(capitolul I/D/E/F din bibliografie)

D. Conditii privind obiectul infractiunii

E. Subiectii infractiunii
F. Conditii privind locul si
timpul săvârsirii infractiunii
Termenii infractiunii
Termenii infracţiunii sunt:
1) Obiectul infracţiunii;
2) Subiecţii infracţiunii;
3) Locul infracţiunii;
4) Timpul infracţiunii.

1. Obiectul infracţiunii
În doctrină, obiectul infracţiunii este tratat sub două aspecte: ca obiect
juridic şi ca obiect material.
A. Obiectul juridic. Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol social
reprezintă un mijloc de apărare şi protecţie contra acelei fapte şi o măsură de
ocrotire corespunzătoare pentru societate. Ocrotirea are ca obiect valorile
sociale a căror existenţă ar putea fi vătămată sau primejduită prin comiterea
faptelor antisociale.
Prin urmare, la elaborarea oricărei norme de incriminare se au întotdeauna
în vedere o valoare socială care se ocroteşte, precum şi urmarea (răul)
împotriva căreia se creează acea ocrotire. În fiecare dispoziţie incriminatoare
identificăm o îmbinare a celor două noţiuni, îmbinare care oglindeşte sintetic
ideea de justiţie penală.
Nu există, aşadar, o faptă care să fi fost incriminată ca atare, fără ca această
incriminare să nu privească o realitate, respectiv o valoare preexistentă care
necesită ocrotire şi care este expusă unor acţiuni ori inacţiuni vătămătoare
ori periculoase.
Se consideră, deci, ca obiect juridic al infracţiunii (sau obiect al protecţiunii
penale) valorile sociale pe care normele penale de incriminare le ocrotesc.
Aceste valori sociale nu se formează şi nu există în neant, ci în jurul unor
realităţi şi ele se obiectivează în anumite interese.
În toate faptele incriminate vom găsi întotdeauna
-un interes ocrotit în general, pe care norma incriminatoare îl
protejează indirect, şi
-un interes ocrotit în special, pe care norma incriminatoare îl
ocroteşte în mod direct.
Interesul general aparţine societăţii şi se numeşte ordinea publică;

1
ocrotirea lui este inerentă fiecărei dispoziţii incriminatoare şi pentru acest
motiv normele de drept penal sunt considerate a fi de ordine publică. Din
cauza prezenţei sale în conceptul tuturor infracţiunilor, acest interes general
al ordinei publice este un factor comun şi nu comportă comentarii.
Dimpotrivă, valoarea special ocrotită, prin fiecare normă incriminatoare,
prezintă o deosebită importanţă, această valoare constituind obiectul juridic
al infracţiunii şi, deci, unul din termenii infracţiunii.
Sunt infracţiuni la care găsim protejate mai multe valori sociale. În
asemenea situaţii, se consideră ca fiind obiectul juridic principal al
infracţiunii valoarea socială preponderentă, iar cealaltă valoare, ca obiect
juridic secundar al infracţiunii.
B. Obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific (special).
Prin obiectul juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun
unui grup de infracţiuni, cum ar fi persoana umană, proprietatea etc.
Prin obiectul juridic specific se înţelege obiectul juridic propriu-zis al
infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni în parte.
Între obiectul juridic generic sau de grup şi obiectul juridic specific există
un raport de subordonare, în sensul că obiectul juridic special reprezintă o
parte din obiectul generic. Astfel, toate infracţiunile contra patrimoniului au
ca obiect juridic generic valoarea socială care este proprietatea; fiecare din
infracţiunile ce compun acest grup are ca obiect specific apărarea proprietăţii
(infracţiunea de furt, înşelăciune, delapidare etc.).
Distincţia între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific se
bazează pe ierarhia sistemului de valori existent în cadrul societăţii. Acest
criteriu se află şi la baza sistematizării, pe capitole şi grupe de infracţiuni, a
părţii speciale a Codului penal.
Astfel, de exemplu, infracţiunile contra persoanei, cuprinse în Titlul II al
părţii speciale a Codului nostru penal, au fost împărţite în mai multe grupe,
în funcţie de atributele esenţiale ale persoanei, care reprezintă tot atâtea
valori sociale ocrotite penal: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea,
libertatea, demnitatea, libertatea şi moralitatea vieţii sexuale.
C. Obiectul material.
Sunt fapte prevăzute de legea penală a căror săvârşire este îndreptată asupra
unui lucru (bun, persoană etc.). În asemenea cazuri, autorul acţionează fizic
asupra unui bun sau a unei persoane, fizice sau juridice, iar prin asemenea
acţiuni, persoana sau bunul suferă o vătămare ori un prejudiciu sau este
expus unui pericol.
Obiectul, bunul, valoarea sau persoana asupra căreia este îndreptată
acţiunea autorului (subiectului activ) constituie obiect material al
infracţiunii.

