DEMONSTRAȚIA

David Auburn

PERSONAJE:

Robert – trecut de 50 ani

Catherine – 25 de ani

Hal – 28 de ani

Claire – 29 de ani

ACTUL 1

SCENA 1

Noapte. Terasa din spate a unei case din Chicago. CATHERINE stă pe un scaun. E
epuizată, îmbrăcată alandala. Are ochii închiși. ROBERT e în picioare, lângă ea. E
tatăl ei. Figură academică șifonată. CATHERINE nu știe că e acolo. După câteva
clipe:

ROBERT: Nu poți să dormi?

CATHERINE: Doamne, m-ai speriat.

ROBERT: Îmi pare rău.

CATHERINE: Ce faci aici?

ROBERT: Te păzesc. De ce nu te-ai dus la culcare?

CATHERINE: Studentul tău e încă aici. E sus în biroul tău.

ROBERT: Nu mai e studentul meu. Acum predă la facultate. Deștept băiat.

CATHERINE: Cât e ceasul?

ROBERT: E aproape unu.

CATHERINE: Oo..

ROBERT: După miezul nopții...

CATHERINE: Și?

ROBERT: Și...(arată ceva pe masa din spatele lui: o sticlă de șampanie) La mulți
ani!

CATHERINE: Tată.

ROBERT: Uit eu vreodată?

CAHTERINE: Mulțumesc!

ROBERT: 25 de ani! Nu-mi vine să cred!

CATHERINE: Nici mie. O deschidem acum?

ROBERT: Cum vrei tu.

CATHERINE: Da.

ROBERT: S-o desfac eu?

CATHERINE: Lasă-mă pe mine. Ultima oară când ai desfăcut o sticlă de șampanie

ai spart un geam.

ROBERT: Asta a fost demult.

CATHERINE: Ai avut noroc că nu ți-ai scos un ochi. (Bum. Desface sticla.

Aceasta spumegă)

ROBERT: 25!

CATHERINE: Mă simt bătrână.

ROBERT: Asta-i bună! Ești un copil.

CATHERINE: Pahare?
ROBERT: Da, am uitat de pahare. Vrei să...

CATHERINE: Nu... (Catherine bea din sticlă o înghițitură lungă)

ROBERT: Sper că-ți place. Nu știam ce să-ți iau.

CATHERINE: E cea mai proastă șampanie din câte am băut.

ROBERT: Sunt mândru să spun că nu știu despre vinuri. Nu-mi plac oamenii care
vorbesc despre „arta vinului”.

CATHERINE: Nici măcar nu e șampanie.

ROBERT: Sticla avea forma potrivită.

CATHERINE: „Podgoria marilor lacuri”!? Nu știam că se fac vinuri în Wisconsin.

ROBERT: O fată care bea din sticlă n-ar trebui să se plângă. N-o înghiți așa. E o
băutură elegantă. Soarbe-o!

CATHERINE: (oferindu-i sticla) Vrei?

ROBERT: Nu.

CATHERINE: Sigur?

ROBERT: Da. E ziua ta!

CATHERINE: La mulți ani pentru mine!

ROBERT: Ce-o să faci de ziua ta?

CATHERINE: O să beau asta. Ia și tu.

ROBERT: Sper că nu-ți petreci ziua singură?

CATHERINE: Nu sunt singură.

ROBERT: Eu nu contez.

CATHERINE: De ce nu?

ROBERT: Eu sunt tatăl tau. Ieși și tu cu niște prieteni.

CATHERINE: Corect!

ROBERT: Nu te scot prietenii tăi în oraș?

CATHERINE: Nu!

ROBERT: De ce?

CATHERINE: Ca să te scoate prietenii în oraș, trebuie să-i ai.

ROBERT: A... Dar ai prieteni. Cum o cheamă pe blonda aia simpatică?

CATHERINE: Care?

ROBERT: Stă pe strada Ellis. Obișnuiai să-ți petreci tot timpul cu ea.

CATHERINE: Cindy Jacobson?

ROBERT: Cindy Jacobson.

CATHERINE: Asta era în clasa a treia, tată. Familia ei s-a mutat în Florida în
1990.

ROBERT: Și Claire?

