https://leokamarius.blogspot.ro/2013/07/protejati-va-locuinta-din-invataturile.

html

PROTEJAŢI-VĂ LOCUINŢA! (Din invataturile Maestrului Omraam Michael Aivanhov)

Dacă observăm natura, putem constata că toate creaturile caută un adăpost şi îl apără. Păsările îşi
construiesc cuiburi, alte animale au gaura lor, vizuina lor, culcuşul lor, teritoriul lor, etc. şi se luptă
dacă un alt animal încearcă să le ia locul.
Fiecare fiinţă a primit deci de la natură dreptul de a poseda un domiciliu care să-i aparţină.
Este valabil pentru lumea vizibilă ca şi pentru lumea invizibilă. Fiecare spirit are, de asemenea, un loc
care îi este rezervat în spaţiul infinit. Fiecare creatură spirituală ocupă un loc delimitat şi protejat de
anumite vibraţii, de anumite culori sau de o chintesenţă particulară, un domeniu unde cel ce posedă
vibraţii contrare nu poate veni să provoace perturbaţii.
Acolo unde locuieşte un Iniţiat, nici un spirit rău nu are dreptul să intre.
Un Iniţiat poate interzice intrarea în locuinţa sa a acestor spirite folosindu-se de simboluri, prin care le
ameninţă cu acea sau acea pedeapsă dacă nu respectă interdicţiile. Astfel, mulţi amplasează o
pentagramă deasupra uşii. Şi când vrea să facă o ceremonie magică, o mare muncă spirituală, când
trebuie să invoce entităţile divine, un Iniţiat rezervă un loc şi îl consacră pentru a interzice intrarea
spiritelor rele: el aprinde una sau mai multe lumânări, înconjură locul într-un cerc, unde înscrie nume
sacre, arde esenţe, şi în acest spaţiu purificat, are toate condiţiile de a lucra. Singurele care au dreptul
de a intra sunt entităţile benefice, în timp ce cele malefice rămân în afară, urlând, ameninţând, şi
dacă încearcă să pătrundă ele sunt fulgerate.
Acum, veţi spune, de ce aprinde un mag lumânări sau făclii? Pentru că înainte de a întreprinde o
muncă sacră, o ceremonie magică, el trebuie să cheme lumina. Lumina trebuie să prezideze totul, iar
magul care trebuie să facă o ceremonie, preotul care trebuie să spună slujba, aprinde cel puţin o
lumânare, pentru ca lumina să fie prezentă. Şi atunci când lumina este prezentă, intunericul este
îndepărtat.
Magul ştie de asemenea că focul este o uşă care se deschide lumii de sus, pentru că focul reprezintă
limita între lumea fizică şi lumea eterică. Prin foc, este mai uşor să ai acces la lumea divină.
Cât despre cei care utilizează lumânările sau făcliile pentru practicile lor de magie neagră, ei trebuie
să ştie că comit un veritabil sacrilegiu.
Focul, despre care mitologia povesteşte că a fost furat din Cer pentru salvarea omului, nu trebuie să
fie folosit la orice. Vă spuneam chiar că, atunci când trebuie să folosiţi o lumânare, este preferabil ca
mai înainte să o consacraţi unei idei sau unei entităţi celeste: Mamei Divine, Tatălui Ceresc, Duhului
Sfânt, Sufletului Universal, Arhanghelului Mihail ...
Astfel, in lumea invizibila, flacăra acestei lumânări va forma o barieră de lumină în jurul vostru.
În locurile in care trăiesc oameni, milioane şi miliarde de entităţi vin, pleacă, circulă, fără ca ei să-şi
dea seama. Deci, dacă nu faceţi nimic pentru a le împiedica accesul, creaturile inferioare, găsind uşa
deschisă, pot veni să fure sau pot comite alte stricăciuni.
Iar voi nu puteţi să vă plângeţi Justiţiei divine, ea vă va răspunde: “E vina voastră, nu aţi pus o
pancardă: “Proprietate privată. Intrarea interzisă”, sau cel puţin o sârmă subţire, în mod simbolic”.
Dacă via voastră nu este îngrădită, nu vă miraţi dacă vi se fură strugurii.
La fel, dacă inima, sufletul, spiritul vostru rămân deschise celor patru vânturi, fără a fi consacrate,
protejate, înconjurate de o barieră de lumină, spiritele intunecate, indezirabilii, au tot dreptul de a
intra, au dreptul de a face stricăciuni şi de a pleca, luându-vă toate comorile.
Nu putem să le pedepsim, intrucat propietarul trebuie să-şi ia precauţii.
În acelaşi fel cum în trecut se protejau orasele şi castelele, cu ajutorul zidurilor şi şanţurilor cu apă, la
fel, discipolul trebuie să ridice în jurul lui pereţi, ziduri şi fortificaţii. Voi faceţi asta?
Nu, rămâneţi expuşi venirii şi plecării nepoftiţilor, iar apoi vă plângeţi că aţi fost prădat sau că vă
simţiţi trist şi nefericit, epuizat.
Priviţi în natură: nimeni nu are încredere, păsările, animalele salbatice, insectele ridică în jurul lor
obstacole, pentru a împiedica ca cineva să le găsească şi să le captureze. De ce omul este aşa de naiv
şi încrezător şi crede că nici un inamic nu îl ameninţă şi că el va fi menajat? Desigur, în plan fizic el este
apărat, da, dar în planul invizibil el se indreapta spre cele mai mari pericole.
Unii se întreabă cum se face că Dumnezeu a lăsat spiritele răului să intre la ei, de ce nu îi protejază ...
Ce întrebare stupidă! Dacă ei nu se protejază ei înşişi, de ce Să-i protejeze Dumnezeu?
Ei da, sunt reguli şi legi care trebuie cunoscute. Omul are toate puterile de a se opune, de a spune nu
spiritelor tenebroase, dar dacă nu o face, nimeni nu o va face în locul său. Nu depinde decât de voi să
faceţi ce trebuie făcut, pentru a ţine la distanţă entităţile răufăcătoare şi să atrageţi spirite luminoase,
spunând în fiecare zi: “Domnule Dumnezeu, Maică Divină, Sfântă Treime, Îngeri şi Arhangheli, slujitori
ai lui Dumnezeu, slujitori ai Luminii, prieteni celeşti, toată fiinţa mea vă aparţine, veniţi să vă instalaţi,
serviţi-vă de mine pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ.”
Iată ce trebuie să repetaţi în fiecare zi. Dacă nu o faceţi, nu vă miraţi că alţii vor fi cei care se vor
instala.
Pentru ca locuinţa voastră să fie protejată, trebuie ca voi, proprietarul, să fiţi decis să o încredinţaţi
spiritelor divine; din acel moment, spiritele tenebroase, ce s-au furisat fără ştirea voastră, sunt
obligate să o părăsească. Dar atât timp cât le toleraţi, ele continuă să abuzeze. Totul depinde de
voinţa proprietarului, stăpânului casei. Decizia sa este cea care contează.
Îngerii şi Arhanghelii nu au niciun drept să vină să se instaleze la noi fără consimţământul nostru,
pentru că ei nu comit niciodată vreo violenţă.
În timp ce alţii, care sunt născuţi sub semnul violenţei, nu ezită să se instaleze cu forţa. Aşa cum
spiritele luminii sunt respectuoase şi, ca sa intre, aşteaptă ca voi să le invitaţi, tot aşa spiritele
tenebrelor sunt îndrăzneţe şi fără respect. Da, ce diferenţă în atitudinea acestor două categorii de
creaturi!
Dar cum fiinţa umană nu este instruită, ea nu ştie cum să acţioneze şi lasă să intre diavolii, care se
instalează şi se cramponează, în timp ce îngerii rămân în afară spunându-şi: “E ocupat, noi nu mai
putem intra”.
Însă dacă luaţi chiar voi decizia şi vă adresaţi entităţilor ceresti, pronunţând aceste cuvinte magice:
“Iată, eu sunt stăpânul casei: dispuneţi de tot apartamentul, de toate lucrurile, sunt ale voastre”, în
acel moment, ele devin foarte puternice şi îndrăzneţe, se aruncă asupra celorlalţi, care o şterg.
Vă revelez purul adevăr şi trebuie să vă străduiţi să ajungeţi până la acest grad de conştiinţă şi, în
fiecare zi, să pronunţaţi aceste cuvinte de consacrare:
“Spirite luminoase, dispuneţi de mine, vă dau totul, sunt în serviciul vostru”. Puteţi să adăugaţi şi alte
cuvinte mai poetice dacă vreţi, dar în acelaşi sens adăugând şi:“pentru instaurarea Împărăţiei lui
Dumnezeu pe Pământ”.
Da, nu trebuie niciodată să uităm aceste cuvinte: realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ,
pentru că, dacă nu le precizaţi, toată fiinţa şi energiile voastre pot fi utilizate pentru alte realizări,
pentru alte activităţi.
Şi de ce realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ? Pentru că este sarcina pe care Iisus ne-a lăsat-
o când a spus: “Cereţi Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea sa”, şi mai ales în rugăciunea Domnească:
“...vie Împărăţia Ta, fie Voia Ta, precum în Cer aşa şi pe Pământ.” Prin aceste cuvinte, Iisus a repetat şi
amplificat, vrând să raspandeasca in întreaga omenire, această cugetare a lui Hermes Trismegistul:
“Ceea ce este jos este ca şi ceea ce este sus”. Afirmând această corespondenţă între sus şi jos, Hermes
Trismegistul a fondat bazele magiei.
Magia nu este altceva decât o comparaţie între Pământ şi Cer.Iată definiţia cea mai veridică a magiei:
o muncă unde se compară fără încetare Pământul şi Cerul.
Prin această comparaţie, omul înţelege ce muncă are de făcut pe Pământ: să facă să vibreze Pământul
în armonie cu Cerul, să facă să coboare Cerul pe Pământ ...
Instaurarea divinitatii în materie constituie magia divină, teurgia.

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

he first to comment

232. Omraam Mikhaël Aïvanhov - Destainuirile focului si ale apei (A5)

1. Omraam Mikhaël Aïvanhov Cap. 1 - Apa şi focul, principii ale creaţiei Cartea Facerea începe prin
relatarea creaţiei lumii. Dar înainte să descrie cum au apărut toate elementele universului: soarele,
luna, stelele, vegetaţia, animalele, omul.... Moise scrie o frază a cărei semnificaţie şi profunzime
numai Iniţiaţii o pot înţelege: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. De ce deasupra
apelor? Pentru că apa reprezintă materia cosmică originară pe care spiritul Domnului, focul
primordial, a pătruns-o pentru a o fertiliza. Contrar celor crezute în general, nu pământul este
elementul ce exprimă şi manifestă cel mai bine proprietăţile şi calităţile materiei, ci apa. Aceste
calităţi sunt receptivitatea, adaptarea, supleţea. Apa constituie deci simbolul materiei primordiale
care a primit germenii fertilizatori ai spiritului, ea reprezintă matricea vieţii. Viaţa a apărut din apă
datorită principiului foculuicare a pus această materie în mişcare. Fără acţiunea focului, nici o formă
de viaţă nu este posibilă. Apa, materia nu posedă viaţa prin ea însăşi, focul este acela care i-o
infuzează. Viaţa pe pământ s-a născut deopotrivă şi din acţiunea focului asupra apei. Primii germeni
de viaţă au coborât pe pământ purtaţi de

2. razele soarelui, ei au colindat până au întâlnit apa oceanelor care i-a primit ca o mamă iubitoare şi
i-a crescut datorită luminii şi căldurii solare. Atunci când am înţeles că apa reprezintă simbolul
materiei universale de la care universul a fost creat, ne va fi mai uşor să interpretăm următoarele
versete din Facerea, unde Moise descrie cum Dumnezeu a separat apele de jos de cele de sus: „Şi a
zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelorşi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. A făcut
Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei. Tăria a numit-
o Dumnezeu cer”. Aceste ape din înalt pe care Ştiinţa Iniţiatică le numeşte şi „lumină astrală”, „agent
magic”, reprezintă oceanul primordial în care toate creaturile s-au cufundat şi unde se hrănesc. De
altfel, se spune că, tocmai pentru a-şi aminti de aceste ape primordiale, copilul care se află încă în
pântecul mamei este cufundat într-un mediu lichid. Noi trăim în imensitatea cosmică exact ca şi peştii
în mare, dar impurităţile ce ne obturează adesea deschiderile interioare ne împiedică să fim hrăniţi şi
însufleţiţi de această apă care ne învăluie din toate părţile. Apa şi focul reprezintă deci cele două
principii ale creaţiei. Activitatea lor în univers este simbolizată prin cruce, imagine plină de o mare
bogăţie de sensuri, pe care o regăsim în toate civilizaţiile. Linia orizontală reprezintă activitatea
principiului feminin, apa, ce are mereu tendinţa de a se întinde, de a se răspândi pe suprafaţa solului
ocupând cât mai mult spaţiu, căutând chiar

3. interstiţii ca să se infiltreze sub pământ şi să dispară. Linia verticală reprezintă principiul masculin,
focul, care are dimpotrivă tendinţa de a se concentra şi de a se îndrepta spre înălţimi. Apa este deci
legată de profunzime, de suprafaţă, iar focul de înălţime. Aceste două direcţii opuse, orizontală şi
verticală, sintetizate de cruce, sunt acelea care reprezintă cel mai bine activitatea celor două principii
masculin şi feminin în creaţie şi în creaturi. Universul este plin de acest simbol. Majoritatea creştinilor
nu văd în cruce decât o amintire a morţii lui Iisus, fără a-şi da seama că limitându-i astfel semnificaţia,
ei o sărăcesc. Nu putem nega că moartea lui Iisus pe o cruce a reprezentat un eveniment deosebit în
istoria omenirii. Dar ca simbol, crucea depăşeşte cu mult acest evenimentşi acela care se străduieşte
să îl aprofundeze în lumina învăţământului celor două principii masculinşi feminin, al apei şi focului,
intră în contact cu cele mai mari mistere ale creaţiei. În orice caz, eu vă pot spune că nimic nu a
contat mai mult în viaţa mea ca apa şi focul, şi chiar imaginile copilăriei care m-au impresionat cel mai
mult sunt legate de apă şi de foc. Eu m-am născut într-un sat din Macedonia, la poalele muntelui
Babuna Pianina (care înseamnă „Muntele Bunicii”) al cărui vârf se numeşte Pelister. Mi- au rămas
amintiri ai acelor ani petrecuţi în sat, şi îmi amintesc în mod special descoperirea pe care am făcut-o
atunci când aveam patru-cinci ani, a unui loc din apropierea casei, unde izvora din pământ un firicel
de

4. apă. Eram atât de impresionat de acea apă care ţâşnea, transparentă, limpede, încâtrămâneam ore
în şir privind- o. Acea imagine s-a imprimatfoarte profund în sinea mea, şi mi se întâmplă şi acum să
retrăiesc senzaţiile de încântare ce le simţeam în faţa acelui mic izvor. Mi-am pus de mai multe ori
întrebarea: eram atât de tânăr, oare ce vedeam în acea apă?... Şi nu numai în apă, ci şi în foc, fiindcă
eram la fel de fascinat de foc cât şi de apă. Numai că focul era mult mai periculos, fiindcă pentru a-l
vedea, îl aprindeam adesea, şi nu era indicat să mi se lase cutii cu chibrituri la îndemână! Da, de ce
apa şi focul?... Pentru că ele reprezintă în natură expresia cea mai frumoasă, cea mai puternică, cea
mai semnificativă a celor două mari principii cosmice, masculin şi feminin, asupra cărora trebuia să
lucrez apoi în întreaga mea viaţă. De altfel, dacă s-ar studia în detaliu viaţa anumitor fiinţe, s-ar
constata că preocupările lor, subiectele asupra cărora acestea trebuiau să lucreze mai târziu erau deja
indicate în anumite impresii, experienţe sau comportamente din copilărie. Vă gândiţi: „Dar nu am
auzit niciodată spunându-se că apa şi focul ar fi atât de importante!” Ei bine, înseamnă că nu aţi citit
cu atenţie Evangheliile, şi mai ales Evanghelia după Ioan unde se relatează conversaţia dintre lisus şi
Nicodim. Nicodimera medic în Israel şi într- o noapte s-a dus să îl întâlnească pe lisus pentru a-i vorbi.
Şi tocmai lui i-a dat lisus acel răspuns asupra căruia mulţi teologi şi-au pus întrebări: „Adevărat,
adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va

5. putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Acest verset prezintă corespondenţe cu acela din
Facerea: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. În ambele cazuri este evocat acelaşi
fenomen, naşterea: naşterea universului şi naşterea spirituală a omului pentru care regăsim aceleaşi
elemente: focul (spiritul) şi apa (materia). La fel cum universul s-a născut din foc şi apă, pentru a
pătrunde în această stare de conştiinţă superioară numită împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie să se
nască deopotrivă din foc şi apă, fiindcă transpuse în planul spiritual, focul reprezintă înţelepciunea, iar
apa este iubirea. Prin intermediul celor câteva cuvinte adresate lui Nicodim, lisus a arătat că poseda şi
el această ştiinţă a apei şi focului ce reprezintă ştiinţa celor două mari principii cosmice masculin şi
feminin. Am observatdeja, apa şi focul se opun prin orientarea lor: focul urcă şi urcând el se
concentrează, toate flăcările sale converg spre un punct; în timp ce apa coboară şi în cădere ea
manifestă, dimpotrivă, tendinţa de a se extinde. Totuşi, atunci când observăm cu atenţie mişcarea
unuia sau a alteia, ne dăm seama că în realitate există între ele o anumită asemănare. Aţi remarcat
oare cum căderea unei cascade sau a unui torent seamănă cu un foc inversat? Iar cum un foc care
arde s-ar asemăna cu o cascadă ce urcă spre izvor. Cu câţiva ani în urmă, cineva mi-a oferit un film
făcut la o cascadă, iar atunci când am proiectat acel film în faţa tuturor, la un moment l-am rulat
înapoi, pentru a observa... Era ceva extraordinar, mişcarea apei semăna exactcu aceea a focului! Dacă
aveţi

6. ocazia, faceţi şi voi această experienţă şi veţi vedea... Este ca şi cum apa ar fi un foc condensat ce
coboară în profunzimile pământului, iar focul, o apă în vâlvătaie ce se ridică spre înălţimi. S-ar putea
spune că apa şi focul sunt o aceeaşi substanţă care se prezintă sub două aspecte diferite. Dar tocmai
aceste două aspecte sunt cu adevărat foarte instructive, ele ne informează de pildă asupra celor două
metode ale cunoaşterii: metoda orizontală ce constă în a face investigaţii la suprafaţă, şi metoda
verticală ce constă în a ne detaşa de suprafaţă, pentru a căuta adevărul în înalt. Prima metodă este
cea a apei, a doua, este cea a focului. Acela care alege metoda apei trebuie să se pregătească pentru
o lungă şi anevoioasă ucenicie. Cunoaşteţi aventurile apei: ea străbate tot felul de terenuri, se încarcă
cu resturi sau impurităţi, se cufundă în pământ unde este supusă unor presiuni mari în întuneric. Da,
soarta apei pe pământ şi sub pământ nu este întotdeauna demnă de invidiat. Iar acela care urmează
această cale trebuie să suporte nişte condiţii dificile, este hărţuit, brutalizat, doborât de evenimente şi
suferă. Iar atunci când reuşeşte să spună într-un final: „Am înţeles, mi-am învăţat lecţia din toate
aceste peregrinări”, el se găseşte uneori într-o stare jalnică. În sfârşit, este totuşi bine fiindcă a înţeles,
iar metoda apei posedă deci ceva bun. Dar metoda focului este totuşi preferabilă, fiindcă ea vă
smulge din situaţiile pământene

7. şi vă proiectează spre înălţimi: pătrunderi în lumina care vă descoperă instantaneu întreaga

cunoaştere. Când Ii sus a spus: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” el vroia să spună
că trebuie să şti cum să acţionezi cu cele două metode: cea a apei (şarpele) despre care Moise spune
în Facerea că este cel mai inteligent dintre animalele de câmp. şi cea a focului (porumbelul). Iată cele
două căi ale cunoaşterii: şarpele care se târăşte pe pământeste apa care înaintează sinuos; iar
porumbelul care zboară spre cer reprezintă focul ce se înalţă. A cunoaşte porumbelul înseamnă a
cunoaşte focul, Duhul Sfânt: această cunoaştere vă iluminează. Acum, la fel cum apa şi focul sunt
opuse datorită direcţiei lor, ele sunt contrare şi prin natura lor. Fiindcă dacă vreţi să uniţi apa cu focul
ele se distrug. Ele se duşmănesc în aparenţă: apa care produce viaţa poate stinge focul, iar focul care
şi el produce viaţă, poate face ca apa să dispară transformând-o în vapori. Pentru ca ele să poată face
o lucrare împreună, nu trebuie să aruncăm apă peste foc, trebuie să găsim o cale de mijloc, un mod
de a împăca cele două forţe. Cum? Ei bine, puneţi apa într-un recipient şi puneţi recipientul pe foc.
Apa începe să se agite în vas, se umflă, fierbe, protestează şi cere mai mult spaţiu, doreşte să iasă,
împinge pereţii care o încarcerează. Din apă se degajă deci o forţă. Unde se afla această forţă? De
unde vine ea? Chiar de la apă, iar focul este acela care a declanşat-o. Deci, atunci când focul păstrează
o „distanţă respectuoasă” faţă de apă, el nu o

8. ucide, din contră, o slăveşte extrăgându-i toate puterile, care din acel moment pot fi puse la lucru.
În realitate, focul şi apa nu sunt duşmani, ei se iubesc mult... dar separaţi printr-un perete, altfel se
detestă. Focul îi spune apei: „Nu te apropia, mă vei stinge!” şi apa îi răspunde: „Tu vrei să mă
transformi în vapori, pleacă de aici!” Dar dacă îi separăm, îi putem auzi vorbind între ei,
transmiţându-şi cuvinte de iubire. Nu aţi remarcat cât de plăcute sunt aceste conversaţii între apă şi
foc? Faceţi-vă timp uneori să ascultaţi zgomotul apei care fierbe. Câţi inventatori, ingineri, mecanici
nu pun apa la lucru! Ei construiesc maşini în care focul pune în acţiune puterea apei. Da, dar dacă ei
ştiu foarte bine cum să folosească focul şi apa în mod fizic, în bucătăriile sau în uzinele lor, în viaţa lor
personală lucrurile stau altfel, ei nu ştiu să exalte apa cu ajutorul focului, ei le amestecă deseori şi
pierd totul. Este ceea ce observăm de pildă la unele cupluri: bărbatul reprezintă focul, şi femeia apa,
şi cum sunt doi ignoranţi care nu ştiu că trebuie să pună un perete despărţitor(este o imagine) între
ei, iată că soţul se stinge iar femeia se evaporă. Vă întrebaţi: „Dar ce reprezintă acest perete?” înainte
de toate este conştiinţa că sunt împreună nu pentru plăcere, ci pentru a face o lucrare în vederea unui
ideal comun. Numai în aceste condiţii uniunea bărbatului şi a femeii va fi creatoare, altfel, într- un
moment în altul, ei vor ajunge să se distrugă unul pe celălalt. Ei da, nu este de ajuns să observăm şi să
folosim

9. tehnic transformările apei, trebuie să tragem concluzii utile pentru viaţa noastră personală şi mai
ales pentru viaţa noastră spirituală. Noi cunoaştem apa în diferite stări : solidă (gheaţa), lichidă,
gazoasă (vaporii). Şi focul este acela care, prin gradul mai mare sau mai mic de căldură, determină
aceste stări diferite ale apei. Focul care transformă apa în vapori reprezintă în mod simbolic spiritul
care acţionează asupra materiei pentru a o face mai uşoară, mai subtilă, mai pură. De aceea putem
spune că fiinţa umană este comparabilă cu o oală cu apă încălzită la foc, cu diferenţa că în loc de a fi
dedesubt, focul, spiritul este deasupra, dar rezultatul este acelaşi. Dacă există viaţă în oală, aceasta se
datorează spiritului. Iar atunci când omul moare, oala rămâne tot acolo, dar focul dispare, nimic nu
mai mişcă! Cum vedeţi această comparaţie? Excelentă, nu-i aşa?... sau mai degrabă îmbietoare, dacă
tot vorbim despre oale! Focul este simbolul spiritului, al principiului masculin care lucrează asupra
apei, a materiei. Noi posedăm cu toţii acest foc. De aceea putem aplica această lege în noi înşine: să
ne expunem slăbiciunile, defectele, focului soarelui spiritual, pentru ca această materie întunecată,
ordinară, să înceapă să se topească şi să se descompună. Iată un alt exemplu a ceea ce reprezintă
ştiinţa alchimică.

10. Cap. 2 - Secretele combustiei Focul ne destăinuie cel mai mare mister al vieţii: combustia. Fiindcă
viaţa nu reprezintă nimic altceva decât o combustie. Nici o manifestare din univers nu este posibilă
fără arderea unei materii ce produce energie. Şi acest lucru este adevărat şi pentru om: nutriţia,
respiraţia, dar şi sentimentul, gândul sunt fenomene de combustie. Există de altfel în limbajul curent
o expresie foarte semnificativă. Atunci când cineva face excese ce antrenează un mare consum de
energie, spunem că „se osteneşte peste măsură”. Dar cei mai mulţi oameni deşi cunosc şi folosesc
această expresie, nu sunt prea atenţi cum îşi folosesc energiile, şi prin viaţa dezordonată ce o duc nu
se menajează. Ei îşi imaginează că energiile lor sunt inepuizabile şi că ele vor fi înlocuite automat. Ei
bine, nu! Anumite elemente pot fi înlocuite pentru că Inteligenţa Cosmică a construit organismul
uman în aşa fel încât acesta poate repara treptat anumite pierderi, dar dacă omul nu duce o viaţă
cumpătată, pierderile vor fi ireparabile. Acela care duce o existenţă dezordonată, pasională, îşi pierde
energiile cele mai preţioase, şi nu numai că îşi lipseşte de hrană corpurile sale psihice şi spirituale, dar
îşi slăbeşte chiar şi corpul fizic. Pentru a întreţine viaţa, există întotdeauna ceva de ars. Dar ce să arzi ?
Iată problema. Iar focul ne oferă răspunsul. Când vreţi să faceţi un foc, aduceţi lemn „uscat”, cum se
spune: ramuri negre, strâmbe, lipsite de frumuseţe, dar îndată ce

11. acestea ard, câtă splendoare, ce lumină! Datorită focului, aceste ramuri care ar fi putut rămâne
abandonate undeva, inutile, se transformă în lumină, în căldură, în energie. Veţi spune: „Da, este clar,
înţelegem, dar în ce măsură aceste ramuri ne interesează?” Ele vă interesează pentru că, în mod
simbolic, există deopotrivă şi în voi. Fiindcă aţi adunat în sinea voastră o mulţime de crengi uscate şi
negre ce aşteaptă să fie arse... Toate tendinţele egoiste, pasionale, toate manifestările naturii
inferioare sunt ca nişte lemne uscate; puneţi-le atunci pe foc şi ele vor produce căldură şi lumină.
Acesta se numeşte sacrificiu. Da, trebuie să învăţăm să ardem gelozia, furia, senzualitatea: veţi fi
eliberaţi de ele, şi în acelaşi timp inima vă va fi încălzită iar intelectul luminat. Acela care se teme să
sacrifice câte ceva din instinctele, din poftele sale nemăsurate, va rămâne veşnic în întunericul şi frigul
spiritual. Fără sacrificiu nu puteţi avea focul. Să nu vă fie teamă de nimic: dispuneţi de o rezervă
imensă de lemn: natura voastră inferioară care este un arbore uriaş! Datorită ei vă puteţi lumina şi
încălzi timp de secole oferind de lucru tuturor centrilor voştri spirituali. Dar majoritatea oamenilor
preferă să păstreze cu mare grijă, intactă, natura lor inferioară, ei nu vor să fie consumaţi, de aceea ei
rămân răspândiţi ca nişte ramuri moarte care nu au fost încă aprinse. Trebuie să sufere mari încercări,
mari decepţii, mari pierderi, pentru a se hotărî în sfârşit să ardă vechiturile închistate de secole în
sinea lor. Până atunci ezită, tremură să nu le piardă,

12. resimt acest sacrificiu ca pe o privaţiune, o împovărare, o pierdere. Pentru că nu au înţeles nimic.
Bineînţeles, există ceva ce dispare, dar acest ceva trebuie să dispară pentru ca să apară ceva mai bun,
pentru ca lumina şi căldura să apară. Veţi spune: „Da, dar după un anumit timp nu mai rămâne nimic
din copacul care arde”. Poate, dar omul poate arde la nesfârşit. De îndată ce s-a aprins, el poate să nu
se mai stingă. Va exista întotdeauna în el o materie care să ardă. Adevăratul sacrificiu este
transformarea tuturor elementelordeteriorate, îmbătrânite, impure, în lumină şi căldură, adică în
iubire şi în înţelepciune. Iniţiaţii au înţeles acest lucru şi de aceea ei se oferă zilnic îngerului Focului
pentru a fi consumaţi, a fi arşi. Deseori Dumnezeu a fost comparat cu un foc, dar nu ştim mare lucru
despre acest foc, doar că el este de o intensitate imposibil de suportat. Este focul Spiritului Pur: toate
formele se topesc, se spulberă în contact cu el. Toţi aceia care au primit sărutul acestui foc s-au topit
în el într-o aceeaşi flacără. Mulţi spiritualişti au scris cărţi foarte complicate despre experienţele
mistice. În realitate, este foarte simplu. Experienţa misticilor este experienţa focului, a focului sacru
pe care omul îl alimentează în sine aruncându-i zilnic bucăţi din natura sa inferioară, exact cum se
aruncă lemn uscat într-o vatră. Priviţi un foc arzând: toate bucăţile de lemn care până atunci fuseseră
separate, disparate, el le reuneşte în aceeaşi lumină, în

13. aceeaşi căldură, iar acestea sunt obligate să gândească şi să simtă ca el, ca focul. Ce fac planetele
rotindu-se în jurul soarelui? Şi ele se sacrifică, contribuie la alimentarea focului său. Focul soarelui
este locul în care converg toate energiile şi emanaţiile entităţilor care populează universul. Este vatra,
este altarul sacrificiului. Toate entităţile susţin şi menţin focul sacru al soarelui pentru ca întreg
universul să beneficieze de acest sacrificiu; şi ele beneficiază deopotrivă. Evident, ele nu aduc ca şi noi
câteva ramuri negre şi strâmbe! Nu contează acum ce aduc ele. Problema este să alimentăm în noi
focul divin şi nu o putem face decât sacrificându-i acestuia instinctele, poftele noastre nemăsurate şi
toate manifestările naturii noastre inferioare. Ce ne mai învaţă focul? Priviţi: ramurile care sunt
deasupra ard mai repede şi cu mai multă intensitate. S- ar spune că ele se grăbesc fiind fericite să se
transforme în lumină, în scântei. Ramurile de jos ard mai lent, mai domol. Iar acelea care cad alături
de foc, am putea spune că ezită. Ele se întreabă: „Oare trebuie sau nu să ardem?” Ele ezită, pentru că
s-au îndepărtat de foc şi nu este bine să te îndepărtezi. Acela care este departe de foc continuă să
ardă puţin, apoi se stinge. Vedeţi cum chiar şi focul ne prezintă o imagine a vieţii: aceia care se înalţă
strălucesc cu intensitate, aceia care rămân jos stagnează, iar aceia care s-au separat se sting. Misterul
focului este misterul vieţii. În om, focul reprezintă scânteia vieţii ascunsă în inimă. Omul moare

atunci când focul părăseşte inima sa. De aceea, este esenţial să învăţăm cum să protejăm acest foc, în
mod fizic, dar mai ales în mod spiritual. Cap. 3 - Descoperirea apei Apa este fluidul vital al pământului.
Fluviile şi râurile reprezintă arterele şi venele; lacurile, plexurile etc. Ca şi sângele, apa este acel
element atât de preţios şi indispensabil ce aduce viaţa, alimentează toate creaturile: pietrele,
plantele, animalele, oamenii... Chiar şi cristalele au nevoie de apă pentru a se forma: pietrele
preţioase nu există decât datorită câtorva particule de apă fără de care s-ar transforma în praf. Apa
este cea care face ca piatra să fie rezistentă, colorată şi transparentă la lumină. Cât despre vegetaţie, a
cărei rădăcini sunt cufundate în sol, ea constituie corpul eteric al pământului. Da, corpul eteric al
Pământului sunt copacii, iar apa este fluidul ce susţine acest corp. Florile, copacii şi toate plantele
modelează şi însufleţesc pământul cu ajutorul apei. Dacă vrem să intrăm în secretele naturii, trebuie
să încercăm să înţelegem importanţa apei, să medităm asupra semnificaţieiei, a proprietăţilor, a
puterilorsale, a tot ceea ce este ascuns în ea. Toţi oamenii se comportă neglijent cu apa, nu o iau în
consideraţie, nu o apreciază. Veţi spune: „Ba da, o apreciem!” Da, în mod instinctiv, mecanic,
inconştient, dar nu despre aceasta vă vorbesc. Apa trebuie să aibă o valoare în conştiinţa voastră,
pentru

15. a deveni un factor puternic în viaţa voastră psihică, în viaţa voastră afectivă şi mentală. Eu am
constatat cum unii oameni, atunci când privesc un râu, un lac sau marea, rămân la fel de insensibilica
în faţa unui zid. Acea apă nu le spune nimic, este ca şi cum nu ar vedea-o. Ei nu sunt preocupaţi de
apă decât atunci când le lipseşte, şi se întreabă cum vor putea găti, spăla vasele, cum se pot spăla sau
uda grădina... Este extraordinar! Dar să se trezească puţin, să se încânte, să îşi spună cel puţin: „Ce
apă! ce apă!” pentru a arăta că o văd!... Cum să nu fii fermecat, cum să nu tresari de bucurie în faţa
acestei materii atât de clare, a acestei manifestări a principiului feminin, a Mamei Divine care ne
învăluie cu puritatea, cu limpezimea sa? Trebuie să fim orbi! Iar apoi ne imaginăm că vom clarifica
misterele universului! Trebuie în sfârşit să începem să înţelegem ceea ce reprezintă apa în natură şi să
ne hotărâm să lucrăm cu ea pentru transformarea vieţii noastre interioare. Este bine să îţi placă să te
plimbi aproape de cascade şi de râuri, să bei apă de la izvor, să te scalzi în lacuri şi în mare, dar
aceasta nu este o adevărată lucrare şi nu va rezulta nici cea mai mică schimbare în voi atât timp cât nu
veţi şti cum să intraţi în contact real cu apa, cum să îi vorbiţi şi să vă legaţi de ea. Pentru a intra în
contact cu apa, prima condiţie este să te apropii de ea cu respect, ştiind că în ea trăiesc entităţi
frumoase şi pure care nu vor fi binevoitoare cu voi decât dacă aveţi pentru ele consideraţie şi iubire.
De

16. exemplu, dacă doriţi să vă scăldaţi, mai ales într-un lac, fiţi atenţi să nu o faceţi în orice stare.
Cereţi permisiunea entităţilorapei, căci scăldându-vă este ca şi cum aţi scăpa de impurităţile voastre
în locuinţa lor şi trebuie să fiţi conştienţi că aţi putea să le indispuneţi. Fiţi deci foarte atenţi. Cum nu
aveţi poate ocazia să intraţi zilnic în legătură cu apa din natură, vă puteţi exersa acasă. Umpleţi un vas
cu apă: chiar într-o mică cantitate, ea reprezintă toată apa de pe pământ, fiindcă în mod simbolic,
magic, chiar o singură picătură de apă este de ajuns pentru a vă lega de toate fluviile şi oceanele. Vă
concentraţi deci asupra apei din acest vas plin, o salutaţi pentru ca ea să devină şi mai vie şi vibrantă,
îi spuneţi cât o admiraţi şi cât de Inimoasă este, şi că doriţi ca ea să vă dăruiască puritatea şi
transparenţa ei. Apoi puteţi atinge apa, o puteţi face să curgă pe mâinile voastre cu gândul că intraţi
în contact cu corpul ei eteric, că îi absorbiţi vibraţiile, că sunteţi impregnaţi de acestea. Puteţi forma şi
imagini: păstrându-vă mâinile în apă, imaginaţi-vă că vă scăldaţi într-un lac din vârful muntelui, lacul
cel mai pur, mai cristalin, comunicândcu prospeţimea lui, cu puritatea lui... Dacă faceţi acest exerciţiu
cu un sentiment sacru, veţi simţi corpul vostru vibrând în armonie cu întreaga natură, vă veţi simţi
uşuraţi, purificaţi şi chiar creierul vostru va funcţiona mai bine. Câte schimbări apardupă un astfel de
exerciţiu! Dar cu condiţia ca gândul, factorul cel mai puternic, să lucreze. Tot ceea ce Dumnezeu a
creat poate, cu ajutorul

17. gândului vostru, să vă folosească pentru a vă ameliora, a vă purifica, a vă întări şi a deveni mai
inteligenţi. Faceţi deci exerciţii, nu este un lucru infim şi lipsit de importanţă acela de a privi apa într-
un vas de cristal; să o atingeţi cu iubire, să îi simţiţi prospeţimea, unduirea, să îi contemplaţi
transparenţa. Şi fiindcă apa este, dintre cele patru elemente, acela care se amestecă în modul cel mai
profund cu organismul nostru, putem şi atunci când o bem să stabilim deopotrivă contacte cu forţele
pure ale universului, şi să absorbim elementele pe care ea le conţine. Dar evident, pentru aceasta
trebuie să o bem încet, cu înghiţituri mici, cu conştiinţa că absorbim sângele naturii ce potoleşte setea
şi hrăneşte toate creaturile. Este ceva nou pentru voi, nu-i aşa? Fără îndoială, nimeni nu v-a spus
niciodată cum să beţi apa pentru ca ea să vă dea viaţa, puritatea, transparenţa sa?... Ar fi trebuit să vă
fi pierdut cunoştinţa în deşert din cauza setei pentru a înţelege cu adevărat ceea ce reprezintă apa.
Apa este mama vieţii şi ea merită respectul nostru, recunoştinţa şi iubirea noastră. La nunta din
Caana, Iisus a transformat apa în vin, adică în sânge, în viaţă. Beţi apă gândindu-vă că în corpul vostru
şi ea se poate transforma în sânge purtător de viaţă. Meditaţi îndelung asupra acestei idei şi spuneţi
apei: „Tu care hrăneşti toate creaturile, descoperă-mi secretele vieţii veşnice”.

18. Cap. 4 - Apa, civilizaţia Ce reprezintă o civilizaţie? Produsul apei. Da, priviţi unde şi-au instalat
oamenii locuinţele încă de la origini: pe malul apei. Uneori la malul mării, dar cel mai des pe marginea
lacurilor, a râurilor, a fluviilor. De ce? Este simplu. Un izvor ţâşneşte din munte, apa coboară croindu-şi
drum prin mijlocul stâncilor: muşchiul, iarba şi florile încep să crească la trecerea ei. Săpându-şi puţin
câte puţin albia şi cu ajutorul micilor pârâuri ce i se alătură, el devine un râu mărginit de copaci şi o
întreagă lume de peşti, de insecte, de păsări, de mici animale încep să mişune în apele şi pe malurile
sale. În sfârşit, el ajunge în câmpie şi oamenii, atraşi încet-încet de această viaţă pe care o observă,
consideră că există condiţii favorabile pentru ei şi se decid să se instaleze. înţelegeţi acum: este
suficientca apa să curgă şi vegetaţia apare, animalelevin, oamenii sosesc. Imaginaţi-vă că cineva
spune: „Iată, vom instala aici păsări, acolo câţiva pomi fructiferi, dincolo o şcoală etc.”, fără a se gândi
în prealabil la apă, ei bine, păsările nu vor rămâne, pomii se vor usca şi şcoala va trebui închisă.
Evident, această apă despre care vă vorbesc are o semnificaţie simbolică. Această apă reprezintă
iubirea. Apa, viaţa, iubirea sunt acelaşi lucru... planurile sunt diferite, dar realitatea este aceeaşi. Atât
timp cât nu există iubire, apare deşertul, şi nimeni nu doreşte să se instaleze în deşert. Noi străbatem
deşertul, nu ne instalăm aici,

19. continuăm până găsim o picătură de apă, da, o oază. Din păcate, atunci când doresc să
construiască ceva, majoritatea oamenilor nu se gândesc la apă, la iubire, nu cred că iubirea este
necesară, ei se bazează numai pe organizare. În această situaţie, ei stabilesc programe, redactează
statute, construiesc clădiri, instaleze acolo persoane cărora le atribuie funcţii... este minunat, dar
acesta este un deşert! Iar eu vă pot asigura că nu există prea mulţi candidaţi care să dorească să
rămână într-un deşert, oricât de bine ar fi acesta organizat! Nimic nu funcţioneazăatâta vreme cât nu
există viaţa ce reprezintă adevăratul motoral lucrurilor. Dar de îndată ce apare viaţa, iubirea, chiar
dacă nu este nimic organizat, totul se rânduieşte, exact cum vegetaţia, animalele şi oamenii doresc să
se stabilească la marginea unui curs de apă. lată ce am ştiut din totdeauna. De aceea eu nu m-am
ocupat niciodată de organizare. Eu am lăsat apa să curgă şi astfel, încet-încet, Fraternitatea s-a născut
şi s-a dezvoltat. Şi voi, la rândul vostru, lăsaţi mai întâi apa să curgă. Se întâmplă ca unii să mi se
plângă: „Nu ştiu ce mi se întâmplă, mă simt secătuit, mi-am pierdut gustul, toate inspiraţiile m-au
părăsit”. Eu îl privesc şi văd că el chiar nu înţelege de ce se află într-o asemenea stare jalnică. Atunci îi
explic: „Iată, eşti în asemenea stare pentru că ai oprit izvorul. - Care izvor? N-am oprit nimic! - Ba da,
ai oprit izvorul interior, şi cum apa nu mai curge, iarba şi florile s-au uscat, păsările au plecat şi
oamenii nu mai vin să viziteze un loc atât de gol şi trist”. Iarba, florile,

20. păsările, sunt sentimentele, gândurile, emoţiile cu formele lor, cu culorile lor, cu parfumurile lor,
cu cântecele lor. Sub pretextul că ai avut câteva decepţii şi supărări, te închizi, îţi pierzi iubirea,
entuziasmul. Ei bine, nu este inteligent, căci acest lucru nu schimbă nimic din evenimentele care te
supără şi te mai privezi singur de ceva. Deci, un dublu inconvenient! Oricare ar fi inconvenientele,
supărările, lăsaţi izvorul să curgă şi veţi deveni mai bogaţi, da, mai bogaţi în tot felul de prezenţe care
vor veni să înfrumuseţeze viaţa. Dacă sunteţi în deşert, nu vă plângeţi, voi aţi ajuns acolo, nu v-a adus
altcineva: „Dar, veţi spune voi, sunt în această stare din cauza unuia sau altuia care m-a înşelat, m-a
trădat, nu eu sunt acela care...” Ba da, voi gândiţi greşit, nimeni nu vă forţează să fiţi în această stare.
Unii oameni au dorit să vă distrugă, este clar, dar nu sunteţi obligaţi să suportaţi în mod pasiv răutăţile
lor şi să mai adăugaţi la acest inconvenient şi nefericirea de a vă secătui. Vedeţi voi, este un
raţionament prost! Dacă nu redresaţi situaţia, dacă părăsiţi astfel speranţa, iubirea, credinţa, sunteţi
morţi. înainte chiar de a muri, moartea deja s-a instalat. Izvorul vostru nu trebuie să înceteze
niciodată să curgă. „Da, dar se va abuza întotdeauna de mine, mă vor înşela, mă vor jigni”. Ei bine,
este mai bine să fii puţin înşelat şi jignit, acestea constituind nişte pierderi mici, în timp ce, dacă lăsaţi
să sece izvorul din voi, veţi pierde totul. Evident, este de dorit să ştiţi să îl orientaţi, să îl canalizaţi, să
nu îl lăsaţi să curgă la întâmplare, în orice

21. grădină. A-l lăsa să curgă nu înseamnă că vă este interzis să îl protejaţi. Eu nu v-am spus niciodată
că trebuie să distribuiţi bogăţiile inimii şi sufletului vostru oricui, fără nici un discernământ, eu vă
previn numai că atitudinea ce constă în a te închide sub pretextul că ai fost uneori decepţionat de
oameni este foarte prejudiciabilă pentru fericirea voastră. Da, eu vorbesc pentru fericirea voastră, din
păcate voi sunteţi aceia care nu ştiţi ce trebuie să faceţi pentru a fi fericiţi. Atunci, de acum înainte,
meditaţi mai des asupra acestei imagini a apei care curge şi încercaţi să înţelegeţi toate binefacerile
pe care această apă vi le poate aduce. Cap. 5 - Lanţul viu: soare - pământ - apă Apa nu circulă numai
la suprafaţa pământului, ea curge şi sub pământ, alimentând cu emanaţiile sale regnurile mineral,
vegetal şi animal, ca un elixir al vieţii. Dacă apa nu ar circula în străfundurile pământului, nu ar exista
nici pietre, nici plante, nici animale, nici oameni. Veţi spune: „La ce foloseşte atunci energia solară
dacă influenţele subterane sunt acelea care alimentează viaţa?” Este foarte simplu: soarele nu dă
direct energiile sale creaturilor, pământul, Planeta lor, este acela care le primeşte mai întâi şi el le
transmite acestora. Eu v-am spus deseori că Pământul este însufleţit şi prin straturile sale eterice el se
întinde la mii de kilometri deasupra noastră, în spaţiu. Adevărata suprafaţă a Pământului este foarte
îndepărtată de ceea ce noi o definim astfel: aici, noi

22. nu atingem decât scoarţa fizică, materială a planetei. Iar diferitele straturi ale atmosferei terestre
nu aparţin spaţiului cosmic, ci pământului. Atmosfera este pielea planetei noastre, ea este străbătută
de curenţi de energie cosmică veniţi din spaţiu şi care se transformă în contact cu ea. Datorită
diferitelor elemente ce o compun, atmosfera joacă un rol de filtru: ea nu lasă să treacă decât
elementele favorabile vieţii terestre. După ce au străbătut atmosfera, curenţii veniţi din spaţiu sunt
captaţi de vârfurile munţilor care joacă rolul unor antene. Iar în momentul în care zăpada şi gheaţa
încep să se topească, apele care circulă la suprafaţa pământului, ca şi acelea care se afundă sub
pământ şi traversează diferitele straturi ale solului, suntimpregnate de aceşti curenţi. Cât despre
apele de ploaie, şi ele sunt încărcate cu energii venite din îndepărtatele straturi ale atmosferei.
Plantele, animalele şi oamenii se hrănesc deci din energia solară, dar numai după ce aceasta a fost
absorbită, transformată şi redistribuită de planetă. Din acest punct de vedere, pământul este la fel de
important ca şi soarele. Să nu vă închipuiţi că atunci când vă expuneţi la soare primiţi direct razele
sale, fiindcă înainte de a vă atinge, aceste raze au trebuit să traverseze atmosfera pământului, iarvoi
le-aţi pututcapta şi absorbi pentru că atmosfera pământului le-a transformat. De aceea este
important să vă găsiţi mereu în armonie cu pământul, să îl respectaţi, să îl iubiţi. Altminteri, chiar

23. expunându-vă la soare, nu veţi avea prea multe beneficii de la lumina şi căldura sa. Trebuie să
studiem cum funcţionează acest lanţ viu soare - pământ - apă. Cursurile apelor sunt căi de
comunicare ce leagă câmpiile şi văile de vârfurile munţilor, iar aceste înălţimi sunt ca nişte deschideri
care primesc şi absorb forţele cosmice. Munţii sunt transformatori de energie cosmică, iar apele
subterane care îi parcurg se impregnează din această viaţă cu care vor îndestula apoi diferitele regnuri
ale naturii. Anticii, care considerau pământul ca centru al universului, şi nu soarele, nu se înşelau în
totalitate: pentru oameni, pământul este cel mai important, planeta lor, el reprezintă cu
adevăratuniversullor, iar centrul său este centrul acestui univers. Dintr-un anumit punct de vedere se
poate afirma că sistemul geocentric al lui Ptolemeu este la fel de adevărat ca sistemul heliocentric al
lui Copernic! Fiindcă oamenii nu primesc directenergia solară, pământul o primeşte şi le-o transmite.
De altfel, ei se dezvoltă şi evoluează după ritmul pământului. Ei nu pot evolua mai repede decât
planeta lor, căci destinul colectiv al umanităţii este supus evoluţiei pământului. Numai anumite fiinţe
foarte avansate se pot detaşa de ansamblu şi evolua mai repede.

