Anale Stiint Ed 4

ACADEMIA
“Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova
Centrul de cercetări ştiinţifice
ANALE ŞTIINŢIFICE
EDIŢIA A IV-A
CHIŞINĂU 2003
1
CZU 351.74:378.6(082)=135.1=161.1
A 48
Colegiul de redacţie:
Redactor-şef: Mihail Bîrgău, rector al Academiei”Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al R.Moldova, dr., conf.univ.
Redactor-coordonator: Gheorghe Gladchi,dr., conf.univ.
Membri: Valeriu Cuşnir, dr., conf.univ.
Vasile Florea, dr., conf.univ.
Alexandru Pînzari, dr., conf.univ.
Grigore Pîrţac, dr., conf.univ.
Simion Roşca, dr., conf.univ.
Anatol Cotorcea, dr., conf.univ.
Eugen Guţan, dr.
Vladimir Tocarenco, dr.
Ştefan Belecciu, dr.
Andrei Guştiuc, dr.
Viorel Berliba, dr.
Nelly Samoil, dr.
Pavel Moraru, dr.
Aprobate şi recomandate spre editare de
Senatul Academiei “Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al Republicii Moldova
Articolele au fost recenzate
Descrierea C.I.P. a Camerei Naţionale a Cărţii

Anale ştiinţifice : ed. a 4-a /Acad. “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Rep. Moldova. Centrul de
cercet. şt..; coord. Gheorghe Gladchi; red. şt.: Mihail Bîrgău. - Ch.: Acad.”Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al Rep. Moldova, 2003.-311p.
ISBN 9975-935-07-9
100 ex.
351.74:378.6(082)=135.1=161.1
Ediţie pregătită de Centrul de cercetări ştiinţifice

al Academiei”Ştefan cel Mare”a
Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
© Academia”Ştefan cel Mare” a Ministerului

Afacerilor Interne al Republicii Moldova
ISBN 9975-935-07-9
2
Ştiinţa nu este şi niciodată nu va fi
o carte completă, fiecare succes
important aduce noi întrebări.
Orice dezvoltare scoate cu timpul la
iveală greutăţi tot mai noi şi mai profunde.
A. Einstein
3
4
Михай Быргэу
ОРГАНИЗАЦИОННО-ПРАВОВЫЕ ОСНОВЫ
ДЕЯТЕЛЬНОСТИ ОРГАНОВ ВНУТРЕННИХ ДЕЛ РЕСПУБЛИКИ
МОЛДОВА ПО ПРОФИЛАКТИКЕ ПРЕСТУПЛЕНИЙ
§1. Правовая база деятельности ОВД

по профилактике преступлений
Проблемы предупреждения преступлений всегда имели важное

значение как для государств и их правительств, так и для широких слоёв
населения. Повсеместный, постоянный и значительный рост преступлений
ставит проблему профилактики преступлений злободневной и актуальной в
широких кругах ученых, правоведов, философов, криминологов и
практических сотрудников правоохранительных органов и, прежде всего,
сотрудников ОВД, на плечи которых ложится вся тяжесть нагрузки по
предупреждению преступлений.
Современный этап развития независимого государства Молдова отмечен
по следовательным разворачивавшем демократизма и обеспечивает
неуклонное возрастание активности общественности в решении
государственных и иных социальных задач. Он также находит яркое
отображение в характере деятельности, направленной на борьбу с
преступлениями. Именно демократия позволяет ставить вопросы борьбы с
преступлениями и преступностью на уровень социальных задач, решаемых
едиными усилиями государства и ее институтов, общественных органов,
организаций и отдельных граждан. В сфере борьбы с преступностью
общество всегда использовало и использует все меры, чтобы предупредить и
не допустить нарушение криминального закона, предотвратить, удержать
членов общества от совершения противоправных действий.
Итак, при решении поставленных перед органами внутренних дел задач
относительно профилактики преступлений необходимо, прежде всего, учитывать
те преобразования которые совершаются на данное время в государстве.
5
Право является эффективным регулятором социального развития, всех

общественных отношений, включая те которые складываются в сфере
предупреждения преступности. В нормах права аккумулированы принципы,
идеалы, установки и позитивные традиции образа жизни, оказывающие
значительное влияние на поведение людей[1]. Они определяют направления
их деятельности, вводят в рамки цивилизованных отношений. Правовое
регулирование упорядочивает процесс профилактики преступлений,
обеспечивает в этой сфере гарантии прав и свобод человека, оптимальное
сочетание прав и интересов личности, общества и государства.
Нормами различных отраслей права стимулируется социально полезное
поведение людей, закрепляются такие общественные отношения которые,
по своей сути, противостоят преступности, устраняют (нейтрализуют,
блокируют) действия ее причин и условий. Путем установления дозволении
и другими способами но рмы права вводят поведение людей в
законопослушное русло и тем самым способствуют реализации
антикриминогенного потенциала гражданского общества, его институтов.
Воздействие на общественные отношения в сфере предупреждения
преступности оказывается также с помощью утверждения обязанностей
физических и юридических лиц, органов государства, установления правовых
запретов и юридической ответственности за противоправное поведение. В
этом случае регулятивная функция права дополняется охранительной, что
имеет важное значение для обеспечения эффективности предупредительных
мер. Профилактическое воздействие оказывает также воспитательная
функция права, которая проявляется в направленности юридических средств
на сознание и поведение людей, вырабатывает у них уважительное отношение
к закону. Кроме указанных функций право выполняет и сугубо служебную
роль в этой сфере, которая заключается в том, что оно нормативно закрепляет
оптимальный, соответствующий общественным потребностям и интересам
порядок реализации мер предупреждения преступности на специально-
криминологическом уровне: его задачи, виды, систему субъектов
профилактики и их компетенцию, основные функции и методы работы.
Профилактика преступлений является важнейшим направлением
функционирования органов системы МВД. Еще К. Маркс по этому поводу писал:
«Мудрый законодатель предупредит преступление, чтобы не наказывать
потом за него». Профилактику осуществляют все правоохранительные
органы. Поэтому, проводя ее, органы внутренних дел действуют комплексно,
тесно взаимодействуют с иными государственными органами,
общественными организациями, трудовыми коллективами, населением.
6
Организационно-правовые основы деятельности органов внутренних дел
Республики Молдова по профилактике преступлений
Для эффективной профилактики преступлений необходимо научное

обозначение и разграничение соответствующих целей, задач, функций с тем
чтобы обозначенная деятельность имела характер управленческого процесса,
была руководимой и предсказуемой. Также необходимо отделить и
исследовать соответствующие особенности, психофизику правоотношений,
участниками которых являются органы системы МВД и их сотрудники.
В связи с тем, что деятельность органов системы Министерства
внутренних дел осуществляется только на основании и в пределах закона,
они (она) выступают в качестве субъекта разнохарактерных правоотношений.
Типовыми правоотношениями в сфере профилактики преступлений
выступают вертикальные отношения, то есть отношения которые строятся
соответственно с принципом власти и подчиненности. Такой характер имеют
отношения между органами внутренних дел и гражданами, организациями,
учреждениями, предприятиями, иными органами государства (внешние
правоотношения), которые возникают в процессе обеспечения общественного
порядка, так и те, что складываются между органами, службами и
подразделениями различных уровней, а также отношений “начальник -
подчиненный” в любом структурном элементе системы (внутренние
правоотношения).
Особенность функционирования органов полиции лежит в том, что их
деятельность регулируется нормами различных областей права:
государственного, административного, административно-процессуального,
уголовного, уголовно-процессуального, гражданского и иных.
Фундаментальное значение для правового регулирования мер
криминологической профилактики имеет ряд норм Конституции Р. Молдова.
В ст.2 Конституции закреплено, что человек, его права и свободы являются
высшей ценностью. Отсюда вытекает обязанность государства по их
соблюдению и защите. Детализация в Конституции Р. Молдова прав и свобод
человека и гражданина, предусмотренные в ней гарантии их осуществления,
средства защиты, допустимые ограничения устанавливают статус личности,
из которого должно исходить все государственные и общественные органы,
в т. ч. осуществляющие деятельность по профилактике преступлений. Так,
при проведении профилактической работы недопустимо умаление
достоинства личности (ст. 25); никто не в праве проникать в жилище против
воли проживающих в нем иначе как в случаях установленных законом или
на основании судебного решения (ст. 29); никто не может быть лишен своего
имущества иначе как по решению суда (ст. 46). Для организации и
осуществления виктимологической профилактики основополагающее
значение имеет, как уже отмечалось, ст. 20 Конституции Р. Молдова, согласно
7
которой право потерпевших от преступлений и злоупотреблений властью

охраняются законом, а государство обеспечивает потерпевшим доступ к
правосудию и компенсацию причиненного ущерба. Важные положения об
охране прав личности и защите ее от противоправных посягательств
содержаться в ряде международных правовых актов, признанных Молдовой:
Всеобщей декларации прав человека[2]; Конвенции Совета Европы о защите
прав человека и основных свобод[3]; Единой конвенции о наркотических
средствах и психотропных веществах[4]; Руководящих принципах в области
предупреждения преступности и уголовного правосудия; Международном
пакте о гражданских и политических правах[5]; Кодексе поведения
должностных лиц по удержанию правопорядка; Декларации основных
принципов правосудия для преступлений и злоупотреблений властью.
Значение уголовного права для правового регулирования предупреждения
преступности определяется прежде всего тем, что его нормами очерчен круг
деяний, совершение которых карается уголовным законом, и тем самым
определяются объекты криминологической профилактики; нормами
уголовного права устанавливается определенный правовой режим для
осужденных, а также порядок освобождения от уголовной ответственности и
наказания. Существенными элементами этого режима являются установленные
для лиц совершивших преступления право ограничения, которые служат
основанием для проведения профилактической работы.
Нормы уголовного законодательства выполняют не только
охранительную, но и регулятивную, предупредительную, а также
воспитательную функции. При этом надо подчеркнуть, что в Уголовном
кодексе Р. Молдова 2002г. (ч. 1 ст. 2) по сравнению с ранее действовавшим,
впервые четко выделена предупредительная задача уголовного права (хотя и
раньше она признавалась), которая решается в т. ч. и через психологическое
воздействие на сознание граждан путем как устрашения, так и убеждения в
невыгодности занятия преступной деятельностью, предостережения не
переходить порог дозволенного, что является для большинства граждан
дополнительным регулятором (стимулятором) законопослушного поведения.
Значение уголовно-процессуального законодательства для правового
регулирования профилактической деятельности определяется прежде всего
тем, что одной из основных своих задач оно провозглашает предупреждение
преступлений. Уголовно-процессуальный закон обязывает органы уголовного
преследования, прокурора, а также суд принимать по уголовным делам меры
для выявления и устранения причин и условий, способствующих совершению
преступлений, путем внесения представлений, частных определений;
включает в предмет доказывания по уголовному делу причины и условия,
8
способствовавшие совершению преступления; определяет конкретных

субъектов и отдельные направления предупредительной деятельности.
Важное значения для правового регулирования предупреждения
преступлений имеют нормы уголовно-процессуального закона, которые
вместе с нормами Уголовного кодекса определяют основания и порядок
освобождения от уголовной ответственности и наказания в связи с
деятельным раскаянием, вследствие изменения обстановки, в связи с
применением к несовершеннолетним принудительных мер воспитательного
характера и по другим основаниям.
Важную роль в правовом регулировании профилактики преступлений
играют нормы административного права, устанавливающие основания и
порядок осуществления мер административного предупреждения,
пресечения и наказания совершение административных поступков.
Предупредительный эффект предусмотренных в них санкций проявляется в
плане как в частной, так и общей превенции, а также путем воздействия на
определенный круг явлений, конкретные ситуации, которые могут повлечь
совершение преступлений. При этом мерами административной
ответственности охраняются правоотношения, относящиеся и к другим
отраслям права: налогового, таможенного, гражданского[6].
На практике грань между отдельными видами административных
правонарушений и сходными с ними преступлениями относительна и в то же
время подвижна, поэтому важно с помощью мер административного
воздействия создать обстановку, исключающую фактическую возможность
продолжения противоправной деятельности. Например, ряд административных
правонарушений в области налогового и таможенного законодательства
отличается от некоторых преступлений только размером неуплаченных сборов,
налогов и т.д. (уклонение от уплаты налога с организации - ст. 244 УК Р.
Молдова, уклонение от уплаты таможенных платежей, взимаемых с
организации |или физического лица - ст. 249 УК Р. Молдова).
Аналогичным образом отличается административное правонарушение
в незаконного употребления или хранения наркотических средств в
небольших размерах (ст. 44 КоАП Р. Молдова) со сходным составом
преступления, связанного с теми же действиями, но в крупных размерах (ст.
217 УК Р. Молдова).
Чем ближе к преступным проявлениям оказываются круг регулируемых
нами административного права отношений, тем более очевидно и полно
является его предупредительная функция.
Административные меры, имеющие большее значение для
предупреждения преступлений, подразделяются на:
9
а) административно - предупредительные меры;

б) меры административного пресечения;
в) административные наказания.
Роль в предупреждении преступлений отдельных мер, относимых к
каждой из групп, неравнозначна, поскольку далеко не одинаковы социальные
последствия действий, по поводу которых эти меры принимаются[7].
Сущность административно - предупредительных мер состоит в том, что
для их применения не требуется фиксации конкретного факта нарушения, а
необходимо наступление определенных условий, предусмотренных
соответствующей нормой права[8] (например, возникновение обстоятельств,
которые могут угрожать общественной и личной безопасности граждан). К ним
можно отнести досмотр ручной кладки багажа и личный досмотр пассажиров
гражданских воздушных судов с целью обеспечения безопасности полетов,
проверку документов для выявления лиц, скрывающихся от правосудия, а также
лиц незаконно пересекающих государственную границу Молдовы.
Нормами административного права устанавливается порядок
деятельности полиции, контрольных и иных государственных органов,
определяется их компетенция, обязанности и права в сфере предупреждения
преступности и них правонарушений[9].
К административному праву относятся нормативные правовые акты
отраслевых органов исполнительной власти, детально регламентирующие
их деятельность по профилактике преступлений.
Содержание многогранной предупредительной деятельности таково,
что в нём находят применение нормы не только рассмотренных, но и других
отраслей права.
Значение норм гражданского права определяется тем, что они содержат
предписания и запреты, служат препятствием злоупотреблениям
гражданскими правами, предусматривают юридическую ответственность за
преступления, что по существу является формой предупреждения
перерастания их в преступления. Так, не допускаются действия граждан и
юридических лиц, осуществляемые с намерением причинить вред другому
лицу, а также потреблением правом в иных формах, в частности[10].
Ряд положений, содержащихся в нормах семейного законодательства,
играют значительную роль по предупреждению перерастания преступлений
в данной сфере уголовно наказуемые деяния. Так, ст. 124, 125 СК Р. Молдова,
устанавливающие порядок усыновления (удочерения) детей, позволяют
воспрепятствовать незаконным действиям, образующим состав преступления,
усмотренный ст. 205, 206, УК Р. Молдова.
Кроме этого указывается на недопустимость посреднической
10
деятельности усыновлению детей (ст. 207 УК Р. Молдова), что способствует

упреждению любых преступных сделок в отношении несовершеннолетних
купли-продажи, незаконного вывоза за границу).
Итак, ОВД и их сотрудники обязаны и вступают в различные, в
соответствии с отраслями деятельности, правоотношения. Субъектами таких
правоотношений выступают: органы внутренних дел вообще; органы
полиции как составная часть ОВД; иные структурные подразделения органов
внутренних дел; отдельные служебные лица ОВД. Субъекты связаны
взаимными обязанностями, которые вместе с объектами составляют
юридическое содержание деленных правоотношений.
Практическая деятельность ОВД, его подразделений и служб далеко
выходит за внутриведомственные границы. Кроме проведения специальных
фактических мер, ОВД обеспечивают: информационное обеспечение
профилактических мер, которые проводятся иными органами и общественными
организациями, взаимодействие и взаимосвязь с иными органами и
общественными организациями путем общего планирования и проведения про
фактических мер, использование их возможностей, создание наиболее
благоприятных условий для привлечения граждан к профилактической
деятельности и т.п. Не будет преувеличением утверждать, что именно в сфере
профилактики преступлений наиболее полно раскрываются социальные
функции ОВД, в частности полиции, которая обязана:
• выявить причин, которые порождают преступления, условия, которые
способствуют их совершению, принять меры по устранению таких причин и
условий;
• вести вместе с иными государственными и общественными
организациями борьбу с пьянством, наркоманией и иными
антиобщественными проявлениями, которые способствуют совершению
преступлений, выявить лиц которые ведут антиобщественный образ жизни,
и принять к ним меры предусмотренные законом;
• проводить вместе с иными государственными и общественными
организациями работу по предупреждению детской безнадзорности и
осуществлять борьбу с правонарушениями несовершеннолетних;
• обеспечивать соблюдение правил приобретения, хранения, перевозки
оружия, боеприпасов, взрывчатых материалов и иных предметов и веществ
с перечнем определенным действующим законодательством;
• осуществлять надзор за лицами, условно освобожденными с мест
лишения свободы;
• осуществлять в соответствии с законом административный надзор
за лицами, освобожденными из мест лишения свободы;
11
• оказывать помощь в трудовом и бытовом обеспечении лиц,

освобожденных из мест лишения свободы.
Законодательное закрепление этого очень широкого круга обязанностей
полиции говорит о том, что государство придает особенное значение той роли,
которую она должна выполнять при проведении профилактики преступлений.
Выполнение этой роли предусматривает эффективное использование сил
общественных организаций, коллективов трудящихся и граждан в целях
профилактики преступлений.
Различные аспекты профилактической деятельности регулируются
нормативными актами[11], Постановлениями Парламента, Правительства,
Министерства Внутренних дел Молдовы[12]. Приказами Министра
внутренних дел Молдовы установлены задачи и функции сотрудников
полиции по профилактике преступлений, определены основные цели, формы,
методы профилактики преступлений как специального вида деятельности
органов внутренних дел, а также как одного из важнейших элементов
оперативной и следственной практики. Нормативно закреплены силы и
способы профилактики органов внутренних дел, которые обеспечивают
достижение задач как общей, так и индивидуальной профилактики
преступлений.
Таким образом, в целом в стране имеется нормативная база процесса
предупреждения преступности, которая включает:
нормативные акты органов государственной власти:
- Конституция Республики Молдова, органические законы,
законодательство различных отраслей права, нормативные акты
органов государственного управления;
- постановления правительства РМ;
- приказы, инструкции правоохранительных органов;
- приказы, инструкции, положения министерств и ведомств.
Вместе с тем, опыт практической деятельности показывает наличие
серьезных недостатков.
С одной стороны, законодательство не систематизировано, что
увеличивает возможность разночтения, неправильных толкований, ошибок.
С другой стороны, отсутствие самостоятельной отрасли
законодательства, рассредоточенность норм по разным отраслям права создает
большие трудности в его использовании на практике, порой значительные.
Для устранения недостатков необходимо дальнейшее совершенствование
системы правового регулирования предупреждения преступности.
Однако, принятые в последние годы документы политико-правового
характера позволяют утверждать, что в Молдове в основном сформирована
12
государственная концепция предупреждения преступности на современный

период.
Кроме того, в настоящее время ведется работа по переработке проекта
закона “О профилактике преступности и преступлений”, который ранее не
был принят.
Правовое регулирование необходимо для совершенствования механизма
предупреждения, для уточнения и закрепления задач и правомочий отдельных
субъектов в сфере предупредительной деятельности, охраны прав и законных
интересов граждан и организаций.
Литература
1. Основы государства и права, Учебное пособие / Под ред. Комарова С.Н.,
М., 1997, c. 62.
2. Постановление Парламента Республики Молдова о присоединении ССР
Молдова к Всеобщей декларации прав человека и о ратификации
международных договоров о правах человека №. 217-ХП от 28.07.90
Вести № 8/223, 1990.
3. Конвенция о защите прав человека и основных свобод от 04.11.1950
Ратифицирована Пост. Парл. № 1298-ХШ от 24.07.97.
4. Конвенция Организации Объединенных Наций о борьбе против
незаконного оборота наркотических средств и психотропных веществ
от 20.12.1988, в соответс. с Пост. Парл. № 252-ХШ от 02.11.94.
5. 90 Международный пакт о гражданских и политических правах от
16.12.1966, Ратифицирован Пост. Парл. № Д7-ХП от 28.07.
6. Алексеев А.И., Герасимов С.И., Сухарев А.Я., Криминологическая
профилактика: теория, опыт, проблемы, Издательство НОРМА,
Москва, 2001, с. 151.
7. Алексеев И., Герасимов С.И., Сухарев А.Я... с. 151.
8. См. подробнее: Лобзяков В.П., Овчинский С.С., Административно-
правовые меры предупреждения преступности, М., 1978, c. 14.
9. См. Административное право России. Особенная часть / Под ред.
Бахраха Д.Н., М., 1997.
10. Гражданский кодекс Республики Молдова от 6 июня 2002 г.
11. Закон Республики Молдова об оружии [Название в редакции Закона №
563-XV от 19.10.2001] №110-ХШ от 18.05.94. М.О. Р. Молдова № 4/43
от 08.09.1994
12. Конституция Республики Молдова принята 29 июля 1994 г. М.О. Р.
Молдова №1 от 12.08.1994.
13. Закон Республики Молдова о войсках карабинеров (внутренних войсках)
Министерства внутренних дел №806 от 12.12.91.
13
14. Закон Республики Молдова о народных гвардиях № 1101-ХШ от 06.02.97.

М.О. 10.04.1997, № 22-23/232. Закон Республики Молдова о
негосударственной детективной и охранной деятельности №47 от
12.04.94. М.О. 25.08.1994 Хг 2/1.
15. Закон Республики Молдова о полиции № 416-ХП от 18.12.90. Вести N
12/321, 1990. (Закон был переиздан в M.O. № 17-19 от 31.01.2002, с.4).
16. Закон Республики Молдова о Службе государственной охраны №1457
от 28.01.98. Мониторул Офичиал Р.Молдова № 12-13/54 от 19.02.1998.
17. Постановление Парламента Республики Молдова oб утверждении
Перечня специальных средств и Правил их применения сотрудниками
органов внутренних дел и военнослужащими войск карабинеров
Министерства внутренних дел № 1275-ХП от 15.02.93.
18. Постановление Правительства Республики Молдова о Государственной
программе по борьбе с преступностью и коррупцией на 2003-2005 гг. №
1693 от 27.12.2002. М.О. Р. Молдова № 185- 189/1 843 от 31.12.2002.
19. Постановление Правительства Республики Молдова о мерах по
выполнению Закона о народных гвардиях № 640 от 10.07.97. М.О.
14.08.1997 № 53/582.
20. Постановление Правительства Республики Молдова о порядке
аттестации сотрудников Центра по борьбе с экономическими
преступлениями и коррупцией и условиях соответствия их ранее
присвоенным специальным званиям № 1429 от 06.11.2002. М.О. Р.
Молдова № 151-153/1564 от 14.11.2002.
21. Постановление Правительства Республики Молдова о создании Центра
по борьбе с экономическими преступлениями и коррупцией № 158 от
11.02.2002. М.О. Р. Молдова № 24- 25/210 от 14.02.2002.
22. Постановление Правительства Республики Молдова об
организационной структуре, предельной численности Министерства
внутренних дел и Положении о нём № 844 от 30.07.98. М.О. Р. Молдова
№ 75-76/756 от 13.08.1998.
23. Постановление Правительства Республики Молдова об утверждении
Временного положения о Центре по борьбе с экономическими
преступлениями и коррупцией № 335 от 18.03.2002. М.О. Р. Молдова №
43-45/410 от 28.03.2002.
Плана организационных мероприятий по активизации деятельности
народных гвардий № 1089 от 16.08.2002. М.О. Р. Молдова № 122-123/
1218 от 29.08.2002.
14

Положения о прохождении службы в органах внутренних дел [Название
в редакции Пост. Прав. № 530 от 28.06.2001] №334 от 08.07.91.
Положения о муниципальной полиции Главного инспектората полиции
Министерства внутренних дел № 139 от 20.02.2001. М.О. Р. Молдова №
25-26/177 от 01.03.2001.
Положения о Службе государственной охраны Министерства
внутренних дел № 115 от 02.02.99. М.О. Р. Молдова № 22-23/138 от
04.03.1999.
28. Соглашение о сотрудничестве государств-участников Содружества
Независимых Государств в борьбе с преступностью от 25.11.1998. Утверждено
Пост. Прав. Nr. 794 от 08.08.2001. М.О. 17.08.2001 Мг 97-99/842.
15
16
Mihai Bîrgău
Ion Cîrlig
INFRACŢIUNI SPECIFICE ÎN SECTORUL

TRANSPORTULUI MARITIM
Aspecte comune ale infracţiunilor privind navigaţia civilă
Caracteristicile comune ale infracţiunilor specifice inserate în Decretul 443/

1972 sunt date de obiectul juridic generic şi obiectul juridic special al acestora.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor la care ne referim prevede un cadru
de relaţii sociale care ar asigura desfăşurarea normală a activităţii de transport pe
ape, aşa cum această activitate este reglementată prin lege şi face specificarea
faptelor care ar putea stânjeni în vreun mod oarecare navigaţia civilă.
În situaţia în care legiuitorul ar opta pentru introducerea acestor infracţiuni
în Codul penal, ele ar putea fi incluse în Titlul VI al părţii speciale din Codul
penal, asemănător subgrupei “Infracţiuni contra siguranţei pe căile ferate”. Această
paralelă poate fi făcută doar din punct de vedere teoretic, deoarece într-un act
normativ modern, care ţine să respecte corelaţia cu legislaţia internaţională, numărul
infracţiunilor speciale ar fi prea mare pentru a putea fi incluse în Codul penal.
Obiectul juridic special al acestor infracţiuni prezintă relaţiile sociale ce
menţin siguranţa navigaţiei civile, a disciplinei şi ordinii la bordul navelor. Aceste
relaţii sunt ocrotite prin sancţionarea penală a faptelor care pun în pericol, direct
sau indirect, activităţile respective.
Prin siguranţa navigaţiei pe apă trebuie să se înţeleagă respectarea regulilor
specifice de navigaţie, prin care se asigură desfăşurarea normală a traficului naval,
integritatea călătorilor şi a încărcăturilor, precum şi exercitarea supravegherii şi
controlului navigaţiei.
Infracţiunile din această lege specială au şi elementele constitutive specifice,
unele din acestea constând în obiectul juridic specific, altele în obiectul material,
în subiectul activ, în subiectul pasiv, în latura subiectivă etc.
Conţinutul unor infracţiuni menţionate în Decretul 443/1972 este în bună
17
Mihai Bîrgău, Ion Cîrlig
parte asemănător celor din Codul penal sau din alte legi speciale, care conţin
dispoziţii penale (conducerea unei nave în stare de ebrietate, sustragerea de la
recoltarea probelor biologice, lovirea superiorului de către inferior, omisiunea
denunţării ş.a.).
Infracţiunea de conducere a navei fără brevet sau certificat de capacitate
corespunzător
Trebuie menţionat că pentru acest tip de infracţiune tentativa este exclusă.
Modalităţile de săvârşire ale acestora au unele elemente comune: obiectul juridic
special, obiectul material, subiectul activ, subiectul pasiv.
Obiectul juridic special, în toate cazurile, prevede un cadru al relaţiilor sociale,
menit să asigure climatul de siguranţă în activitatea de navigaţie civilă, care poate
fi ameninţat prin conducerea navei de către persoane necalificate.
Obiectul material îl constituie nava, ce, în cazul dat, este condusă de o
persoană necalificată, care nu are brevet sau certificat de capacitate valabil pentru
tipul de navă condusă.
Autor al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care poate fi trasă la
răspundere penală. Subiectul pasiv secundar poate fi statul, iar subiectul pasiv
secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică ce a suferit o vătămare în
consecinţa săvârşirii infracţiunii.
Elementele comune tuturor modalităţilor de săvârşire a infracţiunii sunt latura
subiectivă şi latura obiectivă.
Modalitatea simplă de săvârşire a infracţiunii
Această modalitate este prevăzută în art.108 alin.1 din Decretul nr.443/1972.
Obiectul juridic special al acestei modalităţi prezintă relaţiile sociale, care
asigură un climat de siguranţă în activitatea de conducere a navelor prin calificarea
şi atestarea conform dispoziţiilor legale[1] a persoanelor apte să conducă o navă.
Obiectul material îl constituie nava care a fost condusă fără brevet sau
certificat de capacitate corespunzător.
Cu privire la noţiunea de navă, este bine să facem unele precizări şi nuanţări.
Codul comercial roman, în Cartea a doua, nu defineşte nava, deşi în Titlul VIII
“Despre pagubele cauzate prin lovirea vaselor” noţiunea este folosită[2]. Deoarece
nici convenţiile internaţionale nu definesc nava, în legislaţiile naţionale s-au dat
definiţii diverse, care au generat opinii controversate.
Legiuitorul român[3] defineşte nava ca fiind “mijlocul de navigaţie utilizat
pentru realizarea activităţii de transport şi a altor servicii pe apă”. În înţelesul
acestor prevederi avem: nave maritime, fluviale şi alte nave de navigaţie interioară
(inclusiv ambarcaţiunile mici, precum aparatele plutitoare şi altele asemănătoare,
cu sau fără propulsie).
În acelaşi act normativ este prevăzut, de asemenea, că fac parte din navă, printre
18
Infracţiuni specifice în sectorul transportului maritim
altele, toate obiectele necesare navigaţiei, manevrele siguranţei navigaţiei, salvării vieţii
umane, chiar şi atunci cînd acestea ar fi scoase de pe navă pentru un timp[4].
Interpretînd aceste prevederi se poate concluziona că legiuitorul român a
dorit să dea navei o nouă definiţie corespunzătoare.
Decretul nr.443/1972 a fost abrogat prin Ordonanţa Guvernului României
nr.42 din 29 august 1997, însă definiţia navei a fost preluată integral din actul
normativ abrogat.
Literatura juridică şi practica judiciară engleză folosesc doi termeni pentru
noţiunea de navă: “ship” şi “vessel”.
Prin “ship” se înţelege o construcţie plutitoare de dimensiuni superioare
ambarcaţiunilor, cu rezistenţă structurală, calităţi nautice, echipamente, formă şi propulsie
proprie, caracteristici care pot asigura navigabilitatea în scopul efectuării transporturilor
de mărfuri şi pasageri, cercetare ştiinţifică, lucrări tehnice etc. Prin “vessel” se înţelege
orice navă sau mijloc plutitor apt de a fi folosit ca mijloc de transport pe apă.
Spre deosebire de “ship”, noţiunea “vessel” include şi mijloacele plutitoare
fără propulsie, cum ar fi: pontoanele, plutele, şlepurile, ceamurile, mahonele,
şalandrele etc. În dreptul maritim englez, deşi cele două definiţii ale navei sunt
esenţiale, se afirmă că noţiunile de “ship” şi “vessel” sunt sinonime atunci când se
referă la un mijloc folosit în transporturile maritime.
În dreptul maritim italian, nava este definită ca fiind orice construcţie
plutitoare destinată transportului pe apă, remorcajului, pescuitului, voiajelor de
agrement şi altor scopuri.
Regulamentul internaţional pentru prevenirea abordajelor pe mare (COLREG
1983) defineşte nava ca fiind orice construcţie sau orice aparat, indiferent de natura
acestuia, inclusiv hidroavioanele utilizate sau susceptibile de a fi utilizate ca mijloc
de transport pe apă[5]. Interesant este că în asigurările maritime prin navă se înţelege
atât corpul, maşinile şi echipamentele, cît şi materialele necesare punţii, dotările
speciale, combustibilul şi cambuza.
Actele normative franceze privind navigaţia maritimă prevăd, de asemenea,
că noţiunea de navă are o sferă largă.
Diversitatea acestor definiţii este consecinţa nereglementării clare a noţiunii
de navă în convenţiile internaţionale.
Controverse cu privire la definiţia navei se regăsesc şi în practica judiciară a
multor state, cu toate că această practică este creată de instanţele maritime
specializate, care au soluţionat cauze complexe.
Chiar dacă definiţiile sunt diverse, în teoria navigaţiei este unanim acceptat
ca o construcţie plutitoare, pentru a putea fi considerată navă, să aibă rezistenţă
structurală, calităţi nautice şi echipament care să-i permită deplasarea pe mare.
Rezistenţa structurală vizează corpul navei şi trebuie susţinută în aşa fel,
19
încât aceasta să poată înfrunta marea în funcţie de destinaţia pe care o are de parcurs.
Calităţile nautice ale navei sunt flotabilitatea, manevrabilitatea şi stabilitatea
la drum.
Echipamentul sau armamentul unei nave este compus din instalaţii, instrumente,
aparatură, materiale de întreţinere, mecanisme care nu fac parte din corpul navei.
Acestea nu sunt în toate cazurile fixate pe navă. În general, armamentul navei este
compus din ancore, lanţuri de ancoră, bărci de salvare, aparatură şi instrumente de
navigaţie, mijloace de semnalizare, materiale de schimb, de reparaţii etc.
Nu fac parte din armament: vinciurile, instalaţia de guvernare a navei,
pompele etc., care sunt legate permanent de navă.
Încă din faza construcţiei, o navă, în funcţie de destinaţie, trebuie să aibă
anumite caracteristici şi dotări absolut necesare prevenirii abordajelor. Dacă nu
există asemenea dotări ori nava este folosită în alte scopuri decât cele pentru care
a fost construită şi dotată, se creează posibilitatea producerii abordajelor maritime
sau a altor accidente maritime. Aceste consideraţii cu privire la caracteristicile
navei ne determină să facem referiri succinte la clasificarea navelor în funcţie de
destinaţie.
1. Navele destinate transportului pe mare a persoanelor şi mărfurilor sunt:
¨ pasagerele (nave pentru transport persoane)
¨ cargourile (nave pentru transport mărfuri)
Pentru transportul anumitor mărfuri sunt construite sau dotate cu echipamente
speciale nave specializate, deoarece neasigurarea condiţiilor de transport poate duce
chiar la producerea unui abordaj. Astfel, există nave pentru transportul produselor
lemnoase, metalurgice, produselor perisabile, animalelor, mărfurilor periculoase,
mărfurilor solide în vrac, mărfurilor în containere, produselor petroliere etc.
2. Nave tehnice: drăgi, şalandre etc.
3. Nave de pescuit: nave propriu-zise de pescuit şi nave frigorifice pentru
depozitare, conservare şi prelucrare.
4. Nave speciale: de ranfluare, stingere a incendiilor, salvare scafandri etc.
5. Nave portuare: remorchere, pilotine etc.
6. Nave pentru deservirea navigaţiei; spărgătoare de gheaţă, elevatoare,
macarale plutitoare de pompare etc.
7. Nave auxiliare: şlepuri, mahoane, baraje.
Conform Ordinului Ministerului Transporturilor nr.246/1998 pentru
aprobarea Regulamentului privind standardele de instruire a competenţei şi de
eliberare a brevetelor şi certificatelor de capacitate personalului navigant de
siguranţă a navigaţiei din Marina Civilă a României, prin navă trebuie înţeles orice
tip de navă maritimă fluvială şi de navigaţie interioară, ambarcaţiuni mici şi bacuri,
precum aparatele şi instalaţiile plutitoare.
20
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce conduce fără

brevet sau certificat de capacitate corespunzător o navă şi care poate fi tras la
răspundere penală.
Specific acestei infracţiuni este faptul că, de regulă, conducerea unor anumite
nave este făcută de mai multe persoane calificate care trebuie să aibă brevet sau
certificat de capacitate, în funcţie de tipul de navă condus. Aceasta înseamnă că
infracţiunea este susceptibilă de participaţie sub orice formă, însă coautorul nu
este posibil decât între persoanele care participă direct la conducerea navei.
Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana
vătămată prin săvârşirea infracţiunii.
Latura obiectivă constă în conducerea unei nave de către o persoană care nu are
brevet sau certificat de capacitate corespunzător tipului de navă condus. Prin conducerea
navei trebuie înţeles activitatea subiectului activ de dirijare a navei pe apă.
Legiuitorul a prevăzut şi o condiţie de incriminare, care constă în inexistenţa
brevetului sau certificatului de capacitate corespunzător.
Brevetul şi certificatul de capacitate sunt “acte oficiale”, eliberate de
Ministerul Transportului prin Inspectoratul Navigaţiei Civile, în conformitate cu
reglementările naţionale şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte,
prin care îl autorizează pe deţinător să îndeplinească la bordul navelor civile funcţia
înscrisă în act[6].
Dispoziţiile legale în vigoare statuează că brevetul sau certificatul de
capacitate, pentru a fi corespunzător, adică pentru a da dreptul persoanei să concure
la conducerea navei, trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume: trebuie să
fie confirmate şi reconfirmate, să nu fie suspendate sau anulate.
Confirmarea se face pe o perioadă de maximum 5 ani de la data eliberării
brevetului sau certificatului de capacitate de către căpitănia portului.
Reconfirmarea înseamnă prelungirea valabilităţii brevetelor sau certificatelor
de capacitate după expirarea perioadei de confirmare pe o perioadă de maximum 5
ani, atunci când posesorul îndeplineşte condiţiile cerute de lege.
Confirmarea poate fi făcută numai dacă posesorul prezintă dovada că în
termen de 5 ani a promovat cursurile IMO.
Reconfirmarea brevetelor sau certificatelor de capacitate se face din oficiu
sau prin examen cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea privind dovada
însuşirii cunoştinţelor profesionale şi îndeplinirea condiţiilor medicale ş.a.
Brevetele şi certificatele de capacitate pot fi suspendate de către Inspectoratul
de Navigaţie Civilă în cazul în care deţinătorul se află în curs de cercetare penală
pentru săvârşirea infracţiunilor specifice sau săvârşirea unor abateri grave care
vizează disciplina la bordul navelor.
În perioada de cercetare, până la emiterea deciziei de suspendare, persoana
21
cercetată poate fi menţinută în anumite funcţii, însă cu condiţia ca aceasta să nu

privească siguranţa navigaţiei.
Pe perioada suspendării, persoana respectivă nu mai are voie să îndeplinească
nici o funcţie la bordul navei.
Suspendarea se menţionează de către căpitănia portului în brevetul sau
certificatul de capacitate, în carnetul de marinar şi în foaia matricolă a navigatorului.
Brevetul şi certificatul vor fi reţinute la căpitănia de port – pe toată perioada
suspendării, iar suspendarea se comunică tuturor căpităniilor de port.
Anularea brevetelor şi a certificatelor de capacitate se face pentru fapte care
au constituit infracţiuni specifice, sancţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive.
În cazul anulării brevetului sau certificatului de capacitate, căpitănia de port are
obligaţia să retragă aceste acte, precum şi carnetul de marinar.
Persoana al cărei brevet sau certificat de capacitate a fost anulat nu mai
poate desfăşura nici o activitate la bordul navei.
Legiuitorul nu a prevăzut să încrimineze distinct, pentru conducerea unei
nave, o persoană care are brevet sau certificat de capacitate corespunzător tipului
de navă condus, dar care sunt neconfirmate, suspendate sau anulate.
Cu toate acestea, este evident că fapta de a conduce o navă în aceste condiţii
este echivalentă cu aceea de a conduce nava fără brevet sau certificat de capacitate
corespunzător.
De altfel, nu ar exista nici un motiv care să diferenţieze incriminarea
conducerii unui autovehicul pe drumurile publice, cu permisul de conducere retras,
anulat sau reţinut în vederea anulării şi conducerea unei nave în aceleaşi condiţii.
Pentru existenţa infracţiunii, legea nu cere producerea unei consecinţe materiale.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa
navei şi a navigaţiei, infracţiunea fiind deci formală.
Latura subiectivă a infracţiunii există sub forma exclusivă a intenţiei directe sau
indirecte, întrucât legea nu prevede sancţionarea faptei comise săvârşite din culpă.
La această infracţiune este posibilă participarea sub forma coautorului,
instigării, complicităţii şi a participării improprii.
Limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator sunt de la 6 luni până
la 3 ani.
Modalităţile calificate de săvârşire a infracţiunii
Legiuitorul, în funcţie de consecinţele modalităţii simple a infracţiunii, califică
(agravează) două fapte. Prima este prevăzută de art.15 alin.1 şi constă în conducerea
unei nave de către o persoană care nu are brevet sau certificat de capacitate
corespunzător, cu condiţia ca această faptă să aibă drept urmare un accident de
navigaţie, constând într-un abordaj cu consecinţe materiale importante, avarierea
gravă a unei nave ori distrugerea sau degradarea importantă a instalaţiilor şi
22
bunurilor de orice fel.

Pentru examinarea laturii obiective, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
1) să se fi săvârşit o faptă de conducere a unei nave de către o persoană care
nu are brevet sau certificat de capacitate;
2) fapta de conducere a unei nave în condiţiile menţionate să fi produs un
abordaj;
3) abordajul trebuie să fi avut unul dintre următoarele efecte materiale
imediate alternative:
§ consecinţe materiale importante;
§ avarierea gravă a unei nave;
§ distrugerea sau degradarea importantă a instalaţiilor sau bunurilor de
orice fel.
Sintagma “consecinţe materiale importante” este sinonimă cu cea de
“consecinţe grave” exprimată prin prevederile art.146 din Codul penal.
Prin expresia “avarierea gravă a unei nave” trebuie să se înţeleagă degradarea
însemnată a acesteia, ceea ce presupune remedieri importante la corpul navei, la
maşini, la castelul de comandă, pentru a putea fi repusă în stare de navigabilitate.
Prin distrugerea instalaţiilor şi a bunurilor de orice fel trebuie să se înţeleagă
suprimarea acestora, astfel încât instalaţiile de obicei portuare să nu mai poată fi
folosite, chiar dacă ar suferi reparaţii. Instalaţiile portuare trebuie să sufere astfel
de stricăciuni ca urmare a abordajului, încât să se impună numai înlocuirea lor.
Prin degradarea importantă a instalaţiilor şi bunurilor de orice fel
trebuie să înţelegem alterarea parţială a acestora, încât după reparaţii să
poată fi repuse în funcţiune.
Urmarea imediată a abordajului este materială, deci această modalitate
este o infracţiune de rezultat, spre deosebire de modalitatea simplă, care
este infracţiunea de pericol.
Legiuitorul a înţeles să prevadă o dublă legătură cauzală pentru
existenţa acestei modalităţi calificate.
Primă legătură cauzală trebuie să existe între fapta de conducere a
unei nave fără brevet sau certificat de capacitate şi abordaj.
A doua legătură cauzală trebuie să existe între abordaj şi urmările materiale
alternative menţionate în textul incriminator.
Urmarea imediată a faptei şi raportul de cauzalitate nu sunt prezumate, ele
trebuie să se stabilească şi să se dovedească de către organele judiciare abilitate.
De aceea, se poate afirma că pentru a fi dovedită modalitatea agravantă este
absolut necesar să se stabilească, în primul rând, cauzele producerii abordajului.
Consumarea modalităţii agravante se produce în momentul când are loc una
23
din urmările materiale alternative prevăzute în textul incriminator. În situaţia în

care s-au produs mai multe urmări alternative, există o singură modalitate agravantă
şi nu un concurs de infracţiuni.
Latura subiectivă a acestei modalităţi agravante constă în vinovăţie sub forma
praeterintenţia, deoarece conducerea navei, fără brevet sau certificat de capacitate
corespunzător, se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar abordajul cu efectele
materiale alternative este consecinţa culpei.
Persoana care conduce nava are posibilitatea să prevadă că, neavând calificare
de a desfăşura o astfel de activitate, nava pe care o conduce poate intra în coliziune,
iar abordajul poate determina la rându-i producerea a cel puţin una dintre urmările
materiale alternative şi imediate.
În art.115 alin.2 din Decretul 443/1972 este menţionată a doua modalitate
calificată de săvârşire a acestei infracţiuni[7].
După cum se poate observa din textul incriminator, legiuitorul a decis să
aplice o sancţiune mai aspră, deci să agraveze modalitatea simplă a infracţiunii,
dacă aceasta a avut drept urmare consecinţe de o periculozitate socială sporită.
Acestea constau în:
§ scufundarea navei proprii;
§ scufundarea altei nave;
§ moartea sau vătămarea gravă a uneia sau mai multor persoane.
Latura subiectivă, legătura cauzală, consumarea infracţiunii sunt
asemănătoare celor examinate la prima modalitate agravantă.
Se impune a fi făcută precizarea că pentru existenţa modalităţii agravante nu
are importanţă dacă nava proprie sau altă navă a fost scufundată, fie total, fie
parţial, ori dacă acestea au fost ulterior ranfluate.
Consumarea modalităţii agravante se produce în momentul în care are loc
una dintre urmările materiale alternative prevăzute în textul incriminator.
În situaţia în care s-au produs mai multe urmări alternative, există o singură
modalitate agravantă şi nu un concurs de infracţiuni.
Referinţe
1. Ordinul Ministerului Transporturilor nr.246, Monitorul Oficial nr. 293 din
10.08.1998.
2. Codul comercial art. 672 şi urm.
3. Decretul nr. 443/1972 din 20 noiembrie art.7.
4. Decretul nr.443/1972 art.9 “Fac parte din navă instalaţiile, maşinile şi motoarele
care dau propulsie navei sau produc o altă acţiune mecanică, cu mecanismele
şi mijloacele transmiterii acestei acţiuni, toate obiectele necesare navigaţiei,
diferitelor manevre, siguranţei navigaţiei, salvării vieţii umane, igienei şi
24
exploatării potrivit destinaţiei navei, chiar cînd acestea ar fi scoase de pe navă

un oarecare timp, precum şi proviziile”.
5. Regula 3 al. 1 lit. a din Regulamentul internaţional de prevenire a coliziunilor
de nave – COLREC, 1983, cu amendamentele din 1983 şi 1987 aprobate de
IMO.
6. Art. 33 al.6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.246/1998, Monitorul
Oficial nr.293 bis din 10.08. p.2
7. “Dacă s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave, moartea sau
vătămarea corporală gravă a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este
închisoare de la 10 ani la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
25
26
Gheorghe Gladchi
Recenzent: Vasile Florea,

dr. în drept, conf. univ.
DEFINIŢIA VICTIMOLOGIEI
(OPINII ŞI CONTROVERSE)
Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi comportamentului victimei raportată

la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei.
Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. Modul în care
victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă
pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. De asemenea,
menţionăm că victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte, principii, reguli,
constituit pentru apărarea drepturilor victimei, din care să decurgă măsurile de natură
social-morală şi juridică, pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii.
Expunerea exactă a aspectelor de cercetare menţionate reprezintă forme specifice
de definire a victimologiei. Definirea victimologiei preocupă savanţii criminologi şi
victimologi din întreaga lume. Variatele definiţii se explică prin dorinţa de originalitate a
diferiţilor autori şi prin diversitatea viziunilor savanţilor asupra statutului ştiinţific al victimelor.
Definiţiile privind victimologia se deosebesc între ele după gradul de generalizare a lor,
conţinutul obiectului şi domeniul de cercetare al acestei ştiinţe.
Jose Adolfe Preyed Calderon[1] în lucrarea sa „La victimologie” defineşte
victimologia ca disciplină care, prin explicarea cauzelor, studiază victima fără a
planifica şi a realiza o politică a acesteia. Conceptul victimologie trebuie aplicat în
domeniul biologic, psihologic şi social al victimei. Obiectul victimologiei se referă
la relaţiile victimă – criminal, profilul victimei, relaţia cu societatea, acţiunea de a
deveni victimă şi victimitate, comportarea victimei, prevenirea victimală, criminalul
în calitate de victimă, indemnizarea (despăgubirea) victimei, victimele delictelor
determinate (cu caracter sexual, împotriva persoanelor, împotriva bunurilor etc.).
Aşadar, definiţiile victimologiei pot fi divizate în două grupuri mari:
1) definiţiile victimologiei ca ramură a criminologiei
2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă despre toate victimele atît de geneză
infracţională, cît şi noninfracţională, adică în sens larg.
27
Gheorghe Gladchi
În opinia unor autori, orientarea victimologică este o tendinţă nouă în

criminologie[2]: criminologia victimologică fiind iniţial o ramură desprinsă din criminologia
reacţiei sociale. Din această perspectivă, victima constituie un element esenţial al situaţiilor
precriminale, fiind pus în evidenţă faptul că alegerea unei victime nu este întotdeauna un
joc al hazardului, relaţiile preexistente dintre criminal şi victimă, avînd un rol important în
procesul „trecerii la act”.
Derivînd din criminologie, victimologia dezvoltă relaţiile dintre victimă şi agresor,
explică consecinţele victimizării, indicînd procedeele şi metodele de recuperare şi
prevenire victimogenă. Victimologia cercetează în mod obiectiv fenomenele agresionale,
stabilind reguli şi principii de care depinde comportamentul victimei.
Din grupul de definiţii ale victimologiei ca ramură a criminologiei relevăm unele
definiţii generale (victimologia este ştiinţa despre victimă), care nu concretizează domeniul
de cercetare al acesteia, punînd accentul pe definirea conceptului de victimă. De exemplu,
victimologia este ştiinţa care studiază victima, adică persoana care, contrar voinţei sale,
a suferit un prejudiciu moral, fizic sau material, prejudiciu cauzat în urma unei infracţiuni[3].
În literatura de specialitate sunt şi opinii privind victimologia ca ştiinţa despre
consecinţele criminalităţii. Potrivit acestor definiţii, victima devine o noţiune
mecanică, statică şi nicidecum un element, uneori activ, al mecanismului actului
infracţional. De exemplu, criminologul român Ion Gheorghiu-Brădet[4] afirmă că
victimologia este o parte a criminologiei generale şi speciale care constă dintr-o
totalitate de idei, concepţii, explicaţii criminologice, teoretice şi metodologice
despre realitatea socio-umană a victimizării societăţii, populaţiei şi indivizilor prin
producerea faptelor fenomenului criminalităţii. Prin victimologia criminalităţii
înţelegem acea parte a domeniului criminalităţii, care cuprinde consecinţele de
orice natură produse de criminalitate şi suportate de societate, populaţie şi de
victimele infracţiunilor care aparţin fenomenului criminalităţii.
În alte surse[5], victimologia este definită ca un curent în criminologie care
îşi propune pentru studiere rolul victimei în geneza infracţiunii şi limitele în care
activitatea acesteia a contribuit la producerea faptului infracţional.
Deci conform definiţiei date, victimologia este o ştiinţă preocupată numai
de problematica privind contribuţia persoanei vătămate, prin comportamentul său,
la comiterea actului infracţional, adică de victimele care prin conduita uşuratică,
neatentă, riscantă, amorală sau ilegală au favorizat crearea situaţiei criminogene.
Sînt cunoscute definiţii care reduc şi mai mult obiectul de cercetare al
victimologiei. De exemplu: victimologia este ştiinţa despre persoana vătămată
înzestrată cu capacitatea individuală de a deveni victimă a violenţei criminale[6].
Deci în acest caz, victimologia studiază doar acele persoane vătămate care
prin anumite trăsături individuale şi forme de comportament au contribuit la
transformarea lor în victime. Totodată, menţionăm că, potrivit acestei definiţii, victimologia
28
Definiţia victimologiei (opinii şi controverse)
cercetează nu toate victimele infracţiunilor care au favorizat victimizarea, ci numai

persoanele vătămate în urma infracţiunilor violente.
Alţi autori acordă atenţie deosebită personalităţii victimei, aceasta fiind în
centrul cercetărilor criminologice. De exemplu, E. Abdal Fattah[7] defineşte
victimologia drept o ramură a criminologiei care se ocupă nemijlocit de victima
infracţiunii şi care conţine ansamblul cunoştinţelor biologice, psihologice şi sociale
referitor la victimă. Autorul propune o noţiune largă a victimei: persoanele fizice
şi juridice, animalele, societatea în genere –cărora, în urma încălcărilor de drept, li
se cauzează prejudicii.
În unele cazuri victimologia este tratată ca o ştiinţă despre toate victimele
infracţiunilor, accentul fiind pus pe rolul victimei în geneza actului infracţional.
Astfel, Endre Karoly[8] defineşte victimologia drept o direcţie în criminologie
care studiază nemijlocit partea victimizată a atentatului criminal, examinează
relaţiile dintre infractor şi victimă. O altă definiţie în acest sens ar fi: victimologia
este una dintre ramurile importante ale criminologiei care studiază personalitatea
victimei, relaţiile acesteia cu infractorul, particularităţile comportamentului
persoanei vătămate în situaţia incriminată făptuitorului. Un loc important în cadrul
cercetărilor victimologice este acordat rolului victimei în geneza infracţiunii,
relaţiilor acesteia cu infractorul[9].
Potrivit acestei definiţii, victimologia este ştiinţa despre toate victimele infracţiunilor
şi nu doar despre acele care prin comportamentul negativ au contribuit la producerea
faptei penale. Victimologia ştiinţifică, acordînd o importanţă deosebită rolului persoanei
vătămate în etiologia infracţiunii, nu se limitează doar la aspectul dat. Pentru cercetarea
victimologică prezintă interes şi victimele care au avut un comportament neutru şi chiar
pozitiv în timpul comiterii infracţiunii. Totodată, menţionăm că ambele definiţii nici nu
amintesc de problematica prevenirii victimologice, care este, în opinia noastră, o sferă
de cercetare a victimologiei nu mai puţin importantă decît rolul persoanei vătămate în
geneza infracţiunii.
Un şir de autori privesc victimologia prin prisma victimizării persoanelor,
adică cauzalitatea, particularităţile, consecinţele acesteia. Astfel, criminologul
american Marvin Wolfgang[10] (1976) defineşte victimologia drept cercetare
ştiinţifică a victimelor infracţiunilor, proceselor, etiologiei şi consecinţelor
victimizării (adică ale transformării persoanei în victimă a infracţiunii).
Toate definiţiile analizate mai sus, au un caracter tradiţional criminologic.
Caută să răspundă la întrebarea care este rolul victimei la producerea faptei penale
sau care sînt cauzele şi condiţiile victimizării în general. Aceste definiţii nu reflectă
cel de-al doilea element esenţial al studiului criminologic (victimologic) – reacţia
socială faţă de criminalitate.
29
Gheorghe Gladchi
Considerăm mai reuşite şi mai complete acele definiţii în care victimologia este tratată
ca o ştiinţă despre etiologia victimizării, rolul victimei în geneza infracţiunii, prevenirea victimizării,
tratamentul, resocializarea victimei, protecţia juridică, acordarea de ajutor acestora etc. În
această ordine de idei, cercetătorul rus Valerii Vandîşev[11] menţionează că victimologia
studiază trăsăturile social-psihologice ale personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul
acesteia în diferite situaţii criminologice, caracterul relaţiilor dintre persoana vătămată şi infractor
etc. Cercetarea factorilor sus-menţionaţi nu este un scop în sine, ci presupune utilizarea lor în
elaborarea măsurilor educativ-profilactice de influenţă asupra persoanelor vătămate. O astfel
de abordare prevede încadrarea organică a măsurilor de influenţă asupra victimei infracţiunii
în sistemul general de prevenire a faptelor penale.
În viziunea unor autori, în ceea ce priveşte victimologia ca ştiinţă autonomă, aceasta
capătă o accepţiune mai largă. Definiţiilor propuse de aceştia le este caracteristică tratarea
victimologiei ca ştiinţă de sine stătătoare, complexă şi o extindere a noţiunii de victimă.
Astfel, un grup de autori[12] definesc victimologia drept ştiinţă ce studiază victima,
adică persoana care, contrar voinţei sale, a suferit un prejudiciu moral, fizic sau material,
condiţiile care au înlesnit transformarea ei în victimă precum şi propunerea unor soluţii
pentru înlăturarea acestor condiţii.
Alţi cercetători[13] susţin că victimologia reprezintă un ansamblu (complex)
de cercetări ale acelor procese sociale, cu ajutorul cărora anumiţi indivizi şi grupuri
sociale întregi sînt supuse unor astfel de torturări (chinuiri), încît aceasta generează
probleme sociale.
Considerăm mai reuşită definiţia victimologiei, în sens larg, propusă de
cercetătorii germani Th. Feltes, F. Hofmann, H. Jansen, H.-J. Kernet şi D.
Kettelholin[14], în care sînt concretizate un şir de repere ştiinţifice ale studiului dat.
Astfel, victimologia este ştiinţa despre victimă (noţiunea de victimă include: victimele
accidentelor, victimele sistemului politic, victimele violenţei), transformarea persoanei
în victimă şi reacţia socială faţă de victima infracţiunii, orientată spre realizarea
analizei ştiinţifice, descrierea şi interpretarea modelului de comportament al victimei,
stabilirea legăturilor cauzale şi asociative, precum şi a interconexiunilor probabile.
Potrivit definiţiei, printre obiectele victimologiei ştiinţifice este şi reacţia socială
faţă de victima infracţiunii, adică prevenirea victimizării, tratamentul şi resocializarea
victimelor, protecţia juridică a acestora etc.
În acelaşi timp, definiţia, în opinia noastră, nu cuprinde un astfel de domeniu
important al victimologiei cum este elaborarea măsurilor de reducere a victimizării
noninfracţionale, precum şi cercetarea problemelor privind protecţia şi acordarea
ajutorului victimelor de geneză necriminală. Completarea definiţiei date cu aspectele
menţionate ar îmbunătăţi-o în mod esenţial, transformînd-o, după părerea noastră,
în una dintre cele mai reuşite definiţii ale victimologiei în sens larg.
Referinţe
30
Definiţia victimologiei (opinii şi controverse)
1. Tănăsescu Iancu, Manual de criminologie, Craiova, Editura INS, 1997, p. 201.

2. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1995, p. 40.
3. Bujor V., Manole-Ţăranu D., Victimologie. Note de curs, Chişinău, Universitatea
de Criminologie, 2002, p. 46.
4. Gheorghiu-Brădet Ion, Criminologie generală românească, Braşov, 1993, p. 154 – 155.
5. Antoniu Gh., Bulai C., Chirulescu Gh., Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 285.
6. Криминология. Учебное пособие, Под общ. ред. Эминова В.Б., Москва,
Изд. группа ИНФРА.М – НОРМА, 1997, c. 53; Криминология. Учебник
для юридических вузов, Под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Б., Москва,
Юрист, 1995, c. 442.
7. Франк Л.В., Виктимология и виктимность, Душанбе, 1972, c. 93.
8. Ibidem
9. Васильев В.Л., Юридическая психология, Москва, Юридическая
литература, 1991, c. 274.
10. Wolfgang Marvin E., Riedel Marc, / Rape, Racial Discrimination and the Death
Penalty, in Hugo Adam Bedan / Chester M. Pierce, Capital Punishment in The
United States, New York, 1976, p. 99-121, citat de Шнайдер Г.И.,
Криминология, Москва, Изд. группа «Прогресс», 1994, c. 347.
11. Вандышев В.В., Виктимология: что это такое? Ленинград, Общ-во
«Знание», 1978, c. 4.
12. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminologie. (Material
didactic), Chişinău, Ed. „Ştiinţa”, 1997, p. 43.
13. Шнайдер Г.Й., op. cit., р. 347.
14. Криминология. Словарь-справочник, Составитель Кернер Х.-Ю., Отв.
ред. Перевода – Долгова А.И., Москва, 1998, c. 23 – 24.
31
32
Василе Флоря
КТО БОИТСЯ ОБЪЕКТИВНОЙ ВНЕВЕДОМСТВЕННОЙ

ЭКСПЕРТИЗЫ?
Законом Республики Молдова от 23 июня 2000 г. «О судебной

экспертизе» (Monitorul oficial Nr. 144 – 145 от 16 ноября 2000 г.)
предусматривалась возможность проведения судебных экспертиз как
экспертами ведомственных специализированных учреждений Министерство
юстиции и Министерство здравоохранения, так и частными, независимыми
экспертами. Часть вторая статьи 12 этого закона предусматривала, что
частные, независимые эксперты проводят судебную экспертизу только на
основании лицензий, выданных Министерством юстиции и Министерством
здравоохранения в установленном законном порядке.
С принятием этого закона засветилась надежда, что, наконец, в
республике появится независимая, объективная вневедомственная судебная
экспертиза, не находящаяся в чьем-то ведомственном подчинении и не
поддающаяся ведомственному влиянию, независимая прежде всего в
финансовом отношении. Особое беспокойство вызывало и вызывает
создавшейся положение в судебно-медицинской экспертизе, особенно в тех
случаях, когда дело касалось экспертизы по делам о врачебных преступлениях.
В предыдущих публикациях мы уже отмечали, что за годы
независимости молдавской медицины, независимости от закона и норм
морали, участились случаи гибели и тяжких увечий пациентов вследствие
низкой квалификации отдельных медицинских работников, их бездумного,
безразличного, недобросовестного, халатного, преступно-небрежного
отношения к своим обязанностям и к судьбе пациента, их бесконтрольности
и безнаказанности за допущенные нарушения и совершенные преступления.
Закон РМ «О здравоохранении» от 28 марта 1995 г. в статье 57
предусматривает, что Министерства здравоохранения осуществляет
методическое руководство (подчеркнуто нами) судебно-медицинской
экспертизой.
33
А как это «руководство» осуществлялось хорошо изложено в статье

заместителя директора Центра судебной медицины при Министерстве
здравоохранения, доктора медицины И.С. Кувшинова, опубликованной в
журнале «Закон и жизнь», № 11 за 1996 г. под заглавием «Экспертиза должна
быть независимой».
Автор отмечал, что впервые за пятнадцать лет 17 сентября 1996 г.
служба Бюро судебно-медицинской экспертизы была заслушана на заседании
коллеги Министерства здравоохранения. Однако на этом заседание не были
приглашены и не присутствовали представители прокуратуры, судов, МВД,
то есть те структуры, которые наиболее заинтересованы в эффективной
деятельности этой службы и могут дать объективную оценку работе Бюро.
Заслушивание продолжалось 30 минут, а руководителю Бюро дали 5
минут для доклада о проделанной работе за 15 лет.
Сейчас лишь можно сожалеть о разрыве научных связей между
бывшими союзными республиками, поскольку во времена СССР
методическое руководство судебной медициной на высоком научно-
практическом уровне осуществлял Всесоюзный НИИ судебной медицины.
Не думаем, что у Министерства здравоохранения нашей республики
при его многочисленных задачах, есть еще возможность и специалисты в
области судебной медицины такой же высокий квалификации и с таким же
богатым опытом работы, как, скажем, в Центре судебной Медицины России,
Украины или Румынии, которые необходимы для надлежащего методического
руководства. В этом случае закон возложил на Минздрав непосильную задачу.
Анализ судебной практики по делам о врачебных преступлениях за
последнее десятилетие показывает, что почти все уголовные дела этой
категории прекращались за отсутствием события или состава преступления.
В основу этих постановлений ставились заключения судебно-медицинской
экспертизы, нередко противоположные на следствии и в суде, в которых не
всегда глубоко анализировались правильность диагностики и лечения,
врачебные ошибки или преступная халатность, повлекшие гибель или тяжкие
увечья пациентов, а подозреваемого характеризовали как врача высшей
категории, очень опытного уважаемого, с кандидатской степенью, с
международной репутацией и его ни то что в тюрьму надо отправлять, а
следует представить к высоким наградам. Вот такая «объективность».
В Российской Федерации также убедились в недост аточной
объективности ведомственной судебно-медицинской экспертизы, но там все
же принимаются какие-то меры по более надежной защите прав пациентов,
пострадавших от отечественной медицины.
Вот что пишет по этому поводу кандидат медицинских наук, юрист из
34
Кто боится объективной вневедомственной экспертизы?
города Перми Е.Козьминых: «Всем юристом известно, что «врачебные дела»,

как правило, «плохо идут» в судах... Эта проблема имеет простые и очевидные
корни: практически все судебные экспертизы проводится в территориальных
Бюро судебно-медицинской экспертизы, которые являются учреждениями
здравоохранения и подчинены органу здравоохранения..., а местные Бюро
СМЭ дают как правило «оправдательные» для медиков заключения»[1],
которые тоже как правило, кладутся в основу оправдательных приговорах.
По нашему мнению, в этом повинны и юристы (следователи, прокуроры,
судьи, которые забывают, что, согласно статьи 64 УПК РМ «Заключение
эксперта не является обязательным для лица, производящего дознание
следователя, прокурора и суда, однако несогласие должно быть мотивировано
соответственно в постановлении, приговоре, определении». Мало того,
юристы поручают врачам решение чисто юридического вопроса о наличии
причинной связи между действием (бездействием) врача и гибелью пациента
даже в тех случаях когда такая связь очевидна.
В Пермской области России нашли выход в том, что суды поручают
проведение суд-мед экспертиз не местным Бюро СМЭ, а судебно-
экспертными учреждениям Федерального подчинения, что привело к тому,
что пациенты выиграли 80 % дел по искам к медицинским учреждениям,
«чего не наблюдалось при прежней, по сути говоря, ведомственной
экспертизе»[2].
В Молдове в последнее время, даже при ведомственной судебно-
медицинской экспертизе, подчиненной Минздраву по делам о врачебных
преступлениям, вынесены два обвинительных приговора: в одном случае
врач офтальмолог лишил зрения на один глаз молодую девушку, проколов ей
по небрежности глазное яблоко и введя туда гентамицин, а в другом врач
сделал 18-летнему пациенту укол лидокаина без предварительной пробы на
переносимость лекарства и пациент тут же погиб.
В наших условиях выход из порочного круга ведомственный суд-мед
экспертизы в том, чтобы чаще назначать экспертизы за пределами республики
или включать в состав экспертных комиссий судебных медиков, из других
стран СНГ, не подчиненных Минздраву.
Закон Республики Молдова от 11 июля 2002г. «О внесении изменений
и дополнений в закон № 1086 – XIV от 23 июня 2000г. о судебной экспертизе»
(Monitorul oficial № 113-114 от 5 августа 2002г.) является шагом назад по
сравнению с законом от 23 июня 2000 г. Часть 2 статьи 12 указанного закона
в новой редакции имеет следующую формулировку: «Судебная экспертиза
может производится и частными экспертами, получившими лицензии в
установленном законом порядке, за исключением (подчеркнуто нами),
35
экспертиз по уголовным делам о преступлениях против жизни, здоровья,

свободы и достоинства личности», то есть попросту говоря, исключение
касается судебно-медицинских экспертиз. Консервативные силы в
Минздраве, в подчиненных медицинских учреждениях, в Центре судебной
медицины не на шутку испугались, что при независимой, не подчиненной
им суд-мед экспертизе их спокойная жизнь, в которой пребывали последние
10 лет, может закончится, что независимая экспертиза может более
решительно разоблачать беспредел и нарушения прав пациентов в некоторых
медицинских учреждениях, что пациенты пострадавшие от врачебных
преступлений могут отказаться от услуг отечественных эскулапов, что и
происходит все чаще и чаще в настоящее время, а это, повторяем, чревато
потерей спокойствия и личного морального и материального благополучия
медицинских работников всех уровней.
Вот почему принятие закона от 23 июня 2000 г. вызвал страх и даже
панику в отечественной медицине и было сделано все возможное, чтобы
запретить частным экспертам проводить и судебно-медицинские
экспертизы.
Интересно отметить в связи с этим, что частные эксперты могут
проводить экспертизы в самом секретном ведомстве - в службе информации
и безопасности Республики Молдова, а в Минздраве нет.
«Молодцы» врачи. Теперь с принятием закона от 11 июля 2002г. они
могут не опасаться проведения независимых экспертиз вмешательства извне
во внутренние дела молдавской медицины и теперь им обеспечена спокойная,
безмятежная жизнь еще и на ближайшие годы, пока идея независимой суд-
мед экспертизы, по примеру России, не убедит наших законодателей в
преимуществах вневедомственной экспертизы.
Другая «опасность», которая угрожает молдавской медицине, исходит
от сотен тысяч граждан нашей республики, которые легально трудятся и
лечатся в богатых цивилизованных европейских странах и которые
сравнивая условья лечения в тех больницах с нашими убогими условиями,
простынями, больше похожими на портянки, палатами, полными тараканов,
безразличным, бездушным отношением медицинского персонала к судьбе и
страданиям пациентов, ни сами эти граждане, ни их родственники, дети,
внуки никогда не захотят прибегать к услугам нашей медицины.
Закон от 23 июня 2000г. в ст. 45 предусматривал, что экспертные
подразделения МВД, Министерства обороны и Службы информации и
безопасности могут производить экспертизы до 1 января 2002г.
В дальнейшем предполагалось, что экспертные подразделения силовых
министерств будут объединены в Республиканском институте судебных
36
экспертиз и криминалистики при Министерстве юстиции, то есть

предполагалась централизация всех ведомственных экспертиз под эгидой
Министерства юстиции. Авторы же закона от 11 июля 2002г. решили ничего
не реформировать, не менять, все оставить по-прежнему. И в этом мы
усматриваем одно из поражений Министерства юстиции в продвижении
судебно-правовой реформы.
Что касается судебно-медицинской экспертизы, то группа юристов и
судебных медиков обратились с письмом в Парламент со следующими
предложениями:
1) Придание службе судебно-медицинской экспертизы автономного
экономического и административного статуса, как учреждению
судебной экспертизы и ее финансирование напрямую из
Госбюджета, а не по остаточному принципу из бюджета Минздрава.
2) Придание судебным медиком статуса государственных служащих
наравне с судьями, прокурорами.
3) Разработка и утверждение Правительством нового положения о
Центре судебной медицины, как это предусмотрено в законах от 23
июня 2002 г. и от 11 июля 2002г.
Профессора Медицинского Университета, юристы, судебные медики,
депутаты Парламента, правозащитники с которыми мы беседовали, согласны
с необходимостью выведения суд-мед экспертизы из подчинения Минздрава,
переподчинения ее Министерству юстиции или выделения в
самостоятельный департамент при Правительстве, но, как видно, при
обсуждении проекта закона от 11 июля 2002 г. в отношении частных
(независимых) суд-мед экспертов вверх взяли не защита прав пациентов от
беспредела и систематических нарушений закона, творящихся в отдельных
учреждениях здравоохранения, а узковедомственный подход к решению
вопроса, имеющего большое политическое и общественное значение.
Оказывается, конституционные принципы демократии и политического
плюрализма (статья 5 Конституции РМ от 29 июля 1994г.), разделения и
взаимодействия властей (статья 6 Конституции), формула «власть-опозиция»,
принципы со стязательности в уголовном процессе, гласности,
многоступенчатость судебных инстанций (статья 115 Конституции) не совсем
подходят Министерству здравоохранения и подчиненному ему Центру
судебной медицины, или их отдельным работником.
Состязательность в уголовном процессе обеспечивается и
многоступенчатостью судов: что неправильно решит один суд, поправит
другой. Органы прокуратуры также многоступенчаты: прокуратура сектора,
уезда, специализированные прокуратуры, Генеральная прокуратура (статья
124 Конституции).
37
Логика подсказывает, что структуре судебных и прокурорских органов

должна бы соответствовать и структура экспертных учреждений. А при
наличии в подчинении Минздрава единственного Центра судебной
медицины с кем будут состязаться судебные медики? Сами с собой? И во
всех судебных инстанциях при наличии каких-либо неясностей или
противоречий будут выступать одни и те же эксперты, которые, естественно,
будут оттаивать свои ошибочные заключения, что и происходит в настоящее
время? И при назначении Комиссионной, дополнительной или повторной
экспертизы по делам о врачебных преступлениях одни и те же эксперты
годами будут спорить между собой, так и не придя к единому знаменателю?
Все эти вопросы остаются без ответа до тех пор, пока нынешней
ведомственной суд-мед экспертизе нет альтернативы, а Центр судебной
медицины и Министерство здравоохранения сохраняют монополию на
истину в последней инстанции и остаются вне гласного компетентного,
объективного, вневедомственного контроля.
Поэтому мы призываем настоящих и будущих пациентов, всех
заинтересованных лиц активно включиться в обсуждение данного вопроса
и помочь суд-мед экспертизе стать подлинно независимой, объективной,
стоящей на страже жизни, здоровья, свободы и достоинства пациентов, а не
конъюнктурных, корпоративных интересов бюрократов от медицины,
паникующих при мысли о возможности гласной, объективной, независимой
оценки их деятельности, не редко ставящей в опасность жизнь, здоровье
моральное и материальное благополучие пациентов.
1. Е.Козьминых, Судебная экспертиза по «врачебному делу» «Российская
юстиция», № 3, 2002г. с. 31-32.
2. Е.Козьминых, Судебная экспертиза по «врачебному делу» «Российская
юстиция», № 3, 2002 г. с. 31-32.
38
Alexandru Pînzari
ORGANIZAREA ŞTIINŢIFICĂ A MUNCII – ELEMENT DE BAZĂ

AL MANAGEMENTULUI ÎN OAI
Activitatea organelor de interne în direcţia prevenirii şi combaterii

criminalităţii este influenţată de mulţi factori care pot atât să frâneze, cît şi să
stimuleze această activitate.
Savanţii atât din domeniul managementului, cît şi din domeniul jurisprudenţei
studiază căile de perfecţionare a lucrului organelor de drept, formulând unele
propuneri concrete “Imperfecţiunea muncii organelor de drept în combaterea…”[1]
şi prevenirea criminalităţii este una dintre acele frâne care influenţează negativ
activitatea organelor de interne. Anume ştiinţa managerială permite să găsim unele
soluţii în direcţia perfecţionării lucrului colectivelor poliţieneşti.
Succesul activităţii de serviciu a colectivului şi a lucrătorului concret, în
mare măsură, depinde de organizarea ştiinţifică a muncii şi, în acelaşi rând, a muncii
de dirijare.
Organizarea ştiinţifică a muncii[2] este o parte componentă şi importantă a
organizării ştiinţifice a dirijării, care se bazează pe poziţiile ei şi se referă numai la
organizarea nemijlocită a muncii lucrătorilor de poliţie. Creşterea intensităţii şi
productivităţii muncii lucrătorilor în domeniul dirijării aduce foloase, dacă la nivelul
necesar sunt hotărâte întrebările şi problemele manageriale. În acelaşi timp, dirijarea
ştiinţifică nu poate fi eficientă, dacă nu este completată cu OŞM. În aceasta şi
constă legătura dialectică dintre OŞM şi dirijare.
Organizarea ştiinţifică a muncii este chemată să hotărască 3 sarcini de bază,
care sunt legate între ele:
Ø economică, care constă în ridicarea productivităţii muncii lucrătorilor
OAI;
Ø psiho-fiziologică, esenţa căreia constă în menţinerea sănătăţii şi capacităţii
muncii lucrătorilor;
Ø socială, care prevede dezvoltarea multilaterală a personalităţii
lucrătorului.
39
Alexandru Pînzari
Scopul principal al OŞM este asigurarea productivităţii înalte a muncii prin

eforturi fizice şi intelectuale a lucrătorilor.
Examinînd esenţa OŞM, este necesar să deosebim noţiunea OŞM “în statică”
şi “în dinamică”.
Prin OŞM “în statică” se subînţelege totalitatea elementelor OŞM, care pot
fi clasificate în 3 grupe de bază, acestea prezentând totodată şi direcţiile principale
de cercetare şi introducere a OŞM:
a) organizarea folosirii raţionale a timpului;
b) raţionalizarea operaţiilor de muncă;
c) crearea condiţiilor favorabile de muncă.
Fiecare grupă include o mulţime de elemente mai mici, care au un caracter
divers şi necesită, pentru rezolvarea lor, posedarea unui arsenal de cunoştinţe
speciale în domeniile: fiziologie, psihologie, tehnică, medicină, sociologie,
management etc. În cercetarea şi introducerea OŞM, un rol de bază joacă ştiinţa
juridică, poziţiile căreia trebuie să asigure reglarea normativă a recomandaţiilor
OŞM şi controlul juridic, încât acestea să corespundă cerinţelor legislaţiei.
OŞM îşi atinge scopul, dacă se înfăptuieşte în mod complex, adică în direcţiile
de bază, legate de cercetarea şi introducerea OŞM.
OŞM “în dinamică” semnifică neîntreruperea procesului de perfecţionare a
OŞM şi includerea în fiecare element tot ce este nou, ajungând la progresul tehnico-
ştiinţific şi acumulând o experienţă înaintată.
Reieşind din cele expuse, OŞM poate fi considerat un proces permanent cu
caracter de creaţie, orientat spre introducerea în activitatea de muncă a OAI a
realizărilor ştiinţei şi practicii în domeniul organizării raţionale a timpului de muncă,
raţionalizarea operaţiilor şi crearea condiţiilor favorabile de muncă. E necesar de
accentuat că scopul acestui proces este folosirea maximală a resurselor de muncă
şi materiale în interesul societăţii şi a fiecărui muncitor în parte.
În OAI activează specialişti în diverse domenii, care depun o muncă
intelectuală bazată pe informaţie. Procesul managerial în OAI constă în primirea,
acumularea, păstrarea, prelucrarea, analiza, realizarea, transmiterea informaţiei,
pregătirea şi primirea hotărârilor de dirijare.
De aici reiese că perfecţionarea tehnologiei muncii de dirijare constă în
perfecţionarea tehnologiei operării informaţionale, raţionalizarea şi ridicarea
productivităţii muncii intelectuale. Problemele OŞM de dirijare constau, în fond,
în scutirea angajatului implicat în munca de dirijare de unele sarcini fizice şi
operaţiuni tehnice, în scopul economisirii timpului şi eforturilor pentru sintetizarea
informaţiei care necesită o conjugare a posibilităţilor intelectuale şi psihice.
Examinînd elementele organizării ştiinţifice a muncii de dirijare în OAI, e
necesar să atragem atenţia la particularităţile ce deosebesc această activitate de
alte tipuri de muncă intelectuală şi de dirijare:
40
Organizarea ştiinţifică a muncii – element de bază al managementului în OAI
Ø reglementarea activităţii conform legii;

Ø activitatea în condiţii dificile, deseori periculoase şi extremale;
Ø volumul mare de lucru pentru stabilirea informaţiei precise.
Să examinăm mai detaliat elementele OŞM
1. Organizarea folosirii raţionale a timpului
Folosirea raţională a timpului de lucru în OAI este determinată de un şir de factori:
Ø nivelul de pregătire profesională a conducătorului şi subalternilor;
Ø stilul de lucru al conducătorului superior în grad şi funcţie;
Ø nivelul general de organizare a lucrului de dirijare.
La baza organizării raţionale a folosirii timpului stă planificarea lucrului personal
care presupune studierea în prealabil a timpului consumat la unele elemente ale
activităţii şi se îndeplineşte în corespundere cu obligaţiunile funcţionale determinate.
Folosirea raţională a timpului, la rândul său, prevede evidenţa şi analiza lui.
2. Raţionalizarea operaţiilor de muncă presupune cunoaşterea a două
direcţii aflate în relaţii reciproce: direcţia tactică şi tehnică de organizare.
E important că activitatea OAI se înfăptuieşte în sfera juridică a vieţii sociale,
este reglementată de normele de drept şi se orientează spre întărirea legalităţii şi
ordinii publice în republică. Astfel, orice raţionalizare a operaţiilor de muncă
necesită respectarea strictă a normelor de drept, a drepturilor şi intereselor legitime
ale cetăţenilor.
Direcţia organizatorico-tactică în raţionalizarea operaţiilor de muncă este
chemată să le ridice eficienţa pe baza organizării corecte şi tacticoase a îndeplinirii
lor. Această direcţie se exprimă prin perfecţionarea tacticii acţiunilor de anchetă şi
prin hotărârea sarcinilor de serviciu de către lucrătorii operativi. Direcţia dată se
foloseşte pentru desfăşurarea şedinţelor-fulger şi a consfătuirilor de serviciu, fiindcă
conducătorii organelor de interne consumă o bună parte a timpului de lucru la
organizarea lor.
Direcţia organizatorico-tehnică în raţionalizarea operaţiilor de muncă e
strâns legată de direcţia organizatorico-tactică şi se subordonează ei. Folosirea
mijloacelor tehnice ne permite să raţionalizăm operaţiile de muncă cu ajutorul
realizării poziţiilor organizatorico-tactice. La desfăşurarea consfătuirilor de serviciu,
în organele de interne se foloseşte pe larg legătura prin selector care ne permite
utilizarea raţională a timpului. Noi perspective se deschid în legătură cu conectarea
subdiviziunilor de interne la reţeaua computaţională.
Îmbinarea direcţiilor organizatorico-tactice şi organizatorico-tehnice în
raţionalizarea operaţiilor de muncă ocupă un loc important în lucrul cu informaţia,
care este, de fapt, şi conţinutul de bază al activităţii de dirijare.
3. Crearea condiţiilor favorabile de muncă este elementul care include
problemele amenajării şi organizării raţionale a locului de muncă şi a
respectării condiţiilor sanitaro-igienice şi estetice a acestora.
41
Alexandru Pînzari
Scopul OŞM este de a menţine pe o perioadă îndelungată nivelul aptitudinilor

persoanelor angajate. Pentru atingerea acestui scop, se folosesc pe larg datele
fiziologiei, anatomiei omului, psihologiei, medicinei, esteticii şi a noii ştiinţe
orgonomice, obiectul căreia este sistemul “omul – uneltele de muncă – mediul de
producere”.
În şirul condiţiilor prielnice de muncă se înscriu:
Ø dimensiunile optime a încăperilor de muncă şi repartizarea lor raţională;
Ø punerea la dispoziţia lucrătorilor a unor încăperi izolate, luând în
consideraţie caracterul şi metodele de lucru, normele sanitaro-igienice
şi estetice;
Ø iluminarea şi aerisirea suficientă a încăperilor;
Ø îmbinarea corespunzătoare a culorii interiorului cu iluminarea, asigurarea
încăperilor de serviciu cu mobilă confortabilă, în dependenţă de caracterul
lucrului;
Ø regimul normal de temperatură şi ventilare în încăpere;
Ø asigurarea liniştii în timpul lucrului;
Ø plasarea comodă la locul de lucru a mijloacelor tehnice necesare, a
documentelor şi materialelor informative.
Stabilirea elementelor necesare organizării muncii în activitatea organelor
afacerilor interne va contribui la îmbunătăţirea lucrului în direcţia prevenirii şi
combaterii criminalităţii.
Referinţe
1. Bîrgău M., Prevenirea infracţiunilor săvîrşite de minori, Chişinău, 1998, p.31.
2. În continuare OŞM.
42
Organizarea ştiinţifică a muncii – element de bază al managementului în OAI
Eugen Guţan
PROTECŢIA JURIDICĂ A MARTORULUI

