PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI

SINTEZĂ DE CURS

INDUSTRIALIZAREA FAMILIEI. FAMILIA EPOCII MODERNE

Epoca modernă se naşte odată cu Iluminismul sau chiar mai devreme, cu orgoliul
umanist al Renaşterii. Revoluţia franceză va fi erupţia definitivă a noii epoci, echivalentul
unui paricid, căci alugarea sau omorârea nobililor poate echivala cu renegarea părinţilor,
conform ordinii feudale familiale, în care regele este echivalentul tatălui pentru vasalii săi. În
timpul Convenţiei mai ales, prioritatea era protecţia cetăţenilor de eventuala tiranie a
familiilor şi a Bisericii. Statul a limitat, de atunci şi până astăzi, controlul familiei sau al
Bisericii asupra individului, tocmai spre a-şi consolida propria influenţă. Statul, care este
garantul drepturilor individuale şi primul interesat în afirmarea acestora, urmăreşte încurajarea
tipului familiei conjugale şi limitarea oricărei forme de autoritate paternă.
Revoluţia industrială a marcat sfârşitul familiei patriarhale, extinse. Ea consacră, în
acelaşi timp, şi un debut, al apariţiei unui hibrid al grupului familial, pe care îl vom denumi
familia industrială, în fapt o formă denaturată a conceptului familiei clasice.

Atomul familial
Înainte de a-şi pierde cu totul funcţiile specifice (ne referim mai cu seamă la acelea de
preluare, sporire şi transmitere a unor patrimonii specifice înrudirii prin filiaţie), familia
devine, încă din timpul Renaşterii, nucleară, atomistă sau conjugală. Rolul său de matrice a
societăţii este uzurpat printr-o diviziune socială sau instituţională a muncii, în cadrul căreia
serviciile sociale se vor substitui funcţiilor familiale. Asigurările sociale, casele de alocaţii
familiale şi pensii, şcolile şi instituţiile paraşcolare (tabere sau colonii de vacanţă, cluburi ale
copiilor şi tinerilor) asigură un model nou de reproducere socială. Cu alte cuvinte, în era
modernă, societatea are ambiţia de a se perpetua în afara controlului familial. Reproducerea
socială este este una raţionalizată la maximum; ea respectă programele şi graficele
progresului social. Trecutul este renegat în numele unui viitor al cărui autor este raţiunea
umană. De la idealizarea trecutului, a originilor, se face trecerea decisă spre idealizarea
viitorului proiectat.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară se definitivează în urma mişcării iniţiate
de iluminişti, cei care, încoronând raţiunea umană ca instanţă supremă, deschid drumul
afirmării autonomiei individului în lume. Având suportul raţiunii sale, acesta îşi poate
proiecta, la nevoie, viaţa, aşa cum îi dictează nevoile sale naturale şi interesele raţionale.
Interesele şi trebuinţele sau raţiunea şi natura, deloc opuse, guvernează epoca modernă. În
acest cadru, familia devine o realitate caducă, depăşită, apăsătoare, care nu trebuie să ţină
individul sub control, ci care trebuie să fie ea însăşi ţinută sub control de individ. Astfel, ea va
ajunge să nu mai ofere individului nici un rol sau statut sigur, capabil să-i asigure identitatea.
Rolurile şi statutele tradiţionale, aşezate într-o ierarhie clară conform criteriilor vârstei,
sexului sau capacităţilor fizice şi spirituale se descompun sau se inversează. Familia nu mai
cunoaşte decât ierarhii labile, în care “democraţia” anulează poziţiile de autoritate.
În societatea din afara familiei, în care individul este tot mai “integrat”, el nu se mai
legitimează prin prestigiul la care îl îndriduieşte apartenenţa sa familială, ci prin competenţa
profesională, economică sau socială pe care o poate susţine. 1 În ultima vreme, valorile
economice le depăşesc adesea pe cele pur sociale (prestigu, statut, recunoaştere publică).

