C3

INFRACŢIUNEA

NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

I. Noţiunea de infracţiune
Art. 17 Cod penal- Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Ca şi fenomen infracţiunea poate fi analizată în plan material- manifestare exterioară a
omului, uman- o activitatea umană, social- se îndreaptă împotriva valorilor sociale, moral- neagă
valorile morale, juridic- încalcă normele de drept.

II. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1. Pericolul social
Art. 18 Cod penal- Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune
sau inacţiune prin care se adduce atingere uneia din valorile arătate în art. 1 şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Pericolul social poate fi:
Pericol social generic (abstract)- este apreciat de legiuitor atunci când stabileşte că o faptă
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi îi fixează sancţiunea. Criteriile de apreciere
pot fi: importanţa valorii sociale, gravitatea vătămării, calitatea făptuitorului, frecvenţa faptei, etc.
Pericol social concret- pericolul pe care îl prezintă fapta concretă săvârşită de o persoană. Este
apreciat de organele judiciare şi constituie un criteriu legal, general, de individualizare a pedepsei
conform art. 72 Cod penal.
Art. 18 ind. 1 Cod penal al.1 - nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală care
prin atingerea minimă adusă uneia din valorile ocrotite de legea penală şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
Al. 2- la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de
modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului.
În cazul în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procurorul
dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa achitarea inculpatului, aplicându-i acestuia

1
o sancţiune cu caracter administrativ din cele prevăzute de art. 91 Cod penal (mustrare, mustrare
cu avertisment, amendă de la 10 la 1000 lei).
2. Vinovăţia
- reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia
- cuprinde doi factori: conştiinţa, conştientizarea, reprezentarea acţiunilor sale, şi voinţa,
determinarea în comiterea faptei. În situaţia în care voinţa nu a fost liberă, s-a acţionat ca
urmare a unei constrângeri, nu există vinovăţie.
Art. 19 Cod penal- vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu
intenţie sau din culpă
Formele vinovăţiei sunt:
Intenţia- forma principală de vinovăţie care presupune că infractorul prevede rezultatul
faptei sau doar îl acceptă.
Intenţia directă- art. 19 al.1 lit. a – prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte.
Intenţia indirectă- art. 19 al.1 lit.b – prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa- forma de vinovăţie care presupune că infractorul prevede rezultatul faptei sale, nu
îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale
deşi putea şi trebuia să îl prevadă.
Culpa cu prevedere- art. 19 al.2 lit. a – prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce.
Culpa simplă (fără prevedere, neglijenţa, greşeala)- art. 19 al.2 lit. b –nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Este singura formă de vinovăţie care presupune neprevederea rezultatului, pentru
reţinerea căreia este necesar să se facă dovada existenţei unei obligaţii de prevedere a
rezultatului, de regulă din actele normative care reglementează desfăşurarea activităţii, precum şi
dacă în mod efectiv persoana a putut să prevadă sau nu urmarea, în funcţie de împrejurările
comiterii faptei, de personalitatea sa.
Intenţia depăşită (praeterintenţia)- formă mixtă de vinovăţie, neprevăzută în partea
generală a Codului penal, care presupune că făptuitorul săvârşeşte cu intenţie o faptă penală, dar
din culpă produce un rezultat mai grav (infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte).
3. Fapta prevăzută de legea penală

2
 - principiul legalităţii incriminării- art. 2 Cod penal- legea penală prevede care fapte
constituie infracţiune
- se aplică pentru forma consumată şi pentru tentativă, care este sancţionată numai când legea
penală prevede aceasta
- infracţiunile complexe există doar atunci când legea penală le prevede (tâlhăria).