24. Cap. 6 - Lucrarea fierarului Dacă nu reuşim să ne schimbăm forma interioară, este pentru că
rămânem pe pământ, vorbind simbolic. Pe pământ domneşte frigul care încremeneşte formele, iar
pentru a topi din nou aceste forme, trebuie să pătrundem în regiunea focului. Fiindcă realitate
interioară există la fel cum există şi realitatea fizică. Toată lumea ştie că pentru a lucra fierul, fierarul
trebuie să îl pună în foc pentru ca să devină maleabil, ductil. Altminteri, orice are face, oricât l-ar lovi,
nu va reuşi să facă nimic altceva decât să-l sfărâme. Este de altfel ceea ce se întâmplă cu toţi aceia
care încearcă să se transforme fără să se cufunde în focul spiritual: fie că nu ajung la nimic, fie că îşi
forţează atât de mult sistemul nervos încât îl distrug. Aş dori să învăţaţi ceva din această lucrare a
fierarului cu focul, pentru a vă arăta marile secrete iniţiatice pe care ea le conţine. Fierarul pune
metalul în foc şi aşteaptă ca el să se înroşească, apoi să devină incandescent. Putem observa cum, în
mod progresiv, fără să îl distrugă, focul comunică fierului căldura sa, apoi lumina sa. Fierul care era
cenuşiu, tem, rece, devine asemenea focului, arzător, luminos, strălucitor, dobândind proprietăţi noi
prin această transformare. Ei bine, omul este comparabil cu o bucată de fier pe care numai contactul
cu focul, cu focul spiritual, îl poate transforma. La fel cum focul fizic are proprietatea de a face fierul
suficient de maleabil pentru ca fierarul să îi poată da forme noi, tot la fel şi focul ceresc care este
25. iubirea divină poate cufunda omul într-o stare spirituală în care acesta se desparte de vechea sa
formă opacă, lipsite de armonie, pentru a primi una nouă, luminoasă, sclipitoare. Acest adevăr a fost
cunoscut din toate timpurile de către adevăraţii mistici, de adevăraţii Iniţiaţi. Ei au ştiut să găsească
adevăratul foc care se află în suflet şi în spirit; adâncindu-se în el, ei au ajuns la o stare de perfectă
maleabilitate; apoi, printr-o lucrare a gândului, ei au cizelat, au modelat pentru a-şi da o formă nouă.
În sfârşit, metalul a fost înmuiat pentru ca această formă nouă să fie definitiv fixată. Iată încă un alt
detaliu ce trebuie interpretat. Această apă rece în care fierarul cufundă metalul pentru ca noua formă
să devină dură şi rezistentă, sunt greutăţile, încercările. Fiindcă noi ne întărim prin încercări. Nu este
suficient să trăim momente de încântare în rugăciune, în contemplare, în uniunea cu lumea luminii,
trebuie ca aceste stări de conştiinţă să subziste, şi pentru aceasta ele au nevoie să fie supuse
încercărilor vieţii. În limba franceză există expresia: „a căli caracterul”. Iar ceea ce căleşte un caracter
sunt tocmai obstacolele, greutăţile. De aceea să nu vă înşelaţi: nu veţi fi la adăpostde frământări,
numai fiindcă aţi gustat momente sublime de comuniune cu Cerul în care aţi trăit cu impresia că aţi
înţeles totul, că aţi dominat totul. Nu, nu veţi fi cruţaţi, din contră, tocmai datorită acestor frământări
noile forme create în voi se vor solidifica. Pentru a modifica formele fiinţei voastre interioare, trebuie
să încercaţi să vă apropiaţi de regiunea focului,

26. adică de regiunea spiritului, să rămâneţi acolo cât mai mult timp posibil şi, prin meditaţie, prin
rugăciune, să vă modelaţi, să vă Şlefuiţi. Dacă refuzaţi să faceţi această lucrare, suferinţele vor veni să
vă ardă şi să vă topească, până în ziua în care vă veţi hotărî să vă schimbaţi!Fiindcă Inteligenţa
Cosmică nu acceptă ca fiinţa umană să rămână aici, stagnând. Dacă nu lucrează ea însuşi pentru a se
transforma prin focul divin, va trebui să îndure focul suferinţei. De ce aveţi o anumită înclinaţie rea, o
nelinişte, o anumită boală? Pentru că în vieţile trecute nu aţi fost instruiţi şi aţi dus o viaţă
dezordonată; toate aceste greşeli s-au acumulat, s-au solidificat ca nişte tumori, şi acum vă aflaţi în
faţa unei materii care rezistă. Ce este de făcut? Să folosim procedeul invers, făcând să se topească
aceste tumori la focul spiritului şi creând alte forme şi expresii mai pure, mai armonioase. Pentru a ne
transforma, pentru a ne re- modela temperamentul, tendinţele, obiceiurile, chiar şi ereditatea, noi
trebuie să atragem, să chemăm focul celest, să îl implorăm să coboare şi să suflăm, să suflăm fără
încetare asupra sa pentru ca el să ajungă să ne topească; apoi, cu ajutorul gândului, să lucrăm
neobosiţi pentru a crea forme noi în sinea noastră. Iată cum interpretez eu lucrarea fierarului. Eu am
experimentat tot ceea ce vă spun. Am cunoscut acest foc. Poate că nu vă voi vorbi la fel de savantca
mulţi dintre cei care au scris cărţi despre stările de extaz ale misticilor, dar am trăit aceste extaz
mistic, am avut fericirea, privilegiulde a gusta din acest foc şi am

27. înţeles atunci că el poate topi şi schimba vechile forme din noi. De aceea nu trebuie să ne dorim
decât focul celest, să ne gândim la acest foc, să contemplăm acest foc până când va veni să ne
aprindă şi să ne pună în mişcare inima, sufletul, întreaga noastră fiinţă. Să nu vă bazaţi pe explicaţii
sau pe lecturi: ele nu vă vor servi la nimic atât timp cât focul nu va coborî în voi. Aveţi deci încredere
în mine şi hotărâţi-vă să cunoaşteţi puterea focului celest, să îl simţiţi, să îl posedaţi. Pentru aceasta,
concentraţi-vă mult mai profund asupra soarelui, asupra focului care umple universul. încercaţi să îi
înţelegeţi natura, cum ajunge el până la noi pentru a ne mişca profund şi cum ne poate comunica
proprietăţile sale. Trebuie să ajungem să îl absorbim, pentru ca vechileforme deja solidificate din noi
să se topească la căldura sa şi să poată fi remodelate. Cap. 7 - Muntele, mama apei Munţii sunt
comparabili cu mari antene datorită cărora pământul comunică cu cerul. Iar apa este atât de
preţioasă tocmai prin faptul că ea coboară din munţi: ea este impregnată cu fluidele cerului. Acela
care vrea să înţeleagă întreaga bogăţie şi putere ale apei, trebuie să îi cunoască locul de origine:
munţii. Cărţile de geografie vă vor descrie importanţa lor pentru climat, vegetaţie etc. Eu vă voi spune
numai ceea ce reprezintă ei pentru viaţa noastră spirituală.
28. Timp de douăzeci de ani petrecuţi lângă Maestrul Peter Deunov, în Bulgaria, muntele a ocupat în
viaţa mea un loc foarte important. În fiecare vară, Maestrul reunea întreaga Fraternitate în munţii de
la Rila pentru o perioadă de mai multe săptămâni, uneori chiar de două luni, în funcţie de timp. În
restul anului, Maestrul Peter Deunov locuia la Sofia, ca şi mulţi fraţi şi surori, acolo aveam încă
posibilitatea ca la fiecare sfârşitde săptămână să mergem pe muntele Vitoşa care se afla la câţiva
kilometri. Uneori, rămâneam acolo şi câteva zile. Datorită Maestrului, ne întorceam din aceste
călătorii la munte încărcaţi cu toate cadourile cerului, fiindcă el ne învăţa ce atitudine să avem faţă de
natură: râuri, pietre, cascade, lacuri, înălţimi. Din momentul plecării şi până la întoarcere, totul
constituia pentru Maestru o ocazie de a ne instrui. Ne întâlneam mai întâi la Izgrev. înainte de a pleca,
Maestrul se lega de lumea invizibilă, mereu vigilent şi atent, şi atunci când ridica piciorul pentru a face
primul pas, părea că dă semnalul de plecare într-o aventură extraordinară. El ne explica importanţa
stării interioare pe care trebuie să o avem când facem primul pas, cu intenţia cu care îl facem. Fiindcă
totul depinde de momentul şi de modul în care plecăm. Maestrul pornea foarte încet, privind cu
precauţie la dreapta şi la stânga. Apoi, pe măsură ce înainta, el accelera şi trebuia aproape să fugim în
spatele Iui. Cu toate acestea, el nu făcea paşi mai mari decât noi, dar ne era greu să îl urmăm. Şi nu
gâfâia niciodată. Cu câtă graţie, cu ce supleţe şi cu ce

29. demnitate se deplasa! Capul său, înfăţişarea, privirea, gesturile sale, totul era remarcabil la el, dar
mai ales mersul. Iar în timpul mersului ne explica cum să păşim, cum să respirăm, cum să ne reglăm
mişcările pentru a ne conserva energiile. Pentru a merge trebuie să intri într-un anumit ritm care face
ca, pe măsură ce înaintezi, forţele să crească, încâtchiar şi atunci când eşti obositla plecare să te poţi
simţi bine la sosire. Maestrul ne atrăgea atenţia asupra celor mai mici detalii; totul era important
pentru el. Ducându-ne în munţi, scopul său era bineînţeles să ne înveţe cum să ne legăm cu entităţile
celeste prin cântec, prin meditaţie, prin rugăciune; dar el se gândea că o vom face mai bine dacă vom
şti cum să ne pregătim rucsacul şi întreg echipamentul, cum să mergem, să respirăm, să facem
popasuri pentru a mânca, a bea, a ne odihni şi chiar să ne spălăm picioarele după o lungă ascensiune.
Sunteţi miraţi? Vă gândiţi că nu este demn de un Maestru să îi înveţe toate aceste lucruri pe discipolii
săi, şi mai ales cum să îşi spele picioarele. Ei bine, vă înşelaţi. Nu numai că este important să vă spălaţi
picioarele, dar trebuie să Ştiţi şi cum să o faceţi. Pentru că, mai întâi de toate, prin picioare noi
suntem în permanenţă în contact cu solul de unde ele captează influenţele şi curenţii, şi trebuie deci
să le pregătim pentru a fi bune receptoare. Apoi, picioarele noastre sunt în legătură cu întreg
organismul, şi îndeosebi cu sistemul nervos: plexul solar şi creierul. Capul şi picioarele sunt cei doi poli
ai corpului nostru: prin cap atingem cerul şi prin picioare atingem

30. pământul. Pentru a stabili o bună comunicare între cap şi picioare, trebuie să facem o lucrare cu
ele, să le atingem conştient şi cu iubire, să le vorbim, pentru ca şi ele să participe la activitatea noastră
spirituală. Vedeţi, totul are importanţă pentru că totul trebuie să contribuie la evoluţia noastră. Este
păcat că aici nu avem aceleaşi condiţii ca în Bulgaria pentru a face excursii în munţi. Asistăm la
răsăritul soarelui, facem exerciţii de gimnastică şi respiraţie şi aceasta înseamnă deja ceva, dar toate
acestea nu înlocuiesc o drumeţie la munte. Efortul cerut de ascensiunea montană şi relaxarea care îi
urmează, de îndată ce am ajuns la ţintă, eliberează organismul de multe toxine şi ne simţim
regeneraţi. Unii vor spune că merg la munte, da, dar cu maşina. Ajunşi la o anumita înălţime, coboară,
fac câţiva paşi, privesc peisajul şi respiră puţin. Ei bine, în realitate maşina este cea care urcă şi nu ei
înşişi, şi poate că maşina este aceea care va profita cel mai mult! Mersul la munte poate fi cu adevărat
binefăcător numai dacă vă străduiţi să vă mişcaţi, să vă căţăraţi. Dar efortul fizic nu este de ajuns.
Muntele reprezintă o întreagă lume de explorat, de înţeles, nu numai pentru că multe din aspecte lui
rămân încă necunoscute majorităţii oamenilor, ci pentru că ele au corespondenţe cu viaţa interioară.
Munţii sunt aceia care fac legătura între pământ şi cer. O mare înţelepciune a supravegheat formarea
şi a hotărât amplasarea lor care nu este niciodată
31. întâmplătoare. Fiecăruia dintre ei îi este atribuită o funcţie determinată, de aceea ei diferă ca
formă, mărime, înălţime. Vârfurile lor se orientează ca nişte antene destinate să emită sau să capteze
unde de frecvenţe diferite, creând fiecare condiţiile favorabile pentru o activitate specifică. înălţimile
din Himalaya, din Alpi sau Pirinei nu exercită toate aceleaşi influenţe, trebuie să înţelegi cu care să
lucrezi pentru a obţine rezultatele dorite. Munţii sunt locuiţi de entităţi foarte luminoase, foarte
puternice, atrase de condiţiile excepţionale de puritate ce există pe înălţimi. Mergem pe înălţimile
munţilor ca să intrăm în contact cu aceste entităţi. Dar acest lucru necesită o adevărată ştiinţă, şi
această ştiinţă nu li se revelă decâtacelora care s-au angajatdin toată inima, din tot sufletul pe calea
luminii. Foarte puţine persoane ştiu să profite de condiţiile favorabile pe care le oferă muntele pentru
evoluţia lor spirituală. Ele merg acolo pentru a se amuza, a face zgomot, fără nici un respect faţă de
entităţile care locuiesc în aceste regiuni. Iar muntele, care este inteligent, se închide faţă de ei. Există
riscul ca la un momentdat aceste entităţi să părăsească munţii într-atât sunt de stânjenite de aceste
animale care murdăresc totul: oamenii! Aveam aproape douăzeci de ani când am făcut într- una din
zile o experienţă care m-a marcat profund. Se întâmpla la Rila unde am însoţit o soră în vârstă până
într-un loc situat mai sus de tabăra noastră. Acolo domnea o linişte sacră, se putea spune că nici un
picior

32. nu atinsese vreodată acele locuri. Am meditat, ne-am rugat şi am vorbit despre învăţământul
Maestrului. Apoi, m-am îndepărtatpentru a continua să meditez singur. Ce s-a întâmplat atunci? Locul
în care m-am aşezat era foarte frumos, dar nu mai frumos decât cele din jur. Mai întâi, am crezut că
am halucinaţii... Totul se însufleţise: pietrele, iarba, pomii deveniseră vii, luminoşi, ca şi cum ar fi fost
vrăjiţi. Trăiam o stare de încântare, şi nu mă mai puteam desprinde de acel spectacol. Fenomenul a
durat mult timp, şi acolo am înţeles neştiinţa în care ne aflăm în ceea ce priveşte cu adevărat natura.
În spatele aparenţelor ea ascunde adevăruri pe care oamenii nici nu le bănuiesc. Din cauza atitudinii
lor grosolane, prosteşti, zgomotoase, întreaga viaţă subtilă a naturii le rămâne acestora necunoscută,
străină. Discipolul trebuie să urce pe munte pentru a comunica cu Cerul. El trebuie să o facă nu numai
în mod fizic, ci şi spiritual, şi să mediteze îndelung pentru a înţelege ceea ce reprezintă muntele în el,
în viaţa sa interioară. Este foarte bine să te caţeri la trei mii, la patru mii de metri, să bei din apa
torentelor, să te scalzi în lacuri, dar nu este de ajuns, trebuie ca aceste fapte să aibă o prelungire în
viaţa interioară. Chiar şi limbajul curent foloseşte imaginea muntelui pentru a traduce diferite
rezultate pozitive în planul material. Când se spune despre cineva că „urcă o pantă”, înseamnă că
scapă de greutăţi: afacerile lui se aranjează, sănătatea i se îmbunătăţeşte, îşi regăseşte curajul. Despre
acela care a reuşit foarte bine se spune că a „ajuns

33. în Punctul culminant”, iar când un personaj devine foarte important, se spune că este o
„somitate’. Cu atât mai mult această imagine a vârfului îşi are locul ei în viaţa spirituală. Văile,
izvoarele, prăpăstiile, cascadele, lacurile, zăpada, totul este încărcat de semnificaţii simbolice şi
corespunde unor realităţii ale vieţii interioare. Acela care meditează asupra unui adevăr filosofic,
mistic, face în interior o ascensiune a unui munte înalt, fiindcă acel adevărîl pune în comunicare cu
cerul, iar apa care începe să curgă în sinea sa îl spală şi îl însufleţeşte. A tinde spre înălţimi înseamnă
să ai un înalt ideal, să hrăneşti în tine gândurile şi sentimentele cele mai nobile. A cădea în prăpastie
înseamnă să te laşi purtat de instinctele cele mai abjecte, mai mizerabile, de care suntem puţin câte
puţin înghiţiţi. Dar înălţimile şi prăpăstiile sunt într-o strânsă legătură: prăpăstiile sunt cu atât mai
profunde cu cât înălţimile sunt mai mari. Iată încă un adevăr asupra căruia trebuie să meditaţi. În
anumite tradiţii, universul este reprezentat ca un munte în vârful căruia îşi are lăcaşul Divinitatea, loc
inaccesibil şi intangibil. Grecii îşi aşezau zeii pe vârful muntelui Olimp. Moise a vorbit cu Dumnezeu pe
Muntele Sinai... Iniţiaţii s-au folositîntotdeauna de acest simbol al înălţimii, chiar şi în ţinuturile în
care nu exista vreun munte. Cucerirea înălţimii este acţiunea cea mai importantă, mai plină de
semnificaţie pe care fiinţa umană o poate întreprinde. Aceasta înseamnă că ea este conştientă că
34. puterile, virtuţile adunate în ea de Creator o pot duce dincolo de toate realizările terestre. În
Cabală, Arborele Sefirotic poate fi identificatcu un munte al cărui vârf este sefirotul Kether:
atotputernicia, omniscienţa, iubirea divină. Pentru a ajunge la acest vârf, sunt necesare mari calităţi:
tenacitatea, voinţa, statornicia, inteligenţa, îndrăzneala, şi mai ales o dorinţă irezistibilă de lumină şi
puritate care sunt reprezentate de ceilalţi sefiroţi. Înainte de a i se da Iniţierea unui discipol, Maestrul
trebuie să aştepte ca el să ajungă toarte sus, numai acolo îi poate lua legătura de la ochi. Acum, când
a atins punctul de unde poate sesiza arhitectura universului, ordinea lumii, el este pregătit să
primească Iniţierea. Fiindcă aceasta este Iniţierea, revelaţia pe care omul o primeşte pe vârful unui
munte înalt. Este deci foarte important să înţelegem rolul pe care muntele îl poate juca în evoluţia
noastră şi care este locul său în exerciţiile noastre spirituale. Atunci când vă aflaţi în faţa unei înălţimi,
chiar dacă aceasta se află la o foarte mare distanţă, concentraţi-vă întinzând mâna spre ea, salutaţi
entităţile care o locuiesc, cereţi-le ajutorul şi trimiteţi-le în schimb contribuţia voastră la lucrarea lor.
Aşa veţi învăţa să creaţi legături cu vârfurile cele mai înalte ale munţilorşi veţi primi de la ele forţă şi
inspiraţie. Amintiţi-vă şi că munţii sunt condensatori de energie de unde o puteţi extrage pentru a
trimite ajutor familiei voastre, prietenilor voştri şi întregii lumi. Obişnuiţi-vă să priviţi muntele cu un
sentiment sacru. înălţimile reprezintă corpul cauzal al ţărilor în care

35. aceştia se află sau care le sunt aproape. De exemplu, Mont Blanc este corpul cauzal al Franţei,
Italiei şi Elveţiei; Everestul este cel al Indiei şi Tibetului, iar Musala, cel al ţărilor balcanice. Condiţiile
fizice şi spirituale care domnesc pe înălţimi le fac potrivite pentru anumite lucrări. Acolo trebuie să
urcăm pentru a ne formula dorinţele şi proiectele cele mai dragi. Discipolul ştie că urcând conştient
înălţimile, se apropie de propriul său corp cauzal, ceea ce uşurează lucrarea gândului care devine mai
activ. Poate că ştiam deja intuitiv aceste lucruri, fiindcă încă de la primele ascensiuni pe vârful
muntelui Musala, aveam atunci şaptesprezece- optsprezece ani, mă gândeam la Franţa, îmi imaginam
că într-o zi voi merge în Franţa aducând învăţământul Maestrului. Şi iată că, aceasta s-a îndeplinit
după o vreme, destinul m-a adus în Franţa. Dar eu v-am atins sufletele de pe vârfurile Rilei, cu mult
timp înainte de a ajunge aici. Dacă nu aveţi posibilitatea să mergeţi la munte, exersaţi-vă să îl vizitaţi şi
să faceţi ascensiuni prin intermediul gândului. Imaginaţi- vă că treceţi pe lângă cascade, că mergeţi
de-a lungul torentelor, că traversaţi păşunile... Vă bucuraţi la vederea florilor de colţ, a
rododendronilor agăţaţi de stânci, contemplaţi lacurile cristaline, zăpada care străluceşte la soare... În
sfârşit, ajungeţi în vârf: salutaţi entităţile puternice care îl locuiesc fiind conştienţi că intraţi în casa lor
şi că trebuie să le arătaţi respect. Apoi, în aerul curat şi albastrul cerului, respiraţi profund şi lansaţi-vă
în spaţiu...

36. Concentraţi-vă când asupra unei înălţimi, când asupra alteia, numai aşa pregătiţi condiţiile pentru
a intra în contact cu cele mai mari spirite care au coborât pe pământ. Fiindcă există o legătură între
înălţimile munţilor şi toate fiinţele de elită venite de-a lungul epocilor să aducă lumină oamenilor. Prin
intermediul înălţimilor Putem intra în comunicare cu ele. Şi chiar înainte de a adormi, gândiţi-vă la
munte, la păduri, la lacuri, la înălţimi, dar şi la grotele profunde şi la locuitorii lorpentru a păstra
întotdeauna cu ele legături de prietenie. Munţii nu sunt numai o aglomerare de pământ şi pietre, ei
sunt şi receptacolele unor imense comori: aur, argint, cristale, pietre preţioase, asupra cărora
veghează şi lucrează entităţi puternice. Eu nu vă spun aceste lucruri ca să le luaţi ca atare şi să mergeţi
să săpaţi în munte pentru a găsi aceste comori. Mă gândesc că veţi înţelege că trebuie să vă ataşaţi de
latura simbolică a munţilor şi că veţi şti să îi urcaţi şi să îi săpaţi în voi înşivă. Vedeţi acum de unde vin
bogăţia apei: înălţimile munţilor captează energiile celeste pe care le comunică pământului, iar
pământul la rândul lui impregnează apa ce se află ascunsă în profunzimile lui. Apei îi plac mult
înălţimile munţilor, ea încearcă să le viziteze, iar munţii o retrimit în văi. Datorită iubirii apei pentru
munte noi comunicăm cu înălţimile, iar când bem această apă sau ne scăldăm în ea, putem absorbi
puterea care i-a fost dată la izvor.

37. Cap. 8 - De la apa fizică la apa spirituală Cei mai mulţi oameni se spală zilnic, pe mâini, pe faţă sau
pe întregul corp, spălatul fiind considerat pe bună dreptate un gest ce face parte din comportamentul
fiinţelor civilizate. Dar cum se spală? Aceasta este o altă problemă. Copiii sunt învăţaţi să se spele din
motive de igienă, pentru a fi curaţi, pentru a nu fi impregnaţi de mirosuri urâte care îi incomodează
pe vecini, atâta tot. Ei bine, nu este suficient, fiindcă putem fi spălaţi şi curaţi din punct de vedere
fizic, dar Putem rămâne în interior la fel de murdari ca şi cum nu am fi făcut niciodată vreo baie. Omul
nu posedă numai un corp fizic, dar şi corpuri subtile (eteric, astral, mental) pe care trebuie să le
supravegheze în aceeaşi măsură Pentru a le curăţa de toate murdăriile acumulate, impurităţile
produse de senzaţii, de dorinţe, de sentimente, de gândurile de natură inferioară pe care le primeşte
şi hrăneşte zilnic în el. Dacă apa ne spală în planul fizic, înseamnă că ea are proprietatea de a duce cu
sine şi a absorbi impurităţile. În planul spiritual, ea posedă exact aceleaşi proprietăţi. Toate religiile au
preconizat purificarea prin apă: abluţiunile, băile rituale... Aceste practici sunt fondate pe o
cunoaştere milenară privindputerile apei. Veţi spune că aspectele vieţii actuale nu se pretează la
acest gen de practică. Ba da, fiindcă de dimineaţă de la trezire, până seara când vă pregătiţi de
culcare, aveţi mai multe ocazii de a folosi apa pentru a vă spăla şi puteţi profita de aceste ocazii
pentru a face o lucrare psihică şi spirituală.

38. Apa pe care o cunoaştem şi de care ne folosim zilnic nu este decât materializarea acestui fluid
cosmic care umple spaţiul, şi cu ajutorul gândului putem intra în contact cu acest fluid deoarece în el
se scaldă toate creaturile. Prima condiţie pentru această lucrare de purificare este deci de a ne spăla
cu conştiinţa că prin intermediul apei atingem un elementde natură spirituală. Această conştiinţă va
începe prin a vă modifica gesturile. Câţi oameni nu vedem spălându-se cu gesturi bruşte şi
dezordonate, pentru că ei cred că acest lucru îi va ajuta să se trezească, să fie în formă şi bine dispuşi.
Acestlucru îi va trezi, bineînţeles, dar aceste mişcări grăbite au un efect nociv, mai ales pentru faţă, a
cărei armonie corespunde unei organizări foarte subtile de linii de forţe determinate. Chipul
omuluieste o reflectare a chipului lui Dumnezeu şi acela care îşi spală faţa cu bruscheţe şi fără nici o
atenţie, tulbură trăsăturile imaginii divine. Spălaţi-vă deci cu gesturi măsurate, armonioase, pentru ca
şi gândul să se elibereze şi să îşi facă lucrarea. Concentraţi-vă asupra apei, asupra prospeţimii ei, a
limpezimii, a purităţii ei, şi veţi simţi imediat că ea va atinge în voi regiuni necunoscute pentru a
provoca acolo transformări. Nu numai că veţi fi uşuraţi, purificaţi, dar inima voastră, intelectul vostru
vor fi hrănite de elemente noi mult mai subtile şi mai însufleţite; deoarece apa inferioară, apa fizică,
conţine toate elementele şi forţele apei spirituale, trebuie numai să învăţaţi să le treziţi şi să le primiţi.

39. Iniţiaţii au metode pentru a spori virtuţile apei: ei aruncă un pumn de sare, aprind nişte lumânări
făcând să ardă tămâia şi spun formule. Dar cel mai important este să fii mai întâi conştient că apa este
vie şi locuită de entităţi foarte pure. De aceea, fie că se întâmplă în camera voastră de baie sau în
natură, înainte de a Intra în contact cu apa, va trebui să o salutaţi cu mult respect şi iubire şi să cereţi
îngerului apei să vă ajute în lucrarea voastră. Pentru a vă purifica, nu este necesar să faceţi ceremonii
lungi şi complicate. Avem de mai multe ori ocazia zilnic să folosim apa pentru a ne spăla. Faceţi acest
lucru fără a uita vreodată că apa fizică nu reprezintă decât un mod de a intra în contact cu apa
spirituală care este adevărata apă.. Bineînţeles, spălatul face parte din activităţile cele mai obişnuite
ale vieţii zilnice, dar nu trebuie să îl subestimăm. Ca şi a mânca, a dormi, a respira, a te spăla trebuie
să fie un act sacru ce poate elibera sufletul. Nu este de ajuns să curăţăm puţin corpul fizic, în timp ce
toate corpurile subtile continuă să se asfixieze sub straturi groase de impurităţi: nu, trebuie să
învăţăm să deschidem porii sufletului nostru pentru a absorbi toate bogăţiile oferite de către apă. Să
mergem acum mai departe. Ce reprezintă supărarea, tristeţea, descurajarea? Impurităţi pe care le- aţi
lăsat să pătrundă în voi şi care vă tulbură organismul psihic, tot aşa cum o otravă sau alte elemente
toxice vă tulbură organismul fizic. Datorită apei, veţi putea remedia aceste stări. Priviţi apa curgând,
ascultaţi-o cum curge: fie că este vorba despre un izvor, un râu, o cascadă, apa

40. care curge eliberează plexul solar luând cu ea elementele întunecate care îl tulburau. Fiindcă apa
care curge este imaginea reînnoirii continue a vieţii, şi suntem influenţaţi privind-o. Evident, în oraş, în
viaţa zilnică, nu este uşor să întâlneşti izvoare şi cascade, dar atunci, deschideţi un robinet! Este mai
puţin poetic, dar acest lucru poate fi la fel de eficient. Important este să vă concentraţi asupra apei
care curge. Puteţi de asemenea să vă cufundaţi mâinile în apă. Toate influenţele intră şi ies prin
intermediul mâinilor, cele bune ca şi cele rele, căci mâinile şi mai ales extremităţile degetelor sunt ca
nişte antene care captează unde şi le retrimit. Deci, cufundaţi- vă mâinile într-un vas cu apă sau mai
bine lăsaţi să curgă peste ele apa de la robinet, gândindu-vă că ea vă străbate cu puritatea ei, cu
prospeţimea ei şi vă ia stările negative. Şi cum cea mai importantă este activitatea gândului, puteţi
face această experienţă, chiar dacă nu aveţi apă. Oricare ar fi circumstanţele vieţii, se poate face
mereu ceva; esenţial este să nu rămâneţi inactivi, să nu suferiţi. Şi dacă vi se întâmplă câteodată să fiţi
asaltaţi de impresii penibile de care doriţi să scăpaţi şi nu aveţi posibilitatea să atingeţi sau să vedeţi
apa, închideţi ochii şi lăsaţi- vă imaginaţia să lucreze. În acel moment, sunteţi liberi să faceţi un duş
sau o baie, sau să vă cufundaţi într-un fluviu, într-un lac sau într-un ocean: miliarde de picături de apă
se vor scurge pe voi... înotaţi, vă lăsaţi purtaţi de un curent sau legănaţi de valuri... vă cufundaţi
pentru a vă pierde în imensitate... Rămâneţi acolo în acele imagini minunate, cât mai mult timp
posibil: veţi simţi încet-încet

41. o transparenţă, o uşurare, ca şi cum aţi fi fost străbătuţi cu adevărat de valuri purificatoare şi
însufleţitoare. Cum se face că oamenii care recunosc puterile apei în planul fizic, nu au nici cea mai
mică idee despre puterile pe care ea le posedă în planul spiritual? Priviţi: pentru a reanima pe cineva
care leşină, îl stropim cu apă şi nu ne gândim că apa spirituală poate reda şi ea viaţa. Exerciţiile,
metodele pe care vi le dau trebuie să vă ducă la descoperirea apei interioare. V-am spus-o şi v-o
repet: apa fizică nu este decât o reflectare datorită căreia noi ne putem lega de adevărata apă. Iar
această apă adevărată se află în noi, trebuie numai să descoperim izvoarele apei vii care curg în
profunzimile fiinţei noastre. Desigur, e o cale lungă, dificilă, dar perseveraţi şi veţi înţelege într-o zi că
despre această apă spirituală vorbea Ii sus atunci când spunea: „Râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui...” Cap. 9 - Alimentaţi flacăra din voi înşivă O flacără este atât de slabă încât este
suficient un suflu pentru a o stinge. Dar dacă o hrăniţi, ea poate deveni o adevărată văpaie şi aceleaşi
sufluri care o ameninţau, din contră, o vor întări într-atât încât nimic nu îi va mai putea rezista. De ce
din acelaşi motiv, vântul, poate produce efecte contrarii? Foarte simplu: pentru că nu reacţionăm în
acelaşi fel la aceleaşi cauze, dacă suntem puternici sau dacă suntem slabi.

42. Flacăra este un simbol al spiritului şi dacă o neglijaţi, dacă nu o alimentaţi, la cea mai mică
dificultate, la cea mai mică opoziţie, ea se va stinge. întâlnim mulţi asemenea oameni, în care spiritul
este deja mort. Ah! Bineînţeles, ei vor continua să meargă în dreapta şi în stânga, să se amuze, să
meşterească, să se hârjonească, dar spiritul lor este aproape stins şi de îndată ce întâlnesc obstacole,
ei se descurajează, capitulează şi sunt distruşi. Dimpotrivă, alţii au ştiut să îşi întărească spiritul prin
rugăciune, prin meditaţie, prin contemplare şi nu numai că obstacolele nu îi opresc dar ele îi
însufleţesc şi îi împing să înainteze şi cu mai multă ardoare, să învingă toate opoziţiile. Deci, aceleaşi
greutăţi care îi zdrobesc pe cei slabi, îi întăresc pe cei care sunt cu adevărat însufleţiţi de spirit. Dar nu
trebuie să contăm pe spirit şi să ne lăsăm în voia soartei spunând: „Ah! El este puternic, bine înarmat,
va sări în ajutorul meu la greu”. Nu, el este puternic, bine înarmat doar dacă voi îl hrăniţi continuu.
Aveţi cu toţi o flacără în voi şi oricât de slabă ar fi ea, stă în puterea voastră să o alimentaţi pentru ca
ea să devină o imensă vâlvătaie. Dar începeţi prin a fi prudenţi, nu vă expuneţi unor curenţi ce pot
nimici în voi credinţa, iubirea, speranţa. Nu frecventaţi pe oricine, nu citiţi orice, nu mergeţi la orice
fel de spectacol; căutaţi hrana afectivă, intelectuală şi spirituală care să vă întărească interior. Când
veţi fi cu adevărat puternici, veţi putea înfrunta orice şi aceleaşi condiţii sau întâlniri care înainte v-ar
fi distrus, acum, din contră, vor spori în voi lumina şi liniştea. Când flacăra lumânării a găsit suficientă
hrană

43. pentru a deveni o vâlvătaie, vântul nu o mai stinge, dimpotrivă, el nu face altceva decât să o aţâţe.
În acel moment veţi putea chiar aprinde alte flăcări pentru ca focul divin să cuprindă întreaga lume.
Ca în bisericile ortodoxe, la slujba de înviere, când fiecare aprinde câte o lumânare de la flacăra celui
de lângă el. Aceste lumânări se aprind una după alta, am spune că focul călătoreşte... până în
momentul în care biserica este plină de o mulţime de mici flăcări! în acelaşi fel, acela care a reuşit să
îşi aprindă lumânarea, spiritul său, la fel ca şi lampa sa, sufletul său, la flacăra celestă, el poate
aprinde şi alte spirite şi alte suflete din jurul lui. Bineînţeles, poate trece mult timp, sunt uneori
necesari ani pentru a reuşi deoarece în interior el lasă să sufle vântul prea tare sau să plouă prea
mult, dar într-o bună zi în fine reuşeşte, lumânarea se aprinde şi el începe să degajă puţină lumină.
Atunci vecinul spune: „Ah! Iată cu ce să ne luminăm!” Şi la rândul lui îşi aprinde lumânarea. Apoi,
urmează un al doilea, şi un al treilea... şi continuând astfel, poate într-o zi întreaga lume se va umple
cu lumânări aprinse. Deci, acum, toţi aceia care au lumânarea aprinsă să încerce cel puţin să le
aprindă pe cele ale părinţilor lor, ale prietenilor lor, ale copiilor lor. De ce să păstreze lumina numai
pentru ei înşişi? Nu aşa va veni pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. Aici, voi învăţaţi să aprindeţi
lumânarea voastră, dar şi pe cele ale altora, iar pentru aceasta trebuie să învăţaţi să întreţineţi flacăra
voastră.

44. Şi dacă într-o zi, din nefericire, lumânarea voastră se stinge, o puteţi reaprinde de la cea care
străluceşte deja datorită vouă. De câte ori nu am văzut acest lucru! Bărbaţi şi femei convinşi că au
reuşitsă îşi împărtăşească convingerile lor altora, s-au simţit într-o zi obosiţi, dezamăgiţi. Dar cum erau
angajaţi în mişcarea pe care ei înşişi au declanşat-o, ei nu puteau renunţa dintr-odată, ei erau
antrenaţi şi trebuiau să continue. Da, chiar dacă lumânarea se stinge, atât timp cât rămâne în circuit,
ea poate fi reaprinsă. Este de altfel ceea ce vedem că se întâmplă uneori cu membrii a două generaţii
care se succed. Adulţii predică curajul, abnegaţia, lupta pentru un ideal minunat, dar cum ei nu au
ştiut să-şi conserve elanul, au tendinţa să se lase pe tânjală. Dar iată că tânăra generaţie, care a luat în
serios lecţiile, începe să crească şi ajunge la vârsta responsabilităţii; atunci, ea pune în mişcare vechea
generaţie, o antrenează, îi reaprinde credinţa, îi redă gustul luptei pentru bine. Vedeţi până unde
poate ajunge această chestiune!De aceea, atât cât puteţi, încercaţi să aprindeţi lumânarea altora cu
flacăra voastră, insuflaţi-le iubirea, credinţa. Astfel, focul continuă să ardă mereu şi chiar dacă într-o zi
propria voastră flacără se va stinge, alte flăcări pe care le-aţi aprins vor veni în ajutorul vostru.

45. Cap. 10 - Focul, factor de creaţie Focul reprezintă limita dintre planul fizic şi planul eteric. De
aceea el este considerat de către toţi Iniţiaţii ca mijlocul cel mai puternic pentru a intra în comunicare
cu lumea spirituală. Dacă înainte de a începe o anumită lucrare, Iniţiaţii au obiceiul de a aprinde o
lumânare, este pentru că ei ştiu că focul îi va introduce în regiunile subtile în care gândurile, vocile lor
vor fi auzite şi vor găsi condiţiileîmplinirii. Toţi magii adevăraţi au legături foarte puternice cu focul. Şi
cu toate că religiile au pierdut din ce în ce mai mult sensul acestor practici iniţiatice, în biserici se
menţine în continuare tradiţia de a aprinde lumânări sau candele, ca şi cum s-ar conserva inconştient
această ştiinţă străveche în care prezenţa focului este o garanţie a împlinirii. Fiindcă posed această
cunoaştere, de fiecare dată când facem o ceremonie a tocului, eu vă cer să scrieţi fiecare pe o foaie
de hârtie dorinţe, cele mai bune pentru evoluţia voastră, pentru binele prietenilor voştri şi al întregii
lumi pentru a le încredinţa îngerului Focului. Focul este mesagerul invizibilului şi de îndată ce foile de
hârtie vor fi arse, entităţile din înalt vor începe să ia cunoştinţă de conţinutul lor, să le studieze pentru
a vedea cum pot să le împlinească. Entităţile celeste s-au obişnuit să primească cereri atât de
prozaice! Unul doreşte bani, altul succes, altul un soţ sau o soţie... şi când ele văd venind toate
acestea îşi spun: „Oh la, la, toată această hârţogărie!” şi sunt plictisite. Dar când găsesc câteva
46. cereri cu dorinţa de perfecţionare, de a-l servi pe Dumnezeu, de a lucra pentru realizarea
împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ele şi le arată una alteia şi toate se apleacă pentru a citi aceste
cereri atât de rare şi a le îndeplini. Bineînţeles, nu trebuie să vă aşteptaţi ca aceste cereri să se
realizeze de la o zi la alta. Dar dacă sunteţi răbdători, dacă veţi continua să faceţi eforturi, să lucraţi
mereu în sensul dorinţelor pe care le-aţi exprimat, le veţi vedea realizate într-o zi, fiindcă acolo unde
participă focul, există întotdeauna rezultate. Când ne adunăm în jurul focului, el se află în centrul
cercului pe care noi îl formăm şi spre acest centru simbolic de lumină, de căldură şi de viaţă trebuie să
ne îndreptăm gândurile şi rugăciunile noastre. Noi ne întâlnim în foc: sufletul nostru, gândurile
noastre se întâlnesc în foc, totul tinde spre foc dar cu condiţia ca toţi să devenim conştienţi că
înţelegem importanţa unei asemenea reuniuni, a unei asemenea ceremonii. Suntem acum reuniţi în
jurul focului pentru a da „trup” unei idei divine, înconjurând-o cu iubirea noastră, furnizându-i
elementele materializării sale: trebuie să facem totul pentru ca prietenii noştri din lumea invizibilă să
găsească această materie din belşug şi să poată cu ajutorul ei să învăluie copilul care trebuie să se
nască: împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, când ştiţi că veţi asista seara la o ceremonie a focului
încercaţi să nu vă risipiţi în activităţi care vă vor face să vă pierdeţi magnetismul. Păstraţi-vă
magnetismul pentru foc. Când trebuie să vorbiţi focului, să vă înţelegeţi

47. cu el, veţi avea nevoie de toată energia voastră. Este important ca o colectivitate să înveţe să se
concentreze asupra aceleiaşi idei luminoase. Atunci, şi numai atunci, o ceremonie a focului devine
eficientă. Unitatea pe care o formăm atrage mulţi prieteni invizibili. De aceea când veniţi în jurul
focului, uitaţi vechile voastre poveşti, insatisfacţiile, animozităţile voastre. încercaţi să menţineţi în voi
o armonie perfectă, pentru că întreaga voastră stare se reflectă în foc şi pe măsură ce arde, el trimite
tot ceea ce a primit, gândurile şi sentimentele voastre se vor întoarce spre voi. Atunci, atenţie dacă
ele nu sunt armonioase! Entităţile celeste iubesc armonia. Le atragem prin muzică, cântece, gânduri şi
sentimente bune. Oriunde ar fi entităţile luminoase, ele sunt atrase de această armonie, de această
unitate pe care o formăm în jurul focului. Ele îşi spun între ele: „Faţă de alţi oameni care nu se adună
decât pentru a tuna şi fulgera, pentru a se ridica împotriva unor duşmani adevăraţi sau imaginari, iată
fiinţe care sunt reunite pentru a crea unitatea, armonia, pentru a pregăti împărăţia lui Dumnezeu...
Haide să le vedem şi să le ajutăm”. Este un parfum care se degajă din această stare de armonie, un
parfum pe care oamenii poate nu îl percep, dar aceste creaturi îl simt. Şi chiar stelele acolo sus în cer
zâmbesc şi vă trimit mesajele şi iubirea lor. Trebuie să deveniţi prietenii focului, sa n vorbiţi, să îl
contemplaţi, să cântaţi pentru el. Lucrând cu focul, voi lucraţi pentru viitor. Deocamdată, nu obţineţi
poate mare

48. lucru, deoarece lucrarea spirituală este o lucrare de mari proporţii; dar pregătiţi condiţiile,
materialele pentru împlinirea ei şi până atunci realizaţi deja transformări în conştiinţa voastră, simţiţi
că aţi pătruns într-o altă dimensiune. Cap. 11 - Ciclul apei: reîncarnarea Ce este focul? Apă, apa divină
care se reîntoarce la izvorul ei din înalt. În timp ce apa terestră nu se întoarce la izvor, ea coboară şi se
varsă în mare. Ajunge şi ea deopotrivă să se reîntoarcă într-o zi, dar după un adevărat ciclu în cursul
căruia a fost nevoită să îşi schimbe starea şi să se transforme în vapori. Focul care este imaginea
spiritului nu are nevoie să sufere aceste transformări pentru că el este pur, el se întoarce direct spre
locul său de origine. Izvorul se află în înalt, în munte, iar apa curge veşnic în jos, spre mare. Pentru a
putea urca din nou spre izvor, ea trebuie să fie purificată, subtilizată, şi de aceea se transformă în
vapori... până în momentul în care ea va coborî din nou. Cum să interpretăm aceste două itinerarii
diferite ? Când apa ţâşneşte din munte, ea este pură şi cristalină; dar pe măsură ce coboară culege
murdăriile din regiunile pe care le străbate, căci tot ceea ce activităţile umane produc ca resturi
deşeuri, se duce în apa râurilor şi a fluviilor, şi după multe peregrinări când această apă ajunge în
mare, ea este saturată de impurităţi. Dar curând, încălzită razele soarelui, ea se
49. transformă în vapori şi reia calea cerului... până în ziua în care, recăzând sub formă de ploaie sau
de zăpadă, va redeveni un izvor, un pârâu, un râu şi ciclul reîncepe. Această călătorie a apei este
simbolică. Destinul uman este asemănător acestor călătorii continue ale apei între pământ şi cer. La
fel ca picăturile de apă, sufletele coboară pe pământ, fiecare într-un loc determinat; de acolo, ele au
un întreg drum de parcurs, până în momentul în care, obosite, consumate de toate lucrările vieţii, se
reîntorc de unde au venit... pentru a coborî din nou, într-o zi, într-un alt loc. Aceasta se numeşte
reîncarnare. Ciclul reîncarnărilor este comparabil cu ciclul apei. Da, şi acest lucru merge chiar foarte
departe. Priviţi: zăpada a căzut peste o înălţime din Pirinei sau din Alpi... ea se topeşte şi iată un
torent care coboară pantele; el ajunge în vale unde apele sale se amestecă cu cele ale unui fluviu şi se
varsă în ocean sau în mare. Apoi, ce mai ştim despre călătoria acestei ape de îndată ce s-a
transformat în vapori? În funcţie de vânt şi de curenţi, ea recade într-o zi sub formă de ploaie, de
zăpadă sau de grindină undeva în lume, uneori foarte departe de regiunile pe care le-a traversat
înainte. Şi ciclul continuă la nesfârşit...La fel, sufletele care coboară pe pământ nu se reîncarnează în
aceleaşi ţări, nici în aceleaşi condiţii. Putem spune deci că fiecare ţară este asemenea unui fluviu:
albia acestui fluviu este mereu aceeaşi, dar apa care curge între malurile sale şi care se reînnoieşte
continuu, ajunge din toate colţurile lumii. Şi pe măsură

50. ce trece şi îşi urmează călătoria până la mare, o altă apă îi urmează ce va fi la rândul ei curând
înlocuită. Da, o ţară este un fluviu în care se întâlnesc pentru un anumit timp suflete de o mare
diversitate pe care o hotărâre a destinului le-a făcut să coboare în acel loc: unele vin din acea ţară, dar
majoritatea vin din alte locuri. Aceasta este o lecţie foarte importantă de învăţat. Când unii, în numele
iubirii pentru ţară, se cred îndreptăţiţi să dispreţuiască alte ţări sau chiar să le urască, ei nu au habar,
bieţi neştiutori, că într-o altă încarnare au fost cetăţeni ai acestor ţări şi aveau acelaşi raţionament
prostesc şi limitat în privinţa patriei pe care doresc acum să o apere!... O ţară nu este patria noastră
decât pentru această încarnare! Câţi francezi nu au detestat Germania sau Anglia tară să se
gândească că într-o încarnare precedentă au fost germani sau englezi, şi atunci au urât Franţa! Timp
de secole, Bulgaria, Turcia şi Grecia s-au confruntat, dar câţi greci nu erau reîncarnări ale turcilor sau
bulgarilor, şi câţi bulgari nu erau reîncarnări anterioare ale grecilor şi turcilor! Atunci!... Această lege
este aceeaşi pentru toate ţările lumii şi la fel se întâmplă şi în privinţa religiilor. Câţi catolici nu i-au
urât şi persecutat pe protestanţi, fără să îşi imagineze o secundă măcar că într-o altă încarnare ei înşişi
au fost protestanţi. Şi invers... Toate aceste fapte ne fac să înţelegem că apartenenţa la o anumită ţară
sau religie nu este esenţială. Sufletul călătoreşte. Putem schimba ţara, putem să ne schimbăm şi
religia, există fiinţe minunate şi criminali şi în unele şi

51. în altele. Este esenţial însă să învăţăm şi să ne perfecţionăm oriunde ne-am afla. Tocmai pentru a
învăţa şi a se perfecţiona, oamenii au nevoie să îşi schimbe condiţiile, de aceea Inteligenţa Cosmică îi
pune în fiecare încarnare într-o situaţie nouă. Dar oare înţeleg ei că există ceva de învăţat?... Cei mai
mulţi nici măcar nu vor să audă vorbindu-se despre reîncarnare. Ei bine, cu atât mai rău pentru ei! Cât
despre voi, meditaţi asupra acestei lecţii formidabile pe care ne-o oferă ciclul apei. Cap. 12 - Ciclul
apei: iubire şi înţelepciune Aţi reflectat uneori la circulaţia apei în natură? Ea coboară din cer pentru a
se aşeza pe înălţimile munţilor sub formă de zăpadă albă şi pură. Ea rămâne acolo un timp, ca un
înţelept care meditează şi studiază în singurătate şi linişte. Se simte bine în această poziţie înaltă,
deoarece viaţa pe înălţimi este vastă şi frumoasă şi poate respira în voie. În ciuda acestor avantaje,
apa nu rămâne veşnic pe înălţimi. încălzită de razele soarelui, ea coboară pantele însufleţind toate
creaturile la trecerea ei: plante, animale, oameni. Peste tot pe unde se infiltrează, ea curăţă şi
purifică. Dar oamenii neglijenţi şi nerecunoscători nu au faţă de apă nici o recunoştinţă. Ei o folosesc
zilnic în casele lor, în grădini, pe câmp, în uzine; ea le este folositoare la potolirea setei, la pregătirea
bucatelor, la spălat, la creşterea recoltelor, la călătorii... Ea preia şi toate murdăriile lor... dar ei nu se
gândesc niciodată că ar
52. putea da dovadă de puţină recunoştinţă. Aşa că, într-o zi, ea simţindu-se murdară şi poate chiar
obosită de aceste fiinţe nerecunoscătoare şi antipatice, se va hotărî să urce spre înălţimi unde era
fericită, preocupată numai să respire aerul pur şi să contemple splendorile cerului... Până în
momentul în care, ea va dori din nou să îşi împartă bogăţiile altor creaturi şi îşi va relua cursul spre
văi. Apa ştie să rezolve admirabil problemele urcatului şi ale coborâtului şi, asemenea ei, şi voi trebuie
să învăţaţi să urcaţi şi să coborâţi. Ce înseamnă aceasta? Faptul că, dacă rămâneţi mereu pe înălţimi,
ca zăpada pe piscul munţilor, veţi deveni cu siguranţă înţelepţi şi puri, dar şi reci şi orgolioşi, şi nu veţi
putea fi fericiţi fiindcă veţi fi singuri. Va trebui deci să vă gândiţi să coborâţi din când în când pentru a-
i ajuta pe alţii. Bineînţeles, veţi avea griji, veţi obosi, veţi primi impurităţi, dar când vă veţi îndeplini
sarcina, veţi avea dreptul să vă reîntoarceţi spre acele înălţimi unde vă găsiţi fericirea. Aşa acţionează
adevăratul discipol. El nu rămâne mereu în splendoarea solitară a înălţimilor, dar nici nu rămâne prea
mult în praful, în agitaţia şi zgomotul văilor. El urcă, el coboară... El urcă, el coboară... A coborî
înseamnă a-ţi manifesta iubirea, a urca înseamnă a căuta înţelepciunea, a studia, a medita, a te ruga.
Nu este bine să studiezi fără să cobori apoi pentru a-i ajuta pe alţii prin cunoaşterea ta. Trebuie să vă
obişnuiţi să adoptaţi această dublă mişcare. Asceţii, ermiţii, solitarii care s-au refugiat în grote sau în
deşert nu au rezolvat mereu bine

53. această problemă. Şi nici aceia care nu au urcat vreodată spre înălţimi, adică nu au simţit
niciodată nevoia unei vieţi spirituale. Dacă acela care urcă în munţi pentru a studia, pentru a medita,
rămâne acolo mult timp, el deveni orgolios, deoarece se va considera deasupra altora şi inima sa se va
împietri. Cine îl va vizita atunci? Poate câţiva alpinişti aventurieri; dar după una sau două vizite, ei nu
vor mai reveni, descurajaţi de primirea rece şi trufaşă. El va rămâne deci singur şi dezamăgit, trăind cu
impresia că nimeni nu îl apreciază şi nu îl înţelege. Ar trebui să facă precum apa: să coboare din nou în
vale. Văile reprezintă bunătatea, generozitatea, duioşia, fertilitatea. În văi se găsesc copaci, grădini,
fructe, flori, oraşe, oameni, şi nu pe înălţimi. Pe înălţimi găsim pietre, gheaţă, pustietate. Vă plângeţi
de singurătate? Ei bine, coborâţi în vale unde domneşte belşugul şi unde curg apele iubirii.
Cunoaşterea pe care aţi dobândit-o pe înălţimi trebuie să se topească pentru a forma pâraie, râuri şi a
fertiliza văile. Trebuie să urcaţi pe înălţimi prin inteligenţa voastră şi să coborâţi în văi prin inima
voastră. Desigur, cu fiecare nouă coborâre veţi pierde câte ceva, vă veţi murdări. Dar meditaţi la
sacrificiul apei atât de transparentă, de imaculată, care coboară pe pământ pentru a se încărca cu
toate impurităţile creaturilor. Să nu vă îngrijoraţi dacă vă murdăriţi puţin dorind să îi ajutaţi pe alţii:
aveţi posibilitatea, ca şi apa, să vă cufundaţi într-o bună zi în ocean, iar acesta nu poate fi murdărit.
Dacă vă plângeţi că sunteţi murdăriţi, furaţi,

54. minimalizaţi, înseamnă că vă simţiţi mici ca un eleşteu, sau chiar mai rău, ca o băltoacă. Nu vă
identificaţi cu eleşteul, ci cu oceanul, veţi simţi astfel că nimeni şi nimic nu vă va putea murdări. Apoi,
va veni şi momentul în care veţi fi prinşi de razele soarelui spiritual care se vor ocupa de purificarea
voastră. Ridicându-vă în spaţiu, veţi elimina elementele impure ce le-aţi absorbit în calea voastră.
Fiecare fiinţă umană este comparabilă cu o picătură de apă şi această picătură va cădea exact în locul
prevăzut pentru ea de către deciziile Inteligenţei Cosmice cu scopul de a-şi îndeplini sarcina. într-un
fel sau altul, fiecare picătură de apă trebuie să se sacrifice pentru a potoli setea aceluia care este
însetat, a-l răcori pe acela căruia îi este cald, a-l spăla pe acela care este murdar după munca depusă
zilnic, a uda câmpurile însămânţate... Da, sunt numeroase sacrificiile ce pot fi cerute apei: să participe
la fabricarea pâinii, să servească la fierberea hranei, sau chiar la dizolvarea otrăvii... În toate cazurile,
ea nu trebuie să se revolte, ci să accepte. Atunci când îşi va îndeplini misiunea, ea va putea urca din
nou la cer pentru a-şi regăsi transparenţa. Apa ne spune: „Faceţi ca mine, folosiţi-vă de cele două
metode ale înţelepciunii şi ale iubirii. învăţaţi să urcaţi şi să coborâţi, să primiţi şi să daţi, şi veţi trăi
împlinirea”. Epoca actuală este cea în care lumina soarelui va cădea pe zăpadă. Zăpada se va topi, se
vor forma râuri mari, vegetaţia va fi udată peste tot şi vom vedea apărând fructe şi flori noi.
55. Cap. 13 - Flacăra lumânării Pentru că este simbolul spiritului, focul a fost mereu prezent în temple,
în biserici, uneori sub forma unor adevărate vetre, dar cel mai des sub forma unor flăcări mici, a
lumânărilor, a candelelor, aprinse în momentul slujbelorsau lăsate să ardă întreaga noapte ca o
prezenţă protectoare. Dar ce mai există acum în mintea contemporanilor noştri din acest caracter
sacru al flăcării? Ei aprind lumânarea când apare o pană de electricitate sau pentru a face din când în
când o atmosferă plăcută, fără a-şi da seama că astfel ating şi pun în mişcare forţe primordiale. Da, să
aprinzi o lumânare nu este un gest simplu şi nesemnificativ cum ar părea, deoarece prin acest gest
intrăm în contactcu cele patru elemente. Lumânarea care este solidă reprezintă pământul. Aprindeţi
deci focul. Apoi, lumânarea începe încet-încet să se topească şi se formează un lac mic într-o
scobitură: este apa. Cât despre aer, el este prezent, indispensabil focului. Focul se stinge în lipsa
aerului, şi chiar dacă nu îl vedem, îi percepem prezenţa în mişcările flăcării care oscilează uşor. Atunci
când aprindeţi o lumânare, va trebui să deveniţi deciconştienţi că vă aflaţi în prezenţa celorpatru
elemente fundamentale ale creaţiei şi că puteţi lucra cu ele legându-vă de cei patru mari îngeri care le
cârmuiesc: îngerul Focului, îngerul Aerului, îngerul Apei, îngerul Pământului. Flacăra lumânării este
încă materie, dar una foarte subtilă, cea mai subtilă care poate exista în planul

56. fizic. Ea este însufleţită de o forţă, de un spirit, dar ea însăşi este încă materie. Această flacără este
un aspect al focului solar care ne luminează, ne încălzeşte şi ne însufleţeşte în planul fizic dar şi în cel
spiritual. În planul fizic, flacăra nu are evident puterile focului solar, dar în planul spiritual ea posedă
aceste puteri. De aceea este binefăcător să învăţăm să intrăm în legătură cu ea şi vă voi spune în ce
fel. Evident, acestea sunt exerciţii pe care este preferabil să le facem seara, atunci când deja a venit
noaptea. Ziua, când este soare, este inutil să aprindem o lumânare, ea nu ne aduce mare lucru, este
mai bine să aşteptăm noaptea. Veţi lua deci o lumânare dar înainte de a o aprinde, o veţi consacra
spunând: „Aprind această lumânare pentru slava luminii, pentru îngerul Focului”. Fapta voastră
trebuie să aibă mereu un scop pentru a ti determinată în lumea astrală. Totul se înregistrează pe
obiecte şi ele păstrează urmele oamenilor care le-au manevrat, ale locurilorpe unde au trecut. Chiar şi
tămâia înainte de a fi folosită trebuie purificată, apoi consacrată Divinităţii pentru ca Ea să fie singura
care o foloseşte şi nu alte entităţi inferioare. Prin puterea Cuvântului consacraţi lumânarea îngerului
Focului, o aprindeţi şi stingeţi toate celelalte lumini. Priviţi această flacără care dansează în faţa
voastră, însufleţită, clară, vioaie. îi admiraţi elanul, mişcările şi nuanţele strălucirii sale. albăstruie şi
transparentă la bază, intensă în centru şi din nou limpede în vârf. Vă adresaţi ei. „Flacără iubită,
simbol al Duhului Sfânt,

57. simbol al Iubirii Divine, simbol al focului cosmic, simbol al soarelui spiritual...” cerându-i să
pătrundă în voi şi să acopere celulele voastre cu un strat de foc pentru ca Duhul Sfânt să vină într-o zi
să îşi facă în voi lăcaşul. Fiindcă acest foc atrage Duhul Sfânt. Duhul Sfânt nu coboară decât asupra
fiinţelor care au lucrat mult cu puritatea focului şi ale căror celule sunt căptuşite de lumină. Pentru a-l
atrage, trebuie să devii una cu I focul. Atunci când va vedea că respectaţi flacăra ca pe ceva sacru,
focul vă va iubi, vă va ajuta, vă va considera un prieten, el simte că dezvoltaţi aceleaşi vibraţii ca el şi
atunci nu vă poate distruge. Este foarte important să cunoaşteţi aceste adevăruri. Fiecare mare
perioadă din istoria pământului este marcată prin preponderenţa unuia dintre cele patru elemente:
pământ, apă, aer, foc. În epoca noastră, focul va domina, umanitatea va cunoaşte focul sub toate
formele sale. De aceea trebuie să ne întărim şi să devenim prietenii focului. Legându-ne de soare care
este adevăratul foc, contemplându-l, noi schimbăm încet-încet vibraţiile fiinţei noastre până când
simţim că fuzionăm cu soarele. Aceia care iubesc soarele, care au înţeles locul pe care acesta trebuie
să îl ocupe în viaţa lor spirituală, vor rezista la manifestările negative ale focului. La fel cum o picătură
de apă ne poate lega de întreg oceanul, flacăra unei singure lumânări este de ajuns pentru a ne lega
de soare, de focul cosmic, de Duhul Sfânt a cărui haină este lumina. Priviţi deci flacăra până simţiţi că
vă topiţi în ea şi că deveniţi voi înşivă o flacără. Iubiţi-
58. o, vorbiţi-i, pentru a avea cu ea legături de prietenie. Iar atunci când sunteţi descurajaţi, neliniştiţi
sau supăraţi, aprindeţi o lumânare şi prin intermediul ei legaţi-vă de tot ceea ce reprezintă foc în
univers. Gândiţi-vă că soarele este un foc, că Dumnezeu este un foc, că Duhul Sfânt este un foc, că tot
ceea ce ne înconjoară este un foc... şi acest gând vă va reda curajul şi liniştea. Lumânarea vă va deveni
încet-încet un prieten şi vă veţi obişnui să staţi lângă ea pentru a avea consolare, bucurie, inspiraţie. Şi
vă veţi simţi cu adevărat protejaţi. Fiindcă focul constituie o protecţie. Toţi aceia care au stat o
perioadă în deşert sau în junglă o ştiu: focul este una dintre cele mai bune protecţii contra animalelor
sălbatice. Animalelor sălbatice le este foarte frică de foc, ele simt că există în el o putere redutabilă de
care este mai bine să nu te apropii. La fel se întâmplă şi în viaţa interioară, acela care a ştiut să
aprindă în el focul sacru posedă cea mai bună apărare contra „sălbăticiunilor”, a spiritelor întunecate:
ele simt acest foc care emană din ochii săi, din mâinile sale, din întreg corpul adevăratului mag, al
adevăratului Iniţiat, şi frig înspăimântate. Iar aura este tocmai acel foc care protejează omul de
spiritele rele, dar cu condiţia desigur ca ea să fie puternică, luminoasă. Nu toţi oamenii au o aură
capabilă să îi protejeze: ei nu au făcut nimic pentru a o întări şi evident ea lasă să pătrundă fiinţe
răufăcătoare şi elemente nocive. Dar privind flacăra lumânării aveţi deopotrivă mari posibilităţi să
lucraţi asupra aurei voastre.

