Tehnologia fibrelor optice, deși devenită omniprezentă doar în lumea modernă,

este una simplă și relativ veche. Ghidarea luminii prin reflexii repetate, principiul
care stă la baza fibrelor optice, a fost demonstrat pentru prima oară de Daniel
Colladon și Jacques Babinet la Paris la începutul anilor 1840. John Tyndall a
inclus o demonstrație a acesteia în cursurile sale publice de la Londra un deceniu
mai târziu.
Aplicațiile practice, cum ar fi iluminarea de aproape în stomatologie, au apărut
la începutul secolului al XX-lea. Transmisia imaginii prin tuburi a fost
demonstrată independent de Clarence Hansell și de pionierul televiziunii John
Logie Baird în anii 1920. Primul gastroscop semiflexibil cu fibră optică a fost
patentat în 1956. În procesul de dezvoltare a gastroscopului, Curtiss a produs
primele fibre învelite în sticlă; fibrele optice anterioare se bazau pe aer sau pe
uleiuri și diverse tipuri de ceară ca material de învelire cu indice de refracție mic.
Jun-ichi Nishizawa, un om de știință japonez de la Universitatea Tohoku, a
fost primul care a propus utilizarea fibrei optice în telecomunicații în
1963. Nishizawa a inventat alte tehnologii ce au contribuit la dezvoltarea
comunicațiilor prin fibră optică. Nishizawa a inventat fibra optică cu indice de
refracție gradat în 1964 pentru a servi drept canal de transmisie a luminii de la
laserii cu semiconductor pe distanțe lungi cu pierderi mici.
În 1965 George A. Hockham de la compania britanică Standard Telephones
and Cables (STC) au fost primul care a promovat ideea că atenuarea în fibra
optică poate fi redusă sub pragul de 20 decibeli pe kilometru (dB/km), permițând
utilizarea fibrelor optice ca mediu practic de telecomunicații. Ei au arătat că
atenuarea din fibra optică disponibilă la acea vreme este cauzată de impurități care
pot fi înlăturate, și nu de fenomene fizice fundamentale, cum ar fi împrăștierea.
Nivelul crucial de atenuare de 20 dB/km a fost atins pentru prima oară în 1970,
de cercetătorii Robert D. Maurer, Donald Keck, Peter C. Schultz și Frank Zimar
de la fabricantul american de sticlă Corning Glass Works, denumit astăzi Corning
Incorporated. Ei au realizat o fibră cu atenuare de 17 dB/km prin doparea sticlei
de silicat cu titan. Câțiva ani mai târziu, ei au produs o fibră cu doar 4 dB/km
atenuare cu dioxid de germaniu ca dopant pentru miez.
Atenuarea din cablurile moderne de fibră optică este cu mult mai mică decât
în cablurile electrice de cupru, ducând la conexiuni de fibră optică cu distanțe între
repetoare de 70–150 km. Fibra optică mai robustă folosită astăzi se are atât miezul
cât și teaca din sticlă, suferind astfel mai puțin de pe urma trecerii timpului. Ea a
fost inventată de Gerhard Bernsee în 1973 la Schott AG în Germania.
În 1991, studiile în domeniul cristalelor fotonice a dus la dezvoltarea fibrei
optice cu cristal fotonic care ghidează lumina prin difracție într-o structură
periodică, și nu prin reflexie internă totală. Prima fibră din cristal fotonic a devenit
disponibilă pe piață în 2000.