prin preţuri pe piaţă, se transformă în bani, în venit, ce urmează a se împărţi între toţi cei care
au contribuit la realizarea sa. Conform acestei motivaţii salariul este definit ca, venitul celor care au
contribuit, prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor respective într-o unitate de timp sau pe
unitate de produs.
Salariul ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, fiind, însă, definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultatul
ei. Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale ale pieţei şi elementele specifice
pieţei muncii.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi din punctul de vedere al angajatului, salariul
îmbracă două forme principale de manifestare: salariul nominal (Sn) şi salariul real (Sr).
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul muncii
depuse. Acesta poate fi privit ca salariul brut (întreaga sumă de bani cuvenită factorului muncă) şi ca
salariu net (suma efectiv încasată de o persoană, după scăderea din salariul brut a impozitului pe
salariu, a contribuţiei de asigurări de sănătate şi pensii, a contribuţiei pentru ajutorul de şomaj etc.).
Mărimea salariului nominal este condiţionată îndeosebi de următorii factori:
a) preţul capacităţii de muncă ce se stabileşte pe piaţa muncii, prin mecanismul cererii şi
ofertei;
b) evoluţia situaţiei economice: în timpul recesiunilor şi a crizelor, diminuarea producţiei
generează scăderea cererii de forţă de muncă, şomajul ia proporţii şi se reduc salariile. În perioadele
de avânt economic, creşterea producţiei de bunuri materiale şi de servicii solicită forţă de muncă
suplimentară şi salariile au tendinţa de creştere;
c) politica de salarizare la un moment dat, practicată de guverne şi firme: întreprinzătorii sau
statul adoptă o serie de măsuri privind limita mărimii salariilor, având în vedere criterii multiple: de
sex, profesiuni, ramuri, regiuni, religie sau naţionalitate.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un
moment dat, cu salariul nominal net. El nu este altceva, decât o reflectare a puterii de cumpărare a
salariului nominal, fiind diferit de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. Rezultă că, nivelul
salariului real depinde, în principal, pe de o parte de mărimea salariului nominal cu care este direct
proporţional, iar, pe altă parte, de nivelul preţurilor bunurilor de consum şi al tarifelor serviciilor,
taxelor şi impozitelor cu care este invers proporţional. Astfel,
sN
sR  100
Ip

; în dinamică el poate fi determinat ca un indice al salariului real:

s R1
I sR  100
sR 0

,în care: SR = salariul real;

SN = salariul nominal;
SR1 = salariul real în perioada curentă;
SR0 = salariul real în perioada anterioară (de bază);
ISR = indicele salariului real,
IP = indicele preţurilor bunurilor de consum.

13.4.Sistemul de salarizare. Formele de salarizare

Sistemul de salarizare din economia de piaţă cuprinde: formele de salarizare; categoriile de

sporuri; sistemul de participare la profit; sistemul de premii şi recompense.
Forma de salarizare reprezintă o modalitate prin care se determină mărimea şi dinamica
salariului individual într-o anumită perioadă de timp. Aceasta asigură legătura între mărimea
rezultatului muncii şi partea ce revine salariatului pentru activitatea depusă în anumite condiţii.
Principalele forme de salarizare cunoscute şi folosite în mod tradiţional sunt: salarizarea pe unitate
de timp (după timpul lucrat sau în regie); salarizarea în acord (sau cu bucata, pe operaţie);
salarizarea mixtă.
 a) Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor după timpul efectiv lucrat: oră, zi,
săptămână, lună.
În cadrul acestei forme de salarizare fiecărui angajat i se stabilesc sarcini exacte incluse într-o
fişă a postului cu răspunderile ce-i revin în funcţie de calificarea pe care o are şi de locul pe care îl
ocupă în diviziunea muncii. Întreprinderea renunţă la angajatul care nu depune munca minimă
scontată în timpul pentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii, cadouri,
pe cei ce prestează un volum de muncă mai mare sau de o calitate mai bună.
Mărimea totală a salariului se determină în funcţie de timpul efectiv lucrat şi de salariul pe
unitate de timp. Pentru aceeaşi muncă prestată şi durată de timp salariile pot fi diferite, chiar dacă
se foloseşte unitatea de măsură egală sau preţul mediu al unei unităţi de timp. Ca regulă, se practică
în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită, unde lipsa de omogenitate a lucrărilor
(operaţiilor) face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare. Avantajele salarizării în
regie sunt: 1) prioritatea calităţii; 2) garanţia securităţii venitului; 3) absenţa constrângerii
salariatului. Dezavantajele sunt cele legate de: 1) durata timpului este fixată dinainte; 2) necesită
mulţi supraveghetori; 3) salariul are o evoluţie constantă.
Salariul va oscila în funcţie de durata muncii, orice creştere în intensitate şi productivitate a
muncii va aduce avantaje substanţiale întreprinzătorului.
b) Salarizarea în acord sau cu bucata constă în remunerarea salariaţilor în funcţie de
cantitatea de bunuri şi servicii produse sau după numărul de operaţii şi activităţi executate într-o
unitate de timp.
Această formă de salarizare este preferabilă celei în regie din următoarele considerente: aici
durata timpului nu se fixează în mod expres; relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi
munca depusă de salariat; contribuie la creşterea productivităţii individuale a muncii; diminuează
cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetorii necesari, în situaţia salarizării în regie. În
acelaşi timp, salarizarea în acord are unele inconveniente şi anume: tendinţa de a executa cât mai
multe piese sau operaţii poate avea loc şi în detrimentul calităţii; contribuie la intensificarea muncii
şi împinge salariatul spre o oboseală tot mai mare cu apariţia bolilor profesionale; se instituie măsuri
de amenzi şi penalizări pentru produsele necorespunzătoare; în industriile cu o diviziune a muncii
complexă, cu un număr mare de operaţii, stabilirea tarifelor unitare pe produs este foarte dificilă. În
concordanţă cu condiţiile concrete de organizare a muncii şi cu modul cum se realizează stimularea
în muncă în fiecare firmă, acordul poate fi: acord individual; acord colectiv (pe echipe); acord global
(pe fabrică, uzină, secţie etc.). Fiecare variantă are avantajele şi limitele ei.
În funcţie de tariful aplicat pentru o operaţie, o activitate sau un produs, această formă de
salarizare se poate realiza în: acord simplu (individual); acord progresiv; acord regresiv. Salarizarea în
acord este avantajoasă dacă se aplică în domenii cu activităţi şi operaţii relativ omogene, când
salariul angajaţilor are tendinţă de creştere.
Menţionăm că, remunerarea pe bază de remiză sau cote procentuale practicată în activităţile
lucrative şi cea după normele de timp efectuate sunt, în esenţă, variante de salarizare în acord.
c) Salarizarea mixtă este o îmbinare între primele două forme de salarizare. Ea constă într-o
remunerare stabilă (fixă) pe unitate de timp (de obicei o zi de muncă) ce se acordă în funcţie de
îndeplinirea concomitentă a unor condiţii tehnice, tehnologice, de management, de marketing etc.
Conform acestei forme de plată, fiecare condiţie are un tarif, după importanţa pe care o prezintă
pentru cantitatea, structura şi calitatea producţiei obţinute. Drept urmare, mărimea salariului devine
variabilă ca în cazul salarizării în acord, în funcţie de numărul condiţiilor îndeplinite. Salariul pe o zi
fixat de întreprindere este ridicat şi poate fi obţinut numai de un număr mic de lucrători. Pentru
majoritatea angajaţilor nivelul acestui salariu constituie o incitaţie continuă la o muncă
suplimentară. Pe lângă formele de salarizare, sistemul de salarizare mai cuprinde:
– sistemul de sporuri: pentru vechime în muncă, condiţii de muncă deosebite şi muncă de noapte;
– sistemul de participare la profit care realizează legătura nemijlocită a cuantumului total al
câştigurilor de rezultatele efective anuale obţinute în întreprinderea în care lucrează;
– sistemul de premii reprezintă instrumentul prin intermediul căruia sporeşte cointeresarea
materială a salariaţilor;
13.5.Șomajul

Şomajul este un concept complex, cu cauze eterogene, ce a generat multe controverse în

literatura economică. Dacă există un acord între specialiști în legătură cu existenţa şi manifestarea
şomajului, definirea şi măsurarea acestuia a generat opinii diferite.
Toate definiţiile șomajului cuprind totuși un element comun şi anume că şomajul reprezintă
un dezechilibru macroeconomic , neasigurând locuri de muncă pentru întreaga populație aptă de
muncă.
Cu referire la piaţa muncii, şomajul este definit ca acea situație în care oferta de muncă este
excedentară faţă de cererea de muncă. Şomerii sunt definiți ca persoanele apte de muncă, dar care
nu găsesc un loc de muncă şi care doresc să se angajeze, fiind disponibile imediat pentru începerea
activității.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte categoria de şomer ca orice persoană care are vârsta
mai mare de 15 ani şi îndeplineşte simultan următoarele condiţii:
• este apt de muncă;
• nu are loc de muncă;
 • este disponibil pentru a presta o muncă salariată;
• caută în mod activ un loc de muncă.
Nici acest concept nu reuşeşte să elimine total riscul de a lăsa în afara şomerilor anumiţi
oameni, care n-au unde munci.
În ţara noastră, legislaţia definește şomerii ca fiind persoanele apte de muncă, cu vârsta
între 16 ani și 65 ani, ce nu pot fi angajate deoarece nu există locuri de muncă disponibile,
corespunzătoare calificării lor.
Mărimea șomajului este exprimată prin următorii indicatori:
• nivelul şomajului;
• intensitatea cu care se manifestă şomajul;
• durata sau perioada de şomaj;
• structura şomajului.
1. Nivelul şomajului se poate exprima în mărime absolută, ca număr total al şomerilor, dar şi
în mărime relativă, ca rată a şomajului.
Rata şomajului (R's) este ponderea numărului şomerilor (Ns) în populaţia activă (Pa):
R's= (Ns/Pa)100
Rata şomajului se calculează şi ca pondere a numărului şomerilor în populaţia ocupată (Po)
sau ca pondere a numărului şomerilor în cel al salariaţilor (S):
R's = (Ns/Po)100; R's = (Ns/S)100
Mărimea acestui indicator variază de la o ţară la alta și de la o perioadă la alta, depinzând de
starea și evoluția economiei. Astfel, în faza de recesiune, cererea de forţă de muncă scade, generând
creşterea şomajului, iar după depăşirea acestei perioade situaţia este inversă.
2. Intensitatea şomajului exprimă gradul în care este pierdută posibilitatea de a munci și
este stabilită prin intermediul indicatorilor :
• şomaj total, care apare odată cu pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
• şomaj parţial, care apare odată cu diminuarea perioadei de muncă, mai laes prin reducerea
duratei săptămânii de lucru sub cea stabilită prin lege, în același timp apărând scăderea
corespunzătoare a remuneraţiei;
• şomaj deghizat, ce apare mai ales în ţările slab dezvoltate; acesta se referă la persoanele cu
o activitate aparentă, cu o productivitate mică.
3. Durata şomajului reprezintă perioada de timp care a trecut din momentul pierderii locului
de muncă până la cel al reluării activității.
Perioada de şomaj a prezentat, în timp, o tendinţă de creştere. Concomitent a sporit şi
durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj, ajungând în unele cazuri la 18-24 luni.
 4. Structura şomajului se referă la componența masei șomerilor pe ramuri de activitate,
grad de calificare, categoria socioprofesională, sex, vârstă, rasă etc.
Şomajul este rezultatul unui ansamblu de cauze complexe, care acţionează simultan.
Insuficienţa cererii de muncă este pusă în centrul analizei acestor cauze. Aceste cauze derivă
fie din rigiditatea salariilor determinând şomajul voluntar, fie, din alte surse, generând şomajul
involuntar.
a. Şomajul ciclic sau conjunctural este cauzat de crizele şi conjuncturile defavorabile,
trecătoare, dar care se repetă la anumite intervale de timp; poate fi redus, total sau parţial, în
perioadele de creștere economică.
b. Şomajul structural apare ca efect al restructurărilor economice, geografice, sociale etc. ca
efect al crizei energetice şi al revoluţiei tehnologice. Această formă de şomaj, care se manifestă şi în
fazele de expansiune economică, poate fi controlată printr-un sistem de învăţământ şi de
perfecţionare a forţei de muncă care să producă diplome cu acoperire, în cantitatea, de calitatea şi
structura necesară economiei.
c. Şomajul tehnologic apare la momentul înlocuirii vechilor tehnologii cu altele noi, precum şi
în cazul concentrării activității unor agenți economici, care presupune eficientizarea activității prin
reducerea numărului de locuri de muncă. Efect al tehnologizării, şomajul tehnologic poate fi resorbit
printr-o recalificare şi reciclare a forţei de muncă.
d. Şomajul intermitent apare ca efect al încheierii unor contracte de muncă pe perioadă
scurtă, determinată, ca urmare a incertitudinii în evoluția afacerilor anumitor agenţi economici. În
situaţia acestui şomaj, denumit şi fricţional, perioada de şomaj începe la expirarea angajării şi se
încheie la reînnoirea contractului sau la primirea ofertei unui alt loc de muncă la o altă firmă.
Referindu-se la şomajul fricţional, J.M. Keynes afirma că acesta are un caracter permanent, deoarece
într-o economie întotdeauna există resurse de muncă neutilizate între două ocupări.
e. Şomajul de discontinuitate apare la persoanele care îşi întrerup activitatea din motive
obiective, pe perioadă determinată (motive familiale şi de maternitate).
f. Şomajul sezonier este întâlnit în agricultură și construcții ca urmare a reducerii cererii
agregate de forță de muncă în anumite perioade ale anului calendaristic.