ÎN PROCESUL PENAL
În cadrul probaţiunii judiciare penale atît organele de investigaţie operativă,

cele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie, cît şi instanţa de
judecată stabilesc fapte concrete, săvîrşite anterior, urmînd să procedeze conform
metodei inductive. Pe baza informaţiilor primare şi cu ajutorul probelor, organele
respective refac traseul infracţional în aşa fel, încît să exprime convingerea că
reprezintă adevărul, că există o concordanţă deplină între cele stabilite şi relatarea
obiectivă a faptelor.
Dovedirea activităţii infracţionale, identificarea făptuitorului, stabilirea
vinovăţiei acestuia şi tragerea lui la răspundere penală, iar uneori civilă se realizează
prin conţinutul concret al probaţiunii judiciare.
Pentru comiterea infracţiunilor subiecţii acestora se asociază şi se organizează
după reguli stricte ca: promisiuni privind nedenunţarea infracţiunii, sprijinirea şi
acordarea ajutoarelor familiilor în caz de descoperire. La comiterea faptelor
antisociale se folosesc metode şi mijloace care previn descoperirea infracţiunilor,
şterg urmele acestora, compromit actele de descoperire întreprinse de organele de
urmărire penală, întreprind acţiuni de intimidare ori acţionează agresiv şi în mod
direct, utilizînd: arme, muniţii, mijloace de transport, mijloace de comunicaţii etc.
Sunt şi cazuri în care persoane angajate comit fapte social-periculoase, efectele
unor asemenea acţiuni necesită timp pentru a fi descoperite, iar infractorii dispar
pe o perioadă îndelungată.
De aceea, descoperirea infracţiunilor, mai cu seamă dovedirea activităţii
infracţionale, devine un obiectiv de prim ordin al organelor judiciare. Astfel,
necesitatea perfecţionării activităţii de prevenire a comiterii unor asemenea fapte
impune modernizarea instrumentelor şi mijloacelor operative şi a procedeelor
probatorii în strînsă legătură cu asemenea realităţi.
Evident că în această confruntare riscantă cu urmări imprevizibile, sursele
folosite trebuie diversificate şi protejate.
43
Eugen Guţan
În acest sens, reglementările articolului 110 al Codului de procedură penală

al R.M. reprezintă o încurajare a furnizorilor de informaţii în vederea asigurării
unui climat de supremaţie a legii şi a reflectării adevărului obiectiv.
Potrivit art.90 al Codului de procedură penală, martorul este persoana care
posedă informaţii cu privire la circumstanţele urmează să fie constatate în cauza
penală. Totodată, în calitate de martor poate fi persoana numită de organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi persoana care face declaraţii în
calitate de martor.
În cadrul procedurii de audiere a martorului, acesta comunică mai întîi date
personale: numele, prenumele, vîrsta, domiciliul şi ocupaţia. Dacă prin declararea
datelor despre identitatea reală şi domiciliul martorului ar putea fi periclitată viaţa,
integritatea corporală, libertatea acestuia sau a unei rude apropiate lui, i se permite
să comunice altă informaţie despre identitatea sa.
Această măsură poate fi dispusă din oficiu în baza unei încheieri motivate a
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată ori la cererea motivată a
procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează de către
judecătorul de instrucţie într-un proces verbal separat care se păstrează la sediul
instanţei respective, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a
confidenţialităţii.
În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi
introduse în dosarul penal numai după ce organul competent în cursul efectuării
urmăririi penale sau judecătorul de instrucţie, prin încheiere, a constatat dispariţia
pericolulului şi motivelor care au determinat luarea măsurilor de protecţie a
martorului.
Declaraţiile martorului căruia i s-a atribuit o altă identitate pot servi ca mijloc
de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe existente în
cauza penală.
Protecţia trebuie să descopere adevărul, să prevină şi să împiedice săvîrşirea
noilor infracţiuni, să demonstreze că societatea nu acceptă nici un compromis
privind apărarea intereselor generale.
În unele situaţii, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, judecătorul
de instrucţie sau instanţa de judecată admite audierea martorului fără prezenţa
acestuia la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se
desfăşoară şedinţa de judecată. Martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate
va fi asistat de judecătorul de instrucţie şi va fi audiat prin intermediul unei
teleconferinţe (reţele de televiziune) cu imaginea şi vocea distorsionate astfel, încît
să nu poată fi recunoscut. Învinuitului, inculpatului, apărătorului acestuia şi părţii
vătămate i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului.
44
Protecţia juridică a martorului în procesul penal
Declaraţiile martorului audiat în condiţiile descrise mai sus se înregistrează

prin mijloace tehnice şi se consemnează integral în procesul verbal întocmit în
conformitate cu prevederile art.260 şi 261 al Codului de procedură penală, document
semnat de martorul audiat şi de către organul competent care l-a asistat.
Casetele video pe care au fost înregistrate declaraţiile martorului, sigilate de
către instanţă, se păstrează în original la instanţa de judecată împreună cu copia
procesului-verbal al declaraţiei.
O dată cu audierea martorului, conform art.110 al Codului de procedură penală
şi anume în cazul în care există suficiente temeiuri de a considera că viaţa, integritatea
corporală, libertatea martorului ori a unei rude apropiate lui sunt în pericol în urma
declaraţiilor făcute într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă
sau excepţional de gravă, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată
poate dispune aplicarea faţă de martor a măsurilor de protecţie de stat.
Dacă organele de urmărire penală şi instanţa de judecată nu dispun de mijloace
tehnice de audiere a martorului în condiţii speciale, în cazul în care există date
suficiente ce ar pune în pericol viaţa, integritatea corporală, libertatea acestuia sau
a unei rude apropiate lui, să se prevadă expres în lege mijloace simplificate de
audiere a martorului, cum ar fi: prin oglindă (paravan), cu vocea distorsionată,
respectîndu-se în continuare prevederile art.110 al Codului de procedură penală.
Conform art.2 a Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a
altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, martorii beneficiază de protecţia de
stat. Protecţia de stat a martorilor este asigurată de organele care decid aplicarea acestor
măsuri şi cele care exercită nemijlocit măsurile de protecţie de stat.
Drept motiv pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de martor
serveşte declaraţia acestei persoane.
Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile
prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi
bunurilor martorului.
Cererea privind protecţia martorului se înaintează şi se soluţionează de către
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în mod confidenţial. Hotărîrea
cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu
asemenea atribuţii.
În funcţie de circumstanţele care au servit drept temei pentru aplicarea
măsurilor de protecţie de stat faţă de martor, pot fi aplicate următoarele măsuri de
protecţie: paza personală, paza locuinţei şi a averii, eliberarea mijloacelor speciale
de apărare individuală, de legătură şi informare privind pericolul, plasarea temporară
în locurile lipsite de pericol, tăinuirea datelor despre martor, schimbarea locului de
muncă sau de studii şi a domiciliului, modificarea actelor de identitate prin
schimbarea numelui, prenumelui şi patronimicului, schimbarea exteriorului,
examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă.
45
Eugen Guţan
În cazul în care dispar temeiurile aplicării măsurilor de protecţie de stat sau

martorul încalcă condiţiile efectuării acestor măsuri, în baza hotărîrii instanţei de
judecată acestea se anulează.
Concomitent cu măsurile de protecţie menţionate, ar fi necesară o dispoziţie
în lege referitoare la cointeresarea materială a martorilor care contribuie la
descoperirea şi probarea infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave,
ce ar atrage, probabil, mai multe persoane la contracararea criminalităţii
46
Protecţia juridică a martorului în procesul penal
Gheorghe Gladchi
Alexandru Spoială
MEDIEREA: CONCEPT ŞI
PARTICULARITĂŢI DE REALIZARE
La finele sec. XX a apărut o nouă concepţie de rezolvare a conflictelor,

modalitate care este o alternativă a modelului justiţiei actuale[1]. Modelul dat,
bazat pe căutarea unui consens , dar nu pe confruntarea tradiţională, se răspîndeşte
în toate ţările lumii, este denumit în doctrină – justiţie restaurativă (de la engl.:
restaurative justice) şi presupune restabilirea relaţiilor sociale dintre părţi, existente
pînă la conflict.
Justiţia restaurativă reformulează noţiunea infracţiunii: adică este o jignire
provocată de o persoană altei persoane, care pricinuieşte daune unei anumite
persoane, unui grup social concret şi ca urmare apare obligaţia de a le recupera. Iar
ca rezultat şi scopul justiţiei este altul: nu pedepsirea persoanei, dar împăcarea
părţilor, repararea pagubei pricinuite şi restabilirea relaţiilor sociale, existente până
la comiterea infracţiunii[2]. Restabilirea nu trebuie privită ca o noţiune formal-
juridică, potrivit căreia pedeapsa penală apare ca modalitate de restabilire, dar
trebuie privită ca o categorie umană, ca „o echitate”. Subiecţii de bază ai acestei
proceduri sunt înşişi participanţii la conflict – infractorul şi victima.
Drept element de bază al metodei de restabilire serveşte medierea (de la
engl.: mediation) ca o procedură special organizată. Soluţionarea cazului nu este
lăsată pe seama părţilor în conflict, dar este dirijată de a treia parte, care este neutră.
În timpul împăcării infractorul şi victima pot să-şi spună tot ce doresc. Asemenea
întrevederi oferă posibilitatea ca infractorul să simtă „feed back-ul” (legătura
inversă), să conştientizeze prejudiciul cauzat, să participe la soluţionarea cazului
său, să recunoască vina etc. şi în cazul în care persoana îşi recunoaşte vina şi este
gata să repare prejudiciul, să încheie un acord, realizarea căruia este ulterior
supravegheată. Scopul mediatorului este de a ajuta victima şi infractorul la relatarea
adevărului subiectiv despre fapta respectivă, despre cauzele şi consecinţele acesteia
47
Gheorghe Gladchi, Alexandru Spoială
ca să ajungă la un consens prin încheierea unui acord de împăcare, conţinutul

căruia este stabilit de părţi (victima şi infractorul).
Din cele sus-menţionate ajungem la concluzia că procedura medierii este
principial diferită de procedura penală oficială şi se opune celei mai moderne forme
a procesului – contradictorialitatea. Ultima este orientată spre opunere şi presupune
depersonalizarea părţilor. În cadrul procesului figurează nu persoane concrete, dar
părţi, în timp ce medierea presupune realizarea unui dialog constructiv între anumite
persoane. Din acest motiv, în cadrul justiţiei restaurative se operează cu noţiuni
„umane” şi nu juridice cum sunt: sentimente, necesităţi, emoţii, înţelegeri etc. Fiind
o condiţie obligatorie a justiţiei orientate spre pedeapsă, contradictorialitatea
adânceşte şi mai mult conflictul dintre părţi şi nicidecum nu contribuie la căinţa
infractorului, deoarece îl constrânge la apărare prin intermediul tuturor mijloacelor.
Dar nu putem renunţa la contradictorialitate până nu se renunţă, în general, la
modelul justiţiei represive.
Medierea tratată ca o procedură special organizată nu coincide ca şi conţinut
cu noţiunea „justiţie restaurativă”, care este mai vastă nu din motivul că presupune
şi alte forme de infracţiune dintre infractor şi victimă. Medierea este un proces, o
modalitate de realizare a justiţiei restaurative, aceasta fiind o paradigmă a justiţiei,
o concepţie, un model de realizare a conflictului. Medierea se atribuie la formele
procedurale de realizare a ideilor justiţiei, expuse în concepţie. Deci noi putem
vorbi despre introducerea medierii în procesul penal şi nu putem spune introducerea
justiţiei restaurative, fiindcă nu vorbim de crearea unui sistem de înfăptuire a justiţiei
pe lîngă procesul penal existent, dimpotrivă, concepţia restaurativă îşi centrează
atenţia asupra conţinutului şi formei procesului penal.
Ideile justiţiei restaurat ive sunt dezvăluite şi de criminologia
contemporană[3]. Şcoala contemporană a criminologiei consideră nedorită orice
dramatizare a criminalităţii şi etichetare a infractorului. Din acest motiv, reacţia
formală din partea organelor de drept trebuie redusă la minimum, fiind ultima
modalitate de răspuns. Este necesar de reacţionat, în primul rând, într-un mod
neformal, deoarece la socializarea infractorului trebuie să participe acele grupe
sociale în care activează şi trăieşte inculpatul sau învinuitul. Victima şi infractorul
trebuie să se împace prin intermediul reparării daunelor cauzate prin infracţiune.
Criminologia contemporană, bazându-se pe teoriile psihosociale ale criminalităţii,
a creat modelul resocializării persoanei, orientat spre consolidarea relaţiilor dintre
infractor şi grupul social în care trăieşte. Instituţiile penitenciare nu sunt excluse
din acest model, la ele se apelează însă în ultimă instanţă şi termenele de detenţie
trebuie reduse pe cât mai mult posibil.
În acest context, menţionăm cercetările victimologilor americani, care au
stabilit că victimele preferă mai mult împăcarea şi repararea prejudiciului de către
48
Medierea: concept şi particularităţi de realizare
infractor, decât aplicarea unei pedepse aspre acestuia[4]. De aceea, încasarea aplicată
de instanţa de judecată drept condiţie a condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei în folosul persoanei nu trebuie să poarte un caracter obligatoriu,
ci trebuie să fie o reacţie independentă faţă de fapta săvîrşită. Pentru victimă este
mult mai important ca infractorul şi judecata să-i recunoască demnitatea umană,
decît compensarea prejudiciului material, recunoscut de instanţă şi stat. Victimele
preferă adesea repararea prejudiciului de însuşi infractor şi nu compensarea acestuia
de către stat. Ele consideră că au dreptul la repararea prejudiciului de către
victimizator.
În consecinţă, medierea se realizează într-un şir de ţări ale lumii: Germania,
Italia, Canada, Cuba, Mexic, Noua Zelandă, Polonia, Regatul Unit, SUA şi Franţa.
De exemplu, în SUA sunt elaborate şi se realizează peste 300 de programe cu
privire la împăcare şi mediaţie, în Canada – 26, în Europa – peste 700 [5].
Locul medierii în cadrul procesului penal este diferit în dependenţă de ţară.
S-a menţionat că medierea poate fi un supliment sau o alternativă la procesul
penal[6]. De asemenea, efectele medierii sunt diferite, în unele ţări medierea duce
la suspendarea (apoi la încetarea) procesului, în altele împăcarea serveşte ca o
circumstanţă atenuantă etc. În dependenţă de caracteristicile sus-menţionate şi
definirea acestui concept este diversă.
O definiţie generală este dată în cap.I al Recomandării nr.R (99)19 cu privire
la medierea în cauzele penale „...orice proces, unde victimei şi infractorului li se
oferă posibilitatea, în cazul acordului reciproc, cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale
să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în legătură cu comiterea
faptei”. Deci putem spune că medierea este o procedură neformală în cadrul căreia
părţile, în cazurile prevăzute de lege, pot conveni asupra împăcării cu concursul
unei persoane imparţiale.
Nu este adevărat că medierea este un proces neformal în care mediatorul
vorbeşte cu părţile pînă ce acestea „lasă” ostilitatea şi purced la negocieri. De fapt,
medierea este un proces menit să ajute găsirea unui numitor comun. În comparaţie
cu procesul judiciar, medierea deşi este neformală, parcurge totuşi câteva etape:
1. Declararea începerii procesului de mediere. După ce părţile iau loc,
mediatorul prezintă fiecare parte, explică scopul şi regulile acestei întruniri şi-i
cheamă la o muncă în comun spre obţinerea unei înţelegeri;
2. Declaraţiile părţilor. Fiecare parte este invitată să-şi expună părerea asupra
esenţei conflictului, cum a fost afectată de acest conflict, să prezinte idei, propuneri de
soluţionare a acestuia. Este respectată fiecare parte, adică nu-i este întreruptă expunerea;
3. Discuţia comună. La această etapă mediatorul propune părţilor să-şi spună
direct opiniile expuse la etapa precedentă. În această perioadă trebuie stabilite
cerinţele părţilor;
49
4. Discuţiile private. Considerată miezul medierii, discuţia privată este o

posibilitate de a vorbi cu mediatorul în mod confidenţial, de a propune noi idei de
rezolvare a conflictului. Mediatorul poate recurge la aceste discuţii ori de cîte ori
consideră necesar sau o cer părţile;
5. Negocierile comune. După discuţiile private, mediatorul propune părţilor
să negocieze direct;
6. Încheierea. Este sfîrşitul procesului de mediere. În cazul în care s-a ajuns
la o concluzie, mediatorul scrie punctele –cheie în acord şi propune părţilor să-l
semneze sau să-l examineze împreună cu avocatul. Dacă părţile doresc, pot încheia
un contract cu obligaţii juridice, iar dacă nu s-a ajuns la o înţelegere, mediatorul
face un rezumat al rezultatelor obţinute şi informează părţile atît despre posibilitatea
de a se reîntîlni, cît şi despre posibilitatea de a apela la organele de drept competente.
Trebuie de menţionat că procedura de mai sus poartă un caracter de
exemplificare, ceea ce înseamnă că lipsa unei etape nu exclude trecerea la cealaltă
etapă. Fiind o procedură neformală, procesul medierii este lăsat la discreţia
participanţilor. Această procedură este guvernată totuşi de unele principii:
1. Principiul liberului consimţământ;
2. Principiul confidenţialităţii;
3. Accesul liber şi egal;
4. Admisibilitatea medierii;
5. Independenţa sistemului de mediere;
6. Cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa mediatorului.
Medierea nu va duce la un rezultat, dacă părţile nu doresc să participe în
acest proces; condiţia primordială pentru orice formă a sistemului medierii este
participarea activă. În aceasta şi constă diferenţa dintre sistemul justiţiei penale şi
mediere: în ultimul caz, derularea procesului este în mîinile părţilor (victima şi
infractorul) care trebuie să participe benevol. Părţile, de asemenea, au dreptul să
renunţe în orice moment pînă la semnarea acordului de împăcare. Reprezentanţii
organelor justiţiei penale şi mediatorul sunt obligaţi să informeze părţile despre
drepturile lor pînă la începerea procesului medierii.
Rezult atele procesului medierii ar fi imposibile fără principiul
confidenţialităţii din două motive. În primul rînd, confidenţialitatea este o condiţie
pentru un dialog productiv şi rezultate constructive. Garanţia respectării principiului
dat contribuie la stabilirea unei atmosfere de siguranţă şi la relevarea aspectelor
noi ale cauzei. Informaţia suplimentară, primită în acest mod, deseori, serveşte
drept bază pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictului. În al doilea rînd,
caracterul confidenţial trebuie respectat pentru asigurarea intereselor părţilor.
Discuţiile de orice gen din cadrul medierii nu pot fi făcute publice, aceasta este
posibil doar cu acordul părţilor. Deci se evidenţiază „caracterul privat” al medierii,
50
ceea ce este o deosebire de procesul penal tradiţional cu principiul publicităţii,

caracteristic acestui sistem. Informaţia este inaccesibilă atât pentru societate, cât şi
pentru organele justiţiei. Totuşi menţionăm că ar trebui să existe şi excepţii de la
acest principiu. În cazul în care în timpul medierii este relevat pericolul comiterii
unei noi infracţiuni, mediatorul trebuie să comunice informaţia necesară sau
organelor de drept, sau persoanelor împotriva cărora este îndreptat atentatul.
Accesul liber şi egal la procesul medierii presupune existenţa dreptului tuturor
părţilor (infractor şi victimă) de a participa la un proces de mediere, cînd sunt
întrunite condiţiile din Codul penal. Realizarea acestui principiu necesită
cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale, precum şi a consecinţelor împăcării. În
acest scop, ar fi binevenită stabilirea obligaţiei organului de urmărire penală de a
informa persoanele. Pentru a avea acces la procesul medierii este important ca
realizarea acestei instituţii să cuprindă întreg teritoriul ţării, adică să fie accesibilă
şi funcţională. În acest caz, statul trebuie să contribuie la realizarea medierii ca un
serviciu real şi general accesibil. Programele de mediere, de regulă, sunt finanţate
din bugetul statului şi realizate de organizaţii obşteşti, care îşi asumă
responsabilitatea. Medierea nu este estimată ca o instituţie perfectă, ea este tratată
ca o posibilitate juridică de soluţionare a conflictului, la care e necesar de apelat.
La împăcare se poate recurge în toate fazele procesului penal. În diferite ţări,
aceasta are loc diferit. Unele programe funcţionează la orice fază a procesului
penal, altele atrag încetarea urmăririi penale, altele activează din momentul arestării
persoanei, un şir de programe se realizează în paralel cu procesul oficial, iar unele
fac parte din executarea sentinţei (de exemplu: sancţiune complimentară – repararea
daunei). Se menţionează [7] că este de dorit ca medierea să fie admisă în tot
timpul procesului. Trebuie de luat în consideraţie faptul că părţile (îndeosebi
victima) de la început pot să nu fie pregătite pentru a se împăca, dar este important
totuşi să nu fie amânată împăcarea.
Autonomia serviciilor de mediere în cadrul sistemului judiciar este necesară
pentru asigurarea procesului de mediere, care soluţionează cauza altfel decît procesul
penal. Autonomia este necesară sistemului medierii pentru a fi elastică şi
responsabilă faţă de părţi, fixarea fiind lipsită de autonomie. Mediatorul nu va
putea lua careva decizii şi nu-şi va putea exercita autoritatea. Desigur, medierea nu
poate fi realizată absolut independent şi separat de sistemul justiţiei penale. Chiar
şi principiile de examinare diferă. În cazul soluţionării conflictului de către instanţa
de judecată, cel puţin o parte va fi nemulţumită, iar în cadrul medierii se iau în
consideraţie necesităţile şi interesele a trei participanţi: victima, infractorul şi
societatea în care aceştia trăiesc. Dependenţa reciprocă este foarte importantă, iar
împăcarea victimei cu infractorul trebuie realizată astfel, încît să fie întărită legătura
dintre ei.
51
Victima. Multe victime rămîn nesigure, neştiind din ce cauză ele au fost
alese drept “ţintă” şi mult timp continuă să trăiască cu teama că vor fi iarăşi
victimizate. Împăcarea poate fi considerată reuşită, dacă ea nu numai că recunoaşte
şi confirmă sentimentele victimei, dar îi şi oferă posibilitatea să-şi exprime părerea
şi să participe activ la soluţionarea cazului său. De felul cum decurge procesul
medierii depinde crearea unei atmosfere de înţelegere şi compătimire a victimei,
asigurîndu-i încrederea în sine, iar la încheierea acestui proces persoana să nu se
mai simtă victimă şi să creadă că onoarea şi demnitatea sa sînt inviolabile. Un
moment important este compensarea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Ulterior,
mediatorul sau alt organ competent trebuie să supravegheze dacă sînt îndeplinite
toate condiţiile stabilite în procesul medierii.
Infractorul. În majoritatea cazurilor, pentru mediere sunt selectate, în special,
faptele cu participarea minorilor (prevăzut de legislaţiile statelor din SUA şi a
unor ţări din Europa), precum şi faptele penale cu pericol social, indiferent de
vîrsta subiectului infracţiunii (prevăzut şi de Codul penal al Republicii Moldova).
De regulă, trebuie fixat de la început ce avantaje va avea victima, infractorul şi
societatea ca urmare a împăcării respective. Pentru procedura medierii este important
acordul infractorului de a participa şi a respecta prevederile convenţiei de reparare
a prejudiciului, fiind conştient de pericolul sancţiunii cu urmări mult mai drastice,
în caz de nerespectare a cerinţelor înţelegerii.
Medierea trebuie să conţină două criterii caracteristice infractorului:
responsabilitatea şi tendinţa de a se resocializa. Responsabilitatea infractorului se
exprimă prin recunoaşterea benevolă a vinovăţiei şi întreprinderea unor acţiuni
pentru repararea daunei pricinuite, care poate avea loc atât prin intermediul acordării
unei sume de bani victimei, cât şi prin executarea unor lucrări ca recompensă.
În timpul împăcării trebuie de comportat cu infractorul într-un mod uman şi
de obţinut de la el comentariul faptelor sale. Scopul medierii este de a recunoaşte
şi a repara paguba cauzată de infracţiune, dar nu de a condamna persoana pentru
faptele sale. Acesta se va comporta într-un mod responsabil şi conştiincios, doar
dacă el va fi tratat respectiv.
Societatea. Şi victimele, şi infractorii sunt membrii societăţii. Analizând aceste
trei componente ca un tot întreg, va fi posibilă prevenirea consecinţelor negative
ale criminalităţii. Infractorii, de regulă, se simt izolaţi de societate şi neutili într-o
muncă productivă. Victimele infracţiunii, de asemenea, se pot simţi singuratice şi
neajutorate în faţa dificultăţilor. Un program de mediere ar putea ajuta la
consolidarea relaţiilor dintre membrii societăţii în scopul prevenirii creşterii
nivelului criminalităţii.
În procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia,
asociaţiile obşteşti şi/sau organizaţiile nonguvernamentale şi se permite, de
asemenea, colaborarea cu organele de drept etc.
52
Pentru a elabora un program de mediere în R.M. sînt necesare acte normative,

care ar reglementa unele momente conceptuale referitoare la procedura medierii,
acestea fiind:
1. Participarea obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau acesta trebuie
lăsat la discreţia părţilor;
2. Influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a
cauzei;
3. Executarea şi supravegherea executării acordului de împăcare.
1. Considerăm că participarea mediatorului este obligatorie, fapt ce rezultă
din definiţiile medierii date mai sus. Totodată, menţionăm că Codul penal al R.M.
(art.109) foloseşte noţiunea de împăcare, iar Codul de procedură penală (art.276,
alin.5,7) utilizează noţiunile de împăcare şi mediere. Medierea este o metodă de
bază a împăcării. Dacă părţile „se împacă” fără ajutorul unei terţe persoane, este
„împăcare” în sensul art.109 C.P. şi al. 5 art.276 C.P.P. Deci credem că pentru
mediere participarea unei persoane – mediator – este obligatorie.
2. Referitor la influenţa medierii asupra procesului oficial, aceasta se poate
manifesta prin suspendarea sau nesuspendarea procesului penal. În opinia noastră,
dacă iniţierea procedurii medierii nu va suspenda procesul oficial, atunci organele
de urmărire penală şi judiciare vor rămîne în continuare supraîncărcate cu dosare
asupra numeroaselor cazuri penale, care pot fi soluţionate prin mediere. În acest
context, menţionăm unul dintre multitudinea argumentelor aduse în favoarea
medierii: medierea va permite organelor de urmărire penală şi judecătoreşti să nu
fie supraîncărcate şi să poată examina cu succes cazurile mai grave. Totodată,
suspendarea procesului de urmărire penală poate genera şi consecinţe negative,
deoarece în caz de eşec nu vor mai putea fi dobîndite unele probe. Considerăm
însă că atunci cînd medierea nu va suspenda procesul penal, efectele negative vor
fi şi mai pronunţate, deoarece părţile vor fi antrenate atît în procesul de urmărire
penală sau judiciară, cît şi în procesul medierii. În cazul în care procesul penal nu
este suspendat, de regulă, părţile nu vor accepta participarea la procese suplimentare,
adică la mediere. Astfel, în viziunea noastră, o dată cu iniţierea medierii trebuie să
fie suspendat procesul oficial.
Un alt aspect al influenţei medierii asupra procesului oficial constă în încetarea
procesului în legătură cu motivul împăcării părţilor, fapt pentru care ordonanţa de
clasare a procesului produce aceleaşi efecte juridice şi are aceeaşi putere ca şi
orice ordonanţă de clasare. Aspectele date se referă şi la sentinţa de încetare a
procesului penal.
3. Acordul de împăcare este executat de către partea sau părţile care şi-au
asumat obligaţii prin semnarea acestuia. Mai dificilă este supravegherea executării
53
acordului şi eschivarea de la executarea acestuia. Luînd în consideraţie principiul

participării benevole la mediere, considerăm că supravegherea executării trebuie
lăsată la discreţia părţilor, deoarece fiecare parte, fiind cointeresată în împăcare,
îşi va onora obligaţiile asumate. La această măsură pot fi atraşi reprezentanţii
organizaţiilor obşteşti, colaboratorii organelor afacerilor interne, în special,
inspectorii de sector sau funcţionarii Direcţiei principale de executare a pedepselor
nonprivative de libertate[8]. Dacă vom atrage mediatorul la supravegherea
executării, atunci va fi problematică realizarea ideii de activitate pe baze obşteşti a
acestuia. Mediatorul, fiind o persoană fizică, are un serviciu de bază în altă parte şi
supraîncărcarea acestuia ar duce la imposibilitatea exercitării sau la exercitarea
necorespunzătoare a obligaţiilor. Crearea unui serviciu de mediere, finanţat din
bugetul de stat, nu va duce la „ieftinirea justiţiei”.
Desigur, organele de urmărire penală şi judecătoreşti nu trebuie excluse de
la această etapă (supravegherea executării). Fiind abilitate cu atribuţii în domeniul
înfăptuirii justiţiei, încetarea procesului decurge în dependenţă de ele. Dacă organul
competent constată că părţile s-au împăcat şi prevederile acordului au fost
îndeplinite, atunci el clasează procesul. Stabilirea împăcării şi îndeplinirea
condiţiilor acordului se face prin intermediul citării persoanelor respective şi
interogării acestora. Deci putem constata că supravegherea executării acordului de
împăcare nu necesită o reglementare strictă ca în cazul sentinţelor judiciare.
După cum am menţionat mai sus, considerăm că medierea ar trebui să
suspende procesul oficial pe un termen suficient (de ex.: 30, 40 de zile) ca părţile
să reuşească să se împace şi să execute obligaţiile asumate. După expirarea acestui
termen, organul competent emite o decizie de încetare a procesului în baza raportului
mediatorului şi a documentelor prezentate de părţi care confirmă, după caz,
îndeplinirea sau neîndeplinirea angajamentelor asumate. Dacă încetarea procesului
va avea loc fără verificarea executării acordului, atunci, în cazul în care o parte nu-
şi execută obligaţiile, executarea acordului va putea fi cerută prin intermediul
instanţei de judecată în baza procedurii civile (de ex.: repararea daunei stabilite,
executarea unor lucrări etc.). În consecinţă, unele valori sociale protejate de iure
de dreptul penal vor fi protejate de facto de normele dreptului civil, iar persoana
ale cărei drepturi au fost încălcate ca rezultat al infracţiunii, va trebui să-şi apere
drepturile şi pe cale civilă. Deci credem că procedura trebuie suspendată, iar dacă
părţile nu s-au împăcat şi n-au executat obligaţiile, trebuie reluată. Cu toate că
unele probe nu vor mai putea fi dobîndite, aceasta este, pînă în prezent, unica
soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile persoanei şi principiul prezumţiei
nevinovăţiei.
O caracteristică a medierii este faptul că introducerea acesteia în sistemul
justiţiei penale a fost precedată de un şir de experimente. În viziunea noastră,
54
legislaţia penală şi procesual-penală autohtonă permite realizarea unor astfel de

experimente. Includerea în Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002
a unor instituţii noi ca: liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă
(art. 57 Codul penal) şi în legătură cu împăcarea (art. 109) şi în Codul de procedură
penală a posibilităţii împăcării părţilor prin mediere (al. 7 art. 276) reprezintă un
pas îndrăzneţ spre realizarea medierii. Considerăm că aceste novaţii legislative
pot influenţa, în viitorul apropiat, asupra dezvoltării politicii penale.
În cadrul medierii participă mediatorul, statutul căruia nu este prevăzut de
legislaţia în vigioare, spre deosebire de victimă şi bănuit, învinuit, inculpat, statutul
cărora este reglementat în Codul de procedură penală. Este evident faptul că acest
participant trebuie să întrunească unele cerinţe: capacitate deplină de exerciţiu,
autoritate în societate, cunoştinţe şi pregătire specială în domeniu, nefiind interesat
în cauza respectivă etc. Trebuie, de asemenea, implicat în supravegherea executării
acordului de împăcare.
Poate fi exercitată această atribuţie de organul de urmărire penală sau de
procuror? „Direcţia activităţii de urmărire este următoarea: de la pornirea procesului
– spre înaintarea învinuirii, de la învinuire – spre sentinţa de condamnare... Astfel,
ofiţerul de urmărire penală şi procurorul îşi centrează activitatea asupra unui singur
aspect – trimiterea dosarului în judecată”[9]. În acelaşi timp, organul de urmărire
penală conştientizează, în unele cazuri, necesitatea unei soluţii deosebite în cauza
dată, pentru care, este necesară stabilirea voinţei părţilor, petrecerea procedurii de
împăcare, controlul exercitării obligaţiilor etc. Pentru toate acestea organul de
urmărire (şi/sau procurorul) nu are nici timp, nici pregătire specială în domeniu.
Rolul urmăririi penale constă în iniţierea procesului de mediere.
Atribuţiile mediatorului nu pot fi exercitate de avocat, deoarece acesta trebuie
să elaboreze şi să realizeze o tactică de apărare în faza urmării penale: relevarea şi
fixarea încălcărilor comise de organele de urmărire, relevarea unor circumstanţe
ce-ar exclude sau ar atenua răspîndirea clientului său. În faza cercetării judecătoreşti,
avocatul trebuie să elaboreze o tactică de apărare ce ar duce la recalificarea acţiunilor
inculpatului sau la emiterea unei sentinţe de achitare sau încetare a procesului.
Dar, avocatul poate participa la procesul de mediere, la încheierea acordului de
împăcare şi la consultarea persoanele care se împacă.
Atît organele părţii acuzării (organul de urmărire penală şi procurorul), cît şi
a părţii apărării (este vorba de avocat) sînt interesate, într-un mod oarecare, de
soluţionarea cauzei şi, în consecinţă, nu pot exercita atribuţiile mediatorului.
Totodată, menţionăm că este necesar ca legiuitorul să stabilească drepturile şi
obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi procedura de
desemnare a mediatorului.
Putem concluziona că procesul medierii trebuie reglementat prin lege.
55
Respectiva lege trebuie să reglementeze atît momentele sus-menţionate, cît şi

următoarele: obligaţiile părţilor la procesul de mediere, documentele ce trebuie
prezentate mediatorului şi de către cine, cazurile de încetare şi suspendare a
procesului de mediere, clauzele obligatorii unui acord de împăcare, recunoaşterea
consecinţelor acestuia etc. Legile care reglementează medierea diferă de la stat la
stat, deoarece diferă procedura penală şi politica penală.
Aplicarea procedurii medierii bazate pe mecanismele dreptului comun
(acordul victimei şi infractorului, medierea societăţii), în general, poate prezenta
următoarele avantaje:
1) Persoana urmăreşte soluţionarea cazului său, ambele părţi avînd
posibilitatea să participe activ.
2) Conflictul poate fi rezolvat repede. Părţile pot recurge la mediere în
orice moment, chiar pînă la pornirea procesului.
3) Medierea are caracter voluntar. Chiar dacă în unele ţări instanţa de
judecată poate ordona părţilor să recurgă la mediere, la iniţiativa acestora sau a
mediatorului procesul poate fi finisat în orice moment. De asemenea, acordul este
voluntar. Dacă părţile nu ajung la o înţelegere, au dreptul să apeleze la o instanţă
competentă.
4) Aplicarea reuşită a acestei proceduri va duce la resocializarea eficientă
atît a victimei, cît şi a infractorului şi va contribui, astfel, la reducerea victimizării
şi recidivei infracţiunilor.
5) Implantarea medierii va permite utilizarea eficientă a sistemului judiciar,
care îşi va concentra eforturile şi mijloacele modeste asupra infracţiunilor serioase,
contribuind, în acest mod, la scăderea numărului de condamnaţi în instituţiile
penitenciare, suprapopularea fiind micşorată pînă la limitele normale, reducîndu-
se, totodată, cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.
Teoretic, medierea este potrivită pentru rezolvarea conflictelor interpersonale.
Din acest motiv, presupunem că instituţia respectivă va fi utilizată frecvent în
cazurile infracţiunilor contra persoanei şi contra proprietăţii, cînd poate fi finisată
cu compensarea prejudiciului. Această cale a urmat-o şi legiuitorul moldav, admiţînd
împăcarea părţilor şi în cazul comiterii unei infracţiuni stipulate în cap. II – VI a
Părţii Speciale a Codului penal[10]. Pe de altă parte, experimentele filandeze
contrazic această afirmaţie, deoarece jumătate din cazurile trimise la mediere „în
calitate de victimă era o persoană juridică”.
Referinţe
1. Recomandarea nr. R (99) 19 a Consiliului Europei cu privire la medierea în
cauzele penale.
56
2. Christie Nils, Chrime control as industry, Routlege, London – New York,

1993, p. 73.
3. Квашис В.Е., Основы виктимологии, Москва, 1999, с. 218.
4. Шнайдер Г.Й., Криминология, Москва, 1994, с. 390-391.
5. Ривман Д.В., Криминальная виктимология, Санкт-Петербург, изд-во
Питер, 2002, с. 289-290.
6. Recomandarea nr. R (99) 19 din 15 septembrie 1999 a Cons. Europ. cu privire
la medierea în cauzele penale.
7. Ibidem.
8. Hotărîrea Guvernului nr. 34 din 15.01,2002 cu privire la crearea
Departamentului de executare a deciziilor judiciare (MO 13-15 din 24.01.02).
9. Яни П., Под следствием, Москва, Изд-во Радуга, 1997, с. 74.
10. Art. 14 Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al R.M.
(Monitorul Oficial nr. 116 – 120 din 13 iunie 2003).
57
58
Valeriu Bujor
Nicolae Ploteanu
CRIPTOGRAFIA ŞI PROTECŢIA DOCUMENTELOR
În etapa actuală, informaţia este unul dintre cele mai de preţ lucruri în
societatea noastră dinamică. Multe organizaţii statale şi bănci comerciale, firme
private şi simpli utilizatori sunt în permanentă căutare a soluţiilor de protejare a
informaţiei confidenţiale de care dispun în procesul de activitate.
Axioma: cu cît mai multe informaţii deţii cu atît mai des te deranjează
problemele protecţiei şi securităţii, este valabilă timp de milenii.
Sistemul Microsoft Word, care este cel mai răspîndit printre utilizatorii
personalierelor şi face parte din componenţa pachetului de programe Microsoft
Oficce, permite cifrarea textului din documentul respectiv, dar este uşor spart din
cauza algoritmului de lucru insuficient. Mulţi utilizatori s-au familiarizat deja cu
multe domenii şi programe de asemenea gen.
Ştiinţa care se ocupă de asigurarea securităţii datelor este criptografia [1].
Anume ea soluţionează problemele importante din securitatea informaţională ca:
1. confidenţialitatea;
2. autentificarea;
3. integritatea datelor;
4. controlul interacţiunii utilizatorilor;
5. cifrarea datelor;
6. descifrarea datelor;
7. distribuirea algoritmilor de codificare şi a cheilor.
Pentru asigurarea confidenţialităţii datelor memorate în calculatoare sau
transmise prin reţele sînt folosiţi preponderent algoritmi criptografici cu cheie
secretă (simetrici). Ei se caracterizează prin aceea că ambii utilizatori ai algoritmului
împart aceeaşi cheie secretă, folosită atît la cifrare, cît şi la descifrare (schema
criptosistemului simetric). Deoarece algoritmul este valid în ambele direcţii,
utilizatorii trebuie să aibă încredere reciprocă. Securitatea acestui tip de algoritm
depinde de lungimea cheii şi de posibilitatea de a o păstra secretă. Cînd convorbirile
59
Valeriu Bujor, Nicolae Ploteanu
dintre numeroşii utilizatori trebuie să fie criptate, apare o mare problemă a

managementului cheilor. Pentru N utilizatori sunt posibile
N(N-1)/2 - legături bidirecţionale,
fiind necesare tot atîtea chei. Dar, apar probleme dificile în generarea, distribuţia şi
memorarea cheilor. Utilizarea calculatoarelor electronice a permis folosirea unor chei de
dimensiuni mai mari, sporindu-se astfel rezistenţa la atacuri criptoanalitice. Cînd cheia
secretă are o dimensiune convenabilă şi este suficient de frecvent schimbată, devine
practic imposibilă spargerea cifrului, chiar dacă se cunoaşte algoritmul de cifrare. Pe
această idee se bazează şi standardul american de cifrare a datelor-DES (Data Encryption
Standard), utilizat pe larg de către guvernul SUA şi diverse companii internaţionale.
Propus iniţial de cunoscutul gigant International Business Mashinary (IBM) sub forma
sistemului Lucifer, DES a rezistat procesului de evaluare realizat de-a lungul a două
decenii nu numai de „spărgătorii de cifruri” de la NSA-National Security Agency din
SUA, ci şi de nenumăraţi matematicieni de la marile universităti din lume. DES a fost
adoptat ca standard federal în 1977 şi a fost folosit intens datorită performanţelor de
viteză atinse la cifrare. Actualmente, DES este folosit pentru cifrarea datelor de către
multe armate din lume sau de către comunitatea bancară internaţională. Din păcate, nu
există o certitudine că specialiştii de la NSA sau de la altă organizaţie au reuşit sau nu să
spargă DES. Experienţa a arătat însă că orice schemă criptografică are o viaţă limitată şi
că avansul tehnologic reduce, mai devreme sau mai tîrziu, securitatea furnizată de ea. Se
consideră că perioada DES este aproape încheiată şi că alte sisteme, cum ar fi IDEA
sau Clipper, îi vor lua locul.
În Occident, criptografia se dezvoltă o dată cu tehnologiile informaţionale
moderne. Este logică afirmaţia: cu cît mai multă informaţie posezi, cu atît mai
mult ai nevoie de sisteme de protecţie(criptografice). Această afirmaţie şi-a găsit
aplicaţie şi în legislaţia unor ţări occidentale industrial dezvoltate, spre care tindem
şi noi. Bunăoară, în legislaţia SUA este interzisă expedierea mesajelor electronice
între organizaţiile guvernamentale şi militare fără utilizarea sistemelor
criptografice[2].
Una dintre sistemele criptografice, ce are mijloace puternice de a apărea,
este Pretty Good Privacy(PGP), utilizată de mai mult timp. Succesul sistemului
PGP se găseşte în mecanismul puternic de prelucrare a cheilor, comoditatea şi
viteza accelerată de lucru. Există cîteva zeci de algoritmi de cifrare la nivel înalt,
dar popularitatea şi răspîndirea gratis în toată lumea au transformat PGP-ul într-un
standard pentru mesajele poştei electronice.
Mijloacele criptografice obişnuite, o cheie pentru cifrare şi alta pentru
descifrare, presupuneau că pentru corespondenţa confidenţială, părţile ce doreau
să converseze (E-mail) prin careva canale de telecomunicaţii trebuiau iniţial să
facă schimb de parole de acces. Astfel, apare un cerc închis: pentru a transmite cheia
60
Criptografia şi protecţia documentelor
secretă (parola de acces) este nevoie de canal secret şi, pentru a crea un canal secret
(pentru corespondenţa E-mail) este nevoie de cheia secretă (parola de acces). Deci
pînă au fost elaborate sisteme criptografice cu mai multe chei de acces, apăreau probleme
de confidenţialitate în utilizarea sistemelor criptografice existente. Din această clasă de
sisteme face parte şi sistema PGP, autorul căreia este Filipp Ţimerman [3].
Sistemul dat face parte din clasa sistemelor cu două chei secrete(parole de acces):
- cheie publică (pentru toţi utilizatorii);
- cheie secretă (pentru o singură persoană).
Prima cheie poate fi răspîndită în toată lumea (deseori în presă apar astfel de
avize), respectiv, fiecare utilizator al acestui sistem expediază mesaje cifrate
(codate), ce pot fi citite numai de un singur utilizator care dispune de parola
respectivă. Acest utilizator unic şi este posesorul parolei a doua, care se păstrează
în mare secret. Un exemplu de cheie publică poate avea următoarele componente:
——BEGIN PGP PUBLIC KEY BLOCK——
Version: PGPfreeware 6.5.3 for non-commercial use

<http://www.pgp.com>
mQGiBDitkFcRBADjHx/HwIR7giCiESSc/
OEJ8oxMIIZTtmCdPzgM1UezJ5BZOyWE
tf1mcgEb0NHGRK9w/UDGKh28b/5JY/
jS70THJ8AOVHOEN5Rrso36zcfqWasqantJ
hvb58fWiv1f0IEqgCF4l48JDkSejAwnpO2HQd9CAog9rJbslu4ZcrWTbJwCg/
6JZ
Md8XxUQLHPgQo5Q5QCUYq58D/
2ZQPthEL1fqzgwpGtZdrFJUregtWESxWZLxL81+
Zw1xlPJ0l9iks9Vzwk8L+O9QnbaD5KNxrI2kWWg7aW6+AotvBSaXhngTlFUrnKT0
SNtIOnCTGLXWlEvprpMb/90mLjQCd7OcxOL612S64eNTpuW/
EpJc0bgbcXmLiYwC
TK1nA/
0floVWioXtylDcpwmTSnL25HdMzRcOIFHbM1tzsZAchVCq3DSecno61KvC
23vq8QJo8iRhlJ9m1VJI9GOg7MVPM3kftkY0AKcmaoR63Kt/
CC8P1oLTYmuKCd2j
hE8XHK1cA/
ZIxTHXFW7+JsL5usaVA+sr14yBHip7cQgwPFU76rQgTWFydGluIE1h
bGlrIDxtYXJ0aW5AaHdpbmZvLmNvbT6JAE4EEBECAA4FAjitkFcECwMCAQIZAQAK
CRAQ/
eilgneLDIRdAJ9BgqHnGxemrF44Bj6SpUUtEJXeTgCgpBtxLXnNzkXDWjr5
lEN2A2s6rla5BA0EOK2QVxAQAPkYoH5aBmF6Q5CV3AVsh4bsYezNRR8O2OCjecbJ
61
3HoLrOQ/40aUtjBKU9d8AhZIgLUV5SmZqZ8HdNP/
46HFliBOmGW42A3uEF2rthcc
UdhQyiJXQym+lehWKzh4XAvb+ExN1eOqRsz7zhfoKp0UYeOEqU/
Rg4Soebbvj6dD
RgjGzB13VyQ4SuLE8OiOE2eXTpITYfbb6yUOF/
32mPfIfHmwch04dfv2wXPEgxEm
K0Ngw+Po1gr9oSgmC66prrNlD6IAUwGgfNaroxIe+g8qzh90hE/
K8xfzpEDp19J3
tkItAjbBJstoXp18mAkKjX4t7eRdefXUkk+bGI78KqdLfDL2Qle3CH8IF3Kiutap
QvMF6PlTETlPtvFuuUs4INoBp1ajFOmPQFXz0AfGy0OplK33TGSGSfgMg71l6RfU
odNQ+PVZX9x2Uk89PY3bzpnhV5JZzf24rnRPxfx2vIPFRzBhznzJZv8V+bv9kV7H
AarTW56NoKVyOtQa8L9GAFgr5fSI/
VhOSdvNILSd5JEHNmszbDgNRR0PfIizHHxb
LY7288kjwEPwpVsYjY67VYy4XTjTNP18F1dDox0YbN4zISy1Kv884bEpQBgRjXyE
pwpy1obEAxnIByl6ypUM2Zafq9AKUJsCRtMIPWakXUGfnHy9iUsiGSa6q6Jew1Xr
PdYXAAICD/
oCdghP4W2wTsEf+qMgaHWvmDECZHBE2MqJcqEMBVDma4uFXhe0R08m
Rnw813SHL3XUAghVDVjCoMxxqS+ZkfTlFnBcQSwpcYQZdeo+bLdeuIunr85MEU7Q
7mx8gzyIpjCKniSfoQjlOds8jmvQJjkMZQ2Oy9pM3ic06qN77jEr35P0rDpld4uT
gCJw2nw7B0Ua3EeoUXIIuXhOJyrmQDBVq2aH0860pAk2L9jCaKp9tmMaCz6NidRM
WBtZXvJzhwHOtxjCijnS7+QcQhjH0ErKJzb/
8xpO5O7djyE2R4YeNbu24HEdT7V5
AyUoxt3HLPZJgWfg+S2OielxhCUoaUFjuCt2KLIbwATLLIdUYblNwSdjlOMyaGSo
R5yV997dQ9iFoWjk3i47t3v2/
1quI0IlnkPzgnO1TSkh1nw6udCzdBeSFq1FXZVg
08l1Ne/
yAOCpAxybkHoSxLvDp0MwOh7zBISNssODiLFtcetcEvZNPD6ibO7tsAUG
gcUK9GjYhMiJWorF7C80jiviPIHNWIJ2b7oZPyBELMgt8YIKb6+LcqONVUGLaxBY
YSZgulCgvFOp3/wYtlxUXjopIHtFTBDOCfomKoY2Zqd/
YtAS+x6UJ0t6wrbiXyLB
2hwFJRcNqkV4Zf4SwQD84c4P4FS20F5zpUYbPpDjcaTyqc+cMoJgmIkARgQYEQIA
BgUCOK2QVwAKCRAQ/
eilgneLDPgdAKDtEsvRNkAMiFz1N7fy06xTjBdaZwCeNICx
95Vqn8ctm7klf+4qjvHplWg=
=c/fF
——END PGP PUBLIC KEY BLOCK——

Deseori, pentru corespondenţa confidenţială, se practică publicarea cheilor publice
pe paginile WEB-personale ale utilizatorilor sau se expediază prin E-mail colegilor şi
62
prietenilor. Respectiv, colegii utilizatorului vor cifra mesajul cu această cheie publică şi o
vor restitui acestuia. Utilizatorul va citi mesajul respectiv cu cheia secretă.
Schema 1
Utilizatorul (U1) ——> (cheia publică) ——> Colegul (C1);
Colegul (C1) —> (mesajul cifrat) —> (cheia secretă pers) —> Utilizatorul (U1);
Folosind sistema criptografică, colegul care a scris mesajul utilizatorului
(după schema 1) nu este în stare să descifreze mesajul deja codat, fiind imposibil
şi pentru cele mai solide servicii secrete cum sunt DCR SUA (Direcţia Centrală de
Recunoaştere) şi FBI (Biroul Federal de Investigaţii). Utilizînd cele mai moderne
şi rapide calculatoare, este nevoie de cîteva secole ca serviciile respective să
descifreze mesajele cifrate cu sistema criptografică PGP.
Vom încerca să examinăm cît de veridică este această afirmaţie în cazul
atacurilor efectuate de către răufăcători sau hakeri, de unele servicii “competente”
în domeniul respectiv. De obicei, programele de spargere a acestor sisteme de
criptare lucrează în două direcţii:
- aleg pe rînd cheile secrete (parolele), avînd la dispoziţie un mare dicţionar
de cuvinte-parole;
- aleg atacul direct în faţă (brute force).
Desigur, lungimea parolei este invers proporţională cu duritatea
criptografică şi cu cît mai multe simboluri diferite vor fi utilizate în parolă, cu atît
mai mult timp va fi pierdut la spargere.
În cazul brute force de alegere a parolelor la întîmplare, autorii sistemelor
criptografice din seria PGP au făcut calcule în baza a 8 simboluri (cazul parolelor
standarde) şi a unui calculator modern de tip Pentium 800. (Vezi tabelul 1)
În cazul în care lungimea parolei ajunge la al doilea standard stabilit (24 de simboluri),
timpul de spargere creşte exponenţial şi poate ajunge la cîteva secole.
Conform legii despre exportul produselor soft-criptografice, acest sistem este
răspîndit în reţelele globale, dar se bucură de protecţia legislativă în vigoare a SUA,
Componenţa parolei Timpul maximal de

spargere
Din cifre 4 – 7 secunde
Din litere majuscule 20 – 30 minute
Din simboluri 1 – 2 ore
Din litere majuscule şi minuscule 20 – 30 ore
Din litere majuscule, minuscule, cifre 3 – 4 zile
Din litere majuscule, minuscule, cifre, simboluri 30 – 40 zile
63
privind unele versiuni ale ei. Rezidenţii şi nerezidenţii SUA sunt obligaţi să folosească
diferite locuri de lansare a sistemei criptografice:
- Conform legislaţiei în vigoare, rezidenţii SUA sunt obligaţi să utilizeze
versiunea gratis PGP 2.6.2, care este răspîndită liber sau versiunea PGP
5.0, care este răspîndită gratis numai primele 3 luni.
- Pentru cei care locuiesc în afara SUA, pagina WEB este plasată în
Norvegia. Ultima versiune legală, exportată la ziua de azi, este versiunea
2.6.3i, (simbolul i- versiune internaţională).
- Pe timpuri, răspîndirea versiunii 5.0 în străinătate a provocat multe
probleme juridice în ţările respective. Astăzi ea (PGP 5.0) poate fi copiată
liber de pe diferite servere specializate.
Un alt moment foarte important în evoluţia criptografiei computaţionale l-a
constituit adoptarea unui principiu diferit de cel al cifrării clasice, cunoscută de
mii de ani. Whitfield Diffie şi Martin Hellman de la Universitatea Stanford din
California, printr-un articol celebru publicat în 1976, au pus bazele criptografiei
cu chei publice. În locul unei singure chei secrete, criptografia asimetrică foloseşte
două chei, una pentru cifrare şi alta pentru descifrare. Deoarece este imposibilă
deducerea unei chei din cealaltă, una este făcută publică, fiind pusă la dispoziţia
oricui doreşte să transmită un mesaj cifrat. Doar destinatarul celei de-a doua cheie
poate descifra şi utiliza mesajul. Tehnica cheilor publice poate fi folosită şi pentru
autentificarea mesajelor prin aşa-numita semnătură digitală, fapt care i-a sporit
popularitatea. Folosind algoritmi cu cheie publică (asimetrică), se creează
criptosisteme cu două chei, în cadrul cărora doi utilizatori (procese) pot comunica
cunoscînd fiecare doar cheia publică a celuilalt. În criptosistemele cu chei publice,
fiecare utilizator A deţine o transformare de cifrare publică E(A), care poate fi
memorată într-un registru (fişier) public şi o transformare de descifrare secretă
D(A), ce nu este posibil să fie obţinută din E(A). Cheia de descifrare (secretă)
derivă din cheia de cifrare(publică) printr-o transformare greu inversabilă (one-
way). În sistemele cu chei publice, protecţia şi autentificarea sunt realizate prin
transformări distincte. Să presupunem că utilizatorul (procesul) A doreşte să emită
un mesaj M unui alt utilizator (proces) B. Dacă A cunoaşte transformarea publică
EB, atunci poate transmite M la B sub forma:
C ==> E B(M), (F1) asigurîndu-se astfel funcţia de
confidenţialitate.
La recepţie B va descifra criptograma C, utilizînd transformarea secretă DB,
cunoscută doar de el:

D B(C) ==> D B (E B(M)) ==> M (F2)
64
Schema nu furnizează facilităţi de autentificare, deoarece orice utilizator (proces)

are acces la transformarea publică EB a lui B şi îi poate trimite mesaje false M’ sub
forma C’=EB(M’). Pentru autentificare se aplică lui M transformarea secretă DA a lui
A. Ignorînd protecţia pentru moment, A va emite:
C ==> D A(M) la B, (F3) care la receptive va aplica
transformarea publică EA a lui A:
E A(C) ==> E A(D A (M)) ==> M
(Crearea şi Verificarea Semnăturii Digitale). Autentificarea este realizată
deoarece numai A poate aplica transformarea D(A). Acest concept poartă numele
de semnătură digitală, fiind folosit pentru recunoaşterea sigură a utilizatorilor
sau proceselor. Fie B un receptor de mesaj semnat de A. Semnătura lui A trebuie să
satisfacă următoarele proprietăţi:
- B să fie capabil să valideze semnătura lui A;
- să fie imposibil pentru oricine, inclusiv B, să falsifice semnătura lui A;
- în cazul în care A nu recunoaşte semnarea unui mesaj M, trebuie să
existe un „judecător” care să poată rezolva disputa dintre A şi B.
Protecţia nu este asigurată, întrucît este posibil ca mesajul M să fie obţinut
de oricine aplică transformarea publică E(A).
Cel mai cunoscut sistem criptografic cu chei publice este RSA, al cărui nume
provine de la cei trei cercetători de la Massachusetts Institute of Technology care l-
au creat - Rivest, Shamir si Adleman. El este un adevărat standard „de facto” în
domeniul semnăturilor digitale şi al confidenţialităţii cu chei publice. Se bucură
de o foarte mare apreciere atît în mediul guvernamental, cît şi în cel comercial,
fiind susţinut prin lucrări şi studii de către comunitatea academică. Sub diferite
forme de implementare, prin programe sau dispozitive hardware speciale, RSA
este recunoscut astăzi drept cea mai sigură metodă de cifrare şi autentificare
disponibilă comercial. O serie de firme producătoare de sisteme de programe şi
echipamente:
- DEC;
- Lotus;
- Novell;
- Motorola;
precum şi o serie de instituţii importante:
- Departamentul Apărării din SUA;
- National Aeronautics-SUA;
- Boeing;
- reţeaua bancară internatională SWIFT;
- guvernul Belgiei,
65
folosesc acest algoritm pentru protejarea şi autentificarea datelor, parolelor,

fişierelor, documentelor memorate sau transmise prin reţele. De exemplu, firma
Lotus a dezvoltat Notes, un nou concept de lucru în comun (groupware) într-o
reţea. La o astfel de legătură în comun a numeroase programe şi persoane se cere însă
o mare încredere în informaţie cît şi o mare confidenţialitate; ca urmare, Lotus foloseşte
semnătura digitală şi secretizarea cu ajutorul criptosistemelor RSA.
Dată fiind importanţa pentru securitatea informatică a criptosistemelor cu
chei publice, guvernul SUA a iniţiat adoptarea unui standard de semnătură digitală,
bazat pe conceptul de cheie publică. Acest demers a generat controverse, soldate
chiar cu acuzări din partea organizaţiilor implicate. Pînă în decembrie 1990,
Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologie al SUA (NIST) recomanda pentru
adoptare ca standard metoda RSA, prezentă deja în industrie. Dar nouă luni mai
tîrziu, în august 1991, NIST a avansat un alt algoritm, bazat pe o metodă cu chei
publice, publicată de El Gamal în 1985. Noua propunere, denumită DSS (Digital
Signature Standard), a fost dezvoltată de către Agenţia de Securitate Naţională a
SUA (NSA). Ea a stîrnit controverse, nu datorită performanţelor sale, ci mai degrabă
ca urmare a suspiciunilor asupra autorului(NSA), care este şi spărgător de cifruri.
Un alt concept urmează a fi implementat în SUA de către NSA (National Security
Agency), numit sistem cu chei în custodie (Escrowed Key System) şi promovează
pentru SUA o nouă tehnologie criptografică sub numele de Clipper. El este destinat
să permită, sub control (legal se susţine), interceptarea şi decriptarea, de către
instituţiile abilitate ale statului, a unor informaţii transmise prin telefon, fax sau
Internet. Decriptarea se face cu ajutorul unor fragmente de chei, obţinute prin
aprobări legale de la aşa-numitele agenţii de custodie a cheilor. Cipul Clipper, care
va fi integrat atît în telefoane, fax-uri, cît şi în interfaţa de reţea a calculatoarelor,
conţine un algoritm de criptare simetrică de 64 biţi, numit „Skipjack”. Acesta
foloseşte o cheie de 80 de biţi (în comparaţie cu 56 de biţi la DES) şi are 32 de
runde de iteraţii (faţă de numai 16 la DES), suportînd toate cele 4 moduri DES de
operaţii. Fiecare cip include următoarele componente:
- algoritmul de criptare „Skipjack” (secret şi studiat sub jurămînt de cîţiva
mari specialişti);
- F – cheie de familie de 80 de biţi comună tuturor cipurilor;
- N – număr serial al cipului de 30 de biţi;
- U – cheie secretă de 80 de biţi, care va fi lăsată, sub forma unor fragmente,
în custodie.
Cipurile sunt programate de Mykotronx Inc. care le denumeşte MYK-78.
Suportul fizic este asigurat de VLSI Tehnology Inc. În tehnologia de 0.8 microni,
pentru cantităţi mai mari de 10.000 de bucăţi, bucata costă aproximativ 30 de
66
dolari. Majoritatea firmelor din SUA, la fel ca şi societatea civilă, rejectează concepţia
NSA, obiectînd în principal următoarele:
- Clipper a fost dezvoltat în secret, fără informarea şi colaborarea producătorilor
în domeniu;
- Algoritmii nu sunt documentaţi şi disponibili;
- Există teama existenţei unor trape care pot permite FBI/CIA să spargă
cifrul;
- Controlul sever, exercitat de către guvernul SUA asupra producţiei şi
exportului, va limita afacerile;
- În faţa posibilităţilor FBI/CIA, există teamă de a intercepta comunicaţiile
dintre calculatoare pe scară mare fără aprobări legale.
Iată cum stau lucrurile în Federaţia Rusă. Utilizarea sistemelor criptografice
în Federaţia Rusă este legiferată de ordinul preşedintelui FR ¹334 de la 3 aprilie
1995 [4]. Subiectul acestui document revine cu restricţia de a utiliza sisteme de
cifrare care nu posedă certificatul de tip FAPSI, adică utilizarea sistemelor
criptografice de tipul PGP, PKZIP cu cifrare, limbajul ESOP şi altele. Desigur,
asemenea sisteme criptografice creează probleme serviciilor “respective” şi
utilizatorii ignorează acest ordin.
Totodată, în Codul penal al FR lipsesc articolele, conform cărora pot fi traşi
la răspundere penală persoanele care încalcă actul sus-numit, deci poate fi vorba
numai de sancţiuni administrative. Asemenea sancţiuni vin în contradicţie cu
Constituţia FR, care garantează secretul corespondenţei. Deoarece există aşa
garanţii, urmărirea corespondenţei cifrate fără sancţiunea procurorului sau instanţei
de judecată este nelegitimă. Acţiunile de utilizare a sistemelor criptografice nu pot
fi cercetate în instanţa de judecată.
Art. 272 al Codului penal interzice accesul nesancţionat al unei persoane sau
al unui grup de persoane la informaţia apărată de lege, copierea nelegitimă etc.[5]
Desigur, posibilităţile sistemelor criptografice au devenit un Tools-
instrumente ale utilizatorilor, fiind adaptate sub multe platforme şi sisteme
operaţionale. Lipsa reglementării legislative în domeniul dat creează un haos în
vederea utilizării lor. Sperăm că în legile respective treptat vor apărea noţiunile şi
standardele criptografice, utilizate de organizaţiile statale şi guvernamentale. În
colaborare cu organizaţiile mondiale şi europene pot apărea întrebări privind
criptarea documentelor şi mesajelor expediate sau primite.
Dacă răsfoim Legislaţia Republicii Moldova, în definirea documentului
electronic putem întîlni noţiuni de utilizare a sistemelor criptografice [6]. În art.
33 al capitolului VI este confirmat: “La alcătuirea semnăturii electronice se pot
aplica şi metode criptografice”. Pe viitor, o dată cu creşterea numărului de utilizatori
“confidenţiali”, cred că şi la noi în republică vor fi utilizate mai multe sisteme
67
criptografice, iar o dată cu finalizarea implementării proiectelor de informatizare a

Guvernului şi Parlamentului, utilizînd cheile publice, mulţi utilizatori de rînd vor avea
acces la informaţia necesară.
Referinţe
1. Simmons, G.J., ed. Crontemporary Criptology: The Sience of Information Integrity,
New York, NY:IEEE Press, 1992.
2. Legea SUA despre exportul şi utilizarea criptosistemelor.
3. Ţimerman F., Kriptograficeskie sistemî i ih ispolizovanie, Moskva, 1998.
4. Ucazul Preşedintelui Rusiei despre certificarea sistemelor criptografice, Nr.
334 din 03.04.1995.
5. Codul penal al FR, 1995, Despre infracţiuni în domeniul tehnologiilor
informaţionale.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la informatică, Nr. 1069- XIV- din
22.06.2000, M.O. nr. 73-74/57 din 05.07.2001.
68
Спиридон Прутяну
ЗАМЕТНОЕ СОБЫТИЕ В НАУЧНОЙ ЖИЗНИ ВРАЧЕЙ

И ЮРИСТОВ-УЧЕНЫХ И ПРАКТИЧЕСКИХ РАБОТНИКОВ
В 2002 г. известные врачи, юристы-ученые и практические работники

нашей республики издали монографию под названием «Моральная и
юридическая ответственность в медицинской деятельности. Некоторые
аргументы для будущего Медицинского Кодекса» (на государственном языке)
(Издание Онкологического института, 2002 г., 274 с., Тираж 250 экз.). Её
авторами являются:
Ион Мереуцэ, доктор медицинских наук, профессор кафедры онкологии
Молдавского университета медицины и фармации «Н. Тестемицану», автор
свыше 200 научных статей, включая 12 монографий; С. Цуркану, доктор
медицины; Ш. Гацкан, директор медицинского центра «Екстра-Мед»; Н.
Гроян, экономист, юрист, аспирант Молдавского госуниверситета; Г.
Амихалакиоае, председатель Союза адвокатов РМ.
Рецензировали сборник В.Хотиняну – доктор медицинских наук,
профессор, И.Доля – зав. кафедрой уголовного процесса и криминалистики
Молдавского госуниверситета, кандидат юридических наук, доцент.
Участие в издании сборника ученых-медиков и юристов является
важным условием научного обоснования необходимости выделения
медицинского права в самостоятельную отрасль права и создания для этого
соответствующей законодательной базы.
Монография состоит из введения, предисловия авторов, 8 глав,
заключения, списка использованной литературы и 10 приложений.
Автором введения являются опытный, известный юрист – судья
Николай Тимофти, председатель Ассоциации судей Республики Молдова,
долгие годы возглавлявший Аппеляционную палату РМ. Он высоко
оценивает указанную монографию, усилия авторов по ее подготовке и
опубликованию, отмечая, что это первое подобное издание в нашей
69
Василе Флоря, Спиридон Прутяну
республике, которое послужит базой подготовки законодательных и других

нормативных актов и будущего медицинского Кодекса.
Н.Тимофти полагает, что неблаговидная преступная роль, которую
сыграли медицинские работники нацисткой Германии в убийстве сотен
тысяч и миллионов «неполноценных», с точки зрения нацизма, людей не
должна служить тормозом в научном прогрессе.
Соглашаясь с этим утверждением от себя, добавим, что почти не
исследована преступная роль врачей в сталинских концентрационных
лагерях, в которые также были умерщвлены миллионы невинных людей.
Автор введения и профессор И.Мереуцэ отмечают, что в странах с
развитой демократией к юридической ответственности все чаще
привлекаются медицинские работники за неуспешное лечение, за
недостижение желаемого результата. Привлечение к ответственности при
этом не обусловлено виновностью медицинского работника, а учитывается
лишь неблагополучный результат его деятельности, что на юридическом языке
означает объективное вменения, вменение без вины. Н.Тимофти также
полагает, что в тех случаях, когда рассматривается отношение врач-пациент
в отдельном случае, можно занять определенную позицию, но когда идет
речь о целой отрасли научного исследования, фиксирование внимания на
какой-то отдельной детали может привести нас к ошибке, что «за отдельными
деревьями не видеть леса» (с.7).
В связи с этим вспоминается и такое изречение: смерть одного человека
– это трагедия, а смерть миллионов – это статистика.
Иногда в условиях наших больниц пациент действительно из человека
превращается в такую статистическую единицу: если выжил статистика
положительная, если умер в больнице, да еще в реанимационном отделении
– статистика отрицательная – не справились, не вылечили. Смерть многих
пациентов на дому из-за дороговизны медицинских услуг, о чем убедительно
пишет профессор И.Мереуцэ, для умерших и их родственников, для нашего
общества - это трагедия, но в то же время объективно улучшает медицинскую
статистику – сокращается смертность в больницах. Поэтому иногда врачи,
видя трагические последствия от проведенного ими неквалифицированного
лечения, стремятся, во что бы ни стало избавиться от больного – выписать
домой, перевести в другое отделение, клинику, куда-нибудь, лишь бы
умирающий не портил статистику.
А обобщающие выводы из каких-то отдельных случаев вовсе не
противоречат законам познания. Диалектика, как метод познания, исходит
из того, что единичное не существует без всеобщего, а всеобщее – без
единичного; в известных случаях единичное не только связано с всеобщим,
но и переходит в него (См. Философский словарь, Москва, 1980 г., с. 109).
70
Заметное событие в научной жизни врачей и юристов-ученых и практических работников
А если уже Н. Тимофти выступает против обобщающих выводов из

единичных фактов, то, как говорится, ему и карты в руки. Полагаем, что за
долголетнюю судейскую деятельность ему известны многочисленные факты
врачебных ошибок и врачебных преступлений, обобщение которых позволит
сделать правильные научно-обоснованные выводы и рассмотреть их на
одном из заседаний Парламента, на Пленуме Высшей Судебной Палаты с
соответствующими предложениями и рекомендациями.
В этом юристы и только юристы совместно с криминологами и
судебными медиками могут и должны сказать свое веское слово.
Один очень уважаемый нами профессор Медицинского университета,
на вопрос: почему из 40 диссертаций, защищаемых врачами ежегодно, нет
ни одной, в которой анализировались бы конкретные врачебные ошибки,
случаи преступной халатности, небрежности, самонадеянности, повлекшие
гибель или тяжкие увечья пациентам, почему учеными медиками по этой
проблеме не издано ни одной монографии, брошюры, статьи, - резонно
ответил, что раскрытием и расследованием врачебных преступлений должны
заниматься прежде всего, юристы. Полагаем, что и врачам надо быть более
самокритичными в оценке своих действий и наступивших трагических
последствий, в оценке врачебных ошибок и мер по их устранению.
Действительно, за последние 10 лет правоохранительными органами
республики не обобщалась судебно-следственная практика по уголовным и
гражданским делам о врачебных ошибках и преступлениях. А повседневная
практика подсказывает, что в этом есть насущная необходимость.
Когда-то Виктор Пушкаш, еще в бытность Председателем Высшей
Судебной Палаты, высказался в том смысле, что судебная практика идет на
10 шагов впереди юридической науки в нашей республике, имея в виду,
вероятно, те обобщения судебной практики, которые постоянно проводятся
в Высшей Судебной Палате.
Во многом это замечание справедливо, но что касается ответственности
за врачебные преступления, то ее научное исследование имеет уже первые
хрупкие ростки.
В 2002 году в Молдавском государственном Университете с оценкой
10 защищена одна дипломная работа (Л. Гырла) и одна работа магистра права
(Л. Рошкулец). Эти же авторы имеют ряд научных публикаций по данной
проблеме.
Другой известный ученый медик и общественный деятель также
справедливо говорил некоторым недобросовестным врачам: «Вы совершаете
преступления без наказания, за которые государство еще платит вам
зарплату».
71
А раскрытие, расследование и судебное рассмотрение таких
преступлений в соответствии со статьей 2 УПК РМ является одной из
важнейших задач уголовного судопроизводства (следствия и суда).
В предисловии авторы монографии выражают надежду, что ее опубликование
будет способствовать разработке и принятию медицинского Кодекса, других
законов в области здравоохранения и благодарят видных юристов
республики: Валерию Штербец – Председателя Высшей Судебной Палаты,
Василия Русу – Генерального прокурора, Юрия Седлецкого – ректора
Академии права, доктора права, доцента, своих коллег медиков-академиков
и профессоров – за полезные советы на стадии завершения монографии;
спонсоров, издателей, всех кто помог изданию этой работы.
Первая глава монографии (с. 12-28) озаглавлена «Ответственность в
медицинской деятельности» и включает в себя три параграфа:
1. Некоторые исторические аспекты;
2. Медицинские ответственности в современном мире. Европейские
системы. (Примечание: этот параграф точнее следовало назвать:
«Юридическая ответственность за правонарушения в области медицины»,
так как ответственность бывает только правовой, но никак не медицинской.
Да и в самом параграфе 2 речь идет о правовой ответственности).
3. Современность и будущая молдавская система.
Особый интерес представляет параграф 3, в котором авторы
монографии ставят очень точный диагноз молдавской медицине за последние
10 лет, диагноз, свидетельствующий о том, что наша медицина тяжело больна
и нуждается в шоковой терапии.
Вот как авторы характеризуют ход реформы системы здравоохранения
в нашей республике в последние годы:
· 1994-1996 гг. - застой реформы, уничтожение отрасли, введение
платной медицины в государственном секторе, вопреки
требованиям статьи 36 Конституции РМ, гарантирующей минимум
бесплатной медицинской помощи. Это сократило доступ населения
к платной медицинской помощи и увеличило заболеваемость с
тяжкими последствиями.
· 1998-2000 гг. - становление и углубление хаоса в медицине, что
привело к сокращению рождаемости, росту смертности на дому,
уничтожен генофонд страны.
· Полагаем, что юридическая квалификация таких деяний (действий,
бездействий) граничит с преступлением.
· 2000-2001 гг. - продолжает господствовать хаос, граждане
оплачивают около 85% медицинских услуг, отсут ствует
72
ответственность за качество оказываемых услуг, не соблюдаются
права пациентов, уменьшается доступность медицинских услуг для
населения.
Для устранения этих и других разрушительных процессов авторы
предлагают внедрение смешанной системы здравоохранения, включающую
в себя государственную, страховую и частную медицину (с. 21-22).
С сожалением отмечаем, что в по следнее время некоторые
руководители Министерства, учреждений здравоохранения, осознав, что в
лице частной медицины появился серьезный конкурент, который может
положить конец их монополии, участили атаки на частную медицину вместо
честной открытой конкуренции с ними.
Авторы монографии сделали полезную работу, опубликовав в первой
главе перечень законов и постановлений правительства в области
здравоохранения. Однако следовало бы указать в этом перечне дату принятия
и опубликования этих нормативных актов.
Кроме того, в следующем издании монографии следует опубликовать
такой же перечень приказов и инструкций Министерства здравоохранения
по наиболее важным вопросам медицинской деятельности.
Во второй главе под названием «Егоrile şi greşelile medicale. Моральная
ответственность медицинской деятельности» авторы различают «егоаге
medicală» и «greşeală medicală».
В румынско-русском словаре эти понятия почти синонимы. «Егоаге»
переводится как ошибка, погрешность, заблуждение (с. 482). «Gгеşеаlă» тоже
переводится как ошибка, погрешность (с. 585-586) (см. Румынско-русский
словарь, Москва - Бухарест, 1980 г.).
Авторы монографии полагают, что термины «егоаге medicală» и «greşeală
medicală» не юридические, а профессиональные (медицинские) термины, с
чем нельзя согласиться (с. 30).
Несколько иного мнения придерживаются юристы. А.Л. Маковский,
Ф.Ю. Бердичевский подчеркивают, что «при определенных условиях ошибка
врача должна квалифицироваться как преступление, в других случаях является
дисциплинарным проступком. Ошибка при наличии вины, при наличии
признаков преступления не перестает быть ошибкой, ошибкой наказуемой,
преступной», (см. Ф.Ю. Бердичевский «Уголовная ответственность
медицинского персонала за нарушение профессиональных обязанностей»
Москва, «Юридическая литература», 1970 г). Профессора-медики В.И. Чиссов
и А. Трахтенберг под врачебной ошибкой понимают «неправильные действия
врача при его добросовестном отношении к своим служебным обязанностям.
Эти действия необходимо отличать от врачебных поступков,
73
квалифицируемых как преступление (халатность, невыполнение

профессионального долга и другие)» (см. В.И. Чиссов, А.Х. Трахтенберг
«Ошибки в клинической онкологии. Руководство для врачей» Москва,
«Медицина», 1993 г., с. 6).
Указанные авторы делят врачебные ошибки на: организационные,
диагностические, лечебно-тактические, лечебно-методические,
деонтологические. Их причины делят на объективные и субъективные.
Некоторые субъективные ошибки вполне могут быть квалифицированы как
преступления, как, например, выработка неправильной лечебной стратегии,
необоснованное применение малоэффективного метода лечения, чрезмерная
самоуверенность врача, переоценка собственных возможностей и возможностей
лечебного учреждения. Одним из условий, способствующих возникновению
врачебных ошибок, авторы называют и отсутствие систематического и
компетентного анализа врачебных ошибок (там же, с. 8-9).
В этой связи нельзя не согласиться с приведенными авторами
высказываниями профессора М.Р. Рокицкого: «Программа обучения в
медицинском институте включает обилие всевозможных знаний, однако один
раздел, с которым будущий врач неизбежно столкнется, остается вне нашего
внимания - это раздел о происхождении, анализе и предупреждении
врачебных ошибок» (там же, с.5).
Возможно, и ректорату Университета, Медицины и Фармации им. Н.
Тестемицану следует ввести преподавание такого специального курса,
запланировать издание монографий, подготовку кандидатских и докторских
диссертаций по этой проблеме.
Глава III озаглавлена «Правонарушения в области медицины.
Юридическая ответственность в медицинской деятельности».
Параграф 3.1. озаглавлен «Общие понятия о преступлениях» и содержит
дословно понятие и классификацию преступлений, данную А. Бородаком в
1997 г. Здесь только нужно оговориться, что сам А. Бородак отмечает, что
классификация преступлений принадлежит не ему, а дается в Особенной
части Уголовного Кодекса РМ 1961 года (стр.42-48). Для нас наибольший
интерес представляет параграф 3.2. глава III, озаглавленный «Преступления,
совершенные медицинскими работниками и уголовная ответственность»,
написанный при участии магистра права Луминицы Рошкулец.
И в этом, и в других разделах авторы уделяют большое внимание весьма
сложной дискуссионной проблеме об эвтаназии (эвтаназия - от греческого
1) легкая, безболезненная смерть, это удовлетворение просьбы больного об
ускорении его смерти какими-либо действиями или средствами, в том числе
прекращением искусственных мер по поддержанию жизни (см.
74
«Юридическая энциклопедия», Москва, 1998 г., с. 496). Статья 34 Закона

Республики Молдова о здравоохранении, озаглавленная «Прекращение
оказания медицинской помощи» запрещает эвтаназию. Вот ее содержание:
(1) Просьба пациента о сокращении его жизни медицинскими
средствами (эвтаназия) не может быть удовлетворена.
(2) Медицинская аппаратура, которая поддерживает жизнь пациента,
в экстремальных случаях может быть отключена только после
констатации смерти мозга.
(3) Способ констатации смерти и принятия решения об отключении
медицинской аппаратуры установлен действующим
законодательством».
А каким именно законодательством остается тайной за семью печатями
и известно, наверное, только Министерству здравоохранения Республики
Молдова.
В Англии для отключения медицинской аппаратуры требуется решение
суда. А интересно, кто у нас контролирует действия врача-реаниматолога,
который в 12 часов ночи отключит эту аппаратуру, а утром сообщит, что ваш
близкий человек скоропостижно скончался; Каким нормативным актом
регламентируются его права и обязанности, какой документ составляется при
отключении аппаратуры, кто его подписывает? Или в истории болезни врач
единолично делает отметку о смерти больного, единолично решает вопрос
о жизни и смерти и на этом ставится точка? Или каким нормативным актом,
какой инструкцией регламентируются обязанности дежурного врача, который
иногда предпочитает закрываться в ординаторскую и слушать музыку, чем
выслушивать докучливые жалобы надоевших ему пациентов?
В разных странах к эвтаназии различное отношение. В Голландии она
легализована, а в Германии об этом и слышать не хотят, поскольку нацисты
уничтожили десятки, сотни тысяч больных под видом эвтаназии, то есть
якобы для избавления тяжело больных от их излишних страданий.
Поэтому правильно поступили авторы нового УК РМ, предусмотрев в
ст. 144 уголовную ответственность за эвтаназию.
Далее в третьей главе дается теоретический анализ составов
преступлений, которые могут совершаться медицинскими работниками.
К сожалению, авторами не изучена судебная практика по этой категории
уголовных дел, в чем большую помощь мог оказать один из авторов
монографии, председатель Союза адвокатов юрист Георге Амихалакиоае.
Четвертая глава (с. 104) озаглавлена «Экономические преступления в
области медицины», но в параграфе 4.1. главы воспроизведен текстуально
ряд статей из Коедкса об административных правонарушениях РМ без
75
указания, однако, их номеров, что затрудняет их изучение и применение (это

статьи 41, 42, 421 431, 441, 47, 53, 152, 1522, 1529 159, 162, 1621 1622, 1623,
16211, 16212, 163, 1632, 1634, 17410, 17413, 1992, 2003, 2004). То же повторяется
и при перечислении некоторых статей из уголовного Кодекса РМ (это статьи
1551, 1552, 1591 1602, 1603, 164, 1642, 1645, 183, 184, 185, 186, 1861, 187, 1871,
188, 228, 2256, 234).
Юристы знают, что при ссылке на законы следует обязательно указать
источник его опубликования, Мониторул офичиал, дату принятия,
опубликования, пункт, статью, и при ссылке на Кодексы – обязательно номер
статьи. Ведь трудно себе представить, чтобы в постановлении о привлечении
в качестве обвиняемого, обвинительном заключении, приговоре суда были
названы статьи УК РМ без указания их номера. Тогда только названия статей,
особенно когда их несколько, заняли бы половину этих документов, не говоря
уже о большой неразберихе при исполнении таких приговоров. К тому же
уголовная статистика ведется не по названиям, а по номерам статей. А при
перечислении в монографии номеров статей не было необходимости
воспроизводить их текстуально, так как читатель сам нашел бы их в
соответствующих кодексах.
Но особенно огорчает то, что статьи из УК РМ опубликованы со
многими ошибками, без учета их последних изменений и дополнений.
Поэтому во многих их них в числе санкций указаны и исправительные
работы, которые исключены из УК РМ Законом от 25 ноября 1998 г. (с. 116-
122).
Этот упрек мы адресуем в большей части юристам – соавтору
монографии Г. Амихалакиоае и рецензенту доктору права, доценту Игорю
Доля, которые знают, что такое небрежное воспроизведение текста закона
недопустимо.
В пятой главе рассматриваются механизмы профилактики врачебных
ошибок и преступлений (с. 133-143).
В шестой небольшой главе (с. 144-147) рассматриваются вопросы
ответственности лечебно-профилактических учреждений.
В седьмой главе (с. 148-177) подробно излагаются некоторые аспекты
психиатрического законодательства в Америке и Молдове (точнее было бы
«законодательства об оказании психиатрической помощи») причем более
подробно анализируется законодательство, медицинская и судебная практика
США, где по этой проблеме имеется больше научных исследований и
статистических данных.
В последней восьмой главе (с. 178-182) рассматриваются авторские
права медицинских работников.
76
Монография содержит свыше 10 приложений (с. 186-274), наиболее

значительные из которых: Клятва Гиппократа (с. 186), акты Всемирной
организации здравоохранения (с. 190-194), декларации Всемирной
медицинской ассоциации (с. 195-214) проект Деонтологического Кодекса
разработанный профессором И. Мереуцэ с соавторами в 1999 г. (с. 226-241),
Кодекс принципов медицинской этики, принятый Американской
медицинской ассоциацией в 1982 г. (с. 241-266) и другие.
В заключение авторы монографии предлагают ввести на юридических
факультетах преподавание курса медицинского права, как самостоятельной
отрасти права и учебной дисциплины, разработать и принять Медицинский
Кодекс РМ.
Полагаем, что преподавание такого же курса следует ввести и в
медицинских учебных заведениях.
Считаем, что, несмотря на некоторые недостатки и упущения
рецензируемой работы, особенно в ее юридической части, ее авторы достигли
поставленной цели, - повышению научного интереса к исследованию данной
проблемы, накопления дополнительных знаний в области медицинского
права всеми заинтересованными лицами. Опубликование монографии
является заметным событием в научной жизни врачей и юристов, ученых и
практических работников - одной из успешных попыток сделать такие
исследования многоотраслевыми, междисциплинарными.
Надеемся на дальнейшее плодотворное совместное сотрудничество в
исследовании причин и условий врачебных ошибок и преступлений и
разработке мер по их предупреждению и устранению. Это способствовало
бы повышению уровня правосознания всех причастных к данной проблеме
и сохранению жизни и здоровья возможных будущих жертв этих ошибок и
преступлений.
1. Мереуцэ И. с соавторами, Моральная и юридическая ответственность
медицинской деятельности, Издание онкологического института, 2002,
с. 274.
2. Филосовский словарь, Москва, 1990, с.109.
3. Румынско-руский словарь, Москва-Бухарест, 1990, с. 482, 585-586.
4. Бердичевский Ф.Ю., Уголовная ответственность медицинского
персонала за нарушение профессиональных обязанностей, Москва, 1970.
5. Чиссов В.И., Трахтенберг А.Х., Ошибки в клинической онкологии.
Руководство для врачей, Москва, 1993, с. 6.
6. Юридическая энциклопедия, Москва, 1998, с. 496.
77
7. Закон Республики Молдова о здравоохранении от 28 марта 1995.

8. Уголовный Кодекс Республики Молдова от 24 марта 1961.
9. Кодекс Республики Молдова об административных правонарушениях.
10. Ричард Ригелман, Как избежать врачебных ошибок, Москва, 1994.
11. Вермель И.Г., Судебно-медицинская экспертиза врачебной деятельности,
Свердловск, 1986.
78
Gheorghe Gladchi
Igor Stepanov
Ina Bîrgău
CONCEPTUL DE PREVENIRE A CRIMINALITĂŢII – SUBIECT AL

CONTROVERSELOR TEORETICE
Contracararea criminalităţii este un proces complex şi anevoios, care poate

fi realizat cu succes doar în rezultatul cooperării organelor de drept cu societatea
civilă, prin toate mijloacele, atenţia principală fiind orientată asupra prevenirii
infracţiunilor, adică asupra posibilităţilor de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor ce
determină săvîrşirea acestora. Este mult mai important a preveni comiterea
infracţiunii decît a descoperi şi cerceta fapta penală care a fost săvîrşită şi a cauzat
un prejudiciu cetăţenilor şi societăţii în ansamblu [1].
În teoria şi practica prevenirii şi combaterii criminalităţii sunt utilizaţi diferiţi termeni,
noţiuni şi variate formulări, precum: “prevenirea criminalităţii”, “prevenirea infracţiunilor”,
“profilaxia”, “preîntîmpinarea”, “prevenţia”, “reprimarea”, “activitatea privind prevenirea
infracţiunilor” etc., în unele cazuri ele fiind după sens noţiuni identice, iar în altele –
diferenţiate prin domeniul aplicării lor[2]. Este important a menţiona că fiecare dintre
noţiunile nominalizate provoacă discuţii ştiinţifice, ceea ce complică serios atît perceperea
sensului acestor noţiuni, cît şi utilizarea lor în activităţile practice. De aceea precizarea
terminologiei este condiţia principală întru soluţionarea cu succes a problemelor referitoare
la prevenirea criminalităţii.
La elaborarea termenilor şi noţiunilor teoriei prevenirii infracţiunilor este necesar
a fi luate în consideraţie două aspecte: în primul rînd, diferenţierea nivelurilor şi tipurilor
(categoriilor) de măsuri profilactice real existente, iar în al doilea rînd, conturarea corectă
a acestora, corespunzător semnificaţiei cuvintelor utilizate. În acest context, cercetătorii
ruşi V.N. Kudreavţev, G.M. Minikovschii, A.B. Saharov consideră că pentru stabilirea
nivelurilor existente de facto ale activităţii preventive şi tipurilor de măsuri corespunzătoare
este oportun a folosi următoarele noţiuni: prevenirea (profilaxia, preîntîmpinarea)
criminalităţii la nivel social general şi nivel special–criminologic. Un aspect deosebit al
activităţii profilactice îl reprezintă prevenirea individuală a comportamentului infracţional,
79
Gheorghe Gladchi, Igor Stepanov, Ina Bîrgău
care cuprinde ansamblul măsurilor concrete de prevenire orientate asupra unei persoane
sau a unui grup. Prevenirea individuală conţine în sine măsurile de convingere, impunere
şi de ajutor social[3].
Noţiunea de prevenire a criminalităţii, definită în literatura de specialitate, este
destul de controversată, deoarece aceasta vizează un domeniu atât de larg, încât, la un
moment dat, el însuşi devine difuz. Conform sensului etiologic al acestui concept, a
preveni înseamnă întreprinderea unor măsuri în scopul de a evita, a depăşi producerea
unui fenomen, a lua măsuri de precauţie pentru a înlătura ceva (neplăcut)[4].
Noţiunea de “prevenire a criminalităţii” poate fi folosită atât în sens restrâns, cît şi
în sens larg.
În sens restrâns prin prevenire a criminalităţii se subînţelege activitatea orientată
numai asupra fenomenului social al criminalităţii. Noţiunea de prevenire, în sens larg,
include în sine toate domeniile şi tipurile acestui proces, inclusiv şi prevenirea infracţiunilor
concrete, a comportamentului infracţional individual.
În opinia specialiştilor în materie de criminologie, conceptul de prevenire a
infracţiunii reprezintă fie ansamblul de activităţi desfăşurate în direcţia identificării,
explicării şi diminuării cauzelor şi condiţiilor generale şi speciale, sociale şi
individuale, obiective şi subiective care generează sau favorizează manifestări
delicvente în societate; fie un sistem de măsuri statale şi sociale orientate spre
anihilarea, diminuarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii; fie
luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii de crime; fie un
sistem de măsuri statale şi sociale orientate spre anihilarea sau neutralizarea,
diminuarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, reţinerea de la comiterea
infracţiunilor şi corectarea comportamentului delicvenţilor; fie ca activitate a statului
şi societăţii civile orientată spre reţinerea cetăţenilor de la comiterea crimelor[5].
La rîndul, său termenul de prevenire nu este incontestabil. După părerea
unor autori, prevenirea, ca termen, poate fi utilizată numai în raport cu anumite
infracţiuni. Nu poate fi vorba despre prevenirea criminalităţii în ansamblu, fiindcă
pot fi prevenite numai acele fapte, evenimente, procese care încă n-au apărut, adică
este imposibil de a preveni ceea ce deja există, adică criminalitatea. În opinia
acestora, trebuie utilizat termenul prevenirea infracţiunilor, şi nu prevenirea
criminalităţii[6].
Noţiunea de prevenire a criminalităţii, în viziunea noastră, este un termen
general şi mai reuşit pentru semnificarea activităţii privind neadmiterea
comportamentului infracţional. Remarcăm că în literatură juridică categoria de
prevenire a criminalităţii frecvent este utilizată concomitent cu noţiunea de prevenire
a infracţiunilor. Aceasta se explică, în opinia noastră, prin faptul că noţiunea de criminalitate
este tradiţional definită ca “totalitate a infracţiunilor”. Potrivit altei viziuni care aparţine
criminologului rus G.A. Avanesov, criminalitatea reprezintă în sine un fenomen complex,
80
Conceptul de prevenire a criminalităţii – subiect al controverselor teoretice
ce nu poate fi redus la suma elementelor lui componente. De aici rezultă o singură

concluzie: legităţile ce stau la baza criminalităţii în ansamblu se deosebesc calitativ de
cele ce dirijează săvîrşirea infracţiunilor concrete sau a unor tipuri infracţionale[7]. În
acest context, noţiunea de prevenire a criminalităţii ar putea include măsurile de influenţă
asupra fenomenului social al criminalităţii, iar conceptul de prevenire a infracţiunilor –
măsurile orientate spre evitarea comiterii anumitor infracţiuni.
Unii autori conferă conceptului de prevenire a criminalităţii o accepţiune
foarte largă, ce depăşeşte sfera relevării, minimalizării, neutralizării sau înlăturării
cauzelor şi condiţiilor acesteia. Astfel, criminologul rus Iu.M. Antonean defineşte
prevenirea drept activitate ce se realizează cu ajutorul măsurilor economice, politice,
ideologice, educative, juridice etc., orientate spre relevarea şi înlăturarea cauzelor
criminalităţii, grupurilor şi tipurilor de infracţiuni, faptelor penale concrete, spre
preîntîmpinarea şi reprimarea infracţiunilor, corectarea şi reeducarea infractorilor[8].
Potrivit definiţiei, prin prevenire înţelegem totalitatea măsurilor şi activităţilor ce
au drept scop atît neadmiterea comiterii infracţiunii pentru prima dată (etapa
preinfracţională), cît şi curmarea faptelor penale în proces de săvîrşire (etapa
infracţională), precum şi evitarea comiterii repetate a infracţiunilor (etapa
postinfracţională).
Menţionăm că măsurile de reprimare nu sînt îndreptate asupra relevării şi
înlăturării cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în ansamblu sau ale infracţiunilor
concrete, acestea fiind orientate spre împiedicarea comiterii (consumării) infracţiunii
deja începute. De aceea, în opinia noastră, ele sunt în primul rînd nişte măsuri de
combatere nemijlocită a infracţiunilor. Totodată, suntem de acord că scopul acestor
măsuri este de a evita activităţile infracţionale aflate la etapa pregătirii sau tentativei.
Măsurile de corectare şi reeducare au drept scop de a-l schimba pozitiv pe
infractor şi de a-l integra în societate după executarea pedepsei penale. Probabil
aceasta i-a şi determinat pe unii autori să grupeze măsurile date într-un tip deosebit
– tratament şi resocializare a indivizilor delicvenţi[9]. Însăşi noţiunea de tratament,
aplicată delicvenţilor, nu este unanim acceptată, ea fiind utilizată atît într-un sens
restrîns, cît şi într-unul mai larg. Astfel, în sens restrîns, noţiunea de tratament
defineşte “măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i încerca
pe deţinuţi să-şi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor
criminale”[10]. Într-un sens mai larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o
serie de măsuri şi soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională,
libertatea religioasă, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă,
lectură, acces la mijloacele de informare în masă, asistenţă psihologică (psihiatrică)
şi medicală de specialitate[11].
În literatura de specialitate este utilizat atît termenul de prevenire, cît şi cel de
profilaxie. În opinia unor autori, aceşti termeni nu se deosebesc după sens, astfel,
propunîndu-se a fi utilizaţi ca sinonime. Alţii susţin necesitatea delimitării acestor două
81
concepte, definind profilaxia ca ansamblu de măsuri de reacţionare oportună faţă de

punerea la cale şi pregătirea infracţiunilor în scopul curmării comiterii acestora. Fiind
astfel definit, conceptul de profilaxie devine “o punte de trecere” între prevenirea
criminalităţii în sens “clasic” şi activitatea organelor de drept, deseori mai aproape de
ultima[12]. Totodată, termenul de profilaxie, potrivit dicţionarului explicativ al limbii
române, este tratat doar ca ansamblul măsurilor medico-sanitare care se iau pentru
prevenirea apariţiei şi răspîndirii bolilor[13].
Alţi autori definesc profilaxia infracţiunilor drept sistem de măsuri şi activităţi sociale
ce asigură înlăturarea şi neutralizarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunilor, precum şi a
factorilor de formare a personalităţii infractorului[14]. Potrivit acestei definiţii, profilaxia
este aceeaşi prevenire tratată tradiţional. Sunt şi definiţii prin care profilaxia este o activitate
tradiţională de prevenire, adică orientată spre înlăturarea sau neutralizarea cauzelor şi
condiţiilor infracţiunilor, precum şi acordarea unei influenţe de corijare asupra persoanei
predispuse de a comite infracţiuni în scopul neadmiterii acestora.[15]. Profilaxia
infracţiunilor este deci un element important al unui domeniu mai mare de activitate
socială – prevenirea criminalităţii. În plan filozofic, raportul dintre profilaxia infracţiunilor
şi prevenirea criminalităţii poate fi caracterizat ca raport: parte – întreg, particular –
general[16]. Aşadar, profilaxia reprezintă o formă a prevenirii criminalităţii.
Prevenirea criminalităţii (în sens clasic) este o activitate a statului, societăţii în
ansamblu, persoanelor fizice şi juridice, orientată asupra proceselor de determinare şi
cauzalitate a criminalităţii în scopul neadmiterii săvîrşirii infracţiunilor, a atragerii noilor
persoane la comiterea acestora, precum şi sporirii criminalizării relaţiilor sociale. În lucrarea
«Teoreticeschie osnovî preduprejdenia prestupnosti» prevenirea criminalităţii este tratată
ca un sistem multilateral de măsuri statale şi obşteşti, îndreptate spre înlăturarea, slăbirea
sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii[17]. Această definiţie a devenit
tradiţională şi a fost reprodusă în “Cursul de criminologie sovietică” vol. 1 (1985).
Menţionăm că definiţia dată este frecvent luată drept bază la realizarea cercetărilor
criminologice.
Pentru definirea completă a conceptului de “prevenire a criminalităţii” trebuie
de luat în consideraţie următoarele elemente:
1. Prevenirea criminalităţii reprezintă o formă specifică a activităţii umane,
determinată de conştientizarea necesităţii pregătirii organizate a societăţii împotriva
ameninţărilor criminale.
2. Prevenirea criminalităţii se realizează prin două modalităţi principale:
influenţa asupra sferei de existenţă socială şi influenţa asupra sferei de conştiinţă socială.
Fiecărei modalităţi îi corespunde un anumit ansamblu de tipuri şi niveluri ale activităţii de
prevenire.
82
3. Prevenirea criminalităţii reprezintă astăzi funcţia socială, îndreptată, pe de o

parte, spre înlăturarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, iar pe de altă parte, spre
preîntîmpinarea şi neutralizarea faptelor prejudiciabile.
Prevenirea criminalităţii este un proces complex, avînd multiple aspecte şi
particularităţi. De aceea, o deosebită importanţă are cercetarea sistemică a prevenirii,
stabilirea şi clasificarea elementelor ei componente [18]. În sistemul de prevenire
a criminalităţii sunt evidenţiate trei tipuri ale acesteia: prevenirea generală, specială
şi individuală, criteriul de clasificare fiind sfera activităţii de prevenire.
Prevenirea generală a criminalităţii este o activitate oportună privind prognozarea,
relevarea şi soluţionarea contradicţiilor şi situaţiilor problemă care apar în societate şi
pot genera fenomene infracţionale. Această formă a prevenirii constă din măsuri îndreptate
asupra transformărilor economice, care ar contribui la înlăturarea sau reducerea unor
astfel de fenomene ca: sărăcia, şomajul, vagabondajul în rîndul copiilor, dezvoltarea şi
sporirea nivelului cultural, spiritual, care, incontestabil , influenţează asupra formării
viziunilor, motivelor şi intereselor, de care depinde alegerea lor între comportamentul
legal şi cel criminal.
Spre deosebire de măsurile generale, prevenirea specială este orientată
nemijlocit asupra fenomenului infracţional, avînd următoarele sarcini: înlăturarea,
neutralizarea, minimalizarea factorilor criminogeni; însănătoşirea micromediului
social, corectarea comportamentului persoanelor care pot săvîrşi infracţiuni.
Menţionăm că prevenirea specială include de asemenea şi aşa-numita prevenire a
autodeterminării criminalităţii (comiterea unor infracţiuni favorizează săvîrşirea
altora), neadmiterea recidivei, răspîndirii psihologiei şi profesionalismului criminal,
înlăturarea condiţiilor create de infractori pentru realizarea activităţii lor antisociale,
împiedicarea protejării delicvenţilor de a nu fi identificaţi şi supuşi răspunderii
stabilite de lege[19].
Prevenirea individuală presupune relevarea şi înlăturarea cauzelor şi
condiţiilor comportamentului infracţional la nivel individual. Activitatea respectivă
este orientată nemijlocit asupra unei anumite persoane şi a anturajului acesteia.
Prevenirea individuală trebuie îndreptată asupra personalităţii şi trăsăturilor sale
negative, micromediului ce o formează, precum şi asupra condiţiilor,
circumstanţelor, situaţiilor care contribuie sau uşurează săvîrşirea faptelor pasibile
de pedeapsă.
Considerăm că prevenirea individuală este concretizarea măsurilor sociale generale
şi special–criminologice în raport cu un anumit individ sau grup de persoane. În acelaşi
timp diferă forma şi intensitatea aplicării măsurilor individuale de prevenire faţă de
persoanele aflate în situaţii precriminale şi (sau) acele care au comis deja infracţiuni.
Unii autori evidenţiază în cadrul prevenirii speciale următoarele etape de prevenire:
profilaxia, preîntîmpinarea propriu-zisă şi reprimarea. Necesitatea utilizării etapelor
83
date este argumentată prin complexitatea şi diversitatea măsurilor de prevenire, prin

caracterul complex, geneza, conţinutul şi formele de manifestare ale activităţii criminale.
Prin profilaxie, în contextul dat, înţelegem totalitatea măsurilor de relevare, înlăturare,
neutralizare, împiedicare, minimalizare a cauzelor şi condiţiilor criminalităţii. Preîntîmpinarea
propriu-zisă este activitatea orientată spre neadmiterea intenţiei sau pregătirii de a comite
o infracţiune. Dacă profilaxia se realizează prin convorbiri profilactice ale colaboratorilor
de poliţie cu persoanele predispuse de a săvîrşi infracţiuni, prin acordarea de ajutor în
scopul angajării la serviciu, prin tratament împotriva beţiei şi alcoolismului, atunci
preîntîmpinarea poate fi realizată cu succes numai în rezultatul conlucrării confidenţiale a
funcţionarilor din organele de drept cu cetăţenii care dispun de informaţii privitor la
anumite intenţii de comitere sau activităţi de pregătire a infracţiunilor.
A treia etapă a prevenirii speciale reprezintă acţiuni ce asigură încetarea
infracţiunilor deja începute la etapa tentativei sau a următoarelor episoade (în cazul
infracţiunilor prelungite sau aşa-numitor “infracţiuni în serii”). Această situaţie
este cea mai apropiată de atingerea rezultatului criminal, de aceea măsurile utilizate
în scopul înlăturării pericolului social şi prejudiciului diferă de cele folosite în
etapele anterioare (de exemplu, organizarea ambuscadei, reţinerea infractorului în
flagrant delict). Este important că scopul realizării celor trei etape menţionate
(profilaxia, preîntîmpinarea propriu-zisă şi reprimarea) este acelaşi – a nu admite
săvărşirea infracţiunilor sau a repetării acestora.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate alte trei etape ale prevenirii
criminalităţii:
1) prevenirea preinfracţională (primară) a criminalităţii;
2) prevenirea nemijlocită a criminalităţii;
3) prevenirea autodeterminării criminalităţii.
Prevenirea preinfracţională (primară) a criminalităţii presupune înlăturarea,
neutralizarea proceselor determinării şi cauzalităţii criminalităţii pînă la generarea
de către acestea a comportamentului infracţional. Aceasta reprezintă soluţionarea
oportună a contradicţiilor şi problemelor apărute. De exemplu, dezvoltarea
gospodăriilor de fermier necesită soluţionarea problemelor tehnico-materiale ce
ţin de sistemul de distribuţie a producţiei. Neacordarea atenţiei acestor probleme
poate genera, la rîndul său, multiple fenomene ale economiei tenebre. Uneori
prevenirea primară este echivalată cu prevenirea generală, ceea ce, în opinia noastră,
este incorect.
Prevenirea nemijlocită a criminalităţii reprezintă înlăturarea, neutralizarea
proceselor determinării şi cauzalităţii în etapa transformării abaterilor sociale în criminalitate.
Drept exemplu poate servi influenţa profilactică asupra economiei tenebre, nucleul căreia
este criminalitatea economică. Schimbul direct de mărfuri, desfăşurarea activităţii
84
economice fără înregistrare deseori sunt legate organic de eschivarea de la plata

impozitelor, care uneori duc chiar la rezultate fatale.
Prevenirea autodeterminării este înlăturarea, neutralizarea acelor procese de
determinare şi cauzalitate ale criminalităţii care sunt generate însăşi de criminalitate, inclusiv
şi cele ce sunt dirijate de către infractorii profesionişti sau de un grup criminal organizat.
Acest tip de activitate preventivă constă, pe de o parte, în lichidarea bazei economice,
ideologice şi organizatorice de existenţă a lumii criminale, confiscarea la timp a averii
dobîndite pe cale criminală, neadmiterea propagării ideologiei criminale, a implicării
directe a noilor persoane în activitatea infracţională, iar pe de altă parte – în acordarea
de posibilităţi persoanelor ce au executat pedeapsa de a obţine mijloace legale de
existenţă, în susţinerea eforturilor pozitive ale acestora de a se integra în societate, de a
nu admite inetichetarea lor etc. Toate acestea contribuie la prevenirea recidivei de
infracţiuni, la escalarea criminalităţii organizate şi profesionale[20].
Este important de menţionat că în sistemul măsurilor de prevenire a criminalităţii
un rol deosebit îl ocupă prevenirea victimologică, care, spre deosebire de direcţia
tradiţională de preîntîmpinare, este orientată nu spre infractor, dar spre victima infracţiunii.
Prevenirea victimologică reprezintă o totalitate a măsurilor statale şi obşteşti
orientate spre relevarea, înlăturarea sau neutralizarea factorilor, circumstanţelor,
situaţiilor care formează comportamentul victimal, determinînd săvîrşirea
infracţiunilor; relevarea grupelor de risc şi a persoanelor concrete ce se
caracterizează printr-o victimitate sporită şi influenţa asupra acestora, precum şi
elaborarea sau desăvîrşirea mijloacelor speciale existente de protecţie a cetăţenilor
împotriva infracţiunilor şi victimizării ulterioare. Astfel, prevenirea victimologică
este o parte componentă, un subsistem al întregului proces de preîntîmpinare a
infracţiunilor[21].
În concluzie putem afirma că prevenirea este o formă importantă a reacţiei
sociale împotriva criminalităţii, care constă nu în simpla stabilire a concepţiilor,
direcţiilor, etapelor sau a măsurilor de influenţă asupra acesteia, ci în aplicarea
corectă şi oportună a măsurilor respective în scopul prevenirii şi combaterii
fenomenului infracţional.
Referinţe
1. Васильев А.Н., Предупреждение преступлений, Москва, 1963, c. 9.
2. Звирбуль В.К., Клочков В.В., Миньковский Г.М., Теоретические основы
предупреждения преступности, Юридическая лит-ра. Москва, 1977, c.
41-42.
3. Лопушанский Ф.А., Предупреждение семейно-бытовых
правонарушений, М., Наука, c. 20-21.
4. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic,
85
Radomir Gârlea
5. Gheorghe Gladchi, Reacţia socială împotriva criminalităţii – delimitări conceptuale

// Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, vol. 1, Chişinău, 2002, p.
190.
6. Иншаков С.М., Криминология, Москва, Юриспруденция, 2000, с. 78.
7. Марцев А.И., Максимов С.В., Общее предупреждение преступлений и
его эффективность, Томск, 1989, c. 9-10.
8. Долгова А.И., Коробейников Б.В., Кудрявцев В.Н., Панкратов В.В.,
Понятия советской криминологии. Методическое пособие, Москва, 1885,
с. 72-73.
9. Rădulescu Sorin M., Banciu Dan, Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură
şi Presă “Şansa”, Bucureşti, 1996, p. 230.
10. Rentzmann William, Pietre de temelie în filosofia tratamentului modern: normalizarea,
deschiderea şi responsabilitatea // Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr. 3-4 (7-8),
1991, p. 72.
11. Gonsa Helmut, Organizarea detenţiei (întemniţării), tratamentul deţinuţilor şi
pregătirea lor pentru liberare // Revista de Ştiinţă Penitenciară, nr. 3-4 (7-8), 1991,
p. 60.
12. Аванесов Г.А., Криминология, Москва, 1984, с.333-342; Алексеев А.И.
Криминология и профилактика преступлений, Москва, 1989, с.221, citat
de Gheorghe Gladchi în Reacţia socială…, op. cit., p.190.
13. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic,
14. Игошев К.Е., Социальный контроль и профилактика преступлений,
Томск, 1976, с. 20.
15. Криминология / Под ред. В.Н. Кудрявцева и В.Е. Эминова, Москва,
Юрист, 1995, с. 458.
16. Игошев К.Е., op. cit., p. 35.
17. Звирбуль В.К., Клочков В.В., Миньковский Г.М., op cit., p. 30.
18. Криминология / Под общ. ред. Долговой А.И. Москва, 1997, c. 338-339.
19. Долгова А.И., Организация предупреждения преступности с учётом
особенности её детерминации // Вопросы борьбы с преступностью,
Москва, 1988, вып. 47, c. 86.
20. Долгова А.И., Криминология. Краткий учебный курс, Норма, Москва,
2001, c. 230-231.
21. Gherghe Gladchi, Criminologie generală, Museum, 2001, p. 297-298.
86
Repere istorice privind evoluţia poliţiei
Simion Roşca
ŞTIINŢELE SOCIO-UMANE LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI TREI

ŞI ROLUL LOR ÎN EDUCAREA TINERETULUI STUDIOS
Fiecare societate îşi educă tânăra generaţie în spiritul valorilor acceptate şi

elaborate de ea. Existenţa contemporană, ca realitate obiectivă, este caracterizată
printr-un grad pronunţat al diviziunii muncii, printr-un volum imens al informaţiei
– consecinţă a progresului tehnico-ştiinţific. Din interacţiunea factorilor ce
determină acţiunile omului contemporan se evidenţiază raportul dintre specializare
(profesionalism) şi cultura generală (inteligenţă). Cultura generală nu se opune
celei profesionale, ci, dimpotrivă, se completează reciproc.
Progresul tehnico-ştiinţific, complexitatea condiţiilor de muncă şi de trai ale
omului contemporan, mutaţiile valorice în perioada de tranziţie înaintează
procesului instructiv-educativ noi cerinţe. Într-un sondaj, organizat de fundaţia
SOROS în ţările dezvoltate, s-a stabilit că la selectarea candidaţilor pentru funcţiile
de conducere în toate domeniile contemporane pe primele trei locuri sunt plasate
inteligenţa, personalitatea şi profesionalismul. La cultivarea inteligenţei şi
perfecţionarea poliţistului contribuie ştiinţele socio-umane.
Membrii Catedrei ştiinţe socio-umane sunt conştienţi de importanţa sarcinilor
sistemului instructiv-educativ. Potenţialul intelectual al catedrei corespunde
cerinţelor timpului. La seminarele organizate de profesorii catedrei respective sunt
utilizate diverse metode şi tehnologii educaţionale noi, orientate spre însuşirea
conţinutului diferitor discipline teoretice. Scopul final al instruirii în domeniul
ştiinţelor socio-umane este cultivarea virtuţilor personalităţii viitorilor specialişti,
în general, şi Ministerului de interne, în special.
Un rol deosebit în instruire îi revine filozofiei. Suntem convinşi că filozofia
nu-şi pierde actualitatea şi semnificaţia socială chiar şi în condiţiile unei societăţi
pragmatice, în care sistemul valorilor a fost inversat, dominante devenind valorile
economice. E necesar să menţionăm că, o dată cu schimbarea caracterului relaţiilor
economice, are loc şi o schimbare a mentalităţii membrilor societăţii contemporane
la toate nivelurile de organizare a umanităţii: individual, local, naţional, regional,
87
Simion Roşca
mondial. Se modifică integral modul de viaţă, care determină mutaţiile axiologice,

motivarea comportamentului public şi a activităţii umane, a proceselor de socializare
şi personalizare. Esenţa relaţiilor de piaţă, pluralismul şi liberalismul economic,
concurenţa liberă şi tendinţa de a acumula capital influenţează asupra orientărilor
şi atitudinilor valorice ale personalităţii. Pe de o parte, schimbările ce au loc susţin
iniţiativa persoanei, lărgesc posibilităţile dezvoltării capacităţilor individuale,
sporesc creativitatea. Pe de altă parte, valorile dominante în relaţiile de piaţă
influenţează procesul de personalizare a individului. Dezvoltarea liberalismului
economic conduce la apariţia moralei duble, la înstrăinarea totală, la intensificarea
situaţiilor stresante. În aceste condiţii complicate, omul, dar mai ales tineretul
studios, are nevoie de un criteriu adecvat de apreciere a valorilor. Acest criteriu
este filozofia.
Fiecare generaţie se confruntă cu problemele organizării modului de viaţă.
Fiecare individ care se gîndeşte la propria existenţă îşi doreşte binele şi, în acest
scop, caută permanent mijloacele ameliorării condiţiei sale. Este ştiut că nimeni
nu se naşte atotştiutor, de aceea este necesar ca în procesul socializării noastre să
consultăm marii filosofi ai lumii în scopul soluţionării problemelor apărute. Iată
de ce în cadrul cursului de filozofie o atenţie deosebită este acordată filozofiei
universale şi naţionale. Filozofia universală, inclusiv şi cea românească, deschid
perspectivele umanităţii, potenţialul cognitiv şi creator al fiecărei persoane. Pentru
un viitor colaborator de poliţie nu este nimic mai important decât a se descoperi la
timp pe sine, a-şi cunoaşte potenţialul, interesele, vocaţia. Atunci cînd profesia
aleasă şi vocaţia coincid, omul se manifestă plenar sub toate aspectele, iar societatea
are numai de câştigat.
Sensul şi semnificaţia vieţii unui colaborator de poliţie depind de mai mulţi
factori, printre care: nivelul socializării, atitudinea faţă de sine şi faţă de semeni.
Aceste fenomene sunt explicate de filozofie, care, realizându-şi funcţiile, vine în
ajutorul colaboratorului de poliţie, luminându-i calea personalizării individuale.
Din această perspectivă, filozofia niciodată nu-şi pierde actualitatea deoarece se
nasc noi şi noi generaţii care vor dori să-şi cunoască eul şi să se realizeze.
Alături de filozofie, la educarea personalităţii viitorului colaborator de poliţie,
îşi aduce contribuţia şi istoria şi filozofia culturii, politologia, psihologia, etica, în
cadrul seminarelor studiindu-se formularea corectă a unei probleme sociale,
cognitive sau spirituale şi căutarea căilor de soluţionare a acesteia. De la însuşirea
informaţiilor despre centrele culturii antice medievale, renascentiste, moderne,
despre capodoperele culturii universale şi naţionale, studiate la anul întâi, şi până
la analiza filosofică a unui fenomen natural sau social, a unui proces, realizată la
anul II şi III de studiu, poate fi observată maturizarea şi afirmarea personalităţii
studenţilor – poliţişti.
88
Ştiinţele socio-umane la începutul mileniului trei şi rolul lor în educarea tineretului studios
Una dintre funcţiile de bază ale politologiei este educarea spiritului patriotismului,
a dragostei de ţară şi de neam. În cadrul seminarelor de politologie, studenţii iau
cunoştinţă de pluralismul partidelor din Republică, de valorile autentice etc.
Un rol deosebit în cadrul catedrei îl are disciplina „Economia politică”, care
studiază geneza, evoluţia şi statutul contemporan al teoriilor economice. Economia
politică studiază şi propune tuturor nivelurilor structurale ale ştiinţelor economice
metode de investigare. Sub aspect teoretico-cognitiv, îi revine rolul de metodologie
generală a cercetărilor din domeniul economiei statelor contemporane. Sub aspect
instructiv-educativ, economia politică cultivă o atitudine respectuoasă faţă de
valorile economice, ceea ce pentru un colaborator de poliţie este deosebit de
important.
În fine, conchidem că ştiinţele socio-umane au o sarcină destul de importantă
pentru tineretul studios din cadrul Academiei de Poliţie, pilonul principal al cărora
sunt valorile general-umane – Binele, Adevărul, Dreptatea, Libertatea, Fericirea,
Patriotismul.
89
90
Виктория Житарь
СПЕЦИФИКА РЕЧЕВОГО ПОВЕДЕНИЯ

АНГЛИЙСКОГО ЯЗЫКА
Значительные достижения США, Великобритании в области экономики,

науки, искусства, культуры, расширившиеся возможности общения
представителей двух государств, стали причиной того, что в среде молодёжи
в последние годы сохраняется стабильно высокий интерес к стране, её народу.
Всё чаще можно услышать английский язык по телевидению и радио, всё
больше количество учащейся молодёжи встречается с английскими,
американскими сверстниками в своей стране и за рубежом и следствием
этого является усиление интереса к языку. Изучающие иностранный язык,
прежде всего, стремятся овладеть ещё одним способом участия в
коммуникации. Но помимо этого в условиях национально –
ориентированного обучения люди, выросшие в одной национальной
культуре, усваивают существенные факты, нормы, ценности другой
национальной культуры, т.е. осуществляется процесс «аккультурации».
Процесс аккультурации складывается из трёх этапов: закрепляются уже
имеющиеся позитивные сведения о стране изучаемого языка; запас знаний
о стране существенно увеличивается; устраняются неадекватные знания о
стране (стереотипы сознания). Формируется позитивное отношение к стране,
её народу. В этих условиях изучаемый язык является источником
воспитательных ценностей для школьника. Вместе с языком могут и должны
усваиваться культурно-этические нормы поведения, свойственные
культурным носителям языка, (умение внимательно слушать собеседника,
быть доброжелательным, сдержанным, тактичным), правила и нормы
речевого поведения. Представляется, что важным источником
воспитательных ценностей молодёжи могут служить особенности
современного английского речевого этикета. Например, специфика речевого
поведения американцев такова, что важное место среди типичных оборотов
речевого этикета английского языка занимают выражения благодарности,
91
Виктория
Grigore Житарь
Beşleagă
которые усваиваются и употребляются (англичанами, американцами) уже в

раннем детстве почти машинально. Это привносит в общение ощущение
взаимного уважения, теплоты, доброжелательность. Напротив, неумение
своевременно адекватно выразить благодарность может нарушить общение,
отрицательно повлиять на взаимоотношения собеседников.
У большинства говорящих людей на английском языке выражение
благодарности ассоциируется со словами Thank you. Однако исследование
некоторых американских учёных Дж. Бодман Айзенштейн показали, что
носители языка, произнося слова благодарности, руководствуются некоторой
системой правил, которая позволяет или в системной ситуации избрать
адекватную речевую форму. Например, уходя со званого обеда, гость говорит:
Thank you for inviting me. I had great time. А, получив подарок, человек
восклицает: Oh, how beautiful! How did you know? Они отличают
закономерность, согласно которой благодарность выражается тем
многословней чем сильнее переживаемые человеком чувство. При всем
многообразии вариантов набор речевых форм, используемых для выражения
благодарности, в большинстве случаев остается постоянным. Высказывая
благодарность за подарок, большинство американцев подчеркивают, что
проявленная дарителем щедрость излишня: Oh, you shouldn’t have…. Получая
в долг деньги, американец подчеркивает невозможность выразить словами
всю глубину чувства благодарности.
I don’t know how to think you. I can’t tell you what this means to me.
В таких и аналогичных ситуациях в ответ на свою щедрость,
доброжелательность, эмоциональную чуткость и отзывчивость человек,
естественно ожидает искреннего и адекватного по форме выражения
благодарности и будет разочарован, услышав неуместно „Thank you”
Другим важным моментом, который отличает американца в ситуации
выражения благодарности, являются особые интонации теплоты и
искренности. Лицо, изучающее английский язык удаётся овладеть этими
интонациями далеко не сразу, и они тем точнее, чем совершеннее владение
языком в целом. Формирование умения избрать адекватную речевую форму
для выражения благодарности на английском языке в той или иной ситуации
общения сопряжено с немалыми трудностями и требует серьёзных усилий
со стороны обучаемого и обучающего. Специфика речевого поведения
американцев такова, что важное место среди типичных оборотов речевого
этикета занимают формы извинения, представленные главным образом двумя
разновидностями: Excuse me, I’m sorry. Фраза I’m sorry, хотя и является формой
выражения извинения, далеко не всегда используется, далеко не всегда
используется носителями языка именно с этой целью. Прежде всего,
92
Sistemul forţelor
Специфика de ordine
речевого publică dinанглийского
поведения Republica Moldova
языка
американец использует эту форму для выражения сожаления, огорчения,

поэтому эта речевая форма вполне уместна даже в тех случаев, когда
извиняющемуся не в чем себе упрекать. Американец говорит I’m sorry,
отказывая принять приглашение (хотя при этом он фактически не нарушает
никаких социальных норм и по нашим понятиям, у него нет причины просить
извинение).
Форма Ехсuse me, напротив употребляется исключительно в тех
случаях, когда правила этикета, были нарушены: собеседник перебил
говорящего (намеренно, чтобы ответить на телефонный звонок, или
невольно). Говоря Ехсuse me, американец подразумевает «я нарушил» (или
нахожусь на грани нарушения) некое социальное правило; говоря I’m sorry,
имеет в виду иное; я причинил Вам боль (опасаюсь, что причиню). Даже в
тех случаях, когда формы Ехсuse me, и I’m sorry, взаимозаменяемые, каждая
из них несёт свой оттенок. Значения Ехсuse me выражает, прежде всего,
отношение говорящего к тем или иным социальным правилам, принятым в
данном обществе, I’m sorry – отношение к другому лицу. В общественных
местах в разговоре незнакомых или малознакомых людей наиболее
употребительные формы Ехсuse me, и I’m sorry. Интересно отметить, что в
ситуациях неофициального общения, когда собеседники являются близкими
людьми, (например, муж и жена, старые друзья) вообще отказываться от
названых выше форм, употребив более интимное выражение „No good, I’m
an idiot”.
Итак, естественность речевого поведения говорящего на английском
языке во многом определяется тем, в какой мере оно подчиняется нормам и
требованиям речевого этикета, принятого в данном обществе. Тренируя
школьников в употребление форм извинения, создавая близкие к
естественным речевые ситуации, подсказывая школьникам адекватную форму
речевого поведения, учитель закрепляет в сознании учеников
общечеловеческие правила, тактичность, доброжелательность, умение
сопереживать.
Большое воспитательное значение имеют также те единицы речевого
этикета, которые позволяют завязывать и поддерживать дружеские контакты
с другими людьми, проявляя себя в качестве приятного собеседника
вежливого внимательного, щедрого на похвалу. Для того, чтобы стать таким
собеседником, надо помимо прочего уметь заметить хорошее во всем, что
касается другого человека.
1. его характера и манеры поведения (аккуратен, трудолюбив,
доброжелателен, тактичен, улыбчив, не лишен чувства юмора).
93
Grigore Beşleagă
2. принадлежащих ему вещей, особенно недавно приобретенных (книга,

велосипед).
3. любимого домашнего животного (собака, кошка, попугай).
4. места, где человек родился или живёт (страна, город, дом).
5. характерных (непременно положительных) особенностей людей,
населяющих его родной город, страну.
6. отличительных черт членов его семьи (внешность, особенности
характера, таланты).
Учет особенностей культуры страны, на языке которой осуществляется
общение, позволит выбрать не только грамматически правильную форму и
выражения мысли. Например, делая человеку, комплимент по поводу удачно
приобретенный вещи, важно учесть, что в США не принято интересоваться
ценой принадлежащего человеку предмета, если этот человек не является
близким другом или родственником. Итак, без знания правил речевого и
неречевого поведения и умения следовать им, невозможно ожидать
корректных речевых поступков стороны изучающего английского языка и
адекватных реакций их собеседников – носителей языка. Поэтому необходимо
сообщать студентам эти правила, а затем создавать соответствующе ситуации
общения, которые могли бы обеспечить необходимую речевую тренировку.
Учить говорить комплименты и находить адекватные речевые формы для
ответа на них можно использовать следующий диалог.
· You look wonderful today
· So do you
· You look wonderful today
· So do you
· That’s a nice colour on you
· Thanks a lot
· That’s a nice colour on you
· Thanks a lot. I’m glad you like it.
Аудиторию можно разделить на пары и предложить, проговаривая
диалог бить ритмично мячом в пол или вместе с портером играть в хлопки в
ладоши. (применительно для всех возрастов)
Формой включения единиц речевого этикета в речь является
организация ролевого общения, ролевой игры. В процессе раневого общения
студент учится совершать поступки, запрограммированные ролью,
действовать согласно логике роли. Он как бы перевоплощается на время в
героя. Ролевое построение ситуации даст возможность разыграть её по
определенным социальным правилам общества носителей языка. Также в
ходе ролевого общения не только особенности личности студента оказывают
94
Sistemul forţelor
Специфика de ordine
речевого publică dinанглийского
поведения Republica Moldova
языка
определенное влияние на проигрываемую роль, но и сама роль определенным

образом влияет на личность. Побывав в роли эмоционально чуткого,
отзывчивого, тактичного и приветливого человека, можно почувствовать
«вкус» доброжелательности и чуткости, захотеть снова и снова пережить эти
чувства. Опыт проигрывания ролей вежливых и тактичных американцев,
свободно владеющих искусством общения, умеющих в соответствующей
ситуации высказать благодарность, попросить извинения, сказать комплимент
влияет на формирование характера и речевого поведения студентов. Таким
образом, студенты приобрет ают опыт пользования типовыми
высказываниями, закрепленными национально – культурными, языковыми
традициями в данном языковом коллективе.
Студенты усваивают некоторые нормы и эталоны социальных
отношений, определенные стереотипы общения, которые носят
общечеловеческий характер.
Итак, овладение формами речевого этикета в системе английского языка
позволяет студентам усваивать определенные модели общения и приобретать
наряду с соответствующими речевыми навыками опыт тактичного и
доброжелательного поведения, эмоциональную культуру.
Библиография
1. Boardman R. Springboard English through communication – Oxford, 1993

2. Верещагин Е. М., Костомаров В.Г. Язык и культура // Русский язык.
– М.,1990
3. Eisenstein M., Bodman J. Expressing Gratitude in American English.
4. Graham C. Small Talk - Oxford University Press.
95
96
Victor Cebotari
Veaceslav Grati
PROCEDURA STABILIRII STATUTULUI DE REFUGIAT

PREVĂZUTĂ DE LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA
În ultimii ani, Republica Moldova a întreprins importante măsuri pentru evoluţia

sa şi s-a implicat într-un proces complex de schimbări sociale, economice şi politice.
Separarea puterilor, elementul-cheie în orice proces de democratizare şi
detaşarea de conceptele legale sovietice au fost obţinute într-o perioadă de timp
relativ scurtă. Problemele drepturilor omului, în special cele referitoare la dreptul
de azil, reprezintă o parte integrantă a asigurării supremaţiei legii într-o societate
democratică, în timp ce problemele refugiaţilor au tendinţa de a fi evazive. Moldova,
datorită conflictului nesoluţionat din stânga Nistrului şi a proceselor de trecere la
economia de piaţă se confruntă cu probleme deosebit de dificile. Începând cu anul
1997, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi a iniţiat programe de
asistenţă nu numai pentru cetăţenii Moldovei, drepturile cărora au fost încălcate în
timpul conflictului armat din 1992, dar şi pentru susţinerea Guvernului în găsirea
soluţiilor problemei extinderii protecţiei internaţionale asupra persoanelor care îşi
părăsesc ţara de origine din cauza persecutării. Sarcina de bază a ICNUR este
asigurarea protecţiei internaţionale sub auspiciile Naţiunilor Unite şi a refugiaţilor
ce intră în componenţa Înaltului Comisariat.
Dacă analizăm Republica Moldova din punct de vedere formal şi practic,
vedem că ea a progresat, aderând la majoritatea tratatelor internaţionale care
garantează drepturile omului. Drept dovadă serveşte Legea pentru aderarea
Republicii Moldova la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la
Protocolul privind statutul refugiaţilor nr. 677-XV din 23.11.2001 şi adoptarea
ulterioară a Legii cu privire la statutul refugiaţilor 1286-XV din 25.07.2002.
Adoptarea prezentei legi este o dovadă a preocupării constante a Republicii
Moldova de creare a unei societăţi democratice şi umaniste, în care să fie respectate
drepturile şi libertăţile categoriilor vulnerabile de persoane, printre care sînt
nominalizaţi şi refugiaţii. Ea îmbină experienţa avansată a altor state europene în
97
Victor Cebotari, Veaceslav Grati
ceea ce priveşte azilul cu realităţile juridice existente în Republica Moldova. Legea

cuprinde reglementări ale tuturor instituţiilor juridice din domeniul azilului. Aici
este stipulat statutul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor cu toată gama de drepturi.
De asemenea, sunt stipulate reglementări privind organele de stat implicate în
procedura acordării statutului de refugiat.
Această lege este însăşi baza sistemului de protecţie şi respectare a dreptului
de azil în Republica Moldova. Ea va deveni un instrument de lucru util tuturor
celor care activează întru binele refugiaţilor în vederea respectării drepturilor omului
în Republica Moldova. Printre instituţiile implicate în procesul de lucru cu refugiaţii
pe teritoriul Republicii Moldova, rolul principal îi revine Direcţiei principale pentru
refugiaţi de pe lângă Ministerul Justiţiei.
Aderarea Republicii Moldova la Convenţia din 1951 şi Protocolul privind
statutul refugiaţilor din 1967, adoptarea decurînd a Legii privind statutul refugiaţilor
atinge şi interesele cetăţenilor Republicii Moldova.
Pornind de la necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului şi de la faptul că statul trebuie să asigure concordanţa legislaţiei naţionale
cu principiile şi normele dreptului internaţional, unanim recunoscute şi cu
prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte,
conştientizând că reglementarea statutului refugiaţilor constituie o garanţie
importantă a drepturilor omului, în temeiul art.19 alin.(2) şi art.72 alin.(3) din
Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată de către Parlament Legea organică
cu privire la statutul refugiaţilor.
Prezenta lege defineşte următoarele noţiuni:
azil – instituţie juridică prin intermediul căreia statul oferă străinului protecţie,
acordându-i statut de refugiat, azil politic sau protecţie temporară.
străin – cetăţean străin (cu una sau mai multe cetăţenii) sau persoană fără
cetăţenie (apatrid);
solicitant de azil – străin care solicită statut de refugiat;
refugiat – străin căruia, în conformitate cu prezenta lege, i-a fost recunoscut
statutul de refugiat ;
azil politic – protecţie excepţională acordată străinului de către Preşedintele
Republicii Moldova;
ţară (ţări) de origine – ţară (ţări) al cărei (ale căror) cetăţean este străinul;
în cazul apatridului – ţară în care acesta îşi are domiciliul legal şi permanent.
Legea Republicii Moldova cu privire la statutul refugiaţilor stabileşte cadrul
juridic, economic, social şi organizatoric de acordare a azilului (statut de refugiat,
azil politic, protecţie temporară) în Republica Moldova, determină statutul
solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor.
Azilul este acordat solicitanţilor în conformitate cu dispoziţiile Legii
98
Procedura stabilirii statutului de refugiat prevăzută de legislaţia Republicii Moldova
Republicii Moldova cu privire la statutul refugiaţilor şi altor acte normative, potrivit

principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi respectînd
prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Prevederile legii în cauză sînt aplicate tuturor solicitanţilor de azil, refugiaţilor,
beneficiarilor de protecţie temporară, precum şi autorităţilor competente în
soluţionarea problemelor acestora.
Legea cu privire la statutul refugiaţilor este aplicată solicitanţilor de azil,
refugiaţilor şi beneficiarilor de protecţie temporară fără nici o discriminare pe motiv
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere sau origine socială.
Informaţia privind solicitanţii de azil şi refugiaţii este confidenţială.
Informaţia confidenţială privind solicitanţii de azil şi refugiaţii poate fi adusă
la cunoştinţa unor terţi doar cu consimţământul lor.
Examinarea cererilor de acordare a azilului şi la şedinţele autorităţilor
competente în soluţionarea problemelor solicitanţilor de azil şi ale refugiaţilor pot
participa, cu acordul acestora, reprezentanţii lor legali, precum şi reprezentanţii
Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
Nici un refugiat nu poate fi returnat sau expulzat:
a) într-o ţară în care ar putea exista o ameninţare a vieţii sau a libertăţii
acestuia pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit
grup social sau opinie politică;
b) într-o ţară în care ar putea fi expus la torturi, pedepse sau tratamente
crude, inumane ori degradante;
c) într-o ţară în care i-ar putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.
Nici un solicitant de azil nu poate fi returnat sau expulzat de pe teritoriul
Republicii Moldova până la epuizarea tuturor căilor ordinare de atac.
Refugiatului în a cărui privinţă a fost emisă o hotărâre judecătorească de expulzare
i se acordă un termen rezonabil pentru efectuarea formalităţilor necesare de admitere
legală într-o altă ţară. În caz de necesitate, faţă de această persoană până la returnare
sau expulzare sînt aplicate măsurile de siguranţă prevăzute de legislaţie.
De dreptul de azil în Republica Moldova beneficiază, în aceeaşi măsură, şi
membrii familiei refugiatului.
Statutul de refugiat este acordat, de asemenea, soţiei (soţului), copiilor până
la vârsta de 18 ani şi altor membri ai familiei refugiatului şi sînt aflaţi la întreţinerea
acestuia, cu condiţia că domiciliază împreună cu acesta şi nu au o altă cetăţenie,
iar căsătoria a fost încheiată înainte de data solicitării azilului.
Copilul care a depăşit vârsta de 18 ani sau a dobândit în alt mod capacitatea
deplină de exerciţiu nu mai beneficiază de drept de azil şi va completa o cerere separată
de acordare a dreptului de azil în Republica Moldova. Copilul care a obţinut dreptul
99
de azil până la vârsta de 18 ani va beneficia în continuare de acest drept.

Membrilor familiei refugiatului care au obţinut dreptul de azil în condiţiile alin.(2)
li se menţine acest drept şi în caz de divorţ, de separare sau de deces al refugiatului.
Copilul care beneficiază de protecţie temporară, care solicită statut de refugiat
sau este recunoscut drept refugiat, în conformitate cu Legea cu privire la statutul
refugiaţilor şi cu tratatele internaţionale în materie la care Republica Moldova este
parte, va primi, indiferent de faptul dacă este însoţit de părinţi sau nu, protecţie şi
asistenţă umanitară pentru a se bucura de drepturile sale.
Legea cu privire la statutul refugiaţilor numeşte autorităţile competente în
soluţionarea problemelor în materie de refugiaţi.
Astfel, autoritatea care administrează şi soluţionează problemele solicitanţilor
de azil, refugiaţilor şi ale beneficiarilor de protecţie temporară este Direcţia
principală pentru refugiaţi de pe lângă Ministerul Justiţiei.
Regulamentul direcţiei, structura şi statele de personal ale acesteia sînt
aprobate de către ministrul justiţiei.
Direcţia principală pentru refugiaţi va colabora cu autorităţile publice în
procesul de implementare a normelor şi procedurilor necesare pentru a asigura
respectarea drepturilor solicitanţilor de azil şi ale refugiaţilor.
Direcţia principală pentru refugiaţi, de asemenea, va colabora cu Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi în vederea instruirii personalului,
asigurării informaţionale, didactice şi metodice a activităţii acesteia.
Articolul 11 al Legii redă atribuţiile Direcţiei principale pentru refugiaţi:
a) înregistrează cererile solicitanţilor de azil, îi intervievează, colectează
datele şi probele necesare la completarea dosarului pentru fiecare cerere de solicitare
a dreptului de azil;
b) implementează măsurile de protecţie şi de asistenţă oferite solicitanţilor
de azil şi refugiaţilor în condiţiile prezentei legi;
c) înfiinţează, după necesitate, şi administrează centrele de recepţie, triere
şi cazare a solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor. Regulamentele centrelor sînt
aprobate de către ministrul justiţiei;
d) este responsabilă de administrarea fondurilor alocate la bugetul Direcţiei
principale pentru refugiaţi, a altor ajutoare, precum şi a asistenţei financiare, oferite
solicitanţilor de azil şi refugiaţilor de către organizaţiile naţionale şi internaţionale;
e) exercită alte atribuţii prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, tratatele
internaţionale şi de regulamentul său.
Activitatea Direcţiei principale pentru refugiaţi va fi supravegheată de
Consiliul pentru refugiaţi. Acest organ este constituit prin ordinul ministrului justiţiei
şi are în componenţa sa reprezentanţi ai ministerelor şi departamentelor interesate,
un reprezentant al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi şi cel
100
puţin un reprezentant al organizaţiilor nonguvernamentale, care în activitatea lor sînt

preocupaţi de problemele refugiaţilor.
Consiliul pentru refugiaţi examinează plângerile în caz de respingere a cererii
de acordare a statutului de refugiat.
Atribuţiile Consiliului pentru refugiaţi sânt stabilite prin ordinul ministrului
justiţiei.
Conform prevederilor Legii cu privire la statutul refugiaţilor, Republica
Moldova cooperează cu alte ţări, cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
refugiaţi şi alte organizaţii internaţionale în vederea soluţionării problemelor
refugiaţilor.
Guvernul, la rândul său, cooperează cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru refugiaţi, facilitându-i acestuia exercitarea atribuţiilor.
Solicitanţii de azil şi refugiaţii sânt informaţi de Direcţia principală pentru
refugiaţi despre dreptul lor de a contacta Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru refugiaţi. Reprezentanţii acestuia pot comunica cu fiecare solicitant de azil
şi refugiat de pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent de locul aflării acestuia,
şi pot lua cunoştinţă de dosarul lui personal.
Orice străin are dreptul de a solicita azil în Republica Moldova. Statutul de
solicitant de azil începe din momentul depunerii de către străin a cererii de acordare
a statutului de refugiat şi se încheie o dată cu emiterea unei decizii prin care el este
recunoscut refugiat sau prin care i se respinge cererea. În cazul contestării deciziei
de respingere a cererii, acesta îşi păstrează statutul de solicitant de azil până la
epuizarea tuturor căilor ordinare de atac.
Solicitanţii de azil, intraţi ilegal în Republica Moldova sînt consideraţi admişi
temporar pe teritoriul ţării şi nu vor fi sancţionaţi pentru intrarea ilegală în ţară în
cazul iniţierii procedurii de acordare a statutului de refugiat. Tratamentul aplicat
acestor persoane se va conforma standardelor internaţionale referitoare la drepturile
omului şi prevederilor prezentei legi.
Solicitanţii de azil care nu au trecut frontiera de stat vor fi admişi pe teritoriul
ţării la solicitarea directorului Direcţiei principale pentru refugiaţi. Solicitanţii de
azil pot fi plasaţi în centre de recepţie, triere şi cazare.
În scopuri de identificare şi evidenţă, solicitanţilor de azil li se întocmesc
dosare personale, care vor conţine date referitoare la identitatea lor, fotografii,
amprentele digitale şi alte date. Dosarele personale sînt păstrate la Direcţia principală
pentru refugiaţi. Solicitanţii de azil sunt supuşi, în mod obligatoriu, examenului
medical general.
Până la soluţionarea cererii de acordare a dreptului de azil (statutului de refugiat),
directorul Direcţiei principale pentru refugiaţi eliberează solicitantului de azil un
document temporar de identitate, în care sunt înscrişi şi membrii familiei sale.
101
Documentul temporar de identitate este valabil pentru un termen de 30 de zile, cu

posibilitatea prelungirii lui pentru alte termene a câte 30 de zile până la soluţionarea
definitivă a cererii.
La înmânarea documentului temporar de identitate, Direcţia principală pentru
refugiaţi poate reţine documentele de identitate aflate în posesia solicitantului de azil.
Solicitantul de azil beneficiază de următoarele drepturi:
a) a nu fi returnat sau expulzat până la soluţionarea cererii sale de acordare
a statului de refugiat;
b) a şedea în Republica Moldova până la expirarea termenului de 15 zile
de la data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei privind respingerea
cererii;
c) a i se examina cererea în termene rezonabile;
d) a beneficia de traducător şi asistenţă juridică;
e) a fi informat despre posibilitatea contactării reprezentanţilor Înaltului
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi;
f) a fi informat despre posibilitatea şi termenele de atacare a deciziei prin
care i se respinge cererea;
g) a fi intervievat de o persoană de acelaşi sex;
h) a prezenta probe în justificarea cererii sale, precum şi de alte drepturi
stabilite de legislaţie.
Dacă cererea solicitantului de azil nu este soluţionată în termen de 6 luni, acestuia,
la cerere, i se poate acorda, temporar, dreptul la muncă.
Solicitantul de azil este obligat:
a) să aibă un comportament corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite
de autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora;
b) să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia, să le evite, să
nu comită contravenţii şi infracţiuni;
c) să se conformeze prevederilor prezentei legi şi ale legislaţiei în vigoare;
d) să prezinte date veridice referitoare la situaţia sa;
e) să colaboreze cu autorităţile întru soluţionarea cererii sale;
f) să informeze Direcţia principală pentru refugiaţi despre orice schimbare
a locului de trai, a statutului juridic, a stării civile, despre pierderea sau
deteriorarea documentelor de identitate.
În cazuri excepţionale, persoanele care au deţinut funcţii politice, diplomatice
sau de interes public în alte ţări sau în organismele internaţionale, persoanele care
au demonstrat un deosebit ataşament, respect şi interes pentru Republica Moldova,
alte personalităţi marcante persecutate în ţara lor de origine pot solicita acordare
de azil politic Preşedinţiei Republicii Moldova.
Cererile de solicitare a azilului politic sînt examinate de Comisia pentru
102
problemele cetăţeniei şi acordării de azil politic de pe lângă Preşedintele Republicii

Moldova.
Persoanele cărora li s-a respins cererea de acordare a azilului politic pot
solicita acordarea statutului de refugiat.
Persoanele cărora li s-a acordat azil politic au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
şi refugiaţii.
În cazuri excepţionale, în pofida unor împrejurări ce ar putea provoca afluxuri
masive de solicitanţi de azil, Guvernul decide acordarea protecţiei temporare pentru
grupuri de persoane.
La propunerea directorului Direcţiei principale pentru refugiaţi, ministrul
justiţiei efectuează o analiză a situaţiei, luând în consideraţie cauzele eventualelor
afluxuri de persoane şi întocmeşte un raport în acest sens în care propune Guvernului
să acorde protecţie temporară grupurilor de persoane.
Acordarea protecţiei temporare nu împiedică persoanele să aibă acces
individual la procedura de acordare a statutului de refugiat.
Protecţia temporară încetează în cazul:
a) renunţării la protecţie;
b) repatrierii voluntare;
c) obţinerii statutului de refugiat;
d) reinstalării în altă ţară;
e) încetării situaţiei pentru care se acordă protecţie.
Încetarea situaţiei pentru care se acordă protecţie temporară este constatată
de directorul Direcţiei principale pentru refugiaţi şi este adusă la cunoştinţa fiecărui
beneficiar de protecţie temporară.
Statutul de refugiat în Republica Moldova îl obţine străinul care are temeri
bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă
la un anumit grup social sau pentru opiniile sale politice; străinul care se află în
afara ţării a cărei cetăţenie o are şi nu poate sau, în virtutea temerilor expuse, nu
doreşte să fie protejat sau care, neavând nici o cetăţenie şi aflându-se în afara ţării
de origine, nu poate sau nu doreşte să se reîntoarcă în această ţară.
Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:
a) a comis o infracţiune împotriva păcii şi umanităţii sau o crimă de război
în sensul instrumentelor internaţionale;
b) a comis, cu intenţie, pe teritoriul Republicii Moldova, înainte sau după
solicitarea azilului, o infracţiune pentru care Codul penal prevede o
pedeapsă cu închisoarea pe un termen de peste 3 ani ori a comis în afara
ţării o crimă gravă de drept comun;
c) a comis acte contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite;
103
d) prezintă ameninţare pentru securitatea naţională şi/sau pentru ordinea publică

prin comportamentul ori prin apartenenţa sa la o anumită organizaţie sau
grupare;
e) are mai multe cetăţenii şi, fără un motiv real bine întemeiat, nu a solicitat
protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean este.
Statutul de refugiat nu poate fi acordat unui străin care vine, legal sau ilegal,
în Republica Moldova dintr-o ţară terţă, în care nu a fost persecutat, nu i s-au
încălcat drepturile, nu i-au fost periclitate viaţa şi integritatea corporală, de unde
nu a fost returnat sau expulzat în sensul prevederilor prezentei legi, cu excepţia
cazurilor când străinul a intrat în ţară cu scopul de a-şi unifica familia.
Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de legislaţie
pentru cetăţenii străini şi pentru apatrizi, precum şi următoarele drepturi speciale:
a) a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi a obţine documentele
corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi trecerea frontierei;
b) a alege locul de reşedinţă şi a circula liber în condiţiile stabilite de
legislaţia pentru străini;
c) a fi angajat de persoane fizice sau juridice, a exercita profesii libere, a
efectua acte de comerţ şi alte acte juridice;
d) a fi salarizat şi a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg din
activităţile desfăşurate, precum şi de asigurări sociale în condiţiile legii;
e) a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii
Republicii Moldova, precum şi celelalte forme de învăţământ în condiţiile
stabilite de lege pentru cetăţenii străini;
f) a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetăţenilor Republicii
Moldova în ceea ce priveşte libertatea de a practica propria religie şi de
a da educaţie religioasă copiilor;
g) a beneficia de minimul garantat de asistenţă medicală gratuită în condiţiile
stabilite de lege pentru cetăţenii străini;
g) a avea acces la instanţele de judecată şi la asistenţa administrativă;
h) a nu fi returnat sau expulzat decât pe motive de securitate naţională sau
de ordine publică. Dacă se dispun aceste măsuri, persoana respectivă nu
poate fi trimisă în locuri unde viaţa sau libertatea sa ar putea fi ameninţată
pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup
social sau opinie politică.
În cazul în care este lipsit de mijloacele necesare pentru existenţă, refugiatul
are dreptul la ajutor bănesc în mărimea şi modul stabilite de Guvern. Ajutorul
bănesc se acordă cu condiţia:
a) depunerii unei cereri;
b) asumării unui angajament de rambursare a sumei primite;
104
c) existenţei disponibilităţilor financiare ale statului.

Termenul de acordare a ajutorului bănesc nu va depăşi 6 luni.
Beneficiarul statutului de refugiat este obligat:
a) să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova, prevederile
prezentei legi şi ale altor acte normative;
b) să aibă un comportament corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite
de autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora;
Străinul faţă de care s-au aplicat măsurile specificate în art.35 şi în prezentul
articol nu poate fi returnat în ţara în care viaţa, integritatea corporală sau drepturile
sale fundamentale ar putea fi periclitate.
Este semnificativ faptul că, spre deosebire de timpul când străinii erau supuşi unui
tratament mai puţin favorabil decât cel de care se bucură cetăţenii unui stat, astăzi principiul
nediscriminării, cu mici excepţii (cum ar fi drepturile politice ale cetăţenilor), stă la baza gândirii
juridice contemporane.
Protecţia refugiaţilor a devenit o preocupare a întregii comunităţi
internaţionale, creând un şir de instrumente ce le protejează drepturile acestora, printre
care poate fi enumerată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, deşi într-
un spectru îngust, dar totuşi reglementează dreptul la azil, în special art.3, 8, 13.
Referinţe
1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994.
2. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi
apatrizilor în Republica Moldova nr. 275 – XIII din 10.11.1994, M/O al
Republicii Moldova nr.20 din 29.12.1994.
3. Legea Republicii Moldova cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova
nr. 269 – XIII din 9.11.1994, M/O al Republicii Moldova nr.6/54 din
26.01.1995.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la migraţie nr. 1518 – XV din 06.12.2002,
M/O al Republicii Moldova nr. 1-2 din 15.01.2003.
5. Legea Republicii Moldova privind actele de identitate din sistemul naţional
de paşapoarte, M/O al Republicii Moldova nr.9 din 09.02.1995.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al refugiaţilor nr. 1286
– XV din 15.07.2002, M/O al Republicii Moldova nr. 126 – 127 din 12.09.2002.
7. Legea Republicii Moldova pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia
privind statutul refugiaţilor, Protocolul privind statutul refugiaţilor nr. 677 –
XV din 23.11.2001, M/O al Republicii Moldova nr. 150 – 151 din 01.12.2001.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie nr. 1024 – XIV din
02.06.2000, M/O al Republicii Moldova nr. 98 – 101 din 10.08.2000.
105
106
Ion Cîrlig
ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACŢIUNILOR

COMISE ÎN DOMENIUL TRANSPORTULUI NAVAL
Cauzele şi condiţiile criminalităţii, în general, sunt studiate amplu de

specialiştii în domeniu ca: Gh. Nistoreanu, R. M. Stănoiu, I. E. Sandu, Florin
Sandu ş.a. Pe lîngă cauzele de ordin general, în sistemul transportului maritim
acţionează o serie de factori specifici.
Criminalitatea este definită ca o totalitate a faptelor penale săvâşite pe un
anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinată[1].
Analizînd un număr de dosare penale, cercetate şi judecate în instanţele
judiciare din judeţul Constanţa, rezultă următoarele caracteristici ale infractorilor
care au comis infracţiuni, îndeosebi de natură economică, în domeniul transportului
maritim, care au pricinuit enorme pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Majoritatea infractorilor care au comis infracţiuni economice sunt cu studii
superioare, de regulă conducători ai societăţilor comerciale ori ai firmelor de
navigaţie sau de shaping, precum şi personal navigant cu funcţie de conducere pe
nave, unii dintre aceştia având chiar antecedente penale.
De asemenea, comiterea acestor infracţiuni se caracterizează prin antrenarea
unui număr mare de participanţi (2 – 10 persoane).
Complexitatea fenomenului infracţional, concursul mai multor infracţiuni (fals
intelectual, fals în acte, uz de fals, abuz în serviciu, înşelăciune, deturnări de fonduri cu
implicarea băncilor, operaţiuni interzise de import-export), volumul prejudiciului cauzat
fac imposibilă comiterea acestor infracţiuni de către o singură persoană.
O altă caracteristică criminologică a acestor grupări infracţionale este că ele
acţionează o perioadă îndelungată.
Comiterea acestor infracţiuni a fost posibilă din cauza unor lacune şi a vidului
legislativ după Revoluţie, în condiţiile economiei de piaţă, lipsa unor controale de
specialitate sau ineficienţa acestora datorită neglijenţei, iresponsabilităţii organelor
abilitate prin lege cu atribuţii în domeniu, lăcomia după venituri ilicite, coruperea
unor funcţionari, ignorarea legilor şi a interesului statului şi al societăţii, egoismul
şi dorinţa de realizare numai a intereselor personale.
107
Ion Cîrlig
O cauză prioritară care a generat şi favorizat producerea unor infracţiuni de natură

economică a constituit-o criza şi situaţia financiară precară a societăţilor comerciale de
profil, care, în scopul redresării situaţiei lor financiare, au angajat credite bancare, încheind
contracte de închiriere sau de ipotecare a navelor cu diverse firme din străinătate.
Nereuşind rambursarea creditelor, societatea a rămas fără nave şi fără beneficiul planificat.
Un compartiment al acestei ramuri îl constituie criminologia preventivă, care deosebeşte
în cadrul noţiunii de prevenire a infracţiunilor două aspecte: general şi special.
În cadrul prevenirii generale, ideea principală o constituie utilitatea socială a
pedepsei, conform căreia scopul sancţiunii trebuie să fie prevenirea şi protejarea societăţii
de crime, făcându-se preponderent prin măsuri penale şi extrapenale, menite să
neutralizeze delincventul fie prin eliminare, fie prin metode educative[2].
Prevenirea specială[3] se referă la persoanele care au săvârşit deja o infracţiune
şi constă dintr-un complex de măsuri destinate împiedicării săvârşirii unor fapte
antisociale de către această categorie de persoane. În principal, se insistă asupra
introducerii unor pedepse deosebit de aspre persoanelor recidiviste şi celor care au
comis infracţiuni deosebit de grave, în scopul excluderii acestora din societate.
În criminologie există un număr mare de teorii, concepţii, curente, orientări
referitoare la geneza criminalităţii, însă asemenea tuturor teoriilor ştiinţifice nu
are pretenţii exhaustive, dar împreună se completează, creînd tabloul complex al
actului criminalităţii.
Cunoaşterea noţiunilor generale ale ştiinţei criminologice este necesară analizei,
elucidării şi prevenirii cauzelor şi condiţiilor ce determină sau favorizează comiterea
infracţiunilor specifice transportului naval.
Izvoarele istorice cunoscute relevă faptul că instituţia juridică a abordajului
maritim era cunoscută încă din antichitate. Statele cu organizare superioară pentru
acea perioadă şi un comerţ dezvoltat au stabilit anumite reguli privind transportul
mărfurilor şi persoanelor pe mare şi, implicit, răspunderea în cazul producerii unor
accidente printre care şi abordajul.
Astfel, în dreptul roman maritim au fost preluate din dreptul comun instituţiile de
culpă şi forţă majoră[4]. Referiri la răspunderea juridică în cazul abordajului pentru
daune pricinuite încărcăturii şi ambarcaţiunii se găsesc şi în legile „rodeniene”.
În legiuirile evului mediu este prevăzut că, în situaţia în care există culpă în producerea
abordajului , nava culpabilă trebuie să suporte paguba pe care a creat-o, iar în situaţia în care
culpa nu este probată, paguba este suportată de ambele nave.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, datorită
intensificării schimbului de mărfuri şi dezvoltării transportului pe apă, statele care
dispuneau de capacităţi de transport considerabile au fost nevoite să adopte acte normative
prin care să se reglementeze detaliat instituţiile dreptului maritim, printre care şi abordajul.
108
Aspecte criminologice specifice infracţiunilor comise în domeniul transportului naval
Pentru statele europene, o importanţă deosebită a avut-o intrarea în vigoare a Codului

comercial francez din anul 1907, care reglementează instituţia abordajului astfel:
a) dacă abordajul este consecinţa unui caz de forţă majoră, paguba este suferită
de cel care a încercat-o;
b) dacă abordajul se datorează culpei unei nave, paguba este suportată de nava
care a pricinuit-o;
c) în situaţia în care culpa nu poate fi dovedită, există aşa-numitul „abordaj
îndoielnic”, daunele sunt suportate de către navele implicate în acest eveniment
în mod egal.
În secolul al XIX-lea, deoarece avariile la coca navelor erau din ce în ce mai mari,
influenţând stabilitatea şi flotabilitatea, iar valoarea încărcăturii depăşea deseori valoarea
navei[5], instituţia abordajului capătă caracter internaţional. În acest scop, în 1879 Anglia şi
Franţa au încheiat un acord bilateral în care stipulau obligarea navelor de a purta pavilion şi
lumini. În anul 1885, aceleaşi state stabilesc reguli pentru prevenirea abordajelor care au fost
de îndată adoptate de 30 de state.
La începutul secolului al XX-lea, statele europene cu o flotă dezvoltată, îndeosebi
Anglia şi Franţa, au fost preocupate pentru adoptarea unei convenţii internaţionale care
să cuprindă principiile şi regulile răspunderii juridice în cazul unui abordaj maritim. Drept
urmare a acestor demersuri, la Bruxelles – în anul 1910 – este adoptată Convenţia pentru
unificarea anumitor reguli în materie de abordaj[6].
Cu toate că acest acord internaţional a avut o importanţă covârşitoare în
reglementarea instituţiei abordajului, cu prilejul aplicării prevederilor pe care le conţinea
s-a constatat că are lacune serioase vizând limitarea răspunderii armatorilor, competenţa
soluţionării litigiilor, modul de calculare al despăgubirilor acordate victimelor
abordajului etc.
În cazul prevenirii abordajelor au fost elaborate şi adoptate mai multe regulamente
internaţionale, printre care amintim: Regulamentul Internaţional pentru prevenirea abordajelor
pe mare-COLREG – 1972, care a înlocuit regulile anexate la Convenţia SOLAS din 1960.
Regulamentul este în vigoare şi astăzi, fiind adoptat în anul 1987 [7].
Normele Regulamentului, intrat în vigoare la 15 iulie 1977, sunt aplicabile tuturor navelor
comerciale, aflate în largul mării, cu respectarea unor prescripţii speciale, stabilite de legea
naţională. Acest act normativ conţine reguli clare privind prevenirea abordajului, mai cu
seamă reguli privind conducerea navelor în condiţii de vizibilitate redusă, intersectare, depăşire,
prioritate.
Abordajul maritim nu este definit de legislaţiile naţionale. În teoria dreptului maritim se
afirmă că prin abordaj maritim trebuie de înţeles numai ciocnirea
materială dintre navele maritime.
Unii autori români, specialişti în navigaţie, consideră că există abordaj maritim
atunci cînd are loc o ciocnire între două nave maritime sau între o navă maritimă şi o
navă de navigaţie interioară. Aceiaşi autori afirmă că în situaţia coliziunii unei nave
109
Ion Cîrlig
maritime cu un corp fix (chei, estacadă, ponton, pod, ecluză etc.) sau cu un corp plutitor
care nu are statut de navă (dragă, macara plutitoare, epavă în derivă, coca unei nave
aflate în construcţie etc.) nu este abordaj.
O primă observaţie cu privire la această definiţie este că draga şi macaraua
plutitoare nu sunt considerate nave. De altfel, aceiaşi autori au alt punct de vedere chiar
în aceeaşi lucrare, deoarece, dând definiţia navelor tehnice şi auxiliare, afirmă că draga
este o navă tehnică, iar macaraua plutitoare-o navă auxiliară.
Unii autori, plecând de la inexistenţa definiţiei abordajului în legislaţia internă, au
avut în vedere doar denumirea Titlului VIII al Cărţii a doua din Codul comercial roman
„Despre pagubele cauzate prin lovirea vaselor” şi au concluzionat că abordaj înseamnă
ciocnirea între două sau mai multe nave[8]. Alţi autori demonstrează că prin abordaj
trebuie de înţeles nu numai coliziunea între 2 nave, ci şi împrejurările care pot dobândi o
astfel de calificare a legii[9].
Noţiunea de abordaj capătă o sferă mai largă prin interpretarea prevederilor
art.13 din Convenţia de la Bruxelles din 1910 care arată că în privinţa reparării
pagubelor, atunci când acestea au fost cauzate prin executarea sau omiterea unor
manevre, prin neobservarea regulamentelor de către o navă altei nave ori lucrurilor
şi persoanelor aflate la bord, chiar când nu ar fi coliziune, se aplică dispoziţiile
convenţiei.
Unele legislaţii naţionale (franceză, italiană) conţin prevederi asemănătoare.
Legea franceză din 1967 care reglementează evenimentele maritime prevede că
există un astfel de eveniment şi atunci când pagubele sunt produse de învolburări
ale apelor produse de navă.
De asemenea, Codul de navigaţie italian reglementează răspunderea civilă în cazul
producerii unor daune, ca urmare a deplasării apei ori a unei cauze analoage, chiar şi
atunci când nu a existat o coliziune. Cu toate că a fost acceptată o sferă mai largă a
noţiunii de abordaj, aceiaşi autori definesc evenimentul, în sens strict, ca fiind o coliziune
între cel puţin 2 nave.
În opinia noastră, definiţiile la care ne-am referit nu sunt complete din
următoarele considerente:
a) au fost oglindite unele reglementări în care nu sunt precizate trăsăturile
caracteristice abordajului, ci doar referiri la coliziunea navelor;
b) au fost invocate doar opiniile exprimate în literatura juridică într-o
perioadă în care nu există o navigaţie maritimă modernă.
În general, perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în a doua jumătate
a secolului al XX-lea, a fost dominată de sistemul englez de drept maritim care are o
practică judiciară influenţată de practica marinărească veche, iar acele opinii persistă în
sistemul englez şi datorită conservatorismului cunoscut.
110
De exemplu, în „Maritime Convention Act” din l891 se statuează că nu există

abordaj dacă o navă intră în coliziune cu un chei, dig, ponton fix pentru îmbarcare
de persoane şi lucruri, geamandură, epavă scufundată, avion amerizat, iar această
concepţie s-a menţinut până în prezent.
În alte sisteme de drept moderne, care au în vedere răspunderea juridică
specială pentru abordaj, reglementată de legislaţia internaţională, se consideră că
există abordaj şi atunci când o singură navă este implicată în coliziune.
În aceste sisteme de drept au fost abordate cauzele producerii coliziunii,
care constau în nerespectarea regulilor de navigaţie sau săvârşirea unor fapte care
sunt în strânsă legătură cu navigaţia maritimă şi nu numai cu obiectele cu care se
ciocnesc. Este suficient să ne referim doar la sistemele de drept olandez şi american.
În dreptul maritim american, regulile răspunderii în cazul abordajului, se
aplică şi atunci când coliziunea s-a produs între o singură navă, aflată în mişcare,
cu cheiul, digul, pontonul sau orice obiect inert ori instrument plutitor. De asemenea,
în dreptul maritim olandez, regulile abordajului se aplică şi în cazul coliziunii unei
nave cu o macara aflată pe chei, cu o conductă, ponton ancorat etc.
În practica română de cercetare a accidentelor de navigaţie maritimă din
ultimii ani se apreciază că ne aflăm în prezenţa abordajului şi atunci când o singură
navă intră în coliziune cu un dig, balustradă, ponton, macara, geamandură etc., iar
aceasta a produs o pagubă materială navei, încărcăturii – moartea, vătămarea
integrităţii corporale, a sănătăţii, punerea în primejdie a navigaţiei etc. Din definiţiile
de mai sus se desprind 4 condiţii esenţiale pentru existenţa abordajului. Acestea
sunt: coliziunea, nava şi cauzele producerii coliziunii, legătura de cauzalitate dintre
coliziune şi consecinţele produse.
Cu privire la noţiunea de coliziune, nici în practica de specialitate şi nici în cea
judiciară nu există controverse. S-a acceptat unanim că prin coliziune înţelegem o ciocnire
a unei nave cu un obiect inert sau în mişcare, iar prin coliziune între nave - o ciocnire
bord contra bord.
Drept urmare a introducerii în navigaţia maritimă a unor mijloace tehnice avansate,
menite să prevină coliziunea, la Conferinţa de la Londra din 1960, în Regulament, a fost
reglementată folosirea radarului.
În deceniul al VII-lea au apărul în transportul maritim nave cu viteze şi tonaje
din ce în ce mai mari, care au creat posibilitatea producerii unui număr mare de
abordaje. Astfel, Organizaţia Maritimă Internaţională a luat iniţiativa convocării
unei noi conferinţe pentru a aproba o nouă reglementare la Londra în 1972.
Noul Regulament Internaţional pentru prevenirea abordajelor pe mare
cuprinde reglementări noi cu privire la veghe, viteza de siguranţă, dispozitive de separare
a traficului, manevra navei privilegiate, pericolul de coliziune, manevra pentru evitarea
coliziunii, nava care ajunge din urmă o altă navă, nave privind drumuri opuse etc.
111
Ion Cîrlig
Tot ca o noutate, noul Regulament statuează că regulile pe care le prevede sînt

aplicate şi navelor aflate în rada portului ori a apelor interioare, cu condiţia ca în legislaţia
naţională să nu fi fost prevăzută o altă reglementare.
Regulile cuprinse în acest Regulament au suferit mai multe amendamente, cele mai
importante fiind făcute între 1983 şi 1987. Pentru examinarea cauzelor producerii
abordajelor, considerăm că ar fi util să stăruim, fără a intra în detalii tehnice, asupra
acelor reguli a căror nerespectare se soldează în multe situaţii cu producerea coliziunilor.
Veghea. Pentru prevenirea coliziunii comandantul navei are obligaţia să asigure o
veghe permanentă, vizuală şi auditivă, prin folosirea mijloacelor de care dispune, astfel încât
să se realizeze o apreciere completă şi exactă a pericolului de abordaj.
Viteza de siguranţă. Conform acestei reguli, toate navele au obligaţia să navigheze
permanent cu o viteză care creează posibilitatea ca în orice împrejurare nava să poată fi
oprită sau manevrată în aşa fel încât să poată fi evitată coliziunea.
În regulament, nu este prevăzută o anumită viteză de siguranţă, însă specialiştii în
navigaţie maritimă afirmă că pentru determinarea acesteia comandantul navei trebuie să
ia în calcul în special următorii factori: vizibilitatea, densitatea traficului, capacitatea de
manevră a navei, existenţa unui fundal luminos sau lumina difuză determinată de instalaţiile
navei, puterea şi direcţia vântului, starea mării şi a curenţilor, apropierea pericolelor,
eficacitatea şi limitele de folosire a radarului.
Pericolul de coliziune. Comandanţii navelor au obligaţia să folosească în totalitate
mijloacele de care dispun pentru a stabili dacă există pericol de coliziune. Atunci când
există îndoială cu privire la pericolul de coliziune, regula menţionată dispune că toţi
comandanţii de navă au obligaţia să considere că acest pericol există
Manevra pentru evitarea coliziunilor. Respectarea regulilor înseamnă că
toate manevrele pentru evitarea coliziunii vor fi executate în timp util şi cu o bună
practică marinărească. Schimbarea direcţiei sau a vitezei trebuie să fie executată
în aşa mod încât să fie percepută imediat de alte nave. O bună manevră trebuie să
conducă la crearea unei distanţe de siguranţă faţă de obstacole.
Separarea traficului. Această regulă este aplicată unor scheme de separare
a traficului, adoptate de I.M.O. Navele, altele decât cele care traversează o shemă
de separare, sau navele care se angajează ori ies din banda de circulaţie, nu vor
intra intr-o zonă de separare, cu excepţia evitării unui pericol iminent sau pentru a
pescui intr-o zonă de separare. Este interzisă, conform regulii, ancorarea în interiorul
schemei de separare sau a zonei învecinate cu extremităţile acesteia. O navă cu
capacitate de manevră redusă, dacă efectuează o operaţiune de instalare, reparare sau
înlăturare a unui cablu submarin, pe timpul operaţiunii, nu trebuie să se conformeze
acestei reguli.
Nava care ajunge din urmă o altă navă. Potrivit regulii de mai sus orice
navă care ajunge din urmă o altă navă are obligaţia să se abată din drumul celei
112
dintîi. De asemenea, regula prevede ca în situaţia în care comandantul nu poate stabili cu

exactitate dacă nava sa a ajuns din urmă o altă navă, el trebuie să considere că a ajuns
din urmă acea navă şi să facă manevrele necesare pentru evitarea coliziunii.
Manevra navei privilegiate. Dacă o navă are obligaţia a se abate din drumul
altei nave, aceasta din urmă trebuie să-şi menţină direcţia şi viteza. Cu toate acestea,
nava care este obligată să nu se abată din calea sa, atunci când observă că nava care are
obligaţia să se abată din drumul său nu face manevra corespunzătoare, pentru evitarea
coliziunii, trebuie să o evite numai prin manevra sa. Dacă nava obligată să-şi menţină
direcţia şi viteza se află în apropierea celeilalte nave, iar coliziunea nu poate fi evitată
numai prin manevra acesteia din urmă, ea are la rându-i obligaţia să manevreze în aşa fel
încât ambele să evite abordajul. Această regulă nu scuteşte nava neprivilegiată de obligaţia
de a se abate din drumul navei privilegiate.
Conducerea navelor pe timp de vizibilitate redusă.În regulament se stipulează
că această regulă este aplicată navelor care nu se văd reciproc şi care navighează în
zona sau în apropierea zonei de vizibilitate redusă. Viteza trebuie să fie adaptată condiţiilor
de vizibilitate redusă, iar atunci când propulsia este mecanică, comandanţii au obligaţia
să ia măsuri pentru ca maşinile să fie pregătite pentru executarea manevrelor în scopul
evitării abordajului. Dacă echipajul aude semnalul de ceaţă al unei nave, trebuie să ia
măsuri pentru reducerea vitezei, iar când situaţia o impune chiar să stopeze nava.
Lumini şi semne. In partea C a regulamentului sunt reglementate regulile referitoare la
luminile şisemnalele care vor fipurtate de navele aflate în diverse situaţii.
Luminile trebuie să fie purtate dinspre răsăritul spre apusul soarelui, pe timp
de vizibilitate redusă sau în celelalte împrejurări dacă se apreciază că acestea sunt
necesare pentru evitarea coliziunii. Regulile referitoare la aceste semne urmează a
fi respectate în cursul zilei.
Semnale sonore şi luminoase. Pentru prevenirea abordajelor navele sunt
echipate cu mijloace tehnice adecvate pentru emiterea semnalelor sonore şi
luminoase în scopul atenţionării participanţilor la traficul maritim şi la situaţia în
care se află nava la un moment dat.
Semnalele emise de o navă pot fi de manevră, de avertizare, de vizibilitate
redusă, pentru a atrage atenţia în caz de pericol etc.
Nerespectarea oricărei reguli din cele menţionate poate crea pericolul producerii
coliziunii. Prezenţa lor într-o lucrare de drept ar putea fi criticată, invocându-se caracterul
tehnic, iar însuşirea acestora incubă navigatorilor, experţilor în navigaţie care trebuie să
concluzioneze cauzele producerii abordajului.
Apreciem că, şi organele de urmărire penală, şi magistratul, pentru a putea stabili
dacă între abordaj şi producerea prejudiciilor există o legătură de cauzalitate, ori dacă
coliziunea se datorează culpei unei singure nave sau a ambelor etc., pentru a putea
evalua corect problemele administrative într-o cauză penală sau civilă, ei trebuie să le
113
Ion Cîrlig
cunoască. Practica judiciară a instanţelor invocă, în cele mai multe speţe, regulile la care
ne-am referit.
Aşa cum practica a demonstrat-o multe din faptele incriminate în legislaţia
română[10] pot determina producerea unui abordaj maritim şi implicit a unor daune
materiale sau morale.
Conducerea unei nave de către o persoană fără brevet sau cu certificat de
capacitate necorespunzător, încredinţarea conducerii navei unei astfel de persoane,
conducerea navei în stare de ebrietate , sunt fapte care din motive lesne de înţeles
pot sta la originea producerii unor coliziuni. De asemenea, părăsirea postului sau a
navei, fără aprobarea unui membru al echipajului ori de către un pilot, faptul de a
adormi în timpul serviciului de cart sau gardă, părăsirea navei în caz de pericol,
înainte de îndeplinirea îndatoririlor de seviciu pentru salvarea navei, pot conduce
la producerea abordajului, cu toate consecinţele ulterioare.
Trebuie precizat că legiuitorul român a atribuit caracter calificat faptelor
menţionate mai sus, dacă au avut ca urmare un accident de navigaţie, constând în
abordajul cu consecinţe materiale importante, avarierea gravă a unei nave ori
distrugerea sau degradarea importantă de instalaţii sau bunuri de orice fel, dacă s-
a produs moartea sau vătămarea corporală gravă a unor persoane, scufundarea
navei proprii sau a altei nave. Însăşi legiuitorul, prin această reglementare, afirmă
că faptele penale care aduc atingere directă siguranţei navigaţiei pot genera coliziuni.
Săvârşirea oricărei fapte dintre cele menţionate nu poate conduce în mod
direct la producerea abordajului, însă oricare dintre ele pot avea drept consecinţă
încălcarea sau ignorarea regulilor menite să prevină coliziunile.
În afara faptelor penale, care aduc atingere directă siguranţei navigaţiei şi unele
fapte penale îndreptate împotriva disciplinei şi ordinii la bord, pot constitui cauze ale
respectării regulilor navigaţiei maritime şi implicit ale abordajelor, şi următoarele momente:
refuzul de a executa un ordin dat în legătură cu siguranţa navigaţiei şi a navei, stânjenirea
conducerii navei, preluarea fără drept a controlului navei, direct sau indirect, devierea
navei de la itinerariul stabilit etc. În anumite situaţii chiar şi alte fapte penale care nu sunt
incriminate prin legea specială amintită pot genera producerea abordajelor[11].
Pentru ca un abordaj să fie apreciat ca datorat forţei majore, evenimentul care l-
a produs trebuie să îndeplinească următoarele condiţii;
1. să fie de neînlăturat, cum poate fi, spre exemplu, o furtună puternică care
survine în timp ce nava se afla pe mare;
2. să fie de neprevăzut, de exemplu marea s-a montat rapid, iar comandantul navei
nu a mai avut timpul necesar pentru a adăposti nava;
3. să fie exterior, adică să nu aibă nici o legătură cu nava.
114
Această condiţie înseamnă că, spre exemplu, deşi nava era într-o stare bună de
navigabilitate şi a ţinut cont de toate regulile de navigaţie, datorită forţelor dezlănţuite ale
naturii nu a putut fi guvernată şi a intrat în coliziune.
Dacă pentru existenţa forţei majore cauza trebuie să fie neapărat exterioară, pentru
existenţa cazului fortuit cauza trebuie să fie internă.
Se poate invoca, spre exemplu, cazul fortuit când intervine o defecţiune la
instalaţiile de guvernare a navei, datorită unui viciu ascuns al materialului din care sunt
confecţionate. Dacă defecţiunea instalaţiilor de guvernare, de semnalizare a motorului
principal etc, s-a produs din cauza neîntreţinerii, nereparării, neschimbării, folosirii
neglijente, nu poate fi invocat cazul fortuit.
De asemenea, nu poate fi invocată forţa majoră în cazul existenţei în momentul coliziunii
a unor fenomene naturale normale ca: vânt, valuri, curenţi etc., adică fenomene care intră în
riscul normal al navigaţiei.
Din variate motive, la bordul navei poate izbucni un incendiu care, în funcţie de intensitate
şi împrejurări concrete poate afecta instalaţia de guvernare, constând în blocarea cârmei,
distrugerea ori degradarea sistemelor de transmisie la cârmă etc.
Dacă nava se află în mişcare pe mare, în rada portului, în acvatoriu portuar, nu mai
poate fi condusă, astfel încât să evite coliziunea cu alte nave, instalaţii plutitoare, nave în
derivă, diverse corpuri ce plutesc pe mare – diguri, macarale plutitoare etc.
Este evident că în astfel de împrejurări, dacă nava se află în drumul către un port,
nu poate respecta regulile de separare a traficului şi nu va efectua manevrele impuse de
Regulamentul pentru prevenirea abordajelor, iar producerea abordajului este iminentă.
Probabilitatea producerii abordajului este la fel de mare şi în situaţia în care
incendiul afectează instalaţiile de semnalizare ori radarul, îndeosebi atunci când
vizibilitatea este redusă.
Dacă focarul incendiului este situat într-o zonă a castelului navei, iar propagarea
este rapidă, fiind cuprinsă, spre exemplu, cabina de comandă, este evident că în astfel
de împrejurări critice nici comandantul nu o poate manevra şi se află în imposibilitatea
de a evita producerea a abordajului.
Fără îndoială că nava se poate afla în astfel de condiţii mai ales în situaţia izbucnirii
incendiului la tancurile petroliere ori la navele care transportă produse uşor inflamabile.
Având în vedere felul mărfurilor transportate de navele petroliere, incendiul
şi exploziile produse la acestea, la care se adaugă eşuările, reprezintă pericolele
cele mai mari şi mai frecvente pentru navele aflate în rade, porturi, în marş etc.
Produsele petroliere sunt întotdeauna inflamabile şi emană gaze care pot provoca
incendii şi explozii. Spre deosebire de incendiile de la alte nave, la tancurile petroliere
este suficientă producerea unei singure scântei, rezultată din ciocnirea metalelor prin
frecare, aprinderea unui băţ de chibrit, din autoaprinderea cârpelor şi a stupei îmbibate
cu petrol şi motorină, pentru ca evenimentul să aibă loc.
115
Ion Cîrlig
Incendii de mari proporţii pot avea loc şi din cauza exploziei la bordul tancului
petrolier ori în imediata sa apropiere.
Specialiştii în navigaţie [12] au identificat că una dintre cauzele producerii incendiilor
şi exploziilor navelor petroliere o constituie descărcarea electrică.
În mod frecvent aceste acumulări se creează în momentul încărcării, datorită scurgerii
lichidului prin tubulatură şi după spălare, când debalastarea nu a fost completă.
Exploziile şi incendiile, ca urmare a acumulărilor de gaze, se pot produce nu numai
la navele petroliere, ci şi la altele, de asemenea specializate în transportul anumitor mărfuri.
Astfel, în magaziile vrachierilor care transportă cărbuni, se pot acumula gaze inflamabile
(metanul) care, în amestec cu aerul formează gazul exploziv grizon. Dacă nu se asigură
o ventilaţie continuă la suprafaţa cărbunilor, ori dacă în situaţia autoaprinderii cărbunilor
nu se inundă magaziile cu apă, aşa cum practica de cercetare a accidentelor de navigaţie
a demonstrat-o, probabilitatea producerii exploziei sau a incendiului este destul de mare.
Pentru a putea distinge între culpa echipajului, între exploatarea navei în timpul
voiajului şi între cazul fortuit,care are cu totul alte consecinţe juridice, este necesar ca
toate aceste cauze să fie examinate cu maximă temeinicie.
În funcţie de violenţa şi amploarea incendiului, acesta nu numai că determină
producerea abordajului, dar poate transmite şi navei ori altor obiecte abordate.
În aceste împrejurări, este dificil de stabilit cauza reală a producerii abordajului şi
consecinţele lui, iar uneori chiar imposibil, atunci când navele s-au scufundat şi nu pot fi
ramfulate într-un termen rezonabil. Atunci când abordajul este consecinţa incendiului
sau când este cauza incendiului şi se produce în marea liberă, iar intensitatea lui nu
permite apropierea altor nave pentru intervenţie şi salvare, singurele probe par a fi
fotografiile aeriene, insuficiente pentru stabilirea cu exactitate a cauzelor.
În general, incendiul la bordul navelor este determinat sau favorizat de următoarele
cauze[13];
a) nerespectarea de către personalul navigant a dispoziţiilor legale pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor,
b) aprinderea spontană provocată de reacţii chimice,atunci când anumite
mărfuri vin în contact cu apa (azotat de amoniu, iută, cânepă, bumbac,
cărbune etc.);
c) defecţiuni tehnice ale maşinilor, ale instalaţiilor electrice ş.a., ca urmare a
navigaţiei neglijenţei exploatare şi a unui caz fortuit;
d) dotarea necorespunzătoare a navelor cu sisteme de alarme, conform
Convenţiei SOLAS din 1974, cu amendamentele ulterioare.
Conform normelor Convenţiei amintite, toate navele maritime vor fi în mod
obligatoriu dotate cu instalaţii speciale pentru prevenirea şi stingerea incendiului, dintre
care amintim; avertizorul automat de incendiu, detectorul automat de incendiu, sonerii
116
de alarmă, portavoci şi megafoane, pompe de incendiu, parâme de siguranţă, substanţe

chimice pentru stingerea incendiului şi alte mijloace.
Stabilirea cu exactitate a încălcării şi ignorării prevederilor legislaţiilor internaţionale
şi naţionale, privind prevenirea şi stingerea incendiului, are o importanţă deosebită, mai
ales atunci când există o culpă comună în producerea abordajului, ca urmare a incendiului
la bord, şi urmează a-şi face aplicabile regulile culpei proporţionale.
Eşuarea
Prin eşuare se înţelege punerea navei pe uscat într-un loc neobişnuit (banc de
nisip, plajă, stânci etc.), într-o poziţie periculoasă pentru navă, încărcătură şi persoanele
aflate la bord şi rămânerea în această situaţie pe o anumită perioadă de timp.
Eşuarea poate fi consecinţa unui accident de navigaţie sau a altor cauze şi în
aceste împrejurări este involuntară. Eşuarea poate fi şi voluntară atunci cînd se
urmăreşte evitarea unui pericol grav pe navă, încărcătură sau echipaj. De regulă,
eşuarea voluntară se produce pentru a evita un abordaj, sau dacă acesta s-a produs,
pentru a evita scufundarea navei abordate etc.
Practica marinărească şi judiciară a concluzionat că nu se consideră eşuare:
§ atingerea fundului în marş sau staţionare, fără ca nava să fie ferm mobilizată,
chiar dacă atingerea a fost violentă şi a provocat avarii ori alte consecinţe;
§ târârea navei pe solul subacvatic mâlos sau lovirea repetată de un banc pe
timpul trecerii;
§ rămânerea navei pe uscat în porturile cu maree în care navele operează
obişnuit pe fundul apei, locuri în care nava a ajuns pentru evitarea
abordajului sau ca urmare a producerii abordajului.
Gaura de apă
Înseamnă producerea unei spărturi în corpul navei pe unde apa mării poate
pătrunde în interior. Dacă spărturile sunt multiple şi de dimensiuni mari, o cantitate
mare de apă poate invada sala maşinilor ori alte compartimente într-un interval de
timp care nu permite luarea măsurilor tehnice adecvate, iar flotabilitatea navei este
afectată. Invadarea sălii maşinilor de o cantitate mare de apă şi într-un timp scurt
poate conduce la moartea prin înec a motoriştilor sau blocarea motorului principal,
iar comenzile date de comandant pentru reducerea vitezei, stoparea navei, în scopul
evitarii abordajului, rămân ineficiente.
Gaura de apă poate fi consecinţa unei coliziuni, coca unei nave scufundate
sau orice alt obstacol. Ea poate fi provocată şi de alte cauze cum ar fi: furtuna,
dezarimarea mărfurilor, o manipulare incorectă a unui container, cedarea punţii
datorită neîncărcării corecte a unor mărfuri etc.
Accidentul de navigaţie maritimă la care ne referim se poate produce ca urmare a
greşelilor în conducerea navei, nerespectarea regulilor privind stivuirea sau arimarea
mărfurilor, depozitarea necorespunzătoare a acestora, forţei majore, cazului fortuit ş.a.
117
Simion Carp, Iurie Bulai
Explozia
Explozia produsă pe o navă în mers sau în staţionare este în majoritatea cazurilor
precedată sau urmată de incendiu, având aceleaşi cauze. În alte situaţii, explozia se
poate produce şi ca urmare a manipulării, nestivuirii, arimării, depozitării ori conservării
incorecte a unor categorii de mărfuri.
De exemplu, o arimare sau stivuire incorectă a muniţiei, a substanţelor
detonatoare în general, pot constitui cauza exploziei. Încărcarea azotatului de
amoniu pe timp de ceaţă şi ploaie, datorită reacţiei chimice produse, de asemenea
poate determina explozia.
Ca şi incendiu, explozia poate afecta instalaţiile de guvernare, comanda navei,
instalaţiile de avertizare etc. şi, în consecinţă, producerea coliziunii.
În stabilirea ori probarea cauzelor exploziei în multe situaţii dificultăţile sunt
deosebite, mai ales atunci când abordajul are drept consecinţă scufundarea navelor
care intră în coliziune şi nu mai sunt supravieţuitori.
Referinţe
1. Idem, p.23.
2. Sandu I.E., Sandu F., Ioniţă Gh.I., Criminologie, Editura Silvi, Bucureşti, 2001, p.
240-241.
3. Idem
4. Digeste. Ad legem Aquilia nume, Cartea nouă. Titlul II precizează că
propietarul unei nave are dreptul la acţiune în vederea recuperării pagubelor
pricinuite prin abordaj din culpă. Tot aici se menţionează că dreptul la acţiune
nu exită dacă abordajul s-a produs din forţă majoră.
5. Jean Le Clerc, L’Abordaj en droit maritime et en droit fluvial, Paris, 1955,
p.10-14.
6. Monitorul Oficial 231/1913 din care rezultă că România a ratificat Convenţia.
7. România a ratificat Regulamentul prin Decretul 239/1974, Monitorul Oficial
170/1974.
8. Bibicescu Gh. ş.a., Lexicon maritim englez-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1971, p.147.
9. Petrescu Raul, Cu privire la reglementarea abordajului, R.R.D. 4/1980, p.18.
10. Decretul 443/1972, art.108-25.
11. vezi infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art.212, 279, 280 din Codul penal.
12. vezi Anton Beziris, GH. Bamboi, Transportul maritim, vol.II Editura
Tehnologică, 1988, p.288 şi următ.
13. A se vedea Alecu Alexandrescu, Accidente de navigaţie maritimă, Prevenire şi
cercetare, Editura „Andrei Şaguna”, 1977, p.46.
118
Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, dinamica şi tendinţele
Ion Cîrlig
EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI JURIDICO-PENALE A ROMÂNIEI

REFERITOARE LA INFRACŢIUNILE COMISE ÎN DOMENIUL
TRANSPORTULUI NAVAL
În spaţiul carpato-dunărean, navigaţia are rădăcini istorice milenare, după

cum subliniază cercetările mai vechi şi mai noi. Tradiţiile navale s-au constituit şi
îmbogăţit treptat, avînd drept factor stimulativ condiţiile hidrografice.
Dunărea, râurile interioare şi litoralul Mării Negre configurează o reţea
hidrografică bogată şi armonios alcătuită, constituind, astfel, un factor important
în evoluţia civilizaţiei pe aceste meleaguri. Şi pentru români, ca de altfel, şi pentru
alte popoare, apele au fost, cum sugestiv aprecia Mircea Eliade, „suma totală a
tuturor virtuţilor, izvorul şi originea tuturor posibilităţilor existenţei, suportul
oricărei creaţii”[1].
Litoralul maritim a fost poarta prin care geţii, grecii, romanii şi, mai apoi,
urmaşii lor, românii, au schimbat valori materiale şi spirituale cu alte popoare.
Drumurile maritime ce pornesc de pe coastele vestice ale Mării Negre au fost cele
mai convenabile căi de comunicaţie, de efectuare a unor schimburi fructuoase
între locuitorii spaţiului carpato-dunăreano-pontic şi populaţia din bazinul Mării
Egee, Mării Mediterane şi alte zone ale lumii.
Activitatea maritimă spre şi dinspre spaţiul românesc continuă de-a lungul secolelor,
chiar dacă drumurile maritime au fost controlate de greci, bizantini, italieni şi, de la
sfârşitul secolului al XI-lea până în 1878, de către otomani. În această perioadă istorică,
„Pânzarul” lui Ştefan cel Mare şi legendara corabie „Mariţa” sunt două exemple ce
dovedesc vocaţia maritimă a românilor.
Unirea Principatelor în 1859, cucerirea independenţei de stat şi alipirea
Dobrogei la 14 noiembrie 1878 au creat puternice premise ale reafirmării ţării în
traficul maritim internaţional.
Construirea portului Constanţa şi înfiinţarea unei flote comerciale de stat au
servit drept obiective pentru consolidarea puterii economice şi afirmarea României
la schimbul de comerţ internaţional. Treptat, flota maritimă a sporit atât numeric,
119
Ion Cîrlig
cât şi cantitativ, devenind una din cele mai mari din lume.
Transportul maritim întotdeauna a constituit activitatea de bază în economia unui
stat, deoarece se transportau cantităţi mari de mărfuri şi persoane la preţuri reduse. Ca
ramură a economiei, comerţul maritim se bazează pe reguli şi norme juridice proprii,
distincte de acelea care guvernează alte activităţi economice, inclusiv schimburile
comerciale ce se desfăţoară pe uscat. Dreptul ce reglementează activităţile comerciale
pe uscat îşi are obârşia în legi scrise, implicînd o anumită tehnică în redactarea şi
interpretarea lor, iar regulile ce cârmuiesc comerţul şi transportul pe mare îşi au izvorul,
în principal, în practicile navigatorilor şi armatorilor din evul mediu, care au găsit soluţii
adecvate particularităţilor ce le prezintă comerţul cu mărfuri transportate pe mare.
De la practicile statornicite în oraşele medievale, în porturile de la Marea Adriatică,
Marea Mediterană, Oceanul Atlantic şi Marea Baltică până la reglementările din zilele
noastre au trecut veacuri, în decursul cărora Dreptul maritim a înregistrat însemnate
transformări determinate, în principal, atât de schimbarea orânduirilor economice şi
sociale, cât şi de progresul tehnic, transformări i-au conferit specificul de ramură de
drept.
Uzurile portuare medievale, la început incerte, variind de la port la port, au devenit
cu timpul mai stabile şi cu aplicaţii pe zone tot mai întinse, fapt care a generat necesitatea
întocmirii colecţiilor pentru uşurarea aplicării uniforme a acestora în practica comerţului
şi transportului maritim. Astfel, în evul mediu , uzurile care-şi găseau aplicarea în bazinul
Mării Mediterane au fost colecţionate într-un cod denumit - Consulatus maris; pentru
cele mai frecvente cazuri aplicate în porturile situate pe ţărmurile europene ale Oceanului
Atlantic şi ale Mării Nordului s-a întocmit colecţia denumită – Roles d’Oleron (judecăţile
din Oleron); în porturile de la Marea Baltică îşi găseau aplicare Regulile de la Visby
(oraş în Gottlanda). Pe lângă colecţiile de uzuri menţionate mai sus, mai existau colecţii
întocmite pentru diferite porturi ale ligii hanseatice: Hamburg, Lubeck, Bremen, Danzig
(azi Gdansk- Polonia), Riga etc[2].
Normele privind legislaţia în domeniul transportului maritim înregistrează
modificări fundamentale pentru a permite armonizarea lor cu baza orânduirii
capitaliste, ale cărei suprastructuri erau. În această etapă, evoluţia normelor juridice
în domeniu este caracterizată de codificările ce apar în diferite state capitaliste,
reflectînd armonizarea normelor legale cu noua structură economică şi socială şi
uniformizarea legislativă pe plan internaţional. Totodată, codificările amintite erau
în aşa fel concepute şi structurate, încât să contribuie la consolidarea orânduirii
social-economice capitaliste. Astfel, în 1807 intră în vigoare Codul comercial
francez[3], care reglementa, în cartea a II-a, comerţul maritim, reluând una din
ordonanţele lui Colbert din august l681, intitulată „Ordonanţă privind marina”.
Exemplul Franţei este urmat şi de celelalte state maritime din Europa continentală.
120
Evoluţia legislaţiei juridico-penale a României referitoare la
infracţiunile comise în domeniul transportului naval
S-au editat coduri ce cuprind reglementarea comerţului maritim în următoarele