59. Eu ştiu că aceste metode nu sunt familiare occidentalilor. Ideea de a medita asupra flăcării unei
lumânări, a o contempla, a fuziona cu ea, poate chiar şoca, fiindcă acestea sunt activităţi ce depăşesc
intelectul şi ei nu sunt obişnuiţi cu acest lucru. Dar ei trebuie să ştie că, limitându-se la forma
spiritului lor occidental, le va lipsi întotdeauna esenţialul. Ei trebuie să îmbine Orientul cu Occidentul
învăţând să unească interiorul cu exteriorul. Viaţa spirituală impune să mergi dincolo de intelect iar
aceia care vor şti să îl depăşească pentru a se consacra adevăratei lumini vor fi cu adevărat fericiţi!
încercaţi să deschideţi ochii asupra vieţii pe care o duceţi şi comparaţi-o cu aceea pe care Cerul v-o
propune să o trăiţi: poate că vă veţi hotărî să mergeţi mai departe... Cap. 14 - Cum să aprindem şi să
întreţinem focul Ce faceţi pentru a aprinde focul în căminul vostru ? Pregătiţi puţină hârtie, apoi
crenguţe uscate şi în final lemn ceva mai gros. Luaţi un chibrit, ardeţi hârtia care transmite focul
crenguţelor, iar acestea aprind crengile, apoi bucăţile mari de lemn. Ei bine, o întreagă ştiinţă este
concentrată în acest simplu fapt de a aprinde un foc, fiindcă acelaşi proces îl regăsim în viaţa
interioară. Flacăra chibritului corespunde planului cauzal, lumii spiritului care se află la originea
tuturor fenomenelor. Chibritul aprinde hârtia (planul mental) care aprinde apoi crenguţele (planul
astral) ce aprind crengile groase (planul fizic). Totul începe sus în lumea spiritului, apoi

60. din corp în corp focul atinge planul fizic: scânteia corpului cauzal aprinde corpul mental; corpul
mental îl aprinde pe cel astral; corpul astral îl aprinde pe cel fizic. Trebuie deci să înţelegem că nici o
adevărată realizare nu este posibilă în planul fizic atât timp cât nu am dezvoltat calităţile spiritului.
Toate reuşitele din viaţă depind de un singur lucru: dacă ştim sau nu să aprindem focul. Înainte de
toate primim o inspiraţie şi inspiraţia este precum o scânteie, ceva luminos şi foarte rapid ce se
comunică lumii mentale - dacă aceasta este pregătită să îl primească. În mental, acest lucru devine un
proiect. Apoi acest proiect devine interesant pentru inimă, ea îşi doreşte împlinirea sa şi se bucură. În
fine, voinţa intervine pentru a executa proiectul şi declanşează acţiunea. Pentru a fi corectă,
binefăcătoare, orice acţiune, orice manifestare trebuie să îşi aibă originea în înalt, în planul divin.
Acestimpuls divineste acela care coboară în planul mental (gândul), apoi în planul astral
(sentimentul), învăluindu-se în materie din ce în ce mai densă până când se încarnează în final în
planul fizic. Tot ceea ce nu este inspirat de spirit se va dovedi defectuos într-un moment sau altul. Iar
acela care se lansează într-o acţiune sau se încrede în sentimentele sale fără a se întreba care este
natura impulsurilor care îl animă, dovedeşte pur şi simplu că nu a înţeles cum să aprindă focul. Unii
vor spune: „Dar există tot felul de moduri de a aprinde focul, nu trebuie să ne folosim întotdeauna de
un chibrit”. Da, este adevărat, dar fiecare metodă de a aprinde focul este bogată în învăţăminte. Să o
observăm

Omraam Mikhaël Aïvanhov - Destăinuirile apei şi ale focului

Omraam Mikhaël Aïvanhov Cap. 1 - Apa şi focul, principii ale creaţiei Cartea Facerea începe prin
relatarea creaţiei lumii. Dar înainte să descrie cum au apărut toate elementele universului: soarele,
luna, stelele, vegetaţia, animalele, omul.... Moise scrie o frază a cărei semnificaţie şi profunzime
numai Iniţiaţii o pot înţelege: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. De ce deasupra
apelor? Pentru că apa reprezintă materia cosmică originară pe care spiritul Domnului, focul
primordial, a pătruns-o pentru a o fertiliza. Contrar celor crezute în general, nu pământul este
elementul ce exprimă şi manifestă cel mai bine proprietăţile şi calităţile materiei, ci apa. Aceste
calităţi sunt receptivitatea, adaptarea, supleţea. Apa constituie deci simbolul materiei primordiale
care a primit germenii fertilizatori ai spiritului, ea reprezintă matricea vieţii. Viaţa a apărut din apă
datorită principiului foculuicare a pus această materie în mişcare. Fără acţiunea focului, nici o formă
de viaţă nu este posibilă. Apa, materia nu posedă viaţa prin ea însăşi, focul este acela care i-o
infuzează. Viaţa pe pământ s-a născut deopotrivă şi din acţiunea focului asupra apei. Primii germeni
de viaţă au coborât pe pământ purtaţi de

2. razele soarelui, ei au colindat până au întâlnit apa oceanelor care i-a primit ca o mamă iubitoare şi
i-a crescut datorită luminii şi căldurii solare. Atunci când am înţeles că apa reprezintă simbolul
materiei universale de la care universul a fost creat, ne va fi mai uşor să interpretăm următoarele
versete din Facerea, unde Moise descrie cum Dumnezeu a separat apele de jos de cele de sus: „Şi a
zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelorşi să despartă ape de ape. Şi aşa a fost. A făcut
Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei. Tăria a numit-
o Dumnezeu cer”. Aceste ape din înalt pe care Ştiinţa Iniţiatică le numeşte şi „lumină astrală”, „agent
magic”, reprezintă oceanul primordial în care toate creaturile s-au cufundat şi unde se hrănesc. De
altfel, se spune că, tocmai pentru a-şi aminti de aceste ape primordiale, copilul care se află încă în
pântecul mamei este cufundat într-un mediu lichid. Noi trăim în imensitatea cosmică exact ca şi peştii
în mare, dar impurităţile ce ne obturează adesea deschiderile interioare ne împiedică să fim hrăniţi şi
însufleţiţi de această apă care ne învăluie din toate părţile. Apa şi focul reprezintă deci cele două
principii ale creaţiei. Activitatea lor în univers este simbolizată prin cruce, imagine plină de o mare
bogăţie de sensuri, pe care o regăsim în toate civilizaţiile. Linia orizontală reprezintă activitatea
principiului feminin, apa, ce are mereu tendinţa de a se întinde, de a se răspândi pe suprafaţa solului
ocupând cât mai mult spaţiu, căutând chiar

3. interstiţii ca să se infiltreze sub pământ şi să dispară. Linia verticală reprezintă principiul masculin,
focul, care are dimpotrivă tendinţa de a se concentra şi de a se îndrepta spre înălţimi. Apa este deci
legată de profunzime, de suprafaţă, iar focul de înălţime. Aceste două direcţii opuse, orizontală şi
verticală, sintetizate de cruce, sunt acelea care reprezintă cel mai bine activitatea celor două principii
masculin şi feminin în creaţie şi în creaturi. Universul este plin de acest simbol. Majoritatea creştinilor
nu văd în cruce decât o amintire a morţii lui Iisus, fără a-şi da seama că limitându-i astfel semnificaţia,
ei o sărăcesc. Nu putem nega că moartea lui Iisus pe o cruce a reprezentat un eveniment deosebit în
istoria omenirii. Dar ca simbol, crucea depăşeşte cu mult acest evenimentşi acela care se străduieşte
să îl aprofundeze în lumina învăţământului celor două principii masculinşi feminin, al apei şi focului,
intră în contact cu cele mai mari mistere ale creaţiei. În orice caz, eu vă pot spune că nimic nu a
contat mai mult în viaţa mea ca apa şi focul, şi chiar imaginile copilăriei care m-au impresionat cel mai
mult sunt legate de apă şi de foc. Eu m-am născut într-un sat din Macedonia, la poalele muntelui
Babuna Pianina (care înseamnă „Muntele Bunicii”) al cărui vârf se numeşte Pelister. Mi- au rămas
amintiri ai acelor ani petrecuţi în sat, şi îmi amintesc în mod special descoperirea pe care am făcut-o
atunci când aveam patru-cinci ani, a unui loc din apropierea casei, unde izvora din pământ un firicel
de

4. apă. Eram atât de impresionat de acea apă care ţâşnea, transparentă, limpede, încâtrămâneam ore
în şir privind- o. Acea imagine s-a imprimatfoarte profund în sinea mea, şi mi se întâmplă şi acum să
retrăiesc senzaţiile de încântare ce le simţeam în faţa acelui mic izvor. Mi-am pus de mai multe ori
întrebarea: eram atât de tânăr, oare ce vedeam în acea apă?... Şi nu numai în apă, ci şi în foc, fiindcă
eram la fel de fascinat de foc cât şi de apă. Numai că focul era mult mai periculos, fiindcă pentru a-l
vedea, îl aprindeam adesea, şi nu era indicat să mi se lase cutii cu chibrituri la îndemână! Da, de ce
apa şi focul?... Pentru că ele reprezintă în natură expresia cea mai frumoasă, cea mai puternică, cea
mai semnificativă a celor două mari principii cosmice, masculin şi feminin, asupra cărora trebuia să
lucrez apoi în întreaga mea viaţă. De altfel, dacă s-ar studia în detaliu viaţa anumitor fiinţe, s-ar
constata că preocupările lor, subiectele asupra cărora acestea trebuiau să lucreze mai târziu erau deja
indicate în anumite impresii, experienţe sau comportamente din copilărie. Vă gândiţi: „Dar nu am
auzit niciodată spunându-se că apa şi focul ar fi atât de importante!” Ei bine, înseamnă că nu aţi citit
cu atenţie Evangheliile, şi mai ales Evanghelia după Ioan unde se relatează conversaţia dintre lisus şi
Nicodim. Nicodimera medic în Israel şi într- o noapte s-a dus să îl întâlnească pe lisus pentru a-i vorbi.
Şi tocmai lui i-a dat lisus acel răspuns asupra căruia mulţi teologi şi-au pus întrebări: „Adevărat,
adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va

5. putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Acest verset prezintă corespondenţe cu acela din
Facerea: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. În ambele cazuri este evocat acelaşi
fenomen, naşterea: naşterea universului şi naşterea spirituală a omului pentru care regăsim aceleaşi
elemente: focul (spiritul) şi apa (materia). La fel cum universul s-a născut din foc şi apă, pentru a
pătrunde în această stare de conştiinţă superioară numită împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie să se
nască deopotrivă din foc şi apă, fiindcă transpuse în planul spiritual, focul reprezintă înţelepciunea, iar
apa este iubirea. Prin intermediul celor câteva cuvinte adresate lui Nicodim, lisus a arătat că poseda şi
el această ştiinţă a apei şi focului ce reprezintă ştiinţa celor două mari principii cosmice masculin şi
feminin. Am observatdeja, apa şi focul se opun prin orientarea lor: focul urcă şi urcând el se
concentrează, toate flăcările sale converg spre un punct; în timp ce apa coboară şi în cădere ea
manifestă, dimpotrivă, tendinţa de a se extinde. Totuşi, atunci când observăm cu atenţie mişcarea
unuia sau a alteia, ne dăm seama că în realitate există între ele o anumită asemănare. Aţi remarcat
oare cum căderea unei cascade sau a unui torent seamănă cu un foc inversat? Iar cum un foc care
arde s-ar asemăna cu o cascadă ce urcă spre izvor. Cu câţiva ani în urmă, cineva mi-a oferit un film
făcut la o cascadă, iar atunci când am proiectat acel film în faţa tuturor, la un moment l-am rulat
înapoi, pentru a observa... Era ceva extraordinar, mişcarea apei semăna exactcu aceea a focului! Dacă
aveţi

6. ocazia, faceţi şi voi această experienţă şi veţi vedea... Este ca şi cum apa ar fi un foc condensat ce
coboară în profunzimile pământului, iar focul, o apă în vâlvătaie ce se ridică spre înălţimi. S-ar putea
spune că apa şi focul sunt o aceeaşi substanţă care se prezintă sub două aspecte diferite. Dar tocmai
aceste două aspecte sunt cu adevărat foarte instructive, ele ne informează de pildă asupra celor două
metode ale cunoaşterii: metoda orizontală ce constă în a face investigaţii la suprafaţă, şi metoda
verticală ce constă în a ne detaşa de suprafaţă, pentru a căuta adevărul în înalt. Prima metodă este
cea a apei, a doua, este cea a focului. Acela care alege metoda apei trebuie să se pregătească pentru
o lungă şi anevoioasă ucenicie. Cunoaşteţi aventurile apei: ea străbate tot felul de terenuri, se încarcă
cu resturi sau impurităţi, se cufundă în pământ unde este supusă unor presiuni mari în întuneric. Da,
soarta apei pe pământ şi sub pământ nu este întotdeauna demnă de invidiat. Iar acela care urmează
această cale trebuie să suporte nişte condiţii dificile, este hărţuit, brutalizat, doborât de evenimente şi
suferă. Iar atunci când reuşeşte să spună într-un final: „Am înţeles, mi-am învăţat lecţia din toate
aceste peregrinări”, el se găseşte uneori într-o stare jalnică. În sfârşit, este totuşi bine fiindcă a înţeles,
iar metoda apei posedă deci ceva bun. Dar metoda focului este totuşi preferabilă, fiindcă ea vă
smulge din situaţiile pământene

7. şi vă proiectează spre înălţimi: pătrunderi în lumina care vă descoperă instantaneu întreaga

cunoaştere. Când Ii sus a spus: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” el vroia să spună
că trebuie să şti cum să acţionezi cu cele două metode: cea a apei (şarpele) despre care Moise spune
în Facerea că este cel mai inteligent dintre animalele de câmp. şi cea a focului (porumbelul). Iată cele
două căi ale cunoaşterii: şarpele care se târăşte pe pământeste apa care înaintează sinuos; iar
porumbelul care zboară spre cer reprezintă focul ce se înalţă. A cunoaşte porumbelul înseamnă a
cunoaşte focul, Duhul Sfânt: această cunoaştere vă iluminează. Acum, la fel cum apa şi focul sunt
opuse datorită direcţiei lor, ele sunt contrare şi prin natura lor. Fiindcă dacă vreţi să uniţi apa cu focul
ele se distrug. Ele se duşmănesc în aparenţă: apa care produce viaţa poate stinge focul, iar focul care
şi el produce viaţă, poate face ca apa să dispară transformând-o în vapori. Pentru ca ele să poată face
o lucrare împreună, nu trebuie să aruncăm apă peste foc, trebuie să găsim o cale de mijloc, un mod
de a împăca cele două forţe. Cum? Ei bine, puneţi apa într-un recipient şi puneţi recipientul pe foc.
Apa începe să se agite în vas, se umflă, fierbe, protestează şi cere mai mult spaţiu, doreşte să iasă,
împinge pereţii care o încarcerează. Din apă se degajă deci o forţă. Unde se afla această forţă? De
unde vine ea? Chiar de la apă, iar focul este acela care a declanşat-o. Deci, atunci când focul păstrează
o „distanţă respectuoasă” faţă de apă, el nu o

8. ucide, din contră, o slăveşte extrăgându-i toate puterile, care din acel moment pot fi puse la lucru.
În realitate, focul şi apa nu sunt duşmani, ei se iubesc mult... dar separaţi printr-un perete, altfel se
detestă. Focul îi spune apei: „Nu te apropia, mă vei stinge!” şi apa îi răspunde: „Tu vrei să mă
transformi în vapori, pleacă de aici!” Dar dacă îi separăm, îi putem auzi vorbind între ei,
transmiţându-şi cuvinte de iubire. Nu aţi remarcat cât de plăcute sunt aceste conversaţii între apă şi
foc? Faceţi-vă timp uneori să ascultaţi zgomotul apei care fierbe. Câţi inventatori, ingineri, mecanici
nu pun apa la lucru! Ei construiesc maşini în care focul pune în acţiune puterea apei. Da, dar dacă ei
ştiu foarte bine cum să folosească focul şi apa în mod fizic, în bucătăriile sau în uzinele lor, în viaţa lor
personală lucrurile stau altfel, ei nu ştiu să exalte apa cu ajutorul focului, ei le amestecă deseori şi
pierd totul. Este ceea ce observăm de pildă la unele cupluri: bărbatul reprezintă focul, şi femeia apa,
şi cum sunt doi ignoranţi care nu ştiu că trebuie să pună un perete despărţitor(este o imagine) între
ei, iată că soţul se stinge iar femeia se evaporă. Vă întrebaţi: „Dar ce reprezintă acest perete?” înainte
de toate este conştiinţa că sunt împreună nu pentru plăcere, ci pentru a face o lucrare în vederea unui
ideal comun. Numai în aceste condiţii uniunea bărbatului şi a femeii va fi creatoare, altfel, într- un
moment în altul, ei vor ajunge să se distrugă unul pe celălalt. Ei da, nu este de ajuns să observăm şi să
folosim

9. tehnic transformările apei, trebuie să tragem concluzii utile pentru viaţa noastră personală şi mai
ales pentru viaţa noastră spirituală. Noi cunoaştem apa în diferite stări : solidă (gheaţa), lichidă,
gazoasă (vaporii). Şi focul este acela care, prin gradul mai mare sau mai mic de căldură, determină
aceste stări diferite ale apei. Focul care transformă apa în vapori reprezintă în mod simbolic spiritul
care acţionează asupra materiei pentru a o face mai uşoară, mai subtilă, mai pură. De aceea putem
spune că fiinţa umană este comparabilă cu o oală cu apă încălzită la foc, cu diferenţa că în loc de a fi
dedesubt, focul, spiritul este deasupra, dar rezultatul este acelaşi. Dacă există viaţă în oală, aceasta se
datorează spiritului. Iar atunci când omul moare, oala rămâne tot acolo, dar focul dispare, nimic nu
mai mişcă! Cum vedeţi această comparaţie? Excelentă, nu-i aşa?... sau mai degrabă îmbietoare, dacă
tot vorbim despre oale! Focul este simbolul spiritului, al principiului masculin care lucrează asupra
apei, a materiei. Noi posedăm cu toţii acest foc. De aceea putem aplica această lege în noi înşine: să
ne expunem slăbiciunile, defectele, focului soarelui spiritual, pentru ca această materie întunecată,
ordinară, să înceapă să se topească şi să se descompună. Iată un alt exemplu a ceea ce reprezintă
ştiinţa alchimică. Cap. 2 - Secretele combustiei

10. Focul ne destăinuie cel mai mare mister al vieţii: combustia. Fiindcă viaţa nu reprezintă nimic
altceva decât o combustie. Nici o manifestare din univers nu este posibilă fără arderea unei materii ce
produce energie. Şi acest lucru este adevărat şi pentru om: nutriţia, respiraţia, dar şi sentimentul,
gândul sunt fenomene de combustie. Există de altfel în limbajul curent o expresie foarte
semnificativă. Atunci când cineva face excese ce antrenează un mare consum de energie, spunem că
„se osteneşte peste măsură”. Dar cei mai mulţi oameni deşi cunosc şi folosesc această expresie, nu
sunt prea atenţi cum îşi folosesc energiile, şi prin viaţa dezordonată ce o duc nu se menajează. Ei îşi
imaginează că energiile lor sunt inepuizabile şi că ele vor fi înlocuite automat. Ei bine, nu! Anumite
elemente pot fi înlocuite pentru că Inteligenţa Cosmică a construit organismul uman în aşa fel încât
acesta poate repara treptat anumite pierderi, dar dacă omul nu duce o viaţă cumpătată, pierderile vor
fi ireparabile. Acela care duce o existenţă dezordonată, pasională, îşi pierde energiile cele mai
preţioase, şi nu numai că îşi lipseşte de hrană corpurile sale psihice şi spirituale, dar îşi slăbeşte chiar
şi corpul fizic. Pentru a întreţine viaţa, există întotdeauna ceva de ars. Dar ce să arzi ? Iată problema.
Iar focul ne oferă răspunsul. Când vreţi să faceţi un foc, aduceţi lemn „uscat”, cum se spune: ramuri
negre, strâmbe, lipsite de frumuseţe, dar îndată ce acestea ard, câtă splendoare, ce lumină! Datorită
focului, aceste ramuri care ar fi putut rămâne abandonateundeva, inutile, se transformă în lumină, în
căldură, în energie. Veţi spune: „Da, este clar, înţelegem, dar în ce măsură aceste ramuri ne
interesează?” Ele vă interesează pentru că, în mod simbolic, există deopotrivă şi în voi. Fiindcă aţi
adunat în sinea voastră o mulţime de crengi uscate şi negre ce aşteaptă să fie arse... Toate tendinţele
egoiste, pasionale, toate manifestările naturii inferioare sunt ca nişte lemne uscate; puneţi-le atunci
pe foc şi ele vor produce căldură şi lumină. Acesta se numeşte sacrificiu. Da, trebuie să învăţăm să
ardem gelozia, furia, senzualitatea: veţi fi eliberaţi de ele, şi în acelaşi timp inima vă va fi încălzită iar
intelectul luminat. Acela care se teme să sacrifice câte ceva din instinctele, din poftele sale
nemăsurate, va rămâne veşnic în întunericul şi frigul spiritual. Fără sacrificiu nu puteţi avea focul. Să
nu vă fie teamă de nimic: dispuneţi de o rezervă imensă de lemn: natura voastră inferioară care este
un arbore uriaş! Datorită ei vă puteţi lumina şi încălzi timp de secole oferind de lucru tuturor centrilor
voştri spirituali. Dar majoritatea oamenilor preferă să păstreze cu mare grijă, intactă, natura lor
inferioară, ei nu vor să fie consumaţi, de aceea ei rămân răspândiţi ca nişte ramuri moarte care nu au
fost încă aprinse. Trebuie să sufere mari încercări, mari decepţii, mari pierderi, pentru a se hotărî în
sfârşit să ardă vechiturile închistate de secole în sinea lor. Până atunci ezită, tremură să nu le piardă,
resimt acest sacrificiu ca pe o privaţiune, o împovărare, o pierdere. Pentru că nu au înţeles nimic.
Bineînţeles,

12. există ceva ce dispare, dar acest ceva trebuie să dispară pentru ca să apară ceva mai bun, pentru
ca lumina şi căldura să apară. Veţi spune: „Da, dar după un anumit timp nu mai rămâne nimic din
copacul care arde”. Poate, dar omul poate arde la nesfârşit. De îndată ce s-a aprins, el poate să nu se
mai stingă. Va exista întotdeauna în el o materie care să ardă. Adevăratul sacrificiu este transformarea
tuturor elementelordeteriorate, îmbătrânite, impure, în lumină şi căldură, adică în iubire şi în
înţelepciune. Iniţiaţii au înţeles acest lucru şi de aceea ei se oferă zilnic îngerului Focului pentru a fi
consumaţi, a fi arşi. Deseori Dumnezeu a fost comparat cu un foc, dar nu ştim mare lucru despre acest
foc, doar că el este de o intensitate imposibil de suportat. Este focul Spiritului Pur: toate formele se
topesc, se spulberă în contact cu el. Toţi aceia care au primit sărutul acestui foc s-au topit în el într-o
aceeaşi flacără. Mulţi spiritualişti au scris cărţi foarte complicate despre experienţele mistice. În
realitate, este foarte simplu. Experienţa misticilor este experienţa focului, a focului sacru pe care omul
îl alimentează în sine aruncându-i zilnic bucăţi din natura sa inferioară, exact cum se aruncă lemn
uscat într-o vatră. Priviţi un foc arzând: toate bucăţile de lemn care până atunci fuseseră separate,
disparate, el le reuneşte în aceeaşi lumină, în aceeaşi căldură, iar acestea sunt obligate să gândească
şi să simtă ca el, ca focul.

13. Ce fac planetele rotindu-se în jurul soarelui? Şi ele se sacrifică, contribuie la alimentarea focului
său. Focul soarelui este locul în care converg toate energiile şi emanaţiile entităţilor care populează
universul. Este vatra, este altarul sacrificiului. Toate entităţile susţin şi menţin focul sacru al soarelui
pentru ca întreg universul să beneficieze de acest sacrificiu; şi ele beneficiază deopotrivă. Evident, ele
nu aduc ca şi noi câteva ramuri negre şi strâmbe! Nu contează acum ce aduc ele. Problema este să
alimentăm în noi focul divin şi nu o putem face decât sacrificându-i acestuia instinctele, poftele
noastre nemăsurate şi toate manifestările naturii noastre inferioare. Ce ne mai învaţă focul? Priviţi:
ramurile care sunt deasupra ard mai repede şi cu mai multă intensitate. S- ar spune că ele se grăbesc
fiind fericite să se transforme în lumină, în scântei. Ramurile de jos ard mai lent, mai domol. Iar acelea
care cad alături de foc, am putea spune că ezită. Ele se întreabă: „Oare trebuie sau nu să ardem?” Ele
ezită, pentru că s-au îndepărtat de foc şi nu este bine să te îndepărtezi. Acela care este departe de foc
continuă să ardă puţin, apoi se stinge. Vedeţi cum chiar şi focul ne prezintă o imagine a vieţii: aceia
care se înalţă strălucesc cu intensitate, aceia care rămân jos stagnează, iar aceia care s-au separat se
sting. Misterul focului este misterul vieţii. În om, focul reprezintă scânteia vieţii ascunsă în inimă.
Omul moare atunci când focul părăseşte inima sa. De aceea, este

14. esenţial să învăţăm cum să protejăm acest foc, în mod fizic, dar mai ales în mod spiritual. Cap. 3 -
Descoperirea apei Apa este fluidul vital al pământului. Fluviile şi râurile reprezintă arterele şi venele;
lacurile, plexurile etc. Ca şi sângele, apa este acel element atât de preţios şi indispensabil ce aduce
viaţa, alimentează toate creaturile: pietrele, plantele, animalele, oamenii... Chiar şi cristalele au
nevoie de apă pentru a se forma: pietrele preţioase nu există decât datorită câtorva particule de apă
fără de care s-ar transforma în praf. Apa este cea care face ca piatra să fie rezistentă, colorată şi
transparentă la lumină. Cât despre vegetaţie, a cărei rădăcini sunt cufundate în sol, ea constituie
corpul eteric al pământului. Da, corpul eteric al Pământului sunt copacii, iar apa este fluidul ce susţine
acest corp. Florile, copacii şi toate plantele modelează şi însufleţesc pământul cu ajutorul apei. Dacă
vrem să intrăm în secretele naturii, trebuie să încercăm să înţelegem importanţa apei, să medităm
asupra semnificaţieiei, a proprietăţilor, a puterilorsale, a tot ceea ce este ascuns în ea. Toţi oamenii se
comportă neglijent cu apa, nu o iau în consideraţie, nu o apreciază. Veţi spune: „Ba da, o apreciem!”
Da, în mod instinctiv, mecanic, inconştient, dar nu despre aceasta vă vorbesc. Apa trebuie să aibă o
valoare în conştiinţa voastră, pentru a deveni un factor puternic în viaţa voastră psihică, în viaţa
voastră afectivă şi mentală.

15. Eu am constatat cum unii oameni, atunci când privesc un râu, un lac sau marea, rămân la fel de
insensibilica în faţa unui zid. Acea apă nu le spune nimic, este ca şi cum nu ar vedea-o. Ei nu sunt
preocupaţi de apă decât atunci când le lipseşte, şi se întreabă cum vor putea găti, spăla vasele, cum
se pot spăla sau uda grădina... Este extraordinar! Dar să se trezească puţin, să se încânte, să îşi spună
cel puţin: „Ce apă! ce apă!” pentru a arăta că o văd!... Cum să nu fii fermecat, cum să nu tresari de
bucurie în faţa acestei materii atât de clare, a acestei manifestări a principiului feminin, a Mamei
Divine care ne învăluie cu puritatea, cu limpezimea sa? Trebuie să fim orbi! Iar apoi ne imaginăm că
vom clarifica misterele universului! Trebuie în sfârşit să începem să înţelegem ceea ce reprezintă apa
în natură şi să ne hotărâm să lucrăm cu ea pentru transformarea vieţii noastre interioare. Este bine să
îţi placă să te plimbi aproape de cascade şi de râuri, să bei apă de la izvor, să te scalzi în lacuri şi în
mare, dar aceasta nu este o adevărată lucrare şi nu va rezulta nici cea mai mică schimbare în voi atât
timp cât nu veţi şti cum să intraţi în contact real cu apa, cum să îi vorbiţi şi să vă legaţi de ea. Pentru a
intra în contact cu apa, prima condiţie este să te apropii de ea cu respect, ştiind că în ea trăiesc
entităţi frumoase şi pure care nu vor fi binevoitoare cu voi decât dacă aveţi pentru ele consideraţie şi
iubire. De exemplu, dacă doriţi să vă scăldaţi, mai ales într-un lac, fiţi atenţi să nu o faceţi în orice
stare. Cereţi permisiunea

16. entităţilorapei, căci scăldându-vă este ca şi cum aţi scăpa de impurităţile voastre în locuinţa lor şi
trebuie să fiţi conştienţi că aţi putea să le indispuneţi. Fiţi deci foarte atenţi. Cum nu aveţi poate
ocazia să intraţi zilnic în legătură cu apa din natură, vă puteţi exersa acasă. Umpleţi un vas cu apă:
chiar într-o mică cantitate, ea reprezintă toată apa de pe pământ, fiindcă în mod simbolic, magic,
chiar o singură picătură de apă este de ajuns pentru a vă lega de toate fluviile şi oceanele. Vă
concentraţi deci asupra apei din acest vas plin, o salutaţi pentru ca ea să devină şi mai vie şi vibrantă,
îi spuneţi cât o admiraţi şi cât de Inimoasă este, şi că doriţi ca ea să vă dăruiască puritatea şi
transparenţa ei. Apoi puteţi atinge apa, o puteţi face să curgă pe mâinile voastre cu gândul că intraţi
în contact cu corpul ei eteric, că îi absorbiţi vibraţiile, că sunteţi impregnaţi de acestea. Puteţi forma şi
imagini: păstrându-vă mâinile în apă, imaginaţi-vă că vă scăldaţi într-un lac din vârful muntelui, lacul
cel mai pur, mai cristalin, comunicândcu prospeţimea lui, cu puritatea lui... Dacă faceţi acest exerciţiu
cu un sentiment sacru, veţi simţi corpul vostru vibrând în armonie cu întreaga natură, vă veţi simţi
uşuraţi, purificaţi şi chiar creierul vostru va funcţiona mai bine. Câte schimbări apardupă un astfel de
exerciţiu! Dar cu condiţia ca gândul, factorul cel mai puternic, să lucreze. Tot ceea ce Dumnezeu a
creat poate, cu ajutorul gândului vostru, să vă folosească pentru a vă ameliora, a vă purifica, a vă
întări şi a deveni mai inteligenţi.

17. Faceţi deci exerciţii, nu este un lucru infim şi lipsit de importanţă acela de a privi apa într-un vas
de cristal; să o atingeţi cu iubire, să îi simţiţi prospeţimea, unduirea, să îi contemplaţi transparenţa. Şi
fiindcă apa este, dintre cele patru elemente, acela care se amestecă în modul cel mai profund cu
organismul nostru, putem şi atunci când o bem să stabilim deopotrivă contacte cu forţele pure ale
universului, şi să absorbim elementele pe care ea le conţine. Dar evident, pentru aceasta trebuie să o
bem încet, cu înghiţituri mici, cu conştiinţa că absorbim sângele naturii ce potoleşte setea şi hrăneşte
toate creaturile. Este ceva nou pentru voi, nu-i aşa? Fără îndoială, nimeni nu v-a spus niciodată cum
să beţi apa pentru ca ea să vă dea viaţa, puritatea, transparenţa sa?... Ar fi trebuit să vă fi pierdut
cunoştinţa în deşert din cauza setei pentru a înţelege cu adevărat ceea ce reprezintă apa. Apa este
mama vieţii şi ea merită respectul nostru, recunoştinţa şi iubirea noastră. La nunta din Caana, Iisus a
transformat apa în vin, adică în sânge, în viaţă. Beţi apă gândindu-vă că în corpul vostru şi ea se poate
transforma în sânge purtător de viaţă. Meditaţi îndelung asupra acestei idei şi spuneţi apei: „Tu care
hrăneşti toate creaturile, descoperă-mi secretele vieţii veşnice”. Cap. 4 - Apa, civilizaţia

18. Ce reprezintă o civilizaţie? Produsul apei. Da, priviţi unde şi-au instalat oamenii locuinţele încă de
la origini: pe malul apei. Uneori la malul mării, dar cel mai des pe marginea lacurilor, a râurilor, a
fluviilor. De ce? Este simplu. Un izvor ţâşneşte din munte, apa coboară croindu-şi drum prin mijlocul
stâncilor: muşchiul, iarba şi florile încep să crească la trecerea ei. Săpându-şi puţin câte puţin albia şi
cu ajutorul micilor pârâuri ce i se alătură, el devine un râu mărginit de copaci şi o întreagă lume de
peşti, de insecte, de păsări, de mici animale încep să mişune în apele şi pe malurile sale. În sfârşit, el
ajunge în câmpie şi oamenii, atraşi încet-încet de această viaţă pe care o observă, consideră că există
condiţii favorabile pentru ei şi se decid să se instaleze. înţelegeţi acum: este suficientca apa să curgă şi
vegetaţia apare, animalelevin, oamenii sosesc. Imaginaţi-vă că cineva spune: „Iată, vom instala aici
păsări, acolo câţiva pomi fructiferi, dincolo o şcoală etc.”, fără a se gândi în prealabil la apă, ei bine,
păsările nu vor rămâne, pomii se vor usca şi şcoala va trebui închisă. Evident, această apă despre care
vă vorbesc are o semnificaţie simbolică. Această apă reprezintă iubirea. Apa, viaţa, iubirea sunt
acelaşi lucru... planurile sunt diferite, dar realitatea este aceeaşi. Atât timp cât nu există iubire, apare
deşertul, şi nimeni nu doreşte să se instaleze în deşert. Noi străbatem deşertul, nu ne instalăm aici,
continuăm până găsim o picătură de apă, da, o oază. Din păcate, atunci când doresc să construiască
ceva,
19. majoritatea oamenilor nu se gândesc la apă, la iubire, nu cred că iubirea este necesară, ei se
bazează numai pe organizare. În această situaţie, ei stabilesc programe, redactează statute,
construiesc clădiri, instaleze acolo persoane cărora le atribuie funcţii... este minunat, dar acesta este
un deşert! Iar eu vă pot asigura că nu există prea mulţi candidaţi care să dorească să rămână într-un
deşert, oricât de bine ar fi acesta organizat! Nimic nu funcţioneazăatâta vreme cât nu există viaţa ce
reprezintă adevăratul motoral lucrurilor. Dar de îndată ce apare viaţa, iubirea, chiar dacă nu este
nimic organizat, totul se rânduieşte, exact cum vegetaţia, animalele şi oamenii doresc să se
stabilească la marginea unui curs de apă. lată ce am ştiut din totdeauna. De aceea eu nu m-am ocupat
niciodată de organizare. Eu am lăsat apa să curgă şi astfel, încet-încet, Fraternitatea s-a născut şi s-a
dezvoltat. Şi voi, la rândul vostru, lăsaţi mai întâi apa să curgă. Se întâmplă ca unii să mi se plângă:
„Nu ştiu ce mi se întâmplă, mă simt secătuit, mi-am pierdut gustul, toate inspiraţiile m-au părăsit”. Eu
îl privesc şi văd că el chiar nu înţelege de ce se află într-o asemenea stare jalnică. Atunci îi explic: „Iată,
eşti în asemenea stare pentru că ai oprit izvorul. - Care izvor? N-am oprit nimic! - Ba da, ai oprit
izvorul interior, şi cum apa nu mai curge, iarba şi florile s-au uscat, păsările au plecat şi oamenii nu
mai vin să viziteze un loc atât de gol şi trist”. Iarba, florile, păsările, sunt sentimentele, gândurile,
emoţiile cu formele lor, cu culorile lor, cu parfumurile lor, cu

20. cântecele lor. Sub pretextul că ai avut câteva decepţii şi supărări, te închizi, îţi pierzi iubirea,
entuziasmul. Ei bine, nu este inteligent, căci acest lucru nu schimbă nimic din evenimentele care te
supără şi te mai privezi singur de ceva. Deci, un dublu inconvenient! Oricare ar fi inconvenientele,
supărările, lăsaţi izvorul să curgă şi veţi deveni mai bogaţi, da, mai bogaţi în tot felul de prezenţe care
vor veni să înfrumuseţeze viaţa. Dacă sunteţi în deşert, nu vă plângeţi, voi aţi ajuns acolo, nu v-a adus
altcineva: „Dar, veţi spune voi, sunt în această stare din cauza unuia sau altuia care m-a înşelat, m-a
trădat, nu eu sunt acela care...” Ba da, voi gândiţi greşit, nimeni nu vă forţează să fiţi în această stare.
Unii oameni au dorit să vă distrugă, este clar, dar nu sunteţi obligaţi să suportaţi în mod pasiv răutăţile
lor şi să mai adăugaţi la acest inconvenient şi nefericirea de a vă secătui. Vedeţi voi, este un
raţionament prost! Dacă nu redresaţi situaţia, dacă părăsiţi astfel speranţa, iubirea, credinţa, sunteţi
morţi. înainte chiar de a muri, moartea deja s-a instalat. Izvorul vostru nu trebuie să înceteze
niciodată să curgă. „Da, dar se va abuza întotdeauna de mine, mă vor înşela, mă vor jigni”. Ei bine,
este mai bine să fii puţin înşelat şi jignit, acestea constituind nişte pierderi mici, în timp ce, dacă lăsaţi
să sece izvorul din voi, veţi pierde totul. Evident, este de dorit să ştiţi să îl orientaţi, să îl canalizaţi, să
nu îl lăsaţi să curgă la întâmplare, în orice grădină. A-l lăsa să curgă nu înseamnă că vă este interzis să
îl protejaţi. Eu nu v-am spus niciodată că trebuie să

21. distribuiţi bogăţiile inimii şi sufletului vostru oricui, fără nici un discernământ, eu vă previn numai
că atitudinea ce constă în a te închide sub pretextul că ai fost uneori decepţionat de oameni este
foarte prejudiciabilă pentru fericirea voastră. Da, eu vorbesc pentru fericirea voastră, din păcate voi
sunteţi aceia care nu ştiţi ce trebuie să faceţi pentru a fi fericiţi. Atunci, de acum înainte, meditaţi mai
des asupra acestei imagini a apei care curge şi încercaţi să înţelegeţi toate binefacerile pe care această
apă vi le poate aduce. Cap. 5 - Lanţul viu: soare - pământ - apă Apa nu circulă numai la suprafaţa
pământului, ea curge şi sub pământ, alimentând cu emanaţiile sale regnurile mineral, vegetal şi
animal, ca un elixir al vieţii. Dacă apa nu ar circula în străfundurile pământului, nu ar exista nici pietre,
nici plante, nici animale, nici oameni. Veţi spune: „La ce foloseşte atunci energia solară dacă
influenţele subterane sunt acelea care alimentează viaţa?” Este foarte simplu: soarele nu dă direct
energiile sale creaturilor, pământul, Planeta lor, este acela care le primeşte mai întâi şi el le transmite
acestora. Eu v-am spus deseori că Pământul este însufleţit şi prin straturile sale eterice el se întinde la
mii de kilometri deasupra noastră, în spaţiu. Adevărata suprafaţă a Pământului este foarte
îndepărtată de ceea ce noi o definim astfel: aici, noi nu atingem decât scoarţa fizică, materială a
planetei. Iar diferitele straturi ale atmosferei terestre nu aparţin
22. spaţiului cosmic, ci pământului. Atmosfera este pielea planetei noastre, ea este străbătută de
curenţi de energie cosmică veniţi din spaţiu şi care se transformă în contact cu ea. Datorită diferitelor
elemente ce o compun, atmosfera joacă un rol de filtru: ea nu lasă să treacă decât elementele
favorabile vieţii terestre. După ce au străbătut atmosfera, curenţii veniţi din spaţiu sunt captaţi de
vârfurile munţilor care joacă rolul unor antene. Iar în momentul în care zăpada şi gheaţa încep să se
topească, apele care circulă la suprafaţa pământului, ca şi acelea care se afundă sub pământ şi
traversează diferitele straturi ale solului, suntimpregnate de aceşti curenţi. Cât despre apele de
ploaie, şi ele sunt încărcate cu energii venite din îndepărtatele straturi ale atmosferei. Plantele,
animalele şi oamenii se hrănesc deci din energia solară, dar numai după ce aceasta a fost absorbită,
transformată şi redistribuită de planetă. Din acest punct de vedere, pământul este la fel de important
ca şi soarele. Să nu vă închipuiţi că atunci când vă expuneţi la soare primiţi direct razele sale, fiindcă
înainte de a vă atinge, aceste raze au trebuit să traverseze atmosfera pământului, iarvoi le-aţi
pututcapta şi absorbi pentru că atmosfera pământului le-a transformat. De aceea este important să
vă găsiţi mereu în armonie cu pământul, să îl respectaţi, să îl iubiţi. Altminteri, chiar expunându-vă la
soare, nu veţi avea prea multe beneficii de la lumina şi căldura sa.

23. Trebuie să studiem cum funcţionează acest lanţ viu soare - pământ - apă. Cursurile apelor sunt căi
de comunicare ce leagă câmpiile şi văile de vârfurile munţilor, iar aceste înălţimi sunt ca nişte
deschideri care primesc şi absorb forţele cosmice. Munţii sunt transformatori de energie cosmică, iar
apele subterane care îi parcurg se impregnează din această viaţă cu care vor îndestula apoi diferitele
regnuri ale naturii. Anticii, care considerau pământul ca centru al universului, şi nu soarele, nu se
înşelau în totalitate: pentru oameni, pământul este cel mai important, planeta lor, el reprezintă cu
adevăratuniversullor, iar centrul său este centrul acestui univers. Dintr-un anumit punct de vedere se
poate afirma că sistemul geocentric al lui Ptolemeu este la fel de adevărat ca sistemul heliocentric al
lui Copernic! Fiindcă oamenii nu primesc directenergia solară, pământul o primeşte şi le-o transmite.
De altfel, ei se dezvoltă şi evoluează după ritmul pământului. Ei nu pot evolua mai repede decât
planeta lor, căci destinul colectiv al umanităţii este supus evoluţiei pământului. Numai anumite fiinţe
foarte avansate se pot detaşa de ansamblu şi evolua mai repede. Cap. 6 - Lucrarea fierarului Dacă nu
reuşim să ne schimbăm forma interioară, este pentru că rămânem pe pământ, vorbind simbolic. Pe
pământ domneşte frigul care încremeneşte formele, iar pentru a topi din nou aceste forme, trebuie
să pătrundem

24. în regiunea focului. Fiindcă realitate interioară există la fel cum există şi realitatea fizică. Toată
lumea ştie că pentru a lucra fierul, fierarul trebuie să îl pună în foc pentru ca să devină maleabil,
ductil. Altminteri, orice are face, oricât l-ar lovi, nu va reuşi să facă nimic altceva decât să-l sfărâme.
Este de altfel ceea ce se întâmplă cu toţi aceia care încearcă să se transforme fără să se cufunde în
focul spiritual: fie că nu ajung la nimic, fie că îşi forţează atât de mult sistemul nervos încât îl distrug.
Aş dori să învăţaţi ceva din această lucrare a fierarului cu focul, pentru a vă arăta marile secrete
iniţiatice pe care ea le conţine. Fierarul pune metalul în foc şi aşteaptă ca el să se înroşească, apoi să
devină incandescent. Putem observa cum, în mod progresiv, fără să îl distrugă, focul comunică fierului
căldura sa, apoi lumina sa. Fierul care era cenuşiu, tem, rece, devine asemenea focului, arzător,
luminos, strălucitor, dobândind proprietăţi noi prin această transformare. Ei bine, omul este
comparabil cu o bucată de fier pe care numai contactul cu focul, cu focul spiritual, îl poate
transforma. La fel cum focul fizic are proprietatea de a face fierul suficient de maleabil pentru ca
fierarul să îi poată da forme noi, tot la fel şi focul ceresc care este iubirea divină poate cufunda omul
într-o stare spirituală în care acesta se desparte de vechea sa formă opacă, lipsite de armonie, pentru
a primi una nouă, luminoasă, sclipitoare. Acest adevăr a fost cunoscut din toate timpurile de către
adevăraţii mistici, de adevăraţii Iniţiaţi. Ei au ştiut să găsească adevăratul foc care se află în suflet
25. şi în spirit; adâncindu-se în el, ei au ajuns la o stare de perfectă maleabilitate; apoi, printr-o
lucrare a gândului, ei au cizelat, au modelat pentru a-şi da o formă nouă. În sfârşit, metalul a fost
înmuiat pentru ca această formă nouă să fie definitiv fixată. Iată încă un alt detaliu ce trebuie
interpretat. Această apă rece în care fierarul cufundă metalul pentru ca noua formă să devină dură şi
rezistentă, sunt greutăţile, încercările. Fiindcă noi ne întărim prin încercări. Nu este suficient să trăim
momente de încântare în rugăciune, în contemplare, în uniunea cu lumea luminii, trebuie ca aceste
stări de conştiinţă să subziste, şi pentru aceasta ele au nevoie să fie supuse încercărilor vieţii. În limba
franceză există expresia: „a căli caracterul”. Iar ceea ce căleşte un caracter sunt tocmai obstacolele,
greutăţile. De aceea să nu vă înşelaţi: nu veţi fi la adăpostde frământări, numai fiindcă aţi gustat
momente sublime de comuniune cu Cerul în care aţi trăit cu impresia că aţi înţeles totul, că aţi
dominat totul. Nu, nu veţi fi cruţaţi, din contră, tocmai datorită acestor frământări noile forme create
în voi se vor solidifica. Pentru a modifica formele fiinţei voastre interioare, trebuie să încercaţi să vă
apropiaţi de regiunea focului, adică de regiunea spiritului, să rămâneţi acolo cât mai mult timp posibil
şi, prin meditaţie, prin rugăciune, să vă modelaţi, să vă Şlefuiţi. Dacă refuzaţi să faceţi această lucrare,
suferinţele vor veni să vă ardă şi să vă topească, până în ziua în care vă veţi hotărî să vă schimbaţi!
Fiindcă Inteligenţa Cosmică nu acceptă ca fiinţa umană să

26. rămână aici, stagnând. Dacă nu lucrează ea însuşi pentru a se transforma prin focul divin, va trebui
să îndure focul suferinţei. De ce aveţi o anumită înclinaţie rea, o nelinişte, o anumită boală? Pentru că
în vieţile trecute nu aţi fost instruiţi şi aţi dus o viaţă dezordonată; toate aceste greşeli s-au acumulat,
s-au solidificat ca nişte tumori, şi acum vă aflaţi în faţa unei materii care rezistă. Ce este de făcut? Să
folosim procedeul invers, făcând să se topească aceste tumori la focul spiritului şi creând alte forme şi
expresii mai pure, mai armonioase. Pentru a ne transforma, pentru a ne re- modela temperamentul,
tendinţele, obiceiurile, chiar şi ereditatea, noi trebuie să atragem, să chemăm focul celest, să îl
implorăm să coboare şi să suflăm, să suflăm fără încetare asupra sa pentru ca el să ajungă să ne
topească; apoi, cu ajutorul gândului, să lucrăm neobosiţi pentru a crea forme noi în sinea noastră.
Iată cum interpretez eu lucrarea fierarului. Eu am experimentat tot ceea ce vă spun. Am cunoscut
acest foc. Poate că nu vă voi vorbi la fel de savantca mulţi dintre cei care au scris cărţi despre stările
de extaz ale misticilor, dar am trăit aceste extaz mistic, am avut fericirea, privilegiulde a gusta din
acest foc şi am înţeles atunci că el poate topi şi schimba vechile forme din noi. De aceea nu trebuie să
ne dorim decât focul celest, să ne gândim la acest foc, să contemplăm acest foc până când va veni să
ne aprindă şi să ne pună în mişcare inima, sufletul, întreaga noastră fiinţă. Să nu vă bazaţi pe

27. explicaţii sau pe lecturi: ele nu vă vor servi la nimic atât timp cât focul nu va coborî în voi. Aveţi
deci încredere în mine şi hotărâţi-vă să cunoaşteţi puterea focului celest, să îl simţiţi, să îl posedaţi.
Pentru aceasta, concentraţi-vă mult mai profund asupra soarelui, asupra focului care umple universul.
încercaţi să îi înţelegeţi natura, cum ajunge el până la noi pentru a ne mişca profund şi cum ne poate
comunica proprietăţile sale. Trebuie să ajungem să îl absorbim, pentru ca vechileforme deja
solidificate din noi să se topească la căldura sa şi să poată fi remodelate. Cap. 7 - Muntele, mama apei
Munţii sunt comparabili cu mari antene datorită cărora pământul comunică cu cerul. Iar apa este atât
de preţioasă tocmai prin faptul că ea coboară din munţi: ea este impregnată cu fluidele cerului. Acela
care vrea să înţeleagă întreaga bogăţie şi putere ale apei, trebuie să îi cunoască locul de origine:
munţii. Cărţile de geografie vă vor descrie importanţa lor pentru climat, vegetaţie etc. Eu vă voi spune
numai ceea ce reprezintă ei pentru viaţa noastră spirituală. Timp de douăzeci de ani petrecuţi lângă
Maestrul Peter Deunov, în Bulgaria, muntele a ocupat în viaţa mea un loc foarte important. În fiecare
vară, Maestrul reunea întreaga Fraternitate în munţii de la Rila pentru o perioadă de mai multe
săptămâni, uneori chiar de două luni, în funcţie de timp. În restul anului, Maestrul Peter

28. Deunov locuia la Sofia, ca şi mulţi fraţi şi surori, acolo aveam încă posibilitatea ca la fiecare
sfârşitde săptămână să mergem pe muntele Vitoşa care se afla la câţiva kilometri. Uneori, rămâneam
acolo şi câteva zile. Datorită Maestrului, ne întorceam din aceste călătorii la munte încărcaţi cu toate
cadourile cerului, fiindcă el ne învăţa ce atitudine să avem faţă de natură: râuri, pietre, cascade,
lacuri, înălţimi. Din momentul plecării şi până la întoarcere, totul constituia pentru Maestru o ocazie
de a ne instrui. Ne întâlneam mai întâi la Izgrev. înainte de a pleca, Maestrul se lega de lumea
invizibilă, mereu vigilent şi atent, şi atunci când ridica piciorul pentru a face primul pas, părea că dă
semnalul de plecare într-o aventură extraordinară. El ne explica importanţa stării interioare pe care
trebuie să o avem când facem primul pas, cu intenţia cu care îl facem. Fiindcă totul depinde de
momentul şi de modul în care plecăm. Maestrul pornea foarte încet, privind cu precauţie la dreapta şi
la stânga. Apoi, pe măsură ce înainta, el accelera şi trebuia aproape să fugim în spatele Iui. Cu toate
acestea, el nu făcea paşi mai mari decât noi, dar ne era greu să îl urmăm. Şi nu gâfâia niciodată. Cu
câtă graţie, cu ce supleţe şi cu ce demnitate se deplasa! Capul său, înfăţişarea, privirea, gesturile sale,
totul era remarcabil la el, dar mai ales mersul. Iar în timpul mersului ne explica cum să păşim, cum să
respirăm, cum să ne reglăm mişcările pentru a ne conserva energiile. Pentru a merge trebuie să intri
într-un anumit ritm care face ca, pe măsură ce înaintezi, forţele

29. să crească, încâtchiar şi atunci când eşti obositla plecare să te poţi simţi bine la sosire. Maestrul ne
atrăgea atenţia asupra celor mai mici detalii; totul era important pentru el. Ducându-ne în munţi,
scopul său era bineînţeles să ne înveţe cum să ne legăm cu entităţile celeste prin cântec, prin
meditaţie, prin rugăciune; dar el se gândea că o vom face mai bine dacă vom şti cum să ne pregătim
rucsacul şi întreg echipamentul, cum să mergem, să respirăm, să facem popasuri pentru a mânca, a
bea, a ne odihni şi chiar să ne spălăm picioarele după o lungă ascensiune. Sunteţi miraţi? Vă gândiţi că
nu este demn de un Maestru să îi înveţe toate aceste lucruri pe discipolii săi, şi mai ales cum să îşi
spele picioarele. Ei bine, vă înşelaţi. Nu numai că este important să vă spălaţi picioarele, dar trebuie
să Ştiţi şi cum să o faceţi. Pentru că, mai întâi de toate, prin picioare noi suntem în permanenţă în
contact cu solul de unde ele captează influenţele şi curenţii, şi trebuie deci să le pregătim pentru a fi
bune receptoare. Apoi, picioarele noastre sunt în legătură cu întreg organismul, şi îndeosebi cu
sistemul nervos: plexul solar şi creierul. Capul şi picioarele sunt cei doi poli ai corpului nostru: prin cap
atingem cerul şi prin picioare atingem pământul. Pentru a stabili o bună comunicare între cap şi
picioare, trebuie să facem o lucrare cu ele, să le atingem conştient şi cu iubire, să le vorbim, pentru ca
şi ele să participe la activitatea noastră spirituală. Vedeţi, totul are importanţă pentru că totul trebuie
să contribuie la evoluţia noastră.