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

I. Noţiuni generale
1. Noţiune
Definiţie- totalitatea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o faptă să consituie infracţiune
Nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi nici cu noţiunea generală de
infracţiune.
Atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, articolul 10 lit.
d Cod pr. Pen. prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate fi
exercitată.
2. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune
a) după structură:
conţinut juridic- toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa unei anumite
infracţiuni
conţinut constitutiv- o parte a conţinutului juridic care cuprinde doar condiţiile
referitoare la actul de conduită interzis
Cele două tipuri se pot uneori identifica, alteori conţinutl juridic poate cuprinde şi alte
elemente pe lângă actulş de conduită.
b) după criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracţiune:
conţinuturi simple- infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă
conţinuturi complexe- infracţiunea este reglementată în două sau mai multe
variante (ex. luarea de mită). În această situaţie, deşi infracţiunea are mai multe
variante alternative, realizarea uneia dintre ele sau a mai multora presupune
comiterea unei infracţiuni unice1.
c) după formele infracţiunii:

1
N. Giurgiu, Infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994, p. 119;

3
 conţinuturi atipice (trunchiate)- se referă la existenţa infracţiunii în forme atipice, cum
ar fi tentativa, actele pregătitoare ca forme de săvârşire a infracţiunii, forme de
participaţie cum ar fi instigarea, complicitatea.
conţinuturi tipice- cuprind toate condiţiile care alcătuiesc conţinutul juridic al
infracţiunii
În literatura juridică mai sunt utilizate şi alte clasificări ale conţinutului infracţiunii2:
- conţinutul legal- descris în norma de incriminare, condiţiile obiective şi subiective în care
o faptă devine infracţiune
- conţinutul concret- o faptă determinată a unei persoane care se înscrie în condiţiile
prevăzute în norma de incriminare.
- conţinutul generic- un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune conţinuturilor
infracţiunilor.
3. Structura conţinutului infracţiunii
Definiţie- modalitatea de organizare a diferitelor elemente ce alcătuiesc conţinutul
infracţiunii, cu valori diferite în ceea ce priveşte existenţa acesteia.
Elementele de structură principale:
- actul de conduită, cuprinzând latura obiectivă şi pe cea subiectivă
- subiecţii infracţiunii
- obiectul infracţiunii
- locul, timpul, modul, mijloacele, consecinţele săvârşirii infracţiunii
În ceea ce priveşte subiecţii şi obiectul infracţiunii s-a susţinut că aceste elemente nu fac parte
din conţinutul infracţiunii, dar anumite trăsături ale acestora pot fi legate de conţinutul legal
al unor infracţiuni3.
Clasificarea condiţiilor prevăzute în conţinutul mai multor infracţiuni se poate realiza după
următoarele criterii:
a) după factorii la care se referă:
condiţii privitoare la faptă, la actul de conduită, cu laturile sale obiectivă şi
subiectivă
condiţii privitoare la subiecţii infracţiunii
condiţii privitoare la obiectul infracţiunii
condiţii privitoare la locul, timpul sau mijloacele de săvârşire a infracţiunii

2
C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 80-81;
3
C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 81;

4
 Primul element constituie conţinutul constitutiv al infracţiunii, care împreună cu celelalte
elemente exterioare duc la conceptul de conţinut juridic.
b) după rolul şi importanţa pentru existenţa infracţiunii:
esenţiale (constitutive)- realizează conţinutul infracţiunii, în lipsa lor nefiind posibilă
reţinerea acesteia
accidentale (circumstanţiale)- fac parte din conţinutul agravat sau atenuat al
infracţiunii, nerealizarea lor permiţând reţinerea formei tipice (ex. furtul comis în
lipsa circumstanţelor agravate)
c) după situarea în timp raportat la momentul săvârşirii infracţiunii:
condiţii preexistente- anterioare actelor de executare, cum ar fi cele referitoare la
obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii (de ex. natura obiectului, o anumită
calitate a subiectului)
condiţii concomitente- existente în momentul comiterii infracţiunii, referitoare la
timp, loc ( de ex. pe timp de noapte, în public)
condiţii subsecvente- după comiterea infracţiunii, referitoare la anumite urmări, un
anumit rezultat (de ex. consecinţe deosebit de grave)