CATHERINE: Ea nu mi-e prietenă, mi-e soră. Și e la New York și nu-mi place.

ROBERT: Parcă trebuia să vină, nu?

CATHERINE: Abia mâine!

ROBERT: Ascultă-mi sfatul, dacă te trezești noaptea singură, cel mai bine e săte
apuci puțin de matematică.

CATHERINE: Te rog!

ROBERT: Am putea face ceva împreună!

CATHERINE: Nu!

ROBERT: De ce nu?

CATHERINE: Nu-mi pot imagina ceva mai rău. Ești sigur că nu vrei?
ROBERT: Dar înainte îți plăcea!

CATHERINE: Nu-mi mai place.

ROBERT: Știai ce-i un număr prim înainte să înveți să citești.

CATHERINE: Ei bine, am uitat.

ROBERT: (dur) Nu-ți irosi talentul, Ctherine!

CATHERINE: Știam c-o să spui ceva de genul ăsta.

ROBERT: Îmi dau seama c-ai trecut printr-o perioadă grea.

CATHERINE: Mersi.

ROBERT: Dar asta nu-i o scuză. Nu fi leneșă.

CATHERINE: N-am fost leneșă, am avut grijă de tine.

ROBERT: Am văzut. Dormi la prânz, mănânci porcării, nu lucrezi, vasele se

înmulțesc în chiuvetă, iar dacă ieși, o faci doar ca să-ți cumperi reviste. Nu știu
cum poți citi prostiile alea. Și astea sunt zilele bune. Uneori nici nu te trezești, stai
toată ziua în pat.

CATHERINE: Alea sunt zilele bune.

ROBERT: Sunt zile pierdute. Și n-o să știi niciodată ce-ai irosit odată cu ele.
Slujba pe care ai pierdut-o, ideile pe care nu le-ai avut, descoperirile pe care nu le-
ai făcut pentru că mormăi în pat până la patru după-amiaza. Știi că am dreptate.

CATHERINE: Ei bine, am pierdut și eu câteva zile.

ROBERT: Câte?

CATHERINE: Nu știu.

ROBERT: Pun pariu că știi.

CATHERINE: Ce?

ROBERT: Pun pariu că le-ai numărat.

CATHERINE: Termină!

ROBERT: Știi sau nu?

CATHERINE: Nu știu.

ROBERT: Bineînțeles că știi. Câte zile ai pierdut?

CATHERINE: O lună. În jur de o lună.

ROBERT: Exact!

CATHERINE: Nu cred că...

ROBERT: Câte?

CATHERINE: 33 de zile.

ROBERT: Exact?

CATHERINE: Nu știu.

ROBERT: Pentru numele lui Dumnezeu, fii precisă.

CATHERINE: Am dormit și azi la prânz.

ROBERT: 33 de zile și un sfert.

CATHERINE: Da, bine.

ROBERT: Glumești.

CATHERINE: Nu.

ROBERT: O cifră incredibilă.

CATHERINE: O cifră îngrozitpr de depresivă.

ROBERT: Catherine, dacă fiecare zi pe care zici că ai pierdut-o ar fi un an, abia

atunci ar fi o cifră interesantă.

CATHERINE: 33 de ani și un sfert nu-i o cifră impresionantă.

ROBERT: Termină, știi exact la ce mă refer.

CATHERINE: 1729 de săptămâni.

ROBERT: 1729. Un număr minunat. Cel mai mic număr exprimabil.

CATHERINE: Exprimabil ca sumă a două cifre la cub în două moduri diferite.

ROBERT: 12 la cub plus 1 la cub fac 1729.

CATHERINE: Și 10 la cub plus 9 la cub. Da, asta e! Mulțumesc.

ROBERT: Vezi, până și depresia ta e matematică. Nu mai jeli și apucă-te de

treabă. Lace potențial ai...

CATHERINE: N-am făcut nimic bun.

ROBERT: Ești tânără, mai ai timp.

CATHERINE: Serios?

ROBERT: Da!

CATHERINE: La vârsta mea tu erai deja celebru.

ROBERT: Până să ajung de vârsta ta, îmi terminasem cea mai bună parte a
lucrărilor mele.

CATHERINE: Și după?

ROBERT: După ce?