30. Este păcat că aici nu avem aceleaşi condiţii ca în Bulgaria pentru a face excursii în munţi. Asistăm
la răsăritul soarelui, facem exerciţii de gimnastică şi respiraţie şi aceasta înseamnă deja ceva, dar
toate acestea nu înlocuiesc o drumeţie la munte. Efortul cerut de ascensiunea montană şi relaxarea
care îi urmează, de îndată ce am ajuns la ţintă, eliberează organismul de multe toxine şi ne simţim
regeneraţi. Unii vor spune că merg la munte, da, dar cu maşina. Ajunşi la o anumita înălţime, coboară,
fac câţiva paşi, privesc peisajul şi respiră puţin. Ei bine, în realitate maşina este cea care urcă şi nu ei
înşişi, şi poate că maşina este aceea care va profita cel mai mult! Mersul la munte poate fi cu adevărat
binefăcător numai dacă vă străduiţi să vă mişcaţi, să vă căţăraţi. Dar efortul fizic nu este de ajuns.
Muntele reprezintă o întreagă lume de explorat, de înţeles, nu numai pentru că multe din aspecte lui
rămân încă necunoscute majorităţii oamenilor, ci pentru că ele au corespondenţe cu viaţa interioară.
Munţii sunt aceia care fac legătura între pământ şi cer. O mare înţelepciune a supravegheat formarea
şi a hotărât amplasarea lor care nu este niciodată întâmplătoare. Fiecăruia dintre ei îi este atribuită o
funcţie determinată, de aceea ei diferă ca formă, mărime, înălţime. Vârfurile lor se orientează ca nişte
antene destinate să emită sau să capteze unde de frecvenţe diferite, creând fiecare condiţiile
favorabile pentru o activitate specifică. înălţimile din Himalaya, din Alpi sau

Pirinei nu exercită toate aceleaşi influenţe, trebuie să înţelegi cu care să lucrezi pentru a obţine
rezultatele dorite. Munţii sunt locuiţi de entităţi foarte luminoase, foarte puternice, atrase de
condiţiile excepţionale de puritate ce există pe înălţimi. Mergem pe înălţimile munţilor ca să intrăm în
contact cu aceste entităţi. Dar acest lucru necesită o adevărată ştiinţă, şi această ştiinţă nu li se revelă
decâtacelora care s-au angajatdin toată inima, din tot sufletul pe calea luminii. Foarte puţine
persoane ştiu să profite de condiţiile favorabile pe care le oferă muntele pentru evoluţia lor spirituală.
Ele merg acolo pentru a se amuza, a face zgomot, fără nici un respect faţă de entităţile care locuiesc
în aceste regiuni. Iar muntele, care este inteligent, se închide faţă de ei. Există riscul ca la un
momentdat aceste entităţi să părăsească munţii într-atât sunt de stânjenite de aceste animale care
murdăresc totul: oamenii! Aveam aproape douăzeci de ani când am făcut într- una din zile o
experienţă care m-a marcat profund. Se întâmpla la Rila unde am însoţit o soră în vârstă până într-un
loc situat mai sus de tabăra noastră. Acolo domnea o linişte sacră, se putea spune că nici un picior nu
atinsese vreodată acele locuri. Am meditat, ne-am rugat şi am vorbit despre învăţământul Maestrului.
Apoi, m-am îndepărtat pentru a continua să meditez singur. Ce s-a întâmplat atunci? Locul în care m-
am aşezat era foarte frumos, dar nu mai frumos decât cele din jur. Mai întâi, am crezut că am
halucinaţii... Totul se însufleţise:

32. pietrele, iarba, pomii deveniseră vii, luminoşi, ca şi cum ar fi fost vrăjiţi. Trăiam o stare de
încântare, şi nu mă mai puteam desprinde de acel spectacol. Fenomenul a durat mult timp, şi acolo
am înţeles neştiinţa în care ne aflăm în ceea ce priveşte cu adevărat natura. În spatele aparenţelor ea
ascunde adevăruri pe care oamenii nici nu le bănuiesc. Din cauza atitudinii lor grosolane, prosteşti,
zgomotoase, întreaga viaţă subtilă a naturii le rămâne acestora necunoscută, străină. Discipolul
trebuie să urce pe munte pentru a comunica cu Cerul. El trebuie să o facă nu numai în mod fizic, ci şi
spiritual, şi să mediteze îndelung pentru a înţelege ceea ce reprezintă muntele în el, în viaţa sa
interioară. Este foarte bine să te caţeri la trei mii, la patru mii de metri, să bei din apa torentelor, să te
scalzi în lacuri, dar nu este de ajuns, trebuie ca aceste fapte să aibă o prelungire în viaţa interioară.
Chiar şi limbajul curent foloseşte imaginea muntelui pentru a traduce diferite rezultate pozitive în
planul material. Când se spune despre cineva că „urcă o pantă”, înseamnă că scapă de greutăţi:
afacerile lui se aranjează, sănătatea i se îmbunătăţeşte, îşi regăseşte curajul. Despre acela care a
reuşit foarte bine se spune că a „ajuns în Punctul culminant”, iar când un personaj devine foarte
important, se spune că este o „somitate’. Cu atât mai mult această imagine a vârfului îşi are locul ei în
viaţa spirituală. Văile, izvoarele, prăpăstiile, cascadele, lacurile, zăpada, totul este încărcat de
semnificaţii simbolice şi

33. corespunde unor realităţii ale vieţii interioare. Acela care meditează asupra unui adevăr filosofic,
mistic, face în interior o ascensiune a unui munte înalt, fiindcă acel adevărîl pune în comunicare cu
cerul, iar apa care începe să curgă în sinea sa îl spală şi îl însufleţeşte. A tinde spre înălţimi înseamnă
să ai un înalt ideal, să hrăneşti în tine gândurile şi sentimentele cele mai nobile. A cădea în prăpastie
înseamnă să te laşi purtat de instinctele cele mai abjecte, mai mizerabile, de care suntem puţin câte
puţin înghiţiţi. Dar înălţimile şi prăpăstiile sunt într-o strânsă legătură: prăpăstiile sunt cu atât mai
profunde cu cât înălţimile sunt mai mari. Iată încă un adevăr asupra căruia trebuie să meditaţi. În
anumite tradiţii, universul este reprezentat ca un munte în vârful căruia îşi are lăcaşul Divinitatea, loc
inaccesibil şi intangibil. Grecii îşi aşezau zeii pe vârful muntelui Olimp. Moise a vorbit cu Dumnezeu pe
Muntele Sinai... Iniţiaţii s-au folositîntotdeauna de acest simbol al înălţimii, chiar şi în ţinuturile în
care nu exista vreun munte. Cucerirea înălţimii este acţiunea cea mai importantă, mai plină de
semnificaţie pe care fiinţa umană o poate întreprinde. Aceasta înseamnă că ea este conştientă că
puterile, virtuţile adunate în ea de Creator o pot duce dincolo de toate realizările terestre. În Cabală,
Arborele Sefirotic poate fi identificatcu un munte al cărui vârf este sefirotul Kether: atotputernicia,
omniscienţa, iubirea divină. Pentru a ajunge la acest vârf, sunt necesare mari calităţi: tenacitatea,
voinţa, statornicia, inteligenţa,
34. îndrăzneala, şi mai ales o dorinţă irezistibilă de lumină şi puritate care sunt reprezentate de ceilalţi
sefiroţi. Înainte de a i se da Iniţierea unui discipol, Maestrul trebuie să aştepte ca el să ajungă toarte
sus, numai acolo îi poate lua legătura de la ochi. Acum, când a atins punctul de unde poate sesiza
arhitectura universului, ordinea lumii, el este pregătit să primească Iniţierea. Fiindcă aceasta este
Iniţierea, revelaţia pe care omul o primeşte pe vârful unui munte înalt. Este deci foarte important să
înţelegem rolul pe care muntele îl poate juca în evoluţia noastră şi care este locul său în exerciţiile
noastre spirituale. Atunci când vă aflaţi în faţa unei înălţimi, chiar dacă aceasta se află la o foarte mare
distanţă, concentraţi-vă întinzând mâna spre ea, salutaţi entităţile care o locuiesc, cereţi-le ajutorul şi
trimiteţi-le în schimb contribuţia voastră la lucrarea lor. Aşa veţi învăţa să creaţi legături cu vârfurile
cele mai înalte ale munţilorşi veţi primi de la ele forţă şi inspiraţie. Amintiţi-vă şi că munţii sunt
condensatori de energie de unde o puteţi extrage pentru a trimite ajutor familiei voastre, prietenilor
voştri şi întregii lumi. Obişnuiţi-vă să priviţi muntele cu un sentiment sacru. înălţimile reprezintă
corpul cauzal al ţărilor în care aceştia se află sau care le sunt aproape. De exemplu, Mont Blanc este
corpul cauzal al Franţei, Italiei şi Elveţiei; Everestul este cel al Indiei şi Tibetului, iar Musala, cel al
ţărilor balcanice. Condiţiile fizice şi spirituale care domnesc pe înălţimi le fac potrivite pentru anumite
lucrări. Acolo trebuie să urcăm pentru a ne formula

35. dorinţele şi proiectele cele mai dragi. Discipolul ştie că urcând conştient înălţimile, se apropie de
propriul său corp cauzal, ceea ce uşurează lucrarea gândului care devine mai activ. Poate că ştiam deja
intuitiv aceste lucruri, fiindcă încă de la primele ascensiuni pe vârful muntelui Musala, aveam atunci
şaptesprezece- optsprezece ani, mă gândeam la Franţa, îmi imaginam că într-o zi voi merge în Franţa
aducând învăţământul Maestrului. Şi iată că, aceasta s-a îndeplinit după o vreme, destinul m-a adus în
Franţa. Dar eu v-am atins sufletele de pe vârfurile Rilei, cu mult timp înainte de a ajunge aici. Dacă nu
aveţi posibilitatea să mergeţi la munte, exersaţi-vă să îl vizitaţi şi să faceţi ascensiuni prin intermediul
gândului. Imaginaţi- vă că treceţi pe lângă cascade, că mergeţi de-a lungul torentelor, că traversaţi
păşunile... Vă bucuraţi la vederea florilor de colţ, a rododendronilor agăţaţi de stânci, contemplaţi
lacurile cristaline, zăpada care străluceşte la soare... În sfârşit, ajungeţi în vârf: salutaţi entităţile
puternice care îl locuiesc fiind conştienţi că intraţi în casa lor şi că trebuie să le arătaţi respect. Apoi, în
aerul curat şi albastrul cerului, respiraţi profund şi lansaţi-vă în spaţiu... Concentraţi-vă când asupra
unei înălţimi, când asupra alteia, numai aşa pregătiţi condiţiile pentru a intra în contact cu cele mai
mari spirite care au coborât pe pământ. Fiindcă există o legătură între înălţimile munţilor şi toate
fiinţele de elită venite de-a lungul

36. epocilor să aducă lumină oamenilor. Prin intermediul înălţimilor Putem intra în comunicare cu ele.
Şi chiar înainte de a adormi, gândiţi-vă la munte, la păduri, la lacuri, la înălţimi, dar şi la grotele
profunde şi la locuitorii lorpentru a păstra întotdeauna cu ele legături de prietenie. Munţii nu sunt
numai o aglomerare de pământ şi pietre, ei sunt şi receptacolele unor imense comori: aur, argint,
cristale, pietre preţioase, asupra cărora veghează şi lucrează entităţi puternice. Eu nu vă spun aceste
lucruri ca să le luaţi ca atare şi să mergeţi să săpaţi în munte pentru a găsi aceste comori. Mă gândesc
că veţi înţelege că trebuie să vă ataşaţi de latura simbolică a munţilor şi că veţi şti să îi urcaţi şi să îi
săpaţi în voi înşivă. Vedeţi acum de unde vin bogăţia apei: înălţimile munţilor captează energiile
celeste pe care le comunică pământului, iar pământul la rândul lui impregnează apa ce se află ascunsă
în profunzimile lui. Apei îi plac mult înălţimile munţilor, ea încearcă să le viziteze, iar munţii o retrimit
în văi. Datorită iubirii apei pentru munte noi comunicăm cu înălţimile, iar când bem această apă sau
ne scăldăm în ea, putem absorbi puterea care i-a fost dată la izvor. Cap. 8 - De la apa fizică la apa
spirituală Cei mai mulţi oameni se spală zilnic, pe mâini, pe faţă sau pe întregul corp, spălatul fiind
considerat pe bună dreptate un gest ce face parte din comportamentul

37. fiinţelor civilizate. Dar cum se spală? Aceasta este o altă problemă. Copiii sunt învăţaţi să se spele
din motive de igienă, pentru a fi curaţi, pentru a nu fi impregnaţi de mirosuri urâte care îi
incomodează pe vecini, atâta tot. Ei bine, nu este suficient, fiindcă putem fi spălaţi şi curaţi din punct
de vedere fizic, dar Putem rămâne în interior la fel de murdari ca şi cum nu am fi făcut niciodată vreo
baie. Omul nu posedă numai un corp fizic, dar şi corpuri subtile (eteric, astral, mental) pe care trebuie
să le supravegheze în aceeaşi măsură Pentru a le curăţa de toate murdăriile acumulate, impurităţile
produse de senzaţii, de dorinţe, de sentimente, de gândurile de natură inferioară pe care le primeşte
şi hrăneşte zilnic în el. Dacă apa ne spală în planul fizic, înseamnă că ea are proprietatea de a duce cu
sine şi a absorbi impurităţile. În planul spiritual, ea posedă exact aceleaşi proprietăţi. Toate religiile au
preconizat purificarea prin apă: abluţiunile, băile rituale... Aceste practici sunt fondate pe o
cunoaştere milenară privindputerile apei. Veţi spune că aspectele vieţii actuale nu se pretează la
acest gen de practică. Ba da, fiindcă de dimineaţă de la trezire, până seara când vă pregătiţi de
culcare, aveţi mai multe ocazii de a folosi apa pentru a vă spăla şi puteţi profita de aceste ocazii
pentru a face o lucrare psihică şi spirituală. Apa pe care o cunoaştem şi de care ne folosim zilnic nu
este decât materializarea acestui fluid cosmic care umple spaţiul, şi cu ajutorul gândului putem intra
în contact cu acest fluid deoarece în el se scaldă toate creaturile. Prima condiţie pentru această
lucrare de

38. purificare este deci de a ne spăla cu conştiinţa că prin intermediul apei atingem un elementde
natură spirituală. Această conştiinţă va începe prin a vă modifica gesturile. Câţi oameni nu vedem
spălându-se cu gesturi bruşte şi dezordonate, pentru că ei cred că acest lucru îi va ajuta să se
trezească, să fie în formă şi bine dispuşi. Acestlucru îi va trezi, bineînţeles, dar aceste mişcări grăbite
au un efect nociv, mai ales pentru faţă, a cărei armonie corespunde unei organizări foarte subtile de
linii de forţe determinate. Chipul omuluieste o reflectare a chipului lui Dumnezeu şi acela care îşi
spală faţa cu bruscheţe şi fără nici o atenţie, tulbură trăsăturile imaginii divine. Spălaţi-vă deci cu
gesturi măsurate, armonioase, pentru ca şi gândul să se elibereze şi să îşi facă lucrarea. Concentraţi-vă
asupra apei, asupra prospeţimii ei, a limpezimii, a purităţii ei, şi veţi simţi imediat că ea va atinge în
voi regiuni necunoscute pentru a provoca acolo transformări. Nu numai că veţi fi uşuraţi, purificaţi,
dar inima voastră, intelectul vostru vor fi hrănite de elemente noi mult mai subtile şi mai însufleţite;
deoarece apa inferioară, apa fizică, conţine toate elementele şi forţele apei spirituale, trebuie numai
să învăţaţi să le treziţi şi să le primiţi. Iniţiaţii au metode pentru a spori virtuţile apei: ei aruncă un
pumn de sare, aprind nişte lumânări făcând să ardă tămâia şi spun formule. Dar cel mai important
este să fii mai întâi conştient că apa este vie şi locuită de entităţi foarte pure. De aceea, fie că se
întâmplă în camera voastră de baie sau în natură, înainte de a Intra în contact

39. cu apa, va trebui să o salutaţi cu mult respect şi iubire şi să cereţi îngerului apei să vă ajute în
lucrarea voastră. Pentru a vă purifica, nu este necesar să faceţi ceremonii lungi şi complicate. Avem de
mai multe ori ocazia zilnic să folosim apa pentru a ne spăla. Faceţi acest lucru fără a uita vreodată că
apa fizică nu reprezintă decât un mod de a intra în contact cu apa spirituală care este adevărata apă..
Bineînţeles, spălatul face parte din activităţile cele mai obişnuite ale vieţii zilnice, dar nu trebuie să îl
subestimăm. Ca şi a mânca, a dormi, a respira, a te spăla trebuie să fie un act sacru ce poate elibera
sufletul. Nu este de ajuns să curăţăm puţin corpul fizic, în timp ce toate corpurile subtile continuă să
se asfixieze sub straturi groase de impurităţi: nu, trebuie să învăţăm să deschidem porii sufletului
nostru pentru a absorbi toate bogăţiile oferite de către apă. Să mergem acum mai departe. Ce
reprezintă supărarea, tristeţea, descurajarea? Impurităţi pe care le- aţi lăsat să pătrundă în voi şi care
vă tulbură organismul psihic, tot aşa cum o otravă sau alte elemente toxice vă tulbură organismul
fizic. Datorită apei, veţi putea remedia aceste stări. Priviţi apa curgând, ascultaţi-o cum curge: fie că
este vorba despre un izvor, un râu, o cascadă, apa care curge eliberează plexul solar luând cu ea
elementele întunecate care îl tulburau. Fiindcă apa care curge este imaginea reînnoirii continue a
vieţii, şi suntem influenţaţi privind-o. Evident, în oraş, în viaţa zilnică, nu este uşor să întâlneşti izvoare
şi cascade, dar atunci, deschideţi un robinet! Este mai puţin poetic, dar acest lucru poate fi la
40. fel de eficient. Important este să vă concentraţi asupra apei care curge. Puteţi de asemenea să vă
cufundaţi mâinile în apă. Toate influenţele intră şi ies prin intermediul mâinilor, cele bune ca şi cele
rele, căci mâinile şi mai ales extremităţile degetelor sunt ca nişte antene care captează unde şi le
retrimit. Deci, cufundaţi- vă mâinile într-un vas cu apă sau mai bine lăsaţi să curgă peste ele apa de la
robinet, gândindu-vă că ea vă străbate cu puritatea ei, cu prospeţimea ei şi vă ia stările negative. Şi
cum cea mai importantă este activitatea gândului, puteţi face această experienţă, chiar dacă nu aveţi
apă. Oricare ar fi circumstanţele vieţii, se poate face mereu ceva; esenţial este să nu rămâneţi inactivi,
să nu suferiţi. Şi dacă vi se întâmplă câteodată să fiţi asaltaţi de impresii penibile de care doriţi să
scăpaţi şi nu aveţi posibilitatea să atingeţi sau să vedeţi apa, închideţi ochii şi lăsaţi- vă imaginaţia să
lucreze. În acel moment, sunteţi liberi să faceţi un duş sau o baie, sau să vă cufundaţi într-un fluviu,
într-un lac sau într-un ocean: miliarde de picături de apă se vor scurge pe voi... înotaţi, vă lăsaţi
purtaţi de un curent sau legănaţi de valuri... vă cufundaţi pentru a vă pierde în imensitate... Rămâneţi
acolo în acele imagini minunate, cât mai mult timp posibil: veţi simţi încet-încet o transparenţă, o
uşurare, ca şi cum aţi fi fost străbătuţi cu adevărat de valuri purificatoare şi însufleţitoare. Cum se face
că oamenii care recunosc puterile apei în planul fizic, nu au nici cea mai mică idee despre puterile pe
care ea le posedă în planul spiritual? Priviţi: pentru a reanima

41. pe cineva care leşină, îl stropim cu apă şi nu ne gândim că apa spirituală poate reda şi ea viaţa.
Exerciţiile, metodele pe care vi le dau trebuie să vă ducă la descoperirea apei interioare. V-am spus-o
şi v-o repet: apa fizică nu este decât o reflectare datorită căreia noi ne putem lega de adevărata apă.
Iar această apă adevărată se află în noi, trebuie numai să descoperim izvoarele apei vii care curg în
profunzimile fiinţei noastre. Desigur, e o cale lungă, dificilă, dar perseveraţi şi veţi înţelege într-o zi că
despre această apă spirituală vorbea Ii sus atunci când spunea: „Râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui...” Cap. 9 - Alimentaţi flacăra din voi înşivă O flacără este atât de slabă încât este
suficient un suflu pentru a o stinge. Dar dacă o hrăniţi, ea poate deveni o adevărată văpaie şi aceleaşi
sufluri care o ameninţau, din contră, o vor întări într-atât încât nimic nu îi va mai putea rezista. De ce
din acelaşi motiv, vântul, poate produce efecte contrarii? Foarte simplu: pentru că nu reacţionăm în
acelaşi fel la aceleaşi cauze, dacă suntem puternici sau dacă suntem slabi. Flacăra este un simbol al
spiritului şi dacă o neglijaţi, dacă nu o alimentaţi, la cea mai mică dificultate, la cea mai mică opoziţie,
ea se va stinge. întâlnim mulţi asemenea oameni, în care spiritul este deja mort. Ah! Bineînţeles, ei
vor continua să meargă în dreapta şi în stânga, să se amuze, să meşterească, să se hârjonească,

42. dar spiritul lor este aproape stins şi de îndată ce întâlnesc obstacole, ei se descurajează,
capitulează şi sunt distruşi. Dimpotrivă, alţii au ştiut să îşi întărească spiritul prin rugăciune, prin
meditaţie, prin contemplare şi nu numai că obstacolele nu îi opresc dar ele îi însufleţesc şi îi împing să
înainteze şi cu mai multă ardoare, să învingă toate opoziţiile. Deci, aceleaşi greutăţi care îi zdrobesc pe
cei slabi, îi întăresc pe cei care sunt cu adevăratînsufleţiţi de spirit. Dar nu trebuie să contăm pe spirit
şi să ne lăsăm în voia soartei spunând: „Ah! El este puternic, bine înarmat, va sări în ajutorul meu la
greu”. Nu, el este puternic, bine înarmat doar dacă voi îl hrăniţi continuu. Aveţi cu toţi o flacără în voi
şi oricât de slabă ar fi ea, stă în puterea voastră să o alimentaţi pentru ca ea să devină o imensă
vâlvătaie. Dar începeţi prin a fi prudenţi, nu vă expuneţi unor curenţi ce pot nimici în voi credinţa,
iubirea, speranţa. Nu frecventaţi pe oricine, nu citiţi orice, nu mergeţi la orice fel de spectacol; căutaţi
hrana afectivă, intelectuală şi spirituală care să vă întărească interior. Când veţi fi cu adevărat
puternici, veţi putea înfrunta orice şi aceleaşi condiţii sau întâlniri care înainte v-ar fi distrus, acum,
din contră, vor spori în voi lumina şi liniştea. Când flacăra lumânării a găsit suficientă hrană pentru a
deveni o vâlvătaie, vântul nu o mai stinge, dimpotrivă, el nu face altceva decât să o aţâţe. În acel
moment veţi putea chiar aprinde alte flăcări pentru ca focul divin să cuprindă întreaga lume. Ca în
bisericile ortodoxe, la slujba de înviere, când fiecare aprinde câte o lumânare de la flacăra celui de
lângă el.
43. Aceste lumânări se aprind una după alta, am spune că focul călătoreşte... până în momentul în
care biserica este plină de o mulţime de mici flăcări! în acelaşi fel, acela care a reuşit să îşi aprindă
lumânarea, spiritul său, la fel ca şi lampa sa, sufletul său, la flacăra celestă, el poate aprinde şi alte
spirite şi alte suflete din jurul lui. Bineînţeles, poate trece mult timp, sunt uneori necesari ani pentru a
reuşi deoarece în interior el lasă să sufle vântul prea tare sau să plouă prea mult, dar într-o bună zi în
fine reuşeşte, lumânarea se aprinde şi el începe să degajă puţină lumină. Atunci vecinul spune: „Ah!
Iată cu ce să ne luminăm!” Şi la rândul lui îşi aprinde lumânarea. Apoi, urmează un al doilea, şi un al
treilea... şi continuând astfel, poate într-o zi întreaga lume se va umple cu lumânări aprinse. Deci,
acum, toţi aceia care au lumânarea aprinsă să încerce cel puţin să le aprindă pe cele ale părinţilor lor,
ale prietenilor lor, ale copiilor lor. De ce să păstreze lumina numai pentru ei înşişi? Nu aşa va veni pe
pământ împărăţia lui Dumnezeu. Aici, voi învăţaţi să aprindeţi lumânarea voastră, dar şi pe cele ale
altora, iar pentru aceasta trebuie să învăţaţi să întreţineţi flacăra voastră. Şi dacă într-o zi, din
nefericire, lumânarea voastră se stinge, o puteţi reaprinde de la cea care străluceşte deja datorită
vouă. De câte ori nu am văzut acest lucru! Bărbaţi şi femei convinşi că au reuşitsă îşi împărtăşească
convingerile lor altora, s-au simţit într-o zi obosiţi, dezamăgiţi. Dar cum erau angajaţi în mişcarea pe
care ei înşişi au declanşat-o, ei nu puteau renunţa dintr-odată,

44. ei erau antrenaţi şi trebuiau să continue. Da, chiar dacă lumânarea se stinge, atât timp cât rămâne
în circuit, ea poate fi reaprinsă. Este de altfel ceea ce vedem că se întâmplă uneori cu membrii a două
generaţii care se succed. Adulţii predică curajul, abnegaţia, lupta pentru un ideal minunat, dar cum ei
nu au ştiut să-şi conserve elanul, au tendinţa să se lase pe tânjală. Dar iată că tânăra generaţie, care a
luat în serios lecţiile, începe să crească şi ajunge la vârsta responsabilităţii; atunci, ea pune în mişcare
vechea generaţie, o antrenează, îi reaprinde credinţa, îi redă gustul luptei pentru bine. Vedeţi până
unde poate ajunge această chestiune!De aceea, atât cât puteţi, încercaţi să aprindeţi lumânarea
altora cu flacăra voastră, insuflaţi-le iubirea, credinţa. Astfel, focul continuă să ardă mereu şi chiar
dacă într-o zi propria voastră flacără se va stinge, alte flăcări pe care le-aţi aprins vor veni în ajutorul
vostru. Cap. 10 - Focul, factor de creaţie Focul reprezintă limita dintre planul fizic şi planul eteric. De
aceea el este considerat de către toţi Iniţiaţii ca mijlocul cel mai puternic pentru a intra în comunicare
cu lumea spirituală. Dacă înainte de a începe o anumită lucrare, Iniţiaţii au obiceiul de a aprinde o
lumânare, este pentru că ei ştiu că focul îi va introduce în regiunile subtile în care gândurile, vocile lor
vor fi auzite şi vor găsi condiţiileîmplinirii. Toţi magii adevăraţi au legături foarte puternice cu focul. Şi
cu toate că religiile au pierdut din

45. ce în ce mai mult sensul acestor practici iniţiatice, în biserici se menţine în continuare tradiţia de a
aprinde lumânări sau candele, ca şi cum s-ar conserva inconştient această ştiinţă străveche în care
prezenţa focului este o garanţie a împlinirii. Fiindcă posed această cunoaştere, de fiecare dată când
facem o ceremonie a tocului, eu vă cer să scrieţi fiecare pe o foaie de hârtie dorinţe, cele mai bune
pentru evoluţia voastră, pentru binele prietenilor voştri şi al întregii lumi pentru a le încredinţa
îngerului Focului. Focul este mesagerul invizibilului şi de îndată ce foile de hârtie vor fi arse, entităţile
din înalt vor începe să ia cunoştinţă de conţinutul lor, să le studieze pentru a vedea cum pot să le
împlinească. Entităţile celeste s-au obişnuit să primească cereri atât de prozaice! Unul doreşte bani,
altul succes, altul un soţ sau o soţie... şi când ele văd venind toate acestea îşi spun: „Oh la, la, toată
această hârţogărie!” şi sunt plictisite. Dar când găsesc câteva cereri cu dorinţa de perfecţionare, de a-l
servi pe Dumnezeu, de a lucra pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ele şi le arată
una alteia şi toate se apleacă pentru a citi aceste cereri atât de rare şi a le îndeplini. Bineînţeles, nu
trebuie să vă aşteptaţi ca aceste cereri să se realizeze de la o zi la alta. Dar dacă sunteţi răbdători,
dacă veţi continua să faceţi eforturi, să lucraţi mereu în sensul dorinţelor pe care le-aţi exprimat, le
veţi vedea realizate într-o zi, fiindcă acolo unde participă focul, există întotdeauna rezultate.
46. Când ne adunăm în jurul focului, el se află în centrul cercului pe care noi îl formăm şi spre acest
centru simbolic de lumină, de căldură şi de viaţă trebuie să ne îndreptăm gândurile şi rugăciunile
noastre. Noi ne întâlnim în foc: sufletul nostru, gândurile noastre se întâlnesc în foc, totul tinde spre
foc dar cu condiţia ca toţi să devenim conştienţi că înţelegem importanţa unei asemenea reuniuni, a
unei asemenea ceremonii. Suntem acum reuniţi în jurul focului pentru a da „trup” unei idei divine,
înconjurând-o cu iubirea noastră, furnizându-i elementele materializării sale: trebuie să facem totul
pentru ca prietenii noştri din lumea invizibilă să găsească această materie din belşug şi să poată cu
ajutorul ei să învăluie copilul care trebuie să se nască: împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, când ştiţi că
veţi asista seara la o ceremonie a focului încercaţi să nu vă risipiţi în activităţi care vă vor face să vă
pierdeţi magnetismul. Păstraţi-vă magnetismul pentru foc. Când trebuie să vorbiţi focului, să vă
înţelegeţi cu el, veţi avea nevoie de toată energia voastră. Este important ca o colectivitate să înveţe
să se concentreze asupra aceleiaşi idei luminoase. Atunci, şi numai atunci, o ceremonie a focului
devine eficientă. Unitatea pe care o formăm atrage mulţi prieteni invizibili. De aceea când veniţi în
jurul focului, uitaţi vechile voastre poveşti, insatisfacţiile, animozităţile voastre. încercaţi să menţineţi
în voi o armonie perfectă, pentru că întreaga voastră stare se reflectă în foc şi pe măsură ce arde, el
trimite tot ceea ce a primit, gândurile

47. şi sentimentele voastre se vor întoarce spre voi. Atunci, atenţie dacă ele nu sunt armonioase!
Entităţile celeste iubesc armonia. Le atragem prin muzică, cântece, gânduri şi sentimente bune.
Oriunde ar fi entităţile luminoase, ele sunt atrase de această armonie, de această unitate pe care o
formăm în jurul focului. Ele îşi spun între ele: „Faţă de alţi oameni care nu se adună decât pentru a
tuna şi fulgera, pentru a se ridica împotriva unor duşmani adevăraţi sau imaginari, iată fiinţe care sunt
reunite pentru a crea unitatea, armonia, pentru a pregăti împărăţia lui Dumnezeu... Haide să le
vedem şi să le ajutăm”. Este un parfum care se degajă din această stare de armonie, un parfum pe
care oamenii poate nu îl percep, dar aceste creaturi îl simt. Şi chiar stelele acolo sus în cer zâmbesc şi
vă trimit mesajele şi iubirea lor. Trebuie să deveniţi prietenii focului, sa n vorbiţi, să îl contemplaţi, să
cântaţi pentru el. Lucrând cu focul, voi lucraţi pentru viitor. Deocamdată, nu obţineţi poate mare
lucru, deoarece lucrarea spirituală este o lucrare de mari proporţii; dar pregătiţi condiţiile, materialele
pentru împlinirea ei şi până atunci realizaţi deja transformări în conştiinţa voastră, simţiţi că aţi
pătruns într-o altă dimensiune. Cap. 11 - Ciclul apei: reîncarnarea Ce este focul? Apă, apa divină care
se reîntoarce la izvorul ei din înalt. În timp ce apa terestră nu se întoarce

48. la izvor, ea coboară şi se varsă în mare. Ajunge şi ea deopotrivă să se reîntoarcă într-o zi, dar după
un adevărat ciclu în cursul căruia a fost nevoită să îşi schimbe starea şi să se transforme în vapori.
Focul care este imaginea spiritului nu are nevoie să sufere aceste transformări pentru că el este pur, el
se întoarce direct spre locul său de origine. Izvorul se află în înalt, în munte, iar apa curge veşnic în
jos, spre mare. Pentru a putea urca din nou spre izvor, ea trebuie să fie purificată, subtilizată, şi de
aceea se transformă în vapori... până în momentul în care ea va coborî din nou. Cum să interpretăm
aceste două itinerarii diferite ? Când apa ţâşneşte din munte, ea este pură şi cristalină; dar pe măsură
ce coboară culege murdăriile din regiunile pe care le străbate, căci tot ceea ce activităţile umane
produc ca resturi deşeuri, se duce în apa râurilor şi a fluviilor, şi după multe peregrinări când această
apă ajunge în mare, ea este saturată de impurităţi. Dar curând, încălzită razele soarelui, ea se
transformă în vapori şi reia calea cerului... până în ziua în care, recăzând sub formă de ploaie sau de
zăpadă, va redeveni un izvor, un pârâu, un râu şi ciclul reîncepe. Această călătorie a apei este
simbolică. Destinul uman este asemănător acestor călătorii continue ale apei între pământ şi cer. La
fel ca picăturile de apă, sufletele coboară pe pământ, fiecare într-un loc determinat; de acolo, ele au
un întreg drum de parcurs, până în momentul în care, obosite, consumate de toate lucrările vieţii, se
reîntorc de unde au venit... pentru a coborî din
49. nou, într-o zi, într-un alt loc. Aceasta se numeşte reîncarnare. Ciclul reîncarnărilor este comparabil
cu ciclul apei. Da, şi acest lucru merge chiar foarte departe. Priviţi: zăpada a căzut peste o înălţime din
Pirinei sau din Alpi... ea se topeşte şi iată un torent care coboară pantele; el ajunge în vale unde apele
sale se amestecă cu cele ale unui fluviu şi se varsă în ocean sau în mare. Apoi, ce mai ştim despre
călătoria acestei ape de îndată ce s-a transformat în vapori? În funcţie de vânt şi de curenţi, ea recade
într-o zi sub formă de ploaie, de zăpadă sau de grindină undeva în lume, uneori foarte departe de
regiunile pe care le-a traversat înainte. Şi ciclul continuă la nesfârşit...La fel, sufletele care coboară pe
pământ nu se reîncarnează în aceleaşi ţări, nici în aceleaşi condiţii. Putem spune deci că fiecare ţară
este asemenea unui fluviu: albia acestui fluviu este mereu aceeaşi, dar apa care curge între malurile
sale şi care se reînnoieşte continuu, ajunge din toate colţurile lumii. Şi pe măsură ce trece şi îşi
urmează călătoria până la mare, o altă apă îi urmează ce va fi la rândul ei curând înlocuită. Da, o ţară
este un fluviu în care se întâlnesc pentru un anumit timp suflete de o mare diversitate pe care o
hotărâre a destinului le-a făcut să coboare în acel loc: unele vin din acea ţară, dar majoritatea vin din
alte locuri. Aceasta este o lecţie foarte importantă de învăţat. Când unii, în numele iubirii pentru ţară,
se cred îndreptăţiţi să dispreţuiască alte ţări sau chiar să le urască, ei nu au habar, bieţi neştiutori, că
într-o altă

50. încarnare au fost cetăţeni ai acestor ţări şi aveau acelaşi raţionament prostesc şi limitat în privinţa
patriei pe care doresc acum să o apere!... O ţară nu este patria noastră decât pentru această
încarnare! Câţi francezi nu au detestat Germania sau Anglia tară să se gândească că într-o încarnare
precedentă au fost germani sau englezi, şi atunci au urât Franţa! Timp de secole, Bulgaria, Turcia şi
Grecia s-au confruntat, dar câţi greci nu erau reîncarnări ale turcilor sau bulgarilor, şi câţi bulgari nu
erau reîncarnări anterioare ale grecilor şi turcilor! Atunci!... Această lege este aceeaşi pentru toate
ţările lumii şi la fel se întâmplă şi în privinţa religiilor. Câţi catolici nu i-au urât şi persecutat pe
protestanţi, fără să îşi imagineze o secundă măcar că într-o altă încarnare ei înşişi au fost protestanţi.
Şi invers... Toate aceste fapte ne fac să înţelegem că apartenenţa la o anumită ţară sau religie nu este
esenţială. Sufletul călătoreşte. Putem schimba ţara, putem să ne schimbăm şi religia, există fiinţe
minunate şi criminali şi în unele şi în altele. Este esenţial însă să învăţăm şi să ne perfecţionăm
oriunde ne-am afla. Tocmai pentru a învăţa şi a se perfecţiona, oamenii au nevoie să îşi schimbe
condiţiile, de aceea Inteligenţa Cosmică îi pune în fiecare încarnare într-o situaţie nouă. Dar oare
înţeleg ei că există ceva de învăţat?... Cei mai mulţi nici măcar nu vor să audă vorbindu-se despre
reîncarnare. Ei bine, cu atât mai rău pentru ei! Cât despre voi, meditaţi asupra acestei lecţii
formidabile pe care ne-o oferă ciclul apei.

Cap. 12 - Ciclul apei: iubire şi înţelepciune Aţi reflectat uneori la circulaţia apei în natură? Ea coboară
din cer pentru a se aşeza pe înălţimile munţilor sub formă de zăpadă albă şi pură. Ea rămâne acolo un
timp, ca un înţelept care meditează şi studiază în singurătate şi linişte. Se simte bine în această poziţie
înaltă, deoarece viaţa pe înălţimi este vastă şi frumoasă şi poate respira în voie. În ciuda acestor
avantaje, apa nu rămâne veşnic pe înălţimi. încălzită de razele soarelui, ea coboară pantele însufleţind
toate creaturile la trecerea ei: plante, animale, oameni. Peste tot pe unde se infiltrează, ea curăţă şi
purifică. Dar oamenii neglijenţi şi nerecunoscători nu au faţă de apă nici o recunoştinţă. Ei o folosesc
zilnic în casele lor, în grădini, pe câmp, în uzine; ea le este folositoare la potolirea setei, la pregătirea
bucatelor, la spălat, la creşterea recoltelor, la călătorii... Ea preia şi toate murdăriile lor... dar ei nu se
gândesc niciodată că ar putea da dovadă de puţină recunoştinţă. Aşa că, într-o zi, ea simţindu-se
murdară şi poate chiar obosită de aceste fiinţe nerecunoscătoare şi antipatice, se va hotărî să urce
spre înălţimi unde era fericită, preocupată numai să respire aerul pur şi să contemple splendorile
cerului... Până în momentul în care, ea va dori din nou să îşi împartă bogăţiile altor creaturi şi îşi va
relua cursul spre văi. Apa ştie să rezolve admirabil problemele urcatului şi ale coborâtului şi,
asemenea ei, şi voi trebuie să învăţaţi
52. să urcaţi şi să coborâţi. Ce înseamnă aceasta? Faptul că, dacă rămâneţi mereu pe înălţimi, ca
zăpada pe piscul munţilor, veţi deveni cu siguranţă înţelepţi şi puri, dar şi reci şi orgolioşi, şi nu veţi
putea fi fericiţi fiindcă veţi fi singuri. Va trebui deci să vă gândiţi să coborâţi din când în când pentru a-
i ajuta pe alţii. Bineînţeles, veţi avea griji, veţi obosi, veţi primi impurităţi, dar când vă veţi îndeplini
sarcina, veţi avea dreptul să vă reîntoarceţi spre acele înălţimi unde vă găsiţi fericirea. Aşa acţionează
adevăratul discipol. El nu rămâne mereu în splendoarea solitară a înălţimilor, dar nici nu rămâne prea
mult în praful, în agitaţia şi zgomotul văilor. El urcă, el coboară... El urcă, el coboară... A coborî
înseamnă a-ţi manifesta iubirea, a urca înseamnă a căuta înţelepciunea, a studia, a medita, a te ruga.
Nu este bine să studiezi fără să cobori apoi pentru a-i ajuta pe alţii prin cunoaşterea ta. Trebuie să vă
obişnuiţi să adoptaţi această dublă mişcare. Asceţii, ermiţii, solitarii care s-au refugiat în grote sau în
deşert nu au rezolvat mereu bine această problemă. Şi nici aceia care nu au urcat vreodată spre
înălţimi, adică nu au simţit niciodată nevoia unei vieţi spirituale. Dacă acela care urcă în munţi pentru
a studia, pentru a medita, rămâne acolo mult timp, el deveni orgolios, deoarece se va considera
deasupra altora şi inima sa se va împietri. Cine îl va vizita atunci? Poate câţiva alpinişti aventurieri; dar
după una sau două vizite, ei nu vor mai reveni, descurajaţi de primirea rece şi trufaşă. El va rămâne
deci singur şi dezamăgit, trăind cu

53. impresia că nimeni nu îl apreciază şi nu îl înţelege. Ar trebui să facă precum apa: să coboare din
nou în vale. Văile reprezintă bunătatea, generozitatea, duioşia, fertilitatea. În văi se găsesc copaci,
grădini, fructe, flori, oraşe, oameni, şi nu pe înălţimi. Pe înălţimi găsim pietre, gheaţă, pustietate. Vă
plângeţi de singurătate? Ei bine, coborâţi în vale unde domneşte belşugul şi unde curg apele iubirii.
Cunoaşterea pe care aţi dobândit-o pe înălţimi trebuie să se topească pentru a forma pâraie, râuri şi a
fertiliza văile. Trebuie să urcaţi pe înălţimi prin inteligenţa voastră şi să coborâţi în văi prin inima
voastră. Desigur, cu fiecare nouă coborâre veţi pierde câte ceva, vă veţi murdări. Dar meditaţi la
sacrificiul apei atât de transparentă, de imaculată, care coboară pe pământ pentru a se încărca cu
toate impurităţile creaturilor. Să nu vă îngrijoraţi dacă vă murdăriţi puţin dorind să îi ajutaţi pe alţii:
aveţi posibilitatea, ca şi apa, să vă cufundaţi într-o bună zi în ocean, iar acesta nu poate fi murdărit.
Dacă vă plângeţi că sunteţi murdăriţi, furaţi, minimalizaţi, înseamnă că vă simţiţi mici ca un eleşteu,
sau chiar mai rău, ca o băltoacă. Nu vă identificaţi cu eleşteul, ci cu oceanul, veţi simţi astfel că nimeni
şi nimic nu vă va putea murdări. Apoi, va veni şi momentul în care veţi fi prinşi de razele soarelui
spiritual care se vor ocupa de purificarea voastră. Ridicându-vă în spaţiu, veţi elimina elementele
impure ce le-aţi absorbit în calea voastră. Fiecare fiinţă umană este comparabilă cu o picătură de apă
şi această picătură va cădea exact în locul prevăzut

54. pentru ea de către deciziile Inteligenţei Cosmice cu scopul de a-şi îndeplini sarcina. într-un fel sau
altul, fiecare picătură de apă trebuie să se sacrifice pentru a potoli setea aceluia care este însetat, a-l
răcori pe acela căruia îi este cald, a-l spăla pe acela care este murdar după munca depusă zilnic, a uda
câmpurile însămânţate... Da, sunt numeroase sacrificiile ce pot fi cerute apei: să participe la
fabricarea pâinii, să servească la fierberea hranei, sau chiar la dizolvarea otrăvii... În toate cazurile, ea
nu trebuie să se revolte, ci să accepte. Atunci când îşi va îndeplini misiunea, ea va putea urca din nou
la cer pentru a-şi regăsi transparenţa. Apa ne spune: „Faceţi ca mine, folosiţi-vă de cele două metode
ale înţelepciunii şi ale iubirii. învăţaţi să urcaţi şi să coborâţi, să primiţi şi să daţi, şi veţi trăi împlinirea”.
Epoca actuală este cea în care lumina soarelui va cădea pe zăpadă. Zăpada se va topi, se vor forma
râuri mari, vegetaţia va fi udată peste tot şi vom vedea apărând fructe şi flori noi. Cap. 13 - Flacăra
lumânării Pentru că este simbolul spiritului, focul a fost mereu prezent în temple, în biserici, uneori
sub forma unor adevărate vetre, dar cel mai des sub forma unor flăcări mici, a lumânărilor, a
candelelor, aprinse în momentul slujbelorsau lăsate să ardă întreaga noapte ca o prezenţă
protectoare. Dar ce mai există acum în mintea contemporanilor noştri din acest caracter sacru al
55. flăcării? Ei aprind lumânarea când apare o pană de electricitate sau pentru a face din când în când
o atmosferă plăcută, fără a-şi da seama că astfel ating şi pun în mişcare forţe primordiale. Da, să
aprinzi o lumânare nu este un gest simplu şi nesemnificativ cum ar părea, deoarece prin acest gest
intrăm în contactcu cele patru elemente. Lumânarea care este solidă reprezintă pământul. Aprindeţi
deci focul. Apoi, lumânarea începe încet-încet să se topească şi se formează un lac mic într-o
scobitură: este apa. Cât despre aer, el este prezent, indispensabil focului. Focul se stinge în lipsa
aerului, şi chiar dacă nu îl vedem, îi percepem prezenţa în mişcările flăcării care oscilează uşor. Atunci
când aprindeţi o lumânare, va trebui să deveniţi deciconştienţi că vă aflaţi în prezenţa celorpatru
elemente fundamentale ale creaţiei şi că puteţi lucra cu ele legându-vă de cei patru mari îngeri care le
cârmuiesc: îngerul Focului, îngerul Aerului, îngerul Apei, îngerul Pământului. Flacăra lumânării este
încă materie, dar una foarte subtilă, cea mai subtilă care poate exista în planul fizic. Ea este însufleţită
de o forţă, de un spirit, dar ea însăşi este încă materie. Această flacără este un aspect al focului solar
care ne luminează, ne încălzeşte şi ne însufleţeşte în planul fizic dar şi în cel spiritual. În planul fizic,
flacăra nu are evident puterile focului solar, dar în planul spiritual ea posedă aceste puteri. De aceea
este binefăcător să învăţăm să intrăm în legătură cu ea şi vă voi spune în ce fel.

56. Evident, acestea sunt exerciţii pe care este preferabil să le facem seara, atunci când deja a venit
noaptea. Ziua, când este soare, este inutil să aprindem o lumânare, ea nu ne aduce mare lucru, este
mai bine să aşteptăm noaptea. Veţi lua deci o lumânare dar înainte de a o aprinde, o veţi consacra
spunând: „Aprind această lumânare pentru slava luminii, pentru îngerul Focului”. Fapta voastră
trebuie să aibă mereu un scop pentru a ti determinată în lumea astrală. Totul se înregistrează pe
obiecte şi ele păstrează urmele oamenilor care le-au manevrat, ale locurilorpe unde au trecut. Chiar şi
tămâia înainte de a fi folosită trebuie purificată, apoi consacrată Divinităţii pentru ca Ea să fie singura
care o foloseşte şi nu alte entităţi inferioare. Prin puterea Cuvântului consacraţi lumânarea îngerului
Focului, o aprindeţi şi stingeţi toate celelalte lumini. Priviţi această flacără care dansează în faţa
voastră, însufleţită, clară, vioaie. îi admiraţi elanul, mişcările şi nuanţele strălucirii sale. albăstruie şi
transparentă la bază, intensă în centru şi din nou limpede în vârf. Vă adresaţi ei. „Flacără iubită,
simbol al Duhului Sfânt, simbol al Iubirii Divine, simbol al focului cosmic, simbol al soarelui spiritual...”
cerându-i să pătrundă în voi şi să acopere celulele voastre cu un strat de foc pentru ca Duhul Sfânt să
vină într-o zi să îşi facă în voi lăcaşul. Fiindcă acest foc atrage Duhul Sfânt. Duhul Sfânt nu coboară
decât asupra fiinţelor care au lucrat mult cu puritatea focului şi ale căror celule sunt căptuşite de
lumină. Pentru a-l atrage, trebuie să devii una cu I focul.

57. Atunci când va vedea că respectaţi flacăra ca pe ceva sacru, focul vă va iubi, vă va ajuta, vă va
considera un prieten, el simte că dezvoltaţi aceleaşi vibraţii ca el şi atunci nu vă poate distruge. Este
foarte important să cunoaşteţi aceste adevăruri. Fiecare mare perioadă din istoria pământului este
marcată prin preponderenţa unuia dintre cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc. În epoca
noastră, focul va domina, umanitatea va cunoaşte focul sub toate formele sale. De aceea trebuie să
ne întărim şi să devenim prietenii focului. Legându-ne de soare care este adevăratul foc,
contemplându-l, noi schimbăm încet-încet vibraţiile fiinţei noastre până când simţim că fuzionăm cu
soarele. Aceia care iubesc soarele, care au înţeles locul pe care acesta trebuie să îl ocupe în viaţa lor
spirituală, vor rezista la manifestările negative ale focului. La fel cum o picătură de apă ne poate lega
de întreg oceanul, flacăra unei singure lumânări este de ajuns pentru a ne lega de soare, de focul
cosmic, de Duhul Sfânt a cărui haină este lumina. Priviţi deci flacăra până simţiţi că vă topiţi în ea şi că
deveniţi voi înşivă o flacără. Iubiţi- o, vorbiţi-i, pentru a avea cu ea legături de prietenie. Iar atunci
când sunteţi descurajaţi, neliniştiţi sau supăraţi, aprindeţi o lumânare şi prin intermediul ei legaţi-vă
de tot ceea ce reprezintă foc în univers. Gândiţi-vă că soarele este un foc, că Dumnezeu este un foc,
că Duhul Sfânt este un foc, că tot ceea ce ne înconjoară este un foc... şi acest gând vă va reda curajul
şi liniştea. Lumânarea vă va
58. deveni încet-încet un prieten şi vă veţi obişnui să staţi lângă ea pentru a avea consolare, bucurie,
inspiraţie. Şi vă veţi simţi cu adevărat protejaţi. Fiindcă focul constituie o protecţie. Toţi aceia care au
stat o perioadă în deşert sau în junglă o ştiu: focul este una dintre cele mai bune protecţii contra
animalelor sălbatice. Animalelor sălbatice le este foarte frică de foc, ele simt că există în el o putere
redutabilă de care este mai bine să nu te apropii. La fel se întâmplă şi în viaţa interioară, acela care a
ştiut să aprindă în el focul sacru posedă cea mai bună apărare contra „sălbăticiunilor”, a spiritelor
întunecate: ele simt acest foc care emană din ochii săi, din mâinile sale, din întreg corpul adevăratului
mag, al adevăratului Iniţiat, şi frig înspăimântate. Iar aura este tocmai acel foc care protejează omul
de spiritele rele, dar cu condiţia desigur ca ea să fie puternică, luminoasă. Nu toţi oamenii au o aură
capabilă să îi protejeze: ei nu au făcut nimic pentru a o întări şi evident ea lasă să pătrundă fiinţe
răufăcătoare şi elemente nocive. Dar privind flacăra lumânării aveţi deopotrivă mari posibilităţi să
lucraţi asupra aurei voastre. Eu ştiu că aceste metode nu sunt familiare occidentalilor. Ideea de a
medita asupra flăcării unei lumânări, a o contempla, a fuziona cu ea, poate chiar şoca, fiindcă acestea
sunt activităţi ce depăşesc intelectul şi ei nu sunt obişnuiţi cu acest lucru. Dar ei trebuie să ştie că,
limitându-se la forma spiritului lor occidental, le va lipsi întotdeauna esenţialul. Ei trebuie să îmbine

59. Orientul cu Occidentul învăţând să unească interiorul cu exteriorul. Viaţa spirituală impune să
mergi dincolo de intelect iar aceia care vor şti să îl depăşească pentru a se consacra adevăratei lumini
vor fi cu adevărat fericiţi! încercaţi să deschideţi ochii asupra vieţii pe care o duceţi şi comparaţi-o cu
aceea pe care Cerul v-o propune să o trăiţi: poate că vă veţi hotărî să mergeţi mai departe... Cap. 14 -
Cum să aprindem şi să întreţinem focul Ce faceţi pentru a aprinde focul în căminul vostru ? Pregătiţi
puţină hârtie, apoi crenguţe uscate şi în final lemn ceva mai gros. Luaţi un chibrit, ardeţi hârtia care
transmite focul crenguţelor, iar acestea aprind crengile, apoi bucăţile mari de lemn. Ei bine, o întreagă
ştiinţă este concentrată în acest simplu fapt de a aprinde un foc, fiindcă acelaşi proces îl regăsim în
viaţa interioară. Flacăra chibritului corespunde planului cauzal, lumii spiritului care se află la originea
tuturor fenomenelor. Chibritul aprinde hârtia (planul mental) care aprinde apoi crenguţele (planul
astral) ce aprind crengile groase (planul fizic). Totul începe sus în lumea spiritului, apoi din corp în
corp focul atinge planul fizic: scânteia corpului cauzal aprinde corpul mental; corpul mental îl aprinde
pe cel astral; corpul astral îl aprinde pe cel fizic. Trebuie deci să înţelegem că nici o adevărată realizare
nu este posibilă în planul fizic atât timp cât nu am dezvoltat calităţile spiritului. Toate reuşitele din
viaţă depind de un singur lucru: dacă ştim sau nu să aprindem focul.