13.6.Politici antişomaj

Teoria economică, mai ales după analiza făcută de Keynes, prezintă puncte de vedere
diferite în cercetarea concretă a şomajului şi a implicaţiilor sale. Indiferent de complexitatea analizei
şi a diversităţii punctelor de vedere teoretice, şomajul ridică în toate ţările numeroase probleme
economice şi sociale, dintre care două sunt esenţiale:
a. Dreptul la muncă, pentru orice persoană, este afirmat în toate ţările, dar este garantat
numai acolo unde dezvoltarea economică asigură locuri de muncă pentru cei ce doresc să
muncească.
b. Modalitatea cea mai des utilizată de garantare a unui venit minim pentru şomeri o
reprezintă ajutorul sau indemnizaţia de şomaj.
Mărimea şi durata pentru care se plăteşte diferă de la ţară la alta. Principalele aspecte ce
vizează funcţia activă a indemnizaţiei de şomer sunt:
o stabilirea unui nivel „inhibator“ al indemnizaţiei, care descurajează persoanele ce vor să-şi
abandoneze locul de muncă;
o încurajarea întreprinderilor de a crea noi locuri de muncă plătite cu salarii mai mici, dar mai
mari decât ajutorul de şomaj;
o incitaţia la muncă pe care o impune, generează o reducere a costului social al sistemului de
protecţie, o creştere a P.I.B. (aportul şomerilor care s-au angajat şi sporirea veniturilor fiscale
ale statului);
o reconstituirea eticii vieţii active;
o restrângerea prestaţiilor de muncă neagră (şomajul la negru).
Politicile antişomaj reprezintă ansamblul măsurilor luate de societate şi agenţii economici în
vederea atenuării consecinţelor şomajului şi a diminuării sau chiar resorbirii acestuia. Cu toată
diversitatea măsurilor de reducere a şomajului, ele pot fi grupate în trei categorii:
a) politici care privesc direct pe şomeri;
b) politici referitoare la populaţia ocupată;
c) alte politici.
a) În cadrul primei categorii de măsuri se înscriu acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi
orientarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice.
De asemenea, un loc aparte îl ocupă facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi
şi, deci, de locuri de muncă, pentru trecerea la noi forme de ocupare: angajarea pe timp parţial sau
cu orar atipic; angajarea provizorie, pe durată medie sau scurtă; stagii sau contracte de muncă
pentru operaţii specifice de foarte scurt timp. Formele de angajare prezentate mai sus oferă salarii
mai mici decât ocuparea „normală“ a forţei de muncă. Problema de fond a diminuării şomajului o
constituie asigurarea creşterii economice care să permită realizarea de investiţii creatoare de locuri
de muncă.
 b) Politicile care vizează populaţia ocupată urmăresc, în primul rând, prevenirea creşterii
şomajului prin pregătire şi calificare, iar, în al doilea rând, să diminueze şomajul prin crearea de
posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei
vieţii active, precum şi repatrierea imigranţilor.
În cadrul acestor măsuri un loc important îl ocupă „împărţirea muncii“ între cei angajaţi şi
crearea unor noi posibilităţi de angajare.
c) Cea de-a treia categorie de politici antişomaj se referă la acele măsuri ce pot avea ca
rezultat acceptarea angajării de către persoanele, care caută locuri de muncă, cu contracte de scurtă
durată.
 Capitolul 14.MONEDA ȘI PIAȚA MONETARĂ
14.1.Banii şi funcţiile lor

Banii reprezintă un instrument social general acceptat (un activ) care servește ca mijloc
general acceptat în realizarea schimburilor sau ca mijloc de plată, care conferă deţinătorului dreptul
asupra unei părţi din produsul intern brut al ţării emitente.
Banii îndeplinesc patru funcţii principale:
1. Funcţia de intermediere a schimbului. Banii intermediază trecerea mărfurilor de la
producător la consumator prin tranzacțiile de vânzare-cumpărare. Pentru îndeplinirea acestei funcţii
este necesar să existe cantitate de bani în circulaţie corelată cu volumul tranzacțiilor din economia
respectivă.
2. Funcţia de comensurare a activităţilor. Încă de la apariţie, banii, simultan, au mijlocit
schimbul şi l-au măsurat. Ei constituie o unitate de calcul, unitate etalon ce permite măsurarea şi
compararea mărfurilor eterogene, ale preţurilor lor.
Prin intermediul banilor se măsoară activităţile economice, cheltuielile făcute şi rezultatele
obţinute de agenţii economici. În calitate de etalon al valorii, banii trebuie să aibă o putere de
cumpărare relativ constantă.
3. Funcţia de conservare a valorii. Banii îndeplinesc această funcţie întrucât apar ca
întruchipare a avuţiei. Ei oferă facilităţi superioare de conservare a valorilor. În consecinţă, banii sunt
utilizaţi cu prioritate ca mijloc de economisire, existând oricând posibilitatea transformării lor în
active reale. Pentru aceasta este necesară menţinerea puterii de cumpărare a banilor.
4. Funcţia de mijloc de plată. Banii constituie mijloc de plată pentru că orice obligaţie
economică este evaluată în bani şi se stinge prin cedarea sumei corespunzătoare. Practic, această
funcţie apare cu ocazia achitării mărfurilor vândute pe credit, a plăţii impozitelor, chiriilor etc.
În sens larg, moneda reprezintă totalitatea mijloacelor de plată utilizate în mod direct pentru
efectuarea unor tranzacţii şi reglementări. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie, sub toate
formele sale, poartă numele de masă monetară. Structura masei monetare este reflectată de
agregatul monetar, care cuprinde mai multe componente sau trepte de formare. Instrumentele de
plată sunt trecute într-un agregat sau altul după criteriul asigurării lichidităţii băneşti. Se cunosc
patru agregate monetare.
 a. Biletele de circulaţie

b. Moneda divizionară aflată în circulaţie

1. Disponibilităţi
monetare – Conturi ale indivizilor şi
organizaţiilor la Banca
Centrală;
Masa c. Depozitele la – Depozite în Bănci
monetară vedere – Depozite în conturi poştale
– Depozite de fonduri
particulare la Tezaur
a. Conturi pe librete în bănci
2. Disponibilităţi b. Depozite la termen la Tezaur
cvasimonetare c. Bonuri pe termen la Tezaur
d. Depozite în valută ale rezidenţilor

Fig.14. Agregate monetare

Primul agregat (M1) cuprinde: numerarul în circulaţie; conturile bancare operabile prin
cecuri la purtător; depozitele la vedere.
Al doilea agregat (M2) include, în plus faţă de M1, următoarele: depozite de economii la
vedere, aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri; depunerile pe termen scurt la bănci
intrate în gestiunea acestora.
Al treilea agregat (M3) are în structura sa , în plus faţă de M2, următoarele elemente:
depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de economii; depunerile şi titlurile de comerţ în devize;
bonurile de trezorerie la termen şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat.
Al patrulea agregat (L) este format din elementele lui M3 la care se adaugă: economiile
contractuale depuse pe termen; titlurile de valoare emise de întreprinderi; alte plasamente
negociabile[21].

14.2.Piața monetară

Piaţa monetară include relaţiile, instituţiile şi pârghiile prin intermediul cărora se realizează
mobilizarea resurselor băneşti din sectoarele în care ele depăşesc cerinţele perioadei respective şi
transferarea lor spre domeniile care au nevoie de monedă. Denumită și piața financiară pe termen
scurt, piaţa monetară este formată din totalitatea tranzacţiilor cu monedă, ce rezultă din
confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă. Ea constituie locul de întâlnire a cererii cu
oferta de monedă.
 Cererea de monedă are ca sursă pe acei agenţi economici care se află în situaţia de a cheltui
mai mult decât resursele proprii, încât pentru a-şi realiza obiectivele trebuie să recurgă la
împrumuturi (credite). Așadar, cererea de monedă este influențată, în primul rând, de valoarea
operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor materiale şi serviciilor. Dar, în realitate, sfera ei este mai
cuprinzătoare, fiind condiţionată de o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi. Principalii factori
sunt:
1. suma tranzacțiilor economice (Q*P) mijlocite efectiv de monedă şi viteza de rotaţie a
monedei (V). Formula de calcul a masei monetare va fi:
M = Q*P/V;
2. masa monetară depinde și de volumul creditului, de raportul dintre volumul vânzările pe
credit şi volumul plăţilor făcute în contul acestor credite care au ajuns la scadenţă;
3. atitudinea agenţilor economici faţă de monedă, respectiv valoarea înclinaţiei spre
lichiditate.
Intensitatea utilizării masei monetare este cuantificată cu indicatorul viteza de circulaţie a
monedei. Aceasta este inversul ratei lichidităţii şi exprimă rapiditatea sau încetineala tranzacţiilor.
Pe lângă factorii prezentaţi, cererea de monedă este influenţată şi de structura sistemului
bancar-financiar.
Oferta de monedă are ca sursă pe acei agenţi economici ale căror resurse monetare rămân,
într-o proporţie mai mare sau mai mică, temporar disponibile, precum şi pe alte instituţii financiar-
bancare cu atribuţii asemănătoare. Ca atare,oferta de monedă reprezintă punerea diferitelor
instrumente monetare în circulaţie de către sistemul bancar la dispoziţia agenților economici. De
fapt, moneda își începe existența atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale sau ale altor
instituţii emitente şi îşi încheie existenţa atunci când revine la acestea.