2
Se înţelege, deci, prin obiect material al unei infracţiuni lucrul material
(obiect, produs, bun material, bani, act scris, animal etc.) sau persoana fizică
asupra căreia este îndreptată acţiunea subiectului activ şi care, în urma acelei
acţiuni, suferă o vătămare ori un prejudiciu sau care este expusă unui anumit
pericol.
În general, au obiect material infracţiunile de acţiune (comisive); sunt însă
cazuri când şi infracţiunile de inacţiune (omisive) pot avea obiect material
(exemplu, nepredarea unui bun găsit – art.216 şi 230 C. pen.).
Din cele arătate reiese deci că, în timp ce obiectul juridic există la orice
infracţiune, obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la
acelea la care valoarea socială ocrotită şi asupra căreia se acţionează se
exprimă într-o entitate materială.
Obiectul material al infracţiunii nu trebuie să fie confundat cu instrumentele
(mijloacele) materiale care au servit la săvârşirea infracţiunii. Astfel,
arma cu care a fost ucisă victima, instalaţia cu ajutorul căreia au fost
confecţionate bancnotele false sunt mijloace, iar nu obiect material al
infracţiunii.
Uneori, însă, mijlocul de săvârşire poate fi în acelaşi timp şi obiect
material al infracţiunii (de exemplu, portul ilegal de uniformă sau de
decoraţii).
Alteori, ceea ce este obiect material pentru o infracţiune poate deveni,
ulterior, mijloc de săvârşire pentru o altă infracţiune (de exemplu, înscrisul
falsificat este obiect material în infracţiunea de fals şi poate deveni
instrument pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în convenţii).
Nu trebuie confundat obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate de
aceasta sau cu corpurile delicte (de exemplu, arma cu care a fost ucisă
victima este corp delict, şi nu obiect material al infracţiunii de omor).
Pot exista cazuri în care obiectul material poate fi chiar produsul
infracţiunii (exemplu: moneda falsificată).
Trebuie reţinut, în concluzie, că obiectul material al infracţiunii
reprezintă unul din termenii infracţiunii, iar nu un element al acesteia,
fiindcă este preexistent infracţiunii şi nu intră în alcătuirea conţinutului
acesteia.
Există, uneori, dispoziţii incriminatorii, care pretind o calitate, o anumită
stare a obiectului material. În asemenea cazuri, calitatea sau starea
obiectului, iar nu obiectul în sine, constituie o cerinţă pentru existenţa
infracţiunii. Astfel, la infracţiunea de abuz de încredere, trebuie să se
dovedească faptul că bunul însuşit, care este obiectul material al infracţiunii,
era deţinut cu un anumit titlu de cel care, ulterior, şi-l însuşeşte. Această

3
stare, a unui asemenea bun, va reprezenta o cerinţă, fără îndeplinirea căreia
nu va putea exista acea infracţiune.
Top of the Document