ţări: Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Bosnia şi
Herţegovina, Monaco, Norvegia, Olanda, Portugalia, România, Spania, Turcia,
Elveţia care, deşi nu este o ţară cu ieşire la mare, are, începând din anul 1953, o
lege federală privind transporturile maritime comerciale
Atât timp cât tehnica rudimentară în construcţia navelor, tonajul redus al
acestora şi mijloacele de propulsie folosite nu permiteau decât practicarea
comerţului maritim într-o zonă restrânsă, între porturile cu uzuri cunoscute era
necesar să se cunoască numai uzurile portului de plecare şi ale celui de sosire.
Deoarece uzurile erau, în genere, similare, nu existau conflicte însemnate
între legea armatorului, a încărcătorului sau a destinatarului. Regulile după care se
efectua încărcarea sau descărcarea mărfii erau aceleaşi şi, în orice caz, cei interesaţi
(armatori, încărcători, destinatari, comandanţi de nave) nu puteau fi surprinşi de
diversitatea de norme aplicabile, cum s-a întâmplat mai târziu, când sfera activităţii
transportului maritim s-a extins, potenţial, la dimensiunile oceanului planetar.
Extinderea comerţului mondial nu era posibilă fără o sporire considerabilă a
capacităţii de transport, fapt care a impus dezvoltarea fără precedent a flotei maritime
comerciale. În aceste condiţii, diversitatea normelor juridice în domeniul transportului
maritim din statele de pe continente diferite a început să stânjenească realizarea
schimburilor comerciale internaţionale. Situaţia dată a determinat ca unele state să
se asocieze şi să iniţieze acţiuni de uniformizare a reglementărilor, urmărind ca ele
să-şi găsească o astfel de aplicare, cel puţin, în raporturile dintre părţile care au avut
asemenea iniţiativă sau chiar să fie adoptate şi de alte state din diferite zone maritime,
convinse de avantajele pe care le oferă reglementările uniforme.
În Europa, normele juridice privind transportul maritim sunt grupate, de
regulă, după influenţa predominantă, exercitată în alcătuirea lor de legislaţia
maritimă comercială a unor anumite ţări. Potrivit acestui criteriu, Gh. Bibescu
identifică 4 gruprui [4]:
a) Primul grup, zis latin, este format din codurile comerciale sau din normele
speciale de Drept maritim care s-au inspirat direct sau indirect din Codul comercial
francez. În acest sens, se pot cita: Codul comercial belgian, dominican, ecuadorian,
grec, haitian, al Principatului Monaco, olandez sau salvadorian, turc şi un subgrup
reprezentat prin Codul comercial spaniol, portughez, argentinian şi al ţărilor latino-
americane: Mexic, Guatemala, Honduras, Costarica, Nicaragua, Brazilia, Venezuela,
Peru, Chile, Paraguay, Uruguay, Columbia etc.
b) Al doilea grup, zis german, este format din codurile comerciale ale statelor
sau din normele speciale de transport maritim care s-au inspirat din Codul comercial
german: Danemarca, Suedia, Norvegia.
121
Ion Cîrlig
c) Al treilea grup este cel anglo-american. Cu totul deosebit de dreptul celorlalte

popoare este dreptul cutumiar maritim anglo-american, alcătuit, în cea mai mare parte,
din uzuri, uneori arhaice, şi din practici judecătoreţti.
„Precedentele”, adică hotărârile date de instanţele judiciare în cazuri similare,
deţin un rol însemnat în acest sistem de drept. Puţini sunt însă cei care se pot
orienta cu uşurinţă în mulţimea şi varietatea de uzuri şi „precedente
jurisprudenţionale”.
Totuşi, începând din secolul al XVIII-lea, atât în Marea Britanie, cât şi în
asociaţia de state influenţate de ea, „The British Commonwealth of Nations”
(Comunitatea britanică de naţiuni), s-a recurs tot mai frecvent la procedeul legiferării
normelor în domeniul transportului maritim, urmărindu-se obţinerea, pe cât posibil,
a unei uniformizări cu reglementările în materie de comerţ maritim din Statele
Unite ale Americii[5].
Dreptul Marii Britanii, inclusiv dreptul dominioanelor, şi dreptul Statelor
Unite ale Americii au două izvoare: „uzurile” (common law) [6] şi „legile scrise”
(statute law).
Carriage of Goods by Sea Act 1971 [7] (Legea transportului de mărfuri pe
mare) a fost adoptată ca urmare a faptului că sistemul juridic englez nu mai putea
face faţă volumului extraordinar de litigii marine. Această lege o abrogă pe cea din
1924, legiferând amendamentele aduse Regulilor de la Haga prin protocolul semnat
la Bruxelles la 23 februarie 1968 [8].
Uzurile observate de instanţa de judecată engleză, The Court of Admiralty
(Curtea amiralităţii), sunt, în bună parte, cele mai vechi colecţii legislative ale
practicii judiciare în domeniul transportului maritim şi se cunosc drept „The Black
Book of the Admiralty” (Cartea neagră a amiralităţii)[9].
Mult timp, Marea Britanie a deţinut, practic, un monopol al navigaţiei. Având
o puternică flotă maritimă comercială, supremaţia exercitată pe întinderile oceanului
planetar i-a îngăduit să joace un rol însemnat la formarea normelor juridice în
transportul maritim, îndeosebi în epoca de dezvoltare a marilor întreprinderi
capitaliste de exploatare maritimă comercială.
d) Al patrulea grup[10] este format din normele juridice în domeniul
transportului maritim ce a aparţinut fostelor state socialiste, iar conţinutul este
determinat de faptul că toate mijloacele de transport maritim, inclusiv instalaţiile
portuare cu toate accesoriile şi serviciile, aparţineau statului şi le foloseau pentru
dezvoltarea economiei naţionale.
Promulgarea, în numai câteva decenii, a numeroase coduri ce reglementează
materia transporturilor maritime comerciale în ţările Europei continentale, precum şi
în multe ţări ale Americii Latine, a generat o mare diversitate de norme. Ca urmare a
presiunilor exercitate de cercurile financiare şi comerciale, fiecare cod constituia expresia
juridică directă a intereselor economice urmărite de puterea politică a statului.
122
Pe de altă parte, deosebirile dintre diferitele reglementări erau accentuate de

amprenta imprimată de uzuri, de tradiţiile comerciale şi de organizarea juridică
din fiecare ţară. Între reglementările codificate ale acestor state şi dreptul anglo-
american, fondat, în principal, pe uzuri şi cu o jurisdicţie care folosea cu precădere
precedentele judiciare în soluţionarea litigiilor maritime, erau deosebiri esenţiale.
Deosebirile substanţiale dintre cele două sisteme de reglementare,
reglementările codificate şi acelea care decurg din uzuri şi din precedente juridice,
au generat în practică serioase dificultăţi, ridicând problema normelor ce trebuie
să guverneze încheierea contractelor în domeniul transportului maritim comercial,
a conţinutului clauzelor acestor contracte, a modului în care trebuie apreciată
executarea obligaţiilor contractuale şi a instanţelor competente să soluţioneze
litigiile survenite între părţi cu naţionalităţi diferite.
În prezenţa unor reglementări diferite care îşi revendicau concurent competenţa
materială sau procedurală pentru înlăturarea situaţiilor, denumite uzual „conflicte de
legi”[11], teoreticienii şi practicienii în domeniul transportului maritim au evidenţiat
mai multe căi de rezolvare:
a) Stabilirea unor reguli comune de soluţionare a conflictelor de legi în materia
transportului maritim prin trimitere, în principal, la normele dreptului internaţional
privat. O asemenea cale de rezolvare s-a dovedit a avea în practică mai mult virtuţi
ipotetice, deoarece instanţele fiecărei ţări au făcut uz de puterea lor de interpretare
juridică şi au decis, de cele mai multe ori, că raporturile contractuale respective sunt
guvernate de legea statului în care ele îşi desfăşoară activitatea.
b) Unificarea legislaţiilor naţionale în materia transportului maritim, propunere
ce pare să nu fi luat în consideraţie conflictele de interese dintre statele capitaliste şi
dificultăţile de ordin tehnic pe care le comportă o unificare a legislaţiilor naţionale pe
plan mondial[12].
c) Stabilirea unor norme uniforme, cel puţin în cele mai importante domenii
ale transporturilor maritime comerciale, norme care urmau să se substituie
reglementărilor din legislaţiile naţionale ori de câte ori participanţii contractelor
respective supuneau raporturile lor acestor reguli.
d) Încheierea unor tratate între două sau mai multe state care să asigure
reglementări uniforme în unele domenii ale transporturilor maritime comerciale,
procedeu care, de asemenea, a permis obţinerea unor unificări ale normelor pe plan
regional, dar numai în anumite sectoare ale acestora.
Soluţionarea cauzelor săvârşirii unor fapte penale, care aduc atingere siguranţei
navigaţiei, disciplinei şi ordinii la bordul navelor, are un anumit specific, motiv pentru
care marea majoritate a statelor, dispunînd de capacităţi de transport maritim, au
incriminat asemenea fapte prin legi speciale.
123
Ion Cîrlig
Spre deosebire de alte state care dispun de capacităţi de transport maritim, în România,
normele de drept în domeniul transportului naval nu sunt studiate ca ramură de drept. Unele
dintre acestea se regăsesc în dreptul transporturilor sau în cel comercial, însă această situaţie
nu poate contribui la dezvoltarea dreptului şi la formarea sau specializarea juriştilor în acest
domeniu.
Una dintre consecinţele acestei concepţii constă în abordarea insuficientă în
literatura de specialitate a normelor juridice în transportul naval. Această constatare
este confirmată şi de faptul că unele referiri cu privire la răspunderea juridică pentru
infracţiuni specifice transportului naval au fost făcute, de regulă, de specialişti în navigaţie
şi mai puţin de jurişti[13].
Normele juridice de drept în transportul maritim, studiate ca ramură de drept de
sine stătătoare, sînt denumite: în Anglia şi S.U.A. - „Maritim law” (Legea Maritimă),
în Franţa - „Le Droit maritime” (Dreptul maritim), în Italia - „Diritto maritimo”, în
Spania - „Derecho maritimo”, în Rusia - „Morscoe pravo” ş.a.
Astfel, în Anglia Legea Maritimă este definită ca ramură a dreptului care studiază
raporturile juridice privind proprietatea şi exploatarea navelor, principiile şi regulile comerţului
maritim, raporturile dintre state, raporturile juridice dintre stat şi persoanele fizice sau juridice,
relaţiile economice externe legate de transportul maritim şi disciplinele de drept comercial,
drept public internaţional maritim, drept privat maritim ş.a.
În România, faptele care afectează relaţiile sociale şi desfăşurarea normală a
activităţii de transport maritim au fost incriminate, pentru prima dată, prin Legea pentru
Organizarea Marinei Comerciale[14] din 21 februarie 1907, intrată în vigoare la 1
aprilie l907 şi modificată la 21 decembrie 1922, când a fost republicată. În Lege au fost
incriminate faptele considerate a fi delicte şi crime maritime. Abaterile repetate timp
de un an pe aceeaşi navă au fost calificate drept delicte maritime.
Dezvoltarea transporturilui maritim şi implicit a flotei României a impus
modificarea şi actualizarea reglementărilor menţionate. Elaborarea unor noi acte
normative a fost determinată şi de corelaţia dispoziţiilor penale cu noile reglementări
cuprinse în Codul penal, intrat în vigoare la 01.01.1969.
De asemenea, era necesar ca noua legislaţie privind marina comercială să fie
pusă în acord cu prevederile unor convenţii internaţionale la care România a aderat în
acea perioadă.
Din aceste considerente au fost adoptate: Decretul nr.443/1972 privind navigaţia
civilă, intrat în vigoare după 90 de zile de la această dată (23 februarie 1973) şi Decretul
nr.40/1950 privind Marina Civilă. În urma modificărilor a fost abrogat Regulamentul
ce cuprinde normele cu privire la navigaţia civilă (aprobat prin H.C.M. nr.40/1973
[15]). Încă de la intrarea în vigoare a Decretului nr.443/1972 privind navigaţia civilă s-
a observat că acesta nu cuprindea decât o mică parte a faptelor penale săvârşite în
domeniul naval. Din acest punct de vedere, practicienii dreptului[16] au menţionat
124
că acest act normativ a reprezentat un regres pentru cele precedente (Legea de Organizare
a Marinei Comerciale din 1907 şi Decretul nr.40/1950 privind Marina Civilă). Decretul
nu incriminează faptele săvârşite de personalul de pe uscat, care concurează la siguranţa
navigaţiei şi prin care aceasta a fost pusă în pericol. Considerăm că nu este mai puţin
gravă fapta căpitanului de port sau a unui dispecer care dirijează, mai ales în situaţii
limită, navigaţia în rade, porturi şi, datorită stării de ebrietate, dă comenzi sau transmite
mesaje neclare, eronate, ce pot avea drept consecinţă catastrofe navale ori diverse
accidente de navigaţie. Nu sînt incriminate: schimbarea poziţiei, scoaterea din funcţiune,
avarierea sau distrugerea intenţionată a unui semnal de navigaţie, care pot cauza abordaje,
eşuări, incendii, gură de apă şi alte accidente de navigaţie. De asemenea, comunicarea
unor informaţii false, distrugerea sau avarierea intenţionată sau din culpă a unor nave, a
echipamentelor de navigaţie, perturbarea funcţionării acestora, blocarea şenalului
navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar, transportarea mărfurilor periculoase
la bordul navei, fără respectarea prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare,
etichetare, măsuri de protecţie, sunt fapte deosebit de grave care pot pune în pericol
siguranţa navigaţiei, portului sau chiar a localităţii unde se află portul.
Având în vedere omisiunile de incriminare a unor fapte în Decretul 443/1972
privind navigaţia civilă, schimbările intervenite după 1990 în structura activităţilor portuare
şi de navigaţie, reorganizarea fostelor întreprinderi de navigaţie şi portuare, pentru
desfăţurarea normală a acestei activităţi de transport maritim, s-a impus elaborarea unui
nou act normativ.
În loc să fie elaborat un nou act normativ care să înlocuiască vechile
reglementări în domeniu, după 1990 a fost propusă o soluţie inacceptabilă, deoarece
a fost adoptată Ordonanţa nr.42 din 29 august 1997 privind navigaţia civilă[17],
aprobată prin Legea nr.412/26.06.2002 care, cu mici modificări, nu reprezintă, în
fond, decât o reluare identică a reglementărilor din Decretul nr.443/1972 privind
navigaţia civilă.
Ulterior, lacunele legislaţiei în domeniul transportului naval au fost
reanalizate şi la propunerile juriştilor şi practicienilor s-a reuşit elaborarea şi
adoptarea Legii nr. 191/13.05.2003 privind infracţiunile la regimul transportului
naval[18].
Totuşi această lege nu a reuşit să incrimineze un şir de fapte şi aspecte produse
în prezent în domeniul transportului naval, ce aduc prejudicii însemnate economiei
şi chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Deoarece s-a constatat că în activitatea de transport maritim se săvîrşesc o
serie de fapte cu un pericol social redus, care îi aduc atingere, dar care nu sunt
sancţionate, la propunerea Ministerului Transporturilor a fost adoptată Hotărărea
nr.441/1995 privind reglementarea unor contravenţii[19]. Examinând cu atenţie această
hotărâre, s-au depistat erori de reglementare, care îngreuiază şi mai mult activitatea de
aplicare corectă a legii de către practicieni. Printre care:
125
Ion Cîrlig
- injuriile, insultele, ameninţările „organelor de căpitănie”, când se află în exerciţiul

funcţiunii, sunt considerate contravenţii, deşi toate aceste fapte întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii de ultraj;
- căpitanul de port este purtător al autorităţii de stat şi atunci când este insultat,
injuriat, ameninţat este subiect pasiv al acestei infracţiuni. Deşi din economia textului se
deduce că legiuitorul a înţeles să se refere la căpitanul de port, formularea „organelor de
căpitănie” este, cel puţin, nefericită, deoarece nu acesta se află în exercitarea atribuţiilor
de serviciu, ci funcţionarul public purtător al autorităţii de stat, care este căpitanul de
port şi numai acesta poate fi insultat, ameninţat ori injuriat;
- părăsirea navei de către pilot este considerată contravenţie, deşi această
faptă a fost incriminată prin art.111 din Decretul nr.443/1972 privind navigaţia
civilă, iar în prezent, prin art.7 din Legea 191/2003.
În baza celor expuse anterior, reiese, cu certitudine, necesitatea examinării
răspunderii juridice pentru infracţiunile comise în sectorul transportului maritim,
aceasta fiind determinată şi de raţiuni de ordin practic.
Referinţe
1. Botzan Marcu, Apele în viaţa poporului român, Editura „Ceres”, Bucureşti, 1984.
2. Legile Ţarului Petru cel Mare din 3 martie 1719 şi 13 ianuarie 1723, precum şi
ordonanţele Ecaterinei a II-a privind comerţul maritim din 25 noiembrie 1781; a se
vedea, în acest sens, Brunetti, Diritto maritimo italiano (Dreptul maritim italian),
Torino, 1929, p.98.
3. Codul comercial francez, Paris, 1807.
4. Bibescu Gheorghe , Transportul maritim de mărfuri în comerţul internaţioanal,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 28.
5. În Marea Britanie: Responsability of Shipowners Act 1734; Merchant Shipping
Act (M.S.A.) 1786 şi legile cu acelaşi nume din 1853, 1854 şi 1854 (Repeal);
M.S.A. 1855 (Amendament); M.S.A. 1862 (Amendament); Bills of Lading
Act 1855; Sales of Goods Act 1893 şi M.S.A. 1894 şi l900 (Liability of
Shipowners and Others); M.S.A.1916 (Salvage); M.S.A.1921; Carriage of
Goods by Sea Act 1924; Gold Sandard Act 1925 şi l931; Merchant Shipping
Act l954; Law Reform Act (Limitation of Actions) 1954; Administration of
Justice Act 1956 împreună cu County Counts Act 1959 şi Hovercraff Act
1968 (cuprind dispoziţii cu privire la navele cu pernă pneumatică, recunoscute
ca „vehicul” şi nu sunt considerate nici nave, nici avioane); MSA (Limitation of
Shipowners and Others) 1958 şi 1965; Misrepresentation Act 1967; MSA 1970;
Limitation of Liability Act 1971,Carriage of Goods by Sea Act l971; MSA 1973
(The Internaţional Oil Pollution Compensation Fund), care, printre altele,
încorporează Convenţia Internaţională cu privire la Răspunderea civilă pentru
126
Poluare cu produse petroliere, încheiată la Bruxelles la 29 noiembrie 1969 şi modifică

Limitation of Liability Act 1971.
In S.U.A., principalele legi maritime scrise sunt: Harter Act 1893, care se referă la
navigaţie, la conosamente şi la unele obligaţii, îndatoriri şi drepturi în legătură cu
transportul de mărfuri. Printre altele, aceasta interzice clauzele de exonerare a
armatorului pentru neglijenţe privind pierderi sau avarii în legătură cu încărcarea,
stivuirea, custodia, conservarea şi predarea mărfurilor, dar în secţiunea a treia
armatorul este absolvit de răspundere pentru pierderi sau avarii cauzate de erori şi
greşeli în navigaţie ale prepuşilor acestuia, fără să poată reclama pagubele în avaria
comună. Carriage of Goods by Sea Act 1936 se aplică, asemenea regulilor de la
Haga, numai de la încărcarea şi până la descărcarea mărfurilor.
6. Ca şi în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie common law este dreptul
cutumiar şi jurisprudenţial. Mai exact, este ansamblul de instituţii de drept
anglo-american ca entitate distinctă de sistemele juridice de drept civil emanate
din dreptul roman, este dreptul istoric anterior „codificărilor moderne”.
Notă: Acest sistem de drept îşi găseşte aplicare în măsura în care nu a fost înlocuit
de o reglementare modernă scrisă. Susceptibilă de o interpretare nuanţată, aplicarea
„common law” conduce, adeseori în S.U.A., la soluţii diferite în raport cu cele date
de Marea Britanie în speţe similare. Diverse sentinţe au dat naştere unei jurisdicţii
de recurs, the Equity, existentă în cadrul aceluiaşi tribunal care a făcut aplicarea lui
„common law”. Common law, care îşi mai găseşte încă o largă aplicare în numeroase
speţe maritime, tinde să fie restrîns prin legi scrise în care se editează materie şi se
dezvoltă, după cum am arătat mai sus, „statute law”.
7. Carriage of Goods by Sea Act, 1971 – Legea transportului de mărfuri pe mare,
Londra, 1971.
8. Protocolul de aprobare a Regulilor de la Haga privind navigaţia maritimă,
semnat la Bruxelles la 28 februarie 1968.
9. Lucrare fundamentală în materie de drept, concepută în vremea lui Edward al
II-lea (1284-1327) şi ţinută la zi până în epoca noastră.
10. Bibescu Gh., Transportul de mărfuri pe mare în comerţul internaţional, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 29.
11. Bibescu Gh., Transportul de mărfuri pe mare în comerţul internaţional, Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 30.
12. Convenţia Organizaţiei Maritime Consultative Interguvernamentale – instituţie
specializată ONU – încheiată la Geneva la 6 martie 1948, intrată în vigoare la
17 martie 1958, transformată în International Maritime Organisation (IMO –
Organizaţia Maritimă Internaţională) la 22 mai 1982.
13. Alexandrescu A., Răspunderea juridică în abordajul maritim, Editura Companiei
Naţionale a Administraţiei Porturilor Maritime, Constanţa, 2002, p. 9.
127
Ion Cîrlig
14. Legea pentru Organizarea Marinei Comerciale din 21 februarie 1907, intrată în
vigoare la 1 aprilie l907, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 februarie
1907.
15. H.C.M. nr.40/1973 de aprobarea Regulamentului cuprinzând norme cu privire
la navigaţia civilă, publicat în „Buletinul Oficial” nr.7 din 25 ianuarie 1973.
16. Alexandrescu A., Răspunderea juridică în abordajul maritim, Editura
Companiei Naţionale a Administraţiei Porturilor, Constanţa, 2002, p.12.
17. Ordonanţa nr.42 din 29 august 1997 privind navigaţia civilă, publicată în
Monitorul Oficial nr.221 din 29 august 1997, aprobată prin Legea nr.412/
2002, publicată în Monitorul Oficial nr.500/11.07.2002.
18. Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval,
publicată în M.O. nr. 332/16.05/2003.
19. Hotărărea nr.441/1995 privind reglementarea unor contravenţii, publicată în
Monitorul Oficial nr.139/21.06.l995.
128
Ruslan Condrat
Alexandru Spoială
UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND TRAFICUL ILICIT

ŞI CONSUMUL ABUZIV DE SUBSTANŢE NARCOTICE
Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai
profunde şi mai tragice ale contemporanităţii. An de an, miliarde de dolari sunt
deturnaţi în scopuri antisociale, umflând buzunarele unor bande de criminali şi
traficanţi care sfidează autorităţile şi legile.
Conform statisticilor O.N.U., producerea şi comercializarea ilicită a drogurilor
precedă traficul ilicit de arme, ca urmare, suma anuală a veniturilor constituind 500
mlrd. de dolari, dintre care profitul net al traficanţilor alcătuiesc 50 mlrd. de dolari[1].
Fabuloase sunt însă cheltuielile consumatorului pentru procurarea drogurilor.
Conform unor evaluări ale experţilor, un narcoman cu experienţă mai mult de un
an cheltuie lunar în jurul a 4000 de lei sau peste 40000 de lei anual. Dacă am lua în
consideraţie numărul real de consumatori, cheltuielile depăşesc suma de 250-300
mln. de dolari[2], nemaivorbind de faptul că an de an milioane de oameni devin
victime ale acestui viciu, persoane care sunt, cu desăvârşire, pierdute pentru
societate. Ameninţând în mod serios stabilitatea economică, socială şi politică a
lumii contemporane, drogul, adică „moartea albă” a devenit în ultimele decenii
principala formă de manifestare a crimei organizate şi, în cele din urmă, inamicul
de forţă al statelor.
Comunitatea europeană îşi amplifică eforturile în direcţia combaterii traficului
de droguri. Subiecţii acestui tip de criminalitate şi-au format propriul imperiu,
desfiinţând orice hotar existent între state.
Analiza statisticii juridice denotă că narcomania în Republica Moldova capătă
amploare şi devine un factor social alarmant, care influenţează negativ securitatea
socială şi economică a ţării. În ultimii ani, în pofida faptului că posibilităţile
financiare ale majorităţii populaţiei sunt modeste, există tendinţa alarmantă de
formare a unei pieţe de consum destul de extinsă. Invadarea pieţilor cu droguri
duce atât la creşterea numărului de consumatori de substanţe narcotice în progresie
geometrică, cât şi a infracţiunilor legate de acestea.
129
Ruslan Condrat, Alexandru Spoială
Oferta ilicită de droguri, dominată şi finanţată de traficanţi, creează probleme de

la o zonă geografică la alta, de la un stat la altul.
Producţia excedentară de opiu, cocaină şi cannabis în etapa actuală depăşeşte
mult cerinţele necesităţilor medicale, ştiinţifice şi industriale.
Ca urmare a traficului ilicit de droguri prosperă narcomania. Cererea şi oferta
ilicită de substanţe narcotice sunt dirijate de anumite grupări criminale şi traficanţi
(majoritatea fiind transnaţionale), care nefiind preocupaţi de pericolul provocat de
substanţele narcotice, ci de obţinerea unor profituri enorme în urma realizării lor,
continuă cu orice preţ răspândirea acestora. Este limpede că dacă aceste grupări nu
ar fi existat, atunci consumul de droguri ar putea fi limitat la unele zone, şi în final,
ar putea fi controlat acest viciu. Atât timp însă cât aceste grupări vor exista, va
exista, riscul, unui viitor şi mai sumbru. De aceea, este necesară declanşarea unui
război acestor grupări criminale atât pe plan naţional, regional, cât şi pe plan
internaţional.
În pofida eforturilor de până acum, narcomania şi traficul de droguri n-au
marcat nici o schimbare în cea mai mare parte a lumii, ci dimpotrivă au câştigat
teren, mai cu seamă în statele în care controlul din partea organelor de drept este
insuficient şi tolerant.
Zilnic, prin reţelele create de grupările criminale organizate, transnaţionale,
sunt transportate dintr-o regiune în alta, de la locurile de producere la cele de
desfacere, sub diferite forme, sute de tone de substanţe narcotice. Având în vedere
amplasarea într-o regiune geografică deosebit de favorabilă traficului de substanţe
narcotice, Republica Moldova este considerată, nu fără temei, segmentul „rutei
balcanice” a drogurilor.
Traficul de droguri cumulează un şir de trăsături caracteristice. În opinia
savantului V.Brâlev acestea sânt:
1. activitatea infracţională îndelungată şi permanentă a unor grupări
criminale organizate;
2. includerea unor vaste game de acţiuni criminale, precum: fabricarea,
prelucrarea, deţinerea, transportarea, comercializarea (distribuirea)
substanţelor narcotice şi uneori organizarea şi deţinerea speluncilor;
3. nivelul înalt de organizarea a grupărilor criminale şi divizarea funcţiilor
între membrii acestora;
4. caracterul transnaţional al activităţii ilicite a asociaţiilor criminale
organizate;
5. „spălarea banilor” acumulaţi în urma traficului de droguri sunt incluşi
în structura generală a narcobusinessului[3].
Aşadar, activitatea criminală în sfera traficului de droguri reprezintă, de regulă,
nu un grup de acţiuni ilegale separate, ci un sistem unitar bine organizat şi dirijat.
130
Unele consideraţii privind traficul ilicit şi consumul abuziv de substanţe narcotice
Analiza situaţiei criminogene, efectuată în baza datelor statistice prezentate de

Direcţia informaţii şi evidenţă operativă a M.A.I. al R.M., denotă că pe parcursul ultimilor
zece ani numărul narcomanilor a crescut de 20 de ori. Pericolul constă în aceea că în
rândurile narcomanilor sunt atrase persoane de diferite vârste, în deosebi generaţia tânără.
Iată de ce traficul de droguri a devenit o problemă de maximă îngrijorare, o
problemă a statului şi, nu în ultimul rând, a organelor de drept. Un rol important în
combaterea traficului de droguri îi revine activităţii operative de investigaţii,
reglementată de Legea privind activitatea operativă de investigaţii, adoptată în
anul 1994, care are drept scop întreprinderea unor măsuri active de relevare a
acţiunilor antisociale, de prevenire, curmare, descoperire a infracţiunilor legate de
droguri şi a persoanelor care le organizează, le comite sau le-au comis, de căutare
a persoanelor care se eschivează de la răspundere.
Conform datelor statistice prezentate de Direcţia informaţii şi evidenţă
operativă a M.A.I. al R.M., în anul 2002, comparativ cu anii precedenţi, se observă
o creştere sporită a infracţiunilor legate de droguri. Această creştere se atestă practic
în toate oraşele republicii mai cu seamă[4]:
DENUMIREA
ANUL 2002 ANUL 2001 %
LOCALITĂŢII
CHIŞINĂU 1085 961 12,9

BĂLŢI 226 201 12,4
SOROCA 131 121 8,3
DONDUŞENI 55 15 266,7
OCNIŢA 55 38 44,7
FLOREŞTI 78 42 85,7
CAHUL 46 39 17,9
DROCHIA 43 35 22,9
UNGHENI 44 32 37,5
Cele mai invadate oraşe de narcomanie în republică sunt: Chişinău, Bălţi, Soroca,
Tighina, Tiraspol, Râbniţa, Drochia. Conform datelor Dispensarului narcologic
republican, în anul 2001 la evidenţă narcologică se aflau 5639 de persoane, iar în anul
2002 această cifră a crescut până la 5697 de persoane[5]. Ţinând cont de nivelul înalt al
criminalităţii latente în domeniul dat, se consideră că numărul persoanelor care fac
abuz de droguri este mult mai mare, deoarece din 8-10 narcomani, după constatările
organelor de drept, sunt luate la evidenţă doar 1-2 persoane.
În ceea ce priveşte nivelul infracţionalităţii în materie de substanţe narcotice
în judeţele republicii situaţia este următoarea (la momentul pregătirii materialului
teritoriul republicii era împărţit în judeţe)[6]:
131
DENUMIREA
ANUL 2002 ANUL 2001 %
JUDEŢULUI
CHIŞINĂU 41 37 10,8
BĂLŢI 369 292 26,4
SOROCA 261 203 28,6
EDINEŢ 177 93 90,3
UNGHENI 54 39 38,5
CAHUL 49 40 22,5
ORHEI 85 74 14,9
TIGHINA 70 58 20,7
LĂPUŞNA 40 23 73,9
UTA GAGAUZIA 18 33 -45,5
TARACLIA 9 6 50,0
Aşadar, se observă că ponderea infracţionalităţii diferă de la un judeţ la altul, cele

mai criminogene fiind judeţele Bălţi, Soroca, Edineţ, Orhei, Tighina.
Conform statisticii, în anul 2002 în procedură de urmărire se aflau 2711
dosare penale comparativ cu 2140 de dosare penale în anul 2001 [7].
În scopul combaterii traficului de droguri, Republica Moldova a aderat la
Convenţiile internaţionale din 1961 şi 1971 referitoare la substanţele narcotice şi
psihotrope şi la Convenţia din 1988 despre combaterea traficului de droguri şi
substanţe psihotrope, legislaţia republicii fiind concordată la cea internaţională.
Astfel, pe parcursul ultimilor ani, au fost elaborate şi adoptate un şir de acte
normative: Codul penal al Republicii Moldova, Legea cu privire la circulaţia
substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor, Hotărârea Guvernului cu privire
la instituirea Comisiei interdepartamentale de combatere a narcomaniei şi
narcobusinussului, Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Măsurilor de
combatere a narcomaniei şi narcobusinussului pentru anii 2003-2004 etc. Atare
acte normative au o contribuţie directă sau indirectă asupra activităţii de combatere
a acestui flagel. Cele relevate mai sus ne dovedesc că în Republica Moldova există
un potenţial capabil de a preveni şi contracara infracţiunile legate de narcomanie
şi narcobusiness. Însă, cu părere de rău, eficienţa măsurilor întreprinse de organele
de drept nu şi-au atins scopul propus, înregistrând rezultate minime. Mai mult ca
atât, rapoartele organelor de drept şi de control atestă agravarea situaţiei, impunând
necesitatea întreprinderii acţiunilor mai insistente în lupta cu acest viciu. În acest
scop, este necesară implementarea experienţei avansate a altor state privind
prevenirea şi combaterea infracţiunilor legate de droguri, prin elaborarea noilor
metode în acest domeniu.
În anul 2002 au fost înregistrate 2481 de infracţiuni legate de droguri, rata
infracţionalităţii crescând cu 30,8 la sută comparativ cu anul 2001 în care s-au
132
înregistrat 1897 de infracţiuni. Astfel, în anul 2002 nivelul infracţional la 10 mii de locuitori
constituia 6,8% în comparaţie cu 5,2% în anul precedent.
Analiza structurii social-demografice a consumatorilor de droguri şi a
persoanelor care comit infracţiuni în materie de substanţe narcotice în ultimii doi
ani ne demonstrează o tendinţă de creştere spontană a numărului persoanelor
neantrenate în câmpul muncii şi al studiilor.
Creşterea cererii de droguri şi substanţe psihotrope înaintează probleme de o
mare complexitate, determinate de un şir de cauze comune, în primul rând, de
ordin economic şi social şi, în al doilea rând, de motivaţii personale, care ţin de
personalitatea şi comportamentul uman. În opinia cercetătorului român – Ion
Suceava, printre cauzele social-economice pot fi enumerate:
- toleranţa manifestată de autorităţile unor state în privinţa traficului şi
businessului cu droguri şi lipsa unor acorduri interstatale în această privinţă;
- tărăgănarea cercetărilor privitoare la efectele negative generate de abuzul
de substanţe narcotice asupra stării fizice şi mintale ale omului;
- lipsa unui program educaţional în rândul adolescenţilor şi tinerilor, care
cad uşor pradă a narcomaniei;
- atragerea insuficientă în circuitul educaţional a tuturor mijloacelor de
informare în masă şi a tuturor organizaţiilor politice, nonguvernamentale
etc.;
- existenţa unor clanuri criminale de traficanţi şi incapacitatea organelor
de drept de a le controla;
- situaţii tensionate în familii, lipsa afectivităţii manifestată de părinţi,
educători, tutori etc.;
- stresul provocat de preocupările cotidiene;
- nesiguranţa pentru ziua de mâine, frustraţiile de tot soiul;
- progresul mijloacelor de transport care, pe lângă activităţile utile, au
favorizat şi traficul de droguri;
- insuficienţa centrelor de tratament şi reabilitare a narcomanilor[8].
În literatura de specialitate, personalitatea umană este reprezentată ca fenomen
unitar şi complex, căreia îi sunt caracteristice atât trăsăturile pozitive, cât şi negative.
Comportamentul, activitatea infracţională a individului sunt un produs al
funcţionării şi interacţiunii acestor caracteristici.
În opinia unor cercetători, caracteristica criminologică a personalităţii
infractorului reprezintă un sistem de trăsături ce caracterizează persoana care a
comis infracţiunea, diferitele laturi şi manifestări ale existenţei sociale şi practicii
de viaţă ale acesteia, şi care direct ori indirect sunt legate de comportamentul ilicit
al individului, generează sau favorizează comiterea infracţiunii ori ajută să înţelegem
cauzele săvârşirii acesteia[9].
133
Literatura criminologică autohtonă tratează personalitatea infractorului prin prisma

a şase grupuri de trăsături şi anume:
- trăsături social-demografice – sexul, vârsta, grupul social, apartenenţa
demografică;
- trăsături juridico-penale – prezenţa antecedentelor penale, recedivist
deosebit de periculos etc.;
- trăsături sociale – cetăţenia, profesia, grupul social, starea civilă, genul
de activitate, studiile etc.;
- trăsături etico-morale – atitudinea faţă de respectarea interdicţiilor
juridico-penale, atitudinea faţă de religie, lacunele esenţiale din conştiinţa
morală a persoanei etc.;
- trăsături psihologice – necesităţile deformate, interesele negative şi
motivaţia criminogenă, dezvoltarea denaturată a sistemului de valori etc.;
- trăsături biologice (anatomice şi fiziologice) – prezenţa diferitor
patologii, disfuncţii, dereglări, deficienţe ale statutului fizic etc.[10].
În general, consumatorii de droguri nu sunt infractori înrăiţi, în majoritatea
cazurilor având o atitudine indiferentă faţă de interdicţiile juridico-penale, însă
sunt periculoşi în perioada abstinenţei. Având necesităţi reduse, adică consumul
de droguri, deseori săvârşesc infracţiuni pentru obţinerea acestor substanţe.
Trăsăturile sociale ale personalităţii consumatorului de droguri nu sunt cele pe
care le posedă o persoană nepasionată de substanţele narcotice. Examinând
consumătorii de droguri în funcţie de starea civilă, vom observa că majoritatea (circa
75, 5%) sunt holtei, aceasta fiind o consecinţă directă a necesităţii deformate şi josnice.
Drogurile sunt dorinţa primară a narcomanilor, pe cînd dorinţa de a fi soţ, tată (mamă)
la mulţi dintre ei lipseşte. Alţi consumatori de droguri nu sunt în stare să se
căsătorească. În condiţiile social-economice actuale, puţini vor dori să întemeieze o
familie cu un narcoman. Totuşi, observăm că numărul consumatorilor de droguri
căsătoriţi nu este tocmai mic (circa 18%). Această cifră poate fi explicată şi prin
faptul că deseori ambii soţi sunt narcomani, având interesul comun de a consuma
substanţe narcotice. Asemenea familiei sînt relativ stabile. Referitor la starea civilă
putem menţiona că cazurile de concubinaj sau de divorţ, de facto nu sunt înregistrate.
Numărul lor e mic, de aceea nu se schimbă esenţial situaţia din tabelul nr.3.
Căsătoriţi Holtei Divorţaţi Văduvi

nr. total de
Anul nr. de nr. de nr. de nr. de
persoane
persoane persoane persoane persoane
2000 4871 954 3618 292 7
2001 5639 1017 4246 364 12
2002 6597 1134 5083 367 13
Tab.3 Consumătorii de substanţe narcotice în funcţie de starea civilă[11]
134
Cauzele de folosire a substanţelor narcotice de către persoanele care stau la

evidenţă sunt următoarele:
Influenţa
Curiozitate Imitaţie Alte cauze
nr. total de ambianţei
Anul
persoane nr. de nr. de nr. de nr. de
persoane persoane persoane persoane
2000 4871 1827 991 1954 99
2001 5639 1972 1127 2460 80
2002 6597 1904 1168 2752 773
Tab.4 Cauzele de folosire a substanţelor narcotice[12]
Din tabel este evidentă întâietatea unei cauze: influenţa ambianţei. Numărul
persoanelor care încep să consume droguri din acest motiv este în creştere. De
regulă, persoana care nimereşte într-un grup de consumatori de droguri, „se
depărtează” de acest grup sau acceptă modalitatea de „a fi” a grupului respectiv. În
această ordine de idei, este recomandabil ca părinţii, (tutorii, curatorii) să cunoască
prietenii copilului său. De asemenea, este importantă evidenţa consumatorilor de
droguri (în cazurile în care ocupaţia acestora nu constituie infracţiune) de către
organele de poliţie în scopul minimalizării influenţei negative ale altor persoane.
Un alt motiv invocat de un număr impunător de persoane este curiozitatea. În
acest sens, ar fi utilă reclamarea efectului negativ al consumului de droguri, activitate
în care ar trebui să se implice părinţii (tutorii, curatorii), organizaţiile
nonguvernamentale şi organele de stat. Putem menţiona rezultatul benefic al unei
asemenea activităţi, deoarece numărul de persoane care au consumat droguri în anul
2002 este în descreştere faţă de anul 2001. Această cauză nu trebuie neglijată, deoarece
puţini care au consumat droguri pentru prima dată din curiozitate se opresc, pentru
majoritatea însă ea fiind un început al unei practici îndelungate şi „deseori” fatale.
Imitaţia în toate timpurile a determinat persoanele să întreprindă unele acţiuni,
săvârşite de idolii acesteia. În zilele noastre filmele cu eroi ce consumă droguri nu
prea sunt difuzate, dar în micromediile sociale (în special, şcoala) sunt persoane
care se bucură de o mare popularitate şi care consumă droguri. Anume aceşti indivizi,
sunt imitaţi. Deci pentru o combatere eficientă ar fi bine de a pune accentul instruirea
acestor persoane.
Printre alte cauze putem menţiona: diverse neplăceri în viaţă, boală incurabilă,
dezamăgire etc. Numărul persoanelor care consumă droguri din aceste cauze este
relativ mic. Pentru elaborarea unor metodologii în scopul înlăturării acestora, are
o importanţă enormă tratamentul individual al persoanei.
O informaţie utilă ne pot furniza şi tipurile de droguri consumate de narcomani
(vezi tab.5).
135
Barbi-
nr. total Opiacee Cannabis Efedron Alte
turate
Anul de
nr. de nr. de nr. de nr. de nr. de
persoane
persoane persoane persoane persoane persoane
2000 4871 3002 52 1226 490 101
2001 5639 3595 15 1501 251 277
2002 6597 3962 18 1719 276 622
Tab.5 Tipurile de droguri consumate de toxicomani[13]
Observăm că întâietatea revine opiaceelor şi cannabisului, consumul cărora creşte.

Fiind produse din materie primă ieftină, deseori crescută în republică, costul acestor droguri
este mai mic şi, în consecinţă, sunt mult mai preferate de narcomani. Deci putem concluziona
că persoanele care consumă substanţe narcotice, majoritatea nu dispun de mijloace
financiare şi din acest motiv preferă droguri mai ieftine.
Substanţele narcotice sintetice sunt mai scumpe, din care cauză nu se
întrebuinţează aşa de frecvent. O scădere a volumului consumat de substanţele
sus-menţionate poate fi explicat şi prin faptul că, în ultimul timp pe piaţa autohtonă,
au apărut noi tipuri de droguri sintetice (de exemplu pastilele „Extasy”, LSD etc.).
Numărul mic de persoane care consumă alte substanţe narcotice se explică prin
aceea că preţul acestora e mare şi majoritatea consumatorilor nu dispun de mijloace
financiare ca în cazul unui tratament să se adreseze la clinicile private, astfel
rămânând în afara statisticilor Dispensarului narcologic republican. Dar trebuie de
menţionat că timp de doi ani numărul persoanelor care întrebuinţează alte tipuri de
narcotice a crescut circa de şase ori. (vezi tabelul nr.5) Astfel, concluzia este că a
crescut importul ilicit de droguri.
Ca o confirmare indirectă a celor expuse referitor la tipurile de droguri
întrebuinţate, poate servi statistica modului de consumare a substanţelor narcotice.
Intern Intravenos Subcutanat Fumat Inspirat
nr. total de
Anul nr. de nr. de nr. de nr. de nr. de
persoane
2000 4871 130 3492 1 1224 56
2001 5639 118 3954 23 1530 70
2002 6597 143 4336 24 2076 18
Tab.6 Modul de consumare a drogurilor de către toxicomani[14]
Opiaceele şi cannabisul se întrebuinţează intravenos şi respectiv prin fumat,

modalităţi ce deţin întâietate. Indiferent de modul de administrare a drogurilor ele
influenţează în acelaşi mod sistemul nervos şi întreaga personalitate. Totuşi
consumul intravenos este cel mai periculos, datorită administrării cu seringi comune
şi existenţa riscului de contaminare cu a virusului HIV/SIDA. Într-adevăr,
136
majoritatea purtătorilor acestui virus sunt narcomani. Deci o dată cu creşterea numărului
de persoane care administrează drogurile intravenos şi/sau subcutanat ne putem aştepta
şi la creşterea numărului purtătorilor sindromului imuno-dificitar acaparat, legitate
confirmată de majoritatea ţărilor lumii.
Pentru a consuma, drogurile trebuiesc procurate.
Pregătire
Cunoscuţi Realizatori Jafuri Alte
nr. total de sinestătătoare
Anul
persoane nr. de nr. de nr. de nr. de nr. de
2000 4871 1192 3147 332 143 57
2001 5639 1264 3918 295 111 51
2002 6597 1378 4664 269 21 265
Tab.7 Sursele de procurare a substanţelor narcotice[15]
Majoritatea, după cum e şi firesc, cumpără substanţele narcotice de la realizatori,

fapt ce ne mărturiseşte despre existenţa unor reţele de desfacere bine organizate.
Atenţionăm că sursele cunoscuţi şi realizatori, spre deosebire de celelalte, înregistrează
o creştere constantă. Deci putem concluziona că cunoscuţii sunt o „temelie” pentru
realizatori, adică un grup de persoane determinate la consumul de droguri, deseori
oferindu-le substanţe narcotice gratis, pentru ca în viitorul apropiat persoanele respective
să cumpere drogurile de la realizatori.
Un număr nu prea mare de persoane prepară de sine stătător substanţele
narcotice, dar indicele acestora este în scădere. Astfel, scăderea numărului celor
care folosesc aceste metode cît şi creşterea numărului de narcomani ne face să
credem că producerea substanţelor narcotice devine centralizată, existând
laboratoare clandestine, întreţinute de organizaţiile criminale.
Prin „alte surse” înţelegem escrocheriile, falsurile în acte (falsificarea recetelor
eliberate de medic), unele infracţiuni violente (tâlhării, omoruri), mai ales în
perioada abstinenţei, când narcomanii sunt nervoşi, iritanţi, nerăbdători şi impulsivi.
Studiind statistica juridică din Republica Moldova, concluzionăm că starea
actuală a consumului ilicit de droguri este gravă şi ameninţătoare. Potrivit datelor
statistice ale Dispensarului narcologic republican, 72, 3% din numărul total de
narcomani au vârsta între 19-30 de ani. Sursele de depistare a bolnavilor de
narcomanie sunt: de către organele de poliţie – 60,3% (65,0%), de către medici –
37,0% (33,0%), prin autodenunţare – 1,5% (1,2%), alte surse – 1,2% (1,0%)[16].
Potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, consumul de droguri şi
substanţe psihotrope a devenit la începutul secolului al XXI-lea una dintre cele
mai stringente probleme sociale de proporţii globale, punând în pericol întreaga
comunitate internaţională.
Producţia şi cererea ilegală, abuzul şi traficul ilegal de droguri împiedică
137
progresul economic şi social şi constituie o gravă ameninţare pentru securitatea şi

dezvoltarea multor ţări şi popoare, de aceea trebuie combătute prin mijloace morale,
legale şi instituţionale, la nivel naţional, regional şi internaţional.
Referinţe
1. Manualul Consiliului Europei, Bucureşti, 1999, p. 218.
2. Golubenco Gh., Obreja E., Narcobusinessul: o dimensiune a crimei organizate
// Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova //
Chişinău, 1999, p.150.
3. Брылев В., Некоторые проблемы раскрытия, расследования и
предупреждения преступности в сфере наркобизнеса, Екатеринбург, 1994,
с. 75.
4. Date statistice privind starea infracţionalităţii pe teritoriul Republicii Moldova
pentru anii 2001-2002 prezentate de Direcţia informaţii şi evidenţă operativă
a M.A.I. al R.M.
5. Date statistice prezentate de Dispensarul narcologic republican pentru anul
2002.
6. Date statistice privind starea infracţionalităţii pe teritoriul Republicii Moldova
pentru anii 2001-2002 prezentate de Direcţia informaţii şi evidenţă operativă
a M.A.I. al R.M.
7. Date statistice ale Direcţiei antidrog a D.P.P.C. a M.A.I. al R. Moldova pentru
anul 2002.
8. Suceava I., Flagelul stupefiantelor, Bucureşti, 1986, p. 111.
9. Личность преступника, Москва, Юрид. Лит., 1975, с. 31, citat de Gh. Gladchi
în Criminologie generală, Chişinău, 2001, p. 236.
10. Gladchi Gh., Criminologie generală, Chişinău, 2001, p. 236.
11. Date statistice ale Dispensarului narcologic republican.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
16. Date statistice ale Dispensarului narcologic republican pentru anul 2002 (în
paranteze sunt indicate date statistice pentru anul 2001).
138
Mihai Dascălu
DIRECŢII ALE PERFECŢIONĂRII PROCEDURII DE RIDICARE

A UNOR BUNURI SAU DOCUMENTE
Procedura de întocmire a procesului-verbal de ridicare a unor bunuri ori

documente, deşi constituie o sarcină cotidiană, considerată aproape de rutină, pentru
lucrătorii de poliţie ea prezintă aspecte ce se impun a fi analizate şi discutate. Nu
facem aluzii la disputele interminabile cu judecătorii, procurorii, reprezentanţii
altor organe de drept, preconizate în scopul ajungerii la un numitor comun în
interesele serviciului. Sublinierile pe care dorim să le creionăm pornesc de la
imperativul precizării temeiului juridic, în baza căruia persoanei de la care s-a
efectuat ridicarea i se înmânează contra semnătură o copie a procesului-verbal.
Este aceasta o cerinţă notorie a legii sau o urmare a practicii procesuale?
În temeiul actualului Cod cu privire la contravenţiile administrative[1] (CCA)
al Republicii Moldova, procedura de ridicare este documentată prin întocmirea
unui proces-verbal, despre copia căruia însă, cât n-ar părea de straniu, nu se
aminteşte nimic pe întreg cuprinsul Codului! Dar să consultăm originalul legii:
“În cazul ridicării unor obiecte şi documente se întocmeşte referitor la aceasta un
proces-verbal ori se face menţiunea corespunzătoare în procesele-verbale cu privire
la contravenţia administrativă, cu privire la controlul lucrurilor sau cu privire la
reţinerea administrativă.” (alin.3 art.251 CCA). Cu adevărat, legea nu prevede
obligativitatea înmânării copiei procesului-verbal de ridicare şi, astfel, subiectul
abilitat cu dreptul de a efectua ridicarea nu e obligat să întocmească documentul în
mai multe exemplare.
Să nu ne grăbim însă cu concluziile. Observăm din textul reprodus că legea
face trimitere la alte categorii de procese-verbale: a) - la cel cu privire la contravenţia
administrativă; b) - la cel cu privire la controlul lucrurilor; c) - la cel cu privire la
reţinerea administrativă. Să le verificăm pe rând.
1. Principiile fundamentale care stau la baza întocmirii procesului-verbal
cu privire la contravenţia administrativă sunt expuse în cadrul prevederilor art.241
CCA, în care nu se pomeneşte nimic despre necesitatea dresării acestuia în mai
multe exemplare.
139
Mihai Dascălu
2. Urmărim dispoziţiile art.250 CCA, alin.4 “Despre controlul corporal şi

controlul obiectelor se întocmeşte un proces-verbal sau se face menţiunea
corespunzătoare în procesul-verbal cu privire la contravenţia administrativă ori
în procesul-verbal cu privire la reţinerea administrativă.” Cu excepţia cunoscutelor
deja trimiteri, la procesul-verbal cu privire la contravenţia administrativă ori la
procesul-verbal cu privire la reţinerea administrativă, nu găsim nici urmă de copie
a procesului-verbal cu privire la controlul obiectelor (sinonimul întrebuinţat de
legiuitor în locul noţiunii de lucruri), dar şi a procesului-verbal cu privire la controlul
corporal, decât numai se indică suplimentar: “La instituţiile vamale controlul
corporal şi controlul obiectelor se efectuează de către colaboratorii
Departamentului de Stat pentru Controlul Vamal în modul stabilit de legislaţia în
vigoare” (alin.5).
3. Lecturînd articolul 247 CCA „Reţinerea administrativă”, cu părere de
rău, nu găsim nici aici vreo referinţă la obligativitatea stringentă de a înmâna o
copie a procesului-verbal cu privire la reţinerea administrativă.
Articolul 253 CCA care stabileşte posibilitatea plângerii împotriva reţinerii
administrative, a controlului corporal, a ridicării obiectelor şi documentelor nu
solicită nici el întocmirea procesului-verbal în mai multe exemplare.
Aşadar, suficiente diferenţieri în ceea ce priveşte necesitatea întocmirii în
mai multe exemplare a categoriilor de procese-verbale enumerate de art.241 CCA
nu există, iar art.234 din Codul Vamal[2] al Republicii Moldova ne orientează, la
rândul său: În cazul de contravenţie vamală, colaboratorul vamal întocmeşte proces-
verbal, conform prevederilor Codului cu privire la contravenţiile administrative.
Ne reîntoarcem la CCA, ale cărui prevederi referitoare la dresarea procesului-verbal
în mai multe exemplare deja le-am analizat. Totuşi condiţiile cerute în această
privinţă rezultă din coroborarea prevederilor Codului Vamal cu cele din CCA. Să
luăm cunoştinţă de ele.
Art.244 al Codului Vamal determină temeiurile ridicării mărfurilor,
mijloacelor de transport, a documentelor şi a altor bunuri, dar nu face o referinţă
legală la necesitatea înmânării copiei procesului-verbal. Procedura de sechestrare
(art.246) nu include formalităţi de întocmire a copiei, iar prin stipulările alin.3
suntem avertizaţi că Sechestrarea bunurilor şi procesul-verbal privind acest fapt
se efectuează conform art.243.
Urmează pe scurt indicaţiile primite şi lecturăm prevederile art.243 al Codului
Vamal. Fapt regretabil, dar nici aici subiectul însărcinat cu ridicarea bunurilor nu are
obligaţiunea de a înmâna un exemplar al procesului-verbal. Per contraro, cu acordul
colaboratorului vamal, spre examinare îi pot fi prezentate copiile de pe documentele
solicitate, autentificate în modul stabilit (din conţinutul alin.2 art.243 al Codului
Vamal). Deci colaboratorul vamal cere şi nu înmânează copii ale documentelor!
140
Direcţii ale perfecţionării procedurii de ridicare a unor bunuri sau documente
Este momentul potrivit pentru rezumare: stipulările din legislaţia administrativă a

Republicii Moldova, oricât de ciudat ar părea, nu prevăd şi nu obligă subiectul acţiunii
să înmâneze copia procesului-verbal de ridicare. Şi atunci ce-i rămâne Omului?
Pronunţându-se în problema naturii juridice a confiscării, Curtea Supremă de
Justiţie a Republicii Moldova, în hotărârea nr.40 din 27 decembrie 1999, privind practica
aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea
averii[3], nu propune o soluţie concretă la temă şi prin explicaţiile sale nu elucidează
problema. De menţionat că, în genere, nu se face nici o aluzie la necesitatea întocmirii
procesului-verbal în mai multe exemplare.
Aceasta este realitatea tristei noastre existenţe şi într-un caz concret, spre
exemplu, nici contravenientul, nici proprietarul bunului nu va avea probaţiune
legitimă pentru a dovedi fapta ridicării. Logica şi echitatea impun însă ca cel supus
măsurii să fie în posesia unui exemplar al procesului-verbal ca mijloc de probă.
Un factor suplimentar de conştientizare a situaţiei paradoxale descrise este faptul
că aceleaşi concepţii fac obiectul respectivelor reglementări în proiectul de Cod
Contravenţional[4] (proiectul CC), în care întâlnim o novaţie importantă pentru
legislaţia administrativă contemporană şi posterioară din Republica Moldova, fapt
ce atribuie o considerabilă valoare normei concise în alin. 4 al articolului menţionat,
şi anume: copia acestui proces-verbal, spre deosebire de modalitatea recentă a
ridicării, se înmânează persoanei suspectate sau reprezentantului ei legal şi prin
aceasta persoana de la care s-a efectuat ridicarea este recunoscută ca cetăţean.
Generalizînd cele expuse, propunem modificarea art.241 CCA, care prevede
obligaţiunea de întocmire a procesului-verbal în cazul comiterii contravenţiilor
administrative. Perfectarea, în viziunea noastră, ar fi eficace prin adaosul unui nou
alineat în următoarea variantă:
Copia procesului-verbal se înmânează:
a) în caz de contravenţie – contravenientului, iar la solicitare, oricărei terţe
persoane;
b) în cazul procedurii de ridicare a unor bunuri sau documente – persoanei
în privinţa căreia s-a efectuat ridicarea, proprietarului: părţii vătămate,
iar la solicitare şi altor persoane.
Fostul alineat doi al acestui articol devine trei. Respectiva menţiune urmează
a fi introdusă şi în conţinutul alin.3 al art.251 CCA poate şi prin ajustarea la text a
frazei în continuare, după virgulă în loc de punct: “… comunicându-se în copie
persoanei în privinţa căreia s-a efectuat procedura de ridicare, proprietarului
bunurilor ridicate, părţii vătămate, iar la solicitare şi altor persoane”.
Prin intervenţiile în cauză nici pe departe nu declarăm epuizarea problemei,
din contra, tema este deschisă publicului larg şi, mai ales, pentru specialiştii din
procedura penală, căci, oricît ar părea de ridicol, modalitatea de adeverire a faptului
141
Mihai Dascălu
ridicării sau de sechestrare a bunurilor prin intermediul înmânării unei copii a procesului-
verbal nu este prevăzută nici în acest domeniu.
Apelăm în calitate de probă la dispoziţiile incluse în capitolul al 15-lea al Codului
de Procedură Penală[5] al Republicii Moldova (CPP) Ridicarea de obiecte sau
documente, percheziţia şi sechestrarea de bunuri, constatînd că sesizările art.151 CPP
referitoare la procedura luării silite a obiectelor şi documentelor în timpul percheziţiei
sau ridicării nu stabilesc obligaţiunea de înmânare a copiei procesului-verbal.
Determinând modalitatea de efectuare a percheziţiei corporale, art.152 CPP
nu prevede înmânarea copiei procesului-verbal, iar dispoziţiile articolelor 147-
151 CPP la care este făcută trimitere absolut nu soluţionează chestiunea. Nu este
prevăzută o atare măsură de argumentare nici chiar în procedura percheziţiei şi
ridicării efectuate la sediile reprezentanţelor diplomatice (art.153 CPP), nici la
ridicarea corespondenţei poştale sau telegrafice (art.154 CPP).
Articolul 156 CPP, în mod expres, reglementează ordinea dresării procesului-
verbal de percheziţie, de ridicare sau de sechestrare a bunurilor. Avertizăm cititorul
să dea dovadă de o atenţie şi prudenţă sporită la lectura acestui fragment din capitolul
dat, deoarece intuiţia şi logica ne sugerează că problema trebuie să fie rezolvată
anume aici. Trecem peste conţinutul alineatelor unu, doi şi trei. Spre regret, nici nu
se pomeneşte de necesitatea întocmirii procesului-verbal în mai multe exemplare.
Urmează alin.4 în următoarea redacţie: Dacă percheziţia sau ridicarea de bunuri
s-a făcut la sediul unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii, se va da, contra
adeverinţă de primire, funcţionarului corespunzător o copie a procesului-verbal.
Cu adevărat, cine caută, găseşte!
Aşadar, legislaţia de procedură penală cunoaşte şi aplică procedura de
eliberare a unui înscris în cazul ridicării. Dar! Nu putem explica motivul limitării
acestei proceduri doar la persoanele juridice, ignorându-le, totalmente, pe cele
fizice. Asemenea sabiei lui Damocles, starea alterată a inechităţii sociale, rezumate
din dispoziţia legii continuă să se răsfrîngă asupra basarabenilor.
Interpretarea şi aplicarea prevederilor legale ce reglementează procedura de
ridicare a condus la exprimarea unei poziţii arbitrare. Dispoziţia legiuitorului este
înţeleasă trivial de practicieni, aşa cum nu se ştie din ce motive aceştia vin să
înmâneze, contra semnătură, o copie a procesului-verbal persoanei de la care s-a
efectuat ridicarea. Şi aici ne întrebăm: Care este temeiul juridic al acestui
comportament?
Prezintă interes în discuţia noastră şi faptul că, în multitudinea mostrelor
proceselor-verbale de ridicare, nu se menţionează temeiul juridic al necesităţii
înmânării copiei lui. Nu se indică temeiul juridic de înmânare a copiei nici în alte
acte care constată operaţiunea de ridicare a bunurilor ori documentelor, cum ar fi
procesele-verbale cu privire la contravenţia administrativă, cu privire la controlul corporal
142
Direcţii ale perfecţionării procedurii de ridicare a unor bunuri sau documente
şi controlul obiectelor sau cu privire la reţinerea administrativă, de sechestrare, de

percheziţie etc.
Nu putem fi de acord cu părerea că prevederile art.178, 179 CPP, privind
dreptul învinuitului şi al apărătorului lui de a lua cunoştinţă de materialele din
dosar, notându-şi datele necesare, ar putea înlocui procedura de înmânare a copiei
procesului-verbal de ridicare, adică a-l lăsa pe proprietar ori pe persoana de la care
se efectuează ridicarea fără bunuri şi, în acelaşi timp, fără a primi vreun înscris de
la subiectul ridicării. Una este, că apare o distanţiere în timp, iar alta că persoana
de la care s-a efectuat ridicarea rămâne şi fără bunuri, şi fără înscris.
Principiul legalităţii, caracteristic pentru întreaga procedură contravenţională
(dar şi pentru cea penală), impune necesitatea înmânării obligatorii – prin sesizare
legală – a copiei procesului-verbal de ridicare, făcându-se menţiunea respectivă în
original. În această ordine de idei facem o trimitere la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului[6], adoptată la New York la 10 decembrie 1948, care proclamă:
Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (alin.2 art.17).
Această precizare constituită dintr-un element de forţă al concepţiei legislaţiei
noastre cu privire la reglementarea procedurii de ridicare, s-a dovedit necesară în
raport cu unele temeri exprimate prin potenţiala înlocuire a copiei procesului-verbal.
Ca în orice domeniu de ocupaţie, calitatea în cazul nostru cea procesuală
constituie o condiţio sine qua non pentru exercitarea acţiunii de ridicare. În acelaşi
timp, ea reprezintă o condiţie esenţială şi în constituirea forţei probante a persoanei
de la care s-a efectuat ridicarea. În viziunea noastră, dincolo de conotaţia cu un
substrat peiorativ evidenţiat, aici se mai menţine şi o stare periculoasă, care duce
la erodarea temeliilor spirituale ale societăţii.
Referinţe
1. Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova, cu
modificări şi completări până în 25 martie 2002, Chişinău, 2002.
2. Codul Vamal al R. Moldova, cu modificări şi completări până în 15 ianuarie
2001, Chişinău, 2001.
3. Hotărârea nominalizată, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, nr.1/2000, p.6-9.
4. Proiectul Codului Contravenţional.
5. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, cu modificări şi completări
până în 20 septembrie 1999, Chişinău, 1999.
6. Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la New York la 10
decembrie 1948 din culegerea „Tratate internaţionale la care Republica
Moldova este parte. 1990-1998”, ediţie oficială, volumul I, ed. ”Monitorul oficial
al Republicii Moldova”, Chişinău, 1998.
143
144
Mihai Dascălu
CONFIGURAŢII JURIDICE ÎN SFERA ILICITULUI

CONTRAVENŢIONAL
Proclamarea suveranităţii şi independenţei republicilor spaţiului ex-sovietic a

făcut posibilă substituirea priorităţii tradiţionale a intereselor societăţii şi statului cu
cele ale cetăţeanului. Întrucît în anii precedenţi reflecţia asupra democraţiei a lipsit din
perimetrul dreptului, era eminamente necesar ca acesta din urmă să-şi recupereze
domeniul constitutiv, mai ales acum cînd condiţiile lui sunt propice, cînd lumea aflată
în remaniere întemeiate pe suflu înnoitor, este pe cale de a se consolida.
Nu e secret că rolul principal în combaterea contravenţiilor îi revine statului.
Acesta posedă un aparat special de constrîngere, diverse instrumente şi mecanisme
de aplicare şi realizare a scopului preconizat. De asemenea, cunoaştem cu toţii
nobila intenţie – printre altele, ea merită tot sprijinul – cu care Republica Moldova
se declară insistent a deveni un stat de drept. Activitatea statului de drept, după
cum se ştie, are drept raţiune limitarea puterii, unul dintre scopurile urmărite fiind
instaurarea unei ordini şi securităţi publice sigure. În calitate de instrument este
utilizată norma juridică. Prin acestea statul investighează domeniul răspunderii
juridice în societate. Dreptul este expresia puterii în stat, iar puterea stabileşte
norma de drept şi tot ea o aplică. Aspectul discutat este numai de principiu şi
trebuie precizat că acesta cu siguranţă e valabil undeva prin Univers, dar noi nu-l
cunoaştem. Într-un stat de drept răspund pentru faptele lor statul, organele
administraţiei publice şi celelalte servicii publice administrative, funcţionarii şi
particularii. Alături de diversităţile menţionate, atitudinea conştiincioasă, dar, mai
întîi de toate, responsabilă a fiecărei persoane faţă de obligaţiunile sale este chezăşia
legalităţii. De aici mai e un pas pînă la silogismul: nu se încalcă legea, nu intervine
răspunderea juridică.
Esenţa răspunderii juridice, fie în formele ei cele mai simple sau complexe,
rezidă în condamnarea autorului delictului şi a comportamentului lui, condamnare
însoţită de privări cu caracter personal sau patrimonial, prin intermediul cărora se
manifestă reacţia statului faţă de fapta ilicită a persoanei. Vorbind despre răspunderea
145
Mihai Dascălu
juridică la general, axioma nu e chiar aşa de simplă, fapt despre care autorul A. Bloşenco
atenţionează să nu „...confundăm răspunderea ca o categorie juridică obiectivă, ce
reflectă reacţia statului şi a societăţii faţă de comportamentul ilicit al persoanei,
cu răspunderea ca o categorie social-psihică, utilizată pentru caracterizarea stării
interioare psihice a persoanei şi a reacţiei acesteia faţă de aplicarea măsurilor cu
caracter de constrângere”[1].
Precizăm în continuare că cele indicate constituie o dovadă în plus a
concordanţelor ce se manifestă între drepturile şi obligaţiunile fiecărei persoane.
Astfel, în primul rînd, statul, iar mai apoi organul de stat (persoana cu funcţii de
răspundere), organizaţiile nonguvernamentale şi fiecare cetăţean urmează să
reacţioneze prompt la orice încălcare a legii, reieşind ad-hoc din criteriul că iniţial
Legea e respectată de cei puşi în supravegherea ei. Redată sub alte faţete, soluţia e
pură fantezie, căci, cunoscut lucru, cel ce veghează legea trebuie să fie un etalon al
comportamentului licit.
În temei legal, măsurile de influenţă statală trebuie să corespundă caracterului
contravenţiei şi se aplică ţinînd cont de personalitatea autorului faptei şi de
împrejurările în care aceasta s-a produs. Cel de a săvîrşit o contravenţie urmează
să suporte rigorile corespunzătoare ale legii. Cu referire la acestea, pare să fie justă
menţiunea dnei M. Orlov, precum că: „Răspunderea juridică se asociază cu
sancţiunea, dar în principiu ele sunt noţiuni diferite, prima constituind cadrul
juridic de realizare pentru a doua”[2]. Drept rezultat, pedeapsa îmbracă calitatea
multiaspectuală a unui logic mijloc de influenţă asupra contravenientului, de
eradicare a faptelor antisociale şi, în fine, a unui mijloc de asigurare a respectului
faţă de lege. De altfel, legat tot de acest aspect, să amintim că umanismul
constrîngerii se reflectă în inadmisibilitatea pedepselor corporale ale unor acţiuni
de înjosire sau ofensă a personalităţii.
Este evident că aderarea Republicii Moldova la principiile democratice ale
organismelor internaţionale constituie garantul echilibrului stabilit în domeniul
juridic privitor la căile de revendicare ale legislaţiei ce poartă un caracter de înnoire.
În acelaşi timp, regimul autohton al răspunderii administrative a apărut şi s-a
dezvoltat concomitent cu diferite etape şi faze de perfecţionare aduse legislaţiei în
întregime, care, la rîndul lor, într-un mod sau altul, trebuiau numaidecît să reflecte
mutaţiile impuse realităţilor social-economice prin activitatea „fructuoasă” a
organelor de conducere.
În acest sens, pare semnificativă super - sarcina elaborată de cunoscutul
savant jurist rus S.S.Alexeev: „С научной точки зрения представляется
важным окончательно, во всех звеньях духовной и практической жизни
твердо встать на ту позицию, что в ходе общественного развития в условиях
перехода к либеральным цивилизациям единственным путем решения
146
Configuraţii juridice în sfera ilicitului contravenţional
назревших проблем должна быть эволюция, исключающая саму

возможность насильственно - революционных акций, манипуляции людьми,
каких либо кардинальных преобразований сверху, не соответствующих воле
и устремлениям людей”[3]. (Din punct de vedere ştiinţific este important, în
toate sferele vieţii spirituale şi practice, a fi sigur în aceea că, pe parcursul dezvoltării
sociale în condiţiile de trecere la civilizaţii liberale, unica soluţie a problemelor
apărute trebuie să fie evoluţia care exclude orice posibilitate a actelor revoluţionare
de violenţă, manipularea cu oamenii, unele „intervenţii cardinale” de sus ce nu
corespund voinţei şi doleanţelor populaţiei. – traducerea ne aparţine). N-am invocat
opinia decît pentru a sublinia nihilismul virtualelor reforme de la noi, anunţate cu
atîta pompă de sus, dar care este conţinutul lor? Esenţialul rezidă din impactul
negativ ce-l reflectă şi asupra jurisprudenţei.
Sub aspect psihologic, societatea umană întotdeauna pleacă de la supoziţia
că anume acum a sosit momentul, cînd inevitabil trebuie să se revizuiască temeinic
o seamă de concepte de bază pentru a se putea ameliora activitatea de reeducare a
celor certaţi cu legea. Impedimentul hotărîtor în evoluţia fenomenului pare să-l
constituie, întotdeauna, doar raportul dintre faptă şi pedeapsă.
Cîndva Dumnezeu prin atotputernicia Sa a creat lumea pe baza neprihănirii
şi a dreptăţii. El a asigurat existenţa în Eden a primilor oameni în dependenţă de
principiul ascultării şi respectului faţă de sfinţia Sa veşnică. Stabilind că cel ce
păcătuieşte în mod inevitabil va fi tras la răspundere printr-o lege netrecătoare, El
a legat între ele fărădelegea şi pedeapsa. În alt mod, încălcarea regulilor admise de
trai introduce o discordanţă în esenţa naturii omului: îi seacă totalmente energia
morală pozitivă, slăbeşte cugetul lui şi treptat îi paralizează gîndirea şi voinţa.
Continuitatea civilizaţiei umane duce spre lansarea unei paradigme analitice:
astăzi doctrina juridică impune stabilirea unor noţiuni şi concepte cu conţinut şi
tratare de altă natură. În condiţiile Republicii Moldova, putem bănui că se pune
problema contestării unei concepţii uzate încă din perioada interbelică. Fenomenul
de modernizare în masă a legislaţiei administrative s-a declanşat la noi acum vreo
cinci ani. Este cunoscut de toţi faptul elaborării unui proiect de Cod contravenţional
(proiect CC), căruia îi revine sarcina să utilizeze şi să ofere aceste noţiuni şi concepte
într-un mod progresiv şi, ce-i mai important, sub auspiciul unei maxime rigori
ştiinţifice. Din păcate însă mai puţin cunoscută este soarta lui. Tocmai acestea
formează şi motivul pentru care ne-am propus să avansăm unele idei.
Amplasarea centrului de greutate pe drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului a condiţionat revizuirea arsenalului sancţiunilor contravenţionale. Spre
deosebire de actualul sistem de sancţionare, care prevede doar şapte feluri de
sancţiuni administrative, în proiectul CC acestea sunt preconizate în număr de
douăsprezece. Vom reda lista lor, care in corpore include:
147
Mihai Dascălu
Sancţiuni contravenţionale principale ca:

a) avertismentul;
b) amenda;
c) munca neremunerată în folosul comunităţii;
d) închisoarea contravenţională. (alin.3 art.31 proiect CC)
Sancţiuni contravenţionale complementare ca:

a) ridicarea contra echivalent a bunurilor destinate, folosite sau rezultate
din contravenţie;
b) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie;
c) privarea de dreptul special;
d) expulzarea;
e) suspendarea activităţii persoanei juridice;
f) suspendarea licenţei (autorizaţiei) de activitate;
g) anularea licenţei (autorizaţiei) de activitate;
h) blocarea contului bancar al persoanei juridice. (alin.4 art. 31 proiect
CC)
Astfel, în viitorul nu prea îndepărtat în raport cu circumstanţele comiterii
unei fapte contravenţionale, potenţialul ei autor va fi supus unei game destul de
variate de sancţionări. Este de necontestat că stabilirea prin lege a unui cadru atît
de vast de sancţiuni urmăreşte tendinţa satisfacerii cît mai tardive a unor criterii de
individualizare a pedepsei, ceea ce, la rîndul său, constituie temeiul legal
indispensabil al individualizării juridice a sancţiunilor contravenţionale. Totodată,
în legătură cu conţinutul concret al faptelor săvîrşite şi cu schimbările intervenite
în gradul lor de pericol social, are loc şi un proces de adaptare al mijloacelor de
combatere a faptelor antisociale de natură contravenţională, precum şi crearea unui
amalgam flexibil în vederea alegerii acelei pedepse, care ar corespunde cel mai
bine problemei de constrîngere şi reeducare a contravenientului. În acest fel, valoarea
pedepsei ca echivalent al unui anumit grad de pericol social poate fi cunoscută
exact numai în cazul în care se face o raportare corectă a ei la gravitatea reală a
faptei şi la forma de vinovăţie a făptuitorului. Şi numai acum, în dependenţă de
rezultatul evaluării discrete, legiuitorul califică aceste fapte fie ca infracţiune, fie
ca abateri administrativ-disciplinare sau contravenţionale, stabilind în ultimul caz
sancţiuni disciplinare (pentru abaterile disciplinare) ori sancţiuni contravenţionale
(pentru abaterile contravenţionale).
Regulile de aplicare pe viitor a sancţiunii pentru comiterea contravenţiilor,
în mod firesc, urmează să aibă la bază prevederea stipulată în art.1 proiect CC:
“Prezentul cod are la bază Constituţia Republicii Moldova,... şi reprezintă unicul
act normativ care stabileşte răspundere contravenţională.” Sintagma obţine o
148
puternică rezonanţă, avînd în vedere actualul criteriu de constituire a legislaţiei

administrative în Republica Moldova din Codul cu privire la contravenţiile
administrative (CCA), precum şi din alte acte normative, adoptate de Parlament,
Guvern şi organele autoadministrării locale în corespundere cu competenţa lor. În
acelaşi context se impune noua formulă a principiilor generale de aplicare a
sancţiunii contravenţionale: „Faţă de contravenient se aplică o sancţiune echitabilă
în limitele şi în stricta conformitate cu dispoziţiile prezentului cod.” (art.44 alin.2
proiect CC)[4]. Fără echivoc, fraza are un caracter de performanţă şi subtila
modificare de strategie se cere consemnată obligatoriu.
Dimpotrivă, tentativa de a formula o definiţie cît mai notorie pentru noţiunea
de contravenţie (vizavi, bănuim, de actuala definiţie a contravenţiei administrative)
nu are valoarea unei reuşite. Şi iată de ce.
Noţiunea de contravenţie administrativă este desfăşurată în cuprinsul art.9
alin.1 CCA şi-i prezentată ca o faptă (acţiune sau inacţiune) ilicită, pentru care
legislaţia prevede răspundere administrativă. Nu este cea mai defectuoasă formulare,
deoarece cuprinde principalele trăsături caracteristice contravenţiei şi, sub acest
aspect, se relevă premisa unei întrebări: În baza căror considerente ea nu e acceptată
de autorii proiectului CC în ilicitul contravenţional? Face oare să ignorăm un lucru
rezonabil doar din pledoaria de a nega tot ce a fost pînă la noi? Sau procedăm
astfel în virtutea faptului că trăim în secolul tehnologiilor moderne, cînd deseori
apare tentaţia de a schimba totul. Nu găsim o explicaţie a faptului de ce autorii
proiectului CC, prin alin.1 art.12, străduie în favoarea unei soluţii diferite în tratarea
respectivei noţiuni.
O dată pusă în discuţie, chestiunea urmează a fi soluţionată. În speţă, se
propune următoarea prevedere: „Contravenţie este fapta, acţiunea sau inacţiunea
ilicită, de un pericol social mai redus decît infracţiunea săvîrşită cu vinovăţie,
care atentează la valorile ocrotite de lege şi care este prevăzută de prezentul cod.”
Să ne întrebăm care sunt avantajele noii definiţii? Nici pe departe nu gîndim să
accentuăm repetarea cuvîntului care. Printr-o uşoară sinteză a textului se detestă
că ea asimilează trăsături concesuale, fapt ce duce la ilustrarea unor distorsiuni ale
principiilor de drept. Cu alte cuvinte, din start se modulează o formulă problematică
care, aşa sau altfel, în perspectiva analitică va naşte interminabile discuţii.
O primă observaţie este cea cu privire la necesitatea stringentă în redactarea
expresiei de un pericol social mai redus decît infracţiunea. Suntem conştienţi de
dominanta obiectivului abordat, dar considerăm că a purcede la asemenea evaluări
nici pe departe nu echivalează cu încercarea unei replici la adresa autorilor
proiectului CC. Scopul este mult mai modest: a oferi cititorilor un prilej de reflecţie
asupra propriului punct de vedere în tratarea unei trăsături calificative a noţiunii
de contravenţie. Argumentul forte este acela că iată putem identifica o noţiune
149
Mihai Dascălu
juridică, în care indicii definitorii sunt instrumente de sine stătătoare şi nu legate tangenţial
de o altă noţiune.
O faptă oarecare se consideră contravenţie sau infracţiune, mai întîi de toate,
prin aceea că este prevăzută fie de CCA, fie de Codul penal. Or, în al doilea rînd,
respectivele noţiuni erau incorporate în codurile nominalizate (operăm cu redacţia
din a. 2002 a CCA şi a Codului penal) anume datorită faptului că, în egală măsură,
ambele prezintă pericol social. Sub aspect juridic, contravenţia, asemenea
infracţiunii, se caracterizează, a priori, prin emanarea unui pericol social, în temeiul
cărui fapt este prevăzută şi sancţionată prin lege. Conchidem, aşadar, că aceasta
este trăsătura decisivă, principală în structura contravenţiei, după care, cu
discernămînt, urmează alte trăsături caracteristice.
Să nu ne sperie faptul că contravenţia ar avea la temelie un indice comun cu
infracţiunea. Indiscutabil, ce-i periculos în linii mari, e periculos şi în linii mici şi
viceversa. Modalităţile de percepţie şi de explicare a unei separări clare între gradul
de pericol social al contravenţiei faţă de cel al infracţiunii rămîn pe seama teoriei
juridice. Putem spune că problema ţine mai mult de structura interioară decît de
forma exterioară. Aceasta nu înseamnă, de fapt, nici diminuarea voalată a noţiunii
de infracţiune, cu atît mai mult că în noul Cod penal s-a purces pe calea schimbărilor
de accente. În această ordine de idei, ne-ar interesa care ar fi logica axării pericolului
social din definiţia contravenţiei cu cel din definiţia infracţiunii, atunci cînd ultima
nu-l nominalizează direct, ci recurge la unul dintre sinonimele lui? În principiu,
ce-am avea noi contra explorării cît mai rodnice a bogatului tezaur al limbii
româneşti? Nimic. Să admitem însă că un elev încearcă minuţios să deteste acel
pericol social, caracteristic infracţiunii. De unde să-l iai? Dată fiind importanţa
majoră pentru studiul nostru a noţiunii de infracţiune, reproducem integral din
noul Cod penal textul alin.1 art.14: “Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsă penală.” Care-ar fi obiecţiile? Pe lîngă aceea că într-o scurtă propoziţie
definiţia repetă cuvîntul penală, în locul cuvintelor pericol social ea utilizează
calificativul prejudiciabil. Forma de expresie a unuia dintre vechile şi
arhicunoscutele criterii de determinare a faptei ca infracţiune – pericolul social –
în definiţie e schimbată. Rezultă atunci că buna intenţie a autorilor proiectului CC
de a defini noţiunea contravenţiei prin comparaţia cu pericolul social al infracţiunii
a eşuat. Sau era cazul de utilizat sinonimul propus în legislaţia penală, căci, departe
de a fi fenomene contradictorii, specialiştii în materie sunt obligaţi să le recunoască
similitudinea fatală, ba chiar să le exploreze paralel cu tendinţa regăsirii echilibrului
de valenţă. Vom înţelege şi dificultatea şcolarului nostru, antrenat în constatarea
diferenţei gradului de gravitate a pericolului social dintre contravenţie şi infracţiune.
Concluzionăm că prin redactarea stilului expresiei la noţiunea de contravenţie,
150
definiţia nu pierde nimic din însuşirile sale, aşa cum acestea – cuvintele vizate - vin doar
să confirme sensul logic, iniţial al raportului constituit între ea şi infracţiune. Face oare
să-l mai repetăm? Pentru ce? Ca să ne asemănăm unor copilaşi sîrguincioşi din clasa a
treia? Chiar dacă Legea-cadru nr.32/1968 [5] din România utilizează în definiţia similară
cuvintele disputate (a se vedea art.1), asta nu înseamnă, în ultimă instanţă, corectitudine.
Dar distincţia menţionată cunoaşte şi o limită, în măsura în care legislaţia
contravenţională nu poate avea acelaşi înţeles în România şi în Republica Moldova.
Considerentele sunt următoarele: cea din urmă este un stat independent şi suveran,
apoi să recunoaştem, comparativ cu noi a avansat chiar şi România şi, în acest context,
nu putem explica de ce ne-am întoarce cu vreo 35 de ani înapoi. Fără îndoială,
combinarea de acest gen nu este cea mai avantajoasă pentru zona răsăriteană a
Moldovei, care a urmat un drum istoric specific totalitarismului sovietic. Ataşarea
de prevederile legale româneşti ar avea un înţeles logic în parametrii contemporani
sau de perspectivă şi nicidecum în parametrii zilei de ieri.
Revenind la tematica pericolului social, apreciem că este interesant a prezenta
unele comentarii în legătură cu această problemă. Conform opiniei recente a unui
grup de autori [6], “…în realitate, pericolul social tinde să rămână fără relevanţă
în delimitarea dintre contravenţie şi infracţiune.” Contrar deci variabilităţii
doctrinale, în România practica contravenţională s-a îndepărtat de spiritul art.1 al
Legii nr.32/1968, ajungându-se ca pentru unele contravenţii să se aplice sancţiuni
mai aspre decât pentru unele infracţiuni. Faţă de situaţia în dispută, autorul Mircea
Preda, cu lux de argumente, demonstrează: „Având un pericol social propriu,
contravenţia nu poate avea vreo legătură cu infracţiunea sau cu vreo faptă
antisocială, de orice natură ar fi aceasta. Beneficiind de autonomie legală, inclusiv
de tratament sancţionator, contravenţia nu poate fi convertită, indiferent în ce
condiţii ar fi săvârşită, într-o altă faptă antisocială, cu o altă caracterizare
juridică.”[7]
Mai mult, am adăuga noi, este cunoscut faptul că, sub aspect psihologic, termenii
juridici de contravenţie, infracţiune, delicvenţă, crimă constituie cazuri particulare
ale fenomenului de devianţă socială.8 Din acest punct de vedere, instituţia contravenţiei
urmează a fi tratată independent, fără referire la noţiunea de infracţiune, care, la
rîndu-i, este fapta ilicită stabilită de normele dreptului penal. În viziunea noastră,
conceptul degajă necesitatea concretizării în definiţie nu atît a diferenţei dintre
gravitatea pericolului social, cît, mai degrabă, investigarea prezenţei lui.
Mai apoi, orice faptă, clar lucru, prezintă o acţiune sau o inacţiune. Spunînd
faptă, nu avem altceva în vedere decît comportamentul uman ce poate să se reflecte
într-un mod sau altul. Aşa că, la dorinţă, putem ocoli concretizarea în cauză din
definiţie. Concepţia trasată derivă din mai multe izvoare. Dar să nu uităm, în sens
larg al cuvîntului, prin noţiunea de abatere administrativă literatura de specialitate defineşte
151
Mihai Dascălu
şi contravenţia. Poate atunci să explicăm contravenţia prin intermediul abaterii? De

exemplu: contravenţia este orice abatere de la o regulă, normă de conduită sau direcţie
prestabilită. Ultima şi poate principala opţiune epistemologică la care apelăm este cea
din DEX, conform căruia contravenţia va fi o „Încălcare a dispoziţiilor unei legi, a
unui regulament etc., care, avînd un grad redus al pericolului social, este
sancţionată cu o pedeapsă uşoară.”[9] În fine, ne aflăm în faţa unei probleme speciale
spre a fixa, adesea prin efecte nule, o redescoperire a valorii criteriilor ce întregesc şi
legitimează structura contravenţiei. Fără mari complicaţii în exerciţiu am văzut că definiţia
oferită de actualul CCA nu e cea mai incertă, posedă destulă inteligenţă, prin urmare, ar
merita şi ar trebui păstrată în uzul ilicitului contravenţional.
Fiind iniţiată însă procedura de elaborare a unei noi definiţii, intervenim cu propriile
investigaţii. Fundamentarea forţei lor juridice rezultă din, structura contravenţiei, care
incorporează următoarele trăsături specifice: a) este o faptă socialmente periculoasă; b)
săvîrşită cu vinovăţie; c) prevăzută şi sancţionată de lege. Departe de a fi categorici,
milităm pentru o formulă care ar putea susţine proba încercării la interferenţele dintre
CCA şi proiectul CC: „Contravenţie se consideră fapta social periculoasă, săvârşită
cu vinovăţie şi prevăzută de Codul contravenţional.”
Pe lîngă ipoteza de mai sus, nu îndrăznim să insistăm asupra însuşirii pe de rost a
unui şir de criterii, cum se propune în alin.1 art.31 proiect CC: „Sancţiunea
contravenţională este o măsură de tragere la răspundere pentru săvîrşirea
contravenţiei şi se aplică în temeiul unei hotărîri privind vinovăţia
contravenientului, avînd drept scop ocrotirea valorilor sociale, formarea unei
conduite civice corecte, prevenirea săvîrşirii unor fapte antisociale atît de
contravenient, cît şi de alte persoane.” Apare teama că aici i-am întrecut nu numai
pe români. Încercarea de a prezenta noţiunea în desfăşurare poate fi acceptată, în
viziunea noastră, doar după unele ajustări moderate ale textului. În această concepţie
am remarca că, în genere, pe întreg cuprinsul proiectului CC se evidenţiază stilul
îngreuiat, anacronic în formularea de expresii.
Avînd în vedere actualitatea incontestabilă a temei, am solicita discuţii cu
autorii proiectului CC privitor la raţionamentele amplasării sancţiunii privative de
dreptul special în categoria celor complementare. Sunt obiecţii şi la imperativul
menţinerii în calitate de sancţiune a unei aşa măsuri, cum ar fi „ridicarea contra
echivalent a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie” (art.31
alin.4 lit. a proiect CC). Considerăm că introducerea în uz a instituţiei sechestrului
(art.513 alin.1 proiect CC) anihilează automat sancţiunea în cauză, cu atît mai
mult, cu cît sechestrul precedă acţiunii de confiscare.
În publicaţia “Conceptul dialectic în configuraţia caracterelor juridice ale
sechestrului”[10] s-a propus definirea noţiunii acestuia prin sintagma “Sechestrul
prezintă o măsură de asigurare ce constă în indisponibilizarea prin sigilare
152
sau ridicare şi încredinţare în mâinile unei terţe persoane de către organul

constatator ori judecată a unor bunuri, referitor la care există un litigiu, până
la soluţionarea cazului.” Este necesar a preciza că pe lîngă formula utilizată în
proiectul CC, aici sunt conturate toate trăsăturile lui specifice, ceea ce ne creează
posibilitate a concura. Totodată, în scopul unei eventuale comparaţii, reproducem
definiţia autorilor proiectului CC: “Sechestru înseamnă indisponibilizarea
bunurilor care pot fi confiscate, distruse, valorificate sau returnate
proprietarului sau posesorului lor, după examinarea cauzei contravenţionale,
în conformitate cu hotărîrea instanţei de judecată.”(art.513 alin.1) Rămîne la
discreţia cititorului să decidă în favoarea uneia din variantele relatate. Cert este că
pentru întregirea definiţiei (nu dovedeşte aceasta oare imperfecţiunea ei?), autorii
proiectului CC recurg la uzul alin.2: “Bunurile sechestrate pot fi lăsate în custodia
destinatarului sau unei alte persoane, ori pot fi ridicate şi depozitate.”
Tot la acest capitol menţionăm că prevederile art.513 din proiectul CC provoacă
un dezechilibru total faţă de reglementările stabilite de art.512 şi anume: în cadrul
acţiunii de percheziţie corporală sau de control al obiectelor, agentul constatator este
obligat, prin stipulările alin.6, la descrierea şi individualizarea obiectelor. Şi, din contra,
pe cuprinsul a 5 alineate ale art.513, proiectul CC nu dispune obligaţiunea de
individualizare a obiectelor sechestrate, lăsînd loc pentru o eventuală acţiune de
contestare privitor la identitatea lor. Unde-i logica acestei brutale lacune sau, parafrazînd
pe unul dintre eroii lui I.L.Caragiale, întrebăm: ce va spune Europa, dlor?
O altă remarcă, făcută în legătură cu proiectul CC, ţine de prevederile
sancţionatorii din partea specială. Privitor la aceste reglementări sunt necesare
cîteva observaţii.
Mai întîi de toate, nu înţelegem raţionamentele în determinarea unor sancţiuni
care nu se potrivesc realităţii. Spre exemplu, instituirea unui cerc mult prea larg de
contravenţii pentru comiterea cărora poate fi aplicată închisoarea contravenţională
pe un termen de pînă la 90 de zile sau stabilirea arbitrară a cuantumului amenzilor
care, la o bună parte din contravenţii, apare exagerat şi nu coincide cu nivelul
bunăstării – asigurate de stat – al populaţiei. Cunoaştem cu toţii că Guvernele
constituite după 1990 au pus instantaneu problema eradicării sărăciei în Republica
Moldova. Este recunoscut oficial că populaţia republicii este afectată de sărăcie şi
atunci care ar fi capacitatea celor săraci de a plăti amenzi exorbitante? În această
viziune, ipoteza ar urma să pună sub semnul întrebării suportul legitimităţii normelor
juridice, în cazul nostru al reglementărilor ce stabilesc şi sancţionează anumite
fapte, considerate drept contravenţii.
În al doilea rînd, avem mari rezerve faţă de utilizarea excesivă a cumulului de
sancţiuni. Înţelegem, faptul rezidă în contracararea contravenţiilor, scopul scontat fiind
întărirea ordinii şi disciplinei în toate laturile vieţii sociale. Dar, aplicarea unei lovituri de
153
Mihai Dascălu
forţă contravenientului, conform regulilor stabilite de alin.5 art.31 proiect CC: „Pentru
o contravenţie poate fi aplicată fie o sancţiune principală, fie o sancţiune principală
şi una sau mai multe complementare, prevăzute în partea specială a prezentului
cod”, la urma urmei, nicidecum nu corespunde acelui pericol social, pe care vin să-l
combată. Nu suntem noi primii care-am decide înăsprirea pedepselor, fapt rezonabil
printre altele, dar nu în condiţiile unei societăţi atît de diferenţiate materialiceşte.
Dacă vom considera că perspectiva unei pedepse foarte grave ar avea vreun
efect de intimidare şi curmare a criminalităţii, riscăm a nu fi înţeleşi. Practica
demonstrează cu totul altceva: delincventul care încă nu şi-a finalizat activitatea
prin vreo infracţiune, nu e oprit de teama pedepsei. Şi invers: la utilizarea cu
precădere a mijloacelor stimulative (reduceri de pedepse, acordări de drepturi etc.),
în conştiinţa deviantului nu se produce nici o schimbare de esenţă, vulnerabilitatea
lui faţă de influenţele negative se menţine şi, în final, perspectivele recidivei sunt
considerabile. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, chiar sub aspect ştiinţific, e
că perspectiva pedepsei poate fi eficientă doar la unele persoane, în unele cazuri şi
în unele situaţii.
Într-adevăr, intimidarea cu pedeapsa reţine pe mulţi de la o eventuală încălcare
a ordinii stabilite. Dar nici o societate, nici un stat nu s-a grăbit să declare că a
sfîrşit cu criminalitatea. (Facem excepţie de la cunoscutele declaraţii ale lui N.S.
Hruşciov care, la vremea sa, a promis că va demonstra la televiziune ultimul criminal
din URSS.) Dintre multele argumente ce confirmă veridicitatea axiomei înăsprirea
pedepsei nu curmă criminalitatea. Autorii lucrării „Comportamentul uman în
procesul judiciar”, cu referire la autoritatea lui Hall Williams, redau din expunerea
acesteia „Mituri şi realităţi în criminologie” (1976): „Continua mărire a rigorilor
legii – conform unor statistici – nu are efect inhibant. Efect inhibant are numai o
poliţie foarte eficientă, care în mod operativ îl prinde şi-l trimite în judecată pe
infractor. Buna şi energica activitate poliţienească pare să fie şi cel mai bun mijloc
de prevenţie, şi cel de combatere a infracţionismului.”[11]
Cele menţionate însă nu reprezintă decît o foarte mică parte din adaptările ce
ar putea avea loc în anumite condiţii, diferite de cele în care ne aflăm. Neavînd
oarecare rezerve privitor la stringenţa schimbărilor din legislaţia administrativă,
observăm că, încercarea autorilor proiectului CC a intrat confuză şi derutantă. Are
mari şanse la adevăr presupunerea că în eventualitatea în care proiectul CC a fost
trecut pe o linie moartă, factorul legislativ s-a determinat la modificările continue
ale actualului CCA care, cu siguranţă, nu fac faţă noilor realităţi.
Pare să fie îndoielnic, ca să nu spunem aberant, faptul că folosirea unei doctrine
nereformate, a cărei ineficacitate jurisdicţională, dar şi socială, a ieşit involuntar la
suprafaţă, ar putea satisface creanţele acute ale perioadei de tranzacţie de la un sistem
social la altul. Or, este cert că ”Reformând administraţia ţării trebuie să aşteptăm
154
ceva într-adevăr nou şi acest lucru trebuie să fie schimbarea de esenţă, o schimbare
a spiritului.” Cu mult regret recunoaştem că citatul nu ne aparţine, ci sunt cuvintele
unuia dintre iluştrii bărbaţi de stat ai României. Dl Armand Călinescu, „cel mai mare
ministru de interne al ţării”, referindu-se într-un discurs al său la Reforma administrativă
din 1938, avea să declare în continuare: „Legiuirea noastră de astăzi, legea
administrativă, trebuie să aducă mulţumirea cetăţenilor, ea trebuie să satisfacă
nevoile cetăţenilor. Altminteri, legiuirea aceasta ar putea fi o construcţie
arhitectonică minunată sau un monument juridic, dar n-ar fi o realitate vie şi nu
şi-ar justifica existenţa, prin urmare mulţumirea populaţiei.”[12]
Priorităţile marcate formează prin sine o întreagă şcoală de gîndire, care
postulează grija faţă de populaţie, faţă de ţară. Cu totul altă variantă dispune situaţia
din zilele noastre, cînd e foarte dificil să defineşti tranşant locul pe care îl ocupă în
contemporaneitate Republica Moldova. Cu riscul de a ne repeta, subliniem că
elaborarea periodică, în ultimul timp, de către mai multe guverne a unei strategii
de eradicare a sărăciei în Republica Moldova nu dovedeşte oare că aceasta creşte
ca apa Dunării după ploaie?
Autorul Hedley Bull se exprimă la modul cel mai abstract şi nu are în vedere
un sistem socio-politic concret atunci cînd spune: “Este, desigur, adevărat că toate
sistemele actuale de reglementări sociale sunt impregnate de interesele şi valorile
specifice ale celor care le fac, deoarece influenţa exercitată de către membrii unei
societăţi în procesul elaborării regulilor este probabil a fi inegală întotdeauna, se
va descoperi că orice sistem istoric de legi serveşte interesele elementelor
conducătoare sau dominante ale societăţii mai adecvat decât serveşte interesele
celorlalţi.”[13]
La rîndul nostru, nu dorim a face o confruntare, ci numai în scopul argumentării
logicii din spusele lui H.Bull şi, mai ales, pentru a demonstra starea reală a atmosferei
nebuloase, în care parcă fără de sfîrşit se află societatea noastră, invocăm autoritatea
publică a lui P.C.Lucinschi, cînd acesta venea să demonstreze mentalitatea celor aflaţi
la putere în Republica Moldova în anul 2000 după Hr.: “Еще вчера большинство из
желающих сходить во власть жаждало в основном денег. Сегодня к этой
жажде прибавился групповой политический интерес.” [14](Încă mai ieri
majoritatea din doritorii de a veni la putere erau însetaţi doar de bani. Astăzi la această
sete se mai adaugă interesul politic de grup. – traducerea ne aparţine) După cele citate,
fără să vrei te gîndeşti: să fie oare profetice cuvintele cronicarului Grigore Ureche, cînd
vorbea despre Moldova că este aşezată “în calea răutăţilor”?[15] Sau e vorba de
mentalitatea meschină a unor demnitari de ocazie?
Că este anume aşa şi nu altfel ne-o dovedesc realităţile tulburei noastre existenţe,
fără a mai avea nevoie de sincerele mărturisiri ale dlui P. Lucinschi. Mai ales că-i lucru
ştiut: cel lipsit de curaj, e plin de şiretenie. Iar că a fost aşa – acum facem referire la
spusele lui H.Bull, - ne-o dovedeşte istoria multiseculară a poporului moldovenesc. Ce-
155
Mihai Dascălu
i drept, pe timpurile URSS viaţa cotidiană a moldovenilor a decurs într-un făgaş comun
cu cel al tuturor popoarelor din marele imperiu, iar ignoranţa statului faţă de personalitate
în Uniunea Sovietică nu necesită comentarii.
Desigur că asemenea păreri nu au scăpat necriticate, indiferent dacă argumentele
erau suficient sau insuficient de concludente. Fără a intra însă în detaliile acestor complicate
probleme de controversă, în vederea soluţionării măcar şi imaginare a unora dintre
problemele sacre ale viitorului, să uităm de nedreptăţile şi suferinţele trecutului, de cele
ale prezentului, revenind la tematica răspunderii contravenţionale. În mediul contemporan,
care se caracterizează prin ritmul său extrem de accelerat, există o sumedenie de chestiuni
importante şi arzătoare: despre război şi pace, despre înarmare şi dezarmare, despre
problemele sociale şi altele. Evident, toate pe lume sunt trecătoare şi în viitor aceste
chestiuni vor ceda locul altora, vor apărea alte evaluări, alte atitudini. Nu este exclus că
chiar starea de totală anarhizare, în care întîmplător a căzut Republica Moldova, să se
epuizeze cîndva şi atunci la noi va triumfa principiul autorităţii Legii. Fiecărui cetăţean îi
revine sarcina de a-şi aduce contribuţia la instaurarea legalităţii în ţară. Şi dacă unele
persoane ar putea să admită oarecare neglijenţe privitor la justa apreciere a valorilor,
pentru jurişti soluţionarea pozitivă a sarcinii ocupă modestul loc numărul unu.
Fundamentul statului de drept îl constituie primordialitatea individului în cadrul
societăţii, care „presupune menţinerea statului într-o postură de instrument afectat realizării
de sine a individului, netransformarea statului şi nici a dreptului într-un scop în sine, deci
limitarea primului prin subiectivizarea celui de-al doilea.”[16] Rămîne să subliniem că în
centrul statului de drept stau drepturile omului şi anume ele determină limitele acţiunii
puterii.
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a consfinţit
prioritatea creării unui „stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.” (art.1 alin.3)
Conţinutul acestor prevederi constituţionale creează premisa ca în republică cetăţenii
să nu mai fie priviţi în calitate de „obiect” al influenţei statale, iar capacitatea de
constrîngere a statului să se exercite preponderent în serviciul lor. În temeiul acestor
principii urmează a fi perfectat şi întregul sistem de sancţionare a celor care săvîrşesc
abateri de la normele de convieţuire socială sau cele de drept.
Referinţe·
1
Bloşenco Andrei, Răspunderea civilă delictuală, Editura Arc, 2002, p.19.
2
Orlov M., Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect theoretic, Cişinău, 1997,
p.28.
3
Алексеев С.С., Философия права, Издательство ” Норма”, Москва, 1999,
p.293-294.
156
4
Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova, cu modificări
şi completări pînă în 25 martie 2002, Chişinău, 2002.
5
Legea nr.32 din 12 octombrie 1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor. În culegerea ”Contravenţii. Dispoziţii legale”, Editura Consiliului
legislativ, Bucureşti, 1988, p.17-30.
6
Pivniceru Mona Maria, Susanu Petru, Tudorache Dan, Contravenţia. Îndrumar
teoretic şi practic, Colecţia “UTILIS”, Institutul European, Iaşi, 1997, p.9.
7
Preda Mircea, Drept administrativ, Partea Generală, Ediţie revăzută şi actualizată,
Editura “Lumina-LEX”, Bucureşti, 2002, p.269.
8
Tiberiu Bogdan, Sîntea Ioan, Drăgan-Cornianu Rodica, Comportamentul uman în
procesul judiciar, Serviciul editorial şi cinematografic al MAI, Bucureşti, 1983, p.11.
9
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti,
1998, p.221, articolul “contravenţie”.
10
Revista Naţională de Drept, nr.4, aprilie, 2003.
11
Comportamentul uman în procesul judiciar, p.169.
12
Chivulescu Nicolae, „Armand Călinescu, omul de oţel al României”, Editura
Ministerului de Interne, 1995, p.104.
13
Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială,
Editura “Ştiinţa”, Chişinău, 1998, p.51.
14
Ziarul “Аргументы и факты “, nr.50 din decembrie 1998, articolul “С кем
Лучинский, cо страной“.
15
C. Cihodaru , “Alexandru cel Bun”, Cartea moldovenească, Chişinău, 1990,
p.1 C.2.
16
Dogaru Ion, Dănişor Dan Claudiu, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ediţia
”Universitatea Europeană Drăgan. Institutul de cercetări”, Editura „Zamolxe”,
Chişinău, 1998, p.41.
Proiectul Codului contravenţional.
157
158
Alexei Danilov
CONVINGEREA CA FACTOR DE ASIGURARE