14.3. Dobânda: conţinut, forme, funcţii

Paul Samuelson afirmă că dobânda este „preţul specific“ plătit pentru o „a treia mare
categorie de factori de producţie: capitalul“ [ 1].
În concluzie, putem distinge două aspecte legate de conţinutul acestui venit:
a. dobândă în sens restrâns, ca excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut;
ea este suma de bani plătită anual de debitor creditorului pentru folosirea capitalului său;
b. dobândă în sens larg, ca excedent ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în
condiţii normale.
 Pe piața monetară, dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital
antrenat într-o activitate economică, sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. Rolul
dobânzii decurge din funcţiile sale în cadrul mecanismului economiei de piaţă. Principalele funcţii ce
le îndeplineşte dobânda sunt:
1. Funcţia de influenţare a repartizării factorilor de producţie către destinaţii care să asigure
utilizarea lor cea mai eficientă. În realizarea acestei funcţii, un rol important revine nivelului dobânzii
care trebuie stabilit în aşa fel încât întreprinderile să folosească cu maximum de eficienţă factorii de
producţie de care dispun şi să apeleze la credite numai în condiţii de strictă necesitate;
2. Funcţia de a asigura băncilor acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi de realizare a unui
profit normal. Băncile efectuează o serie de cheltuieli care trebuie acoperite din veniturile realizate,
în cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare. În acelaşi timp, pe baza veniturilor realizate,
băncile trebuie să obţină un profit, care să permită constituirea unor fonduri specifice lor, precum şi
a unor resurse de stimulare a salariaţilor bancari. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile
plătite de către bănci se numeşte, de fapt, câştig bancar. Prin scăderea din câştigul bancar al
cheltuielilor (costurilor) ocazionate de activitatea agenţilor bancari grupate pe costuri fixe şi costuri
variabile se obţine profitul bancar;
3. Funcţia de redistribuire a profitului suplimentar creat de agenţii economici ce folosesc
creditele. Această funcţie se realizează prin nivelul general al dobânzii;
4. Funcţia de stimulare a publicului să renunţe la anumite consumuri curente pentru a creşte
volumul capitalului disponibil (stocul de capital).
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori esenţiali:
a. masa sau suma absolută a dobânzii (D);
b. rata dobânzii sau venitul anual, exprimat în procente (d’): d’ = (D/K)100 ּ sau D = d’ ּ
K/100, în care: K – capitalul avansat.
Mărimea ratei dobânzii se formează pe piaţa de capital şi depinde de: cererea şi oferta de
capital de împrumut; de rata profitului şi de gradul de depreciere al monedei (al inflaţiei).
Cei doi indicatori sunt utilizaţi pentru stabilirea dobânzii simple, respectiv pentru serviciul
adus de un capital în situaţia în care dobânda nu este capitalizată.
În viaţa economică, mai des apare dobânda compusă, care presupune capitalizarea dobânzii,
ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă:
D = (1 + d’)ⁿ sau
D = Sn – K; Sn = K(1 + d’)ⁿ, în care:
d’ – rata dobânzii anuale;
n – numărul de ani;
 Sn – suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului şi care este formată
din capitalul avansat (K) plus dobânda cuvenită (Sn = K + D).
Dobânda compusă are mare aplicabilitate în activitatea băncilor, a caselor de economii şi a
altor instituţii financiare.
Exemplu:
Presupunem un capital de 100 000 unităţi monetare care urmează să fie utilizat timp de 4
ani, cu o rată a dobânzii de 10%. Să se calculeze:
• dobânda totală, cunoscându-se că dobânda anuală cuvenită se capitalizează;
• dobânda totală, în situaţia în care dobânda anuală nu se capitalizează.
a) Sn = 100 000 (1 + 10%)4
Sn = 100 000410 146 = 1,4641 ּ U.M.
D = 146 410 – 100 000 = 46 410 U.M.
sau
Anul I 100 000000 10 = %10 ּ U.M.
Anul II 110 000000 11 = %10 ּ U.M.
Anul III 121 000100 12 = %10 ּ U.M.
Anul IV 133 100 ּ 10% = 13 310 U.M.
Dt = 46 410 U.M.
b) D = 100 000000 10 = %10 ּ U.M./an
Dt = 10 000000 40 = 4 ּ U.M.
Masa şi rata dobânzii sunt influenţate de o multitudine de factori, cu acţiune directă şi
indirectă. În continuare, vom prezenta principalii factori cu impact asupra dinamicii dobânzii şi
implicaţiile pe care le generează.
1. Raportul dintre oferta şi cererea de capital
Oferta de capital se formează, în special, din economiile agenţilor economici ale căror
resurse monetare rămân într-o proporţie mai mare sau mai mică temporar disponibile şi ea se
constituie la bănci, casele de economii şi de pensii, societăţile de asigurare, populaţie, întreprinderi,
guvern etc. Economiile populaţiei, fiind disponibile, se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi
sunt utilizate pentru acordarea de împrumuturi. Economiile întreprinderilor reprezintă acea parte de
profit care rămâne disponibilă, după ce s-au plătit dividendele, pentru dezvoltarea acestora. Până la
utilizarea acestor sume în noi investiţii, firmele le depun la bănci, care, la rândul lor, le folosesc
pentru acordarea de împrumuturi. Economiile guvernului apar în situaţia când veniturile bugetare
sunt mai mari decât cheltuielile bugetare.
 Cererea de capital are ca sursă agenţii economici care, prin natura activităţii lor se află în
situaţia de a cheltui mai mult decât resursele proprii astfel încât pentru a-şi realiza interesele trebuie
să recurgă la împrumuturi. Cererea de monedă are ca purtători: populaţia pentru diferite proiecte
(împrumuturi pentru locuinţe, autoturisme etc.); întreprinderile (împrumuturi pentru a-şi asigura
finanţarea curentă şi pentru dezvoltarea activităţii); guvernul central şi administraţiile locale
(împrumuturi pentru activităţi sociale, de educaţie, de sănătate etc.) şi alte instituţii financiare care
au nevoie de credit.
Pe piaţă, cererea şi oferta globală se satisfac pentru proiectele al căror randament este
superior sau egal cu rata dobânzii. De pildă, pentru folosirea capitalului disponibil se propune un
proiect de construire a unei întreprinderi, care urmează să funcţioneze 25 ani, cu o productivitate
netă evaluată la 12%. Rata dobânzii pe piaţă este de 15%. În această situaţie, nu se va accepta
utilizarea capitalului pentru realizarea întreprinderii.
2. Riscul şi ciclicitatea economiei.
În situaţia utilizării capitalului în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare
care măresc suma încasată de proprietar. Nivelul ratei dobânzii este influenţat şi de ciclicitatea
economiei. În perioada de boom economic, cererea de capital are tendinţă de creştere şi, ca o
consecinţă a acestui lucru, ar trebui să ne aşteptăm la o sporire a ratei dobânzii. Totuşi, mărimea
ratei dobânzii nu se realizează atât de simplu şi de clar, pentru că are loc şi o creştere a ofertei de
capital, precum şi o diminuare a riscului, care are ca efect scăderea dobânzii.
Asemenea influenţe sunt contradictorii şi în perioada de recesiune. Oferta de capital are
tendinţa de creştere, pentru că se reduce activitatea economică şi scade cererea de bani. În aceste
condiţii, dobânda ar trebui să se reducă, dar în faza de recesiune creşte riscul utilizării capitalului,
care are ca efect sporirea dobânzii.
3. Inflaţia constituie un alt factor de influenţă asupra dinamicii ratei dobânzii. De obicei, rata
dobânzii se majorează cu rata inflaţiei. În contextul inflaţionist, dobânda are două forme: nominală şi
reală. Rata nominală a dobânzii reflectă mărimea procentuală, efectivă, a plăţii făcute pentru 100
UM luate cu împrumut. Ecuaţia lui Irving Fischer* pune în evidenţă corelaţia dintre cele două forme
ale dobânzii:
d’n = d’r + i’, unde:
d’n – rata nominală a dobânzii sau rata de piaţă a dobânzii;
d’r – rata reală a dobânzii; i’ – rata inflaţiei.
Dacă i’ = 0, atunci: d’n = d’r.
 14.4.Sistemul bancar

Banca reprezintă acel agent economic agregat care organizează circulaţia bănească,
mobilizează mijloacele băneşti temporar disponibile în economie, acordă credite, efectuează
operaţiuni de încasări şi de plăţi în numerar, intermediază decontările între subiecţii economici, emite
titluri de credit şi hârtii de valoare.
Rolul băncilor în economia de piaţă rezidă din principalele lor funcţii [1]:
• formarea de depozite în conturile clienților pentru mijloacele băneşti temporar disponibile
ale acestora;
• acordarea de credite pe termene scurte, medii sau lungi;
• efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturi deschise la alte
bănci;
• emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;
• vânzarea –cumpărarea de monedă străină şi alte operaţii valutare.
Băncile moderne exercită, pe lângă funcţiile tradiţionale, şi o serie de funcţii noi, prioritar
macroeconomice [9] şi anume:
• coordonează plăţile şi încasările ce se efectuează în întreaga economie naţională;
• au rolul de intermediere financiară la nivel macroeconomic, orientând economiile agenţilor
economici şi ale populaţiei spre domeniile prioritare ale ţării;
• restricţionează creditul, limitând, în felul acesta, riscul neacoperit al unor împrumutători
prea entuziaşti;
• creează putere de cumpărare adiţională, funcţie ce rezultă din mecanismul transformării
maturităţii depozitelor, al modificării depunerilor la vedere ale agenţilor economici
nonfinanciari în credite pe termen lung;
• selectează proiectele pe care urmează să le susţină prin credite .
Sistemul bancar al oricărei ţări cuprinde mai multe tipuri de bănci şi instituţii financiare,
diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile
funcţionării lor. În cadrul acestui sistem se disting:
• bănci centrale, de regulă câte una în fiecare ţară (Banque de France, Bundesbank etc.);
• bănci specializate;
• instituţii speciale de credit.
1. Banca centrală sau „banca băncilor“ reprezintă principala instituţie prin intermediul
căreia guvernul realizează politica monetară, valutară, de plăţi şi de credit, în contextul şi
subordonată politicii generale economice a ţării[9].
 Funcţia esenţială a băncii centrale constă în emisiunea monetară, de punere în circulaţie a
bancnotelor şi a monedei divizionare deţinute de agenţii nonfinanciari. De aceea, banca centrală mai
este numită şi banca de emisiune.
În ţara noastră, rolul de bancă centrală îl are Banca Naţională a României (B.N.R.), ce
urmăreşte, în primul rând, emisiunea şi gestionarea monedei naţionale (leul), şi în al doilea rând,
coordonarea politicii monetare şi de credit a ţării.
2. Băncile specializate sunt de o mare diversitate datorită numărului mare de operaţiuni
active şi pasive pe care le efectuează.
În cadrul acestui tip de bănci deosebim:
a) Băncile comerciale care deţin ponderea cea mai mare în cadrul sistemului bancar; se
prezintă sub forma unor bănci înfiinţate ca societăţi pe acţiuni, care îşi constituie resursele din
propriul capital social format prin emisiunea de acţiuni, inclusiv fondul de rezervă, din depuneri pe
termen, la vedere şi în cont curent ale firmelor sau persoanelor particulare, din rescontarea
cambiilor comerciale la Banca Centrală, cât şi din primirea de credite de la alte bănci; îşi desfăşoară
activitatea atât pe plan intern, cât şi în exteriorul țării.
Denumirea de bănci specializate este utilizată pentru a le deosebi de banca centrală.
b) Băncile de comerţ exterior sau băncile de import-export care au ca obiect operaţiuni de
casă şi de credit privind derularea relaţiilor economice internaţionale; pot fi private, de stat,
naţionale, mixte.
c) Băncile locale care activează pe plan intern şi au ca obiect servirea clientelei locale – firme
mici şi mijlocii, persoane particulare.
Aceste bănci urmăresc atragerea de depozite, acordarea de credite, administrarea averilor
etc.
d) Băncile specializate cu competenţe internaţionale cum sunt: Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Banca Reglementărilor Internaţionale (B.R.I.), Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) etc.
3. Instituţiile speciale de credit includ bănci cooperatiste, societăţi financiare şi de asigurări
etc.
 Capitolul 15. INFLAȚIA

Inflaţia se reflectă şi în creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decât
sporirea producţiei şi a productivităţii factorilor de producţie. În felul acesta se pot stabili anumite
corelaţii între inflaţie şi creşterea economică, exprimate prin noţiuni precum sunt: creşterea
economică neinflaţionistă; creşterea economică inflaţionistă; stagflaţie; slumpflaţie.
Procesul neinflaţionist de creştere economică presupune o rată moderată a inflaţiei,
devansată de ritmul creşterii economice.
Creşterea economică inflaţionistă se manifestă în situaţia când rata inflaţiei este mai mare
decât ritmul mediu anual înregistrat de indicatorii care comensurează rezultatele macroeconomice.
Stagflaţia reprezintă starea economiei unei ţări în care se manifestă simultan lipsa de
creştere economică („creşterea zero“) sau chiar recesiune şi o inflaţie rapidă.
Slumpflaţia reprezintă o situaţie de declin economic, concretizată în scăderea producției
naționale, concomitent cu o inflaţie galopantă, pe de altă parte. Are loc o suprapunere a inflaţiei cu
şomajul şi cu recesiunea economică.