2. Subiecţii infracţiunii
Subiecţii de drept penal se împart în titulari şi destinatari.
– Titulari sunt: societatea, în raport cu valoarea socială generală ocrotită
(ordinea publică), şi persoanele fizice sau juridice al căror interes este
special ocrotit (interes ce exprimă valoarea socială în concret ocrotită şi care
constituie obiectul juridic al infracţiunii).
– Destinatari sunt: toţi membrii societăţii cărora legea penală li se
adresează.
Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, săvârşirea unei infracţiuni nu
se poate concepe fără un făptuitor, adică fără ca unul dintre destinatarii legii
penale să fi încălcat această lege şi, aproape întotdeauna, fără ca o persoană
să fi suferit o vătămare ori un prejudiciu ori să fi fost expusă unui pericol din
cauza infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii sunt, deci, destinatarul care nu a respectat norma
incriminatoare şi titularii interesului ocrotit, faţă de care s-a comis
infracţiunea.
A. Subiectul activ. Se numeşte subiect activ al infracţiunii cel care a
săvârşit infracţiunea, deci infractorul.
Subiect activ poate fi o persoană fizică ori, potrivit ultimelor modificări
intervenite în Codul penal, o persoană juridică.
Subiectul activ – persoană fizică
Condiţiile subiectului activ. În actuala reglementare, aceste condiţii nu
sunt expres definite într-un anumit text din Codul penal. Ele se desprind,
însă, cu uşurinţă din economia textelor art. 17, art. 46, art. 48, art. 50 şi art.
99 din Codul penal.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească autorul infracţiunii
sunt următoarele: vârsta; responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune.
Persoana fizică trebuie să aibă o anumită vârstă.
În actuala reglementare, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal (art. 99 C.pen.). Aşadar, până la împlinirea vârstei de 14 ani,
există o prezumţie absolută că minorul nu are discernământ, respectiv că
acesta nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a înţelege şi
conştientiza actele şi faptele săvârşite şi consecinţele acestora, ori nu este
întotdeauna deplin stăpân pe aceste acte şi fapte.
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art. 99 alin. 2 C. pen.).

4
Legiuitorul a avut în vedere că simplul fapt al împlinirii vârstei de 14 ani nu
este întotdeauna suficient pentru a se concluziona, în mod cert, că minorul a
dobândit discernământul necesar. Aşa se explică faptul că, pentru minorul
între 14 şi 16 ani, s-a menţinut o prezumţie relativă a lipsei de discernământ.
Această prezumţie poate fi răsturnată dacă se face dovada că, la data
săvârşirii faptei, minorul a avut discernământ. Sub acest aspect, în mod
justificat s-a explicat în doctrină că, întrucât prin discernământ se înţelege
capacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa, în raport cu o
anumită faptă concretă, nu este de ajuns să se constate că minorul
îndeplineşte condiţia de a avea vârsta între 14 şi 16 ani, ci este obligatoriu să
se dovedească faptul că minorul a avut discernământ în raport cu fapta
concretă săvârşită.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art. 99 alin. 3
C. pen.). Prin această dispoziţie, legiuitorul român a prezumat că, la
împlinirea vârstei de 16 ani, minorul are capacitate penală. Evident, însă, că
această prezumţie poate fi înlăturată dacă se face dovada iresponsabilităţii
autorului faptei (întotdeauna printr-o expertiză medico-legală psihiatrică).
Referitor la vârsta minimă la care o persoană fizică poate fi subiect activ,
aceasta diferă de la legislaţie la legislaţie.
Responsabilitatea
În doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia socială a
acestora şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, în raport cu
acţiunile sau inacţiunile săvârşite.
Această condiţie, a responsabilităţii subiectului activ, rezultă, pe cale de
interpretare, din dispoziţiile art. 48 Cod penal care, definind
iresponsabilitatea, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevede
că se află în această stare făptuitorul care, fie din cauza alienaţiei mintale, fie
din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori
nu putea fi stăpân pe ele.
Din economia acestui text, rezultă, aşadar, că responsabilitatea are două
componente:
• un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a
înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite şi a urmărilor
acestora;
• un factor volitiv, care presupune capacitatea aceluiaşi subiect activ de a
fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, în sensul de a le determina,
controla şi dirija în mod conştient.
Aceşti doi factori trebuie îndepliniţi în mod cumulativ. Dacă lipseşte unul

5
dintre aceştia, se constată iresponsabilitatea subiectului activ, ceea ce
înseamnă că lipseşte vinovăţia.

