Fişă de lucru

Monologul şi dialogul

Identificaţi secvenţele de monolog şi de dialog din textele următoare şi precizaţi rolul

acestora în contextul operei literare:

Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi,
fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la
o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva
ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care
eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Ş-au
luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic
eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea.

(Marin Preda, Moromeţii)

Pictorul, vădit tulburat, rămase încremenit, cu privirea agăţată de ochii lui Adrian, în
care încerca să prindă imaginea lui Mihail, care-i scăpa.
- E român? întrebă, ca şi cum s-ar fi trezit din vis.
- Nu, nu e român.
- Din ce ţară vine?
- Nu ştiu.
- Trebuia să-l întrebi.
- Am făcut prostia asta şi m-a repezit.
- Tii, ce pasăre grozavă! Exclamă Samoilă. Vorbeşte româneşte?
- Foarte puţin. Ne înţelegem în greceşte, dar mi-a spus apoi că ştie şase limbi. L-
am văzut chiar eu citind franţuzeşte.
(Panait Istrati, Mihail)

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:

- Cine mă pupă... uite!... ciucalată!
Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese iar în
coridor.
- Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deştept! Zice
mam’ mare.
- E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.
Pe când Goe îşi manâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de
alta... trenul aleargă acuma despre Crivina către Periş.
(I.L. Caragiale, D-l Goe...)

Mi-aş fi dat întreaga-mi sănătate nefolositoare, ca să pot prelungi această fericire de

bolnav răsfăţat! Doamne! fie-ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fiindcă
suntem nişte nesocotiţi; iartă-ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un
singur lucru-i păcat: că nu te-ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care
ne stinghereşte atât!

(Panait Istrati, Neranţula)

Să iasă, să nu iasă! Mai bine să se astâmpere. Uşor de zis; dar caşcavalul?

(E. Gârleanu, Când stăpânul nu-i acasă);

Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca, gândeam eu,
bătându-mi-se inima ca într-un iepure…

(I. Creangă, Amintiri din copilărie);

Bine, am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun.

- Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti, că eu n-aştept de la dânşii sprijin.

(M. Sadoveanu, Baltagul)

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă, / Aş vrea să zbor şi rana din pulpă nu mă
lasă...

(V. Alecsandri, Sergentul)

- Leftere! Zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi cum ar fi simţit un junghi grozav.
- Ce?
- Am dat-o.
- Ce ai dat?
- Jacheta!
(I. L. Caragiale, Două loturi )