15.1.Factorii inflației

1. Inflaţia prin monedă este determinată de emisiunea în exces a monedei, comparativ cu

cantitatea de mărfuri tranzacționate pe piaţă.
Cauzele creşterii masei monetare pot fi: emisiunea de monedă fizică; crearea de monedă
scripturală de către bănci; sporirea vitezei de circulaţie a masei monetare; imposibilitatea puterii
publice de a controla emisiunea de monedă de către băncile comerciale. Indiferent de cauzele
dezechilibrului, suplimentul de masă monetară arată o cerere ce nu poate fi satisfăcută de oferta de
bunuri materiale şi de servicii.
2. Inflaţia prin cerere se caracterizează prin existenţa unui exces de cerere solvabilă față de
ofertă, cauzată de creşterea cererii globale şi de rigiditatea sau involuţia ofertei. În această situaţie
preţurile sporesc prin fluxul efectiv al cererii. Normal, cererea trebuie să stimuleze producătorii în
sensul obţinerii unor producţii mari. Însă, în cazul când cererea efectivă nu determină o creştere
proporţională a ofertei, ci se manifestă în sporirea preţurilor, apare inflaţia. „Atunci când o nouă
creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a producţiei - afirma
J.M. Keynes [21] – şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost strict proporţional cu
creşterea cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică” .
 3. Inflaţia prin costuri este generată de factori care au impact asupra sporirii costurilor, cum
ar fi creşterea preţurilor la unele materii prime, combustibili, energie, mărirea salariilor în ritmuri
superioare celor ale productivităţii factorilor de producţie etc.
Volumul mare al cheltuielilor promoţionale contribuie, de asemenea, la ridicarea costurilor şi
a preţurilor.
4. Inflaţia structurală apare datorită unor condiţii de formare a preţurilor pe anumite pieţe
şi sectoare ale economiei, care pot declanşa presiuni şi procese inflaţioniste. Ea se manifestă prin
intermediul unor strategii de impunere a preţurilor de către unele corporaţii care deţin puterea de
decizie economică pe o anumită piaţă sau prin intermediul unor preţuri controlate şi stabilite de stat,
după alte criterii decât cele în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.
Exemplu:
Să se determine indicele general de creştere a preţurilor (Ipg) şi rata inflaţiei în perioada T0 –
T1, cunoscându-se următoarele date.
Rezolvare:
Ipg = 0,35· 1,3 + 0,20· 1,20 + 0,13· 1,15 + 0,12·1,10 + 0,10 ·1,08 + 0,08·
1,20 + 0,02· 1,10 = 1,2025
Ipg = 1,2025 sau 120,25%.
R’i = (Ipg – 1) · 100 = (1,2025 – 1) · 100 = 20,25%.
Ponderea grupei în totalul Creşterea preţurilor mărfurilor (%) în
Grupele de mărfuri
cheltuielilor perioada T0 - T1
Alimente 35 30
Locuinţă 20 20
Îmbrăcăminte 13 15
Igienă, sănătate 12 10
Informare-cultură 10 8
Transport 8 20
Diverse 2 10
 Capitolul16. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului* reprezintă ansamblul relaţiilor băneşti ce apar în procesul trecerii

capitalului dintr-o formă în alta pe fluxul proceselor tehnologice şi economice în care este implicat
[5]. Pe această piaţă se confruntă oferta şi cererea de capital.
Oferta de capital evidenţiază mijloacele băneşti disponibile pentru plasament la un moment
dat sau într-o anumită perioadă de timp. Ea se formează, în special, din economiile agenţilor
economici (populaţie, întreprinderi, guvern).
Cererea de capital exprimă totalitatea cerinţelor de capital ale subiecţilor economici la un
moment dat ori într-o anumită perioadă, în funcţie de nivelul dobânzii. Ea cuprinde capitalul solicitat
pentru investiţii, resursele suplimentare necesare pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi
pentru plata anuităţilor acestuia, mijloacele necesare pentru formarea de rezerve etc. [4].
Piaţa capitalului include toate posibilităţile de procurare a capitalului, respectiv atât pieţele
de credit cât şi pieţele de titluri de valoare negociabile.
Pentru înţelegerea conţinutului şi structurii pieţei capitalului trebuie să subliniem că obiectul
*
ei îl constituie tranzacţiile cu active financiare, care au scadenţe pe termen mediu şi lung. În
literatura economică şi practica internaţională nu există delimitări clare între piaţa financiară, de
capital şi monetară. În România, conform reglementărilor adoptate, piaţa capitalului reprezintă o
componentă a pieţei financiare.
În general, activele reprezintă acele bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de
venituri în viitor [2]. Ele se grupează în două categorii principale:
a. active fizice, ce includ bunurile de capital fix, suprafeţele de teren, produsele constituite în
stocuri şi în rezerve, bunurile de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele;
b. active financiare, ce cuprind depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv titlurile
(hârtiile) de valoare pe termen scurt şi lung.
Titlurile de valoare se prezintă pentru unii agenţi economici ca alternative ale plasării
economiilor băneşti, iar pentru alţii ca instrumente prin intermediul cărora se asigură acoperirea
unor cerinţe de finanţare. Ele pot fi pe termen scurt, când contribuie la finanţări, plasamente pe
perioade mai mici de un an, şi pe termen lung, în situaţia când mijlocesc respectivele operaţiuni pe
perioade ce depăşesc un an.
Hârtiile de valoare pe termen scurt (efectele de comerţ, bonurile de tezaur, certificatele de
depozit) fac obiectul pieţei monetare.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă, în special, la acţiuni şi obligaţiuni, formând
obiectul pieţei capitalului.
 Acţiunea este un titlu de valoare care confirmă participarea deţinătorului la capitalul social
al societăţii comerciale emitente. Trăsăturile acţiunilor, în conformitate cu reglementările actuale din
România, sunt [6]:
• acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
• acţiunile reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social;
• acţiunile sunt indivizibile;
• acţiunile sunt instrumente negociabile şi pot fi transmise altor persoane.
Acţiunea este şi un titlu de proprietate. Posesorul ei are dreptul să primească o parte din
profitul societăţii sub formă de dividende, să participe la administrarea acesteia, la controlul
gestiunii, la adunările generale etc.
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile se clasifică în două categorii: a) nominale, când
poartă înscris pe ele numele posesorului, iar transferul lor se realizează prin înscrierea tranzacţiei
într-un registru special; b) la purtător, când nu au înscris pe ele numele beneficiarului, dreptul de a
uza de avantajele ce le conferă revenind celui ce le deţine.
După conţinutul şi drepturile conferite, acţiunile pot fi: a) privilegiate, care dau dreptul la un
dividend fix, indiferent de mărimea
profitului realizat de societatea comercială în anul respectiv; b) ordinare, care conferă posesorului
lor dreptul să obţină un dividend
variabil în funcţie de dimensiunile profitului.
Acţiunile, ca valori mobiliare, pot fi vândute şi cumpărate la bursa de valori.
Preţul la care este cotată şi negociată o acţiune la bursă poartă denumirea de cursul acţiunii.
Obligaţiunea este o hârtie (titlu) de valoare emisă de stat, de o instituţie publică (uneori şi de
societăţile comerciale) cu titlu de creanţă, în vederea lansării unui împrumut pe termen lung,
emitentul angajându-se să-l ramburseze într-un timp determinat şi să asigure pe toată durata o
dobândă anuală fixă, indiferent de situaţia economico-financiară. Deţinătorii de obligaţiuni
(obligatoriu) au calitatea de creditori faţă de emitent (debitor).
Pe piaţa obligaţiunilor, principalii emitenţi sunt statul, colectivităţile locale şi subiecţii
economici care îşi procură astfel resursele împrumutate.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească cel care
subscrie [3].
Piaţa capitalului se prezintă sub două forme: piaţa primară şi piaţa secundară.
Pe piaţa primară se vând şi se cumpără hârtiile de valoare pe termen lung nou emise.
Emitenţii de titluri de valoare (vânzătorii) urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de
economii (cumpărătorii) vizează plasarea acestora devenind investitori.
 Orice emisiune de hârtii de valoare este prezentată într-un prospect însoţit de situaţia
curentă şi de perspectivele societăţii emitente.
În general, operaţiunile pe piaţa financiară primară se derulează prin intermediul băncilor,
care pentru un comision stabilit plasează noile titluri în schimbul capitalului bănesc mobilizat în
favoarea emitentului de titluri.
Pe piaţa secundară se negociază hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior. Această
piaţă cuprinde bursele şi pieţele hârtiilor de valoare, anterior emise care nu sunt listate la bursă.
Bursa de valori constituie o piaţă organizată unde se desfăşoară tranzacţii cu titluri de
valoare emise anterior. Aceste hârtii de valoare se vând şi se cumpără la preţuri stabilite, pe baza
cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie.
Organizarea burselor de valori şi a licitaţiei prezintă particularităţi de la o bursă la alta.
Astfel, sistemul european de derulare a şedinţelor de licitaţie are la bază următoarele principii [2]:
a) tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi de cumpărare care pot fi de trei
tipuri: preţ minim de vânzare, preţ maxim de cumpărare, preţul zilei;
b) în cadrul şedinţei de licitaţie se stabileşte un preţ fix, preţul zilei, pentru fiecare titlu de valori;
c) nivelul preţului se determină de aşa manieră încât numărul ordinelor executate să fie maxim.
Instituţiile specializate şi reglementările oficiale asigură cadrul de desfăşurare a tranzacţiilor
pe piaţa capitalului. În cadrul sistemului instituţional, bursa de valori ocupă locul central.
Operaţiunile bursiere se împart în două categorii:
a) operaţiuni la vedere, ce constau în livrarea efectivă, imediată, în limitele regulamentului, a
titlurilor la cursul (preţul) zilei acceptat de agenţi, în schimbul sumei corespunzătoare;
b) operaţiuni la termen, la care numărul titlurilor şi cursul lor se stabilesc la o anumită dată, dar
efectuarea tranzacţiei are loc ulterior, la o dată
fixată, numită şi lichidare.

16.1.Bursa de valori

Bursa de valori reprezintă acea formă de piaţă în cadrul şi prin intermediul căreia, în mod
organizat şi operativ, se încheie tranzacţii cu titluri anterior emise, la preţuri stabilite de situaţia de
moment a raportului dintre cerere şi ofertă.
Conducerea şi organizarea bursei de valori se realizează diferit de la o ţară la alta şi chiar de
la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ, statutul juridic al instituţiei, precum şi de rolul pe
care aceasta este chemată să-l joace în viaţa economico-financiară. Totuşi, de obicei, bursele de
valori sunt organizate pe următoarele niveluri:
 a) vânzătorii şi cumpărătorii (firme, bănci, persoane fizice etc.) de hârtii de valoare
adresează ordine de vânzare-cumpărare prin intermediul brokerilor-agenţi; nici un agent economic
nu are acces direct la bursă, eventual marile firme pot avea un broker-agent care le serveşte
exclusiv;
b) brokerii-agenţi colectează ordinele şi le transmit brokerilor specialişti; ei ţin legătura
permanent în timpul activităţii bursei cu clienţii lor;
c) brokerii specialişti au acces direct la ringul bursei, negociind comenzile primite de la
brokerii-agenţi; ei participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare împreună cu comisia oficială a
bursei, execută ordinele de vânzare-cumpărare şi gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi de
obligaţiuni;
d) comisia oficială a bursei, formată dintr-un grup de specialişti în domeniul activităţii
bursiere, decide cursul titlurilor. În stabilirea cursului se ţine seama de următoarele elemente:
comenzile de vânzare-cumpărare şi cursurile solicitate primite de brokerii-specialişti; atmosfera de la
bursă; informaţiile valutar-financiare, economice, politice, internaţionale etc. Cursul la care s-a ajuns
este înregistrat şi afişat;
e) casa de clearing are rolul de garanţie şi de echilibrare a tranzacţiilor încheiate într-o zi la
bursă. Ea garantează vânzătorilor că vor primi banii, iar cumpărătorilor că vor primi titlurile
solicitate.
Problema esenţială a tranzacţiilor bursiere constă în formarea preţului (cursului) titlurilor,
substanţial diferit de valoarea nominală.
Cursul titlurilor depinde de numeroşi factori economici şi extra- economici, dar în special de
raportul dintre cererea şi oferta de titluri.
Organizarea bursei, modul de formare a cursului şi de informare a celor ce economisesc şi
deţin titluri, mecanismul încheierii tranzacţiilor, toate acestea, sunt elemente ce relevă că bursa se
apropie cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă perfectă. De aceea, piaţa bursieră are un rol
deosebit în cadrul sistemului de pieţe şi a mecanismului economic, în general.
În primul rând, prin intermediul bursei se stimulează procesul investiţional, simultan cu
„sădirea sentimentului de siguranţă economică şi de proprietar pentru cei care subscriu sau cumpără
active financiare“ [2].
În al doilea rând, bursele creează cadrul necesar pentru transformarea operativă a hârtiilor
de valoare în bani lichizi şi invers. Dacă piaţa financiară n-ar oferi posibilitatea vinderii rapide a
titlurilor de valoare, deţinătorii lor n-ar fi stimulaţi să-şi investească capitalul în acest domeniu. În
acelaşi timp, ar fi anevoioasă acordarea de credite de către bănci, întrucât acestea acceptă efecte de
comerţ şi alte hârtii de valoare numai în situaţia când la bursă se pot urmări cotaţiile acestora.
Cotaţiile la bursă furnizează informaţii utile privind bonitatea financiară a debitorilor.
În al treilea rând, bursa permite libera intrare pe piaţă şi o înaltă mobilitate a capitalului.
Prin intermediul bursei are loc transferarea unor capitaluri individuale dintr-o întreprindere în alta
sau dintr-o ţară în alta. De exemplu, un agent economic deţine sub formă de acţiuni un capital de
zece miliarde lei la firma „X“ şi vrea să-l plaseze la firma „Y“. Prin intermediul bursei vinde acţiunile
care le deţine, iar cu banii obţinuţi cumpără acţiuni la firma „Y“, care prezintă un interes mai mare
pentru el. Bursa favorizează concentrarea puterii economice, precum şi preluarea controlului asupra
unor societăţi pe acţiuni prin intermediul pachetului acţiunilor de control3.
În al patrulea rând, bursa orientează capitalurile spre cele mai profitabile domenii ale
activităţii economice. Cotaţiile la bursă constituie un barometru al conjuncturii economice, putând fi
anticipate mutaţiile ce se vor produce.
În al cincilea rând, bursa are şi funcţia de creditare a unor acţiuni viitoare, de asanare a
economiei de unităţi falimentare sau cu rentabilitate mică.
Pe lângă valenţele prezentate, bursa prin operaţiunile speculative sustrage proceselor
economice reale importante capitaluri băneşti, care se constituie în „bani fierbinţi“ sau „capitaluri
speculative“ [2].
Rolul bursei de valori a reliefat faptul că o economie modernă este de neconceput fără o
asemenea piaţă. Drept urmare, în anul 1995 a fost înfiinţată „Bursa de Valori Bucureşti“ (B.V.B.) cu
indicele oficial B.E.T. (Bucharest Exchange Trading).
Piaţa bursieră are o tendinţă de internaţionalizare şi este completată de piaţa extrabursieră.
Pe această piaţă sunt tranzacţionate valori mobiliare emise şi necotate la bursă: acţiunile emise de
societăţile ce nu întrunesc condiţiile de admitere la cota bursei, titlurile emise de fondurile mutuale,
obligaţiunile guvernamentale şi municipale, obligaţiunile emise de societăţile comerciale ş.a. [3].