II. Factorii infracţiunii

1. Obiectul infracţiunii
Definiţie- valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acesteia, periclitată sau vătămată
prin fapta infraţională.
Art. 1 Cod penal- legea apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea,
independenţa, unitatea, indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Categorii
Obiect juridic general, obiect juridic generic şi obiect juridic specific (special)
Obiect juridic general- totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal
Obiect juridic generic (de grup)- grupul de valori sociale de aceeaşi natură specific unui
grup de infracţiuni (de ex. infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului etc.)
Obiect juridic specific (special)- valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin
comiterea unei infracţiuni
Obiect juridic şi obiect juridic material (nemijlocit)

5
 Obiect juridic material (nemijlocit)- entitatea materială împotriva căreia se
îndreaptă nemijlocit actul de conduită vizând lezarea valorii sociale ocrotită de legea penală (de
ex. corpul persoanei în cazul infracţiunilor contra persoanei, un bun mobil, energie, înscris în
cazul infracţiunii de furt).
Există infracţiuni care nu pot avea obiect material, de exemplu infracţiunile contra înfăptuirii
justiţiei
Obiect juridic principal şi obiect juridic secundar
- situaţia este specifică infracţiunilor complexe, cu obiecte juridice multiple (de ex.
infracţiunea de tâlhărie)
Obiectul juridic principal- valoarea socială principală căreia i se aduce atingere
Obiect juridic secundar- celelalte valori sociale cărora li se aduce atingere

2. Subiecţii infracţiunii
Noţiunea
Subiecţii infracţiunii- persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, prin comiterea ei,
respectiv subiecţii activi, sau prin suportarea consecinţelor, subiecţii pasivi.
Subiecţi de drept penal- are o sferă mai largă, desemnează persoanele implicate în raporturi
de drept penal
Subiectul activ
Definiţie- persoana fizică sau juridică care săvârşeşte în mod nemijlocit o infracţiune, ori
participă la comiterea acesteia în calitate de coautor, instigator sau complice.
Condiţii generale pentru persoanele fizice:
a) vârsta cerută de lege
Art. 99 al. 1 Cod penal- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
Art. 99 al. 2 Cod penal- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Art. 99 al. 3 Cod penal- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Art. 50 Cod penal- monoritatea, cauză care înlătură caracterul penal al faptei
b) responsabilitatea
Responsabilitatea nu este definită în mod expres în Codul penal, dar condiţia rezultă indirect
din prevederile art. 48, în care se arată că nu constituie infracţiune fapta comisă de o persoană
în stare de iresponsabilitate.

6
 Responsabilitatea= aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de rezonanţa
socială a acestora şi de a-şi putea dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte4.
Responsabilitatea presupune existenţa a doi factori:
- factorul intelectiv- capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau
inacţiunilor sale
- factorul volitiv- capacitatea persoanei de a putea fi stăpână pe faptele sale, de a le putea
dirija în mod conştient.
c) libertatea de voinţă şi acţiune
Reprezintă condiţia conform căreia persoana să fi decis liber asupra săvârşirii faptei şi să
poată acţiona în mod liber, conform hotărârii sale. Existenţa constrângerii de natură fizică sau
morală, înlătură caracterul penal al faptei, conform articolului 46 din Codul penal.
Condiţii speciale pentru persoanele fizice:
Pentru anumite infracţiuni subiectului activ i se cere să îndeplinească la momentul
săvârşirii infracţiunii şi o calitate specială, prevăzută expres (de ex. calitatea de funcţionar la
infracţiunea de luare de mită, abuz în serviciu, mama copilului la infracţiunea de
pruncucidere).
În aceste condiţii subiectul activ se numeşte calificat, circumstanţiat sau propriu.
Persoana juridică ca subiect activ al infracţiunii
Art. 19 ind. 1 al. 1 Cod penal- persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice
şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul sau în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
prevăzută de legea penală.
Art. 19 ind. 1 al. 2 Cod penal- răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni.
Subiectul pasiv
Definiţie- persoana fizică sau juridică care este titulara valorii sociale căreia i s-a adus
atingere prin săvârşirea infracţiunii.
Condiţii generale:
- persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii sociale lezate

