BOALA ŞI CONSECINŢELE EI:

LEZIUNI,
DIZABILITAŢI,HANDICAP
COMPORTAMENT DEVIANT
Consecinţele bolii şi impactul ei asupra comportamentului
bolnavului

BOGDAN
CRISTINA
SERIAI,GRUPA4
MGII

1
 Fiinţa umană interacţionează cu agenţi externi fizici(inclusiv accidentele auto),chimici,biologici si
psihologici(psihoindividuali si psihosociali), dar şi cu agenţi interni (boli ideopatice, tumorale, unele psihoze,
etc.) . Astfel, apar premisele bolii, ca stare de rupere a echilibrului în care organismul se afla cu mediul său de
viaţa, natural/artificial şi social.
Termenul de boala are astăzi o conotaţie mai largă, cu referire la leziuni, dizabilitaţi,
sindroame,comportamente deviante.
Se pare că ideea de boală a precedat pe cea de sănatate .Aceasta din urmă s-a constituit după ce
individul , vindecat de boală şi-a regăsit senzaţiile şi capacitaţile pierdute temporar in timpul bolii. Noua
stare , de bine “redobândit “ , a fost recunoscută şi constientizată ca un atribut personal de mare preţ pe care
din acel moment , individul s-a hotarât să şi-l apere cu toate mijloacele (amplificate şi multiplicate odată cu
progresul societaţii umane).După cum afirma Athanasiu, sănatatea este privită de către patolog ca o stare de
integritate, de către clinician ca o lipsă de simptome iar de către bolnav ca o stare de bien-
etre(“valetudo”).Definitia actulală a sănataţii ,stabilită de OMS , este aceea de “ stare de bine psihic, somatic
şi social al individului”
Evoluţia cunostiinţelor despre sănatate şi cultivarea acesteia –legată strâns de succesele medicinei –a
fost influenţată de diferite credinţe religioase , ca şi de evoluţia ascendentă a stiinţelor sociale.
Conceptul de boală este abordat în diferite moduri , în funcţie de contextul apariţiei , momentul de
viaţă , trăsăturile de personalitate, mediul socio-cultural .
Boala reprezintă , în afara conţinutului său psihosomatic “în sine “, o situaţie existenţială diferită de
cea “normală”, traită de individ până la apariţia ei.Omul devenind bolnav, îşi pierde unul din atributele sale
fundamentale-starea de sănătate- care îi condiţionează o adaptare normală la exigenţele mediului, inclusiv cele
autoimpuse, şi este sinonim cu o stare de confort psihic si somatic.
Ca modele de boală s-au avansat trei variante:
 “Modelul medical-dezvoltat pornind de la lucrările lui Koch si Pasteur , cauza unei boli trebuie căutată
într-un factor specific, care poate fi de natură diferită(bacteriologică,virală , metabolică)Acest factor
patologic ar fi suficient pentru a explica procesul patogen.Este un model unicauzal,simplificator.
 “Modelul psihosocial” caută a explica boala , atât psihică cât şi somatică.Se pune accent pe aspectul
interpersonal, familial sau social(vorbim în special de bolile psihice),neacordandu-se suficientă
importanţă factorilor somatici care determină apaiţia tulburărilor.
 “Modelul biopsihosocial”, care face într-o oarecare măsura sinteza dialectica a celor două modele
precedente,dar, ţine cont de geneza multifactorială a tulburărilor.
Bolile generează ,indiferent de tipul lor, somatice sau psihice un disconfort , disfuncţie celor afectaţi sau
celor care vin în contact cu aceştia.Ea determină numeroase schimbări în destinul pacientului, din momentul
pătrunderii în viaţa sa.Acest lucru poate sa aibă un impact mai negativ sau nu în funcţie de reacţia şi
comportamentul celor din jur, în funcţie de afectarea drepturilor si obligaţilor pe care le are faţă de
societate.Rolul de bolnav implică scutirea de responsabilităţi, automat un oarecare grad de dependenţă de
ajutorul celor din jur în funcţie de gravitatea consecinţelor care rezultă ca urmare a bolii, obligativitatea
cooperării în vederea trătarii bolii.Gradul de acceptare a bolii depinde de atitudinea rationala a pacienului,unii
negând că ar suferi de vreo boala iar alţii jucând acest rol cu exagerare(cazul nevroticilor).Trecerea prin
etapele unei boli presupune , din partea pacientului apariţia unui anumit comportament şi emoţii, de cele ,mai
multe ori apariţia unui comportament deviant.De exemplu în cadrul bolilor cu evoluţie gravă , sunt generate
trăiri psihologice de deznădejde, depresie,furie, de pierdere a speranţei,până la stadiul de nevoie imperioasă a
atenţiei celor din jur, proces numit regresie afectiva.