A LEGALITĂŢII ŞI CA METODĂ DE DIRIJARE ÎN STAT
În toate etapele de dezvoltare a omenirii, în diferite colectivităţi a existat o

putere de administrare, constituită pentru promovarea unor interese comune. Pentru
realizarea acestei puteri s-au solicitat mai multe mijloace şi metode, dintre care
cele mai răspîndite se consideră convingerea şi constrîngerea.
Pentru a asigura desfăşurarea normală a vieţii sociale în stat, nu este suficient
a emite legi care să reglementeze comportamentul social, ci este nevoie de o asigurare
a subordonării tuturor cetăţenilor normelor conţinute în aceste legi. Această
subordonare poate fi realizată, în primul rînd, prin aceea că cetăţenii, fiind conştienţi
de necesitatea reglementării, i se conformează spontan, cît şi prin impunerea silită
din partea organelor de stat, care dispun de forţă de constrîngere şi o aplică pentru a-
l impune pe cetăţean să se subordoneze legilor. Procesul administrării, fiind o activitate
de organizare a aplicării legii şi punere în executare a ei, este strîns legat de toate cele
trei puteri ale statului, dar, în special, de puterea executivă, căreia îi revine rolul
punerii în executare a legii. Organele administraţiei de stat, prin activitatea pe care o
desfăşoară, asigură executarea dispoziţiilor cuprinse în legi şi alte acte normative,
utilizînd diferite metode. Aceste metode constituie un ansamblu de modalităţi, o
sumă de procedee şi mijloace prin intermediul cărora se efectuează însuşi procesul
de administrare. În practica administraţiei de stat sunt cunoscute mai multe metode
de conducere, şi anume: metodele convingerii şi constrîngerii administrative, metodele
economice, juridice şi nejuridice, publice şi secrete. Principalele dintre ele rămîn a fi
metodele de convingere şi constrîngere. Metoda convingerii înseamnă aplicarea
măsurilor de educare şi influenţare psihologică a maselor cu privire la necesitatea de
a respecta legile şi alte acte normative. Conţinutul metodei convingerii, după L.
Popov, este foarte variat şi se exprimă prin activitatea statală care contribuie la
acumularea de către masele largi a experienţei politice proprii. Această activitate
constă în măsuri de educaţie, de critică a faptelor antisociale, răspîndirea experienţei
pozitive şi un larg sistem de stimulenţi.
159
Alexei Danilov
Criteriul de apreciere care ar permite să se considere că metoda convingerii este

principală, constrîngerea rămînînd a fi o metodă secundară, este foarte elastic. E greu de
stabilit care din aceste metode este principală, deoarece ele se aplică după caz. Însă un
lucru rămîne cert – metoda convingerii este mai umană şi aplicarea ei este obligatorie în
administraţia unui stat de drept. Noţiunea de convingere poartă un caracter complex,
avînd mai multe sensuri, cum ar fi sensul de fenomen psihic şi acela de metodă de
asigurare a respectării normelor de conduită. Ca fenomen psihic, convingerea este un
element al conştiinţei omului şi unul dintre factorii determinanţi al conduitei lui. Ca metodă
de asigurare a respectării normelor de conduită, convingerea reprezintă un ansamblu de
măsuri educative şi de lămurire, utilizate în scopul determinării indivizilor aflaţi pe teritoriul
statului în a respecta ordinea stabilită. Toate aceste măsuri generează formarea conştiinţei
juridice şi determină oamenii să-şi conformeze conduita normelor de drept. Conştiinţa
juridică este formată dintr-un complex de reprezentări, noţiuni, judecăţi, convingeri,
sentimente ce reflectă principiile şi normele de drept. În schimb conduita reprezintă
ansamblul faptelor şi acţiunilor. Întreaga conduită reprezintă ansamblul faptelor şi
acţiunilor. Întreaga activitate este apreciată din punctul de vedere al principiilor şi
normelor juridice. Între conştiinţă şi conduită există o legătură de influenţă reciprocă.
Formele, metodele şi mijloacele de formare a convingerii juridice şi de categoria
de persoane cărora li se adresează. Diferite persoane înţeleg şi reacţionează diferit
la una şi aceeaşi normă stabilită în societate. Din acest punct de vedere, sociologii
ruşi împart cetăţenii în trei categorii principale: 1) o primă categorie de cetăţeni se
conformează de bună voie şi spontan normelor stabilite, înţelegînd conţinutul şi
scopul acestor norme, respectîndu-le conştiincios; 2) o altă categorie de cetăţeni
respectă şi aplică normele stabilite din deprindere, mecanic, fără a medita şi a
pătrunde în esenţa lor juridică; 3) a treia categorie de cetăţeni nu acceptă, ca un
efect al unei reacţii lăuntrice, o anumită normă de drept. Ei se revoltă, au tendinţa
de a ignora, de a se opune normelor de drept stabilite, dar totuşi se conformează lor
din teama pentru consecinţele care pot surveni în caz de nerespectare.
Acestea sunt categoriile de persoane care, într-un mod sau altul, fie sub
influenţa măsurilor de convingere, fie din proprie conştiinţă sau din frica de
sancţiune, se conformează normelor de drept. Însă mai este şi o categorie de persoane
care nu respectă aceste norme, asupra cărora măsurile de convingere nu au efect,
acestor persoane urmînd să li se aplice măsuri de constrîngere. Probabil, nu există
persoană în societate care nu a încălcat nici o normă cît de neîsemnată, precum nu
poate exista vreo persoană care să nu fi respectat nici o normă toată viaţa. Deci
putem spune, fără a desconsidera importanţa măsurilor de convingere în
administrare, că aceste măsuri sunt primite în mod diferit nu numai de anumite
categorii de persoane, dar chiar de una şi aceeaşi persoană, în funcţie de importanţa
acestei norme pentru persoana în cauză şi alte circumstanţe. Baza formării convingerilor
160
Convingerea ca factor de asigurare a legalităţii şi ca metodă de dirijare în stat
o constituie reprezentările şi noţiunile, precum aprecierile şi judecăţile. Procesul formării

convingerilor este determinat de factori atît obiectivi, cît şi social-umani. Care sunt
convingerile juridice? Această problemă trebuie privită din mai multe unghiuri de vedere:
a) din punctul de vedere al organului competent a elabora norme juridice; b) al celor
chemaţi să aplice legea şi c) al celor chemaţi să respecte normele de conduită. În
continuare, convingerea legiuitorului se bazează pe cunoaşterea legilor de dezvoltare a
societăţii; convingerea celui ce aplică legea se bazează pe corespondenţa între norma
juridică şi o soluţie concretă ce se impune într-un anumit caz; din punctul de vedere al
celui ce respectă legea, convingerea presupune adeziunea lăuntrică la prescripţiile normei
juridice, recunoaşterea faptului că interesele ocrotite prin normele juridice coincid cu
propriile sale interese fundamentale, esenţiale şi că este necesar ca propriile interese
neesenţiale să fie subordonate intereselor generale. Cu toate că convingerea, în fiecare
caz aparte, este unul dintre elementele de conştiinţă socială generală, conştiinţa socială
în diferite societăţi este la diferit nivel, ceea ce facilitează sau stopează, în funcţie de caz,
formarea convingerilor juridice. Acest fenomen este determinat de un şir de factori de
natură economică, socială şi politică. O societate democratică, un stat de drept presupune
şi un nivel înalt de conştiinţă juridică al cetăţenilor. În atingerea acestui scop, administraţia
utilizează anumite mijloace şi acţiuni, menite să contribuie la formarea convingerii în
rîndurile cetăţenilor. Dintre aceste activităţi putem menţiona: 1) întărirea bazei economice
a statului şi ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor; 2) ridicarea nivelului de cultură generală,
ca factor ce contribuie la formarea convingerilor lor politice, juridice etc.; 3) propagarea
şi popularizarea legilor; 4) publicitatea proceselor judiciare; 5) aducerea la cunoştinţa
maselor largi a activităţii de drept a altor organe de stat şi folosirea pe larg, în acest
scop, mijloacele mass-media; 6) democratizarea procesului de administrare prin
participarea maselor largi la conducerea directă sau prin intermediul organelor
reprezentative; 7) familiarizarea cetăţenilor cu principiile de bază ale dreptului şi politizarea
maselor; 8) perfecţionarea raporturilor dintre cetăţeni şi administraţie. Acestea sunt cele
mai generale mijloace care contribuie la formarea convingerilor juridice. Procesul propriu-
zis de formare a convingerii este mult mai complicat, conţinînd şi elemente psihologice,
sociologice, istorice etc.
O deosebită importanţă pentru statul nostru capătă astăzi metoda convingerii
– mijloc de ridicare a nivelului de conştiinţă socială a populaţiei – condiţie absolut
necesară pentru un stat de drept. Un stat de drept presupune în mod inevitabil şi o
conştiinţă juridică înaltă. La etapa iniţială a formării statului de drept, rolul principal
în formarea conştiinţei juridice generale îi revine anume legiuitorului şi celor
împuterniciţi să aplice normele de drept, deoarece anume de ei depinde adoptarea
legilor oportune şi aplicarea celor mai eficiente mijloace în realizarea lor, fapt ce determină
şi poziţia celor chemaţi să respecte aceste legi. O condiţie a oportunităţii legii este
stabilitatea ei. Fiind supuse unor modificări prea frecvente, dispoziţiile legilor nu sunt în
161
Alexei Danilov
măsură să se fixeze în conştiinţa juridică a maselor, nici nu permit organelor de stat

competente să pună la punct întregul mecanism necesar asigurării aplicării lor stricte şi
consecvente. O altă condiţie sau cerinţă faţă de lege, pentru ca aceasta să-şi manifeste
esenţa sa de convingere, este exprimarea prin lege a intereselor întregii societăţi ori a
majorităţii cetăţenilor. Atunci cînd reprezentanţa naţională adoptă o lege, se presupune
că ea dă expresie unor necesităţi bine conturate ale societăţii, iar măsurile prevăzute sunt
rezultatul unei juste aprecieri a realităţilor. Astfel, legea chemată să se impună respectului
general nu poate fi expresia arbitrară a voinţei unei minorităţi de indivizi, ci trebuie să fie
o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi.
Convingerea ca metodă umană şi destul de eficientă în asigurarea respectării
normelor de drept nu exclude metoda constrîngerii, atunci cînd măsurile educative
nu au dat rezultatul dorit. Pentru a asigura eficienţa activităţii administraţiei de stat
şi o colaborare cît mai eficientă cu masele largi ale populaţiei, este necesară o
îmbinare corectă a metodelor de convingere şi constrîngere.
În realizarea funcţiilor şi sarcinilor, organele de stat sunt chemate să se bazeze
prioritar pe convingere. Metodele de convingere trebuie să fie de bază în dirijarea
de stat, ceea ce constituie o realizare a principiilor unui stat democratic. Metoda
convingerii poate fi aplicată cu succes într-un stat democratic, întrucît organele
administraţiei de stat, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăresc în permanenţă
respectarea drepturilor şi intereselor legale ale cetăţenilor, asigurarea necesităţilor
lor materiale şi spirituale. Executarea de către cetăţeni din convingere a dispoziţiilor
şi măsurilor luate de organele administrării de stat ajută aceste organe să realizeze
sarcinile puse în faţa lor fără întîrziere şi permite, în acelaşi timp, simplificarea
aparatului administrativ de stat şi reducerea cheltuielilor de administraţie. Însă
această executare nu se înfăptuieşte de una singură, organele de stat fiind chemate
să lucreze sistematic în direcţia convingerii maselor, adică prin educarea unei
înţelegeri dure a necesităţii îndeplinirii regulilor instituite de lege, pentru ca puterea
lor să fie conformă acestor reguli. Tot sistemul organizaţiilor statale şi obşteşti
educă masele în spiritul executării benevole şi conştiente a obligaţiunilor. Educarea
disciplinei conştiente tuturor membrilor societăţii este obligaţia primordială a
organelor de dirijare. Datorită faptului că în statul democratic măsurile de
constrîngere se aplică numai faţă de o minoritate şi în interesul marii majorităţi,
aplicarea lor se bucură de înţelegerea şi concursul maselor largi, conştiente de
necesitatea sprijinirii organelor administrative de stat, împotriva elementelor
răuvoitoare sau împotriva celor care nu îndeplinesc benevol obligaţiile ce le revin
prin legi şi alte acte normative. Luînd în consideraţie rolul pe care îl au organele de
dirijare în convingerea maselor, unii administratori încearcă să evidenţieze formele concrete
sau metodele convingerii, să efectueze clasificarea lor. În această noţiune erau cuprinse
foarte multe metode de sine stătătoare. E greu să acceptăm corectitudinea unei asemenea
162
Convingerea ca factor de asigurare a legalităţii şi ca metodă de dirijare în stat
clasificări. Dacă este vorba despre formele sau măsurile convingerii, atunci, ca metode
de acţiune asupra conştiinţei, voinţei şi comportamentului subiecţilor dirijării, printre cele
mai importante pot fi evidenţiate: explicarea, fundamentarea, discutarea, consultarea,
insuflarea. Metodele de convingere se exprimă prin aplicarea unui sistem de măsuri de
stimulare morală sau materială. Toate aceste măsuri sunt pe larg aplicate de organele
dirijării de stat. Pornind de la particular la general, putem defini convingerea ca o influenţă
psiho-pedagogică aplicată faţă de individ (se are în vedere persoana fizică sau persoana
cu funcţie de răspundere), apelarea la conştiinţa lui în scopul respectării legislaţiei în
vigoare şi a îndeplinirii atribuţiilor sale constituţionale.
Este evident faptul că e mult mai uşor de a impune un anumit comportament prin
ordin sau decizie, decît de a convinge membrii societăţii de necesitatea unei anumite
comportări. Un astfel de stil ar fi incompatibil cu principiile unui stat democratic, care
presupune şi o anumită corelaţie a metodelor de administrare. Această corelaţie trebuie
să se întemeieze, în primul rînd, pe ideea că ambele metode (convingerea şi constrîngerea)
sunt viabile şi urmează să se aplice în funcţie de situaţie, metoda constrîngerii faţă de
persoanele nedisciplinate rămînînd să se aplice numai în cazuri speciale. Pentru viitor, în
prezenţa condiţiilor favorabile de aplicare pe larg a mijloacelor şi măsurilor de convingere,
va fi posibilă limitarea sferei de aplicare a constrîngerii, fără a se renunţa la această
metodă în cazurile necesare. D. Bahrah caracterizează aceste două metode în felul următor:
„convingerea se exprimă prin folosirea diferitor măsuri de lămurire, educare, organizare
şi stimulare pentru a transforma benevol voinţa conducătorului în voinţa administraţilor,
fiind îndreptată spre îndeplinirea de bună voie a voinţei legiuitorului, exprimată în actele
normative, pe cînd constrîngerea se poate înţelege ca impunere silită a voinţei
conducătorului în pofida voinţei celor administraţi cu influenţare externă asupra comportării
lor”. Recunoaşterea corelaţiei existente între convingere şi constrîngere nu poate fi
echivalată cu identificarea acestor două metode, ele fiind metode de administrare absolut
diferite şi se deosebesc fundamental prin caracterul activităţii desfăşurate de către organele
de stat în raporturile lor cu cei administraţi.
Referinţe
1. Orlov M., Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic, Chişinău,
1997.
2. Guţuleac V., Bazele teoriei dirijării de stat, Chişinău, 2000.
3. Попов Л., Убеждение и принуждение, Москва, 1968.
4. Бахрах D., Административная ответственность в СССР, Свердловск,
1989.
5. Codul cu privire la contravenţii administrative, Chişinău, 1996 (cu modificări).
6. Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, Bucureşti, 1997.
7. Vîlsan C., Politologie, Bucureşti, 1997.
163
164
Alexei Danilov
CONSTRÎNGEREA CA METODĂ DE DIRIJARE ÎN STAT.

CLASIFICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÎNGERE, APLICATE ÎN
DOMENIUL ASIGURĂRII ORDINII DE DREPT
Cînd metoda convingerii în administrare nu dă efectul dorit, este aplicată

metoda constrîngerii. În sens filozofic, constrîngerea semnifică determinarea unei
persoane la o conduită pe care aceasta nu o doreşte, conduită ce nu corespunde
convingerilor sale. În sens juridic, constrîngerea este o totalitate de măsuri psihice,
fizice şi materiale, prevăzute de lege, aplicate direct de către organele statului
persoanelor care nu respectă sau încalcă normele de drept administrativ, fără adresare
în judecată. Baza pentru aplicarea măsurilor de constrîngere este delictul
administrativ.
În deplinul sens al cuvîntului, orice normă de conduită umană poate fi măsură
de constrîngere, în funcţie de poziţia psihică a individului faţă de această normă.
Dacă o persoană aderă la prescripţiile normei din convingere, regula de conduită
prescrisă de această normă nu devine o datorie, ci mai degrabă ceva impus din
afară, contrar voinţei sale. Dimpotrivă, dacă norma de conduită este respectată de
frica unor urmări negative, această respectare devine ca o măsură de constrîngere,
o obligaţie mai mult sau mai puţin greu de respectat. Constrîngerea socială constituie
un ansamblu de măsuri aplicate în societate în cazul respectării de bună voie a
normelor de conduită, în scopul limitării posibilităţii de alegere a individului,
impunîndu-i o conduită conformă cerinţelor normei. Sub cele mai diverse forme,
constrîngerea a existat în toate etapele de dezvoltare a societăţii umane. Orice
comunitate umană presupune o armonizare a acţiunilor membrilor săi pentru
satisfacerea interesului general al comunităţii. În acest scop, viaţa în cadrul
comunităţii sociale implică o subordonare a individului faţă de societate, asumarea
unor obligaţii faţă de grupul din care face parte. Încălcarea acestor obligaţii
presupune aplicarea constrîngerii din partea organizaţiei sociale respective. Ar fi o
societate ideală, dacă toţi membrii săi şi-ar îndeplini conştient obligaţiile şi ar
respecta întocmai prescripţiile normelor de conduită. În viaţa de toate zilele însă
165
Alexei Danilov
există un număr foarte mare de încălcări în societate din partea persoanelor. Încălcarea
de individ a îndatoririlor faţă de societate are ca bază contradicţia ce apare între interesele
generale ale societăţii şi interesele individuale, contradicţie care nu este decît o manifestare
particulară a contradicţiei dintre general şi individual. După cum ştim, interesele generale
cuprind interesele personale, dar nu se reduc la o simplă sumare a lor, ci formează o
structură destul de complicată, în care există în mod real posibilitatea contradicţiei dintre
interesul individual şi cel general.
Ştiinţa juridică nu studiază constrîngerea la general, în sensul ei filozofic, ci doar în
sens juridic, adică constrîngerea aplicată în baza normelor de drept, vizavi de încălcarea
acestora. Ca mijloc de asigurare a legalităţii şi ordinii de drept, constrîngerea juridică
conţine un şir de particularităţi ce o caracterizează, cum ar fi: 1) constrîngerea juridică
este precedată în mod inevitabil de săvîrşirea unei fapte ilicite şi dăunătoare societăţii ca
o reacţie la această faptă şi este determinată de conflictul dintre voinţa statului, exprimată
în norma de drept, şi voinţa individului care încalcă această normă; 2) are caracter
individual şi se aplică subiectului de drept concret care a încălcat o anumită normă.
Constrîngerea juridică are caracter personal şi îşi găseşte expresia într-o acţiune de
influenţare venită din afara voinţei unei persoane în scopul determinării acesteia să
îndeplinească cerinţele normei de drept, să nu repete încălcarea lor pe viitor, să educe
atît persoana dată, cît şi pe cei din jur în spiritul respectării legii. În acest context, scopul
constrîngerii juridice se atinge prin influenţa pe care o exercită statul în sfera morală,
patrimonială, organizatorică sau fizică asupra subiectului de drept concret; 3) constrîngerea
juridică se înfăptuieşte prin intermediul actelor de aplicare a normelor de drept. Normele
juridice propriu-zise prevăd doar posibilitatea survenirii constrîngerii. În realitate însă
eficienţa puterii de constrîngere în reglementarea juridică se concretizează în actele de
aplicare a dreptului; 4) constrîngerea se aplică cu respectarea strictă a legii. Normele de
drept speciale stabilesc măsurile de constrîngere, condiţiile, procedura aplicării lor şi
organele împuternicite să aplice aceste măsuri. Monopolul constrîngerii organizate îi
revine numai statului, nici o altă formă de organizare socială neputînd dispune de o forţă
legală prin care să constrîngă membrii săi. Aplicarea constrîngerii de stat, în cazurile
extreme prevăzute de lege, se face numai prin administraţia publică.
Sfera constrîngerii nu se reduce numai la aplicarea măsurilor răspunderii
administrative. E necesar a deosebi constrîngerea ca o activitate specifică a organelor
dirijării de stat şi ca o metodă de dirijare. Prima dintre ele (care include în sine
constrîngerea în general: disciplinară, administrativă) este aplicată, în principiu,
numai faţă de cei care nu îndeplinesc benevol normele legislaţiei sau a prescripţiilor
legale ale organelor dirijării de stat. Constrîngerea ca metodă de dirijare, de acţiune
asupra comportamentului oamenilor sau organizaţiilor şi elementelor ei este prezentă
acolo unde este folosită puterea de stat. Aplicarea puterii implică supunere benevolă.
Supunerea, de obicei, are loc benevol, fără să se bazeze pe constrîngerea directă. Însă
166
Constrîngerea ca metodă de dirijare în stat.
Clasificarea măsurilor de constrîngere, aplicate în domeniul asigurării ordinii de drept
într-un şir de cazuri la ea nu se obţine nici prin constrîngere directă, nici chiar benevol,
adică independent de voinţa şi dorinţa acelui care se supune. În afară de aceasta, chiar
şi supunerea benevolă nu întotdeauna determină lipsa oricărei măsuri de constrîngere.
Elementele constrîngerii forţate se găsesc în toate dispoziţiile legilor şi actelor de dirijare,
deoarece ele au un caracter obligatoriu, se bazează pe puterea şi autoritatea statului şi
pe posibilitatea aplicării, în caz de necesitate, a măsurilor de constrîngere. Constrîngerea
administrativă constă în aceea că organul corespunzător al dirijării de stat sau persoana
cu funcţie de răspundere (subiectul dirijării), conducîndu-se de împuternicirile sale, obligă
cetăţeanul să înfăptuiască anumite acţiuni sau să înceteze acţiunile aplicînd măsurile de
constrîngere administrativă.
Deci în primul rînd, constrîngerea administrativă se aplică numai de organele
împuternicite (poliţie, inspecţia sanitară, securitate etc.); în al doilea rînd, măsurile
de constrîngere administrativă pot fi aplicate de către subiecţii dirijării de stat; în
al treilea rînd, aplicarea măsurilor de constrîngere administrativă nu e legată de
limitele supunerii formale în domeniul de activitate. Adică ele se aplică în
conformitate cu legea faţă de orice subiect, indiferent de subordonarea lui în relaţiile
administrative; în al patrulea rînd, constrîngerea administrativă e aplicată în scopul
asigurării disciplinei statale, legalităţii şi ordinii de drept în general; şi, în al cincilea
rînd, măsurile administrative de constrîngere au un caracter specific şi includ în
sine constrîngerea fizică.
Constrîngerea se aplică, de asemenea, în scopul corectării şi reeducării celor
ce încalcă ordinea de drept şi pentru prevenirea altor încălcări sau repetarea lor
(spre exemplu: lecuirea obligatorie a alcoolicilor cronici, a narcomanilor şi
toxicomanilor, supravegherea administrativă a diferitor categorii de persoane care
stau la evidenţă la organele de poliţie). Deci prin constrîngerea administrativă
înţelegem un ansamblu de măsuri, pe care organele administrării de stat le pot
aplica direct pentru a asigura executarea dispoziţiilor legale, în cazul cînd acestea
nu sunt executate binevol, precum şi pentru a preveni producerea unor fapte care
ar periclita ordinea publică, drepturile şi interesele statului sau ale cetăţenilor. Din
cele menţionate, e lesne de observat semnele caracteristice constrîngerii. În primul
rînd, ca un semn distinctiv este aplicarea extrajudiciară a măsurilor de constrîngere,
prevăzute de actele sublegislative prin forţa organelor împuternicite ale dirijării de
stat (persoanele cu funcţii de răspundere). Numai în cazurile special prevăzute de
lege, măsurile administrative de constrîngere pot fi aplicate de judecător, uneori
însă şi de organizaţiile obşteşti (gărzile populare). În sensul larg al cuvîntului, prin
termenul „măsuri administrative de constrîngere” se înţelege şi aplicarea măsurilor cu
caracter disciplinar de influenţă prin puterea conducătorului faţă de subaltern. Datorită
însă specificului relaţiilor faţă de stat, de serviciu, măsurile de constrîngere disciplinară,
167
Alexei Danilov
cu toate că sunt aplicate prin puterea administrativă, constituie o parte indispensabilă a

institutului administrativ de drept al „serviciului de stat” şi sunt reglementate aparte.
Aplicarea măsurilor de constrîngere de către conducerea organului de dirijare
faţă de terţa persoană, adică faţă de persoanele care nu se găsesc cu aceasta în
relaţii de serviciu, este o altă trăsătură principală în caracteristica constrîngerii
administrative. Terţele persoane sunt obiectul aplicării măsurilor corespunzătoare,
care constituie conţinutul constrîngerii administrative la propriu. Aceasta înseamnă
că nu orice acţiune a subiecţilor dirijării de stat poate fi clasificată ca constrîngere
administrativă. Relaţiile dintre colaboratorul de poliţie şi cetăţean pot servi drept
motiv pentru aplicarea faţă de ultimul a constrîngerii administrative, ceea ce este
exclus în relaţiile dintre conducătorul instituţiei, organizaţiei şi subalternii săi. În
calitate de terţi apar, de regulă, cetăţenii. În cazurile stabilite de legislaţie, terţe pot
fi persoanele cu funcţii de răspundere, organizaţiile, instituţiile şi întreprinderile,
indiferent de subordonare. Aplicarea măsurilor de constrîngere este prevăzută numai
pentru acele organe de conducere care au împuternicirile reprezentanţilor puterii
administrative. Faţă de persoanele şi organizaţiile care nu li se supun, ei înfăptuiesc
funcţii de control şi supraveghere, avînd dreptul a le cere înlăturarea încălcărilor
ordinii instituite de drept în sfera dirijării şi să aplice măsurile administrative de
constrîngere necesare. Deci cercul subiecţilor aplicării constrîngerii administrative
este limitat. Aplicarea măsurilor de constrîngere de către organele de conducere
are loc numai în caz de încălcare a regulilor general-obligatorii de conduită în
sfera administrării de stat. Reguli de acest gen sînt formulate în actele de drept ale
dirijării împreună cu sancţiunea administrativă, care este expresia constrîngerii
administrative.
Măsurile administrative de constrîngere pot fi aplicate atît în scopul
preîntîmpinării şi curmării contravenţiilor administrative şi a crimelor, cît şi pentru
asigurarea securităţii publice, care nu este legată de încălcările de drept. Deci
scopurile constrîngerii sunt diferite, aceasta fiind aplicată nu numai pentru încălcarea
de drept săvîrşită, dar şi în scopul preîntîmpinării, curmării, iar uneori chiar şi în
cazul lipsei acesteia (de exemplu: anunţarea carantinei în caz de epidemii). Organele
dirijării de stat au posibilitatea să asigure total apărarea relaţiilor sociale de dirijare,
ordinea de drept necesară în sfera dirijării de stat. Răspunderea juridică o poartă
persoanele care au comis încălcări de drept în faţa statului, în faţa organelor care
activează din numele lui şi sunt împuternicite pentru a dirija. În evaluarea sa
concretă, constrîngerea administrativă se manifestă în aplicarea răspunderii
administrative. Acestui tip de constrîngere de stat îi corespunde un gen de răspundere
juridică. Aplicarea constrîngerii are loc în baze strict legale, adică se aplică numai acele
măsuri care sunt direct prevăzute de lege sau de normele de drept administrativ (organele
de dirijare singure nu pot institui alte măsuri de constrîngere), numai organele împuternicite
168
pentru aceasta şi numai faţă de persoanele corespunzătoare. Această latură este deosebit
de importantă, deoarece măsurile de constrîngere sunt aplicate de un anumit sistem de
organe (persoane cu funcţii de răspundere) ce funcţionează la diferite niveluri în sistemul
dirijării de stat şi în relaţiile faţă de un cerc larg de persoane şi organizaţii. Constrîngerea
administrativă se înfăptuieşte în forme procesuale mai simple decît constrîngerea judiciară,
fapt ce asigură operativitatea măsurilor ei, apărarea ordinii de drept, securitatea socială.
Orice constrîngere de stat este o armă puternică, deoarece, într-un fel sau altul,
limitează libertatea celor faţă de care se aplică, atinge substanţial drepturile şi interesele
lor, de aceea poate fi aplicată doar în măsura în care ea este cu adevărat necesară.
Pentru a nu permite aplicarea nelegitimă a constrîngerii, statul reglementează strict ordinea
de aplicare, asigură celor asupra căror se răsfrîng garanţiile necesare. Măsuri diferite de
constrîngere se aplică faţă de un număr mare de cetăţeni şi organizaţii. O reglementare
strictă este necesară la aplicarea unor astfel de măsuri ca reţinerea administrativă, lecuirea
forţată etc. De menţionat că limitarea organelor împuternicite de stat, care au dreptul să
aplice aceste măsuri de constrîngere, uşurează controlul aplicării acestor măsuri de
constrîngere. Legea limitează tipurile măsurilor de constrîngere, care pot fi aplicate pe
cale administrativă. În conformitate cu principiul legalităţii, organele dirijării de stat pot
aplica măsurile administrative de constrîngere în cazurile prevăzute de legislaţie, în limitele
şi ordinea stabilită. Orice altă aplicare a măsurilor de constrîngere administrativă trebuie
privită ca încălcare a legii. După conţinutul, importanţa şi metodele de acţiune,
constrîngerea administrativă include în sine diferite măsuri. Constrîngerea administrativă
poate consta din acţiuni ce nu sunt legate de limitarea provizorie a libertăţii personale.
Unele dintre ele se aplică în scopul curmării acţiunilor nelegale (apropierea din lucru a
întreprinderii, reţinerea contravenientului), altele au ca scop preîntîmpinarea consecinţelor,
a fenomenelor naturale, calamităţilor (evacuarea din încăperile ameninţate de inundaţie
sau incendiu), altele au drept scop supunerea la răspundere administrativă a persoanelor
vinovate de săvîrşirea încălcării (avertismentul, arestul administrativ).
Poziţiile despre posibilitatea aplicării constrîngerii administrative, fără
săvîrşirea încălcării de drept, sunt susţinute de mulţi savanţi. Dar, în acelaşi timp,
sunt mulţi cercetători care nu deosebesc constrîngerea administrativă şi, ca urmare,
neagă posibilitatea înfăptuirii constrîngerii administrative, fără legătură cu săvîrşirea
unei încălcări de drept concrete.
O parte din savanţi clasifică toate măsurile de constrîngere în două grupe şi anume:
în măsuri de pedeapsă pentru încălcarea normelor administrative de drept şi în măsuri
de apărare socială. O altă părere este că măsurile de constrîngere se împart în măsuri de
pedepsire. Dar aceste opinii se consideră depăşite, precum şi aceea a unor savanţi
români, care spun că „măsurile de constrîngere administrative pot avea două categorii:
sancţiuni administrative şi alte măsuri de constrîngere diverse”. Sunt nişte păreri care nu
detaliază măsurile, dar le generalizează. În literatura de specialitate este acceptată
169
Alexei Danilov
următoarea clasificare a măsurilor administrative de constrîngere: 1) măsuri de

preîntîmpinare; 2) măsuri de curmare; 3) măsuri de pedeapsă administrativă. Această
clasificare a măsurilor administrative de constrîngere şi a constrîngerii ca metodă de
dirijare în general, după părerea mai multor savanţi, corespunde exact sarcinilor de bază
care stau în faţa tuturor subiecţilor participanţi la asigurarea ordinii de drept. Aceste
sarcini sunt: 1) prevenirea încălcărilor normelor de drept şi a celor morale; 2) curmarea
încălcărilor normelor de drept şi a consecinţelor acestor încălcări; 3) depistarea
persoanelor care au comis încălcarea normelor de drept, efectuarea anchetei şi aplicarea
sancţiunilor respective în scopul reeducării persoanei în cauză.
(a)
Măsurile administrative de preîntîmpinare sunt indicaţii conţinute în
dispoziţiile normelor dreptului administrativ. Realizarea lor se înfăptuieşte prin
constrîngerea, în bază strict legislativă, de către organele de stat împuternicite (de
reprezentanţii lor) la apariţia anumitor circumstanţe, în scopul preîntîmpinării
încălcărilor de drept şi asigurării securităţii publice. Scopul principal al măsurilor
administrative de preîntîmpinare este de a nu permite încălcarea normelor
administrative de drept, preîntîmpinarea consecinţelor grave, înlăturarea pericolului
pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, apărarea proprietăţii private şi de stat, asigurarea
ordinii publice. Deci măsurile administrative de preîntîmpinare au un caracter
profilactic. Măsurile acestea apar sau în calitate de limitări administrative, sau în
calitate de acţiuni administrative concrete faţă de anumite categorii de organizaţii
ori persoane. La categoria primelor putem menţiona: 1) anunţarea carantinei în
caz de epidemii şi epizootii; 2) supravegherea administrativă a unor categorii de
persoane care stau la evidenţa poliţiei (persoanele bolnave psihic, alcoolicii,
narcomanii, persoanele eliberate din locurile de detenţie); 3) interzicerea circulaţiei
transportului cu defecţiuni tehnice pe rută. La categoria măsurilor de preîntîmpinare
prin acţiuni se referă: 1) controlul actelor de identitate şi a altor documente necesare;
2) intrarea în locuinţele cetăţenilor şi alte încăperi de serviciu (pentru reţinerea
infractorului sau în caz de calamităţi naturale; 3) controlul personal, controlul
lucrurilor, bagajelor personale, aplicat de organele vamale (se aplică în scopul
curmării acţiunii de contrabandă sau pentru preîntîmpinarea aducerii la bordul
aparatelor de zbor a armelor, materialelor explozibile şi uşor inflamabile).

(b)
Măsurile administrative de curmare se aplică în cazurile cînd e necesară curmarea
prin constrîngere a acţiunilor nelegale şi prevenirea urmărilor negative. Ele asigură, de
asemenea, atragerea persoanelor vinovate la răspundere, cu toate că răspunderea încă
nu este aplicată. Aceste măsuri se împart în două grupe: obişnuite şi speciale. Măsurile
obişnuite de curmare sunt: 1)cerinţa de a înceta comportarea nelegală din partea organului
împuternicit; 2) reţinerea administrativă; 3) aducerea contravenientului la organele de
170
drept şi preîntîmpinarea oficială a acestuia cît priveşte încetarea modului antisocial de

viaţă; 4) aducerea prin mandat de arest a bănuitului sau a altei persoane care se eschivează
de la chemarea legitimă în organele de drept; 5) oprirea lucrului întreprinderilor; 6)
lecuirea forţată a alcoolicilor cronici, a narcomanilor; 7) oprirea transportului, starea
tehnică a căruia prezintă pericol pentru traficul rutier; 8) distrugerea imobilului construit
samovolnic, cît şi evacuarea din spaţiul locativ ocupat samovolnic. Conform legislaţiei
RM, organele de resort au dreptul a aplica următoarele măsuri speciale: 1) aplicarea
forţei fizice; 2) aplicarea mijloacelor speciale; 3) aplicarea armei de foc.
(c)
În caz dacă contravenţia administrativă n-a fost prevenită sau curmată, faţă
de persoana care a comis-o trebuie aplicată sancţiunea respectivă ca metodă de
constrîngere statală. Sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se
aplică în scopul educării persoanei care a comis o contravenţie administrativă, în
spiritul respectării legilor, precum şi în scopul prevenirii comiterii unor noi
contravenţii atît de către contravenient, cît şi de alte persoane. Sancţiunile
administrative sunt: avertismentul, amenda, ridicarea contra echivalent a
obiectivului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al
contravenţiei, confiscarea obiectului, privarea de dreptul special, acordat
cetăţeanului respectiv (de dreptul de posedare a armei de foc, dreptul de a conduce
mijloacele de transport), arestul administrativ. Sancţiunea pentru contravenţia
administrativă comisă se aplică în limitele stabilite de actul normativ, care prevede
răspundere pentru contravenţia comisă, în strictă conformitate cu legislaţia în
vigoare. La aplicarea sancţiunii se ţine cont de caracterul contravenţiei comise, de
persoana bănuitului, gradul de vinovăţie, starea materială, circumstanţele ce
atenuează sau agravează răspunderea.
Referinţe
1. Orlov M., Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic, Chişinău,
1997.
2. Guţuleac V., Bazele teoriei dirijării de stat, Chişinău, 2000.
3. Попов Л., Убеждение и принуждение, Москва, 1968.
4. Бахрах D., Административная ответственность в СССР, Свердловск,
1989.
5. Codul cu privire la contravenţii administrative, Chişinău, 1996 (cu modificări).
6. Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, Bucureşti, 1997.
7. Vîlsan C., Politologie, Bucureşti, 1997.
171
172
Ion Galaju
CONFLICTUL MANAGERIAL – FACTOR DE BAZĂ

ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
În etapa actuală, lucrătorilor Organelor Afacerilor Interne li s-au pus în faţă

sarcini majore, pentru soluţionarea cărora ei trebuie să posede înalte calităţi
profesionale, organizatorice şi morale. În lipsa acestora şi a climatului psihologic
favorabil se creează situaţii distructive pe fon de nervozitate, care, în multe cazuri,
duc la conflicte de diferit ordin.
Conflictul, ca fenomen social complex, este caracterizat de o serie de aspecte.
Cele mai importante sunt: esenţa, structura, cauza şi dinamica evoluării.
Conflictele se creează în baza relaţiilor defectuoase dintre membrii societăţii,
care tratează de pe diferite poziţii necesităţile, scopurile, idealurile, convingerile şi
opiniile acestora.
Pentru elucidarea esenţei conflictului este importantă evidenţierea simptoamelor:
1. Conflictul totdeauna apare în baza opiniilor contrarii. Divergenţele
condiţionează apariţia conflictelor.
2. Conflictul este o confruntare a subiecţilor sociali, motivaţi în a-şi cauza
reciproc daune morale, fizice, psihologice etc.
Reieşind din cele expuse mai sus, propunem redarea schematică a procesului
apariţiei conflictului:
Specificarea elementelor schemei 1.
PC1, PC2 – părţile conflictului –sunt subiecţii sociali antrenaţi în conflict,
dintre care fac parte şi suporterii direcţi sau indirecţi ai părţilor conflictuante.
OC – obiectul conflictului – este sorgintea conflictului.
M1, M2 – motivele conflictului –sunt motivaţiile care determină subiecţii să-
şi manifeste prin diferite acţiuni sau inacţiuni nemulţumirea care duce la conflict.
P1, P2 – poziţiile părţilor antrenate în conflict – prin acestea părţile îşi declară
opoziţia unul faţă de altul în procesul conflictului sau în procesul negocierilor.
E.O.C.1, E.O.C.2 – elementele obiectului conflictului.
173
Ion Galaju
P1 P2
E.O.C. E.O.C.
PC1 OC PC2
M1 M2
Schema 1.
PC1
părţile conflictului
PC2
Conflictele pot fi clasificate după mai multe criterii. Din punct de vedere practic,
clasificarea conflictelor este importantă, deoarece permite deosebirea apariţiilor specifice
ale acestora şi deci ne ajută să stabilim posibilele căi de soluţionare.
Cauzele conflictului sunt fenomenele, evenimentele, situaţiile şi faptele care
precedează conflictul, iar în anumite condiţii de activitate a subiecţilor sociali
provoacă acest conflict.
Multitudinea de pricini provocatoare de conflicte poate fi clasificată în două
grupe: a) generale şi b) particulare. Cele generale influenţează direct sau indirect
majoritatea conflictelor. Dintre acestea le vom menţiona pe următoarele:
- Cauze social-politice şi economice de care depinde în mod direct situaţia
din ţară.
- Cauze social-psihologice care determină climatul psihologic din colectiv
şi societate.
- Cauze individual-psihologice care reflectă trăsăturile psihologice
individuale ale subiecţilor (capacităţi, temperament, caracter, motivaţii ş.a.).
A două grupă de cauze este proprie unui gen de conflicte specifice:
- neîmpăcarea cu condiţiile de activitate;
- încălcarea eticii profesionale;
- încălcarea legislaţiei muncii;
- limitarea resurselor pentru trai şi activitate;
- obstacolele în atingerea scopurilor, promovarea valorilor;
- bruiajul în comunicaţii.
174
Conflictul managerial – factor de bază în prevenirea şi combaterea criminalităţii
Descoperirea şi înlăturarea cauzelor este condiţia necesară pentru a rezolva eficient

conflictele.
Situaţia conflictuală este creată de divergenţele apărute între subiecţii sociali
activi, care creează condiţii pentru o ciocnire reală între ei.
Corelaţia cauzelor conflictului cu situaţiile conflictuale şi conflictul propriu-
zis poate fi redată prin următoarea schemă:
Aici trebuie de menţionat că un rol deosebit între factorii care asigură acest coraport
Corelaţia activităţii subiecţilor sociali
Pricina Situaţia Conflictul

conflictului conflictuală
Condiţii şi factori
Schema 2.
îl ocupă incidentul şi pretextul.
Pentru soluţionarea practică a conflictelor importantă este nu numai
clasificarea situaţiilor conflictuale, ci şi cunoaşterea dinamicii conflictului, care
îşi găseşte reflecţia în noţiunile „etapele conflictului” şi „fazele conflictului”.
Prin „etapele conflictului” înţelegem momentele principale prin care acesta
trece de la iniţiere şi până la soluţionarea lui.
Conflictele pot fi generate de acţiunile incorecte ale conducătorilor. Cu regret,
ele sunt multe. Vom accentua doar trei direcţii:
a) Încălcarea eticii profesionale:
- comportamentul grosolan, arogant al şefilor, atitudinea nerespectuoasă
faţă de subalterni;
- neîndeplinirea promisiunilor;
- respingerea opiniilor străine;
- respingerea criticii;
- încălcarea drepturilor subalternilor;
- abuzarea puterii şi privilegiilor;
- tăinuirea informaţiei (mai ales în situaţiile când este vorba de reducerea
statelor de personal sau reorganizare);
- critica demoralizatoare;
- provocarea conştientă a conflictelor dintre subalterni.
b) Încălcarea legislaţiei muncii;
175
Ion Galaju
c) O apreciere greşită a rezultatelor muncii şi a activităţii subalternilor de către

conducător.
Rezolvarea conflictelor depinde, în mare măsură, de conştientizarea lor. Există
indici care variază de la evident la subtil; acestea sunt cheile conflictului,
simptomele, indicatorii, stadiile sau tipurile distincte ale conflictelor.
Criza este, fără îndoială, un simptom extrem de evident. Cînd cineva întrerupe
o relaţie sau demisionează este clar că acolo există un conflict care, probabil, nu a
fost rezolvat.
Violenţa este un semn indubitabil al crizei, întrucît cearta se înteţeşte, iar
oamenii întrec măsura şi se lasă dominaţi de sentimente. În timpul crizelor,
comportamentul normal „zboară pe fereastră”. Se pun la cale şi uneori se săvârşesc
acte necugetate.
Tensiunea este un alt simptom evident. Ea distorsionează perceperea altei
persoane şi aproape a tuturor acţiunilor aceleia. Relaţia este afectată de atitudini
negative şi opinii fixe. Sentimentele faţă de o persoană se înrăutăţesc semnificativ.
Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă.
O situaţie tensionată este ca o căpiţă uscată de fân, care abia aşteaptă o scânteie
să ia foc.
Deseori, datorită comunicării neclare sau instabilităţii relaţiilor dintre
persoane, oamenii se înţeleg greşit, trăgând concluzii eronate în legătură cu o situaţie.
Indiciul conflictului este relevat, de obicei, prin fapte minore. Uneori nişte
lucruri mărunte pot să te întristeze sau să te irite în acelaşi timp, pentru ca mai
apoi, în câteva zile, să fie date uitării.
Un incident poate fi o problemă simplă, dar dacă este prost perceput, poate fi
escaladat.
Disconfortul este sentimentul intuitiv că ceva nu e în ordine, chiar dacă nu
se poate spune ce anume.
Dacă s-ar învăţa recunoaşterea semnelor disconfortului şi ale incidentului şi
dacă s-ar reacţiona cu promtitudine, am putea evita, de cele mai multe ori, o situaţie
care degenerează în tensiune, neînţelegere sau criză.
Conform graficului, conflictele se împart în orizontale, verticale, combinate.
Orizontale sunt conflictele la care participă persoanele cu statut egal.
Verticale sunt conflictele la care participă persoane aflate în raport de
subordonare.
Combinate sunt conflictele în care sunt antrenaţi subiecţii celor orizontale şi
verticale. Din numărul total al conflictelor 70-80 % le revin celor verticale şi
combinate. Aceste conflicte sunt nedorite pentru conducători. Luînd parte la aceste
conflicte, ei deseori riscă să nu fie corect înţeleşi şi fiecare acţiune sau dispoziţie a
lor va fi privită din prisma acestui conflict.
176
Conflictul managerial – factor de bază în prevenirea şi combaterea criminalităţii
Întrucât nivelul de informare al subalternilor despre şeful lor nu este suficient ca

să-i aprecieze corect opţiunile, de regulă, ei compensează lacunele cu diferite bănuieli,
interpretări incorecte ş.a. Astfel, conflictele iau amploare.
Bineînţeles, este foarte greu să lucrezi în aşa condiţii.
Atenţie deosebită conducătorul trebuie să acorde conflictelor verticale (şi să
se străduie să le stingă la faza iniţială).
După importanţa lor managerială, conflictele se împart în constructive şi
distructive. Primele consolidează organizaţia şi nu trebuiesc ocolite, iar ultimele –
invers. Conflictele constructive au cauze obiective. Conflictele distructive pot avea
atât pricini obiective, cât şi subiective.
Conducerea trebuie să cunoască cauzele apariţiei conflictelor, pentru a fi
gata a le ocoli, a le preveni înainte ca acestea să apară.
177
178
Radomir Gârlea
REPERE ISTORICE PRIVIND EVOLUŢIA POLIŢIEI
Printre factorii importanţi care contribuie la procesul de perfecţionare a cadrelor

din organele afacerilor interne, un rol deosebit îl are conştientizarea importanţei
cunoaşterii apariţiei şi evoluţiei poliţiei. Cunoaşterea acestui factor ţine de cultura
generală şi profesională a oricărui colaborator al organelor afacerilor interne.
Transformările social-economice şi politico-juridice, realizate pe parcursul
anilor de întreaga omenire, sunt atât de globale, încît, indiferent de caracterul lor
uneori contradictoriu, este evidentă concluzia: civilizaţia umană se află într-un
proces de continuă transformare, într-un proces de făurire a democratizării vieţii
social-politice, de afirmare a personalităţii umane, fiind transpus în practică în
multe ţări ale lumii printr-un sistem legislativ coerent.
Privind esenţa şi menirea socială a statului în societate, se formează şi se
amplifică o nouă concepţie. Aceste circumstanţe justifică pe deplin atenţia doctrinei
juridice naţionale, acordată mecanismului statului de drept în ansamblu şi fiecărui
element constitutiv în parte în scopul elaborării unor adevărate strategii de
promovare a statului de drept.
Una dintre instituţiile statale ce necesită o reorganizare considerabilă este
poliţia. Reformele economice forţate, însoţite de scăderea nivelului de trai al
populaţiei, nihilismul juridic, creşterea fenomenului criminal, instabilitatea situaţiei
social-economice, separatismul şi alţi factori destabilizatori creează poliţiei condiţii
nefavorabile pentru desfăşurarea unei activităţi social-utile. În aceste condiţii,
funcţionarea efectivă a poliţiei este imposibilă fără o asigurare tehnico-materială
şi financiară, fără un profesionalism înalt şi, îndeosebi, fără o legislaţie care ar
determina locul şi rolul acestei instituţii în cadrul mecanismului statului de drept.
În contextul acestor transformări, este necesar a fi reconsiderată destinaţia socială
a poliţiei, care trebuie să se afirme ca un veritabil factor de stabilitate şi echilibru,
de protecţie socială şi ca un garant al drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei umane.
Importanţa investigaţiilor ştiinţifice în domeniul problemei ce ţine de locul
şi rolul poliţiei în statul de drept este determinată de faptul că numai ştiinţa poate
179
Radomir Gârlea
pune la dispoziţia acestui organ de mare importanţă un set de reguli şi principii ştiinţifice
ce i-ar permite să găsească calea adevărului pentru a deveni o instituţie democratică.
Referindu-se la menirea poliţiei în conexiune cu societatea, marele gânditor al
neamului românesc, Constantin Stere, spunea: „Nu există existenţă omenească fără un
anumit aspect al unui sistem de drept, iar marele număr de asemănări şi analogii ce unesc
sistemele juridice ale tuturor popoarelor confirmă identitatea fundamentală a naturii umane
în care respectarea dreptului impusă prin forţa de constrângere îşi are rădăcinile sale”.
Alături de marile sisteme filozofice, concepţiile, ideile, opiniile despre statutul poliţiei
în cadrul societăţii umane, din cele mai vechi timpuri s-au constituit în şcoli, în curente de
gândire juridică succesivă sau paralele în timp şi-n spaţiu.
Necesitatea de ordine socială şi autoritate, de respectare a demnităţii umane,
a luat naştere o dată cu apariţia relaţiilor gentilice, cu producerea şi reproducerea
de către oameni a propriului mediu socio-cultural, amplificându-se pe măsura
dezvoltării raporturilor interumane.
Până la apariţia unor organe specializate ca poliţia şi armata, convieţuirea
socială a fost organizată cu concursul întregii colectivităţi. Potrivit normelor morale
ale ginţii, oamenii erau datori să-şi acorde ajutor reciproc, ocrotire şi să nu lase
nerăzbunate ofensele aduse de un străin.
La începutul existenţei formelor organizate ale convieţuirii umane existau
instrumente obşteşti care, în planul activităţii de ordin poliţienesc au realizat cu
mijloace modeste diverse funcţii în acea fază a ordinii sociale: siguranţa şi pacea
societăţii, integritatea obştii şi a persoanelor acesteia ca elemente componente. Şi
juridic, şi social, organele cărora le era încredinţată păstrarea ordinii publice,
îndeosebi conducătorii obştii aveau menirea să orânduiască viaţa comunităţii, să-
i asigure traiul cotidian, ordinea şi liniştea necesară.
În perioada tardivă a orânduirii comunei primitive, mijloacele de muncă sunt
îmbunătăţite şi perfecţionate, conducând, astfel, la transformarea produselor în
mărfuri, la apariţia schimbului de bani şi a proprietăţilor private – elementele ce au
făcut posibilă afirmarea unor noi relaţii economice şi sociale.
Pe fundalul acestor transformări şi în scopul soluţionării noilor imperative
ale progresului uman, apare cea mai complexă infrastructură din istoria societăţii
– statul. În vederea conservării unităţii şi integrităţii statale, a fost creată o instituţie
specializată – armata, iar pentru asigurarea liniştii şi ordinii, fără de care o societate
nu se poate menţine şi dezvolta, sunt înfiinţate poliţia, justiţia şi închisorile.
F. Engels considera, că poliţia pe bună dreptate „este veche asemeni statului”.
Însăşi noţiunea de „poliţie” derivă de la grecescul „politeea” (polis – oraş). Aşa numea
Aristotel autorităţile administrative orăşeneşti şi, admiţînd că în perioada respectivă
concepţia de statalitate se confunda cu autoritatea administrativă a oraşelor-cetăţi, prin această
noţiune era redată organizarea politică a statului în ansamblu.
180
Într-adevăr, în antichitate oraşele erau adevărate state în care serviciile publice

beneficiau de o anumită categorie de funcţionari ai oraşului-cetate, de unde şi
denumirea de poliţişti, care mai târziu vine să desemneze doar o anumită categorie
de slujbaşi publici.
Egiptul antic, fiind un stat cu o structură complexă, avea, de asemenea, o
poliţie care era delimitată de armată şi care supraveghea ordinea în interior: controla
în pieţe greutatea mărfurilor vândute şi, în caz de nevoie, aplica forţa şi colecta
impozitele de la populaţie. Mai există şi poliţia deşertului, care, cu ajutorul unor
câini voinici, cutreiera deşertul în căutarea criminalilor fugiţi pentru a se ascunde
de justiţie. De asemenea, ei asigurau paza caravanelor ce cutreierau deşerturile şi
vânau pentru regalitate. În India antică, unităţile armate permanente la dispoziţia
regelui şi după legile lui Manu erau alcătuite din detaşamente interioare pentru
menţinerea ordinii publice, fiind numite responsabile pentru menţinerea ordinii
publice fie la un sat, două, trei, o sută etc. În condiţiile lipsei unei puteri de stat
centralizate, sarcinile poliţieneşti revin întregii obşti valide, obicei transmis din
generaţie în generaţie până astăzi, care opunea forţelor social-ostile solidaritatea
umană. Decăderea centrelor urbane o dată cu dezvoltarea centrelor săteşti şi trecerea
la un sistem social-economic cu un pronunţat caracter rural au dus la aceea ca
obştile săteşti să devină forme predominante în desfăşurarea relaţiilor sociale, nuclee
de bază pentru apărarea împotriva cotropirilor, criminalilor şi altor răufăcători, în
vederea stingerii incendiilor şi înlăturării efectelor dăunătoare ale fenomenelor
naturale. În oraşul polis Atena, funcţia de asigurare a ordinii publice era încredinţată
mai multor organe, care pe lângă această funcţie mai aveau şi alte atribuţii. Astfel,
Colegiul Arhonţilor, pe lângă problemele ce ţin de justiţie, se ocupa atît de
problemele publice, cât şi de menţinerea ordinii în stat. În competenţa Colegiului
strategilor, format din 10 membri reînnoiţi în fiecare an, erau problemele ce ţineau
atît de disciplina militarilor, cât şi cele ce ţineau de problemele statului. Acest
organ, cu ajutorul forţelor armate permanente, menţinea ordinea publică în ţară.
La Atena mai exista o poliţie, şefii căreia erau magistraţi, numiţi „cei 11” sau
„supraveghetorii răufăcătorilor” care aveau sarcina de a aresta pe orice hoţ sau
criminal prins în flagrant delict; dacă ucigaşul nu-şi recunoştea vina el putea fi
executat pe loc sau adus în faţa unui tribunal. În seama lor era şi paza închisorii. La
romani, reprezentanţii ordinii publice purtau titlul de censori, acdili, prefecţi. În
perioada regelui Augustus, paza liniştii publice, era asigurată de 7000 de vigili. Pe
lângă aceste forţe de asigurare publică, în toate colţurile imperiului erau dislocate
unităţi armate romane – legiunile, care erau organizate în cele mai mari centre
urbane atît pentru apărarea frontierelor de barbari, cât şi pentru înăbuşirea răscoalelor
şi a altor probleme privind liniştea. Astfel, legiunea a XIII-a – Felicia, care era alcătuită
181
Radomir Gârlea
în majoritate de cetăţeni romani, a fost prezentă pe teritoriul provinciei Dacia aproape

110 ani, până la retragerea administraţiei romane.
Ordinea în perioada medievală în comune, sate şi alte localităţi rurale era asigurată
de Marele Latifundar. Prin intermediul oamenilor săi, el menţinea ordinea publică, strângea
impozitele şi pedepsea răufăcătorii. Oraşele erau păzite de gărzile personale ale regelui.
Dacă pe continentul european poliţia s-a dezvoltat pe calea deductivă, în Anglia instituţia
poliţiei a cunoscut o evoluţie deosebită, fiind obligată mai întâi să asigure ordinea şi
liniştea publică în cadrul unităţii teritoriale. În fruntea acestor unităţi teritoriale se afla un
şerif. Acesta, ca şef al administraţiei avea atribuţii judecătoreşti, administrative şi militare.
În ceea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti, el supraveghea executarea hotărârilor
judecătoreşti. De asemenea, în competenţa sa intra şi menţinerea ordinii în comitat. Însă
o dată cu consolidarea autorităţii regale, şerifii pierd multe funcţii, reducându-se numai
la menţinerea ordinii publice. Această instituţie se transferă mai târziu în SUA şi este
întâlnită, mai ales, în statele vestice ale federaţiei. Şerifii din aceste regiuni aveau câţiva
ajutori, numărul lor fiind în corespundere cu mărimea oraşului. Ei dispuneau, de asemenea,
de un oficiu dotat cu închisoare, unde puteau fi reţinuţi preventiv încălcătorii de lege sau
criminalii. Dacă aveau antecedente grave, erau transmişi unităţilor militare care treceau
regulat prin aceste oraşe, pentru a ajuta şerifii în caz de necesitate şi a preda militarii
instanţelor judecătoreşti criminale. În Rusia Kieveană, liniştea era asigurată de drujină,
palaci şi streliţi. Pentru prima dată ca organ aparte sub conducerea ţarului a apărut în
secolul al XVI-lea în timpul domniei lui Vasile al IV-lea. Fiind în conflict cu dvorenimea,
el a organizat un organ cu atribuţii poliţieneşti, în scopul pedepsirii adversarilor săi unul
câte unul.
În Italia, „Consiliul celor 10”, iniţial creat ca o comisie de anchetă a conjuraţiei
eşuate a nobilului Baiamonte Tiepolo contra dogelui, mai târziu îşi măreşte
atribuţiile, una dintre care este de a veghea asupra delictelor de stat, a
comportamentului nobililor faţă de respectul legii.
Pentru prima dată, la nivelul întregii ţări, în Franţa este organizată poliţia. Astfel,
în anul 1667, Ludovic al XIV-lea instituie la Paris o funcţie nouă, purtând titlul
„Lenteumaint General du police”, iar începând cu anul 1669 îi creează subunităţi
teritoriale şi departamente. Stabilind responsabilităţile ierarhice forţelor de intervenţie
şi personalului, aceste măsuri au fost considerate drept o experienţă reuşită.
Referitor la dezvoltarea succesivă a poliţiei din statele europene şi gradul de
perfecţiune la care s-a ajuns în organizarea sa, putem constata că această evoluţie
a cunoscut diferite căi de dezvoltare. Astfel, după cel de-al doilea război mondial
în Statele Europei Occidentale, perfecţionarea organizării şi modernizării poliţiei
a continuat îndeosebi prin depolitizarea acesteia. În statele din Estul Europei,
organele poliţieneşti (miliţieneşti) au fost puse totalmente în serviciul partidelor de
guvernământ şi „nucleul sistemului politic în aceste state”.
182
În ciuda polemicii aprinse în jurul noţiunii de „poliţie”, care căpătase statutul de noţiune
prin care se înţelegea ceva diferit, majoritatea specialiştilor în drept poliţienesc, considerau
inutil sensul larg al acestei noţiuni, promovat de Justi – „părintele ştiinţei despre poliţie din
Germania”. În ştiinţa juridică el trata noţiunea de poliţie doar ca o asigurare a ordinii de drept.
În conformitate cu altă opinie, susţinută de savantul Piutter, în a doua jumătatea a secolului al
XVIII-lea, poliţia era considerată „numai activitatea de constrângere realizată de stat, având
drept scop preîntâmpinarea relelor posibile şi a pericolului... grija bunăstării manifestată în
afara constrângerii nu se încadrează în domeniul poliţiei”.
Se consideră că prima definiţie a noţiunii de „poliţie”, fiind mai clară şi mai completă,
este formulată în „Code de delites et des Peines” din 1795, având următorul conţinut:
„poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică, libertatea, proprietatea şi siguranţa
individuală”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea devine prioritară concepţia conform căreia
poliţia era considerată un element al administraţiei de stat cu atribuţia de „asigurare
a ordinii de drept prin limitarea drepturilor individului cu aplicarea constrângerii”.
În conformitate cu art. 1 al Legii R.M. cu privire la poliţie, acest organ de
stat este „chemat să apere, în baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi
libertăţile cetăţenilor, interesele cetăţenilor şi ale societăţii de atentate criminale şi
de alte atacuri nelegitime”. Este îmbucurător faptul că Legea R.M. cu privire la
poliţie (art. 31) stipulează că, „la primirea unui ordin sau a unor indicaţii ale şefilor
ce vin în contradicţie cu legea, colaboratorul poliţiei este dator să se călăuzească
de lege”. În Moldova postsocialistă, pe lângă alte procese renovatoare, s-a declanşat
şi procesul de creare a unei noi poliţii, care să satisfacă pe deplin cerinţele unui stat
de drept şi să certifice că ne aflăm pe calea ireversibilă a democraţiei autentice –
obiectiv al autorităţilor publice din republică, inclusiv al poliţiei naţionale. În acest
sens, în poliţie şi în Ministerul Afacerilor Interne, din care face parte aceasta, sunt
înlocuite structurile organizatorice vechi, în raport cu restructurările sociale,
economice şi politice ce au loc în societate. Dacă în Moldova, preocupările privind
noţiunea şi necesitatea existenţei unui drept poliţienesc sunt noi, atunci pentru alte
state acest fenomen este încetăţenit.
În literatura de specialitate, termenul „poliţie” cuprinde nu numai organele
aflate în subordonarea nemijlocită a Direcţiei de Poliţie şi a Inspectoratului General
de Poliţie, ci toţi funcţionarii publici, care posedă atribuţii în domeniul apărării
statului, a organismelor politice, economice şi sociale, precum şi cetăţenii care pot
folosi la nevoie forţa de constrângere, potrivit dispoziţiilor legale.
Generalizînd, menţionăm că în prezent organele poliţieneşti, în majoritatea
statelor din lume, sunt organizate pe principii democratice, având menirea de a apăra drepturile
şi libertăţile omului şi a depista şi trage la răspundere bandele criminale. Astfel, poliţia joacă
un rol foarte important în mişcarea spre viitor atât a societăţii, cât şi a statului.
183
184
Simion Carp
Iurie Bulai
CRIMINALITATEA ÎN REPUBLICA MOLDOVA:

STAREA ACTUALĂ, DINAMICA ŞI TENDINŢELE
Ca şi alte republici sovietice, Republica Moldova în ultimul deceniu parcurge

perioada de tranziţie de la un sistem socio-economic şi politic la altul. Drept rezultat
al proceselor sociale, politice şi economice derulate în ţară, perioada dată a fost
marcată de o multitudine de fenomene negative. În această ordine de idei se înscrie
înrăutăţirea stării economico-financiare, creşterea exorbitantă a nivelului şomajului
şi economiei tenebroase, sporirea ratei criminalităţii caracteristice timpului din ce
în ce mai dificil.
Asupra situaţiei criminogene din ultimul deceniu au influenţat diferiţi factori,
dintre care conflictul din Transnistria, deficienţele perioadei de tranziţie la economia
de piaţă, criza economico-financiară persistentă, imperfecţiunea cadrului legislativ,
factori care au favorizat diversificarea şi ascendenţa criminalităţii.
Studiind statistica criminalităţii, am constatat că, pe parcursul ultimilor 5
ani, pe teritoriul ţării au fost înregistrate 187 940 de infracţiuni, media constituind
103 evenimente penale pe zi. Cea mai gravă situaţie criminogenă a fost înregistrată
în anul 1999 – 39346 de infracţiuni, media zilnică fiind de 108 acţiuni ilegale. Pe
parcursul următorilor ani, rata criminalităţii, în general, a variat nesemnificativ,
înregistrîndu-se o tendinţă stabilă de diminuare: de la 38 267 de infracţiuni în anul
2000 la 36 302 infracţiuni în 2002.
Nivelul criminalităţii (1998-2002)
40000 39346
39000 38267
37830
38000
37000 36195 36302
36000
35000
34000
1998 1999 2000 2001 2002
185
În perioada nominalizată, o parte din numărul total de infracţiuni înregistrate, 17423

sau 9,3%, sunt de ordin economico – financiar. Creşterea indicelui descoperirilor de
infracţiuni în domeniul menţionat reprezintă un vector pozitiv în activitatea de combatere
a criminalităţii economico-financiare, dat fiind faptul că, în momentul actual, infracţiunile
de acest gen se comit cu un grad înalt de camuflare şi necesită cunoştinţe profunde în
economie, finanţe, activitate bancară etc.
Actualele date statistice denotă descreşterea continuă a criminalităţii. Astfel,
este importantă menţionarea atît a criminalităţii latente, cît şi migraţia populaţiei
şi descreşterea vertiginoasă a numărului acesteia pe teritoriul republicii. Analizînd
datele statistice pe linia poliţiei criminale din anul 1999, am constatat înregistrarea
a 33987 de infracţiuni, în anul 2000 – 32760, în 2001 – 31849, iar în 2002 –
30326, dintre care infracţiuni grave în 1999 – 8191, 2000 – 7779, 2001 – 7685,
2002 – 7338 de infracţiuni.
Pe parcursul anului 1999, pe linia poliţiei criminale a fost înregistrată
diminuarea următoarelor tipuri de infracţiuni: vătămări grave intenţionate – de la
528 la 335, tîlhării – de la 648 până la 392, jafuri – de la 2 504 la 1 949.
Rata tâlhăriilor şi jafurilor pe perioada 1998-2002
3000
2504
2500 2204
2175 2085
1949
2000
Tâlhării
1500
Jafuri
1000 648 696 648
505
392
500
0
1998 1999 2000 2001 2002
Examinînd datele statistice existente, am remarcat creşterea infracţiunilor grave

contra persoanei şi, în special, a omorurilor. În perioada nominalizată au fost înregistrate
1991 de cazuri de omor, numărul acestora majorându-se de la 375 în 1998 la 401 în
2002, media zilnică fiind de 1,1 cazuri.
186
Nivelul om orurilor (1998-2002)
420
413
411
410
401
400
391
390
380 375
370
360
350
1998 1999 2000 2001 2002
Analizînd genurile de infracţiuni comise pe teritoriul republicii, am observat

predominarea infracţiunilor de furt din avutul proprietarului (fiind înregistrate 77106
cazuri, ce constituie 41,0% din numărul celor înregistrate). Începând cu anul 1998,
acest indice este permanent în ascendenţă, astfel, anul curent au fost înregistrate
13815 infracţiuni, pe cînd în anul 2002 – au fost înregistrate 18136 de cazuri penale.
Dintre infracţiunile ce atentează asupra patrimoniului cele mai frecvente sânt
furturile din locuinţe, numărul total al celor înregistrate pe parcursul perioadei
examinate constituind 26264 de infracţiuni, în medie pe zi -14,4 cazuri.
De asemenea, s-au înregistrat 2409 furturi ale mijloacelor de transport sau
câte 1,3 unităţi pe zi. Pe parcursul ultimilor ani a fost stabilit următorul indice:1998
– 612, 1999 – 412, 2000 – 454, 2001 – 510 şi 2002 – 421 de furturi ale mijloacelor
de transport.
Rata furturilor (1998-2002)
20000 18136
15727
15192
14236
15000 13815 Furturi din avutul
proprietarului
10000 Furturi din apartamente
5714 5343 5714 5061
şi locuinţe
4432
5000 Furturile mijloacelor de
transport
612 412 454 510 421
0
1998 1999 2000 2001 2002
187
Deşi indicele criminalităţii, în general, este în descreştere, rata criminalităţii la 10

mii de locuitori s-a majorat cu 4,4 puncte în perioada examinată, înregistrându-se creşterea
infracţiunilor de la 95,7 în anul 1998 pînă la 100 în anul 2002. Pe lîngă toate acestea are
loc procesul de migraţie ilegală a cetăţenilor R.M., descreşterea natalităţii şi majorarea
mortalităţii (factor ce micşorează numărul populaţiei), care contribuie vădit la agravarea
situaţiei respective.
Un alt capitol este comiterea infracţiunilor cu aplicarea armelor de foc şi a
explozivelor. Analiza acestora demonstrează că eforturile depuse de funcţionarii
organelor de ocrotire a normelor de drept au condiţionat diminuarea atentatelor
criminale cu un grad sporit de periculozitate. Dacă în 1998 au fost comise 331 de
infracţiuni cu aplicarea armelor de foc, dintre care 22 de omoruri şi 146 de tîlhării,
apoi în anul 2002 – 191 de atentate criminale, dintre care 20 de omoruri şi 45 de
tîlhării. În 1998 au fost înregistrate 46 de infracţiuni săvîrşite cu aplicarea
explozivelor, iar în 2002 – 44 de asemenea cazuri.
Intervievînd contingentul de persoane învinuit de comiterea infracţiunilor în
perioada respectivă, concluzionăm că 82489 de persoane au participat la săvârşirea
crimelor pentru prima dată. Există numeroşi factori: situaţia economico-socială
dificilă, persistenţa şomajului, salariile mizere, lipsa unor programe de susţinere a
păturilor vulnerabile, care provoacă persoanele, indiferent de vârstă, să comită
infracţiuni pentru a-şi dobîndi surse de existenţă. În perioada ultimilor 5 ani au
comis infracţiuni, fiind apţi de muncă, dar fără ocupaţie, 76 303 cetăţeni(vezi tabelul
1). Conform datelor de la 1 aprilie curent, la oficiile utilizării forţei de muncă din
Republica Moldova au fost înregistraţi 34,8 mii de şomeri, 38,6 la sută dintre care
sînt femei. Indemnizaţia şomerilor constituie 130,9 lei.
Tabelul 1. Clasificarea persoanelor după ocupaţie şi munca prestată în
momentul comiterii infracţiunilor
Activitatea Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni
prestată comise 1998 comise 1999 comise 2000 comise 2001 comise 2002
Muncitori 1911 1621 1422 1093 1329
Lucrători în
gospodării 629 370 150 65 78
agricole
Funcţionari 920 887 941 807 753
Persoane apte
de muncă, dar
11419 14225 17556 15734 17369
fără ocupaţie
(şomeri)
Potrivit datelor stabilite de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, pe parcursul

anului curent, dintre cei 1,66 milioane de cetăţeni activi economic pe piaţa muncii vor fi
188
numai 255,8 mii, dintre care doar o parte vor putea beneficia de loc de muncă şi salariu.
Această situaţie va genera sporirea considerabilă a numărului de şomeri, respectiv şi
creşterea numărului de potenţiali infractori. Astfel, reducerea ratei şomajului poate contribui
la micşorarea ratei criminalităţi, eliminarea factorului respectiv constituind una dintre
direcţiile strategice de prevenire a criminalităţii.
De asemenea, o altă problemă dificilă care necesită soluţionare stringentă
este situaţia minorilor şi rata infracţiunilor săvîrşite de aceştia. În perioada
nominalizată au fost înregistrate 13 732 de infracţiuni săvîrşite de minori. Cota
infracţiunilor comise de minori este în continuă creştere, înregistrîndu-se o
diminuare a nivelului doar în 2001 (vezi tabelul 2).
Tabelul 2. Clasificarea persoanelor care au comis infracţiuni ilegale după
vîrstă
Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni Nr. infracţiuni
V?rsta
comise 1998 comise 1999 comise 2000 comise 2001 comise 2002
14-15 ani 894 915 1046 980 1167

16-17 ani 1626 1527 1986 1649 1762
18-24 ani 5419 5826 6531 5273 5793
25-29 ani 2601 2617 2966 2351 2651
30 ani şi
6613 6816 7611 6442 7514
mai mare
Creşterea criminalităţii juvenile, în mare măsură, este condiţionată de sporirea din

an de an a numărului minorilor apţi a-şi face şi a-şi continua studiile, de educarea acestora
în familii cu un singur părinte, în familii dificile sau vulnerabile etc. Această situaţie, precum
şi prezenţa altor factori, influenţează minorii să se consolideze, formând grupuri stabile
pentru a dobândi bunuri pe cale ilegală. Aderând, pe parcurs, la grupările criminale ale
maturilor, sporesc pericolul social care survine din partea grupărilor de minori. În această
perioadă, minorii, de comun acord cu maturii, au săvîrşit 13471 de infracţiuni.
Criminalitatea actuală are mai multe forme de manifestare. În ultima perioadă,
pericolul iminent îl prezintă criminalitatea organizată cu tendinţe transnaţionale.
Analizînd datele existente, am putea enumera indicii care reflectă transformări în
întreaga structură criminală (de exemplu: sporirea cazurilor antisociale din motive
de profit, sporirea gradului de profesionalizare a infractorilor, majorarea gradului
de cruzime în timpul comiterii infracţiunii). Indicii acumulaţi denotă tendinţa
structurilor criminale organizate spre stabilirea şi obţinerea unui caracter
transnaţional. Un alt aspect, devenit apanaj al lumii interlope cu tendinţe iminente
de dezvoltare, este caracterul profesionist şi tendinţa de specializare profesională
în sferele activităţii criminale.
Analizînd caracterul profesionist al criminalităţii, unii autori consideră că
acesta poate fi privit sub două aspecte:
189
a) ca nivel înalt de executare a acţiunilor criminale, fapt ce asigură realizarea

tuturor sarcinilor şi scopurilor schiţate;
b) ca metodă de existenţă din contul rezultatelor activităţii antisociale[1].
Despre sporirea profesionalismului ne vorbesc şi datele obţinute ca urmare a
intervievării funcţionarilor practici din cadrul organelor de ocrotire a dreptului,
care, în marea majoritate, au indicat că infractorii contemporani care au însuşit
această meserie devin tot mai subtili şi ingenioşi. Situaţia respectivă se explică
prin cîteva aspecte, şi anume: creşterea nivelului de instruire a infractorilor, preluarea
experienţei în „şcoala criminală” din mediul, de obicei, penitenciar sau
postpenitenciar, dotarea structurilor criminale cu tehnică performantă, precum şi
ajutorul acordat de foştii colaboratori ai organelor afacerilor interne. Criminalitatea
profesională constituie un gen de criminalitate caracterizat prin stabilitate,
continuitate, importanţă şi care necesită de la persoanele implicate anumite
deprinderi şi cunoştinţe[2].
Acest tip de criminalitate nu poate fi asociat cu criminalitatea recidivă,
deoarece nu orişicare recidivist sau persoană cu antecedente penale se caracterizează
prin profesionalism. La particularităţile profesionalismului se atribuie următoarele
caracteristici:
- stabilitatea activităţii antisociale,
- existenţa specializării criminale,
- alegerea unei specializări criminale,
- folosirea rezultatelor activităţii criminale drept sursă principală de
existenţă,
- apartenenţa la mediul şi subcultura criminală[3].
Activitatea criminală profesionistă dezvoltă capacităţi şi aptitudini practice
cizelate pînă la automatism, fapt ce le permite infractorilor să-şi realizeze scopurile
cu minimum de pericol. Acest factor a generat o multitudine de specializări în
activitatea criminală, perfecţionarea procedeelor şi mijloacelor de realizare.
Cunoştinţele şi aptitudinile criminale sunt acumulate, de obicei, prin două metode:
prin preluarea experienţei de la infractorii experimentaţi sau prin metoda încercărilor
şi greşelilor. De exemplu, hoţii de buzunar şi locuinţe se specializează deseori în
mediul penitenciar, fiind instruiţi atît teoretic, cît şi practic. Un element practicat
des în lumea interlopă, care sporeşte profesionismul infractorilor, este analiza
cauzelor care au dus la insuccesul acţiunilor comise la libertate.
Un indiciu al profesionismului lumii interlope este şi întinerirea contingentului
de infractori, astfel „autorităţile interlope” din republică nu depăşesc vîrsta de 35-
40 de ani.
Creşterea accentuată a profesionismului criminalităţii se explică prin prezenţa
profesioniştilor din lumea interlopă, a unor maeştri experimentaţi care cunosc
perfect legislaţia în vigoare, condiţiile şi regulile de activitate.
190
Din păcate, în ultimii ani în organele afacerilor interne a fost înregistrată o fluctuaţie
masivă a cadrelor, fapt care a dus la micşorarea drastică a nucleului profesional. În
prezent, majoritatea funcţionarilor Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
îşi exercită atribuţiile funcţionale de 3,5-4 ani. O dată cu plecarea colaboratorilor
experimentaţi sunt date uitării şi informaţiile cu privire la mediul criminal, formele şi metodele
eficiente de luptă contra criminalităţii verificate. Lipsa unui nucleu profesional stabil este
factorul paralizant în realizarea cu succes a prevenirii şi contracarării criminalităţii
profesioniste din republică.
Treapta superioară a criminalităţii profesioniste este constituită din
criminalitatea organizată, care deţine partea leului în comiterea infracţiunilor
economice, comercializarea armamentului, drogurilor, a traficului de fiinţe umane
etc. Criminalitatea organizată constituie, după părerea savantului S. A. Voronţov,
un proces socio-economic de transformare a capitalului criminal, în care economia
tenebră evoluează ca infrastructură. În plan social, criminalitatea organizată
reprezintă o societate alternativă economiei, sferei sociale, conducerii şi politicii
proprii[4].
Reprezentanţii economiei tenebre şi liderii criminali, pornind de la interese
comune, au ajuns la consens. Compromisul este consecinţa proceselor de
diferenţiere a funcţiilor şi sarcinilor. Liderii acesteia au rolul de companion al
oamenilor de afaceri, investind în business banii obţinuţi din afacerile criminale,
deseori acordînd businessmenilor servicii de pază, verifică companionii, luptă contra
concurenţilor, realizează pe propriile căi producţia neînregistrată.
În prezent, criminalitatea organizată reprezintă un sistem de elemente
independente, stabile şi organizate cuplat: reprezentanţii importanţi ai economiei
tenebre, criminalii periculoşi de drept comun şi birocraţii corupţi din structurile de
stat la diferite niveluri, elemente prin care criminalitatea organizată se implică în
politică, influenţînd asupra adoptării hotărîrilor politice şi economice[5].
În republică există un şir de autorităţi criminale, aşa-numitele „hoţi în lege”,
care au împărţit teritoriul republicii pe segmente de influenţă. De obicei, segmentele
respective sunt delimitate la Moscova – centrul lumii interlope din fosta Uniune
Sovietică.
Structurile criminale din Republica Moldova sunt conduse din centru (Rusia),
datorită lipsei unei frontiere sigure şi creării condiţiilor favorabile în Moldova,
mai ales în Chişinău, Bălţi, Tiraspol, care au permis, pe lîngă structurile criminale
autohtone create din moldoveni şi alţi trăitori, deschiderea filialelor grupărilor
criminale ale multor state din C.S.I.: grupări caucaziene, ruseşti, ucrainene,
curde...[6]
Criminalitatea organizată este caracterizată de un şir de particularităţi[7]:
Caracter organizat, aspect care a şi dat naştere acestui tip de criminalitate.
191
Particularitatea ce ţine de aspectul organizatoric se referă nu numai la săvărşirea

unor anumite acţiuni, ci şi la modul de constituire, existenţă şi activitate a formaţiunii.
Criminalitatea organizată se deosebeşte de alte tipuri prin structura organizaţională,
îndeosebi prin existenţa unei ierarhii stabilite sub formă de piramidă. Organizarea şi
distribuirea funcţiilor este prezentă în fiecare structură criminală, dar pentru criminalitatea
organizată acest aspect este indispensabil în asigurarea propriei existenţe, executarea
sarcinilor pe scară largă, pe care, de obicei, şi le schiţează. Asociaţiile criminale organizate
sunt formate în baza aceloraşi principii ca şi organele de securitate şi cercetare, fapt care
le permite, în caz de depistare a unei subdiviziuni (deseori aceştia fiind executorii), să
asigure pierderea minimă şi restabilirea rapidă a structurii.
Caracterul de masă constituie unul dintre elementele principale ce caracterizează
criminalitatea organizată, deoarece poate fi desfăşurată pe sectoare (judeţe), regiuni,
ţări, pe teritoriul mai multor state.
Un alt aspect caracteristic criminalităţii organizate este caracterul ierarhic
ce presupune o delimitare strictă a obligaţiunilor, aceasta contribuind, pe de o
parte, la sporirea nivelului profesionist al membrilor organizaţiei, iar, pe de altă
parte, la limitarea fiecăruia în informarea cu afacerile comunităţii.
Caracterul sistematic presupune crearea structurilor criminale organizate
pentru a realiza un mod de activitate stabil, de lungă durată. Cele mai caracteristice
sunt grupările specializate în narcobusiness şi trafic de arme. Un simplu grup
organizat poate fi nimicit; àsociaţia criminală, ca structură multilaterală complexă,
însă îşi poate finisa existenţa în cazul descompunerii ca urmare a divergenţelor
apărute în cadrul ei(trecerea la o activitate legală) sau modificării situaţiei social-
economice, fiind absorbită de o grupare criminală organizată mai puternică. Pentru
a realiza o contracarare eficientă a criminalităţii organizate este necesară delimitarea
grupărilor criminale organizate de organizaţiile criminale organizate, delimitarea
factorului organizatoric în mediul criminal şi asociaţiile criminale organizate.
În ultimul timp, subdiviziunile Ministerului Afacerilor Interne au întreprins
un set de operaţiuni pentru redresarea situaţiei. Astfel, a fost condamnat „Micu–
hoţ în lege”, a fost dat în căutare Grigore Caramalac – autoritate criminală, a fost
arestat şi pus sub anchetă Malhaz – autoritate criminală care dirijează activitatea
grupării organizate cecene, dar a fost eliberat de judecată în legătură cu care fapt
reprezentanţii organelor afacerilor interne şi-au exprimat oficial protestul.
Din păcate, respectivele acţiuni nu vor asigura o scădere sau o diminuare a
activităţii desfăşurate de asociaţiile criminale organizate. Caracterul performant al
activităţii criminale şi condiţiile de luptă contra acesteia au demonstrat că mijloacele şi
procedeele folosite anterior necesită prelucrare, perfecţionare şi completare. În vederea
redresării situaţiei, este necesară realizarea şi desfăşurarea unui set de programe şi acţiuni
192
menite a influenţa diferite laturi, ramuri şi sfere de activitate ale societăţii. Respectiv, considerăm
oportună realizarea unor măsuri teoretico-practice ca:
1. Elaborarea unor strategii, concepţii naţionale de luptă contra criminalităţii,
acţiuni care presupun:
a. elaborarea şi dezvoltarea unei concepţii criminologice naţionale de luptă
contra criminalităţii şi a formelor ei;
b. înfiinţarea, în baza concepţiei, a unor organe statale de prevenire şi
contracarare a formelor criminalităţii.
2. Elaborarea şi desfăşurarea unor programe social-economice de redresare
a situaţiei economice presupun:
a. întocmirea unor programe de dezvoltare şi protejare a industriei,
agriculturii autohtone, în special a micului business;
b. formarea unui cadru legislativ adecvat ce ar asigura protecţia
investitorului şi parvenirea investiţiilor străine;
c. desfăşurarea unui program viabil de contracarare a corupţiei;
d. elaborarea şi realizarea unor programe de ajutorare a păturilor vulnerabile
ale populaţiei.
3. Realizarea unor programe de activitate în comun cu organele similare
din alte ţări pentru desfăşurarea operaţiunilor de contracarare a criminalităţii
transnaţionale şi a formelor sale de manifestare şi preluarea experienţei avansate;
4. Identificarea cadavrelor, amprentarea obligatorie a populaţiei şi formarea
unei baze de date A.D.N. în vederea facilitării cercetării infracţiunilor;
5. Adoptarea unor legi care ar stipula acţiunile incompatibile cu executarea
unor funcţii statale înalte;
6. Realizarea unor cursuri de etică şi estetică, de asistenţă psihologică şi
educaţie moral-creştină a copiilor şi părinţilor în şcoală; construirea şi repararea
complexelor sportive, a secţiilor tehnice etc., întreţinerea cărora să fie preluată
parţial de stat, astfel contribuind la micşorarea costului abonamentelor şi la
diminuarea criminalităţii juvenile;
7. Prezentarea mijloacelor de informare în masă prin instituirea unui set de
emisiuni cu participarea funcţionarilor organelor afacerilor interne, a psihologilor
care să informeze cetăţenii despre posibilele pericole, să propună soluţii, să
familiarizeze populaţia cu ororile criminalităţii şi consecinţele infracţiunilor, cu
cadrul juridic şi, nemijlocit, cu sancţiunile penale.
8. Crearea unor noi subdiviziuni ştiinţifice în cadrul organelor de ocrotire
a dreptului care să urmărească evoluţia criminalităţii, să elaboreze strategii de
combatere şi să prezinte prognoze de dezvoltare a criminalităţii şi a situaţiei
criminogene în republică şi regiune.
193
Tezele propuse constituie doar cîteva soluţii posibile de realizat în vederea

ameliorării stării criminogene în republică.
Referinţe
1. Зелинский А.Ф., Коржанський М.Й., Корислива злочинна дiяльнiсть, К.,
1998, с. 73-76.
2. Зелинский А.Ф., Криминология, Харьков, 2000, с. 180.
3. Семаков Г.С., Криминология, Курс лекций, К., 2000, с. 77-79.
4. Воронцов С.А., Правоохранительные органы и спецслужбы Российской
Федерации. История и современность, Ростов на Дону, 1999, с. 453.
5. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice republicane ”Criminalitatea
organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova, Chişinău, 1999, p.
86.
6. Ibidem, p. 134-136.
7. Лавров В.П., Понятие организованной преступной деятельности и ее
криминалистическая характеристика // Криминалистика, Учебник под
ред. А.Ф. Волынского, М., 1999, с. 311-312; 325, с. 48-53.
194
Gheorghe Lisnic
Igor Polevoi
COLABORAREA INTERNAŢIONALĂ, IMPLEMENTAREA