Secularizarea vieţii familiale

1
V., la Max Weber, distincţia între societăţi de status/societăţi de merit.
 Un alt domeniu supus secularizării este căsătoria, care, începând cu anul 1792 trebuie
să aibă loc în prezenţa unui înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. Dacă, în Evul mediu,
căsătoria era mediată prin prezenţa şi cu binecuvântarea liturgică a unui preot, art. 7 al
Constituţiei din 1791 prevedea că “legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract
civil.” Starea matrimonială devine “stare civilă”, nu întrucât mai este echivalentul unei poziţii
sociale (ca în societăţile tradiţionale) sau o definiţie consacrată religios (biserica creştină), ci
pentru că este garantată de legalitatea civilă. Autoritatea publică va lua, aşadar, parte activă la
formarea familiei începând cu Revoluţia franceză. Statul va impune condiţiile în ceea ce
priveşte încheierea căsătoriilor, adopţiunia, acordarea de drepturi copiilor naturali, exercitarea
autorităţii paterne, divorţul. În 1970 se intituie chiar, în ceea ce priveşte salvarea victimelor
tiraniei familiale un tribunal de familie; el va fi totuşi suprimat în 1796, dar statul îşi va păstra
dreptul de a limita autoritatea paternă în materie de dezmoşteniri, de exemplu. Aceste
tribunale renasc în vremea noastră, decizând scoaterea copiilor de sub tutela părinţilor în cazul
în care acesta acuză tratamente nedrepte. Aberaţiile la care se ajunge în cazurile copiilor care
hotărăsc să divorţeze de părinţi sunt enorme.
Autorii studiilor de sociologie modernă2 acuză adesea inerţia de natură cutumiară a
dreptului care nu se adaptează îndeajuns de rapid schimbărilor de idei şi moravuri, impunând
încă familiilor vechile structuri normative caracteristice organizărilor patriarhale. Astfel,
“discriminarea” celor care trăiesc în concubinaj, a celor divorţaţi, a copiilor naturali,
interzicerea avortulului, exercitarea autorităţii părinteşti chiar şi după părăsirea căminului de
către copii, atribuirea poziţiei de şef al familiei bărbatului sunt, se spune în asemenea studii,
tot atâtea relicve ale unei concepţii vechi, retrograde, neadecvate imperativelor vieţii
moderne. Sociologii (F. Ogburn, R. Koenig) numesc acest decalaj “întârziere culturală”
(cultural-lag); el se manifestă prin supravieţuirea “miturilor” sau reprezentărilor patriarhale
(cuvântul mituri desemnează, de această dată o realitate degradată, himerică) în cadrul
ierarhiilor sexuale şi generaţionale care pun piedici emancipării femeilor şi copiii. Întrebarea
evitată în această discuţie este “La ce serveşte emanciparea?”. “Familia, se spune, are o
întârziere de secole faţă de evoluţia economică”. Este normal, câtă vreme această evoluţie a
avut loc în afara şi împotriva familiei, căci societatea schimbului pretinde singularizarea şi
diferenţierea intereselor, drept condiţie obligatorie a competiţiei şi, deci, creşterii economice.
Nici sincronizarea vieţii familiale cu ritmul industrial al societăţii moderne s-a
manifestat la fel la toate categoriile sociale. În păturile urbane, proletarizate, lipsa moştenirii
patrimoniale (mobilă sau imobilă) eliberea individul de dependenţa de cadrul strâmt familiale
pentru a-l supune unei noi dependenţe, de “sistem”, adică de salariu, de nevoia găsirii unei
locuinţe acceptabile în condiţiile crizei urbane a locuinţelor, de sistemul de creditare al
băncilor, de serviciile sociale etc. Demolarea “miturilor” familiei clasice înseamnă, de fapt,
substituirea lor cu mitologia “sistemului” social, aparent mai puţin represive pentru tendinţele
individualiste dar, în fapt, mult mai nocive pentru integritatea naturală şi morală a acetuia, de
vreme ce operează prin izolarea şi insecurizarea cronică a omului.

Dominaţia vârstei tinere

În secolul al XIX-lea, copilul devine centrul familiei. El este obiectul unei investiţii nu
numai afective, dar şi economice, educative şi existenţiale. În noua ordine seculară, istorică, ei
sunt viitorul, modul de a lupta împotriva timpului, garanţia singurei supravieţuiri posibile. (În
antichitate, în Evul mediu, urmaşii nu erau “soldaţi” înrolaţi în războiul declarat de umanitate
timpului, ci continuatorii unei spiţe de neam; ei nu erau rupţi din timp, ci integraţi concepţiei
continue asupra acestuia.)

2
V. Andrée Michel, ”Familie, industrializare, locuinţă”, în Sociologie franceză contemporană, Ed. Politică,
Bucureşti, 1971.
 Grupul familial trebuie să se conformeze “cererii” impuse de ritmul de dezvoltare
stabilit. Evoluţia societăţii trebuie să răspundă întru totul cadrelor anticipate prin predicţii
raţionale. Într-o asemenea orientare futuristă, familia nu mai reprezintă o pepinieră a valorilor
sociale, ci doar una a reproducerii biologice. Copii devin persoane sociale, iar pe seama
controlului educaţiei lor începe bătălia între mediul familial tradiţional şi acela al aşa-
numitelor “servicii sociale”. Ei sunt miza progresului, iar societatea care se construieşte
perpetuu trebui croită pe măsura lor, se spune. De fapt, ei sunt cei care trebuie să răspundă
“imperativelor” noii ordini, de la care ataşamentul exagerat pentru valorile tradiţionale i-ar
putea abate. Ei nu mai aparţin numai familiei, căci reprezintă viitorul societăţii, naţiunii, rasei;
ei sunt producătorii, cetăţenii şi soldaţii de mâine. Într-un asemenea context, în timpul
Revoluţiei franceze Danton spunea că toţi copii “aparţin Republicii înainte de a aparţine
părinţilor lor”, iar Bonaparte va insista ca “legea să ia copiii încă de la naştere sub oblăduirea
ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce
condiţii va putea să se căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră.”