Boala este însoţită ca prim simptom de durere,aceasta implantandu-i-se în conştiinţă în mod neaşteptat
şi brutal , provocandu-i o mare sufeinţă psihologică , pe langă “handicapul”pe care i l-a adus boala.Dacă
fiziologic sunetm egali, leziunile provocate de boală îi face pe cei implicaţi să reacţioneze diferit. Suferinţa
poate fi privită ca somatică sau mentală,poate avea grade diferite de intensitate, putând ajunge pană la o
durere intolerabilă.Durata şi frecvenţa se asociază des cu intensitatea durerii , cauzată de boală, percepţia
subiectivă individuală, având un rol important.Pe fondul durerii poate să apară un comportament deviant,
specific patologiei psihiatrice .Acestea sunt mai dificil de descris cu acurateţe Atenţia acordată durerii,
2
însoţită de conştientizarea ei generează teama.Trethowman afirmă că pacientul “nu suferă din durere, ci de
fapt suferă din suferinţa”.De cele mai multe ori , ca urmare a trecerii prin boală , pacientul nu prezintă numai
leziuni la nivel somatic, ci poate apărea şi o suferinţă de natură nonsomatică –indignarea , umilinţa,
dezamăgirea faţa de propria persoană , sau faţa de cei din jur.
Boala,limitând libertatea şi obturând uneori definitiv anumite canale de manifestare ale persoanei ,obligă
la o restructurare anumite canale de manifestare ale persoanei, obligă la o restructurare a vieţii exterioare şi
interioare , a proiectelor de viitor, a aspiraţiilor.Boala şi suferinţa obligă la interiorizare ,şi de asemenea pot fi
însă şi o ocazie de a părăsi planul superficial al aparenţelor,pentru a adânci problemele existenţei.Acest lucru
explică oarecum comportamentul deviant al bolnavilor.”Buna folosire a bolii” se poate manifesta pur şi
simplu prin clipele de răgaz pe care le oferă bolnavului, scos din ritmul trepidant al vietii zilnice.Firile “slabe
de îngeri” se cufundă în suferinţă, în agitaţie şi în anxietate.Modul în care aceşti bolnavi adoptă un
comportament deviant, este în general regretabil,o “rea folosire a bolii”
Concret trăirile bolnavilor sunt foarte diverse, ca un amalgam.Boala este văzută totodata ca şi un
eveniment de viaţă de unii bolnavi, ca un duşman, sau ca o situaţie ruşinoasă ,de slăbiciune , de inferioritate,
de pierdere.Mecanismele de apărare în cazul unei îmbolnaviri apar ca nişte răspunsuri psihologice , care ajută
persoana să se protejeze de anxietatea produsă de realitaţile externe, mai ales când aceasta anunţă apropierea
morţii.Deseori mecanismele de apărare sunt primitive.Totuşi, subiectivismul bolnavului face ca apariţia bolii
să fie mai târziu înregistrată(‘bolnavi ignoraţi’) sau, din contră să fie semnalată in mod eronat(“bolnavi
închipuiţi”)
Tipul bolnavilor închipuiţi nu este net despărţit de sfera normalităţii,reprezentând una din particularitaţile
comportamentului deviant al bolnavilor, având relaţii certe cu sindroame pshiopatogenice de natură depresivă
sau compulsiv anancastică, cu psihopatia celor nesiguri pe sine , dar şi cu nevroză demonstrativ-anxioasă(de
categorie isterică) sau cu cea tendenţioasă.Omul bolnav poate, în acest caz să adopte un comportament
deviant prin prisma unei îngrijorări.Grija referitoare la corp este oarecum corespondentă grijei pentru
mântuirea sufletului ,o caricatură a „anxietăţii existenţiale”(Weitbrech)Ca şi în cazurile de depresiune cu
puternice sentimente de culpabilitate ,bolnavii sunt alteraţi în fundamentele persoanei lor :nu se mai poate
spune că ei au o anumită boală, ci că” ei au devenit alţii” şi acest fapt este tocmai boala.