Libertatea de voinţă şi acţiune

Această condiţie înseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi
acţiona, în mod liber, cu privire la săvârşirea faptei, potrivit propriei sale
voinţe.
Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 46 al
actualului Cod penal, care prevede că atunci când fapta prevăzută de legea
penală este săvârşită din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod, fapta nu mai este imputabilă
făptuitorului, întrucât este săvârşită fără vinovăţie.
Condiţiile speciale ale subiectului activ
În doctrina de specialitate67, sunt evidenţiate şi alte condiţii pe care trebuie
să le întrunească subiectul activ în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni.
Aceste condiţii speciale se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le aibă
subiectul activ al anumitor infracţiuni, cum ar fi:
– gestionar sau administrator, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 2151
C. pen.);
– funcţionar, în cazul infracţiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.), de
abuz sau neglijenţă în serviciu (art. 246, 247, 248 şi 249 C. pen.);
– cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare (art. 155, 156 C. pen.);
– angajat al căilor ferate, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 şi
274 C.pen. Infracţiunile săvârşite de două sau mai multe persoane se numesc
infracţiuni colective sau cu subiecţi activi plurali (bigamie, joc de noroc
etc.).
Unele din aceste infracţiuni se mai numesc şi bilaterale.
Persoana juridică, ca subiect activ al infracţiunii
Potrivit modificării intervenite în Codul penal, prin art. 191, persoanele
juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice,
care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,
răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. În alin. 2 al
aceluiaşi text, se prevede că răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod,
la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Referitor la recunoaşterea calităţii de subiect activ al infracţiunii unei

6
persoane juridice, au existat şi există controverse. Unii autori, care resping
teza introducerii în legea penală a subiectului activ-persoană juridică, invocă
aşa-numita teorie a ficţiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu pot fi
subiecţi activi ai infracţiunii, pentru că ele nu au o existenţă proprie, ci sunt
o creaţie a legii şi, respectiv, o ficţiune a legii. Acest argument se întemeiază
pe principiul societas delinquere non potest, care afirmă că societăţile nu pot
săvârşi infracţiuni.
În sprijinul acestei teze, se invocă următoarele considerente:
• orice persoană juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie, întrucât
ea acţionează numai aşa cum hotărăsc şi dispun cei care alcătuiesc
conducerea intereselor acesteia; de aceea, numai aceste persoane, care
alcătuiesc conducerea, trebuie să răspundă penal, în calitate de subiecţi
activi, atunci când faptele lor constituie infracţiuni;
• a accepta o întreagă colectivitate, ca subiect activ al infracţiunii, a-i
atrage răspunderea penală şi a o pedepsi înseamnă a accepta ca autori ai
faptei penale pe acei membri ai colectivităţii care sunt nevinovaţi, întrucât ei
nu au fost consultaţi şi nici nu au participat la luarea acelei hotărâri sau
decizii;
• persoanei juridice nu i se pot aplica pedepsele prevăzute de lege pentru
persoanele fizice, iar atunci când ar exista o asemenea posibilitate, pedeapsa
nu ar avea nici o eficacitate, pentru că persoana juridică nu ar simţi efectele
acestei pedepse.
Alţi autori, reprezentanţi ai doctrinei penale moderne, susţin contrariul,
bazându-se pe teoria realităţii cu privire la persoanele juridice. Potrivit
acestei teorii, persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate care are
voinţă şi conştiinţă proprie. Considerentele avute în vedere de susţinătorii
acestei teze sunt următoarele:
• persoanele juridice nu sunt ficţiuni, ci realităţi juridice, care se manifestă
în diverse moduri în societate, ele putând săvârşi chiar şi infracţiuni.
Răspunderea lor în calitate de subiect activ trebuie să intervină pentru actele
care reflectă voinţa consimţită de toţi membrii colectivităţii, care sunt puse
în executare potrivit hotărârii acestora;
• în cazul persoanei juridice există pedepse specifice persoanelor juridice:
dizolvarea, suspendarea întregii activităţi sau a unei părţi din aceasta,
interzicerea de a participa la anumite activităţi ori achiziţii publice etc.
Totodată, se argumentează că împotriva unor asemenea persoane juridice pot
fi dispuse şi măsuri de siguranţă, cum ar fi expulzarea de pe teritoriul
naţional, interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi;
• pedepsele specifice aplicate persoanelor juridice au eficienţă, pentru că
ele sunt în măsură să determine o schimbare de comportament a întregii