Dictatul naturii … sexuale

Revoluţia sexuală a urmat îndeaproape revoluţia industrială. Sexualitatea, pe care
antichitatea a reuşit să o integreze unei morale ideale superioare, pe care creştinismul a
exacerbat-o pentru a o reprima şi a o încarcera în domeniul păcatului, industrialismul şi ruda
sa spirituală, pozitivismul, au recuperat-o şi promovat-o, ca natural pur. Nu întâmplător,
secolul al XIX-lea începe sub semnul marchizului de Sade 3. În întreaga sa operă, descrisă de
anumiţi autori (Maurice Blanchot) ca “Declaraţie a drepturilor erotismului”, natura şi raţiunea
sunt puse împreună în slujba egoismului absolut. Viciul triumfă asupra virtuţii în numele
naturii, căci Sade proclamă: “Nu sunt decât o maşină în mâinile naturii, pe care ea o pune în
mişcare după bunul ei plac.” Pentru întâia oară, poate, în această lume care răstoarnă
sistematic toate tabuurile, femeile sunt înfăţişate ca victime sau prizoniere ale sexului, ca
obiecte sexuale.
Desigur că teribilismul marchizului de Sade nu a fost decât un alt tabuu al unei epoci
care îşi făcea dicton din “buna natură”. În acest cult general al naturii, şi într-o societate în
care anarhia începea deja să îşi facă simţită prezenţa, familia devine un garant al ordinii şi,
deci, al moralităţii naturale.
Hegel, în analiza pe care o face raporturilor dintre cele trei instanţe fundamentale,
individ, societate civilă şi stat, rezervă familiei unitatea unui întreg superior părţilor: ea este o
fiinţă morală, “o unică persoană, ai cărei membri sunt simple accidente”. Totuşi, el se
desprinde de concepţia familiei-arbore, a cărei raţiune de a fi este descendenţa, pentru a exalta
virtuţile stabilităţii civice garantată de familie, “piatra unghiulară a societăţii moderne”, care
nu este altceva decât “adunarea colectivităţilor familiale dispersate”.
La rândul său, Kant va teoretiza situaţia familiei la răscrucea epocilor. El restaurează
familia patriarhală, în care tatăl este deţinătorul raţiunii şi dreptului odemstic. Tatăl este
singurul în stare, spune Kant, să domesticească instinctele, să înblânzească femeia, factor cu
marepotenţial destructurant. “Femeia poate deveni un vandal; copilul, contaminat de mamă, o
fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar servitorul îşi poate regăsi libertatea.”

Dincolo de eforturile filosofilor de a menţine o oarecare stabilitate într-o societate ce

plăteşte tribut tot mai consistent individualismului, iniţiativei libere, particularului,
“constrângerile” familiei devin tot mai insuportabile spiritelor eliberate. Singurele justificări
ale menţinerii coeziunii familiale mai pot fi oferite, în vremea noastră, de înclinaţiile naturale:
instinctul sexual, instinctul de reproducere, înclinaţiile afective, regăsirea echilibrului psihic şi
3
Operele care l-au consacrat ca promotor al libertinajului sexual extrem sun Justine, Filosofia de budoar, O sută
douăzeci de zile ale Sodomei.
fizic. Natura pare, însă, să joace feste familiei care îşi caută în ea întemeierea sau explicaţia
raţională. Atunci când ne îndeamnă, de pildă, să nu ne reprimăm tentaţia de a ne schimba
partenerii conjugali în virtutea unei cât mai bune compatibilităţi sexuale. Sau atunci când ne
sugerează că poate greşi hărăzindu-ne, din punct de vedere anatomic, unui grup sexual, în
timp ce ne-a înzestrat cu instincte ce ţin de celălalt sex. Psihanaliza, cu teoria nocivităţii
impulsurilor refulate reuşeşte să şteargă, dintr-o trăsătură de condei, toată educaţia morală
care recomanda sublimarea trăirilor umane în idei şi ideale, pentru a o înlocui cu goana după
instincte (între care tronează cel sexual) şi cu terapia defulării.
Concluzia: Sexul este natură, iar natura este bună. Raţionalitatea modernă, uneori
chiar făcând abatere de la logică, nu este suficient de sensibilă la capcanele silogismului. În
ceea ce priveşte multe din aspectele familiei, ele trebuie decise în strânsă legătură cu gradul
de satisfacţie sexuală al fiecăruia dintre membri.