4
G. Antoniu, Dspre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, RRD 8/1969, p. 80;

7
 - pentru unele infracţiuni se face diferenţa între persoana dăunată (păgubită) şi subiectul
pasiv al infracţiunii, de exemplu în cazul infracţiunii de omor.
Condiţii speciale:
- sunt prevăzute expres în conţinutul unor infracţiuni, de exemplu la infracţiunea de ultraj, un
funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, la infracţiunea de
pruncucidere, calitatea de copil nou născut.
Categorii de subiecţi pasivi:
subiect pasiv general mediat- este statul, pentru toate infracţiunile
subiect pasiv special imediat- persoanele fizice sau juridice ale valorilor sociale vătămate
subiect pasiv principal-titularul valorii sociale principale
subiect pasiv secundar- titularul valorii sociale secundar
De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie subiect pasiv principal este titularul valorii
sociale patrimoniale iar subiect pasiv secundar este victima violeneţelor infractorului.
subiect activ simplu, necircumstanţiat- pentru care nu este necesară o calitate specială
subiect pasiv calificat, circumstanţiat- pentru care este necesară o calitate specială, de
exemplu funcţionar, rudă apropiată.
3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Există dispoziţii legale privind influenţa locului săvârşirii infracţiunii, respectiv art. 3-9,
art. 143 din Codul penal şi a timpului săvârşirii infracţiunii, respectiv art. 10-16 Cod penal.
Pentru anumite situaţii, timpul sau locul reprezintă factorii esenţiali cum ar fi in cazul
infracţiunilor prevăzute de OUG 195/2002 care se comit pe drumurile publice, a infracţiunii
de violare de domiciliu care se poate comite doar într-o locuinţă, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta sau a infracţiunii de trădare prin ajutarea inamicului care se
poate comite doar pe timp de război.
În alte situaţii timpul sau locul pot deveni circumstanţe de agravare speciale, de exemplu
infracţiunea de furt comisă în loc public, într-un mijloc de transport în comun sau
infracţiunea de furt comisă în timpul nopţii, a unei calamităţi.
III. Conţinutul constitutiv al infracţiunii
1. Noţiune
2. Latura obiectivă
A. Noţiune
- totalitatea condiţiilor privitoare la actul de coduită necesar pentru existenţa faptei penale
B. Elementul material
- denumit „verbum regens”, constă în actul de conduită interzis

8
 Se realizează prin acte materiale (de ex. lovire, distrugere), în scris
(infracţiunea de fals), prin cuvinte (infracţiunea de ameninţare- art. 193)
Se poate realiza prin acţiune, în cazul infracţiunilor comisive sau prin
inacţiune, în cazul infracţiunilor omisive (de ex. infracţiunile de nedenunţare- art. 170, lăsare fără
ajutor- art. 315)
Poate fi prevăzut într-o variantă unică sau în variante alternative (de
exemplu în cazul infracţiunii de luare de mită)
Poate avea un caracter complex, în cazul infracţiunilor complexe (de
exemplu infracţiunea de tâlhărie- art. 211 Cod penal).
C. Cerinţe esenţiale
Pentru anumite infracţiuni sunt prevăzute cerinţe esenţiale referitoare la locul săvârşirii
infracţiunii (de exemplu în public, furtul în forma agravată, pe drumul public la infracţiuniel
prevăzute de OUG 195/2002) sau referitoare la timpul săvârşirii (art. 256- după ce a îndeplinit
actul, art. 289- cu prilejul întocmirii actului) sau a săvârşirii într-un anumit mod (de exemplu art.
197- prin violenţe sau ameninţare, art. 220- ocuparea fără drept).
D. Urmarea imediată
- reprezintă vătămarea sau atingerea adusă valorii sociale protejată prin incriminarea
infracţiunii, cu consecinţe privind lezarea ei directă sau punerea în pericol.
- art. 18 şi art. 18 ind. 1 Cod penal- „atingere adusă uneia din valorile ocrotite”, art. 18 al. 2-
„urmare produsă sau care s-ar fi putut produce”
- urmarea imediată constituie un element necesar al infracţiunii, dar există şi urmări subsecvente,
care de obicei circumstanţiază conţinutul mai grav (de ex. producerea consecinţelor deosebit de
grave).
- în funcţie de urmarea imediată infracţiunile se împart în:
infracţiuni de rezultat- legea penală prevede să se producă, în mod necesar, un anume
rezultat (art. 174- moartea unei persoane, art. 215 Cod penal- o pagubă).
infracţiuni de pericol (formale, de atitudine)- producerea unei stări de pericol în ceea ce
priveşte valorile sociale protejate prin infracţiune, fără a fi prevăzut în norma
incriminatoara un anumit rezultat (infr. de conducere a unui autoturism cu alcoolemie
peste limita legală).
E. Legătura de cauzalitate
- reprezintă legătura dintre elementul material şi urmarea imediată prevăzută de lege

