Basmul lui Arghir - Mihai Eminescu

Frunză verde fag,

Dorule sărac,

Lăutar pribeag

Vin', de-mi zi cu drag.

Vin', de-mi zi să-nsir

Tot din fir in fir,

Basmul lui

Arghir,

Cel cu păr de fir,

Singur să mă mir.

Fost-a când o fost,

Că de n-ar fi fost

Nu-i s-ar şti de rost.

Fost-a împărat

Mândru luminat

Ce avea cetate

De-nalte palate,

Cu rumuri de fier

Ce lovea în cer

Şi-n mijloc stătea

Şi mi se-nălţa

Mândră mânăstire

Loc de pomenire,
Mânăstire-naltă

Cum n-a mai fost altă.

Şi asupra ei

Mări, că-mi vedeai

Ca în loc de cruce

Soarele străluce.

Ş -avea-mpărăteasă

Tânară, frumoasă

Ca floarea de nalbă

Ca lacrima albă,

Pe fruntea senină

C-o stea de lumină.

Şi-avea trei feciori

Ca şi trei bujori

Vara-nfloritori.

Frunzuliţă tei

Da din ei tustrei,

Cine-mi era cine

Cu ochi de lumine,

Cu statura-naltă

Ca dalia-nvoaltă,

Gingaş de mijloc

Şi cu viers de foc?

Îmi era
Arghir

Cel de trandafir

Cu părul de fir

Şi-mpăratu-avea

Lângă curtea sa:

O mândră grădină,

De miroase plină

Şi roiuri de-albine,

Prin florile dalbe

De naramze albe

Gradină de flori

De pomi roditori

Şi de sărbători.

Dar de te duceai

De nu te pierdeai

Prin umbre răcori

Prin cărări de flori,

Iată, mări, iată

Că-mi dădeai deodată

D-un pom de gradină

Cu flori de lumină

Ce-nflorea în zori

Pe la cântători

Iar la zi n-amiază
Scutura de raze

Înflorita-i leasă,

Iar la miez de noapte

Rodea mere coapte,

Mere de-aur mari

Cu sâmburii tari

De mărgăritari.