Factorii care contribuie la conturarea personalităţii pacientului sunt vârsta , sexul, factorii genetici.Totuşi
unele concepţii sunt învaţate.
Frecvent , comportamentul pacienţilor deviază de la concepţiile generale.Ei investesc multa energie
pentru a-şi menţine atitudinile în dezacord cu situaţia de boală, fenomen numit disonanţă cognitivă.Astfel,
bolnavii preferă să gasească o explicaţie comportamentului nesănatos , decât să renunţe la el.Unii pacienţi îşi
ignoră boala în ciuda unei simptomatologii bine conturate.Este cazul celor cu un nivel cultural precar, sau
celor suferinzi de boli psihice.Un mod aparte de ignorare a simptomelor bolii este desconsiderarea lor , chiar
de către indivizi cu un psihic normal şi cu o atitudine “realista” în viaţa de toate zilele , dar aflaţi într-un
moment de puternica încordare , cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care îi fac “surzi “ faţă de
propriile suferinţe. Nu intră aici în discuţie ignorarea unei boli grave, dar asimtomatice.Alţii nu acordă
importanţă , în speranţa că totul este trecator.Mai sunt şi tipul suferinzilor de depresie , sau drogaţilor , care
nu manifestă nici un interes faţă de propria soartă.
In cazul unei îmbolnăviri acceptate de bolnav ca un fapt incontestabil , apare un stres psihic legat de ceea
ce bolnavul ştie despre boala respectivă (sechele sau complicaţii posibile , vizând capacitatea sa de muncă ori
starea sa de confort dar şi ceea ce nu ştie , perceput sub forma unei spaime de necunoscut , de
imprevizibil.Starea de anxietate a bolnavului este sporită şi de investigaţiile diagnostice(maximă la
:cateterisme cardiace , explorări cu substanţe radioopace şi biopsii ,dar şi la orice investigaţie lipsită de pericol
dar care dobândeşte o semnificaţie majoră pentru bolnav, exemplu EKG) şi de unele acte terapeutice (mai ales
intervenţiile care se anunţă laborioase şi cu risc pentru pacient).O situaţie mai frecventă o reprezintă cea a
bolnavilor cu antecedente de reacţii de tip alergic la medicamente , aflaţi în situaţia de a-şi trata o boală nou
contractată.Din păcate starea de panică a bolnavului se transmite şi medicului care trebuie să îl trateze, iar
ezitările medicului amplifică şi mai mult stresul psihic al bolnavului , aparând astfel reacţii “parazitare”
neuro-vegetative care pot simula o alergie la preparatul respectiv.Tot legată de evoluţia bolii este teama lui de
anumite efecte secundare ale medicaţiei administrate , cunoscută ca şi agresionantă pentru alte organe aflate
3
deja în suferinţă .Un exemplu îl constituie recurgerea , de necesitate , în momente de impas terapeutic, la
corticoterapie.Stresul psihic al bolnavui poate fi amplificat de teama de recidive sau complicaţii, care este
maximă la bolnavii care au suferit un infarct miocardic şi mai ales la bolnavii neoplazici sau trataţi cu
citostatice.Prima dintre nenumaratele temeri ale omului bolnav –dupa ce s-a liniştit în privinţa prognosticului
–este aceea a pierderii capacitaţii sale de muncă, şi deci a posibilităţilor câştigării mijloacelor de trai (chiar
dacă pensionarea medicală încearcă să rezolve această problemă).În cazul unui bolnav neîncadrat , teama de a
nu-şi mai putea desfăşura activitaţile casnice , sau de a deveni o povară pentru cei din jur este o echivalenţă la
prima situaţie.În cazul survenirii unei infirmităţi (inclusiv la bolnavii cu restricţii severe faţă de efortul fizic),
pe langă multiplele consecinţe derivate din aceasta stare , trebuie avută în vedere şi jena bolnavului faţă de
anturaj, generate de neputinţa lui de a îndeplini activităţi şi din dependenţa faţă de ceilalţi.Din toate aceste
considerente omul bolnav anticipează , în planul vieţii sociale , o restructurare a statutului şi rolului său
profesional şi uneori chiar familial(să ne gândim ce poate deveni un bolnav care suferă un accident vascular
cerebral , cu multitudinea de posibilităţi evolutive , privite din perspectiva nevolilor de îngrijire din partea
membrilor familiei).