9
- nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, dar caracterizează orice infracţiunea, în
cazul infracţiunilor formale ea rezultând din însăşi săvârşirea acestora, în cazul celor de rezultat
fiind necesară verificarea existenţei acesteia.
- există dificultăţi de demonstrare a legăturii de cauzalitate atunci când s-au exercitat acţiuni sau
inacţiuni din partea mai multor persoane, eventual existând şi alte evenimente.
- teoriile exprimate în legătură cu legătura de cauzalitate vizează: teza monistă (teoriile cauzei
eficiente, a cauzei proxime, a cauzei preponderente, a cauzei adecvate sau tipice), teza pluralistă
(teoriile echivalenţei condiţiilor, a condiţiei necesare).
- în vederea stabilirii legăturii de cauzalitate pot fi utilizate ca şi reguli5: identificarea tuturor
contribuţiilor umane care pot avea legătură de cauzalitate cu fapta, stabilirea aspectului psihic al
legăturii de cauzalitate, determinarea contribuţiilor esenţiale şi a celor înlşesnitoare din
antecedenţa cauzală.
3. Latura subiectivă
A. Noţiune
Latura subiectivă reprezintă totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
psihică a făptuitorului, sub raportul conştiinţei şi voinţei sale faţă de faptă şi urmările acesteia,
necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune6.
B. Structura laturii subiective
a) Elementul subiectiv
- reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia, exprimată în
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii
- se face diferenţa între vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului
unei anumite infracţiuni (de ex. comiterea unei fapte din culpă, cu vinovăţie ca trăsătură esenţială
a infracţiunii, dar lipsa ca element subiectiv, când este incriminată doar fapta comisă cu intenţie).
b) Formele de vinovăţie
- intenţie, culpă, praeterinteţie- art. 19 Cod penal
- pentru anumite infracţiuni este prevăzută expres forma de vinovăţie (ex. distrugere din culpă-
art. 219 Cod penal, uciderea din culpă- art. 178 Cod penal), pentru celelalte au fost stabilite
reguli generale în art. 19 al. 2 şi 3 Cod penal: fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă
constituie infracţiune numai când legea prevede în mod expres aceasta; fapta constând într-o

5
C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 93;
6
C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 94;

10
inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când
legea sancţionează săvârşirea ei cu intenţie.
C. Mobilul
- impulsul intern, cauza internă care au determinat comiterea infracţiunii
- indică normalitatea psihică a infractorului
- de regulă conţinutul infracţiunilor nu este condiţionat de existenţa unui anumit mobil, dar, în
anumite situaţii, latura subiectivă a infracţiunii face trimitere expresă la un anumit mobil (art. 247
Cod penal- îngrădirea unor drepturi pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie) sau acesta este
prevăzut ca şi element în conţinutul calificat al infracţiunii (art. 175 lit. b- omor calificat din
interes material) sau ca circumstanţă agravantă legală (art 75 al. 1 lit. d Cod penal- motive
josnice)
D. Scopul
- obiectivul urmărit de făptuitor prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul
material al infracţiunii, cu relevanţă în individualizarea sancţiunilor
- de regulă, scopul nu este prevăzut expres dar sunt situaţii în care este ataşat intenţiei care devine
calificată prin scop (art. 208 Cod penal- scopul însuşirii pe nedrept, art. 215 Cod penal- în scopul
de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust), este ataşat elementului obiectiv
al infracţiunii (art. 282- deţinerea de valori falsificate cu scopul punerii lor în circulaţie) sau
prevăzut ca element circumstanţial de agravare (art. 175 lit. g Cod penal- omorul săvârşit pentru
a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei, art.
176 lit. d Cod penal- omorul pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii).

