Jurnal

În anul doi, semestrul 1, am avut de făcut practic două examene de regie.

Primul s-a defășurat în luna noiembrie. Studiul a fost Brecht – convenția
declarată. Am ales la acest studiu sa fac practică pe textul lui Jean Pierre Dopagne
„Profu”. Acestă piesă este scrisă pentru un actor, un one man show în care se
vorbește despre drama unui profesor de literatură ajuns în pragul disperării. Mai
exact, piesa este scrisă din pespectiva profului.

Un profesor care are o soție, pe nume Martin și o fată pe nume Marie. El

povestește drama prin care a trecut. Ajuns în pragul nebunie comite o crimă, d
fapt este vorba de un genocid. Își trece prin foc elevii din anul terminl. „În loc de
Petit Clasic La Rousse, am scos o pușcă mitralieră și mi-am trecut prin foc toată
clasa din anul terminal/ Eu zic că nu e rău pentru un neprofesionist/ Din cei 26 de
elevi ai mei, doar 2 au scăpat.”

Ministerul Apărării de Interne auzind o astfel de catastrofă, imediat l-au

inchis. După câteva zile de penitență îi comută pedeapsa în muncă în folosul
comunității. Adică îl obligă să-și scrie povestea și să facă o piesă de teatru. Asta
pentru ca toate componetele sociale ale patriei să profite, făcând astfel din
această poveste o operă de salvare publică. Dintr-o dată el este actor. Joacă pe
scenele celor mai mari teatre din lume. Pentru el este o binecuvântare. Dar, cum
orice succes are și dezavantajele lui, familia îl părăsește. Nu mai are nici o veste de
la fata lui, de la Marie. Nici măcar nu l-a vizitat cât a stat închis, nici la spectacolele
pe care le ține nu a venit să-l vadă.

Am ales acest text pentru că în spatele acestui personaj se ascunde o mare

dramă. Cea mai mare durere a lui este aceea că nimeni nu l-a întrebat cum a ajuns
să comită o asemenea faptă. Din contra, toate întrebările începeau cu „De ce?”

Viziunea mea asupra piesei a fost una diferită. Totul se întâmpla în capul
acestui profesor, în mintea lui. Am vrut să fac o sintetizare a ceea ce întâmplă cu
adevărat în creierul nostru. Am încercat să arăt paraziții care ne blochează
gândurile atunci când vrem să creeăm, să ne concentrăm
 Lucrul cu stundenții a fost excelent. Mi-am dorit din tot sufletul să-i fac,
încă de la prima întâlnire să empatizeze cu mine, cu ideea mea, sută la sută. Am
reușit. Toți au căzut pradă gândurilor si ideilor mele.

Totul se întâmplă într-o celulă. Proful se plimbă de colo ca un leu într-o cușcă în
încercarea de a-și scrie povestea. Îl vedem cum se frământă, cum scrie, cum
șterge, cum iarăși scrie, se ridică de la masă, se așază. În momentul când își spune
gândurile cu voce tare, se luminează cea de-a două parte a sălii și intră în scenă
omuleții din gândurile lui. Atunci când greșeste un cuvânt sau nu-i place cum
sună, oamenii din planul doi ies din scenă și lumina se închide.

În bucata pe care am ales-o este vorba de un viol. După încarcerarea lui,

elevii din anul terminal cărora el le preda, au violat o tânără suplinitoare, profă de
istorie. El a auzit povestea de la un coleg de catedră care-l vizitaseră la închisoare.
Asta se chinuie să scrie în bucata pe care am facut-o. Am ales ca violul să fie unul
stilizat. Așa că am rugat o colegă de la coregrafie să ma ajute. Totul a fost
extraordinar de frumos. Alice Veliche, coregrafa, a reușit să construiască o
bijuterie de coregrafie.

Din păcate timpul a fost foarte limitat, am avut la dipoziție 6 zile pentru a
finaliza examenul. Asta pentru că eu am fost implicat într-un proiect, timp de
două săptămâni. Mai bine zis într-un laborator de cercetare teatrală care, efectiv,
m-a închis într-un teatru, fără a avea acces la tehnologie sau la viața cotidiană,
două săptămâni.