Individul contra familiei

Persoana (femeie, copil, tânăr, bărbat, bătrân) este concepută ca subiect de jure,
responsabil în faţa “sistemului” chiar înainte de a se concepe pe sine ca membri cu roluri şi
statute asumate în cadrul unei comunităţi familiale. Familia este suspectul nr. 1 pentru o gamă
foarte largă de simptoame care afectează eficienţa socială a individului: inhibiţii, complexe,
obsesii, prejudecăţi care îi afectează mobilitatea, flexibilitatea de a se adapta unor roluri foarte
diverse care constituie noua interfaţă cu socialul. Înainte, în epoca dominaţiei sociale a
familiei, această interfaţă era asigurată de grupul de rudenie. Astăzi, individul este pus în
contact direct cu realitatea.
Sociologul Rita Liljeström sublinia nevoia indivizilor de a se integra altor forme de
familie decât cea tradiţională, pentru a “elibera indivizii de complexul nucleului familial”, al
“primatului legăturilor de sânge asupra altor legături sociale şi sentimentale”. Afirmaţia, pe
lângă faptul că trădează necunoaşterea formelor familiale premoderne, când legăturile de
sânge erau, în cadrul familiei, alăturate legăturilor de alianţă, adopţiune sau celor dintre
stăpâni şi sclavi/servitori, este dominată de modelul preponderenţei sociale a individului.
Spaţiul privat, care, în evul mediu european, însemna spaţiul familial în opoziţie cu cel
social, larg, în epoca modernă are în centrul său individul, unic şi irepetabil, original şi singur.
Conform lui Georg Simmel, specificul individual de existenţă şi acţiune al personalităţii -
ceea ce el numea ”individualitate” - creşte proporţional cu extinderea mediului social al
individului. Cu alte cuvinte, cu cât dimensiunea grupului este mai mare, cu atât personalitatea
individuală este mai bine sprecizată. Acest lucru se verifică în moduri diferite dacă ne
raportăm la creşterea dimensiunii unui grup familial sau la creşterea grupului formal al
populaţiei unui oraş, de pildă. În primul caz, este vorba despre accentuarea acelor trăsături
individuale care rezultă din asimilarea personalităţii colective a neamului. În cel de-al doilea
caz, accentuarea individualităţii se face prin izolarea persoanei, nu prin ”contagierea” ei cu
influenţe colective; este o individualitate construită în singurătate, lipsită de identitate, întrucât
este lipsită de model şi temei comunitar. Simmel sugerează această distincţie atunci când
remarcă faptul că, deşi libertatea individuală se reduce cu cât grupul căruia îi suntem integraţi
este mai mic, individualitatea este mai bine definită în aceste cazuri. Grupurile mici, spre
deosebire de cele numeroase, sunt ele însele individualizate, distincte, cu personalitate
proprie. Astfel, dacă grupul căruia aparţinem creşte, individualitatea noastră are mai mult
spaţiu de dezvoltare; însă, ca elemente ale acestui ansamblu, vom avea mai puţină
specificitate. Ca ansamblu vast, o populaţie numeroasă nu se diferenţiază decât slab şi
superficial de altele asemenea. Simmel pune în relaţie directă gradul de specificitate al unui
grup cu omogenitatea indivizilor care îl compun sau gradul de nespecificitate al colectivităţii
cu diferenţierea membrilor săi. Ceea ce propunem în completarea acestui tablou sociologic
este observaţia ca diferenţierea membrilor unei colectivităţi ea însăşi slab diferenţiate este una
superficială, nu una reală. Există o depersonalizare a indivizilor marilor grupuri, o imprecizie