EXPERIENŢEI AVANSATE A ALTOR STATE ÎN DOMENIUL
PREVENIRII ŞI COMBATERII NOILOR FORME DE CRIMINALITATE
Este cunoscut faptul că la începutul mileniului III umanitatea se confruntă

cu un inamic nou – crima strategică, care este strîns legată de crima organizată,
traficul de droguri şi terorism, ameninţînd grav puterea legitimă a statelor.
Crima organizată, prin însăşi natura ei, tinde să se extindă realmente la infinit.
Ea se angajează în toate tipurile de tranzacţii, fie legale sau ilegale, cu condiţia să
fie profitabile şi să ofere posibilitatea reciclării fondurilor obţinute ilegal. Ea
intenţionează să dobîndească puterea, să demoleze barierele ce-i stau în cale,
folosindu-se de toate mijloacele posibile.
În ceea ce priveşte pericolul social deosebit al crimei organizate, nu este de
neglijat faptul că organizaţiile mafiote sunt mai bine dotate din punct de vedere
tehnic, mai abile şi mai rafinate în acţiunile lor ilegale decît structurile de luptă
împotriva lor. Instituţiile chemate să apere legea nu vor putea intra în competiţie cu
criminalii decît atunci cînd vor reuşi să acţioneze cu aceeaşi viteză ca şi aceştia, prin
eliminarea discrepanţelor dintre internaţionalizarea celor mai insidioase forme ale
crimei organizate şi maniera de abordare naţională şi de tratare a acestei probleme.
Aceste idei au fost reflectate şi în proiectul Protocolului facultativ la Declaraţia
comună semnată în rezultatul întrunirii multilaterale internaţionale, care a avut loc
în oraşul Haricov (Ucraina) în perioada 13-14 februarie 2003, la care au participat
delegaţiile Ministerelor Afacerilor Interne din Rusia, Moldova, Belarusi şi Ucraina.
În proiectul hotărîrii documentului sus -menţionat este abordată ideea creării
Sistemului internaţional computerizat al schimbului de informaţie.
Participanţii la această întrunire internaţională au fost de acord în vederea
conlucrării Ministerelor de interne în lupta cu criminalitatea, fapt care necesită
acţiuni practice concrete şi modalităţi moderne de a acţiona, folosind pentru aceasta
practica avansată a altor state.
195
Gheorghe Lisnic, Igor Polevoi
Bunăoară, pentru depistarea cît mai rapidă a infractorilor, Poliţia Română a intrat
în rîndurile instituţiilor similare occidentale prin sistemul AFIS - 2000 – un program
computerizat de comparare a amprentelor.
Lucrătorii Institutului de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliţiei,
utilizînd sistemul AFIS – 2000, au identificat autorii a 12 infracţiuni grave comise
în perioada anterioară.
De exemplu, în noaptea de 25 spre 26 martie 1997, cet. Mitrache Ion în
vîrstă de 72 ani, din comuna Leu, judeţul Dolj a fost victima infracţiunii de omor
deosebit de grav, comis de către autori necunoscuţi. Echipa complexă de cercetare
la faţa locului a desfăşurat activităţi specifice, ridicînd în vederea exploatării
criminalistice două urme papilare. Urmele respective mai tîrziu au fost introduse
şi exploatate în sistemul de identificare AFIS - 2000. Astfel, s-a stabilit că urmele
respective aparţineau lui Stoica Daniel de 29 ani, din comuna Celaru, judeţul Dolj,
identificarea fiind realizată în luna septembrie 2002, cînd acesta a fost amprentat
cu ocazia unei acţiuni poliţieneşti.
Poliţiştii timişeni au reuşit să-l identifice pe autorul unui oribil asasinat, comis
în anul 1993 la Deta. Victima omorului a fost o femeie în vîrstă de 57 de ani.
Asasinul a dispărut, lăsînd casa în flăcări. În vremea respectivă, cercetările s-au
derulat anevoios, deoarece nu au existat martori, iar amprentele ridicate de la faţa
locului nu aparţineau vreunei persoane aflate în colimatorul poliţiei. În vara anului
1998, Colompar Gheorghe, de 53 ani din Deta a fost condamnat la opt ani de
închisoare pentru o tîlhărie comisă în Arad. În anul 2001, fără nici o legătură cu
speta omorului, anchetatorii au reuşit să dovedească faptul că tîlharul este şi persoana
care a omorît-o în anul 1993 pe femeia din Deta. Printre alte probe adunate în acest
sens, s-a descoperit cu ajutorul sistemului AFIS - 2000 că amprentele lăsate de
asasin coincideau cu cele ale lui Colompar.
De asemenea, cu ajutorul computerului, au fost reţinuţi şi autorii altor infracţiuni
comise în anii precedenţi. Poliţiştii din Aiud au identificat în anul 2001 trei hoţi de
apartamente, infracţiunea fiind comisă în anul 1999. Cei trei indivizi au fost identificaţi
după aproape doi ani cu ajutorul sistemului AFIS - 2000, unul dintre care avea la activ
peste treizeci de furturi (din buzunare, din magazine, din locuinţe).
Anul trecut colaboratorii Serviciului Poliţiei Judiciare din IPJ Timiş au reţinut
un infractor anunţat în căutare în curtea propriei unităţi. Infractorul, în vîrstă de 22
ani, căutat din data de 19.03.2002, încerca să evite urmărirea penală. El a fost
identificat cu ajutorul sistemului AFIS – 2000 din baza de date a poliţiei, în
momentul în care intenţiona să-şi ridice cazierul de la sediul Inspectoratului de
poliţie al judeţului Timiş.
Flagelul crimei organizate internaţionale s-a extins în ultimii ani în Europa
de Est, afectînd în acest sens şi o parte din ţările CSI, inclusiv şi Moldova. Grupurile
196
Colaborarea internaţională, implementarea experienţei avansate a altor state în domeniul
prevenirii şi combaterii noilor forme de criminalitate
de infractori sunt interesate în a-şi impune autoritatea pentru obţinerea de venituri ilicite.
Răpirea persoanelor, corupţia, prostituţia şi proxenetismul, traficul de droguri,
contrabanda etc. sunt practicile criminale frecvente ale acestor grupuri.
În aproximativ 80 la sută din cazuri, crima organizată este strîns legată de
droguri. O mare perioadă de timp România a fost considerată de către traficanţii
de droguri un spaţiu de tranzit, din cauza poziţiei geografice care leagă Orientul –
principalul producător al drogurilor, de Occident – principalul consumator. Analiştii
în domeniu apreciază că unul dintre traseele traficului de droguri, care pornesc din
Turcia, trec prin Bulgaria, incluzînd România şi Ucraina. Astfel, ruta Balcanică,
cu trecerea prin Moldova, a devenit foarte importantă pentru traficanţii iliciţi.
Pentru a ascunde drogurile, sunt folosite, de obicei, containerele, TIR-urile,
autoturismele personale, valizele, pe corp. De regulă, curierii angajaţi de traficanţi
nu ştiu ce transportă, iar alteori, pentru diverse sume de bani, ei îşi asumă riscuri
deosebite. Distribuirea şi ascunderea drogurilor se face şi prin firme de tip “paravan”,
care în aparenţă desfăşoară activităţi comerciale legale. Droguri au fost depistate
şi în interiorul unor corpuri de iluminat, în căptuşeala hainelor, în sticle cu vin sau
chiar în butoaie cu bitum.
În ultimii ani s-a înregistrat o creştere explozivă a consumului de droguri –
fenomen care este în strînsă legătură cu traficul acestora. Mai grav este că nu se
poate face un control riguros, din cauza lipsei echipamentului tehnic adecvat, a
personalului specializat şi a unei legi eficiente.
În acest context este binevenită şi experienţa României, în care poliţiştii din
Serviciul Crimei Organizate au “spart” o reţea de traficanţi de droguri, iar prevederile
noii legi antidrog, referitoare la prevenirea şi combaterea traficului de stupefiante,
se dovedesc a fi din ce în ce mai eficiente pentru poliţişti. Totodată, actul normativ
permite poliţiştilor să lucreze sub acoperire şi să folosească martorii (programul
de apărare a martorilor) în mod eficient, avînd conştiinţa că îndeplinesc o misiune
legală şi care dă rezultate.
Astfel, colaboratorii Serviciului de Combatere a Crimei Organizate Timiş,
urmărind în special descoperirea distribuitorilor de droguri de mare risc, au
desfăşurat în luna august 2002 o misiune care s-a finalizat cu reţinerea în flagrant,
la Timişoara şi Lugoj, a mai mulţi tineri – majoritatea dependenţi de droguri, asupra
cărora au fost găsite peste 200 de pastile extasy şi o cantitate mare de heroină.
În acelaşi timp, principalul element care mai stă în calea unei eficienţe şi
mai mari a acestei legi este faptul că nu aceasta a reglementat încă modul de tratare
a celor dependenţi de droguri, după modelul ţărilor occidentale. În România, ca şi
în Moldova încă nu există centre de recuperare a celor dependenţi de droguri şi
aceştia sunt internaţi în spitalele de psihiatrie, în care tratamentul este foarte scump,
lipseşte utilajul şi specialiştii respectivi.
197
Cu toate acestea, colaboratorii Secţiei de combatere a crimei organizate accentuează

faptul că succesul poliţiştilor, inclusiv şi în cazul enumerat mai sus, se datorează noii maniere în
care se poate lucra, poliţistul avînd acum posibilitatea de a fi în stradă, în mijlocul acestor
indivizi, acolo unde practic începe şi se sfîrşeşte totul.
Materialul reflectat în comunicarea respectivă reprezintă doar un mic exemplu
al experienţei avansate a altor state (în special România) în domeniul prevenirii şi
combaterii criminalităţii. Această problemă trebuie privită printr-un aspect mult
mai larg, fiind aplicate tehnici speciale şi metode netradiţionale în lupta cu crima
organizată modernă, care tinde prin însăşi natura ei să se extindă realmente la
infinit, angajându-se în toate tipurile de tranzacţii, fie legale sau ilegale.
Organizaţiile criminale moderne au împrumutat de la mafie modalităţile ei
principale de a acţiona.
Alături de cele mai grave crime internaţionale cum sunt: crimele împotriva păcii,
crimele de război şi cele contra umanităţii, au fost incriminate şi alte acte ca infracţiuni
internaţionale cu un grad de pericol mai redus decât crimele menţionate, infracţiuni ce
pot fi comise de către persoane particulare, cum ar fi terorismul internaţional.
În vederea combaterii acestui fenomen statele folosesc, alături de mijloacele lor
naţionale, mijloace şi instituţii create prin acordul lor de voinţă ce le facilitează
considerabil eforturile în descoperirea, reţinerea şi condamnarea persoanelor inculpate.
Unul dintre aceste mijloace este extrădarea, care e un act de asistenţă juridică interstatală
în materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal
din domeniul suveranităţii unui stat în domeniul celuilalt stat.
De obicei, cererea de extrădare se face pe cale diplomatică. Extrădarea poate
fi solicitată de statul pe teritoriul căruia s-a produs infracţiunea, statul prejudiciat
şi statul al cărui cetăţean este autorul infracţiunii.
Reieşind din practica internaţională, legislaţia statelor şi convenţiile
internaţionale în această materie se pot constata următoarele:
- de regulă cetăţenii proprii nu se extrădează, cu excepţia unor tratate
bilaterale, cum sunt de exemplu cele dintre SUA şi Marea Britanie;
- autorii infracţiunilor politice nu se extrădează, (iar în unele state
occidentale nu se extrădează autorii unor delicte vamale, fiscale sau
militare);
- nu se extrădează persoanele care au dobîndit dreptul de azil;
- persoana extrădată nu poate fi judecată şi condamnată decît pentru
infracţiunea pentru care s-a obţinut extrădarea, dar nu şi pentru faptele
ilicite săvîrşite anterior.
Conform dreptului internaţional clasic răspunderea internaţională era, în
general, tratată ca o răspundere pentru pagube materiale cauzate altor state sau
cetăţenilor acestora, care necesită să fie reparată prin plata unei despăgubiri.
198
Colaborarea internaţională, implementarea experienţei avansate a altor state în domeniul
prevenirii şi combaterii noilor forme de criminalitate
În dreptul internaţional contemporan răspunderea internaţională şi-a lărgit

considerabil conţinutul. Secolul XX, caracterizat printr-o interdependenţă a statelor,
necunoscută anterior, colaborarea statelor în multiple activităţi, angajarea şi
răspunderea lor în astfel de domenii care au dobîndit deja dimensiuni universale,
cum sunt: energia nucleară, dreptul maritim, precum şi în alte domenii, în care în
condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane statele desfăşoară activităţi
ce traversează hotarele naţionale şi sunt posibile a prezenta riscuri mari, cu un
grad de pericol sporit.
În secolul al XXI-lea terorismul internaţional, săvârşit în timp de pace, a luat
o amploare deosebită. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin
violenţă, iar mijloacele folosite sînt extrem de variate: răpirea de persoane, luarea
de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor
edificii publice, sabotarea căilor ferate.
În prezent, în lume acţionează peste 500 grupări teroriste de diferite orientări.
În ultimii 10 ani de către ele au fost săvârşite în jurul a 6500 acte de terorism
internaţional, în urma cărora au devenit victime peste 5000 persoane, iar în general
numărul victimelor depăşind 12000.
Desigur, soluţia ideală este crearea justiţiei internaţionale cu caracter
permanent, competenţa extinzându-se asupra tuturor situaţiilor de violare a normelor
de drept.
Lipsa unei reglementări internaţionale, inclusiv terorismul internaţional, constituie
o lacună a dreptului internaţional actual care, desigur , au consecinţe defavorabile
pentru comunitatea internaţională cu scopul de a contracta cu cei vinovaţi.
Un rol deosebit în combaterea terorismului îi revine şi mass-mediei, care
trebuie corect şi profesional să informeze publicul despre evenimentele ce se produc,
deoarece prea multă informaţie despre actul de terorism săvîrşit poate genera mai
multă frică şi spaimă.
Noul Cod penal al Republicii Moldova, de asemenea ar trebui să fie completat
cu crimele menţionate mai sus, cît şi cu un articol nou: Denunţarea calomnioasă cu
buna credinţă despre un act de terorism, şi lipsa unui pericol social, datorită faptului
că informaţiile sunt false, pot duce la dezordine, panică şi în final la cheltuieli
mari, pentru verificare. Republica Moldova trebuie să lărgească şi să aprofundeze
cooperarea în lupta cu terorismul şi celelalte infracţiuni grave menţionate, atât pe
plan bilateral, regional, cît şi internaţional.
199
200
Iurie Lari
LATURA OBIECTIVĂ A ŞANTAJULUI
În conformitate cu art. 14 C.P. al Republicii Moldova, infracţiunea este o

faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
Deci poate fi considerată infracţiune doar conduita făptuitorului caracterizată
prin anumite însuşiri, particularităţi, trăsături, semne, totalitatea cărora formează
componenţa infracţiunii – baza juridică a răspunderii penale. Baza structurală a
componenţei de infracţiune o constituie sistemul semnelor ei, care este format din
patru grupe ce explică patru elemente corespunzătoare ale infracţiunii: semnele ce
caracterizează obiectul şi subiectul infracţiunii, latura ei obiectivă şi subiectivă”[1].
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea exterioară a actului social-
periculos, care atentează la obiectul ocrotit de legea penală[2]. Ea este constituită
din trei elemente: 1) acţiunea sau inacţiunea care atentează asupra unui anumit
obiect; 2) consecinţele social-periculoase survenite în urma atentatului; 3) legătura
cauzală dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele survenite.
În unele norme juridico-penale se descriu doar semnele acţiunii ori inacţiunii.
Infracţiunile prevăzute de aceste norme au o componenţă formală şi se consideră
consumate din momentul realizării acţiunii (inacţiunii). Componenţele de infracţiuni
materiale se consumă o dată cu survenirea consecinţelor. Şi a treia categorie de
componenţe o formează cele formal-reduse, care sunt apreciate ca consumate din
momentul începerii comiterii acţiunilor sau inacţiunilor infracţionale. Din ultima
categorie face parte şi şantajul. Aceste teze generale despre latura obiectivă a
infracţiunii au o deosebită importanţă pentru definirea şi aprecierea corectă a
semnelor ce caracterizează latura obiectivă a şantajului.
Latura obiectivă a şantajului este prevăzută în alin. 1, art. 189 C.P. al R.
Moldova şi constă din cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului
sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter
patrimonial, ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu
răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea
bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului,
posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora.
201
Iurie Lari
În scopul relevării esenţei aspectului exterior al şantajului, este necesară definirea

şi caracterizarea justă a unor noţiuni, termeni juridici, conţinutul cărora nu este interpretat
în dispoziţia legii, şi anume: „cererea de a fi transmise bunurile sau dreptul asupra acestora,
precum şi de a fi săvârşite alte acţiuni cu caracter patrimonial prin ameninţare”, „violenţa
asupra persoanei, rudelor sau apropiaţilor acesteia”, „răspândirea unor ştiri defăimătoare
despre ele”, „distrugerea sau deteriorarea bunurilor”, „răpirea proprietarului, posesorului,
deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora”.
Din însăşi definirea legislativă a şantajului reiese că latura obiectivă a acestei
componenţe are un caracter complex şi presupune două acţiuni independente şi
indispensabile: înaintarea cererii şi ameninţările, ambele având un caracter de
influenţă informaţională asupra victimei. Astfel, nici cererea respectivă şi nici
ameninţarea, ca acţiuni de sine stătătoare, nu pot servi ca temei suficient pentru
calificarea faptei ca şantaj şi, doar în strânsă coeziune, ambele acţiuni pot constitui
latura obiectivă a infracţiunii în cauză.
Însăşi cererea reprezintă acţiunea de solicitare, rugăminte, pretenţie, exigenţă,
revendicare[3]. S. Ojegov şi N. Şvedova înţeleg prin cerere şi dispoziţia – ordinul
exprimat într-o formă categorică[4].
Aşadar, înaintarea cererii cu caracter patrimonial înseamnă acţiunea de solicitare,
rugăminte sau dispoziţia de transmitere a bunurilor, a drepturilor asupra acestora sau
de săvârşire a altor acţiuni cu caracter patrimonial, expusă de vinovat într-o formă
categorică, insistentă. Forma de exprimare a cererii nu are importanţă pentru calificarea
faptei ca infracţiune. Ea poate fi scrisă, verbală, transmisă personal sau prin altă persoană.
Important însă este ca cererea să ajungă la destinatar şi să-i fie clară acestuia.
Cererea patrimonială, înaintată victimei, formează semnele şantajului doar în
acele cazuri când este ilegală. Ilegalitatea acesteia trebuie să fie recunoscută atât de
infractor, cât şi de victimă. În situaţiile când persoana, chiar şi prin ameninţare, cere
satisfacerea pretenţiilor patrimoniale legale (de exemplu, achitarea plăţii pentru
lucrările efectuate sau achitarea datoriei), lipseşte componenţa şantajului[5]. Asemenea
acţiuni, în dependenţă de anumite împrejurări, pot forma componenţa altor infracţiuni,
cum ar fi: samovolnicia (art. 352 C.P.) sau alte atentate contra persoanei.
Legea penală nu prevede condiţia ca cererea să fie ilegală, ceea ce constituie
o lacună legislativă. În vederea înlăturării acesteia, propunem completarea
dispoziţiei art. 189 C.P. cu termenul „cererea ilegală”.
În conformitate cu alin. 1, art. 189 C.P. al R.M., destinatarul cererii patrimoniale
poate fi proprietarul, posesorul, deţinătorul bunurilor, rudele sau apropiaţii acestora.
Credem inoportună enumerarea extensivă a cercului destinatarilor din următoarele
considerente. În primul rând, dacă vinovatul cere bunurile străine de la o anumită
persoană, este clar că aceasta din urmă poate fi atât proprietar, cât şi posesor ori
deţinător al bunurilor respective. În al doilea rând, nu era necesar de indicat în redacţia legii
202
Latura obiectivă a şantajului
„rudele sau apropiaţii acestora”, fiindcă apropiatul deja poate fi o rudă. De aceea, propunem
înlocuirea termenilor „proprietarul ori deţinătorul” cu termenul „persoana”, iar termenul
„rudele” – de a-l exclude.
Prin urmare, cererea se caracterizează printr-o acţiune extinsă, îndreptată
spre viitor. Cu alte cuvinte, atingerea rezultatului scontat în cazul şantajului se
referă la o perioadă de timp din viitor, fiindcă este un rezultat al „persecuţiei
permanente”, fapt care indică direct asupra caracterului prelungit al acţiunii date.
Completează această prelungire de acţiuni a infractorului şi activitatea intermediară
a victimei, căreia îi este caracteristică libertatea relativă în manifestarea de voinţă.
Asemenea este mecanismul comiterii infracţiunii, denumită extorcare – şantaj; în
aceasta constă unicitatea, independenţa lui. Cele expuse se aseamănă la exterior
cu „dirijarea de la distanţă”: vinovatul poate să nu se afle lângă victimă, dar, în
cele din urmă, paralizându-i voinţa de împotrivire, obţine bunurile extorcate.
Cauzele care contribuie la prelungirea termenului de transmitere a bunurilor cerute
sunt diverse: lipsa la momentul respectiv a celor cerute, imposibilitatea executării
imediate a dispoziţiilor vinovatului din cauza dificultăţilor de ordin tehnic (de
exemplu, necesitatea oformării juridice a tranzacţiei) etc.
„Dirijarea” victimei se realizează prin acţiunile prevăzute în dispoziţia art.
189 C.P.: 1) ameninţare cu violenţa; 2) răspândirea unor ştiri defăimătoare; 3)
deteriorarea sau distrugerea bunurilor; 4) răpirea victimei sau a apropiaţilor ei. În
aceasta constă constrângerea, rezultatul căreia este satisfacerea cerinţelor
extorcatorului. După cum vedem, ameninţarea are patru varietăţi, iar pentru relevarea
esenţei lor este necesară dezvăluirea, mai întâi de toate, a conţinutului ameninţării.
Deci ameninţarea reprezintă acţiunea care constă în demonstrarea intenţiei
de a pricinui cuiva rău (pentru a-l intimida sau pentru a obţine ceva de la el)[6].
Ameninţarea, în opinia lui S. Ojegov şi N. Şvedova, este înfricoşarea, promisiunea
de a cauza cuiva neplăceri, de a face un rău[7]. Unii autori români definesc
ameninţarea ca un act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea, cineva
dintre membrii familiei sau o rudă apropiată urmează să suporte un rău, constând
în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, temere care o pune în
situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii[8].
Toate aceste definiţii apreciază ameninţarea ca promisiune de a cauza cuiva un
rău. În legătură cu acest fapt, B. Nikiforov menţiona că „răul cu care extorcatorul
ameninţă victima trebuie să fie obiectiv, iar conform intenţiei vinovatului şi din punctul
de vedere al victimei, acesta trebuie să fie considerabil în comparaţie cu limitarea la
care va fi supusă victima, pentru a evita răul care o aşteaptă. În caz contrar, ar lipsi
constrângerea la manifestarea de voinţă respectivă în folosul făptuitorului, caracteristică
pentru şantaj”[9]. De aceeaşi părere sunt şi alţi savanţi[10].
Din cele expuse rezultă că ameninţarea trebuie să conţină înfricoşarea victimei cu
săvârşirea unor acţiuni ilegale. Din aceste considerente, dacă are loc ameninţarea cu
203
Iurie Lari
comiterea unor acţiuni legitime, chiar dacă sunt nedorite pentru victimă (de exemplu,
denunţarea la organele competente despre săvârşirea unei infracţiuni etc.), atunci lipsesc
semnele ce formează latura obiectivă a componenţei şantajului.
Componenţa şantajului însă nu se exclude dacă vinovatul nu avea în realitate
intenţia de a realiza ameninţarea: este suficient ca ameninţarea expusă să fie
percepută de victimă ca reală[11], iar făptuitorul s-o considere ca mijloc de influenţă
asupra victimei care va favoriza rezultatul scontat[12].
Ameninţarea cu violenţă este prima modalitate de ameninţare prevăzută de
art. 189 C.P. şi constă în intimidarea victimei, a rudelor sau apropiaţilor acesteia
cu aplicarea violenţei fizice, cum ar fi: provocarea leziunilor corporale de grad
diferit, lovirea, violarea, intrarea în raport homosexual etc. Ameninţarea cu moartea
nu este prevăzută de acest articol, constituind o agravantă a şantajului, prevăzută
în alineatul doi al normei respective.
După caracterul său, ameninţarea cu violenţă în cazul şantajului poate fi atât
determinată („o să te lovesc”, „îţi voi scoate ochii”, „te voi viola” etc.), cât şi
nedeterminată, când extorcatorul ameninţă cu aplicarea violenţei în genere, fără a
concretiza caracterul şi gradul de gravitate a acesteia.
Caracterul ameninţării nu însă are importanţă pentru calificarea faptei ca
şantaj, deoarece legislatorul vorbeşte despre orice violenţă periculoasă ori
nepericuloasă pentru sănătate. De cele mai multe ori, ameninţarea cu violenţă are
un caracter nedeterminat, fiind exprimată prin argouri sau cuvinte necenzurate.
Atunci când infractorul demonstrează arma de foc, arma albă sau alte obiecte,
folosite în calitate de armă, asemenea ameninţare poate fi apreciată de către victimă
ca ameninţare cu moartea sau cu provocarea leziunilor corporale grave. De aceea,
problema privind caracterul ameninţării, în cazul când ea nu este determinată,
urmează a fi soluţionată prin evidenţierea şi constatarea tuturor împrejurărilor
cauzei, caracterului ameninţării, obiectelor sau armelor cu care ameninţă vinovatul,
locul şi timpul comiterii faptei infracţionale, numărul infractorilor etc. Asemenea
recomandări sunt date şi în privinţa jafurilor şi tâlhăriilor, când acestea sunt însoţite
de ameninţarea cu aplicarea violenţei, prin Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme
„Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii
proprietarului” din 6 iulie 1992, nr.5[13].
O caracteristică esenţială a ameninţării cu violenţă este că aceasta este adresată
în viitor. Această menţiune nu este stipulată direct în dispoziţia legii, dar reiese
din textul acesteia. În legătură cu acest fapt, L. Şerdiuc afirmă că ameninţarea în
cazul şantajului, de regulă, este îndreptată în viitor, adică infractorul nu intenţionează
s-o realizeze instantaneu. Aceasta însă nu poate servi întotdeauna ca element de
delimitare a acestei infracţiuni de tâlhărie. Chiar şi în cazul şantajului, ameninţarea poate
fi realizată imediat, după ce a urmat refuzul victimei de a transmite bunurile cerute.
204
Momentul distinctiv, în asemenea caz, este scopul realizării ameninţării. La şantaj infractorul
realizează ameninţarea în scop de răzbunare, fiindcă n-a fost îndeplinită cererea lui, dar
nu în scopul obţinerii violente a patrimoniului[14].
Asemenea concluzii au fost susţinute şi de Plenul Judecătoriei Supreme a
Republicii Moldova, care în punctul 9 al Hotărârii nominalizate mai sus indică că
în cazul şantajului, spre deosebire de jaf şi tâlhărie, ameninţarea cu aplicarea forţei
este îndreptată spre obţinerea bunurilor în viitor, dar nu în momentul ameninţării.
Însăşi şantajistul nu deposedează proprietarul de bunuri, ci prin metode ilegale,
folosind pentru aceasta diferite mijloace de influenţă asupra conştiinţei şi voinţei
persoanelor, cere de la ele transmiterea acestor bunuri în folosul său sau în folosul
altor persoane.
Ameninţarea cu violenţă este o formă a violenţei psihice, care influenţează asupra
psihicului uman, provocând o anumită reacţie din partea victimei. Reacţiile de răspuns
ale victimei pot fi cele mai diferite: satisfacerea cererii infractorului de a transmite
bunurile patrimoniale, luarea unor măsuri de înlăturare a pericolului ameninţării
(adresarea la organele de drept, la serviciile care asigură paza de corp) etc.
Bunurile patrimoniale pot fi extorcate şi prin intermediul ameninţării cu
răspândirea unor ştiri defăimătoare despre victimă sau apropiaţii ei, adică prin
şantaj - în sensul adevărat al acestui termen. Această modalitate de extorcare este
o exploatare a slăbiciunii umane, a nechibzuinţei sau necesităţii exprimate în toată
diversitatea vieţii sociale.
Răspândirea ştirilor defăimătoare, ca particularitate a şantajului, presupune
în calitate de obiect onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei. Totodată, victima
apreciază subiectiv aceste valori mai presus decât bunurile patrimoniale.
Tălmăcirea textuală a acestei modalităţi de extorcare, prevăzută în art. 189
C.P., creează impresii precum că lista unor asemenea ştiri defăimătoare nu este
voluminoasă. În realitate nu este însă aşa, fapt care ne vorbeşte despre o lacună
juridică, care s-a păstrat din prevederile legislative precedente. Urmează de aşteptat
că instanţele judecătoreşti vor emite sentinţe în legătură cu asemenea cazuri până
la acel moment, când aceasta se va transforma într-un subiect al dezbaterilor sau
va fi supus modificărilor legislative.
În conformitate cu explicaţiile făcute de Plenul Judecătoriei Supreme a
Federaţiei Ruse în Hotărârea sa „Despre practica judiciară asupra cazurilor privind
extorcarea” din 05.05.1990, prin ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimătoare
trebuie de avut în vedere cererea de transmitere a bunurilor, urmată de ameninţarea
cu răspândirea unor informaţii despre săvârşirea unui delict de către victimă sau
apropiaţii ei, precum şi alte informaţii, divulgarea cărora poate cauza daune onoarei
şi demnităţii victimei sau apropiaţilor acesteia. Nu are importanţă dacă corespund sau
nu corespund realităţii informaţiile răspândite despre ameninţarea cu comiterea
205
Iurie Lari
extorcării[15]. O asemenea explicaţie a ştirilor defăimătoare este destul de complicată;

ea nu dezvăluie pe deplin esenţa şantajului ca modalitate a extorcării. Cu părere de rău,
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova n-a tălmăcit această expunere
legislativă.
Majoritatea criminaliştilor, dezvăluind esenţa şantajului, au ajuns la o
concluzie bine întemeiată: „Influenţă motivaţională asupra victimei poate avea
doar acele informaţii care sunt considerate importante de însăşi victimă”[16]. Într-
adevăr, oricât de defăimătoare ar fi ştirile, cu răspândirea cărora este ameninţată
persoana, aceasta nu va manifesta influenţa dorită asupra psihicului celui ameninţat,
dacă ultimul nu le consideră dezonorabile sau are o atitudine indiferentă faţă de
divulgarea lor. Prezenţa unei boli, violarea etc. sunt nişte nenorociri, dar nu
întotdeauna şi o ruşine. Înfietorul devine părinte al copilului, dobândind toate
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. Dar, fără nici o îndoială, putem constata
că ameninţarea cu divulgarea unor informaţii despre înfiere poate servi ca metodă
de comitere a infracţiunii în cauză.
În această ordine de idei, merită atenţie şi poziţia lui G. Volcov, care considera
că „aprecierea ştirilor ca defăimătoare trebuie să aibă loc din unghiul de vedere al
aprecierii acestor informaţii de către şantajist: şantajistul trebuie să presupună că
victima consideră aceste ştiri defăimătoare ...; nu are importanţă dacă victima
într-adevăr socotea sau nu aceste informaţii ca defăimătoare, deoarece, în cazul
când subiectul (şantajistul) a greşit, este prezentă, de fapt, eroarea, care nu înlătură
intenţia vinovatului şi transformă fapta în neconsumată, adică în tentativă de
şantaj”[17]. Informaţiile, cu răspândirea căror ameninţă infractorul, pot fi referite
la însăşi victimă, apropiaţii acesteia, inclusiv cei decedaţi.
Formulând noţiunea „ştiri defăimătoare”, adică şantajul, legislatorul n-a luat
în consideraţie multiplele forme ale lui, care au fost elucidate şi caracterizate de
savanţi încă cu două secole în urmă. Desigur, nu este necesară includerea în dispoziţia
legii a tuturor formelor şantajului, ceea ce, de fapt, este imposibil. Este suficientă
elaborarea unei noţiuni care ar cuprinde aceste forme infracţionale de bază.
Deci utilizarea termenului „defăimătoare” restrânge, în mare măsură, cercul
informaţiilor care pot fi răspândite de şantajist pentru constrângerea psihică a
victimei în scopul obţinerii bunurilor. După cum am menţionat mai sus, la ştirile
defăimătoare se referă doar acelea care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei
de exemplu, însă constrângerea prin ameninţarea cu răspândirea unor informaţii
care se referă la comiterea infracţiunii sau a altui delict nu înjoseşte persoana, ci
dimpotrivă, este într-o anumită măsură social-utilă. De aceea, credem că ar fi mai
reuşită înlocuirea noţiunii „ştiri defăimătoare” din dispoziţia art. 189 C.P. cu
„informaţii, pe care victima sau apropiaţii ei doresc să le păstreze în taină”. O astfel de
recomandare este dată în Modelul Codului penal al ţărilor C.S.I.[18], experienţă preluată
206
şi de Codul penal al Uzbekistanului, în art. 165 al cărui este prevăzută componenţa

extorcării[19].
Răspândirea ştirilor defăimătoare nu este cuprinsă în componenţa şantajului.
De aceea, răspândirea cu bună ştiinţă a unor scorniri mincinoase ce defăimează
victima sau apropiaţii ei va constitui o altă faptă infracţională, prevăzută de art.
170 C.P. „Calomnia”.
În cazul când şantajul este însoţit de denunţarea calomnioasă în scopul
învinuirii victimei de săvârşirea unei infracţiuni, acţiunile infractorului urmează a
fi comasate cu art.311 C.P. „Denunţarea calomnioasă”.
De asemenea, în cumul cu art. 204 „Divulgarea secretului adopţiei” se vor
califica acţiunile şantajistului care a ameninţat sau a dat în vileag secretul adopţiei
contrar voinţei adoptatorului.
Studierea materialelor practicii judiciare ne demonstrează că extorcarea
bunurilor sub formă de şantaj (ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimătoare)
se întâlneşte foarte rar. Din 100 de dosare penale intentate asupra şantajului, doar
în trei cazuri au fost întâlnite asemenea metode de comitere a infracţiunii. Probabil
că aceasta se datorează latentităţii sporite a fenomenului dat, fiindcă victima tinde
să evite darea în vileag a informaţiilor compromiţătoare, inclusiv din frica de a fi
supusă răspunderii pentru săvârşirea faptei ilegale.
O altă modalitate de ameninţare în scopul obţinerii bunurilor patrimoniale
este ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor victimei sau
apropiaţilor ei.
Ameninţarea cu distrugerea bunurilor presupune promisiunea, intimidarea
victimei cu aducerea acestor bunuri într-o stare inutilizabilă, când ele îşi pierd
valoarea economică şi nu pot fi folosite conform destinaţiei iniţiale.
Deteriorarea unui bun înseamnă degradarea acestuia, ceea ce are drept
consecinţă pierderea totală sau numai a unei părţi din capacitatea sa de folosinţă,
cu posibilitatea redobândirii acestei capacităţi prin reparaţiile supuse ulterior. Astfel,
pot fi deteriorate zidul unei case, caroseria unui autovehicul, îmbrăcămintea etc.[20].
Deseori expunerea ameninţării cu distrugerea sau cu deteriorarea bunurilor
poate avea şi un caracter, o formă nedeterminată, cum ar fi: „locuiţi în casă din
bârne”, „apartamentul se află la primul etaj”, „lacătul de la garaj nu este sigur” etc.
Aprecierea unor asemenea ameninţări urmează de efectuat, reieşind din
împrejurările cauzei şi din momentul subiectiv, adică din intenţia infractorului şi
perceperea de către victimă a ameninţărilor.
De regulă, şantajistul nu ameninţă cu distrugerea sau deteriorarea bunurilor, pe
care victima trebuie să i le transmită, dar a altor bunuri care se află în posesia ei.
În literatura de specialitate a fost expusă ideea că ameninţarea cu distrugerea sau
cu deteriorarea bunurilor patrimoniale diferă de ameninţarea cu violenţă după „orientarea”,
caracterul şi intensitatea influenţei asupra voinţei victimei[21].
207
Iurie Lari
Totuşi suntem de părerea că atât ameninţarea cu distrugerea sau deteriorarea

bunurilor, cât şi ameninţarea cu violenţă sunt forme de influenţă asupra voinţei victimei
în scopul determinării ei de a transmite patrimoniul extorcat, iar după orientarea,
caracterul şi intensitatea influenţei ele sunt asemănătoare. Intensitatea şi gradul de
influenţă asupra conştiinţei victimei prin folosirea de către infractor a oricărei
ameninţări, depinde, în mare măsură, nu de genul ameninţării, ci de personalitatea
concretă a victimei, de împrejurările săvârşirii infracţiunii şi de alţi factori.
Şi, în sfârşit, ultima formă de ameninţare este răpirea proprietarului, a
posesorului, deţinătorului, a rudelor sau apropiaţilor acestora. În redacţia precedentă
a Codului penal, aceasta era prevăzută ca agravantă a şantajului, care se pedepsea
cu privaţiune de libertate de la 10 la 25 de ani cu confiscarea averii, la fel ca şi
răpirea propriu-zisă a persoanelor menţionate. Legislatorul a procedat corect,
incluzând această formă de ameninţare în dispoziţia art. 189 al noului Cod penal,
care prevede o pedeapsă mai blândă – amendă în mărime de la 200 la 500 de
unităţi convenţionale sau privaţiune de libertate până la 4 ani, corespunzând pe
deplin pericolului social real al acţiunilor infracţionale respective.
Esenţa răpirii va fi relevată în compartimentul abordării formelor agravante
ale şantajului.
În cazul în care, sub influenţa ameninţărilor, victima a îndeplinit cerinţele şantajistului
şi a transmis bunurile, este necesară constatarea legăturii cauzale dintre acţiunile
infractorului şi comportamentul victimei.
Cu toate că formele de ameninţare în cazul şantajului au fost analizate separat,
totuşi vinovatul poate înfricoşa victima cu ameninţarea aplicării concomitente a
violenţei şi a distrugerii sau deteriorării bunurilor[22], precum şi prin ameninţarea
cu răpirea ei sau a apropiaţilor acesteia.
Materialele practicii judiciare ne demonstrează că ameninţările pot îngloba
şi alte modalităţi de influenţa asupra conştiinţei victimei, care nu sunt prevăzute în
dispoziţia art.189 C.P. Astfel, iarăşi este vorba despre o lacună legislativă, care
face dificilă calificarea corectă a acţiunilor în cauză. De exemplu, cum vor fi
calificate acţiunile persoanei care cere de la victimă un bun patrimonial, ameninţând-
o cu comiterea acţiunilor huliganice asupra copiilor ei în cazul neîndeplinirii
cerinţelor înaintate. Asemenea ameninţări pot avea influenţă mai puternică asupra
victimei, decât ameninţările prevăzute de lege.
Nu în zădar B. Nichiforov a propus soluţionarea acestei probleme prin
extinderea definirii legislative a şantajului, prevăzând în componenţa acestuia
ameninţarea cu săvârşirea acţiunilor în detrimentul victimei[23]. Probabil că este
mai completă şi mai bine formulată poziţia legislatorului rus pe marginea subiectului
discutat, care a inclus în art. 163 C.P. o nouă modalitate a şantajului şi anume „ameninţarea
cu răspândirea informaţiilor, care pot cauza daune considerabile drepturilor şi intereselor
208
legitime ale victimei sau apropiaţilor ei”[24]. Din aceste considerente, ar fi util de completat
şi dispoziţia art. 189 al Codului penal autohton cu asemenea noţiune.
În conformitate cu construcţia legislativă şantajul se consideră componenţă de
infracţiune consumată din momentul înaintării faţă de victimă a cererii de transmitere a
bunurilor patrimoniale, urmată de ameninţările enumerate mai sus, indiferent dacă
infractorul şi – a atins sau nu scopul[25].
Bineînţeles că prin acţiunile de şantaj pot fi cauzate victimei şi pagube
patrimoniale reale, când din teama realizării ameninţării ea satisface cerinţele
şantajistului, transmiţându-i bunurile extorcate, drepturile asupra acestora sau
săvârşind în folosul infractorului alte acţiuni cu caracter patrimonial. Prin urmare,
dobândirea infracţională a patrimoniului străin nu iese din limitele componenţei
şantajului şi nu necesită o calificare suplimentară.
Sunt neîntemeiate opiniile criminaliştilor care susţin că dobândirea faptică a
bunurilor victimei nu este cuprinsă în componenţa şantajului[26]. Şantajul se referă
la infracţiunile contra patrimoniului, care au un scop bine conturat, adică cel de
profit. De aceea, realizând acţiunile sale în scop de profit, şantajistul poate dobândi
bunurile persoanei pentru a deveni posesorul acestora. Poziţia care susţine că
dobândirea infracţională a bunurilor străine nu constituie un semn al şantajului
reduce orientarea patrimonială a faptei date, transformând-o într-o varietate de
ameninţare. Mai mult ca atât, legislatorul a prevăzut în alineatul 3, p. e., art. 189
C.P. şantajul urmat de dobândirea bunurilor cerute, soluţionând prin acesta problema
calificării corecte a acţiunilor date.
Revenind la consumarea şantajului, cu toate că există un şir de recomandări
în acest domeniu, totuşi problema în cauză nu este soluţionată uniform de către
savanţi. Unii dintre ei sunt de părerea că nu poate exista tentativă de şantaj, deoarece
însăşi acţiunile iniţiale, îndreptate asupra atingerii rezultatului infracţional formează
componenţa infracţiunii consumate[27]. Alţii afirmă că poate exista atât pregătirea,
cât şi tentativa de şantaj[28].
Luând în consideraţie că cererea de transmitere a bunurilor patrimoniale,
însoţită de cele patru forme ale ameninţării, este element indispensabil al
componenţei şantajului, momentul consumării infracţiunii în cauză trebuie
considerat anunţarea victimei a cererii respective, urmată de ameninţarea ei sau a
apropiaţilor acesteia cu violenţă, darea în vileag a unor ştiri defăimătoare, distrugerea
şi deteriorarea patrimoniului sau răpirea lor.
Totuşi este insuficient a recunoaşte şantajul în calitate de infracţiune
consumată, luând în consideraţie doar proclamarea cererii ilegale, însoţită de ameninţări.
O condiţie indispensabilă pentru aceasta este ca informaţia respectivă să ajungă la
destinatar. În acest context, unii savanţi remarcă că ameninţarea se consideră consumată
o dată cu aducerea ei la cunoştinţa victimei, indiferent dacă a fost sau nu atins cu ajutorul
209
Iurie Lari
ei scopul infracţional[29]. Prin urmare, şi informaţia trebuie să fie exprimată în aşa fel
încît ca victima s-o perceapă drept cerere ilegală de transmitere a bunurilor patrimoniale.
Dat fiind faptul că şantajul este constituit din două acţiuni reciproce, credem că în
cazul comiterii acestei infracţiuni este posibilă activitatea infracţională prealabilă sub
formă de pregătire şi tentativă.
Acţiunile de pregătire pot consta în adunarea informaţiilor ce ar permite
şantajarea persoanei, implicarea victimei într-o situaţie problematică cu scopul
şantajării ei ulterioare, întocmirea unei scrisori cu indicarea cererii de extorcare,
selectarea complicilor, înţelegerea prealabilă între ei etc., adică crearea condiţiilor
pentru săvârşirea ulterioară a infracţiunii.
Tentativa la această infracţiune este posibilă, de exemplu, în cazul în care
infractorul a întocmit şi a difuzat prin poştă sau printr-un alt mijloc o scrisoare victimei,
care conţine cererea de transmitere a bunurilor şi ameninţările în caz de refuz, dar
care n-a ajuns la destinatar datorită unor împrejurări ce nu depind de vinovat.
Alin. 1, art. 189 C.P. prevede pentru săvârşirea infracţiunii pedeapsa cu
amendă în mărime de la 200 la 500 de unităţi convenţionale sau privaţiune de
libertate de până la 4 ani.
Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiunea necalificată, conform
alin. 2 al art. 81 C.P., nu poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse
prevăzute de articolul corespunzător al Codului penal, partea specială „pentru
infracţiunea consumată”.
Alineatul trei al aceluiaşi articol prevede că mărimea pedepsei pentru tentativă
de infracţiunea necalificată nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai
aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător al Codului penal, partea specială
„pentru infracţiunea consumată”.
Aceste prevederi legislative se referă şi la cazurile de şantaj, în care are loc
pregătirea sau tentativa comiterii lui.
Referinţe
1. Borodac A., Drept penal. Calificarea infracţiunilor, Chişinău, 1996, p.54.
2. Курс уголовного права, Общая часть, Том 1, Под ред. Н.Ф. Кузнецовой и
И.М. Тяжково, М., Зерцало, 1999, с. 213.
3. Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, p. 164.
4. Ожегов С.И., Шведова Н.Ю., Толковый словарь русского языка, М., 1994,
с. 797.
5. Владимиров В.А., Квалификация преступлений против личной
собственности, М., 1968, с. 109.
6. Dicţionarul explicativ al limbii române, op. cit., p.33.
7. Ожегов С.И., Шведова Н.Ю., op. cit., p.813.
210
8. Loghin O., Toader T., Drept penal român, partea specială. Bucureşti, Ed. „Şansa”,
2001, p. 231.
9. Никифоров Б.С., Уголовно-правовая охрана личной собственности в
СССР, М., 1954, с. 114.
10. Сухарев Е.А., Гарбуза А.Д., Ограничение хищений от иных посягательств на
социалистическую собственность, Сведловск, 1984, с.25; Сирота С.И.,
Преступления против социалистической собственности и борьба с ними.
Воронеж, 1966, с.150; Иcаев М.М., Имущественные преступления, М., 1958, с.44.
11. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь «О
применении судами уголовного законодательства по делам о хищениях
имущества», № 15 от 21.12.2001 г. Судовы вестник, 2002 г., №1, с. 15.
12. Владимиров В.А., op. cit., p.110.
13. Culegere de Hotărâri ale Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova,
op. cit., p.73.
14. Сердюк Л.В., Психическое насилие как предмет уголовно-правовой
оценки следователем, Волгоград, 1981, с. 52.
15. Сборник Постановлений Пленума Верховного Суда Российсокй
Федерации, 1961 – 1996 гг., М., 1997, с. 303.
16. Курс советского уголовного права, Т.5, М., 1971, с. 356.
17. Волков Г.И., Имущественные преступления, Харьков, 1928, с. 189.
18. Модельный Уголовный кодекс для государств-участников СНГ //
Правоведение, 1996, № 1, с. 91-150.
19. Уголовный кодекс Республики Узбекистан, Ташкент, 1994, с. 240-241.
20. Borodac A., Curs de drept penal. Partea specială, vol. I, op. cit., p. 257.
21. Никифоров Б.С., op. cit., p.119; Владимиров В.А., Квалификация преступлений
против личной собственности. Учебное пособие, М., 1968, с. 114.
22. Владимиров В.А., op. cit., p. 115.
23. Никифоров Б.С., op. cit., p. 120.
24. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации, Под ред.
Ю.И.Скуратова и В. M. Лебедева, М., 1999, c. 362.
25. Aceasta este susţinut şi de Hotărârea plenului Judecătorie Supreme a R. Moldova
din 6 iulie 1992, în p. 16, Nr.5, op. cit., p.76.
26. Гельфер М.А., Преступления против личной собственности граждан,
Изд. ВЮВИ, 1959, с. 41.
27. Панько К.А., Добровольный отказ от преступления по советскому
уголовному праву, Воронеж, 1975, с.86-94.
28. Шевцов Ю.Л., op. cit., p.117.
29. Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И., Преступления против порядка
управления, М., 1969, с. 20.
211
212
Gheorghe Munteanu
ACTIVITATEA POLIŢIEI DE ORDINE PUBLICĂ ÎN PROTEJAREA ŞI

RESPECTAREA DREPTURILOR LA VIAŢA INTIMĂ, FAMILIALĂ ŞI
PRIVATĂ, PRECUM ŞI LA INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI
La tratarea acestui subiect deosebit de important pentru activitatea cadrelor

de poliţie într-un stat de drept se impun, în primul rînd, cîteva consideraţii generale
privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi la inviolabilitatea
domiciliului, conform standardelor internaţionale în materia legislaţiei interne.
Atare drepturi fundamentale ale omului îşi găsesc reglementare în art. 12 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948 şi în art. 17 al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de acelaşi for internaţional la 16 decembrie
1966, care conţin dispoziţii potrivit cărora nici o persoană nu va fi obiectul unor
imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, de familie, la domiciliul său ori în
corespondenţa sa, stipulîndu-se expres că orice persoană are dreptul la protecţia
legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, prin conţinutul
său profund democratic, protejează drepturile analizate la nivelul standardelor
internaţionale în două articole:
- art. 28 referitor la viaţa intimă, familială şi privată;
- art. 29 privind inviolabilitatea domiciliului.
Prin dispoziţiile art.28 se impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta
şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscîndu-se că fiecare persoană
fizică are dreptul să-şi trăiască viaţa cum doreşte dispune de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Dreptul la respectarea vieţii intime, familiale şi private reprezintă dreptul
persoanei de a trăi aşa cum doreşte, la adăpost de intervenţia altor persoane, inclusiv
dreptul de a stabili şi a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, mai cu seamă în domeniul
afectiv, pentru realizarea şi dezvoltarea propriei personalităţi.
Dreptul individului la respectarea vieţii private, în mod legal, este limitat în
213
Gheorghe Munteanu
cazul în care persoana duce modul său de viaţă privată în contact cu viaţa publică sau o
situează într-un anumit raport cu alte interese protejate de lege.
Respectul personalităţii omului, în mod normal, implică şi inviolabilitatea
domiciliului acestuia.
Inviolabilitatea domiciliului, din punct de vedere juridic, exprimă interdicţia
pătrunderii sau rămînerii în domiciliul unei persoane ori în reşedinţa sa fără
consimţămîntul acesteia, cu excepţiile prevăzute în alin. 2 al art. 29 din Constituţie,
respectiv:
a) pentru executarea unui mandat de arest sau a unei hotărîri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică
sau bunurile unei persoane;
c) pentru prevenirea răspîndirii unei epidemii.
Din textul art. 29 rezultă cu claritate cele două situaţii distincte, în care se
poate pătrunde în domiciliul unui cetăţean, prima – se face cu consimţămîntul
acesteia, iar cealaltă situaţie, derogatorie, cînd intrarea se face fără învoirea acesteia,
luîndu-se în consideraţie cele trei cazuri expres prevăzute de lege.
Se constată, astfel, că domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice sunt clar ocrotite
prin Constituţie, protecţia constituţională fiind necesară, deoarece domiciliul şi
reşedinţa permit, în mod normal, desfăşurarea vieţii intime, familiale şi private.
Inviolabilitatea domiciliului nu este şi nu poate fi absolută, aceasta neputînd
opri înfăptuirea justiţiei, nu poate servi ca mijloc de protejare a infractorilor şi nu
poate duce la împiedicarea luării unei măsuri necesare pentru salvarea vieţii sau
averii unei persoane, apărarea patrimoniului naţional, a ordinii publice etc.
Printre excepţiile privind inviolabilitatea domiciliului se numără şi efectuarea
percheziţiilor, activităţii cu importante consecinţe pentru individ şi societate. În
alin. 4 al art. 29 se interzic percheziţiile efectuate în timpul nopţii, cu excepţia
flagrantului delict.
Funcţionarii de poliţie, exercitînd sarcinile specifice ce le revin, intră în
contact nemijlocit cu viaţa intimă, familială şi privată a persoanei şi pătrund,
conform legii, în domiciliul acesteia.
La capitolul „protejarea dreptului fundamental” deja nominalizat ne vom
referi la cîteva dintre cele mai importante activităţi ale poliţiei, care presupun
restricţii în exercitarea acestui drept.
Pătrunderea în spaţii private în vederea percheziţionării acestora şi reţinerii
de bunuri constituie o practică importantă a funcţionarului de poliţie în cadrul
investigaţiilor penale şi de menţinere a ordinii publice. Culegerea de probe pentru
documentarea faptelor penale sau a contravenţiilor, recuperarea bunurilor furate
sau obţinute ilicit, examinarea unor înscrisuri private ale corespondenţei sau ale
altor materiale constituie obligaţiunile de bază ale poliţiei oricărui stat. Este necesar
214
Activitatea poliţiei de ordine publică în protejarea şi respectarea drepturilor la viaţa
intimă, familială şi privată, precum şi la inviolabilitatea domiciliului
însă ca activităţile respective să fie desfăşurate în condiţiile cadrului juridic existent,

pentru a fi evitate orice abuzuri sau ingerinţe care nu sunt necesare.
Pentru realizarea atribuţiilor specifice, ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, în
multe situaţii, purced la legitimarea şi percheziţionarea unor persoane suspecte în
săvîrşirea faptelor penale sau care pregătesc comiterea a astfel de fapte. În fiecare
caz aparte, poliţiştii trebuie să acţioneze cu discernămînt şi tact, pentru a preveni
măsurile şi acţiunile nejustificate.
În această ordine de idei, se desfăşoară şi o altă activitate specifică poliţiei,
respectiv oprirea şi controlul autovehiculelor în scopul prevenirii infracţiunilor şi
contravenţiilor, asigurării ordinii şi liniştii publice, a siguranţei circulaţiei rutiere
etc., controlul şi percheziţionarea persoanelor şi vehiculelor fiind executată în aşa
fel, încît să nu le fie ştirbită demnitatea celor vizaţi.
De competenţa poliţiei ţine, de asemenea, şi percheziţionarea persoanelor
reţinute sau arestate preventiv, inclusiv respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege.
Codul de procedură penală prevede expres modalitatea în care se poate face o
percheziţie corporală.
Această percheziţie poate releva elemente doveditoare privind fapta pentru
care a fost reţinută ori arestată persoana în cauză sau elemente privind săvîrşirea
altor infracţiuni. Percheziţia poate fi efectuată chiar în interesul persoanei vizate, de
exemplu, pentru evitarea sinuciderii acesteia sau pentru a împiedica persoana reţinută
să atenteze la viaţa altora, inclusiv a poliţiştilor însărcinaţi cu arestarea sau paza lor.
În cazul activităţilor de cercetare penală, lucrătorii de poliţie sunt obligaţi să
ridice mijloacele materiale de probă şi alte obiecte sau bunuri, mai ales, cu ocazia
cercetării la faţa locului. Activităţile poliţiei care implică în mod direct un amestec
în viaţa privată a persoanelor (de exemplu, preluarea de probe biologice – sînge şi
urină – de la conducătorii auto care au condus un autovehicul sub influenţa
alcoolului) sunt strict reglementate atît în Codul de procedură penală, cît şi în alte
acte normative, inclusiv în instrucţiunile interne de muncă.
Prelucrarea automată a datelor cu caracter personal ridică în etapa actuală
multiple probleme pentru autorităţi, mai cu seamă pentru funcţionarii de poliţie.
Utilizarea crescîndă a calculatoarelor pentru prelucrarea informaţiilor privind
persoanele fizice a înaintat probleme noi în domeniul drepturilor omului, în special
în cazul fişierelor de informaţii deţinute de organele de poliţie.
“Puterea informaţiei” poartă atît germeni ai utilizării legitime, cît şi ai
abuzului. De aceea, este esenţial ca deţinătorii acestei puteri să fie siguri că
avantajele prelucrării automatizate a datelor nu vor duce la atingeri ale drepturilor
persoanelor cărora le-au fost înregistrate informaţii. Ei trebuie să păstreze în
siguranţă datele care le-au fost încredinţate şi să se abţină de la înregistrarea
informaţiilor inutile în realizarea scopului indicat, să nu divulge neautorizat,
215
Gheorghe Munteanu
protejînd calculatorul şi datele înregistrate.

Avînd în vedere această evoluţie şi ţinînd seama de principiile Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, Consiliul Europei a adoptat “Convenţia pentru protecţia persoanelor
faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal”.
În toate activităţile întreprinse, lucrătorii de poliţie trebuie să ţină cont şi de
principiile proporţionalităţii intervenţiei în viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei şi a inviolabilităţii domiciliului, astfel ca acestea să se facă numai în
măsura în care este absolut necesară, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Prin însăşi natura obligaţiunilor de serviciu, poliţiştii obţin informaţii despre
viaţa privată a persoanelor, uneori dăunătoare intereselor şi reputaţiei acestora.
Pentru păstrarea şi folosirea acestor informaţii, poliţiştii trebuie să dea dovadă de
o deosebită atenţie, acestea putînd fi dezvăluite numai pentru realizarea sarcinilor
de serviciu sau pentru nevoile justiţiei. Orice dezvăluire, făcută în alte condiţii,
constituie o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată a persoanelor
şi este sancţionată de lege şi de instrucţiunile interne.
Cele cîteva consideraţii cu privire la raporturile dintre activitatea
funcţionarilor de poliţie şi dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi la
inviolabilitatea domiciliului, sunt doar o încercare de a prezenta importanţa acestora
pentru poliţişti, problematica pusă în discuţie fiind mult mai vastă şi necesitînd o
analiză mult mai detaliată decît cea prezentată.
216
Activitatea poliţiei de ordine publică în protejarea şi respectarea drepturilor la viaţa
intimă, familială şi privată, precum şi la inviolabilitatea domiciliului
Valeriu Nour
Iurie Odagiu
PROVOCAREA DIN PARTEA VICTIMEI CA

CIRCUMSTANŢĂ ATENUANTĂ
Art. 76 lit. “i” C.P. R.M. prevede: “acţiunile ilegale sau imorale ale victimei,
dacă ele au provocat infracţiunea” Aşadar, provocarea înseamnă o stare de tulburare
psihică sau de emoţie cauzată unei persoane de către victimă prin violenţă, printr-
o atingere gravă a demnităţii sau altă acţiune ilicită gravă[1].
Înainte de a analiza condiţiile provocării, necesită analizate câteva trăsături
specifice acestei instituţii: s-a considerat că ameninţarea constituie o constrângere morală,
o acţiune prin care se inspiră unei persoane temerea că ea sau altă persoană este expusă
unui pericol iminent[2]. Auzind victima proferând injurii şi crezând greşit că aceste
sunt adresate soţiei sale, a lovit-o, nu există scuza provocării deoarece actul provocator
trebuie să fie real, nu să aibă la bază o reprezentare neconformă realităţii[3].
În acest caz, se confundă acţiunea provocatoare care este doar o circumstanţă
atenuantă cu o cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune (constrângere fizică
sau psihică art. 39 C.P. al R.M.).
Sunt deci acte de executare, fie consumate, săvârşite de către provocator, fie în
curs de desfăşurare, dar care nu întrunesc condiţiile unui atac care să pună persoana în
faţa unei legitime apărări, astfel încât reacţia provocatorului nu urmăreşte respingerea
acestuia, ci răzbunarea. Se are în vedere că inculpatul în timpul luării hotărârii şi al
comiterii acţiunii a fost în stare de puternică tulburare sau emoţie determinată de
atitudinea provocatoare a victimei. Din aceste motive, aceleaşi împrejurări nu pot fi
considerate concomitent şi depăşire a limitelor legitimei apărări, şi provocare[4]. În
motivarea deciziei s-a reţinut că victima nemulţumită de întreruperea relaţiilor de
concubinaj o aştepta pe inculpată să iasă de la serviciu, o ameninţa şi exercita faţă de ea
acte de violenţă pentru a o determina să reia convieţuirea. Într-o seară, victima a aşteptat-
o din nou pe inculpată, care, ieşind de la lucru, avea asupra ei o sacoşă în care se găsea
un cuţit, pe care aceasta îl luase pentru a-l ascuţi. Victima a urmărit-o pe inculpată, a
ajuns-o şi a început să-i reproşeze faptul că a reclamat-o la poliţie. În timp ce discutau,
s-a apropiat de ea inculpata, a scos cuţitul şi a lovit-o în zona toracică de mai multe ori.
217
Valeriu Nour, Iurie Odagiu
Inculpata a exercitat acţiunea de recurs pe motivul că nu i s-a reţinut provocarea

din partea victimei. Însă atâta timp cât nu a avut loc o acţiune de provocare, tot atât de
bine s-ar fi putut ca infractoarea să se creadă în faţa unui atac care să justifice legitima
apărare şi deci fapta ei să nu fie considerată infracţiune sau nu a existat un atac care să
justifice apărarea[5].
Se pot reţine însă şi alte acţiuni ilicite grave, considerate provocatoare, cum
ar fi: întreţinerea unor legături extraconjugale de către persoana vătămată cu soţul
(soţia) infractorului, deoarece atinge grav viaţa de familie a acesteia.
Atenuarea pedepsei intervine datorită faptului că factorii volitivi şi cei
intelectuali ai inculpatului, în momentul luării hotărârii infracţionale, sunt influenţaţi
de starea de puternică tulburare sau emoţie determinată de conduita intenţionat
provocatoare a victimei şi această puternică stare de tulburare trebuie să existe pe
tot parcursul acţiunii infracţionale[6].
În aceste împrejurări, consider că victima poate fi reţinută numai în cazul
unei constatări flagrante a provocării, deoarece, creînd o astfel de situaţie sau
ameninţînd-o verbal cu provocarea nu sînt temeinice şi pot fi soluţionate prin alte
mijloace, fără a reţine starea de provocare a inculpatului.
Starea de provocare nu se rezumă, ci trebuie constatată ca şi celelalte
împrejurări, cum sunt legitima apărare sau extrema necesitate. Pentru a se reţine
provocarea, instanţele de judecată trebuie să constate existenţa următoarelor condiţii:
- actul de provocare să fie produs prin violenţă, ce duce la lezarea gravă
a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Violenţa – poate consta în orice act agresiv de natură să provoace o tulburare
sufletească sau o emoţie negativă celui împotriva căruia este îndreptată.
Art. 76 lit. „i” C.P. R.M. nu ne vorbeşte despre violenţă în general, fie violenţă
fizică sau psihică (ameninţare), însă unii autori sunt de părerea că termenul
„acţiunile ilegale sau imorale” este folosit de legiuitor exclusiv în sensul de
violenţă şi anume de atingerea materială adusă corpului persoanei, nu însă şi
înţelesul numai de violenţă psihică[7].
Aşadar, termenul „acţiunile ilegale sau imorale” utilizat de dispoziţia art.
76 lit. „i” C.P. R.M. şi din analiza practicii judiciare rezultă că actul de provocare
se realizează cel mai frecvent prin violenţe materiale, fizice, exercitate direct de
către victimă asupra infractorului sub formă de lovituri cu diferite obiecte (ciomag,
piatră, cuţit etc., ori cu palma, pumnul, piciorul, îmbrâncirea, stropirea cu apă
ferbinte etc.)
Actul de provocare poate consta în ”alte acţiuni ilicite grave”, desfăşurate
de către victimă, de exemplu: lipsirea de libertate în mod legal, violare de
domiciliu, seducţia, încercarea victimei de a întreţine relaţii sexuale cu o altă
persoană[8]. Nu trebuie să se înţeleagă doar o faptă ce ar cădea sub incidenţa legii
218
Provocarea din partea victimei ca circumstanţă atenuantă
penale, ci şi o activitate ilicită extrapenală, cum ar fi o abatere administrativă sau un fapt

civil prejudiciabil, desigur grav susceptibil să producă o puternică stare de tulburare
nervoasă[9]. Singurul fapt al urmăririi inculpatului de către victimă nu poate constitui
scuza provocării, inculpatul fiind stăpânit de o stare de temere în virtutea preexistenţei
unor relaţii profund conflictuale[10].
- infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante este necesar să se constate în
momentul săvârşirii faptei că infractorul se găsea într-o stare de puternică tulburare
sufletească (perturbaţio animi), adică într-o stare de surescitare sau încordare
nervoasă extremă, de mânie sau indignare. Existenţa acestei stări de tulburare sau
de emoţie puternică este esenţială, fiindcă ea explică, în cea mai mare măsură,
acţiunea făptuitorului şi motivează, totodată, prevederea acestei împrejurări ca
circumstanţă atenuantă. Se cunoaşte că emoţia sau tulburarea, la fel ca şi alte
fenomene psihice, au o fază de creştere, ating un maxim, apoi scad treptat până la
calmarea provocatorului. Pentru a se reţine această stare de provocare este necesar
ca persoana să comită fapta între aceste limite.
Considerăm că instanţa de fond a reţinut greşit provocare la provocare,
deoarece inculpatul a lovit copilul victimei, care, drept reacţie la aceste violenţe, l-
a lovit pe inculpatul care a exercitat acte de violenţă deosebite, cauzându-i părţii
civile leziuni corporale care au necesitat vindecare 25 de zile şi îngrijiri medicale
[11]. Ca urmare a ameninţării cu cuţitul pentru a întreţine relaţii sexuale, instanţa
nu a reţinut starea unei puternice tulburări sau emoţii în care inculpata i-a smuls
cuţitul din mînă şi i-a aplicat cu acesta o singură lovitură mortală în regiunea
pectorală stîngă[12].
Instanţele de judecată au în vedere, de regulă, modul de desfăşurare a faptelor,
împrejurările în care au fost săvârşite, temperamentul şi alte trăsături ce-l
caracterizează pe infractor; intervalul de timp din momentul producerii actului
provocator şi până când s-a trecut la săvârşirea infracţiunii, relaţiile conflictuale
anterioare dintre victimă şi autor, care nu pot fundamenta concluzia existenţei
provocării chiar dacă ele sugerează momente de încordare şi enervare, nefiind
suficient să fi fost sub imperiul unei tulburări în momente critice, dar să fie şi
determinate de acţiuni concrete.
- starea de tulburare sau emoţie (perturbaţio animi) să fi avut drept
cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
În acest sens, se afirmă că fapta provocatoare din partea victimei constituie
principala cauză a infracţiunii, deoarece ea determină riposta din partea celui provocat.
219
Aşadar, nu poate constitui provocare riposta celui provocat. Astfel, inculpatul şi

soţia au participat la o nuntă, unde au venit cu fiica lor, însoţită de victima cu care
intenţiona să se căsătorească împotriva voinţei părinţilor. Părinţii au luat-o cu forţa pe
fiică-sa, trăgând-o de păr şi lovind-o pentru a o despărţi de victimă, pentru a o lua
acasă. După ce au parcurs o parte din drum, în timp ce continuau acţiunile de violenţă
asupra fetei, victima a intervenit în ajutorul fetei, lovind-o mai întâi pe maică-sa, apoi pe
inculpat, pentru a o scăpa de violenţă. Ca urmare a acestor acţiuni, tatăl fetei a aplicat cu
un cuţit victimei o lovitură în braţul drept şi alta în hemitoracele stâng, care a străpuns
cordul şi a provocat moartea acestuia. Victima a apărut la domiciliul conjugal cu concubina
sa, unde inculpata sub o puternică tulburare a acţionat, n-a fost de natură să justifice
acordarea beneficiului atenuant al scuzei provocării, însă împrejurarea fiind valorificată
în cadrul individualizării pedepsei[13]. Absenţa inculpatului de la locul săvârşirii actului
provocator asupra altei persoane nu exclude posibilitatea ca el să fie puternic tulburat
de aflarea acestuia; tatăl, întâlnind pe fiul său plin de sânge, devine agitat, fapt care ne
face să tragem concluzia că aceste împrejurări i-au produs o puternică tulburare[14].
Cuvintele insultătoare preferate de victimă, care se afla într-o vădită stare de ebrietate,
n-au adus o atingere gravă demnităţii inculpatului, iar acte de violenţă ori alte fapte ilicite
grave nu s-au săvârşit, instanţa corect n-a reţinut scuza provocării[15].
Infractorul a invocat starea de provocare, însă motivat s-a constatat că intervenţia
victimei nu poate fi considerată un act de provocare, din cauză că apără o persoană
pentru care avea sentimente de afecţiune şi împotriva căreia a săvârşit acte de violenţă[16].
La fel, nu constituie provocare, dacă victima n-a făcut decît să intervină pentru a
despărţi pe inculpat de o altă persoană cu care acesta se bătea, fără să fi aplicat loviri,
violenţe sau să fi proferat injurii orale grave[17].
Unii autori susţin că trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi
ripostă, fiindcă numai o activitate ilicită de anumită gravitate poate genera o
tulburare sau emoţii de aşa intensitate încât să explice săvârşirea infracţiunii.
De exemplu: victima a fost ucisă prin lovire repetată cu un ţăruş în regiunea
capului, deoarece i-a dat o palmă fratelui (infractorului). În acest caz, s-a apreciat
că nu există provocare[18].
În această ordine de idei, se consideră că riposta constituie oricum o
infracţiune, iar circumstanţa atenuantă de provocare operează dacă se constată
tulburarea sau emoţia puternică a infractorului ca urmare a actului provocator. În
lipsa acestor împrejurări, indiferent de natura şi intensitatea actului de provocare,
nu se va reţine circumstanţa atenuantă[19]. Raportul de proporţionalitate dintre
actul provocator şi riposta inculpatului este un raport obiectiv de la faptă la faptă,
un asemenea raport fiind străin procesului de stabilire a provocării, care se bazează pe
un element subiectiv pentru existenţa provocării, înteresînd numai starea psihică în care
s-a găsit inculpatul în momentul săvîrşirii infracţiunii[20]. Chiar dacă cerinţa unei proporţii
220
nu rezultă explicit din lege, ea este implicită, fiind strâns legată de procesul evaluării,
tulburării şi a actului provocator, de asemenea ca o ripostă disproporţionată a inculpatului,
dă dreptul victimei să se apere în mod legitim[21]. Scuza provocării nu poate fi invocată
în cazul infracţiunilor de tâlhărie, deoarece, prin conţinutul infracţiunii, inculpatul trebuie
să se aştepte la o ripostă din partea victimei, evident că şi în acest caz trebuie avută în
vedere o anumită proporţie dintre actul provocator şi ripostă, prin sustragerea unui bun
de valoare, produsă printr-un act de violenţă, fără urmări grave n-ar putea produce o
tulburare psihică, încât să determine o ripostă de mare gravitate (uciderea
făptuitorului)[22].
- o altă opinie tot în practica judiciară a precizat că riposta trebuie îndreptată
împotriva provocatorului şi nu asupra altei persoane.
Nu este o condiţie ca lovirea sau violenţa să fie exercitată direct asupra
infractorului şi nici ca aceasta să fi fost de faţă la săvârşirea lor asupra altei persoane,
ci numai ca infractorul să fi luat cunoştinţă de ele şi să fi comis fapta sub imperiul
stării de tulburare sau emoţie pe care i-a provocat–o[23]. Dacă infractorul n-a avut
certitudinea că victima este autorul actului provocator şi a săvârşit fapta împotriva
altei persoane, el nu beneficiază de circumstanţa atenuantă a provocării. O astfel
de circumstanţă există atunci când inculpatul, fiind lovit cu cuţitul de o persoană
din eroare, l-a confundat pe tatăl acestuia cu fiul agresor[24].
Credem că nimic nu poate împiedica instanţa să reţină existenţa provocării
şi în situaţia în care actul de provocare este îndreptat, de pildă, împotriva unui
bătrân, copil sau o persoană infirmă, deşi acestea nu sunt rude sau prieteni cu
infractorul[25]. Existenţa scuzei provocării nu modifică conţinutul infracţiunii
săvîrşite de inculpat, ea nu transformă o infracţiune intenţionată într-o infracţiune
din imprudenţă, iar în cazul infracţiunilor concurente, instanţa va stabili existenţa
provocării la fiecare dintre ele.
Referinţe
1. Grigoraş I., Individualizarea judiciară a pedepsei, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 129.
2. Achiţei D., Circumstanţa atenuantă a provocării în practica judiciară, Bul.
Proc. Române, nr.2 din 1990.
3. T.S. sp d. 1875 din 1983, RRD nr. 9, 1984, p. 76.
4. Matei Basarab, Drept penal, Partea generală, Vol. II, Ed. Cluj-Napoca, 1997,
p. 184.
5. Ibidem, Basarab M., op. cit., p. 186.
6. Idem, p. 187.
7. Grigoraş I., op. cit., p. 143.
221
8. Vârsă T., Nistoreanu Gh., Stelian I., Molnar I., Boroi Al., Drept penal, Partea
generală, Vol. IV, Bucureşti, 1986.
9. Bulai C., Individualizarea pedepsei, op. cit., p. 217.
10. Ibidem, Vasiliu Al., Foroceanu C., Hărăstăşean A., Dec. pen., Nr. 17/Ap. din
05.03.1996, op. cit., p. 56.
11. Ibidem, Vasiliu Al., Foroceanu C., Hărăstăşean A., Dec. pen. Nr. 5/R, din
08.01.1997, op. cit., p. 56.
12. Ibidem, Vasiliu Al., Foroceanu C., Hărăstăşean A., Dec. pen. Nr. 19/Ap, din
20.03.1996, op. cit., p. 55.
13. Ibidem, Decizia penală nr. 22/Ap. din 05.04.1995, op. cit., p. 57.
14. Plen. Trib. Sup. dec. nr. 3/1959 în „Legalitatea populară”, op. cit., p. 80.
15. Daneş Ştefan, Criterii de individualizare judiciară a pedepselor, în R.R.D. Nr.
2 din 1989, p. 153.
16. T.S. s. pen. dec. Nr. 25 din 11.30 1980, în compunerea prevăzută de art. 39 al
2 şi 3 .R.R.D. nr. 9/1983, p. 69.
17. T.S. Col. Penal dec. Nr. 556/1994, “J.N.” nr. 8/1965, p. 164.
18. T.S. s. pen. dec. Nr. 2185 din 14. 06. 1973 R.R.D. nr. 12/1973, p. 161.
19. Grigoraş I., op. cit., p. 158.
20. Daneş Şt., op. cit., p. 55.
21. Antoniu Gh., Bulai C., Stănoiu R., Filipaş A., Mitrache C., Papadopol V.,
Filişanu C., Practica judiciară penală, Vol. II, Partea generală, Ed. Academia...,
1990, p. 54.
22. Ibidem, op. cit., p. 56.
23. T.S. Col. penal. dec. Nr. 81/1962,”J.N.” nr. 7/1962, p. 170.
24. v. Bulai C., op. cit., p. 373, T.S. s. pen. dec. Nr. 1629 din 1974.
25. În practica judiciară a fost promovată această soluţie, T.S. s. pen. dec. Nr.
2223 din 1971 R.R.D. nr. 1/1972.
222
Valeriu Nour
Iurie Odagiu
EFECTELE CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE
A. Caracterizare generală a efectelor circumstanţelor atenuante

O dată cu evoluţia societăţii umane, valorile apărate de legea penală suferă
un şir de modificări, fapt atestat în diverse sisteme de drept. Pentru a răspunde
acestui ritm de relaţii sociale, legea penală suferă o permanentă modificare. Politica
penală, prin represiunea penală, tinde să suprapună şi să apere toate valorile sociale
astfel încît să corespundă acestor necesităţi. Represiunea penală şi faptele antisociale
ce constituie infracţiuni nu pot fi realizate decât printr-un mecanism real de adaptare
la pericolul social al faptelor. În acest scop, un rol deosebit îl au circumstanţele
atenuante sau agravante în mecanismul de individualizare a pedepsei penale.
La începutul secolului al XIX-lea, îşi face apariţia instituţia circumstanţelor
atenuante şi agravante, care a determinat necesitatea rezolvării unui şir de întrebări:
1. Ce circumstanţe, după caracterul şi efectul lor concret, pot fi reţinute ca
circumstanţe atenuante sau în caz contrar, agravante?
2. Asupra cărui element este îndreptat efectul său şi în ce direcţie ele trebuie
orientate: atenuarea sau agravarea vinovăţiei, pericol săvârşit, pedeapsă
sau răspundere penală?
3. Este în drept instanţa de judecată să ia în consideraţie circumstanţele
care atenuează sau agravează, dacă este sau nu prevăzută în lege ca
circumstanţă?
4. În ce limite pot fi aplicate circumstanţele atenuante sau agravante (numai
în limitele pedepsei penale sau şi în afara lor)?
Importanţa circumstanţelor atenuante, ca mijloc de individualizare a pedepsei,
decurge din influenţa pe care ele o pot avea asupra pedepsei concrete în vederea
atenuării acesteia în raport cu influenţa pe care circumstanţele o au asupra gradului
de pericol social al faptei ori al făptuitorului[1].
De aceea, legea penală acordă judecătorilor o deplină libertate în
individualizarea pedepsei în cazul aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută
223
de lege. Operaţia de individualizare, deşi nelimitată mai mult în rezultatele sale decât în
limitele ce constituie cadrul ei legal, nu este una arbitrară în care judecătorii să acţioneze
după bunul lor plac, ci să se călăuzească de conştiinţa lor juridico – profesională şi
criteriile generale prevăzute de art. 75 C.P. al R.M.
În cazul dat, judecătorul utilizează acele mijloace de individualizare şi
posibilităţi de care dispune în baza legii, pentru a stabili în fiecare cauză şi pentru
fiecare infractor în parte pedeapsa care, prin genul şi cuantumul de executare, pare
a fi cea mai adecvată cazului concret[2].
În ce priveşte efectul pe care circumstanţele atenuante îl au asupra pedepselor,
legea nu face nici o deosebire între cele două categorii de circumstanţe, fie că ar fi
vorba de o împrejurare pe care legea o califică drept circumstanţă atenuantă, fie că
ar fi vorba de o împrejurare pe care instanţa a reţinut-o facultativ ca circumstanţă
atenuantă, efectul lor fiind acelaşi datorită caracterului exemplificativ pe care îl
are art. 76 lit. „j” C.P. al R.M.
Pentru respectarea principiului individualizării pedepsei penale este
importantă reglementarea efectului pe care circumstanţele atenuante, constatate şi
reţinute de instanţă, îl produc asupra pedepsei concrete; în acest sens, legiuitorul a
reglementat efectele circumstanţelor atenuante şi agravante, stabilind modalităţile
şi limitele reducerii pedepsei sub influenţa acestora (art.78 C.P. al R.M.).
Astfel, în cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante în
săvârşirea infracţiunii, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:
a) dacă minimul pedepsei cu închisoarea prevăzută în articolul
corespunzător din partea specială a prezentului cod este mai mic de 10
ani, pedeapsa poate fi redusă pînă la acest minim;
b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî pînă la limita de jos;
c) dacă pentru infracţiunea săvîrşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se
înlocuieşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani (art. 78 p. 1. C.P. al R.M.).
B. Obligativitatea reducerii pedepsei sub minimul special ca efect al

circumstanţelor atenuante
Când se constată existenţa circumstanţelor atenuante excepţionale, instanţa
poate să reducă sau să schimbe pedeapsa aplicată infractorului. Din redactarea art.
79 C.P. al R.M deducem că la stabilirea şi aplicarea pedepselor poate fi considerată
ca circumstanţă atenuantă excepţională atît o circumstanţă, cît şi o totalitate de
asemenea circumstanţe. Legiuitorul nu indică care anume circumstanţe pot fi
considerate excepţionale, însă menţionează că cele ce esenţial micşorează gravitatea
faptei şi a consecinţelor ei, iar în cazul infracţiunilor săvîrşite în grup contribuirea
activă a participantului la descoperirea acesteia poate fi reţinută ca circumstanţă
atenuantă excepţională personală.
224
Efectele circumstanţelor atenuante
În practica judiciară şi literatura de specialitate s-a exprimat părerea că fapta,

făptuitorul şi toate împrejurările trebuie analizate în ansamblu, căci ele se
condiţionează reciproc şi sporesc sau reduc gradul de pericol social[3].
În cazul în care se înregistrează prezenţa circumstanţelor atenuante excepţionale
şi lipsa circumstanţelor agravante, pedeapsa poate fi redusă sub minimul special fără
limite, pînă la minimul general prevăzut de partea generală a legii penale. Observăm
aceeaşi eroare legislativă ca şi în cazul art. 42 C.P. al R.M din legislaţia veche.
Judecătorul poate considera şi reţine orice circumstanţă ce i s-a părut lui excepţională
şi să reducă pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege.
Obligativitatea reducerii pedepsei este şi în cazul succesiunii legilor penale
în timp, legea care prevede circumstanţe atenuante fiind mai favorabilă decât acea
care nu le prevede, chiar dacă cuantumul pedepsei este acelaşi în ambele legi,
deoarece în prima situaţie se recunoaşte implicit că fapta sau făptuitorul prezintă
un grad de pericol vădit mai redus.
C. Determinarea relativă a efectelor circumstanţelor atenuante

A doua regulă, menită să asigure respectarea principiului individualizării
pedepsei concrete, este determinarea relativă a limitelor până la care pedeapsa
poate fi redusă sub influenţa circumstanţelor atenuante.
În felul acesta, instanţa are dreptul de a individualiza pedeapsa în raport cu
ansamblul circumstanţelor în care fapta a fost săvârşită, aducând opera de
individualizare de la o cauză la alta. Unul dintre criteriile folosite în acest scop îl
constituie existenţa mai multor circumstanţe atenuante reţinute în cauză. Această
situaţie nu implică efectuarea unor reduceri ale pedepsei potrivit circumstanţelor
existente, ci beneficiază de o singură reducere care va trebui să reflecte influenţa
tuturor circumstanţelor asupra periculozităţii sociale a infractorului[4].
Anume în acest moment al activităţii judecătoreşti se realizează principiul
operativităţii activităţii organelor judiciare şi a rolului său activ, deoarece legiuitorul
a considerat suficientă individualizarea legală cu stabilirea limitelor minime de
pedeapsă în cazul existenţei circumstanţelor atenuante, stabilind o determinare
relativă a pedepselor şi o determinare alternativă în cazul înlocuirii pedepsei severe
cu alta mai blândă.
D. Efectele asupra pedepselor privative de libertate şi a amenzii

Circumstanţele atenuante îşi produc efectul, în primul rând, asupra pedepselor
principale (munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o
unitate militară disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă) sau sînt stabilite ca
pedepse principale prevăzute în art.62 alin 3 C.P. al R.M.
Totodată, Codul penal al R.M. prevede şi efectul pe care circumstanţele
225
atenuante îl produce asupra pedepselor complimentare. Referitor la limitele reducerii

pedepselor ca efect al circumstanţelor atenuante, legea prevede un sistem diferenţiat
în raport cu gravitatea pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi
raportată la minimul special al pedepsei[5].
În prima teză, dacă minimul pedepsei cu închisoarea, prevăzută în articolul
corespunzător din partea specială a prezentului cod, este mai mic de 10 ani,
pedeapsa poate fi redusă pînă la acest minim.
Acest mecanism de individualizare nu necesită o dispoziţie generală expresă,
deoarece legiuitorul stabileşte limitele minime şi maxime speciale de pedeapsă,
judecătorul însă este în drept să individualizeze pedeapsa fără să mai aplice
dispoziţiile date.
Un efect atenuant îl pot avea cazurile aplicării unor pedepse mai mari de 10
ani, cazuri în care pedeapsa poate fi redusă sub minimul prevăzut de lege, dar nu
mai puţin de 10 ani.
În cazul infracţiunilor avînd circumstanţe atenuante cu aplicarea amenzii,
aceasta poate coborî pînă la limita minimă, o astfel de dispoziţie nefiind clar
argumentată juridic în legea penală, deoarece limita minimă poate fi atît minimul
special prevăzut de norma specială pentru infracţiunea săvîrşită, cît şi minimul
general prevăzut de partea generală a Codului penal.
E. Efectele asupra pedepselor complimentare

Dispoziţia art.78 alin. 2 C.P. al R.M. prevede „în cazul în care instanţa de
judecată constată circumstanţele atenuante la săvîrşirea infracţiunii, pedeapsa
complimentară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită, poate fi înlăturată”
Analizând efect ul circumstanţelor atenuante asupra pedepselor
complimentare, legiuitorul se referă la situaţiile în care aplicarea acestor pedepse
sunt obligatorii nu şi la cele în care aplicarea lor este facultativă, situaţie posibilă
oricând de înlăturat, cu atât mai mult când există circumstanţe atenuante.
Când aplicarea pedepselor complimentare nu este obligatorie, instanţa are o
astfel de facultate, chiar dacă nu există circumstanţe atenuante în favoarea
inculpatului[6].
Circumstanţele atenuante constatate şi recunoscute în cauză îşi găsesc aplicare
şi în cazul în care legea prevede pedepse alternative pentru o infracţiune (închisoarea
sau amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii).
În cazul pedepselor alternative se ţine seama de criteriile generale de
individualizare, inclusiv de împrejurările atenuante ale pedepsei penale la alegerea
uneia dintre pedepsele alternative şi determinarea concretă a acesteia. Instanţa, în
acest caz, parcurge două etape de individualizare:
- în primul rând, ea determină o primă pedeapsă dintre cele două alternative
226
în raport cu criteriile generale de individualizare;

- în al doilea rând, stabilind pedeapsa ce va fi aplicată, o raportează la
pericolul social grav determinat şi la periculozitatea infractorului.
Dacă se constată şi se reţin circumstanţe atenuante în cauză, instanţa va recurge
la reducerea pedepsei pînă la minimul special sau sub minimul special, prin aplicarea
art.79 C.P. al R.M.
O altă situaţie de drept o constituie aplicarea pedepsei penale în cazul săvârşirii
mai multor infracţiuni. La determinarea pedepsei penale pentru mai multe infracţiuni
săvârşite de una şi aceeaşi persoană, instanţa de judecată n-are dreptul să însumeze
în mod mecanic modalităţile de pedepse stabilite.
O altă categorie de efecte pe care le pot produce circumstanţele atenuante în
raport cu pedeapsa este rolul activ al Curţii de juraţi (în cadrul sistemului francez
şi reinstituit în sistemul jurisdicţional al Federaţiei Ruse în cazuri speciale).
Instituirea Curţii de juraţi a acordat dreptul de a da un verdict afirmativ în ce
priveşte recunoaşterea inculpatului vinovat de săvârşirea infracţiunii, dar care merită
o indulgenţă. Codul penal al Federaţiei Ruse prevede tipurile de sentinţe şi efectele
lor pe care le pot avea asupra pedepsei. Au restricţii în ce priveşte aplicarea pedepsei
cu moartea sau detenţia pe viaţă în cazurile în care articolul concret al părţii speciale
al Codului penal le prevede; sunt lăsate la aprecierea completului de judecată pentru
individualizarea judiciară a acesteia.
Alt efect legat de Curtea de juraţi este recunoaşterea inculpatului care merită
o indulgenţă sporită, sentinţa avînd drept urmări atît individualizarea pedepsei de
către judecători şi aplicarea unei pedepse penale sub minimul special al acesteia,
adică acel stabilit pentru infracţiunea săvârşită, cît şi a măsurilor complimentare,
când ele sunt obligatorii[7].
Codul penal francez (titlul 3, cap 2, § 3, secţiunea 3) prevede “Aplicarea
pedepselor penale”.
Art. 132-18 Cod penal francez prevede efectele circumstanţelor atenuante
pentru pedepsele cu închisoarea astfel:
- dacă pedeapsa este cu detenţiune pe viaţă, instanţa poate aplica o pedeapsă
nu mai puţin de 2 ani privaţiune de libertate, în cazul existenţei
circumstanţelor atenuante;
- dacă pedeapsa este cu închisoarea pe un anumit termen, judecata poate
aplica o pedeapsă mai mică prevăzută de sancţiunea normei penale a
părţii speciale, însă nu mai puţin de 1 an.
Art. 132-19 C.P. francez prevede: “dacă acţiunea infracţională se pedepseşte
cu arest, instanţa este în drept să-i aplice arest cu o durată mai mică decât cea
prevăzută de lege, iar în cazul pedepsei de corecţie judecata o poate înlocui cu
arest, fără suspendarea executării acesteia, motivînd alegerea unei atare pedepse”.
227
Art. 132-20 C.P. francez prevede: “dacă acţiunea infracţională se pedepseşte cu

amendă, judecata este în drept să aplice o amendă sub limita prevăzută[8].
Astfel, în cadrul procesului de judecată şi reţinerea circumstanţelor atenuante
în scopul producerii efectelor prezentate mai sus, este necesar votul Curţii de juraţi,
rezultatele căruia trebuie să fie 8 voturi pentru şi 4 împotrivă (acest avantaj mai
este numit “minoritate de favor”). Dacă răspunsul asupra circumstanţelor atenuante
pe foaia de răspuns este afirmativ, buletinele nefolosite sau nule sunt considerate
în favoarea inculpatului[9].
Analizînd efectele asupra pedepselor penale din sistemul de drept penal
francez, am constatat un câmp liber de acţiune al instanţelor de judecată în momentul
individualizării pedepsei penale, un rol important în acest proces de individualizare
avînd şi Curtea de juraţi. Aşadar, circumstanţele atenuante vor produce efecte ori
de câte ori vor fi reţinute de instanţa de judecată, realizarea acestei cerinţe însă
aparţine şi organelor de urmărire penală prin realizarea principiului rolului său
activ în cercetarea penală şi aflarea adevărului în cauza penală.
F. Efectele circumstanţelor atenuante în cazuri speciale