3
Pachetul acţiunilor de control reprezintă numărul minim de acţiuni care-i permite deţinătorului posibilitatea
de a dispune de majoritatea voturilor în adunarea generală a acţionarilor, respectiv de a numi Consiliul de
administraţie. Acţiunile pot fi cumpărate treptat, fie rapid prin operaţiunea numită oferta publică de
cumpărare.
 Capitolul 17. PIAŢA VALUTARĂ

Piaţa valutară oferă cadrul de tranzacţionare a valutelor şi a devizelor.

Valuta reprezintă moneda naţională utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale; ea poate
fi în circulaţie ca numerar şi sub formă de valută în cont. Valuta de rezervă evidenţiază sumele în
moneda naţională a unor ţări aflate la dispoziţia altor state pentru acoperirea angajamentelor faţă
de străinătate [1].De obicei, valuta de rezervă ia forma unor depozite bancare constituite din
monede reprezentative şi cu o pondere mare în relaţiile valutar financiare internaţionale (dolarul
S.U.A., euro, lira sterlină, yenul japonez).
Devizele (cambii, bilete la ordin, cecuri) constituie ansamblul mijloacelor de plată şi de
credit utilizate în relaţiile internaţionale, exprimate într-o valută convertibilă. Ele pot fi vândute la
bursă sau scontate la bancă, înainte de scadenţă. Pe piaţa valutară se formează relaţii interbancare şi
relaţii bănci-clienţi, participând mai multe categorii de subiecţi economici şi anume [2]: operatori
principali, îndeosebi băncile; operatori comercianţi, respectiv agenţi economici care au activităţi de
comerţ internaţional; operatori intermediari, mai ales brokeri; operatori speculatori, ca persoane
fizice sau juridice.
Obiectul pieţei valutare include comerţul cu valute prin operaţiuni de vânzare-cumpărare,
precum şi cu devize, exprimate în valută străină. Piaţa valutară (piaţa de schimb) prin caracteristicile
sale se apropie cel mai mult de piaţa perfectă.
Principalele caracteristici sunt [3]:
a. Comparativ cu pieţele bursiere, care au o localizare precisă, în situaţia pieţei de schimb nu
poate fi vorba de o piaţă localizată.
b. Piaţa de schimb este o piaţă continuă, funcţionând fără întrerupere, cursurile fiind cotate
24 de ore din zi.
c. Piaţa valutară este în mare măsură o piaţă interbancară.
d. Piaţa valutară este o piaţă de risc datorită fluctuaţiei cursurilor valutare.
e. În cadrul pieţei valutare, în proporţie tot mai mare, activităţile de schimb au ca obiect
operaţiunile financiare şi mişcările internaţionale de capital. Drept urmare, apare dualitatea pieţei
de schimb .
f. Pieţele valutare naţionale se supun legislaţiei monetare şi financiare din fiecare ţară şi sunt
supuse controlului băncilor centrale.
Din cele prezentate putem defini piaţa valutară ca fiind acea formă de piaţă care cuprinde
ansamblul tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor convertibile ce aparţin diferitelor ţări; ea
presupune existenţa cererii şi a ofertei de valută.
 Cererea de valută se formează pe baza operaţiunilor de import, a datoriei externe ajunsă la
scadenţă şi a exportului de capital naţional.
Oferta de valută rezultă din exporturile de bunuri materiale şi de servicii, precum şi din
intrările de capital străin.
În funcţie de mărimea cererii şi a ofertei pe piaţa valutară se formează cursul valutar [4],
adică raportul valoric dintre diferitele valute.
Cursul valutar denumit şi curs de schimb sau rată de schimb valutar reprezintă preţul unei
unităţi monetare, naţionale sau internaţionale, exprimate într-o altă monedă, cu care se compară
valoric. Mai concret, el constituie cantitatea de monedă străină oferită pe o unitate de monedă
naţională (1$ = 4 lei).
Cursul valutar poate fi [5]:
a) oficial, fixat de către Banca Centrală pentru valutele neconvertibile şi oscilează în jurul
parităţii monedelor cu care se compară;
b) liber, stabilit la bursa valutară, pentru valutele convertibile, în raport de cererea şi oferta
de valută străine, precum şi de puterea lor de cumpărare.
După abandonarea parităţii în aur, băncile naţionale au determinat un curs valutar central
sau paritatea lor la nivelul puterilor de cumpărare a monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul
valutar oficial [6]. Acest curs real stă la baza explicării cursului valutar economic sau cursul pieţei,
care exprimă cursul efectiv zilnic ce se utilizează în tranzacţiile internaţionale, fundamentându-se pe
paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale [2].
Cursul de schimb, existent în orice moment între două valute, va evidenţia, în special,
puterea relativă de cumpărare a celor două valute. În acest sens, Paul Heyne arăta [7]: „Dacă pentru
a cumpăra o marcă este nevoie de 50 de cenţi şi numai ½ cenţi pentru a cumpăra un yen japonez,
atunci putem considera că un dolar, 2 mărci şi 200 yeni vor putea cumpăra aproximativ acelaşi
volum de bunuri în S.U.A., Germania şi respectiv Japonia de la bun început, cursurile de schimb se
reglează pentru a crea paritatea puterii de cumpărare între monedele naţionale“.
De cele mai multe ori, cursul valutar nu este identic cu paritatea puterilor de cumpărare ale
monedelor naţionale, ci oscilează în jurul acesteia.
Paritatea puterii de cumpărare constituie doar o primă aproximare, deoarece cursurile sunt
sensibile la un număr mai mare de factori, dintre care mai importanţi sunt: raportul dintre cererea şi
oferta de resurse valutare; nivelul şi evoluţia procesului inflaţionist; masa bănească; creditul; rata
dobânzii; competitivitatea comerţului extern; situaţia balanţei de plăţi; factori social-psihologici etc.
În ţările unde nu funcţionează burse valutare, cursul de schimb este determinat prin
participarea marilor bănci care acţionează pe piaţa valutară, pe baza unei proceduri numită fixing.
 În România cotaţia monedei naţionale se realizează prin fixing, pe baza licitaţiei ferme
organizată de B.N.R.
Cursurile valutare sunt flotante generând riscuri valutare şi propagarea inflaţiei prin
intermediul relaţiilor economice internaţionale.
Riscul valutar relevă pierderile ce pot să apară în condiţiile deprecierii sau aprecierii valutei
de contract.
17.1.Balanţa de plăţi externe. Datoria externă

Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistico-economic care cuprinde şi compară

totalitatea încasărilor şi a plăţilor realizate de o ţară în relaţiile sale cu străinătatea, într-o anumită
perioadă de timp, de obicei un an, precum şi mişcările de capital înregistrate în aceeaşi perioadă.
Balanţa de plăţi externe se poate elabora în trei moduri:
a) global, pentru totalitatea relaţiilor economice şi financiare ale unei ţări cu străinătatea;
b) regional, pentru relaţiile unei ţări cu un grup de state;
c) bilateral, pentru raporturile cu o anumită ţară. Trebuie precizat că nu există un model al
balanţei de plăţi externe care să fie acceptat de către toate ţările lumii. Dar pentru a se asigura
comparabilitatea internaţională se impune uniformizarea conturilor în balanţele de plăţi externe, în
concordanţă cu normele F.M.I. În conformitate cu aceste norme, structura de plăţi externe se
prezintă astfel [2]:
Grupa I – Balanţa curentă Contul curent, cuprinde:
a. balanţa comercială, care exprimă valoric încasările din operaţiunile de export şi plăţile
pentru importul de bunuri corporale;
b. balanţa serviciilor, care reprezintă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de
transport, telecomunicaţii, turism, operaţiuni bancare, financiar-valutare, reclame şi publicitate
comercială etc.;
c. balanţa veniturilor, care include încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca: dividende,
dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini;
d. balanţa transferurilor unilaterale, care evidenţiază transferurile economiilor băneşti ale
lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţările C.E.E.,
ajutoarele publice sau private etc.;
Grupa a II-a – Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:
a. balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, ce relevă creditele primite sau cele acordate
pe termen de până la un an, precum şi repatrierea activelor şi altele;
 b. balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, ce reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale
capitalurilor sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc.,
creditarea internaţională, exclusiv creditele F.M.I.
c. balanţa rezervelor valutare, ce cuprinde formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum
şi folosirea creditelor F.M.I.
Structura balanţei de plăţi prezentată pune în evidenţă că în relaţiile economice
internaţionale au loc patru categorii de activităţi: comerciale, financiare, monetare, de creditare.
Corelarea acestor activităţi permite realizarea echilibrului balanţei de plăţi externe [2].
E –I – Sf = Sc + R, unde:
E – valoarea exportului; I–valoarea importului; Sf – soldul operaţiunilor financiare; Sc –
soldul operaţiunilor de credit; R – modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare din economia
naţională.
Balanţa de plăţi externe poate fi:
a. activă sau excedentară, când încasările sunt mai mari decât plăţile; are loc creşterea
rezervelor valutare, retragerea monedei proprii de pe piaţa externă, acordarea de credite altor ţări;
b. pasivă sau deficitară, când încasările sunt mai mici decât plăţile; are loc cheltuirea unei
părţi din rezervele valutare pentru achitarea datoriei externe; se apelează la importul de capital şi se
amână rambursarea datoriei faţă de străinătate;
c. echilibrată, când încasările sunt egale cu plăţile.
În realitate, privită în ansamblu balanţa de plăţi externe este echilibrată, deoarece în
permanenţă are activul egal cu pasivul. Ea se află în echilibru constant mai ales prin intermediul
exporturilor şi importurilor de active financiare [7]. Dar, unele capitole ale balanţei, în special contul
curent, prezintă solduri active (excedent) sau pasive (deficit) în relaţiile cu o ţară sau cu totalitatea
ţărilor. Excedentele şi deficitele diferitelor posturi ale balanţei se compensează reciproc, încât pe
ansamblu aceasta este echilibrată din punct de vedere contabil.
Principalii factori cu impact asupra soldului balanţei de plăţi externe sunt [1]:
- creşterea sau diminuarea importului şi a exportului de mărfuri sau a volumului de servicii
prestate;
- mişcarea soldului dintre datoriile şi creanţele rezultate din importuri şi credite (mişcarea
capitalului);
- modificarea cursului de schimb al valutelor, mai ales al acelora care sunt larg utilizate la
plăţile internaţionale.
 Economia mondială înregistrează puternice dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. În
România, soldul contului curent a fost pasiv în ultimii ani, ca urmare a depăşirii valorii exportului de
către import
Balanţa de plăţi externe evidenţiază şi datoria externă a unei ţări. Aceasta din urmă este un
post important de activ, cu ajutorul căruia se echilibrează balanţa de plăţi, constituind un element de
„finanţare compensatoare“ [1].
Conceptul de datorie externă poate fi abordat pe diverse planuri şi anume[2]:
a. în sens larg, datoria externă brută cuprinde sumele băneşti din toate formele de credit,
precum şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări le datorează exteriorului;
b. în sens restrâns, datoria externă brută se stabileşte prin scăderea din totalul obligaţiilor
băneşti faţă de exterior a următoarelor elemente: creditele sub un an, investiţiile directe ale
investitorilor străini, fără termene de restituire, ajutoarele cu caracter nerambursabil etc.;
c. în accepţiunea B.I.R.D., datoria externă reprezintă sumele de rambursat unor creditori
publici şi particulari, în valută, în bunuri materiale sau servicii convenţionale, cu termen mai mare de
un an, sumele băneşti datorate exteriorului de persoane particulare, dar garantate de o autoritate
publică din ţara debitoare;
d. datoria externă se calculează ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale
unei ţări, respectiv prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei ţări în
străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare. De regulă, datoria externă
netă include numai creanţele lichide.
Problematica datoriei externe determină apariţia unor întrebări. Până la ce dimensiuni
datoria externă (totală şi pe locuitor) generează efecte benefice? Care destinaţie şi mod de utilizare
a datoriei externe sunt eficiente? Cum se realizează amortizarea datoriei externe?
Pentru ţările slab dezvoltate datoria externă, în limite normale, constituie o sursă externă de
dezvoltare, cu rol complementar faţă de resursele interne. În momentul când depăşeşte un anumit
prag, datoria externă generează efecte negative: creşterea nivelului dobânzilor; creditele sunt
utilizate pentru finanţarea unor acţiuni neproductive, pentru acoperirea deficitelor bugetare;
trecerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută etc.
Pentru a deveni un factor de progres, creditele externe trebuie să fie destinate creşterii
economice propriu-zise: investiţii în obiective productive; infuzii de tehnologii moderne;
modernizarea structurii economiei naţionale etc. Impactul benefic al creditului extern depinde şi de
destinatarul, ţara care primeşte acest credit. În anumiţi termeni apare datoria externă pentru ţările
slab dezvoltate şi altfel se prezintă problema pentru ţările dezvoltate cu monedă convertibilă, unde
nici nu se utilizează conceptul de datorie externă şi ci de „dezechilibru valutar-financiar“ sau
„mişcare de capital“.
 Capitolul 18. STATUL ȘI ECONOMIA