60. Înainte de toate primim o inspiraţie şi inspiraţia este precum o scânteie, ceva luminos şi foarte
rapid ce se comunică lumii mentale - dacă aceasta este pregătită să îl primească. În mental, acest
lucru devine un proiect. Apoi acest proiect devine interesant pentru inimă, ea îşi doreşte împlinirea sa
şi se bucură. În fine, voinţa intervine pentru a executa proiectul şi declanşează acţiunea. Pentru a fi
corectă, binefăcătoare, orice acţiune, orice manifestare trebuie să îşi aibă originea în înalt, în planul
divin. Acestimpuls divineste acela care coboară în planul mental (gândul), apoi în planul astral
(sentimentul), învăluindu-se în materie din ce în ce mai densă până când se încarnează în final în
planul fizic. Tot ceea ce nu este inspirat de spirit se va dovedi defectuos într-un moment sau altul. Iar
acela care se lansează într-o acţiune sau se încrede în sentimentele sale fără a se întreba care este
natura impulsurilor care îl animă, dovedeşte pur şi simplu că nu a înţeles cum să aprindă focul. Unii
vor spune: „Dar există tot felul de moduri de a aprinde focul, nu trebuie să ne folosim întotdeauna de
un chibrit”. Da, este adevărat, dar fiecare metodă de a aprinde focul este bogată în învăţăminte. Să o
observăm de pildă pe aceea folosită de popoarele primitive, sau chiar de anumite tribun chiar şi
astăzi. Se iau două bucăţi de lemn care se freacă una de cealaltă: această : frecare produce căldura,
iar când căldura ajunge la un anumit grad apare o mică flacără: este focul, lumina. Deci, mişcarea,
căldura şi lumina; mişcarea se transformă în căldură şi căldura se i transformă în lumină.
Omraam Mikhaël Aïvanhov - Viata psihica:
Elemente si structuri
1. Omraam Mikhaël Aïvanhov Cap. 1 - Cunoaşte-te pe tine însuţi
„Cunoaşte-te pe tine însuţi…” Foarte puţini oameni au putut interpreta
această formulă care era înscrisă pe frontispiciultemplului din Delphi. Ce
reprezintă acest „pe tine însuţi” pe care noi ar trebui să-l cunoaştem?
Oare este vorba despre caracterul nostru, despre slăbiciunile noastre,
despre defecte sau calităţi?... Nu, dacă doar aceasta ar însemna
cunoaştere, niciodată înţelepţii nu ar fi înscris acest precept pe
frontispiciul unui templu. Bineînţeles, această cunoaştere este
necesară, dar nu şi suficientă. A te cunoaşte înseamnă mult mai mult.
Cunoaşterea reprezintă şi o conştientizare a diferitelor corpuri din care
suntem formaţi, de la cele mai dense până la cele mai subtile, înseamnă
şi aflarea principiilor care le însufleţesc, nevoile şi stările de conştiin ţă
care le corespund. Ori, despre toate acestea nu ştim nimic. Fiecare
observă câte ceva, încearcă să afle despre el câteva lucruri bune sau
rele şi spune: „Dar eu mă cunosc!” Ei bine nu, aceşti oameni nu se
cunosc încă. În realitate, nu există încă o reprezentare care să redea
fiinţa umană în toată complexitatea sa, de aceea nu
2. 2. trebuie să ne mirăm dacă religiile sau diferitele sisteme filozofice nu
au toate aceeaşi concepţie despre structura sa. De exemplu, hinduşii o
împart în 7, iar teozofii au adoptat această împărţire. Astrologii o împart
în 12, corespunzător celor 12 semne zodiacale iar alchimiştii în 4, după
cele 4 elemente. Cabaliştii au ales pe 4 şi 10: cele patru lumi şi cei zece
sefiroţi. În religia vechilor perşi, mazdeismul şi mai târziu maniheismul
au împărţit fiinţa umană în 2, conform celor două principii ale binelui şi
răului, ale luminii şi tenebrelor, Ormuzd şi Arhiman. Cât despre creştini,
ei au împărţit adeseori fiinţa umană în 3: corp, suflet, spirit. Eu aş mai
adăuga că unii ezoterişti au ales împărţirea în 9, pentru că ei îl repetă pe
3 în cele 3 lumi: fizică, spirituală şi divină. Unde se afl ă adevărul? La toţi.
Depinde numai din ce punct de vedere priveşti omul. Din acest motiv, eu
nu respingnici una din aceste teorii. Deseori, din comoditate, eu împart
omul în 2: natura inferioară sau personalitatea şi natura superioar ă sau
individualitatea, pentru că această împărţire uşurează înţelegerea
anumitor probleme. Pentru un alt tip de explicaţii, eu am ales împărţirea
în 3 sau în 6, chiar şi în 7, dacă toate acestea îmi par mai clare pentru
voi. Aceste clasificări constituie numai mijloace comode pentru
prezentarea unui anumit aspect al realităţii. Nici una nu o contrazice pe
cealaltă, pentru că fiecare este adevărată dintr-un anumit punct de
vedere. Când dorim să oferim o idee despre anatomia fiinţei umane,
pentru a uşura înţelegerea, nu reprezentăm totul
3. 3. dintr-odată, suntem obligaţi să schiţăm planşe diferite pentru diferitele
sisteme: osos, muscular, circulator, nervos... La fel se petrec lucrurile şi
în domeniul geografic, unde desenăm mai multe hărţi: fizică, politică,
economică, geologică... Ei bine, acest lucru se petrece în toate
domeniile. Asemenea anatomistului sau geografului, Iniţiatul se
foloseşte de diferitele scheme sau clasificări care definesc fiin ţa uman ă
în raport cu problemele pe care doreşte să le aprofundeze. Cap. 2 -
Tabloul sinoptic „Ceea ce se află jos este identic cu ceea ce se afl ă în
 înalt, iar ceea ce se află în înalt este identic cu ceea ce se afl ă jos” a
spus Hermes Trismegistus. Ar fi uşor de înţeles existenţa unor principii
subtile în om, fiecare cu propriile nevoi şi activităţi, dacă am lua ca
punctde plecare nevoile şi activităţile corpului fizic. Aceasta este ceea
ce vreau să vă demonstrez cu ajutorul tabloului sinoptic, tablou în care
am dorit să reunesc principalele elemente din viaţa noastr ă fizic ă şi
psihică. Să începem cu corpul fizic. De ce ar avea el nevoie? De
sănătate. Pentru a fi sănătos, trebuie să mănânci. Pentru aţi procura
hrană, îţi trebuie bani. Iar pentru a avea bani, trebuie să munceşti. Este
foarte simplu. Ei bine, din momentce tot ce se afl ă jos, în lumea fizică,
este asemănătorcu ceea ce se află în înalt, în lumea spirituală, trebuie
să ştim că vom regăsi aceleaşi procese în planurile subtile şi pentru alte
principii din care omul este
4. 4. constituit: voinţa, inima, intelectul, sufletul şi spiritul. Fiecare dintre
aceste principii tinde spre un scop precis; pentru a atinge acest scop,
fiecare trebuie hrănit; banii sunt necesari pentru obţinerea hranei;
iarbanul se obţine făcând o anumită muncă. Principiu Ideal Hrană Plat ă
Activitate Spirit Veşnicie Libertate Adevăr Identificare Suflet Infinit
Impersonalitate Extaz Contemplare Adorare Rugăciune Intelect
Cunoaştere Ştiinţă Lumină Gând Înţelepciune Meditaţie Inimă Fericire
Căldură Sentiment Iubire Activităţi armonioase şi artistice Voinţă Putere
Mişcare Forţă Gest Suflu Respirate exerciţii de gimnastică Corp fizic
Sănătate Viaţă Hrană Bani Muncă Fizică Să luăm ca exemplu voinţa; ea
are ca scop mişcarea, deci puterea. Ea are nevoie să acţioneze asupra
lucrurilor, a fiinţelor, a situaţiilor, pentru a le modela, pentru a le
transforma. Ea nu pot fi însă activă dacă nu se hrăneşte, iar hrana
potrivită este forţa; voinţa se poate manifesta dacă este alimentată cu
forţă. Acum, ca să cumpărăm această forţă care reprezintă hrana voinţei,
sunt necesari bani, iar banii sunt reprezentaţi prin gest: întotdeauna
trebuie să ne desprindem din inerţie, din imobilitate, pentru a declanşa
energiile. Obişnuindu-ne să acţionăm,
5. 5. să ne mişcăm, putem „cumpăra” forţa şi putem deveni puternici. Toate
eforturile fizice pe care le puteţi efectua vă vor înt ări voin ţa. Acum
urmează inima. De ce are nevoie inima? Ea vrea să se simtă dilatată, ea
caută căldura, bucuria, fericirea. Hrana sa este sentimentul, iarmoneda
necesară plăţii este iubirea. Când iubiţi, această iubire este „moneda”
care vă permite să „cumpăraţi”, adică să redobândiţi, să resimţiţi tot felul
de sentimente, de senzaţii şi emoţii. Dacă vă pierdeţi iubirea, pierdeţi
fericirea şi vă veţi trezi înfriguraţi. Cum puteţi păstra această bogăţie a
iubirii?Cultivând zilnic armonia pentru celelalte creaturi şi pentru întreg
universul. Şi intelectul? El are nevoie să fie limpezit, el caută lumina,
cunoaşterea. Hrana sa este gândul. Moneda care îi permite să cumpere
cele mai curate gânduri este înţelepciunea. Iar activitatea care îi
permite să ajungă la înţelepciune este meditaţia. Numai înţelepciunea vă
va permite să vă hrăniţi intelectul cu cele mai frumoase gânduri, iar el va
obţine astfel lumina pe care o caută. Idealul sufletului este spaţiul,
imensitatea. Sufletul omenesc este o mică parte din Sufletul Universal
şi el se simte atât de limitat, atât de înghesuit în om, încât singura sa
dorinţă este de a se putea dilata în spaţiu. Pentru a atinge acest ideal, el
are nevoie să fie întărit în egală măsură, şi există o hrană potrivită pentru
 el: toate calităţile cunoaşterii superioare, impersonalitatea, abnegaţia,
sacrificiul. Moneda cu care el cumpără această hrană este extazul,
fuziunea cu lumea divină. Această
6. 6. fuziune o poate obţine prin rugăciune şi prin contemplare. Idealul
spiritului este veşnicia, căci spiritul care este nemuritor transcede
timpul. Dar, pentru a obţine veşnicia, spiritul are nevoie de hrană, iar
această hrană este libertatea. Dacă sufletul are nevoie să se dilate,
spiritul are nevoie să taie orice legătură care îl ţine înlănţuit. Adevărul
este moneda cu care spiritul cumpără libertatea. Fiecare adevăr pe care
reuşiţi să îl obţineţi despre un subiect sau altul vă va da posibilitatea să
vă eliberaţi. Iisus spunea: „Cunoaşteţiadevărul, iar adevărul vă va
elibera”. Da, adevărul eliberează. Activitatea care ne permite să ajungem
la adevăr este identificarea cu Divinitatea. Acela care se identific ă cu
Divinitatea, devine una cu Ea, posedă adevărul şi se eliberează! Când
Iisus spunea: „Eu şi Tatăl meu una suntem“, el rezuma acest proces de
identificare. Am dorit să reunesc în acest tabel principalele elemente
ale vieţii fizice şi mai ales pe cele ale vieţii psihice pe care le g ăsim
deseori risipite. Am dorit să fac din ele o unitate a cărei noţiuni pot fi
dezvoltate şi precizate, bineînţeles, la infinit. Acest tablou nu poate
conţine totul, există desigur un anumit număr de noţiuni pe care voi nu le
veţi găsi, dar aici putem plasa diferitele stadii ale conştiinţei:
inconştientul, subconştientul, conştiinţa, conştiinţa de sine şi supra-
conştiinţa. Mulţi filozofi, psihologi şi psihanalişti s-au oprit asupra
problemei diferitelor trepte de conştiinţă. Ceea ce
7. 7. au spus este foarte interesant, dar deseori foarte greu de aplicat în
viaţa de zi cu zi. De aceea vă voi da un exemplu simplu care vă va
permite să înţelegeţi cu uşurinţă. Imaginaţi-vă că în timpul unei sărituri
primiţi o lovitură puternică la cap şi leşinaţi: deveniţi inconştienţi. Se
încearcă reanimarea voastră şi începeţi să vă reveniţi încet-încet, fără să
deschideţi încă ochii: vă aflaţi într-o stare de subconştiinţă. După câteva
secunde, deschideţi ochii şi realizaţi că sunteţi întinşi pe jos, înconjuraţi
de o mulţime de lume, dar fără să vă daţi seama ce s-a întâmplat: este
starea de conştiinţă. După aceea, vă reveniţi complet, simţiţi durerea,
înţelegeţi ce vi s-a întâmplat şi cum vi s-a întâmplat: este starea de
conştiinţă de sine. Iată-vă în sfârşit complet restabiliţi, fericiţi, înţelegând
că putea fi şi mai rău şi mulţumiţi Cerului care v-a protejat: este starea
de supraconştiinţă. Vedeţi, totul este clar. Acum să vedem cum diferitele
elemente care alcătuiesc fiinţa noastră corespund diferitelor st ări de
conştiinţă. Corpul fizic corespunde inconştientului. Toate manifest ările
vieţii fiziologice (cu respiraţia, digestia, circulaţia, evacuarea şi
creşterea) corespund subconştientului. Conştiinţa corespunde
domeniului voinţei şi inimii iar la nivelul intelectului începe să apar ă
conştiinţa de sine. Supraconştiinţa aparţine domeniului sufletului şi
spiritului, iar pentru spirit putem vorbi chiar despre supraconştiin ţa
divină. Revenind la esenţial, acest tabel vă arată cu claritate cum
trebuie să lucraţi cu diferitele principii care sunt în
8. 8. voi, fără a neglija vreunul dintre ele. Numai acela care învaţă să
lucreze zilnic cu corpul său fizic, cu voinţa sa, cu inima, cu intelectul, cu
sufletul şi cu spiritul său, va găsi într-o bună zi împlinirea. Cap. 3 - Mai
multe suflete şi mai multe corpuri Toţi marii Iniţiaţi, ale căror clarviziuni
 au dăruit o adevărată cunoaştere asupra omului şi a universului, au căzut
de acord asupra acestui aspect: sufletul - principiul care, aşa cum îi
indică şi numele, are proprietatea de a însufleţi corpul fizic - nu îi este
dăruit omului în întregime în momentul naşterii, instalându-se prin faze
succesive în fiinţa sa de-a lungul întregii vieţi. Din acest motiv, nu ar
trebui să fiţi uimiţi că unii filozofi neoplatonicieni şi chiar câţiva Părinţi ai
Bisericii au afirmat că omul posedă mai multe suflete. Primul dintre ele,
numit suflet vital, este pur vegetativ, determinând procesele fiziologice:
nutriţia, respiraţia, circulaţia... Al doilea, mai evoluat, este numit sufletul
„animal”; cel de al treilea este sufletul emoţional; al patrulea este
sufletul intelectual sau raţional. În sfârşit, urmează sufletul divin care
este lumină pură, primit în integritate numai de către Iniţiaţii care şi-au
încheiat evoluţia. Sufletul vegetativ este acela care însufleţeşte primul
embrionul în pântecele mamei, iar la vârsta de şapte ani apare sufletul
numit „animal” sau dacă vreţi, voluntar. În mod obişnuit, se crede că
sufletul se instalează definitiv
9. 9. la această vârstă, numită şi „vârsta raţiunii”. Nu, este vorba doar
despre sufletul voluntar. De la naştere şi până la vârsta de şapte ani,
copilul nu încetează să se mişte, să meargă, să alerge, să gesticuleze, iar
la şapte ani, în momentul în care sufletul animal este complet instalat în
el, putem spune că a dobândit o autonomie a mişcării, suficientă să îi
ofere controlul propriilor gesturi. Dar, după un timp, începe o nou ă
perioadă în care viaţa afectivă devine din ce în ce mai important ă: este
aceea a sufletului emoţional care îşi face încet-încet apari ţia. Aproape
de vârsta de patrusprezece ani, în pubertate, când acest suflet ajunge la
maturitate, el îşi intră definitiv în drepturi, împingând fiin ţa să se lase
condusă de către sensibilitatea sa. În acelaşi timp se dezvoltă şi
capacitatea de a gândi şi în sfârşit, spre douăzeci şi unu de ani, sufletul
intelectual, raţional, se instalează. Acest lucru nu înseamnă că, începând
cu vârsta de douăzeci şi unu de ani, fiinţa umană devine automat
înţeleaptă şi cumpătată; nu, dimpotrivă, este perioada în care se pot
comite cele mai multe prostii din viaţă! Dar acesta este momentul în
care fiinţa umană intră definitiv în posesia facultăţilor de înţelegere şi
gândire. Cât despre sufletul divin, despre posibilitatea de a-l dobândi,
pot spune că acest fapt depinde doar de noi, de viaţa pe care o ducem,
de dorinţa noastră ca el să ne aparţină. Ceea ce numim Iniţiere, este
chiar acest drum pe care fiinţa umană trebuie să îl parcurgă ca să-şi
găsească sufletul divin, atrăgându-l, pentru ca acesta să
10. 10. se poată instala şi locui în ea. Iniţiatul este acela care a lucrat,
transformând totul în el, pentru a-şi putea atrage sufletul divin; întreaga
fiinţă îi devine armonioasă şi vibrează la unison cu Inteligenţa Cosmic ă,
devenind pentru aceasta un canal, un sprijin. În realitate, acest lucru nu
poate deveni posibil decât pentru câteva fiinţe excepţionale care au
lucrat în acest sens în timpul numeroaselor reîncarn ări. Ele nu s-au
gândit decât să se regăsească, să se realizeze şi să atragă sufletul divin
pentru ca acesta să se poată exprima în toată măreţia sa. Vreme
îndelungată, prin exerciţii de purificare, de meditaţie, de rugăciuni, de
sacrificii, ele s- au pregătit pentru a atrage în fiinţă Eul lor superior, Eul
lor divin. Când acesta le este dat, se spune că Duhul Sfânt a coborât
asupra lor. De asemenea, şi cabaliştii susţin că oamenii posedă mai
 multe suflete. Sufletul emoţional, astral, este numit Nefeş; sufletul
intelectual, Ruah, iar sufletele superioare, Nehamah, Haiah şi Iehida.
Cât despre hinduşi, ei nu vorbesc despre suflete ci despre corpuri, ceea
ce corespunde de asemenea adevărului, căci toate particulele materiei
conţin o energie. Această energie este principiul masculin, iar materia
reprezintă principiul feminin. Peste tot în univers, materia posedă o
energie; deci corpul fizic, care este material, posedă în el o energie, iar
această energie o numim suflet. Dar dincolo de corpul fizic, omul posedă
alte corpuri mult mai subtile, iar fiecare dintre acestea îşi are propriul
suflet: sufletul vital corespunde corpului fizic, sufletul emoţional
corespunde
11. 11. corpului astral, sufletul intelectual, corpului mental; pentru corpurile
cauzal, budic şi atmic există încă trei suflete superioare. Fiecare corp îşi
are deci propriul suflet: corpul este forma, conţinutul, iar sufletul
reprezintă energia care îl animă. Cele două sunt inseparabile. Natura
însăşi, cosmosul reprezintă un corp, corpul lui Dumnezeu, şi el are un
suflet, Sufletul Universal. Toate aceste lucruri sunt clare şi limpezi. Dar
să revenim la aceste corpuri diferite. Cele trei activităţi fundamentale
prin care omul se caracterizează sunt gândul (care are ca instrument
intelectul), sentimentul (care are ca instrument inima) şi ac ţiunea (care
are ca instrument corpul fizic). Să nu credeţi că numai corpul fizic este
construit din materie: inima şi intelectul sunt şi ele instrumente
materiale, numai că materia din care acestea sunt făcute este mult mai
subtilă decât cea a corpului fizic. O lungă tradiţie ezoterică ne învaţă c ă
suportul, vehicolul sentimentului este corpul astral, iar cel al
intelectului, corpul mental. Dar această trinitate: corp fizic, corp astral,
corp mental, constituie natura noastră umană imperfectă. Aceleaşi
facultăţi ale gândirii, ale sentimentului şi acţiunii se regăsesc în noi la
nivel superior, şi aici, vehiculele lor sunt corpurile cauzal, budic şi atmic
care formează Eul nostru divin. Cele trei mari cercuri concentrice indic ă
relaţia care există între corpurile inferioare şi cele superioare.
12. 12. NATURĂ SUPERIOARĂ Corpul fizic care reprezintă forţa, voinţa,
puterea în planul material este legat de corpul atmic care reprezint ă
forţa, puterea şi voinţa divină. Corpul astral care reprezintă sentimentul
şi dorinţele egoiste, personale, este legat de corpul budic care
reprezintă iubirea divină. Corpul mental care reprezintă gândirea
obişnuită şi interesată este legat de corpul cauzal care reprezintă
înţelepciunea divină. În eul nostru terestru există deci o trinitate care
gândeşte, simte, acţionează. Dar această trinitate nu este decât o
reflectare inferioară a unei alte trinităţi celeste care ne aşteapt ă s ă ne
alăturam ei. Această fuziune trebuie făcută într-o zi. Acesta este sensul
ascuns al Pecetei lui Solomon,acest simbol de o mare profunzime care
exista de altfel cu mult înaintea lui Solomon. Iniţiaţii rezumă deseori într-
un simbol, într-o figură geometrică
13. 13. foarte simplă, realităţi psihice şi spirituale de o mare profunzime.
Fiinţa umană este deci constituită din trei corpuri (putem spune chiar
trei suflete) care îi compun eul inferiorşi care trebuie să se uneasc ă într-
o bună zi cu trei corpuri(sau trei suflete) care formează Eul ei superior.
Toate experienţele fericite sau nefericite pe care le tr ăim de-a lungul
vieţii, nu au în realitate decât un singur scop: acela de a ne permite s ă
 ne regăsim. În momentul în care aceste două părţi inferioară şi
superioară ajung să fuzioneze, înseamnă că Cerul şi pământul se unesc
în fiinţa noastră în împlinire, în abundenţă şi bucurie. Cap. 4 - Inimă,
Intelect, Suflet, Spirit I. Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din
Evanghelii este acela în care un scrib îl întreabă pe Iisus care este
prima dintre porunci. Iisus a răspuns: „îl vei iubi pe Dumnezeu din toat ă
inima, din tot sufletul, cu toată puterea gândului şi cu toate forţele“... Cu
aceste cuvinte, Iisus prezenta omul ca şi cum acesta ar fi alcătuit din
patru principii: inimă, intelect, suflet şi spirit. În sfârşit, cuvântul „for ţă”
este legat de spirit, căci după Ştiinţa Iniţiatică numai spiritul posedă
adevărata forţă. Pentru a înţelege semnificaţia acestorcuvinte, trebuie să
începem prin a face diferenţa între inimă şi suflet, precum şi între
intelect şi spirit. Inima şi sufletul sunt vehicule ale emoţiilor,
sentimentelor, dorinţelor noastre;
14. 14. în timp ce, inima este sediul sentimentelor şi emoţiilor obişnuite
legate de tulburări, de supărări, de senzualitate sau chiar de bucurii şi
plăceri pur fizice, sufletul este sediul emoţiilor şi elanurilor spirituale,
divine. între intelect şi spirit există aceeaşi relaţie ca între inimă şi
suflet. Intelectul este sediul gândirii şi a raţionamentelor obişnuite care
vizează doar satisfacerea nevoilor materiale. Din contră, spiritul este
principiul gândului şi activităţii pur dezinteresate. Inima şi sufletul au un
singur principiu, principiul feminin care se poate manifesta fie într-o
regiune inferioară, inima sau planul astral, fie într-o regiune superioar ă,
sufletul sau planul budic. Intelectulşi spiritul provin dintr-un singur
principiu, cel masculin, care se manifestă în cele două regiuni, inferioar ă
a planului mental sau superioară a planului cauzal. Cele două principii
masculin şi feminin folosesc deci patru vehicule: inima şi intelectul,
sufletul şi spiritul. Cele două principii şi cele patru vehicule locuiesc în
aceeaşi „casă“: corpul fizic Pentru a clarifica aceast ă problem ă care
rămâne încă abstractă pentru multă lume, vă voi spune o mică poveste.
Imaginaţi-vă o casă în care trăiesc stăpânul şi stăpână împreună cu un
valetşi o servitoare. Se întâmpla uneori ca stăpânul să plece în câte o
călătorie, iar soţia sa să rămână singură acasă, tristă şi nefericită,
aşteptând întoarcerea soţului, urmărind bunul mers al treburilor casei.
Când soţul revenea cu numeroase cadouri, toată casa era în sărbătoare.
Se întâmplă însă ca stăpânul şi
15. 15. stăpâna să plece împreună într-o lungă călătorie. Atunci valetul şi
servitoarea rămânând singuri şi fără supraveghere, hotărăsc să profite de
această libertate: ei încep să exploreze totul, descoperind proviziile, şi
cum este mai amuzant să fie mai mulţi pentru a organiza o petrecere, ei
invită vecini şi vecine... După câteva ore de chiolhan, vor fi evident mese
răsturnate, sticle şi chiar capete sparte. Când stăpânii vor reveni, vor fi
îngroziţi de spectacol: evidentîi vorpedepsi, şi vor restabili ordinea în
casă. Să interpretăm acum această poveste. Casa este corpul fizic;
servitoarea este inima, valetul reprezintă intelectul; stăpâna casei este
sufletul, iar stăpânul este spiritul. Deseori, spiritul ne părăseşte iar
inima se simte abandonată, dar când revine, aduce cu sine inspiraţii,
lumină din abundenţă. Când sufletul şi spiritul pleacă într-o călătorie,
inima şi intelectul se grăbesc să săvârşească împreună toate prostiile
posibile... alături de alte inimi şi intelecte! Dacă am vrea să ne oprim
 încă puţin asupra acestor imagini, vom descoperi în detaliu rolul inimii,
al intelectului, al sufletului şi al spiritului. Ştiţi foarte bine c ă o
servitoare este mai mult la ordinele stăpânii, în timp ce valetul se ocupa
de stăpân. Stăpânii sunt la rândul lor diferiţi faţă de servitori prin via ţa
lor, prin comportarea lor, prin preocupări, şi nu le destăinuie acestora
secretele familiei, secrete legate de ocupaţia lor, de proiectele pe care
le au. La fel, sufletul şi spiritul acţionează fără să destăinuie inimii şi
intelectului proiectele pe care le au.
16. 16. Dar dacă, prin comportarea ireproşabilă pe care o are, servitoarea îi
câştigă încrederea stăpânei, aceasta îi vorbeşte uneori despre
proiectele sale, despre fericirea sa, despre iubirea pe care i-o poart ă
soţului, spiritul. Atunci, servitoarea, inima, devine fericită datorită
confidenţelor care i s-au făcut. La fel, şi valetul reuşeşte prin munca sa
să obţină încrederea stăpânului, acesta începe să îi reveleze multe
lucruri, iar valetul, intelectul, devine mai luminat, mai lucid. Dar ca toate
acestea să se întâmple, trebuie ca servitoarea şi valetul să trăiască într-
o deplină armonie, servindu-şi stăpânii. Dacă ei sunt în dezacord, iar
dorinţa unuia se opune dorinţei celorlalţi, ei tulbură munca sufletului şi a
spiritului. Această imagine are combinaţii şi aplicaţii multiple asupra
cărora trebuie să meditaţi, căci toate stările de sănătate sau de boală, de
fericire sau de suferinţă, se pot explica prin relaţiile existente între cei
patru locatari ai casei omului. Deci este clar, cuplul inimă-intelecteste o
repetare pe un plan inferior a cuplului suflet- spirit. Intelectul şi spiritul
sunt principii masculine; inima şi sufletul sunt principii feminine. Din
uniunea celor două cupluri inimă- intelect şi suflet-spirit se nasc copii:
uniunea dintre intelectşi inimă determină fapte în planul fizic, în timp ce
uniunea sufletului cu spiritul determină fapte în planul divin.
17. 17. Legătura dintre aceste patru principii ne explică de ce, atunci când
nu se supun sufletului (care reprezintă iubirea divină) şi spiritului (care
reprezintă înţelepciunea divină), inima şi intelectul nu reuşesc să facă
decât rele. Când vor şti să cultive această cale a iubirii şi a înţelepciunii,
inima şi intelectul vor deveni fii şi fiice ale Domnului; deocamdat ă, ele
nu sunt decât nişte servitori. Fiul îndeplineşte tot ceea ce îi ordon ă tat ăl
său, iar fiica ceea ce îi cere mama sa. Deci, în clipa în care inima şi
intelectul vor îndeplini voinţa divină, adică vor acţiona după iubire şi
înţelepciune, vor deveni fii şi fiice ale Domnului. Atât timp cât nu
vorasculta şi vorfi străbătuţi de îndoieli, de suspiciuni, de nelinişte sau
de revoltă, nu vor fi fii şi fiice ale Domnului, ci numai ale omului. Dacă
intelectul nu este purificat de lumina spiritului, el cade prad ă orgoliului.
Dacă inima nu este purificată prin căldura sufletului, ea se Iasă prad ă
dezordinilor şi pasiunilor. Şi tocmai în acest lucru constă greşeala pe
care au făcut-o oamenii, adică în a rupe comunicarea între regiunile
inferioare ale inimii şi intelectului şi regiunile sublime ale sufletului şi
spiritului; fără această legătură, inima şi intelectul lorvor fi răvăşite,
ameţite. Un singur lucru le-armai putea salva, acela de a-şi găsi stăpânii
şi de a-i sluji ca nişte adevăraţi servitori. Atunci, inima va deveni canalul
sufletului şi iubirea divină se va revărsa prin ea; intelectul va deveni
receptacolul inteligenţei divine, iar spiritul se va manifesta prin el. „Îl vei
iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toata inima, din tot sufletul, cu toat ă
puterea gândului şi cu toata
18. 18. forţa”. Prin aceste cuvinte, Iisus subînţelegea că toate facultăţile
omului trebuie puse în serviciulDivinităţii. Dar cum? Maestrul Peter
Deunov spunea: „Trebuie să aveţi inima curată precum cristalul,
intelectul luminos ca soarele, sufletul vast ca universul, spiritul puternic
ca al lui Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu”. Toate acestea înseamnă că
trebuie să-l iubim pe Dumnezeu cu puritatea inimii, cu lumina
intelectului, cu imensitatea sufletului şi cu forţa spiritului nostru. Inima
trebuie să ne fie pură, adică trebuie să renunţăm la sentimentele egoiste,
la toate dorinţele şi pasiunile care o transform ă în mlaştină, o tulbur ă,
împiedicând-o să reflecte Cerni. Intelectul trebuie să fie luminos pentru
a lumina drumul. Sufletul trebuie să fie vast: iubirea este aceea care
dilată sufletul; atunci, veţi fi plini de iubire, vă veţi simţi capabili să
îmbrăţişaţi întreg universul. Spiritul devine puternic atunci când se leag ă
de Creator, căci adevărata forţă ne vine de la Sursa divină. Din păcate,
aceste facultăţi care ar trebui puse în serviciul lui Dumnezeu, ajung în
serviciul altor oameni şi atunci suntem pierduţi. Cineva vine să vă vadă
şi vă spune: „Prietene, dă-mi inima ta, am nevoie de ea”. Poate la început
veţi refuza, dar el începe să plângă, vă imploră o zi întreagă, o săpt ămână,
o lună, şi în final, îi dăruiţi inima. El se va plimba cu două inimi iar voi nu
veţi mai avea niciuna. Altcineva îşi doreşte mintea voastră, motivând că
are nevoie de ea pentru a lucra. După câteva săptămâni de insistenţă, va
obţine ceea ce îşi doreşte iar voi veţi fi lipsiţi
19. 19. de ea. Va mai veni unul zicând: „îţi iubesc mult sufletul, dăruieşte- mi-
l”. îl veţi dărui şi iată-vă şi fără suflet. În sfârşit, va veni cineva care-şi
doreşte spiritul vostru. Şi cu el veţi sfârşi prin a ceda... Iat ă cum vă
faceţi singuri reclamă că sunteţi miloşi... Sunteţi uimiţi?Nu credeţi că
este posibil să vă dăruiţi cuiva inima, intelectul, sufletul sau spiritul?
Este atât de adevăratîncâtaţi fi îngroziţi dacă v-aş spune cât de puţini
sunt aceia care nu şi-au dăruit ori vândut inima sau intelectul, pentru a
obţine bani, plăceri, putere sau glorie. Iar entităţile inferioare ale lumii
invizibile au de asemenea interesul de a acapara inima, intelectul,
sufletulşi spiritul oamenilor, ca să le folosească la muncile lor
întunecate. În realitate, aceste fiinţe nu reuşesc niciodat ă să serveasc ă
altcuiva decât inimii şi intelectului; sufletul şi spiritul le scapă datorit ă
esenţei lor superioare, divine. Sau, ele pot ajunge să fie asuprite un
anumit timp, din cauza legăturii lor cu inima şi intelectul, pentru c ă
acestea sunt mult mai aproape de materie, influenţate de curenţii
inferiori. Dar acest lucru nu este de durată, căci sufletul şi spiritul sunt
libere şi invulnerabile. Singura excepţie apare în cazul în care omul se
leagă conştient şi definitiv printr-un pact cu diavolul. Dar şi spiritele
superioare doresc să se manifeste prin om. Aceste spirite formează o
ierarhie de îngeri, arhangheli, până la Divinitate şi sunt singurele c ărora
le putem şi chiar trebuie să le dăruim inima, intelectul, sufletul şi
spiritul. Cu ele nu vom fi niciodată furaţi, lăsaţi
1. 20. sau abandonaţi; trebuie să le rugaţi să vină şi să vă folosească întru
slava Domnului şi a împărăţiei Sale. Veţi spune: „Dar ce putem face dacă
vine cinevasă ne ceară inima sau intelectul?” Ei bine, este foarte simplu.
Imaginaţi-vă că aveţi o vioară: ea este acordată după ritmul, după
vibraţiile voastre, dar iată că vine cineva şi v-o cere. îi veţi răspunde:
„Prietene, îţi voi dărui muzica acestei viori, dar vioara îmi apar ţine, o
 păstrez, nu este făcută pentru tine”. Să presupunem că aveţi un capital
depus într-o bancă. Dacă cineva vine să vi-l ceară, îi veţi spune:
„Prietene, îţi voi dărui dobânda acestor bani, dar capitalul îl voi păstra
pentru a avea mereu ceva de dăruit”. Sau aveţi un pom fructifer în
grădina voastră, iar cineva doreşte să-l smulgă pentru a-l planta în
grădina sa. îi veţi spune: „Prietene, voi păstra acest pom în propria mea
grădină, care îi prieşte, iar tu poţi veni să mănânci câte fructe vrei. Iţi voi
dărui chiar un puiet pe care îl poţi planta în grădina ta, dar nimic mai
mult”. Să presupunem că aveţi o carte extrem de rară şi preţioasă şi
istoria se repetă, vi se cere să o dăruiţi. Veţi spune: „Vino la mine zilnic
dacă vrei, poţi să o citeşti, să o copiezi, dar cartea trebuie să rămână la
mine în bibliotecă pentru că aşa îmi doresc”. Aşa trebuie să lucraţi
mereu, să îi treziţi pe toţi din lenea lor. Astfel fiecare evoluează şi toţi
sunt mulţumiţi. Vouă vă revine acum sarcina să stabiliţi o legătură între
aceste exemple şi ceea ce puteţi dărui din inima voastră, din intelect,
din sufletul şi spiritul vostru. Nu vă dăruiţi inima, ci numai sentimentele.
Nu vă dăruiţi ntelectul, ci numai gândurile. Nu vă dăruiţi sufletul, ci
numai iubirea care emană din el. Nu vă dăruiţi spiritul, ci for ţele
binefăcătoare care izvorăsc din el. II. Dacă vă întreb: „Cunoaşteţi cele
patru operaţii matematice?” îmi veţi răspunde: „Bineînţeles, ştim
adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea”. Ei bine, nu este foarte
sigur că Ie cunoaşteţi, căci aceste operaţii sunt foarte greu de realizat.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să faceţi o asociaţie imprudentă cu cineva
pe care nu îl cunoşteaţi, iar apoi să nu ştiţi cum să vă retrageţi?... Inima
este aceea care adună în noi, ea nu cunoaşte altă operaţie decât
adunarea, ea adună mereu, amestecând totul. Acela care retrage este
intelectul. Sufletul înmulţeşte, iar spiritul împarte. Analizaţi omul de-a
lungul întregii lui existenţe. Când este copil, atinge toate obiectele, bune
sau rele, adună, suge şi mănâncă totul, chiar şi ceea ce îi poate face rău.
Copilăria este perioada inimii, perioada primei operaţiuni: adunarea.
Când copilul creşte, intelectul său începe să se manifeste începând să
respingă tot ceea ce îi este inutil, dezagreabil sau dăunător: el scade.
Mult mai târziu, el se lansează în înmulţire: viaţa i se populează cu femei,
cu copii, cu achiziţii de tot felul, cu sucursale... În sfârşit, la bătrâneţe,
se gândeşte că va păşi curând în altă lume şi îşi scrie testamentul
pentru a lăsa urmaşilor bunurile sale: el împarte.
2. 22. Începem prin a acumula, apoi respingem multe lucruri. Apoi, tot ceea
ce este bun trebuie plantat pentru a se putea înmulţi. Dacă nu ştim cum
să „plantăm” gândurile şi sentimentele, nu vom cunoaşte adevărata
înmulţire. Dacă ştim însă cum să plantăm, vom avea o multiplicare, vom
obţine o adevărată recoltă din care vom putea ulterior împărţi, adică vom
putea dărui fructele culese. În viaţă suntem confruntaţi mereu cu cele
patru operaţiuni. Uneori ceva se întâmplă în inima noastră şi nu suntem
capabili să facem scăderea sau intelectul respinge un prieten adevărat
pe motiv că nu este nici savant, nici „sus plasat“. Uneori multiplicăm
ceea ce este rău, neglijând să plantăm ceea ce este bun... Trebuie să
începem prin a studia în viaţa zilnică cele patru operaţiuni. Apoi vor fi şi
alte lucruri de studiat: puterile, rădăcinile pătrate, logaritmii, etc... Dar
deocamdată să ne mulţumim cu studiul celor patru operaţiuni, căci nu
ştim încă nici adunarea, nici scăderea. Uneori facem câte o adunare,
 acceptând să hrănim o dorinţă depravată, sau respingem din mintea
noastră un gând bun, un înalt ideal, pentru că primul venit ne-a spus c ă
vom muri de foame cu un asemenea mod de gândire. Deci, vedeţi, câte
lucruri sunt încă de învăţat! Inima, intelectul, sufletul şi spiritul tr ăiesc
împreună în aceeaşi casă, corpul fizic, şi uneori se dondănesc, se ceart ă,
dar sunt obligate să convieţuiască împreună, nu se pot separa. Şi fiecare
lucrează în felul său asupra „casei”, adică asupra întregului corp, asupra
funcţiilor şi
3. 23. organelor sale şi asupra chipului. Când cineva începe să se îngraşe,
aceasta înseamnă că inima este predominantă în cazul lui, căci inima nu
face decât să adune. Dacă slăbeşte, înseamnă că intelectul predomină,
ceea ce în anumite cazuri poate fi util, iar în altele, nu. Pe vremuri,
moda era să fii mai degrabă gras. Acum, talia suplă, subţire, este în vogă.
Există câte un pericol în fiecare tendinţă. Acela cu inimă mare are
tendinţa de îngrăşare, este bine dispus, jovial, magnetic; inima îl
conduce şi ea este impetuoasă. Dar uneori acest exces antrenează
lenea; acela care se îngraşă nu mai vrea să meargă, nici să facă vreun
efort, nu mai este dornic să încerce experienţe noi, căci inima nu îi mai
permite. Atunci când intelectul domină, începem să slăbim. Intelectul
este legat de electricitate, ale cărei vibraţii repulsive alungă moleculele
materiei, provocând slăbirea. Remediul împotriva îngrăşării îl constituie
exerciţiul gândirii. Găsim zilnic în ziare şi reviste totfelul de reclame
scumpe pentru slăbire, dar deosebit de nocive şi periculoase. Ei bine, eu
vă ofer unul foarte eficace şi ieftin: gândiţi! Da, gândiţi ceva mai mult şi
veţi slăbi. Iar acela care este slab şi care vrea să se îngraşe, va trebuie
să dea de lucru inimii sale, devenind mai calm, mai milos, mai primitor.
Ca să existe un echilibru, trebuie ca gândirea şi inima să lucreze cu
intensitate egală. Nu este bine ca inima sau intelectul să domine, mai
ales intelectul, căci având puterea de a se sustrage, el va suprima totul
şi nu va mai rămâne nimic, nici bunătate, nici dreptate, nici
4. 24. cinste, nici milă divină, nici suflet, nici existenţa Divinităţii. Intelectul
îl sărăceşte şi îl secătuieşte pe om. Cele patru principii, ale inimii,
intelectului, sufletului şi spiritului acţionează de asemenea şi asupra
chipului nostru, unde fiecare dintre ele îşi împlineşte lucrarea. Inima se
ocupă de gură. Forma gurii noastre este un rezultat al bunei sau relei
funcţionări a inimii noastre, a sentimentelor noastre. Gura este o oglindă
a inimii, ea ne destăinuie calităţile acesteia; când inima rămâne ascunsă,
gura rămâne ca o imagine vie a primeia. Intelectul lucrează asupra
nasului, sau dacă doriţi, el este modelul invizibil după care nasul este
construit. În funcţie de lungimea sa, de poziţia sa înaltă sau joasă de pe
chip, de forma sa ascuţită sau rotundă, de culoare, etc... se pot defini
particularităţile intelectuale ale unei persoane. Sufletul se ocup ă de
ochi: după felul ochilor se pot defini toate forţele sau slăbiciunile unui
suflet. Spiritul lucrează pe frunte: fruntea este aceea care ne descoper ă
nobleţea, puterea, înaltele calităţi ale spiritului sau, dimpotrivă, viciile
care îl împiedică să se exprime. Ochii şi gura, zămislite de către suflet şi
inimă, constituie două elemente feminine. Fruntea şi nasul, formate de
către spirit şi intelect, sunt două elemente masculine. Există, deci, două
mame şi doi taţi, mai trebuie să găsim copiii, căci prezenţa lor este
conformă cu legile naturii. Dacă nu există copii, este o dovadă a faptului
 că principiul masculin şi principiul feminin nu sunt legate. într-un
amestec simplu, elementele se pot separa, dar într-o combinaţie nu mai
putem face acest
5. 25. lucru. Oxigenul şi hidrogenul nu formează apa într-un simplu
amestec. Ele trebuie combinate într-o anumită proporţie. În natur ă, dac ă
nu există copii, nu există nici bucurie. Copiii sunt asemenea apei, ei sunt
fructul combinaţiei fiinţelor. Acelaşi fenomen se produce în noi: inima şi
intelectul, sufletul şi spiritul concep copilul în planul fizic. Pentru inim ă
şi intelect (gura şi nasul), acest copil este bărbia; pentru suflet şi spirit
(ochii şi fruntea), copilul este partea superioară a craniului. B ărbia,
copilul inimii şi al intelectului, ne dezvăluie voinţa, rezistenţa unei fiinţe,
capacitatea acesteia de a acţiona în planul fizic; forma sa rotund ă sau
pătrată, aparenţa ei proeminentă sau ştearsă, ne oferă un număr
important de indicaţii. Copilul sufletului şi al spiritului este centrul
superior situat în creştetul capului: el exprimă capacitatea de împlinire
a voinţei divine, perseverenţa către un ideal divin. Cele patru fenomene
esenţiale studiate de fizică: căldura, lumina, magnetismul şi
electricitatea au, de asemenea, o legătură cu gura, cu nasul, cu ochii şi
cu fruntea. Gura este legată de căldură, nasul de electricitate, ochii de
magnetism iar fruntea de lumină. Gura care este legată de căldură se
află de asemenea în legătură cu ochii, legaţi de magnetism, iar aceştia la
rândul lor reprezintă legătura inimii cu sufletul. Ochii sunt o gur ă care
absoarbe lumina, iar sufletul, asemenea inimii, se hrăneşte cu
sentimente, dar cu sentimente divine. Prin ochi noi absorbim o hrană
superioară, lumina, aşa cum absorbim hrana fizică prin intermediul
6. 26. gurii. Şi tot aşa cum nasul distinge mirosul, intelectul discerne ceea
ce este bun sau rău, prin lumina înţelepciunii, în vreme ce spiritul legat
de frunte vede în lumile superioare. Bineînţeles, nu totul merge
întotdeauna aşa cum trebuie. Uneori, gura nu exprimă nimic bun, căci
inima este rece. Oare de ce unele femei se rujează? Pentru a-şi face
iluzii. Ele au inima rece şi vor să creeze impresia că aceasta este totuşi
caldă. Instinctiv, ele simt că bărbaţii le judecă după legi estetice şi ca să-
i atragă, se rujează. Aceasta înseamnă: „Inima mea arde, dacă vei veni
cu mine te vei putea şi tu reîncălzi”. Dar adesea aceia care se apropie,
în loc să se încălzească, rămân reci ca gheaţa, căci culoarea roşie nu
exista decât în exterior, nu şi în interior. Dacă nasul devine prea electric,
înseamnă că proprietarul său hrăneşte în intelectul său gânduri care îl
fac nervos şi coleric: când electricitatea este în abundenţă, aşa cum se
spune, „încep să sară scânteile!” O altă expresie „i-a sărit muştarul”,
dovedeşte cu prisosinţă relaţia existentă între nervozitate şi nas. După
nas, putem cunoaşte forţele electrice care acţionează asupra unei
persoane. Dacă nasul este proeminent pe chip, înseamnă că persoana
respectivă este autoritară şi are tendinţa de a-şi impune opiniile sale
altora. Ochii indică magnetismul. Vă sfătuiesc să vă priviţi semenii cu
calm, cu blândeţe, fără insistenţă. Uneori se poate întâmpla ca ochii să
devină electrici iar nasul magnetic, dar acest lucru nu este bun. Privirea
trebuie să
7. 27. rămână blândă, liniştită, plină de bunătate, dar între nişte limite, căci
dacă va rămâne prea tandră, toţi aceia pe care îi veţi privi vor începe să
vă urmărească! Fruntea este legată de lumină. Dacă fruntea devine caldă
 în loc să rămână luminoasă, rece, ne îmbolnăvim. Dar între căldură şi
lumină există o bună legătură: dacă vă gândiţi cu înţelepciune, cu
îngăduinţă, gura voastră va pronunţa cuvinte calde care vor reîncălzi şi
vor reanima inimile. Deci există pe chipul nostru semne revelatoare:
bărbia, gura, nasul, etc... care prin formă şi culoare, prin emanaţii, ne
descoperă calităţile şi defectele. Totul stă scris aici şi poate fi citit cu
uşurinţă. Să luăm acum în considerare un alt aspect al acestei probleme.
Când copilul este foarte mic, el se exprimă prin mişcări, dar cum el nu
posedă încă voinţă ca să se conducă sau să se stăpânească, bărbia sa nu
este nici dezvoltată, nici formată. Când creşte, el începe să trăiască prin
sentimente, emoţii şi dorinţe de tot felul (gura); ajuns la vârsta adult ă, el
începe să judece, să discearnă (nasul); mai târziu, el începe să
înmulţească tot ceea ce este bun şi util în viaţă, el lucrează cu sufletul
său (ochii). În sfârşit, la bătrâneţe, el trăieşte întru spirit, judecă şi trage
lecţiile asupra tuturor întâmplărilor din propria-i viaţă. Deci, putem de
asemenea să înţelegem care va fi destinul omului după forma gurii sale,
a nasului, a ochilor sau a frunţii sale. Dacă cineva posedă o gură, un nas
şi nişte ochi încântători, dar o frunte neexpresivă,
8. 28. înseamnă că în primele trei perioade ale vieţii va dezvolta calit ăţi
bune ce le va pune în aplicare, dar la bătrâneţe el se va exprima cu
egoism, cu duritate şi cinism, ajungând chiarsă nege existenţa
Divinităţii.Există exemple în acest sens. Dacă fruntea nu este clădită
după legile spiritului, la vârsta maturităţii se poate distruge tot ceea ce
s-a construit cu multă migală înainte. Dacă o persoană are bărbia, gura şi
nasul prost zămislite, ochii ceva mai bine iar fruntea foarte frumoasă,
acest fapt dovedeşte că, în copilărie şi adolescenţă, la fel ca şi la
maturitate, el va duce o viaţă mediocră, dezordonată chiar, dar care se
va schimba către bătrâneţe sub influenţa unorelemente mai înalte, mai
spirituale. Bogăţiile care se găsesc pe frunte nu se vor manifesta decât
mult mai târziu, către sfârşitul vieţii. Să mergem mai departe... omul nu
poate exista decât hrănindu-se (starea solidă), bând (starea lichidă),
respirând (starea gazoasă) şi absorbind căldura (starea plasmatică). În
activităţile noastre zilnice, starea solidă este reprezentată prin faptele
noastre; sentimentele caracterizează starea lichidă; gândurile, starea
gazoasă; iar starea plasmatică este caracterizată prin activităţile
sufletului şi ale spiritului. Fiecărei dintre aceste stări legat ă de cele
patru elemente, îi corespund în natură fenomene particulare: pentru
starea solidă, cutremurele de pământ; pentru starea lichidă, furtunile şi
inundaţiile; pentru starea gazoasă, uraganele şi furtunile extrem de
puternice; pentru starea plasmatică, incendiile. Regăsim
9. 29. toate aceste accidente în viaţa noastră, când suntem expuşi, fie
fizic, fie simbolic, încercărilor şi probelor pământului, ale apei, aerului şi
focului. Mişcările scoarţei terestre, furtunile, uraganele şi incendiile ne
sunt trimise ca să verificăm ceea ce am înţeles din lucrarea pe care
trebuie să o facem cu trupul nostru fizic, cu inima, cu intelectul, cu
sufletul şi spiritul nostru. Numai cu preţul acestei lucrări vor veni în
lumea oamenilor bucuria, fericirea şi libertatea. Dacă fiecare ar
continua să vorbească despre fericire şi pace rămânând neschimbat în
lucrarea interioară a propriei fiinţe, nimic nu se va modifica. Pacea nu se
va instala în lume decât mulţumită unor fiinţe care lucrează sincer
 asupra lor însele. Acela care îşi instalează pacea în el însuşi, între
diferitele elemente ale propriei fiinţe, va lucra într-adevărpentru pace. În
vremurile noastre există dezacorduri îngrozitoare între toate aceste
elemente iar războiul exterior nu este decât consecinţa războiului
interior. A fost spus: „Construiţi-vă locuinţa pe stâncă”. Stânca reprezint ă
o bază solidă. Cine este această stâncă? Puritatea este pentru inimă;
înţelepciunea, pentru intelect; iubirea, pentru suflet; adevărul, pentru
spirit. Stă scris în vechile tradiţii persane că Zarathustra l-a întrebat într-
o zi pe zeul Ahura Mazda cu ce s-a hrănit primul om, iar Ahura Mazda i-a
răspuns: „El mânca foc şi bea lumină”. Foarte puţini ezoterişti au reuşit
să interpreteze această frază care este de o mare profunzime,
10. 30. pentru că ei nu cunoşteau natura şi funcţiile sufletului şi ale
spiritului. Sufletului îi este foame, iar spiritului îi este sete. Sufletul
mănâncă foc iar spiritul bea lumină. Focul este un principiu masculin,
sufletul este un principiu feminin şi fiecare dintre ele se hr ăneşte cu
elementul care îi este complementar. Sufletul aspiră la un principiu
pozitiv, activ, dinamic, şi el mănâncă foc. Spiritul, care este masculin,
are nevoie de principiul feminin şi bea lumină. La fel cum principiul
masculin zămisleşte principiul feminin (de aceea stă scris în Geneză c ă
Eva a apărut din coasta lui Adam), tot aşa şi focul generează lumina. La
începuturi, Dumnezeu, Focul primordial, a zămislitlumina, acea lumină cu
ajutorul căreia El a creat lumea. Lumina este îmbrăcămintea focului, de
aceea ea are întotdeauna legătură cu materia. În înalt, în regiunile
sublime, lumina este în legătură cu materia iar focul, cu spiritul.
Sufletul, care este feminin, se hrăneşte deci cu focul care este
masculin, iar spiritul care este masculin se hrăneşte cu lumina care
este feminină. La fel, intelectul care este fiul spiritului într-un plan
inferior, preferă o hrană feminină: gândul; inima, care este feminină,
preferă o hrană masculină: sentimentul. Sentimentul este o putere
dinamică; sentimentul este un alt foc care se manifestă în regiuni mult
inferioare. El este un foc inversat, adică o apă. Privi ţi apa care curge,
râurile, torenţii, cascadele: au aceleaşi forme ca şi focul, dar inversate.
Apa nu este altceva decât un foc care se
11. 31. grăbeşte spre planurile inferioare. Cât despre intelect, el se hr ăneşte
cu gândul care are o esenţă feminină. Gândul nu este la fel de activ şi de
dinamic ca şi sentimentul, de aceea nu prea este consideratreal. Ce
reprezintă un gând în comparaţie cu un sentiment?El este slab, nu
provoacă efecte psihice, nu tulbură nimic, în timp ce sentimentul este o
forţă extraordinară, fulgerătoare, ce poate pune materia în acţiune. În
realitate, gândul şi sentimentul au aceeaşi putere, dar în planuri diferite.
Aparent, apa este dulce, ascultătoare, puteţi face ce vreţi cu ea; o luaţi
cu mâinile şi ea se prelinge fără să vă facă rău. În timp ce focul!... Ori,
iată că apa este la fel de puternică precum focul, dar în alte condi ţii.
Inima se hrăneşte cu sentimente, iar intelectul se hrăneşte cu gânduri.
Dar puritatea nu există în cele două regiuni ale intelectului şi inimii, aici
trebuie întotdeauna făcut triajul, înlăturând câteva impurit ăţi, ceva zgur ă.
Puritatea se găseşte numai în înalt, în domeniul sufletului şi al spiritului.
Sufletul se hrăneşte cu foc iar hrana spiritului este lumina. Sufletul