A.Păunescu-Podeanu a consacrat o monografie bolnavilor dificili, acelor bolnavi care ,”chinuiţi de
suferinţe variate ,chinuiesc ,la rândul lor ,pe medici cu plângerile lor, cu solicitările lor,cu interpretările lor
privind boala şi uneori cu revendicările lor …dificili de multe ori chiar sub raport social , greu de
suportat,incomozi,agasanţi”(les misérebles).Comportamentul deviant al acestor bolnavi este însoţit de
tulburări multiple ,polimorfe,care izbesc prin anumite caractere speciale(descrise uneori în termeni
bizari);tulburări excesiv de variabile de la o zi la alta .
Bolnavul stresat de constiinţa bolii dar şi de simptomele majore ale ei (durere, dispnee,etc.), simte o
nevoie intensă de relaxare .Un bolnav ,suferind de o afecţiune chiar benigna ca prognostic, dar cu simptome
temporar greu suportabile , adopta atitudini copilaroase,deviante, necorespunzătoare ,începând cu
exteriorizarea exagerată a suferinţei şi terminând cu tonul poruncitor, tiranic, alteori plangareţ cu care cere să
fie ajutat de către cei din jur.Regresia afectiva reprezintă o reacţie inconstientă de protecţie din partea
bolnavului .Trasături definitorii pentru regresiunea comportamentală a omului bolnav sunt urmatoarele:
 Egocentrismul-rezultat al restrângerii preocupărilor din afara celor legate de boală .Se distinge şi o
anumită capricozitate , mergând până la teriorizarea anturajului.
 Dependenţa
 Predominanţa unor procese emoţionale de tipul afectelor :izbucnirile de plâns ,furie sau chiar veselie
sunt frecvent întalnite la omul bolnav.
 Agresivitatea
 Anxietatea –reprezintă o stare de nelinişte , de teamă , chiar frică ,nemotivată de existenţa unui pericol
real.Bolnavul acuză o multitudine de probleme somatice , deşi examenul clinic nu îndreptăţeşte aceste
temeri.Consecinţele somatice ale anxietaţii cele mai frecvente sunt dispneea,hipersudoraţia , tremorul
şi insomnia.
 Depresia-constituie la omul bolnav o reacţie firească în plan afectiv, caracterizată printr-o dispoziţie
“disfonică” , şi concretizată în plan psihic prin senzaţii de neputinţă , cu astenie –mergând până la
tulburări de concentrare a atenţiei până la imposibilitatea de a duce la capăt acţiuni uzuale , însotite de
lipsa de interes, pentru probleme obişnuite ale vieţii(inclusiv nevoile biologice, alimentare , sexuale,
sau cele legate de ex. de ţinuta vestimentară) şi prin sentimente de autoreproş(în general de
culpabilitate sau desconsiderarea propriei persoane).Dintre foarte numeroasele trasături somatice ,
care se asociază cu depresia , pot pune medicului probleme de diagnostic diferenţial :scăderea
apetitului,insomnia, sau din contră, hipersomnia,pierderea energiei(oboseala, mai ales la trezire),
prezenţa unor dureri variate(cefalee,algii cu sedii diferite etc.)
Privită din altă perspectivă, există şi bolnavi, cu un statut social inferior şi al unui nivel intelectual redus,
care utilizează boala ca mijloc de valorizare.De asemenea, copii si bătrânii, care solicită mai intens
afecţiunea celor din anturaj,vor utiliza boala ca pe un prilej de a focaliza asupra lor atenţia şi grija celor
dragi.