FORMELE INFRACŢIUNII

I. CONSIDERAŢII GENERALE
Din punct de vederea a derulării în rimp, activitatea infracţională distinge două
etape:
Perioada internă- cuprinde momentele naşterii ideii infracţionale, a deliberării şi a luării
hotărârii de a săvârşi infracţiunea;
- nu are relevanţă penală;

11
 - uneori mai cuprinde şi o fază oratorică, când hotărârea este adusă la cunoştinţa altor
persoane şi poate fi sancţionată ca infracţiune (ex. art. 323- asocierea in vederea săvârşirii
de infracţiuni, art. 193- ameninţarea);
Perioada externă- cuprinde actele de executare realizate pentru înfăptuirea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea;
- sunt posibile trei faze: a actelor de pregătire, a actelor de executare, a urmărilor;
II. ACTELE PREPARATORII
1. Noţiune
Actele preparatorii reprezintă prim fază a perioadei externe şi constau în toate actele
prin care se creează condiţiile şi se pregătesc mijloacele necesare pentru săvârşirea infraţiunii.
Condiţiile necesare pentru fi considerate acte de pregătire:
caracterul univoc- să rezulte în mod cert că activitatea este realizată pentru săvârşirea
infracţiunii;
să reprezinte o activitate obiectivă, concretă aptă să creeze condiţii favorabile executării
infracţiunii;
să preceadă executarea;
să fie realizate cu intenţie;
Felurile actelor de pregătire:
acte de pregătire materială- pregătirea materială a săvârşirii infracţiunii (procurarea
mijloacelor, instrumentelor, asigurarea mijloacelor de transport, înlăturarea obstacolelor);
acte de pregătire morală- crearea condiţiilor psihice favorabile comiterii infracţiunii
(culegerea de informaţii, elaborarea de planuri, atragerea de participanţi);
2. Regimul actelor preparatorii
Teze cu privire la incriminarea actelor preparatorii:
teza incriminării nelimitate, cu argumentele că: prezintă pericol social, creează condiţii
pentru comiterea infracţiunilor, sunt situate în antecedenţa cauzală iar incriminarea lor ar
descuraja comiterea infracţiunii;
teza incriminării limitate, susţine necesitatea incriminării lor doar în cazul infracţiunilor
mai grave;
teza neincriminării, cu argumentele că: au caracter echivoc, nu fac parte din elementul
material, lipsa de pericol social;
Regimul actelor preparatorii în dreptul penal român:
Regula este aceea a neincriminării actelor preparatorii, cu unele excepţii şi anume:

12
 actele preparatorii asimilate tentativei şi pedepsite la infracţiuni grave, cu expresia „se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor” (ex. 173
al. 2, 189 al. ult. );
actele preparatorii sunt incriminate ca infracţiuni autonome (ex. art. 285);
actele de pregătire comise de o altă persoană decât autorul care a săvârşit infracţiunea,
incriminate ca şi complicitate anterioară;
III. TENTATIVA
1. Aspecte generale
Art. 20 Cod penal- „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs rezultatul”
Condiţiile tentativei:
existenţa hotărârii de a săvârşi infracţiunea- presupune existenţa intenţiei directe, cu
privire la cea indirectă opiniile din doctrină fiind diferite, şi exclude culpa şi
praeterintenţia;
începerea executării hotărârii infracţionale- impune delimitarea actelor de pregătire de
cele de executare;
acţiunea începută să se întrerupă din motive independente sau deşi a fost dusă până la
capăt să nu se producă rezultatul;