tinde către spirit, ea se hrăneşte cu focul spiritului. Iarspiritul, care este
foc, se hrăneşte cu lumina sufletului. De acum înainte, ţineţi minte:
 Spiritul cosmic este foc iar Sufletul universal este lumină. În timpul
meditaţiei, concentraţi-vă numai asupra celor două principii masculin şi
feminin în forma lor cea mai înaltă: acestea sunt iubirea (focul) şi
inteligenţa (lumina).
12. 32. Cap. 5 - Exersarea voinţei Vedem oameni cu o voinţă extraordinară
care nu reuşesc însă să-şi controleze nici gesturile, nici sentimentele,
nici gândurile. Da, acest lucru demonstrează că voinţa nu este
suficientă. Vă voi da un exemplu. Vreţi să stăpâniţi o maşină: oricât de
mare v-ar fi voinţa, nu reuşiţi să o faceţi; ca să reuşiţi, trebuie să ştiţi cum
funcţionează, cu ce buton o puteţi pomi sau opri. Controlul presupune
cunoaşterea: trebuie să cunoaşteţi locul de unde vine energia care
acţionează maşina şi să acţionaţi acolo. Odată ce aţi pornit maşina, dacă
nu veţi şti cum să o opriţi, ea îşi va continua funcţionarea; dacă veţi
încerca, puteţi să fiţi zdrobiţi sau, dimpotrivă, veţi fi obligaţi să o
distrugeţi. Această lege este valabilă şi pentru viaţa interioară. Nu vă
luaţi la harţă imediatcu o energie care vă perturbă, căci nu veţi ajunge la
nimic bun; veţi încerca o dată, de două ori, fără succes, şi veţi lăsa totul
baltă gândindu-vă că este imposibil să reuşiţi. Nu, nu trebuie să vă
descurajaţi, trebuie numai să ştiţi că nu trebuie să vă certaţi direct cu
propriile impulsuri şi instincte. Când mişcaţi jăraticul în foc, nu o faceţi
cu mâinile goale ci cu ajutorul unei vergele metalice. Când exist ă pe
undeva o pierdere de gaz sau de apă, opriţi imediat robinetul de
comandă. Bineînţeles, voinţa este necesară dar cunoaşterea trebuie să îi
preceadă. Atât timp cât vă veţi folosi voinţa aiurea, fără să fiţi conduşi de
lumină şi de cunoştinţă, vă veţi cheltui fără rost energiile.
13. 33. Ca să obţineţi această stăpânire a gesturilor, a sentimentelor şi
gândurilor, trebuie să începeţi foarte devreme, prin cele mai mici detalii
ale vieţii zilnice. Numai astfel va fi posibil să dezvoltaţi facultăţile psihice
care vă vor permite apoi să stăpâniţi forţe de cea mai mare anvergur ă.
Veţi spune că nu vedeţi legătura. Ei bine, tocmai aici vă aflaţi în greşeală!
Atâta vreme cât nu v-aţi deprins să vă exersaţi voinţa în cele mai mici
gesturi ale vieţii zilnice, nu vă veţi putea domina nici ura, nici furia, nici
dezgustul sau dorinţa de răzbunare... Dacă aţi observa numai felul în
care mâncaţi, veţi vedea că nu sunteţi în stare să vă stăpâniţi nici
mâinile. Atingeţi furculiţa, cuţitul, rupeţi o bucată de pâine fără să vă daţi
seama că aţi făcut-o... începeţi, învăţând să vă ţineţi mâinile cât mai
liniştite. Cum vreţi să ajungeţi să stăpâniţi puteri care vă depăşesc, dacă
nu sunteţi încă în stare să vă controlaţi cele mai mici gesturi? Vreţi să vă
ocupaţi cu lucruri măreţe? Ei bine, începeţi prin cele mici, căci lucrurile
mărunte vor ajunge într-o bună zi să le mişte din loc pe cele mari. Pentru
a stăpâni o forţă deja declanşată, trebuie să ajungem până la originea ei.
Priviţi: cel mai bun mod de a-i domoli pe indivizii care se revolt ă este
acela de a-l captura pe acela care îi conduce, pe şeful lor. El este cel
care îi inspiră, îi împinge şi atât timp cât el va trăi sau va fi în libertate,
ceilalţi vor continua lupta. Deci, înainte de a vă lansa într-un sentiment,
într-o pasiune, o tentaţie sau ceva ce vă poate perturba - ceea ce nu
face decât să întărească coborârea - va trebui să vă reculegeţi şi să vă
14. 34. întrebaţi de unde are acest duşman forţa necesară pentru a vă face
rău. încercând astfel să pătrundeţi în voi înşivă, atrageţi deja din sufletul
şi din spiritul vostru forţele necesare pentru a-l stăpâni. Numai prin
 acest efort de pătrundere în propria fiinţă, veţi începe să g ăsi ţi ajutor în
lumea divină. Exersarea stăpânirii de sine trebuie să înceapă din
copilărie. Părinţii sunt aceia care trebuie să se ocupe de acest lucru.
Dar, cum adesea părinţii nu s-au exersat ei înşişi pentru a putea fi un
model pentru copiii lor, la ce fel de rezultat ne putem aştepta? Evident,
în viaţa socială ne putem cât de cât stăpâni, din interes, pentru a ne
salva prestigiul. Deci, suntem atenţi la ceea ce spunem (avem tentaţia
de a folosi cuvinte nepotrivite), ne ascundem sentimentele, devenim
chiar ipocriţi. Dar în viaţa interioară, dăm frâu liber celor mai rele
impulsuri, şi totul este devastat, răvăşit. Adevărata stăpânire de sine nu
este ceva artificial, nu este o atitudine exterioară pe care o avem pentru
a arunca praf în ochi cuiva, ea trebuie să fie o atitudine interioar ă
profundă. Atât timp cât nu reuşiţi să vă controlaţi, celulele nu vă vor
asculta. Pentru a se supune ordinelor voastre, ele trebuie să vă
recunoască de stăpân. Priviţi, chiarşi un cal simte dacă acela care îl
încalecă este temător şi chiar se bucură când îl aruncă din şa; calul îşi
spune: „Ah, i-am făcut-o ăstuia!” Şi râde!... Animalele nu tremură în faţa
aceluia care nu reuşeşte să se domine, ele nu au frică de acesta,
muşcându-l sau doborându-l la pământ. De câte ori nu s-a menţionat în
cărţi faptul că, în pădurile Indiei,
15. 35. yoghinii pot medita ore în şir fără ca sălbăticiunile sau şerpii să le
poată face vreun rău. Da, animalele simtfiinţa care are o mare stăpânire
de sine şi o respectă. Toate creaturile poart ă înscris în ele un sens al
ierarhiei. Chiar şi sălbăticiunile pădurii simtcât sunteţi de evoluaţi. Deci,
există un motiv şi mai puternic pentru propriile voastre celule, care sunt
ca nişte mici animale inteligente. Adeseori, vă spuneţi că în Şcoala
noastră nu învăţaţi altceva decât ştiinţa lucrurilor mărunte... da, ştiinţa
infinitului mic, a infinitului urât, lăsat deoparte, dispreţuit. De ce?
Fiindcă infinitul mic vă va deschide porţile infinitului mare... Deci,
începeţi prin stăpânirea propriilor gesturi şi, mai ales a mâinilor. Mâinile
rămân de sine stătătoare, în afara conştiinţei voastre şi aceasta este o
dovadă a faptului că voinţa voastră nu stă sub controlul propriei
inteligenţe. Putem avea o voinţă, putem fi activi, dar această voinţă şi
activitate rămân incontrolabile. întâlnim oameni foarte puternici, adesea
îi denumim „fenomene ale naturii”, dar aceştia sunt incapabili să se
controleze, deşi sunt adevărate forţe, dar forţe nestăpânite ce pun în
pericol adesea chiar societatea. Fiecare forţă trebuie să fie controlat ă şi
orientată ca să poată produce numai rezultate pozitive. Acum, ca să
completez ideea de mai sus, trebuie să adaug că, dacă voinţa trebuie să
fie susţinută de inteligenţă, de o cunoaştere, ea trebuie să fie susţinut ă în
aceeaşi măsură şi de către iubire. Voinţa este copilul intelectului şi al
inimii şi pentru a reuşi într-o lucrare, cunoaşterea nu îi este suficient ă.
Acela care doreşte să
16. 36. aibă succese în planul spiritual are puţine şanse de reuşită dacă
eforturile sale nu sunt susţinute de o iubire către ceva superior, mai
nobil, mai frumos. Numai această iubire îl va ajuta să învingă. Când văd
pe cineva imaginându-şi că numai cu ajutorul voinţei va putea rezista
dorinţelor naturii sale inferioare, mă gândesc: „Bietul nenorocit, nici nu
bănuieşte ce îl aşteaptă”. Se spune: „Nu voi mai face aşa ceva
niciodată”, şi nu după mult timp acel lucru este deja făcut. Nu trebuie să
 spuneţi vreodată aşa ceva, pentru că îi provocaţi pe locuitorii
planuluiastral care îşi spun: „Ah, mai vedem noi, mai vedem”, şi vă
pregătesc mici capcane în care veţi cădea. Astfel, reuşiţi să faceţi opusul
a ceea ce, cu solemnitate, aţi afirmat sau promis. Deci, dacă întâlnesc
pe cineva care se laudă că poate învinge orice tentaţie fără a avea pic de
iubire pentru lumea sublimă, îi pot spune: „Nu ai asociaţi, nu ai prieteni,
vei pierde”. La început, trebuie să invitaţi entităţile celeste, pentru ca
ele să fie alături de voi, şi astfel toate celelalte entităţi se vor supune,
vorîncepe să vă asculte, pentru că mai sus, în înalt, se găseşte ceva sau
cineva puternic care vă ajută. Dar dacă nu există nimeni alături de voi,
cum vreţi să faceţi faţă acestei forţe milenare care vă locuieşte? Nimeni
nu poate rezista. Ei da, iată ceva ce nu vi s-a explicat niciodată. Lupt ăm,
luptăm, şi apoi ne îmbolnăvim! Când luptaţi, vă divizaţi, vă dezmembraţi şi
este foarte periculos. Un Iniţiat nu luptă niciodată, el mobilizează for ţele
negative şi le antrenează în lucru. Datorită iubirii pe care o resimte
pentru altceva minunat,
17. 37. mai inteligent, mai sensibil, el reuşeşte să antreneze aceste forţe. Un
Iniţiat nu se distruge luptând cum fac ceilalţi: el munceşte, organizează,
antrenează, şi aceasta este adevărata ştiinţă. Nu trebuie să vă bazaţi
numai pe propriile voastre forţe, pe voinţa voastră. Voinţa este aliată
iubirii. Dacă nu iubiţi un lucru, nu veţi avea nici o dorinţă să munciţi ca să
îl realizaţi. Veţi fi forţaţi, şi când sunteţi forţaţi nimic nu merge aşa cum
ar trebui. Dar dacă iubiţi, voinţa este acolo pentru a vă îndemna să
căutaţi şi să găsiţi ceea ce iubiţi. Trebuie deci să aveţi o legătură cu
entităţile celeste, să vă asociaţi cu ele, ca prieteni, căci odată ce voinţa
se sprijină pe iubire, pe adevărata iubire, pe iubirea sublimă, ea va fi
prima care va împiedica forţele negative care se găsesc acolo. Acelaşi
lucru vi l-am spus şi despre frumuseţe. Da, frumuseţea, asemenea iubirii,
vă poate salva. Nu frumuseţea fizică, nu, aici este vorba despre
frumuseţea spirituală care este în acelaşi timp puritate, armonie,
inteligenţă, perfecţiune... frumuseţea lui Dumnezeu. Dacă aveţi
sentimentul acestei frumuseţi, nu vă veţi putea pierde în mocirl ă. Acela
care poartă o haină foarte frumoasă, nu poate mătura sau spăla vasele
sau rufele murdare, pentru că este conştient că se va murdări. Dar acela
care poartă deja haine vechişi murdare, va continua cu plăcere să la
murdărească! Dacă ştiţi aceste lucruri, de ce nu puteţi trage o concluzie
şi pentru viaţa interioară? Să presupunem că purtaţi în interior acele
haine minunate, adică o aură pură, luminoasă... Vă
18. 38. vorbeam într-o zi despre roba lui Iosif care este menţionat ă în
Geneză. Se spune că Iosif a primit de la tatăl său o robă, iar fraţii săi erau
invidioşi din această cauză. În realitate, este vorba despre un simbol,
această robă reprezintă aura. Când se vorbeşte în Cărţile Sfinte, în
Apocalipsă, despre hainele somptuoase, de un alb strălucitor, se
vorbeşte de fapt despre aură; aceasta este adevărata haină. Dacă
presupunem că aura voastră este de o frumuseţe extraordinară, voi nu
veţi îndrăzni să o murdăriţi, deci ea vă protejează. În timp ce, dacă ea
este deja pătată, vă aruncaţi în noroi fără ezitare. Învăţaţi deci să cultivaţi
zilnic iubirea pentru frumuseţea divină; această iubire este singura care
vă va susţine voinţa şi vă va ajuta să deveniţi învingători. Cap. 6 - Corp;
suflet, spirit Teologia creştină a împărţit omul în 3: corp, suflet şi spirit,
 dar în realitate foarte puţini oameni fac diferenţa între suflet şi spirit şi
cunosc natura şi rolul acestor două principii precum şi lumile în care ele
acţionează. Dacă luăm în considerare împărţirea în 7 planuri (fizic, eteric,
astral, mental, cauzal, budic, atmic), corpul corespunde planului fizic şi
planului eteric*, sufletul corespunde planului astr al şi mental, şi în
sfârşit spiritul corespunde planurilor cauzal, budic şi atmic. Deci, pentru
spirit există 3 regiuni, pentru suflet 2, iar pentru corp tot 2. S- ar părea
că sufletul este un intermediar, un liant între lumea fizică şi lumea
spiritului; el este un vehicol care
19. 39. transportă elementele din cer spre pământ şi de pe pământ spre cer.
Totul trece prin suflet. A se vedea: „Corpul învierii” în „Crăciunul şi
Paştele în tradiţia iniţiatică” (colecţia Izvor nr. 209). Să luăm imaginea
arborelui, căruia îi putem aplica această diviziune în 3. Arborele are o
rădăcină, un trunchi şi ramuri. Hrănirea lui este asigurată printr-un
sistem de vase conducătoare: în centrul trunchiului se afl ă vasele
conducătoare care transportă seva brută de la rădăcină spre frunze unde
aceasta va fi elaborată, iar la periferia trunchiului se afl ă vasele care
retrimit seva elaborată spre rădăcini. Există deci doi curenţi: unul
ascendent şi celălalt descendent, care nu se întâlnesc niciodată. Cei doi
curenţi sunt comparabili cu circulaţia arterială şi cea venoasă din corpul
uman. Nici aici cei doi curenţi nu trebuie să se amestece, iar dacă acest
lucru se întâmplă apare maladia albastră. În acelaşi fel, sufletul este
acea regiune intermediară străbătută de curenţii care merg de la cer
către pământ şi de la pământ către cer. Aceasta este scara lui Iacob. Da,
20.scara pe care Iacob o vede în vis, cu îngeri care urcau şi coborau, este
regiunea sufletului: planul astral şi planul mental. Această regiune
cuprinde deci doi curenţi: pe cel al sentimentului şi pe cel al gândului
care, la rândul lor, nu se întâlnesc. În suflet nu se elaborează nimic, el
este numai un loc de trecere străbătut de entităţile şi elementele care
coboară pe pământsau care urcă la cer... Spiritul lucrează asupra
materiei prin intermediul sufletului. Sufletul este o unealt ă pentru spirit,
de care acesta se foloseşte ca să atingă planul fizic, căci spiritul singur
nu o poate face. Numai sufletul are posibilitatea să atingă materia, şi
spiritul lucrează prin intermediul ei asupra materiei, modelând-o,
plămădind-o, dându-i ordine. Fără suflet, fără posibilităţile sale, spiritul nu
are nici o putere asupra materiei. Toate forţele şi elementele care se
găsesc aici, acumulate în corpul fizic: metalele, cristalele, petrolul,
aurul, pietrele preţioase — vorbind în mod simbolic — nu pot fi folosite
de către spirit decât prin intermediul sufletului, care pătrunde şi se
fofilează în corp, fiind mult mai apropiat de materie... Sufletul are mult
mai multe posibilităţi să atingă materia şi să îi extragă elementele, iar
când reuşeşte să o facă, el le trimite către spirit. Mulţi filozofi şi chiar şi
teologi au scris teorii extrem de complicate despre suflet, unele
complet greşite, neobservând şi neînţelegând exact natura acestuia.
Totul se reflectă în natură, şi când ştim cum să observ ăm lucrurile, vom
putea găsi soluţii la problemele cele mai complicate şi abstracte. Toate
problemele alchimice,
21.41. teurgice, magice, cabalistice sau astrologice, le veţi găsi rezolvate în
fenomenele planului fizic. Trebuie să învăţaţi să citiţi! Dacă ar trebui
acum să ne oprim asupra tuturor calităţilor sufletului, am avea
 bineînţeles foarte multe de spus. Sufletul are mari facult ăţi plastice şi
formatoare. Avem nevoie de sufletul nostru pentru a şlefui materia,
pentru a o face mai subtilă sau pentru a o condensa mai bine. Cele dou ă
operaţiuni sunt numite de către alchimişti „solve” şi „coagula”, şi numai
sufletul este capabil să le realizeze. Nici spiritul, nici corpul nu pot
acest lucru, numai sufletul, da, el poate. Dacă vom căuta acum
corespondenţele acestei diviziuni „corp, suflet, spirit” cu corpul uman,
vom găsi că spiritul corespunde capului, corpul, regiunii abdominale şi
sufletul corespunde celor două braţe. Este foarte interesant, căci
sufletul are două funcţii: aceea de a condensa şi aceea de a subtiliza
elementele, adică de a le proiecta spre înalt sau de a le atrage în jos.
Aceste două procese sunt reprezentate şi de litera ebraică Alef: N. Alef
este esenţa unei întregi ştiinţe privind activitatea sufletului,
intermediarul dintre Cer şi pământ. Acest lucru devine multmai
semnificativ dacă ne amintim cuvintele spuse de Iisus: „Eu sunt Alfa şi
Omega”, ceea ce în ebraică înseamnă Alef şi Tav. Eu sunt Alef, înseamnă
de fapt: „Eu sunt acela care înlesneşte trecerea elementelor de pe
pământ spre Cer şi dinspre Cer spre pământ.”.. Da, Iisus este acela care
face să coboare binecuvântările Cerului şi să înalţe sufletele. Pentru a
22.42. atinge Cerul, pentru a ajunge la Tatăl Ceresc, trebuie să trecem prin
el... De ce oare n-am învăţat să aranjăm lucrurile, să facem analogii între
diversele pagini ale Cărţilor Sfinte, pentru a înţelege cu adevărat
semnificaţia lor? Spiritul dirijează, ordonează, luminează, darnu poate
atinge materia. Sufletul este acela care, sub coordonarea spiritului,
munceşte prin intermediul mâinilor cu materia, pentru a o modela, a o
dizolva şi condensa, a o încălzi şi cristaliza. Este adevărat, spunând că
sufletul lucrează prin intermediul braţelor şi al mâinilor vă poate p ărea
un mod neaşteptatde a prezenta lucrurile. Gândim mai degrabă că
sufletul se manifestă prin intermediul ochilor. Da, este adevărat, sufletul
se poate manifesta prin orice, dar simbolic vorbind, capul, creierul,
ochii, etc... corespund mai degrabă regiunii spiritului; sufletul are, la
rândul Iui, o găzduire, o are în înalt, o are pe pământ, dar domeniul lui de
activitate nu este capul, ci mâinile. Spiritul luminează, dirijează,
ordonează, dar fără mâini nu ar exista nici o realizare în materie. Omul
face toată munca cu mâinile, cu ajutorul sufletului. Când Iacob a văzut
această scară luminoasă, dea- lungul căreia îngerii urcau şi coborau, el
se afla în regiunea planului astral şi a celui mental. Aceste două
curente, îngerii care urcă şi coboară, deci circulaţia venoasă şi arterial ă
a universului, tocmai acest lucru înseamnă sufletul. În om, inima şi
plămânii sunt situate între cap şi abdomen, în acea regiune intermediar ă
care corespunde sufletului; şi braţele sunt manifestări ale
23.43. sufletului într-o direcţie sau alta. Vedeţi voi, braţele ies din regiunea
sufletului. Inteligenţa cosmică a zămislit totul după corespondenţe
nemaipomenite. Cât despre ochi, urechi, gură şi nas, ele sunt plasate
sus, în regiunea spiritului, ca să putem observa lucrurile, să le auzim, să
le gustăm şi să Ie înţelegem. Evident, tot ceea ce vă spun aici vă poate
părea abstract. Pentru a şti ce este sufletul, trebuie să mergeţi să-l
vedeţi... Da, orice am spune, nu putem explica cu claritate ce este
sufletul, el trebuie văzut. Este posibil, pentru că el este material, alcătuit
dintr-o materie foarte uşoară, subţire, subtilă, încât pare invizibil, dar în
 realitate poate fi văzut. Sufletul este un corp superior, luminos, dar
totuşi un corp. Iar acest corp se va dezmembra la rândul lui într-o bun ă
zi, şi în acel moment omul va trăi numai ca spirit, căci adevărata esenţă
a omului, adevăratul său eu, este spiritul său. Când spunem că sufletul
este nemuritor, în realitate vorbim despre sufletul superior, adică despre
spirit, dar sufletul inferioral omului va dispare, căci el este material şi
întreaga materie este sortită pieirii, sau mai degrabă dizolvării, pentru a
putea fi rearanjată diferit. Sufletul este deci o materie fluid ă, care se
mişcă şi respiră, care este atât de vie, atât de schimbătoare încât ea
poate avea orice culoare sau formă. Putem să Ie vedem. Aşa putem
constata că o persoană, în ciuda bijuteriilor sale, a zorzoanelor, a
hainelor sau a machiajului, are o inimă mohorâtă, oribilă, iar altă
persoană în ciuda zdrenţelor, a hainelor rupte, este luminoasă, expresivă,
frumoasă...
24.44. Da, sufletul este o realitate, cu toate că mulţi contemporani care
studiază psihologia, adică „ştiinţa sufletului”, nu cred în existenţa ei!
Este o psihologie care se face fără suflet, ceea ce pare mai degrabă
caraghios. În realitate, acesta este adevărul? Da... Veţi spune că mă
contrazic? Nu, trebuie să înţelegeţi: totul este adevărat, dar să vedem în
ce fel este adevărat. Dacă aflaţi despre un lucru că este adevărat, sunte ţi
mulţumiţi: pentru voi este adevărat. Dacă spuneţi: „Nu există Dumnezeu”
este adevărat, şi în voi nu există Dumnezeu pentru că voi spuneţi că nu
există. Dacă spuneţi: „Nu cred în existenţa sufletului”, ei bine este de
asemenea adevărat, pentru că dacă aţi avea unul, siguraţi simţi. Din
momentce îi negaţi existenţa, înseamnă că nu îl aveţi. Totul este
întotdeauna adevărat, existenţa şi non-existenţa, aceasta depinzând
doar de locul unde vă plasaţi. Iisus a vorbit exact în acest sens. El a
spus: „Să-ţi fie dat după credinţa ta!” Totul este aici. Putem da multe
definiţii sufletului, dar ceea ce îl reprezintă mai bine este imaginea
trunchiului arborelui sau a scării lui Iacob. În rest, puteţi spune ce dori ţi,
că este electricitate, fluid, emanaţie, magnetism, căldură, întotdeauna va
fi ceva adevăratîn vorbelevoastre, darnici unul din termeni nu va indica
cu exactitate funcţia principală a sufletului, aceea de intermediar. Dac ă
vreţi, voi putea compara sufletul cu nişte cleşti cu care amesteci
jăraticul din foc. îmi veţi replica că am coborât prea mult cu compara ţia
mea. Dimpotrivă. Sufletul se aseamănă cu nişte cleşti vii cu care atinge ţi
focul, fără să vă ardeţi: deci, el este un instrument, un intermediar.
25.45. Vă voi spune încă odată cum folosesc cheia analogiilor. Pornind de la
ideea că aceeaşi structură a supravegheat întreaga creaţie - cu mici
diferenţe în funcţie de domeniu - regăsim mereu aceeaşi diviziune în trei:
formă, conţinut, sens sau corp, suflet, spirit. Luaţi un ou... da, un ou, el vă
va explica totul. De aceea, oul este un simbol important în tradiţia
iniţiatică... El reprezintă imaginea universului. Deschideţi-l. Ce vedeţi?
Gălbenuşul care conţine germenele vieţii; albuşul, adică albumina; şi în
sfârşit, coaja. Gălbenuşul este spiritul; albuşul, sufletul iar coaja, corpul.
Deci, germenele este în centru; albul la mijloc; iar coaja se afl ă la
periferie. Celula este la rândul ei construită conform aceleiaşi scheme:
toate celulele au un nucleu, citoplasmă şi membrană... Când un ou se
sparge, ce se întâmplă? Viaţa se scurge. Asemenea cojii, corpul are
menirea să ocrotească viaţa, adică sufletul şi spiritul. Când corpul este
 distrus, viaţa din el dispare, iar sufletul şi spiritul îl părăsesc. Oare ce
este sufletul? Ca şi albuşul oului, sufletul poart ă în el toate elementele
nutritive necesare menţinerii vieţii. Dar viaţa vine din spirit: germenele
nu se găseşte în albuş, ci în gălbenuş. La fel, viaţa adevărată se afl ă în
spirit, şi aceasta este viaţa pe care sufletul o susţine, o alimentează, o
face să circule. Cum de ştiu aceste lucruri? Pentru că toate acestea
sunt evidente, natura este aceea care ne-o demonstrează continuu,
chiar aici sub ochii noştri!... Acelaşi lucru este valabil şi pentru bobul de
strugure. În bob, ca şi în nucleu, se află germenele vieţii; de jur
26.46. împrejur se află sufletul, iar la periferie, pieliţa, care reprezint ă
corpul fizic. Deci, când mâncaţi un fruct, mâncaţi mereu viaţa care se
află în suflet, dar care vine de foarte departe, din spirit: dar ce face ţi voi
cu sâmburele? Nu-l mâncaţi, îl plantaţi. Iată iubirea, înţelepciunea şi
adevărul; adevărul se află în sâmbure; iubirea este aceea pe care o
mâncăm; iar înţelepciunea este aceea care înveleşte. Da, înţelepciunea,
este tot ceea ce este înscris în exterior, în form ă. Iubirea este aceea pe
care o mâncăm, ea este viaţa. Iar adevărul este ceea ce plant ăm, pentru
ca viaţa să continue. Vedeţi cât de clare sunt lucrurile! Şi în fruct exist ă
un spirit, un suflet şi un corp. Dar ceea ce trebuie să înţelegem bine este
faptul că, deşi sunt prezentate ca realităţi diferite, spiritul, sufletul şi
corpul sunt plămădite din aceeaşi esenţă. Ceea ce diferă este
consistenţa, gradul de materializare: corpul este spirit condensat,
spiritul este corpul „subtilizat”, iar sufletul este un intermediar între
cele două. Să întrebăm acum din nou natura, unde mai putem găsi
corpul, sufletul şi spiritul, şi ea ne va răspunde: în cele patru elemente.
Unde se află corpul? în pământ. Unde este sufletul? în apă şi în aer. Unde
se găseşte spiritul? În foc. De ce există două elemente pentru suflet? V-
am spus-o deja, sufletul are o dublă natură, şi ea leagă celelalte două
părţi, corpul şi spiritul. În acelaşi fel, apa comunică cu pământul, iar
aerul cu focul. Apa hrăneşte pământul, iar aerul hrăneşte focul. Apa şi
aerul semnifică deci sufletul care hrăneşte pământul şi focul. întregul
joc al circulaţiei
27. 47. se află aici: apa urcă şi coboară, iar aerul se comport ă identic. Aşa
cum v-am mai spus, sufletul este plămădit din corpul astral şi din corpul
mental inferiorşi este străbătut de doi curenţi, cel al sentimentului şi cei
al gândului. Sentimentul corespunde apei, iar aerul corespunde
gândului. Aceste două curente circulă între pământşi foc, aerul hr ănind
focul, fiindcă fără aer totul s-ar stinge, iar apa trebuind să hr ănească
pământul, fiindcă fără apă, pământul ar fi devenit steril. Iată aici o nouă
diviziune: diviziunea în 4, care nu o contrazice pe cea în 3. În natur ă,
sufletul este reprezentat prin aer şi foc care, asemenea lui, urcă şi
coboară. Acum, să luăm cazul apei. O găsim mereu în stare lichidă, dar o
putem găsi şi în stare solidă, sub forma gheţii, sau în stare gazoasă, sub
forma vaporilor. Este mereu apă, este aceeaşi substanţă, dar în stări mai
mult sau mai puţin subtile. Este vorba despre aceeaşi substanţă, supusă
unei temperaturi extrem de joase, încât s-a întărit; la temperatur ă
normală, ea se află în stare lichidă; când o încălzim, ea se transform ă în
stare de vapori. Gheaţa este solidă, dar aceasta nu este decât o form ă, o
aparenţă trecătoare, fiindcă ea se poate transforma oricând în stare
lichidă sau de vapori. Ei bine, în acelaşi fel corpul, sufletul şi spiritul
 sunt zămislite din aceeaşi substanţă, dar într-o stare mai mult sau mai
condensată sau subtilă. De aceea alchimiştii îşi învaţă discipolii că există
o materie unică şi că, plecând de la această materie, prin
28.48. grade diferite de condensare, s-au produs metale şi cristale, flori,
pielea animalelor, a oamenilor, aerul, focul... De ce ei au avut dreptate?
Ce este, atunci, corpul fizic? Este spirit condensat. Şi ce ar fi spiritul?
Este o materie diluată, subtilizată până la gradul cel mai imaterial
posibil. De aceea alchimiştiispun că prin „solve” şi „coagula” toate
operaţiile sunt posibile. Cum? Prin căldură. Căldura, printr-un grad mai
înalt sau mai jos de temperatură, acţionează asupra materiei, dându-i
formă şi împlinire. Focul este deci o formă magică care îi ofer ă fiec ărui
lucru formă şi substanţă; aurul posedă o anumită cantitate de căldur ă,
argintul o alta, plumbul încă o alta, etc. Dacă discipolul găseşte focul,
acest agent magic, el poate transforma plumbul, argintul sau fierul în
aur, sau invers, poate transforma aurul în fier, etc... Numai că, acest foc
al alchimiştilor nu a fost niciodată focul tehnicienilor care fabric ă sticla
sau cel al forjorilor, el a fost un foc subtil, un foc ascuns, un foc filozofic.
Dar să revenim la suflet. Deci, acest, spaţiu dintre gălbenuşul oului şi
coajă, dintre centrul cercului şi periferie, tocmai acest-spaţiu reprezint ă
sufletul. Spiritul este un punct aproape imperceptibil, în timp ce sufletul
este o imensitate care, pentru a putea hrăni spiritul, trebuie să aib ă o
energie inepuizabilă. Spiritului îi este foame şi devorează sufletul, iar
sufletul trebuie să fie inepuizabil ca să-l satisfacă. În vreme ce, spiritul,
hrănit totuşi de suflet, rămâne totuşi un punct central, fără să- şi exprime
măreţia.
29.49. Dacă am lua exemplul lumânării, ea ne va face multe revelaţii. Când
aprindeţi o lumânare, aveţi în faţa voastră cele patru elemente:
pământul, apa, aerul şi focul, precum şi cele trei principii: corp, suflet şi
spirit. Corpul sau pământul constituie materia lumânării. Sufletul
înseamnă apa şi aerul: apa înseamnă ceara pe cale de topire, iar aerul
hrăneşte flacăra. Iar spiritul, este evident focul, flacăra. Focul trebuie s ă
se hrănească, ca să poată trăi. Dar, cum nu ne hrănim decât pe seama
altor materiale, consistenţa lumânării se reduce, căci flacăra o înghite.
Sufletul este acela care alimentează flacăra, iar în lumânare sufletul
este reprezentat prin apă, adică prin ceara care se scurge (căci, făr ă
dispariţia ei materială, flacăra nu s-ar fi hrănit) iar aerul este de
asemenea prezent, căci fără el flacăra s-ar fi stins. Sufletul hrăneşte
spiritul, flacăra, iar această flacără, mereu verticală, seamănă cu Iod”, a
zecea literă a alfabetului ebraic, un simbol al spiritului... Vedeţi cum
totul merge strună, extrem de clar, nimic nu se contrazice. Să nu-mi
reproşaţi faptul că lumânarea are o înfăţişare iar oul o alta, nu, nu există
nici o asemănare. Există acelaşi principiu, sub diferite forme şi
combinaţii, cu aplicaţii diferite. Creatorul a făcut dintr- odat ă
multitudinea de exprimări. Aşa spune şi Hermes Trismegistul în lucrarea
sa, Tabla de Smarald: „Şi cum mate lucrurile se aseamănă cu Unul şi vin
dintr-Unul, prin mijlocirea Unului, totaşa lucrurile s-au născutdintr- un
acelaşi singur lucru prin potrivire. “
30.50. Poate că în schema celor şapte corpuri, pe care deja v-am
menţionat-o la început, corpul eteric figurează separat de corpul fizic,
dar în realitate acest lucru nu este distinct. Corpul eteric înseamn ă înc ă
 corpul fizic, dar în partea lui cea mai subtilă, asemenea pulberii care
zboară în aer, asemenea fumului: există emanaţii care se formează
împrejurul lui, emanaţii care îl însoţesc. Corpul eteric este o parte a
corpului fizic, este aburul corpului fizic, dacă m-aş putea exprima aşa,
dar nu este încă sufletul. Sufletul vine după corpul fizic, el constituie o
regiune încă şi mai subtilă, acolo unde începe zona sentimentelorşi a
gândurilor. Iar spiritul?Este o repetiţie a sufletului într-un plan superior.
Spiritul înseamnă de asemenea regiunea gândurilor şi a sentimentelor,
dar de o puritate înaltă, umplute de o lumină extrem de puternică, în
spirit nu se mai găseşte nimic necurat, inferior, în vreme ce în suflet se
pot găsi atât lucruri bune, cât şi rele. Iată un lucru încă neclar în
filozofie. Ce să mai spun de limbajul obişnuit!Folosim aşa cum dorim
cuvântul „spirit”. Spunem despre cineva că este „un spirit răuvoitor,
şmecher sau rău intenţionat.”.. Dar nu, nu spiritul cuiva poate fi şmecher,
răuvoitor sau rău intenţionat, ci intelectul sau sufletul, căci sufletul este
în acelaşi timp şi bun şi rău: el este un intermediar între corp şi spirit, o
jumătate a lui fiind murdărită de către corpul fizic iar cealalt ă jum ătate
fiind purificată de către spirit. Deci, toate explicaţiile pe care le auzim
nu sunt corecte, ele nu sunt susţinute de o cunoaştere reală. Spiritul nu
poate conţine vreodată ceva rău sau murdar,
31.51. altfel nu ar mai fi spirit. Nucleul este depozitul vieţii şi din acest
motiv se află într-o stare de puritate absolută. Deci spiritul, spiritul care
vine de la Dumnezeu este pur şi luminos. Nu trebuie să facem niciodat ă
vreo confuzie. Vedeţi că şi flacăra este deja un limbaj. Ce face ea? Arde
toate impurităţile, căci focul nu conţine nici o impuritate şi nu suport ă
decât ceva la fel de pur ca el. În timp ce aerul şi apa potfi poluate,
potaccepta impuriăţile, doar focul este singurul care nu le accept ă, el le
arde. Din contră, pământul absoarbe totul: aceasta este calitatea lui şi
el atrage ca un magnet tot ceea ce este impur şi murdar, ca să le
transforme în laboratoarele sale. Regăsim sufletul, spiritul, corpul, peste
tot în diferite combinaţii, dar corespondenţele, rolul, aplicaţiile sunt
identice. Vreţi să mai aflaţi unde mai putem găsi sufletul, spiritul şi
corpul? Să luăm un flacon de parfum. Flaconul este corpul, lichidul este
sufletul iar parfumul pe care îl degajă este spiritul. Lichidul hr ăneşte
spiritul; când lichidul se termină, dispare şi parfumul, rămâne doar sticla
şi cum o sticlă goală nu are nici o valoare, o aruncăm. La fel şi omul,
când moare îl îngropăm; când sufletul şi spiritul dispar, rămâne numai
corpul şi spunem: „înmormântaţi-l!” De ce este închis cu atâta atenţie
flaconul de parfum? Pentru că, rămânând deschis, parfumul s-ar
evapora. La fel, spiritul este foarte volatil, el se simte închis în
„flaconul“ său şi nu prea îi place să-şi piardă libertatea, el doreşte mereu
să se întoarcă în patria lui, spre Sursă. De aceea, pentru a-l putea ţine pe
pământ, el trebuie hrănit, adică îi trebuie
32.52. suflet şi apoi trebuie închis ermetic într-un corp. Lucrurile vi se par
clare acum? Partea cea mai grosolană a hranei are ca scop formarea şi
consolidarea scheletului corpului fizic în procesul nutri ţiei. În timp ce,
sufletul hranei pătrunde în sânge, circulând prin organism, însufle ţindu-l.
Este mereu acelaşi principiu: sângele, adică lichidul, hrăneşte sufletul.
Şi spiritul, unde se află spiritul? în sistemul nervos. Sistemul digestiv -
sistemele circulatorii şi respiratorii - sistemul nervos, iată încă o dată
 corpul, sufletul şi spiritul. Sângele este acela care hrăneşte,
alimentează; el hrăneşte chiar şi nervii. De aceea, când omul îşi purific ă
organismul, el îşi purifică şi sângele, adică sufletul, şi activitatea
spiritului devine astfel foarte intensă şi se manifestă din plin. Vede ţi,
totul are un sens. Cap. 7 - Cunoaştere exterioară, cunoaştere interioar ă
De secole şi milenii, ştiinţa şi religia nu încetează să se confrunte,
pentru că ele nu ajung să fie de acord în privinţa adevărului despre lume
şi fiinţe. În această luptă învinge uneori religia, alteori ştiin ţa. În epoca
noastră, ştiinţa este învingătoare: timp de secole s-a încercat
exterminarea ei, pretinzându-se că toate descoperirile acesteia sunt
inspirate de Diavol, dar acum ea are posibilitatea 54 se răzbune, iar
religia este învinsă. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vă spun, vă voi da
un exemplu. Închipuiţi-vă o sferă, având un om la exteriorul ei iar un.
altul aflat în interiorul acesteia; evident, fiecare dintre
33.53. ei îşi dă cu părerea: acela care se găseşte în afară, pretinde că sfera
este convexă, iar celălalt că este concavă... Ei bine, să presupunem
acum că sfera reprezintă întreg universul. Persoana care se găseşte în
exterioreste omul de ştiinţă: el vorbeşte şi scrie, explicând ceea ce
vede. El spune lucruri adevărate, dar valabile numai pentru partea
exterioară, obiectivă. Acela care se găseşte în interior, este misticul,
credinciosul, şi prezintă lucrurile în alt fel, dar şi el se afl ă în adevăr.
Atunci, oare până când va dura lupta? Este nevoie de prezenţa celei de-a
treia persoane care să reunească cele două laturi, ca să poată face
sinteza. Ea îi va spune primului om: „Tu, care te afli la exterior, ai
dreptate în proporţie de cincizeci la sută“ iar celuilalt: „Tu, care te
găseşti în interior, ai şi tu dreptate în proporţie de cincizeci la sut ă, dar
întregul adevăr, de sută la sută, numai eu îl posed, căci am posibilitatea
să mă aflu simultan şi înăuntru şi în afară: prin inima, prin sufletul meu,
eu mă aflu înăuntru; prin intelectul meu, mă găsesc în afară“. Pentru
marea majoritate a oameni a secolului al XX- lea, lumea obiectivă,
realitatea vizibilă, palpabilă şi explorată prin intelect, are primordialitate
asupra lumii subiective, a sentimentului şi a senzaţiei, a experienţei
trăite. Şi totuşi, tocmai această lume subiectivă este mai importantă
căci, în final, contează ceea ce trăiţi şi nu ceea ce se găseşte în afara
voastră şi lângă voi. Realul este tocmai ceea ce simţiţi. Dacă vă simţiţi
persecutaţi, dacă vă credeţi urmăriţi de hoţi sau de arătări înfiorătoare,
chiar dacă acestea nu există în mod obiectiv, faptul nu
34.54. are nici o importanţă, căci voi sunteţi înspăimântaţi şi suferi ţi; pentru
voi, aceasta este o realitate. Acum, închipuiţi-vă că deţineţi multe bogăţii:
dacă în interior nu le simţiţi, dacă nu vă bucuraţi de ele, dacă nu profitaţi
de ele, este ca şi cum nu aţi avea nimic. Deci, la sfârşit, trebuie să fi ţi de
acord cu faptul că lumea interioară, subiectivă, este mai important ă; da,
adică ceea ce trăiţi, ceea ce simţiţi, Dacă vă simţiţi în bucurie şi în
împlinire, oare este atât de important dacă, în exterior, vă aflaţi în
mizerie? Deci, latura interioară a fiinţei ocupă primul plan. Este simplu şi
evident, dar majoritatea oamenilor nu o înţelege, căutând cu ardoare
latura exterioară a lucrurilor. Da, căci latura exterioar ă poate fi v ăzut ă şi
observată, desenată, etc... dar nu şi trăită, iar dacă dorim să o trăim cu
adevărat va fi greu, căci trebuie să avem deja anumite dispoziţii
interioare. În faţa minunăţiilor naturii, acela care nu are nici un
 sentimentde frumuseţe, va rămâne impasibil şi rece. În vreme ce,
artistul de abia vede un peisaj, un chip, şi începe imediat să vibreze, să
deseneze, să scrie sau să compună, fiindcă în ei zace deja o întreagă
lume de bogăţie şi frumuseţe. Dar cum să îi convingem pe oameni de
realităţi atât de simple şi clare? Ei vor să stăpânească totul în planul
fizic, să acumuleze, tocindu-şi aici facultăţile percepţiei subtile; şi astfel
ei obţin, stăpânesc... dar nu se bucură de nimic. Asemenea veşnicului
seducător, mereu în căutarea femeii visurilor sale care îl va face în
sfârşit fericit. În interiorul fiinţei sale, acest om nu şi-a dezvoltat
35.55. sensibilitatea, închipuindu-şi că numai o căutare exterioară îi va
aduce lucrul mult dorit. Dar nu a găsit nimic nici aici. Câţi bărbaţi şi
femei nu am întâlnit care se agăţau de iubirea exterioar ă, fiindc ă în
interiorul fiinţei lor nu erau în stare să simtă nimic! Da, erau cu toţii
paralizaţi!... Trebuie să învăţăm să nu ne mai sprijinim atât de mult pe
latura exterioară a lucrurilor, ci să folosim cele mai mici ocazii care se
ivesc, ca să gustăm din măreţia Cerului. Când un băiat începe să
iubească o fată, totul este atât de poetic încât, dacă faţa îi dăruieşte
băiatului o petală de trandafir, acesta este atât de mişcatşi va păstra
petala ca pe un talisman. Ce găsim totuşi în acea petală? Poate, nimic.
Dar el o respiră şi simte fluidul prietenei sale, îi simte sufletul şi
gândirea, se vede apărând în faţa ei aidoma unui poet, a unui cavaler sau
cuceritor. Aici nici nu mai este nevoie de îmbrăţişare, ajunge o simplă
privire sau o strângere de mână, ca să trăiască zile în şir cu amintirea
acelor momente, ca şi cum întreg universul s-ar fi găsit în sufletul lor.
Dar când vor începe să se apropie trupeşte, luând doze alopatice, nu vor
mai trăi acele senzaţii subtile, fiindcă în interior ceva s-a tocit, s- a
micşorat. Deci, ca să retrăiască încă câteva senzaţii, trebuie să mărească
doza, să-şi înmulţească aventurile. Dar şi aici intervine, la un moment
dat, plictiseala, asemenea oamenilor care se ghiftuiesc zilnic cu mult ă
mâncare şi băutură. Numai lacomii nu ştiu să aprecieze cu adevărat
savoarea unei hrane.
36.56. Oamenii îşi fac mult rău, necunoscând deloc aceste legi. În iubirea
lor, ar trebui să se întoarcă către dozele homeopatice, căci ele suntcele
mai eficace. De ce? Fiindcă ele sunt simţite de către corpurile subtile.
între aceste corpuri subtile există destul spaţiu la nivelul particulelor, iar
vibraţia poate fi mult accentuată. Dozele homeopatice ating corpurile
subtile, în vreme ce dozele alopatice ating numai corpul fizic: de fapt, ca
să fie sensibilizat, corpul fizic trebuie să primească doze mari, dar în
acel moment celelalte corpuri nu mai reacţionează deloc. Este o lege.
Dozele homeopatice nu acţionează numai asupra corpului fizic, deoarece
particulele corpului, fizic sunt prea compacte, prea apropiate unele de
celelalte. Ca să le atingem, trebuie să le bombardăm cu doze masive. În
vreme ce, corpurile eteric, astral şi mental care sunt subţiri, subtile,
sunt mereu atinse de dozele homeopatice. Vă veţi întreba: „Dar cum pot
aceste doze să atingă apoi corpul fizic?“ Cu ajutorul altor corpuri. Aveţi o
sumedenie de exemple în viaţa zilnică. Ce semnificaţie au o privire sau
un cuvânt? O doză homeopatică. Aţi primit o privire plină de ur ă, vi s-au
spus cuvinte dure, şi iată- vă aproape căzuţi la pat. Deşi, n-aţi fost nici
bătuţi, nici răniţi! Atunci, cum se face că trupul fizic este bolnav şi
aproape anihilat? Acest lucru s-a petrecut prin intermediul corpurilor
 astral şi mental. O privire sau un cuvânt v-au provocat răul, încât
sentimentele de dezolare sau de frică s-au reflectat direct asupra
corpului fizic. Sau dimpotrivă, vă simţiţi vlăguiții şi fără forţă... un prieten
vine să vă întâlnească, spunându-vă câteva cuvinte
37. 57. amabile, însoţite de priviri calde, şi iată-vă din nou întineri ţi! Prietenul
v-a dat câteva doze homeopatice, pe care corpurile voastre subtile le-au
primit şi transmis corpului fizic. În acel moment, anumiţi curenţi şi
anumite comunicări s-au restabilitîn voi, punându-vă pe picioare. Să
revenim însă la inimă şi la intelect. Am spus că, intelectul lucrează
asupra lumii obiective, şi că posedă cincizeci la sută din adevăr. Şi
totuşi, dacă îi luăm în considerare importanţa, mai degrabă am da inimii
un mai mare procentaj, adică sentimentului, clipei trăite, căci a trăi în
miezul lucrurilor înseamnă multmai mult decât să înveţi sau să citeşti...
A trăi înseamnă mult mai mult decât să te educi. Evident, prin intelect
veţi cunoaşte multe lucruri, dar ele vor rămâne de-a pururea teoretice şi
superficiale, ele nu vor atinge niciodată profunzimea fiinţei voastre.
Ceea ce veţi înregistra intelectual, se va înregistra în anumite straturi
cerebrale, dar acestea vor fi mereu superficiale iar cunoştinţele se vor
şterge repede, ele vă vor părăsi şi veţi uita totul repede. Privi ţi numai
ceea ce aţi uitat din cărţile ce le-aţi citit! Şi totuşi, acest lucru s-a
înregistrat... Da, dar la suprafaţă, iar tot ceea ce este la suprafaţă este
uşor de şters. Dar dacă am lua acum exemplul unei experienţe ce aţi
trăit-o, ce aţi simţit- o şi gustat-o, orice aţi spune, nu aţi uita-o întreaga
viaţă, este imposibil să o faceţi! De ce? Fiindcă aceste lucruri sunt
înregistrate în straturile cele mai profunde, în inima fiin ţei voastre. Aş
spune că, nouă din zece oameni se plimbă la suprafaţa existenţei: ei nu
trăiesc, ei nu simt... adică aş
38.58. spune că ei nu trăiesc esenţialul. Poate că citesc şi scriu, vorbesc,
dar nu trăiesc o adevărată experienţă. Trebuie să trăiţi lucrurile, numai în
acel moment ele rămân în voi întru veşnicie. Da, numai lucrurile care le
veţi putea lua cu voi nu se vor putea şterge din memorie, chiar şi după
moarte, ele vor rămâne veşnic verificate de voi înşivă, de propria voastr ă
existenţă, de sufletul, de inima voastră. Restul, adică cunoştinţele
dobândite în şcoli înalte sau din cărţi, le veţi lăsa aici, pe pământ, atunci
când veţi părăsi pământul. Nu veţi putea transporta această ştiinţă,
fiindcă ea nu vă aparţine, ea nu este parte din fiinţa voastră. Tot ceea ce
aţi obţinut este ştiinţa altora, luată sau împrumutată, şi atunci aceasta
vă va părăsi fără îndoială. Când veţi reveni pe pământ, nu veţi putea
beneficia de ea nici măcar de la naştere, veţi trebui să reînnoda ţi ciclul,
să mergeţi la şcoală, să citiţi cărţi, să vă educaţi... Oh, ce pierdere de
timp şi de energie!... Iată cum oamenii sunt obligaţi să reînceapă, de la o
reîncarnare la alta, aceleaşi învăţături. Ei nu-şi pot nici măcar aminti
ceea ce au învăţat în alte reîncarnări, fiindcă au făcut-o într-o manier ă
intelectuală, superficială, exterioară. În vreme ce, Iniţiaţii încearcă să
aleagă esenţialul şi să-l trăiască. Ei aruncă restul, iar dacă nu l-ar face în
mod conştient sau voluntar, ei vor fi obligaţi să-I facă într-o bună zi,
atunci când vor părăsi pământul. Trebuie să vă trăiţi propria experienţă,
gustând-o, verificând-o, practicând-o până atunci când vă va intra în
sânge, când vă va deveni chintesenţă, când va fi cu adevărata voastră,
când nimic şi nimeni nu vă va
39.59. putea-o fura. Şi când veţi reveni pe pământ, veţi aduce cu voi aceast ă
ştiinţă, nu veţi începe de la punctul zero, dar îi veţi adăuga acestuia o
adevărată ştiinţă Acum, eu nu aş vrea să vă spun că nu trebuie să
studiem sau să citim... Da, trebuie să o facem. Vedeţi ceea ce se
întâmplă când veniţi aici, într-o Şcoală Iniţiatică. Mai întâi, începeţi să
învăţaţi, căci nu veţi simţi şi nu veţi gusta de la început adevărurile ce vă
sunt prezentate, dacă nu veţi face cunoştinţă în prealabil cu ele.
Diferenţa va fi că, aici veţi fi siliţi să puneţi accentul pe viaţă. Şi atunci,
totul se va schimba: nu veţi mai fi siliţi să adunaţi şi să puneţi mereu în
prag tot felul de lucruri ciudate şi inutile, asemenea unui birou de
informaţii. Aici vi se oferă materiale, adică sunteţi instruiţi; dar depinde
numai de voi dacă veţi alege ceea ce vă convine cel mai mult, cel mai
apropiat sufleteşte de temperamentul vostru, şi mai ales depinde numai
de voi să construiţi şi să puneţi în practică. Dar, oamenii nu construiesc
nimic în general cu ştiinţa lor; totul le este răspândit în şifoniere şi
biblioteci. Iată încă un mare păcat omenesc. Oamenii nu zidesc nimic cu
ştiinţa lor, ei sunt jurnalişti, scriitori sau profesori, şi cu toate cele ce
ştiu, ei pot fabrica câte ceva, poate că scriu câte un articol sau câte o
carte, educă o clasă de elevi, dar nu îşi zidesc propria locuinţă, propriul
templu, adică propriul viitor. În toată ştiinţa pe care v-am oferit-o,
depinde numai de voi să alegeţi materialele, adică câteva metode. Eu
sunt obligat să vă pun pe masă tot felul de fructe şi legume -
40.60. vorbind în mod simbolic - iar de voi depinde să luaţi ceea ce vă place
şi ceea ce convine propriului stomac. Iar dacă eu vă prezint câte ceva,
aceasta nu înseamnă că trebuie să înghiţiţi totul şi să cădeţi bolnavi...
Nu, trebuie să luaţi numai trei sau patru exerciţii sau metode, practicaţi-
le întreaga viaţă şi ele vă vor aduce rezultatele cele mai neaşteptate,
indiferent de orice alt lucru aţi încerca. Eu aşa procedez: eu m-am oprit
asupra câtorva adevăruri. Dar, am ales pe toate acelea care cuprind
întregul, care se află în miezul lucrurilorşi pe care, exersându-le, le-am
putut practica, atingând întreg universul. Eu nu mă împrăştii, fiindcă ştiu
că acest lucru nu duce la nimic bun. Iată de ce insist atât de mult ca s ă
învăţaţi să simţiţi lucrurile, să le gustaţi, apoi să le puneţi în practică,
împlinindu-le, depăşind superficialitatea, adică domeniul obiectiv.
Hotărâţi-vă să trăiţi marile adevăruri ce vă sunt date aici căci,
neîmplinindu-le şi netrăindu-le, nu le veţi putea lua niciodată cu voi şi
revenindîntr-o viitoare reîncarnare, veţi fi obligaţi să reîncepe ţi totul de
la zero. Anumiţi virtuoşi cântă, fără să trăiască cu profunzime interioară
actul muzical; deci, când vor reveni pe pământ, deşi au fost consideraţi
ca mari muzicieni ai trecutului, ei vor fi siliţi să reînceapă ciclul instruirii
de la început. În vreme ce, adevăraţii muzicieni, aceia care au tr ăit cu
adevărat muzica, vor pleca oriunde cu talentul lor, iar când se vor
întoarce pe pământ, la cinci sau şase ani vor putea compune, asemenea
lui Mozart. Iar alţii vor deveni genii ale matematicii, de la cea mai
fragedă vârstă, căci într-o reîncarnare anterioară ei nu s-au mul ţumit
numai cu studiul matematicii, din punctde vedere intelectual, ei au tr ăit-
o cu adevărat... Chiar sunteţi uimiţi de faptul că matematica poate fi
trăită? Nu, nu trebuie. Tot ceea ce este abstract, tot ceea ce este atât
de îndepărtat de noi, poate fi trăit cu adevărat, poate fi atins şi gustat,
poate fi împlinit. Dar oamenii nu trăiesc, ei amestecă lucrurile, le
 studiază la suprafaţă, nu le trăiesc cu adevărat; atunci, nici nu le vor
cunoaşte. E ca şi cum un scriitor care nu a cunoscutiubirea, ar vorbi
despre iubire şi ar tipări o carte despre iubire, deşi nu a simţit niciodat ă
cu adevărat iubirea. Poate că, atunci când se va îndrăgosti, nici măcar
nu va mai putea scrie vreun cuvânt, dar va înţelege într- un fel lec ţia
iubirii. Secretul adevăratei inteligenţe este acela de a înţelege, de a
simţi, de a acţiona după această învăţătură vastă, profundă, după această
senzaţie care nu înşeală niciodată. Adevărata inteligenţă înseamnă
intuiţie, căci intuiţia nu are nevoie să facă nici calcule, nici cercetări, ea
este instantanee, ea vede dintr-o ocheadă, ca loveşte dintr- odat ă, şi tot
aşa îşi dezvăluie descoperirile. Intuiţia este, în acelaşi timp, o senzaţie
şi o înţelegere: lucrurile trebuie simţite şi înţelese deopotrivă. Deci, o
inteligenţă superioară este aceea care posedă primul element
indispensabil: viaţa. Iar când avem această inteligenţă, când o iubim,
când credem în ea şi când o admirăm, acolo unde toţi îşi rup gâtul, noi
înţelegem imediat. Da, atunci când începem să descoperim realitatea
aşa cum este,