Un fenomen des întalnit printre pacienţi este cel al descoperirii cât mai multor informaţii despre boala
lor.În saloanele de spital, atrage atenţia un fenomen care este inerent comunicării dintre oamenii bolnavi,
4
 preocupaţi legitim de dimensiunile pericolului care îl reprezintă boala lor,atât ca posibilitaţi evolutive şi de
prognostic, cât şi cu privire la diferite remedii, unele paramedicale(“tămaduitori”) pentru suferinţa
lor.Apar adevarate “autoritaţi “în domeniu printre bolnavii internatii de o perioada lungă de timp, ajunşi
să emită opinii “competente” despre valoarea diferitelor medicamente, anumitor analize, adesea chiar şi a
pregătirii personalului.Acestea contaminează pe toţi bolnavii implicaţi, dar însusirea lor –deşi adesea
neoligatorie – este favorizată de scăderea simţului critic, şi de anxietatea prezentă constant la omul bolnav.
Boala , în ansamblul ei are o serie de caracteristici specifice :
 Cauzalitate proprie
 Mecanism patogenetic propriu
 Dinamică proprie (debut, perioada de stare , de sfarşit al bolii)
 Consecinţe de ordin somatic,psihic,social.
Dinamica bolii cuprinde mai multe etape:
Prima ar fi debutul clinic al bolii, care corespunde cu apariţia primelor manifestări clinice ale
bolii.Poate fi un debut acut sau subacut, datorat prezenţei agentului patogen, fie legată de carenţa unor
substanţe importante în organism.Poate ,de asemenea fi un debut insiduos, fiind definit ca momentul în
care mecanismul de apărare din organism se lupta cu agentul patogen, sau un debut de la naştere.Acest
ultim tip se întâlneşte la cei la care boala , înca de la naştere se soldează cu deficienţe
motorii(ex.surditatea,tetrapareza flască,diferite anomalii cromozomiale care au ca şi consecinţa debilitatea
mentală.-Sindrom Down).
A doua componentă a dinamicii bolii ar fi perioada de stare.Aceasta se caracterizează printr-o
evolutie specifică a bolii, în care complexul etiopatogenic are rolul determinant, iar reactivitatea organismului
influenţează variabilitatea manifestărilor clinice.Reactivitatea organismului poate determina variaţii atât de
mari ale tabloului clinic al unei boli, încat să creeze veritabile probleme de diagnostic diferenţial prin
asemanarea cu alte boli.
A treia componentă din cadrul dinamicii bolii o constituie consecinţele bolii.Astfel, poate apărea
însănatoşirea.În funcţie de gravitatea bolii , de mecanismele de apărare ale organismului, precum şi de
intervenţia personalului medical, finalitatea îmbolnavirilor poate fi reprezentată de o vindecare completă , în
care bolnavul îşi recapată în totalitate toate funcţiile normale ale unui organism sanătos, cu restabilirea
integritaţii structurale ale organismului, atât somatică cât şi psihologică.Această stare nu poate fi urmată de
apariţia unei stări asemanatoare celei din debutul anterior al bolii .Astfel, dacă este vorba despre o
îmbolnavire cu un agent infecto-patogen, organismul poate capăta imunitate pentru o perioadă mai scurtă , sau
mai lungă de timp, fiind imposibil să mai dezvolte o boală cu acelaşi agent etiologic, deoarece organismul are
capacitatea de a elabora anticorpi, cu rol în protejarea organismului.Acest lucru nu este însa valabil şi pentru
imunodeprimaţi.Restabilirea integrală a echilibrului funcţional , adaptativ al organismului se realizează prin
mobilizarea mecanismelor de apărare , concomitent cu refacerea tuturor resurselor biologice ale organismului
prin intervenţia unor fenomene reparatoare sau compensatorii ale unor funcţii ale organismului şi prin
restructurări trofice.Prin reluarea parametrilor normali ai organismului, acest proces poate fi considerat ca
fiind unul pozitiv, prin ceea ce se numeste “restitution ad integrum” .