2. Felurile tentativei
a) după gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective:
tentativa întreruptă (imperfectă, neterminată)-presupune punerea în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe fără a se produce rezultatul. Cauzele
întreruperii pot fi: o forţă umană străină, capacitatea de rezistenţă a victimei, existenţa
unui obstacol.
tentativa terminată (perfectă, terminată, fără rezultat)- punerea în executare a hotărârii de
a săvârşi infracţiunea, ducerea acesteia până la capăt, fără a se produce rezultatul (ex.
victima nu a fost nimerită prin împuşcare);
b) după cauzele care determină eşuarea consumării:
tentativa proprie- activitatea de executare este aptă desfăşurării tuturor actelor de
executare şi producerii atingerii rezultatului urmărit; corespunde tentativei perfecte;
tentativa improprie- art.20 al. 2 -producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită faptului că obiectul lipsea
de la locul unde făptuitorul credea că se află. Poate fi:

13
- relativ improprie- mjloacele folosite au un caracter impropriuîn cazul concret, dar pot produce
rezultatul în condiţii mai favorabile (ex. o doză insuficientă de explozibil);
- absolut improprie (absurdă)- art. 20 al. 3-„nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea” (încercarea de
ucidere cu o substanţă inofensivă, cum ar fi laptele).Se diferenţiază de infracţiunea putativă, în
care fapta are caracter penal doar în mintea făptuitorului (tragerea cu arma asupra unei persoane
care nu mai era în viaţă);

3. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

Incriminare tentativei
- art. 21 al. 1 Cod penal- „tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”-
teza incriminării limitate,spre deosebire de aceea a incriminării nelimitate care presupunea
sancţionarea tentativei pentru toate infracţiunile;

Sancţionarea tentativei
Art. 21 al. 2-„tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi
jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai
mic decât minimul general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”
Al. 3- „în cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între
minimul special şi maximul special al amenzii prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată,
reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse
complementare”
- este adoptată teoria diversificării pedepsei, întrucât tentativa este sancţionată cu limite reduse
faţă de infracţiunea consumată, spre deosebire de cea a parificării, care presupune sancţionarea
cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea consumată.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
infracţiuni comise din culpă şi cele praeterintenţionate
infracţiuni comise prin inacţiune- se consumă atunci când nu s-a efectuat acţiunea până la
termenul stabilit (art. 305 al.1 lit. c Cp)
infracţiuni cu execuţie promptă- se consumă imediat (art. 260 Cp)
infracţiuni de obicei- trebuie să se repete de un anumit număr de ori din care să reiasă
obişnuinţa (ex. 328).
Cu privire la infracţiunile continue părerile sunt împărţite în doctrină.

14
4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
Art. 22 al. 1- „este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte
de descoperirea faptei producerea rezultatului”
Noţiune
Desistarea- întreruperea actului de executare de către făptuitor, de bună voie
Împiedicarea producerii rezultatului- după terminarea executării, împiedicarea de către
făptuitor, de bună voie, a producerii rezultatului.Nu este posibilă la infracţiunile de pericol,
fiindcă acestea se consumă atunci când a avut loc acţiunea sau inacţiunea.
Condiţii
un început de executare la desistare şi executarea integrală de către făptuitor la
împiedicarea producerii rezultatului;
întreruperea executării, respectiv împiedicarea producerii rezultatului;
să fie expresia voinţei libere, de bună voie;
împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei
Efecte
- sunt cauze de nepedepsire
- art. 20 al. 2- „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau a împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune” (ex.
utilizarea violenţei penntru comiterea infracţiunii de tâlhărie, urmată de desistare)

IV. INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ

Infracţiunea consumată- forma tipică, perfectă a infracţiunii, care presupune realizarea în
întregime a fazelor infracţiunii şi care atrage răspunderea penală. În partea specială a Codului
penal sunt descrise infracţiuni în formă consumată.
Există infracţiuni care după momentul consumării cunosc o amplificare a rezultatului sau
care se prelungesc în timp:
- Infracţiunea fapt consumat- infracţiunea al cărui rezultat se produce odată cu executarea în
întregime a elementului material, cu delimitarea în infracţiuni de rezultat, consumate ddupă
producerea rezultatului şi infracţiuni de pericol, consumate la momentul executării activităţii
infracţionale;
- Infracţiunea fapt epuizat- infracţiunea care presupune prelungirea în timp după momentul
consumării (infracţiunile continue, continuate, progresive, de obicei).

15