Reieşind din cele analizate mai sus, efectele circumstanţelor atenuante sunt
mai restrânse în cazul infracţiunilor deosebit de grave. Astfel, potrivit art. 79 alin.
3 C.P. al R.M. în cazul infracţiunilor deosebit de grave (de ex. infracţiuni contra
siguranţei statului, infracţiuni contra păcii şi omenirii, infracţiuni de omor,
infracţiuni săvârşite cu intenţie avînd consecinţe deosebit de grave) şi dacă se
constată existenţa circumstanţelor atenuante, pedeapsa cu închisoarea poate fi redusă
cu cel mult două treimi din minimul special.
Ţinând cont de faptul că, pentru infracţiunile menţionate mai sus, legea penală
prevede pedepse severe, 2/3 din minimul special este totdeauna superior minimului
general, cînd pedeapsa ar putea fi redusă potrivit art.79 alin 1. C.P. al R.M.
Prin această restrângere legiuitorul a vrut să evidenţieze încă o dată pericolul
social sporit al acestor fapte şi să asigure o reacţie represivă acestui pericol, chiar
şi în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante[10].
Dacă se reţin circumstanţe atenuante în favoarea unui infractor minor,
reducerea se va face ţinându-se seama de minimul special prevăzut pentru
infracţiunea săvârşită care poate fi redusă cu jumătate, iar cota maximă nu va putea
depăşi 15 ani (art. 79 alin. 4; 70 alin. 3 C.P.al R.M.). În cazul săvîrşirii unor
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, poate fi liberat de pedeapsă cu internarea
acestuia într-o instituţie curativă sau de reeducare.
G. Efectele circumstanţelor atenuante în cazul detenţiunii pe viaţă
De-a lungul timpului, pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-a exprimat prin diferite
noţiuni, expresii, termeni care, de fapt, cuprind privarea de libertate pe tot restul
228
vieţii condamnatului.
În literatura de specialitate întâlnim termenii: închisoare pe viaţă, închisoare
pe timp nelimitat, detenţiunea pe viaţă, închisoare sau detenţiune pe timp
nedeterminat, pedeapsă perpetuă, închisoare permanentă, dar majoritatea statelor
unde se aplică această pedeapsă (Republica Moldova, România, Canada, Japonia,
Franţa, Austria etc.) prevăd eliberarea condamnatului privat de libertate pe termen
nedeterminat după o anumită perioadă de timp şi în prezenţa unor condiţii. În
aceste cazuri ar fi potrivit termenul închisoare cu o durată nedeterminată[11].
Excepţie de la o astfel de pedeapsă fac femeile şi minorii din consideraţiuni
umanitare pentru aceste categorii de persoane, iar celelalte categorii, potrivit art.
71 C.P. al R.M., numai în cazul unei eventuale graţieri detenţiunea pe viaţă poate
fi înlocuită cu închisoare pe un termen de 35 de ani, pe cînd în cazul existenţei
circumstanţelor atenuante se înlocuieşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Conform legislaţiei române, legiuitorul efectuează o individualizare cu
caracter administrativ de executare a acestei pedepse, ţinând cont de criteriile
generale de individualizare a personalităţii infractorului, vârsta inculpatului, care
îi atenuează pedeapsa fără să mai existe circumstanţe atenuante.
Art. 77 C.P. român prevede că: “în cazul când pentru infracţiunea săvârşită
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar dacă există circumstanţe atenuante
se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani”.
Atenuarea pedepsei în cazul existenţei circumstanţelor atenuante este
obligatorie pentru judecător şi nu are caracter facultativ; această interpretare ne
permite s-o facem din dispoziţia normei penale a art.55 alin. 2 C.P. român care
prevede: dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a atins vârsta de 60
de ani, pedeapsa este înlocuită cu închisoare – 25 de ani sau la data pronunţării
hotărârii de condamnare a atins vârsta de 60 de ani.
Aşadar, ca efect al circumstanţelor atenuante în cadrul individualizării
administrative, instituţia specializată, ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a legii penale, de personalitatea infractorului şi anume de faptul că
este străduitor în muncă, disciplinat, dă dovezi temeinice de îndreptăţire, poate
dispune eliberarea condiţionată după 20 de ani de detenţie[12].
Termenul „pedeapsa detenţiunii pe viaţă” nu numai că este în mod obligatoriu
înlocuit cu „pedeapsa închisorii”, dar chiar acesta din urmă este prevăzut cu un
maxim mai redus decât maximul general. Este de observat că această reglementare
a efectelor circumstanţelor atenuante în cazul pedepsei, detenţiunea pe viaţă este
prevăzută în partea specială a Codului penal alternativ cu pedeapsa închisorii între
10 şi 25 de ani. În acest caz de individualizare legală, instanţa de judecată practic
nu va face uz de dispoziţiile din art.77 C.P. român atunci când se vor constata în
favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, ci va alege, folosind criteriile generale
229
de individualizare, pedeapsa închisorii pe care o va determina în mod concret, ţinând

cont de dispoziţiile art.76 C.P. român.
Dispoziţiile art.77 C.P. român îşi vor găsi aplicare în cazurile când instanţa
optează pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar prin aplicarea dispoziţiilor sus-
menţionate pedeapsa concret determinată să nu poată coborî sub minimul special
de 10 ani închisoare[13]. Astfel, instanţa de fond şi de apel incorect au individualizat
pedeapsa inculpatului care la data pronunţării sentinţei a împlinit vârsta de 60 de
ani, aplicându-i pedeapsa „detenţiune pe viaţă”. În consecinţă, recursul a fost corect
admis, dispunându-se conform art.55 alin. 1 teza a II-a C.P. român pedeapsa
închisorii de 25 de ani cu interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit. „a” şi „b”
C.P. român pe timp de 10 ani[14].
Analizând instituţia “individualizării pedepsei penale” în diverse sisteme de
drept (originea şi evoluţia), am determinat care este rolul şi funcţiile primordiale
ale circumstanţelor atenuante ale acestei instituţii care serveşte drept mecanism de
răspundere la apelul societăţii faţă de represiuni ca apărare a valorilor sociale; în
acest context se pot impune unele observaţii asupra criteriilor generale de
individualizare:
1. Este necesar să scoatem în evidenţă împrejurarea: dintre cele trei operaţii
enunţate, individualizarea legală furnizează cadrul abstract şi criteriile generale în
funcţie de care urmează a se desfăşura celelalte operaţii de individualizare–judiciară
şi administrativ–execuţională, exprimând parametrii de politică penală generală a
statului faţă de anumite comportamente antisociale.
Individualizarea judiciară îndeplineşte o altă funcţie: intervine cu un rol
determinant şi de o maximă responsabilitate în stabilirea răspunderii penale pentru
fapta săvârşită şi stabilirea modului concret de sancţionare a persoanei vinovate.
Aşadar, individualizarea judiciară înfăptuieşte aptitudinile funcţionale ale sancţiunii
penale ca măsură de constrângere, ca mijloc de reeducare a condamnatului, realizând
în mod practic latura coercitivă a represiunii penale prin adaptarea pedepsei la
nivel concret şi personal.
2. Un rol determinant în cadrul individualizării judiciare îl au pedepsele relativ
determinate, care oferă – mai ales ca urmare a ultimelor modificări ale Codului penal –
un câmp de apreciere destul de larg pentru judecător pe scara pedepselor.
În sistemul pedepselor relativ determinate, judecătorului îi revine sarcina, uneori
extrem de anevoioasă, de a realiza o individualizare concret-individuală a pedepsei,
de aşa natură încât aceasta să reprezinte o adaptare cât mai umană, echitabilă şi dreaptă
a pedepsei legale la cerinţele reale de sancţionare ale fiecărei persoane vinovate, pe
măsura gravităţii faptei şi a gradului de periculozitate a făptuitorului.
3. Mai trebuie făcută observaţia că, în cadrul individualizării judiciare a
pedepselor, oricât de corectă şi temeinică ar fi operaţiunea de determinare a pedepsei
230
concrete, sistemul pedepselor relativ determinate – predominant în legislaţia noastră –

prezintă şi un neajuns, fiind stabilit şi aplicat cu anticipaţie, nu poate prevedea o
evoluţie de recuperare prin constrângere a vinovatului şi nici nu poate implica
elemente de stimulare a unei recuperări mai grabnice.
Pentru înlăturarea acestui mare neajuns al individualizării judiciare a pedepsei,
legislaţiile penale moderne înscriu variate forme şi mijloace de individualizare
administrativ – execuţionale, creând astfel posibilitatea ca pedeapsa aplicată de
judecător să poată fi modificată sau redusă ulterior în funcţie de procesul recuperării
morale a condamnatului pe parcursul executării.
Rezultă că individualizarea administrativ – execuţională, realizată şi ea în baza
unor criterii şi principii elaborate în faza individualizării legislative, îşi are temeiul
în necesitatea unei prelungiri în faza execuţională a acţiunii unor factori similari sau
identici cu cei care-şi produc incidenţa şi în faza individualizării judiciare asupra
determinării şi concretizării pedepsei, cu deosebirea că această acţiune se află sub
controlul unor organe de executare (ca regim de executare sau eventuale propuneri
de modificare sau schimbare a naturii executării) şi al instanţelor de judecată
competente a dispune, de pildă, în cazul unor propuneri de liberare condiţionată,
înainte de termen, ori chiar al şefului statului, ca în cazul dispunerii graţierii.
Un rol primordial în realizarea acestui proces de individualizare îi revine
organelor de urmărire penală, ele avînd obligaţia administrării tuturor împrejurărilor
care atenuează sau agravează situaţia inculpatului şi numai instanţa de judecată
conducându-se de conştiinţa şi de profesionalismul obţinut este în drept să reţină
circumstanţele atenuante sau agravante ale situaţiei făptuitorului în cauză.
În acest context, importanţa analizei circumstanţelor atenuante este
semnificativă la diferite perioade ale dezvoltării relaţiilor sociale, pe motivul că în
societate se consolidează diferite valori în care unele se schimbă pe altele după
importanţă; în etapa actuală, pe prim plan se situează valoarea umană sau individul
uman ca titular de drepturi şi obligaţii într-o societate, iar elementele de stat trec pe
un plan secundar.
Legiuitorul trebuie să ia în consideraţie existenţa unor motive social-utile în
acţiunile ilicite ale persoanelor vinovate. Întrucât metodele de realizare în asemenea
cazuri sunt ilegale şi răspunderea penală, concomitent, nu se înlătură, pedeapsa în
aceste împrejurări trebuie să aibă un caracter atenuant.
În acest sens, propunem art. 78 C.P. al R.M. „Efectele circumstanţelor
atenuante şi agravante” în următoarea redacţie.
(1) În cazul în care instanţa constată circumstanţe atenuante în săvîrşirea
infracţiunii şi nu sunt circumstanţe agravante, pedeapsa principală se reduce sau
se schimbă după cum urmează:
a) când pedeapsa închisorii este detenţiune pe viaţă, pedeapsa se coboară
sub minimul ei special de la 5 la 20 de ani;
231
b) când pedeapsa este prevăzută cu închisoarea, pedeapsa se coboară sub

minimul ei special, dar nu mai jos de 1a2 la 5 ani;
c) când minimul special al pedepsei închisorii este minimul general, dar
nu mai mare de 1 an, pedeapsa se coboară pînă la acest minim;
d) când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub
minimul special, putând fi redusă până la jumătate din minimul special.
Aliniatele 2, 3 şi 4 din art.78 C.P. al R.M. vor rămîne în redacţia prevăzută
de Codul penal.
Referinţe
1. Dongoroz V., Bulai C., Codul penal român, Vol. II, 1970, p. 154.
2. Idem, op.cit., p. 172.
3. Grigoraş I., Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepsei, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 92.
4. Bulai C., Teza de doctorat, p. 249.
5. C.P. al R.M. art. 78 p.1. şi 2.
6. Bulai C., op. cit., p. 377.
7. Condraşov T. V., dr. penal p.g., Ed. “Norma”, Moscova, 1999, p. 401.
8. Cozocichin I.D., Legea penală a statelor străine, Ed. Zerţalo, Moscova, 1999,
p. 216.
9. Gaston Ştefani, Droit penal general, Ed. “Dalloz”, 1987, p. 596.
10. Bulai C., op. cit., p. 254.
11. Sîrbu P., Bujor V., Detenţiunea pe viaţă, Ed. Universitatea de criminologie,
Chişinău, 2001, p. 25.
12. Codul penal român, art. 54, 55, 77.
13. Bulai C., op. cit., p. 255.
14. Curtea Supremă de Justiţie Română, secţia penală, decizie penală ¹ 338 din
23 ianuarie 2002, nepublicată.
232
Iurie Odagiu
STABILIREA ŞI REŢINEREA CIRCUMSTANŢELOR

ATENUANTE – NECESITATE ŞI REALITATE
Reforma legilor penală şi procesual-penală impune necesitatea revizuirii

conceptului de circumstanţe atenuante şi specificului de aplicare în practică a
instituţiei circumstanţelor atenuante.
Ca obiect al procesului de probaţiune sunt şi circumstanţele atenuante şi
agravante, prevăzute de legiuitor în art.76 şi 77 C.P. al R. Moldova. Astfel, rezultă
că probarea existenţei sau lipsei acestora constituie un element la fel de important
asemeni procesului de demonstrare a existenţei sau lipsei infracţiunii sau vinovăţiei
făptuitorului şi, deoarece cercetarea infracţiunii are loc în faza de urmărire penală,
drept sarcină a acestora se impune şi probaţiunea circumstanţelor atenuante. Din
practica de urmărire penală se observă un abstenţionism al funcţionarilor în privinţa
probaţiunii circumstanţelor atenuante şi invers, un interes mai sporit în privinţa
probării circumstanţelor agravante. Această situaţie apare ca urmare a mai multor
factori şi nu numai din dorinţa procurorilor şi poliţiştilor de a stabili infractorului
în instanţă o pedeapsă cît mai aspră, mai apropiată de maximul special. Multe
dintre circumstanţele agravante sunt prevăzute în calitate de semne ale
componenţelor de infracţiune la articolele corespunzătoare din Partea specială a
Codului penal, care îi impune pe aceştia să le demonstreze în practică, apoi
procurorii să le indice sub formă de acuzare în rechizitorii. Pe lângă aceasta, unii
ofiţeri de urmărire penală consideră că probarea circumstanţelor atenuante revine
mai mult apărării, iar sarcina lor este de a descoperi infracţiunea, a reţine infractorii
şi de a transmite materialele necesare procurorului.
Codul penal prevede drept circumstanţe atenuante o serie de împrejurări care
atenuează pericolul social al infracţiunii şi periculozitatea infractorului care a
săvârşit-o. Comparativ cu reglementarea circumstanţelor atenuante în Codul penal
din 1961, în actualul Cod penal conţinutul acestora n-a suferit schimbări radicale,
deşi unele sunt înregistrate. Astfel, au fost abrogate circumstanţele atenuante:
depăşirea limitelor legitimei apărări şi săvârşirea infracţiunii sub influenţa
233
Iurie Odagiu
ameninţării sau constrângerii, ultima cu unele redactări fiind recunoscută drept cauză
care înlătură caracterul penal al faptei. Celelate circumstanţe au suferit mai mult schimbări
redacţionale.
Analiza conţinutului circumstanţelor atenuante şi a practicii judiciare în ceea
ce priveşte stabilirea şi reţinerea lor ne conduce la o concluzie: acestea necesită să
fie clasificate de legiuitor în două categorii, conform principiului necesităţii reţinerii
acestora în sarcina inculpatului. Din numărul circumstanţelor atenuante, propuse
astăzi de legiuitor, trebuie separate cele cu un caracter univoc atenuant ori de cîte
ori sînt stabilite, iar altele să fie lăsate la aprecierea judecătorului şi acesta să
discreţioneze aplicarea efectelor lor.
Importanţa şi forţa unor circumstanţe atenuante în comparaţie cu altele nu
este totdeauna echivalentă: căinţa sinceră a infractorului după ce i-a fost demonstrată
vinovăţia nu poate fi echivalentă cu autodenunţarea care permite descoperirea şi
cercetarea rapidă a infracţiunii şi repararea valorilor prejudiciate prin infracţiune.
Însă nu totdeauna există posibilitatea comparării forţei de atenuare a circumstanţei,
deoarece fiecare infracţiune este identică şi irepetabilă, precum şi circumstanţele
în care aceasta a fost săvârşită. Astfel, având în vedere frecvenţa reţinerii unor
circumstanţe, importanţa atenuantă a lor, considerăm că unele circumstanţe
atenuante ca: acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, autodenunţarea, contribuirea
activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor, preîntâmpinarea de
către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea benevolă
a pagubei pricinuite, înlăturarea daunei cauzate, minoritatea infractorului să
constituie circumstanţe atenuante obligatorii pentru instanţă şi să fie reţinute în
sarcina inculpaţilor, ori de câte ori acestea vor fi stabilite. Iar asemenea circumstanţe
ca: săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave,
săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă, prezenţa copiilor minori în familia
vinovatului, săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele
de ordin personal sau familial, săvârşirea infracţiunii din motive de compătimire
să fie considerate circumstanţe atenuante, lăsate la aprecierea judecătorului.
Circumstanţele nominalizate în prima grupă au o legătură directă cu fapta şi
activitatea infractorului subsecvent săvârşirii infracţiunii, care indică direct la
regretul infractorului în săvârşirea infracţiunii şi, totodată, în cazul prezenţei lor,
observăm dorinţa infractorului de a se corecta, manifestată prin acţiuni concrete.
Circumstanţele indicate în a doua grupă ţin mai mult de situaţia obiectivă în care
se află infractorul la momentul judecării lui şi nu totdeauna pot exprima dorinţa lui
de reeducare şi reîncadrare în viaţa social-legală. Prezenţa copiilor minori în familia
vinovatului, săvârşirea infracţiunii de o femeie gravidă nu totdeauna pot servi, de
fapt, ca circumstanţe atenuante. Judecătorul, având în vedere celelalte criterii de
individualizare a pedepsei, poate stabili pedeapsa conform legii cu suspendarea
234
Stabilirea şi reţinerea circumstanţelor atenuante – necesitate şi realitate
executării acesteia sau cu amânarea executării sentinţei, pentru a da posibilitate

infractorului să se manifeste sub aspect pozitiv.
O importanţă deosebită în cadrul circumstanţelor atenuante o are, după părerea
noastră, minoritatea. Conform art. 54 C.P., este considerat minor persoana care nu
a atins vârsta de 18 ani şi aceştia pot fi liberaţi de răspundere penală în cazul în
care au săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi în privinţa lor pot fi
luate măsuri de constrângere cu caracter educativ şi, conform art.93 C.P., minorii
condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave pot fi
liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile
pedepsei pot fi atinse atît prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ
şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, cît şi prin aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter educativ. Conform art. 70 C.P., pedeapsa
aplicată unui minor în vârstă de până la 18 ani nu poate depăşi 15 ani de închisoare.
Având în vedere posibilitatea aplicării acestor dispoziţii legale, săvârşirea
infracţiunii de către un minor ca circumstanţă atenuantă va atrage efecte atenuante
mai mult în cazul săvârşirii de aceştia a infracţiunilor grave sau deosebit de grave.
Observăm că legiuitorul a admis o pedeapsă mai blândă faţă de minorii care urmează
a fi traşi la răspundere penală sau urmează a fi pedepsiţi penal. Însă minoritatea,
asemeni recidivei, constituie o stare a subiectului infracţiunii la momentul săvârşirii
infracţiunii şi nu constituie o întâmplare sau o împrejurare accidentală după cum
reiese din definiţia circumstanţelor. Constatarea dată ne serveşte ca argument pentru
a exclude minoritatea din cadrul circumstanţelor atenuante şi a-i atribui o
reglementare separată, cum ar fi în cazul recidivei (art. 82 C.P.). Legiuitorul ar
putea prevedea o dispoziţie legală „stabilirea pedepsei în cazul minorităţii
infractorului” şi pe lângă celelalte reglementări deja expuse, pedeapsa minimă
aplicată minorului să poată fi redusă până la minimul general de pedeapsă, prevăzut
de Partea generală, sau cel puţin cu ½. Astfel, legiuitorul va oferi posibilitate
judecătorilor să individualizeze pedeapsa minorilor, reieşind din pericolul ce-l
prezintă acesta ca persoană, contribuţia la săvârşirea infracţiunii, discernământul
cu care acesta a acţionat etc.
Cele menţionate servesc ca motivaţie, deoarece însuşirile caracterizează
capacitatea psihică a persoanei sunt încă în stare de formare şi capătă formă
definitivă o dată cu maturizarea psihofizică a persoanei. Minorul se află la o etapă
de dezvoltare a personalităţii încă pe deplin neformată. Această dezvoltare include
uneori încercări de imitare a maturilor, care-i pot influenţa atât pozitiv, cât şi negativ.
Starea psihofizică a minorului nu-i permite să perceapă total semnificaţia socială a
faptelor sale şi să conştientizeze actele sale de conduită. Legiuitorul, având în
vedere perioada de dezvoltare a minorului, îi acordă posibilitatea de reducere a
pedepsei, deoarece consideră că, în comparaţie cu infractorii maturi, minorul poate
235
Iurie Odagiu
fi reeducat mai uşor şi într-un termen mai scurt.

În concluzie afirmăm că nu toate circumstanţele atenuante pot produce acelaşi
efect atenuant, având în vedere forţa lor atenuantă, de aceea clasificarea lor în
obligatorii şi facultative ar da posibilitate judecătorilor mai obiectiv să adapteze
pedeapsa cuvenită inculpatului.
Referinţe
1. Dongoroz V., Bulai C., ... „Explicaţii teoretice la Codul penal Român”
Bucureşti, 1970, V.II.
2. Dobrinoiu V., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1997.
3. Bulai C., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, 1997.
4. Daneş Şt., Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor penale,
Bucureşti,1988.
5. Бажанов М.И., Назначение наказания по советскому уголовному праву,
Киев, 1980.
6. Patrick Kolb, Laurence Leturmy, Droit penal general, Gaudina editeur, Paris,
2000.
236
Stabilirea şi reţinerea circumstanţelor atenuante – necesitate şi realitate
Iurie Odagiu
CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE ŞI AGRAVANTE

ÎN NOUA LEGISLAŢIE PENALĂ A FRANŢEI
În conţinutul dispoziţiilor noului Cod penal francez nu se mai operează cu

noţiunea de circumstanţe, iar noţiunea de individualizare a pedepsei a fost înlocuită
cu noţiunea de personalizare a pedepsei drept consecinţă a recunoaşterii persoanei
juridice ca subiect al răspunderii penale. Atenuarea pedepsei este realizată prin
intermediul cauzelor de reducere a pedepsei. Acestea sunt prevăzute sub forma
unor referiri, exclusiv, în Partea specială.[1]. Însă doctrina şi jurisprudenţa franceză
recunosc existenţa unor împrejurări care produc efecte de atenuare, deoarece acestea,
nefiind prevăzute în Partea generală, sunt aplicate la mai multe infracţiuni
determinate de lege. De exemplu, minorul care are vârsta între 13 şi 16 ani
beneficiază obligatoriu de o reducere a pedepsei, iar dacă acesta a depăşit vârsta de
16 ani reducerea este apreciată de judecător.[2] Conform ordonanţei, minorii
beneficiază de o reducere a pedepsei cu ½ legate de privaţiunea de libertate sau a
amenzii, iar detenţia pe viaţă poate fi înlocuită cu 20 de ani închisoare.
De asemenea, drept cauză de atenuare este recunoscut comportamentul
infractorului subsecvent săvârşirii infracţiunii când acesta informează organele
competente despre pregătirea infracţiunii sau contribuie la identificarea şi reţinerea
infractorilor nedescoperiţi (coautori, complici, instigatori). Această cauză de
atenuare a fost recunoscută de unii autori drept „un element de piaţă legală ”,
deoarece gestul dat constituie un element de „instigare imorală” sau o modalitate
prin care infractorii periculoşi îşi pot asigura o pedeapsă mai blândă.[3].. Necătând
la criticele aduse acestei cauze de atenuare, ea este considerată un mijloc eficient
de descoperire şi combatere a unor infracţiuni periculoase cum sunt: terorismul,
crima organizată, falsificarea banilor, traficul de arme şi substanţe narcotice. Ca
urmare a acestei cauze de atenuare, infractorii obţin o reduce a pedepsei cu ½, iar
detenţiunea pe viaţă este substituită cu 20 de ani închisoare.
Minoritatea şi „autodenunţarea” stabilite produc în cauză efect atenuant
obligatoriu.
237
Iurie Odagiu
În unele situaţii, drept cauză de atenuare poate fi reţinut comportamentul provocator

al victimei care a determinat infractorul să săvârşească infracţiunea. Pentru aceasta nu
este stabilită măsura de reducere a pedepsei, acest fapt fiind lăsat la aprecierea
judecătorului, reieşind din împrejurările concrete ale faptei.
Pe lângă aceste cauze de atenuare, instanţele iau în consideraţie şi unele
circumstanţe judiciare. Prioritate au efectele cauzelor de atenuare, apoi sunt luate
în consideraţie efectele circumstanţelor înregistrate de instanţă ca judiciare4. La
aplicarea efectelor circumstanţelor în legea penală franceză, judecătorul a fost
înzestrat cu o libertate deplină, pentru că prin lege nu este fixat minimul special de
pedeapsă. Deoarece minimul special de pedeapsă nu este prevăzut de legiuitorul
francez, necesitatea prevederii în legislaţie a circumstanţelor atenuante şi, cu atât
mai mult reglementarea efectelor acestora5, a decăzut. Această libertate însă la
individualizarea pedepsei nu este totală: pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă poate fi
înlocuită cu pedeapsa cu închisoare, dar nu mai mică de 2 ani; pedeapsa cu închisoare
poate fi redusă până la 7 zile (termen stabilit de jurisprudenţă). Având la dispoziţie
aceste limite (art.132 – 24 C. P. al Franţei), judecătorul stabileşte o pedeapsă concretă
în funcţie de circumstanţele infracţiunii săvârşite şi personalitatea făptuitorului
(periculozitatea sa socială).
Cât priveşte agravarea pedepsei conform legii penale franceze, drept cauză
generală de agravare a pedepsei este recunoscută recidiva. Altele sunt prevăzute de
lege ca elemente circumstanţiale ale componenţelor de infracţiune în articolele
corespunzătoare din Partea specială. Acestea sunt foarte numeroase şi diferă de la o
componenţă la alta. Mai frecvent sunt întâlnite banda organizată, premeditarea, efracţia
şi escaladarea, înţelesul cărora este explicat de legiuitor în Partea generală. Astfel,
prin bandă organizată se înţelege orice grupare sau orice înţelegere stabilită în vederea
pregătirii şi săvârşirii unei sau mai multor infracţiuni caracterizată prin una sau mai
multe fapte materiale (art. 132-71 Codul penal al Franţei). Premeditarea este concepută
ca săvârşire a unei infracţiuni potrivit unui plan întocmit din timp la săvârşirea unei
infracţiuni determinate (art. 132-72 Codul penal al Franţei). În următoarele articole,
respectiv, este definită noţiunea de escaladare şi noţiunea de armă.
Existenţa unor cauze legale de atenuare şi de agravare ne indică ideea că procesul
de individualizare a pedepsei nu este întâmplător, ci-i în cadrul unor prevederi legale.
Pedeapsa definitivă este adaptată ca durată, cuantum şi mod de executare avându-se
în vedere toate circumstanţele concrete în care s-a săvârşit infracţiunea. Dacă în
cauză sunt prezente cauze de atenuare, circumstanţe agravante şi recidiva, pedeapsa
va fi individualizată în următoarea ordine: efectele circumstanţelor agravante, efectele
cauzelor de atenuare şi, în sfîrşit, efectul reţinerii recidivei.
După cum observăm, legiuitorul francez nu a prevăzut circumstanţele
atenuante şi nici circumstanţele agravante în Partea generală a Codului penal,
238
Circumstanţele atenuante şi agravante în noua legislaţie penală a Franţei
acestea fiind prevăzute ca circumstanţe speciale în articolele corespunzătoare din Partea

specială. Recidiva şi minoritatea sunt descrise ca două cauze generale cu caracter univoc
de agravare şi, respectiv, de atenuare a pedepsei, ultima fiind reglementată în lege separată.
Referinţe
1 F. F. Desportes, Le Gunehec, Le nouveau droit penal T.1, Droit pénal général,
Paris, 1999, p. 681-682.
2 Art.20-2, art.20-3 din Ordonanţa nr.2 despre delicvenţa infantilă din februarie
1945.
3 Fr .Desportes.., op.cit., p. 684.
4 Fr. Desportes .., op.cit., 683.
5 Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit pénal général, Dalloz,
Paris, 1997, p. 469, Roger Marle, Andre Vitu, Traite de droit criminal, Cujas,
Paris, 1997, p. 981.
239
240
Uliana Dodon
CONCEPTUL DE MASS-MEDIA ÎN PREVENIREA ŞI

COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
Importanţa faptului social-psihologic că presa năzuieşte

să înrîurească sistematic şi decisiv publicul prin exprimarea de
idei a fost în chip dublu recunoscută din partea statului:
legislaţia constituţională, care stabileşte poziţia principală a
individului faţă de puterea statală, a garantat libertatea
schimbului de opinii în mod expres în documentul constituţional
al fiecărui stat în parte şi, în acelaşi timp, orînduirea modernă a
stabilit limitele în care se mişcă această libertate şi a încercat să
împiedice prin legi speciale abuzurile ei.
Idei fundamentale ale dreptului de presă

Dimitrie Gusti
În contextul edificării unui stat de drept în care se tinde să se impună forţa

legilor, un factor important în formarea unei opinii publice intransigente faţă de tot
ce este ilegal îl constituie mass-media.
Pentru a determina însă ponderea puterii informaţionale în formarea unui
comportament legal la nivel de societate e necesară examinarea conceptului de mass-media.
De menţionat că noţiunea de mass-media include mai multe accepţiuni.
Astfel, sub aspect semantic, noţiunea de mass-media (orig. eng.) presupune
„totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.)” [1].
În plan general desprindem însă ideea că prin mass-media se înţelege
„ansamblul mijloacelor şi modalităţilor tehnice moderne de informare şi
influenţare a opiniei publice (ex. radioul, televiziunea, imprimatele de mare tiraj,
internetul, discul etc.), mijloacele de comunicare în masă” [2].
Sub aspect sociologic, „mass-media (lat. massa – „o cantitate mare de entităţi
agregate”; medium, pl. media – mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat
241
Uliana Dodon
mai întîi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici
şi metode de transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe
largi, eterogene şi dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională, mass-media
sunt considerate instituţii sociale atît culturale, cît şi economice”[3].
Sintagma mass-media este o expresie formată din două cuvinte, în care primul
termen mass (de masă) semnifică un atribut al celui de-al doilea şi media – mijloace
de comunicare. În cadrul acesteia, termenul media este fundamental, semnificînd
două momente[4]:
· tehnologie specifică de comunicare, fiind caracteristică în raport cu
canalul de comunicare şi cu etapele comunicării;
· limbaj de comunicare, reprezentat de un set de tehnologii: mijloacele de
elaborare şi producere a mesajelor (camera de luat vederi, banda de
înregistrat), mesajele ca purtătoare de informaţie (imaginile, sunetele) şi
tehnologiile de receptare a mesajelor de către public (radioul, televizorul,
casetofonul etc.).
Termenul mass, la modul cel mai general, are semnificaţia de public. Mai
are însă şi alte accepţiuni, mai frecvente fiind următoarele[5]:
Ø mărimea audienţei de care se bucură mijloacele de comunicare modernă
sau amplitudinea socială a mesajului transmis;
Ø simultanietatea transferului de informaţie spre o largă audienţă;
Ø societatea de masă, ca tip de societate în raport cu practicarea unui consum
cultural de masă;
Ø nu de puţine ori, atributul mass dobîndeşte sensul peiorativ de „gustul
maselor”, îndeosebi în teoriile elitare ale culturii.
Într-o altă perspectivă, fenomenul mass-media este prezentat sub următoarele
aspecte[6]:
§ ca element al sistemului (sistemelor) social (sociale) pe plan naţional şi
internaţional, respectiv ca element constitutiv al realităţii sociale
obiective; ca instituţie specifică sau serviciu public, reunind o pluralitate
de funcţii social-politice, ideologice, culturale, psihosociale şi economico-
financiare;
§ ca mediere şi mediator între realităţile evenimenţiale şi populaţie,
publicuri, respectiv ca producător de imagini despre realitate, ca
producător („manipulator”) de stări de spirit, climate psihosociale, curente
de opinie publică şi, prin ele, ca factor puternic de influenţare, orientare,
schimbare a comportamentelor individuale şi colective. Mijloacele de
comunicare în masă au caracter ambivalent: ele nu sunt doar mijloace
(neutre) de informare, ci puternice mijloace de influenţare a tuturor
domeniilor vieţii sociale;
242
Conceptul de mass-media în prevenirea şi combaterea criminalităţii
§ ca instrument al grupurilor de interese politice, economice, culturale,

diplomatice, instituţionalizate sau al formelor organizate de reprezentare
a societăţii civile.
E necesar a menţiona două aspecte esenţiale referitoare la conceptul de mass-
media:
· conţinutul (ceea ce se transmite), ansamblul mesajelor culturale difuzate
la scara de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste;
· instrumentele comunicării de masă (cum se transmite, mijloacele tehnice
de creare, elaborare şi difuzare a mesajelor).
În cercetarea mass-media trebuie avute în vedere atît teoretic, cît şi
metodologic, următoarele elemente[7]:
- analiza conţinutului celor ce se comunică, inclusiv nu trebuie ignorat
studiul modului de structurare a acestuia, determinat de mediumul,
instrumentul de comunicare; fiecărui canal de comunicare îi corespunde
un limbaj propriu specific;
- analiza modului de transmitere a mesajului, presupunîndu-se şi analiza
unui anumit conţinut cultural, întrucît acest conţinut este prelucrat în
virtutea difuzării lui în masă şi este structurat conform restricţiilor impuse
de codurile specifice fiecărui limbaj de comunicare în parte;
- analiza dimensiunii sociale – conţinuturile modelate în vederea
transmiterii lor pe canalele comunicării de masă se adresează publicului
în anumite scopuri. Studiul efectelor (ce efect are mesajul) se corelează
cu analiza producătorului (cine transmite) şi, deopotrivă, cu analiza
conţinutului cultural şi a modului său de structurare (ce şi cum se
transmite).
De remarcat faptul că elementele mass-media – ziarele, revistele, televiziunea,
radiodifuziunea, agenţiile de presă, editurile – au particularităţile sale specifice de
acumulare şi difuzare a informaţiei, dar împreună formează un sistem integru de
influenţă asupra opiniei publice, de creare a unei imagini obiective despre procesele
şi evenimentele care au loc. Sistemul de informare în masă constituie expresia
concentrată a unui spectru larg de procese produse în societate. Între elementele
mass-media există o interdependenţă specifică, determinată de:
¨ Funcţiile informative similare;
¨ Auditoriul potenţial asupra căruia îşi exercită influenţa.
Atât presei scrise, cît şi celei electronice îi sunt caracteristice următoarele
particularităţi: universalitatea, actualitatea, operativitatea, caracterul emotiv,
difuzarea informaţiei în mod sistematic şi neîntrerupt.
Mijloacele mass-media se completează reciproc, deoarece o parte dintre
beneficiarii de informaţii sunt concomitent cititori, telespectatori şi radioascultători.
243
Uliana Dodon
Mass-media difuzează un spectru larg de teme. E necesar însă a menţiona că

abuzul de informaţie negativă, de care fac uz unele publicaţii şi programe în scopul
ridicării ratingului, poate provoca dereglări psihice în rândurile unei părţi a
populaţiei. Majoritatea teleradiocompaniilor din Occident evită a include în ciclurile
informative mai mult de 2-3 subiecte despre cataclisme naturale şi sociale[8]. De
asemenea, nu este recomandabilă prezenţa abundentă a informaţiei cu caracter
demoralizator şi depresiv. Sunt considerate drept oportune măsurile de limitare a
agresivităţii informaţionale, mass-media avînd menirea de a forma optimismul
social al publicului.
Ţinând seama de puterea de influenţă a mijloacelor de informare în masă,
ele sunt utilizate în activitatea de prevenire a criminalităţii, în acţiunile investigativ-
operative, în cercetarea şi descoperirea infracţiunilor şi, nu în ultimul rând, în crearea
unui climat psihologic favorabil.
Eforturile mass-media de a acorda sprijin în desfăşurarea activităţii organelor
de drept şi a influenţa pozitiv realitatea socială sunt axate pe un indicator comun –
a influenţa conştiinţa juridică a oamenilor conform exigenţelor dreptului.
Procesul de influenţă a informaţiilor în masă asupra conştiinţei juridice este
determinat de:
Ø scopul subiectului;
Ø conţinutul obiectului;
Ø modul şi mijloacele de difuzare a acestora.
În funcţie de caracterul obiectului sau publicului (gradul de cultură juridică,
activismul social în sfera dreptului, starea de spirit în domeniul dreptului), de
scopurile subiectului şi sarcinile influenţei în vederea transformării obiectului
(comunicarea cunoştinţelor necesare, îndemnul de a întreprinde anumite acţiuni şi
a manifesta un anumit comportament), de metodele sau procedeele şi mijloacele
utilizate (propaganda juridică, agitaţia verbală, vizuală, grafico-editorială etc.),
procesul de informare în masă se modifică parţial, manifestându-şi esenţa prin
funcţii speciale sau destinaţie.
Referinţe
1. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic,
2. Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 299.
3. Dicţionar de sociologie, Ed. „Babel”, Bucureşti, 1998, p. 338.
4. Stoiciu G., Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 15.
5. Idem.
6. Pînzaru P., Mass-media în tranziţie, Ed. Fundaţia Rompress, Bucureşti, 1996, p. 2.
244
Conceptul de mass-media în prevenirea şi combaterea criminalităţii
7. Bondrea A., Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Ed. Fundaţiei „România

de mîine”, Bucureşti, 1997, p. 12.
8. Gorincioi G., Sistemul mass-media în Republica Moldova, Chişinău, 1997, p. 7.
245
246
Alexandru Pareniuc
DESCOPERIREA INFRACŢIUNILOR – ACTIVITATE COMPLEXĂ A

TUTUROR SERVICIILOR ORGANELOR AFACERILOR INTERNE
“După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai

nobilă între fiinţe, în aceeaşi măsură lipsit de lege
este cea mai rea dintre toate.”
Aristotel
O dată cu perfecţionarea relaţiilor economice şi politice din societatea

contemporană se perfecţionează şi relaţiile sociale, relaţiile om-om. Termenul
perfecţionare, în cazul dat, nu poate fi înţeles ca progres, deoarece la moment el
înseamnă haos, sau cum îl numesc politicienii contemporani – perioada de tranziţie a
unui tip de societate apropiată după natura şi specificul său de cea europeană.
Drept urmare a acestor transformări sociale cel mai mult are de suferit omul de
rând. Criza economică din republică a determinat înrăutăţirea nivelului de trai al fiecăruia
dintre noi. Dorinţa de a câştiga bani pe căi nelegitime, evitând legislaţia fiscală, vamală,
este atât de puternică, încât sunt inventate forme originale de comitere a tuturor tipurilor
de infracţiuni. Majoritatea infracţiunilor sunt comise de persoane cu o bogată experienţă,
care pot acţiona eficient, ocolind multiplele lacune existente în legislaţie.
Astfel, nivelul criminalităţii a crescut, depăşindu-l cu mult pe cel din ultimii ani.
Starea criminalităţii din republică provoacă nelineşte în societate. În acest context, ca
urmare a analizei situaţiei operative, s-a constatat că în ultimii 5 ani pe teritoriul R.
Moldova au fost înregistrate în anul 1999-39346 de infracţiuni, în anul 2000-38267, în
anul 2001-37830, în anul 2002-36302, în anul 2003 (8 luni) numai în municipiul Chişinău
s-au înregistrat 8026, iar în ţară – 21963 de infracţiuni. Creşte numărul omorurilor,
furturilor din proprietatea privată, a accidentelor rutiere, a cazurilor de trafic cu fiinţe
umane şi organe etc.(3) O dată cu progresul ştiinţific s-au schimbat şi metodele aplicate
de către infractori în comiterea infracţiunilor, ceea ce complică activitatea organelor
justiţiei antrenate în combaterea şi depistarea infracţiunilor, în reţinerea şi tragerea la
răspundere penală a persoanelor bănuite de săvârşirea lor.
247
Alexandru Pareniuc
Creşterea numărului problemelor economice în politica mondială, aprofundarea

divizării internaţionale a muncii, accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, mărirea volumului
comerţului exterior şi al operaţiilor de finanţe şi credit, trecerea statelor Europei de Vest,
a Rusiei şi a altor republici din fosta Uniune Sovietică la noi forme de colaborare economică
externă, creşterea caracterului criminal, economic, naţional şi internaţional şi lărgirea
arealului infracţiunilor economice – toate acestea au contribuit la activarea muncii
organelor de poliţie în toate ţările de vază, cît şi în Republica Moldova, la mărirea
conţinutului numeric al acestor agenţii şi subdiviziuni, la elaborarea şi introducerea noilor
metode şi procedee de dobândire, acumulare şi prelucrare a informaţiei, creşterii atenţiei
la pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru folosirea lor ulterioară în lupta contra
criminalităţii.
Descoperirea infracţiunilor asigură realizarea politicii penale de către statul
nostru, R. Moldova, deoarece una dintre principalele sarcini ale procedurii penale
conform al.2 art.1 C.P.P. al R.M. este: “protejarea persoanei, societăţii şi statului
de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de fapte ilegale din
partea persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea
infracţiunilor presupuse sau comise, astfel încît orice persoană care a săvârşit o
infracţiune trebuie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, şi nici o persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspunderea penală şi condamnată”. Astfel, descoperirea
infracţiunilor reprezintă una dintre sarcinile principale ale serviciilor şi
subdiviziunilor M.A.I., care contracarează criminalitatea şi înfăptuiesc lupta cu
ea. De calitatea lucrului efectuat de către poliţie depinde succesul procedurii penale
şi în general realizarea politicii penale în ceea ce priveşte depistarea infracţiunilor,
stabilirea tuturor circumstanţelor şi a persoanelor vinovate în comiterea acestora,
de acumularea informaţiei probante şi asigurarea restituirii pagubei materiale.
Descoperirea infracţiunilor reprezintă principala direcţie în activitatea poliţiei
şi în general a organelor M.A.I. al R.M. pe perioada întregii sale existenţe. În
diferite etape de dezvoltare a organelor afacerilor interne, activitatea de descoperire
a infracţiunilor evalua şi se înfăptuia în limitele formelor organizaţionale şi cu o
tactică stabilită.
Atît asupra formelor organizaţionale, cît şi asupra bazei tactice o influenţă
mare au avut-o particularităţile situaţiei operative create în ţară ori în acea perioadă
istorică, în special starea, structura, dinamica criminalităţii şi condiţiile social-
politice ale societăţii.
Deci descoperirea infracţiunilor este o activitate înfăptuită în corespundere
cu legislaţia procesual-penală şi investigativ-operativă, activitate înfăptuită în
vederea satisfacerii imperativelor politicii penale de către organele de urmărire penală,
pentru stabilirea în termene minimale a indicilor infracţionali, relevarea şi depistarea
infractorilor, a tuturor complicilor, stabilirea martorilor, depistarea şi fixarea probelor,
248
Descoperirea infracţiunilor –
activitate complexă a tuturor serviciilor organelor afacerilor interne
restituirea pagubei materiale şi depistarea cauzelor şi condiţiilor care au favorizat

comiterea infracţiunilor. În corespundere cu legislaţia în vigoare, infracţiunea se consideră
descoperită din momentul în care asupra vinovaţilor a fost eliberată sentinţa judecăţii.
Combaterea infracţiunilor poate fi realizată cu succes numai în cazul în care la
descoperire participă toate serviciile organelor afacerilor interne şi poate fi asigurată în
baza înfăptuirii unui complex de măsuri publice şi secrete bine determinate şi planificate.
Necesitatea înfăptuirii unui complex de măsuri pentru descoperirea infracţiunilor este
condiţionată, mai întâi de toate, de către caracterul infracţiunilor, gravitatea circumstanţelor
de comitere, numărul participanţilor, episoadelor şi a altor circumstanţe. Este ştiut că o
mare parte din infracţiuni sînt comise în condiţii latente, adică atunci când nu sînt cunoscuţi
vinovaţii, motivul, scopul şi alte circumstanţe. Deseori infracţiunea este comisă de un
grup de persoane ce folosesc diferite metode şi mijloace tehnice, de transport etc.
După cum ne demonstrează practica, infracţiunile latente şi mai ales cele comise
în grup, cu mai multe „scenarii” pot fi descoperite numai în cazul înfăptuirii concomitente
a unui şir de măsuri îndreptate spre obţinerea scopului concret. Descoperirea infracţiunilor
trebuie înfăptuită rapid, activ şi direct, începând cu depistarea persoanelor participante
la infracţiune şi finisând cu stabilirea tuturor episoadelor de activitate criminală. Necesitatea
înfăptuirii mai multor măsuri operative de investigaţie în scopul descoperirii infracţiunilor
este condiţionată de hotărîrea unor de sarcini necesare.
Aşadar, sarcinile principale ce stau în faţa organelor de urmărire penală sînt
următoarele:
1) asigurarea reacţionării la timp şi concret la cererile şi informaţiile cu
privire la infracţiune; ridicarea eficacităţii la întreprinderea măsurilor operative de
investigaţie şi a acţiunilor procesuale iniţiale şi ulterioare; încadrarea în practica
doctrinară a experienţei pozitive de lucru; folosirea maximă a procedeelor tactice şi
a metodelor raţionale de depistare infracţiunilor şi a persoanelor care le-au comis;
2) asigurarea lucrului activ şi direct cu privire la descoperirea infracţiunilor
în baza întocmirii planurilor de măsuri operative de investigaţii şi de acţiuni
procesuale; utilizarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, folosirea largă a ajutorului
din partea societăţii şi a mijloacelor mass-media;
3) Asigurarea folosirii complexe în descoperirea infracţiunilor a
posibilităţilor tuturor serviciilor şi subdiviziunilor organelor afacerilor interne în
bază de conducere centralizată a forţelor şi mijloacelor, interacţiunii reciproce a
subdiviziunilor M.A.I. al R.M.;
4) Folosirea activă în descoperirea infracţiunilor a colaboratorilor
confidenţiali;
5) Ridicarea profesionalismului lucrătorilor organelor de urmărire penală,
introducerea în activitatea lor a metodelor şi formelor noi de lucru.
249
Alexandru Pareniuc
La baza prelucrării şi înfăptuirii tuturor măsurilor organizaţionale de descoperire a

infracţiunilor stă lucrul analitic. Practica demonstrează că nu este posibil de descoperit o
infracţiune fără a analiza situaţia operativă creată pe teritoriul deservit de organele afacerilor
interne, relevând tipurile de infracţiuni săvârşite mai des în perioada studiată, evidenţiind din
numărul total de infracţiuni înregistrate a celor mai grave, mai periculoase, stabilirea indicilor
asemănători, pentru a putea trage concluzia următoare: nu se comit oare aceste infracţiuni de
unul şi acelaşi infractor?
Descoperirea infracţiunilor reprezintă o parte componentă a activităţii
organelor afacerilor interne în lupta cu criminalitatea având scopul de a asigura
ordinea de drept stabilită în ţară, precum şi apărarea intereselor societăţii, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor de atentatele criminale, depistarea infracţiunilor,
stabilirea tuturor circumstanţelor de comitere a lor, precum şi relevarea persoanelor
care le-au săvârşit şi aplicarea a măsurilor prevăzute de lege.
Poliţia, la desfăşurarea acţiunilor procesuale şi investigativ-operative,
prevăzute de legislaţia actuală, este în drept să folosească un şir de metode atât
publice, cît şi confidenţiale. Aplicarea lor la descoperirea infracţiunilor, în mare
măsură, depinde de nivelul de cunoştinţe în acest domeniu, de deprinderile practice
pe care le posedă. Aceasta se referă la toate categoriile de colaboratori, însă pentru
corpul de ofiţeri sunt înaintate cerinţe deosebite. Conform acestora ei trebuie să
posede un nivel sporit de cunoştinţe, pregătire psihologică şi fizică perfectă.
Alegerea anumitor metode procesuale şi investigativ-operative la descoperirea
infracţiunilor sunt condiţionate de situaţia concretă, caracterul măsurilor efectuate
şi direcţia lor, utilizarea eficientă a cărora depinde de respectarea următoarelor
cerinţe:
Ø Legalitatea aplicării şi necesitatea obiectivă.
Ø Direcţionare anumită.
Ø Neadmiterea lezării onoarei şi demnităţii cetăţenilor sau cauzării
pericolului sănătăţii lor.
Ø Conspiraţia.
Ø Folosirea persoanelor special împuternicite.
Ø Întocmirea documentaţiei necesare.
Ø Fixarea exactă şi obiectivă a evenimentelor, fenomenelor, faptelor.
Combaterea criminalităţii este o parte componentă a activităţii organelor de
drept în vederea menţinerii într-o stare echitabilă a relaţiilor sociale existente. Pentru
descoperirea infracţiunilor sînt petrecute mai multe măsuri investigativ-operative.
Acestea se înfăptuiesc numai în conformitate cu legislaţia în vigoare şi numai în cazul în
care pe altă cale este imposibil de a asigura realizarea sarcinilor prevăzute de art. 2
Legea R.M. privind activitatea operativă de investigaţie şi anume:
250
Descoperirea infracţiunilor –
activitate complexă a tuturor serviciilor organelor afacerilor interne
a) relevarea atentatelor criminale, prevenirea, curmarea, descoperirea

infracţiunilor şi a infractorilor, le comit sau le-au comis, precum şi
asigurarea compensării daunei cauzate prin infracţiune;
b) căutarea persoanelor care se ascund de organele de urmărire penală sau de
judecată sau care se sustrag de la sancţiunea penală şi a celor dispăruţi fără urmă;
c) colectarea informaţiilor ce ţin de evenimentele sau acţiunile care pun în pericol
securitatea de stat, militară, economică sau ecologică a R.M.
Importanţa descoperirii infracţiunilor reiese, în primul rând, din aceea că pe
calea descoperirii infracţiunilor sînt create condiţii normale de realizare a principiului
“neeschivării de la răspundere şi pedeapsă penală şi de activitate normală a organelor
de urmărire penală”. În rezultatul descoperirii infracţiunilor se constrânge activitatea
criminală a persoanelor vinovate şi nu se permite săvârşirea altor infracţiuni posibile.
În general, această activitate contribuie la micşorarea treptată a numărului de
infracţiuni şi deci integrează în viaţă sarcina de bază în lupta contra criminalităţii şi
a înlăturării condiţiilor ce o favorizează. Pe calea descoperirii infracţiunilor apare
posibilitatea de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor care au
fost încălcate, precum şi posibilitatea de apărare a acestora.
Eficacitatea activităţii de prevenire şi combatere a infracţiunilor constituie
un suport teoretic şi practic în asigurarea respectării şi protejării drepturilor omului,
libertăţilor lui fundamentale şi a ordinii publice.( 4)
În sfârşit, ca urmare a analizei şi aprecierii laturilor ,,teoriei de descoperire”,
organelor afacerilor interne li se asigură posibilitatea de înfăptuire a activităţii de
luptă cu criminalitatea şi, în acelaşi timp de descoperire a infracţiunilor. Această
particularitate trebuie de subliniat pentru că o dată cu scurgerea timpului se schimbă
şi formele, metodele de activitate criminală, procedeele de pregătire şi comitere a
infracţiunilor, care, la rândul lor, condiţionează necesitatea permanentă de
perfecţionare a activităţii organelor afacerilor interne şi de ridicare a nivelului
eficacităţii activităţii profesionale.
Referinţe
1. Codul de procedură penală al R. Moldova adoptat la 24 martie 1961,cu
modificări şi completări până la 2003.
2. Legea R. Moldova privind „Activitatea operativă de investigaţii” Nr.45-XIII
din 12.04.94. cu modificări şi completări până la 2003.
3. Gheorghe Papuc, ministru al afacerilor interne „Necesitatea conjugării eforturilor
în lupta împotriva criminalităţii”.
4. Mihai Bîrgău, conf.univ.dr. rector (comandant) alAcademiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I
al R. Moldova, „Gestionarea O.A.I. de către conducător în vederea prevenirii criminalităţii”.
5. Nistoreanu Gh., „Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă”, Bucureşti, 1991.
251
252
Nicolae Ploteanu
MATRICEA INFRACTORILOR COMPUTAŢIONALI
Pentru clasificarea răufăcătorilor din domeniul tehnologiilor informaţionale

sunt utilizate diverse criterii, deoarece spectrul acestor delicte este destul de variat,
începînd cu glume şi terminînd cu terorismul internaţional. De obicei, în Occident
ei sunt clasificaţi în patru grupări mari:
1. Spărgători de parole
2. Infractori
3. Vandali
4. Escroci
Deseori distrugătorii sunt denumiţi şi hackeri, însă nu este corect, deoarece
în presă hackerii sînt numite persoanele profesioniste, adepţii legii. În acest grup,
de obicei, sunt plasaţi tinerii de 16-18 ani, gata să navigheze prin ciberspaţiu şi
noaptea, urzind planurile sale. Sunt cazuri când distrugătorii lucrează în grupuri
sau individual. Portretul tipic al unui distrugător este cel al persoanei căreia nu-i
prea place şcoala, dar are un nivel intelectual înalt. Din rîndul prietenilor fac parte
colegi de interese, distrugători care discută numai prin intermediul poştei şi avizelor
electronice.
În lume se organizează întîlniri ale distrugătorilor pentru schimbul de
experienţă în domeniul distrugerii şi spargerii codurilor serverelor şi fişierelor,
accesul nesancţionat la documentele şi calculatoarele cu statut special. O asemenea
conferinţă de proporţii a fost organizată în Europa în 1990. În ultimul timp, aceşti
utilizatorii au devenit profesionişti şi deseori lucrează ca angajaţi care prezintă
informaţii mai mult clienţilor cointeresaţi în sistemele corporative sau comerciale
şi în industria militară. Este straniu, dar furtul de identitate, furtul sau spargerea de
coduri a cardurilor bancare se transformă într-un adevărat business pentru
distrugători. Presa occidentală a difuzat informaţii precum că de pe urma
distrugătorilor au suferit persoane de elită şi chiar renumitul creator de sisteme
operaţionale Bill Gates.[1]
Ca infractori computaţionali pot fi numiţi toţi răufăcătorii din domeniul
253
Nicolae Ploteanu
tehnologiilor informaţionale, dar în cazul nostru sunt nominalizate persoanele cu două

caracteristici criminale: spionajul computaţional (spionii computaţionali) şi escrocii
(escrocii computaţionali).[2]
Spionajul în domeniul tehnologiilor informaţionale a apărut o dată cu
implementarea tehnicii de calcul în cercetările ştiinţifice strategice, în activitatea
de guvernare a ţărilor industrial dezvoltate. Este cunoscută istorica decizie a
Congresului XIV PC URSS, care a transferat accentul de pe susţinerea materială a
centrelor de cercetări ştiinţifice din domeniul tehnologiilor informaţionale din ţară
pe spionajul tehnologiilor respective din Occident. Ca urmare a creării
microprocesoarelor (plasarea schemelor integrate pe cristale de volum mic), în
Occident în 1969, economia sovietică nu era în stare să implementeze tehnologiile
dobîndite.
Spionajul computaţional este practicat de către organizaţii internaţionale şi
persoane particulare, servicii de contraspionaj şi spioni industriali. În firmele solide
(care numără mai mult de 500 de angajaţi) sînt persoane care se ocupă de investigaţia
concurenţilor şi a variantelor posibile de înlăturare a lor. Drept urmare a concurenţei
între companii, au apărut numeroasele programe-virus ce au invadat cyberspace-ul.
Escrocheria, de asemenea, este o industrie prosperă, în care sunt depistate
şi grupări organizate, şi persoane individuale. Aceşti infractori se caracterizează
prin utilizarea tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii în scopul obţinerii
veniturilor în plus sau spălării banilor de pe urma traficului de droguri şi altele.
Grupările mai mici şi individualii manipulează cu transferurile băneşti şi utilizează
alte scheme de obţinere a beneficiului economic. De obicei, ei includ în listele de
plată persoane inexistente şi primesc leafa lor sau îi concediază, primind
indemnizaţiile respective, dublează suma plăţilor şi primesc adaosul de la furnizor.
Există o mare varietate de asemenea scheme inventate de infractorii computaţionali.
O altă categorie de infractori sunt vandalii, care nu comit delicte
informaţionale pentru dezvoltarea capacităţilor sale (ca distrugătorii) sau pentru
primirea beneficiului (ca majoritatea infractorilor computaţionali), dar au scopuri
meschine vizavi de organizaţii sau instituţii. Scopul acestor persoane este de a
aduce cît mai multe prejudicii materiale organizaţiei, care, posibil, i-a creat mari
probleme personale sau de altă natură. Vandalii pot fi grupaţi în două categorii:
utilizatori şi străini. Utilizatorii vandali sunt cei care îşi lărgesc privilegiile la locul
său de muncă şi fac abuz de atribuţiile de serviciu. Vandalii străini sunt cei care n-
au acces la sistemul informaţional dat.
Utilizatorii – o altă grupare de infractori care, avînd acces sancţionat la
sisteme informaţionale, prin acţiunile sale nesancţionate, pot acapara date la care
accesul este interzis, pot vizualiza lista tuturor parolelor şi alte informaţii secrete.
De exemplu, putem evidenţia acţiunile secretarilor de primul nivel al sistemelor
254
Matricea infractorilor computaţionali
bancare, obligaţiunile de serviciu al cărora sînt de a introduce datele în sistem. Fiind

retrogradaţi în funcţie sau pedepsiţi din diverse motive, ei utilizează măiestria pentru a
aduce în mod tainic mari prejudicii materiale:
- lichidează nesancţionat fişierele;
- implementează bombe logice;
- încurcă adresele şi datele din fişiere.
În Occident, unde informatizarea societăţii a creat şi condiţii de comitere a

delictelor în cyberspaţiu, se duce o luptă continuă contra categoriilor de infractori
descrişi mai sus. În scopul prevenirii acestor delicte, FBI a creat matricea
infractorilor computaţionali.[3]Această matrice descrie cîteva tipuri de infractori
computaţionali şi pentru fiecare tip subliniază patru caracteristici:
- organizaţională;
- de lucru;
- comportamentală;
- al resurselor
255
CARACTERISTICI ORGANIZAŢIONALE
Categoria Organizarea Cauzele aderării la
Relaţiile internaţionale
infractorilor grupările criminale
Distrugători
Nicolae Ploteanu
Neorganizate, Tentaţia de a fi egal în drepturi cu Interacţionează şi fac schimb de

Grupări
cu orientări antisociale membrii în gruparea dată informaţii cu alte grupări din lume
Se abonează la reviste pentru
Individuali Dorinţa de a fi complici la
Lipsesc distrugători. Vizualizează tabele –
spargerea sistemelor de parole
avize ale distrugătorilor
Infractori
Sunt coordonaţi de Utilizează reţele computaţionale pentru
256
Spioni Banii, uneori preferinţele ideologice spargerea staţiilor din toată lumea
servicii secrete
Pot lucra în componenţa Utilizează servicii de telecomunicaţii

Escroci grupărilor mici sau Banii şi puterea pentru transferuri băneşti
individual internaţionale
Vandali
Individuali sau mici Utilizează reţele computaţionale
Răzbunarea, complexitatea
Străini grupări, pot fi adolescenţi şi telefonice pentru spargerea
intelectuală, banii
ori minori staţiilor
Deseori colaboratorii sau Răzbunarea, puterea, complexitatea Lipsesc
Utilizatori
foştii colaboratori intelectuală, nemulţumirea
CARACTERISTICI DE LUCRU
Categoria Planificarea Nivelul măiestriei Tactica şi metodele utilizate
infractorilor
Distrugători
Utilizează reţele computaţionale
Grupări Folosesc planificarea detaliată Profesional şi fac schimbul de informaţii cu
alte grupări din lume
Utilizează reţele computaţionale,
Studiază reţelele înainte De la mediu la înalt. Experienţa deseori în regim interactiv şi
Individuali de a le sparge primită în reţelele comune vizualizează tablele-avize ale
distrugătorilor
Infractori
257
Contactează distrugătorii
Spioni Folosesc planificarea detaliată Înalt
pentru schimb de informaţii
Planificarea strictă şi De la mediu la înalt. Experienţa Utilizează interceptarea informaţiei

Escroci escrocilor este mai mare decît în reţelele de calculatoare şi alte
preventivă a delictelor
cea a programatorilor metode
Vandali4
Planificarea lipseşte iar
Străini Diferit Studiază împrejurările pînă găsesc
infracţiunea este condiţionată
posibilitatea accesului la sisteme
de împrejurări
Este posibilă planificarea şi Diferit. Calificarea poate Utilizează modificarea datelor
Utilizatori
executarea detaliată fi foarte înaltă şi delictelor “calul troian”
CARACTERISTICI COMPORTAMENTALE
Categoria Motive Capacităţi potenţial slabe
Caracteristici personale
infractorilor
Distrugători
Nicolae Ploteanu
Nu acceptă spargerile de parole

Grupări Complicitatea intelectuală. Persoane cu un înalt nivel
ca infracţiune. Discută liber
Satisfacţia de egalitate în grupă intelectual. Orientare antisocială
despre acţiunile personale
Complicitatea intelectuală, Intelectul de la mediu la înalt Păstrează notiţe şi alte documente
Individuali rezolvarea problemelor, banii ale activităţii lor
Infractori
Banii şi posibilitatea Infractori care lucrează Tind spre acumularea mai multor
258
Spioni de a ataca sistemele în grup sau individual informaţii, în rezultat pierd atenţia
Escroci Banii şi alte venituri personale, Calităţi caracteristice altor

Devin zgîrciţi şi comit multe erori
puterea tipuri de escroci
Vandali
Complicitatea intelectuală,banii,
Străinii Unele calităţi ale distrugătorilor Devin brutali şi comit erori
puterea
Răzbunarea pe organizaţie,
De obicei, au puţină experienţă
Utilizatorii rezolvarea problemelor personale, Lasă urme în registrele de audit
de lucru la calculator
banii
CARACTERISTICI ALE RESURSELOR
Categoria Minimul de dispozitive necesare
Studierea măiestriei Suportul
infractorilor
Distrugători
Profesionalism înalt neformal Din partea altor membri ai
Grupări Calculatorul şi modemul
grupării
Măiestrie acumulată în
Individuali Calculatorul şi modemul Table-aviz, schimb de informaţii
activitatea practică
Infractori
Calculatorul şi modemul,în unele Din partea serviciului de
259
Spioni Nivel diferit al măiestriei
cazuri dispozitive mai perfecţionate spionaj cointeresat
Calculatorul şi modemul.
Experienţă mică în programare Grupări cu drepturi egale sau o
Escroci Acces la calculatorul folosit
grupare criminală organizată
în scopul infracţiunii
Vandali
Din partea altor membri ai
Străini Nivel diferit al măiestriei Calculatorul şi modemul
grupului cu drepturi egale
Experienţă mică în TI, iar nivelul

Acces la calculatorul folosit în
Utilizatori programării variază de la iniţial Lipseşte
scopul infracţiunii
la înalt
Nicolae Ploteanu
Referinţe
1 Ograblenie Veca, Compiuterra, 2001.
2 Arkin, S.S., et al., Prevention and Prosecution of Computer and High Tehnology
Crime, New York, NY: Matthew Bender Books, 1989.
3 Garfinkel, Simson, and Spafford, Gene, Practical UNIX Security, Second
Edition, Sebastopol, CA: O’Reilly & Associates, 1995.
4 Hoffman, Lance J., Rogue Programs: Viruses, Worms, and Trojan Horses, New
York, NY: Van Nostrand Reinhold, 1990.
260
Alexandru Spoială
UNELE REGLEMENTĂRI ÎN MATERIE PENITENCIARĂ

LA NIVEL INTERNAŢIONAL
Problematica reglementării internaţionale a relaţiilor sociale este vastă şi,

totodată, deosebit de complexă. Conflictele profunde din relaţiile internaţionale
actuale scot în evidenţă necesitatea cunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Nu se poate respecta ceea ce nu se cunoaşte! Cunoaşterea
dreptului internaţional de către oameni este o condiţie necesară pentru realizarea
legalităţii internaţionale.[1]
La nivel internaţional sînt reglementate relaţiile sociale, practic, din toate
domeniile.Nu este excepţie nici sfera relaţiilor penitenciare, reglementările fiind
multiple. În acest context putem menţiona că reglementările se conţin atît în
convenţii şi tratate de „ordin general”[2], cît şi în convenţii şi tratate ce se referă în
exclusivitate la sfera aplicării pedepselor privative de libertate.[3] Trebuie de
menţionat că convenţiile respective nicidecum nu stabilesc criteriile de clasificare
a faptelor drept infracţiuni, contravenţii administrative ori încălcări disciplinare.
La nivel internaţional se stabilesc doar drepturile şi libertăţile fundamentale ale
deţinuţilor, precum şi unele reguli ce trebuie respectate, mecanismul de asigurare
a drepturilor sau de realizare a regulilor minime fiind lăsat la discreţia statelor.
Prin rezoluţia nr. 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957, Consiliul Economic şi
Social a aprobat „Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor”,
care, asemeni altor recomandări, invită guvernele să privească favorabil adoptarea
şi aplicarea regulilor şi să ţină seama cît mai complet posibil de alte grupe de
recomandări în administraţia aşezămintelor penitenciare.[4]
Regulile respective nu au drept scop descrierea, în special, a unui sistem
penitenciar model, dar stabilirea celor mai adecvate principii şi reguli ale unei
bune organizări penitenciare şi ale practicii tratamentului deţinuţilor.
Este evident că nu toate regulile pot fi aplicate oriunde şi oricînd, graţie
marii varietăţi de condiţii juridice, sociale, economice şi geografice din lume.
Regulile trebuie concomitent să servească la stimularea efortului constant care
261
Alexandru Spoială
urmăreşte depăşirea dificultăţilor practice întîlnite la aplicarea lor, avînd în vedere că

acestea reprezintă condiţii minime admise de către Naţiunile Unite.
Pe de altă parte, aceste reguli oglindesc domenii în care gîndirea este în
evoluţie constantă în această privinţă. Ele nu tind să excludă experienţa şi practica
avansată, presupunînd că acelea ar fi în acord cu principiile şi obiectivele care se
desprind din textul Ansamblului de reguli. În această ordine de idei, administraţia
penitenciară centrală va fi întotdeauna împuternicită să aprobe excepţii de la
reguli.[5]
Prima parte a Ansamblului de reguli conţine reguli despre administraţia generală
a aşezămintelor penale şi este aplicabilă tuturor categoriilor de deţinuţi, criminali
sau de drept comun arestaţi sau condamnaţi, inclusiv deţinuţii care sînt obiectul unei
măsuri de siguranţă sau al unei măsuri reeducative ordonate de judecător.
Partea a doua conţine reguli aplicabile numai categoriilor de deţinuţi vizaţi
de fiecare secţiune. Totodată, regulile secţiunii A, aplicabile deţinuţilor condamnaţi,
vor fi de asemenea aplicabile deţinuţilor alienaţi, persoanelor arestate sau în detenţie
preventivă şi condamnaţilor pentru datorii şi la închisoare civilă.
Aceste reguli nu prevăd organizarea unităţilor pentru delincvenţii tineri. Cu
toate acestea, prima parte a Ansamblului de reguli poate fi considerată ca aplicabilă
în aceeaşi măsură şi acestor aşezăminte. Categoria tinerilor deţinuţi trebuie să
cuprindă în orice caz minorii care depind de jurisdicţia pentru copii. În general,
delincvenţii minori nu ar trebui condamnaţi la pedepse cu închisoare.
Pentru deţinuţii minori există o altă reglementare[6], interacţionează cu
politica socială, globală şi vizează protecţia socială a tineretului în vederea evitării
cazurilor de intervenţie a sistemului de justiţie pentru minori şi prejudiciului
cauzat, adesea, de asemenea intervenţie. Aceste măsuri de protecţie socială a tinerilor
delincvenţi sînt absolut necesare pentru prevenirea criminalităţii juvenile.
Ansamblul de reguli minime pentru minori este formulat astfel încît să fie
aplicabil în diferite sisteme juridice şi, în acelaşi timp, să fixeze normele minime
pentru tratamentul delincvenţilor juvenili, oricare ar fi definirea lor şi sistemul
care li se aplică. Aceste reguli trebuie aplicate indiferent de rasă, sex, limbă, religie,
opinie publică, origine socială, stare materială etc.[7]
De asemenea, se definesc termenii „minori” şi „delict” ca fiind elemente
esenţiale ale noţiunii de „delincvent juvenil”, care este obiectul principal al
Ansamblului de reguli minime pentru minori. Trebuie de observat că limitele de
vîrstă depind de sistemul juridic şi ţin cont de sistemele economice, sociale, politice
şi culturale ale statelor membre. Rezultă că o întreagă gamă de vîrste este utilizată
pentru definirea minorilor, gamă cuprinsă între 7 ani – 18 ani şi chiar mai mult.[8]
Toate documentele examinate conţin o reglementare vastă, dar aceste reguli
au fost aprobate prin rezoluţii, care nu au caracter obligatoriu şi un mecanism de
262
Unele reglementări în materie penitenciară la nivel internaţional
sancţionare. Un instrument juridic obligator şi avînd un mecanism de sancţionare este

Convenţia Europeană a Apărării Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1953).
Referitor la persoanele condamnate sînt încălcate, în majoritatea cazurilor, art. art. 3, 8
ale acestei Convenţii.
Art. 3 „Nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor
inumane sau degradante”.
Art. 8 „Fiecare persoană are dreptul la respectul vieţii personale şi familiale,
domiciliul său şi corespondenţei sale.
Nu se admite amestecul din partea organelor statului în realizarea acestui
drept, cu excepţia amestecului prevăzut de lege şi necesar într-o societate
democratică în interesele securităţii naţionale şi ordinii publice, securităţii
economice a statului în scopul prevenirii dezordinilor sau infracţiunilor pentru
ocrotirea sănătăţii sau apărării drepturilor şi libertăţilor altor persoane”.
Referirea la această Convenţie nu este întîmplătoare, deoarece trebuie de ajustat
legislaţia penală, procesual-penală şi penitenciară la cerinţele acesteia, în caz contrar
Republica Moldova nu va putea onora obligaţiile asumate prin ratificarea acesteia.
Curtea Europeană are deja o practică bogată şi foarte multe precedente de
care statele – membre trebuie să ţină cont.
Examinînd cazurile de încălcare a art. 3 al Convenţiei putem concluziona
următoarele:
- orice utilizare a forţei fizice faţă de deţinuţi, care nu era extrem necesară
din cauza propriei comportări, înjosesc demnitatea omului şi este, în principiu,
încălcare a art. 3 al Convenţiei. De asemenea, dificultatea anchetării şi luptei cu
criminalitatea nu trebuie să aducă atingere apărării şi integrităţii fizice a persoanei
(vezi în acest sens: Ribitsch contra Austriei din 4.12.95 şi Tomasi contra Franţei
din 27.08.92);[9]
- statul poartă răspundere morală pentru deţinuţi, deoarece, în timpul
deţinerii ei se află sub custodia administraţiei penitenciarului. În cazurile cînd
deţinutul primeşte careva leziuni corporale, în această perioadă anume statul trebuie
să infirme declaraţiile făcute de bănuit, mai ales dacă acestea sînt confirmate de
expertizele medicale;[10]
- chiar dacă leziunile corporale pot părea neînsemnate, ele sînt dovada
aplicării forţei fizice faţă de persoana privată de libertate, care este într-o stare de
inegalitate; un asemenea tratament poartă caracter atît inuman, cît şi înjositor;[11]
- condamnaţilor trebuie să le fie acordată posibilitatea de a coresponda cu
persoanele dorite de aceştia, iar cenzura acestor scrisori să fie motivată conform p. 2
art. 8 al Convenţiei (vezi în acest sens: Campbell şi Fell contra Regatului Unit).[12]
Sperăm că legiuitorul va ţine cont de aceste practici la adoptarea legii de
executare a hotărîrilor(sentinţelor) judecătoreşti.
263
Alexandru Spoială
În scopul ameliorării situaţiei în penitenciare în cadrul O.N.U a fost instituit Comitetul

de Prevenire a Torturii[13], rolul organului respectiv fiind nu de a condamna statele, ci de
a le asista în prevenirea relelor tratamente asupra persoanelor private de libertate.Cu toate
că, concomitent se acordă o atenţie specială oricărei declaraţii privind relele tratamente
asupra deţinuţilor făcute de către personal, oricum trebuie examinate toate aspectele privind
condiţiile de detenţie dintr-o închisoare, fiind că relele tratamente pot lua numeroase forme,
dintre care multe ar putea să nu fie intenţionate, ci mai degrabă o consecinţă a lipsei de
organizare sau a resurselor insuficiente. De aceea, calitatea vieţii într-o instituţie este, în
totalitate, de mare importanţă pentru CPT. Această calitate a vieţii va depinde într-o mare
măsură de activităţile oferite deţinuţilor şi de starea generală a relaţiilor dintre deţinuţi şi
personal.
CPT-ul observă cu atenţie climatul dominant din cadrul unei instituţii.
Promovarea unor relaţii constructive în locul relaţiilor de confruntare între prizonieri
şi personal va servi la scăderea tensiunii inerente oricărui mediu de închisoare şi,
în acelaşi timp, va reduce semnificativ probabilitatea incidentelor violente şi a
relelor tratamente asociate. Pe scurt, CPT-ul doreşte să vadă un spirit de comunicare
şi de grijă care însoţeşte măsurile de control şi supraveghere. O astfel de abordare,
departe de a submina securitatea instituţiei, ar putea, foarte bine, să o întărească.
Aglomerarea este un subiect de relevanţă directă pentru mandatul CPT-
ului.[14] Toate serviciile şi activităţile dintr-o închisoare vor fi afectate în mod
negativ dacă este necesar să se adăpostească mai mulţi prizonieri decât numărul
pentru care a fost creată; calitatea vieţii va fi coborâtă în totalitate, în mod
semnificativ. Mai mult decât atât, nivelul de supraaglomerare într-o închisoare sau
într-o anumită parte a ei, poate fi astfel încât, prin el însuşi, să fie inuman şi degradant
din punct de vedere fizic.
În timpul diferitelor vizite din 1996, CPT-ul a întîlnit încă o dată nenorocirile
suprapopulării din închisori, fenomen ce distruge sistemul penitenciar din ţările
Europei. Suprapopularea este acută, în mod deosebit, în închisorile în care sunt
încarcerate persoane în detenţie provizorie (de exemplu, persoane care aşteaptă
hotărîrea judecăţii). În orice caz, CPT-ul a observat că această problemă s-a răspîndit
în tot sistemul penitenciar.
Suprapopularea închisorii presupune spaţii neigienice şi strâmte, o lipsă
constantă de intimitate, activităţi reduse în afara celulelor ca urmare a unei solicitări
ce depăşeşte personalul şi dotările disponibile, servicii medicale superaglomerate,
tensiune crescută şi mult mai multă violenţă între deţinuţi şi între aceştia şi
personalul închisorii.
Această listă este departe de a fi exhaustivă. Comietul sus-menţionat a trebuit
să concluzioneze în mai multe cazuri că efectele adverse ale suprapopulării sînt
condiţiile de detenţie inumane şi degradante.
264
Pentru a rezolva problema suprapopulării, anumite ţări au optat pentru creşterea

numărului închisorilor. Membrii comitetului sînt departe de a fi convinşi că numai oferirea
unor spaţii adiţionale va constitui o soluţie de durată. Într-adevăr, unele state europene
s-au lansat într-un program vast de construire a închisorilor descoperind însă că populaţia
din închisori creştea odată cu creşterea capacităţii penitenciarelor. În contrast cu aceasta,
existenţa politicilor care limitează sau modulează numărul persoanelor trimise la închisoare
în anumite state, a avut o contribuţie importantă la menţinerea populaţiei din penitenciare
la un nivel gestionabil.[15]
Problema suprapopulării închisorilor este destul de serioasă pentru a justifica
cooperarea la nivel european în scopul elaborării de strategii. Această activitate a
fost deja începută de către Comitetul European privind Problemele Criminologice
(CDPC). Comitetul pentru prevenirea torturii (CPT) speră ca îndeplinirea cu succes
a acestei activităţi să fie tratată ca o prioritate.[16]
Fenomenul de suprapopulare continuă să distrugă sistemul penitenciar în
toată Europa şi subminează tentativele de ameliorare a condiţiilor de detenţie.
Efectele negative ale suprapopulării penitenciarelor au fost deja amintite în
rapoartele generale de activităţi.[17] Pe măsură ce şi-a extins aria de activitate de-
a lungul continentului european, CPT-ul s-a confruntat cu rata ridicată de
întemniţare, avînd drept efect un surplus carceral. Faptul că un stat întemniţează
un număr mare din cetăţenii săi nu este dovada unei lupte eficiente cu criminalitatea.
În aceste circumstanţe investirea sumelor considerabile în infrastructura
penitenciarului nu constituie o soluţie. Trebuie, mai degrabă, revăzute legislaţiile
şi practicile în vigoare în materie de detenţie provizorie, de pronunţare a sentinţelor,
precum şi multitudinea de sancţiuni non-privative de libertate disponibile. Aceasta
este tocmai metoda preconizată de Recomandarea nr. R (99) 22 a Comitetului
Miniştrilor privind suprapopularea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei încarcerate.
CPT-ul speră că principiile stabilite în acest textul menţionat vor fi eficient aplicate
de către statele membre.
Stabilirea unui program de activităţi satisfăcător (muncă, educaţie, sport etc.)
are o importanţă crucială pentru bunăstarea deţinuţilor. Acest lucru este valabil
pentru toate instituţiile, fie că au deţinuţi care-şi execută pedeapsa, fie că se află în
detenţie provizorie. CPT-ul a observat că activităţile în închisorile cu detenţie
provizorie sunt extrem de limitate. Realmente nu poate fi vorba de programe de
tratament individualizat de acest tip la care să se poată aspira într-o instituţie.
Oricum, deţinuţii nu pot fi lăsaţi săptămâni şi luni de-a rândul, încuiaţi în celulele
lor fără ocupţie, chiar dacă condiţiile materiale în interiorul celulelor ar fi excelent.
CPT-ul consideră că ar trebui să existe tendinţa ca în închisorile de detenţie
provizorie deţinuţii să-şi poată petrece o parte rezonabilă a timpului (8 ore sau mai
265
Alexandru Spoială
mult) în afara celulelor, fiind angajaţi în diferite activităţi. Bineînţeles, regimul din închisorile
de executarea pedepselor ar trebui să fie şi mai favorabil.
Trebuie menţionat şi exerciţiul în aer liber. Necesitatea ca deţinuţilor să li se permită
exerciţii în aer liber cel puţin 1 oră pe zi este acceptată, în mod larg, de legislaţiile multor
ţări europene. CPT-ul doreşte să sublinieze că tuturor deţinuţilor fără excepţie (incluzându-
i pe cei pedepsiţi prin izolare) trebuie să li se ofere posibilitatea să facă exerciţii în aer
liber în fiecare zi. Este evident că dotările pentru exerciţiile în exterior trebuie să fie
rezonabil de spaţioase şi, de câte ori este nevoie, să ofere adăpost împotriva
intemperiilor.[18]
CPT-ul este deosebit de îngrijorat când găseşte o combinaţie de
supraaglomerare cu un regim sărac de activităţi şi cu un acces necorespunzător la
toaletă/spălătoare în aceeaşi instituţie. Efectul cumulat al acestor condiţii se poate
dovedi extrem de nefast pentru deţinuţi.
De asemenea, este foarte important pentru deţinuţi să păstreze contacte
rezonabil de bune cu lumea exterioară. Mai presus de toate, deţinutului trebuie să
i se dea posibilitatea salvării relaţiilor lui cu familia şi prietenii apropiaţi. Principiul
de bază trebuie să fie promovarea contactului cu lumea exterioară; orice limitare a
acestui contact trebuie să se bazeze în exclusivitate pe imperative serioase de
securitate sau pe considerente privind resursele disponibile.
În acest context, CPT-ul subliniază necesitatea unei anumite flexibilităţi
faţă de deţinuţii cu familii îndepărtate (care nu pot face vizite periodice) în ce
priveşte aplicarea regulilor de vizitare şi a contactelor telefonice. De exemplu,
astfel de deţinuţi ar putea să aibă voie să acumuleze timpul de vizitare şi/sau să li
se ofere posibilităţi îmbunătăţite pentru contactele telefonice cu familiile lor. În
mod normal, CPT-ul este atent la toate problemele particulare cu care ar putea să
se întâlnească anumite categorii de deţinuţi, de exemplu: femeile, minorii şi cetăţenii
străini. Personalul închisorii va trebui, ocazional, să folosească forţa pentru a
controla deţinuţii şi, în mod excepţional, s-ar putea să recurgă la instrumente de
constrângere fizică. În mod clar, acestea sunt situaţii de mare risc în măsura în care
privesc relele tratamente posibile asupra deţinuţilor şi ca atare necesită garanţii
specifice.[19]
Un deţinut împotriva căruia s-a folosit forţa trebuie să aibă dreptul de a fi
imediat examinat şi, dacă este necesar, tratat de un medic. Această examinare
trebuie realizată în afara audierii deţinutului, preferabil fără să fie de faţă alt personal
decât cel medical iar rezultatele examinării (incluzând orice declaraţie relevantă a
deţinutului şi concluziile doctorului) trebuie înregistrate oficial şi puse la dispoziţia
deţinutului. În aceste cazuri rare în care utilizarea instrumentelor de constrângere
fizică este necesară, deţinutul în cauză trebuie supravegheat constant şi adecvat.
Apoi, instrumentele de constrângere trebuie îndepărtate cât mai repede posibil;
266
acestea nu trebuie aplicate niciodată sau aplicarea lor prelungită ca pedeapsă. În sfârşit,
trebuie ţinut un registru care să conţină fiecare caz de utilizare a forţei împotriva deţinuţilor.
Procedurile eficiente de plângeri şi inspecţiile în închisori reprezintă garanţii
fundamentale împotriva relelor tratamente. Deţinuţii trebuie să dispună de mijloace
de recurs atât în interiorul, cât şi în exteriorul închisorii, incluzându-se posibilitatea
de a avea acces confidenţial la o autoritate adecvată. CPT-ul acordă o importanţă
specială vizitării periodice a fiecărei clădiri de închisoare făcute de un organism
independent (de exemplu: o comisie de vizitatori sau un judecător de inspecţie)
având puterea de a audia (şi dacă este necesar având puterea de a lua măsurile care
se impun) plângerile deţinuţilor şi de a inspecta sediile instituţiei. Astfel de
organisme pot, printre altele, să joace un rol important în aplanarea diferendelor
care apar între conducerea închisorii şi un anumit deţinut sau deţinuţi în general.
De asemenea, este în interesul atât al deţinuţilor, cât şi al personalului să se
stabilească oficial şi să se aplice în practică măsuri disciplinare; orice neclaritate
în acest domeniu implică riscul dezvoltării sistemelor neoficiale (şi necontrolate).
Măsurile disciplinare trebuie să ofere deţinutului dreptul de a fi ascultat privind
conţinutul infracţiunii pe care este bănuit de a fi comis-o şi de a face apel la o
autoritate superioară împotriva oricărei sancţiuni impuse.[20]
Deseori există alte proceduri, în paralel cu măsurile disciplinare oficiale,
prin care deţinutul poate fi involuntar separat de ceilalţi deţinuţi ca urmare a
motivelor de disciplină şi/sau securitate (de exemplu: ca urmare a interesului unei
“bune ordini” în interiorul instituţiei). Aceste proceduri trebuie, de asemenea,
însoţite de garanţii eficiente. Deţinutul trebuie informat privind motivul pentru
care au fost luate măsuri împotriva lui, dacă necesităţile de securitate nu impun
contrariul[21], trebuie să i se dea ocazia să-şi prezinte punctul de vedere asupra
problemei şi să conteste măsurile luate la o autoritate publică.
Principiul proporţionalităţii necesită găsirea unui echilibru între exigenţele
cazului şi punerea în aplicare a regimului de izolare, care reprezintă o măsură cu
posibile consecinţe foarte nefaste pentru persoanele în cauză. Izolarea poate
constitui, în anumite cazuri, un tratament inuman şi degradant. În orice caz, toate
formele de izolare trebuie să aibă cea mai scurtă durată posibilă.[22]
Atunci cînd un asemenea regim este impus sau aplicat la cerere, o garanţie
esenţială este aceea că oricînd un deţinut în cauză sau un funcţionar al închisorii
solicită în numele deţinutului un doctor, acesta trebuie chemat fără nici o întîrziere
pentru a examina duin punct de vedere medical deţinutul. Rezultatele acestei
examinări, incluzînd o apreciere a stării fizice şi mentale a deţinutului cît şi, dacă
sunt necesare, consecinţele previzibile ale menţinerii în izolare trebuie să figureze
într-un raport scris pentru a fi transmise autorităţilor competente.
267
Alexandru Spoială
Baza unui sistem penitenciar de factură umană va fi întotdeauna un personal recrutat