a definirii lor care îi face pe specialişti să vorbească despre ”atomizarea” marilor societăţi.
Astfel că personalitatea sau individualitatea autentică se construieşte - paradoxal, într-o primă
percepţie - în grupurile puternic diferenţiate, care se reprezintă prin indivizi la fel de puternic
definiţi. Chiar şi Simmel intuieşte acest lucru atunci când remarcă, printre micile colectivităţi
”tiranice”, care oprimă individualitatea, îngrădind-o în propriul lor caracter, una care,
dimpotrivă, pare să ofere cel mai mult spaţiu deplinei afirmări a personalităţii: familia.
Explicaţia acestei ”excepţii” ţine de antinomia familie/societate: ”Individul este dezarmat în
faţa societăţii întregi; doar acordând o parte a Sinelui său absolut altora şi legându-se de ei îşi
mai poate salva sentimentul individualităţii.” 4 Familia este adăpostul din care individul îşi
poate extrage siguranţa de a nu se pierde în colectivităţile largi, şi, totodată, grupul care îl
integrează cel mai bine. Acest dublu rol al familiei - o contagiune comunitară a personalităţii
individuale, dar şi o precizare a ei faţă de celelalte individualităţi -, ce poate părea paradoxal,
la o primă evaluare, l-a făcut pe Simmel să postuleze ”ambiguitatea sociologică a familiei”: ea
este atât unitate, având caracter individual, dar şi grup.
Istoria familiei ilustrează acest dublu rol al său. Familia patriarhală, în care autoritatea
conducătoare a tatălui ordonează mult mai multe persoane decât cele provenite din
descendenţa sa naturală, îşi era suficientă, având autonomia unei societăţi în sine. Ulterior,
familia restrânsă pe criteriul descendenţei naturale a lăsat loc de manifestare comunităii
suprafamiliale a statului. Totuşi, se consideră că tendinţa de micşorare a dimensiunilor
familiei a făcut posibilă afirmarea lipsită de constrângeri a individului. Transformarea ei în
”unitate” pare astăzi a fi mai degrabă o etapă în desfiinţarea ei ca structură socială autonomă,
integratoare. Dacă Simmel recunoaştea încă valenţele pozitive ale integrării familiale,
sociologia modernă tinde să privească familia ca pe o comunitate tiranică, opusă drepturilor şi
”libertăţilor” indivizilor. De aici răsare întrebarea: În ce măsură Statul, formula socială de
supremă raţionalitate, permite coexistenţa altor tipuri de asociere umană?
Cât de mare este izolarea indivizilor înăuntrul familiei moderne putem constata din
mozaicul “faptelor diverse” reproduse în presa vremii şi lumii noastre. Cu titlu ilustrativ
reproducem o ştire publicată în Daily Mirror în februarie 2004: un pensioar britanic a locuit
în aceeaşi casă cu fratele său, fără să observe că acesta era mort de 18 luni. H. S., de 72 de
ani, explică: “Mi s-a părut mie că e ceva în neregulă când am văzut că nu mai apare. E
drept, nici eu n-am mai intrat în camera lui de câteva ore, zile…, în fine, de fapt de ceva
vreme. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să arunc o privire. Mi s-a
părut un pic cam slăbit, aproape scheletic, aşa că am sunat la poliţie”. Inutil să adaugăm că,
la sosirea poliţiei, nu s-a găsit un cadavru, ci un schelet. Cei doi fraţi, burlaci, locuiau
împreună de 12 ani şi duceau o viaţă retrasă. “Lui G. îi plăcea să-i fie respectată intimitatea
şi, sincer să fiu, şi mie îmi plăcea acelaşi lucru”, continuă explicaţia lui H. Atât de mare era
respectul pentru intimitate în această “familie”, încât doar întâmplarea a făcut ca poliţia să
nu descopere două cadavre, perfect izolate în intimitatea lor.