Intervenţia statului în economie este determinată de următorii factori principali:

1. dezvoltarea nesatisfăcătoare a iniţiativei private în anumite domenii de utilitate
generală.
În societate există activităţi utile cu un grad relativ redus de eficacitate, cu cheltuieli mari şi
cu riscuri ridicate, unde interesul iniţiativei private este sensibil diminuat. Deoarece asemenea
activităţi prezintă interes naţional, statul se implică în susţinerea lor prin:
a) crearea de întreprinderi publice de producţie, care au un rol esenţial în dezvoltarea
economică a ţării (producerea de energie nucleară, exploatarea spaţiului cosmic);
b) organizarea pe baza resurselor bugetare a unor prestaţii sociale, cum sunt ocrotirea
sănătăţii, instrucţia publică, unele servicii de transport;
c) acţiuni de susţinere moderată şi de supraveghere economică a unor activităţi tradiţionale, cu
pondere în satisfacerea nevoilor primare fundamentale ale indivizilor (producţia agricolă, de
energie electrică).
2. creşterea complexităţii mediului economic şi apariția unor probleme în perioade dificile
ale istoriei unei ţări (conflicte, crize economice etc.). Dacă în secolul XIX şi chiar la începutul secolului
XX, economiile de piaţă funcţionau preponderent spontan, în prezent economiile moderne de piaţă
se realizează preponderent conştient. În aceste condiţii, un rol esenţial revine statului în viaţa
economico-socială. De asemenea, crizele economice, tensiunile sociale determină o implicare activă
a statului, pentru a nu fi afectată evoluţia generală a societăţii;
3. asigurarea echilibrului şi a stabilităţii economice
Statul are un rol important în asigurarea unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă, în
diminuarea dezechilibrelor sociale şi în restabilirea echilibrului economiei;
4. ameliorarea condiţiilor generale de existenţă şi de dezvoltare ale naţiunii. Statul
intervine pentru producerea unor bunuri economice de calitate, în conformitate cu aspiraţiile
consumatorilor pentru un trai civilizat;
5. restructurarea economică impusă de constrângerile de mediu „dictate“ de societate sau
de comunitatea internaţională; apare tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor;
6. evoluţia demografică în anumite perioade şi zone ale ţării;
7. asigurarea ordinii de drept corespunzătoare fiecărei etape de evoluţie economică;
8. multiplicarea efectelor externe. Statul stimulează participarea agenţilor economici la
fluxurile economice internaţionale şi încurajează activităţile producătoare de beneficii externe[18].
Acţiunea statului în viaţa economică vizează două direcţii:
 1. acţiune directă: în producţie; în asigurarea instituţiilor administrative şi financiare
necesare desfăşurării activităţii economice;
2. acţiune indirectă.
1. Perioada de după cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat prin creşterea implicării
statului în activitatea de producţie. Domeniile prioritare de acţiune au fost: industria minieră,
industria energetică, industria de armament etc. De asemenea, a sporit volumul prestărilor de
servicii realizat de către stat. Sistemul poştal şi cel de telefonie este constituit, de obicei, la nivel
naţional, deservind întreaga naţiune, la fel ca şi complexul militar ce asigură apărarea naţională. În
responsabilitatea statului se mai regăsesc sistemele de educaţie publică, serviciile sanitare,
transportul public, construcţia şi întreţinerea drumurilor etc.
Tipurile de exploatare promovate de către stat sunt multiple: regii autonome, societăţi comerciale,
societăţi mixte. Fiecare dintre acestea posedă personalitate juridică şi au autonomie financiară.
Statul le supune doar unui control tehnic (prin Consiliul de Administraţie ce este alcătuit din
reprezentanţi ai statului ) şi unui control financiar (prin Inspecţii Financiare, Curtea de Conturi etc.).
2. acţiune indirectă.
2. Acţiunea indirectă a statului, în sistemul economic, este cea mai des întâlnită, chiar şi în
ţările tradiţionale liberale. Varietatea modalităţilor de acţiune este foarte mare, ca şi cea a
domeniilor de aplicare; acestea pot fi reunite în trei categorii importante:
• activitatea legislativă şi de reglementare;
• activitatea de coordonare şi de orientare a agenţilor economici;
• activitatea de planificare a dezvoltării economice de ansamblu
Tabelul 18. Tipologia politicii economice

Criteriul Politicile economice

Sociale,
De creştere şi De ocupare sau De stabilitate a Antiinfla- industriale,
Domeniul de aplicare
dezvoltare antişomaj preţurilor ţioniste agricole,
ecologice etc.
Orizontul de timp al
Conjuncturale Structurale – – –
obiectivelor urmărite
Mijloacele utilizate De tip reformă De tip cantitativ De tip calitativ – –
Maniera de influenţare
a agenţilor economici
De limitare De incitare De concentrare – –
de către administraţiile
publice
Nivelul de aplicare Microeconomice Macroeconomice – – –
Amploarea domeniului
Globale Sectoriale Regionale – –
afectat
 Capitolul 19. CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Procesul complex de creştere economică presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

• existenţa unui anumit cadru spaţial şi temporal (o perioadă lungă de timp, pentru a face
distincţia între momentele conjuncturale şi creştere);
• creşterea economică se referă la latura cantitativă a rezultatelor macroeconomice reale
(care pot înregistra, în timp, creşteri, stagnări sau chiar scăderi pe perioade scurte), la
mărimea acestora atât pe ansamblu cât şi pe locuitor;
• extinderea potenţialului de factori de producţie (cantitativ), dar şi realizarea variantelor
optime de combinare şi utilizare a acestora (creştere calitativă, a productivităţii), în contextul
unor restructurări şi modernizări;
• indicatorii specifici creşterii economice sunt produsul naţional, produsul intern brut, venitul
naţional, care trebuie să crească într-o măsură superioară sporirii populaţiei. Aceşti
indicatori prezintă însă şi o serie de limite (ei au valori medii, nefurnizând informaţii cu
privire la repartizarea efectivă a veniturilor între diferite categorii ale populaţiei). Alţi
indicatori importanți sunt durata timpului liber al cetățenilor, ca şi speranţa medie de viaţă
a acestora.
Deci procesul de creştere economică se referă la o evoluţie pozitivă, ascendentă a
indicatorilor macroeconomici raportaţi la numărul de locuitori, dar care nu exclude oscilaţii
conjuncturale, chiar regrese temporare.
În concluzie putem defini creşterea economică ca fiind procesul de evoluţie pozitivă
(ascendentă), realizat într-un orizont spaţio-temporal (pe termen lung), a economiei naţionale,
proces cuantificat prin sporirea produsului naţional brut şi a venitului net pe total şi pe locuitor, în
condiţiile modernizării permanente a economiei naţionale cu ajutorul progresului tehnic şi care nu
exclude oscilaţii temporare.
Creşterea economică se află într-o unitate organică cu dezvoltarea economică, între cele
două existând o relaţie mediată, de la parte spre întreg: creştere economică - dezvoltare economică
– progres economic – progres social. În timp ce creşterea economică vizează îndeosebi latura
cantitativă a activităţii economice, dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere mai largă
reliefând totalitatea mutaţiilor cantitative şi calitative ce apar în structurile economico – sociale şi
ştiinţifico – tehnice, în mecanismele economice. Ea surprinde distribuţia bogăţiei şi a venitului în
interiorul societăţii, influenţa schimbărilor din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă,
de gândire şi de comportament al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei
naţionale şi asupra mecanismelor funcţionale ale sistemului economic [11]. Dintre indicatorii utilizaţi
pentru cuantificarea dezvoltării economice menţionăm indicele dezvoltării umane ce combină trei
indicatori: longevitatea (privită ca o consecinţă a nutriţiei şi sănătăţii), educaţia şi standardul de
viaţă. Educaţia este, la rândul său, un indicator compozit, a două variabile: rata de alfabetizare, care
intră cu două treimi, şi număr de ani de şcoală pentru persoanele care au depăşit vârsta de 25 de
ani, cu o treime. Standardul de viaţă este dat de PIB real/locuitor (PIB ajustat cu paritatea puterii de
cumpărare).
Fiecare factor al creşterii acţionează cantitativ (în raport de contribuţia volumului său la
creştere), calitativ (referitor la randamentul utilizării sale) şi structural (proporţiile în care se combină
diferiţi factori, modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional). Rezultă că
procesul creşterii economice este influenţat fie de cantitatea factorilor de producţie, fie de sporirea
eficienţei folosirii lor.
În funcţie de aceste influenţe deosebim două tipuri principale de creştere economică:
a. creşterea economică de tip extensiv, caracteristică ţărilor cu un nivel economic relativ mai
scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, complex,
resursele naţionale. Mărirea PNB se realizează preponderent pe seama extinderii sau a creşterii
cantităţii factorilor atraşi în procesul de producţie;
b. creşterea economică de tip intensiv, este proprie economiilor avansate şi are loc prin
mărirea PNB preponderent pe seama sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie.
Factorii care determină creşterea economică sunt parte cuantificabili, parte necuantificabili.
Cu ajutorul factorilor cuantificabili au fost elaborate modele ale creşterii economice. Ele reprezintă
formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi
rezultatele procesului de creştere economică (PNB), punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi
tendinţele acestuia [7]. Datorită complexităţii deosebite a procesului de creştere economică, acesta
nu poate fi reflectat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. De aceea, acest proces este
reflectat printr-un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare corespunzătoare a
creşterii economice.
În funcţie de scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în: modele de
structură, care realizează corelaţiile necesare între ramurile producţiei şi fluxurile de produse dintre
ele, asigurând astfel echilibrul structural al economiei naţionale; modele previzionale, care
evidenţiază parametrii ce definesc dezvoltarea viitoare a economiei naţionale. După nivelul la care se
desfăşoară activitatea economică, distingem: modele microeconomice; modele mezoeconomice;
modele macroeconomice; modele mondoeconomice.
 Modelarea permite ridicarea pe o treaptă superioară a cercetării creşterii economice,
precum şi stabilirea unor corelaţii care să conducă la maximum de eficienţă şi la un echilibru
economic.
19.1. Dezvoltarea durabilă

Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce şi consuma
bunurile a adus imense avantaje, însă a avut şi o serie de erori umane ce au însoţit cunoaşterea, ca şi
aplicarea rezultatelor ei în viaţa economică, socială şi politică a societăţilor umane, erori aflate la
baza diminuării treptate a perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare.
Preţul resurselor naturale ar trebui să reflecte întreaga lor valoare. Acest cost este în mod
evident legat de costul extracţiei (sau producerii). Mecanismele de piaţă vor asigura reflectarea
acestor costuri în preţ, dar acestea pot impune şi alte costuri. Exploatarea neraţională a cherestelei
din pădurile tropicale poate produce pagube bazinului hidrografic prin poluarea râurilor şi eroziunea
solului. Aceste costuri (externalităţi) nu se reflectă în preţul cherestelei, iar piaţa se confruntă cu un
eşec, deoarece preţul cherestelei nu reflectă adevărata valoare a serviciilor de mediu efectiv folosite.
Preţurile ar trebui să reflecte nu numai costurile de extragere (sau producere) dar şi pe cele de
mediu.
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut într-un moment în care problemele legate de
mediul înconjurător se aflau în prim-planul dezbaterilor politice. Atunci însă, noţiunea de dezvoltare
durabilă reprezenta mai mult o sintagmă potrivită pentru atragerea suportului decât un imbold
pentru propulsarea schimbărilor din domeniul mediului. Mai mult, prin întărirea ideii că mediul şi
dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile, sau că reprezintă obiective complementare,
dezvoltarea durabilă a oferit o mult – aşteptată înlocuire a modelului conflictual care a caracterizat
dezbaterile anilor ‘70 pe tema limitelor de creştere.
În 1984, sub egida ONU, s-a înființat „Comisia Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare“ sub
preşedinţia Norvegiei.
Această comisie, după analizarea interdependenţei dintre problemele sociale, economice,
culturale şi de mediu la scară globală a produs un raport coerent, intitulat „Our common future“
(Viitorul nostru comun), cunoscut şi ca „raportul Bruntland“, raport ce sintetizează contribuţiile
majore anterioare şi care propune pentru prima dată orientarea dezvoltării socio-economice globale
către modelul de „dezvoltare durabilă/sustenabilă“. În accepţiunea raportului, dezvoltarea durabilă
este definită ca fiind „capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerinţelor generaţiei prezente
fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi“ [11].
 În cadrul acestui raport se definesc de asemenea şase obiective economice şi sociale,
necesare pentru realizarea unei dezvoltări durabile. Aceste obiective sunt [10]:
- asigurarea creşterii economice cu luarea în considerare a conservării resurselor naturale;
- asigurarea cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru
oameni;
- asigurarea unei noi calităţi a proceselor de creştere economică;
- asigurarea conservării şi sporirii rezervei de resurse;
- asigurarea unei restructurări tehnologice şi menţinerea sub control a posibilelor riscuri;
- asigurarea unei abordări integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii economice şi a
necesarului de energie.
Completările ulterioare aduse conceptului de dezvoltare durabilă sau susţinută încearcă să
concretizeze mai mult această idee a integrării mediului în dezvoltarea economico – socială. Banca
Mondială definea dezvoltarea durabilă ca „acel proces prin care politicile de dezvoltare şi de
protecţie a mediului se bazează pe o comparaţie a costurilor cu beneficiile astfel încât să se asigure
protecţia mediului, concomitent cu creşterea bunăstării sociale“ [12].

19.2. Ciclicitatea activității economice

Evoluția economiei, atât la nivel microeconomic (agenți economici) cât și la nivel

macroeconomic este fluctuantă, adică în unele perioade ea înregistrează creșteri (expansiune), iar în
altele stagnări sau chiar reduceri (recesiune).
Există mai multe tipuri de fluctuații:
- fluctuații sezoniere, manifestate în agricultură, construcții, turism, în limitele unui orizont
de timp pe baza unor factori naturali sau sociali (obiceiuri, tradiții) și care se derulează, de regulă, pe
parcursul unui an calendaristic;
- fluctuații accidentale sau întâmplătoare, cauzate de evenimente neașteptate cum ar fi :
conjuncturi economice nefavorabile, dezastre naturale etc.;
- fluctuații ciclice, determinate de factori interni ai economiei, de interdependențele dintre
părțile sale componente. Acestea sunt fluctuații agregate, reproducându-se cu o anumită
regularitate, deși nu se reproduc la aceleași dimensiuni.
Fluctuațiile ciclice au însoțit dezvoltarea economiei mondiale pe tot parcursul său de
existență, dar ele s-au manifestat mai evident începând cu secolul XIX. ca trăsături ale fluctuațiilor
ciclice se consideră:
- alternanța, succesiunea perioadelor de expansiune și de contracție;
 - repetabilitatea, cu o anumită regularitate, a unor faze, fiecare și toate împreună pregătind
premisele schimbărilor calitative în viața economică;
- modificarea stării și performanțelor principalelor agregate ale economiei de la o fază la
alta.
Cauzele ciclicității economice sunt multiple și complexe, cuprinzând întregul spectru de
factori de influență: economici, naturali, sociali, politici, interni, externi etc. De regulă, aceste cauze
sunt prezentate sub forma unor teorii din care menționăm:
- teorii monetariste (M.Friedman) după care ciclicitatea economică se datorează expansiunii
și contractării cantității de monedă și a creditului: recesiunile majore sunt asociate cu declinuri
absolute ale ofertei de bani iar recesiunile minore cu încetinirea ratei de creștere a ofertei de bani;
- teoriile capitalului (J.Schumpeter) după care ciclurile economice sunt expresii ale accelerării
sau încetinirii mișcării capitalului;
- teoriile lui J.Forrester, D.Wolf, după care cauzele ciclicității se găsesc în ciclul investițiilor și
al inovațiilor tehnologice;
- teoria lui Keynes care consideră drept cauze ale evoluției ciclice intervenția statului în
economie sau ineficiența pârghiilor folosite de stat;
- Geoffrey Whitehead așează la baza ciclicității economice ciclurile de afaceri sau comerciale,
iar alți cercetători subconsumul sau caracteristici psihologice ale oamenilor (așteptări optimiste sau
pesimiste);
- Michael Kalechi discută despre ciclul economic politic, considerând că, odată ce guvernele
vor învăța să manipuleze economia, ele ar putea realiza un ciclu al economiei cuplat cu alegerile:în
perioadele pre-electorale, ele ar crește cheltuielile și ar reduce impozitele.
Însă nu există o unica cauză a ciclicității. Sunt perioade în care factorii de producție sunt
folosiți eficient și deci are loc o expansiune a activității economice și perioade când, sun acțiunea
legii randamentelor descrescânde a factorilor de producție, activitatea economică se restrânge sau
chiar stagnează. soluția constă în înlocuirea factorilor de producție depășiți din punct de vedere
tehnic, găsirea de noi combinații tehnologice care să conducă la ameliorarea randamentelor lor,
adică la începutul unei noi faze de expansiune economică.

19.2.1. Tipologia ciclurilor economice

Ciclurile lungi sau seculare (de tip Kondratieff) au o durată de 50-60 ani și cuprind două
faze: una ascendentă și cealaltă descendentă, fiecare cu o durată de 25-30 ani. prima fază se
caracterizează prin preponderența anilor de prosperitate, ritmuri relativ ridicate de creștere
economică față de media generală, creșterea profiturilor și a nivelului de trai. În faza descendentă,
are loc încetinirea ritmurilor de creștere a producției, investițiilor, veniturilor, anii de recesiune fiind
mai numeroși, iar persistența unor fenomene negative (șomaj, inflație) se accentuează.
Deși opiniile sunt împărțite, capătă teren teza conform căreia cauza principală a ciclului
secular o constituie evoluția ciclică a cercetării științifice și inovației tehnologice, în legătură organică
cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influența acestora, are loc tranziția către un nou
mod tehnic de producție.
Ciclurile medii sau decenale se întind între 8 și 12 ani. Fazele ciclului decenal și succesiunea
lor sunt redate în figura 19.

Fig.19. Fazele ciclului economic mediu

Intervalul A-B indică recesiunea, caracterizată prin reducerea ratelor de creștere a

producției, neîncredere în perspectivele afacerilor, sporirea șomajului, scăderea cererii etc.
Intervalul B-C indică palierul de refacere a economiei, caracterizat prin restabilirea
echilibrelor economice și adaptarea economiei, pe o nouă treaptă, la trebuințele sociale.
Intervalul C-D indică expansiunea, caracterizată de o conjunctură favorabilă, cerere de
consum dinamică, procese investiționale intense. Cresc producția, veniturile, ocuparea locurilor de
muncă.
Ciclurile scurte au o durată de la 6 luni la 3-4 ani și se referă în principal la ciclul inflaționist.
Ciclul scurt exprimă o ușoară relansare în faza depresiunii. Concluzia este că fazele și derularea
ciclurilor se desfășoară diferit în diverse economii naționale, în funcție de nivelul dezvoltării lor, de
tipul de reproducție ce le este propriu. Ciclicitatea dezvoltării economiilor nu apare ca o calamitate,
ca o expresie a regresului și nu este marcată întotdeauna de crize. Fiecare ciclu înseamnă un nou pas
în dezvoltarea economiei naționale.
19.2.2. Politici anticiclice

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuațiilor ciclice se folosesc o serie de mijloace și
instrumente economice, grupate sub numele de politici anticiclice sau politici anticriză. Aceste
politici sunt concepute în strânsă legătură cu cauzele ciclicității.
Politica cheltuielilor publice vizează majorarea cheltuielilor bugetului administrației centrale
de stat destinate funcționării serviciilor publice - școli, unități sanitare, construcții de autostrăzi,
infrastructură etc. Prin aceste cheltuieli se stimulează cererea globală care impulsionează producția
și investițiile, creându-se premisele depășirii recesiunii și trecerii la faza de relansare economică.
Politica monetară și de credit folosește ca principale instrumente masa monetară, creditul,
rata dobânzii. Astfel, în faza de expansiune, când inflația și apariția unor dezechilibre se accentuează,
se procedează, de regulă, la sporirea ratei dobânzii, limitarea creditului și reducerea masei
monetare, măsuri care conduc la reducerea activității economice; dimpotrivă, în faza de recesiune se
acționează în direcția reducerii ratei dobânzii și a sporirii creditului și a masei monetare, stimulându-
se cererea și investițiile, producția și gradul de ocupare a forței de muncă.
Politica fiscală presupune utilizarea impozitelor ca pârghii economice cu acțiune anticiclică:
în faza de expansiune, impozitele și taxele sunt majorate, frânându-se cerere a de consum și
investițiile, iar în faza de recesiune se procedează la reducerea fiscalității, stimulându-se consumul și
investițiile, ca factor al relansării activității economice.
 Capitolul 20. ECONOMIA NAȚIONALĂ ȘI ECONOMIA MONDIALĂ
20.1. Trăsături ale economiei mondiale contemporane