Din păcate, există şi cazul însănătoşirii cu sechele , adică odată cu vindecarea apar şi reminescenţe ale
îmbolnăvirii , de tipul viciilor, leziunilor care duc la apariţia unor suferinţe, infirmităţi,minusuri în ceea ce
priveşte integritatea şi functionalitatea organismului, fară a afecta însă capaciţăile adaptative .Această
consecinţă generală a bolii handicapează bolnavul atât în îndeplinirea unor acte simple motorii (mers,
plimbarea in aer liber,etc) sau a unor activităţi fiziologice(alimentare , sexuale), cât şi în exercitarea unor
deprinderi cu caracter intelectual sau legate de exercitarea atribuţiilor profesionale care, la multi indivizi ,
devin o sursă de satisfacţie intrinsecă , în afara scopurilor asigurării mijloacelor de existenţa .În plus,
activitaţile extraprofesionale, acele veritabile “hobby-uri”, mai ales cele care implică efort fizic(practicarea
drumeţiilor pe munte ,ori a sporturilor uşoare :tenis,fotbal )-sunt suprimate , cel puţin pe o durată limitată ,
dacă nu pentru toată viaţa (la unii bolnavi cardiaci de exemplu).Steimüler sintetizează această limitare a
câmpului de activitate a bolnavului prin “pierderea rolurilor obişnuite , a unor gratificaţii şi ale unor moduri
de comportament adaptativ”.

5
 Ca şi o consecinţă a bolii, sunt implicate schimbări de ordin ambiental.Pentru bolnavii internaţi sau
reţinuţi la domiciliu are loc o veritabilă schimbare de decor , începând cu părăsirea mediului habitual (în
sensul spitatizării ) a ambianţei familiare , a locului de muncă , ori a peisajelor din microuniversul sau şi
înlocuirea acestor “repere intime”cu atmosferă gravă , severă a spitalului, cu lumea lui în halate albe , nu
întotdeauna atenţi la frământările de ordin adaptativ ale celor internaţi.Pentru cei ramaşi în casă orizontul
acestui mediu , privit întotdeauna ca plin de căldură şi dătător de linişte interioară , devine prea strâmt şi
apasător în cazul unei şederi prelungite .O situaţie specială o prezintă bolnavii “ambulatori” care încep să
perceapă cele doua medii fundamentale ale existenţei ca pe nişte posibile pierderi, în perspectiva evoluţiei
nefavorabile a bolii, ei fiind stresaţi la gândul unor astfel de schimbări ale modului de viaţă .
În vindecarea incompletă , se recapată proprietăţile morfo-funcţionale ale organismului , cu menţiunea
însă, că rămân prezente , ca şi o consecinţă a bolii deficite structurale pe care organismul are capacitatea de a
le compensa.
Cronicizarea reprezintă , de asemenea o altă posibilă consecinţă a unei bolii.Ea are ca şi rezultat o
alterare structurală ireversibilă, care poate persista pentru o anumită perioadă de timp, sau chiar pentru toata
viaţa.Aici , nu mai intervin mecanismele de apărare ale organismului, fiind necesară o perioadă lungă de
recuperare sub îngrijire medicală permanentă.Pentru aceşti bolnavi se poate spune că vindecarea completă nu
este posibilă , ea fiind însotită întotdeauna de un “ handicap” care poate fi mai pronunţat sau nu în funcţie de
gravitatea bolii, mulţi din pacienţii cronici fiind dependenţi de anumite tratamente , fără de care , în anumite
cazuri viaţa lor nu ar fi posibilă.
Moartea reprezintă , din punct de vedere medical eşecul unei terapii ,având ca şi evoluţia unei boli cu
încetarea permanentă şi ireversibilă a tuturor funcţiilor organismului, cu dispariţia cunoştiinţei individului ,
sau din perspectiva bolnavului depaşirea efortului de adaptare şi de rezistenţă ale organismului.Boala şi
consecinţele care rezultă odată cu apariţia ei pot fi aşadar definite, şi înţelease din multiple unghiuri şi
perspective.
Referinţe bibliografice:
1.Athanasiu, A.Elemente de psihologie medicală.Editura medicală, Bucureşti,1983
2.Ioan Bratu Iamandescu,Psihologie medicală,Bucureşti 1997
3.Doina Cosman,Psihologie medicală,Editura Polirom 2010,Iaşi
4.Atkinson, R. Introducere în psihologie. Editura Tehnică, Bucureşti, 2002.