Proliferarea modelelor familiale alternative

Impusă ca model general înainte de revoluţia industrială, familia nucleară a suferit
modificări accentuate datorită mai multor factori, identificaţi precum urmează:
- creşterea mobilităţii populaţiei (teritoriale, sociale, ocupaţionale), care a determinat
o dinamică familială proporţională cu instabilitatea acestui grup;
- creşterea eterogenităţii culturale, etnice, religioase etc. a populaţiei, care a
îngreunat coagularea grupurilor de rudenie;

4
Georg Simmel, Sociologie, Étude sur les formes de la socialisation, Presses Universitaires de France, Paris,
1999, p. 694.
- modificarea bazei de rezidenţă (în urma urbanizării), care a dus la dispariţia
gospodăriei, proliferarea locuinţei unifamiliale şi criza urbană a locuinţelor care
întârzie formarea familiilor conjugale şi le diminuează dimesniunile;
- atragerea femeilor în activitatea de producţie industrială, care a avut drept
consecinţă limitarea numărului de copii şi pierderea sau slăbirea unora din funcţiile
familiale
- modificarea concepţiei asupra muncii, conform căreia efortul depus este retribuit
prin salariu, iar perioadele de muncă alternează cu cele de odihnă, care a dus la
artificializarea şi raţionalizarea vieţii familiale;
- modificarea concepţiei asupra timpului, prin care ritmurile naturale, cosmice şi
biologice sunt substituite cu ritmurile artificiale; efectele acestei schimbări sunt că,
odată cu creşterea perioadei de şcolarizare, copilăria şi tinereţea sunt prelungite,
maternitatea este întârziată, perioada fertilă este micşorată; pragurile vieţii sunt
marcate prin bilanţuri profesionale sau economice, mai curând decât prin
evenimente familiale etc.
- accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului, care determină
creşterea dificultăţii de integrare într-un grup familial, lipsa coeziunii şi loialităţii,
negarea sistemului normativ propriu familiei etc.
Industrialismul, prin toate fenomenele menţionate şi prin altele omise, dar de aceeaşi
natură, a avut ca efect principal impunerea unor forme aberante de familie. Ioan Mihăilescu le
defineşte ca menaje nefamiliale şi grupează în această categorie menajele de o singură
persoană (celibatul definitiv sau temporar), uniunile de coabitare, menajele formate din
persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale. Aceste evoluţii
trădează, evident, degradarea accentuată a solidarităţii de tip familial, a familiei ca instituţie.
Paralel cu impunerea paradigmei individualiste în societatea modernă, coeziunea structurilor
familiale se năruie. Acelaşi autor5 enumeră principalele schimbări pe care epoca modernă le
aduce în structura familiei:
Reducerea nupţialităţii. Rata nupţialităţii a scăzut spectaculos, în special în ţările din
nordul Europei. (În acest spaţiu, România a păstrat, încă, una din cele mai ridicate valori ale
acestui indice.) Fenomenele corelate acestei evoluţii sunt:
 Generalizarea celibatului. Îndezirabil, amendat public sau legal în vechime, la începutul
industrialismului, celibatul era consecinţa unor cauze obiective, externe: dezechilibrul
distribuţiei pe sexe a populaţiei, provocat de migraţia inegală (preponderent masculină)
dinspre sate spre zonele urbanizate a făcut ca în mediul rural să rămână o populaţie
majoritară feminină, iar în oraşe să apară o infuzie de populaţie masculină. Astăzi,
celibatul este un fenomen acceptat, rezultat al unei decizii personale şi nu neapărat impus
de condiţii exterioare; el se regăseşte în toate clasele sociale şi nu mai este în nici un fel
amendat de opinia publică.
 Creşterea accentuată a vârstei la prima căsătorie, în ultimele două decenii ale secolului
XX. În special femeile se căsătoresc la vârste mai înaintate decât înainte de această epocă,
datorită în special alegerii unei cariere şcolare de lungă durată.
Modificarea comportamentelor sexuale. Vârsta medie de începere a vieţii sexuale
scade în epoca modernă datorită emancipării economice timpurii a tinerilor, precum şi
schimbării moravurilor şi atitudinilor sociale faţă de aceste comportamente. S-a constat că, în
cadrul acestei tendinţe generale, optează pentru o iniţiere mai târzie fetele, cei care au un nivel
de şcolaritate mai ridicat, cei puternic integraţi social (locuitorii din sate sau oraşe mici), cei
integraţi într-o comunitate religioasă sau familială puternică. Frecvenţa relaţiilor sexuale
premaritale a crescut accentuat, în paralel cu permisivitatea socială faţă de acestea. De
5
Vezi Ioan Mihăilescu, Schimbări în modelele familiale, Editura Universităţii Bucureşti, 1987, şi Familia în
societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.
asemenea, relaţii extramaritale sunt mult mai adesea întâlnite, indicând creşterea libertăţii
sexuale a membrilor grupului familial.
Diversificarea tipurilor de “familii”
Modelul dominant la începutul epocii industriale, familia nucleară, scade ca proporţie
astăzi, în special în societăţile nord-europene. În aceste ţări, mai mult de o jumătate din
populaţie adoptă alte modele familiale, considerate cu totul marginale nu cu multă vreme în
urmă. Asistăm, astfel, la redefinirea sau, mai curând, pierderea noţiunii de familie, atât ca
finalitate, cât şi ca structură specifică. În ceea ce priveşte finalitatea, familia are astăzi în
vedere preponderent oferirea unui cadru afectogen membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc,
preluarea, sporirea şi transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu
economic, religios sau identitar; în ceea ce priveşte transmiterea genetică, prin urmaşi, şi