7
colectivităţi care formează persoana juridică, în sensul de a se abţine de la
săvârşirea de infracţiuni şi de a respecta legea penală.
Aceste ultime considerente, precum şi necesitatea de aliniere a legislaţiei
noastre penale la legislaţia penală a statelor din Uniunea Europeană au
determinat legiuitorul român să introducă în Codul penal persoana juridică,
ca subiect activ al infracţiunii.
Din economia textului art. 191, rezultă că persoana juridică va fi subiect
activ al infracţiunii atunci când se va dovedi că infracţiunea a fost săvârşită
în următoarele condiţii: în realizarea activităţilor care alcătuiesc obiectul ei
de activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice; când fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Introducerea acestei noi instituţii în Codul nostru penal face obiectul
multor lucrări de specialitate în care se tratează vasta problematică pe care o
ridică antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice.
B. Subiectul pasiv. Se numeşte subiect pasiv al infracţiunii sau persoană
vătămată, acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale
împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra
căreia s-a răsfrânt nemijlocit urmarea imediată, constând într-un prejudiciu
sau vătămare materială ori morală sau într-o stare de pericol.
În doctrina dreptului penal, autorii fac diferite clasificări ale subiecţilor
pasivi ai infracţiunii. Cele mai importante sunt următoarele:
– Subiect pasiv general sau mediat în toate infracţiunile este societatea,
reprezentată prin stat, ca titular al valorilor sociale agresate, prejudiciate ori
periclitate, şi care sunt ocrotite prin incriminarea fiecărei fapte.
– Subiect pasiv special sau imediat al infracţiunii este titularul valorii
special ocrotite prin norme incriminatoare. Acest titular poate fi o persoană
sau o colectivitate, după cum valoarea ocrotită de norma penală priveşte un
bun individual sau colectiv.
Persoana poate fi: o persoană fizică sau juridică.
Colectivitatea poate fi: amorfă (de exemplu, publicul care asistă la un
spectacol, călătorii într-un mijloc de transport în comun etc.) sau constituită
(comună, oraş etc.).
C) Subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar.
Sunt infracţiuni în care găsim ocrotite mai multe valori sociale, dintre care
una este ocrotită în principal, iar cealaltă în secundar. În asemenea cazuri,
alături de subiectul pasiv principal (sau primar) vom avea şi un subiect pasiv
special subsidiar (sau secundar). Astfel, de exemplu, infracţiunea de
denunţare calomnioasă (art.259 C. pen.) are ca subiect pasiv principal statul,
ca titular al valorii sociale care este buna înfăptuire a justiţiei, iar ca subiect
pasiv secundar sau adiacent, persoana fizică victimă a denunţului calomnios.