În timp ce „internaţionalizarea“ vizează procesul de intensificare a conexiunilor dintre

domenii naţionale, aparţinătoare unor ţări divizate prin frontiere bine trasate, precum şi prin
intervale de timp substanţiale (necesare în special pentru parcurgerea distanţelor dintre teritoriile
lor), „globalizarea“ se referă la procese prin care relaţiile sociale (în sens larg, cuprinzător)
dobândesc o relativă decuplare de coordonatele spaţiale date de distanţe şi graniţe, fiind conduse şi
organizate, în tot mai mare măsură, pe baza unei unităţi (existenţiale) planetare [25]. Cu alte cuvinte,
în timp ce primul termen evocă un ansamblu format din ţări configurate prin graniţele lor, cel de-al
doilea evocă o textură de reţele transfrontaliere şi interconexiuni globale. Frontierele devin neclare
şi tot mai vagi, fără însă ca „sistemul frontierelor“ să nu mai fie deocamdată în vigoare. În mod
plastic, un autor caracteriza globalizarea prin „sfârşitul geografiei“ [26]. Putem afirma astfel că lumea
este astăzi atât o lume internaţionalizată, cât şi una în curs de globalizare.
Cu privire la incorectitudinea interschimbării termenilor „interdependenţă economică“ –
„globalizare“, pornim argumentaţia de la faptul că procesul globalizării nu poate fi privit doar din
perspectivă economică, el incluzând şi aspecte politice, sociale – în sens restrâns –, ecologice. Dintre
acestea amintim: procesul de contracarare a rolului statului-naţiune; afirmarea unor noi valori
sociale şi a altor moduri de viaţă; conştientizarea colectivă a limitelor ecosistemului global ş.a. Chiar
şi atunci când abordăm globalizarea ca un fenomen economic, termenii invocaţi nu sunt
interschimbabili deoarece globalizarea nu reprezintă un simplu proces evolutiv către o economie
mondială mai integrată şi mai interdependentă. Ea implică nu doar mutaţii cantitative, ci şi o
modificare calitativă fundamentală în sistemul internaţional, respectiv apariţia şi dezvoltarea
interconexiunilor globale, a reţelelor transfrontaliere, manifestându-se în tot mai mare măsură
tendinţa prin care lumea devine deja „o sferă socială relativ fără graniţe“ [25].
Principalii factori determinanţi ai globalizării şi implicaţiile acestora considerăm a fi:
1. Creşterea continuă a numărului ţărilor care au trecut la sistemul economiei de piaţă.
Această tendinţă a generat renunţarea la mentalitatea planificării rigide, supercentralizate, cu
caracter de directivă, şi înlocuirea ei cu una a orientării spre piaţă, cu puternice accente de
liberalizare. O faţetă importantă a liberalizării vieţii economice, cu impact major asupra globalizării, a
reprezentat-o liberalizarea regimurilor privind investiţiile. Impactul invocat vizează creşterea fără
precedent a investiţiilor străine directe, ca principală formă de manifestare a globalizării [24].
2. Aplicarea, în varii domenii, a unor noi tehnologii, în special a tehnologiilor bazate pe
informatică şi comunicaţii (IT&C). Progresul exploziv al infrastructurii de telecomunicaţii şi de
transport este considerat, de altfel, de reputaţi analişti şi experţi ca fiind fenomenul de natură
tehnologică aflat la baza globalizării.
3. Reducerea sau înlăturarea barierelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale de
bunuri materiale, servicii, tehnologie şi capital, paralel cu intensificarea concurenţei internaţionale,
reprezintă alte două tendinţe majore în sprijinul globalizării. Apariţia unor noi oportunităţi de afaceri
în străinătate a condus la mutarea centrului de greutate al activităţilor economice dinspre ţările
dezvoltate înspre ţările în dezvoltare şi la creşterea rolului corporaţiilor multinaţionale în economia
mondială.
Principala caracteristică a globalizării, erodarea frontierelor, este dată de faptul că este tot
mai puţin evidentă diferenţa între „înăuntru“ şi „afară“, între „ei“ şi „noi“, pe fondul creşterii
numărului şi intensităţii interconexiunilor de tip „global“.
Ca o consecinţă a erodării frontierelor apare mobilitatea extraordinară nu doar a bunurilor
materiale şi serviciilor comercializate, ci şi a factorilor şi neofactorilor de producţie (în special
capitalul şi cunoştinţele).
Tot ca o consecinţă a erodării frontierelor apare şi erodarea legitimităţii ipostazei de cauză
sau efect. Efectele devin adeseori cauze. În plus, efectele nu se produc doar într-o zonă limitată şi
distinctă; deseori apar efecte în domenii total diferite şi în perioade de timp imprevizibile.
O altă caracteristică a globalizării este dată de asimetria trecut-viitor. Datorită
impredictibilităţii evoluţiilor şi evenimentelor, viitorul este într-o tot mai mică măsură o continuare a
trecutului; singura certitudine este schimbarea, indiferent că este vorba de produse, practici
manageriale, comportamente ale consumatorilor, idei politice etc.
Indubitabil, din perspectiva globalizării, mediul în care vor opera în viitor persoanele
individuale sau organizaţiile va fi deosebit de fluid şi cu o mare varietate a opţiunilor.

20.2.Integrarea economică: concept, factori, forme şi tipuri

Un dicţionar de relaţii economice internaţionale, editat în ţara noastră, defineşte integrarea

economică ca pe o „…formă specifică de manifestare a procesului de adâncire a interdependenţelor
economice între două sau mai multe ţări în plan subregional, regional şi, uneori, interregional“ [10],
surprinzând, astfel, esenţa sa: este o treaptă calitativ nouă, superioară, a interdependenţelor
economice dintre ţări. Într-o altă accepţiune, integrarea economică reprezintă „procesul de
dezvoltare a interdependenţelor economice dintre state, prin forme şi metode care asigură, pe de o
parte, continuitatea, aprofundarea şi trăinicia schimburilor economice, iar pe de altă parte, creşterea
gradului de întrepătrundere a economiilor naţionale într-un organism divers în prezentare, dar
unitar şi omogen în funcţionalitatea sa“ [7].
La baza integrării economice interstatale se află numeroşi factori. Dintre aceştia, un rol
major au: progresul ştiinţifico-tehnic contemporan; tendinţa de mondializare a fluxurilor economice;
accentuarea contradicţiei dintre acumularea de capital şi sporirea capacităţilor naţionale de
producţie, pe de o parte, şi limitele pieţelor naţionale, pe de altă parte; accentuarea concurenţei pe
piaţa mondială şi, implicit, necesitatea coordonării acţiunilor la scară teritorială integrată
(conjugându-se interesele naţionale cu cele ale complexului integraţionist creat la scară regională
sau subregională). Factorii favorizanţi, care justifică o anumită selecţie a „actorilor“ antrenaţi în
diverse procese integraţioniste, sunt: apropierea geografică a ţărilor; existenţa unor relaţii
tradiţionale între respectivele ţări; comunitatea intereselor economice şi politice; specificitatea
factorilor istorici, psiho-sociali şi locali.
În funcţie de gradul de întrepătrundere a economiilor ţărilor participante, există următoarele
forme de integrare economică:
a) Zona de comerţ liber, care implică desfiinţarea barierelor comerciale de ordin tarifar şi
netarifar între ţările membre ale respectivei organizaţii integraţioniste (ce funcţionează ca subiect
derivat al dreptului internaţional), fără a se adopta însă politici concertate şi tarif vamal comun faţă
de terţi. În timp ce unele organizaţii şi-au fixat ca obiectiv, încă de la început, doar formarea zonei de
comerţ liber (ex. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb – A.E.L.S., Acordul Central European de
Comerţ Liber – C.E.F.T.A., Acordul Nord-American de Comerţ Liber – N.A.F.T.A., Asociaţia Latino-
Americană de Integrare etc.) altele au pornit de la o zonă de liber schimb, parcurgând, apoi, toate
celelalte trepte ale procesului integraţionist, culminând cu construirea unei uniuni economice şi
monetare (ex. Uniunea Europeană – U.E.).
b) Uniunea vamală, care asigură nu doar înlăturarea barierelor comerciale dintre ţările
membre ale organismului constituit, ci şi practicarea unui tarif vamal comun în raporturile cu terţe
ţări.
În această formă de integrare se încadrează, în prezent, Pactul Andin (în America Latină),
Uniunea Vamală a Ţărilor Baltice ş.a. Reamintim că şi Uniunea Europeană a parcurs o astfel de
treaptă evolutivă.
c) Zona de cooperare economică. Asistăm în această nouă formă de integrare la o
diversificare a domeniilor de întrepătrundere a economiilor naţionale şi, respectiv, de cooperare.
Dincolo de libera circulaţie a bunurilor materiale şi servicii se trece la cooperarea în transporturi,
telecomunicaţii, mediu şi chiar la crearea unor bănci comune de investiţii [7] (ex. Cooperarea
Economică în zona Mării Negre).
 d) Piaţa Comună, ca formă mai avansată de integrare, liberalizează în plus, piaţa factorilor de
producţie. Se ajunge astfel la o libertate deplină pentru fluxurile de bunuri materiale, servicii,
persoane şi capitaluri. Încadrăm aici: Piaţa Comună a Americii Centrale; Piaţa Comună a Conului de
Sud – Mercosar; Piaţa Comună Arabă ş.a.
e) Uniunea economică şi monetară, ca formă superioară de integrare, ca proces
integraţionist. Ţările membre adoptă politici economice unitare (în domeniile: comercial, agricol,
monetar, fiscal, migraţie, bunăstare ş.a.), au o monedă unică, o bancă centrală comună, dar şi un
sistem propriu de instituţii comunitare de conducere şi mecanisme adecvate de coordonare a
activităţilor la scară teritorială integrală. Uniunii Europene îi este proprie, în etapa actuală, această
formă de integrare economică.
Trecerea în revistă a formelor de integrare ne permite să punctăm cele două tipuri
fundamentale de integrare, respectiv:
 fără pierderea unor atribute ale suveranităţii ţărilor membre, constituindu-se simple
organizaţii interguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor cu caracter integraţionist nu
dispun de putere de decizie suprastatală şi se încadrează în acest tip;
 cu pierderea unor atribute ale suveranităţii ţărilor membre, constituindu-se organizaţii
suprastatale şi supranaţionale, care au organisme comunitare proprii, adecvate exercitării
noilor sarcini şi competenţe. În acest tip de integrare se încadrează U.E., cu ale sale instituţii
comunitare. Se poate afirma deci că, în schimbul unor concesii în ceea ce priveşte atributele
suveranităţii, ţările membre primesc unele atribute ale funcţionării instituţiilor comunitare
(ex. reprezentarea în Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene etc.) şi ale
gestionării politicilor comunitare (ex. managementul fondurilor europene care provin de la
bugetul U.E.).
Bibliografie
1. Albertini, J.M., Silem, A., Comprendre les théories économiques, Tom 2, Petit guide des
grands courants, Éditions du Seuil, 1987
2. Marchal, A., Méthode scientifique et économique, Editions M. Th. Genin, Paris, 1954.
3. Munteanu, V., Sabo-Bucur, M., Irimia, M., Butnariu, A., Economie, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2005.
4. Samuelson, P., Nordhaus, W., Economics, 13 edition, Mc. Graw- Hill Co., 1989
5. Dobrotă, N., ş.a., Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti,1995
6. Galbraith, J.K., Salinger, N., Almost Everyone’s Guide to Economics, Boston, Houghton Mifflin
Co,1978.
7. Wonnacott, P., Wonnacott, R., Economics, Ediţia a III-a, McCraw-Hill, Book Company, 1986.
apud Creţoiu, Gh., ş.a., Economie, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003.
8. Creţoiu, Gh., ş.a., Economie, Editura ALL BECK, Bucureşti , 2003.
9. Munteanu, V., Economie Politică, Editura Fundaţiei „Chemarea“, Iaşi, 1994.
10. Gavrilă, I., Utilitatea economică. Comportamentul consumatorului, în: Dobrotă, N. ş.a.,
Economie Politică, Bucureşti, 1997.
11. Medrihan, G. ş.a., Marketing, Editura Gama, Iaşi, 1997
12. Samuelson,P.,A., Economics eleventh edition, McGraw-Hill Book Company, 1980.
13. Heyne, P., Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti, 1991.
14. Ştirbu E., Economie, Sedcom Libris, Iaşi, 2005
15. Didier, M., Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
16. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE, Bucureşti, Economie, ediţia a VI-
a, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
17. Niță I., Economie politică, Casa de Editură Venus, Iași, 2001.
18. Clipa N., Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
19. Ignat I., Clipa N., Pohoaţă I., Luţac Gh., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998
20. Anghelache, C., Mitruţ, C., Isaic-Maniu, A. Voineagu, V., Sistemul conturilor naţionale,
Bucureşti, Editura Economică, 2005
21. Keynes, J., M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
22. Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2003
23. Whitehead, G., Economia, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
24. Bonciu, F., „Rolul investiţiilor străine directe în susţinerea procesului de globalizare“,
Probleme economice, vol. 135-136, C.I.D.E., Bucureşti, 2004.
25. Moldoveanu, M. (coordonator), „Evoluţia procesului de globalizare şi integrare regională la
început de secol şi mileniu“, Probleme economice, vol. 135-136, C.I.D.E., Bucureşti, 2004.
26. 26. Castells, M., The Rise of the Network Society, Blackwell Publishers, 1996.