această funcţie a familiei este periclitată de tendinţele tot mai pronunţate ale tinerelor menaje
de a amâna sau renunţa la a mai avea copii în favoarea unei aşa-zise afirmări personale.
Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai puţin familiale: există
menaje de o singură persoană (celibatari definitiv sau temporar), uniuni de coabitare
(consensuale) fără copii sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc
relaţii sexuale, menaje homosexuale şi, desigur, formele familiale cunoscute, familia nucleară
şi familia cu 3-4 generaţii. În România există şi menaje nefamiliale, însă cea mai mare
pondere o au menajele familiale ce pot fi: neparentale (fără copii), parentale sau
grandparentale (copii crecuţi de bunici). Familiile parentale formează marea majoritate a
tipurilor familiale româneşti.6 Cea mai mare proporţie a familiilor nucleare (aprox. 70%) se
găseşte în mediul rural, unde modelele tradiţionale supravieţuiesc încă. În Europa se constată
creşterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefamiliale şi a familiilor
monoparentale. Centrul de Ştiinţe Sociale de la Viena a constat, în urma unui studiu desfăşurat
între anii 1970-1980, că populaţia din Europa, Japonia, India îşi doreşte o creştere a
ataşamentului faţă de familie, adică o schimbare în sensul revenirii la modele tradiţionale ale
familiei statornice, deşi se aşteaptă la o scădere a acestuia.
Demitizarea şi demonizarea familiei
Dacă în Europa familia începe a fi privită ca realitate vetustă, cel puţin din punctul de
vedere al reglementărilor judiciare, peste ocean ea tinde să devină o realitate de-a dreptul
periculoasă. Soţii sunt potenţiali agresori ai soţiilor, copiii - potenţiale victime ale părinţilor,
bunicilor sau unchilor. În ceea ce priveşte relaţia conjugală, ea este deja de multă vreme sursă
de insecuritate, mai cu seamă la adresa femeilor, aflate în permanent pericol de a fi agresate
de soţii sau de partenerii lor. Însă nu cuplul conjugal era garantul principal al stabilităţii
familiale. Relaţia de paternitate sau filiaţia sunt cele care menţineau, asemenea unei coloane
vertebrale, familia şi organiza sistemul de rudenie. Din păcate, în acest punct atacă mai
vehement noile instituţii ale socializării profesionalizate, subminând însăşi definiţia autorităţii
paterne şi înlocuind-o cu etichete ce încearcă să inventeze o realitate care să le corespundă:
copii ”în risc”, violenţă ”prin autoritate”, copilărie traumatizată, ”ucidere psihică”.
Partizanii unei asemenea realităţi fac trimitere la scrieri pseudo-ştiinţifice, cum ar fi
The Courage to Heal, apărută la Harper and Row, New York, în 1988. Autorele, Ellen Bass şi
Laura Davis, nu sunt nici terapeute, nici psihologi, neavând nici un fel de pregătire medicală
sau profesională. Ele avansează o serie de teoreme, cum ar fi: ”Dacă sunteţi incapabil să vă
amintiţi de o presiune caracteristică (abuzului sexual), dar aveţi vaga impresie că ceva de
felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul a avut loc.” Succesul cărţii a dus la o avalanşă
de alte asemenea publicaţii şi de emisiuni de televiziune care adoptă aceeaşi poziţie: aceste
bombardamente mass media se află la originea a mii de denunţuri (multe urmate de inculpări
în instanţe de judecată). Pentru specialiştii ad-hoc în fenomenele de abuz familia, orice
manifestare nevrotică (de la panică nemotivată la mogrene sau obezitate) are, fără îndoială,
6
V. I. Mihăilescu, op. cit.
la origine un abuz sexual infantil refulat. După autoarea uneia din cărţile de profil (Secret
Survivors), nici măcar absenţa contactelor fizice nu poate dovedi inocenţa unui părinte
presupus incestuos. ”Copilul poate fi victima incestului prin frazele rostite, prin intonaţie sau
fiindcă este martor al unor gesturi sau comportamente cu caracter sexual, chiar dacă acestea
nu-l vizează direct.” A fost ”descoperit” şi incestul emoţional, ai cărui victime sunt copiii ai
căror părinţi, devotaţi şi afectuoşi, îi copleşesc cu laude şi cadouri numai pentru a-şi
satisface propriile frustrări. Într-o emisiune de televiziune, o vedetă a tematicii abuzurilor
familiale, Brenda Wade, consilier familial, afirma: ”exact în momentul în care cineva trece
pragul biroului meu, sunt în stare să-i diagnostichez traumatismul” (a se înţelege ”abuzul
sexual infantil reprimat). În statul New Jersey, Roland Summit, psihiatru şi expert în abuzuri
sexuale infantile, a prezentat formula ”sindromului de acceptare a abuzului sexual de către
copil” (Child Abuse Accommodation Syndrome), care spune că tocmai atunci când copiii
neagă că s-ar fi abuzat sexual de ei este sigur că acest lucru chiar s-a petrecut.
Astăzi, legea şi sistemele de asistare socială sunt aproape de a se substitui în totalitate
familiei. Denunţând-o ca un mediu cu potenţial ostil individului, spaţiu de manifestare a unui
nou tip de violenţă – domestică – ce poate lua forme fizice, psihice, sexuale sau materiale,
legile, importate, sub presiunea imperativă a integrării europene, şi de sistemul legislativ
românesc, ele transferă Poliţiei, judecătoriilor, caselor de asistenţă socială sau Serviciului
Medico-Legal responsabilitatea desfacerii legăturilor familiale, conjugale sau parentale şi a
substituirii acestora cu asistenţă de specialitate. Inteligenţă şi mulţi bani sunt puse în slujba
“campaniei” de pregătire a populaţiei pentru denunţarea violenţei domestice. Clipurile
publicitare ne arată femei izbite şi apoi călcate în picioare de trecătorii indiferenţi sau