8
D) Uneori, legea cere ca subiectul pasiv special principal sau subsidiar să
aibă o anumită calitate sau să se afle într-o anumită stare (exemplu,
funcţionar, la infracţiunea de ultraj). În astfel de cazuri, această calitate sau
stare, iar nu subiectul pasiv constituie un element al infracţiunii.
Nu trebuie să se confunde subiecţii pasivi cu persoanele vătămate prin
infracţiune.
Există infracţiuni la care subiectul pasiv este chiar persoana vătămată (în
cazul infracţiunilor de furt, lovire sau vătămare corporală, viol etc.). La alte
infracţiuni, însă, cum sunt cele denumite formale ori de pericol, subiectul
pasiv principal este întotdeauna statul, în calitate de titular şi de apărător al
valorii sociale lezate sau puse în pericol (de exemplu, la infracţiunea de
mărturie mincinoasă incriminată, pentru a apăra valoarea socială pe care o
reprezintă buna înfăptuire a justiţiei, sau la infracţiunea de ultraj,
incriminată, pentru a apăra valoarea socială care este autoritatea statală a
funcţionarului public etc.).
Subiecţii pasivi ai infracţiunii sau persoana vătămată sunt aceia care au
suferit urmarea vătămătoare sau primejdioasă a acţiunii sau inacţiunii
incriminate. Subiectul pasiv al infracţiunii este aproape întotdeauna şi
persoana vătămată prin infracţiune; există însă cazuri când o persoană poate
fi subiect pasiv al infracţiunii, fără să fie şi persoană vătămată şi invers.
Astfel, în cazul infracţiunii de omor, subiectul pasiv al infracţiunii este cel
care şi-a pierdut viaţa (victima), iar persoana vătămată sunt soţia şi copiii
celui ucis.
Top of the Document

3. Locul infracţiunii
Orice activitate umană care se traduce printr-o manifestare externă, prin
însăşi această exteriorizare, se plasează în spaţiu şi se desfăşoară în timp.
Infracţiunea concretă manifestându-se printr-o activitate umană
exteriorizată, firesc şi inevitabil ea îşi are un loc în spaţiu şi o durată în timp.
De aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a determina
unde şi când a fost comisă.
Referitor la criteriile care servesc la determinarea locului infracţiunii ne-am
ocupat de ele în Partea introductivă, aşa că trimitem la cele expuse acolo.
Doctrina, ca şi legislaţia noastră, a adoptat criteriul ubicuităţii în ceea ce
priveşte determinarea locului infracţiunii (art.143 C.pen.).
Locul unde s-a săvârşit infracţiunea este un termen al infracţiunii. De
acest termen depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci)
şi fixarea competenţei teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).
Ca termen al infracţiunii, locul nu influenţează asupra existenţei

9
infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-se realiza în
orice loc unde s-a săvârşit fapta. Uneori, însă, legea condiţionează fie
existenţa, fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a comis
infracţiunea. De exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de calomnie
(art.206 C. pen.) este necesar ca fapta să fie săvârşită „în public” (art.206 C.
pen.). În alte cazuri, săvârşirea faptei într-un anumit loc constituie element
circumstanţial în conţinutul calificat al anumitor infracţiuni. Astfel, de
exemplu, furtul este calificat atunci când este săvârşit într-un loc public sau
în vreun mijloc de transport în comun (art.209 alin.l lit.c şi d C.pen.).
În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o
condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii.
Top of the Document

4. Timpul infracţiunii
În măsura în care o activitate se desfăşoară în spaţiu, în aceeaşi măsură se
desfăşoară şi în timp. Durata infracţiunii începe din momentul în care a
început executarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ şi ia sfârşit în
momentul în care au încetat acţiunea sau inacţiunea ori urmările vătămătoare
sau periculoase ale acestora.
Timpul infracţiunii este şi el un termen ai infracţiunii, de care depind
anumite consecinţe, şi anume:
a) determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în
timp;
b) stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în
momentul săvârşirii infracţiunii;
c) determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripţie a
răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a termenului pentru
introducerea plângerii prealabile etc.;
d) aplicarea legilor de amnistie şi graţiere;
e) determinarea stării de recidivă.
Uneori, legea condiţionează existenţa infracţiunii de anumite împrejurări
care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, pentru existenţa
infracţiunii prevăzute de art. 156 C.pen. se cere ca aceasta să fie comisă „în
timp de război”).
Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care caracterizează
natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este calificat
atunci când este săvârşit în timpul nopţii (art.209 lit.e).
În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul
de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiţie în conţinutul incriminării
sau o circumstanţă modificatoare a acesteia.

10
Top of the Document

11