Sunteți pe pagina 1din 5

Urmărit toată viaţa.

Biografia
Părintelui Arsenie Papacioc Luptătorul,
conform documentelor Siguranţei şi
Securităţii din Arhivele CNSAS

Provenea dintr-o familie de aromâni aşezaţi în părţile Ialomiţei din întinsul Bărăganului. De mic copil
a demonstrat o inteligenţă vie şi o aplecare spre cele bisericeşti. La vârsta de 20 de ani a încercat să
intre în obştea călugărilor îmbunătăţiţi de la Frăsinei, însă fără succes. Totuşi, vocaţia sa misionară a
încercat să şi-o folosească în curentul de revigorare spirituală pe care o proclamau liderii Mişcării
legionare. Din acest motiv, tânărul Anghel Papacioc a fost urmărit şi încarcerat de autorităţile
antonesciene. Din acelaşi motiv a fost urmărit şi după instalarea comunismului în România. În 1947 a
intrat ca frate la Mănăstirea Cozia, o vreme stând la un metoc al acestui aşezământ de la Caracal. Aici
a fost luat sub aripa protectoare a stareţului Gherasim de la Tismana, care l-a ascuns la pitorescul
Schit Cioclovina. Arestarea părintelui Gherasim şi percheziţiile făcute de Siguranţă la Tismana l-au
determinat pe tânărul frate să plece la Sihăstria lui Cleopa Ilie. Aici, Anghel Papacioc a cunoscut acea
Academie duhovnicească mult apreciată de patriarhul Justinian, care trebuia să revigoreze spiritual
mănăstirile din nordul Moldovei. A fost călugărit, cu numele de Arsenie, la Mănăstirea Antim în
atmosfera duhovnicească a unor părinţi ca Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Petroniu Tănase. În 1950
a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina, de acum fiind unul dintre marii ucenici ai
duhovnicului Cleopa Ilie, pe care l-a însoţit în munţi atunci când Securitatea urma să-i aresteze. Cu
toate acestea, la 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături
de alţi părinţi şi studenţi creştini. A fost anchetat şi judecat pentru “uneltire contra ordinii sociale”.
Misiunea duhovnicească a părintelui Arsenie era considerată “uneltire” la adresa statului comunist. A
cunoscut ororile regimului carceral de la Aiud, dar şi-a păstrat speranţa şi a propovăduit credinţa lui
Hristos. După eliberarea din 1964, părintele a ajuns, în cele din urmă, vieţuitor al Mănăstirii “Sf.
Maria” din Techirghiol, nefiind scăpat de ochii vigilenţi ai Securităţii. A trecut la Domnul la 19 iulie
2011, cu o lună înainte de a împlini 97 de ani.

Părintele Arsenie după prima întemniţare în zarca Aiudului


La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieşea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă
pentru o aşa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de la Vaslui şi
prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deţinuţilor mistici. Sculptase uşile
împărăteşti de la capela penitenciarului de la Braşov şi executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti,
ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeşului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele
Sfinţilor Părinţi, meditase profund la jertfa înaintaşilor pentru credinţă.

În închisoare, Anghel Papacioc era considerat „monahul în haină laică“. Era hotărât să se lepede de lupta
politică şi să o adopte pe cea spirituală. Aşadar, la 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea
vâlceană Cozia. Pentru că avea şcoală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Şcoala de cântăreţi
bisericeşti de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis
de conducerea obştii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii.

În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăţi arabile, între acestea fiind şi ale Tismanei. Novicele
Anghel este remarcat de stareţul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în aşezământul
nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranţa veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era
suspectat că „duce activitate subversivă“, lunar raportându-se la Poliţia din Vâlcea unde se află şi ce face.

Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autorităţile poliţieneşti, care au declanşat o căutare
chiar la nivel naţional. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele ţării, iar
Siguranţa iniţiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor. Aşadar, de la 1 septembrie 1948,
Anghel Papacioc era vieţuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a
dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care
era director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească
chemarea de profesor în această instituţie. Primeşte binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al
Craiovei, atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obştea marii lavre gorjene.

Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit
procedurii legale, exarhul face intervenţie la Poliţia din Vâlcea pentru a primi cazierul juridic. Astfel,
autorităţile află de prezenţa lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecinţă, fratele Anghel este
nevoit să plece, prin demisie aprobată de arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan,
merge la Mănăstirea Sihăstria Neamţului, unde stareţ era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici găseşte ceea ce căuta
de mult, simplitatea rugătorului neîncetat.
Totuşi, câteva luni mai târziu este chemat la Bucureşti de patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca
sculptor şi desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim şi tuns la 26 septembrie 1949
de ieromonahul Benedict Ghiuş, avându-l ca naş pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găseşte din spiritul
Rugului Aprins, care fusese interzis de autorităţile comuniste cu un an înainte. Se manifestă împotriva
teoretizării practicării rugăciunii inimii, susţinând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovniceşti. „Punctul
meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi“, avea să spună mai
târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit faţă de foştii membri ai Rugului Aprins.
Munceşte mult şi se îmbolnăveşte la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria.

Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către mitropolitul Sebastian Rusan al
Moldovei. La 22 octombrie acelaşi an, este chemat din nou de patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător
duhovnicesc al seminariştilor de la Neamţ. Funcţionează numai până la sfârşitul anului 1951, de unde se
retrage la Mănăstirea Slatina, alături de mentorul său, Cleopa Ilie.

Părintele Arsenie la Seminarul Monahal de la Neamţ

Un episod mai puţin cunoscut din biografia părintelui Arsenie este legat de profesoratul său la Seminarul
Monahal de la Neamţ, după 22 octombrie 1950, prin numirea de către Patriarhul Justinian. Despre
activitatea sa ca spiritual la seminarul nemţean avem chiar mărturia părintelui Arsenie: „După preoţie am
fost numit (1950-1952) spiritualul Seminarului Monahal Neamţ, singurul în ţară. M-am ocupat mai mult de
slujbă, deşi eram numit profesor la istoria monahală şi la viaţa monahală. Îi învăţam pe elevi cum să
procedeze la Proscomidie, căci erau preoţii de mâine. Îi învăţam într-un cartof să facă Proscomidia: «Uite
aşa se taie, uite ce se zice!» Aveam 35 de diaconi-elevi. Îi băgam prin mănăstiri pe băieţii care voiau să se
facă preoţi, să facă faţă o zi şi îi duceam din mănăstire la seminar. «Domnule, e monah!», dar el nu era
monah. Aveam convenţie cu mănăstirile, cu Sihăstria, că eram pe acolo. Şi în felul acesta s-a populat
seminarul. Şi erau şi profesori universitari care predau… Şi au ieşit, părinţilor, vreo şapte arhierei din ei.
Au ieşit toţi de acolo, din seminarul de la Mănăstirea Neamţ“. Mărturia părintelui este confirmată de
documentele din arhiva seminarului nemţean. Din dispoziţia Patriarhului Justinian, părintele Arsenie era
remunerat cu începere de la 25 octombrie 1950 pe un post de slujitor al Parohiei Oţetari din Bucureşti,
transferat la Seminarul Teologic de la Neamţ, urmând să primească recunoaşterea de la Ministerul Cultelor.
Recunoaşterea nu a fost obţinută, situaţie în care, de la 1 martie 1951, tot din dispoziţia Patriarhului
Justinian, s-a adoptat soluţia remunerării „din fondurile proprii ale şcolii“. Prin gestul său, patriarhul
încerca să obţină recunoaşterea Ministerului Cultelor prevăzută de legislaţie. Se pare că aceasta nu a mai
fost obţinută, deoarece, în ianuarie 1952, părintele Arsenie nu mai era spiritual, postul fiind suplinit de
ieromonahii Petroniu Tănase, Sofian Boghiu şi „fratele Andrei Scrima“.

Însă, plecarea lui Papacioc din postul de spiritual fusese determinată de şicanele venite din partea
Securităţii. În martie 1951, Securitatea din Braşov se adresa centralei Securităţii, solicitând detalii asupra
ordinului de căutare a lui Papacioc din noiembrie 1948, deoarece acesta „apare într-un obiectiv din raza
noastră“. Într-un denunţ către Securitatea Braşov era semnalată o scrisoare cu un caracter eminamente
religios a lui Mihai Teodorescu (fost legionar în comuna Tohanu Vechi) adresată lui Arsenie Papacioc.
Denunţătorul arăta „organelor competente“ că destinatarul este una şi aceeaşi persoană cu legionarul
Anghel Papacioc, primarul comunei Zărneşti în timpul guvernării legionare. A fost destul pentru cei din
Securitatea Braşov ca să declanşeze urmărirea informativă împotriva părintelui. Astfel s-a întocmit un
dosar în care erau ataşate inclusiv documente legate de: activitatea ca primar la Zărneşti, condamnarea din
1941, căutarea efectuată de Siguranţă din septembrie 1941, arestarea din 1942 şi detenţia din perioada
antonesciană. Este căutat la seminar şi i se întocmeşte o fişă personală, după cum chiar el afirmă în
declaraţia dată la Securitate. Se culeg informaţii despre el prin reţeaua informativă. Sursa „Stuparuc“
spunea despre Papacioc că „este un om foarte mistic, toată activitatea lui de duhovnic desfăşurând-o numai
după regulamentul şcolii, după cărţi şi după canoanele Sfinţilor Părinţi. Când se întâmpla vreun caz de
judecată, el venea cu cărţile şi spunea că la cărţi se spune «aşa»“ şi că, „în orice ocazie, menţine trează
dogma mistică şi în tot timpul ţine sub presiune elevii acestui seminar“.

În fapt, Arsenie Papacioc interzicea înfiinţarea celulei comuniste de tineret în seminar, aşa cum era în toate
şcolile din România. După câteva luni de urmărire a fost reţinut, iar la 10 şi 11 decembrie 1951 Papacioc a
scris două declaraţii la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa şi a oferit amănunte despre
activitatea legionară de la Braşov. Aşa se explică plecarea lui de la seminar. Nu ştim când a fost eliberat din
arestul Securităţii, dar după acest moment părintele Arsenie nu s-a mai întors la Neamţ, ci a mers direct în
chinovia de la Slatina.

La 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi
studenţi creştini.