Omraam Mikhaël Aïvanhov - De la om la dumnezeu

1. Omraam Mikhaël Aïvanhov Sefiroturi şi ierarhii îngereşti Cap. 1 - De la
om la Dumnezeu: noţiunea de ierarhie Oamenii se aseamănă adesea cu
vapoare în derivă. Ei se conduc, din fericire, după câteva reguli date de
familie, studii, meserie, viaţă socială, dar în interiormulţi sunt ca nişte
ambarcaţiuni lansate în plină mare, fără busolă şi fără hartă de navigaţie.
Veţi spune că unii au religia... Da, religia ajută mult oamenii, dacă cei
care o reprezintă se preocupă cu adevărat de a le da un sistem coerent,
plecând de la care ei pot să-şi organizeze viaţa interioară. Dar eu nu
vreau să critic bisericile şi clerul, mulţi alţii au făcut-o înaintea mea,
poate mai bine ca mine. Ceea ce vreau, e să vă dau metode care vă vor
permite să realizaţi ceea ce este scopul tuturor religiilor: stabilirea unei
legături cu Dumnezeu. Da, auzim de atâtea ori repetându-se că cuvântul
religie vine din latinescul „religare” adică relegare! Religia e cea care îl
releagă pe om la Dumnezeu. Dar ce idee avem despre Dumnezeu, şi cum
se poate stabili această legătură? Veţi spune: „E uşor, ne legăm la
Dumnezeu prin rugăciune”. Ah! dacă ar fi aşa de simplu! Ca şi cum ar fi
suficient să spunem: „Dumnezeul meu... Domnule Dumnezeu...” pentru a
intra în legătură cu El!
2. 2. Pentru a pretinde că îl atingem direct pe Dumnezeu, trebuie să ştim
ceea ce este! Nu vreau să spun că nu se întâmplă să auzim câte ceva de
la El, dar în orice caz nu de la El în persoană. Să luăm un exemplu foarte
simplu. Aveţi de trimis o scrisoare... Ea va trece în mod necesar prin
intermediari: angajatul de la poştă care pune ştampila, cei care o
expediază, calea ferată, vaporul sau avionul. Când ea soseşte în sfârşit
la destinaţie, câteodată după zeci de zile, factorul poştal o distribuie: el
o pune în cutia de scrisori sau o lasă la portar, care se va ocupa de ea.
Şi dacă trebuie să scrieţi unei persoane suspusă, unui monarh, unui
 preşedintede Republică sau unui ministru, atunci ea v-a trece prin
mâinile secretarilor care o vor transmite... sau nu o vor transmite; dacă
conţinutul scrisorii voastre nu e de o importanţă capitală ea nu va ajunge
niciodată la destinatar, numai la un colaborator care o va citi şi vă va
răspunde. Iată cum se petrec lucrurile pe pământ. Deci, cel care îşi
imaginează că atunci când se adresează lui Dumnezeu mesajul său sau
rugămintea sa Îl atinge direct, e un ignorant, asta e! Pe pământ, e
imposibil să te adresezi unui personaj înalt fără a trece prin intermediari,
dar ei îşi închipuie că pe Dumnezeu, da, îl vor atinge direct! Pentru că
Dumnezeu, înţelegeţi, e un bonom foarte drăguţ, foarte accesibil, putem
să-L batem pe umăr, să-L tragem de barbă, El ascultă toate plângerile,
toate reclamaţiile şi chiar El în persoană răspunde la acestea... Dar ce e
cu toţi aceşti ignoranţi care cred că gândurile şi sentimentele lor ajung
direct la Dumnezeu şi chiar El
3. 3. Însuşi va veni special să se ocupe de ei? E singur în Cer, înţelegeţi, El
nu are servitori, nu are lucrători pentru a face munca, El trebuie să fac ă
totul. Şi e acelaşi care odinioară s-a înhămat să creeze lumea în şase
zile. Săracul, câtă muncă! Nu are pe nimeni care să-L ajute. Pe pământ,
cel mai mic patron are una sau mai multe secretare şi echipe de
lucrători; dar Dumnezeu, nu, El Însuşi trebuie să facă toată munca şi
oricine poate să aibă de-a face cu El. Unii vă vor spune: ei discută cu
Dumnezeu şi Dumnezeu le răspunde. Sau uneori, e invers: Dumnezeu le
vorbeşte şi ei Îi răspund! Nefericiţii, dacă lucrurile s-ar petrece aşa cum
îşi imaginează, de mult ar fi fost fulgeraţi, pulverizaţi, nu ar fi r ămas nici
cea mai mică urmă din ei. Dumnezeu e o energie de o putere
indescriptibilă, nici o fiinţă umană nu a putut nici să-L atingă, nici să-L
asculte, nici să-L vadă. Veţi spune că Avraam, Moise şi profeţii Israelului
au vorbit cu Dumnezeu. Da, Vechiul Testament e plin de aceste dialoguri,
dar în realitate acesta nu este decât un mod figurat de a prezenta
lucrurile... O imagine care ne poate da aproximativ o idee despre
Dumnezeu este cea a electricităţii. Ne servim de electricitate pentru a
ne lumina, a ne încălzi şi pentru a face să funcţioneze tot felul de
aparate. În case, uzine, oraşe, totul funcţionează cu electricitate! Dar
ştiţi câte precauţii trebuie luate pentru a nu provoca scurtcircuite şi
accidente ca incendii sau electrocutări, de exemplu. Un contact direct
cu electricitatea poate fi mortal, pentru că e o energie de o putere
imensă. Pentru a o face să vină la
4. 4. noi şi pentru a o putea utiliza cu riscuri mici, trebuie să o adapt ăm cu
ajutorul transformatoarelor, apoi să o canalizăm prin intermediul
circuitelor adesea foarte complicate. Ei bine, este la fel şi cu Dumnezeu.
Dumnezeu este comparabil cu o electricitate pură care nu poate coborî
până la noi decât prin intermediul transformatoarelor. Aceste
transformatoare sunt nenumăratele entităţi luminoase care populează
cerurile şi pe care tradiţia le numeşte ierarhiile îngereşti. Prin ele
primim lumina divină, şi tot prin ele reuşim să intrăm în relaţie cu
Dumnezeu. Da, iată ce trebuie ştiut: între noi şi Dumnezeu există un
întreg drum de parcurs, un spaţiu atât de vast încât e imposibil să-l
concepem, şi acest spaţiu nu e gol, el se compune din regiuni locuite de
entităţi spirituale. Toate religiile au menţionat într-un fel sau altul
existenţa acestor regiuni şi acestor entităţi. Pentru mine, tradiţia
 evreiască este cea care dă noţiunile cele mai precise, cele mai clare.
Atât creştinismulcât şi islamismul au moştenit în parte aceste noţiuni.
Majoritatea oamenilor se poartă ca şi cum ar fi singurele creaturi cu
adevărat evoluate. Sub ei sunt animalele, plantele, pietrele, iar
deasupra, foarte departe, undeva, este Dumnezeu... câţi încă o cred! Ei
ignoră existenţa tuturor acelor fiinţe care fac legătura dintre Dumnezeu
şi ei. Sau, chiar dacă ştiu de existenţa lor pentru că au auzit vorbindu-se
de ele, ei se gândesc la ele rar, nu încearcă să stabilească legături cu
aceste fiinţe. Catolicii, ortodocşii se adresează sfinţilor; e bine, dar
5. 5. chiar şi cei mai mari sfinţi nu sunt decât fiinţe umane, şi cultul
acestora aminteşte adesea de culturile păgâne: pentru a regăsi un
obiect pierdut trebuie să ne adresăm sfântului Antoine de Padova; pentru
a evita un accident, sfântului Christophe... Toţi sfinţii calendarului sau
aproape toţi au o funcţie particulară, şi un număr incalculabil de Notre
Dame sunt invocate pentru a obţine vindecarea, protecţia, naşterea unui
copil, abundenţa recoltelor, întoarcerea soţului sau femeii infidele, etc.
Creştinii au tendinţa de a dispreţui religiile politeiste şi multitudinea lor
de divinităţi, fără a-şi da seama că şi ei de asemenea, într-un anume fel,
au un veritabil panteon. Acest obicei de a invoca entităţi spirituale
cărora li se atribuie diferite puteri provine dintr-o veche antichitate şi
creştinii l-au preluat şi l-au prelungit. Aceasta arată clar că, chiar şi
pentru ei, Dumnezeu este atât de departe că au nevoie să recurgă la
intermediari. De aceea e important de a cunoaşte mai bine existen ţa
ierarhiilor îngereşti, ce sunt ele, cum se situează şi care sunt puterile
lor. Se menţionează în Geneză un simbol al acestei ierarhii îngereşti care
face legătura între om şi Dumnezeu: e scara lui Iacob. „Iacob ajunse într-
un loc unde îşi petrecu noaptea, pentru că soarele asfinţise. El a luat o
piatră pe care a pus-o căpătâi şi s-a culcat în acel loc. Şi a avut un vis.
Se făcea că o scară era sprijinită de pământ iar capătul atingea cerul, iar
îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe această scară. Şi iată, Eternul
se afla deasupra ei”.
6. 6. Scara e o imagine interesantă de studiat, pentru că ea exprimă nu
numai ideea de intermediarîntre jos şi sus, dar şi cea a ierarhiei: se
vorbeşte de „scară socială” pentru a exprima ierarhia situaţiilor pe care
oamenii le ocupă unii faţă de alţii. Se vorbeşte de scara valorilor, scara
culorilor... Întreaga viaţă demonstrează necesitatea unor scări... nu
numai pentru a urca pe un acoperiş! Veţi spune că există şi alte
mijloace. Da, dar şi acestea sunt tot echivalente cu o scară. Tradiţia
creştină, care preia tradiţia evreiască, învaţă despre existenţa a nouă
ordine îngereşti: Îngerii, Arhanghelii, Principatele, Virtu ţile, Puterile,
Dominatorii, Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Aceste ordine îngereşti sunt
fiecare un aspect al puterii şi virtuţilor divine, dar mai ales reprezint ă
pentru noi noţiuni mai accesibile decât cuvântul Dumnezeu. Pentru buna
noastră dezvoltare spirituală, trebuie să cunoaştem existenţa acestor
entităţi care ne depăşesc, pentru că ele sunt pentru noi ca nişte faruri pe
drumul nostru. Desigur, puteţi să vă adresaţi lui Dumnezeu, dar ştiind că
nu-L veţi atinge niciodată direct. Servitorii săi îi vor transmite dorinţele,
rugăciunile voastre... sau poate nu le vor transmite: multe cereri nu
ajung la destinaţie pentru că pe drum există entităţi care fac un triaj. Ele
privesc şi spun: „Nu e necesar să aducem aceste lucruri până la
 Dumnezeu, El are altceva de făcut decât de a asculta acest gen de
reclamaţii. La coş cu ele!” Şi să nu vă imaginaţi că Dumnezeu în persoană
va veni să vă viziteze. Va veni poate un Arhanghel aducându-
7. 7. vă un mesaj, un atom de lumină, şi aceasta va fi deja foarte mult. Cine
suntem noi pentru ca Dumnezeu, Stăpânul lumilor, să se deplaseze?... Şi
de altfel nu am rezista puternicelor vibraţii ale prezenţei Sale. Se spune
în Psalmi: „Totul se face ca ceara în faţa Sa”. Ordinele îngereşti sunt
transformatoare care canalizează această putere pentru ca ea să poat ă
sosi până la noi fără a ne pulveriza. Da, acestea să fie clare pentru voi.
Puteţi, desigur, să vă adresaţi direct lui Dumnezeu, şi eu o fac, dar ştiind
că sunt alţii care transportă cererile voastre, şi dacă ele nu sunt pure şi
dezinteresate ele vor fi aruncate la coş şi nu veţi primi nici un r ăspuns. E
bine să ştiţi de la început cum stau lucrurile pentru a nu vă înşela şi a nu
aştepta inutil. Tot ceea ce putem primi de la Dumnezeu este o rază, un
efluviu care vine de departe, de foarte departe şi care coboar ă prin
intermediul ierarhiei îngereşti. Tot Dumnezeu este Acela care ne
răspunde, pentru că Dumnezeu se găseşte la toate nivelele creaţiei, dar
El nu ne răspunde niciodată direct.
8. 8. Cap. 2 - Prezentarea Arborelui Sefirotic Pentru cel care simte nevoia
de a se apropia de Creator, de a-i penetra imensitatea, religia dă câteva
mijloace: rugăciunea, participarea la slujbele religioase, ascultarea unor
anumite reguli. E bine, dar e insuficient. Pentru a ne apropia de
Dumnezeu, nu e suficient a simţi emoţii mistice şi a respecta reguli, e
necesar de a aprofunda un sistem de explicare a lumii. De la început,
am vrut să găsesc un astfel de sistem şi l-am căutat în toate direcţiile.
Am studiat ce învaţă marile religii ale lumii, şi sistemul care mi s-a părut
cel mai bun - cel mai vast şi în acelaşi timp cel mai precis - l-am găsit în
tradiţia evreiască, în Kabbala: Arborele sefirotic, Arborele vieţii. Nu spun
că alte doctrine suntrele sau false, nu, dar noţiunile pe care le prezint ă
rămân risipite, nu dau o privire aşa de profundă, aşa de structurat ă şi
aşa de sintetică. Arborele sefirotic este o sinteză a universului, el este
pentru mine cheia care permite descifrarea misterelor creaţiei. El se
prezintă sub forma unei scheme foarte simple, dar conţinutul său e
inepuizabil. Şi chiar, multe episoade din Vechiul şi Noul Testamentpotfi
interpretate în lumina Arborelui sefirotic. Kabalişti împart universul în
zece regiuni sau sefire corespunzătoare primelor zece numere (cuvântul
sefiră, la plural sefirot, semnifică numărarea). Fiecare sefiră se identific ă
cu ajutorul a cinci nume: numele lui Dumnezeu, numele sefirei însăşi,
numele şeful ordinului îngeresc, numele ordinului îngeresc şi în fine
numele unei
9. 9. planete (planşa de la sfârşitul volumului vă permite să consultaţi în
orice moment schema detailată a Arborelui Sefirotic). Este vorba de
cinci planuri distincte şi veţi înţelege mai bine natura lor ştiind c ă putem
să stabilim o corespondenţă între aceste cinci planuri şi cele cinci
principii din om care sunt: spiritul, sufletul, intelectul, inima şi corpul
fizic: Dumnezeu corespunde spiritului, sefira corespunde sufletului,
şeful ordinului îngeresc corespunde intelectului, ordinul îngeresc
corespunde inimii şi planeta corespunde corpului fizic. Fiecare sefir ă e
deci o regiune locuită de un ordin al spiritelor luminoase având în
fruntea sa un arhanghel, el însuşi supus lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu
 este Cel care dirijează aceste zece regiuni, dar sub un nume diferit în
fiecare regiune. Iată de ce Kabbala dă zece nume lui Dumnezeu. Aceste
zece nume corespund unor atribute diferite. Dumnezeu este unul, dar El
se manifestă diferit în funcţie de aceste regiuni. Este tot timpul acelaşi
Dumnezeu unic, dar prezentat sub zece aspecte diferite, şi oricare
dintre aceste aspecte nu e inferior sau superior altuia. Cele zece nume
ale lui Dumnezeu sunt: - Ehieh - Eloha vaDaath - Iah - Iehovah Tsebaoth -
Jehovah
10. 10. - Elohim Tsebaoth - El - Chadai El Hai - Elohim Gibor - Adonai Meleh
Semnificaţia acestor nume necesită explicaţii. A se vedea Cap. 4. Cele
zece sefiroturi sunt: - Kether: Coroana - Tiphereth: Frumuseţea -
Hohmah: Înţelepciunea - Netsah: Victoria - Binah: Inteligenţa - Hod:
Gloria - Hessed: Graţia - Iesod: Fundamentul - Gebourah: Forţa -
Malhouth: Regatul Şefii ordinelor îngereşti sunt: - Metatron: care
participă la Tron - Raziel: secretul lui Dumnezeu - Tsaphkiel:
contemplarea lui Dumnezeu - Tsadkiel: justiţia lui Dumnezeu - Kamael:
dorinţa lui Dumnezeu - Mikhael: care e ca Dumnezeu - Haniel: graţia lui
Dumnezeu
11. 11. - Raphael: vindecarea lui Dumnezeu - Gabriel: forţa lui Dumnezeu -
Ouriel: Dumnezeu este lumina mea, sau Sandalfon care e interpretat ca
forţa care uneşte materia în formă. Ordinele îngereşti sunt: - Hayoth
haKodesch: Animalele sfinţeniei sau, în religia creştină, Serafimii -
Ophanim: Roţile, sau Heruvimii - Aralim: Leii, sau Tronurile - Haschmalim:
Scânteietorii sau Dominatorii - Seraphim: Înfl ăcăraţii, sau Puterile -
Malahim: Regii, sau Virtuţile - Elohim: dumnezeii, sau Principatele - Bnei
Elohim: Fii de dumnezeu, sau Arhanghelii - Kerroubim: Puternicii, sau
Îngerii - Ischim: Oamenii sau Comuniunea Sfinţilor În fine, corpurile
cosmice sau planetele care corespund planului fizic sunt: - Reschith
haGalgalim: primele turbioane - Mazaloth: Zodiacul - Chabtai: Saturn -
Tsedek: Jupiter - Madim: Marte - Chemesch: Soarele - Noga: Venus -
Kohave: Mercur
12. - Levana: Luna - Aretz: Pământul, sau Olam Iesodoth, adică lumea
fundamentului. Cei din vechime, care nu cunoşteau decât şapte planete,
nu au plasat pe Arborele sefirotic nici pe Uranus, nici pe Neptun, nici pe
Pluton. Ei au făcut să corespundă lui Kether nebuloasele, primele
turbioane: Reschith haGalgalim, şi lui Hohmah, Zodiacul: Mazaloth.
Putem să păstrăm această atribuire, dar putem de asemenea să-l plasăm
pe Uranus la nivelul lui Hohmah, pe Pluton la nivelul lui Daath şi pe
Neptun la nivelul lui Kether. Kabaliştii au numit această figură Arborele
Vieţii pentru că acest ansamblu format din sefiroturi trebuie în ţeles
ţinând cont de tocmai de imaginea unui arbore. Cum e făcut un arbore?
El are rădăcini, un trunchi, crengi, frunze, flori şi fructe care sunt
solidare între ele. La fel, sefiroturile sunt legate între ele prin c ăi de
comunicare numite „cărări”. Aceste cărări, în număr de 22, sunt
desemnate de cele 22 de litere ale alfabetului ebraic: Cele 22 de c ăr ări
şi cele 10 sefiroturi suntnumite cele 32 de căi ale Înţelepciunii care
sunt, simbolic, plasate în Hohmah. Veţi înţelege mai bine natura şi
funcţiile acestor treizeci şi două de căi dacă veţi încerca să faceţi o
legătură cu faptul că avem 32 de dinţi. Da, şi de altfel nu se vorbeşte de
„dinţi (măsele) de minte”? Avem 32 de dinţi pentru a mesteca hrana şi
 cele 32 de căi sunt de asemenea, într-un anumit fel, dinţi cu care
mestecăm
13. 13. hrana psihică şi spirituală pe care o primim în fiecare zi. Prin aceast ă
masticaţie obţinem înţelepciunea. A deveni înţeleptînseamnă a mastica
experienţele pe care le facem în fiecare zi pentru a reţine sucul nutritiv.
Cele 32 de căi ale Înţelepciunii leagă cele 10 sefiroturi, fiecare cu cele 5
diviziuni, de aceea Kabbala spune că ea conduce spre cele 50 de por ţi
ale Înţelepciunii care sunt atribuite simbolic sefirei Binah. Pentru a
deschide porţile trebuie să avem chei. Şi adevărata cheie în Ştiinţa
iniţiatică este cunoaşterea omului însuşi. Iniţiatul poate cunoaşte totul
pentru că se cunoaşte pe sine. În unele reprezentări, în anumite fresce
egiptene de exemplu, Iniţiatul ţine în mână un fel de cheie de form ă
identică simboluluilui Venus . Acest simbol reprezintă schematic fiinţa
umană cu cap, cele două braţe depărtate şi cele două picioare unite.
Iniţiatul posedă cheia care îi permite de a se cunoaşte, şi cunoscându-
se, el cunoaşte întreg universul, el poate deschide porţile tuturor
regiunilor lui. Vă veţi întreba fără îndoială: „De ce zece sefiroturi?
Universul e divizat chiar în zece regiuni?” Nu, şi la acest subiect există
un punct important pe care trebuie să-l cunoaşteţi. Arborele sefirotic nu
e destinat să ne înveţe astronomie sau cosmogonie. În realitate, nimeni
nu poate spune cu exactitate ce este universul şi cum a fost el creat.
Arborele sefirotic reprezintă un sistem de explicare a lumii care e de
natură mistică. Bazele sale au fost puse de milenii. Spiritele
excepţionale care l-au conceput nu posedau, evident, telescoape sau
lunete astronomice. Prin meditaţie, contemplaţie, graţie unei vieţi
interioare
14. 14. intense, ele au reuşit să sesizeze o realitate cosmică pe care au
tradus-o cu ajutorul imaginilor şi povestirilor simbolice. Această tradiţie,
mereu reluată, la care s-a meditat de-a lungul secolelor a ajuns până la
noi. Arborele sefirotic nu e o descriere exactă a universului nostru, ceea
ce explică absenţa unor planete, locul soarelui, etc... Dar să revenim la
cele zece sefiroturi. De ce zece? Pentru că acest număr reprezint ă o
totalitate, un ansamblu finit. Sefira, v-am mai spus-o, înseamnă
numărare. Plecând de la primele zece numere, toate combinaţiile
numericesuntposibile. Dumnezeu a creat la început zece numere, cele
zece sefiroturi, şi cu ajutorul acestor zece numere El poate crea alte
numere, adică alte existenţe, până la infinit. Kabaliştii menţionează, deşi
mai rar, o a unsprezecea sefiră: Daath, al cărei nume înseamnă „a şti”. Ei
o plasează între Kether şi Tiphereth, dar în general ea nu figurează pe
reprezentarea Arborelui sefirotic. Acest tablou a sefiroturilor, cum
vedeţi, nu reprezintă decât puterile binelui. Pentru perfecţionarea
voastră numai pe acesta trebuie să-l studiaţi, numai asupra acestuia
trebuie să vă concentraţi. Dar adevărul este că Kabbala menţionează de
asemenea zece sefiroturi ale tenebrelor care se numesc Kliphoth şi
care reprezintă reflectarea inversă ale sefiroturilor divine, exact cum
diavolul este reflectarea inversă a lui Dumnezeu. Aceste sefiroturi
malefice au de asemenea numele lor, ierarhia lor de spirite, dar nu voi
intra în detalii, nu vreau să
15. 15. pronunţ numele lor, pentru că nu vreau să mă leg de acestea. În fine,
deasupra sefirei Kether, kabaliştii plasează o regiune pe care o numesc
 Ain Soph Aur: lumina fără sfârşit, care e regiunea Absolutului, regiunea
lui Dumnezeu nemanifestat. Pentru kabaliştii, universul e o unitate a
cărei expresie perfectă este Arborele sefirotic. Dar în această unitate ei
disting mai multe regiuni. O primă divizare face să apară patru planuri.
De sus în jos acestea sunt: - Olam Atsilouth sau lumea emanaţiilor,
formată din sefirele Kether, Hohmah şi Binah. - Olam Briah sau lumea
creaţiei, compusă din sefirele Hessed, Gebourah, Tiphereth. - Olam
Ietsirah sau formaţiei, compusă din sefirele Netsah, Hod, Iesod. - Olam
Assiah sau lumea acţiunii, formată din singura sefiră Malhouth. Şi aici,
între lumea de sus şi lumea de jos, există o ierarhizare care are de
asemenea corespondenţa sa în fiinţa umană. - Planului Olam Atsilouth îi
corespunde Neschamah, adică planul divin al sufletului şi al spiritului. -
Planului Olam Briah îi corespunde Rouah, adică planul mental,
intelectul. - Planului Olam Ietsirah îi corespunde Nephesch, adică planul
astral, inima.
16. 16. - Planului Olam Assiah îi corespunde Gouph, adică corpul fizic. O alt ă
repartiţie face să apară trei piloni: - La dreapta, stâlpul Clemenţei, numit
Yak în care e o putere pozitivă, activă, şi care corespunde sefirelor
Hohmah, Hessed şi Netsah. - La stânga, stâlpul Rigorii numit Boaz, care
e o putere feminină, pasivă, şi care cuprinde sefirele Binah, Gebourah şi
Hod. - În fine, stâlpul central, care le echilibrează pe celelalte dou ă, e
compus din sefirele Kether, Daath, Tiphereth, Iesod şi Malhouth. Această
divizare exprimă ideea că universul este guvernat de două principii
antagoniste masculin şi feminin, de atracţie şi respingere, de dragoste
şi ură, de clemenţă şi rigoare şi că, pentru a se armoniza, aceste puteri
trebuie să se întâlnească la centru. Iată, posedaţi acum elementele
esenţiale ale Arborelui sefirotic. Ce trebuie să faceţi?... E o
responsabilitate foarte mare pentru un Instructor să-i facă pe oameni s ă
intre în sanctuarul Divinităţii, pentru că el ştie că foarte puţine persoane
sunt pregătite să înţeleagă şi să utilizeze corect aceste noţiuni. Să nu
vorbim de cei care o fac pentru a se servi de practici magice
condamnabile, pentru că nedându-şi seama de caracterul sacru al
acestor noţiuni îşi imaginează imediat că pot să se plimbe în mijlocul
acestor nume ca într-o grădină publică şi pot să jongleze
17. 17. cu sefiroturile ca şi cu nişte mingi. Aceste cunoştinţe trebuie
abordate cu multă umilinţă şi respect pentru a avea mari revelaţii. Nu e
suficient de a citi de două sau de trei ori acest tablou, de a reţine
numele şi a le menţiona din timp în timp în conversaţie. Pentru a deveni
baza unei adevărate munci spirituale, Arborele sefirotic trebuie s ă fie un
subiect de meditaţie permanent. Încercaţi să asimilaţi încet aceste
noţiuni, să le digeraţi... Şi să nu fiţi miraţi dacă mă veţi auzi folosind
termeni care aparţin domeniului nutriţiei. Această meditaţie asupra
Arborelui sefirotic poate fi comparată cu nutri ţia. În fiecare zi, mânca ţi
pentru a vă menţine sănătatea; dintr-un mare număr de alimente alege ţi
unele şi acestea nu sunt aceleaşi de la o zi la alta. În Arborele sefirotic
veţi descoperi o imensă varietate de „hrană”, pentru că e o reflectare a
universului. Religia şi filozofia sunt bine reprezentate, desigur, la fel şi
morala, adevărul, dar de asemenea şi ştiinţele şi artele: de voi depinde
să învăţaţi să vă hrăniţi zilnic. Mulţi sfinţi, mistici, e adevărat, au reuşit să
progreseze fără a cunoaşte Arborele sefirotic, dar cunoaşterea lui dă o
 vedere mai clară asupra muncii de făcut, şi această metodă poate să vă
însoţească pe toata durata vieţii voastre. Nici un tablou nu depăşeşete
Arborele Vieţii. Urmaţi-l, şi gândirea voastră va înceta să vagabondeze şi
veţi primi binecuvântări pe măsură ce veţi şti să exersaţi şi să avansaţi pe
această cale. Reveninddes asupra Arborelui sefirotic veţi aprinde lumini
în voi, iar
18. 18. aceste lumini nu numai că vă vor lumina, dar vă vor purifica, vă vor
întări, vă vor da viaţă şi vă vor înfrumuseţa. Poate nu veţi înţelege
niciodată perfect această reprezentare şi nu veţi ajunge să realizaţi
niciodată toate virtuţile şi puterile pe care le reprezintă, dar ea va fi
pentru voi reprezentarea unei lumi ideale care vă va atrage tot timpul
către înalt. Cap. 3 - Ierarhiile Îngereşti Îngerii din Kether sunt Serafimii,
în evreieşte Hayoth haKodesch, care se traduce Animale ale sfinţeniei.
Hayoth este pluralul cuvântului haya care înseamnă viaţă. La începutul
Cărţii lui Ezechiel, în Biblie, citim o descriere a celor patru Animale
sfinte, şi într-un fel asemănător sfântul Ioan le-a descris în Apocalips ă:
„De îndată am fost răpit în duh. Şi iată, era un tron în cer şi pe tron şedea
Cineva... Iar în mijlocul tronului şi în jurul lui erau patru fiinţe pline de
ochi, dinainte şi dinapoi. Prima fiinţă semăna cu un leu, a doua semăna
cu un taur, a treia avea faţa ca de om şi a patra semăna cu un vultur
care zboară. Cele patru fiinţe aveau fiecare câte şase aripi şi erau pline
de ochi de jur împrejur. Ele spuneau fără încetare zi şi noapte: Sfânt,
sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel care era şi Cel care
este şi Cel ce vine!” Cele patru fiinţe care se afl ă în faţa tronului lui
Dumnezeu reprezintă cele patru principii ale materiei, cele patru
elemente: leul (focul), taurul (pământul), omul
19. 19. (aerul), şi vulturul (apa) (Despre corespondenţa între vultur şi ap ă, a
se vedea tomul 32 din Opere Complete, pag. 92-93). Rădăcinile materiei
sunt deci în Dumnezeu, în sefira Kether, şi Serafimii sunt îngerii celor
patru elemente. Dar la acest grad de puritate, materia este aproape de
aceeaşi substanţă ca şi spiritul. Serafimii sunt primele creaturi care
primesc emanaţiile divine, ei sunt plonjaţi în oceanul materiei
primordiale încă în plină fierbere şi beau de la Sursa de lumină, de la
Sursa dragostei, care e singura lor hrană. Ei se hrănesc contemplându-L
pe Dumnezeu, de aceea sunt reprezentaţi cu ochi pe tot corpul. Serafimii
sunt cea mai perfectă manifestare a dragostei, pentru că dragostea
adevărată e o contemplare. În realitate, în Arborele vieţii există şi alte
expresii pentru dragoste: Hessed (Jupiter) reprezintă dragostea pentru o
colectivitate, Nestah (Venus) dragostea pentru o creatură. Dar
dragostea de Dumnezeu, singura dragoste adevărată, nu se poate
manifesta decât în Kether, şi este dragostea Serafimilor. În faţa tronului
lui Dumnezeu Serafimii nu încetează să repete: „Sfânt, sfânt, sfânt este
Dumnezeu”. Cuvântul „sfânt” caracterizează cel mai bine esenţa
Divinităţii. Acest cuvânt a fost folosit atât de des pentru a desemna
numai bărbaţi sau femei care manifestau anumite virtu ţi de răbdare,
bunătate, milostenie, că şi-a pierdut înţelesul adevărat. Pentru a înţelege
ce este sfinţenia, trebuie să ne îndreptăm spre limbile slave. În bulgară,
de exemplu, cuvintele „svet” (sfânt) şi „svetost” (sfinţenie) au aceeaşi
20.20. rădăcină ca şi cuvântul lumină: „svetlina”. Sfinţenia este deci o
calitate a luminii. În acest sens putem spune că Dumnezeu este cu
 adevărat sfânt pentru că El e lumină pură. Aceasta este ceea ce repetă
Serafimii, şi de aceea sfinţenia este de asemenea înscrisă în numele lor:
Hayoth haKodesch: Animalele sfinţeniei. Şeful ordinului îngeresc al
Serafimilor este Metatron, Prinţul Feţei. El este singurul care îl vede pe
Dumnezeu faţă în faţă, şi el e cel care i-a vorbit lui Moise pe Muntele
Sinai. Nici o fiinţă umană, oricât de elevată ar fi, nu poate intra în
contact direct cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este un foc devorant
care ar face-o imediat cenuşă. E nevoie în permanenţă de un intermediar
care să vorbească omului din partea lui Dumnezeu. Chiardacă se spune
în Biblie că Dumnezeu s-a adresat lui Avram, lui Iacob, lui Moise sau unui
anumit profet, în realitate nu El în persoană a făcut-o ci un mesager;
aceasta este tocmai semnificaţia cuvântului „înger”: mesager, trimis.
Îngerii lui Hohmah sunt Heruvimii, în evreieşte Ophanim, adică roţi.
Profetul Ezechiel în cartea sa descrie viziunea ce a avut-o despre ro ţi
„ de o circumferinţă şi înălţime înspăimântătoare”, mergând aproape de
Animalele sfinte: „Când animalele se ridicau de pe pământ, roţile se
ridicau şi ele. Ele mergeau acolo unde Spiritul le comanda să mearg ă; şi
roţile se ridicau cu ele, pentru că spiritul Animalelor era în ro ţi. Când
Animalele mergeau, ele mergeau; când Animalele se opreau, ele se
opreau; când Animalele se ridicau de pe pământ, roţile se
21.21. ridicau cu ele, pentru că spiritul Animalelor era în roţi”. Animalele
sfinte se supun ordinelor Spiritului şi transmit un impuls roţilor.
Simbolismul roţii (cerc perfect în mişcare) ne revelează funcţia
Heruvimilor: ei plăzmuiesc materia originară simbolizată de Animalele
sfinte, ei elaborează această materie pentru a servi proiectelor lui
Dumnezeu. De aceea se spune că lumea Ophanim-ilor este cea a muzicii
sferelor (regăsim aici ideea de cerc, de roată). Dar prin muzică nu
trebuie să înţelegem numai acele aranjamente de sonorităţi create de
oameni şi pe care urechile noastre le percep. Expresia „muzica sferelor”
se traduce înainte de toate prin armonia care există între toate
elementele universului, o ajustare, o aranjare bazată pe raporturile
dintre numere. Armonia este mai întâi o structură, care coborând în
materie devine creatoare de forme. În acest sens, armonia este
expresia raţiunii, a înţelepciunii, şi de aceea e asimilată cuvântului. Nu
există armonie, nu există muzică în afara raţiunii şi înţelepciunii.
Cuvântul divin, muzica şi înţelepciunea sunt acelaşi lucru. Din p ăcate,
suntem obligaţi să constatăm că printre cei care crează muzică sau
printre cei care o interpretează, foarte puţini sunt capabili să duc ă o
viaţă muzicală. Muzica, adevărata muzică nu este cea care se execută cu
instrumente sau cu vocea, ci cea pe care o exprimăm prin gânduri,
sentimente şi gesturi armonioase în toate circumstanţele vieţii. Aceasta
este muzica lui Hohmah.
22.22. În fruntea ordinului Ophanim-ilorse afl ă arhanghelul Raziel. Dup ă
tradiţie, el a fost cel care i-a dat lui Adam o carte, Sepher Ietsirah, care
revela secretele creaţiei. Dar când Adam a comis primul păcat, cartea i-
a fost luată. Îngerii lui Binah sunt Tronurile, în ebraică Aralim: leii. În
textul Apocalipsei, sfântul Ioan asociază prezenţa Tronurilor cu cea a
Animalelor sfinte, Serafimii: „În jurul tronului am văzutdouăzeci şi patru
de tronuri şi pe aceste tronuri, douăzeci şi patru de Bătrâni aşeza ţi,
îmbrăcaţi în veşminte albe şi pe cap aveau coroane de aur”. În alt pasaj,
 cei douăzeci şi patru de bătrâni se adresau astfel lui Dumnezeu: „Îţi
mulţumim, Dumnezeu Atotputernic care eşti şi ai fost pentru că Ţi-ai
folosit marea Putere şi ai luat în stăpânire Împărăţia Ta. Naţiunile s-au
supărat; furia ta a venit, şi a venit timpul de a-i judeca pe morţi, de a-i
recompensa pe servitorii Tăi profeţii, sfinţii şi pe cei care se tem de
numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să-i distrugi pe cei care distrug
pământul”. Dându-le numele de Tronuri îngerilor lui Binah, religia
creştină insistă asupra noţiunii de stabilitate, în timp ce numele lor
ebraic Aralim: leii, introduce noţiunea de judecată. Simbolic, leul e legat
de justiţie şi „Leul tribului lui Iuda” e o figură a justiţiei supreme. Cei
douăzeci şi patru de Bătrâni sunt Domnii destinului; nimic din gândurile,
sentimentele şi actele umane nu le scapă, şi ei sunt cei care decid
pedepsele, recompensele şi condiţiile în care oamenii vin să se
reîncarneze.
1. 23. Şi în timp ce Serafimii cântă sfinţenia lui Dumnezeu, cei douăzeci şi
patru de Bătrâni Îl adoră şi se prosternează lui Dumnezeu: „Ei îşi arunc ă
coroanele în faţa tronului spunând: Tu eşti demn, Domnul şi Dumnezeul
nostru, de a primi gloria, onoarea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate
lucrurile şi prin voinţa Ta ele există şi au fost create”. La fel cum func ţia
Serafimilor este de a celebra sfinţenia lui Dumnezeu, tot aşa funcţia
celor douăzeci şi patru de Bătrâni este de a recunoaşte
perfecţiuneavoinţei Sale. Ei recunosc dreptatea proclamându-Lpe
Dumnezeu singurul care este demn. În fruntea ordinului Aralim se afl ă
arhanghelul Tsaphkiel. Pentru că aparţin triadei cele mai elevate, Kether,
Hohmah şi Binah, primele trei ordine îngereşti sunt cel mai des
menţionate în cărţile sacre. Ordinele îngereşti ale celei de-a doua triade:
Hessed, Gebourah şi Tiphereth, sunt: - Dominatorii: Haschmalim-ii
(Scânteietorii), - Puterile: Serafim-ii (Înfl ăcăraţii), - Virtu ţile: Malahim-ii
(Regii). Cele trei ordine au ca punct comun exprimarea puterii, şi
identificăm acţiunea lor calităţilor sefiroturilor pe cale le locuiesc.
Dominatorii, îngerilorlui Hessed (mila) răspândesc peste tot
binecuvântările lor sub conducerea lui Tsadkiel al cărui nume semnific ă:
„Dumnezeu este dreptatea mea”. Puterile, îngerii lui Gebourah (for ţa),
înflăcăraţi de zel pentru Creator, vor, conduşi de Kamael „dorinţa lui
Dumnezeu”- să restabilească ordinea peste tot unde este ameninţat ă.
Munca lor e comparabilă cu cea efectuată de organism pentru a se
debarasa de toate deşeurile. Virtuţile, îngerii lui Tiphereth (frumuseţea),
au în fruntea lor pe arhanghelul Mikhael. Aceştia sunt Malahim-ii
menţionaţi în Apocalipsă: „A avut loc un război în Cer. Mikhael şi îngerii
săi luptau împotriva dragonului”. Ierarhiile îngereşti a celei de-a treia
triade Nestah, Hod, Iesod sunt: - Principatele: Elohim-ii (Dumnezeii) -
Arhanghelii Bnei Elohim-ii (Fiii de Dumnezeu) - Îngerii: Keroubim-ii (cei
puternici) Elohim-ii, sub conducerea arhanghelului Haniel - „gra ţia lui
Dumnezeu”- reprezintă entităţile care au creat lumea, la fel cum se
spune în Geneză: „Bereschit (la început) bara (au creat) Elohim
(Dumnezeii) eth-ha- schamaim (cerul) ve-eth ha-aretz (şi pământul)”.
Planul a fost dat de sus din sefira Hohmah de marele Arhitect al
universului, şi Elohim-ii sunt lucrătorii care au construit edificiul. Munca
arhitectului constă numai în a face planuri; realizarea este încredin ţat ă
antreprenorilor, zidarilor. Antreprenorii universului au fost Elohim-ii. Bnei
 Elohim-ii, îngeriipurtători de foc, îl au în fruntea lor pe arhanghelul
Raphael, al cărui nume semnifică „Dumnezeu vindecător”. Keroubim-ii
sunt îngerii purtători de viaţă pură. Ei sunt cei mai aproape de oameni şi
sunt deci mai des în
2. 25. contact cu ei decât alte ordine îngereşti. În fruntea lor e arhanghelul
Gabriel: „Dumnezeu e forţa mea”. În fine, deşi nu fac propriu-zis parte din
ierarhia îngerească, în a zecea sefiră, Malhouth, kabalişti plasează
ordinul Ischim. Aceştia suntsfinţii, profeţii, Iniţiaţii, marii Maeştri ai
tuturor religiilor, toţi cei care prin viaţa şi cuvintele lor au antrenat
oamenii pe calea luminii. Ei reprezintă fraternitatea marilor suflete pe
care creştinii o numesc Comunitatea sfinţilor. Aceste fiinţe au coborât
pe pământ pentru a instrui şi a ajuta pe oameni şi spre ele trebuie s ă ne
îndreptăm privirile, pentru că graţie lor, graţie învăţământului lor, graţie
dorinţei lor de a ne ajuta şi de a lucra pentru evoluţia noastr ă, putem să
ne ridicăm pe scara creaturilor. În fruntea lor, Kabbala plasează pe
Sandalfon, sau pe Ouriel. Serafimii, Heruvimii şi Tronurile sunt în
contact direct cu Dumnezeu. Prin intermediului lor primesc emana ţiile
divine Dominatorii, Puterile şi Virtuţile şi le transmit apoi oamenilor şi
apoi mai jos, animalelor, plantelor şi mineralelor. Serafimii sunt spiritele
Dragostei divine. Heruvimii sunt spiritele Înţelepciunii divine. Tronurile
sunt spiritele Puterii divine. Dominatorii, Puterile, Virtu ţile sunt o prim ă
reflexie a acestei dragoste, înţelepciuni şi puteri. Dedesubt,
Principatele, Arhanghelii şi Îngerii sunt o a doua reflexie. De noi depinde
acum să facem eforturi pentru a deveni
3. 26. un al treilea efect a acestei perfecţiuni divine învăţând să lucr ăm cu
toată dragostea inimii noastre, cu toată lumina intelectului nostru şi cu
toată forţa voinţei noastre. II. Când vă treziţi dimineaţa, de ce să nu
începeţi ziua gândindu-vă la toate aceste creaturi de lumină care urc ă şi
coboară între pământ şi tronul lui Dumnezeu? Toată ziua vă va fi
iluminată... Gândiţi-vă la ele, legaţi-vă de ele, contemplaţi-le în inima şi în
sufletul vostru şi pronunţaţi numele lor. Când strigaţi un nume într-o
mulţime, persoana strigată întoarce capul. Este la fel şi pentru entit ăţile
lumii invizibile: dacă le chemaţi prin numele lor, ele se opresc şi îşi
îndreaptă ochii spre voi. Astfel puteţi să intraţi în comunicare cu ele.
Conştientizând din ce în ce mai mult realitatea acestor entit ăţi care vă
depăşesc, vă impregnaţi de virtuţile lor, vă umpleţi de viaţă, vă luminaţi şi
vă îmbogăţiţi lumea interioară. Dar trebuie să rămâneţi foarte modeşti,
ştiind că multe dintre aceste entităţi vor fi încă mult timp departe de voi.
Începeţi prin a încerca să atingeţi sfinţii, Iniţiaţii, marii Maeştri a căror
misiune este de a se ocupa de umanitate. Apoi, vă puteţi ridica mai mult
pentru a încerca să ascultaţi Îngerii, pentru că îngerii sunt cel mai
aproape de oameni, îi ascultă, îi ajută, le îndeplinesc dorinţele. Puteţi,
apoi, să încercaţi să invocaţi Arhanghelii... Dar dacă vreţi să ascultaţi
Principatele şi cohortele îngereşti superioare, e inutil. Lumile sunt
nenumărate în
4. 27. spaţiul infinit, populate de miliarde de creaturi, şi aceste ierarhii
îngereşti, care au alte treburi de făcut foarte departe în spa ţiu, nu sunt
în relaţie cu oamenii. Cei care se ocupă de oameni suntmai ales, cum v-
am spus, sfinţii, Iniţiaţii, marii Maeştri, adică cei care au trăit pe pământ,
şi care după ce l-au părăsit îşi amintesc de el, au păstrat legături cu
 oamenii şi au făcut promisiuni pe care vor să le ţină. Discipolul trebuie să
cunoască existenţa ierarhiilor superioare, poate chiar să le invoce, ştiind
că pentru a obţine rezultate prin rugăciuni şi meditaţie, trebuie să se
adreseze fiinţelor mai apropiate de el. Suntobligat să vă dau câteva
noţiuni pentru ca să nu vă înşelaţi, să nu vă imaginaţi că dintr-o singur ă
încercare veţi avea acces la Tronuri, Heruvimi, şi Serafimii. Nu, e un
drum foarte lung şi greu de parcurs, şi nu sunteţi încă gata pentru
acesta, acum trebuie să păstraţi prezentul în faţa ochilor voştri, iar
ierarhiile îngereşti sunt singurele care pot să vă dea elementele lumilor
superioare pentru a vă hrăni sufletul şi spiritul. Astfel veţi ajunge s ă
realizaţi preceptul lui Iisus: „Fiţi perfecţi cum Tatăl vostru Ceresc e
perfect!” Cum să devii perfect dacă nu vă legaţi de creaturile care
încarnează virtuţile divine? Perfecţiunea presupune cunoaşterea acestor
ierarhii şi dorinţa de a lucra cu ele. Îngerii vă vor da viaţă pur ă.
Arhanghelii vă vor da focul sacru. Principatele vă vor da posibilit ăţile de
a construi şi de a organiza lumea voastră interioară. Virtu ţile vă vor da
splendoarea luminii divine. Puterile vă vor da curajul şi îndr ăzneala de a
vă apăra idealul vostru. Dominatorii vă vor da generozitatea şi
5. 28. mila. Tronurile vă vor da stabilitatea şi inteligenţa Misterelor.
Heruvimii vă vor da înţelepciunea şi armonia. Serafimii vă vor da
dragostea, acea dragoste care e deasupra tuturor cunoştinţelor, care e
plenitudinea şi eliberarea totală. Dar cum să îndrăznim să vorbim de
aceste entităţi în faţa cărora trebuie numai să ne prostern ăm în linişte?
Eu o fac pentru a vă inspira dorinţa de a nu vă mulţumi cu o existenţă
inconştientă şi prozaică. Cel ce nu cunoaşte realitatea acestor regiuni
sublime poate să se mulţumească cu o viaţă ordinară. Dar cel ce o
cunoaşte, simte că totul căruia obişnuia să-i acorde valoare e nimic faţă
de ce există în lumea sublimă. Da, tot ce a produs mai mare ştiinţa, arta,
filozofia, păleşte faţă de acestea. Trebuie cel puţin să cunoaştem
existenţa acestor regiuni populate de creaturi perfecte pentru a în ţelege
cât de important e de a ne apropia de ele. Dacă nu începeţi aceast ă
muncă aici, pe pământ, nu o veţi putea continua în cealaltă lume. Drumul
trebuie început în această lume pentru a putea continua să avansăm în
lumea cealaltă. Prin faptul că se încarnează pe pământ într-un corp fizic,
omul e superior tuturor îngerilor, chiar şi celor mai elevaţi, şi trebuie să
facă să coboare în corpul său virtuţile ierarhiilor îngereşti pentru a
deveni într-o zi templul Divinităţii. Atunci omul va realiza plenitudinea.
Omul nu este decât la începutul dezvoltării sale, şi de aceea îngerii se
apleacă asupra lui cu răbdare pentru a-l face să crească. Ei ştiu că
viitorul său e grandios (putem spune chiar că îngerii sunt geloşi
6. 29. pe om!). Deci, faceţi-vă curaj, într-o zi întreaga creaţie va cânta
imnuri pentru gloria omului. Cap. 4 - Numele lui Dumnezeu Ehieh Atunci
când Dumnezeu i-a dat misiunea de a-i elibera pe Evreii de jugul
Egiptenilor, Moise a răspuns: „Voi merge spre copiii Israelului şi le voi
spune: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis spre voi. Dar dacă mă vor
întreba care e numele Său, ce să le răspund? Dumnezeu spuse lui Moise:
Ehieh Ascher Ehieh (ceea ce însemnă literalmente: eu voi fi cine voi fi).
Şi a adăugat: Astfel să le răspunzi copiilor lui Israel: Cel care se numeşte
Ehiel „eu voi fi” m-a trimis la voi”. Numele lui Dumnezeu care
corespunde sefirei Kether, Ehieh, semnifică deci: „eu voi fi”. Dumnezeu
 se numeşte pe El Însuşi „eu voi fi” pentru a exprima faptul că nu a
terminat să se manifeste. El este Cel care devine sublim, iar noi nu
putem nici să-l vedem, nici să-l auzim, nici să- l atingem. Iehovah,
Iehovah Tsebaoth, Iah În sefirele Binah şi Nestah, Dumnezeu e numit
Iehovah. Acest nume este în realitate fabricat de creştini care au vrut să
pronunţe Tetragrama Iod He Vav He (Despre interpretarea acestorpatru
litere a se vedea tomul 32 din Opere Complete, Cap. 4: „Tetragrama şi
cele şaptezeci şi două de genii planetare”). Tetragrama este
7. 30. marele nume sacru a lui Dumnezeu, evreii îl scriu, dar nu îl pronunţă.
Când apare în textele biblice care trebuie citite cu voce tare, ei spun
Adonai: Domnul. După tradiţie, numai marele preot pronunţa acest nume
o dată pe an, în Templu, în Sfântul Sfinţilor. Tetragrama este deci cea
care guvernează în sefira Binah: Jehovah, iar în sefira Nestah: Jehovah
Tsebaoth. Tsebaoth semnifică: oştiri. Jehovah Tsebaoth semnifică deci
„Dumnezeu al oştirilor”. Aceste oşti nu sunt oşti terestre, ci sunt
ierarhiile îngereşti. În Hohmah, Dumnezeu se numeşte Iah care se scrie
Iod He, şi care e o formă abreviată a Tetragramei. El, Eloha vaDaath,
Elohim Gibor, Elohim Tsebaoth În sefira Hessed, Dumnezeu e numit El,
ceea ce semnifică Dumnezeu, pe care îl regăsim în Eloha şi de
asemenea în Elohim care e pluralul lui Eloha. Elohim Gibor (în Gebourah)
înseamnă: „Dumnezeu puternic”. Eloha va Daath (în Tiphereth) înseamnă:
„Dumnezeu şi cunoaşterea”. Elohim Tsebaoth (în Hod) înseamnă:
„Dumnezeu al oştilor”, aceste oştiri celeste sunt cohorte de îngeri şi
aştrii care celebrează gloria Sa (Hod). Chadai El Hai În sefira Iesod,
numele lui Dumnezeu este Chadai El Hai care se traduce prin
Atotputernic (Chadai) Dumnezeu (El) Viu (Hai). În realitate, El Chadai
semnifică exact: „Dumnezeul al munţilor”. Imaginea muntelui, a culmii, a
8. 31. fost asociată tot timpul Divinităţii; pentru că e pe culme, Dumnezeu e
Atotputernic. Adonai Meleh În sefira Malhouth, Dumnezeu e numitAdonai
Meleh. Adonai înseamnă: Domn, şi Meleh: rege. Regăsim acest cuvânt
Meleh în numele Melkhitsedek, care vrea să spună: „Rege al dreptăţii”. Şi
Malhouth înseamnă: „regat”. Încă o dată, insist asupra faptului că aceste
nume reprezintă diversele aspecte ale unui Dumnezeu unic şi că aceste
aspecte nu sunt nici inferioare nici superioare unele faţă de altele.
Dispunerea verticală a Arborelui sefirotic arată necesitatea existenţei
unei baze şi unei culmi, dar Elohim Gibor, de exemplu, este exact acelaşi
Dumnezeu ca şi Chadai El Hai, sau El sau Ehieh. Cap. 5 - Sefirele
stâlpului central Scopul evoluţiei spirituale e adesea simbolizat de unul
sau mai multe obiecte pe care Iniţiatul ajunge să le cucerească dup ă
lungi eforturi, lungi suferinţe. Bagheta magică, elixirul vie ţii f ăr ă de
moarte, panaceul universal, oglinda magică, piatra filozofală menţionate
în anumite tradiţii populare sunt în realitate simboluri ale unor facult ăţi
pe care Iniţiaţii suntpe cale să le dezvolte, puteri pe care au reuşit să le
obţină. Le posedau ei propriu-zis? Câteodată da, dar nu aceasta e
problema. Mai întâi ei
9. 32. trebuie să le caute în ei înşişi şi să le posede sub form ă de calităţi şi
virtuţi şi să lucreze cu ele. Cele cinci simboluri au corespondenţă cu
sefiroturile stâlpului central al Arborelui sefirotic: bagheta magic ă
corespunde cu Kether, oglinda magică corespunde lui Daath, panaceul
universal corespunde lui Tiphereth, elixirul vieţii fără de moarte
 corespunde lui Iesod, iar piatra filozofală corespunde lui Malhouth. Veţi
întreba: „Dar cum să intrăm în posesia acestor bogăţii? Ce muncă trebuie
să depunem?” Când vă străduiţi să vă transformaţi gândurile şi
sentimentele ordinare, mediocre, meschine în gânduri şi sentimente
nobile, generoase, dezinteresate lucraţi cu piatra filozofală (Malhouth)
care transmută metalele obişnuite în aur. Când, printr-o viaţă pur ă, vă
regeneraţi celulele propriului organism, lucraţi cu elixirul vie ţii f ăr ă de
moarte (Iesod). Când vă străduiţi să aduceţi oamenilor lumină şi căldură,
lucraţi cu panaceul universal (Tiphereth). Atunci, pe oriunde merge ţi,
oamenii se simt mai bine, durerile îi părăsesc, necazurile lordispar şi ei
prind curaj. Acest efect îl produc anumiţi doctori foarte buni: prezen ţa
lor alungă suferinţa. Când aveţi obiceiul de a vă concentra asupra
subiectelor foarte elevate, primiţi mesaje din spaţiu ca şi cum obiectele
şi fiinţele s-ar reflecta într-o oglindă magică (Daath).
10. 33. Când ajungeţi să exersaţi o mare stăpânire de sine, începeţi să intraţi
în posesia baghetei magice care dă toate puterile (Kether). Nu uitaţi că
nu puteţi să vă impuneţi în exteriorpână nu aţi reuşitsă vă dominaţi fiinţa
interioară. De asemenea, pot fi asociate simboluri şi celorlalte 6
sefiroturi. Pentru Hod (Mercur), o carte. Pentru Nestah (Venus), o floare,
cea mai preţioasă dintre toate prin parfumul său: trandafirul, pentru c ă
entităţile subtile sunt atrase de parfumurile subtile. Pentru Gebourah
(Marte), o spadă, pentru a proteja pe alţii şi a ne proteja pe noi, trebuie -
simbolic - să avem o spadă. Pentru Hessed (Jupiter), o coroană sau o
tiară, simbolul regalităţii şi preoţiei. Pentru Binah (Saturn), un scheletcu
o seceră, simbolul timpului şi eternităţii (a se vedea Cap. 15: „Binah II:
teritoriul stabilităţii”). Pentru Hohmah (Uranus), o roată sau un ochi, ochi
care vede totul. De voi depinde acum să aprofundaţi aceste simboluri şi
să lucraţi pentru a le forma în voi înşivă. A vrea să le posedaţi în exterior
nu vă va servi poate la nimic, nu numai că vă veţi pierde timpul, dar vă
expuneţi riscului de a devia psihic. Nici un obiect simbolic nu trebuie
luat în considerare în afara folosirii pe care o putem face în via ţa
interioară, dacă nu, ajungeţi în situaţii ridicole. Vorbim de piatra filozofală
care transmută metalele în aur, dar suntem săraci. Vorbim de elixirul
vieţii fără de moarte şi de panaceul universal, dar suntem bolnavi.
Vorbim de oglinda şi de bagheta magică (şi chiar le avem, pentru că
11. 34. se găsesc în comerţ!) dar rămânem orbi şi slabi. Atunci, ce vor să
însemne toate acestea? În voi înşivă trebuie să găsiţi piatra filozofală,
elixirul vieţii fără de moarte, panaceul universal, oglinda şi bagheta
magică, şi le veţi găsi învăţând să lucraţi cu sefirele Malhouth, Iesod,
Tiphereth, Daath şi Kether. Cap. 6 - Ain Soph Aur: Lumina fără de sfârşit
Atunci când deschidem geamul dimineaţa şi zărim soarele, suntem
fericiţi să vedem lumina sa, să simţim căldura sa şi ne lăsăm penetraţi de
viaţa pe care o răspândeşte în univers. Dar dacă am putea părăsi
pământul pentru a ne apropia de soare, am descoperi ceva negru,
obscur, care nu ne va mai bucura de loc. Iată un mister cu care ne-am
mai întâlnitşi înainte, pentru că o experienţă analoagă au şi toţi cei care
au mers foarte departe pe calea luminii. Şi mulţi dintre ei nu s-au mai
întors, pentru că ridicându-se la acele înălţimi, nu s-au mai putut
întoarce pe pământ. Fluturele se arde de flacăra lămpii care îl atrage.