CATHERINE: După ce te-ai îmbolnăvit?

ROBERT: Ce-i cu asta?

CATHERINE: Ai mai putut lucra?

ROBERT: Nu, dar eram mai agil.

CATHERINE: (nu se poate abține, râde) Tata!

ROBERT: Eram! Pe bune! Claritatea lucrurilor. Asta era incredibil.

CATHERINE: Erai fericit?

ROBERT: Da. Eram ocupat.

CATHERINE: Nu e același lucru.

ROBERT: Nu văd diferența. Știam ce vreau să fac și am și făcut-o! Dacă voiam să

lucrez toată ziua la o problemă, asta făceam. Dacă voiam să caut informații secrete,
mesaje complexe și codificate, le găseam în jurul meu. În aer. Într-un morman de
frunze moarte pe care le-a strâns un vecin. În însemnările de pe un ziar, făcute la
aburul unei cafele. Întreaga lumea îmi vorbea. Dacă voiam să stau pur și simplu cu
ochii închiși pe terasă și să ascult toate aceste mesaje, puteam să fac asta. Era
minunat.

CATHERINE: Câți ani aveai când ai început?

ROBERT: În jur de 20. 23 sau 24. Din cauza asta ești îngrijorată?

CATHERINE: M-am gândit la asta.

ROBERT: Un an în plus nu înseamnă nimic, Catherine.

CATHERINE: Nu e numai vârsta.

ROBERT: Te gândești la mine?

CATHERINE: M-am gândit și la asta.

ROBERT: Dacă din cauza asta îți faci griji, înseamnă că nu ești la curent cu
noutățile medicale. Sunt tot felul de factori. Nu e ceva care se moștenește. Numai
pentru că eu am luat-o razna, nu înseamnă că și tu o pățești la fel.

CATHERINE: Tată!

ROBERT: Ascultă-mă! Viața se schimbă repede când ai 20 de ani, te răscolește. Te

simți deprimată. A fost un week-end greu. Ai avut niște ani de rahat, nimeni nu știa
asta mai bine ca mine. Dar o să fie bine!

CATHERINE: Da?

ROBERT: Da, îți promit. Curaj! Nu mai citi atâtea reviste. Stai jos, pune mașinăria
în funcțiune și jur că totul va fi în regulă. Simplu fapt că putem vorbi despre asta e
un semn bun.
CATHERINE: Un semn bun?

ROBERT: Da!

CATHERINE: Cum poate fi un semn bun?

ROBERT: Oamenii nebuni nu stau și se întreaba dacă sunt săriți de pe fix sau nu.

CATHERINE: Nu?

ROBERT: Bineînțeles că nu. Au lucruri mai bune de făcut. Ascultă-mă. Un semn

că ești nebun e incapacitatea de a-ți pune întrebarea: sunt nebun?

CATHERINE: Chiar dacă răspunsul e da?

ROBERT: Oamenii nebuni nu întreabă, înțelegi?

CATHERINE: Da.

ROBERT: Așa că dacă te întrebi..

CATHERINE: Nu sunt!

ROBERT: Dar dacă ai fi, ar fi un semn foarte bun.

CATHERINE: Un semn bun..?

ROBERT: Un semn că ești în ordine.

CATHERINE: Înțeleg.

ROBERT: Vezi? Nu trebuie decât să analizezi lucrurile astea. Nu..? Hai că e târziu.
Du-te sus, dormi și mâine dimineață putem să...

CATHERINE: Nu!

ROBERT: Ce s-a întâmplat?

CATHERINE: Nu merge.

ROBERT: De ce nu?

CATHERINE: Nu are sens.

ROBERT: Ba are.

CATHERINE: Nu.

ROBERT: Unde-i problema?

CATHERINE: Problema e că tu esti nebun.

ROBERT: Și ce contează?

CATHERINE: Ai recunoscut, tocmai mi-ai spus că ești.

ROBERT: Și?

CATHERINE: Ai zis că o persoană nebună n-ar recunoaște niciodată așa ceva.

ROBERT: Da, dar...A! Am înțeles.

CATHERINE: Deci, de ce ai recunoscut?

ROBERT: Păi, pentru că sunt și mort. Nu-i așa?

CATHERINE: Ai murit acum