Al doi-lea examen a fost dat în data de 17 decembrie. Tema acestui

exercițiu a fost la liberă alegere. Fiecare a făcut ce a avrut, ca să ma exprim astfel.
Eu mi-am ales „Capra cu trei iezi” varianta lui Matei Vișniec. Textul se numește
„Capra, iedul cel mic și Cumăta Lupoaiacă”. În această piesă superbă se vorbește
despre traiul caprei după ce își răzbună moartea iezișorilor. Este scrisă în aceeași
cheie cu cea a lui Ion Creagă, pentru copii. M-am gândit să sucesc acestă cheie și
să deschid o ușă pentru cei mari. Am luat bucăți din text pe care le-am unit în așa
fel încât să creez conflictul în jurul caprei. Textul orignial, cel al lui Vișniec este
scris din perspectiva iedului cel mic, el povestește. Capra după ce îl omoară pe lup
începe să aibă remușcări, să nu se mai poată odihni, nu mai mănâncă, iar iedul
încercă s-o calmeze. Capra ajunge până în punctul în care se duce la groapa unde
zac rămățițele lupului și îi face un mormânt, îi sădește floricele.

La mine, acestă capră are probleme mentale. Am vrut să ating tema nebuniei. A
venit acasă și a văzut capetele iezilor în geam iar ea le-a luat, le-a înfășurat într-o
broboadă și le-a băgat sub pat. Iar din când în când le mai scotea și vorbea cu ele,
fără ca cel mic să o vadă. Totul se întâmplă în casa lor de la țară. Am folosit ca
elemente de decor, o masa iar patul era făcut din scaune cu un cearșaf pe
deasupra. Capra îl cheamă pe lup la pomana copiilor săi cu gândul să se răzbune.
Apare lupul, care este un cinic până în măduva oaselor, îi aduce caprei un buchet
de flori din plastic și trei cadouri pentru cei mici. Știind totuși că nu a mai rămas
decât unul.

Capra îl invită în casă, îl așază la masă și începe să-i povestească cele

întâmplate. Lui nu-i vine să creadă ce aude. Până la un moment dat când capra îl
roagă pe lup să-i cânte o doină pe care el a cântat-o atunci când i-a botezat copiii.
El nu mai stă pe gânduri și începe să cânte. Pe doina lupui, capra se duce la pat ia
capetele celor doi iezi în branțe, un pistol pe care îl avea înfășurat într-un ștergar
și cu sânge rece descarcă încărcătorul pistolui pe lup. Iedul cel mic apare din
bucătărie cu ochii cât cepele și are un atac de panică. Capra rânde și joacă și îl
obligă pe ied să tragă cu pistolul în lup. Iedul, ajuns în pragul nebuniei o ia pe
mamă-sa și o trântește în par țipând din toți rărunchii. Atunci capra realizează ce-
a făcut și se potolește. Vedem o imagine a morții, a nebuniei și a disperării. Un lup
plin de sânge zace pe un scaun, iar în spatele lui o mamă disperată cu un copil
speriat în brațe.

Acțiunea se mută apoi în cealaltă parte a sălii unde o vedem pe capra într-un
salon de psihiatrie și cum mucegaiul de pe video proiecție o înghite. O mamă
disperată care a vrut să-și facă dreptate singură negândindu-se la consecințe. Și-a
distrus familia. Iedul cel mic a rămas acum și fără mamă.

Aici timpul a fost de partea noastră și ne-a lăsat să ne facem treaba. A,

descoperit cât de important este ca un regizor să-și poate motiva actorii, să le dea
încredere. Chiar dacă ideea lui este mai mult sau mai puțin grozavă, important
este să-i facă pe actorii să creadă că vor juca în cel mai genial spectacol. Iar dacă ei
cred asta, acel spectacol va fi unul genial.