Demnitatea şi responsabilitatea familiei preotului în viaţa Bisericii

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor la
Cercul Pastoral dedicat familiei preotului, organizat de Protopopiatul III Capitală la Palatul Patriarhiei, joi,
24 februarie 2011:

În Patriarhia Română anul 2011 este dedicat familiei creştine prin proclamarea de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române ca An omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, având în vedere că atât
Taina Sfântului Botez cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

Cunoaşterea situaţiei reale a familiei creştine din zilele noastre, pe de-o parte, şi înţelegerea mai
profundă a vocaţiei sale spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorităţi ale lucrării misionare a Bisericii
în societate.

Reliefând importanţa familiei creştine ca fiind baza comunităţii eclesiale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte
în Epistola către Efeseni despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii. Astfel, comparând cele
două realităţi ale existenţei umane în Hristos Domnul, Apostolul neamurilor spune: „Taina aceasta” - a
unirii bărbatului cu femeia într-un trup, după porunca lui Dumnezeu - „mare este; iar eu zic în Hristos şi
în Biserică” (Efeseni 5, 32). În acest sens trebuie înţeleasă şi cultivată legătura sfântă care există între
taina familiei şi viaţa Bisericii, ca trăire în comuniune. De aceea, familia a fost numită, pe drept cuvânt,
Biserica de acasă - Ecclesia domestica - (Cf. Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19).

Faptul că Dumnezeu Fiul, născut din veci de către Tatăl ceresc, S-a născut, prin lucrarea Duhului Sfânt, „la
plinirea vremii” ca om din femeie, având numele de Iisus, fiul Mariei, şi a crescut într-o familie
tradiţională, ne arată de ce termenii de bază din Biserică precum: părinte spiritual, mamă sau maică
spirituală, frate şi soră spirituală, fiu şi fiică spirituală sunt preluaţi din vocabularul prin care desemnăm
membrii familiei conjugale. Prin urmare, fără taina familiei nu poate fi înţeleasă nici taina Bisericii ca
familie duhovnicească a iubirii frăţeşti în Hristos, Fiul Tatălui ceresc, în Care primim înfierea prin lucrarea
Sfântului Duh din Sfânta Taină a Botezului.

Familia este cununa creaţiei, dar şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii
părinteşti a lui Dumnezeu. Slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om şi Dumnezeu în societatea
secularizată, familia conjugală se află astăzi într-o profundă criză spirituală, în stare confuză şi fără
orizont, fiind limitată la biologic şi terestru. Dificultăţile cu care se confruntă familia în societatea
contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, şomaj,
nesiguranţa zilei de mâine), ci şi morală (avort, divorţ, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de
fiinţe umane) şi spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).

În faţa acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenţie deosebită familiei creştine, apărând
valoarea acesteia ca viaţă binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice.

Astfel, în plan practic, este absolut necesară o lucrare pastoral-misionară a Bisericii mai intensă şi mai
vastă, susţinută în mod deosebit de preoţii de mir, îndrumători spirituali ai familiilor creştine din
parohiile încredinţate lor spre păstorire.
În Biserica Ortodoxă, familia preotului este un sprijin deosebit pentru preot în activitatea sa pastorală,
atât prin faptul că ea poate deveni un model de viaţă creştină, cât şi prin implicarea directă a unor
membri ai familiei în activităţile pastorale ale parohiei, pe plan: misionar, filantropic sau administrativ.
Într-o parohie, familia preotului trebuie să fie acel „puţin aluat, care dospeşte toată frământătura”
(Galateni 5, 9).

Absenţa totală sau inactivitatea familiei preotului pe plan pastoral misionar este o contra mărturie, care
diminuează eficienţa activităţii preotului în parohie şi umbreşte imaginea lui ca păstor de suflete sau
părinte duhovnicesc al comunităţii spirituale pe care o conduce pe calea mântuirii.

Pe de altă parte, ne bucurăm și exprimăm recunoștința noastră pentru lucrarea misionară a preoteselor
care lucrează, cu multă pasiune şi bucurie, ca profesoare de religie, educatoare, medici sau în alte
domenii de activitate, aducând o contribuţie la apărarea, păstrarea şi cultivarea demnităţii familiei
creştine astăzi.