şi format cu seriozitate, care să ştie cum să adopte o atitudine corespunzătoare în relaţiile
cu deţinuţii şi care să-şi perceapă munca mai mult ca pe o vocaţie decât ca o simplă
slujbă. Crearea unor relaţii pozitive cu deţinuţii trebuie să fie recunoscută ca trăsătură
principală a acestei vocaţii.
Din păcate, CPT-ul constată adesea că relaţiile dintre personal şi deţinuţi
sunt de natură formală şi distantă, personalul adoptând o atitudine foarte rigidă
faţă de deţinuţi şi considerând comunicarea verbală cu ei ca un aspect marginal al
muncii lor. Următoarele practici frecvent observate de CPT sunt simptomatice
pentru o astfel de manieră: de a obliga deţinuţii să se întoarcă cu faţa la perete în
timp ce aşteaptă ca personalul închisorii să se ocupe de ei sau să treacă vizitatorii,
de a cere deţinuţilor să lase capul în jos şi să ţină mâinile încrucişate la spate în
timp ce se deplasează în interiorul instituţiei, gardienii îşi ţin bastoanele într-un
mod vizibil şi chiar provocator. Astfel de practici nu sunt necesare din punct de
vedere al securităţii şi nu vor contribui cu nimic la dezvoltarea relaţiilor pozitive
dintre personal şi deţinuţi.
Adevăratul profesionalism al personalului penitenciarelor cere ca ei să fie
capabili să trateze deţinuţii într-o manieră decentă şi umană, în timp ce se acordă
atenţie problemelor de ordine şi securitate. În această privinţă administraţia
penitenciarelor trebuie să încurajeze personalul să de-a dovadă de o anumită
încredere, pornind de la ideea că deţinuţii sunt pregătiţi să se comporte decent.
Dezvoltarea relaţiilor constructive şi pozitive dintre personal şi deţinuţi nu va reduce
numai riscul relelor tratamente, dar va intensifica, de asemenea, controlul şi
securitatea. În schimb, va face ca munca personalului să fie mai răsplătită.
Asigurarea relaţiilor pozitive dintre mebrii personalului şi deţinuţi va depinde,
în mare măsură, de prezenţa, în orice moment, acestora în zonele de detenţie şi în
locurile frecventate de către deţinuţi. Efectivele, în ansamblu, scăzute ca număr de
personal şi / sau ca sisteme specifice de prezenţă a personalului şi care diminuează
posibilităţile de contact direct cu deţinuţii, vor împiedica, cu certitudine, dezvoltarea
relaţiilor pozitive. În general, ele creează un mediu care nu va oferi securitatea dorită
personalului şi deţinuţilor. De asemenea, trebuie de remarcat că în cazul în care efectivele
de personal nu sunt suficiente, sînt necesare ore suplimentare şi programe de activitate
pentru a menţine un nivel minim de securitate în instituţie. O astfel de stare a lucrurilor
poate uşor genera stres personalului şi o epuizare profesională prematură, situaţie riscantă
în mediul penitenciarului. Obligaţia care revine personalului penitenciarului, de a fi
răspunzător de deţinuţi, înglobează şi responsabilitatea de a-i proteja de alţi deţinuţi
care le-ar putea aduce prejudicii. De fapt, incidentele violente între deţinuţi sunt frecvente
în toate sistemele penitenciare şi au diverse forme de la subtile hărţuiri până la intimidări
făţişe şi agresiuni fizice grave.[23]
268
O strategie eficientă împotriva actelor de violenţă între deţinuţi cere ca personalul

penitenciarelor să-şi exercite în mod eficient autoritatea şi funcţia de supraveghere.
Personalul penitenciarului trebuie să acorde atenţie semnelor de agitaţie şi să fie, totodată,
hotărît şi pregătit, într-o manieră adecvată, pentru a interveni când va fi cazul. Existenţa
unor relaţii pozitive între personal şi deţinuţi, bazate pe noţiuni de securitate ale detenţiei
şi pe responsabilitate faţă de deţinuţi, constituie un factor crucial în acest context. Aceasta
depinde, în mare măsură, de faptul că personalul posedă calităţi corespunzătoare în
domeniul comunicării inter-personale. În plus, administraţia trebuie să susţină pe deplin
personalul în exercitarea autorităţii sale.
De asemenea, pot fi impuse măsuri de securitate specifice, adaptate caracteristicilor
particulare ale situaţiei (inclusiv proceduri eficiente de percheziţie). Totuşi atare măsuri
nu pot constitui decât un sprijin pentru cerinţele fundamentale de securitate menţionate
mai sus.Astfel, sistemul penitenciar trebuie să trateze problema unei clasificări şi repartizări
corespunzătoare a deţinuţilor.[24]
Deţinuţii suspectaţi sau condamnaţi pentru infracţiuni cu caracter sexual sunt
supuşi, în mod special, unui risc mare de agresiune din partea celorlalţi deţinuţi.
Prevenirea acestor acte va reprezenta, întotdeauna, o provocare dificilă. Separarea
acestor deţinuţi de restul populaţiei carcerale, deseori, este soluţia utilizată. Totuşi
deţinuţii în cauză pot plăti un preţ ridicat pentru relativa lor securitate, prin programe
de activităţi, în mod cert, mai limitate decât cele ale unui regim de detenţie obişnuit.
O altă metodă constă în dispersarea deţinuţilor în cauză în interiorul penitenciarului.
Pentru aceasta trebuie garantat mediul necesar integrării efective a acelor deţinuţi
în zonele de detenţie obişnuită. În special, personalul penitenciarului trebuie să
reprime ferm toate manifestările ostile sau actele de persecutare a acestor deţinuţi.
O a treia metodă constă în transferarea deţinuţilor la altă instituţie, însoţită de
măsuri menite să ascundă natura infracţiunilor lor. Fiecare din aceste politici prezintă
avantajele şi dezavantajele sale, iar CPT-ul nu doreşte să se pronunţe în favoarea
unei sau altei metode. Într-adevăr, alegerea politicii care trebuie pusă în aplicare
va depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.
În anumite ţări vizitate de CPT, mai ales în Europa Centrală şi Orientală, deţinuţii
sînt găzduiţi în dormitoare de mare capacitate care conţin toate sau cele mai multe
dintre facilităţile utilizate zilnic de prizonieri, cum ar fi: spaţiul de dormit, spaţiul de zi
şi utilităţile sanitare. CPT-ul obiectează în privinţa principiului pe care se bazează
modalităţile de a locui în închisori, iar aceste obiecţii devin şi mai puternice în cazul în
care dormitoarele respective nespaţioase şi insalubre. Diverşi factori, inclusiv cei de
ordin cultural, influenţează faptul că în unele ţări se preferă locurile de detenţie colectivă
în locul celulelor individuale. Totuşi sunt puţine argumente în favoarea, dar mai multe
de spus în defavoarea sistemului în care zeci de deţinuţi locuiesc în acelaşi dormitor.[25]
În dormitoarele mari se simte lipsa de intimitate a deţinuţilor în viaţa de zi cu zi şi
creşte riscul de intimidare şi violenţă. Astfel, aceste modalităţi de trai pot facilita dezvoltarea
269
Alexandru Spoială
subculturii şi menţinerea coeziunii organizaţiilor criminale. Acestea pot face astfel încât
controlul efectiv realizat de personal să devină extrem de dificil, chiar imposibil, în special,
în cazul unor tulburări în închisoare, nu pot fi evitate intervenţiile exterioare care implică
folosirea considerabilă a forţei. Utilizând astfel de metode, repartizarea fiecărui deţinut,
bazată pe evaluarea, de la caz la caz, a riscurilor şi necesităţilor, devine, de asemenea,
aproape imposibil de efectuat. Toate aceste probleme sunt extrem de accentuate atunci
când numărul deţinuţilor depăşeşte un procent rezonabil de ocupare. Mai mult, într-o
astfel de situaţie, folosirea excesivă a instalaţiilor comune cum ar fi chiuvetele, toaletele
şi insuficienta aerisire pentru un număr atât de mare de persoane va conduce deseori la
condiţii deplorabile de detenţie.
Totuşi CPT-ul trebuie să sublinieze faptul că trecerea de la celulele mari la
cele mai mici trebuie însoţită de măsuri care să asigure că deţinuţii petrec o parte
rezonabilă a zilei în afara unităţii lor de viaţă şi sunt ocupaţi cu diverse activităţi.[26]
În toate ţările sînt deţinuţi care prezintă un înalt risc de securitate şi necesită
condiţii speciale de detenţie. Riscul mare, estimat în termeni de securitate, al acestor
deţinuţi poate rezulta din natura infracţiunilor pe care le-au comis, din modul în
care reacţionează la constrîngerile vieţii din închisoare sau ca urmare a profilului
lor psihologic. Acest grup de deţinuţi nu va reprezenta sau cel puţin nu ar trebui să
reprezinte (dacă sistemul de clasificare funcţionează în mod satisfăcător) decît un
procent foarte mic din numărul total de deţinuţi. De acest grup CPT-ul este preocupat
în mod special, deoarece necesitatea luării unor măsuri excepţionale prezintă un
mare risc în cazul aplicării unui tratament inuman şi degradant. Aceşti deţinuţi
trebuie să se bucure, în incinta unităţii de detenţie, de un regim mai puţin
constrângător care ar compensa severitatea situaţiei lor din închisoare. Îndeosebi,
ei trebuie să aibă posibilitatea de a se întâlni cu alţi deţinuţi din unitatea lor şi,
desfăşurînd o gamă largă de activităţi, să creeze o atmosferă favorabilă şi să
stabilească relaţii pozitive între personal şi deţinuţi, fapt ce influienţează pozitiv
nu numai modul de tratament al deţinuţilor, ci şi menţinerea unui control şi a unei
securităţi eficiente.[27]
Într-o unitate de înaltă securitate, este foarte importantă prezenţa unui program
de activitate, care poate contracara efectele negative asupra personalităţii unui deţinut.
Activităţile propuse trebuie să fie mai variate: educaţie, sport, muncă, formare
profesională etc. În ceea ce priveşte munca, este clar că din motive de securitate pot
fi excluse unele tipuri de muncă pe care le întâlnim într-un penitenciar normal. Dar,
asta nu înseamnă că deţinuţii trebuie să fie ocupaţi numai cu munci plictisitoare.[28]
Este de la sine înţeles că deţinuţii nu trebuie să fie supuşi unui regim special de
securitate mai mult decât cere riscul pe care îl reprezintă. Aceasta necesită revizuirea
periodică a deciziei de plasare a deţinutului. Astfel de revizuiri ar trebui să fie bazate pe o
evaluare permanentă a fiecărui deţinut de către un personal specializat. Mai mult decît atît,
deţinuţii ar trebui să fie informaţi pe deplin despre motivul plasării lor şi, dacă este cazul,
270
despre reînnoirea lui, aceasta permiţându-le să folosească la maxim posibilităţile de recurs

împotriva acestei măsuri.[29]
În multe state europene, numărul deţinuţilor condamnaţi pe viaţă şi a celor care-
şi ispăşesc pedeapsa pe termen lung este în creştere. Ca urmare a unor vizite, CPT-ul a
constatat că situaţia acestor deţinuţi lăsa mult de dorit în ce priveşte condiţiile materiale,
programele de activităţi şi a posibilităţilor de a avea contacte. Mai mult decît atît, mulţi
dintre aceşti deţinuţi au fost supuşi unor restricţii speciale de natură a accentua efectele
dăunătoare inerente unei întemniţări de lungă durată. Exemple de acest fel sunt: separarea
permanentă de restul populaţiei penitenciarului, punerea cătuşelor deţinutului la fiecare
ieşire din celulă, interdicţia de a comunica cu alţi deţinuţi şi restrângerea dreptului la
vizite. CPT-ul nu întrevede nici o justificare pentru aplicarea de restricţii nediscriminatorii
tuturor deţinuţilor supuşi unui anumit tip de pedeapsă fără a ţine cont de riscurile
individuale care vor putea (sau nu vor putea) apărea.
Toate întemniţările de lungă durată pot avea efecte de desocializare asupra
deţinuţilor. În afară de faptul că sunt instituţionalizaţi, aceşti deţinuţi pot fi afectaţi
de o serie de probleme psihologice (dintre care, pierderea respectului de sine şi
deteriorarea capacităţilor sociale) şi tind a se detaşa de societatea în care majoritatea
dintre ei vor sfârşi prin a se reîntoarce. După părerea CPT-ului, regimurile propuse
deţinuţilor care execută pedepse pe termen lung ar trebui să compenseze aceste
efecte într-un mod pozitiv şi pro activ. Deţinuţii în cauză ar trebui să aibă acces la
o gamă largă de activităţi captivante, de naturi diferite (munca, de preferat cu valoare
vocaţională, educaţia, sportul, recreerea, activităţile în comun). Afară de aceasta,
ar trebui să deţină un anumit grad de libertate pentru a alege modul în care îşi
petrec timpul, insuflându-li-se astfel un simţ al autonomiei şi al responsabilităţii
personale. Ar trebui luate măsuri suplimentare pentru a da un sens vieţii lor în
perioada în care sunt încarceraţi. Instituirea de programe de tratament individualizate
şi suportul psihologic adecvat sunt importante pentru a ajuta deţinuţii să depăşească
această perioadă şi, când va veni timpul, să se pregătească pentru liberare. Efectele
negative ale instituţionalizării, provocate deţinuţilor care au de executat pedepse
pe termen lung, vor fi mai puţin pronunţate, iar aceştia se vor pregăti pentru eliberare.
Referinţe
1 Marţian Niciu, Drept internaţional public, Iaşi, 1993, p. 3.
2 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1949), Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului
3 Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (1957)
4 http://www.un.org/Depts/Treaty
5 Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (Rezoluţia Consiliului
Economic şi Social nr. 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957).
271
Alexandru Spoială
6 Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei

Juvenile (Rez. A.G. nr. 40/33 1985; Regulile de la Beijing) Reguli şi Standarde Minime
ale Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor care ispăşesc o Pedeapsă privativă
de Libertate (Rez. A.G. nr. 45/113 14 decembrie 1990).
7 http://www.MRI.RU
8 http://www.un.org./UNICRI (pagină web a Institutului Interregional de Cercetări
asupra Crimei şi Justiţiei).
9 http://www.coe/engl/fr/legaltxt
10 «Европейский суд по правам человека. Избранные решения» Том 2,
Москва, 2001, c. 168.
11 «Европейский суд по правам человека. Избранные решения» Том 1,
Москва, 2001, c. 762.
12 http://www.dhdirhr/coe.fr
13 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante (26.11.1987).
14 p. 46 din al 2-lea Raport general al C.P.T (CPT/ Inf (92) 3).
15 p.14 din cel de-al 7-lea Raport General (CPT/Inf (97) 10).
16 La 30 septembrie 1999, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea nr. R(99) 22 privind suprapopularea în închisori şi inflaţia
populaţiei încarcerate.
17 Al 2-lea Raport General – CPT/Inf (92) 3, paragraful 4 şi al 7-lea Raport General
– CPT/Inf (97) 10, paragrafele 12 – 15.
18 „CPT – un mecanism non-judiciar preventiv”, Chişinău 2002, p.24.
19 www.cpt.coe.com
20 www.cpt.coe.com
21 Această solicitare a fost ulterior reformulată după cum urmează: Deţinutul trebuie
să fie informat în scris despre motivul pentru care măsură a fost luată împotriva
lui (fiind înţeles ca motivele invocate pot să nu includă detalii care, din motive
de securitate, nu sunt justificat aduse la cunoştinţă deţinutului).
23 p.27 din cel de-al 11 Raport General al CPT (CPT/Inf (2001) 16).
24 www.cpt.coe.com
27 www.cpt.coe.com
272
Apolon Emanoel Zamfirescu
PROBLEME SPECIFICE SISTEMULUI

PENITENCIAR ÎN ROMÂNIA
Schimbările pe care le-a cunoscut România după 1989 au influenţat şi evoluţia

varietăţilor demografice privind persoanele încarcerate şi condamnate la pedeapsa
cu închisoarea. În fond, populaţia penitenciară este o faţetă şi o dimensiune a
socialului românesc. Dacă ar fi să definim într-un singur cuvânt ceea ce s-a întâmplat
cu închisorile în România după 1989, acesta ar fi „deteriorare”.[1]
În 1996 gradul de supraaglomerare din penitenciare rezulta din faptul că la
31 decembrie existau 45.309 de deţinuţi, la o capacitate de cazare de 31.194 de
locuri, rămânând fără pat individual asigurat un număr de 14.115 deţinuţi. Situaţia
de la sfârşitul anului 1998 era de 52.047 deţinuţi la o capacitate de 33.353 de
locuri, un număr de 18.694 deţinuţi rămânând fără un pat individual asigurat (Anexa
nr. 4).
În anul 2000 personalul din sistemul penitenciar supraveghea şi se ocupa
de reorientarea „eu-lui” infracţional a 50.434 de deţinuţi la o capacitate de 33.244
de locuri, rezultând un indice supraponderal de 151,70% din aceştia 43.384 erau
în penitenciare, iar 1050 în centre de reeducare.
Măsurile întreprinse de Direcţia Generală a Penitenciarelor din România
pentru diminuarea supraaglomerării şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie au vizat
trei direcţii şi anume:
- constituirea unor aşezăminte de detenţie noi la penitenciarele Arad,
Giurgiu, Galaţi, Craiova, Gherla, Târgu Mureş şi Poarta Albă - în total
2.070 locuri noi de detenţie;
- sunt în curs de amenajare, alocându-se fondurile financiare necesare,
următoarele obiective: penitenciarele Târgu Jiu — Secţia Pojogeni (80
locuri); Drobeta Turnu - Severin - Secţia Vârjuleţ (200 locuri); Mărgineni
-Secţia Movila Vulpii (120 locuri). De asemenea, se află în reparaţii
capitale un număr important de penitenciare din ţară. În total, în anul
200l au fost modernizate circa 3000 locuri;
273
- o preocupare constantă a reprezentat-o modernizarea Centrului de Reeducare

Găeşti, înfiinţarea unui alt centru modern pentru minori la Târgu Ocna, precum
şi înfiinţarea unei secţii de detenţie pentru femei în municipiul Cluj. La Târgu
Ocna, recent, au fost finalizate ultimele detalii care au permis separarea strictă
a modulului de convieţuire a minorilor.
Capacitatea de deţinere a sistemului penitenciar este depăşită în medie cu
43%, existând, la 30.09.2001, un număr de 49.784 persoane private de libertate la
o capacitate legală de 35.346 locuri şi un număr de 47.402 paturi instalate.[2]
Efectele negative ale supraaglomerării se resimt, în principal, în condiţiile de
detenţie şi de menţinere a ordinii şi disciplinei în rândul persoanelor private de libertate,
cunoscut fiind faptul că norma europeană este de 12 mp/ persoană, iar în România, din
păcate, nu se pot asigura nici 6 mp/ persoană, cât prevede Legea nr.23/1969.
Din nefericire, problema supraaglomerării a generat o alta, aceea a libertăţii
condiţionate a unui foarte mare număr de condamnaţi.
Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului de executare
a pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia. Liberarea
condiţionată constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a
pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt întrunite anumite condiţii
prevăzute de lege. Beneficiul liberării condiţionate poate fi acordat oricărui
condamnat, indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi indiferent dacă a mai
beneficiat anterior de liberarea condiţionată pentru o altă pedeapsă.[3]
Fiind o modalitate de executare a unei părţi din pedeapsă, pedeapsa se
consideră executată, numai dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la
împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune.
Din prevederile art. 59 Cod penal rezultă că pentru a se putea dispune liberarea
condiţionată este necesar ca deţinutul în cauză:
- să fi executat o parte din pedeapsă ( fracţiunea din pedeapsă ce trebuie
obligatoriu executată diferă în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate,
în funcţie de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea,
vârsta condamnatului şi participarea acestuia la muncă);
- să dea dovadă de stăruinţă în muncă şi disciplină;
- să dea dovezi temeinice de îndreptare.
În raport de vârsta condamnatului, liberarea condiţionată poate fi acordată
condamnaţilor trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru
femei, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu
depăşeşte 10 ani, sau a unei jumătăţi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Condamnaţii care fac parte din această categorie trebuie să îndeplinească
însă toate celelalte condiţii necesare pentru liberarea condiţionată: să fie stăruitori
în muncă şi disciplinaţi şi să dea dovezi temeinice de îndreptare.
274
Probleme specifice sistemului penitenciar în România
Potrivit art. 55 alin. 1 Cod penal, liberarea condiţionată poate fi acordată şi celor
condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate
sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia
fracţiunii de pedeapsă ce trebuie efectiv executată care, în acest caz, este de 20 de ani.
Condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru
femei pot fi eliberaţi condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune,
dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
Pedeapsa poate fi, din diferite motive, amânată să fie pusă în executare sau
odată începută executarea, aceasta poate fi oprită pe un anumit termen.
Amânarea şi întreruperea pedepsei se dispune când se constată, pe baza unei
expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală ce-l pune în
imposibilitate de a executa pedeapsa.
Starea de boală trebuie să fie o stare preexistentă formulării cererii şi trebuie
dovedită prin acte medicale ce trebuie să însoţească cererea depusă. Condiţiile
cerute ca proba să fie admisă este ca expertiza medico-legală să fie efectuată aşa
cum se prevede în art. 38 aliniatul ultim din Regulamentul de aplicare a Decretului
nr. 446/1996 pentru organizarea institutelor şi serviciilor medico-legale de o comisie
din care a făcut parte un medic legist şi medici specialişti în domeniile indicate
pentru fiecare caz în parte.[4]
Expertiza trebuie să ateste că boala de care suferă condamnatul nu poate fi
tratată în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
În cazul în care cererea este întemeiată, executarea pedepsei se amână până
când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa. Instanţa trebuie
să stabilească data până la care se dispune amânarea, astfel încât la expirarea
termenului instanţa de executare să poată lua măsuri de punere în executare a
hotărârii de condamnare.
Legea nu face deosebire între bolile care sunt vindecabile şi care numai
temporar fac imposibilă executarea, şi cele incurabile care fac imposibilă executarea.
Amânarea se poate acorda şi când expertiza medico-legală recomandă aceasta
în vederea internării într-un spital de strictă specialitate pentru efectuarea
investigaţiilor clinice şi stabilirea unei atitudini terapeutice, fapt ce nu ar fi posibil
în reţeaua penitenciară.
Întreruperea executării pedepsei intervine numai la executarea pedepsei închisorii
la locul de detenţie sau la locul de muncă ori în cazul detenţiunii pe viaţă.
Întreruperea executării pedepsei trebuie să fie stabilită printr-o hotărâre rămasă
definitivă, pe o durată determinată, chiar şi în cazul în care se constată că cel
condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa.
Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.[5]
275
În 1996 s-au eliberat condiţionat 27.634 de deţinuţi condamnaţi, dintre care 37%
au revenit în penitenciare la scurt timp după eliberare. La baza acordării liberării
condiţionate nu a stat individualizarea executării pedepselor, ci supraaglomerarea
condiţiilor de cazare a deţinuţilor.
În anul 2000 s-a pus în discuţie liberarea condiţionată a 17.577 de deţinuţi,
din aceştia 10.693 erau recidivişti 6884 nerecidivişti; pentru aceste persoane private
de libertate s-au luat următoarele măsuri:[6]
- au fost propuşi pentru eliberare 15.146 de deţinuţi reprezentând 86,17%
din numărul iniţial, recidivişti 5.467 şi nerecidivişti 9.679;
- au fost amânaţi pentru o nouă rediscutare 2.431 (13,83%), din aceştia
recidivişti 1.417 şi nerecidivişti 1.014.
Din totalul de 15.146 propuneri pentru eliberare condiţionată, 14.365 deţinuţi
(9.346 nerecidivişti şi 5.019 recidivişti) au fost puşi în libertate ca urmare a admiterii
de către instanţele de judecată a propunerilor formulate de comisii, rezultând un
procent de concordanţă de 94,84% (între propunerile comisiilor şi hotărârile
instanţelor) (Anexa nr. 3, 16).
În cazul celor 2.431 de condamnaţi care au fost amânaţi, comisiile au dispus
noi termene pentru rediscutarea acestora, astfel:
- până la trei luni 1217 deţinuţi (50,07%);
- între trei şi şase luni 761 deţinuţi (31,30%);
- între şase şi douăsprezece luni 257 deţinuţi (10,57%);
- la expirarea pedepselor 196 de deţinuţi (8,06%).
Munca în sistemul de detenţie este fără îndoială considerată o participare la
opera creaţiei, ea fiind, în primul rând, o expresie a măreţiei omului şi nu a
slăbiciunilor sale, dar totodată ştim că munca înseamnă efort şi cu cât acesta se
prelungeşte el se transformă inevitabil în chin; dat fiind efortul muncii individul
realizează şi o cunoaştere a propriilor forţe şi posibilitatea de a dispune de ele
(„labor improbus omnia vincit” - munca perseverentă învinge totul).
Implicându-se în acest proces, omul descoperă că realizările şi succesul muncii
sale sunt de fapt echilibrul identităţii personale, apreciind sub o formă favorabilă
valoarea eului constructiv.
În sistemul de detenţie avem de-a face cu un gen special de muncă, anume
munca impusă; ea are rolul de a reeduca, reforma, de a vindeca, de a transforma
eul negativ în eu pozitiv.
Atât participanţii liberi la ciclul normal al vieţii, cât şi populaţia penitenciară
se consideră a fi participanţi la opera generală, socială , culturală şi plecând de
aici, îşi subordonează activitatea regulilor sociale şi culturale respective.
Educaţia efectuată în mediul penitenciar trebuie să deschidă celui ce învaţă
perspectiva acestei conexiuni sociale generale, drumul spre lumea corectă şi civilizată.
276
Perceperea muncii în rândul deţinuţilor este variată:

- suma de bani pe care o primeşte în urma muncii depuse;
- obţinerea de recompense prevăzute de regulament;
- lărgirea câmpului de relaţii;
- câştigul de zile cu care se reduce pedeapsa;
- mărirea şanselor de eliberare condiţionată;
- nevoia de a desfăşura o activitate utilă.
În anul 1999 la Târgul internaţional de la Köln - Germania a putut fi întâlnit
un stand cu produse româneşti executate în exclusivitate de către deţinuţi, acţiune
prin care s-a demarat programul de penetrare a pieţei europene cu produse textile
executate de către deţinuţi.
Sistemul naţional de detenţie trebuie să aibă în vedere şi să urmărească ca
deţinutul, la punerea sa în libertate, să nu aibă calitatea de specialist într-un anumit
domeniu de activitate, ci să se urmărească mai ales să aibă o conduită demnă de
societatea în care se reintegrează, respectiv o personalitate armonioasă şi cinstită.
Umanizarea închisorii se opune tratamentelor degradante care neagă valoarea
omului, a tratamentelor inumane. Totuşi deţinutul prin regimul la care este supus
nu posedă un spaţiu personal care să nu fie vizitat inopinat, el este urmărit continuu
de către personalul supraveghetor, intimitatea îi este violată, corespondenţa citită,
este percheziţionat continuu şi uneori pus să se dezbrace complet, el trebuie să
accepte „ţinuta” specifică şi să fie tutuit sistematic. În aceste condiţii chiar şi
tabieturile personale avute înainte de detenţie, de a se spăla, a se rade, sunt supuse
supravegherii directe a personalului din penitenciar.
De fapt munca nu reprezintă decât un mod de corectare a populaţiei
penitenciare, ea încercând să modeleze „eu-l” infractorului dar acest lucru s-a
dovedit de multe ori a fi ineficient, dat fiind condiţiile inevitabile sus-menţionate,
o mai multă libertate fiind exclusă mai ales pentru cei ce au de executat o pedeapsă
cu privare de libertate mai mare şi care au săvârşit infracţiuni grave.[7]
În legislaţia din România, în Legea nr. 23/1969, precum şi Regulamentul
privind executarea unor pedepse se prevede la art. 10 şi 31 executarea unor activităţi
de muncă fără pază; de asemenea, se specifică şi categoriile de deţinuţi care
beneficiază de aceasta, se stipulează atât drepturile, cât şi obligaţiile acestora. Pot
beneficia de acest „privilegiu” :
- cei care dau dovadă de îndreptare, sunt disciplinaţi şi sunt stăruitori în
muncă;
- cei care au executat cel puţin o cincime din pedeapsă, în care se consideră
şi timpul executat ca urmare a muncii depuse în penitenciar.
Dosarele acestor condamnaţi sunt riguros selecţionate, aceştia având dreptul
de a se deplasa singuri şi fără pază de la locul de detenţie la cel unde a fost repartizat
să presteze munca fizică, dar având obligaţia de a reveni în unitatea penitenciară la
277
ora stabilită; de la sosirea în închisoare aceştia se supun întru-totul regulamentului de
ordine interioară.
Tot acestor categorii de condamnaţi li se poate acorda dreptul de a supraveghea
pe ceilalţi deţinuţi (art.10 din Legea 23 /1969,România).
Deţinuţii selectaţi pentru supraveghere au aceleaşi obligaţii ca şi restul
deţinuţilor, dar, în plus, mai au şi obligaţia de supraveghere. Aceştia au datoria de
a-i conduce pe deţinuţi la locul de muncă (în penitenciar sau în afara lui), să ţină
evidenţa acestora la plecarea de la locul de muncă dar şi la sosirea în penitenciar,
să le supravegheze munca.
Acestor categorii de deţinuţi (supraveghetori) li se suplimentează anumite
drepturi în măsura în care regulamentul o prevede, cum ar fi: dreptul la vorbitor ,
corespondenţă, pachete, comunicare telefonică.
În Legea nr. 23 /1969 la art. 11 şi 12 se reglementează cotele de retribuire a
muncii prestate de condamnat, precum şi cuantumul acestora: suma de 40% din
remuneraţie revine deţinutului; această parte se introduce într-un cont la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni, din această sumă stând la dispoziţia condamnatului
doar 1/3 pe timpul detenţiei, 1/3 i se înmânează la punerea în libertate, iar restul de
1/3 după caz, pentru acoperirea eventualelor despăgubiri civile la care condamnatul
a fost obligat cât şi pentru întreţinerea familiei acestuia. Restul de 60% din
remuneraţie revine Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Dreptul condamnatului de a dispune de suma câştigată prin munca sa este
justificată. Astfel i se dă posibilitatea de a-şi acoperi unele cheltuieli curente din
penitenciar, dar pe de altă parte, acesta îşi asigură o sumă de bani pentru perioada
când va fi pus în libertate, sumă necesară în vederea asigurării cheltuielilor vitale
până ce îşi va găsi o slujbă şi un loc în societate.
Subordonată direct Ministerului Justiţiei, Regia Autonomă Multiproduct cu
sediul în Bucureşti execută şi livrează prin subunităţile sale din teritoriu, produse
pentru piaţa internă şi externă cu forţă de muncă folosită din rândul deţinuţilor
produsele respective sunt executate după schiţe, modele proprii sau ale clienţilor. La
această unitate de producţie se pot întâlni produse executate de către deţinuţi variind
de la: confecţii şi produse metalice (mobilier şcolar, mobilier de grădină din răchită,
mobilier din metal sau lemn, mobilier stradal, containere pentru reziduuri menajere,
garduri, porţi metalice sau grilaje, rafturi, scări metalice pentru arhivă, fişete metalice),
indicatoare rutiere (simple, indicatoare luminoase, panouri, stâlpi susţinere indicatori,
indicatoare cu folie reflectorizantă), confecţii textile (costume, tricotaje, halate).[8]
Folosirea forţei de muncă specială la activităţi productive de unii agenţi
economici se realizează pe baza unui contract comercial încheiat între agentul
economic, în calitate de beneficiar, şi penitenciar, în calitate de furnizor. Până la
apariţia Legii nr. 15/1990, aceste contracte se încheiau şi derulau potrivit Legii
nr.3/1988 privind încheierea contractelor economice cât şi executarea acestora.
278
Forţa de muncă specială existentă în penitenciare are pentru beneficiar motivaţii

exclusiv economice de conjunctură, de aceea pentru creşterea numărului comenzilor
realizate în penitenciare trebuie să existe o continuă activitate de identificare a noi
beneficiari. Acest lucru se realizează prin cunoaşterea pieţei şi a cerinţelor ei.
În 1989, dintr-un număr de 52.149 de deţinuţi, doar 15.500 au prestat o muncă
în închisoare, iar 37.000 nu s-au ocupat cu nimic folositor şi productiv. Inactivitatea
este expresia unei dezordini organice, care poate duce la neglijenţă şi neimplicare.
După zece ani, situaţia a rămas relativ aceeaşi (Anexa nr. 9).
Se apreciază că lipsa acută a frontului de lucru într-un penitenciar creează
condiţii privind:
- extinderea stresului în rândul deţinuţilor, a conflictelor şi agresiunilor
între ei, a problemelor de supraveghere intensă, continuă şi permanentă
pe parcursul tuturor schimburilor de serviciu;
- lipsa criteriilor de stimulare şi favorizare a deţinuţilor merituoşi,
diminuarea şanselor de calificare profesională în meserii cerute de
economia de piaţă;
- îngreunarea activităţilor specifice cabinetelor medicale, confruntarea lor
cu probleme de psihiatrie şi creşterea riscurilor legate de SIDA;
- posibilitatea aplicării de rele tratamente deţinuţilor vulnerabili de către
grupuri de deţinuţi, uneori constituiţi m bandă;
- diminuarea posibilităţilor legale şi civilizate prevăzute în Regulile
europene pentru penitenciare, cu privire la acordarea drepturilor
deţinuţilor;
- creşterea riscurilor de evadare a deţinuţilor prezentaţi la instanţele de
judecată;
- scăderea gradului de autoritate a personalului de supraveghere şi pază,
creşterea în rândul acestora a stresului datorat presiunii psihice şi, în
consecinţă, diminuarea gradului de siguranţă a penitenciarului.
Reforma sistemului penitenciar din România se dovedeşte a fi în continuă
ascensiune; aceasta trebuie şi poate să acţioneze ca un element stimulativ pentru
realizarea reformei în justiţie. Administraţia Penitenciară manifestă receptivitate
faţă de opinia societăţii civile şi mai ales faţă de recomandările primite din partea
specialiştilor dispuşi să contribuie la reforma sistemului execuţional penal. De
aici rezultă progresul rapid făcut în lumea penitenciară aşa cum este ea, cu lipsurile
şi realizările sale, dar încercând să se adapteze condiţiilor impuse de normele
europene. Echipa care desfăşoară activitatea penitenciară din România la nivel de
conducere este formată din:
- Director General;
- Director General adjunct;
- Director: Direcţia Tratament Penitenciar şi Siguranţa Deţinerii;
279
- Director: Serviciul Tratament Penitenciar, Evidenţa şi Organizarea Muncii

Deţinuţilor;
- Serviciul Siguranţa Deţinerii;
- Direcţia Strategie Umană şi Reformă;
- Serviciul Resurse Umane;
- Serviciul Formare Profesională;
- Direcţia Logistică;
- Serviciul Construcţii - Investiţii;
- Serviciul Intendenţă, Cazare, Tehnic;
- Serviciul Independent Secretariat, Studii şi Comunicare;
- Serviciul Independent Informatică şi Tehnică de Calcul;
- Serviciul Independent Control Penitenciar;
- Serviciul Independent Cultural - Educativ;
- Serviciul Independent Financiar;
- Serviciul Independent Medical;
- Biroul Contencios;
- Compartimentul Organizare — Imobilizare.
Pregătirea personalului se realizează pe baza unor programe făcute să
contribuie la dezvoltarea în bune condiţii a sistemului; astfel Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” specializează în acest domeniu 51 de studenţi (an 2000 -
2001). De asemenea, s-a încheiat un protocol cu Ministerul Apărării Naţionale
pentru pregătirea post - universitară a personalului din sistemul penitenciar.
Administraţia Penitenciarelor asigură specializare pentru personalul cu studii
medii la Şcoala Naţională de Administraţie Penitenciară Târgu Ocna, cât şi cursuri
desfăşurate la penitenciarele: Arad, Bucureşti - Jilava, Bucureşti - Rahova, Gherla
şi Poarta Albă. Astfel 668 de persoane au absolvit în anul 2000 cursuri de formare
iniţială cu durata de 45 de zile. La Centrul de Perfecţionare Arad, 12 ofiţeri şi 11
civili au absolvit cursul postuniversitar „Ştiinţe juridice şi bazele probaţiunii”.
În sistemul penitenciar din România la 30.06.2000 îşi desfăşurau activitatea
12.060 de persoane aparţinând mai multor categorii profesionale cum ar fi: jurişti,
sociologi, psihologi, asistenţi sociali, profesori, învăţători, preoţi, medici (primari,
generalişti, stomatologi, veterinari), ingineri (construcţii, auto, zootehnişti,
agronomi), subingineri, economişti, contabili, asistenţi medicali, operatori
calculator, militari de carieră, muncitori (Anexa nr. 6, 13).
În anul 2000, din punct de vedere al situaţiei juridice a celor 50.434 deţinuţi,
situaţia era următoarea:
- 5.184 persoane arestate preventiv;
- 5.538 persoane sunt condamnate prin hotărârea primei instanţe;
- 39.417 persoane sunt condamnate definitiv;
- 295 persoane sunt sancţionate contravenţional.
280
Din totalul deţinuţilor aflaţi în penitenciarele din România 3,9% sunt de sex feminin
şi 3,28% sunt minori.
Din totalul deţinuţilor aflaţi în penitenciarele din România în anul 1998 83,6%
erau cetăţeni de naţionalitate română iar în 1999 - 85,10%, restul fiind cetăţeni de
alte naţionalităţi.[9] (Anexa nr. 10).
În perioada 1998-2000 după natura infracţiunilor comise, ponderea cea mai
importantă o avea numărul deţinuţilor ce au săvârşit infracţiuni contra patrimoniului
urmat de cel al deţinuţilor care au săvârşit infracţiuni contra persoanei (Anexa nr. 11).
De asemenea, în anul 2000 au fost învoiţi în familie cu ocazia Sfintelor Paşti
318 deţinuţi, iar alţi 49 cu diferite ocazii.
S-au acordat 50.031 de recompense pentru 31.258 de deţinuţi.
În anul 2000 au avut loc şi o serie de evenimente neplăcute:
- 1 evadare cu 6 deţinuţi;
- 6 părăsiri ale locurilor de muncă;
- 3 sinucideri;
- 2 altercaţii între deţinuţi urmate de deces.
În anul 2001, datorită unor cauze precum: insuficienta cunoaştere a deţinuţilor,
a preocupărilor acestora, executarea cu superficialitate a percheziţiilor, lipsa de
vigilenţă manifestată de personalul numit să execute misiuni de pază, supraveghere
şi escortare a deţinuţilor, executarea neregulamentară a atribuţiilor de serviciu şi
neîndeplinirea corespunzătoare a consemnelor posturilor, au avut loc evenimente
negative.[10]
- 1 evadare cu un deţinut la Penitenciarul Satu Mare;
- 6 părăsiri ale locurilor de muncă în care au fost implicaţi 7 deţinuţi
selecţionaţi să muncească în regim semideschis sau în sistemul „Fără
Pază” produse la penitenciarele Pelendava, Tîrgu Mureş, Timişoara,
Ploieşti, Focşani şi Bucureşti Jilava;
- 4 tentative de evadare în care au fost implicaţi 3 deţinuţi prezentaţi la
instanţele de judecată de către Penitenciarele Bucureşti Jilava, Mărgineni
şi 2 deţinuţi de la puncte de lucru exterioare aparţinând Penitenciarelor
Slobozia şi Satu Mare;
- 2 tentative de fugă produse la CR Găeşti şi CR Tîrgu Ocna;
- 6 liberări eronate produse la Penitenciarele Poarta Albă (4) şi Mărgineni (2);
- 34 altercaţii între deţinuţi soldate cu vătămări corporale;
- numeroase autoagresiuni şi 5 sinucideri produse la Penitenciarele Tîrgu
Jiu, Poarta Albă, Satu Mare, Spitalul Poarta Albă şi Craiova.
Direcţia Generală a Penitenciarelor a urmărit cu prioritate asigurarea unor
condiţii de viaţă decente pentru deţinere, concomitent cu acordarea drepturilor de
hrană, echipament, cazarmament, asistenţă medicală, petiţionare, vizite, pachete.
281
Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2713/C din 15.11.2001, au fost aprobate
Instrucţiunile privind aplicarea normelor de hrană pentru efectivele de deţinuţi,
care aduc îmbunătăţiri hrănirii acestora, în condiţiile în care, calitatea preparării
hranei mai înregistrează diferenţe de la o unitate la alta, ca şi condiţiile de servire
a mesei. Reglementările legale în vigoare stabilesc condiţiile în care deţinuţii pot
primi pachete cu alimente; în ultimii ani, prin dispoziţii interne, s-a mărit
considerabil cantitatea de alimente şi bunuri ce pot fi primite de deţinuţi. De
asemenea, fructele şi legumele, apa minerală, băuturile răcoritoare nu intră în
greutatea pachetului cu alimente. În prezent, se caută soluţii pentru renunţarea la
primirea pachetului şi înlocuirea acestuia, aşa cum se practică în toate sistemele
europene, cu dreptul de a cumpăra alimente la nevoie şi fără restricţii din magazinele
de incintă, special amenajate.
Conform „Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor”,
acestora trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu
familiile lor şi cu acelea ale prietenilor lor în care se poate avea încredere, la intervale
regulate, atât prin corespondenţă, cât şi prin vizita acestora.
Dreptul la vizită cât şi la primirea pachetelor se acordă diferenţiat în funcţie
de natura infracţiunii, durata pedepsei şi existenţa stării de recidivă.
Prevederile Legii nr. 23/1969 şi ale Regulamentului pentru executarea unor
pedepse sunt în concordanţă cu prevederile „Ansamblului de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor”, în art. 52 specificându-se: „Deţinuţii pot fi vizitaţi la
penitenciar de către membri lor de familie. De asemenea, ei mai pot fi vizitaţi şi de
alte persoane atunci când aceasta este în interesul reeducării lor, cu aprobarea
comandantului penitenciarului şi cu consimţământul condamnatului”. Deţinuţii
pot primi aceste vizite şi „la masă”, aceasta ducând la o intimitate mai mare între
deţinuţi şi familie. De asemenea, deţinuţii din România pot primi începând cu
01.08.2002 alimente în următoarele cantităţi (vezi tabelul ).
Nr. CATEGORIE DEŢINUŢI VIZITE PACHET
4 pachete a cîte 5 kg - lunar
1. Minori 4/lunar
corespondenţă - nelimitat
2. Arestaţi preventiv 3/lunar
3. Nerecidivişti 3/lunar
2 pachete a 5 a cîte kg - lunar
4. Recidivişti 2/lunar
5. Sistem fără pază 4/lunar
6. Arestaţi contravenţional 4/lunar
Condamnaţi selecţionaţi în sistemul cu pază altor 3 pachete a cîte 5 kg - lunar
7. 3/lunar
condamnaţi corespondenţă - nelimitat
Condamnate gravide sau care au născut, cît timp 4 pachete a cîte 5 kg - lunar
8. 4/lunar
copilul rămîne cu mama în locul de deţinere corespondenţă - nelimitat
282
Totodată, începând cu data de 01.08.2002 deţinuţii pot primi, lunar, câte 1200
bucăţi ţigări (60 pachete). Lunar, ei pot face cumpărături astfel: 1/4 din salariul lunar
minim brut pe ţară - pentru cei care primesc pachete cu alimente şi 1/2 din salariul lunar
minim brut pe ţară - pentru cei care nu primesc pachete cu alimente.
Pachetele cu alimente se primesc cu prilejul acordării vizitelor sau prin poştă, fără
ca greutatea unui colet (pachet) să depăşească 5 kg. Cantitatea fructelor, legumelor şi
dulciurilor nu vor depăşi 5 kg, iar a băuturilor răcoritoare l0 litri.
Deţinuţii care muncesc, care au o comportare bună şi manifestă receptivitate
faţă de activităţile socio-educative desfăşurate în penitenciar pot fi recompensaţi
cu suplimentarea drepturilor la pachet şi vizită.
Îmbunătăţiri au fost aduse şi în activitatea sanitară. Asistenţa medicală curativă
şi profilactică a deţinuţilor este asigurată de cele 5 spitale penitenciare:
Bucureşti - Jilava, Dej, Târgu Ocna, Colibaşi şi Poarta Albă şi 37 de cabinete
medicale din locurile de detenţie. Numărul total de bolnavi cronici pe anul 2000
era de 9243. Numărul total de decese în anul 2000 a fost de 62. O atenţie deosebită
se acordă stării de sănătate a minorilor.
Pentru punerea în aplicare a legii nr. 100/1997 privind „Asistenţa de Sănătate
Publică”, Direcţia Generală a Penitenciarelor a elaborat şi derulează două programe
de sănătate cu finanţare externă: „Educaţia pentru prevenţia HIV/SIDA în
penitenciare” şi „Programul de control al tuberculozei în penitenciare”.
De asemenea, sunt în pregătire „Programul de prevenire şi management al
infecţiei HIV/SIDA şi bolilor cu transmitere sexuală în penitenciare”, „Programul
de combatere a traficului şi consumului ilicit de droguri”, „Programul de prevenire
a infecţiilor nosocominale”, „Programul de combatere a bolilor dermato-venerice”
şi „Programul de educaţie pentru sănătate”.
Pe plan cultural-educativ şi sportiv, numărul personalului care desfăşoară
activităţi educative cu deţinuţii şi minorii, precum şi al specialiştilor în probleme
umane este sensibil mărit, acesta fiind o necesitate, având în vedere sarcinile
complexe privind pregătirea pentru reintegrarea socială a zeci de mii de persoane
care execută pedepse.
În penitenciar se poate iniţia, încuraja şi dezvolta contactul cu familia, dar se
poate şi modela acest mod de raportare la familie şi comunitate, îmbunătăţind
astfel relaţia cu aceste instanţe sociale; acest proces face parte din pregătirea
reinserţiei deţinutului după liberare în societate (Anexa nr. 8).
În anul şcolar 2000-2001, 1.884 de persoane au fost şcolarizate, dintre care
636 minori, iar în anul 2001-2002 sunt cuprinşi 268 de adulţi şi 788 minori
(Anexanr.5, 12).
În mod curent, se derulează peste 20 de programe specifice privind adaptarea
instituţională, dezvoltarea legăturilor cu familia şi comunitatea, pregătirea pentru
283
punerea în libertate, reducerea agresivităţii, activităţi sportive şi de asistenţă pentru deţinuţi,

şcolarizare şi calificare, acţiuni la care a participat, într-o formă sau alta, întregul efectiv
de deţinuţi ( Anexa nr. 14 ).
Pe această linie, s-a acordat atenţie sporită creşterii rolului asistenţei sociale
al psihologilor, precum şi extinderii rolului altor specialişti în abordarea europeană
a problematicii recuperării sociale a deţinuţilor.
Activităţile menţionate s-au desfăşurat în 53 de cluburi, 16 săli de sport, 52
de terenuri de sport şi 71 săli de clasă. Acestea sunt dotate cu 2.344 de televizoare
(1.753 proprietatea deţinuţilor), 538 aparate de radio (475 proprietatea deţinuţilor),
47 aparate video (Anexa nr. 7). Vizionarea programelor T.V. şi audienţa programelor
radio fac parte din asigurarea dreptului la informare a deţinuţilor şi nu au alte
restricţii în penitenciare decât cele care decurg din respectarea celorlalte activităţi
programate. Existenţa radiocasetofoanelor în penitenciare este justificată, în
principal, de folosirea lor în cadrul activităţii socio-educative. În practică, s-a
constatat că folosirea acestora numai de către unii deţinuţi creează conflicte, fie
prin condiţionarea audiţiei de către proprietarii acestora, fie prin conţinutul şi
volumul audiţiei. Pe baza practicii din ultimii ani, s-a renunţat la primirea
radiocasetofoanelor de către deţinuţi pentru asigurarea unei mai bune discipline şi
eliminarea unor conflicte la nivelul camerelor. De reţinut că pentru aparatele de
radio şi televizoare nu sunt nici un fel de restricţii.
Au fost realizate abonamente la ziare, iar multe penitenciare primesc gratuit
ziare locale pentru deţinuţi (Anexa nr. 7). Mass-media este cel mai direct instrument
de modelare a mentalităţii la nivelul comunităţii. Informaţiile oferite acesteia sunt
răspunzătoare de imaginea ce se doreşte a se crea, lucru valabil nu doar pentru
sistemul penitenciar, ci pentru orice altă componentă a societăţii.
Sistemul penitenciar trebuie să prezinte o deschidere faţă de media în două
direcţii: atât pentru a facilita intrarea informaţiilor în penitenciar (prin abonamente
la ziare, dotarea camerelor de deţinere, în măsura posibilităţilor, cu televizoare,
difuzarea emisiunilor radio asigură dreptul la informare al deţinuţilor), cât şi pentru
ieşirea informaţiei, astfel încât comunitatea să fie informată despre activitatea
desfăşurată în cadrul instituţiei. Aceasta este noua orientare de deschidere a
sistemului penitenciar românesc contemporan spre societate.[11]
În scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de informare şi cunoaştere a realităţilor
vieţii de către deţinuţi au fost actualizate prevederile ordinelor privind primirea şi
utilizarea televizoarelor, aparatelor de radio, a instrumentelor muzicale, a
echipamentelor şi materialelor sportive, precum şi a celor care facilitează
comunicarea cu familia, inclusiv prin telefon. Printre atribuţiile de serviciu ale
subofiţerilor supraveghetori se regăseşte şi asigurarea desfăşurării în condiţii
corespunzătoare a convorbirilor telefonice, fiind plasaţi în raport de spaţiul existent,
284
la distanţa necesară realizării unei bune supravegheri a acestei activităţi, care să asigure,
în acelaşi timp, şi confidenţialitatea convorbirilor.
O preocupare constantă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor o constituie
pregătirea deţinuţilor în vederea reintegrării sociale, sens în care la fiecare unitate
s-au organizat colective de specialitate care evaluează necesităţile individuale ale
persoanelor încarcerate în vederea sprijinirii acestora. Pe această linie, a fost elaborat
un program de măsuri şi un ghid care conţin date şi informaţii utile momentului
liberării.
Relaţiile cu societatea civilă, în general, şi cu organizaţiile neguvernamentale,
în special, sunt alte priorităţi ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În programele
organizate împreună cu partenerii externi, contactul cu comunitatea este asigurat
nemijlocit. Penitenciarul poate colabora cu o serie de organizaţii guvernamentale
sau neguvernamentale, cum ar fi: Direcţiile Judeţene de Protecţie a Drepturilor
Copilului, primărie, prefectură, Agenţiile Judeţene de Ocupare şi Formare
Profesională, şcoli generale, licee, facultăţi, case de copii, biblioteci.
Unele dintre organizaţiile neguvernamentale au primit aprobarea de a efectua
regulat vizite în penitenciare, existând o strânsă colaborare între unităţi şi acestea,
prin intermediul programelor de activitate aprobate.
Evenimente precum Sfintele Sărbători de Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel,
sărbătoarea marelui poet naţional Mihai Eminescu, Ziua Femeii şi Ziua Unirii
Principatelor Române au fost puternic mediatizate prin intermediul spectacolelor
organizate de deţinuţi în presa locală şi centrală, la posturile de radio şi televiziune,
dezvăluindu-se publicului o altă imagine a mediului penitenciar. De asemenea, s-
au organizat expoziţii pe diverse teme (de pictură, de sculptură) cu exponate realizate
de deţinuţi. Au fost mediatizate favorabil şi alte preocupări artistice ale unor deţinuţi,
redactarea unor publicaţii interne, emisiuni radio-tv.
Sistemul cultural desfăşurat în penitenciarele din România trebuie să atingă
cel puţin două obiective principale: comportamentul social al subiectului şi libertatea
asupra personalităţii.
Se insistă în special prin programe socio-educative şi psiho-terapeutice în
deosebi pentru deţinuţii minori.
Este normal şi eficient ca într-o perioadă de schimbare, de restructurare şi
reorganizare a sistemului penitenciar, serviciile cultural —educative să-şi cumuleze
eforturile pentru a contribui la bunul mers al aşezămintelor de detenţie; fără existenţa
acestora nu mai pot fi concepute: „securitatea dinamică”, menţinerea sub control a
stării de spirit a deţinuţilor, „prevenirea situaţiilor de criză” şi mai ales menţinerea
unui mediu uman în detenţie. În acest sens, Direcţia Generală a Penitenciarelor
împreună cu Centrul de Resurse Juridice au editat un ghid de informaţii pentru
deţinuţi , realizând şi o casetă video cu aceeaşi destinaţie.
285
În anul 2001, Direcţia Generală a Penitenciarelor din România avea colaborări

deschise cu 73 de organizaţii neguvemamentale, peste 500 de voluntari fiind prezenţi
în toate închisorile din ţară. Din 106 solicitări de acces în penitenciare primite din
partea organizaţiilor neguvernamentale şi adresate Direcţiei Generale a
Penitenciarelor, au fost aprobate 99, ceea ce a permis ca un număr de 4.133 persoane
civile, din care 485 cetăţeni străini, să viziteze unităţile de detenţie.
Se continuă colaborarea cu fundaţii umanitare pentru penitenciare: Asociaţia
pentru Apărarea Drepturilor Omului - Comitetul Helsinki, Grupul Român pentru
Apărarea Drepturilor Omului, Europa Pentru Europa, scopul fiind în principal,
realizarea de activităţi cultural-educative, resocializarea individului, descoperirea
nivelului de creativitate, şcolarizarea, alfabetizarea, consultanţa juridică, asistenţa
psihologică, sprijin moral şi religios.
În colaborare cu Direcţia Generală a Instituţiilor Penitenciare din Spania, a
fost elaborat proiectul Convenţiei de înfrăţire a Direcţiei Generale a Penitenciarelor
cu cea din Spania.[12]
Administraţia Penitenciară română derulează unele programe de colaborare
punctuale cu administraţia olandeză privind activitatea din gospodăriile agricole
la Craiova şi Târgşor, cu administraţia elveţiană privind perfecţionarea activităţii
Şcolii de pregătire a personalului din penitenciare de la Târgu Ocna, cu Moldova
în baza Protocolului de cooperare cu Departamentul Instituţiilor Penitenciare şi cu
Administraţia Penitenciară Maghiară în cadrul prevederilor de cooperare semnate
în mai 1998.
În prezent 12 penitenciare din România sunt înfrăţite cu diferite instituţii
similare din străinătate:
- Aiud — Szekszard ( Ungaria );
- Bacău - Over Amstel ( Olanda );
- Bucureşti - Harlem ( Olanda);
- Craiova - Toorenburgh ( Olanda );
- Colibaşi - De Stadsporten ( Olanda);
- Focşani - Oosterhock ( Olanda);
- Rahova - Almere Binnen ( Olanda );
- Oradea - Almelo ( Olanda );
- Timişoara - Coldlinglei ( Anglia );
- Târgu Mureş - Kecskemet ( Ungaria );
- Târgşor — Hectrhngowaard ( Olanda );
- Satu Mare - Zupthen ( Olanda ).
Integarea în Uniunea Europeană fiind una din priorităţile României, Direcţia
Generală a Penitenciarelor, ca unitate aflată în structura Ministerului Justiţiei,
desfăşoară o intensă activitate pentru desăvârşirea reformării sistemului penitenciar.
286
În acest sens, obiectivul principal îl constituie ţinerea în custodie a persoanelor private

temporar de libertate în condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în
conformitate cu normele comunităţii europene, concomitent cu aplicarea unui tratament
care să încurajeze acele deprinderi şi aptitudini necesare reintegrării în societate după
executarea pedepsei.
În acest context, cooperarea şi specializarea muncii din penitenciare,
organizarea şi desfăşurarea procesului de cunoaştere a personalităţii criminogene
a deţinuţilor, combaterea argoului penitenciar şi alte probleme socio-educative nu
pot fi dimensionate calitativ. Deţinuţii au dreptul de a li se asigura condiţia de
oameni pentru a-şi purta privarea de libertate într-un cadru detenţional supravegheat
de specialişti în drepturile omului şi jalonat cu umanismul legii execuţional penale.
În România progresele legislative în materia reglementării sancţiunilor şi
măsurilor comunitare sunt timide, deşi România este membră a Consiliului Europei
din 1993.
Instituţia probaţiunii a început să se dezvolte relativ recent, în anul 1992,
când prin Legea nr. 104/1992 a fost introdusă în Codul penal o formă specială de
suspendare a executării pedepsei, şi anume „suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere”, după modelul francez, dar sunt reglementate şi suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, precum şi executarea pedepsei la locul de muncă,
tot ca alternative la pedeapsa cu închisoarea.
Astfel, se prevede că instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a
executării pedepsei pe o anumită durată, dar trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
1) pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult trei ani sau amenda;
2) infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni;
3) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea
acesteia.
În cazul celui care a săvârşit o infracţiune prin care s-a produs o pagubă,
instanţa poate să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai
dacă paguba a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii.
În ceea ce priveşte sancţiunea nou introdusă, cea a executării pedepsei sub
supraveghere, se prevăd, de asemenea, condiţii pentru ca aceasta să poată fi aplicată:
1) pedeapsa să fie închisoarea de cel mult 4 ani;
2) infractorul să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an;
3) se apreciază ţinând seama de persoana condamnatului, de
comportamentul său după comiterea faptei.
Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se
adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.
287
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea
lui sau la alte organe stabilite de instanţă;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau
locuinюг єi orice deplasare care depгєeєte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice informaţii cu privire la mijloacele lui de existenţă, pentru a
putea fi controlate.
De asemenea, instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia
sau a mai multor din următoarele obligaţii:
· să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ sau de
calificare;
· să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita
teritorială stabilită, decât în condiţiile stabilite de instanţă;
· să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
· să nu intre în legătură cu anumite persoane;
· să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
· să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special cele
pentru dezintoxicare.
Dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere sau obligaţiile
stabilite de către instanţă, aceasta poate revoca suspendarea executării pedepsei,
dispunând executarea în întregime a pedepsei sau să prelungească termenul de
încercare cu cel mult 3 ani.
Cu privire la executarea pedepsei la locul de muncă, legea prevede că instanţa
poate dispune aceasta în cazul în care apreciază că sunt suficiente temeiuri ca
scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate şi ţinând seama de gravitatea
faptei, de conduita profesională şi generală a făptuitorului, precum şi de posibilitatea
acestuia de reeducare.
Instanţa poate, deci, să dispună executarea pedepsei în unitatea în care
condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, dar în orice caz cu acordul
scris al unităţii respective şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani;
b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de un an.
Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, lovire sau
vătămări cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie şi tortură.
288
Pe durata executării pedepsei, condamnatul este obligat să-şi îndeplinească toate

îndatoririle la locul de muncă, dar cu limitări ale unor drepturi care i-ar fi revenit în mod
normal, potrivit legii. Aceste limitări se referă la drepturile băneşti, precum şi la faptul că
durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă, condamnatul nu poate fi
promovat, nu poate deţine funcţii de conducere.
În cazul în care condamnatul nu respectă condiţiile prevăzute de lege, instanţa
poate revoca executarea pedepsei la locul de muncă, dispunând executarea pedepsei
în închisoare.
În România, serviciile de probaţiune[13] au funcţionat iniţial ca iniţiativă
privată sub forma fundaţiilor şi asociaţiilor. Activitatea lor a fost coordonată însă
de la început de un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi
a beneficiat de consultanţă ştiinţifică, de asistenţă tehnică şi financiară din partea
experţilor Fondului Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii şi
al Irlandei de Nord. La începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizaţii
nonguvernamentale în România.
Din nefericire, până în anul 2000, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere nu a fost însoţită de instituţia care îi asigură eficienţa şi anume
serviciile de probaţiune, care să exercite în fapt supravegherea condamnaţilor sub
supraveghere.
Cadrul legal care permite crearea la nivel naţional a sistemului de probaţiune
şi recunoaşterea autorităţii serviciilor specializate ca organe de reintegrare socială
a infractorilor şi de supraveghere a acestora este Ordonanţa Guvernului nr. 92/
2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.[14]
Adoptarea acestei ordonanţe a fost determinată de lipsa unor organe specializate
în reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor, de dezvoltarea activităţii
experimentale de probaţiune în centrele-pilot şi de programele internaţionale de
asistenţă tehnică în domeniu.
La elaborarea acestui act normativ s-a ţinut seama de o serie de recomandări
ale Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, dintre care Recomandarea nr.
R(92)/16 referitoare la Regulile europene privind sancţiunile şi măsurile aplicate
în comunitate, Recomandarea Rec(2000)22 referitoare la ameliorarea implementării
acestor reguli şi Recomandarea R(97)12 referitoare la personalul însărcinat cu
aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare.
Prin acest act normativ au fost constituite, sub autoritatea Ministerului
Justiţiei, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, ca organisme specializate
având ca scop reintegrarea socială a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi
supravegherea executării obligaţiilor care au fost stabilite de instanţa de judecată
în sarcina acestora.
289
Funcţionând pe lângă fiecare tribunal, serviciile de reintegrare socială şi

supraveghere au rolul de a supraveghea respectarea de către persoanele condamnate a
măsurilor şi obligaţiilor prevăzute m Codul penal, respectiv dispoziţiile referitoare la
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau cu executarea pedepsei la locul
de muncă.
Serviciile de probaţiune întocmesc referate de evaluare cu privire la persoanele
supravegheate sau cu privire la inculpaţi, la cererea instanţelor de judecată,
desfăşurând activităţi de consiliere a acestor categorii de persoane.
În acelaşi timp, aceste servicii derulează împreună cu reprezentanţii societăţii
civile, cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, programe de reintegrare
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, fiind creat cadrul legal pentru implicarea
şi atragerea comunităţii în activitatea de reintegrare socială şi supraveghere a
infractorilor.
Astfel, dacă în Marea Britanie sau Franţa funcţionează sisteme de probaţiune
etatizate, iar în Olanda sau Austria sisteme bazate pe organizaţii neguvemamentale,
în România putem vorbi despre un model mixt de probaţiune, stat-societate civilă,
specific contextului normativ şi cultural, dar şi al resurselor materiale şi umane
existente în acest moment.
Serviciile de probaţiune reprezintă un instrument al justiţiei penale, făcând
parte din sistemul organelor execuţional-penale.
Scopul acestor servicii este de a proteja colectivitatea împotriva
infracţionalităţii şi nu de a completa sau chiar depăşi rolul avocatului apărării (aşa
cum se întâmplă în Austria, unde Serviciul de Probaţiune are acces la orice
informaţie referitoare la client, chiar la Poliţie, Parchet sau Instanţă, însă are dreptul
să pună la dispoziţie doar acele informaţii pe care le consideră în interesul clientului).
Scopurile tradiţionale ale serviciilor de probaţiune sunt:
· prevenirea depunerii în penitenciare a celor care au săvârşit fapte cu un
pericol social redus;
· supravegherea în comunitate a persoanelor care au săvârşit infracţiuni
sau contravenţii;
· reintegrarea socială a celor care au executat o sancţiune penală;
Scopurile noi ale acestor servicii sunt:
· ajutorul acordat victimelor infracţiunilor;
· protecţia familiei.
În ceea ce priveşte organizarea probaţiunii în România, trebuie luate in
considerare mai multe aspecte, cum ar fi managementul resurselor umane, eforturile
financiare şi organizarea administrativă.
Anterior adoptării Ordonanţei Guvernului nr.92/2000, în anul 1996 a început să
se deruleze la Arad un program de aplicare experimentală a elementelor de probaţiune.
290
Programul a fost iniţiat la acea dată de Direcţia Generală a Penitenciarelor, cu asistenţa

tehnică din partea Fondului Know-How al Guvernului Marii Britanii. Proiectul - pilot de
la Arad a constituit, încă de la iniţierea sa, un succes pe plan local. Aproximativ 20 de
cadre ale penitenciarului au format prima echipă de consilieri de probaţiune care au
desfăşurat activităţi de supraveghere în comunitate şi reintegrare socială a infractorilor
din municipiul Arad. S-au dezvoltat totodată relaţii de colaborare cu instanţele de judecată
locale, parchetele de pe lângă acestea, poliţie, serviciile sociale, organizaţiile
neguvemamentale şi alte instituţii şi organizaţii locale.
O dată cu crearea Serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere
a executării sancţiunilor neprivate de libertate în cadrul Ministerului Justiţiei, au fost
înfiinţate 11 centre experimentale de probaţiune la Arad, Cluj, Gherla, Iaşi, Focşani,
Piteşti, Găeşti, Târgovişte, Timişoara şi Bucureşti.
Activitatea centrelor experimentale de probaţiune se structurează pe trei nivele:
· la parchete şi instanţa de judecată;
· în penitenciare;
· în comunitate.
Rolul centrelor experimentale de probaţiune la instanţa de judecată este de a
elabora un raport de evaluare care să contribuie la individualizarea pedepsei. Acest
raport este de fapt o analiză criminologică a persoanei inculpatului şi a faptei sale,
astfel încât riscul pentru comunitate şi perspectivele de reintegrare socială să fie
cât mai bine determinate.
În comunitate, centrele experimentale de probaţiune desfăşoară activităţi de
asistenţă şi supraveghere a persoanelor care au fost condamnate la pedeapsa
închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a minorilor faţă
de care s-a luat măsura de siguranţă a libertăţii supravegheate.
În penitenciar, rolul centrelor experimentale de probaţiune este de a colabora
cu personalul compartimentelor cultural-educative în vederea pregătirii pentru
libertate a condamnaţilor minori sau tineri.
Din punct de vedere statistic, numărul total al persoanelor aflate în evidenţa
centrelor experimentale de probaţiune în anul 2000 a fost de 924, din care 64% au
fost asistate în penitenciare, 34% în comunitate şi au fost întocmite 397 referate de
evaluare a inculpaţilor la solicitarea instanţelor de judecată.
Beneficiind de sprijinul Fondului Know-How, a fost posibilă conceperea şi
implementarea programului statistic SPFE, destinat unei corecte gestionări a bazei
de date privind persoanele aflate în evidenţa centrelor experimentale de probaţiune.
Pornind de la faptul că România se află în plin proces de organizare a unor
servicii în structura sistemului justiţiei, precum şi de la premisa că cea mai
importantă resursă a unei organizaţii este personalul acesteia, la nivelul Ministerului Justiţiei
au fost desfăşurate o serie de activităţi pentru recrutarea şi pregătirea consilierilor de
reintegrare socială şi supraveghere.
291
În vederea pregătirii consilierilor de reintegrare socială şi supraveghere, Ministerul

Justiţiei, prin Direcţia de Reintegrare Socială şi Supraveghere, a iniţiat un grup de lucru
care include reprezentanţi ai celor 4 mari universităţi din ţară: Universitatea Bucureşti,
Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi
Universitatea „Babeş-Boliay” din Cluj.
Astfel, s-a acordat o atenţie deosebită selecţiei şi pregătirii teoretice a viitorului
personal de reintegrare socială şi supraveghere, avînd în vedere specificitatea şi
noutatea acestui domeniu.
În vederea dezvoltării sistemului naţional de reintegrare socială şi
supraveghere, Ministerul Justiţiei a beneficiat şi beneficiază de asistenţă tehnică
ca partener în cadrul unor programe internaţionale, dintre care:
· Programul de asistenţă tehnică „Probaţiunea în România” al Fondului
Know-How al Guvernului Marii Britanii, derulat în perioada octombrie 1998 - octombrie
2001, extins pentru încă doi ani. Consultanţa britanică este oferită în domeniul instituţional,
legislativ, educaţional, informaţional, precum şi al promovării imaginii acestei instituţii
nou create. O atenţie deosebită este acordată îmbunătăţirii practicii centrelor experimentale
de probaţiune, în special pe dezvoltarea tehnicilor de lucru, prin expertiza oferită de
ofiţerii de probaţiune britanici detaşaţi în România.
· Proiectul PHARE 2000 al Uniunii Europene, ai cărui beneficiari sunt Direcţia
de Reintegrare Socială şi Supraveghere şi Direcţia Generală a Penitenciarelor. PHARE
2000 cuprinde o componentă de investiţii - logistică, informatizarea sistemului - şi un
program de twinning care presupune asistenţă tehnică oferită de specialişti din Spania şi
Marea Britanie în domeniul educaţional. Aceste activităţi au fost continuate şi în cadrul
programului PHARE 2001.
· Programul MATRA al Ministerului Afacerilor Externe din Olanda,
derulat prin Comitetul Olandez Helsinki, Ministerul Justiţiei din România, Serviciul
de Probaţiune din Olanda şi Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului
(GRADO). Acest program a fost iniţiat în luna septembrie 2000 şi se va derula pe
o perioadă de trei ani, constând în oferirea de asistenţă centrului experimental de
probaţiune din municipiul Bucureşti.
Înfiinţarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere constituie un
pas important în reforma sistemului justiţiei penale prin sprijinul de care vor
beneficia instanţele de judecată în individualizarea pedepselor, prin asistenţa şi
supravegherea condamnaţilor menţinuţi în stare de libertate, prin asistenţa
deţinuţilor în unităţile penitenciare şi prin colaborarea cu instituţiile şi organizaţiile
guvernamentale şi neguvemamentale, în vederea reintegrării sociale a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni.
Crearea sistemului naţional de reintegrare socială şi supraveghere va constitui un
bun exerciţiu pentru dezvoltarea în viitor a unei practici eficiente în acest domeniu, în
292
perspectiva elaborării noului Cod penal, care va reforma sistemul sancţiunilor penale şi
în sensul diversificării alternativelor la pedepsele privative de libertate.
Referinţe
1 Zidaru Petrache, Drept execuţional Penal, Ed. ALL BECK., Bucureşti, 2001.
2 Raportul de activitate al Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România ,
Bucureşti, 2001.
3 Neagu Ion, Dreptul procesual penal , Ed. Universitatea din Bucureşti, Facultatea
de drept, Bucureşti, 1980.
4 Beliş Vladimir, Medicină Legală, Ed. Tipo-Aktis, Bucureşti, 1995.
5 Tulbure Adrian Ştefan, Amânarea şi întreruperea executării pedepsei, Revista de
drept penal, nr. 2/2000.
6 Raportul de activitate al Direcţiei Generale a Penitenciarelor din România,
Bucureşti, 2001.
7 Moldovan Aurel Teodor, Munca persoanelor condamnate, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti 1999.
8 Revista de ştiinţă penitenciara nr.2/2002.
9 Anuarul Statistic, Direcţia Generală a Penitenciarelor din România, 1998,
1999.
10 Revista Administraţiei Penitenciare din România nr. 2/2002 - Ministerul
Justiţiei.
11 Revista de ştiinţă penitenciară nr. 1/2002.
12 Revista administraţiei penitenciare, nr.2/2002, Bucureşti.
13 În limba română, termenul de „probaţiune” este impropriu, dar el s-a încetăţenit
şi este mai frecvent utilizat. În legislaţia română, termenul de „probaţiune” are
cu totul alte conotaţii. El se referă la sistemul probelor reglementate în cadrul
diferitelor ramuri ale dreptului procesual civil, penal etc. Traducerea termenului
de „probation” trebuie să cuprindă ideea de perioadă de încercare, de probă,
de a doua şansă acordată celui care a comis o infracţiune.
14 Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 129/2002
publicată în Monitorul Oficial nr. 190/20.03.2002.
293
294
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE DEŢINUŢILOR

REGLEMENTATE DE LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ
Constituţia României prevede în art. 22 al. 2: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi

nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 3 prevede: „Nimeni nu
poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Existenţa numeroaselor cazuri de săvârşire a actelor interzise de art. 3 al
convenţiei, precum şi a variatelor modalităţi de comitere a torturii sau tratamentelor
inumane ori degradante au determinat Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului să definească criteriile care diferenţiază tortura, tratamentele şi pedepsele
inumane de cele degradante, în conformitate cu gravitatea actelor şi a efectului pe
care l-au avut asupra victimei, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei
situaţii de fapt, apreciate în lumina condiţiilor actuale, ţinând cont de evoluţia
concepţiilor morale şi sociale.[1]
Interdicţia cuprinsă în art.3 al Convenţiei şi în art. 22 al. 2 din Constituţia
României are caracter absolut.
Dispoziţia din Constituţia României este conformă celei din Convenţie. Art. 11 şi
art. 20 din Constituţie fac aplicabile şi în România normele Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi interpretarea noţiunilor, astfel cum au fost ele înţelese de Comisie,
respectiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dispoziţia de drept intern care
cuprinde o interdicţie cu caracter absolut ce incumbă statului este reglementată împreună
cu dreptul la viaţă. Această soluţie la care a recurs legiuitorul român are în vedere
importanţa deosebită a valorilor protejate şi nu vizează ierarhizarea lor sau lipsirea de
garanţii constituţionale a drepturilor persoanelor de a nu fi supuse torturii, tratamentelor
sau pedepselor inumane sau degradante.
Afară de Constituţia României, drepturile deţinuţilor sunt garantate prin Legea nr.
23/1969 privind executarea pedepselor şi Regulamentul de aplicare al acesteia.
Astfel, în art. 16 din lege şi art. 40-45 din regulament sunt reglementate drepturile
la hrană, echipament şi cazarmament ale deţinuţilor.
295
În art. 17 al aceleiaşi legi şi art. 46-47 ale regulamentului sunt prevăzute drepturile
deţinuţilor la odihnă şi plimbare.
În art. 18 din lege şi art.48-59 din regulament sunt prevăzute drepturile deţinuţilor
de a primi vizite, pachete, ţigări, corespondenţă şi bani pentru cumpărături.
Drepturile deţinuţilor la asistenţă medicală sunt reglementate în art.17 din Legea
nr. 23/1969 republicată în 1973 şi în art.60 din Regulamentul privind executarea unor
pedepse şi a măsurii arestării preventive. Punctul de vedere al Consiliului Internaţional al
Serviciilor Medicale Penitenciare este că sănătatea fizică şi mentală a deţinuţilor este
vitală şi reprezintă cel mai vulnerabil aspect al vieţii din închisoare. Însuşi faptul de a fi
închişi constituie pentru deţinuţi o pedeapsă (pedeapsa privativă de libertate), aşa încât
aplicarea unor pedepse (cu atât mai mult dacă este vorba de unele inumane sau
degradante) nu are legitimitate. În sprijinul acestei opinii, în aşa numitul „Jurământ de la
Atena”, profesioniştii aflaţi în slujba sănătăţii în aşezămintele de detenţie şi-au luat
angajamentele de a se menţine în spiritul jurământului lui Hipocrate, de a se strădui să
asigure cea mai bună cu putinţă îngrijire a sănătăţii celor care sunt încarceraţi în închisoare,
în limitele eticii profesionale. Ei recunosc în acest jurământ dreptul indivizilor încarceraţi
de a primi cea mai bună cu putinţă îngrijire a sănătăţii.
În ceea ce priveşte învoirea deţinuţilor, Legea nr.23/1969 prevede că, la
propunerea comandantului, se poate acorda învoire pe o durată de cel mult 5 zile
pentru rezolvarea unor situaţii grave familiale sau de altă natură.
Bazându-se pe acest text de lege permisiv, Ministerul Justiţiei şi Direcţia
Generală a Penitenciarelor au lărgit aria de aplicare. Au fost învoiţi deţinuţi nu
numai pentru a rezolva probleme deosebite, dar şi de sărbători ca Paştele, Crăciunul,
Anul Nou. Învoirile nu reprezintă un drept de care toţi deţinuţii beneficiază în mod
automat. Cunoscându-se importanţa legăturilor familiale, necesitatea prevenirii
destrămării acestora, învoirile au fost introduse în sistemul penitenciar românesc
cu titlu experimental. Până în prezent nu au fost semnalate evadări sau abuzuri în
cazul deţinuţilor învoiţi, toţi întorcându-se la data şi ora fixată. Ar fi benefic dacă
în viitor învoirea s-ar constitui într-un drept firesc pentru unele grupuri definite de
deţinuţi. Pe lângă efectele sale pozitive asupra relaţiilor familiale, ar avea o influenţă
favorabilă, stimulativă şi privind respectarea disciplinei interioare.
Dreptul de petiţionare al deţinuţilor este reglementat în art. 17 din Legea
nr.23/1969 şi în art. 75-77 din Regulamentul de aplicare, iar în art. 18 din Lege şi
art. 56 din Regulament este prevăzut dreptul condamnaţilor de a primi şi trimite
corespondenţă.
Constituţia României, în art. 48 reglementează dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică. în alineatul 3 al articolului se precizează că: „Statul răspunde patrimonial,
potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”.
Măsurile de umanizare a regimului de detenţie au la bază principiile asigurării
respectării demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare,
296
Drepturile şi obligaţiile deţinuţilor reglementate de legislaţia naţională
bazată pe naţionalitate, cetăţenie, rasă, condiţii economice şi sociale, opinii politice şi

convingeri religioase.
S-au îmbunătăţit cantitativ şi calitativ normele de hrănire, stabilindu-se norme
calorice în locul celor valorice, ceea ce a permis asigurarea calităţii hranei,
independent de fluctuaţiile preţurilor la alimente, condiţiile de cazare la izolatoarele de
pedeapsă, asigurându-se ventilaţia şi luminatul natural, precum şi hrană caldă zilnic. S-a
interzis folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare, deşi legea în vigoare permite încă
acest lucru.
Se poate considera că privarea de libertate se execută în condiţii morale şi
materiale care să asigure respectul necesar faţă de demnitatea umană, dacă:
· legea pentru executarea pedepselor este respectată şi aplicată subiecţilor
raportului social reglementat;
· obiectul, conţinutul şi finalitatea raportului social reglementat de normă
sunt cunoscute deopotrivă de personalul specializat al penitenciarului şi
de către deţinuţi.
Obiectul legii de executare a pedepsei arată că încarcerarea este pedeapsă
prin ea însăşi Conţinutul legii de executare se referă la:
a) asigurarea condiţiilor de viaţă compatibile cu demnitatea umană;
b) minimalizarea efectelor grele ale închisorii, întrucât pedeapsa cu
închisoarea este o suferinţă;
c) sublinierea şi întărirea legăturilor cu rudele şi cu societatea exterioară, pentru
a promova selectiv bunele interese ale deţinuţilor şi ale familiilor lor.
Finalitatea legii de executare este să asigure posibilitatea pentru ca deţinuţii
să-şi dezvolte aptitudinile şi deprinderile care să le îmbunătăţească perspectivele
unei reintegrări profesionale după eliberare.
Se pune în prim plan organizarea şi dezvoltarea unei politici penitenciare
care să corespundă fluxului şi refluxului de condamnaţi la un moment dat, care
poate să înlesnească şi să asigure o practică bazată pe principiile finaliste şi scopului
juridic al pedepsei cu închisoarea, şi anume părăsirea câmpului infracţional.
Având în vedere că a ajuns în această ipostază, este de presupus că idealul
deţinutului ca om, nu este să fie cinstit şi corect, nu este să fie fără greşeală, nu este
să fie respectuos faţă de biserică, nu este să fie respectuos faţă de ordinea socială,
nu este să fie uman, ci doar să fure legilor de orice fel substanţa lor de a fi. De
aceea, drepturile acordate deţinuţilor, garantate de legea specială în materie, cunosc
limite inerente situaţiei lor de persoane condamnate.
Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată la Roma, la 4 noiembrie
1950[2] prevede la art. 5 o serie de garanţii procedurale, unele având valoare pentru
aspectele penale şi civile ale detenţiei, altele doar pentru cele penale.[3]
297
Art. 5 par.2 prevede dreptul oricărei persoane de a fi informată în termenul cel

mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi asupra
oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Art. 5 par. 3 cere ca orice persoană aflată în stare de detenţie să fie îndată adusă
în faţa justiţiei. Prevederile acestui articol garantează dreptul de a fi judecat într-un termen
rezonabil. Scopul acestei dispoziţii este de a evita o detenţie nedeterminată pe durata
anchetării cauzei de către stat.
Art. 5 par. 4 garantează persoanei private de libertate prin arestare sau deţinere
dreptul de a contesta legalitatea unei asemenea măsuri. Contestaţia trebuie
soluţionată de îndată, iar cel în cauză pus în libertate, în măsura în care tribunalul
hotărăşte că deţinerea este nelegală.
Art. 5 par. 5 enunţă un drept la despăgubiri pentru orice persoană care este
victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale.
Dreptul la despăgubiri prevăzut în acest articol constituie un drept care va fi
revendicat de către cel interesat faţă de autorităţile interne.
Din anul 1990, în mod constant, s-a acordat o atenţie deosebită asistenţei
spirituale şi moral-religioase a deţinuţilor, în principal prin încheierea unui protocol
cu Patriarhia Ortodoxă Română, pe baza căruia, în fiecare unitate de detenţie îşi
desfăşoară activitatea un preot ortodox, cât şi prin accesul altor culte religioase
recunoscute de stat, în funcţie de convingerile religioase şi solicitările deţinuţilor.
Nu există în vigoare dispoziţii ale Ministerului Justiţiei sau Direcţiei Generale a
Penitenciarelor care să limiteze libertatea credinţelor religioase sub nici o formă.
De asemenea, la activităţile susţinute de diferite culte sau biserici recunoscute de
stat, participarea se realizează pe baza liberului consimţământ. La nivelul Direcţiei
Generale a Penitenciarelor nu a existat în anul 2001 nici o solicitare de schimbare
a religiei din partea deţinuţilor, care să fi fost respinsă de administraţia centrală.[4]
În spiritul deschiderii către lumea din închisoare se înscrie şi accesul
neîngrădit al reprezentanţilor presei, radioului şi televiziunii în toate penitenciarele,
pentru documentare şi prezentarea tuturor aspectelor legate de viaţa în detenţie şi
de activitatea personalului.
În ultimii ani, administraţia penitenciară şi-a continuat preocupările pentru
aplicarea consecventă a principiilor conţinute în Regulile europene pentru
penitenciare privind regimul deţinerii, concomitent cu respectarea legislaţiei
naţionale în vigoare. Spiritul european în materia execuţiei pedepselor privative
de libertate a fost perceput şi aplicat corect la nivelul tuturor factorilor responsabili din
sistem, fiind excluse abuzurile şi relele tratamente.
Aplicarea regimului s-a bazat pe imparţialitate , umanism şi respectarea demnităţii
umane, fără nici un fel de discriminare referitoare la naţionalitate, cetatenie, rasă,
origine etnică, situaţie economică şi socială, opinii politice şi convingeri religioase.
298
Cu ocazia seminarului organizat împreună cu Consiliul Europei în noiembrie 1995, a

rezultat că preocuparea factorilor de comandă din întregul sistem penitenciar românesc a fost
de a asigura aplicarea tratamentului penitenciar în spirit european, condiţii de mediu şi de
viaţă, asistenţă medicală, muncă şi formare profesională, educaţie şi instrucţie, pentru a contribui
la ocrotirea sănătăţii deţinutului, la formarea respectului faţă de propria persoană şi la
încurajarea deprinderilor de a trăi în respect faţă de legi.
Condamnatul este dator să se supună regulilor stricte ale sistemului de detenţie
din momentul încarcerării. Din acel moment el aparţine lumii penitenciare şi este
obligat să ia parte la activităţile ce i se impun. De asemenea, el va trebui să se
supună: regulilor de igienă, apelurilor şi programelor impuse.
Deţinutul este totodată dator să raporteze conducerii penitenciarului atunci
când are cunoştinţă de organizarea de grupuri , găşti, sau a unor planuri de evadare;
de asemenea i se interzice participarea la acţiuni de acest gen.
Se consideră fapte ce contravin conceptului de detenţie:
· Neexecutarea sau neefectuarea activităţilor de muncă şi recalificare
profesională la care a fost repartizat;
· Nesupunerea la percheziţii corporale sau în cameră;
· Sustragerea de la acţiunile cultural-educative prevăzute;
· Distrugerea de bunuri aparţinând avutului public;
· Nerespectarea regimului de igienă;
· Sustragerea de bunuri ce aparţin celorlalţi deţinuţi;
· Sustragerea de bunuri ce aparţin penitenciarului;
· Participarea la jocuri de noroc;
· Nerespectarea duratei muncii;
· Adunarea în grupuri după ora de stingere.
De asemenea, deţinuţii sunt traşi la răspundere pentru toate faptele care pot agrava
situaţia acestora, aplicându-se pentru combaterea lor diferite sancţiuni disciplinare.
Sancţiunile disciplinare se aplică după ce condamnatul a fost audiat şi s-a
constatat cu certitudine vinovăţia acestuia .
În România, potrivit art. 79 din regulamentul privind executarea pedepsei,
se pot aplica următoarele sancţiuni:
a) avertismentul (art. 79 lit. a) se efectuează verbal în faţa grupului sau
personal (acesta se aplică numai pentru abateri uşoare), sancţiunea se
dispune de către o comisie disciplinară;
b) retragerea unor drepturi încredinţate ;
c) oprirea de la muncă (art.79 lit. c) pe o perioadă mai lungă de 5 zile;
d) suspendarea alternativ sau cumulativ a dreptului la vizită sau pachete, la
cumpărarea de alimente pe perioadă până la trei luni; deţinutului i se
299
poate suspenda, în funcţie de graviditatea abaterii disciplinare, de la 1-3

drepturi din cele menţionate mai sus;
e) izolarea de grup la izolatorul de pedeapsă până la 20 de zile, cu avizul medicului,
fără diminuarea dreptului la hrană, izolarea se face pe timpul nopţii iar ziua
condamnatul este scos la muncă;
f) scăderea cu până la 10 zile din numărul zilelor de pedeapsă, considerate ca fiind
executate.
Pe teritoriul României se interzice cu desăvârşire (art. 23 din regulament) folosirea
lanţurilor, fiarelor, cămăşilor de forţă, măştilor, ca sancţiuni, acestea fiind permise numai
în cazul transportului unui deţinut periculos pentru a se preveni anumite acţiuni de violenţă
provocate de acesta asupra persoanelor din jur sau chiar a se evita autoagresiunea sau
sinuciderea.
Referinţe
1 Documente internaţionale privind combaterea torturii şi a tratamentelor
inumane ori degradante, IRDO, Bucureşti, 1998.
2 A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a ratificat Convenţia şi
Protocoalele sale adiţionale prin Legea nr. 30/18.01,1994, publicată în
Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994.
3 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului, la care
România este parte, vol. II: „Instrumente regionale”, IRDO, Bucureşti, 1999.
4 Revista Administraţiei Penitenciare nr. 2/2002 - Ministerul Justiţiei.
300
CUPRINS
Организационно-правовые основы деятельности
органов внутренних дел Республики Молдова
по профилактике преступлений .....................................................5
Infracţiuni specifice în sectorul transportului maritim ........................17
Gheorghe Gladchi
Definiţia victimologiei (opinii şi controverse) .....................................27
Кто боится объективной вневедомственной экспертизы? ....33
Alexandru Pînzari
Organizarea ştiinţifică a muncii – element de bază al
managementului în OAI ........................................................................39
Eugen Guţan, Anatol Andronachi
Protecţia juridică a martorului în procesul penal ...............................43
Medierea:concept şi particularităţi de realizare .................................47
Criptografia şi protecţia documentelor ................................................59
Заметное событие в научной жизни врачей и
юристов-ученых и практических работников ...........................69

Conceptul de prevenire a criminalităţii –
subiect al controverselor teoretice .......................................................79
301
Simion Roşca
Ştiinţele socio-umane la începutul mileniului trei şi
rolul lor în educarea tineretului studios ...............................................89
Специфика речевого поведения английского языка............93
Procedura stabilirii statutului de refugiat prevăzută
de legislaţia Republicii Moldova ......................................................... 99
Ion Cîrlig
Aspecte criminologice specifice infracţiunilor
comise în domeniul transportului naval .............................................109
Ion Cîrlig
infracţiunile comise în domeniul transportului naval .......................123
Unele consideraţii privind traficul ilicit şi
consumul abuziv de substanţe narcotice ..........................................133
Mihai Dascălu
Direcţii ale perfecţionării procedurii de ridicare
a unor bunuri sau documente...............................................................143
Mihai Dascălu
Configuraţii juridice în sfera ilicitului contravenţional ......................149
Alexei Danilov
Convingerea ca factor de asigurare a legalităţii şi
ca metodă de dirijare în stat ................................................................163
Alexei Danilov
Clasificarea măsurilor de constrîngere, aplicate în
domeniul asigurării ordinii de drept ...................................................169
Ion Galaju
Conflictul managerial – factor de bază în prevenirea şi
combaterea criminalităţii ......................................................................177
302
Radomir Gârlea
Repere istorice privind evoluţia poliţiei ..............................................183
Criminalitatea în Republica Moldova , evoluţia situaţiei şi
starea criminogenă în ultima perioadă ..............................................189
Colaborarea internaţională, implementarea
experienţei avansate a altor state în domeniul prevenirii şi
combaterii noilor forme de criminalitate .............................................199
Iurie Lari
Latura obiectivă a şantajului ................................................................205
Gheorghe Munteanu
Activitatea poliţiei de ordine publică în protejarea şi
respectarea drepturilor la viaţa intimă, familială şi privată,
precum şi la inviolabilitatea domiciliului ............................................217
Provocarea din partea victimei – circumstanţă atenuantă ...............221
Efectele circumstanţelor atenuante .....................................................227
Iurie Odagiu
Stabilirea şi reţinerea circumstanţelor atenuante –
necesitate şi realitate .............................................................................237
Iurie Odagiu
Circumstanţele atenuante şi agravante în
noua legislaţie penală a Franţei ..........................................................241
Uliana Dodon
Conceptul de mass-media în prevenirea şi
combaterea criminalităţii ......................................................................245
Alexandru Pareniuc
Descoperirea infracţiunilor – activitate complexă a
tuturor serviciilor organelor afacerilor interne .....................................251
Nicolae Ploteanu
Matricea infractorilor computaţionali ...................................................257
303
Alexandru Spoială
Unele reglementări în materie penitenciară
la nivel internaţional ...............................................................................265

Probleme specifice sistemului penitenciar în România ..............277

Drepturile şi obligaţiile deţinuţilor reglementate de legislaţia
naţională .................................................................................................299
304
Tehnoredactare: Barbărasă Svetlana
Machetare computerizată: Griniuc Rodica, Patiurca Cristina
Tipar: Borodin Sergiu
Format 170 x 250

Coli de tipar 13,56. Tiraj 100
Tipografia Academiei”Ştefan cel Mare” a M.A.I. al
Republicii Moldova,
str.Gh. Asachi, 21, Chişinău, tel: 22-97-27, fax: 73-89-94
305

Anale Stiint Ed 4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anale Stiint Ed 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA

“Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova

Centrul de cercetări ştiinţifice

Redactor-şef: Mihail Bîrgău, rector al Academiei”Ştefan cel Mare”

Articolele au fost recenzate

Descrierea C.I.P. a Camerei Naţionale a Cărţii

Ediţie pregătită de Centrul de cercetări ştiinţifice

© Academia”Ştefan cel Mare” a Ministerului

§1. Правовая база деятельности ОВД

Проблемы предупреждения преступлений всегда имели важное

Право является эффективным регулятором социального развития, всех

Для эффективной профилактики преступлений необходимо научное

которой право потерпевших от преступлений и злоупотреблений властью

способствовавшие совершению преступления; определяет конкретных

а) административно - предупредительные меры;

деятельности усыновлению детей (ст. 207 УК Р. Молдова), что способствует

• оказывать помощь в трудовом и бытовом обеспечении лиц,

государственная концепция предупреждения преступности на современный

14. Закон Республики Молдова о народных гвардиях № 1101-ХШ от 06.02.97.

25. Постановление Правительства Республики Молдова об утверждении

INFRACŢIUNI SPECIFICE ÎN SECTORUL

Aspecte comune ale infracţiunilor privind navigaţia civilă

Caracteristicile comune ale infracţiunilor specifice inserate în Decretul 443/

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce conduce fără

cercetată poate fi menţinută în anumite funcţii, însă cu condiţia ca aceasta să nu

bunurilor de orice fel.

din urmările materiale alternative prevăzute în textul incriminator. În situaţia în

exploatării potrivit destinaţiei navei, chiar cînd acestea ar fi scoase de pe navă

Recenzent: Vasile Florea,

Victimologia reprezintă ştiinţa personalităţii şi comportamentului victimei raportată

În opinia unor autori, orientarea victimologică este o tendinţă nouă în

cercetează nu toate victimele infracţiunilor care au favorizat victimizarea, ci numai

1. Tănăsescu Iancu, Manual de criminologie, Craiova, Editura INS, 1997, p. 201.

КТО БОИТСЯ ОБЪЕКТИВНОЙ ВНЕВЕДОМСТВЕННОЙ

Законом Республики Молдова от 23 июня 2000 г. «О судебной

А как это «руководство» осуществлялось хорошо изложено в статье

города Перми Е.Козьминых: «Всем юристом известно, что «врачебные дела»,

экспертиз по уголовным делам о преступлениях против жизни, здоровья,

экспертиз и криминалистики при Министерстве юстиции, то есть

Логика подсказывает, что структуре судебных и прокурорских органов

ORGANIZAREA ŞTIINŢIFICĂ A MUNCII – ELEMENT DE BAZĂ

Activitatea organelor de interne în direcţia prevenirii şi combaterii

Scopul principal al OŞM este asigurarea productivităţii înalte a muncii prin

Ø reglementarea activităţii conform legii;

Scopul OŞM este de a menţine pe o perioadă îndelungată nivelul aptitudinilor

PROTECŢIA JURIDICĂ A MARTORULUI

În cadrul probaţiunii judiciare penale atît organele de investigaţie operativă,

În acest sens, reglementările articolului 110 al Codului de procedură penală

Declaraţiile martorului audiat în condiţiile descrise mai sus se înregistrează

În cazul în care dispar temeiurile aplicării măsurilor de protecţie de stat sau

La finele sec. XX a apărut o nouă concepţie de rezolvare a conflictelor,

ca să ajungă la un consens prin încheierea unui acord de împăcare, conţinutul

4. Discuţiile private. Considerată miezul medierii, discuţia privată este o

ceea ce este o deosebire de procesul penal tradiţional cu principiul publicităţii,

Pentru a elabora un program de mediere în R.M. sînt necesare acte normative,

acordului şi eschivarea de la executarea acestuia. Luînd în consideraţie principiul

legislaţia penală şi procesual-penală autohtonă permite realizarea unor astfel de

Respectiva lege trebuie să reglementeze atît momentele sus-menţionate, cît şi

2. Christie Nils, Chrime control as industry, Routlege, London – New York,

CRIPTOGRAFIA ŞI PROTECŢIA DOCUMENTELOR

dintre numeroşii utilizatori trebuie să fie criptate, apare o mare problemă a

——BEGIN PGP PUBLIC KEY BLOCK——

Version: PGPfreeware 6.5.3 for non-commercial use