transformarea unui cântec de leagăn în obsesie scelerată au conturat imaginea unor părinţi şi
soţi la fel de odioşi ca asasinii în serie. În Statele Unite lucrurile sunt mult mai avansate decât
în Europa. În 1974, Congresul a votat un document - Child Abuse Prevention and Treatment
Act - care pune bazele unui sistem de asistare financiară directă din partea Washingtonului
pentru justiţia şi poliţia locală confruntată cu anchete de abuz asupra copiilor. În urma
aplicării acestor prevederi, aparatul local social, judiciar şi poliţienesc are tot interesul de a
scoate la iveală un număr maxim de ”abuzuri”, căci numărul anchetelor va fi direct
proporţional cu sumele puse la dispoziţie.
În înţelegerea omului ca individ izolat, care trebuie modelat, “educat” pentru a deveni
sociabil, psohipedagogia modernă susţine că impulsurile umane pro sau antisociale sunt
determinate de primele experienţe ale copilăriei, întipărite în inconştient şi care formează baza
comportamentelor ulterioare. Educaţia devine, în acest sens, un proces de modelare şi de
manipulare a unui “material uman” mai mult sau mai puţin amorf, ai cărui autori concurenţi
sunt familia şi societatea. Ceea ce înainte era simbioză se transformă în competiţie. “Traumele
ontogenetice” sunt accidente educaţionale provocate de agresiunea masivă cu care cultura se
impune naturii umane. Frustrările, complexele de tot felul a căror cauză se plasează în
violenţa cu care normele culturale sunt impuse copilului generează un anumit registru cultural
deficitar, la rândul său. Individul trebuie salvat, pe de o parte, de agresiunea familială, adică
de insistenţa cu care familia impune primele norme de socializare, iar în al doilea rând de
agresiunea modelelor culturale tradiţionale, de asemenea oprimante pentru natura umană, care
are nevoie, se spune, de eliberarea din lanţurile oricăror apăsări. În continuarea acestor teorii,
politicile sociale ”profesionalizează” structurile familiale până la a le defiinţa şi a le înlocui cu
instituţii specializate de educare, îngrijire, securizare etc. O asemenea evoluţie avea probabil
în vedere Reuben Hill atunci când vedea în organizarea familială tradiţională ”un grup de
lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de distracţii incomod şi un grup incert
de comunicare spirituală”, condus ”de doi amatori lipsiţi de experienţă, nepregătiţi pentru
rolurile de soţ, soţie, părinţi.” Nici chiar această optică, suficient de radicală, nu a prevăzut
amploarea pe care o va lua mişcarea de culpabilizare a familiei, demonizarea mediului
familial în numele unei presupuse demitizări a unei structuri anacronice. În marele proces pe
care omul, debusolat, devitalizat, izolat este gata să îl intenteze noilor culturi moderne şi
postmoderne, sistemele sociale se grăbesc să aşeze în boxa acuzaţilor ţapii ispăşitori: printre
aceştia, la loc de frunte, familia.
În America, practica educaţiei în ceea ce priveşte tehnicile de evaluare şi de apărare
împotriva agresiunii s-a dovedit extrem, de eficientă. Asociaţii benevole sau subvenţionate îi
învaţă pe copii, prin prezentarea unor piese de teatru, care sunt pericolele de care trebuie să se
ferească. În piese este vorba despre bunici pedofili sau despre baby-sitteri exhibiţionişti. La
începutul acestor proiecte, nimeni nu a prevăzut consecinţele pe care le va avea o asemenea
educaţie: temerile micilor spectatori s-au extins asupra tutror bunicilor, tuturor dădacelor,
încât astăzi, conform mărturiei unei fetiţe de unsprezece ani, ”ne este frică tot timpul. Dacă
acum este aşa, cum o să fie pentru noi mai târziu?”
Consecinţele substituirii familiei cu asistenţa specializată sunt greu de evaluat în
perspectivă îndepărtată. Însă chiar de acum se constată deja desolidarizarea, desocializarea
indivizilor asimilaţi, de sistemele oficiale, masei asistaţilor (medical, social, psihologic,
afectiv etc.) şi se fac simţite efectele acestei atomizări: insecuritatea cronică, instabilitatea,
evaziunea.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
Aries, Philippe, Duby, Georges, Istoria vieţii private, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994-1997
Bistriceanu, Corina, Sociologia familiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
Constantinescu, Nicolae, Relaţiile de rudenie în societăţile tradiţionale, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1997
Goody, Jack, Familia europeană, Polirom, Iaşi, 2003
Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii Bucureşti, 1999
Roudinesco, Elisabeth, Familia în dezordine, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Voinea, Maria, Sociologia familiei, Universitatea Bucureşti, 1993

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
Coulanges, Fustel de, Cetatea antică, vol. I, II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984
Iluţ, Petre (coord.), Dimensiuni ale familiei actuale din România, Presa Universitară Clujeană,
Cluj, 2007
Larchet, Jean-Claude, Etica procreaţiei în concepţia sfinţilor părinţi, Ed., Bucureşti,
2003
Le Play, Frédéric, Textes choisis par Louis Baudin, 2004
Majuru, Adrian, Copilăria la români, Bucureşti, Ed. Compania, 2006
Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2009
Stahl, Paul H., Triburi şi sate din sud-estul Europei, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Polirom, Iaşi, 2002
Touraine, Alain, Lumea femeilor, Grup editorial Art, Bucureşti, 2007
Voinea, Maria, Familia şi evoluţia sa istorică, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978
Weininger, Otto, Sex şi caracter, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002