Expresia românească sau apelativul de „doamna preoteasă” are o încărcătură spirituală deosebită şi
reflectă grija sau preocuparea soţiei preotului privind activitatea acestuia în parohie. Acest termen s-a
impus datorită faptului că, deşi lucrează în mod discret, totuşi soţia preotului ajută foarte mult în
pastoraţie. Iar când familia preotului nu-l ajută pe acesta, ci îl descurajează, se adevereşte cuvântul
Mântuitorului: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Între sfaturile pe care Sfântul Apostol Pavel le dă ucenicului său Timotei, este şi acela ca slujitorul
Domnului „să fie bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), „bun chivernisitor al casei lui, având copii
ascultători, cu toată bunăcuviinţa” (I Timotei 3, 4), căci „dacă nu ştie să şi rânduiască a sa casă, cum va
purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5). Iar „soţiile lor (ale slujitorilor Bisericii – n.n.) să fie
şi ele cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate” (I Timotei 3, 11 12).

În ce priveşte vestimentaţia şi condiţiile de viaţă, acestea trebuie să fie în aşa fel încât familia preotului să
nu fie invidiată pentru lux, dar nici compătimită pentru neglijenţă.

O pastoraţie credibilă şi bine organizată în parohie trebuie să înceapă cu buna organizare a casei
preotului, din punct de vedere spiritual şi administrativ, ca model duhovnicesc şi factor de cultură şi
civilizaţie. În acest sens, unii credincioşi judecă mai mult greşelile familiei preotului decât pe cele ale
propriilor lor familii.

Prin urmare, este necesară întărirea instituţiei familiei preotului ortodox precum şi diminuarea cazurilor
care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, prin respectarea cu stricteţe a
prevederilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu au rolul de-a pedepsi, ci de-a
responsabiliza, consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii sale familii în
comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial de lumină
şi speranţă pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

Reflectând la situaţia actuală de criză a familiei în general, considerăm că trebuie să valorificăm resursele
de îndreptare şi ieşire din criză, pentru a trăi cu speranţă.
Trebuie să vedem că fericirea este darul lui Dumnezeu, iar criza familiei de azi poate fi depăşită cu
ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Creatorul Care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi
pământul!” (Facere 1, 28). În ciuda multor păcate şi primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuşi
familia a fost instituţia cea mai stabilă în istorie. În plus, binecuvântarea familiei de către Domnul nostru
Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, prin mijlocirea Maicii Domnului -
icoana Bisericii rugătoare, constituie pentru noi astăzi o puternică bază a speranţei creştine.

Hristos Cel ce a schimbat apa în vin poate schimba criza într-o speranţă nouă, poate aduce bucurie acolo
unde ameninţă lipsurile şi tristeţea.

Trebuie să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, să-I spunem Lui ce lipseşte cu adevărat familiei astăzi şi
să spunem familiei creştine în criză să ceară ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului în organizarea însăşi
a vieţii familiei conjugale. Minunea din Cana Galileii ne descoperă că fericirea este mai întâi de toate dar
al lui Dumnezeu sau binecuvântare de la El, care aduce armonie şi bucurie în familie şi în societate, nu un
„drept” al omului ce trebuie cucerit în spirit individualist şi egoist, producând multă nefericire altora prin
lăcomie sau umilire. În acest sens, trebuie să organizăm ajutorarea familiilor aflate în nevoi şi să le
încurajăm.

În concluzie, îndemnul nostru părintesc este acesta: să cultivăm mai mult legătura sfântă care există între
viaţa familiei creştine şi viaţa Bisericii, între educaţia copiilor şi demnitatea persoanei umane, creată
după chipul Persoanelor divine. Să nu reducem familia doar la aspectele ei pământeşti: biologic, juridic,
psihologic, sociologic sau economic, pentru că ea este mai mult decât toate acestea laolaltă şi le
transcede. Şi anume, familia are vocaţia de a fi conlucrare a omului cu Dumnezeu în lume, pentru a
dobândi viaţa veşnică, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria Bisericii şi binele umanităţii.