Cei care au vrut să atingă Absolutul au dispărut, topiţi de puterea
 vibraţiilor sale. De aceea e spus că Kether, cea mai înaltă sefiră,
absoarbe şi pulverizează pe cei care o ating. Acesta e sensul pe care
trebuie să-l dăm povestirilor Vechiului Testament privind dispari ţia lui
Enoh care: „mergea cu Dumnezeu; apoi n-a mai fost, pentru că
Dumnezeu l-a luat: el a fost ridicat la cer pentru a nu mai vedea
moartea...” şi a lui Ilie care a fost luat de: „un car
12. 35. de foc cu cai de foc... şi s-a ridicat la cer într-un vârtej”. Focul
devorează obiectele şi le transformă în flăcări şi e la fel şi cu lumina.
Acestea vă par terifiante? Nu, pentru Iniţiaţi, a fi absorbit de lumin ă, a se
topi în acel spaţiu despre care nu se mai ştie dacă e lumină sau tenebre,
e experienţa cea mai dorită. În Egiptul antic, atunci când discipolul
atingea ultimul grad de Iniţiere, marele preot însuşi îi spunea la ureche:
„Osiris e un zeu negru... Osiris e tenebre, de trei ori tenebre”. Cum putea
fi negru Osiris, Zeul luminii şi al soarelui? Discipolul era tulburat, pentru
că negrul e simbolul răului şi al necunoscutului. Să cauţi lumina, să
parcurgi un întreg drum pentru a descoperi la sfârşit tenebre! Realitatea
e că Osiris e atât de luminos că pare obscur. Osiris e lumina de deasupra
luminii. De ce se vorbeşte de „lumină orbitoare”? Aparent e o
contradicţie, dar în realitate, nu este. Chiar şi noi, în planul fizic, nu
numim lumină decât ceea ce ochii noştri pot să vadă. Ceea ce ei nu pot
să vadă, numim umbră, noapte, şi toate acestea sunt relative, în
comparaţie cu unele animale care văd clar noaptea. Dacă nimic nu v-a
pregătit să înţelegeţi gândirea unui mare filozof, unui mare savant,
oricare ar fi lumina pe care el o proiectează asupra anumitor probleme,
totul rămâne obscur pentru voi, şi cu cât gândirea lui e mai luminoasă,
cu atât e mai obscură pentru cei ce nu o pot sesiza. Cuvintele „tenebre”,
„obscuritate” nu sunt utilizate pentru a defini obiectiv o realitate, ci
pentru a exprima incapacitatea noastră de a o percepe. Şi ceea ce noi
numim lumină corespunde unei
13. 36. realităţi care se găseşte la dispoziţia noastră. De aceea putem spune
că lumina iese totdeauna din tenebre. Noi nu vom şti niciodată dacă
tenebrele sunt adevărate tenebre sau ele ne apar aşa din cauza
incapacităţii noastre de a le vedea. Cum putem şti dacă tenebrele sunt
sau nu sunt o realitate? Pentru a facilita înţelegerea, Iniţiaţii, care au
vrut să instruiască oamenii asupra misterelor lui Dumnezeu şi ale
creaţiei, învaţă că lumina iese din tenebre. La începutul cărţii Genezei, de
exemplu, e scris: „Pământul era inform şi gol. Erau tenebre la suprafaţa
abisului şi Spiritul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor. Dumnezeu
spuse: Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Lumea celor zece sefiroturi pe
care noi o studiem e cea a manifestării, din momentul de când
Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Dar aceasta nu înseamnă că înainte
guvernau tenebrele, din contră. De aceea în Arborele sefirotic kabaliştii
au numit spaţiul de deasupra lui Kether: Ain Soph Aur: lumina fără de
sfârşit. Acest spaţiu e ca un văl întins pe care nu îl putem penetra. E
Absolutul, Nemanifestatul, despre care nu avem nici o noţiune, şi de
unde Kether, Dumnezeu Tatăl, e o emanaţie. Divinitatea pe care o înţeleg
kabalişti este deasupra luminii şi tenebrelor, deasupra lumilor create. Şi
pentru a exprima mai bine acest mister al Divinităţii, deasupra lui Ain
Soph Aur kabaliştii conceput o regiune pe care au numit-o Ain Soph: f ăr ă
 sfârşit, şi încă deasupra lui Ain Soph, Ain: fără. La originea universului
este deci o negaţie. Dar „fără”, care semnifică absenţa, lipsa, nu
14. semnifică implicitnon-existenţa. Ain nu e neantul absolut cum îşi
imaginează unii Nirvana hinduşilor. De fapt, e exact invers. Ain Soph Aur,
ca şi Nirvana, nu e o non- existenţă, o neantizare, ci e o viaţă deasupra
creaţiei, a manifestării, şi numai de aici semănă cu o non-existenţă. Ain,
Ain Soph, Ain Soph Aur... Astfel au încercat kabaliştii să exprime realit ăţi
care scapă înţelegerii noastre. Absolutul, nu putem vorbi de el, dar
păstraţi noţiunea şi mulţumiţi lui Dumnezeu, Tatăl vostru Ceresc care vă
iubeşte, care vă ajută să creşteţi şi care lucrează în inima voastră, căci
cuvintele sunt numai o manieră de a vă prezenta această realitate.
Cereţi Cerului să vă dea lumina pentru a penetra aceste Mistere spre
care eu nu pot decât să vă orientez. Cap. 7 - Materia universului: Lumina
„Să fie lumină!” După povestea din Geneză, în momentul în care
Dumnezeu a pronunţat aceste cuvinte a început creaţia. Aceasta
semnifică că nu a existat lumină înainte? Şi cum a putut crea Cuvântul
divin? Şi aici tabloul Arborelui sefirotic, Arborele Vieţii, ne ajut ă să
înţelegem. Înainte ca Dumnezeu să spună: „Să fie lumină!” această
realitate pe care noi o numim lumină nu exista decât sub o form ă pe
care nu puteam să o concepem: Ain Soph Aur. Şi „cuvântul” lui
Dumnezeu, care nu are evident nici o legătură cu ceea ce putem face
noi, noi, numindu-l cuvânt, nu e decât un fel de a exprima ideea
15. 38. că, pentru a crea, Dumnezeu a proiectat ceva din El Însuşi. Această
proiecţie care era El, dar o nouă formă a Lui, noi o numim lumină. A
spune că Dumnezeu a „vorbit” semnifică că El a avutvoinţa de a se
manifesta. Vă gândiţi că e dificil de înţeles... Nu, să luăm un exemplu din
viaţa cotidiană. Aveţi o idee, dar unde este această idee? Unde o situaţi?
Putem să o vedem şi să o localizăm într-o anumită parte a creierului
vostru? Nu. Şi suntem obligaţi să recunoaştem că nu ştim din ce materie
este ea făcută. Dar în momentul în care exprimaţi această idee prin
cuvânt, deja începem să-i percepem existenţa. În fine, când acţiona ţi
conform acestei idei, ea se încarnează în materie, ea devine vizibil ă.
Cuvântul este un intermediar între planul gândirii pure şi cel a realiz ării
în materie. Aveţi aici o imagine a procesului creaţiei. Acum, dacă
alăturăm fraza din Geneză: „Dumnezeu spuse: Să fie lumină!” şi prima
frază din Evanghelia sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul, şi
Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”, vom înţelege şi
mai bine ce raport există între Cuvânt şi lumină. Lumina este substanţa
pe care Cuvântul divin, primul născut din Dumnezeu, a făcut să apar ă
pentru a deveni materia creaţiei. Veţi spune că atunci când privim
pietrele, plantele, animalele şi chiaroamenii, nu vedem că ei sunt făcuţi
din lumină. Da, pentru că această lumină din ei s-a condensat ajungând
pe punctul de a deveni opacă. Şi dacă opunem în general materia
luminii, e pentru că ignorăm că ceea ce numim materie este în realitate
lumină condensată.
16. 39. Kabbala învaţă că Dumnezeu a creat lumea prin condensări
succesive. Pentru a ieşi din această imensitate, din acest abis
insondabil, din acest spaţiu fără limite unde El e răspândit, Ain Soph Aur,
Absolutul, Necunoscutulşi-a impus limite, apoi revărsându-se peste
aceste limite El a format un receptacul pe care L-a umplut cu emana ţiile
 sale. Acest receptacol e Kether, prima sefiră. Kether e prima
manifestare a lui Ain Soph Aur, nemanifestatul. Începând de aici, putem
spune că toată creaţia nu e decât o succesiune de ţâşniri şi revărsări ale
luminii originale. Kether revărsându-se a format Hohmah: Hohmah e ca
un recipient care s-a umplut de apa lui Kether. Revărsându-se, ea s-a
deversat în Binah, Binah în Hessed, Hessed în Gebourah, Gebourah în
Tiphereth, Tiphereth în Nestah, Nestah în Hod, Hod în Iesod, şi Iesod în
Malhouth. Şi pe măsură ce emanaţia divină a coborât pentru a forma noi
lumi, ea a devenitdin ce în ce mai densă. Dar e aceeaşi chintesenţă care
a creat fără încetare noi forţe, noi culori, noi melodii, noi forme... Din
emanaţie în emanaţie Dumnezeu a creat toate sefiroturile şi astfel via ţa
continuă să curgă din Izvorul infinit. „La început a fost Cuvântul, şi
Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu... În El era via ţa şi
viaţa era în lumina oamenilor”. Pentru ca Kether să facă să ţâşnească
viaţa, trebuie să o primească de mai sus. El o primeşte din Ain Soph Aur,
Ain Soph Aur din Ain Soph,
17. 40. şi Ain Soph din Ain, absenţa, care aşteaptă momentul de a deveni
prezenţă... Există deci o relaţie neîntreruptă dintre Absolut şi Dumnezeu
manifestat, şi astfel se introduce în univers tot timpul ceva nou.
Universul e o creaţie continuă şi materia sa creşte şi se transform ă fără
încetare. Cum se stabileşte acest contact între Absolut şi Dumnezeu
manifestat? Nu ştim nimic. Da, şi să mă ierte Dumnezeu de a mă afunda
în astfel de probleme, pentru că trebuie să îndrăznim să mărturisim că
nimeni nu ştie nimic despre acest subiect. Atunci, veţi zice, de ce
vorbim despre acesta? Pentru că, în măsura în care noi suntem creaţi
după imaginea lui Dumnezeu, după imaginea universului, ceva din noi,
care scapă conştiinţei noastre poate sesiza câteva fragmente ale
acestei realităţi... Viaţa nu este decât o traversare de energii, de aceea
găsim de asemenea în tradiţia kabalistică imaginea unui fluviu al vie ţii
care tâşneşte din Izvorul divin şi coboară pentru a alimenta toate
regiunile universului. De la Kether la Malhouth, sefiroturile sunt vase
sacre care se umplu din sursa inepuizabilă a vieţii. Arborele şi fluviul
sunt deci două imagini complementare care arată curgerea şi strălucirea
vieţii. Veţi spune: „Dar arborele prinde rădăcini în jos, pe când fluviul
izvorăşte de sus”. Da, în lumea noastră materială arborii au rădăcinile lor
în pământ, dar arborele cosmic are rădăcinile în înalt (a se vedea Cap. 9:
„Împărăţia lui Dumnezeu e asemănătoare unei seminţe de muştar”).
18. 41. Să luăm acum imaginea unui fluviu, păstrând tot timpul în minte că
nu e vorba decât de o imagine destinată să traducă un aspect al
realităţii. Dar realitatea însăşi e mult mai complexă şi trebuie deci
pentru a o înţelege să introducem noi elemente. Sefiroturile sunt
repartizate pe trei coloane, aceasta semnifică deci că fluviul vie ţii nu
curge în linie dreaptă de jos în sus. Am văzut că de o parte şi de alta al
Stâlpului central se află Stâlpul Clemenţei polarizat pozitiv şi cel al
Rigorii polarizat negativ. Trecând dintr-o sefiră în alta, emanaţia
divinăschimbă deci polaritatea. Aceasta explică că succedându-se unele
pe altele, sefiroturile par de o natură opusă. Lui Hohmah, de exemplu,
care reprezintă armonia, dragostea universală, îi urmează Binah, care
reprezintă rigoarea implacabilă a decretelor divine. Acestei intransigen ţe
a lui Binah îi urmează clemenţa lui Hessed; clemenţei lui Hessed îi
 urmează îndrăzneala combativă a lui Gebourah, etc. Şi cum fiecare sefir ă
corespunde unui atribut divin, unei virtu ţi divine, se explică de ce
adjectivele atribuite lui Dumnezeu sunt atât de diferite şi aparent
contradictorii: milostiv, teribil, dulce, gelos, fidel, răzbunător... Ele
exprimă caracterele opuse ale celor doi stâlpi.
19. 42. Cap. 8 - „Atunci Eternul a trasat un cerc la suprafaţa abisului” Când
Dumnezeu vrea să coboare în lumea noastră, El trebuie să se îmbrace,
aşa ca noi. Şi a se îmbrăca, semnifică a intra în materie. Dar cum
Dumnezeu nu vrea să coboare şi să se limiteze până la nivelul
împrumutării unui corp fizic pentru a ne întâlni, El ne invit ă la El, în
locuinţa Sa, care este şi a noastră. Da, locuinţa noastră e în realitate
infinit mai vastă decât ne putem imagina. Locuinţa noastră e universul
pe care Dumnezeu îl penetrează, îl impregnează şi susţine prin prezenţa
sa, şi tocmai parcurgând acest univers putem să-L întâlnim. A parcurge
universul nu înseamnă numai să-l explorăm cu rachete şi motoare
spaţiale, ci să-l studiem prin toate mijloacele pe care Creatorul ni le-a
dat, prin organele simţurilor noastre fizice, desigur, dar mai ales şi prin
organele noastre spirituale, prin sufletul şi spiritul nostru. Numai aşa îl
vom întâlni pe Dumnezeu. El nu va coborî până la noi; El s-a limitat deja
în creaţie, El nu se va limita mai mult. Vă gândiţi: „Dar Dumnezeu este
absolut liber! Cum trebuie să înţelegem această limitare?” Vă voi explica.
Sefirele Kether, Hohmah, Binah corespund acelei entităţi pe care religia
creştină o numeşte Dumnezeu (a se vedea cap: „Familia cosmică şi
misterul Sfintei Treimi”). Kether, Hohmah, Binah reprezintă Sfânta
Treime, Dumnezeu în trei persoane. Această trinitate (pe care
20.43. Kabbala o situează în planul emanaţiilor, Atsilouth) este cea care a
creat lumea şi rămâne prezentă în ea. Prima sefiră, Kether, reprezintă
începutul tuturor manifestărilor; de aceea e identificat ă cu Tat ăl. Şi
Kether a născut pe Hohmah. Ce este Hohmah? Este Cuvântul, adică o
energie care s-a condensat, ordonat pentru a deveni materia crea ţiei. De
aceea sfântul Ioan a scris: „La început a fost Cuvântul”. Imagina ţi-v ă c ă
aţi vrea să inventaţi un nou mijloc de a vă exprima: începeţi prin a crea
echivalentul unui alfabet. Acest alfabet cosmic să spunem că e Hohmah.
Şi acum, aveţi literele, puteţi să le aranjaţi, să le organizaţi pentru a
forma cuvinte, fraze inteligibile şi cu sens. Aceasta e cea de-a treia
etapă, sefira Binah, materia primordială. Prin materia primordial ă trebuie
să înţelegem esenţe, nu elementele materiale pe care le cunoaştem şi
pe care le studiază ştiinţa. În Binah, substanţa dată de Hohmah se
diferenţiază şi numai după un lung proces de condensare va apărea în
planul fizic sub forma unor corpuri pe care noi le denumim oxigen,
hidrogen, fier, zinc, etc... Elementele Cuvântului - litere şi numere
(literele alfabetului ebraic au o valoare numerică, numerele nu au o
grafie distinctă: Alef = 1, Beth = 2, Ghimel = 3, etc..). - grupate în fraze,
sunt arhetipul corpurilor materiale şi au proprietăţi determinate, de
neschimbat. Fiecare element a primit locul său, compoziţia sa,
greutatea sa, proprietăţile sale, şi sefira a treia, Binah, este cea care le-
a dat pe acestea.
21.44. Sefira Kether este deasupra timpului şi spaţiului. Spaţiul a apărut cu
Hohmah, reprezentat material de Mazaloth, zodiacul, iar timpul a apărut
cu Binah, reprezentat de Chabtai, Saturn. Când Dumnezeu, adică
 Trinitatea Kether-Hohmah-Binah, se va retrage, nu v-a mai exista nici
timp nici spaţiu şi universul va dispărea. Atunci când va lua sfârşit acest
sacrificiu pe care îl implică limitarea lui Dumnezeu, lumea creat ă se va
întoarce în neant, dar din acest neant va apărea o altă creaţie despre
care nu vom şti nimic. Nimic nu e etern, cu excepţia lui Dumnezeu
Însuşi, şi într-o zi toată creaţia va intra în El. Dar ce înţelegem prin acest
cuvânt „creaţie?” Dacă am spune că e materia primordială emanat ă de
Dumnezeu, elementele care o constituie, acestea sunt indestructibile,
ele vor rămâne în Dumnezeu, şi cu ajutorul lor, El va putea face să apar ă
noi lumi. Dar dacă numim „creaţie” lumile pe care Dumnezeu le-a format
cu aceste elemente, acestea nu sunt eterne. Tot ceea ce se naşte
trebuie să moară. Eternitatea nu e o suită de secole; este, dacă o putem
spune - dar e dificil de a defini o astfel de noţiune - o calitate a
materiei... Da, eternitatea e o fuziune a materiei şi spiritului. Atunci
când facem experienţa eternităţii, e vorba de o senzaţie pe care o
simţim: dacă se întâmplă să avem câteva secunde senzaţia eternităţii,
aceasta e pentru că am intrat într-un ordin superior al lucrurilor, am fost
proiectaţi într-o lume unde materia e animată de cele mai înalte vibra ţii
ale spiritului.
22.45. Materia primordială e o substanţă pe care Dumnezeu a proiectat-o şi
a condensat-o din El Însuşi. Ea e indestructibilă, etern ă. Cu ajutorul
acestei materii a creat Dumnezeu lumile, şi aceste lumi se vor
dezagrega într-o zi pentru a reapărea sub noi forme. Numai în acest sens
putem spune că creaţia va avea un sfârşit. „Cerul şi pământul vor trece,
spunea Iisus, dar cuvintele mele nu vor trece”. Când se exprima aşa,
Iisus se identifica cu a doua persoană a Trinităţii, Fiul, cea de- a doua
sefiră, Hohmah, Cuvântul. Cerul şi pământul vor trece, e adevărat, dar
germenii care sunt în Hohmah, arhetipurile pentru un nou cer şi un nou
pământ, nu vor trece, pentru că sunt eterne. „Atunci când Eternul a
trasat un cerc la suprafaţa abisului, eram acolo”, spune Hohmah,
înţelepciunea, în Cartea Proverbelor. Şi ce este acest cerc? Frontierele
pe care Dumnezeu Însuşi le-a trasat pentru a crea lumea. În acest sens
trebuie să înţelegem că Dumnezeu s-a limitat. A se limita înseamnă: a se
închide într-un univers care funcţionează şi evoluează după legi proprii.
În afară, deasupra acestui univers, ignorăm ceea ce există. Legile vieţii
pe care le studiază ştiinţa nu sunt altceva decât limitele pe care
Dumnezeu le-a impus în creaţia sa. Aceste limite sunt cele care dau
structură, formă, contur şi coeziune materiei, o lume care nu ar fi
circumscrisă în limite ar fi instabilă, nu ar putea subzista, pentru că în
interiorul acestor limite toată materia este în mişcare şi nu ar cere
decât să scape.
23.46. Dumnezeu a trasat un cerc pentru a reţine propria Sa substan ţă.
Cercul e un traseu magic. În centru Dumnezeu a plasat nucleul crea ţiei
şi lucrarea Sa a început. În natură, totul ne relevă cum a procedat
Dumnezeu pentru a crea lumea. O celulă, cu membrana sa, deja ne
explică... Şi dacă nu ar exista cutia craniană, unde ar fi creierul
nostru?... E aceeaşi funcţie ca şi a pielii: ea serveşte ca limită. Observaţi
lucrurile din jurul vostru şi peste tot veţi găsi o reflectare a acestui cerc
pe care Dumnezeu l-a trasat ca limită a creaţiei Sale. Dacă nu închidem
un parfum în flaconul său, el se evaporă. Şi chiar pentru a construi o
 casă trebuie la început să trasăm limitele sale: fără pereţi, unde va fi
casa? În domeniul spiritual, de asemenea, trebuie să înţelegem ceea ce
semnifică limitele: înainte de a convoca spiritele luminoase pentru a le
da o sarcină, magul se înconjoară de un cerc; şi discipolul trebuie să ştie
de asemenea că cel puţin prin gândire trebuie să traseze în fiecare zi un
cerc de lumină în jurul lui, pentru a conserva energiile sale spirituale.
Dumnezeu există sub toate aspectele, de la piatră, unde El este limitat
la extrem şi unde putem să-L atingem, până la substanţa cea mai
imaterială, lumina, şi încă mai sus... El e omniprezent în pietre, plante,
animale, oameni, îngeri şi în toate ierarhiile celeste, şi mai departe
încă... El are membrele Sale profund afundate în creaţie, dar exist ă
regiuni unde El e mai liber. În formele mai dense ale materiei, El nu se
mai poate mişca, dar în Împărăţia Sa El e liber. Dacă înţelegeţi aceasta,
ferestrele
24.47. se vor deschide în faţa voastră în faţa unor orizonturi minunate...
Dumnezeu este liber, da, dar în afara lumii noastre. Atunci când intr ă în
lumea noastră, El se găseşte limitat. De aceea, când oamenii se
indignează în faţa unor evenimente şi se revoltă spunând: „Dumnezeu nu
ar trebui să permită astfel de lucruri!” arată că nu au înţeles nimic. Dac ă
ar poseda adevărata cunoaştere, ar înţelege tocmai că Dumnezeu nu
poate interveni. Pe pământ, Dumnezeu e limitat, şi noi suntem cei care Îl
limităm. Dumnezeu este simultan limitat şi nelimitat. El e limitat în
inimile noastre, dar El e liber în inimile îngerilor. O să vă dau o imagine.
Să presupunem că un om a vrut să se amuze cimentându-şi un picior în
pământ: el nu mai poate să-şi extragă piciorul, dar restul corpului îi este
liber. La fel, Dumnezeu acceptă să fie limitat, prizonier, dar numai în
parte, în cimentul în care suntem! În ziua când Dumnezeu se va elibera
retrăgându-şi piciorul din ciment nu va mai exista umanitatea. Este
evident numai o imagine, dar ea vă va ajuta să înţelegeţi mai bine
realitatea lucrurilor. Pentru a se manifesta, Dumnezeu s-a limitat. S ă
mergem mai departe: chiar datorită acestei limitări noi existăm şi putem
să ne gândim şi să vorbim despre acest subiect. Chiar Dumnezeu însuşi
ne dă această posibilitate. Proba că Dumnezeu există este tocmai faptul
că sunt aici vorbindu-vă de El, şi că voi sunteţi aici de asemenea pentru
a mă asculta. Dacă El nu ar exista, eu nu aş fi existat, şi voi de
asemenea. Tot ceea ce există este
25.48. proba existenţei lui Dumnezeu. Acum, dacă oamenii vor să-şi facă altă
idee despre Dumnezeu pentru a spune mai departe că El nu exist ă... sau
că El e mort, e treaba lor. Iisus spunea: „Sunteţi templul lui Dumnezeu
cel viu”. Acest Dumnezeu al cărui templu suntem, este Dumnezeul
manifestat, şi El e mai mult sau mai puţin limitat în noi după gradul
nostru de evoluţie. Pe măsură ce noi evoluăm şi ne purificăm, noi Îl
eliberăm pe Dumnezeu permiţându-I să se manifeste mai liber în templul
nostru ca putere, lumină, dragoste, frumuseţe... Desigur, aceste lucruri
sunt dificil de înţeles şi voi le veţi uita, o ştiu. Dar ceva va rămâne în
subconştientul vostru şi într-o zi, când veţi fi capabili să le înţelege ţi, ele
vă vor reveni în memorie. Dacă vreţi să acceleraţi această înţelegere,
trebuie să vă antrenaţi creierul, care este cel mai bun instrument. El nu
slăbeşte în timp ca şi alte organe, pentru că aici au depus puterile lor
ierarhiile divine. Dar trebuie să-l exersăm prin activitatea gândirii.
 Gândirea este ca o scară pe care am primit-o de la Inteligenţa cosmic ă
şi e esenţial să învăţăm să ne servim de ea pentru a ne ridica.
26.49. Cap. 9 - „Împărăţia lui Dumnezeu este ca o sămânţă de muştar” A
spune că Dumnezeu este absolut incognoscibil este o afirmaţie falsă. O
Fiinţă ale cărei lucrări putem să le contemplăm zi şi noapte nu e cu
adevărat incognoscibilă. Dacă universul creatde Dumnezeu există şi este
accesibil măcar parţial celor cinci simţuri ale noastre precum şi gândirii,
este de asemenea şi cu Dumnezeu. Deasupra lui Kether, Dumnezeu este
peste puterea facultăţilornoastre, dar plecând de la Kether, abordăm
noţiuni accesibile înţelegerii noastre. Kether, prima sefiră, reprezint ă
începutul întregii manifestări, iar manifestarea subînţelege diviziunea,
polarizarea, adică apariţia unui principiu masculin şi un principiu
feminin, necesare pentru a crea. Exemplul seminţei ne va face să
înţelegem mai bine această idee. Cât timp sămânţa nu se „manifestă”, nu
putem şti ceva despre ea. În ea, viaţa este îngheţată. Dar dacă o puneţi
în pământ, ea se va diviza şi un germen va apărea, care va deveni o tijă
şi va începe să crească: atunci veţi începe să o cunoaşteţi. Dumnezeu a
lăsat peste tot în natură urme care ne pot instrui. Dacă Dumnezeu,
Absolutul, care conţine totul, nu s-ar fi polarizat pentru a se manifesta,
noi nu am fi existat şi nu am fi putut cunoaşte nimic, în acelaşi fel cum
nu putem şti nimic despre o sămânţă atâta timp cât ea nu germinează,
cât timp ea nu se polarizează.
27. Tocmai această imagine a seminţei a utilizat-o Iisus în Evanghelii:
„Împărăţia lui Dumnezeu este asemănătoare unei seminţe de muştar pe
care un om a luat-o şi a semănat-o în câmpul său. E cea mai mică dintre
toate seminţele; dar când creşte, devine un arbore aşa de mare încât
păsările cerului vin să locuiască în ramurile sale”. Împărăţia lui
Dumnezeu, e universul, iar Arborele sefirotic sau Arborele Vieţii e o
reprezentare simbolică dintre cele mai profunde a acesteia. Privi ţi:
semănătorul a pus sămânţa în pământ, e prima sefiră Kether. Cât timp
sămânţa nu e plantată procesul vieţii nu poate începe. Fiind în pământ,
sămânţa se divizează, ea se polarizează, aceasta e Hohmah,
Înţelepciunea, binarul, opoziţia pozitiv şi negativ, opoziţia sus şi jos.
Forţele conţinute în Coroană încep să se divizeze, încep să se opună
unele altora. Iată de ce toţi cei care nu înţeleg dualitatea, contrariile,
binele şi răul, nu pot înţelege înţelepciunea. Dar în realitate aceste for ţe
nu sunt complet divizate, ele rămân legate prin Coroană care le spune:
„Sunteţi masculin şi feminin, pozitiv şi negativ, deci uniţi-vă şi lucraţi în
lume”. Ele se unesc şi aceasta e Binah, Inteligenţa, care le armonizează.
Cum a ordonatCoroana, Binah reconciliază contrariile şi germenele
apare. Kether, Hohmah şi Binah sunt rădăcinile înfipte în solul lumii din
înalt. Veţi spune: „Dar rădăcinile unei plante sunt înfipte jos, în sol!” Da,
pentru o plantă, rădăcina reprezintă capul. Dar adevăratul cap este în
28.51. înalt. Omul e de asemenea un arbore ale cărui rădăcini sunt plantate
în înalt, în Cer. Ca şi cele trei sefire Kether, Hohmah şi Binah, adevăratul
nostru cap este afundat în solul lumii divine. Acum, pentru ca planta s ă
apară deasupra solului, trebuie să intervină cea de-a patra sefiră,
Hessed: Mila. Hessed reprezintă trunchiul arborelui, această forţă care
încearcă să reziste orice s-ar întâmpla. Cea de-a cincea sefir ă Gebourah:
Forţa, corespunde ramurilor care încep să se întindă în toate părţile.
 Când un om, o societate, un popor, devin puternici ei reuşesc să se
răspândească peste tot. Cea de-a şasea sefiră, Tiphereth: Frumuseţea,
sunt frunzele care nu numai că dau un aspect arborelui dar îi permit s ă
respire şi să se hrănească cu lumină. După frunze, apar mugurii (bobocii):
e cea de-a şaptea sefiră, Nestah: Victoria. Dacă a ajuns până la stadiul
mugurilor, aceasta înseamnă că arborele a fost capabil să învingă toate
dificultăţile, şi va da fructe. Acum se face o mare lucrare în muguri care
vor da naştere florilor. E cea de-a opta sefiră, Hod: Gloria, preamărirea.
Arborele se acoperă cu flori, el oferă parfumuri, ca nişte esen ţe, pentru a
celebra gloria Eternului. În fine, în floare se formează fructul pe care
soarele îl coace şi îi dă culoare. E formarea copilului, cea de-a noua
sefiră, Iesod: Baza, iar fructul va fi punctul de plecare a unei alte vie ţi, a
unui nou arbore.
29.52. Şi pentru că fructul produs de sămânţă conţine el însuşi seminţe, el
este Malhouth, cea de-a zecea sefiră. De la 1 cât era, sămânţa a devenit
10, adică simbolic, multitudinea. Fiecare grăunţă sau sămânţă produsă de
fruct reprezintă Malhouth, Împărăţia lui Dumnezeu. Cum să recunoaştem
că e chiar Împărăţia lui Dumnezeu? Plantaţi grăunţa şi toate celelalte
atribute vor apărea. Deci, Malhouth şi Kether se reîntâlnesc, începutul şi
sfârşitul lucrurilor e identic. Iată de ce Iisus spunea că Împărăţia lui
Dumnezeu (Malhouth) poate fi comparată cu o sămânţă de muştar. Acum,
poate vă gândiţi: „Toate acestea sunt foarte bune, dar cum putem să le
aplicăm în viaţa noastră interioară?” Puteţi face multe lucruri. Sămânţa
de muştar poate fi interpretată ca un gând sau un sentiment. Ce este un
gând, un sentiment? Un grăunte, în aparenţă minuscul. Atunci, plantaţi-l,
şi dacă e pur, dezinteresat, intens, şi dacă îi creaţi condiţii bune, el va fi
punctul de plecare pentru edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. „P ăsările
cerului vor veni să se adăpostească în ramurile lui”, spunea Iisus.
Păsările, aceştia sunt îngerii: ei vin să- l viziteze pe omul care a
îmbrăţişat viaţa spirituală, ei găsesc un adăpost în el, ei se instalează
definitiv şi îl umplu de lumina şi de graţia lor. E spus că Dumnezeu a
creat omul după chipul şi asemănarea Sa. Ce înseamnă aceasta? O veţi
înţelege atunci când veţi fi meditat mult timp asupra imaginii
30.53. seminţei şi al arborelui. Toată problema asemănării este conţinută în
sămânţa arborelui. Cap. 10 - Familia cosmică şi misterul Sfintei Treimi Nu
există nimic în lumea vizibilă care să nu fie o reflectare, o reprezentare a
lumii invizibile. Să luăm exemplul familiei, schematic: tatăl, mama, fiul,
fiica: e o realitate pe pământ. Ei bine, trebuie să înţelegem că la un nivel
mai elevat familia există de asemenea, sub formă de principii cosmice
care lucrează în univers. Şi aceste principii cosmice sunt reprezentate
prin numele sacru al lui Dumnezeu, Iod, He, Vav, He pe care tradiţia
kabalistică îl numeşte de asemenea Tetragrama (de la grecescul „tetra”:
patru, şi „gramma”: literă). Cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu
corespund celor patru principii care acţionează în univers şi care
acţionează de asemenea în om, pentru că omul a fost creat după
imaginea universului. Iod, e principiul masculin creator, forţa
primordială, care e la originea tuturor mişcărilor: spiritul, Tat ăl. He
reprezintă principiul feminin care absoarbe, conserv ă, protejează şi
permite principiului creator să lucreze în ea: sufletul, Mama. Vav
reprezintă Fiul care se naşte din unirea Tatălui şi a Mamei. El e primul
 copil a acestei uniri şi se manifestă de asemenea ca principiu activ, dar
la un alt nivel. Fiul e intelectul, care merge după linia lui Iod, şi de altfel
grafic, Vav este o prelungire a lui Iod.
31.54. Al doilea He reprezintă Fiica. Fiica e repetiţia Mamei, e inima. Cele
patru litere ale numelui lui Dumnezeu reprezintă deci Tatăl: spiritul,
Mama: sufletul, Fiul: intelectul, şi Fiica: inima. În Arborele Vieţii, aceste
patru principii corespund primelor sefire: Kether este Tatăl, Hohmah
este Fiul, Binah este Fiica. „Şi Mama?” veţi întreba voi. Mama
corespunde sefirei Daath (a se vedea Cap. 2). Ea este Mama Divină pe
care kabaliştii au menţionat-o sub numele de Shekinah. Shekinaheste
soţia lui Dumnezeu... Da, Dumnezeu are o soţie, să mă ierte creştinii şi să
nu fie ofensaţi! Şi eu sunt creştin, dar acesta nu e un motiv pentru a nu
reflecta şi a nu încerca să înţeleg realitatea lucrurilor. Inten ţia mea - şi
cea a kabaliştilor - nu este de a da o soţie lui Dumnezeu în sensul în
care pe pământun bărbat se căsătoreşte cu o femeie. Dar în măsura în
care familia este o realitate jos, ea este de asemenea o realitate şi sus;
numai că această realitate se manifestă diferit: e vorba de o analogie şi
nu de o identitate. În Tabla de Smarald, Hermes Trismegistul spune: „Tot
ceea ce e jos este „ca şi” ceea ce este sus, şi tot ceea ce este sus este
„ca şi” ceea ce este jos”. E vorba de o analogie, de o asemănare.
Creştinii repetă: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fără să se mire că, în această
Trinitate, nici un principiu feminin nu e menţionat. Totuşi, nu putem să nu
ne punem această problemă. Când auzim enumerarea: Tată, Fiu... care
sunt termeni care evocă familia, cum să nu fim surprinşi când
32.55. al treilea membru al acestei familii este Spiritul Sfânt? Şi ce e o
familie în care lipseşte mama? În această familie ea e absentă: a fost ea
înlocuită de Sfântul Spirit, şi de ce? Ar trebui să-i întrebăm pe P ărin ţii
Bisericii de ce au judecat că e bine să facă din Dumnezeu un celibatar
îndârjit! Cele trei entităţi ale acestei Trinităţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul
Spiritsunt masculineşi e anormal să nu fie nici un loc pentru principiul
feminin. Pentru că, înţelegeţi-mă bine, e vorba de principii. Da, din cauză
că au eliminat atât de mult Mama Divină ca principiu cosmic, teologii
creştini au dat apoi un astfel de loc Mariei, deşi ar trebui poate văzut în
Fecioarele negre care se găsesc în anumite biserici, o urm ă a acestei
Mame cosmice. Ei i-au dat un prea mare loc, atribuindu-i virtu ţi şi puteri
pe care o femeie nu le-ar putea avea. A fost declarată „Imaculata
Concepţie”, adică „concepută fără păcat”, deci ferită de păcatul original,
şi chiar că l-a „conceput pe Iisus prin intermediul Sfântului Duh”. Eu nu
sunt contra; dacă acestea fac bine unora, să aibă o asemenea imagine
despre mama lui Iisus, să continue! Numai că sunt obligat să constat că
acestea contrazic toate legile naturii stabilite de Inteligen ţa cosmic ă.
Oricare ar fi grandoarea, elevarea şi caracterul unui om, din punct de
vedere fizic, el nu poate fi conceput de Spiritul Sfânt. Cum se poate
confunda Maria cu Mama Divină? O stimez pe Maria, o apreciez, nu
vreau să o micşorez, dar oricât de sfântă ar fi, nu putem face din ea
Mama Divină!
33.56. Creştinii nu au înţeles nimic din imensitatea acestui principiu
cosmic, care e partea feminină a principiului creator. Fiinţa pe care o
numim Dumnezeu şi pe care creştinismul o prezintă ca o putere
masculină este în realitate masculin şi feminin. Pentru a putea fi vorba
 de creaţie, manifestare, trebuie să fi avut loc o polarizare, adică prezen ţa
unui principiu masculin şi a unui principiu feminin. Pentru a se
manifesta, Dumnezeu trebuie să fie deodată masculin şi feminin. Aceste
lucruri se învaţă de asemenea în Iniţierile orfice: Dumnezeu este mascul
şi femelă. De ce Părinţii Bisericii au suprimat-o pe Mama Divină? Erau
atât de puritani încât ideea unei soţii a lui Dumnezeu îi ofensa?
Adevăratul motiv este fără îndoială faptul că l-au identificat absolut pe
Iisus cu Crist, pe punctul de a pretinde că El e chiar fiul unic a lui
Dumnezeu, coborât pentru a se încarna pe pământ, şi trebuia evident să
i se dea o mamă care să nu aibă aproape nimic omenesc. Ei au
identificat Maria cu Mama Divină, cum l-au identificat pe Iisus cu Crist.
Dar este acesta adevărul? Maria a fost o femeie, ea nu e Mama Divin ă
care a format toate lumile. Maria nu este Mama lui Dumnezeu, ea a fost
mama lui Iisus, şi Iisus nu este un principiu cosmic, Iisus a fost un om,
unul dintre cei mai mari printre fiii lui Dumnezeu care au coborât pe
pământ, dar era un om, şi Crist este principiul cosmic care a venit să
locuiască în el. De ce să confundăm totul? Şi Maria era, bineînţeles, o
femeie excepţională, pentru că Cerul a
34.57. ales-o pentru a fi mama unei anumite fiinţe, dar nu putem să-i d ăm
locul Mamei Divine. Cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu Iod He
Vav He reprezintă deci cele patru principii care sunt la baza crea ţiei:
Tatăl Ceresc şi Mama Divină care se prelungesc în Fiu şi Fiică. În
Arborele sefirotic aceştia sunt: Kether: Tatăl, Daath: Mama, Hohmah:
Fiul, Cuvântul, şi Binah: Fiica, Natura. Veţi spune: „Dar atunci, trebuie să
respingem Trinitatea Tată - Fiu - Sfântul Duh?” Nu, dar trebuie să
înţelegeţi cui corespund aceste trei principii. Creştinismul defineşte
Sfânta Treime ca misterul unui singur Dumnezeu în trei persoane. Nu,
Sfânta Treime nu e un mister, sau mai degrabă nu e un mister decât în
măsura în care oamenii nu au ştiut să se servească de legea analogiei.
Pentru a înţelege, trebuie să facem apel la soare. Soarele este aceast ă
formidabilă putere creatoare de viaţă care se manifestă prin lumin ă şi
prin căldură. Cel care este capabil să aprofundeze aceste manifest ări va
descoperi relaţiile care există între viaţa, lumina şi căldura soarelui şi
Sfânta Treime: Tată - Fiu - Sfânt Duh. La toate nivelele creaţiei, de la
planul fizic la planul divin, regăsim aceste trei principii: via ţa, lumina,
căldura. În planul spiritual, viaţa se manifestă ca înţelepciune (lumin ă) şi
ca dragoste (căldură), şi acestea sunt cele trei principii: viaţă,
înţelepciune şi dragoste pe care le regăsim în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, care sunt
35.58. nedespărţite unele de altele cum sunt nedespărţite viaţa, lumina şi
căldura soarelui. Vedeţi, misterul unui singur Dumnezeu în trei persoane
nu e atât de dificil de elucidat. Ceea ce rămâne misterios e numai
imensitatea, splendoarea acestei esenţe primordiale de unde au izvorât
toate existenţele, asupra ei nu vom reuşi niciodată să medităm suficient.
În Arborele sefirotic, Sfânta Treime este deci reprezentat ă de cele trei
sefire Kether, Hohmah şi Binah. Când pronunţăm cuvântul „Dumnezeu”,
trebuie să ştim că în realitate atingem primele trei sefire. „Dar atunci,
veţi spune, care sunt legăturile lor cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Le
putem pune în corespondenţă?” Da, dar cu condiţia de a şti să mânuim
corespondenţele inteligent, cu delicateţe. Kether, coroana, reprezint ă
 Tatăl, Izvorul vieţii; aceasta e clar, această corespondenţă nu reprezint ă
nici o dificultate. Hohmah, Înţelepciunea, cea de-a doua sefir ă, născut ă
din Tatăl, poate fi considerată ca Fiul, Cuvântul rostit de Tat ă, lumina pe
care El a proiectat-o din Sine Însuşi pentru a crea. Binah, cea de-a treia
sefiră, corespunde Sfântului Duh care e deci considerat ca o putere
feminină. Mulţi se vor indigna: „Cum? Sfântul Duh e o femeie?” Eu n-am
vorbitde o femeie ci de o putere feminină, de un principiu feminin. Şi
apoi, de ce să fiţi şocaţi? Aţi fost şocaţi când aţi văzut reprezentat
Sfântul Duh sub forma unei porumbiţe? Ori, ce este o porumbi ţă altceva
decât o
36.59. pasăre de genul feminin. Şi Sfântul Duh, pe care Noul Testament îl
numeşte Paraclet, adică în greacă, cel ce ajută, protejează, care
consolează, e o expresie a dragostei, a căldurii. Deci, trebuie să mergem
mai departe în înţelegerea sa! Acum, cum v-am mai explicat (a se vedea
tomul 10 din Opere Complete, Cap. 4: „Cum să regăsim Sfânta Treime în
soare” şi Cap. 15: „Soarele este după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”) aceste corespondenţe nu au nimic absolut şi putem de
asemenea considera că Fiul reprezintă dragostea, pentru că El e cel ce
se oferă etern să se sacrifice pentru salvarea lumii; şi că Sfântul Duh
poate reprezenta înţelepciunea, pentru că el a coborât peste apostoli
sub forma limbilor de foc şi le-a dat facultatea de a profeţi şi de a vorbi
în limbi. Şi tot de acest Sfânt Duh vorbea Iisus când spunea discipolilor
săi, în momentul despărţirii: „Am multe să vă mai spun, dar nu puteţi să le
duceţi acum. Când Mângâietorul va fi venit, Spiritul adevărului, vă va
conduce în adevăr”. Singurul punct sigur este că Kether reprezint ă Tat ăl,
viaţa, cu cele două manifestări: căldura şi lumina, care se pot transforma
una în alta, cum este de asemenea şi în planul fizic. Dacă veţi accepta
să duceţi mai departe efortul vostru şi să veniţi cu mine încă mai departe
în înţelegerea acestor lucruri, voi adăuga: după tradiţia kabbalei,
Hohmah, Înţelepciunea, este un principiu feminin, interpretat ca soţia lui
Dumnezeu, Shekinah, şi ea reprezintă deci Mama. „Atunci, veţi spune,
unde e Fiul acum?” Fiul e unit
37. 60. cu Mama, ei sunt inseparabili unul de altul. Cum să vorbim de o
mamă fără să ne gândim la fiul său, şi cum să vorbim de un fiu fără să ne
gândim la mama sa? Găsim o reprezentare a acestei idei în tablourile
Fecioarei cu Pruncul. Câţi pictori au reprezentat-o pe Maria ţinându-l pe
Iisus în braţele sale sau pe genunchi! Copilul este în centru, şi după
maniera în care priviţi tabloul, puteţi să nu-l vedeţi decât pe el sau să
sesizaţi ansamblul: copilul şi mama. Dar chiar dacă nu privi ţi decât
copilul, mama sa e acolo. Când adoptăm aceste corespondenţe: Kether
Tatăl, Hohmah Mama şi Fiul, o găsim pe Fiică în Binah, şi toată familia e
reconstituită. Veţi spune că nu mai înţelegeţi nimic... Din contră, nimic nu
e mai clar nici mai precis, şi aceasta e Kabbala vie. Numai că, nu putem
pătrunde în acest domeniu decât cu o gândire liberă, degajat ă. Numai cu
această condiţie vom găsi tot timpul noi bogăţii de descoperit sau de
aprofundat. Este foarte important să înţelegem sensul Trinit ăţii, acel pe
care Kabbala îl explică în faţa ochilor noştri. Dar şi mai important este
de a învăţa să comunicăm zilnic cu această Trinitate prin intermediul
luminii şi căldurii soarelui. E o lege care nu voi înceta niciodată să o
repet, pentru că ea este o lege de bază a vieţii spirituale: tot ceea ce
 există jos în lumea noastră fizică este imaginea a ce există sus în lumea
divină. Sfânta Treime nu este nici în lumina, nici în căldura, nici în via ţa
soarelui, ea este deasupra acestora; dar prin intermediul acestei lumini,
acestei călduri, şi acestei vieţi, noi vom putea să ne
38.61. apropiem de Ea, să intrăm în comuniune cu Ea şi să o facem să ne
penetreze pentru a putea primi toate binecuvântările Ei. Cap. 11 - Corpul
lui Adam Kadmon Arborele Vieţii este universul pe care Dumnezeu îl
locuieşte şi îl impregnează cu existenţa sa; el reprezintă viaţa divină
care circulă prin toată creaţia. Şi fiinţa umană, care a fost creată după
chipul lui Dumnezeu, este deci de asemenea o imagine a universului.
Desigur, când observăm manifestările majorităţii oamenilor, putem spune
că omul nu e mare lucru. Da, omul nu e aproape nimic, dar el e de
asemenea universul întreg, el e Dumnezeu. Inteligenţa noastră, care nu
poate concepe decât lumea în trei dimensiuni, este incapabilă să
observe omul sub toate aspectele. Ceea ce vedem, atingem şi auzim
despre el nu reprezintă decât un aspect foarte limitat. Omul veritabil, nu
îl cunoaştem, nu cunoaştem despre el decât învelişurile. Ca şi
scafandrul îmbrăcat în costum sau eschimosul învelit în multe piei, omul
e acoperit de multe piei, şi numai pe ele le cunoaştem, mai mult sau mai
puţin. Dacă am putea, pentru a spune aşa, să retragem aceste piei unele
după altele, am descoperi un punct minuscul, un atom de lumină. Dar în
acelaşi timp înţelegem că omul e imens de mare şi că îmbrăţişează
universul întreg. Aceste două afirmaţii sunt adevărate în acelaşi timp, şi
acest adevăr e simbolizat prin cercul cu
39.62. un punct în centru, semnul soarelui: punctul infinit de mic, fără
dimensiune, şi cercul infinit de mare, care strânge şi unifică totul. De noi
depinde acum să căutăm acest om, cel adevărat, cel care e în noi, cel
care e după chipul lui Dumnezeu. Când Kabbala vorbeşte de creaţia
omului, nu e vorba de fiinţele umane care suntem, ci de Adam Kadmon,
nume care semnifică omul (Adam) primordial (Kadmon). Adam Kadmon
este omul cosmic al cărui corp e format din constelaţii şi din lumi.
Acesta e corpul lui Adam Kadmon, prima fiinţă creată de Dumnezeu. Şi
Dumnezeu este deasupra întregului univers creat, El este deasupra
sefirei Kether. Acest Adam începe în Kether. Kether e capul lui Adam
Kadmon. Hohmah este ochiul lui drept şi partea dreaptă a feţei sale.
Binah este ochiul stâng şi partea stângă a feţei sale. Hessed este braţul
drept, Gebourah braţul stâng, Tiphereth inima şi plexul solar, Netsah
coapsa dreaptă, Hod coapsa stângă, Iesod sexul şi Malhouth picioarele.
Adam Kadmon este arhetipul, iarnoi suntem o celulă, o reflexie a lui.
Putem stabili asemănări între Adam Kadmon şi entitatea pe care
creştinii o numesc Crist, pentru a vă arăta relaţiile care există între ei,
dar mă tem că o să vă tulbur. Tot ceea ce putem spune despre subiectul
om este aproximativ ca ceea ce putem spune despre subiectul
Dumnezeu. De aceea suntem obligaţi să ne servim de imagini, de
simboluri, de analogii. Studiind Arborele
40.63. sefirotic, care e o reflexie a universului, vom cunoaşte adevăratele
dimensiuni ale omului. Şi invers, putem avea o idee despre univers ştiind
că omul a fost creat după imaginea sa. Aceasta înseamnă că studiind
omul, natura sa, funcţiile sale, ajungem să cunoaştem universul. Pentru
că totul se reflectă în om. Pentru a găsi soluţia problemelor filozofice
 cele mai abstracte, e suficient să observ ăm omul. Omul e o cheie şi este
construitdupă forma unei chei . De ce vechii egipteni reprezentau pe
hierofanţii lor cu acest simbol în mână? Cheia e un rezumat al omului, şi
cu această cheie Iniţiatul poate deschide cele 50 de porţi ale lui Binah,
Mama cosmică, materia primordială. Cel ce posedă cheia reuşeşte să
deschidă cele 50 de porţi, adică să cunoască toate proprietăţile
numerelorşi entităţilor, ca şi toate relaţiile care se pot stabili între ele. El
urcă şi coboară pe scara cosmică şi toată bogăţia universului creat de
Dumnezeu este la dispoziţia sa, din moment ce a descoperit în el cheia
pentru a descoperi toate porţile. Oricare ar fi gradul său de evolu ţie,
fiinţa umană, creată după chipul lui Dumnezeu, e locuită de un suflet
superior care atinge Cerul şi care e o emanaţie a lui Dumnezeu Însuşi.
De aceea existenţa voastră nu va avea sens decât atunci când veţi intra
în contactcu acest suflet nemuritor care e lumină, armonie şi putere.
Prin intermediul acestui suflet puteţi comunica cu Creatorul şi în acelaşi
timp cu universul pe care El l-a creat, pentru că sufletul este el însuşi o
chintesenţă a acestui univers. Şi dacă vă gândiţi la el, dacă veţi recurge
mai des la el,
41.64. veţi începe să înţelegeţi cine este Eu-l vostru veritabil. Atunci,
conştiinţa voastră se va trezi, vibraţiile sale vor deveni mai intense, până
în ziua în care se va contopi în conştiinţa acestui Suflet sublim, şi veţi
una cu Dumnezeu. Omul îşi are originea în Dumnezeu, şi Dumnezeu este
Cel care lucră prin intermediul lui. Într-o zi omul se va întoarce la
Dumnezeu, el va dispărea topindu-şi entitatea individuală în Dumnezeu.
Desigur, această idee nu va place unora, care văd în aceasta un
atentatal libertăţii lor individuale. Dar fie că o vor sau nu, este aceasta
realitatea. Deci, cât de des puteţi, în loc să pierdeţi timpul cu inutilit ăţi,
cu repetarea necazurilor, păsurilor voastre şi aşa mai departe, gândiţi-vă
la acest suflet care sunteţi, dar care nu se suprapune exact cu voi înşivă
pentru că nu ştiţi cum să vă uniţi cu el. Repetând des acest exerciţiu, veţi
simţi încetîncet pacea şi bucuria - mai ales bucuria - învăluindu-vă. De la
pietre şi plante până la Arhangheli şi până Dumnezeu, tot ceea ce exist ă
în univers există de asemenea şi în om. În corpul nostru fizic chiar, toate
elementele creaţiei sunt prezente. Nimic nu lipseşte, de aceea putem
progresa până la infinit fără să ne oprim niciodată. Dar pentru aceasta
trebuie să lucrăm asupra materiei noastre, făcând-o mai suplă,
transparentă şi să o facem să vibreze până ea va putea exprima lumea
divină. Astfel ne vom putea manifesta într-o zi în plenitudine, aşa cum
suntem în înalt.
42.65. Dar pentru a ne ghida în viaţa noastră spirituală şi pentru a ne
orienta pe ce drum să mergem, avem nevoie de o metodă. Pentru mine,
v-am spus, această metodă este lucrul cu Arborele sefirotic. De aceea
insist în fiecare zi să învăţaţi să aprofundaţi toate aspectele lui. Cu
Malhouth, concretizaţi lucrurile. Cu Iesod, vă putificaţi. Cu Hod, le
înţelegeţi şi le explicaţi. Cu Nestah, le daţi graţia. Cu Tiphereth, le
iluminaţi. Cu Gebourah, luptaţi pentru a le apăra. Cu Hessed, le
subordonaţi ordinului divin. Cu Binah, le daţi stabilitate. Cu Hohmah, le
faceţi să intre în armonia universală. În fine, cu Kether, puneţi pe ele
sigiliul eternităţii. Învăţaţi să meditaţi asupra celor zece sefiroturi având
în conştiinţă că Arborele Vieţii e în voi, şi că singura activitate care
 merită făcută este de a-l face să crească, să înflorească şi să dea fructe.
Câţi ani, câte reîncarnări trebuie să aibă fiecare dintre voi, pentru a
deveni fiecare dintre voi cu adevăratArborele Vieţii... aceasta nu trebuie
să vă preocupe. De mii de ori va trebui să veniţi, poate, până când aceste
zece sefire care sunt înscrise în voi vor începe să vibreze şi până când
fiinţa voastră interioară va fi luminată de toate luminile Arborelui Vieţii.
43.66. Cap. 12 - Malhouth, Iesod, Hod, Tiphereth: Arhanghelii şi Anotimpurile
Trecerea de la un anotimp la altul în cursul anului se produce, o şti ţi,
atunci când soarele trece prin cele patru puncte cardinale numite
solstiţii şi echinocţii. Acestea sunt ca nişte noduri de forţe cosmice, şi în
acele perioade, noi energii se revarsă pe pământ. Dar, reînnoirea acestor
forţe nu se face automat, din cauză că se repetă regulat în fiecare an.
Nu, toate aceste schimbări se produc prin munca entităţilorcare au
sarcina de a se ocupa de pietre, plante, animale şi oameni. Cele patru
anotimpuri sunt plasate sub influenţa a patru arhangheli: Raphael
prezidează primăvara, Ouriel vara, Mikhael toamna, Gabriel iarna. Dup ă
tradiţie, Raphael, Ouriel, Mikhael şi Gabriel sunt printre cei „Şapte îngeri
care se ţin în faţa gloriei lui Dumnezeu”. Când se apropie echinocţiul de
primăvară, toate spiritele şi forţele naturii lucrează sub conducerea lui
Raphael pentru a reanima viaţa peste tot în univers. În regnul vegetal
acţiunea lor e mai spectaculoasă, dar ea atinge de asemenea şi
mineralele, animalele şi oamenii. Această reînnoire a vieţii în natură e
sinonimă cu regenerarea omului, adică cu vindecarea. Singura menţiune
care e făcută despre Raphael în Scripturi se găseşte în Cartea lui Tobie.
E o aventură extraordinară! Într-o zi, bătrânul Tobit, care a orbit,
primeşte vizita unui tânăr care se prezintă sub numele de Azaris, fiul
unuia din părinţii săi, şi îi propune să îl